nr.

28

FELICIA
MIHALI

UN MINUT DE DANS sau UF !!!

Muzica:

un spectacol de

Gigi Căciuleanu

Paul Ilea
Cu:

Gigi Căciuleanu
Paul Ilea
Ana Vişan
Andrei Iancu
Asistent coregrafie:

Lelia Marcu – Vladu

Photos by Alexandra Dîrlea

producator

sponsor al Gigi Căciuleanu Romania Dance Company

în parteneriat cu

Biletele se găsesc la Teatrul Mic, în reteaua Eventim (magazinele Orange, Vodafone, Germanos,
Domo, librăriile Cărtureşti, Humanitas, benzinăriile OMV şi Carrefour) şi online pe www.eventim.ro.

CARTE

Când nici măcar
ţipetele nu se mai aud
Constantin Piștea
Doi copii, cel Mic şi cel Mare, se trezesc într-o prăpastie, în mijlocul unei
păduri. Nu ştim ţara, nu ştim contextul, avem habar doar de situaţie şi de
faptul că băieţii intenţionau să-i ducă
mamei de-ale gurii. Ca şi cum Scufiţa
Roşie n-ar întâlni lupul, ci o prăpastie.
Şi nu-i nimeni prin preajmă, nu aude
nimeni, nu există scăpare.
E parte dintr-un coşmar „adevărat”.
După ce l-a visat, Iván Repila şi-a
imaginat o poveste cu substrat sociopolitic, interpretabilă însă în multe
alte feluri, o poveste scurtă, însă incredibil de greu de digerat, asemenea
râmelor, gândacilor şi rădăcinilor pe
care cei doi copii le îngurgitează pentru a supravieţui, în timp ce pachetul
destinat mamei este păstrat intact.
Uneori, cum e şi cazul de faţă, cărţile
cu pagini puţine se citesc mult mai
anevoios faţă de cele cu pagini numeroase. Aici, însă, mai multe pagini ar
fi dus lectura dincolo de pragul suportabilităţii. Sunt multe momentele
în care ai nevoie să respiri, să ridici
capul şi să cauţi aer dinspre cerul de
deasupra cărţii, aşa cum băieţii se uită
deseori în sus pentru un licăr de speranţă. Cât timp cel Mare face exerciţii
fizice pentru a da curs unicei soluţii
de evadare, cel Mic caută hrană. Este,
ISSN 2393 – 2732, ISSN-L 2393 – 2724

cred, cel mai important mesaj pe care
l-a dorit transmis Iván Repila prin
acest roman alegoric, care prezintă cu
fineţe psihologică etapele prin care
trec captivii.
După cum a şi mărturisit autorul, un
moment de cumpănă, poate cel mai
important din carte, e atunci când
cel Mic, visător, bântuit deseori de
halucinaţii, suferă de afazie. Lumea
atât de plină de imaginaţie a celui Mic
nu mai poate fi îmbrăcată în cuvinte,
iar acestea ies din gura sa incomplete,
uneori fără sens, ciuntite, ştirbite, şi
chiar lumea distantă nu pare altceva
decât o gură plină de carii urât mirositoare, incapabilă să articuleze cuvinte. Mai jos de atât pare că nu poate
fi decât moartea.
Este de urmărit aici cine şi cum supravieţuieşte, cât de solidar este cel
Mare cu nevoile şi starea celui Mic.
Pe lângă acestea, umorul, incredibilul
umor de care o astfel de carte nu duce
lipsă, un soi de oxigen pentru aerul
tare al unei proze pe alocuri insuportabile, sufocante: „Cred că nimeni nu
ne aude ţipetele pentru că ne confundă cu nişte animale. Tu şi cu mine nu
ne mai dăm seama, dar de zile întregi
vorbim ca nişte porci. Mâine vom
ţipa în latină. Ca să ne audă.”
Se simte peste tot fondul liric al lui
Iván Repila, scriitor spaniol care a
publicat poezie şi care încă mai scrie
poezie, chiar dacă nu o mai publică.
Lirismul lui e în absurdul situaţiei din
prăpastie şi în replicile celor doi copii,

în mesajul pe care-l transmite acel pachet al mamei lăsat neatins în ciuda
dramatismului situaţiei, în cele două
cuvinte de neuitat din mijlocul afaziei
celui Mic: „sângemi sângeti”.
Un roman care se citeşte aşa cum
te uiţi la un meci al echipei Athletic
Bilbao, cu care simpatizează Iván
Repila: cu sentimentul incertitudinii finalului, dar şi cu senzaţia unei
pasiuni acaparante. Ţii cu băieţii ăia
şi când pierd, pentru că sunt unici în
felul lor.
Cine şi de ce a furat calul lui Attila?
Nu ştiu dacă mai contează. Sunt atâtea întrebări cărora li se răspunde vag
în acest roman, încât te vei gândi la
el/ele şi peste un an: sunt băieţii împinşi în prăpastie sau cad singuri?; de
ce nu mănâncă din pachetul adresat
mamei?; scapă?; amândoi sau doar
unul?
Iván Repila,
Băiatul care a furat calul lui Attila,
Editura Univers, 2015
Trad. de Simona Sora

3

proză

Felicia
Mihali - Iubita din Kandahar
- fragment O viață petrecută în compania străinilor implică în mod inevitabil neînţelegeri și greşeli.
Linda Leith
Marrying Hungary
Trăiește destul de mult timp într-un loc și vei ajunge să îl numești acasă.
Noah Richler
This is my Country, What is Yours?
Aţi auzit desigur multe povești fascinante spuse de o femeie bătrână,
aşezată în fotoliul ei lângă fereastră.
Dincolo de geam, fulgi mari și pufoşi
cad în timp ce eroina, înfăşurată în
șalul ei de caşmir, își amintește vremurile bune de altădată. Când nimic
nu a mai rămas din tot ce a fost, ea
continuă încă să vorbească despre
marile ei iubiri.
Și eu am să vă spun povestea mea,
deși nu sunt deloc bătrână. Cu toate astea, pot avea și femeile tinere
povești de spus și chiar să fi trăit mari
iubiri. Afară, fulgi de nea pot să cadă
din abundență, pentru că sunteți în
Canada. Mai mult chiar, biroul meu
este situat în fața ferestrei, cu toate
că în această perioadă a zilei lumina
este mult diminuată de umbra proiectată de clădirea situată de cealaltă
parte a Bulevardului Saint-Laurent,
numit odinioară Maine.
Numele meu este Irina, am 24 de ani,
și familia mea s-a instalat la Montreal când aveam patru ani. Părinții
mi-au dat numele unei împărătese
bizantine, dar eu sunt născută în
Transilvania. Pentru cei care nu sunt
familiari cu filmele de groază, trebu-

4

ie să adaug că această provincie este
recunoscută ca fiind țara lui Dracula.
Mama, care este româncă, se enervează de fiecare dată când cineva o
asociază cu acest celebru personaj
creat de Bram Stoker. Spre clarificare, trebuie sa spun că mitul acesta
datează din timpul domniei lui Vlad
Țepes, cel care, odată închis de către
adversarii săi unguri în castelul Bran,
a căpătat reputaţia de a trage în țeapă
şobolani ca să-și omoare plictiseala.
La câțiva ani după sosirea aici și la
puţin timp înainte de divorţul lor,
părinţii mei s-au întors într-o scurtă vizită în România. Asta după ce
în Canada ajunseseră deja la concluzia că venind din aceeaşi țară cu
Dracula nu înseamnă nimic ruşinos,
de vreme ce vampirul reprezintă o
atracţie turistică atât de rentabilă.
Sub imboldul noilor lor achiziții culturale, au decis de comun acord să se
întoarcă și să vadă faimoasele locuri
cu noii lor ochi de canadieni.
Castelul unde suveranul român stătuse închis ceva vreme este unul dintre cele mai frumoase din țară. Construit ca o fortăreaţă impunătoare în
vârful unui pinten stâncos, înconjurată de creste abrupte, în Evul Me-

diu trebuie să fi fost printre cele mai
râvnite puncte strategice. Drumul ce
ducea la porţile masive de lemn era
disimulat la acea vreme de o pădure
deasă de conifere. Donjoanele, parapetele și turnurile de supraveghere
arată și azi ca scoase dintr-o carte de
povești nemuritoare. Ziduri masive
de piatră păstrează încăperile reci și
întunecate chiar și în timpul verii.
Tot ce îmi amintesc cu precizie din
acea vizită este o minusculă gradină
interioară cu un puț adânc în mijloc,
a cărui origine era legată de o poveste pe care am uitat-o cu desăvârșire.
La vremea când castelul Bran a fost
construit, teritoriul României era
împărţit în trei mari provincii: Transilvania, care aparţinea Ungariei, Valahia, sub papuc turcesc și Moldova,
mereu amenințată de marele ei vecin rus. Și ca să nu uit, trebuie să vă
spun că motivul pentru care familia
mea a decis să părăsească România a
fost acela că tatăl meu considera că
Rusia va rămâne în permanență un
aliat puţin fiabil. Un alt argument
era că în Evul Mediu fortăreţe precum Branul erau necesare să protejeze Transilvania nu împotriva turcilor, ci mai degrabă împotriva fraţilor

proză
români din sud.
Mama cunoştea foarte bine lecţiile
de istorie ale tatălui meu și îl lăsă să
vorbească, ca de obicei. Numai că de
îndată ce a pus piciorul în Canada,
eternele dispute asupra conflictelor
etnice între cele două provincii i-au
devenit insuportabile. Când un individ nu mai aparţine unei naţiuni
devine apărătorul ei cel mai fervent.
Dar istoria acestor conflicte nu a fost
neapărat motivul pentru care părinţii mei s-au separat ulterior.
În timpul acelei călătorii, părinţii
mei au studiat fiecare pasaj, fiecare piatră, fiecare potecă, încercând
să înţeleagă prin ce anume aceste
locuri uitate de lume au înflăcărat
imaginaţia lui Bram Stoker, care, în
loc să exploateze propriile fantome
naţionale, s-a înverşunat pe trecutul
tragic al românilor, ca și când falsele interpretări la care au fost supuşi
de-a lungul secolelor nu erau suficiente. Prin voinţa acestui irlandez de
secol XIX, iată-ne purtând în spinare până în zilele noaste povara unui
vampir.
Totuși, trebuie să recunosc că, odată
investiți cu noua lor identitate canadiană, părinţii mei au început să
judece altfel povestea asta cu vampiri, pe care înainte o tratau ca pe-o
imensă prostie. Pentru prima dată
începeau să îi dea atenţie, cu scopul
de a-și construi contraargumente. În
ajunul divorţului, exista un singur
punct asupra căruia continuau să fie
de acord: Vlad Țepes își dăduse duhul în mâinile turcilor și nu ca vampir nemuritor.

Părinţii mei provin dintr-o regiune
unde cele două singurătăți1 funcţionează după aceleaşi criterii ca
și în Quebec. Tatăl meu aparţinea
singurătății ungureşti, mică și bogată, în timp ce mama făcea parte
din cea românească, mare și săracă.
Si tot ca în Quebec, singurătatea
românească supravieţuise de-a lungul secolelor grație limbii, a religiei
și a demografiei. Mă întreb daca nu
cumva astea sunt cele trei condiții
general valabile supravieţuirii oricărei minorități culturale.

Tatăl meu, un ungur de spiţă veche,
îi dispreţuia puțin pe români, mai
ales de când povestea lui de dragoste
cu mama se afla pe terminate. Cel
mai greu de suportat era ca în cele
din urmă trebuia să îi dea dreptate
mamei lui, care îl prevenise despre
sfârșitul inevitabil al unei astfel de
relaţii. Noua lui stare de spirit se
baza mai ales pe experienţa canadiană proaspăt achiziţionată care îl
învăța, un pic cam târziu, e drept,
că diferenţele rasiale, numite aici
culturale, nu sunt uşor de anihilat și
că memoria genetică îţi joacă feste
când te aştepţi mai puţin. Decalajul
produs de politica multiculturală
înscrisă in Constituția canadiană își
lua astfel mica sa revanşă. Nu v-aţi
întrebat niciodată de ce cuvântul cultură, care ţinea odinioară exclusiv de
achiziţiile spiritului, include acum și
culoarea pielii? Pentru a fi mai puţin
lezate de această ierarhie în sens invers, minorităţile etnice s-au văzut
înfrumuseţate cu cuvântul cultură
prin care politicienii vor să dimiDacă vreţi să vă vorbesc despre fami- nueze o piele mai închisă la culoare
lia mea, cred că acum e momentul. și o bucătărie prea condimentată.

Desigur că în Transilvania, oamenii
erau mai puţin preocupaţi de această
metafizică a diferenţei. Sigur era însă
că orice familie de români considera
că un ginere ungur putea eventual sa
fie o partidă bună pentru fiica lor.
De îndată ce au pus piciorul în Montreal, părinţii mei s-au plasat în acest
no man’s land al oraşului care separa
francofonii de anglofoni. Imigranţii
aveau rolul de a umple vidul creat
de această frontieră între cele două
comunități care se detestau de secole. Ceea ce au reuşit însă a fost să
mărească și mai mult distanța dintre
ele. Rolul lor, din păcate, nu a fost să
reconcilieze cele două comunități
ci să le facă și mai antipatice una în
ochii celeilalte. De fiecare dată când
imigranţii se plasează de o parte sau
de alta a graniţei lingvistice, certurile
între vechii adversari se înteţesc din
nou cu și mai mare ardoare.
După separarea lor, părinţii mei s-au
aranjat și ei cum au putut mai bine.
Prin căsătorie, mama aparţine acum
singurătății francofone, numeroasă
și mai puţin înstărită, în timp ce prin
serviciul lui într-o companie anglofonă, tata se situează de partea vechiului colonizator. Amândoi apără
fără mare entuziasm valorile taberei
căreia îi aparţine. Dar nici unul dintre ei nu e dispus să facă mai eforturi
ca să aibă dreptate în detrimentul celuilalt. Tot ce le rămâne de făcut este
să supravieţuiască în noua lor țară
într-o manieră politicoasă și elegantă. Înainte de a se separa definitiv,
mama învățase de la soțul ei că era
mult prea târziu pentru ei să se implice în acest gen de lupte identitare,
căci ceea ce le lipsea era mânia. Am-

Prin romanul sau Two Solitudes, publicat în 1945, Hugh MacLennan a lansat sintagma de „două singurătăți”, cu referire la comunitatea anglofonă și cea francofonă, văzute ca două entități izolate care nu comunică.

1

proză
bii se simţeau prea bătrâni și, într-un
anume fel, fiecare considera că acest
conflict nu îi privea personal. Să-și
rezolve problemele între ei! Două
singurătăți, zic ei? Își dau ei oare
seama de existența celei de-a treia
singurătate, cea imigrantă, lăsată de
capul ei sau abandonată în cel mai
rău caz discursurilor multiculturale?
În cele din urmă, părinţii mei au
ajuns la concluzia că e preferabil să
trăieşti în afara conflictelor pentru
care toate rasele pământului sunt
în stare să verse sânge. Cât de uşor
era să nu fii sfâșiat de disputele între arabi și evrei, între chinezi și
japonezi, între indieni și sick, între
paștuni, uzbeci și hazara. O singură
dată tatăl meu a venit cu o idee care
i-a displăcut mamei profund:
- Acum nu se mai urăsc între ei fiindcă au găsit pe cine să își verse
mânia. De acum înainte, noi suntem
dușmanul lor comun.
Ca să evite astfel de contradicții pe
viitor, mama a încercat să își tină
noul partener departe de aceste certuri identitare moştenite din prima
ei căsnicie.
Pensia mea alimentară fusese stabilită de comun acord și fără nici o
formalitate scrisă după cum urmează: tata urma să îmi plătească studiile, cărțile și uniforma atâta timp cât
va fi nevoie, în vreme ce mama lua
în sarcina sa casa și masa. Pe viitor
eram la adăpost de orice grijă financiară. Atâta timp cât unul din ei avea
ceva de plată, cealălalt era obligat să
își țină la rândul său promisiunea.
Ştiţi ce înseamnă să fii asociat cu
țara lui Dracula? Să fii totdeauna luat
drept altcineva. În acest fel ajungi să
fii mândru de lucruri pentru care nu
ai nici un merit și să reprezinţi valori

6

care nu au nici o legătura cu viața
ta. Mai mult decât atât, imigranţii
aduc cu ei în noua lor țară, vechile
lor probleme. Un autor canadian
a zis chestia asta și mi se pare întru
totul adevărată. În ce mă priveşte,
nu am adus nimic cu mine în noua
mea țară, pentru că eram prea mică.
Nu îmi amintesc nici măcar ce limbă vorbeam când am sosit la Montreal. Poate că vorbeam mai mult
ungurește decât românește, dar,
după aceea, mama nu a mai ținut
ca eu să vorbesc limba tatălui meu
în afară de această unică expresie:
solnița, paprika, horinca. Asta vrea
să numească cele trei lucruri indispensabile unui ungur: sarea, boiaua
de ardei și țuica. Ce să faci! Mama
își lua mica ei revanşă, căci, din păcate, tata nu cunoştea nici o expresie
dispreţuitoare la adresa poporului
mamei mele.
Uneori, oamenii mă întreabă de
unde vin și când le răspund Canada,
ei ştiu despre ce fel de Canada vorbesc. Și asta din cauza numelui meu
care conţine prea multe consoane.
Pentru mai multă acurateţe, dacă
chiar vreţi să ştiţi, în anuarul telefonic eu sunt cineva de la litera H.
În acest moment, locuiesc încă cu
mama, care e căsătorită cu un marinar. El stă cu noi o lună din patru.
Este quebechez. Un bărbat fără prea
multe defecte, din spusele mamei,
ceea ce îl face să fie o prezență suportabilă și discretă. După ce debarcă de pe vapor și se instalează în
dormitorul mamei, unicile lui preocupări fiind să alerge de colo colo la
vânătoare de vechituri și să nu rateze
nici o vânzare de garaj.
Dacă încă nu v-am zis numele lui,

aflaţi că îl cheamă Jean. Ce vreţi, tipul e născut la vremea când numele
biblice erau încă la modă în Quebec.
Din fericire, numele lui de familie
este compus dintr-o singură particulă, altfel imaginați-vă bătaia de cap a
mamei care a avut mereu probleme
cu numele străine, chiar și cu cel al
tatălui meu.
Cum ziceam, Jean achiziționează
fără prea mari preocupări estetice
ouă pictate, statuete de porţelan sau
de ghips, ceşti desperecheate, candelabre de bronz, artizanat amerindian.
Lista e mult prea lungă să o continui.
Dar Jean nu are nici o vină în privinţa asta. Toate necazurile i se trag din
cauza mamei, care este pictor.
Mama e cineva care nu a muncit niciodată în Canada. De când a venit
aici nu a făcut decât să studieze, cu
câteva mici pauze. În prezent, mama
este mândra deținătoare a unui master în istorie și a unuia în istoria artei.
Cu toate astea, nimeni nu trebuie să
o întrebe în ce scop a făcut atâtea
studii, pentru că se enervează la culme. De ce adică femeile – și bărbații,
să admitem – ar trebui să studieze cu
un scop anume? Pasiunea sau interesul nu sunt argumente destul de
convingătoare?
Pe de altă parte, trebuie să ştiţi că
mama nu a trăit niciodată din ajutor
social. Marea ei abilitate a fost de a
şti să își aleagă soții. Ei sunt cei care
au muncit pentru ca mama să rămână acasă și să se consacre activităților
ei artistice. Nu e minunat? Să mai
zici că în alte părţi ale lumii, bărbații
le obligă pe femei să stea acasă și că
sunt nefericite!
În ceea ce priveşte pasiunea ei pentru pictură, mama a început să mâz-

proză
gălească în timpul masterului ei în
istoria artei, sub îndrumarea câtorva
pictori din comunitatea română.
Înainte de orice, trebuie să ştiţi că
această comunitate dă pe dinafară
de artişti faimoşi într-o altă lume și-n
altă epocă, în vreme ce aici fac și ei ce
pot ca să o ducă de pe azi pe mâine.
Mai mult sau mai puţin autodidactă
în ce priveşte tehnicile, mama a avut
chiar și expoziţii în câteva cafenele
din centrul Montrealului, însă fără
ecouri în jurnale și fără nici o consecinţă pentru cariera ei artistică.
Mă întreb însă dacă succesul a interesat-o vreodată cu adevărat. De
câțiva ani, ea refuză orice invitaţie
de a participa la expoziții și chiar să
meargă la vernisajele vechilor ei prieteni. Când o aşa numită agentă din
comunitate și-a oferit serviciile ca să
îi gereze cariera, mama i-a închis telefonul în nas, numind-o jandarm.
Mama nu vrea să mai aibă nimic de-a
face cu presiunea exteriorului, cu
obligaţia de a plăcea sau a deveni faimoasă. Mama detestă tot ce o obligă
să își abandoneze rutina cotidiană,
să schimbe ora la care își bea cafeaua
sau își stropeşte busuiocul din glastrele de pe balcon. În rest, mama nu
face mare lucru: prieteni nu mai are
de multă vreme și, cu câteva excepţii, nu mai iese din casă decât când e
forțată de împrejurări. Iar cât timp stă
acasă, mama nu face decât să picteze
ca să depoziteze. Dar nu vă speriați,
pentru că lucrurile avansează foarte
lent. Pentru un tablou de dimensiuni reduse, mama are nevoie de luni
și luni de muncă. Datorită gustului
ei baroc pentru detalii, mama adăugă și şterge fără încetare. În ultima
vreme, pictează cavaleri și muze, mai
ales pe Mnemosyne, pentru care are

o simpatie deosebită. Evident că arta
ei nu o neglijează nici pe Clio, zeiţa
istoriei, nici pe Calliope, căci mama
scrie și poezie. Pânzele ei continuă
să se adune în debaraua din subsolul
blocului, alături de cele câteva valize
părăginite în care ţinem tot ce vrem
să aruncăm și nu ne îndurăm. Mama
nu vinde și nu face cadouri.
În afară de asta, spre deosebire de
conaţionalii săi care nu încetează să
se plângă de cum pun piciorul în țara
asta, mama nu urăște iarna și nu face
depresii din cauza acestui anotimp
interminabil. Iarna e o bună scuză ca
să stea toată ziua pe sofa sau în fața
șevaletului și să nu se deplaseze decât pentru a face trasul între bucătărie și sala de baie. Cât timp sunt plecată, mama are apartamentul doar

pentru ea. În tot acest timp, poate să
profite în voie de regatul care îi aparţine și-n care se simte liberă. Mama
și-a construit fericirea bazându-se
pe singurătate și pe imperiul secret al
gândurilor ei intime. Până la urmă, la
ce se gândește oare mama cât e ziua
de lungă?
Observaţi cât de obositor e să vorbeşti despre tine, căci totul se reduce
în final la a vorbi despre alţii: familie,
prieteni, iubiți. Ca indivizi, nu reprezentăm decât un ghem de legături cu semenii noştri. Confortabilă
constatare totuşi, căci acest lucru ne
garantează o anumită ponderabilitate chiar în momentul absenței. Spun
asta gândindu-mă la Yannis. Voi
ajunge în curând la el.

CO

01

FRA
N

6

nr. 28

P H O NIE

2

LUNA FRANCOFONIEI
LA INSTITUTUL FRANCEZ
Interviu cu Christophe Gigaudaut

DOAR UN PAS ÎNTRE CULTURĂ ȘI TEHNOLOGIE!
DESCOPERĂ ACUM NOUA EXPRIENȚĂ DIGITALĂ CU
BIBLIOTECA ÎN MIȘCARE

L.I.R.

LIVRE IN ROOM

MARTIE � IUNIE 2016
ÎN INSTITUTELE FRANCEZE
DIN ROMÂNIA

25
23
06

MARTIE

MAI

IUNIE

22
04
19

APRILIE

IUNIE

BUCUREȘTI

CLUJ�NAPOCA

IUNIE

WWW.INSTITUTFRANCAIS.RO

TIMIȘOARA

INTERVIU cu domnul christophe gigaudaut,
directorul institutului francez din românia
"Nous sommes ici pour créer des ponts entre les
institutions roumaines et françaises, pour susciter la
curiosité, la découverte de l’autre."
Misiunea noastră este de a crea punți între instituțiile române
și cele franceze, de a stârni curiozitatea, descoperirea celuilalt.
Christophe Gigaudaut
Ciprian Măceșaru: Cher Monsieur
le Directeur Christophe Gigaudaut,
je vous remercie d’avoir accepté de
m’accorder cet entretien. Pour commencer, je me permets de vous poser
une question qui relève de la sphère
personnelle: quelle était votre image
de la Roumanie avant votre arrivée?
Il y avait-il des choses qui vous liaient
d’une quelconque manière à ce pays ?
Et à présent, votre perception est-elle
toujours la même?
Stimate domnule director Christophe
Gigaudaut, vă mulțumesc pentru că
ați acceptat să-mi acordați acest interviu. Aș începe îndrăznind să vă întreb
câteva lucruri personale. Ce însemna
pentru dumneavoastră România înainte de a ajunge aici? Existau lucruri
care vă legau într-un fel sau altul de
această țară? Ce înseamnă acum România pentru dumneavoastră?
Christophe Gigaudaut: Tout
d’abord, merci pour cette invitation

à partager quelques éléments
de notre action avec vos lecteurs à l’occasion du mois de
la francophonie.
Pour répondre à votre question, avant de venir en Roumanie, j’ai effectué une carrière
exclusivement asiatique. Pourtant,
la Roumanie fut l’un des pays avec
lequel j’eu un contact indirect dès
le début de ma vie professionnelle.
En 1999, alors que je partais pour
Wuhan, en Chine, j’ai suivi une
formation en France avec d’autres
collègues dont l’une était alors en
poste à Cluj-Napoca. Ensuite, arrivée en Chine, mon homologue de
Shanghai venait de publier une traduction de poème roumain.
En 2014, ce sont encore deux autres
collègues et amis, qui avaient été en
poste à Bucarest et Timisoara, qui
m’ont chaleureusement conseillé de
poser ma candidature pour ce poste
à Bucarest, et c’est un bonheur de
chaque jour que d’être ici.

Mai întâi de toate, aș dori să vă
mulțumesc pentru această invitație,
care îmi oferă prilejul de a împărtăși
câteva elemente ale acțiunii noastre
cu cititorii revistei Accente, cu ocazia Lunii Francofoniei.
Pentru a răspunde întrebării dumneavoastră, țin să precizez că am
efectuat o carieră exclusiv asiatică
înainte de a veni în România. Cu
toate acestea, România a fost una
dintre țările cu care am avut un
contact indirect de la începutul
parcursului profesional. În anul
1999, înainte de plecarea mea spre
Wuhan, în China, am efectuat o formare în Franța alături de alți colegi,
printre care unul dintre aceștia era
în funcție la Cluj-Napoca. Puțin
mai târziu, după ce am ajuns în Chi-

3

INTERVIU
na, omologul meu din Shanghai a
publicat o traducere a unui poem
românesc.
În 2014, am fost sfătuit cu căldură
să îmi depun candidatura pentru
acest post la București de către doi
colegi și prieteni, care au efectuat
o misiune în Capitală, respectiv la
Timișoara. Este o alegere pe care nu
o regret, fiindcă fiecare zi petrecută
aici este un moment de fericire.
CM: Je me souviens d’une entrevue
avec Dominique Fernandez à l’Institut français de Bucarest d’il y a quelques années. Il était ravi de constater
que, conformément à ce qu’il avait
évoqué dans le livre la Rapsodie
roumaine, il y a un nombre impressionnant de personnes qui maîtrisent
la langue française en Roumanie.
Ceux-ci parlent un français qu’ils ont
très bien réussi à s’approprier. Quel est
votre avis sur la situation d’utilisation
de la langue française parmi la population roumaine, aujourd’hui?
Îmi amintesc de o întâlnire de acum
deja mulți ani cu Dominique Fernandez de la Institutul Francez din
București. Dumnealui era foarte încântat să constate, așa cum a spus și
în cartea Rapsodia română, cât de
mulți sunt cei care vorbesc aici franceza, o franceză foarte bine însușită.
Cum vi se pare că se prezintă astăzi
situația?
Christophe Gigaudaut: Voilà un
sujet essentiel. La Roumanie compte en effet de très nombreux francophones, et certains maîtrisent cette
langue avec une élégance incroyable. Il reste que l’on constate une

4

difficulté croissante des entreprises,
par exemple, à recruter des jeunes
ayant un niveau suffisant. Beaucoup
de parents roumains choisissent
l’anglais pour leurs enfants, ce qui
est naturel dans un monde globalisé. Toutefois, une seule langue
étrangère ne suffit plus pour obtenir
un emploi intéressant.
Acesta este un subiect primordial.
Într-adevăr, numărul francofonilor
din România este foarte mare, iar
unii dintre ei stăpânesc această limbă cu o eleganță deosebită. În ciuda
acestui fapt, putem lua exemplul firmelor pentru a constata dificultatea
din ce în ce mai mare de a recruta
tineri cu o pregătire corespunzătoare. Mulți părinți români fac alegerea
limbii engleze pentru copiii lor, ceea
ce poate fi de înțeles, într-o lume a
globalizării. Totodată, nu mai este
suficient să stăpânești o singură limbă străină pentru a obține un loc de
muncă provocator.
CM: Cette année, l’Institut français
fête les 80 ans depuis son installation
sur le boulevard Dacia, au numéro 77.
Vous êtes à présent en charge de la direction de cette institution culturelle. Je
me dois de vous féliciter, ainsi que votre
équipe, pour l’excellente activité dont
vous avez fait preuve. Je vous prierai
de me détailler un peu les projets que
l’Institut mettra en œuvre au cours de
cette année anniversaire.
În acest an, Institutul Francez
sărbătorește 80 de ani de la instalarea sa pe B-dul Dacia, la numărul
77, institut aflat acum sub conducerea
dumneavoastră. Trebuie să vă felicit,

pe dumneavoastră și pe cei din echipa dumneavoastră, pentru excelenta
activitate desfășurată. Vă rog să îmi
spuneți care sunt planurile institutului
pentru acest an aniversar.
Christophe Gigaudaut: Comme
chaque année nous aurons beaucoup d’événements cette année
encore. Dans les domaines culturels, universitaires, scientifique,
de la formation professionnelle.
Pourtant nous ne sommes pas une
institution culturelle, en ce sens que
nous ne sommes pas, ou presque
pas je dirai, les opérateurs d’événements. Nous sommes ici pour créer
des ponts entre les institutions roumaines et françaises, pour susciter
la curiosité, la découverte de l’autre.
C’est pourquoi nous accueillons,
par exemple, de nombreux festivals
de cinéma dans notre salle Elvire
Popesco. Nous aurons également
des événements en province, à Cluj,
Iasi et Timisoara, là où nous avons
une antenne de l’Institut français de
Roumanie que je dirige. D’ailleurs,
si l’Institut français de Bucarest fête
ses 80 ans au 77 du Boulevard Dacia, l’Institut français de Cluj fête
ses 25 ans.
Conform anilor trecuți, vom avea
nenumărate evenimente în acest
an, atât în domeniile culturale,
universitare, științifice, precum și
în cadrul formării profesionale. Cu
toate acestea, nu suntem cu adevărat o instituție culturală, în sensul că
nu vrem să fim adeseori percepuți
în calitate de organizator de evenimente. Misiunea noastră este de a
crea punți între instituțiile române

INTERVIU
și cele franceze, de a stârni curiozitatea, descoperirea celuilalt. Acesta
este motivul pentru care găzduim,
de exemplu, nenumeroase festivaluri cinematografice în cadrul sălii
noastre, Elvire Popesco. Vom avea
de asemenea evenimente în provincie, în orașele în care dispunem
de o antenă a Institutului Francez
din România pe care îl conduc, și
anume la Cluj-Napoca, la Iași și la
Timișoara. În această ordine de idei,
țin să amintesc că Institutul Francez
din București sărbătorește 80 de ani
la numărul 77 al bulevarului Dacia,
iar antena noastră din Cluj-Napoca
își aniversează cei 25 de ani.
CM: Picnic poetic, le concours de
haïkus, me semble être une modalité
très sympathique pour rapprocher les
jeunes lycéens de la langue française.
Pourriez-vous m’en dire plus sur cette
idée, mais aussi de me spécifier où estce qu’on pourra retrouver et lire les
haïkus gagnants?
Picnic poetic, concursul de haiku-uri,
mi se pare o modalitate foarte simpatică de a-i apropia pe liceeni de limba
franceză. Vă rog să îmi vorbiți puțin
despre această idee și, de asemenea,
să-mi spuneți dacă și unde pot fi citite
haiku-urile câștigătoare.
Christophe Gigaudaut: Comme
vous le soulignez, l’an passé nous
avons lancé plusieurs événements
pour promouvoir la langue française
en Roumanie, dont Hakunoi. L’idée
est simple, se réunir autour d’un pique-nique pour parler, échanger, revendiquer cette langue française, et
envoyer des haikus sur notre page

Facebook #haikunoi2016. Cette
année, la deuxième édition se déroulera le vendredi 18 mars de 12h à
14h dans plusieurs lieux en Roumanie. Comme l’an passé, des écoles
des universités vont accueillir, nous
l’espérons, des pique-niques. Mais
nous avons également l’ambition
de créer des pique-niques au sein
même des entreprises qui comptent des francophones. En tout cas,
tous ceux qui souhaitent s’associer
à cet événement sont les bienvenus.
Mais la promotion de la langue
française se fait aussi en musique
avec Frenchmania, ces concerts en
français organisés avec la complicité
de Keo et Alexandra Ungureanu, et
pour lesquels nous avons accueilli
jusqu’à présent Paula Seling, Lora,
Cornel Ilie, Bodo, Dorian Popa,
Rucsy, Gabriel Cotabita, Ruby et
Adrian Despot, avec Teo Trandafir
en 2015. Toutes les vidéos sont à
retrouver sur Youtube (Frenchmania) et sur notre page Facebook
(Frenchmania).

fel de picnicuri. Chiar mai mult, ne
dorim să extindem acest eveniment
la nivelul întreprinderilor din țară,
in ideea de a organiza acest picnic în
companiile francofone. În orice caz,
toți cei care vor să se alăture acestui
proiect sunt bineveniți.
Limba franceză este de asemenea
promovată în domeniul muzical
prin intemediul proiectului Frenchmania, care constă în concerte
live interpretate în limba franceză
și organizate împreună cu Keo și
Alexandra Ungureanu. In anul 2015
acestui proiect s-au alăturat artiști
precum Paula Seling, Lora, Cornel
Ilie, Bodo, Dorian Popa, Rucsy,
Gabriel Cotabită, Ruby și Adrian
Despot, dar și prezentatoarea TV,
Teo Trandafir. Toate înregistrările
pot fi vizionate pe Youtube (canalul
Frenchmania), precum și pe pagina
de Facebook dedicată.

CM: La Médiathèque digitale de
l’Institut français dispose d’un nombre impressionnant de livres, revues,
films et enregistrements musicaux.
Cum ați spus și dumnevoastră, anul Que doit-on faire pour être en mesure
trecut am lansat mai multe eveni- de profiter de toutes ces choses?
mente ce au avut ca scop promovarea limbii franceze în România, Mediateca digitală a Institutului
printre care și Haïkunoi. Ideea este Francez asigură un număr impresiofoarte simplă, aceea de a se reu- nant de cărți, reviste, filme, înregistrări
ni la un picnic pentru a discuta, a muzicale… Cum poate cineva să bepovesti, a revendica această limbă neficieze de toate acestea?
franceză și a trimite poeme haïku pe
pagina noastră de Facebook #haiku- Christophe Gigaudaut: Rien de
noi2016. În acest an, cea de-a doua plus simple, il suffit de s’inscrire en
ediție se va desfășura vineri, 18 mar- ligne et après un mois gratuit vous
tie, între orele 12 și 14, în mai multe avez en effet accès à toute l’offre de
orașe din România. Sperăm ca și Culturethèque pour un prix très
anul acesta școlile și universitățile să modique (culturetheque.ro).
se implice în proiect, găzduind ast-

5

INTERVIU
Nimic mai simplu, este suficient să
vă înscrieți online, iar în urma unei
perioade de o lună de zile puteți avea
acces la toată oferta Culturetheque
în baza unui abonament la un preț
accesibil. (culturetheque.ro)

Le dernier ouvrage que j’ai acheté
à la librairie française de Bucarest,
Kyralina, est la 7ème fonction du
langage de Laurent Binet. Ce livre,
comme par hasard, commence par
la mort de Roland Barthes qui fut
à la fin des années 40 directeurs de
CM: Avant toute chose, a revue Ac- l’Institut français de Bucarest…
cente se charge de traiter des sujets
littéraires. De ce fait, pourriez-vous Precum mulți alți francezi, am cresme dire s’il y a un auteur roumain que cut la rândul meu cu Ionesco și a sa
vous appréciez lire. Par ailleurs, dans Cântăreață cheală, mi-aduc foarte
quelle mesure est-ce que la littéraire bine aminte, aveam 15 sau 16 ani pe
roumaine dispose d’une visibilité sur le atunci. Și aș putea să citez mulți alți
marché français du livre? Je vous prie- autori care au trăit în Franța, prerai également de recommander aux cum Cioran sau Panait Istrati. Dar
lecteurs de la revue Accente un livre, cei care mă interesează îndeosebi
voire plusieurs, parmi ceux récemment sunt cei pe care am ocazia să îi întâlpubliés en France et qui ont été rédigés nesc în prezent, precum Alexandra
par des auteurs français.
Badea sau Matei Vișniec.
Ultima carte pe care am cumpărat-o
Cum revista Accente se ocupă în pri- de la librăria franceză din București,
mul rând de literatură, vă rog să îmi Kyralina, este cea a lui Laurent Bispuneți dacă vă place vreun autor ro- net, La 7ème fonction du langage.
mân și care vi se pare că este vizibili- Această carte, ca prin întâmplatatea literaturii române în Franța. De re, începe cu moartea lui Roland
asemenea, vă rog să le recomandați Barthes, nimeni altul decât cel care
cititorilor revistei Accente o carte sau care a fost la sfârșitul anilor ’40 dimai multe dintre cele apărute recent rector al Institutului Francez din
în Franța, scrise de autori francezi, București…
desigur.
CM: Monsieur le Directeur, je vous
Christophe Gigaudaut: Comme remercie!
de nombreux français, j’ai grandi
avec Ionesco et sa cantatrice chauve, Domnule Director, vă mulțumesc!
je m’en souviens très bien, j’avais 15
ou 16 ans à l’époque. Et je pourrais
citer d’autres auteurs ayant vécu en
France, comme Cioran ou Panait Istrati. Mais ce qui m’intéresse davantage ce sont ceux que je croise au fil
des mois, Alexandra Badea, Matei
Visniec.

6

PICNIC poetic

#haikunoi2016
18 martie 2016
> În toata tara <

Cu sprijinul :

CO

01

FRA
N

Eveniment organizat de :

6

12.oo - 14.oo

P H O NIE

2

trimite poezia,
sarbatoreste
francofonia !

Cinema
Parkour
Festival Muzică Artele scenei
Arte vizuale Arhitectură Jocuri video
Culturethèque
Carte
Jeudi
littéraire
Mediatecă Mobilitate Studii în Franța Post-doc
Master Burse de excelență Burse de studio Formare
Diplome Cercetare Ciclul de conferințe Collège de France
Cursuri de limba franceză Examene pentru copii și adulți
Centru de examene Profesionalism Formare Ateliere pentru copii
Școala de vară By the way și eu vorbesc limba franceză
Franțuzește-te cu Popesco! Frenchmania #haikunoi Cinema Parkour
Festival Muzică Artele scenei Arte vizuale Arhitectură Jocuri video
Culturethèque Carte Jeudi littéraire Mediatecă Mobilitate Studii în Franța
Post-doc Master Burse de excelență Burse de studio Formare Diplome
Cercetare Ciclul de conferințe Collège de France Cursuri de limba franceză
Examene pentru copii și adulți Centru de examene Profesionalism Formare Ateliere
pentru copii Școala de vară By the way și eu vorbesc limba franceză Franțuzește-te
cu Popesco! Frenchmania #haikunoi Cinema Parkour Festival Muzică Artele scenei
Arte vizuale Arhitectură Jocuri video Culturethèque Carte Jeudi littéraire Mediatecă
Mobilitate Studii în Franța Post-doc Master Burse de excelență Burse de studio Formare
Diplome Cercetare Ciclul de conferințe Collège de France Cursuri de limba franceză
Examene pentru copii și adulți Centru de examene Profesionalism Formare Ateliere
pentru copii Școala de vară By the way și eu vorbesc limba franceză Franțuzește-te cu
Popesco! Frenchmania #haikunoi Cinema Parkour Festival Muzică Artele scenei Arte
vizuale Arhitectură Jocuri video Culturethèque Carte Jeudi littéraire Mediatecă
Mobilitate Studii în Franța Post-doc Master Burse de excelență Burse de studio Formare
Diplome Cercetare Ciclul de conferințe Collège de France Cursuri de limba franceză
Examene pentru copii și adulți Centru de examene Profesionalism Formare Ateliere
pentru copii Școala de vară By the way și eu vorbesc limba franceză Franțuzește-te cu
Popesco! Frenchmania #haikunoi Cinema Parkour Festival Muzică Artele scenei Arte
vizuale Arhitectură Jocuri video Culturethèque Carte Jeudi littéraire Mediatecă
Mobilitate Studii în Franța Post-doc Master Burse de excelență Burse de studio Formare
Diplome Cercetare Ciclul de conferințe Collège de France Cursuri de limba franceză
Examene pentru copii și adulți Centru de examene Profesionalism Formare Ateliere
pentru copii Școala de vară By the way și eu vorbesc limba franceză Franțuzește-te cu
Popesco! Frenchmania #haikunoi Cinema Parkour Festival Muzică Artele scenei Arte vizuale
Arhitectură Jocuri video Culturethèque Carte Jeudi littéraire Mediatecă Mobilitate
Studii în Franța Post-doc Master Burse de excelență Burse de studio Formare
Diplome Cercetare Ciclul de conferințe Collège de France Cursuri de limba
franceză Examene pentru copii și adulți Centru de examene Profesionalism
Formare Ateliere pentru copii Școala de vară By the way și eu vorbesc limba
franceză Franțuzește-te cu Popesco! Frenchmania #haikunoi Cinema
Parkour Festival Muzică Artele scenei Arte vizuale Arhitectură Jocuri video
Culturethèque Carte Jeudi littéraire Mediatecă Mobilitate Studii în Franța
Post-doc Master Burse de excelență Burse de studio Formare Diplome
Cercetare Ciclul de conferințe Collège de France Cursuri de limba
franceză Examene pentru copii și adulți Centru de examene

1936 2016

ÎN 2016
INSTITUTUL FRANCEZ
SĂRBĂTOREȘTE
80 DE ANI PE DACIA 77