ION CREANGĂ Povestea lui Harap-Alb.

Lumea fascinantă a basmului nu poate rămâne neexplorată de cel al cărui har înnăscut îşi trage seva din filonul bogat al literaturii noastre populare, de aceea, metamorfozat într-un „păcat de povestariu”, cum se autodefineşte, humuleşteanul Creangă altoieşte pe tipare arhaice, consacrate, mlădiţele viguroase ale unui talent autentic, dând la iveală, modest, dar impecabil, un basm original, „cea mai îngrijită ca formă şi mai cu dragoste scrisă dintre toate poveştile lui” (N. Iorga) - atât de cunoscuta „Povestea lui Harap-Alb”. Are ca sursă de inspiraţie basmul popular, de la care autorul păstrează motivele narative tipice (superioritatea mezinului, călătoria, su 252h78c punerea prin vicleşug, încercarea puterii în trei împrejurări diferite, izbânda, demascarea spânului, pedeapsa, peţitul, probele, căsătoria), personajele (Craiul Verde-Împărat, Împăratul Roş, Harap-Alb (Făt-Frumos), fata împăratului Roş (Ileana Cosânzeana, Spânul), ajutoarele venite în sprijinul binelui,unele elemente magice (apa vie, apa moartă, cele trei smicele). Formulele tipice inovează pentru basmul cult umanizarea fantasticului (fabulosului) prin comportament, gestică, psihologia şi limbajul personajelor (în basmul popular fantasticul este antropomorfizat). Personajele fabuloase, supranaturale, se comportă, în general, ca oamenii, însă umanizarea lor este convenţională, abstractă, fără particularităţi psihice, sociale, naţionale. Caracteristica lui Creangă este localizarea fantasticului. Prin detalii realiste, lumea fabuloasă coboară într-un plan de existenţă care poate fi localizat geografic şi istoric. Personajele se comportă ţărăneşte şi vorbesc moldoveneşte. Deşi este un basm, prin înfăţişarea atât de ţărănească a lumii evocate, Povestea Harap-Alb apare ca un mic roman de aventuri cu subiect fabulos. E vorba de un roman fantastic, cu eroi supranaturali, cărora autorul le împrumută „o viaţă curat omenească, şi anume ţărănească; îi amestecă cu desăvârşire în mediul vieţii de toate zilele din Humuleşti şi-i tratează pe picior de perfectă egalitate”(G. Ibrăileanu, în Note şi impresii) După cercetarea lui Lazăr Săineanu "Povestea lui Harap-AIb" include, de altfel, episoadele (funcţiile) esenţiale ale unui basm, în viziunea lui Propp: absenţa, necesitatea plecării eroului de acasă; înzestrarea cu unelte şi instrumente magice (fiul cel mic dobândeşte hainele, armele şi mai ales calul

năzdrăvan); interdicţia de a trece peste podul cu ursul; încălcarea ei de către fiul cel mic şi curajos; deplasarea spaţială între două împărăţii; vicleşugul (Spânul îşi înşală victima şi pune stăpânire pe ea); sosirea incognito (personajele sosesc sub identitate schimbată în împărăţia lui Verde-împărat); pretenţiile neîntemeiate ale falsului erou; încercările grele (încercările sunt trecute de erou); recunoaşterea (eroul va fi dezvăluit în cele din urmă); demascarea falsului erou, în consecinţă a Spânului; pedeapsa (falsul erou este pedepşit); căsătoria (eroul se căsătoreşte şi se înscăunează împărat). Se pot distinge, în arhetipologia generală, mai multe trepte ale arhaităţii, dar în basmul cult, şi mai ales la Creangă, nu se mai atinge niciodată faza miticului autentic, originar, cu întâmplări petrecute in illo tempore. Creaţiei originare a lumii autorul îi adaugă efortul de creaţie propriu, vocaţia sa demiurgică, impregnată cu o mare doză de ironie şi de umor faţă de evenimente şi personaje, acestea fiind, pe scara arhetipologiei generale, atribute ale realismului. Satira, ironia, umorul sunt modalităţi de desacralizare a mitului, de înscriere a sa, dacă nu în cotidian, ca în literatura realistă, cel puţin aici, în poveşti, într-o fază intermediară. În "Povestea lui Harap-Alb" mai greu este începutul acţiunii, primii doi fii de crai chiar ratându-l definitiv, rămânând în timpul comun, comod, aparent protejat al existenţei. Pentru ei, spaţiul se închide, devine protector, aventurile se realizează la dimensiuni reduse, primul eşec întorcându-i acasă. Regresiunea dimensiunilor este caracteristica esenţială a coborârii în timpul prozaic. Faptul că acţiunea oscilează între real şi mitic sau că ne aflăm în această permanentă ambiguitate realfantastic este demonstrat prin aceea că personajele umane respectă toate caracteristicile unor fiinţe obişnuite: timpul lor trece repede, ei se gândesc la descendenţi, la substituţi care să le ducă mai departe programul existenţial: "Amu cică împăratul acela, aproape de bătrâneţe, căzând la zăcare, a scris carte frăţinesău craiului...". Acesta este motivul începerii aventurii şi, prin ineditul ei, ce poate schimba destine pământene, impune şi încercarea iniţiatică pe care trebuie să o îndeplinească cei trei fii de crai, pentru a deveni vrednici urmaşi ai tatălui lor. Drumul presărat cu primejdii devine probă iniţiatică, pentru a face alegerea între cei trei fii de împărat. Numărul trei este, şi acesta, ca în orice basm, magic: fiii de crai sunt trei, dar numai al treilea are calităţi superioare, fiind capabil de aventură, de a trece dincolo de limitele realului. În plus, el este predestinat, fapt dezvăluit de Sfânta Duminică: "...ţie a fost scris de sus să-ţi fie dată această cinste."

Basmul urmăreşte formarea unui tânăr în contact cu experienţa vieţii. Întâmplările prin care trece şi încercările la care este supus sunt modalităţi de formare a trăsăturilor lui dominante. Eroul trebuie să ajungă împărat, dar nu înainte de a dovedi că merită. Drumurile şi acţiunile pe care le săvârşeşte îi reliefează vrednicia, curajul, loialitatea, puterea, înţelepciunea; îl învaţă ce înseamnă suferinţa; îi desăvârşesc cunoaşterea oamenilor. Scopul este limpede sintetizat de unul din personaje: „Când vei ajunge şi tu odată mare şi tare, îi căuta să judeci lucrurile de-a fir-a-păr şi vei crede celor asupriţi şi necăjiţi, pentru că ştii acum ce e năcazul.” Ideea esenţială a poveştii este astfel profund populară. Când ştii „ce e năcazul” înseamnă că te-ai lovit de toate complicaţiile vieţii şi prin aceasta ai devenit nu numai priceput, ci şi moral, pentru că ai dobândit o scară a valorilor umane. În viziunea populară, viaţa instruieşte, dar mai ales educă. Ea este o şcoală fără greş. Acesta este mesajul „Poveştii lui Harap-Alb”, realizat din perspectiva umanismului popular şi cu mijloacele folclorului românesc. Eroii din „Povestea lui Harap-Alb”, deşi unii dintre ei crai, împăraţi ori fiinţe supranaturale, se comportă şi vorbesc aidoma oamenilor din popor. Astfel, când se adresează celor trei fii ai săi, mustrându-i pentru lipsa de curaj, Craiul nu se deosebeşte prin nimic de un ţăran sfătos şi înţelept, aflat în împrejurări similare: „- Ia spuneţi-mi, ruşinea unde-o puneţi?” îl întreabă el pe feciorul mijlociu, când acesta se-ntorsese din drum, speriat chiar de tatăl său îmbrăcat în piele de urs. „Din trei feciori câţi are tata, nici unul să nu fie bun de nimica? Apoi drept să vă spun, că atunci degeaba mai stricaţi mâncarea, dragii mei. Să umblaţi numai aşa frunza frăsinelului(...) asta nu miroasă a nas de om”1[1] Făcând o paralelă între lumea basmului şi ţăranii din Humuleştii lui Creangă, Harap-Alb, un fel de Făt-Frumos din basmele populare, este viteaz, răbdător, generos, curajos, inclusiv nesocotirea la început a sfaturilor tatălui (devenită intrigă a poveştii şi cauză a suferinţelor ulterioare) angajat cu toată convingerea în lupta împotriva răului şi mai ales este înzestrat cu arta de a-şi face prieteni. El este mereu condus, sfătuit şi ajutat de o multitudine de simboluri ale binelui, numai astfel reuşind să treacă unele probe, altele fiind depăşite de bunii
1[1] Expresia „Să umblaţi numai aşa frunza frăsinelului” o vom întâlni şi în Amintiri din copilărie, dovadă că personajul vorbeşte în termeni rustici.

săi prieteni, personaje fabuloase de basm. Pe de altă parte, Harap-Alb este flăcăul supus iniţierii în experienţa vieţii către maturizare, supus încercărilor sorţii, din care tânărul trebuie să devină apt a-şi întemeia o familie, să aibă capacitatea de a conduce, de a păstra un secret şi de a-şi ţine cuvântul dat, adică de a se putea integra în viaţa colectivităţii. Trecând cu bine toate probele, flăcăul se înscrie în codul civilizaţie ţărăneşti, demonstrând generozitate, bunătate, inteligenţă, tact, discreţie, capacitatea de a întreţine o familie, valorificând tradiţiile moştenite de la străbuni (hainele, armele, calul tatălui său). Caracterul iniţiatic al basmului românesc este dat de o sumă de elemente, între care cel mai important este eroul – Făt-Frumos, care moare şi învie şi pentru care sfârşitul basmului este o hierogamie (aplicarea se face pe treptele iniţierii eroului din Povestea lui Harap-Alb). În viziune umanistă populară -care constituie izvorul umanismului lui Creangă- omul nu respectă însă toate făpturle naturii, ci numai pe cele nevinovate. Respectul lui Harap-Alb faţă de făpturile nevinovate ale naturii este unul dintre elementele cele mai impresionante ale omeniei sale. Când se întâlneşte pe pod cu o nuntă de furnici, „el stă oleacă şi se sfătuieşte cu gândul: să trec peste dânsele, am să omor o mulţime; să dau prin apă, mă tem că m-oi îneca cu cal cu tot. Dar tot mai bine să dau prin apă, cum a da Dumnezeu, decât să curm viaţa atâtor gâzuliţe nevinovate”. Numele personajelor constituie o particularitate a basmului lui Creangă deoarece ele definesc trăsătura dominantă de caracter (semne ale personalităţii umane) care-i individualizează în mod sugestiv: “Setilă” poate fi beţivul satului; Flămânzilă - ţăranul lacom şi mâncău; “Ochilă” - cel care vede tot peste gardurile oamenilor, oricum s-ar ascunde aceştia de ochii lumii (“care vede toate şi pe toţi altfel de cum vede lumea cealaltă, numai pe sine nu se vede cât e de frumuşel”); “Gerilă” care umblă şi vara înfofolit şi se vaită de frig. Dar orice trăsătură, fie ea şi defect, ce domină omul de rând poate deveni la un moment dat benefică, “tot omul are un dar şi un amar, şi unde prisoseşte darul, nu se mai bagă în samă amarul”. Cei cinci năzdrăvani, ce numai făţoşi nu erau, s-au dovedit deosebit de vrednici şi de toată lauda pentru devotamentul şi priceperea lor, pentru spiritual de colaborare şi într-ajutorare. Spânul nu are nume. Creangă îl numeşte în mod curent “Spânul”,

transformându-l în nume propriu, cu valoare de simbol. În mentalitatea populară Spânul este simbolul răului, viclean, înfricoşător, agresiv şi violent, având ca principiu de viaţă ideea că “cea mai mare parte a oamenilor sunt dobitoace care trebuiesc ţinute în frâu”. Prin întregul său comportament, spânul ilustrează proverbul “Să te ferească D-zeu când se face ţiganul fecior de împărat”, că devine arogant, dictatorial, deoarece “frica păzeşte bostănăria” sau “când vezi că mâţa face marazuri, s-o strângi de coadă până mănâncă mere pădureţe”. El simbolizează pe omul ajuns bogat prin vicleşug şi prin minciuni, care dispreţuieşte munca, pe care nu-l respectă nimeni în satul lui, deşi toţi îi ştiu de frică. Dar când vine momentul dezvăluirilor, oamenii sunt necruţători, mai ales prietenii celui persecutat în mod deosebit, ca în basm, unde calul este cel care-l pedepseşte pe spân. Dacă în Amintiri din copilărie introduce întâi numele eroilor, care prin înţeles şi sonoritate hazlie, le sugerează cu anticipaţie caracterul, şi numai după aceea îl descrie, în Povestea lui Harap-Alb, Creangă procedează invers: descrie întâi “apucăturile” eroilor şi apoi le spune numele. După ce înfăţişează “o dihanie de om, care se părpălea pe lângă un foc de douăzeci şi patru de stânjeni de lemne şi tot (…) striga cât îl lua gura că moare de frig” şi după ce adaugă: “omul acela era ceva de spăriet: avea nişte urechi clăpăuge şi nişte buzoaice groase şi dăbălăzate”, conchide: “Măi tartorule, (…) spune drept, tu eşti Gerilă? Aşa-i că taci!... Tu trebuie să fii, pentru că şi focul îngheaţă lângă tine, de arzuliu ce eşti…”. Deci, după cum se vede, iniţial, nu numele sugerează înfăţişarea şi caracterul personajului, ci invers. Filzofia lui Creangă este filozofia poporului. Spânul ilustrează proverbul “fă-te frate cu dracu până treci puntea”, iar Harap-Alb – “unde nu-i cap, vai de picioare”. Soluţia lor este “cine sapă groapa altuia cade el în ea”, aşa cum i s-a întâmplat Spânului uzurpator şi duşman de moarte al fiului de împărat. Ca şi poporul, Creangă gândeşte mitic şi epic. Moralist şi psiholog, el nu uită natura umană nici în jocul cel mai liber al fanteziei, împinsă până la fantasticitate.2[2] Un prim semn al perceperii personalităţii cuiva este căutătura, de aceea, la bineţele adresate de Spân lui Harap-Alb, acesta îi răspunde printr-o formulă plină de subtilitate psihologică: “Bună să-ţi fie inima, cum ţi-i căutătura”. Când românul
2[2] CONSTANTINESCU, POMPILIU - Centenarul lui Creangă, în „Vremea”, X, 478,7 martie, 1937, p.9.

zice că “haina îl face pe om”, sancţionează astfel orice încercare de acoperire a “nudităţii” spirituale ori de caracter cu un veşmânt fals.Comportamentul , “felul de a fi”, gesturile, modul de a vorbi sunt şi ele o marcă a personalităţii. Singurele personaje negative din opera lui sunt acelea care contrazic natura, ca de exemplu, omul spân sau omul roş. Fără a ieşi din schemele basmului popular, fără a inventa nimic esenţial, Creangă retrăieşte cu ingenuitate întâmplările povestite. „Geniul humuleşteanului este această capacitate extraordinară de a-şi lua în serios eroii (fabuloşi sau nu, oameni sau animale), de a le retrăi aventurile nerostite, slăbiciuni, vicii, tulburări şi uimiri, adică de a crea viaţă.” 3[3] Creangă a fost un creator în sensul cel mai înalt al cuvântului. În simplitatea lui, stă, de fapt, o imensă ştiinţă a vieţii intuită în raporturile ei fundamentale. El ştie totul despre mersul anotimpurilor şi despre rosturile gospodăreşti ale omului de la ţară, cunoaşte uneltele meşteşugului şi le numeşte cu inepuizabilă plăcere, ştie unde s-ascunde ursul, dar şi unde se tupilează, ghemuită după lună, fata împăratului, prefăcută în pasăre nevăzută. El ştie, mai cu seamă, să ne descopere tainiţele sufletului popular. Formulele tipice, împrumutate de Creangă din vorbirea populară, oralitatea şi spontaneitatea stilului său dau culoare şi autenticitate scenelor de viaţă descrise. Opera lui depăşeşte sensibil basmul popular cu simbolurile lui tradiţionasle, ridicându-se la o semnificaţie filozofică mai cuprinzătoare. 4[4] Semnificaţia titlului, numelui Harap-Alb reiese din scena în care spânul îl păcăleşte pe fiul craiului să intre în fântână. Fântâna este prelungirea suprapământeană a axului vertical al lumii (axis mundi), iar arta fântânilor este arta sacră, de magie. Iniţierea lui Harap-Alb (nume românesc al Yin–Yang–ului, echilibrare perfectă), aflat în vârful ierarhiei iniţiatice, îl construieşte sub semnul renaşterii din catabaza fântânii, al cărui „păzitor de prag” este Spânul. Intrarea în fântână a eroului generează moartea vechii individualităţi profane şi simetric va avea o nouă regenerare prin atingerea cu „apa vie”, dar nu înainte de traversarea pădurii-lume, plină de probe şi de capcane.

3[3] MANOLSCU, NICOLAE -Recitind poveştile lui Creangă, în lecturi infidele, Editura pentru literatură, 1966, p.7-15 4[4] BĂLAN, ION DODU - Ion cel Mare-fiul răzeşului din Humuleşti, în vol. Ethos şi cultură sau vocaţia tinereţii, Bucureşti, Editura Albatros, 1972, p. 293-295

Naiv, lipsit de exprienţă şi excesiv de credul, fiul craiului îşi schimbă statutul din nepot al împăratului Verde în acela de slugă a Spânului. Numele lui are sensul de „rob alb”, deoarece „harap” înseamnă „negru, rob”. Din poreclă devine nume, pentru ca apoi să capete valoare de renume. Îşi respectă cuvântul dat, rod al unei solide educaţii căpătate în copilărie, de a fi integru şi demn, capabil să-şi asume vinovăţia, cu toate urmările ce decurg din faptul că nu urmase sfatul tatălui. Cea mai mare culpă a eroului pare să fie necunoaşterea oamenilor. În acest sens, opera lui Creangă se constituie într-un original manual de psiho-socio-pedagogie practică. Individul este un univers complex, contradictoriu, amestec de bine şi rău, aşa cum este de fapt însăşi lumea. I-o spune lui Harap-Alb şi calul „Acum cred că mă cunoşti şi de urât şi de frumos, şi de bătrân şi de tânăr, şi de slab şi de puternic”. Drumul reprezintă semnul aventurii, al evenimentului şi deci al naraţiunii, ca întâmplare povestită. Tot din punctul de vedere al productivităţii narative a basmului, drumul măsoară şi distanţa dintre real şi fantastic, dintre „Amu cică era odată într-o ţară un crai, care avea trei feciori...” şi tărâmurile populate de fiinţe supranaturale, fabuloase, teritorii aflate dincolo de capătul lumii. Omul pornit la drum devine drumeţ. („Bună cale, drumeţule!”, i se adresează Spânul lui HarapAlb. Fiind „rătăcit”, trebuind să reacţioneze la întâmplările prilejuite de drum, „drumeţul” capătă valoare de erou, personajul având ca însoţitor nedespărţit calul (atât ca interlocutor cât şi călăuză). Parcurgerea unui drum are şi o valoare simbolică, drumul fiind unul al formării unei personalităţi care nu se formează decât pe coordonatele necesare ale continuităţilor, ale însuşirilor şi ducerii mai departe a unei experienţe umane acumulate. Acest fapt este sugerat şi prin faptul că drumul parcurs de Harap-Alb este acelaşi pe care-l străbătuse în tinereţe şi craiul, tatăl acestuia. Tot simbolică este şi întâlnirea celor doi la pod, tatăl şi fiul, podul reprezentând locul de joncţiune a două drumuri, a două destine care se aseamănă. Povestea lui Harap-Alb are nevoie de mai multe poduri: unul leagă curtea craiului de cea a Împăratului Verde, al doilea deschide calea către Împăratul Roş. Podul, ca topos narativ, se completează cu alte elemente de semnificaţie naratologică apropiată: fântâna, strâmtorile şi grădina, şi ele deopotrivă porţi de trecere, dar şi iniţiatice. Necunoaşterea drumului duce la rătăcirea lui.

Probele la care îl supune spânul sunt menite a-l deprinde pe flăcău cu greutăţile vieţii, cu faptul că omul trebuie să învingă toate piedicile ivite în viaţa sa, pregătindu-l pentru viitor, când va trebui să-şi conducă propria gospodărie şi propria familie. Momentul întâlnirii cu Spânul poate fi şi el interpretat ca o modalitate specifică de metamorfozare prin aceea că unul preia rolul celuilalt. Aici se produce, pe de-o parte, o renaştere a lui Harap-Alb, de vreme ce el este rebotezat („Deacum înainte să ştii că te cheamă Harap-Alb; aista ţi-i numele, şi altul nu”) dar, în acelaşi timp, şi începutul sfârşitului pentru Spân, în sensul că în timp ce unul câştigă, celălalt pierde. Metamorfozări sunt şi cele cinci fiinţe năzdrăvane care reprezintă întruchipări ale unor nevoi esenţiale, cum sunt foamea, setea, securitatea fizică, orientarea şi adaptabilitatea. Harap-Alb este ajutat mereu de cel mai bun prieten al său, calul fabulos (care suportă două metamorfozări: prima, când dintr-un cal răpciugos devine unul tânăr, frumos, bineînţeles, îndurând şi el cele trei probe, a doua oară, ca personificare prin dovedirea calităţilor de a gândi şi a vorbi) şi de Sfânta Duminică, cea care îi dăduse primele sfaturi în evoluţia maturizării sale. Ea îi apare lui HarapAlb cu funcţionalitate iniţiatică conform regulei basmului, de trei ori: prima dată, când îi spune soluţia depăşirii impasului pentru a putea pleca la drum către Împăratul Verde, a doua oară, înaintea confruntării cu ursul, păzitorul salatelor şi a treia oară, pentru răpunerea cerbului cu diamante în coarne. Călătoria spre curtea împăratului Roş este un necontenit prilej de iniţiere a flăcăului, deprinzând acum învăţătură ca orice om, căpătând experienţă mai ales în cunoaşterea speciei umane. Umanitatea operei lui Creangă rămâne totuşi, în marea ei majoritate, „cu frica lui Dumnezeu în inimă”, dar şi cu speranţa izbăvirii. Cele cinci personaje supranaturale întâlnite în drumul său spre împăratul Roş, îi devin ajutoare de nădejde şi-l ajută în trecerea probelor. Harap-Alb are capacitatea umană de a-şi face prieteni adevăraţi, loiali, care să-l ajute în orice împrejurare dificilă a vieţii, aceştia folosindu-şi tocmai trăsăturile dominante, devenite (la nevoie) adevărate talente: „tot omul are un dar şi un amar, şi unde prisoseşte darul nu se mai bagă în seamă amarul” (Ochilă). Priceperea lui Harap-

Alb de a-şi face prieteni buni vine dintr-o filozofie străveche de viaţă, aceea că omul nu poate trăi de unul singur: „ca tovaraş era părtaş la toate, şi la pagubă şi la câştig şi prietenos cu fiecare pentru că avea nevoie de dânşii în călătoria sa la împăratul Roş”. De asemenea, sufletul lui bun, dragostea pentru albine (albina este simbolul spiritual al unei caste) şi furnici îl fac să le ocrotească şi să le ajute atunci când le întâlneşte în drumul său, chiar dacă pentru asta trebuie să treacă prin apă ori să zăbovească pentru a le construi un adăpost. Sigur că binele pe care Harap-Alb îl face se întoarce atunci când el însuşi se află în impas, crăiasa furnicilor şi cea a albinelor salvându-i de asemenea viaţă. Ursul este socotit simbol al clasei războinicilor deţinători ai puterii temporale, care se manifestă agresiv faţă de un centru spiritual. Agresivitatea ursului este indiciul net al unora din acele revolte a inferiorului contra superiorului, a puterii contra autorităţii spirituale. Nu întâmplător Craiul îşi încearcă fiii îmbrăcat într-o blană de urs. Cerbul, ale cărui coarne ar fi o variantă a caducelui lui Hermes, este un simbol al fluenţei universale, masacrul capului ar fi sacrificial, abolirea timpului şi spaţiului, el este astfel simbol al primenirii lumii, „Renovaţio Mundi” o dată la şapte ani, prin pierderea pietrelor nestemate, în basmul lui Creangă. În această etapă a iniţierii, Harap-Alb cunoaşte dragostea pentru o fată, care vine, din aceeaşi lume cu el, pregătindu-l pentru căsătorie, unul din reperele finale ale devenirii sale. Probele de la împărăţia fetei trimit spre ritualurile ţărăneşti ale peţitului, între care însoţirea mirelui de un alai de tineri, trecerea lor prin foc, alegerea motivată a miresei, ospăţul oferit de gazdă sunt tot atâtea încercări la care îl supune viitorul socru şi cărora mirele trebuie să le facă faţă. Ultima probă la care îl supune fata este, de data aceasta, o demonstrare a calităţilor viitoarei soţii, care va şti să aibă grijă de barbatul ei, să-i stea aproape la bine şi la rău, acest fapt fiind ilustrat atunci când ea îi salvează viaţa, trezindu-l din morţi cu smicele şi apă vie. Această întâmplare simbolizează ideea că acum Harap-Alb redevine el însuşi, fiu de crai, viitorul împărat care-şi poate asuma răspunderea închegării unei familii şi conducerii unei gospodării, întrucât experienţa căpătată îi conferă statutul de adult pregătit pentru viaţă.

Caracterul oral al stilului lui Creangă îşi are izvorul în felul în care se unesc cuvintele cu locuţiunile tipice, în interiorul frazei, încât acestea par făurite pentru a fi spuse, nu citite. Procedând aşa, „Creangă restituie povestirea funcţiei ei estetice, care este de a se adresa nu unor cititori, ci unui auditor capabil de a fi cucerit prin toate elementele de sugestie ale graiului viu”(T. Vianu). Analizată din acest punct de vedere, Povestea lui Harap Alb pare întradevăr scrisă nu pentru a fi citită, ci spusă. Dealtfel, însuşi autorul are grijă să precizeze din când în când că el îşi spune povestea în faţa unor ascultători, pe care îi simte mereu prezenţi, asemenea povestitorului popular, care e în largul lui numai atunci când se află în faţa unui public ascultător: „dar ia să nu ne depărtăm cu vorba- exclamă Creangă chiar de la început- şi să încep a depăna firul poveştii”. Astfel de consideraţii mai face şi altă dată: „Dar iaca ce m-am apucat de spus. Mai bine vă spuneam că turturica ajunsese la împăratul Verde...” , sau îi roagă pe cititori, consideraţi mereu auditori, să-l asculte: „Ce-mi pasă mie? Eu sânt dator să spun povestea şi vă rog s-ascultaţi”. Oralitatea stilului este realizată, din punct de vedere artistic, prin numeropase procedee. Unul din acestea îl constituie folosirea interjecţiei: hei, hei ”... Hei, hei! Nu ştiţi dumneavoastră ce poam-a dracului este Harap-Alb aista...”; na,na,na!: Na, na, na! D-apoi pentru vrednicia lui l-a dat tata”...”; măi, măi, măi!: „Măi, măi, măi! Că multe-ţi mai văd ochii...”. Anumite expresii tipice, extrase din vorbirea vie a poporului: „ Mă rog, ce mai la deal la vale? Aşa e lumea asta, şi de ai face ce-ai face rămâne cum este...”, „toate ca toate”, „vorba ceea”, „de voie de nevoie”, ; ori din repetarea pronumelui personal tu în propoziţii de felul acesta: „Nici tu sat, nici tu tîrg, nici tu nimica....”. În alte cazuri, oralitatea stilului lui Creangă izvorăşte din folosirea de locuţiuni adverbiale formate din cuvinte rimate: „mortcopt” („mort-copt trebuie să te ieu cu mine...”), întrebuinţarea dativului etic („Şi odată mi ţi-l înşfacă cu dinţi de cap, zboară cu dânsul în înaltul ceriului şi apoi, dându-i drumul de-aclo, se face spânul până jos praf şi pulbere”) pentru a arăta că povestitorul sau cel care ascultă participă sufleteşte la desfăşurarea acţiunii. Foarte interesante, pentru îmbogăirea oralităţii stilului sunt cazurile în care dativul etic constă din folosirea împreună a pronumelor neaccentuate de pers. I şi a II-a, totdeauna în ordinea mi, ţi, construcţia devenind mult mai expresivă, fiindcă exprimă, pe de o parte, participarea sufletească la acţiune a povestitorului (”mi”),

pe de altă parte, a cititorului, considerat mereu ca un ascultător („ţi”). „Şi odată mi ţi-l înşfacă cu dinţii de cap, zboară cu dânsu în înaltul ceriului...”sau „Ochilă, el sireicanul mi ţi-o vede şi dă de ştire lui Păsărilă... .În felul acesta se creează o solidaritate între vorbitor şi ascultător din punctul de vedere al interesului lor faţă de acţiunile întâmplate. „Creangă recurge extraordinar de des atât la idiotisme, cât şi la proverbe, cum fac de obicei, şi oamenii simpli, când folosesc un proverb. Procedeul seamănă cu citatele din limbajul ştiinţific: pentru a mări forţa convingătoare a unei constatări sau observaţii personale, pentru a-i acorda o valoare oarecum generală, vorbitorul invocă autoritatea unui for consacrat, în cazul proverbelor, autoritatea întregii colectivităţi umane, care, fiind veşnică, „ştie ce spune”, deci nu poare greşi. ( proverbe propriu-zise: „Vorba ceea: Paza bună trece primejdia rea”, „Toată pasărea pe limba ei piere”; zicale: „Vorba ceea: Golătatea înconjură, iar foamea dă de-a dreptu”, „Vorba ceea: Arde focu-n paie ude”; citate: „Ş-apoi vorba ceea: Ţiganul, cînd i-e foame, cîntă; boierul se primblă cu mîinile dinapoi, iar ţăranul nostru îşi arde luleaua şi mocneşte într-însul”; „Dar vorba ceea: Poţi opri vîntul, apa şi gurile oamenilor?”)”5[5] Sursele umorului în Povestea lui Harap-Alb sunt diverse fiind date de starea permanentă de bună dispoziţie a autorului, de jovialitatea, verva şi plăcerea lui de a povesti pentru a stârni veselia „ascultătorilor”: exprimarea poznaşă, mucalită, într-o şiretenie a frazei la care este imposibil să nu te amuzi („Şi înălţimei voastre gând bun şi mână slobodă, ca să ne daţi cât se mai poate mai multă mâncare şi băuturică, zise Setilă, căruia îi lăsa gura apă; că din mâncare şi băutură las dacă ne-a întrece cineva; numai la treabă nu ne prea punem cu toţi nebunii”); combinaţii neaşteptate de cuvinte („Tare-mi eşti drag!...Te-aş vârî în sân, dar nu încapi de urechi...”), caracterizări pitoreşti cu ajutorul cuvintelor familiale : fata împăratului Roş este „o zgâtie de fată”, „un drac, bucăţică ruptă din tată-său din cap până în picioare, ba încă şi mai şi”; ironia („Ei, dragul tatei, aşa-i că s-a împlinit vorba ceea: apără-mă de găini, că de câini nu mă tem”). Arta povestirii la Creangă nu este dominată de acţiune, deşi cititorul este surprins de năvala întâmplărilor. Scriitorul are ochi pentru ceea ce este particular, iar auzul lui reţine cu exactitate schimbul de cuvinte dintre oameni. Prin detalii
5

[5] IORDAN, IORGU - Limba lui Creangă, în Contribuţii la istoria

particulare, Creangă face ca basmul să nu mai poată fi repovestit decât în pierdere. El trebuie citit ca operă cultă, individuală. O altă trăsătură a artei de povestitor a lui Creangă este tendinţa de a dramatiza acţiunea prin dialog. La povestitorul popular, utilizarea dialogului este urmarea unei opţiuni între stilul indirect şi cel direct. La Creangă, dialogul are funcţie dublă, ca la teatru. Prin el se dezvoltă acţiunea şi se caracterizează personajele, care trăiesc şi se individualizează prin limbaj. Dacă se încearcă transformarea în stilul indirect a unui fragment din cearta lui Gerilă cu ceilalţi sau din dialogul întregii cete cu Împăratul Roş în legătură cu ospăţul promis, se reuşeşte reconstrucţia povestirii, dar nu se poate sugera felul de a fi al personajelor decât venind cu explicaţii suplimentare, inexistente în text. Suprimat şi refăcut, „dialogul” îşi pierde din efect, devenind altceva. Sub acest aspect, Creangă nu poate fi în nici un fel repovestit. Fară îndoială o capodoperă, “Povestea lui Harap-Alb” este cel mai reprezentativ basm al lui Creangă, nu pentru că în el sunt cumulate majoritatea temelor, motivelor, modalităţilor narative specifice basmului, ci pentru că relevă conştiinţa scriitoricească a autorului, faptul că opera literară este o plăsmuire artistică a realitatii cu multiple valenţe psihologice, etice şi estetice. În “Povestea lui Harap-Alb” Creangă a retopit structuri epice tradiţionale, într-un stil puternic individualizat care poartă amprenta modernităţii. Dar elementele populare nu exclud pe cele care conferă povestirii o certă notă de originalitate. BIBLIOGRAFIE
1. BĂLAN, ION DODU - Ion cel Mare-fiul răzeşului din Humuleşti, în vol. Ethos şi cultură sau vocaţia tinereţii, Bucureşti, Editura Albatros, 1972, p. 293-295 2. IORDAN, IORGU - Limba lui Creangă, în Contribuţii la istoria limbii române literare în secolul al XIX-lea, Editura Academiei, 1956, p. 137-170 3. MANOLESCU, NICOLAE -Recitind poveştile lui Creangă, în lecturi infidele, Editura pentru literatură, 1966, p.7-15 4. CONSTANTINESCU, POMPILIU - Centenarul lui Creangă, în „Vremea”, X, 478, 7 martie, 1937, p.9.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful