You are on page 1of 36

„… Şi-mi vine să le scriu. Să prind toată lumea, tot aerul, toate firele de iarbă de pe ţintirim, într-o operă care să miroase a primăvară, a flori, a fum de băligar, a vis şi a fericire.” (Pavel Dan)

„… Şi-mi vine să le scriu. Să prind toată lumea, tot aerul, toate firele de iarbă

PAVELDANIŞTII

Revistă semestrială editată de Asociaţia Culturală Pavel Dan

Se distribuie gratuit!

2–3

„… Şi-mi vine să le scriu. Să prind toată lumea, tot aerul, toate firele de iarbă

În acest număr semnează: Aurel Podaru, Mircea Ioan Casimcea, Ion Vlad, Mircea Popa, Maria-Daniela Pănăzan, Ion Buzaşi, Vasile Vidican, Claudiu Coroian, Gabriela Chiciudean, Maria Rodean, Andrei Moldovan, Iulian Dămăcuş, Iacob Naroş, Valentin Vişinescu, Victor Moldovan, Petru Tegla, Ioan Latiş, Menuţ Maximinian, Ioan L. Şimon, Icu Crăciun.

Anul II, primăvară-toamnă 2016

S U M A R

EDITORIAL: O întâlnire providenţială de Aurel PODARU / 1

PE URMELE PAVELDANIŞTILOR

Paveldaniştii, la Câmpia Turzii de Mircea Ioan CASIMCEA / 2 Pictorul Manole Ciui, la Centrul Cultural Liviu Rebreanu din Chiuza de A.P. / 2

ESEU

Exerciţii pentru un model narativ (Pavel Dan, Priveghiul) de Ion VLAD / 3

Pavel Dan, un scriitor al condiţiei umane de Mircea POPA / 4 Notele din Blaj ale lui Pavel Dan de Maria Daniela PĂNĂZAN / 5

RESTITUIRI: Jurnalul lui Pavel Dan de Ion BUZAŞI / 7

ESEU

Jurnalul lui Pavel Dan, sau despre drumul scriitorului către propriul destin de Vasile VIDICAN / 8

Imaginea satului natal în jurnalul lui Pavel Dan de Claudiu COROIAN / 10 Traducerea operei lui Pavel Dan de Gabriela CHICIUDEAN / 11

ISTORIE LITERARĂ

Şcolile Blajului în corespondenţa lui Pavel Dan către Dumitru Dan de Maria RODEAN / 13

CRONICA LITERARĂ

O antologie necesară de Andrei MOLDOVAN / 14

RECITIRI

Pavel Dan, o nouă lectură de Iulian DĂMĂCUŞ / 15

OPINII

Doi prozatori ardeleni: Liviu Rebreanu şi Pavel Dan de Iacob NAROŞ / 16

Înclinaţia lui Pavel Dan spre umor de Valentin VIŞINESCU / 18

INTERVIU cu Petru Tegla de Victor Moldovan / 19

CULTURĂ TRADIŢIONALĂ

Pavel Dan, culegător de folclor (2). Cântece poporale / 20

Ţăranul de pe Câmpie şi locuinţa sa de Ioan LATIŞ / 23

ECOURI ÎN PRESĂ

,Paveldaniştii” la primul număr! de Iulian DĂMĂCUŞ / 25 Aurel Podaru a lansat, la Triteni, revista „Paveldaniştii” de Manuţ MAXIMINIAN / 26 „Întâlnirile de la Triteni” – o nouă ediţie de Mircea Ioan CASIMCEA / 26 Revista PAVELDANIŞTILOR de Mircea Ioan CASIMCEA / 27 O nouă revistă în peisajul cultural transilvănean: PAVELDANIŞTII de Icu CRĂCIUN / 28 „Paveldaniştii” – o nouă revistă de cultură în peisajul literar transilvănean de Ioan L. ŞIMON / 28

ANIVERSĂRI/COMEMORĂRI

TEODOR MURĂŞANU (1891-1966) ● 125 de ani de la naştere – 50 de ani de la moarte / 29

Mircea Ioan CASIMCEA / 29 Aurel PODARU / 30

FOTOALBUM CU PAVELDANIŞTI / 32

EDITORIAL O întâlnire providenţială Mama mea, ţărancă neaoşă de pe „Câmpie”, a fost colegă de clasă

EDITORIAL

O întâlnire providenţială

Mama mea, ţărancă neaoşă de

pe „Câmpie”, a fost colegă de clasă (în

clasele primare) cu Pavel Dan. De la

Aurel PODARU

o clipă, discursul şi, după ce m-a „reperat”, cum se zice, şi-a îndreptat degetul arătător spre mine şi m-a întrebat:

– Şi dumneata eşti din Triteni? De aici a plecat totul. Întâlnirea mea cu profesorul Ion Vlad, o întâlnire providenţială!, a însemnat totodată şi întâlnirea cu Pavel Dan – marele meu consătean. A doua zi am dat buzna la Biblioteca Centrală Universitară şi am început să-l citesc. Şi l-am citit „pe rupte”, cum se spune. Apoi, după o vreme, când au început să sporească reeditările operei sale, l-am recitit. De fiecare dată: Punct şi de la capăt! Până când, după 50 de ani de la acea memorabilă întâlnire, am realizat ediţia critică integrală Pavel Dan, 3 volume, cu un amplu şi documentat studio introductiv de Andrei Moldovan (Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2012). Dar lucrurile nu se opresc aici. Plecând de la constatarea că opera scriitorului din Triteni este, din păcate, încă destul de puţin cunoscută, mai ales pe plaiurile sale natale, am înfiinţat (împreună cu scriitorul turdean Mircea Ioan Casimcea şi câţiva profesori inimoşi de la şcolile gimnaziale de pe raza acestei comune) Asociaţia Culturală Pavel Dan, la care au aderat şi câţiva profesori universitari şi scriitori recunoscuţi pe plan naţional, buni cunoscători ai operei celui supranumit „rapsodul Câmpiei Transilvane”. O societate de lectură, altfel spus, care să contribuie la cunoaşterea şi promovarea operei lui Pavel Dan, dar şi a culturii tradiţionale locale, mai ales în rândul tinerilor din Triteni şi zonele învecinate. La doar doi ani de la înfiinţare, Societatea de lectură Pavel Dan, „numărându-şi bobocii”, constată câteva realizări demne de evidenţiat:

Monumentul dedicat scriitorului născut în Tritenii de Sus (realizat de artistul plastic Petru Tegla, fiu al satului), Colocviile Pavel Dan (prima manifestare de acest fel din istoria comunei) şi revista de cultură „Paveldaniştii”, un eveniment cu largi ecouri în presa cotidiană şi literară din inima Ardealului. Ecouri pe care le înserăm, iată, în paginile ediţiei de faţă. O ediţie îmbunătăţită substanţial, am zice noi, faţă de primul număr, prin colaborarea unor scriitori de recunoscută valoare şi, aşa cum am spus-o deja, buni cunoscători ai operei lui Pavel Dan, care sunt, totodată, şi membri ai Consiliului consultativ al revistei:

Irina Petraş (preşedinta Filialei Cluj a USR), Ion Vlad, Sergiu Pavel Dan, Mircea Popa, Constantin Cubleşan, Gheorghe Glodeanu, Mircea Braga, Maria Daniela Pănăzan, Ion Buzaşi, Gabriela Chiciudean, Vasile George Dâncu, Ioan Pintea, Andrei Moldovan, Vasile Vidican. Ceea ce ne îndreptăţeşte să privim cu încredere spre anul 2017. Un an aniversar şi comemorativ: 110 ani de la naşterea lui Pavel Dan şi 80 de ani de la trecerea lui în eternitate. Şi să-l omgiem împreună!

ea am auzit prima oară numele prozatorului din Triteni, despre care spunea că a fost „om învăţat, cu multă carte, dar ce hasnă, că de-atâta învăţătură i s-o stricat capu’ şi s-o dus Păvălucu Morarului (aşa îi spuneau scriitorului în sat), când i-o fost lumea mai dragă!” Cu acest „bagaj de cunoştinţe” (despre scriitor) am ajuns şi eu, în 1955, elev al liceului din Turda la care învăţase şi prozatorul. Nefiind inclus în programa

şcolară, fireşte că nici aici n-am aflat aproape nimic despre „rapsodul Câmpiei Transilvane” şi, astfel, în materie de Pavel Dan, orbecăiam prin bezna ignoranţei

mele.

Dar norocul vine (când e să vină!) de unde nici nu te aştepţi. Ajunsesem student la Agronomia clujeană, când prietenul meu cel mai bun din liceu, coleg de clasă, Vasile Vlad, mă invitase de câteva ori să asist la un curs ţinut de profesorul Ion Vlad (coincidenţă de nume). În cele din urmă, am cedat stăruinţelor sale şi m-am dus.

Fără să ştiu, însă, nici eu, şi nici el, despre ce va vorbi

Profesorul.

Amfiteatrul era neîncăpător, pe Ion Vlad îl vedeam pentru prima oară. Un bărbat tânăr, înalt, frumos şi sobru, cu o ţinută academică. Şi, când a-nceput să vorbească, a amuţit tot amfiteatru. „Într-o marţi spre seară, Urcan bătrânul se întoarse acasă mai degrabă ca alte dăţi. Ca totdeauna, nimeni nu ştia de unde vine: din Turda, din Luduş ori de mai departe…”

Aşa începe Înmormântarea lui Urcan bătrânul,

nuvela, cu acest citat şi-a început Profesorul discursul. Cuvântul lui era grav, apăsat, iar rostirea, de o remarcabilă claritate şi rigoare. A vorbit, preţ de două ceasuri, despre Urcan bătrânul şi despre nevasta lui, Urcăneasa, despre feciorul lor, Simion, despre Ludovica lui Piţuş, nora, despre Valer, nepotul, şi Ana lui Triloi, despre popa Tiron… ţiganul Rudi… Dumnezeule!, mă gândeam în sinea mea şi nu-mi

venea să cred că-i adevărat. Despre toţi aceştia eu auzisem încă din copilărie. Pe unii dintre ei am apucat să-i şi cunosc, în carne şi oase, alţii mai trăiau încă, îi întâlneam prin sat, le dădeam bineţe… Mă foiam pe scaun, îmi frecam mâinile pe sub masă, nu mai aveam

stare

Aş fi vrut să afle toată lumea că şi eu, domnule

... profesor… Până când n-am mai rezistat şi m-a luat gura

pe dinainte:

– Ăştia-s consătenii mei, Vasile!, i-am şoptit prietenului meu, dar suficient de tare ca să audă întreaga

suflare din amfiteatru. În momentul acela, toate privirile s-au îndreptat spre mine, Profesorul şi-a întrerupt, pentru

P E URMELE PAVELDANIŞTILOR Paveldaniştii, la Câmpia Turzii Mircea Ioan CASIMCEA Buzaşi, Gabriela Chiciudean, Vasile George

PE URMELE PAVELDANIŞTILOR

Paveldaniştii, la Câmpia Turzii Mircea Ioan CASIMCEA

Buzaşi, Gabriela Chiciudean, Vasile George Dâncu, Ioan

Pintea, Andrei Moldovan, Vasile Vidican. Cu precizarea

că toţi sunt buni cunoscători ai operei lui Pavel Dan, iar unii dintre ei fiind autori de cărţi dedicate operei

prozatorului din Triteni, îngrijitori de ediţii Pavel Dan, prefaţatori/postfaţatori etc. Fireşte că evenimentul marcant al anului 2016, pentru literatura română, nu i-a scăpat lui Aurel Podaru:

aniversarea şi comemorarea scriitorului, directorului de reviste, animatorului cultural de excepţie, TEODOR MURĂŞANU (1891-1966), profesorul şi mentorul

spiritual al lui Pavel Dan, de la a cărui naştere se împlinesc 125 de ani şi 50 de ani de la trecerea sa la cele veşnice. Mircea Ioan Casimcea va coordona activităţile dedicate acestei personalităţi a literaturii române prin programarea acţiunilor care se vor desfăşura în vara

acestui an.

Aurel Podaru reaminteşte celor prezenţi că în anul 2017 se vor împlini 110 ani de la naşterea lui Pavel Dan şi 80 de ani de postumitate, un eveniment care va fi marcat cum se cuvine şi de Asociaţia Culturală Pavel Dan. Se menţine propunerea din şedinţa anterioară, făcută de preşedintele Societăţii, cu privire la acordarea

premiului „Pavel Dan” celui mai bun elev la limba şi literatura română din clasa a VIII-a din şcolile de pe raza comunei Triteni, cu condiţia ca acesta, pe lângă media de la limba română, să fi scris cel puţin o compunere despre prozatorul din Câmpia Transilvană şi să fi citit cel puţin cele două mari nuvele ale lui Pavel Dan. Au opinat, în cadrul discuţiilor: Victor

Moldovan, Maria Rodean, Manole Ciui, Petru Tegla, Dan Istrate şi Mircea Ioan Casimcea, cu propuneri şi sugestii de îmbunătăţire a activităţii Asociaţiei Culturale Pavel Dan. Fiind însuşită şi propunerea lui Victor Moldovan cu privire la introducerea, în cuprinsul revistei noastre, a unei rubrici cu conţinut cultural general. O rubrică intitulată Varia.

Paveldaniştii trăiesc şi muncesc. Puţini intelectuali există în România, precum scriitorul Aurel Podaru, care să se preocupe atât de mult de posteritatea marelui său consătean, Pavel Dan. Aurel Podaru nu este doar un semănător de seminţe spirituale paveldaniste – mă refer în primul rând la tipărirea operei complete a scriitorului, la Societatea de Lectură „Pavel Dan”, la întâlnirile periodice ale paveldaniştilor – dar el rămâne creatorul unui nou cuvânt în limba română: paveldanist / paveldanişti. Spun asta pentru că de la el am auzit prima oară această vocabulă. Aşadar, în data de 12 februarie 2016, la Palatul Culturii Ionel Floaşiu din Câmpia Turzii a avut loc prima întâlnire din acest an a paveldaniştilor, la care au

participat: Aurel Podaru, Petru Tegla, Victor Moldovan, Anca Kis, Dan Istrate, Maria Rodean şi Mircea Ioan Casimcea.

Mai întâi, Aurel Podaru a supus la vot primirea d-rei prof. dr. Maria Rodean în Asociaţia Culturală Pavel Dan, propunere acceptată de toţi membrii Comitetului director prezenţi la întâlnire, după care prezintă situaţia financiară, la zi, a Asociaţiei, cu documente bancare în

faţă.

În continuare, se referă la revista „Paveldaniştii”, primul număr, apărut în luna septembrie 2015, cu un ecou neaşteptat de favorabil în presa cotidiană şi literară din judeţele Cluj, Mureş şi Bistriţa-Năsăud: „Tribuna, „Vatra veche”, „Mişcarea literară”, „Cuibul visurilor”, „Făclia”, „Ziarul 21”, „Răsunetul” („cel mai ştiut ziar din Bistriţa”) ş.a. Reamintind participanţilor că se pregăteşte nr. 2 al revistei, solicită colaborări de la colegi, care au şi calitatea de redactori ai acestei publicaţii. În continuare prezintă lista cu numele membrilor Consiliului consultativ al revistei: Irina Petraş, Ion Vlad, Sergiu Pavel Dan, Constantin Cubleşan, Mircea Popa, Gheorghe Glodeanu, Mircea Braga, Maria-Daniela Pănăzan, Ion

Pictorul Manole Ciui, la Centrul Cultural Liviu Rebreanu din Chiuza

  • L a sfârşitul lunii noiembrie 2015, la Bistriţa a avut loc cea de a XXX-a ediţie a Saloanelor Liviu Rebreanu.

Cu acest prilej, a fost inaugurat Centrul Cultural Liviu

Rebreanu din Chiuza, comuna natală a profesorului şi pictorului Manole Ciui. Invitat de organizatori şi consătenii săi la acest eveniment, artistul a deschis o expoziţie personală de pictură. Cu 23 de lucrări. Ulei pe pânză. Peisaje şi flori. Expoziţia, care s-a bucurat de un real interes, şi cu largi ecouri în mediile culturale din judeţ şi nu numai, a fost prezentată de scriitorul Aurel Podaru, cel care, de vreo 50 de ani, trăieşte în Beclean, la

o azvârlitură de băţ de Chiuza. Cei doi s-au cunoscut la Triteni, unde de ani buni Manole Ciui este profesor de

biologie la Şcoala Gimnazială Pavel Dan. Expoziţia a rămas deschisă până la sfârşitul lunii februarie 2016, iar vizitatorii din zonă au avut plăcuta surpriză să descopere printre lucrările lui Manole Ciui şi peisaje de pe meleagurile lor natale. De menţionat că la Saloanele Culturale Liviu Rebreanu au participat scriitori şi oameni de cultură din mai toate zonele ţării, precum şi din Basarabia şi Bucovina de Nord.

ESEU EXERCIŢII PENTRU UN MODEL NARATIV (Pavel Dan, Priveghiul ) Ion VLAD Şuta. „Era unul din

ESEU

EXERCIŢII PENTRU UN MODEL NARATIV (Pavel Dan, Priveghiul) Ion VLAD

Şuta. „Era unul din acei ciudaţi înţelepţi ai satelor cărora ploile nu le strică grâul, vitele nu le fac gunoi în bătătură (…) Ei trăiesc de dragul traiului, privind nepăsători cum trece viaţa pe dinainte, cum se zbat alţii în lanţul nevoilor. Nesimţind sărăcia, cele două patimi ale săteanului, pământul şi banul, n-au asupra lor nici o putere”. E vorba, aşadar, şi de un principiu etic, iar purtătorul şi executorul său – justiţiarul ales de „misterul” asumat de comunitate – apare în momentul statuat de legile nescrise, dar acceptate. E ca într-un examen al lumii, univers antropologic definit prin

vechime şi prin ritualurile fundamentale ale existenţei. Pavel Dan construieşte nuvela prin cumulul – spuneam – al unor „argumente” prezenţe deliberat convocate pentru a construi minuţios şi ireproşabil, atmosfera: fiinţe diforme; obsedante privelişti; satul populat de vedenii, noaptea şi efectul produs de aglomerarea de siluete în acest spaţiu coşmaresc. Cârciumarul: „Cum sta cu cocoaşa rezimată, nevăzându-i-se picioarele (…) părea un animal diform…” (prozatorul intuieşte rolul unor succinte capitole de natură să decanteze şi să amplifice tensiunea fiecărui segment narativ). Momentul priveghiului pare să preia din plastica expresionistă şi din teatrul acestui curent mişcarea grupului („Deasupra capetelor se înalţă un pumn voinic, ameninţător”.) Pavel Dan pare să realizeze, conformându-se rigorilor nuvelei, exemplar şi cu o infinitate de detalii ca într-un scenariu cinematografic, nu numai atmosfera

„priveghiului”, – ceremonial cu elemente distincte în această lume de semne ale Câmpiei, dar şi un uluitor, insinuant şi de o rară expresivitate prezenţă a grupului. Un memorabil spectacol, unde grupul compune un

personaj cu multiple reacţii, manifestări, imprevizibile detaşări de componenţii acestui joc tragic. Tăcerile şi regia alternanţelor (batjocura regăsită în sancţionarea morală a Urcăneştilor din Înmormântarea lui Urcan Bătrânul), ceremonialul dialogurilor, al jocului de cărţi şi, în final, îndeplinirea sentinţei: „Când moartea intră în

casă să-i ia locul, el se strecură în noaptea neagră. În urmă-i, uşa grea se închise pe dinafară”. Apărută în Gândirea, în 1935, nuvela avea să reafirme nu doar virtualităţi. Era opera matură, rodul unor obsesii devenite univers al creaţiei sale, iar Câmpia Transilvaniei se integra în geografia autentică a marilor prozatori români. Priveghiul pledează iar magistratura dreaptă şi cu o memorie neoscilantă va sesiza prezenţa

unui prozator de recunoscut talent. Vor pleda: G.

Călinescu, Ion Chinezu, Octav Şuluţiu, Mihail Sebastian şi, cu reflecţii surprinzătoare, Eugen Ionescu.

Nuvela rămâne, în agitatul timp al scrisului său, tragic curmat, forma narativă reprezentativă. De altminteri, preeminentă, structura narativă distinctă, riguros fixată – istoric vorbind – prin funcţiile personajului/personajelor; tramă şi evoluţie dramatică; prin tensiunea generată de evenimente; raporturi conflictuale, proliferante, situaţii-limită şi un intens mecanism psihologic. Istoria literară confirmă poetica activă a nuvelei la „generaţia” lui Pavel Dan; e vorba de prozatori precum Gib. I. Mihăescu sau Anton Holban, autori de nuvele de o incontestabilă valoare, adesea superioare, sub specia rigorii şi a desenului epic, romanelor lor. Dincolo de biografia prozatorilor pomeniţi, relativ asemănătoare prin durată cu a autorului nuvelei Priveghiul (Gib I.

Mihăescu a murit în 1935 iar Anton Holban în 1937),

nuvelele se definesc prin tragicul dominant al

conflictelor, prin destine copleşite şi inextricabil stăpânite de suferinţă şi dezastru interior. Priveghiul, în opinia mea, se impune prin atmosferă (termen inseparabil al speciei nuvelistice), prin dimensiunea

absolutului morţii, prin recrearea miturilor universului Câmpiei, – termeni definitorii pentru opera lui Pavel

Dan. Înmormântarea lui Urcan Bătrânul, Ursita, Copil

schimbat sunt textele cele mai importante, asociind, bineînţeles, Urcan Bătrânul, unde semnele premonitorii ale morţii sunt elemente consubstanţiale şi creatoare ale atmosferei ameninţătoare, fiinţe grave, prezidate de nelinişti.

Mesajul e al unor realităţi proprii acestui topos (Câmpia Transilvaniei), unde celebrarea Pământului, a muncii şi a legilor morale au generat mituri şi ceremonii durabile, sacre, precum trecerile prin vămile vieţii şi ale morţii; raporturile interumane sunt decise de aceste legi inexorabile iar Timpul e al anotimpurilor muncii şi al unui permanent conflict cu un univers obstacular. Nuvela lui Pavel Dan recompune un destin

condamnat la încercări umilitoare; proza se edifică prin succesive cercuri ale suferinţei şi ale trecerii prin treptele disperării. Satul e, în virtutea unor legi imuabile, martorul şi instanţa care vor deveni personajul acestui univers tragic, pregătit minuţios şi cu remarcabilă capacitate distributivă a „semnelor” copleşitoare ca tragism. Familia ţărănească e un edificiu precar atunci când abaterile de la legea morală sunt tot mai numeroase. Toader şi familia lui; acumularea unor fapte care condamnă; crearea unui climat de infern familial şi, în cele din urmă, sinuciderea acestui bărbat învins de suferinţele prin care trece, creează „scenariul” remarcabil şi inspirat al momentelor de supremă tensiune dramatică:

apariţia, precum în tragedia greacă, a spiritului justiţiar,

ESEU Pavel Da n, un scriitor al condiţiei umane Mircea POPA literaturii rurale. Între proza lui

ESEU

Pavel Dan, un scriitor al condiţiei umane Mircea POPA

literaturii rurale. Între proza lui Pavel Dan şi aceea a autorului Moromeţilor vom întâlni numeroase similitudini şi apropieri, clişee de descrieri, elemente de peisaj, surprinderea unor stări sufleteşti, ritualul unor preocupări cotidiene sau a unor obiceiuri casnice. Astfel ni s-a părut de-a dreptul frapantă asemănarea dintre scena cinei din casa Urcăneştilor şi cea descrisă de Marin Preda în Moromeţii.. Iat-o pe cea din Urcan Bătrânul:

„Mâncau în bucătăria de vară, pe o măsuţă de brad, lângă foc. Lampă nu aprindeau, căci, zicea Ludovica, petrolul e scump şi fiecare ştie unde i-e gura. Ea mânca pe vatră, cu blidul în poală; mai punea câte un şomoiog de paie pe foc, Valer şi Ana mâncau, ca soţii tineri, dintr-un blid. Copiii, Traian şi Mărioara, îşi puneau blidul de mâncare pe un scăuneş, iar ei şedeau pe prag. În spatele lor, afară, sta câinele Burcuş, urmărindu-le fiecare îmbucătură de la blid până la gură. Era un câine negru, cu picioarele subţiri şi privirea inteligentă, pe care Simion îl aflase în Turda. La început a fost gras şi cu blana curată, netedă, ca unsă, dar acum era slab şi jigărit, avea parte de mai multă bătaie decât de mâncare. Ludovica nu putea suferi câinii, pisicile ori altă jigodie care nu-i aducea nici un folos. Câinele îşi vâra adesea capul printre cei doi copii şi lua din blidul lor bucăţi de carne, mămăligă. Era atât de flămând, că de pumnii lui Traian nu-i păsa. După ce izbutea să fure carnea, o rupea la fugă prin curte şi nu se oprea până sub coşar, de unde băiatul nu-l putea scoate. Ai casei făceau mare haz de aceste războaie ale copilului cu câinele.” Evident, între cele două opere există şi alte similitudini. Lupta dintre generaţii şi disoluţia familiei tradiţionale este de fapt tema fundamentală din amândouă scrierile, între părinţi şi copii dezlănţuindu-se un război de interese care nu mai conteneşte. Şi la Pavel Dan, şi la Marin Preda, patima de pământ îi înstrăinează şi-i face duşmani; în amândouă cazurile avem de-a face cu un subtil joc al dedublărilor şi camuflărilor de intenţii, personajele venind cu o partitură scenică de mare efect. Şiretenia lui Triloi şi răbdarea magnifică a lui Simion, tăcerea şi învolburările personajelor pot fi asemănate în multe din cazuri, până şi existenţa salcâmilor care împodobesc casele celor două familii şi dau trăinicia locului. Fără îndoială că literatura ţărănească a satului românesc îşi înscrie printre realizări şi câteva opere semnate de cei trei scriitori amintiţi: Rebreanu, Pavel Dan, Marin Preda, spiritul locului continuând să existe ca o realitate vie şi palpabilă în fiecare pagină scrisă de ei. Iată cât de pregnant poate fi Pavel Dan în surprinderea limbajului ţărănesc: „Tulai, Toadere, ce mi-ai făcut, mâncu-ţi mămăliga! Toată lumea o zis că te-am bătut, dar de te-ai mai scula o dată, ţi-aş stinge soarele! Nu te rabde Dumnezeu, că m-ai făcut de minune! ” ... Nu e deci de mirare că scriitorul visa la o mare trilogie intitulată Ţăranii, şi că vedea în sat un izvor nesecat de motive şi teme fundamentale, socotind pe cei care părăseau satul ca pe nişte „crengi rupte”. El a fost însă trunchiul care n-a putut fi clintit din acest sol şi din ramurile căruia au izbucnit, iată, fructele proaspete ale artei.

S-a spus despre Pavel Dan că este un scriitor al condiţiei umane, că opera sa este întruchiparea unei anumite viziuni şi filosofii despre lume, proprie ţăranului român din Câmpia transilvană. Observaţia e de bunăseamă adevărată. Căci structura motivelor şi dispunerea situaţiilor este însoţită de fiecare dată de nenumărate reflecţii şi meditaţii asupra vieţii şi morţii, asupra destinului general uman. Eroii săi vorbesc puţin şi cugetă mult, sunt nişte exemplare ce ilustrează însăşi condiţia de ţăran, cu tot ceea ce decurge din această situaţie:

un anumit fel de a privi lumea, de a-i înţelege rostul, de a se simţi „acasă” doar în mijlocul câmpului şi al satului, aşa cum nota de altfel şi în jurnal. „La sat, numai aici simt într-adevăr odihnă, fericire? Poate că da, poate că nu! Aş vrea să mă retrag pentru totdeauna din vârtejul lumii, să trăiesc liniştit în umbra pomilor, să stau să citesc, să scriu mult, asta e viaţa mea, scrisul.” Până şi răutatea Ludovichii se stinge la contactul cu frumuseţea câmpului şi a naturii. „Ludovica se aşeză pe marginea şanţului, să se desculţe. Dealul era mare şi ea venise repede. Era la prânz, dar soarele încă nu se arătase. Cerul era acoperit cu nori, la răsărit se înroşise, semn de vânt. Porumbul sta drept, cu frunzele ude, pleoştite, ca nişte moşnegi cerşetori care aşteaptă pomană. Deasupra pădurii Cocului zbura o ţarcă, încolo, totul era tăcut, împietrit. În sufletul femeii se revarsă liniştea de afară. Pe încetul, fapta rea îşi pierdea ascuţişurile, nu o mai împungea în suflet, o vedea ca pe oricare altă treabă omenească. Pe Ana o uitase, şi Valer era copilul ei:

un copil ca toţi copiii, de aceea face prostii împotriva părinţilor. Bărbatul cu Trăian erau la semănat, ceilalţi acasă, şi ea se întorcea din sat. Toate erau aşa cum trebuiau să fie. Când se sfârtică pânza norilor şi se ivi ochiul copilăros al soarelui, cuprinzând dintr-o ochire pământul cu bieţii oameni, femeii îi venea să sărute iarba grasă din marginea drumului şi, îngenunchind în faţa cerului înalt, să mulţumească bunului Dumnezeu că toate le iartă şi toate le îngăduie…” Proza inspirată din lumea satului are, după cum se vede, toposuri şi motive caracteristice, proprii, care sunt preluate şi colportate de la un scriitor la altul. Am putea vedea aici în „sărutarea pământului” o reminiscenţă din Ion al lui Rebreanu, dacă scena nu ni s-ar părea crescută organic din curgerea faptelor deloc stridentă şi bine plasată la locul ei. Lumea satului este peste tot la fel şi anume gesturi, obiceiuri pare că sunt date o dată pentru totdeauna, la fel ca viziunea picturală cu care ne cucereşte retina şi trăirea de déjà vu pe care ţi-o dă relatarea unei astfel de scene. „Ziua se arăta caldă, molatică. Dintr-o sfârtecătură de nori se revărsa peste câmpurile întinse o dunăre de lumină strălucitoare. Holdele bogate, cu spicele ca gâturile de gâscă, trezindu-se din somn se scuturau de apă şi ridicau capetele una câte una. Întregul câmp adormit se deştepta sub calda sărutare a soarelui, îşi întindea trupul uriaş, odihnit. Mirosea a pâine coaptă.” Într-un asemenea cadru ne simţim, nu de puţine ori, foarte aproape de proza lui Marin Preda, un alt as al

ESEU Notele din Blaj ale lui Pavel Dan Maria- Daniela PĂNĂZAN în odaie e un frig

ESEU

Notele din Blaj ale lui Pavel Dan

Maria-Daniela PĂNĂZAN

în odaie e un frig tare ca oţelul.” Constatarea „Ce bine ţi-ar fi prins să-ţi fi făcut cineva foc” se

amestecă neomogen în tristul fapt în sine că „te

mulţumeşti doar să înjuri. Pe cine? Statul, care nu şi-a dat leafa de luni şi, când ţi-a dat-o, e aşa de mică de nu poate acoperi nici pe jumătate găurile mari pe care le-a făcut modesta ta sărăcie.

Desfăşurarea

epică

se

lărgeşte

treptat.

Problema frigului din casă se suprapune peste cea din şcoală / din clasă şi din inimile şi conştiinţele

oamenilor: „În clasă e frig, afară e ceaţă, pomii sunt buraţi, şi crengile arborilor din curte parcă-s braţe de candelabre albe. Asta nu te-ncântă, frigul te pătrunde şi, după ce închizi catalogul, iai băieţii la rost: – De ce nu faceţi foc, măi? – Nu sunt lemne, zice un elev, ne dau bucăţi numărate. – Domnul director a zis…, începe altul. Ce domnul director?! Stai jos, că nu te-am întrebat, replici tu. E pedagogia care scoate persoana directorului din discuţie. La lecţie, băieţii nu ştiu. Pe tine guturaiul nu te lasă să iai batista de la nas. Tuşeşti, strănuţi mereu, până ţi se roşesc ochii. Şi nu râde nimeni. Altădată un râs de băiat te-ar fi făcut şi pe tine să surâzi, să spui o vorbă. Acum toţi sunt serioşi, stau după bănci, parcă ar fi nişte pitici ascunşi în şanţurile de luptă şi aşteptând momentul. Tremură, se strâng unii într-alţii şi te pricep mereu neclintiţi, nepricepând de ce-au venit la şcoală, de ce le spui să se uite în carte.”

Blaj, Centenar „Pavel Dan”, 2007
Blaj, Centenar „Pavel Dan”, 2007

Perceput ca fidelă întrupare a autorului, profesorul de latină din această povestire defineşte, în fond, un profil moral şi intelectual al dascălului

Povestirea este „forma arhetipală, originară a comunicării narative, ipostază existenţială fundamentală pentru fiinţa capabilă să transmită şi să recepteze. Structură riguroasă şi imuabilă, cultivându-şi invarianţii (aceiaşi) în virtutea ceremonialului inebranlabil al relatării şi al ascultării, al istoriilor rostite şi al auditorului provocat să participe, povestirea ocupă locul cel mai însemnat în exegeza naratologică, şi poetica formelor narative se construieşte începând cu modelul „etern” al povestirii.” 1 Pornind de la

această aserţiune, ne reîntoarcem la opera lui Pavel Dan, despre care acelaşi Ion Vlad afirmă:

„Convocat la ceasul privilegiat al lecturilor, Naratorul îşi deconspiră liniile epopeei sale şi ale

zborului temerar. Oprit brusc, zborul acestui destin

numit Pavel Dan comunică generos spre noi mesajul unui scriitor exemplar ca demnitate, tărie

morală şi forţă a creării Lumii 2 ”. Profesor la Blaj, Pavel Dan este unul dintre

scriitorii cei mai de seamă pe care „oraşul şcolilor”

l-a dat literaturii române moderne. Ne oprim asupra unui text edificator, prin care povestirea se identifică întru totul cu viaţa, cu trăirea într-o realitate dureroasă, un modus vivendi rarefiat în respiraţiile cuvintelor. Povestire autobiografică, Note din Blaj are evidente note de tragism. Spuneam la aniversarea

centenarului naşterii lui Pavel Dan că dacă am privi existenţa scriitorului prin filtrul acestui text inedit, am înţelege că Pavel Dan este un scriitor tragic. Viziunea asupra vieţii relevă un text inedit, în care totul e rece, extrem de rece. Această „răceală” dinafară contrastează puternic cu „fierbinţeala” dinăuntru, fiindcă eroul-narator, alter-ego al autorului îşi trăieşte la cote alarmante propriul destin ca pe un zbor frânt prea devreme şi nemeritat. Incipitul este de tip descriptiv şi anticipativ:

Geamurile-s înflorite de parcă ar fi sculptate în marmură. Pe lângă singura uşă, peretele e burat, şi

  • 1 Ion Vlad, Aventura formelor. Geneza şi metamorfoza

„genurilor”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1996, p. 85

  • 2 Ion Vlad, Pavel Dan. Zborul frânt al unui destin, Editura

Dacia, Cluj-Napoca, 1986, p. 180.

transilvănean din perioada interbelică. Marcat de neajunsuri, totuşi el reuşeşte să-şi păstreze coloana vertebrală, nepereclitând nicio clipă statutul său care nu-i permite să se plângă de neajunsuri. Autoritatea şi seriozitatea îi definesc personalitatea. Plecarea profesorului de la catedră înspre sala de mese, apoi acasă şi mai apoi la redacţia ziarului unde lucra „deocamdată, pentru un nume”, episodul reîntoarcerii mentale în casa părintească şi apoi revenirea definitivă acasă, seamănă cu imaginile groteşti din scrierile naturaliste ale lui I. L. Caragiale (îndeosebi aş sublinia asemănarea cu Grand Hotel Victoria Română). Fiecare intrare şi ieşire dintr-un spaţiu este detaliată şi marcată prin amplificarea treptată a sentimentului de neputinţă în faţa destinului implacabil: la masă, secretara şcolii îl anunţă că are o restanţă de două mii de lei, motiv

pentru care „ieşind afară, nu ştiu cum, ţi se pare că

cerul e greu, îţi apasă tâmplele”; reîntors acasă

găseşte aceeaşi atmosferă: „în odaie e frig, lemne nu

mai sunt de cine ştie câtă vreme, şi nici pe cele care

au fost nu le-ai plătit. Arunci geanta şi te învârţi în

jur. Linişte şi frig” Ajuns la redacţie, lucrează din greu. Nu lipseşte aici o nuanţă de umor, în felul cum surprinde o realitate deloc delicată, dar etern

valabilă: „mai cotonogeşte câteva poezii trimise

spre publicare de cucoane care au cap, dar n-au ce

face cu el şi sună dintr-însul ca dintr-un castagnete.

Întâlnirea cu un prieten învăţător, care se văzuse cu mama profesorului, e prilej de reverie profundă. Pentru câteva clipe, naratorul intradiegetic părăseşte spaţiul Blajului şi pătrunde, sfios dar şi mai trist, în spaţiul securizant al casei părinteşti, unde întotdeauna este cald, semn opus frigului şi gerului din prezentul evocării: „e cald, şi lumina lămpii,

trasă în jos, picură un aer alb, neguros. Tatăl tău stă

cu coatele răzimate de sobă, pe care a pus un lemn

ca să nu se ardă. Că dacă nu l-ar chinui astma şi

preceptorul, ar fi tare fericit. La vatră e mama, mică

şi strâmbă, ca o scoabă, îmbrăcată în negru, râcâie

din când în când focul şi tace. Apoi, într-un târziu: –

Oare pe unde o fi Pavel acum?

Finalul povestirii este deschis şi are acelaşi ton sobru, elegiac. Reîntoarcerea acasă, după ce s-a întâlnit cu directorul ziarului, care l-a întrebat, ironic, dacă şi pe stradă scrie poezii, făcându-i apologia pesimismului şi a veseliei, vine după o sete uriaşă de fugă. Mai ales că singura dorinţă pe care-o mai poate avea este să fugă din acest univers

obscur: „Fugi. Fugi. Intri în casă. Te opreşti ca după

o goană nebună, alungat de o haită de lupi. Răsufli.

De pe perete te priveşte blând un chip de fată. E

viitoarea ta logodnică, o fată săracă, dar foarte

inteligentă. Te trânteşti pe pat şi, îngropându-ţi

capul în pernă plângi, plângi

...

linişte adâncă ...

Şi în casă e linişte,

Notele din Blaj ale lui Pavel Dan redau tristeţea şi împovărătoarea dramă de conştiinţă a unui profesor ilustru pe care Blajul l-a avut însă pentru o foarte scurtă perioadă de timp (doar cinci ani, din 1932 până în 1937, când s-a stins din viaţă). Povestirea face trimitere clară la greutăţile de fiecare zi ale celui care spera să învingă, prin muncă şi studiu, viaţa. Ideile din povestire se regăsesc în Jurnalul publicat de fiul autorului, Sergiu Pavel Dan (care mi-a fost profesor la Facultatea de Litere din

Cluj-Napoca): Blajul e un oraş mic cu mai mari

păcate ca alte oraşe similare. O ceată de oameni

încinşi cu brâie roşii, profesori de liceu, directori,

canonici etc., taie şi spânzură aici. Au imobilizat

orice viaţă culturală, nimic nu se poate face numai

cu ajutorul lor şi de către ei; nu poţi ţinea o

conferinţă, nu poţi scrie un articol, nu poţi face

nimic dacă nu te pleci până la pământ în faţa lor şi

dacă nu-i mângâi?1

Ar fi putut Blajul să facă mai mult pentru un scriitor excepţional? Povestirea lui Pavel Dan se confundă cu însăşi Viaţa, cu Destinul şi cu Zborul (în)frânt al unui creator de seamă, poate cel mai de seamă care a trăit în Blajul interbelic

transilvănean din perioada interbelică. Marcat de neajunsuri, totuşi el reuşeşte să - şi păstreze coloana vertebrală,

1 Apud Ion Buzaşi, Centenar: Jurnalul lui Pavel Dan, în

„România literară”, Nr. 36 / 2007.

RESTITUIRI Jurnalul lui Pavel Dan Ion BUZAŞI slujba unor înguste scopuri personale. Corespondenţa blăjeană dezvăluie pe

RESTITUIRI

Jurnalul lui Pavel Dan

Ion BUZAŞI

slujba unor înguste scopuri personale. Corespondenţa blăjeană dezvăluie pe observatorul sarcastic al societăţii venerabilei urbe (v. şi Note din Blaj, Corigente ş.a.) în tonuri şarjate, gogoliene: „Blajul e un oraş mic cu mai mari păcate, ca alte oraşe similare. O ceată de oameni încinşi cu brâie roşii, profesori de liceu, directori, canonici etc. taie şi spânzură aici. Au imobilizat orice viaţă culturală, nimic nu se poate face numai cu ajutorul lor şi de către ei; nu poţi ţinea o

conferinţă, nu poţi scrie un articol, nu poţi face nimic dacă nu te pleci până la pământ în faţa lor şi dacă nu-i mângâi” (p. 140). Scrisorile din Viena, trimise lui Ion Chinezu şi lui Ion Breazu, ca şi Memoriul, din păcate omis de autorul ediţiei, aduc imaginea unei suferinţe demne şi discrete, în care cu mare greu scapă un oftat de

disperare. Jurnalul lui Pavel Dan ne face să cunoaştem un om şi un scriitor de o mare probitate; o natură voluntară aprig vitregită de soartă. Pentru exegeţii activităţii prozatorului Câmpiei Transilvane, paginile jurnalului şi ale corespondenţei apărute în cadrul seriei „Restituiri” constituie un document de cea mai mare însemnătate.

RESTITUIRI Jurnalul lui Pavel Dan Ion BUZAŞI slujba unor înguste scopuri personale. Corespondenţa blăjeană dezvăluie pe

Aflat în posesia lui Ion Chinezu, care-l şi citează în prefaţa ediţiei princeps (Urcan bătrânul, 1938) a prozei lui Pavel Dan, despre Jurnalul acestuia nu s-a ştiut nimic multă vreme. Abia în 1967, Cornel Regman a publicat selecţiuni din Jurnal în revistele „Tribuna” şi „Tomis”, la care în 1973 Sergiu Pavel Dan în paginile „Tribunei” a adăugat fragmente revelatoare. Tot Sergiu Pavel Dan, fiul scriitorului, ne oferă în cadrul „Restituirilor” editurii Dacia o lectură cvasiintegrală a Jurnalului şi câteva pagini din corespondenţă. În intenţia lui Pavel Dan, Jurnalul urma să fie „o operă nemuritoare”; el să fie „cărămida pentru construcţia castelului” (p. 82). Aici vom găsi prefigurate sumar câteva din viitoarele nuvele: Zborul

de la cuib, Tuia, Pedagogul, Priveghiul, Vedenii din

copilărie. Dincolo de neliniştea erotică, specifică vârstei – Jurnalul este scris în ultima clasă de liceu şi în primul an de facultate – jurnalul mărturiseşte o nelinişte existenţială, o impresionantă conştiinţă umană şi scriitoricească, precum şi „o eminesciană” pendulare între extreme: pe de o parte, idealul de fericire, visul de glorie, voinţa de a se realiza; pe de alta, „mizeria” prezentului, realitatea ostilă, tentaculară, îndoiala. Aşa încât Jurnalul confirmă o ipoteză a lui Eugen Ionescu care sublinia că eroii lui Pavel Dan sunt nişte neliniştiţi pentru că creatorul lor ar fi fost astfel. Obsesia bolii, presentimentul foarte pretimpuriu al morţii, insatisfacţiile primelor încercări de a publica, îndoiala asupra talentului, jignirea suferită prin eliminarea din şcoală (care se va reflecta în paginile corozive din bucata Vedenii din copilărie) toate atestă un artist prob, torturat de îndoieli şi greutăţi materiale, care a avut în cel mai înalt grad cultul muncii: „Voi munci, voi pune clipă cu clipă, cărămidă cu cărămidă şi voi săpa prin muncă scările vieţii mele. Şi apoi mă voi înălţa sus de tot, unde mă poartă visurile mele înaripate. Şi voi fi fericit muncind”. Mai mult decât jurnalul – document seismograf al neliniştilor sufleteşti din preajma afirmării în viaţă şi în scris, „Corespondenţa” recomandă un Pavel Dan însufleţit „de o înaltă idee despre menirea generaţiei sale literare” (v. scrisorile către Teodor Murăşanu şi Ion Chinezu), care respinge improvizaţia superficială şi teribilistă ca semn al tinereţii. „Dar de dragul tinereţii – îi scrie el lui Teodor Murăşanu – nu trebuie să jertfim seriozitatea şi atâtea alte lucruri care impun în ochii publicului nostru. Şi, mai ales, să ne păzim a transforma o revistă într-o „gazetă-revolver”, pusă în

ESEU Jurnalul lui Pavel Dan, sau despre drumul scriitorului către propriul destin Jurnalele scriitorilor au constituit

ESEU

Jurnalul lui Pavel Dan, sau despre

drumul scriitorului către propriul destin

Jurnalele scriitorilor au constituit dintotdeauna un

Vasile VIDICAN

îmbină într-o manieră deloc forţată cu pasaje de-a dreptul poetice, conţinând o intensitate sufletească nemaipomenită. Iar tonalitatea gravă, unitară a scriiturii îi confirmă lectorului impresia că parcurgând aceste rânduri, asistă la tribulaţiile autentice ale unui spirit frământat atât de aspecte mundane, cât mai ales de interogaţii pe seama rolului artistului în lume, a propriului talent etc. Fireşte, orice formă de jurnal conţine o doză semnificativă de sinceritate, însoţită adeseori de un patos cumva natural, funciar. Nimic stilizat, nimic lucrat în jurnalul lui Pavel Dan. Un flux viu de felurite gânduri, aproape o spovedanie. Pot fi distinse câteva nuclee ideatice la care scriitorul revine adeseori. Scrisul este, desigur, unul dintre ele. „Aş vrea să mă retrag pentru totdeauna din vârtejul lumii, să trăiesc liniştit la umbra pomilor, să stau să citesc, să scriu – mult – asta e viaţa mea, scrisul; fără să scriu, pentru mine nu există viaţă. În suflet îmi clocoteşte o putere mare, ca un ocean înfuriat care vrea să iasă din matcă.” (pp. 9-10) Un alt subiect de reverie în jurnal îl constituie dragostea. Fetele din viaţa scriitorului sunt subiecte de contemplaţie, puncte de reper pentru rânduri de o duioşie mai degrabă metafizică. Scriind bunăoară despre Mărioara, autorul notează:

„E seninătatea serilor de mai, lucirea stelelor, jocul luminii, plânsul unui înger sau urgia nopţii. În căsuţa aceea e ea. Acolo am cunoscut mai întâi fericirea, cereasca bucurie a întâiului sărut. Acolo am vărsat lacrimi fierbinţi sărutându-i degetele albe.” (p. 11) Adeseori, mai ales în perioada petrecută în Tulcea, perioadă ce pare să stea sub semnul dorului de casă, gândurile lui Pavel Dan se îndreaptă către satul natal, către părinţi, către oamenii care i-au fascinat copilăria, către copilărie

însăşi:

„(

...

)

lelea

Anică,

bătrâna

cu

degetele

încârligate, bătrânul badea Ioan cu faţa lui arsă de soare, casa noastră în vârful dealului, aud freamătul salcâmului din colţ, respir aerul curat din

cimitir (

).”

(p. 40)

... Iar toate notaţiile acestea, păstrând intensitatea, tensiunea mărturisirii dacă doriţi, sunt

nucleu încărcat de varii semnificaţii în contextul

operei literare propriu-zise dar şi al biografiei autorilor. Notele zilnice nu oferă doar date despre viaţa şi activitatea scriitorului, ci pot (şi de cele mai multe ori aşa se întâmplă) arunca lumini nebănuite, pot desluşi unghere ale operei lor

literare, altfel ascunse privirii cititorului.

Indisolubil, viaţa scriitorului se găseşte într-o perpetuă şi fascinantă legătură cu opera sa. Fără a cădea în capcana de a crede că analiza textului

trebuie făcută prin prisma biografiei autorului, consider totuşi că ele nu pot fi separate sau izolate

iremediabil. Aspectele prezentate mai sus îşi intensifică valenţele atunci când viaţa zbuciumată a scriitorului este prea scurtă pentru talentul ce promitea capodopere. Un astfel de destin este, nu încape îndoială, cel al lui Pavel Dan. Harul scriitorului a fost în permanenţă subminat şi măcinat de grijile unei existenţe încărcate de lipsuri. Or, într-un atare context, jurnalul scriitorului 1 capătă o importanţă aparte, aproape mistificată. El devine mărturia unui autor căruia viaţa i-a pus în permanenţă piedici în calea talentului. De altfel, în prima însemnare din acest jurnal, scriitorul notează vânzarea unei nuvele proprii în

schimbul „Fraţilor Karamazov şi o sută optzeci de

lei”. În mod semnificativ, scurta notă se încheie astfel: „Am vândut-o cu multă părere de rău fiindcă nuvela aceasta e o amintire intimă, un «echo» pe mormântul dragostei mele. Dar ce

puteam să fac? Sărăcia mă strânge de gât.” (p. 7) Pe lângă importanţa lor biografică, însemnările lui Pavel Dan se transformă sub ochii cititorului în documente literare ce atestă, o dată în

plus, talentul scriitorului. Notele zilnice sunt aici

adevărate spectacole ale unui lirism intens,

zbuciumat. Inventarierea grijilor de zi cu zi se

1 Pavel Dan, Opere, Volumul III, Ediţie critică de Aurel Podaru, Studiu introductiv de Andrei Moldovan, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2012.

făcute pe fondul destăinuirilor ce revelă griji mai degrabă prozaice, problemele financiare. Un soi de exerciţiu al detaşării eului de zbaterile lumii în care trăieşte. Aş insista, în altă ordine de idei, asupra

diferitelor nuanţe pe care le primesc însemnările, în funcţie de perioada în care au fost scrise şi mai ales, în funcţie de locul în care se găsea autorul. Delimitările acestea, asupra cărora s-au aplecat Sergiu Pavel Dan, Cornel Regman; Nicolae

Florescu,Aurel Podaru şi alţi exegeţi, oferă cititorului posibilitatea de a distinge nuanţe diferite ale textelor, nuanţe ce se coagulează sub forma unor indici în ceea ce priveşte traseul spiritual, maturizarea, în ultimă instanţă, a scriitorului.

Pasajele scrise în perioada petrecută în Turda, bunăoară, sunt încărcate de o exaltare aproape romantică. Planurile de viitor, lecturile, iubirea, problemele financiare, toate acestea stau sub semnul adolescenţei zbuciumate, a sobrietăţii entuziaste. Ritmul însuşi al notelor de jurnal din această primă etapă este întrucâtva alert, acoperind setea tânărului de a scrie cât mai mult, totul. Incertitudinile tânărului scriitor trec dintr-o extremă în cealaltă, menirea propriului eu urmând de-abia de acum să fie limpezită: „Eu sunt ceva, sau un mare nimic.” (p. 13) Dar exaltarea aceasta, gravitatea extremelor etc., reprezintă prilej de adâncime a cugetului. Nimic găunos aici, nimic făţarnic, din fiecare gând scris transpare o sinceritate năucitoare, neliniştea genuină a scriitorului ce bate la porţile vieţii. Urmare a exmatriculării lui Pavel Dan de la liceul din Turda, jurnalul este reluat cu o notă din Tulcea (8/XI/1926). De la bun început, entuziasmul tonalităţii pare să se tempereze, devenind într-un mod direct interogativ, eseistic de multe ori. „Ce s-a întâmplat? Unde sunt, prin ce împrejurări am venit din munţii Turdei în mocirla din Tulcea? Cine m-a adus în casa de nebuni?

Trăiesc sau am murit? (

...

)

Ce să fac? Mai bine să

râd, căci într-adevăr e lucru ridicol de mi s-a

întâmplat mie. Visuri, visuri, visam şi eu.” (pp.

28-29)

Încărcate de melancolie şi dor de plaiurile natale, pasajele de jurnal dobândesc aici o gravitate specială. Identitatea scriitorului, înstrăinarea, planurile şi visele zădărnicite, imaginea mistificată a locurilor copilăriei, a familiei, interogaţii pe marginea dreptăţii, a binelui, a frumosului, toate acestea sunt înglobate în notele

din această perioadă într-o manieră eseistică. Scrisul lui Pavel Dan capătă din acest punct un soi de maturitate cumpătată. Lumea străină în care se simte exilat, oraşul ostil îi ascut scriitorului simţurile, devenind mult mai atent şi sensibil la propriile stări iar tonalitatea însemnărilor primeşte

accente profund lirice.

Însemnările studenţiei la Cluj sunt precedate de o perioadă senină şi liniştită petrecută de autor în satul natal. Regăsirea căminului face ca negura notaţiilor anterioare să se disipeze. Rândurile scrise în Tritenii de jos sunt însoţite de un soi de tihnă. Depănarea amintirilor copilăriei se conturează de-acum pe fondul unei comuniuni liniştite şi implacabile a omului cu natura.

„Cântam şi chiuiam şi iar cântam. Şi când, obosit, mă lăsam jos, priveam jocul stelelor de pe cer, claritatea lunei şi iar luam fluierul şi cântam; doina, stelele şi luna şi vântul, ploaia şi pădurea se

asociau cu mine şi toate cântau un cântec lin şi

adormitor (

)”

(p. 57)

... Aş spune că însemnările din această perioadă constituie un soi de anticameră a vieţii mature. Este ultima doină senină cântată de sufletul artistului, în pragul perioadei maturităţii, a studenţiei. De-aici începe viaţa. Căci notaţiile din perioada studenţiei relevă deja o maturitate a eului creator. Încă zbuciumat, sufletul scriitorului pare să fi ajuns la perioada bilanţurilor şi a planurilor aşezate. „Au trecut atâtea peste mine, atâtea necazuri, atâtea zbuciumări că m-au acoperit cu totul şi n-am putu ridica măcar degetul deasupra lor, să fac o mişcare, să scriu.” (p. 66) Este cunoscută fraza aceasta, notată în 22/XI/1927: „În dimineaţa asta ploioasă am aruncat în Someş operele mele şi am plâns.” (p. 68) Ea este scrisă tocmai pe fondul acestei treceri a adolescentului în etapa adultă. De aceea consider că, mai mult decât în alte situaţii, Jurnalul lui Pavel Dan reprezintă o

mărturie din care transpar clare, etapele prin care trece eul creator. De la entuziasm la deprimările cele mai înnegurate, de la iubirile arzătoare la răceala emoţiilor, de la alienarea provocată de îndepărtarea de casă la confortul senin al traiului în căminul copilăriei, de la planurile exaltate la neîncrederea în propriul talent. Toate aceste stări sunt străbătute intens de scriitor în drumul său către operă, către împlinirea destinului. Mărturiile lui Pavel Dan sunt aşadar, mărturiile transformărilor sufleteşti ale autorului.

ESEU Imaginea satului natal în jurnalul lui Pavel Dan Născut fiind în Câm pia Turzii, crescând

ESEU

Imaginea satului natal în jurnalul lui Pavel Dan

Născut fiind în Câmpia Turzii, crescând şi frecventând şcolile din acest oraş, numele

Claudiu COROIAN*

timpului: „Ieri am fost în Tritiu la casa părintească. Abia au mai rămas câteva ruine împrăştiate în vârful dealului.” Imaginea satului este întregită prin figurile ţăranilor, vecinilor săi apropiaţi. Dintre aceştia se remarcă „lelea Anică şi Hoanca. Ea, o bătrână infirmă cu degetele scrijite şi înţepenite ca nişte ciocănaşe. El, un bătrân cu

părul alb şi care la şaptezeci de ani era cel mai muncitor om din sat şi poate şi cel mai voinic.” Aceste portrete conturează imaginea locuitorilor din Triteni, ţărani veritabili, asupra cărora munca de o viaţă şi-a pus amprenta. Autorul surprinde, ca un elogiu, rolul pe care

Hoanca l-a avut în viaţa sa, asemenea unui tată. Acesta era modelul ţăranului, pe care copilul îl asculta, îl respecta şi cu care îşi petrecea mare parte din timpul liber: „… el m-a

purtat de multe ori în braţe. M-a învăţat să încarc carul cu

grâu şi fân.[

...

]

Era destul ca să-şi deschidă gura şi eu îl

înţelegeam –„. De asemenea, scriitorul conştientizează că timpul îşi lasă amprenta, mai devreme sau mai târziu, prin faptul că toate lucrurile sunt efemere, chiar şi oamenii:

„doar vremea-i pusese cunună albă pe frunte. Bietul Hoanca.” Fragmentul final redă regretul prozatorului faţă de trecerea timpului, „Uf, Doamne cum mai trece vremea şi ce grele-s loviturile ei.” Totuşi, amintirea vremurilor copilăriei sunt o încântare, un refugiu, o oază de evadare. Astfel, după modelul lui Ion Creangă, copilăria este ridicată pe un piedestal de necontestat: „Doamne, câtă lumină, câtă fericire îmbracă în ea copilăria mea. Câte zâmbete nevinovate, câte jocuri, câte plânsete şi câte urecheli. Câţi desculţi, cât noroi şi câtă lumină de soare. Câtă zăpadă şi câtă ceartă iarna pentru sănii.” Vă mărturisesc că, în urma acestei lecturi, am reuşit să cunosc o bucăţică din viaţa autorului, cu bucurii şi cu dificultăţi, dar în acelaşi timp să mă gândesc mai bine la viaţa mea, la trecutul meu, sculptat cu momente de fericire, supărare şi binecuvântare şi mai ales să am grijă cum îmi trăiesc timpul dăruit de Dumnezeu, deoarece este trecător, ca un vis, ca un abur în văzduh şi trebuie să ştiu cum să-l preţuiesc.

Bibliografie:

*** Amintiri despre Pavel Dan: Ediţie îngrijită de Ion Buzaşi şi Aurel Podaru, Cluj-Napoca, Editura Limes, colecţia Paradigme, 2003; *** Pavel Dan şi Blajul, ediţie îngrijită de Ion Buzaşi, Sergiu Pavel Dan şi Aurel Podaru, Beclean, Editura Clubul Saeculum, 2007;

Constantin Cubleşan, Opera literară a lui Pavel Dan, Bucureşti, Editura Viitorul românesc, 1998; Pavel Dan, Jurnal, Cluj, Ed. Dacia, 1974; Pavel Dan, Zborul de la cuib, Antologie, prefaţă şi tabel cronologic de Ion Buzaşi, Blaj, Editura Astra, 2007;

Ion Vlad, Pavel Dan, Zborul frânt al unui destin, Ed. Dacia, Cluj

Napoca, 1986.

____________

* Elev la Colegiul Tehnic Victor Ungureanu” Câmpia Turzii (prof. dr. Maria Rodean)

scriitorului Pavel Dan s-a întipărit în conştiinţa mea. Pe măsură ce timpul trecea, eram tot mai interesat de viaţa şi opera acestui prozator care este originar dintr-un sat apropiat oraşului meu. De aceea am început să citesc date biografice, să reflecez asupra paginilor sale de literatură, să apelez la referinţe critice

asupra operei sale.

Cu ceva timp în urmă mi s-a ivit ocazia de a lectura puţinele file de jurnal păstrate după timpuria sa trecere în

eternitate, reunite în conţinutul volumului Zborul de la cuib, publicat sub îngrijirea lui Ion Buzaşi, la editura Astra din Blaj. Jurnalul, considerat o scriere autoreflexivă, de consemnare a unor gânduri, sentimente, întâmplări, este scris cu sinceritate, în special că se doreşte a fi o confesiune a autorului. Am pornit astfel cu ideea că în aceste pagini regăsesc esenţa sufletului lui Pavel Dan. Ca de fiecare dată, mi-au fost mult mai apropiate de suflet paragrafele în care prezintă secvenţe din timpul pe care şi l-a petrecut în satul natal, Tritenii de Sus. Acestea debutează cu notaţia „Tritenii de jos, sâmbătă (iulie sau august 1927)”. Ajuns la vârsta maturităţii, autorului i se răscolesc amintirile, gândurile, speranţele şi visurile pe care le-a avut de-a lungul vieţii sale. Astfel descoperim câteva

lucruri care îl marchează pe autor în copilărie, prin amintirea doinei pe care a auzit-o în urmă cu zece ani şi care îl transpune în cea mai fericită perioadă a vieţii sale:

„O mai cânt şi astăzi cu acelaşi foc, iarăşi sunt copil. Îmi vine să joc de bucurie, să îmbrăţişez aerul din odaia asta de bucurie. Acelaşi sunt copil”. Primul lucru care i se iveşte în lumina amintirii este activitatea pe care o desfăşurase în cea mai mare parte a copilăriei – păstoritul oilor şi vitelor: „Umblam şi eu cu oile, eram un pici mic, cu cioareci, cu opinci şi cu o căciulă de miel din care mi se zărea doar vârful nasului roşu de frig”. Descrierea locurilor păstrează denumiri care se regăsesc şi astăzi: „Eram cu vitele Suciţii, pe la Borşu, un loc trist şi întunecos unde erau atâţia şerpi câte fire de iarbă. Şi eu păşteam acolo vitele, în vecinătatea unei păduri care îmbrăca dealurile din jurul meu.” Era o îndatorire grea, având în vedere pericolele, situaţiile întâmpinate, de a sta pe frig, ploaie şi furtună, indiferent că era zi sau noapte. Acest lucru evidenţiază, din punctul meu de vedere, responsabilitatea de care dă dovadă încă de la o vârstă fragedă.

Al doilea lucru care este reamintit este casa

părintească, aflată în vecinătatea cimitirului, care îi trezeşte amintiri legate de prietenii şi vecinii săi de

odinioară. Regretul scriitorului este resimţit în rândurile în care descrie degradarea casei părinteşti de-a lungul

ESEU Traducerea operei lui Pavel Dan În vreme ce ne redactam teza de doctorat, în anul

ESEU

Traducerea operei lui Pavel Dan

În vreme ce ne redactam teza de doctorat, în anul 2005,

profesorul Mircea Popa ne-a dat

Gabriela CHICIUDEAN

2009, lucru ce atestă, de fapt, actualitatea scrierilor „Rapsodului Câmpiei Ardealului”. Doar că greul abia acum avea să înceapă. Prima problemă tehnică cu care ne-am confruntat a fost aceea a selecţiei textelor traduse, existând peste o mie de pagini traduse din Pavel Dan, lucru ce ne-a determinat să ne oprim la cele mai traduse nuvele, respectiv Urcan

bătrânul, Zborul de la cuib şi Copil schimbat. Şi

mergând mai aproape de proiectata ediţie Pavel Dan în traduceri, am aflat că legea drepturilor de autor s-a modificat şi că nu putem reproduce aceste texte fără acordul autorilor, lucru aproape imposibil din punctul nostru de vedere, decât după 70 de ani de la stingerea din viaţă a traducătorilor. În aceste condiţii, tot ce am mai putea face ar fi să realizăm un studiu care să cuprindă informaţii despre traducerile scrierilor lui Pavel Dan, dar şi despre traducători, fiecare cu povestea lui – spun asta deoarece sunt convinsă de acest aspect, un exemplu grăitor fiind, aşa cum ne avertiza profesorul Sergiu Pavel Dan într-o scrisoare, istoria traducătorului maghiar János Varró, care în 1969 traducea Priveghiul, şi căruia, datorită faptului că s-a stabilit în Ungaria i s-a interzis dreptul de semnătură în România socialistă. Astfel, Editura Dacia i-a atribuit pseudonimul Szabó János –, mai ales că în ultima perioadă, cel puţin dincolo de graniţele româneşti, se pune tot mai acut problema recunoaşterii importanţei traducătorului unei opere, marele lui merit în promovarea valorilor literare. Dar, până atunci, iată câteva informații despre Cavit Yamaç, traducătorul lui Urcan bătrânul în limba turcă. Din puţinele informaţii găsite în limba turcă 2 , am aflat că istoricul şi criticul literar Cavit Yamaç a făcut parte dintr-o familie de intelectuali turci care a trăit mulţi ani în România şi care, în jurul anului 1940, s-a stabilit în Turcia. Cavit Yamaç era interesat de literatura vestică, ştia câteva limbi străine, era el însuşi poet şi critic literar şi a tradus din literatura franceză şi română. În 1942, când a publicat traducerea din Pavel Dan, avea 22 de ani şi era redactor la revista „Servetifünun” din

Istanbul.

2 www.insanokur.org/Bu yazı 811 kez görüntülendi/Garipçiler 100 yaşında – M. Şeref Özsoy/accesat la 10 mart 2014

o copie xerox a unei pagini de ziar, în care era scris în limba turcă: Pavel Dan, Ihtiar Urcan. Am dedus că ar fi vorba de traducerea nuvelei Urcan bătrânul, că traducătorul este Cavit Yamaç, iar din notiţele domnului profesor de pe marginea foii că publicaţia a apărut undeva în anul 1942 sau 1943. Fără să ne dăm seama atunci ce informaţie am primit, am

inclus-o în bibliografia lucrării noastre şi apoi în cartea publicată în 2007 la Editura Academiei Române. Câţiva ani mai târziu, în vremea în care domnul Aurel Podaru pregătea ediţia Pavel Dan, am

primit un telefon de la profesorul Sergiu Pavel Dan,

care se interesa de această traducere în limba turcă. Domnia sa ne-a atenţionat că, pe lângă faptul că nu a ştiut atâţia ani de existenţa acestei traduceri, era prima traducere a lui Pavel Dan într-o limbă străină, anterioară cu 3 ani celei realizate de Eugen Ionescu şi Gabrielle Cabrini în limba franceză.

Cum aveam deja printre proiectele noastre

realizarea unei ediţii Pavel Dan în traduceri – ediţie ce vrea să ilustreze o dată în plus importanţa nuvelelor şi a scriitorului Pavel Dan pentru literatura ardelenească –, discuţia avută cu domnul Sergiu Pavel Dan ne-a ambiţionat şi am început căutările acestei traduceri, ce o aveam parţial în arhiva personală. Deocamdată deţinem o copie după traducerea ultimei părţi 1 a acestei nuvele, apărută în foileton în publicaţia turcească „Servetifünun”, la începutul anului 1942. Cu această ocazie semnalăm şi completăm trimiterea bibliografică apărută în

2007 în lucrarea Pavel Dan şi globul de cristal al

creatorului, dar şi în scrierile ulterioare ce au preluat informaţia de aici. Ei, cu această nuvelă aveam deja o frumoasă colecţie de traduceri, realizate în limbile turcă, franceză, portugheză, maghiară, germană şi engleză. Mai ştiam de existenţa unor nuvele traduse în limba rusă şi am aflat de traducerile în limba spaniolă realizate de domnii Rafael Pisot şi Cristina Sava în

1 Pavel Dan, Ihtyiar Urcan, VI, traducere de Cavit Yamac, în „Servetifünun”, sene (an) 51, nr. 2372, 5 şubat (februarie),

1942, pp. 140-141, 143

Aşa cum semnala profesorul Mircea Popa, nu doar Cavit se ocupa cu traducerile ci şi fratele său, Ziya Yamaç, care a tălmăcit Pădurea

spânzuraților a lui Liviu Rebreanu, aşa cum anunţa ziarul „Viaţa” din 1 noiembrie 1942. Despre profesorul Ziya Yamaç se ştie că s-a născut în Silistra, o regiune situată acum în nord-estul Bulgariei, la graniţa cu România, dar care, până în anul 1940, la semnarea acordului de la Craiova, a aparţinut României. Dintr-o scrisoare adresată lui Liviu Rebreanu de către Cavit Yamaç, datată 5 noiembrie 1942 şi reprodusă în „România literară” într-un articol semnat de istoricul literar Mircea Popa 1 , aflăm că cei doi fraţi şi-au făcut o parte din studiile secundare la „Sf. Sava” din Bucureşti, lucru ce le-a facilitat buna cunoaştere a limbii şi literaturii române. Cât despre traducerea lui Urcan bătrânul, la un prim contact cu textul scris am constatat că Yamaç Cavit respectă structura nuvelei lui Pavel Dan, cu cele două mari părţi – respectiv prima parte care cuprinde plănuirile de „înşelăciune” ale lui Valer şi bănuielile şi frământările Ludovicăi generate de comportamentul celor din casă, mai ales al soacrei şi al nurorii sale, până la aflarea adevărului de către Simion la crâşma satului; şi a doua parte în care Ludovica, după o noapte plină de gânduri şi frământări găseşte o rezolvare situaţiei create – şi subcapitolele delimitate prin asteriscuri, oferind publicului cititor o frumoasă adaptare în limba turcă a acelei perioade. Nu în ultimul rând, dorim să redăm în limbile turcă şi română, un scurt fragment ce ilustrează măiestria lui Pavel Dan în crearea imaginii, lucru ce ne-a impresionat şi ne-a atras mereu la scriitorul ardelean. E vorba de o imagine

de toamnă târzie tipică pentru Câmpia Ardealului. În foarte puţine cazuri, cum e cel prezentat în fragmentul ce urmează, în plină toamnă, eroii găsesc o soluţie de ieşire din impas. „Ludovica, hendeğin yanında durup ayakkaplarını çıkardı. Bayır bir hayli büyüktü o da süratle yürümüştü. Gökyüzü bufutla kapalıydı; öğle olduğu halde güneş görünmemişti. Doğuda bir kırmızılık vardı: fırtına alâmeti. Mısırlar yaş ve sadaka bekliyen dilenciler gibi eğilmiş yapraklarının

1 Mircea Popa, Pădurea spânzuraţilor în limba turcă, în

„România literară”, nr 4/ 2006,

accesat în 10 martie 2014

arasında, dosdoğru duruyordu. Coc ormanının üstünden bir karga sürüsü uçuyordu; bundan mâna herşey don ve sâkindi. Kadının kalbine dışarısının sükûneti daldı. Yavaş yavaş, o kötü iş, sivriliklerini kaybetmiş, ru- hunu deşmiyordu. O, bunu artık, insanın yaptığı alelade her iş gibi görüyordu.” 2 . „Ludovica se aşeză pe marginea şanţului, să se desculţe. Dealul era mare şi ea venise repede. Era la prânz, dar soarele încă nu se arătase. Cerul era acoperit cu nori; la răsărit se înroşise: semn de vânt. Porumbul sta drept, cu frunzele ude, pleoştite, ca nişte moşnegi cerşetori care aşteaptă pomană. Deasupra pădurii Cocului zbura o ţarcă, încolo, totul era tăcut, împietrit. În sufletul femeii se revărsă liniştea de afară. Pe încetul, fapta rea îşi pierdea ascuţişurile, nu o mai împungea în suflet, o vedea ca pe oricare altă treabă omenească.” 3 . Aşa cum arătam în lucrarea noastră, Pavel

Dan şi globul de cristal al creatorului, anotimpurile

joacă un rol anume în opera lui Pavel Dan, fiecare dintre ele semnifică o stare sufletească întipărită adânc în fiinţa individului şi nu par a fi alese la întâmplare. Acţiunile din nuvelele şi povestirile incluse în Scrieri se petrec în general vara sau toamna. Toamna, ploaia, frigul, singurătatea, toate umplu fondul sufletesc al personajului şi al autorului şi sunt adecvate spaţiului în care se mişcă eroii. Ba, mai mult, să nu uităm că imaginea cea mai plastică realizată de scriitorul ardelean este tot a toamnei, care „Deşteptată fără de veste, /…/ cu iarbă verde în părul cărunt, bătrână, şchioapă, cu un ochi de tânăr şi altul de bătrân, udă ca scoasă din fundul apelor, se ivi într-un lan de porumb, tânguind ascuţit, plângător” 4 . Această descriere antitetică a toamnei care tocmai se iveşte prin acele locuri – „…udă ca scoasă din fundul apelor /…/ tânguind ascuţit, plângător” – şochează prin faptul că se naşte bătrână, dar şi prin posibilitatea identificării unei metafore obsedante a creatorului, maturizarea şi moartea înainte de vreme.

  • 2 Pavel Dan, Ihtyiar Urcan, loc. cit., p. 140

  • 3 Idem, Urcan Bătrânul, în Scrieri, ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Cornel Regman, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1965, p. 55

  • 4 Ibidem, p. 49.

ISTORIE LITERARĂ Şcolile Blajului în corespondenţa lui P avel Dan către Dumitru Dan Maria RODEAN canonici

ISTORIE LITERARĂ

Şcolile Blajului în corespondenţa lui Pavel Dan către Dumitru Dan Maria RODEAN

canonici etc. taie şi spânzură aici. Au imobilizat orice viaţă culturală, nimic nu se poate face, numai cu ajutorul lor şi de către ei: nu poţi face nimic dacă nu te pleci la pământ şi dacă

nu-i mângâi.”

5

Atitudinea de dezamăgire, chiar de dezgust

reiese din aceste fraze, scriitorul condamnând cu vehemenţă poziţia pe care o aveau clericii. Totuşi, deschiderea scriitorului de a-şi exprima adevăratele opinii despre situaţia şcolilor din Blaj surprinde şi un aspect favorabil dezvoltării sale personale, care a constat în ajutorul financiar asigurat pentru susţinerea examenelor necesare îndreptării confuziei făcute la instalarea sa în funcţia de profesor de latină: „Cheltuielile de examene însă mi le

plăteşte «Consistoriul», cel puţin aşa mi-au făgăduit.” 6

Regimul strict de la liceul de băieţi au impus rigori şi în vestimentaţia şi comportamentul profesorului, al cărui ton ironic răzbate din rândurile adresate unchiului său: „Pe lângă toate astea, mai trebuie să fac examenele la Prea Sf.-ta Teologie, să port vestă închisă şi să ascult liturghia, mânecatul şi înseratul. E şcoală confesională şi numai aşa te ţin: dacă faci pe fariseul, fiindcă pe marele credincios nu-l poţi face dacă nu te-ai născut, şi eu în direcţia asta nu prea am aplicaţii.” 7 Dar Blajul nu l-a descumpănit întru totul pe tânărul scriitor, într-o altă epistolă adresată aceluiaşi destinatar arătându-se încântat şi incitat de bogăţia şi valoarea bibliotecii blăjene, deplângând totuşi regulamentul de funcţionare foarte rigid care nu-i permitea accesul la opere de

manuscris inedite, de valoare incontestabilă: „

...

o bibliotecă

centrală, o comoară nu altceva, dar să nu credeţi că se poate

pătrunde în ea; [

]

Dacă aţi şti ce scandalizat sunt din pricina

... asta, nu numai eu, dar mulţi profesori tineri care au venit la Blaj cu gândul de a munci, ca şi mine.” 8 Dar totuşi, din

umbra dezamăgirii răzbate ideea existenţei la Blaj a unui număr de tineri dascăli preocupaţi, asemeni lui Pavel Dan, să se aplece asupra studiului, să se dedice culturii, să profite de cunoştinţele şi scrierile înaintaşilor din şcolile blăjene, ceea ce conferă valoare învăţământului şi pregătirii dascălilor săi. Din punctul de vedere al lui Pavel Dan situaţia şcolilor din Blaj este cu atât mai rea cu cât metoda de predare la clasă este una învechită, exagerată: „Apoi să vedeţi la teologie cum se face, se învaţă pe de rost ca în evul mediu. Numai ce-l auzi pe cutare cucernic profesor: «Nu-i bine, mai zi odată de la Şi!»” 9 Aşadar, atitudinea scriitorului în aceste epistole, faţă de modul de organizare a învăţământului blăjean este în concordanţă cu cea care transpare din lecturarea paginilor de proză scurtă care urmăresc acelaşi subiect, reprezentative în

acest sens fiind Note din Blaj, Profesorul, Profesoara, Corigenţe.

  • 5 Dan, Pavel, op. cit., p. 140.

  • 6 Ibidem.

  • 7 Ibidem.

  • 8 Ibidem, p. 141.

  • 9 Ibidem.

Pavel Dan şi-a legat destinul de cel al Blajului odată cu numirea sa ca profesor de latină şi greacă la Liceul „Sf. Vasile cel Mare”, acest oraş ocupând un rol important în destinul scriitorului, atât prin influenţa sa culturală cât şi prin izvorul de inspiraţie care i-a fost oferit în noua sa calitate de dascăl. Deşi din unele opere ale lui Pavel Dan reies impresiile pe care Blajul le-a creat tânărului prozator, totuşi rămân edificatoare crâmpeiele de confesiune pe care le-a făcut apropiaţilor, prieteni sau membri ai familiei prin intermediul corespondenţei. Pentru tratarea temei am avut în vedere scrisorile tânărului scriitor şi profesor la şcolile Blajului, în special cele adresate lui Ion Chinezu, precum şi cele adresate unchiului său, Dumitru Dan, profesor în Galaţi, regăsite în volumele

Pavel Dan şi Blajul, Jurnal şi Amintiri despre Pavel Dan.

În cuprinsul corespondenţei cu unchiul său Dumitru Dan, este uşor observabil tonul familiar, deşi nu-şi pierde nota de respect cu care îşi tratează interlocutorul, căruia i se adresează în permanenţă cu „dorite unchiule”. Acestuia i se confesează mai mult în ceea ce priveşte activitatea sa didactică, atmosfera din cadrul şcolii, preocupările sale culturale legate de oraşul de pe Târnave, îndrăznind chiar să critice cu severitate implicarea bisericii în întreaga activitate didactică şi culturală din Blaj şi să dezvăluie o dificultate a adaptării în ambianţa micii urbe transilvane. Chiar şi numirea sa ca profesor la liceul blăjean este pusă sub semnul hazardului: „Printr-o întâmplare, m-am pomenit, astă toamnă, profesor de latină la Blaj, la liceul de băieţi.” 1 Confuzia a fost făcută în urma unei cereri redactate de Pavel Dan, pe care superiorii au înţeles-o eronat: „Eu scrisesem în cerere că sunt licenţiat în limba română şi latină şi ei au înţeles că am două licenţe: una în română şi alta în latină – şi m-au numit prof. de latină în paguba adevăraţilor licenţiaţi în latină; iar odată numit, numit am rămas.” 2 Dezamăgirea lui Pavel Dan faţă de oraş şi faţă de orânduiala scolastică din Mica Romă este redată într-o epistolă adresată unchiului său, datată 10.IV.932 în care mărturiseşte: „Blajul e un oraş mic cu mai mari păcate ca alte oraşe similare.” 3 Fiul prozatorului, distinsul profesor universitar Sergiu Pavel Dan, în articolul introductiv al

volumului Pavel Dan şi Blajul intitulat Pavel Dan şi Blajul la

sorocul unui centenar, consideră că „e lesne de presupus că pricina dintâi a reproşurilor rezidă în coloratura predominant clericală a mediului.” 4 Această apreciere este confirmată de cuvintele cu puternic caracter acuzator, satiric, adresate de

Pavel Dan unchiului său la adresa celor care încearcă să controleze întreaga scenă culturală blăjeană: „O ceată de oameni încinşi cu brâie roşii, profesori de liceu, directori,

  • 1 Dan, Pavel, Jurnal, Cluj, Ed. Dacia, 1974, p. 139.

  • 2 Ibidem.

  • 3 Ibidem, p. 140.

  • 4 Buzaşi, Ion et alii, Pavel Dan şi Blajul, Beclean, Editura Clubul Saeculum, 2007, p. 7.

CRONICA LITERARĂ O antologie necesară Andrei MOLDOVAN Iată o carte apărută în 2007 şi care se

CRONICA LITERARĂ

O antologie necesară

Andrei MOLDOVAN

Iată o carte apărută în 2007 şi care se cere luată în seamă într-un mod cu totul deosebit Pavel Dan

este un punct de vedere. Cornel Ungureanu îl plasează în schimb într-un timp bine definit al literaturii române, tocmai pentru a sublinia spiritul înnoitor al prozei sale: „ în ... deceniul imediat următor apariţiei Pădurii spânzuraţilor, apare un nou fel de a gândi literatura. Deceniul 1918-1928 fusese al continuităţii, deceniul 1928-1938 este al rupturii. Dacă primul deceniu după Unire fusese, pe de o parte, al Sărbătorilor (cum arată N. Steinhardt într-un eseu des citat), pe de o parte, al dezamăgirilor, al doliului, deceniul al doilea este al proiectelor lansate de tineri. Odată împlinit idealul naţional, tinerii erau liberi să gândească la măreţia înfăptuirii.” (Ibid., p. 80) Victor Cubleşan, tânărul critic, îngrijitor al volumului alături de Petru Poantă, prefaţator totodată al unei ediţii din 2002 (Pavel Dan, Urcan Bătrânul, Editura 100+1 Gramar), trage un semnal de alarmă asupra pericolului de provincializare (deşi nu foloseşte acest

cuvânt) a operei lui Pavel Dan, ca de fapt a mai tuturor marilor scriitori, fenomen des întâlnit în literatura română,

cazul lui Rebreanu fiind de notorietate. O face cu (prea) multă eleganţă, deşi, cred eu, un ton ceva mai vehement nu ar fi stricat: „Universul său este diferit de realitatea socio-geografică peste care se suprapune în cotidian. Cercetătorii care s-au lăsat vrăjiţi de mirajul descoperirii secretului creaţiei în copierea acurată a mediului au întreprins pe teren o serie de anchete în care au identificat personaje, întâmplări, situaţii, multe din ele rămase în folclorul satului natal. Aşa s-a făcut ca foarte mulţi comentatori ai operei lui Pavel Dan să-şi axeze demersul pe o investigaţie biografică, pe suprapunerea naraţiunilor peste întâmplări reale din lumea satului. Este un gest critic de secol XIX resurgent într-un moment în care ştiinţa literară tinde să elimine sau măcar să împingă în cele mai întunecoase unghere ale disciplinei o astfel de metodă.” (Ibid., p. 105) Partea a doua a volumului dedicat receptării critice a lui Pavel Dan dă citate semnificative din autori necuprinşi în prima parte, astfel că se întregeşte o imagine de

ansamblu asupra interesului pentru opera prozatorului ardelean. Sunt citaţi: I. Chinezu, G. Călinescu, Florian Potra, Ovid S. Crohmălniceanu, Ion Rotaru, Nicolae Florescu, Elena Zaharia Filipaş, Sultana Craia, Roxana

Ichim, Constantin Ciopraga.

Într-o prefaţă Argument, extrem de concentrată, autorii antologiei, după ce marchează importanţa prozatorului în literatura română, afirmă: „Pavel Dan pare să fie mereu redescoperit de către critici, atât în prefeţele celor câteva ediţii (reeditări) succesive, cât şi în

monografiile care i-au fost consacrate. S-a scris totuși destul de mult şi adeseori consistent despre opera sa.” Ei remarcă faptul că există numeroşi critici din generaţiile mai noi, interesaţi de opera prozatorului, ceea ce ar fi un neîndoielnic semn al perenităţii operei, lucru la care

subscriem.

(1907-1937). O antologie critică gândită şi îngrijită de Petru Poantă şi Victor Cubleşan

(Editura Tribuna, Cluj-Napoca). O evoluţie impresionantă a receptării critice a prozatorului Câmpiei, dacă ţinem seama că antum ea aproape nu a existat, iar după apariţia ediţiei Chinezu, se cuvine să pornim de la afirmaţiile lui Mihail Sebastian: „Volumul postum de nuvele al scriitorului ardelean Pavel Dan, mort anul trecut în plină tinereţe şi într-o aproape totală lipsă de notorietate (căci, dincolo de o modestă reputaţie în lumea revistelor de provincie, numele său era cu totul necunoscut) e de natură să provoace criticei noastre literare şi mai ales criticilor tineri oarecare nelinişte. Dacă un scriitor excepţional, ca acest nefericit Pavel Dan, poate să lucreze ani de-a rândul în umbra provinciei, publicând o întreagă serie de nuvele, de o rară putere epică, fără ca totuşi prezenţa lui să fie observată şi fără ca numele său să poată străbate până în primele rânduri, înseamnă că raza de vedere a criticei nu este suficientă ca să acopere pe toată întinderea ei mişcarea noastră literară şi că, în orice caz, controlul pe care îl exercită această critică nu trece de anumite limite ale geografiei noastre literare.” (M. S., Un

prozator

ardelean:

Pavel Dan,

în

Revista Fundaţiilor

Regale, anul VI, nr. 3, mart. 1939, p. 656) Volumul îngrijit de Petru Poantă şi Victor Cubleşan confirmă că în 2007 aveam deja o receptare critică a operei lui Pavel Dan, la nivel naţional, foarte bogată. În prima parte a tomului sunt reproduse integral sau fragmentar studii consacrate prozatorului, într-o ordine cronologică. Este vorba de nu mai puţin de 22 de autori: Eugen Ionescu, Cornel Regman, Nicolae Manolescu, Monica Lazăr, Nicolae Balotă, Aurel Sasu, Mircea Braga, Ion Vlad, Cornel Ungureanu, I. Negoiţescu, Constantin Cubleşan, Victor Cubleşan, Sergiu Pavel Dan, Ion Buzaşi, Gabriela Chiciudean, Mircea Popa, Mircea Muthu, Gheorghe Glodeanu, Virgil Stanciu, Claudiu Groza, Valeria Manta Tăicuţu, Anamaria Blănaru. Surprinde o continuă redescoperire a prozatorului, multitudinea de perspective critice asupra nuvelisticii lui Pavel Dan, o modernitate perenă a prozei, dar şi un interes crescând din partea comentatorilor. Despre unele dintre receptările critice ale autorilor de mai sus am avut ocazia să ne exprimăm până acum. Se cere, cu toate acestea, să observăm, fie şi în grabă, că Nicolae Manolescu explorează domeniul poiesisului, a elementului biografic, acolo unde se nasc trăsăturile definitorii ale operei: „ bolnav, ... presimţindu-şi moartea ca Holban, el e un anxios, torturat de probleme de conştiinţă şi prin asta un complicat sufleteşte. Rebreanu, sănătos, e mai ţăran şi mai obiectiv. Având şi el vocaţia construcţiei epice, Pavel Dan n-ar fi scris probabil niciodată o Răscoala. Aparent, problema din nuvelele cu Urcan şi din altele e economică, precum în Ion, dar de fapt ea e psihologică. Nu problema pământului, ci a morţii, care e a autorului însuşi.” (Op. cit., p. 20) Fireşte,

RECITIRI Pavel Dan, o nouă lectură Iulian DĂMĂCUŞ când ai de ce, poate deveni o virtute…

RECITIRI

Pavel Dan, o nouă lectură

Iulian DĂMĂCUŞ

când ai de ce, poate deveni o virtute… Oamenilor le place să fie văzuţi/remarcaţi în situaţiile favorabile, iar pentru asta apelează la tot felul de trucuri, care uneori pot stârni râsul…. Valer, care a fost sergent în armată, crede „că nu se cuvine să-şi piardă vremea pe uliţă şi să steie la poveşti cu proştii” (Ibid., p. 72). Chiar „condamnabil”, gestul lui se explică prin faptul că nu orice ţăran ajungea căprar sau sergent. Oricum nu această atitudine îl caracterizează pe feciorul lui Simion…Trebuia însă folosit orice argument pentru a stabili/păstra o poziţie într-o comunitate. Ludovica „îşi luă rochia cea bună cu gând să meargă cu

torsul la cuscra lui Triloiu – „scurta-i-s-ar şi celălalt picior” – şi

să iscodească adevărul. (Ibid., p. 75). Blestemul, altfel o expresie la îndemână, înlocuieşte adesea alt comentariu. Cam negru, dar totuşi humor… Relaţiile dintre cuscrii Urcan şi Triloiu: – ghicind motivul pentru care Ludovica se interesează unde le este calul, Triloiu îi transmite: – „Spune-i că l-am trimis la potcovar să îi pună potcoave de argint” (Ibid., p. 76). Comic de situaţie prin „deconspirarea” lui Trăian, dar şi prin limbajul „de poveste” prin care gazda îi transmite cuscrei că i-a ghicit intenţia, râzând astfel „,elegant” de tentativa femeii… Caracterizarea lui Simion – fără comentarii: „În drumul ţării (Simion) se lăsă într-o dungă la umbra unui măr şi adormi dus.” (Ibid., p. 78). În concordanţă cu cearta din casă, în noapte, dintr-o icoană evadează ceata de draci, neobservată de arhanghelul Mihail, rezemat pe sabia ruginită, obosit, că de abia se mai ţinea pe picioare. Portretul Arhanghelului este realizat în evidentă contradicţie cu agilitatea diavolilor. (Ibid., p. 84). Comic de situaţie, portret(ul) desfigurat, humor negru… „Ceas n-aveau; cocoşul li-l mâncase vulpea. Şi, Doamne, rău e în hotar fără cocoş.” (Ibid., p. 85). Multipla folosinţă a „cocoşului” în acele vremuri, cu multele înţelesuri (dacă ne gândim şi la criticile Ludovicăi la adresa soţului)… „Bieţii mei copii!, se gândi Ludovica. Dorm sub cer ca cerşetorii, în timp ce noru-mea, săraca, stă la căldură şi

se-ntinde. Întinde-s-ar să nu se mai poată aduna!” (Ibid., p. 86).

Blestemul rămâne blestem, dar exprimarea lui îţi provoacă râsul. Ca şi în exemplul precedent el decurge dintr-o situaţie/realitate, nefăcând altceva decât s-o amplifice… Adaptarea inspirată a unor expresii populare, umoristice: „Îl bătuse Dumnezeu cu patru fete şi o nevastă cât

un hambar, care împrăştia cu şorţul cât ar fi adunat el cu şase boi.” (Ibid., p. 87).

Fenomenele ironiei şi humorului reprezintă în concepţia lui Radu Enescu: „instrumente de explorare ale realităţii umane. Încorporate artistic, ele împrumută valorii estetice o funcţie de cunoaştere”.(R. E., Critică şi valoare, Dacia,1973). Este funcţia datorită căreia ambele pot fi puse în valoare de critică, de cea literară şi de cea filosofică.

Şi în loc de încheiere (subiectul nu se poate încheia la finalul unei singure pagini…), un semn de admiraţie pentru excelenta ediţie Opere, Pavel Dan, reuşită de necontestat a celor care au muncit pentru realizarea ei, scriitorii Aurel

Podaru şi Andrei Moldovan, în primul rând, precum şi a celorlalţi oameni de cultură din administraţia judeţului.

Critica literară, în general, consideră că ceea ce îl delimitează pe Pavel Dan în contextul prozei ardeleneşti este realismul, dar mai ales expresionismul. Modernitatea sa este caracterizată prin sarcasm şi grotesc – elemente care îl apropie de Eugen Ionescu, cel care în Prefaţa la Le père Urcan, Marseille, 1945, observa că Pavel Dan înfăţişează, într-o viziune pesimistă, cu „trăsături caricaturale îngroşate mecanismele esenţiale ale societăţii omeneşti, obsedate de moarte şi pradă forţelor răului” (care sunt şi repere ale scriitorului Eugen Ionescu). La înmormântarea lui Urcan Bătrânul, preotul se răzbună pe aceştia pentru o pricină mai veche şi pentru că-i ştie zgârciți… Enumeră aspecte din viaţa bătrânului pe care le comentează cu citate din Biblie. Când nu mai poate răbda, Ludovica se rupe din locu-i: „Taci, popă spurcat! Dacă a cerşit n-a fost la poarta tatălui tău. Nici nu ţi-a mâncat moşia strânsă cu leul de la morţi şi botezuri.” (Pavel Dan, Opere, vol. I, Eikon, 2012, p. 134). În Prefaţa volumului, Andrei Moldovan observă: „Nu mai puţin grotescă e scena în care, la îndemnul

preotului, ţiganul Rudi dă colacii peste sicriu în locul gazdelor, luându-şi misia în serios. Popa Tiron îl încurajează: „Aşa, Rudi, fain, (…) Vezi să nu dai câte doi colaci la nimeni. Nu-ţi vor ajunge. De altfel, treaba ta. Ţiganul îi arătă gingiile.” (Op. cit., p. 138).

Eu cred însă că proza lui Pavel Dan, în exemplul nostru

Urcan Bătrânul şi Înmormântarea lui Urcan Bătrânul nu se

caracterizează numai prin grotesc şi tragic, ci şi prin humor… Dacă citim cuvântul în înţelesul lui cel mai comun, atunci caracterizarea unor episoade din proza lui Pavel Dan ca umoristice, ar fi improprie… Dar humorul nu se rezumă la a binedispune, a face să (se) râdă, ci presupune o implicare mai profundă a autorului în viaţa personajului, în sensul că are înţelegere pentru slăbiciunile omeneşti care de obicei stârnesc râsul, lipsuri/deficienţe pe care le descoperă adesea şi în propria personalitate. Humorul adevărat „,marele humor” (Val Panaitescu, Humorul) se caracterizează prin prezenţa sentimentului tragic al existenţei, ceea ce-l deosebeşte de „humorul mic”adică ceva/cineva care are „simţul humorului”… Iată aşadar, câteva exemple:

„Când şi-au cumpărat clopote pe boi, au dus câteva care de fân unui om sărac, numai ca să aibă prilejul să le poarte de-a lungul satului şi să vadă oamenii că ei au clopote şi cănaci pe boi.” (Ibid., p. 68). Ţăranul e fălos cu averea lui şi scriitorul îl înţelege… Întotdeauna oamenii au găsit o modalitate de-a se lăuda cu ceea ce au. Aici Urcăneştii deşi zgârciți (altfel iugărele nu se-nmulţesc…) sunt dispuşi chiar la un sacrificiu pentru a ieşi în evidenţă… La biserică, Simion „tuşea din gât când era liniştea mai mare, cum făceau şi celelalte gazde şi, tot ca ele dormea cât ţinea slujba.” (Ibid., p. 68). La mine în sat gazdele tuşeau (şi) dimineaţa, când mergeau la poiată, aşa, ca să se ştie că omul merge la poiată unde are-atâtea și-atâtea vite de îngrijit… Ştiut fiind că mândria este primul din cele şapte păcate capitale, după cum smerenia este cea mai mare virtute…, dar chiar dacă autorul o pune-n evidenţă, ne lasă a-nţelege că a fi mândru

OPINII Doi prozatori ardeleni: Liviu Rebreanu şi Pavel Dan Iacob NAROŞ ca urmare a confluenţei istoriei

OPINII

Doi prozatori ardeleni: Liviu Rebreanu şi Pavel Dan

Iacob NAROŞ

ca urmare a confluenţei istoriei cu evocarea literară. Ca atare, Rebreanu voia prin această domniţă să arunce o punte reparatorie şi un mesaj simbolic de împăcare pentru cruzimile şi exagerările de moment ale istoriei, deoarece 12 persoane din familia martiră au fost ucise. Costan, personaj real ce apare în Istoria lui Prodan (sentinţa penală a lui Costan apare în volumul II, p. 486), iată cum este descris acest personaj în scrierea lui Rebreanu intitulată Horia, Cloşca şi Crişan: „Când vălmăşagul era mai în toi, sosi la faţa locului preotul Costan Turciu din Criştior, de mână cu copilul birăului din Curechi… În curţile cele mari ale neamului Kristsori e adunată boierime mai multă, chiar şi un solgăbirău de la Brad, Pakot…

Căpitanul i-a iertat dar a poruncit popii Costan să-i boteze îndată în legea românească, să se vadă că nu mai e îngăduit să rămâie decât români (botezarea forţată e o replică la politica religioasă a statului ungar)… Intrară cu toţii în bisericuţa de piatră, foarte veche, unde preotul făcu rugăciunile legiuite şi-i boteză. În semn că se face pace deplină, căpitanul Crişan mai porunci ca fata solgăbirăului să se mărite cu un iobagiu român, care-i place ei.” (Crăişorul Horia, p. 246). Din punct de vedere istoric, avem informaţii că aici s-a dat cel dintâi atac asupra acestei familii, care era o veche familie

nobilă, de origine română, dar ungurizată. Pe fiica Apollonia, popa Costan o cunună cu iobagul Ion Sârbu, nu înainte de a o boteza. (cf. şi Daniel

Prodan).

Iobagii 1784 nuvela are la bază un fapt real: în toamna anului 1918, Pavel Dan, pe atunci în vârstă de 11 ani, asistă ca martor ocular, la răscoala ţăranilor din satul Ţigăreni, azi Pădureni. Incendierea şi devastarea casei grofului din zonă

vor fi transpuse într-o altă epocă, în această nuvelă (vezi şi mărturia semnată de Ion Cerghizan, în vol.

Amintiri despre Pavel Dan, Cluj-Napoca, 2003).

Întâlnim în nuvelă o descriere a castelului baronului Toroczkay (p. 279), un personaj martor,

pe nume Filimon care-l ghidează pe Sfântul Petru şi se plânge acestuia de nedreptăţile din partea grofului, munci, corvezi, bătaie şi foame. Sfântul Petru promite că se va schimba soarta iobagilor, Tatăl de Sus ştie de acest lucru, prin Iosif împăratul, îi face cătane şi le va da pământ. Aceste prorociri şi închipuiri i se petrec lui Filimon în

Proza ardeleană se bazează, după cum bine se ştie, pe cei patru mari scriitori: Ioan Slavici, Ion Agârbiceanu, Liviu Rebreanu şi Pavel Dan. Dacă Rebreanu se opreşte asupra ţăranului din zona Năsăudului, Valea Someşului Mare, Pavel Dan vine cu o altă parte de suflet a spaţiului transilvănean şi anume câmpia, amândoi având în vedere saga unor sate desacralizate, descrierea unor

lumi întoarse pe dos, tragicul social al unor oameni aflaţi sub obsesia morţii, dar în comuniune strânsă cu pământul. O interesantă şi argumentată paralelă între cei doi prozatori întâlnim în eseul lui Sergiu Pavel Dan (1), care susţine, printre altele, că cei doi autori, Rebreanu şi Pavel Dan s-au inspirat din istoria reală a acestor locuri (vezi şi Istoria lui D. Prodan). Ei ajung astfel să folosească în opera lor, e vorba de romanul lui Rebreanu, Crăişorul Horia (2) şi nuvela Iobagii 1784 de Pavel Dan, din 1937), (3), prototipuri reale ca domniţa Rafaela Kristsori din satul Crişcior, de lângă Brad, de unde a început răscoala lui Horia. Personajul comun din cele două opere este popa Costan. În Crăişorul, el oficiază un botez cu cântec şi o cununie a Appoloniei cu iobagul Ion Sârbu (p. 245). Rebreanu respectă istoria, Costan este condamnat la moarte, evadează şi se face haiduc, din nou este prins şi condamnat, dar scapă cu trei ani de închisoare. Acelaşi prototip, la Pavel Dan, este în Tritenii de Turda, unde autorul închipuie o răscoală fictivă. Costan apare aici ca partener al lui Cloşca (în realitate Crişan). El conduce asediul castelului baronului, face acelaşi lucru ca în Crăişorul, adică va cununa pe fiicele baronului ucis de iobagii Ilie şi Martac; familia baronului Torozkay e luată din Remetea, munţii Apuseni. Un alt personaj pitoresc

luat din istorie de Pavel Dan e Ion Bercea din

Sălciua de Jos, la care se adaugă şi călugărul David. Iată, cel puţin trei personaje interesante

ancorate în istoria locurilor, ceea ce face ca nuvela să îmbine în mod strălucit imaginaţia scriitorului cu realitatea istorică verificabilă, atestată de „Istoria” lui Prodan. (4) Popuţa, alt personaj episodic, văcarul satului are menirea să răspândească răscoala.

Apollonia, fiica nobilului Mihail Pakot din

Crişcior, la Rebreanu, apare sub alt nume, Rafaela,

somn, el este trezit la realitatea crudă de fratele său, Dumitru, care va fi ucis în bătaie de baron şi oamenii săi pentru că a întârziat la muncă. Ilie, Nicolae şi Martac, pogonici, comentează moartea lui Dumitru şi rabdă de frig, fiind desculţi, ei transportă cânepa scoasă din apa rece de femei cu copii mici. Vestea că Horia are poruncă de la împărat „să isprăvească cu domnii” se-ntinde ca focul. Baronul Toroczkay se laudă în faţa musafirilor săi că iobagii adunaţi în curte pentru a-şi primi drepturile pot fi alungaţi de trei husari. Spre surprinderea lui, iobagii se revoltă şi îi omoară pe cei trei. În capitolul al VI-lea, apare popa Costan, el este căutat de iobagii răsculaţi ca să-i sfătuiască ce să facă. Acesta s-a asigurat că trimişii baronului spre Turda, după ajutor, au fost opriţi. În schimb, sosesc iobagii din jur conduşi de popa Costan, ca să dărâme castelul grofului. Ies în evidenţă conducătorii iobagilor: Ion Bercea, soldat în concediu, altul e Ion Oargă din Cărpiniş, zis Cloşca. Primul pedepsit de către răsculaţi e Joşka şpanul. Un personaj pitoresc e Popuţa, văcarul care se miră de bunătăţile adunate în cămara baronului, după care se cufundă până la brâu, într-un butoi cu unsoare. Rând pe rând, sunt pedepsiţi ceilalţi, baronul şi Joşka sunt tăiaţi cu ferestrăul, Flăcăii Ilie şi Martac fac nuntă cu fetele baronului. Popa Costan oficiază slujba, fără haine, în loc de cruce, securea: „Tot cruce e. Şi ea ne-a ajutat totdeauna

românului. Tot ea va să-i mai ajute de aici înainte când o trebui…” În „Studiul introductiv” la ediţia critică (5), Andrei Moldovan menţionează că Rebreanu a scos satul românesc din idilism şi l-a înnobilat cu tragism. La fel şi Pavel Dan ne prezintă lumea satului aproape de grotesc şi absurd: „Dramele omeneşti se îndreaptă uneori pornind de la ipoteze, de la simple păreri ce se lasă alimentate de gesturi şi cuvinte cărora li se atribuie semnificaţii accentuate.” (p. 8-9). Amândoi scriitorii, prin opera lor, au ieşit până la urmă, din sfera îngustă a câmpiei şi a satului transilvănean intrând în patrimoniul naţional şi nu numai.

Note bibliografice

1). Sergiu Pavel Dan, „Răsfrângerea istoriei reale în Crăişorul de Liviu Rebreanu şi în Iobagii de Pavel Dan”, în Tribuna, nr. 167, 16-31 mai 2009, p. 12-14. 2). Liviu Rebreanu, Opere, vol. 7, Ediţie critică de Niculae Gheran, editura Minerva, Bucureşti, 1985, p. 241, 245-246. 3). Pavel Dan, Opere, vol. 1, Editura Eikon, Ediţie critică de Aurel Podaru, Studiu introductiv de Andrei Moldovan, Cluj-Napoca, 2012, p. 277- şi 401-404, în capitolul „Note şi variante”. 4). Mircea Muthu, „Parte din sufletul Ardealului, Pavel Dan – 100”, în Tribuna, nr. 122, 1-15 octombrie 2007. 5). David Prodan, Răscoala lui Horia, 1979.

Participanţi la Simpozionul „Opera lui Pavel Dan în liceu”, Maieru, 2013
Participanţi la Simpozionul „Opera lui Pavel Dan în liceu”, Maieru, 2013
OPINII Înclinaţia lui Pavel Dan spre umor În cercetările mele despre viaţa şi activitatea lui Pavel

OPINII

Înclinaţia lui Pavel Dan spre umor

În cercetările mele despre viaţa şi activitatea lui Pavel Dan, care s-au cristalizat prin două volume:

Pavel Dan şi Turda şi Ţara lui Pavel

Valentin VIŞINESCU

Titlul plachetei Dracovenii prezintă forţa satirei pe care o emană aceste catrene, sub aspectul râsului sănătos, dar şi a înţelepciunii adunată în poante, necesitând şi o minte sprinţară care să dezlege cifrul „cuvintelor potrivite”. Pentru a ilustra succintul portret al epigramistului Mardan, realizat de Pavel Dan, anexez şi caricatura acestuia, realizată de un mare artist al umorului românesc, Neagu Rădulescu, care ne-a provocat în anii de liceu, când citeam pe sub bancă romanul acestuia: Pentru

un petic de negreaţă.

Pentru Cenaclul „Satiricon” din Cluj este o mândrie faptul că unii membri mai în vârstă l-au cunoscut

foarte bine pe Pavel Dan. Astfel, Traian Marcu a locuit în aceeaşi cameră la Căminul „Avram Iancu” din Cluj, iar Vasile Pogăcean i-a fost coleg de generaţie la Liceul „Ferdinand I” din Turda, fiind şi secretarul Societăţii de lectură „Titu Maiorescu” de la acest liceu, unde şi Pavel Dan începuse să publice.

Pe epigramistul Traian Marcu l-am cunoscut mai

în detaliu din activitatea pe care o desfăşura la Cenaclul de

epigramă „Satiricon” din Cluj-Napoca, dar şi prin faptul că la începutul apostolatului său fusese un excelent dascăl de latină şi română la Liceul „Mircea cel Bătrân” din Constanţa, unde şi eu mi-am făcut clasele gimnaziale şi i-am cunoscut activitatea de scriitor din presa dobrogeană şi mai ales din traducerile sale din greacă şi latină. La Cenaclul „Satiricon” aveam scaunul meu între Vasile Langa şi Vasile Pogăcean, într-o sală de la Biblioteca Judeţeană „Octavian Goga”. Dl. Vasile Pogăceau îşi făcuse studiile la liceul turdean şi mai

„cochetam” cu el despre mai mulţi dascăli pe care îi cunoşteam şi eu. El mi-a vorbit deseori despre Pavel Dan şi chiar despre faptul că în toamna anului 1944 a luptat cu arma în mână pentru eliberarea Turzii. În arhiva Cenaclului „Satiricon” se păstrează câteva comunicări ştiinţifice cu care ne-a îmbogăţit latura lingvistică, de care avem mereu nevoie.

Ca semn al neuitării, împreună cu colegul meu de dăscălie, prof. Ion Bindea, ne-am încumetat să-l apreciem pe scriitorul Pavel Dan, rapsod de mare fineţe al Ardealului, în respectul pentru pământul trudit de Măria Sa, ţăranul ardelean, închinându-i un grupaj de madrigale, cu care Ion Bindea a înfrumuseţat volumul meu „Ţara lui Pavel Dan”. Deşi Pavel Dan era o fire introspectivă, umorul neaoş plugăresc nu-i lipsea în a-şi caracteriza eroii scrierilor sale, trăitori în credinţa neamului şi a obiceiurilor, păstrate cu sfinţenie şi astăzi. Lui Pavel Dan, autorul nuvelelor Urcan bătrânul

şi Înmormântarea lui Urcan bătrânul, îi dedic aceste

gânduri: „Acestui dăruit şi sclav al slovei/ Se ştie-acum, şi peste ani şi ani/ Că opera-i e evidenţa probei/ «Ne-nmormântarea» bieţilor Urcani”.

Dan, bine primite de critica zilelor noastre, mă îndeamnă să realizez un eseu cu titlul Pavel Dan şi plugarii de azi din Triteni, pentru că tot mai găsesc câte ceva interesant în documentarea mea. M-a bucurat mult faptul că în ziarul „Tribuna Ardealului”, una din puţinele publicaţii în limba română din teritoriul cedat Ungariei, la presiunile diplomatice şi militare ale Germaniei şi Italiei, din anul 1940, s-a găsit spaţiu tipografic pentru a-l onora pe Pavel Dan cu multe articole pertinente, foarte valoroase pentru scriitorul acestui rapsod al ţăranului ardelean de pe Câmpie. Bucuria a fost generată de o scrisoare a lui Pavel Dan, din 1936, an în care intrase deja într-o boală crudă, dar era hotărât să lupte şi să trăiască. Atunci, prozatorul participase la Timişoara ca delegat pentru înfiinţarea Secţiei Asociaţiei Literare a Scriitorilor din Ardeal, unde a asistat la un program literar foarte bogat. Îi scrie lui Victor Papillian impresiile de la această întrunire a scriitorilor bănăţeni. Pavel Dan îi face cunoscut preşedintelui Cenaclului literar clujean despre marea diferenţă „între literatura ţărănească şi zgrunţuroasă a mea şi între scrisul, cultura şi firea ta; şedinţa a avut 19 puncte, unde s-au citit 9 nuvele, a mea, cea mai mică, avea 30 de pagini; am citit până nu am mai avut cui”. Îi recomandă lui V. Papilian ca la şedinţele din Cluj „să se închidă uşile ca ale teatrului”. Interesantă a fost şi întâlnirea cu epigrama, care a desfătat publicul, iar Pavel Dan a fost încântat de poantele care produceau haz, dar mai ales latura lor corozivă:

„Păcat mare că n-ai fost prezent. Era unul Mardan, de la Timişoara, epigramist, secretarul Monopolului Tutunului din Banat. Înalt, spătos, cam de vreo 45 de ani, cu faţa pătrată şi chelia ascunsă sub o perucă stufoasă. A citit 56 de minute, epigrame fără sare. Să fi văzut «înţelepciune!» pentru că în perioada interbelică epigramiştii bănăţeni erau «fruncea» în epigrama românească, de fapt ca şi în zilele noastre, suita lecturată în faţa unui public numeros şi avizat, a făcut explozie în rândul literaţilor.” Un alt aspect sănătos în programul cultural a fost susţinerea de către fiecare delegat din Banat şi Ardeal a unei oraţii de nuntă, care a demonstrat acurateţea şi varietatea acestor cântece populare, care constituie comoara nescrisă a neamului nostru. Epigramistul bănăţean care a făcut furori la Timişoara era un talentat om de cultură, care a scris sub pseudonimul M. Ar. Dan (Mardan), născut în Ploieşti 1886, realizat ca inginer şi director al R. M. S. şi profesor la Şcoala Politehnică din Timişoara. El ne-a lăsat şi câteva

volume interesante: Organizarea muncii în America, Industria poloneză, Amintiri, Dracovenii şi alte lucrări de

sociologie.

INTERVIU „Pavel Dan şi Ion Cristoreanu, două repere ale culturii ro mâneşti, conferă comunei Triteni o

INTERVIU

„Pavel Dan şi Ion Cristoreanu, două repere ale culturii româneşti, conferă comunei Triteni o identitate inconfundabilă”

locul unde a fost casa în care s-a născut şi a copilărit Pavel Dan, în Tritenii de Sus. Mi s-a părut că ar fi prea puţin o simplă placă memorială şi am început să mă gândesc la un proiect mai amplu. Aşa s-a născut lucrarea care se poate numi monument închinat scriitorului Pavel Dan, lucrare pe

care o ştiţi şi dumneavoastră şi care, cu regret o spun, nu poate fi instala la locul ce i se cuvine, dar asta e o altă poveste, motivele neţinând de noi, paveldaniştii. Ce să vă mai spun? A da, era să uit! Cea mai mare realizare a subsemnatului este FAMILIA mea: cele două Prinţese, capodopera mea şi a Reginei, care este, desigur, soţia mea.

Acum putem continua.

De la cine crezi tu că ai moştenit talentul şi pasiunea pentru artele plastice?

– O întrebare care mă pune în dificultate, dar vă pot spune, cu certitudine, că tot ce am, cu bune şi cu rele, le moştenesc de la părinţii mei şi n-o să ştiu niciodată însă, de la care anume. Poate de la amândoi câte ceva. Tatăl meu era un ceasornicar neîntrecut, maică-mea făcea cu măiestrie lucruri de mână. Eu am fost un autodidact. Mi-a plăcut şi probabil asta e suficient ca să poţi să şi faci.

  • - Dacă spui că ai fost autodidact, trebuie să fi avut un model, sau modele…

    • - Bineînţeles. M-au fascinat maeştrii Renaşterii

Italiene, Michelangelo, Leonardo Da Vinci, Raphael, mi-au plăcut pictorii flamanzi, impresioniştii francezi, mi-au plăcut Grigorescu, Andreescu, Baba. Sunt modelele mele în artă.

– Din cele 32 de lăcaşuri de cult în care ai pictat, care crezi că te-au făcut să fi mai împlinit pe plan artistic?

N-aş putea să spun că o anumită lucrare este mai reuşită decât alta. Le consider pe toate reuşite şi de-o potrivă toate mi-au lăsat sentimentul că se putea şi altfel. Probabil că acesta este şi motivul pentru care fiecare biserică o făceam diferit de celelalte anterioare. Căutam noi şi noi moduri de a rezolva o suprafaţă, cromatica de asemenea o consideram foarte importantă, domeniu în care niciodată nu epuizezi toate posibilităţile. Mă gândesc cu drag la fiecare dintre ele şi inevitabil la oamenii întâlniţi. E un privilegiu să cunoşti atâţia oameni, din atâtea zone diferite

  • - Care sunt cele mai recente realizări ale tale?

  • - De ultimă oră am lăsat schelele din biserici şi m-am

întors la şevalet, la daltă şi la ciocan. Am pictat câteva

portrete, am sculptat bustul lui Mihai Eminescu, comandat de

Primăria comunei Viişoara, judeţul

Cluj. De monumentul scriitorului

Pavel Dan nu mai vorbesc, mă supără faptul că suntem, în continuare, împiedicaţi să-l amplasăm acolo unde îi este locul.

  • - Proiecte de viitor?

– Am ceva în perspectivă, dar încă nu e nimic sigur, aşa că mă

abţin.

Interviu realizat

INTERVIU „Pavel Dan şi Ion Cristoreanu, două repere ale culturii ro mâneşti, conferă comunei Triteni o

de Victor MOLDOVAN

Drumul ce urcă, şerpuind, dealul, îţi dezvăluie de pe culme, ca într-o fotografie veche, imaginea satului Triteni, sat de care sunt legate, inseparabil, chipul scriitorului Pavel Dan şi ecoul cântecelor lui Ion Cristoreanu. Două mari personalităţi, repere ale culturii româneşti, care conferă comunei noastre o identitate inconfundabilă. Aşadar, un mare creator, Pavel Dan, născut în Tritenii de Sus, şi un neîntrecut interpret al cântecului popular, Ion Cristoreanu, ivit pe lume în Tritenii de Jos. Aici ne aflăm şi azi, într-o casă, unde suntem întâmpinaţi, cu căldură şi prietenie, de o familie a cărei armonie este însăşi religia ei. Aici suntem primiţi de Petrică Tegla, un artist autentic, membru fondator al Asociaţiei Culturale Pavel Dan,

parte de-acum şi el din galeria personalităţilor pe care le-a dat Tritenii, autor al picturii murale din peste 30 de lăcaşuri de cult,

portretist, peisagist, sculptor. Nu-i place să vorbească despre sine, cu greu se lasă convins, atunci când are de-a face cu un interlocutor insistent şi abil în arta dialogului. Cu alte cuvinte, ia-l cu binişorul, că până la urmă spune tot.

Victor Moldovan: Dragă Petrică, noi suntem prieteni vechi şi, de vreo trei ani încoace, suntem şi colaboratori în cadrul grupării literar-culturale care are în centrul preocupărilor viaţa şi opera lui Pavel Dan şi a culturii tradiţionale locale. Dreptu-i? Ţi-am spus de la început cu ce scop am venit la tine şi nu plec de-aici până nu-mi realizez obiectivul propus. Aşa că te poftesc să propui tu, de bună voie şi nesilit de nimeni, cu ce ar trebui să începem dialogul nostru?

Petru Tegla: Prieten drag, cum am putea începe altfel decât cu firescul şi sincerul „Bine ai venit în casa mea”. Sunt încântat ca-ntotdeauna de revedere, bucuros să stăm de vorbă.

Ştiu că nu-ţi place, dar, pentru cei care te cunosc mai puţin, sau chiar deloc, te întreb mai întâi: Cine este Petrică Tegla?

- Nu pot să spun că nu-mi place, doar că a vorbi despre mine înseamnă laudă de sine şi asta nu-mi place. Dar, mă rog, am să vă răspund prin a vă spune că m-am născut, am crescut şi îmbătrânesc în acest sat pe care m-am încăpăţânat să nu-l părăsesc niciodată. Şi sunt bucuros că n-am făcut-o. Uneori, dintr-un patriotism local, cred, mă mândresc că m-am născut şi am copilărit pe aceleaşi meleaguri cu ilustrul nostru înaintaş Pavel Dan. Clasele primare şi gimnaziale le-am făcut la Şcoala generală al cărei patron spiritual este chiar scriitorul pe care l-am pomenit

deja, acasă, la Tritenii de Jos. Am făcut liceul metalurgic la Câmpia Turzii. Ştiam că vreau să fac sculptură, pictură, altceva decât metalurgie. Am făcut apoi artă monumentală, secţia pictură bisericească de pe lângă Patriarhia Ortodoxă Română Bucureşti. Am pictat 32 de biserici, pictură murală interioară. În decembrie 2013, după cum bine ştiţi şi dumneavoastră, când s-a înfiinţat Asociaţia Culturală Pavel Dan, al cărei membru fondator sunt, calitate care mă onorează, dar mă şi obligă, recunosc, mi-am luat angajamentul să realizez o placă memorială care să marcheze

CULTURĂ TRADIŢIONALĂ

Pavel Dan, culegător de folclor (2)

(Continuare din numărul trecut)

Cântece poporale

1.

7.

Măi bădiţă bădişor Nu te ţinea aşa mândru Că la tine nu mi-i gându, Că tu bădişor, tu n-ai Nice brazdă de moşie

2.

Dragă ţi-s bădiţă tare? De ţi-s dragă bade tare, Almintrelea-mi umblă-n cale; De ţi-s dragă cam deabea Fă-ţi calea pe unde-i vrea.

Numa peană-n pălărie, Nici n-ai brazdă de ogor

8.

Numai cioareci cu şinor.

La fântână sub doi fagi S-o-ntâlnit doi oameni dragi

Tăt de ăştia mi-o fost dragi Cu cizme şi cu nădragi Că se-ncalţă frumuşel Şi sărută cinăşel.

Şi-n braţe s-o-mbrăţişat Şi-n fântână s-or ţâpat. Nici acol’ nu i-o lăsat Că i-o scos şi i-o-ngropat. Pe fată din jos de drum

3.

Pe fecior în ţânţârim Şi din fată-o răsărit

De-ar fi cerul de hârtie; Da’ nu-i scriitor să scrie Binele din holteie Şi-o mândruţă din fetie.

Rujă dalbă o-nflorit. Din fecior o răsărit Ruguleţ verde şi s-o-ntins Şi pe rujă o cuprins.

Toţi oamenii se mirau:

4.

Că ce poate fi asta;

9.

Aşa zic mândrele mele Să mânc şi să beau cu ele Ş-apoi să mă uit la stele.

Las’ să-i vadă lumea toată Că şi dragostea-i curată.

5.

Mult mă mir şi mă dez-mir Fetele la joc ce vin

Cântă cucu, mierla zice Taci voinice nu mai plânge C-om trece la Moldova Că Moldova-i ţară bună Cine merge nu mai vine Făr’ cine-i un rău de câne.

Dar nevestele ce cată De stau cu gura căscată. Frunză verde de pe leasă Nevestele meargă-acasă Să deie ţâţe la foi Să nu se uite la noi.

6.

10.

Măi bade de la Budiu Nu-nşela murgu-n pustiu, Că măicuţa nu m-a da Dup-un om ca dumneata Că ţi-i groasă mustaţa Şi mi-i mânca viaţa Barba-mpunge, gura pute De urât îţi poate-ajunge.

Bade-n cătane să mori De ce-ai zis că nu te-nsori. Bade,-n cătane să piei De ce-ai zis că nu mă iei. Şi ţi-ar arde casa-nchisă De ce m-ai ţinut cuprinsă. Şi ţi-ar arde şi şura De ce-ai zis că mi-i lua.

11.

Rea bucată-i dragostea Cine-apucă-a o gusta E mai rea ca lungoarea. De lungoare păru-ţi pică, La inimă nu te strică, De lungoare păru-ţi cade, La inimă nu te arde.

12.

Când eram la maica fată Eram rujă după masă Rozmarin verde-n fereastră Da’ de când m-am măritat M-o pus rujă după uşă Rozmarin verde-n cenuşă.

13.

Bade, de dragostea noastră O-nflorit pomii pe coastă O-nflorit şi n-o legat C-o-auzit că m-ai lăsat.

14.

Măi bădiţă, ochii tăi Bine seamănă cu-ai mei. Da’ cum foc n-or semăna Că ni-i una ograda Şi fântâna cu apa Şi patul cu perina.

15.

Lelea albă ca şi caşu’ Se iubeşte cu nănaşu’.

16.

Maică, măiculeana mea Câte fete ai avut

Toate le-ai dat unde-ai vrut. Numai pe mine m-ai dat

La marginea satului

La casa bănatului În marginea râtului La casa urâtului.

17.

Până-i fata fată mare Bate-i vântu’ prin petale, Nu mai ştii de-atâtea rele. Dacă fata se mărită Mâncă-i gura aburătura Spatele despicătura.

18.

Decât o mândruţă proastă Mai bine la oi pe coastă Ziua-i paşte oile Noaptea şezătorile.

19.

De-aş trăi cât aş trăi Om frumos eu n-aş iubi C-aş iubi un om urât Dacă m-ar lăsa să râd. Om frumos dacă te lasă Rămâi cu inima arsă.

20.

Taci la dracu nu lătra Că ţi-i gura ca ştiuca. Şi-ai strigat o strigătură Şi-ai făcut spumă la gură.

21.

Măi bade, cărare-aleasă Nu ai nimic pingă casă Numai o cloşcă c-un pui, Cizmele-agăţate-n cui. Şi un strat de pătrunjei Şi gândeşti că-s boii tăi. Şi-o grădină cu cucute Şi te lauzi că ai multe.

22.

Pare-mi rău de ce-am făcut; N-am ce face c-a trecut. Bade, chip îmbujorat Multe inimi ai stricat Vrei să strici, bade, şi-a mea .. A mea-i o inimă bună Nu se strică dintr-o glumă. Şi-a mea-i o inimă dragă Nu se strică dintr-o şagă.

23.

Ştii tu bade ce ziceai, Seara când la noi veneai, Că nu este om pe lume Pe noi să ne despreune. Nu ştiu cine s-o aflat Pe noi ne-o despreunat, Dragostea ne-o stricat De-o stricat-o vreun fecior Fie-i moartea de topor. De-o stricat-o vre o fată

Moară necuminecată. N-aibă grâu de comândare Nice oameni la iertare Şi să n-aibă cuie-n cruce Nici la groapă cine-o duce Pe cum n-am avut nici eu Parte de drăguţu meu.

24.

Dragostea de la nevastă E ca ruja din fereastră, Dragostea de fată mare Ca fasolea din cărare. Că pui o mână de sare Şi nici un gustuş nu are.

25.

Săracele fetele Uşurate-s de-s vândute Pe toţi proştii să-i sărute. Uşurate-s de-s datoare Pe toţi proştii să-i însoare.

26.

Cât îi postu’ lui Crăciun

Am postit tot cu ajun Ca să-mi capăt bărbat bun. Ce bărbat mi-am căpătat? Dracu de l-ar fi luat

Nu era nici un păcat.

27.

Trăsni-o-ar în tine sat Şi-n cine te-o lăudat, Că n-ai case, nici coteţe Numa’ fete cu musteţe…

28.

Tu bădiţă-aşa-i gândit Că tu dacă mi-i lăsa Eu minten m-oi spânzura. Spânzure-se dracu-n coastă Tu, bade, cu viţa voastră. Spânzure-se dracu-n tău Tu, bade, cu neamul tău.

29.

Du-te bade şi te culcă Nu-mi ţinea umbră la furcă Că furca mea-i geluită Nu trebuie străjuită.

Că ţi-o spus măicuţa bine Că nu mă dă după tine. Şi ţi-o spus a doua oară Că mai bine mă omoară. De n-ai fi gazdă ca frumos M-ar da maica bucuros.

30.

Mărita m-aş să nu şăd Numai câmpul să nu-l văd Câmpul să-l vadă bărbaţii. Eu să mătur, să fac patu’ Să-mi pui oglinda-n fereastră Să văd bine-mi stă nevastă.

31.

Cât fu vara de frumoasă Nu pusei mâna pe coasă, Făr’ cătai umbra de groasă Şi pe mândra de frumoasă.

32.

Fostu-mi-o lumea pe mână Da’ nu mi-o fost mintea bună. Acum minte aş avea Lumea nu-i pe mâna mea.

33.

Decât cu auru-n ladă Şi cu urâtu’ pe vatră Mai bine cu lada goală Şi cu cine-mi place-n poală.

Moară necuminecată. N- aibă grâu de comândare Nice oameni la iertare Şi să n - aibă

Texte puse la dispoziţia revistei noastre de

Sergiu Pavel DAN

CULTURĂ TRADIŢIONALĂ Ţăranul de pe Câmpie şi locuinţa sa Ioan LATIŞ * „Satul era departe de

CULTURĂ TRADIŢIONALĂ

Ţăranul de pe Câmpie şi locuinţa sa Ioan LATIŞ*

„Satul era departe de oraşe, ascuns între dealurile golaşe ale Câmpiei. Civilizaţia nu topise în apele-i pestriţe sufletele senine ale satului; oamenii ştiau de Dumnezeu, de biserică, îşi ţineau încă bătrâneştile obiceiuri”. (Pavel Dan).

„Casele sunt adevărate bordeie, sunt acoperite cu stuh, cu pereţi din vălătuci, fără coşuri, scrie Ion Simionescu în cartea sa Lecturi geografice, Editura Casa Şcoalelor, 1926. * Drept combustibil, ţăranii întrebuinţează tizicul, paie amestecate cu balegă de vacă, uscate şi

strânse ca iarba de leac. Sărăcia e mosafirul nepoftit care şi-a găsit culcuş în gospodărie. Prin muierea hlisei de ploi, dealurile fug, alunecă. Faţa câmpiei se schimbă. Drumurile tăiate în hlei, primăvara şi toamna sunt nepracticabile; se înfundă roata până-n butuc, iar oamenii, asemeni păstorilor din

mocirloasa regiune a Gasconiei, se folosesc de

catalige ca să înfrunte noroiul lipicios.” În Tritenii de Jos, ca de altfel în majoritatea satelor de pe Câmpie, casele erau sărăcăcioase, fără fundaţie, construite din pământ bătătorit, eventual din pământ amestecat cu paie şi acoperite cu paie sau trestie. „Faţa casei” (pe jos) era lipită cu lut

amestecat cu balegă de vacă peste care se cernea lut sau nisip. În exterior, polmonul** era întreţinut la fel. Tavanul era făcut din grinzi şi scânduri, la început nevopsite. Într-un colţ fumega un opaiţ sau o lampă cu petrol. Două geamuri mici, spre uliţă, asigurau puţina lumină în încăpere. La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, construcţiile de case au început să se diversifice, multe locuinţe fiind compuse din trei camere: Casa dinainte (situată spre uliţă) – camera în care erau păstrate alimentele, lada de zestre, hainele de sărbătoare, documentele familiei

etc. Tot aici aveau loc mesele oferite cu prilejul

nunţilor, botezurilor sau înmormântărilor. În această cameră era depus mortul timp de trei zile. Era locuită numai ocazional – aici erau cazate rudele, prietenii sau alţi oaspeţi mai de vază. Tinda

camera din mijloc – era locuită în timpul verii. Aici se găsea soba, cuptorul de pâine, harnaşamentele

pentru cai, securea, firezul, unele unelte necesare

* Autorul volumului Tritenii de Jos. Pagini de istorie monografie,

Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2009 ** Mică terasă de lut de-a lungul pereţilor casei; prispă.

lucrului în câmp. Camera din spate (dinapoi) era

destinată pentru locuit şi dormit. Odată cu trecerea timpului, caselor de locuit li s-a adăugat târnaţul, la început deschis, mai apoi căptuşit cu scânduri. Aici era locul unde, în serile de vară, se şedea şi se făceau planuri pentru ziua următoare, unde se adăposteau de ploaie ori se

adunau vecinii la poveşti sau la un pahar de băutură. Puţine gospodării aveau beciuri sau bucătării de vară (conii). Unele case aveau un fel de pivniţă săpată în pământ, cu uşă şi o fereastră mică. Cartofii erau păstraţi în „gropi oarbe” prevăzute cu o gură de aerisire făcută dintr-un mănunchi de tulei sau tulpini de floarea-soarelui.

Au apărut noi construcţii de case care aveau tălpi de lemn de salcâm în loc de fundaţie. Pereţii erau făcuţi din zid bulgărit între joarde. Cu timpul au apărut şi în satul nostru case din bârne, cu târnaţ închis şi cu filigorie. În urmă cu 60-70 de ani au început să se construiască primele case cu fundaţie de beton şi zid din vaioagă (cărămidă nearsă), cărămidă sau bolţari din beton, acoperişul de paie sau trestie fiind înlocuit de ţiglă. Pe lângă casă, gospodarul şi-a plantat câţiva pomi şi şi-a construit adăpost pentru animale: poiată, coteţe pentru porci şi păsări, ocol pentru oi. Dintotdeauna, pentru ţăranii de pe Câmpie a constituit o mare problemă sursa de încălzire a locuinţei, pădurile aflate pe raza comunei noastre neputând asigura lemnul necesar pentru locuitorii ei. Pe lângă casă şi pe hat, între vecini, fiecare om lăsa să crească câţiva acăţi al căror lemn era folosit cu

multă cruţare pentru foc, dar şi în construcţii. Oamenii foloseau pentru încălzit turtele făcute dintr-un amestec de paie şi balegă de vacă. Nici rădăcinile de porumb (cotorii) nu erau lăsate să putrezească. După ce erau scoase la suprafaţă de plug, femeia, ajutată de copii, le strângea şi le scutura de pământ, după care erau duse şi depozitate în gospodărie sub formă de şire (jirezi). Satul Tritenii de Jos are o istorie veche, plină de multă amărăciune, tristeţe şi suferinţă, dar şi de eroism şi fapte cu care ne mândrim.

Iată câteva secvenţe din scrisul lui Pavel Dan, referitoare la această chestiune.

Iarna era grea; balegile, câte le uscaseră

pentru foc, erau pe isprăvite; ca să le mai cruţe,

făceau foc cu paie.” (Cornel Regman Scrieri,

Editura pentru literatură, Bucureşti, 1965, p. 4.)

„Casa dinainte”, cum i se zice, pe Câmpie, odăii din

frunte, avea paturi înalte, împodobite cu pături

înflorite, cu tot felul de lucruri, unele mai frumoase

decât altele, cu pereţii plini de icoane şi de farfurii

colorate, după care atârnă ştergare mândre,

împăturate mărunt şi cununi de grâu”. (Op. cit., p.

129)

Oricât de săraci sau necăjiţii au fost, locuitorii acestor meleaguri aveau în casă un loc pentru rugăciune, iubeau frumosul, se îngrijeau să fie primitori, iar locuinţa să fie împodobită cu lucruri deosebite, păstrate din moşi-strămoşi. După colectivizare, mulţi din locuitorii satului iau drumul oraşului în căutarea unor locuri de muncă la Industria Sârmei sau Fabrica de Lut din Câmpia Turzii, la Fabrica de Sticlă, Fabrica de Ciment sau Uzinele Chimice din Turda. La început, făceau naveta o dată pe săptămână, pe jos, mai târziu, navetă zilnică, cu camioane, apoi cu autobuse. Condiţiile deosebit de grele de navetă, munca istovitoare în fabrici, urmată de cea „în completare” la porţia soţiei de la C.A.P., i-a determinat pe mulţi consăteni să-şi stabilească domiciliul în Câmpia Turzii sau în Turda. Câştigul adus de bărbaţi, alături de cel al soţiilor de la munca în C.A.P., i-au făcut pe harnicii omeni ai acestor

locuri să aibă un trai mai bun, să-şi dezvolte gospodăriile proprii. Astăzi, călătorul care se abate pe aceste meleaguri găseşte un sat prosper cu case frumoase din cărămidă, multe cu etaj, încălzite cu gaz metan. Multe locuinţe au centrală proprie de încălzire, maşină automată de spălat rufe, frigidere şi combine

frigorifice, cuptoare cu microunde. Cu ajutorul

telefoniei fixe şi mobile, a Internetului, locuitorii satului ţin legătura cu cei dragi, plecaţi în depărtări

pentru a-şi face un rost în viaţă. Cei mai mulţi se întorc şi investesc banii în locuinţe, autoturisme şi

utilaje agricole performante. Oamenii zilelor noastre

caută să aducă frumosul în casele şi gospodăriile lor, se întrec în a-şi construi locuinţe cu arhitecturi noi, utilate cu tot ce este mai modern, vopsite în culori aprinse pentru a se bucura şi sufletul şi inima de rodul muncii lor. Biserica, situată pe o altă culme de deal, parcă străjuieşte satul, îl apără şi îl ocroteşte, chemându-i cu dragoste la ea pe toţi creştinii satului şi pe cei vremelnic poposiţi aici. În zilele de sărbătoare, când Primăria şi Consiliul Local al comunei organizează Festivalul „Ion Cristoreanu”, Concursul de proză scurtă şi eseu „Pavel Dan” sau alte evenimente deosebite, din colţuri îndepărtate ale Europei ori ale lumii, se întorc acasă pentru a fi cu ai lor cei pe care paşii i-au purtat pe meleaguri străine. Pentru că aici, în inima Transilvaniei, acasă este oaza de linişte şi pace după care tânjeşte sufletul oricărui român şi în special al triteanului cu rădăcini adânc înfipte în glia strămoşească.

Casa părintească a lui Pavel Dan, construită în 1920, când familia se mută din Tritenii de
Casa părintească a lui Pavel Dan, construită în 1920, când familia se mută din
Tritenii de Sus în Clapa, cătunul răsăritean al satului Tritenii de Jos

ECOURI ÎN PRESĂ

,Paveldaniştii” la primul număr!

Cuvântul patriotism folosit deseori excesiv, înainte de 1989, este evitat în zilele noastre când „ubi bene, ibi patria”… Şi cu toate acestea, la iniţiativa unui grup de cărturari precum: Manole Ciui, Horaţia Gelmereanu, Dan Istrate, Ioan Latiş, Maria Szabo, Anca Timbuş, Petru Tegla, Anca Kiş, Victor Moldovan, Mircea Ion Casimcea şi Aurel Podaru, s-a purces la înfiinţarea unei asociaţii pentru promovarea culturii, şi

mai ales a operei scriitorului Pavel DAN. Prin urmare,

bazele „Asociaţiei Culturale Pavel Dan” au fost puse pe 14 decembrie, 2013 la Câmpia Turzii, când s-au stabilit şi obiectivele de activitate: promovarea personalităţii scriitorului, atragerea şi promovarea de noi talente, în special din rândul elevilor şi tinerilor de pe raza comunei Tritenii de Jos şi zonele învecinate; întâlniri periodice în cadrul cărora vor avea loc lecturi din opera lui P. Dan, conferinţe, dezbateri; organizarea unor concursuri de creaţie literară şi arte plastice. Foaia „Paveldaniştii”, obiectivul semnalului nostru va monitoriza (după cum precizează Aurel Podaru, preşedintele Asociaţiei şi redactorul responsabil al revistei) activităţile Asociaţiei de-a lungul anilor. Revista finanţată de Societatea Civilă Profesională de Avocaţi Podaru, Buciuman şi Asociaţii Cluj-Napoca, prezintă în primul său număr etapele organizării Asociaţiei, care include un număr însemnat de critici literari, scriitori şi artişti plastici, precum şi referiri la la prima dintre „Întâlnirile de la Triteni”, cea din 29 aprilie, 2014, în care s-au evocat aspecte din viaţa şi activitatea literară a prozatorului Pavel Dan, evenimentul fiind ilustrat şi cu o dramatizare a unei schiţe a scriitorului, spectacol prezentat de un grup de elevi din Triteni. Despre Ediţia I, a Colocviilor Pavel Dan din 2 octombrie, 2014 de la Tritenii de Jos, scrie prof. Ioan Latiş, iar la pagina 6 este inclusă o Scrisoare către profesorii de literatură română de pretutindeni, prin care aceştia sunt îndemnaţi să includă în orele de curs opera lui Pavel Dan. În paginile următoare aflăm opinii despre opera lui Pavel Dan, la fel articole despre această manifestare culturală semnate de Carmen Deneş, Mircea Ioan Casimcea şi Marian Oprea apărute în diverse publicaţii,

eseul Thomas Hardy vs. Pavel Dan, semnat de Anca Kiş,

două pagini despre prozator ca şi culegător de folclor, semnat de A. Podaru, o listă cu elevii care, implicându-se în promovarea operei lui Pavel Dan, au fost premiaţi, iar la p. 16 fotografia impozantei plăci memoriale dedicate marelui prozator ardelean, operă a artistului plastic Petru

Tegla.

În concluzie, o nouă publicaţie bine gândită, bine

scrisă, căreia-i dorim succes, alături de cele ale Asociaţiei Pavel Dan!

Iulian DĂMĂCUŞ

„Vatra veche”, nr. 9, sept. 2015 p. 81

Aurel Podaru a lansat, la Triteni,

revista „Paveldaniştii”

Este cunoscută pasiunea lui Aurel Podaru pentru

marele său consătean, prozatorul Pavel Dan, cel supranumit „rapsodul Câmpiei Transilvane”. Ar fi suficient să amintim, în acest sens, doar cărţile dedicate (în

colaborare sau de unul singur) scriitorului din Triteni:

„Amintiri despre Pavel Dan”, „Pavel Dan şi Blajul”, Pavel Dan, „Literatură populară. Caiete”, Pavel Dan, „Opere”,

ediţie critică integrală, în trei volume. Dar Aurel Podaru nu s-a oprit aici şi continuă să-i promoveze opera celui care a lăsat posterităţii o capodoperă a literaturii române:

Urcan bătrânul. În acest scop, a fost înfiinţată Asociaţia Culturală Pavel Dan, printre membrii fondatori aflându-se nu mai puţin de şapte universitari din Cluj, Baia Mare, Alba Iulia şi Sibiu: Sergiu Pavel Dan (fiul prozatorului), Constantin Cubleşan (preşedintele de onoare al Asociaţiei), Mircea Popa, Ion Buzaşi, Gabriela Chiciudean, Mircea Braga, Gheorghe Glodeanu, alături de care se află şi câţiva scriitori bistriţeni: George Vasile Dâncu, Menuţ Maximinian, Andrei Moldovan, Ioan Pintea, Vasile Vidican şi alţii. Cea dintâi manifestare culturală organizată de Asociaţie, în 2 octombrie 2014, a fost prima ediţie a „Colocviilor Pavel Dan”, cu participarea scriitorilor: Constantin Cubleşan, Victor Cubleşan, Mircea Ioan Casimcea, Andrei Moldovan, Mircea Popa şi, bineînţeles, Aurel Podaru, toţi buni cunoscători ai operei paveldaniene. Manifestarea a avut loc (premieră absolută în istoria comunei, aflăm de la Aurel Podaru) la Tritenii de Jos, fiind găzduită, în condiţii exemplare, de Şcoala Gimnazială „Pavel Dan”, al cărei director este prof. Ioan Marchiş, membru fondator şi el al Asociaţiei. De menţionat că unul dintre partenerii de bază ai acestui eveniment a fost Biblioteca Judeţeană George Coşbuc Bistriţa-Năsăud, prin generozitatea părintelui-director Ioan Pintea, iar evenimentul a fost promovat de cotidianul „Răsunetul”. Dar, între timp, ne mai spune Podaru, artistul

plastic Petru Tegla, fiu al satului, a realizat un monument

dedicat scriitorului Pavel Dan, care urmează a fi amplasat în Tritenii de Sus, satul natal al ilustrului prozator. Monumentul a fost prezentat participanţilor la acest

eveniment.

Despre toate acestea, însă, şi multe altele, cititorii noştri vor afla, mai pe larg, răsfoind, iată, revista „Paveldaniştii”, care a ieşit de curând de sub tipar. Editată de Asociaţia Culturală Pavel Dan, în 16 pagini, format A4, revista a fost lansată la sfârşitul săptămânii trecute, la Tritenii de Jos (judeţul Cluj), evenimentul fiind găzduit de aceeaşi unitate şcolară. Spicuim, pentru cititorii noştri, câteva titluri: „Întemeietorii” (editorial de Aurel Podaru), „A luat fiinţă, la Tritenii de Jos, Asociaţia Culturală Pavel Dan” (prof. Dan Istrate), „Tritenii de Jos, locul Întâlnirilor de la Triteni” (prof Manole Ciui), „De la Tritenii de Jos la Câmpia Turzii: Pe urmele lui Pavel Dan” (prof. Victor Moldovan), „Tritenii de Jos, gazda Colocviilor Pavel

Dan” (prof. Ioan Latiş), „Şapte opinii despre Pavel Dan” (Valer Turcu-Iorga); ECOURI ÎN PRESĂ: „Colocviul Pavel Dan, prima ediţie (Carmen Deneş, în „Răsunetul”), „Colocviul Pavel Dan – ediţia I” (Mircea Ioan Casimcea, în „Făclia”), „Scriitorul Pavel Dan readus în actualitate la Tritenii de Jos” (Marian Oprea, în „Ziarul 21”); eseul „Thomas Hardy vs. Pavel Dan. Dezrădăcinarea ţăranului în mediul rural anglosaxon şi autohton” (prof. Anca Kiş),

„Pavel Dan culegător de folclor”, pagini inedite. O revistă echilibrată, am constatat şi noi „pe viu”, bine scrisă, cu texte inspirate, începând cu moto-ul aşezat pe frontispiciul revistei:

«… Şi-mi vine să le scriu. Să prind toată lumea, toate firele de iarbă de pe ţintirim, într-o operă care să miroase a primăvară, a flori, a fum de băligar, a vis şi a

fericire.» (Pavel Dan). Să mai precizăm că redactorul-responsabil al revistei este Aurel Podaru, secondat de scriitorul turdean

Mircea Ioan Casimcea, secretar de redacţie, iar ca redactori, profesorii menţionaţi mai sus, care fac parte şi din Comitetul Director al Asociaţiei Culturale Pavel Dan. Revista, un proiect pe durată nelimitată, va avea, deocamdată, două apariţii pe an: în martie şi septembrie. La ECHINOCŢIU. Şi va continua să promoveze, mai întâi de toate, opera lui Pavel Dan, dar şi cultura tradiţională locală. Preocuparea pentru folclorul din zonă, ţine să sublinieze Aurel Podaru, e şi un omagiu al „paveldaniştilor” dedicat memoriei lui Ion Cristoreanu, fiu al satului, unul dintre cei mai valoroşi interpreţi ai cântecului popular şi, poate, cel mai mare doinitor al românilor. Nu vor lipsi din paginile revistei nici creaţiile originale ale elevilor, căci în şcolile de pe raza comunei Triteni sunt şi elevi talentaţi la scris, mai aflăm din aceeaşi sursă. În acest sens, a fost instituit „Premiul Pavel Dan”, oferit de Asociaţia Culturală Pavel Dan, iar acesta constă în acordarea unei diplome şi a unei sume de bani. Urăm şi noi revistei „Paveldaniştii” viaţă lungă şi la cât mai mulţi cititori!

Manuţ MAXIMINIAN

„Răsunetul”, nr. 7041, 8 oct. 2015, p. 8.

„Întâlnirile de la Triteni” – o nouă ediţie

Prilejul acestei întâlniri de lucru a consiliului director al Societăţii Culturale „Pavel Dan”, desfăşurată joi, 1 octombrie 2015, la Centrul de documentare aflat în comuna Tritenii de Jos, a fost lansarea revistei, simbolic intitulată, Paveldaniştii an I, nr. 1. Redactorul responsabil al noii publicaţii, scriitorul Aurel Podaru, precizează că intenţia redacţiei este să tipărească această revistă semestrial, mai precis în lunile martie şi septembrie. În numerele viitoare vor fi consemnate evenimente desfăşurate în semestrul încheiat şi puncte de vedere ale paveldaniştilor cu privire la personalitatea şi

opera lui Pavel Dan.

Aurel Podaru detaliază prezentarea, menţionând titlurile articolelor şi numele autorilor, cât şi iconografia bogată, face totodată precizarea că unicul sponsor al

tipăririi publicaţiei rămâne Societatea Civilă Profesională de Avocaţi Podaru, Buciuman şi Asociaţii, Cluj-Napoca. Despre avantajele, importanţa şi perspectivele acestei reviste şi-au mai expus punctele de vedere redactorii Victor Moldovan, Manole Ciui, Dan Istrate, Horaţiu Gelmereanu, Petru Tegla şi subsemnatul. În final redactorul responsabil a propus înfăptuirea următoarelor proiecte: – instituirea premiului „Pavel Dan” elevului din clasa a VIII-a gimnazială de pe raza comunei, cu cele mai mari note la limba şi literatura română, dar care să fi citit cel puţin două proze importante

ale scriitorului: Urcan bătrânul şi Înmormântarea lui

Urcan bătrânul; – înfiinţarea cercului de pictură al elevilor din comuna Tritenii de Jos, de care se va ocupa profesorul şi pictorul Manole Ciui; – realizarea unui bust relevant al cunoscutului personaj Urcan bătrânul, portret pe care să-l imagineze în urma unei documentări diverse şi să-l materializeze într-o perspectivă mai îndepărtată artistul plastic şi sculptorul Petru Tegla. Consiliul director al Societăţii Culturale „Pavel Dan” a încuviinţat aceste proiecte.

Mircea Ioan CASIMCEA

„Făclia”, vineri, 9 oct. 2015, p. 6. „Ziarul 21”, 12-18 oct. 2015, p. 15.

Revista PAVELDANIŞTILOR

Paveldanist! Iată un cuvânt creat de curând, alcătuit prin alipirea unui prenume şi unui nume, care de fapt este tot prenume, însă acestea petrec un scriitor important prin lanurile Ogorului numit Literatura Română: Pavel Dan. Dar paveldaniştii cine sunt? Aceştia sunt scriitori, profesori din toate treptele învăţământului românesc, oameni cu felurite profesii, care preţuiesc şi citesc opera scriitorului născut în majestoasa Câmpie Transilvană, al cărei demn exponent a devenit. Prozatorul descrie Câmpia, evocând sufletul locuitorilor ei, făurind personaje puternice, adică vii. Paveldaniştii sunt aşadar membrii fondatori ai Asociaţiei Culturale „Pavel Dan”, înfiinţată la 14 decembrie 2013, în municipiul Câmpia Turzii, în prezenţa unor cadre didactice din comuna Tritenii de Jos – localitatea natală a scriitorul omagiat – cât şi membrii consiliului director ai Asociaţiei, toţi cei care şi-au exprimat dorinţa să se înscrie în această reuniune culturală. Preşedintele comitetului director este scriitorul Aurel Podaru, funcţia de preşedinte onorific o deţine criticul şi istoricul literar dr. C. Cubleşan. Revin la preşedintele Aurel Podaru, născut tot în comuna Triteni, deci consătean, fără să fie contemporan cu Pavel Dan. El este iniţiatorul acestor fapte culturale, menite să atragă atenţia cititorilor, îndeosebi profesorilor de limba şi literatura română, asupra valorii Operei lui Pavel Dan, cât şi pentru studierea ei în licee. Aurel Podaru şi-a propus mai întâi să aducă în faţa cercetătorilor şi cititorilor interesaţi întreaga operă a lui Pavel Dan. Astfel, a scos la lumină, din Arhiva de Folclor a Academiei Române, Filiala Cluj, culegerea de folclor

literar, lucrarea de licenţă a

scriitorului, din 1932, şi a

publicat-o în anul 2007, cu prilejul centenarului naşterii

prozatorului, cu titlul: Pavel Dan. Literatură populară.

Caiete. După acest moment a purces la editarea primei ediţii critice integrale, în trei volume, intitulată Opere, cu un valoros studiu introductiv semnat de criticul literar Andrei Moldovan – în 2012 –, aşadar ediţie princeps de lux, cu cele trei tomuri încasetate. După această strădanie

intelectuală considerabilă, care îi certifică intrarea în Istoria Literaturii Române Contemporane, Aurel Podaru duce până la capăt planul său bine chibzuit. Ar fi vorba despre a doua etapă a acestui proiect: popularizarea prin felurile mijloace a scrierilor lui Pavel Dan şi a scriitorului însuşi. Aşa cum menţionez mai sus, a pus bazele Asociaţiei Culturale „Pavel Dan”, împreună cu un grup de colaboratori consecvenţi. Activitatea Asociaţiei a fost relevată constant în câteva publicaţii din Turda, Cluj-Napoca, Bistriţa, însă unei reuniuni cu nobil blazon i se cuvinte propria

publicaţie. De aceea, iată, este tipărită revista Paveldaniştii, anul I, nr. 1, septembrie 2015, cu sprijinul financiar al unicului sponsor constant: Societatea Civilă Profesională de Avocaţi Podaru, Buciuman şi Asociaţii,

Cluj-Napoca. Redactorul responsabil este Aurel Podaru,

secretarul de redacţie – subsemnatul, tehnoredactarea îi aparţine lui Dinu Virgil-Ureche. De asemenea, pe ultima pagină sunt menţionate zece nume ale redactorilor revistei, nume întâlnite şi sub textele din publicaţie. În ordinea cronologică a tipăririi articolelor pe cele 16 pagini

ale revistei, autorii lor sunt următorii: Aurel Podaru, Dan Istrate, Manole Ciui, Victor Moldovan, Ioan Latiş, Valer Turcu-Iorga, Carmen Deneş, M. I. Casimcea, Marian Oprea, Anca Kiş, în final iarăşi Aurel Podaru. În articolul editorial, intitulat Întemeietorii, redactorul responsabil realizează un succint istoric al strădaniilor sale şi ale comitetului director până la tipărirea

publicaţiei Paveldaniştii revistă editată de Asociaţia

Culturală Pavel Dan. Autorul îşi începe textul astfel: La

început a fost ideea. Ideea înfiinţării unei asociaţii pentru promovarea culturii tradiţionale locale şi, mai ales, a operei lui Pavel Dam, atât de puţin cunoscută, din păcate, tocmai pe meleagurile natale ale scriitorului.

Pentru spaţiul restrâns al revistei, iconografia este bogată, reprezentată de 14 fotografii cu momente din scurta activitate a Asociaţiei, însă pe întâia pagină se mai află imprimată sigla Asociaţiei Culturale, precum şi un luminos citat din scrierile lui Pavel Dan: … Şi-mi vine să

le scriu. Să prind toată lumea, tot aerul, toate firele de iarbă de pe ţintirim, într-o operă care să miroase a primăvară, a flori, a fum de băligar, a vis şi a fericire. Pe

ultima pagină, într-o fotografie istorică, protagoniştii primei ediţii a Colocviilor „Pavel Dan” înconjoară, cu feţele radiind admiraţie şi satisfacţie, un sugestiv

monument realizat de maestrul localnic Petru Tegla, în metaloplastie şi sculptură în piatră şi în marmură, un ansamblu omagial dedicat memoriei importantului scriitor

al Câmpiei Transilvane.

Lansarea revistei se va realiza joi, 1 octombrie

2015, la Centrul de Documentare „Pavel Dan” din

comuna Tritenii de Jos, sub cunoscutul generic Întâlnirile

de la Triteni a doua ediţie.

Paveldaniştii se pregătesc astfel pentru noi acţiuni

culturale.

Mircea Ioan CASIMCEA

„Ziarul 21”, din 28 sept. -4 oct. 2015, p. 9. „Tribuna”, 16-31 oct. 2015, p. 2. „Făclia”, sâmbătă-duminică, 10-11 noiembrie 2015, p. 7.

O nouă revistă în peisajul cultural transilvănean: PAVELDANIŞTII

În 14 decembrie 2013, la Câmpia Turzii, s-a înfiinţat „Asociaţia Culturală Pavel Dan” cu un comitet director format din: Aurel Podaru – preşedinte, Petru Tegla, Victor Moldovan şi Manole Ciui – vicepreşedinţi, Ioan Latiş – secretar, Dan Istrate trezorier, Mircea Ioan Casimcea responsabil cu mass-media, Anca Kiş, Horaţia Gelmereanu, Anca Timbuş şi Maria Szabo – membri. La a doua întâlnire, în februarie 2014, tot la Câmpia Turzii, s-a discutat şi s-a aprobat statutul asociaţiei, statut elaborat de o echipă coordonată de profesorul Dan Istrate, stabilindu-se totodată şi obiectivele pe anul 2014: înscrierea asociaţiei în registrul persoanelor juridice (lucru realizat de Ioan Latiş), dezvelirea, la Tritenii de Sus, (locul de naştere al scriitorului) a unei plăci memoriale (obiectiv îndeplinit de Petru Tegla), precum şi organizarea primei ediţii a „Colocviilor Pavel Dan”, dar niciunul din întemeietori nu a visat că vor avea atât de repede şi o revistă, denumită chiar aşa „Paveldaniştii”! Iată, graţie scriitorului Aurel Podaru (jurnalist cu o bogată experienţă, cel care a fost naşul revistei „Cuibul visurilor” şi ne-a iniţiat pe mine şi pe dl. profesor Sever Ursa într-ale gazetăriei, ba a fost şi redactor la „Minerva”, a condus destinele publicaţiilor „Pasaj” (Bistriţa) şi „Observatorul de Beclean”, pe care l-a înfiinţat chiar el, în oraşul care l-a adoptat cu aproape 50 de ani în urmă, iar actualmente face parte din redacţia „Răsunetului cultural”) a sosit la Maieru revista mai la deal pomenită, de o ţinută impecabilă, care are nici mai mult şi nici mai puţin decât 16 pagini (dedicată în întregime autorului „Urcăneştilor”, cel care s-a prăpădit la vârsta de 30 de ani, căruia acelaşi Aurel Podaru i-a editat întreaga operă într-o ediţie critic de lux, în trei volume, cu o prefaţă semnată de criticul Andrei Moldovan, în anul 2013) şi din care am aflat despre realizările acestei noi asociaţii. Menţionez că redacţia revistei este alcătuită din:

Aurel Podaru redactor responsabil, Mircea Ioan Casimcea – secretar de redacţie, Manole Ciui, Horaţia Gelmereanu, Dan Istrate, Anca Kiş, Ioan Latiş, Victor Moldovan, Maria Szabo, Petru Tegla, Anca Timbuş, Valer Turcu-Iorga redactori, iar tehnoredactarea este făcută de Dinu Virgil-Ureche. Fiecare are publicat cel

puţin un articol despre viaţa şi opera lui Pavel Dan, la care se adaugă: Constantin Cubleşan, Mircea Popa, Andrei Moldovan, Simon Zoltan, Carmen Demes şi Marian

Oprea.

De aici, de la poalele Ineului, dorim drum bun şi viaţă lungă acestei noi publicaţii ardelene!

Icu CRĂCIUN

„Cuibul Visurilor”, nr. 117/2015, p. 3.

„Paveldaniştii” – o nouă revistă de cultură în peisajul literar transilvănean

Apariţia unei reviste în peisajul literar românesc nu poate fi decât un real câştig intelectual şi informativ mai ales pentru cititorii pasionaţi de valorile clasice ale literaturii noastre. O asemenea revistă, de o ţinută intelectuală ireproşabilă şi un format elegant, este „Paveldaniştii”, revistă editată de Asociaţia Culturală Pavel Dan, avându-i la cârmă pe scriitorii Aurel Podaru (redactor responsabil) şi Mircea Ioan Casimcea (secretar de redacţie), primul dintre ei fiind şi editorul monumentalei ediţii critice a operei complete Pavel Dan (Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2012), în trei volume, cu un studiu introductiv de Andrei Moldovan.

Din articolul de fond „Întemeietorii”, semnat de Aurel Podaru, aflăm că bazele Asociaţiei Culturale Pavel Dan au fost puse în data de 14 decembrie 2013, la Câmpia Turzii, când a fost ales un comitet de conducere format din 11 membri, dintre care un preşedinte, trei vicepreşedinţi, un secretar, un trezorier şi cinci membri. Funcţia de preşedinte i-a revenit iniţiatorului acestei „isprăvi”, Aurel Podaru. Menţionăm că printre membrii fondatori se află şapte profesori universitari din Cluj-Napoca, Alba Iulia, Blaj, Sibiu, baia mare, iar ca

preşedinte de onoare a fost ales Constantin Cubleşan, autorul a două cărţi despre opera lui Pavel Dan. În februarie 2014, tot la Câmpia Turzii, a fost dezbătut şi aprobat Statutul Asociaţiei şi au fost prezentate de Aurel Podaru primele obiective al activităţii nou-înfiinţatei

asociaţii: Înscrierea Asociaţiei în registrul ONG-urilor cu personalitate juridică, dezvelirea unei plăci memoriale pe locul unde a fost casa în care s-a născut şi a copilărit Pavel Dan (Tritenii de Sus), şi organizarea primei ediţii a

Colocviilor Pavel Dan, obiective realizate integral, cu

menţiunea că în loc de placă memorială, artistul plastic

Petru Tegla, fiu al satului, a realizat un adevărat monument dedicat prozatorului supranumit „rapsod al Câmpiei Transilvane”. Prima ediţie a Colocviilor Pavel Dan, la care au participat scriitorii: Constantin Cubleşan, Mircea Popa, Victor Cubleşan (toţi din Cluj-Napoca), Andrei Moldovan (Beclean) şi, bineînţeles, Mircea Ioan

Casimcea (Turda), Aurel Podaru (născut în Beclean şi stabilit de aproape 50 de ani în Beclean), alături de care

s-au aflat profesorii care fac parte din Comitetul Director

al Asociaţiei, a fost o reuşită peste aşteptările organizatorilor. Cu ecouri largi în presa cotidiană şi literară din judeţele Cluj şi Bistriţa-Năsăud, articole inedite sau reproduse în primul număr al revistei „Paveldaniştii”, apărut în luna septembrie 2015. În paginile căreia mai semnează: Dan Istrate, Manole Ciui, Victor Moldovan, Ioan Latiş, Valer Turcu-Iorga, Carmen Deneş, Mircea Ioan Casimcea, Marian Oprea, Anca Kiş.

Un citat bine ales din Jurnalul lui Pavel Dan este

aşezat drept moto pe frontispiciul reviste, împreună cu sigla Asociaţiei Culturale Pavel Dan, având în centrul imaginii un portret al autorului: „… Şi-mi vine să le scriu, să prind toată lumea, tot aerul, toate firele de iarbă de pe ţintirim, într-o operă care să miroase a primăvară, a flori, a fum de bălegar, a vis şi a fericire”, un citat care ilustrează o dată în plus dragostea nemărginită a scriitorului pentru spaţiul fascinant al Câmpiei transilvane, un tărâm care numai el îţi poate aduce liniştea şi fericirea şi pe care îl eternizează prin cuvânt. Interesante ni se par şi cele „Şapte opinii despre Pavel Dan”, consemnate de Valer Turcu-Iorga şi aparţinând scriitorilor: Constantin Cubleşan, Mircea Popa, Victor Cubleşan, Andrei Moldovan, Mircea Ioan Casimcea, Aurel Podaru şi consilierului local Şimon Zoltan. Ne-a reţinut atenţia şi eseul profesoarei Anca Kiş:

„Thomas Hardy vs. Pavel Dan: Dezrădăcinarea ţăranului în mediul rural anglosaxon şi autohton”. Această „foaie”, cum o numeşte redactorul-responsabil Aurel Podaru, are şi o valenţă educativă, în special pentru elevi, dar şi în mare măsură şi pentru profesori, idee lansată în „Scrisoare către profesorii de limba română de pretutindeni”, prin care participanţii la Simpozionul „Opera lui Pavel Dan în liceu”, desfăşurat la Beclean, Bistriţa şi Maieru, cu participarea prof. univ. dr. Sergiu Pavel Dan, fiul scriitorului, invită pe profesorii de limba şi literatura română „să reconsidere opera lui Pavel dan, să cugete în ce măsură luarea în seamă a prozei sale ar fi în beneficiul elevilor, iar dacă vor considera că este oportun să o propună discipolilor lor, să procedeze în consecinţă, având toată libertatea în acest sens.”

Profesorul Ioan Latiş scrie despre prima ediţie a Colocviilor Pavel Dan, un text amplu şi detaliat, iar la rubrica „Ecouri în presă” sunt reproduse textele despre

acest eveniment, cu totul inedit în istoria comunei Tritenii de Jos şi publicate în ziarele „Făclia”, „Răsunetul” şi „Ziarul 21”, semnate de Mircea Ioan Casimcea, Carmen Deneş şi Marian Oprea. În pagina 15 a revistei, Aurel Podaru îl prezintă pe Pavel Dan în ipostaza de culegător de folclor, fiind vorba despre „Cântece din Tritiul de Jos”, drept informatoare fiind menţionată Ana Ceclan (n. Murăşan), nimeni alta decât prototipul personajului Ana (soţia lui Valer), protagonişti ai ciclului Urcăneştilor. În fine, pe ultima pagină, o fotografie color cu participanţii la colocviul amintit mai sus în jurul

monumentului realizat de artistul plastic Petru Tegla (fiu

al satului) şi dedicat lui Pavel Dan, şi un text însoţitor: „De la placa memorială la monument”, semnat A. P.În concluzie, putem afirma că revista „Paveldaniştii” promite să fie o publicaţie complexă şi mobilizatoare care va antrena intelectualii ardeleni, şi nu numai, într-un demers de emulaţie culturală şi spirituală demn de numele marelui fiu al Câmpiei transilvane, Pavel Dan, iar în ceea ce ne priveşte, urăm organizatorilor şi membrilor Asociaţiei Culturale Pavel Dan felicitări de „bene meriti”, iar revistei viaţă lungă şi la cât mai mulţi cititori!

Ioan L. ŞIMON

„Răsunetul”, nr. 7108, 30 dec. 2015, p. 8.

ANIVERSĂRI/COMEMORĂRI

TEODOR MURĂŞANU (1891-1966)

●125 de ani de la naştere – 50 de ani de la moarte●

Mircea Ioan CASIMCEA

  • C ontinuăm să-l omagiem pe cel care a fost prinţul vieţii spirituale turdene: poetul, directorul de

revistă literară şi profesorul TEODOR MURĂŞANU. În sufletul nostru continuă să rămână viu „cel mai drept, cel mai dulce dintre sentimente” –

cum numeşte Gh. Asachi RECUNOŞTINŢA. Căci recunoştinţa, această triumfătoare „memorie a inimii”,

este mereu vie în sufletul şi în

inimile multor intelectuali turdeni,

iar astăzi recunoştinţa noastră faţă de memoria lui Teodor Murăşanu se proiectează la zenitul vieţii spirituale turdene, exact acolo unde se află încrustat cu majuscule numele celui pe care îl aniversăm şi comemorăm cu veneraţie, cu evlavie, cu mândrie. M-am întrebat adeseori: cum ar fi arătat viaţa culturală turdeană contemporană dacă n-ar fi existat acest intelectual şi creator de elită? Mi-am răspuns întotdeauna, aşa cum voi răspunde şi astăzi: destul de săracă, mult mai strâmtă, cu o cupolă joasă şi mai puţin luminoasă. Căci numele lui T. Murăşanu a devenit o cariatidă cu trei braţe şi fiecare braţ sprijină câte un astru al activităţii creatoare: opera sa poetică, talentul şi tenacitatea directorului de revistă, precum şi preţioasa vocaţie care sălăşluieşte numai în sufletele pedagogilor de elită. Această cheie de boltă tridimensională a deschis fără ostentaţie, însă cu siguranţă, POARTA NAŢIONALĂ a Literelor Române. Prin cele cinci volume de versuri, apărute în perioada 1920-1938 – între care se disting Fum de jertfă (1923), premiat de Academia Română şi Lilioară (1938) numele lui T. Murăşanu a pătruns cu vigoare în istoriile literare

semnate de N. Iorga şi G. Călinescu, precum şi în preocupările unor critici şi istorici literari, ca de

exemplu: Romulus Demetrescu, Mircea Zaciu, Virgil

Podoabă, Petru Poantă, Mircea Popa etc. Revista Pagini literare şi-a găsit un binemeritat loc în istoriile presei româneşti, redactate şi tipărite în ultimele decenii, fiindcă aici au colaborat tineri scriitori, deveniţi ulterior cunoscuţi: Pavel Dan, Emil Giurgiuca, Yvonne Rossignon, Olga Caba, V. Beneş, Letiţia Papu, M. Beniuc, Vlaicu Bârna, Gherghinescu Vania, Grigore Popa, Victor Felea, Teohar Mihadaş, Ştefan Augustin Doinaş etc. dar şi scriitori consacraţi: I.

Agârbiceanu, V. Voiculescu, Victor Papilian, Emil Isac ş.a. În calitate de distins profesor de limba şi literatura română a ştiut să descopere şi să încurajeze talentul abia perceptibil al câtorva elevi ai săi: Pavel Dan, Grigore Popa, Mihai Iosivaş ş.a. Timpul rămâne cel mai perfecţionat decantor al valorilor umane. Implacabila lui trecere, aşadar, aşază umbra uitării peste false personalităţi şi nesemnificative fapte, însă, totodată, menţine soclurile făurite din spiritul

ANIVERSĂRI/COMEMORĂRI TEODOR MURĂŞANU (1891-1966) ●125 de ani de la naştere – 50 de ani de la

semenilor care s-au impus printr-o activitate deosebită, ori chiar înalţă soclurile, spre lauda celor ale căror nume au devenit stindarde – simbol. În cazul lui Teodor Murăşanu timpul a decantat repede personalitatea acestuia, însă

vremurile nefaste au opus o

rezistenţă absurdă marcării certelor

sale merite prin gestul încărcat de recunoştinţă, pe care turdenii îl dedică spiritului creator al fostului

nostru concitadin.

Când l-am cunoscut pe Teodor Murăşanu, în anul 1959, am remarcat pe faţa sa uşor adumbrită undele de o luminozitate pală emanate de un romantism şi scepticism congenitale, însă se detaşau de acestea, cu intensitate sporită, undele terne emise de o suferinţă adunată în străfundurile sufletului său şi care nu izbuteau nicicum să se ostoiască şi să ajute astfel rănile interioare să se cicatrizeze. Condamnarea nedreaptă şi detenţia inexplicabilă l-au marcat tot restul vieţii, fără însă a-l transforma nici un moment într-un înfrânt. La 25 octombrie 1995 – cu un an înainte să aniversăm 105 ani de la naşterea şi să comemorăm 30 ani de la moartea celui omagiat –, RECUNOŞTINŢA INTELECTUALILOR TURDENI, faţă de ilustrul lor concitadin, s-a desăvârşit prin dezvelirea bustului realizat de cunoscutul sculptor şi cadru universitar din Cluj-Napoca, turdeanul Aurel Terec. După desfăşurarea mai multor simpozioane dedicate vieţii şi operei lui T. Murăşanu, după ce Biblioteca Municipală Turda şi Şcoala nr. 1 din Turda şi-au înscris pe frontispiciul lor numele lui Teodor Murăşanu, a fost imortalizată personalitatea acestuia printr-o lucrare de artă de înaltă ţinută artistică, aşezată în vecinătatea altei lucrări de anvergură şi cu acelaşi potenţial estetic,

creată de sculptorul clujean Virgil Fulicea, prin care tot într-o toamnă, la 30 noiembrie 1969, a fost cinstit ilustrul elev al ilustrului profesor T. Murăşanu:

prozatorul Pavel Dan. Cu limpede admiraţie, cu profund respect, cu caldă fervoare şi înaltă recunoştinţă mă aplec în faţa acestui bust, prin care noi consfinţim un Scriitor, un Director de revistă, un Profesor, pe Intelectualul de elită TEODOR MURĂŞANU.

REFERINŢE CRITICE: – „Teodor Murăşanu (n. 1891), ardelean cu foarte puternice versuri …” (Nicolae Iorga: Istoria literaturii româneşti (1925-1933) vol. I-II. Editura Minerva, 1985, p. 347); – „Autorul (…) e poet de un real talent, care a trecut prin calvarul apăsării unui spirit străin, şi-a făcut singur limba (…) şi a izbutit să creeze strofe în care cugetarea se îmbină cu o remarcabilă sonoritate a versului”. (Octavian Goga, în:

Analele Academiei … 1924); – „S-ar putea spune astfel că sufletul poetului, înfiorat de doruri sau zguduit de dureri, e aplecat spre lumină, armonie şi pace. Aceste ţeluri îl înseninează şi revin mereu cu limanuri de izbăvire în versurile lui”. (Romulus Demetrescu:

Comentar la poezia lui Teodor Murăşanu – II. Lilioară (1938), în Pagini literare, nr. 11-12, 1938, p. 398); – „folosind poetica veche a lui Eminescu, a lui Coşbuc şi a lui O. Goga, Teodor Murăşanu (n. Câmpia Turzii, 19 iulie 1891) izbuteşte pe alocuri să interpreteze proaspăt izvoarele, făcând chiar, cu sensibilitate de rural ardelean evoluat, poezie populară fără diformaţii culte”. (George Călinescu: Istoria literaturii române de la origini până în prezent (1941). Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită. Editura Minerva, 1982, p. 870); – „(…) Teodor Murăşanu rămâne în primul rând poetul sensibil al naturii Câmpiei Ardelene, cu peisajul ei sărac şi sălbatic. Ceea ce profilul său luminos şi cald înscrie însă cu şi mai multă

evidenţă în mişcarea literară interbelică, este entuziasmul său de animator, întâi în filele Abecedarului (1933-1934), apoi în acelea ale Paginilor literare (1934-1943) de la Turda, unde a ştiut să închege o grupare tânără, energică, dispusă să deschidă focuri de guerilă împotriva anchilozei spirituale ce ameninţa sub cătuşele aurite ale «tradiţiei», viaţa intelectuală ardeleană”. (Mircea Zaciu: Teodor Murăşanu, în Glose. Editura Dacia, 1970, p. 171-178); „(…) talentul lui Teodor Murăşanu, când produce ceva remarcabil, se manifestă în tehnică, nicidecum în creaţie de noi lumi imaginare!” (Virgil Podoabă: Prefaţă. În: Lilioară. Ediţie îngrijită de Lucian Bogdan. Editura Dacia, 1982, p. 5-22); „– Nu ştim un alt poet român să fi cântat atât de frumos, bunăoară, floarea-soarelui, sau însuşi soarele, ca simbol al vieţii. Şi nu ştim mulţi poeţi români, din ale căror versuri să se constituie o Arcadie românească încărcată de atâta culoare şi atâta cântec”. (Iuliu Pârvu:

Un poet regăsit: Teodor Murăşanu. În Steaua, nr. 4/1983, p. 26); – „îl asimilează şi receptează influenţe diverse, cu o disponibilitate mimetică structurală, spre a le topi într-o poezie graţioasă şi bucolică, în care peisagistica satului şi a câmpiei îşi găseşte un interpret viguros, plin de vibraţie şi patetism”. (Mircea Popa:

Centenar – Teodor Murăşanu. În: România literară, nr. 30/1991, p. 7); „– Bogăţia savuroasă a rimelor şi frumuseţea în sine a imaginilor, fac din poemul «Lilioară» o rară încântare muzicală şi o treaptă în cunoaşterea unui suflet puţin obişnuit.” (Vintilă Horia:

Teodor Murăşanu, „Lilioară”. În: Credinţă şi creaţie, 2003, p. 201-204); O convingere diferită are E. Lovinescu: – „în d. Teodor Murăşanu găsim oarecare facilitate dar şi aceeaşi universală banalitate şi reminiscenţă”. (Istoria literaturii române contemporane (1926-1929). Vol. I-II, Editura Minerva, 1973, p. 397).

O EVOCARE

Aurel PODARU

E ra toamna anului 1958. Început de an şcolar. Intrasem în ultima clasă de liceu, la Şcoala Medie

nr. 1 (azi Colegiul Naţional Mihai Viteazul) Turda. Printre elevii din internat circula zvonul că vom avea un nou pedagog. S-a adeverit. Într-una din dimineţile următoare, în sala de mese, la micul dejun apăru un bărbat în vârstă, a cărui înfăţişare îl scotea din comun. Era de statură potrivită, faţa puţin palidă, ochi negri, mari şi iscoditori, părul grizonat. Un zâmbet blând, uşor melancolic. Vestimentaţie închisă la culoare, elegantă şi sobră. Era noul nostru pedagog>

profesorul Teodor Murăşanu. Ţinuta lui făcea notă discordantă cu imaginea pedagogului cu care ne obişnuisem.

Simpla sa prezenţă ne-a captivat din prima clipă. Prin modul lui de-a fi, de-a se comporta, prin simplitatea gesturilor sale, impunea respect şi admiraţie deopotrivă. Am aflat repede că fusese profesor la acest liceu, şi că era şi scriitor. Nimeni nu i s-a adresat vreodată cu apelativul, absolut obligatoriu pe vremea aceea, „tovarăşe pedagog”. Toată lumea îi spunea „domule profesor”. Era un om liniştit, calm şi cald, blând şi delicat. Era extrem de viu şi receptiv la preajmă. O convorbire cu Teodor Murăşanu erau un câştig real şi o destindere, pentru că interlocutorul avea şi umor, „un amestec de umor livresc şi ţărănesc (cum îşi aminteşte unul dintre foştii săi elevi, Mihai Iosivaş, din Viişoara, coleg de clasă cu Pavel Dan), din care a izvorât o

lucrare în versuri, având ca personaj principal pe vestitul Păcală, dar privit de data aceasta printr-o prismă cu totul personală”.

Apropierea mea de Teodor Murăşanu s-a produs, însă, ceva mai târziu, după terminarea facultăţii, când frecventam întrunirile Cenaclului literar Pavel Dan din Turda, cenaclu înfiinţat şi patronat de domnia sa şi la care participau, între alţii:

Vasile Langa, Viorel Ştirbu, Vasile B. Malschi,

Mircea Ioan Casimcea, Vasile A. Vlad, Grigore

Călina, Horia Corcodel, Elena Moldovan, Valentin

Gherman, Valeria Undreiu.

Când comenta un text, judecăţile îi erau

temeinice, argumentate, nepărtinitoare, iar ceea ce m-a impresionat mai mult era afabilitatea cu care te privea

şi îţi venea în întâmpinare, delicateţea cu care îşi exprima opinia şi sugestiile faţă de producţiile literare ale tinerilor care băteau, sfios, la poarta consacrării. De fapt, însuşirea sa esenţială consta în ignorarea de sine, proiectându-şi propriile idealuri în idealurile celorlalţi până la contopirea şi dispersarea individualităţii: „Eu am avut slăbiciunea să mă ataşez mereu la generaţiile tinere în perindare şi să mă identific cu idealurile lor literare”, mărturiseşte poetul într-un interviu realizat de Ion Oarcăsu şi Constantin Cubleşan, apărut în revista clujeană Tribuna, septembrie 1966. A fost, într-adevăr, un îndrumător de nădejde al tinerelor talente, pe care le-a sprijinit şi publicat în revistele pe care le coordona. Prezenţa mea la cenaclu a fost, recunosc, quasi anonimă: retras într-un colţ, tăceam şi ascultam. Şi asta, până într-o bună zi, când mi-a venit şi mie rândul să citesc. Atunci am prezentat povestirea Caii, un text care, iertată-mi fie lipsa de modestie, a avut un succes neaşteptat pentru un simplu debutant ca mine. Un text în care aminteam, în treacăt, şi de Triteni, satul meu natal. Atât i-a trebuit lui Teodor Murăşanu, să afle că vin de pe meleagurile de baştină ale lui Pavel Dan, ilustrul său elev de odinioară, la care a ţinut şi l-a iubit ca pe propriul său copil. Din momentul acela, a devenit (şi) mentorul meu spiritual. (Ceva mai târziu, ca să fac o mică paranteză, povestirea aceasta, dedicată lui Teodor Murăşanu, a constituit debutul meu absolut, în revista Astra de la Braşov). În primăvara anului 1966, obligat să mă întorc la locul meu de muncă (pe malul Prutului, unde, la terminarea facultăţii, mă trimisese partidul şi de unde „dezertasem” pe motiv de boală), ne-am despărţit, fără ca vreunul dintre noi să bănuiască măcar că ne despărţeam pentru totdeauna. Dar am corespondat în continuare şi, în scrisori, îmi cerea insistent să-i trimit noile mele producţii literare, pentru ca, în următoarea scrisoare, să le comenteze. Cu alte cuvinte, cenaclu prin corespondenţă. Şi asta a durat până la începutul

lui septembrie, în acelaşi an, când necrologul, trimis

de la Turda, îmi vestea marea trecere a Domnului Profesor.

Şi-atunci, acolo, mi-am amintit din nou versurile lui Teodor Murăşanu, pe care le ştiam pe de

rost: „Ane, Line şi Mărine/ Nu mai plângeţi după mine/ Că din câte nopţi cu stele/ Şi din câte păsărele/ Că din câte nopţi cu lună/ Şi din câtă voie bună/ Că din câte lunci cu soare/ Şi din cât miros de floare/

Toate luncile-nflorite/ Toate crengile-mpletite/ Toate umbrele-n pădure/ Toate tufele cu mure/ Toate plesnele de bici/ Toate florile de-arnici/ Pe cămaşa de pergat/ Toate vă rămân în sat.” Ele fac parte din

volumul Lumini suflate de vânt (1925), versuri citate

şi de George Călinescu în Istoria literaturii române de la origini şi până în prezent.

N-am avut posibilitatea să-l petrec pe ultimul său drum din viaţa pământească, dar îi păstrez mereu mentorului meu o amintire dragă şi sunt bucuros să constat că şi acum, la 50 de ani de eternitate, Teodor Murăşanu a rămas încă viu în memoria turdenilor, a tuturor celor care l-au cunoscut. Iar turdenii îi cinstesc şi astăzi memoria. O şcoală şi biblioteca municipală din Turda poartă numele „Teodor Murăşanu”, iar bustul lui Teodor Murăşanu (opera sculptorului turdean Aurel Terec) a fost amplasat (în toamna anului 1995) în părculeţul din faţa Colegiului Naţional „Mihai Viteazul”, alături de bustul ilustrului său elev Pavel Dan. În 1998, la iniţiativa subsemnatului, cu îngăduinţa şi în colaborare cu regretatul academician Camil Mureşanu, fiul poetului, plus alţi câţiva scriitori: Mircea Ioan Casimcea, Ion Buzaşi, Rodica Mureşan, a apărut prima carte dedicată acestei personalităţi turdene: TEODOR MURĂŞANU, un

poet care a trăit demult…, urmată, în 2002, de TEODOR MURĂŞANU. Studiu monografic, cartea

Ilenei Ghemeş, cadru didactic la Universitatea „1 Decembrie” Alba Iulia, premiată de Academia Română, iar în 2006, aceeaşi Ileana Ghemeş îngrijeşte un nou volum: TEODOR MURĂŞANU. CORESPONDENŢĂ”, cu un Cuvânt înainte al distinsului universitar şi reputat istoric literar clujean Mircea Popa. Apoi, cartea „Lumină şi negură”, îngrijită de Gheorghe I. Bodea şi apărută în 2009, care cuprinde pagini de jurnal, fragmente de roman şi câteva povestiri ale scriitorului, rămase până la acea dată în manuscris; în fine, TEODOR MURĂŞANU – BIOBIBLIOGRAFIE de Gabriela Someşfălean, 2011. Toate acestea întregesc profilul omului, dascălului, scriitorului şi, nu în ultimul rând, animatorul cultural de excepţie,Teodor Murăşanu, atât de preţuit de toţi cei care l-au cunoscut, dar mai ales de turdenii săi, în mijlocul cărora a trăit şi a creat aproape 50 de ani.

FOTOALBUM CU PAVELDANIŞTI

FOTOALBUM CU PAVELDANI Ş TI 32 Paveldaniştii, nr. 2-3/2016
FOTOALBUM CU PAVELDANI Ş TI 32 Paveldaniştii, nr. 2-3/2016
FOTOALBUM CU PAVELDANI Ş TI 32 Paveldaniştii, nr. 2-3/2016
FOTOALBUM CU PAVELDANI Ş TI 32 Paveldaniştii, nr. 2-3/2016

Consiliul consultativ al revistei de cultură Paveldaniştii:

Irina Petraş Ion Vlad Sergiu Pavel Dan Mircea Popa Constantin Cubleşan Mircea Braga Ion Buzaşi Gabriela Chiciudean. Maria-Daniela Pănăzan Gheorghe Glodeanu Vasile George Dâncu Ioan Pintea Andrei Moldovan Vasile Vidican

Redacţia:

Aurel Podaru (redactor-responsabil) Mircea Ioan Casimcea (secretar de redacţie) Horaţia Gelmereanu Dan Istrate Anca Kiş Ioan Latiş Victor Moldovan Maria Rodean Maria Szabo Anca Timbuş Valer Turcu Iorga

Concepţie gracă:

Manole Ciui

Petru Tegla

Tehnoredactare:

Dinu-Virgil Ureche

ISSN 2457-8061 ISSN-L 2457-8061

Redacţia şi administraţia:

425100 Beclean, Piaţa Libertăţii, nr. 6, Bl. A-44, Sc. 3, Ap. 33

Tel. 0263/ 340657; 0721/927034

E-mail: revistapaveldanistii@yahoo.com w.w.w. revistapaveldanis i.ro

Responsabilitatea asupra conţinutului textelor revine în exclusivitate autorilor.

…………………………………………………………………… Număr sponsorizat de Societatea Civilă Profesională de Avocaţi

PODARU, BUCIUMAN şi Asociaţii Cluj-Napoca

……………………………………………………………………

Peisaje de Manole Ciui Coperta I: Monument „Pavel Dan” (detaliu) de Petru Tegla

Peisaje de Manole Ciui

Coperta I: Monument „Pavel Dan” (detaliu) de Petru Tegla
Coperta I: Monument „Pavel Dan” (detaliu) de Petru Tegla