You are on page 1of 56

MINISTERUL EDUCAŢIEI NATIONALE

UNIVERSITATEA ECOLOGICA DIN BUCURESTI
FACULTATEA DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT

LUCRARE DE LICENTA
Coordonator ştiinţific:
Prof.univ.dr.Sanda Toma Urichianu

Candidat:
CERNAT CORINA

BUCURESTI
IUNIE 2013

MINISTERUL EDUCAŢIEI NATIONALE
UNIVERSITATEA ECOLOGICA DIN BUCURESTI
FACULTATEA DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT

TEMA:
ROLUL SPORTULUI IN EFICIENTIZAREA
DEPRINDERILOR MOTRICE IN ACTIVITATI
INDEPENDENTE

Coordonator ştiinţific:
Prof.univ.dr.Sanda Toma Urichianu

Candidat:
CERNAT CORINA

BUCURESTI
2013 IUNIE

2

CUPRINS
CAPITOLUL I OBIECTIVE ŞI FINALITĂŢI ÎN EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI
SPORT

I.1 Delimitări conceptuale. Abordare din perspective
etimologic, epistemologic şi praxiologic.
I.2 Funcţiile obiectivelor
I.3 Ierarhizarea obiectivelor
I.4 Taxonomia obiectivelor în educaţia fizică
I.5 Contribuţia educaţiei fizice la educaţia globală
CAPITOLUL II MODELUL INDIVIDULUI EDUCAT FIZIC
CAPITOLUL III SĂNĂTATEA OMULUI ŞI CONDIŢIA FIZICĂ

III.1Abordarea organismului uman din perspectiva concepţiei
sistemice – holiste.
III.2 Sănătatea şi condiţia fizică
III.3 Efectele exerciţiilor fizice asupra condiţiei fizice
III.4 Dinamica condiţiei fizice în raport cu vârsta
CAPITOLUL IV DEZVOLTAREA FIZICĂ ARMONIOASĂ
OBIECTIV AL EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI

IV.1 Delimitări conceptuale
IV.2 Factori care condiţionează creşterea şi dezvoltarea
organismului
IV.3 Criterii, metode şi tehnici de evaluare a creşterii şi
dezvoltării fizice
CAPITOLUL V CONDIŢIA FIZICĂ, PRINCIPAL DOMENIU DE
CERCETARE ŞI EVALUARE A EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE

3

CAPITOLUL I
OBIECTIVE ŞI FINALITĂŢI ÎN EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT

I.1 Delimitări conceptuale.
Abordare din perspective etimologic, epistemologic şi praxiologic.

Ceea ce dă sens şi semnificaţie unui sistem este sintetizat în proiectări
anticipative. Pentru ca organizarea şi funcţionarea sistemului să fie eficientă
trebuie să se ştie ce rezultate se vor obţine, proiectările anticipative având rol
fundamental în stabilirea şi evaluarea strategiei.
Educaţia fizică a tinerei generaţii reprezintă un subsistem al sistemului
general de educaţie fizică şi sport din ţara noastră, reprezentând baza,
fundamentul celorlalte subsisteme, fapt pus în evidenţă în principal de
finalităţi şi obiective. Având în vedere importanţa acestora şi pentru
optimizarea sistemului se impun unele precizări privitor la definirea lor, la
clasificarea şi dezvăluirea funcţiilor lor în cadrul sistemului.
Finalitate – termen provenit din limba franceză ( n.n. finalite ).
Dicţionarele, în marea lor majoritate, îl sinonimizează cu noţiunea scop:
„ caracteristică a ceea ce are un scop final ”, „ scop în vederea căruia are loc o
activitate ”. În dicţionarul de pedagogie, pentru noţiunea de finalitate se face
trimitere la „ scopul educaţiei ”. finalitatea este definită în filosofie ca un
„ raport cauzal intrinsec care exprimă procesul de autodeterminare a
fenomenelor, de auto-orientare ( autodivizare ) a sensului lor obiectiv, raport
cauzal necesar în care constanţa condiţiilor care însoţesc cauzele determină
constanţa efectelor prefigurate în cauze.
Finalităţile sunt enunţuri de principiu care determină în mod foarte
general liniile de conduită ale sistemului care pot fi considerate şi ca
„ expresia cea mai generală a scopurilor şi obiectivelor ” ( Neacşu I. 1988 ).

4

„ Finalitatea presupune orice scop ori obiectiv al activităţii umane ” ( Grigoraş
I. 1986 ) „ Caracteristica finalităţii educaţiei fiind dată de obiective ” ( Olga
Oprea 1978 ). Însă, în timp ce obiectivul este numai proiect, finalitatea poate fi
şi îndeplinirea obiectivului, care odată îndeplinit încetează de a mai fi pe când
finalitatea rămâne şi ca rezultat.
În domeniul ştiinţelor educaţiei, inclusiv al educaţiei fizice, la un
moment dat, finalitatea poate fi identificată cu scopurile sau obiectivele
generale ale acesteia. Considerăm că această noţiune are un grad mai mare de
generalizare faţă de celelalte noţiuni, o mai accentuată adresabilitate, imprimă
un dinamism mai puternic acţiunii impunând o angajare totală, în procesul
care o transformă în rezultat. Pentru aceste virtuţi finalităţile, ca şi componente
structurale ale sistemului, joacă un rol strategic crescut în funcţionarea
evaluării eficienţei acestuia.
Referindu-se la finalităţile educaţiei fizice, Vannier, Foster, Gallahue, le
denumeşte „ efecte ”, „ efecte ale programei ”, considerându-le ca şi
consecinţe ale realizării obiectivelor şi care au un caracter mai specific decât
acestea din urmă, fiind observabile şi măsurabile.
Sintetizând, se poate spune că finalităţile reprezintă direcţiile, orientările
strategice ale funcţionării sistemului de educaţie fizică într-o anumită perioadă
istorică de dezvoltare socio-economică şi culturală. Ele sunt formulate în baza
concepţiei

filosofice,

social-politice

despre

societate,

cunoaştere

şi

personalitate umană.
La nivel macrostructural finalităţile sunt exprimate în două concepte
fundamentale: ideal şi scop, iar la nivel microstructural, respectiv al procesului
instructiv-educativ, pot fi exprimate prin cel obiectiv.
Idealul reprezintă cea mai generală categorie a finalităţii pedagogice,
„ centru valoric şi orientativ al procesului educativ şi autoeducativ ”, „ proiect
al devenirii umane ”, „ expresie integratoare de maximă profunzime a
proiecţiilor filosofice, antropologice, politice, etice, sociale şi educative,
determinate de tipul şi esenţa societăţii, de fundamentele filosofice şi social politice generale ”.

5

În educaţia fizică idealul se subordonează idealului educaţional, respectiv
formarea personalităţii armonios dezvoltată, a „ omului integral ” sănătos,
viguros, cu o concepţie ştiinţifică despre lume şi viaţă, creativ şi dinamic,
capabil să facă faţă, la nivel superior, solicitărilor profesionale şi de ordin
social şi personal, cu calităţi morale şi de voinţă superior dezvoltate, cu un
înalt spirit de responsabilitate, dreptate, demnitate, competiţie, asociativitate şi
autonomie, capabil să se autoeduce şi să-şi organizeze timpul liber în mod util
şi plăcut.
Idealul urmărit în educaţia fizică ca proiect social – uman – personal
surprinde esenţa acesteia ca şi componentă a educaţiei integrale: dezvoltarea
fizică armonioasă şi perfecţionarea capacităţii motrice a personalităţii umane,
personalitate care se formează progresiv, evolutiv, îndeosebi în perioada
şcolară, ca apoi să se perfecţioneze continuu, de-a lungul existenţei
individuale, în cadrul educaţiei permanente. Deci educaţia fizică contribuie la
formarea personalităţii umane atât în planul sănătăţii, al condiţiei fizice şi
capacităţii motrice, cât şi în plan cognitiv, social şi afectiv.
Scopul reprezintă o altă categorie a finalităţii la nivel macrostructural.
Termenul este folosit în accepţiuni diferite în domeniile filosofiei, sociologiei,
pedagogiei, etc.
În domeniul filosofic, scopul este definit ca o „ anticipare ideală, în
conştinţa omului, a rezultatului spre care sunt îndreptate acţiunile sale ”,
reprezentând motivaţia nemijlocită care orientează şi reglementează acţiunea.
El exprimă dependenţa activităţii umane de legile obiective cu care ea trebuie
să concorde.
Într-un sens general, scopurile procesului instructiv – educativ exprimă
„ intenţionalitatea valorică a principalilor săi agenţi ( profesorul şi elevul ).
Această intenţionalitate decurge din necesităţile de organizare şi realizare a
unor situaţii de predare / învăţare ( Lansheere V, Lansheere G, - 1979 ). Prin
scopuri sunt gândite rezultatele procesului instructiv – educativ de aceea
scopul este „ ideea călăuzitoare ” în realizarea acestui proces. Definindu-l
astfel, Marin Călin se pronunţă împotriva folosirii pentru acest termen a celui

6

de obiectiv, aducând ca argumente părerile unor specialişti în problemă care
consideră că scopurile procesului instructiv – educativ constau în „ rezultatele
obţinute de elevi ” ( Mager – 1971 ), „ utilitatea rezultatelor obţinute ”
( Bruner J. – 1970, 1982 ), „ rezultatele concrete ale învăţării ” ( Gagne R. –
1978 ).
Scopul educaţional reprezintă un model proiectiv, o anticipare ideală, un
imperativ care se cere înfăptuit. Presupune existenţa unei idei clare despre
ceea ce trebuie îndeplinit şi despre rezultatele care trebuie atinse.
Scopul educaţiei fizice este de a contribui la formarea personalităţii
umane armonios dezvoltate, din punct de vedere intelectual, fizic, estetic,
moral, civic, etc., prin conţinutul său specific. Scopul este prefigurat în
finalităţile de ordin bio-motric, moral-volitiv şi afectiv. Formarea unei
personalităţi armonios dezvoltate reprezintă finalitatea finalităţilor.
Scopul şi idealul sunt determinate de exigenţele sociale, de condiţiile de
viaţă ale societăţii, ceea ce le conferă caracter obiectiv. Scopul educaţional
îndeplineşte funcţiile: orientativă, stimulativă, proiectivă, evaluativă şi
selectivă.
Idealul educaţional este prefigurat de idealul social care exprimă într-o
formă sintetică şi generalizată trăsăturile definitorii ale omului de care are
nevoie societatea şi se realizează treptat, sistematic şi continuu..
S-ar părea că există similitudini între noţiunile: ideal şi scop. Este
adevărat, ele se aseamănă. Filosofia operează mai mult cu termenul de ideal,
pe când pedagogia cu cel de scop. Dar există şi unele diferenţieri. Finalităţile
reprezintă direcţiile, orientările strategice ale funcţionării sistemului de
educaţie fizică, funcţie de care se formulează scopurile, care precizează şi
rezultatele ce se aşteaptă să fie realizate. Aceste categorii sunt prezentate în
documentele de politică şcolară.
Categoriile finalitate educaţională, ideal, scop şi obiectiv, reprezintă baza
filosofică, teoretică, doctrinară, ontologică şi epistemologică a sistemului de
educaţie fizică de-a lungul evoluţiei sale istorice, marcând condiţionările
politice, economice, culturale.

7

Considerăm că finalităţile, ca expresia cea mai generală a scopului şi
obiectivelor, răspund întrebării „ ce fel de om trebuie să formăm şi pentru ce
fel de societate ?”.
Obiectivul. Noţiunea de „ obiectiv ” referitoare la elevi, apare în cele mai
multe cazuri în lucrări referitoare la „ curriculum ”, la „ designul ” procesului
de instruire fiind specifică teoriei sistemice şi cibernetice ” având aproape
acelaşi înţeles cu cel al noţiunii scop.
Obiectivele sunt „ scopuri urmărite în procesele şi activităţile formative,
prin care se concretizează idealul educativ dorit şi posibil de realizat în
practica educaţiei. Ele sunt concretizate în legi, regulamente, planuri,
programe ”. Sunt „ expresia sintetică a finalităţii procesului de educare ” la
oricare din nivelurile sale;
I.2 Funcţiile obiectivelor
Ca şi finalităţile şi scopurile educaţionale, obiectivele îndeplinesc anumite
funcţii:

De orientare valorică a sistemului său de comunicare
axiologică, evaluativă;

De orientare şi reglare a procesului de instruire;

De anticipare ( proiectare ) a rezultatelor ce urmează a fi
obţinute;

Ele trebuie astfel formulate încât să indice în mod cât mai concret
capacităţi şi performanţe vizate. Funcţiile sunt complementare în sensul că
neîndeplinirea uneia are repercursiuni negative asupra îndeplinirii celorlalte
precum şi asupra funcţionării întregului sistem.
Ca şi finalităţile, obiectivele ocupă un loc deosebit în strategia organizării
şi funcţionării sistemului îndeplinind rolul de orientare valorică a sistemului şi

8

determinând prin aceasta, selecţia şi modul de aplicare a celorlalte
componente în scopul eficientizării lui.
I.3 Ierarhizarea obiectivelor
Literatura pedagogică şi cea specifică de educaţie fizică pune în evidenţă
o mare varietate de obiective, bazate pe diverse criterii: obiective generale,
obiective specifice, obiective pe termen lung, mediu sau scurt, obiective finale,
intermediare şi operaţionale, obiective de instruire, obiective de performanţă,
etc.
Analiza multilaterală a obiectivelor din punct de vedere criterial permite
o prezentare a acestora sub forma unei piramide – criteriul principal
reprezentându-l gradul de generalizare a obiectivelor – astfel se obţine o
dispunere a acestora pe nivele sau trepte:
Obiectivele generale prezintă cel mai înalt grad de generalizare şi sunt
comune întregului sistem de educaţie fizică şi sportivă şcolară, deci tuturor
ciclurilor de învăţământ. Ele sunt invocate de toţi specialiştii şi enunţate cam
în acelaşi mod. Sunt focalizate fie pe dezvoltarea individului, fie pe materia
care se învaţă.
Obiectivele generale sunt determinate de exigenţele sociale privind
contribuţia educaţiei fizice şi sportive la formarea personalităţii, exprimând
ţeluri supreme. Sunt stabilite prin decizii, determinate de politica educaţiei
fizice şi sportului şi constituie elemente strategice de cea mai mare importanţă,
exprimând în acelaşi timp finalităţi de educaţie fizică şi sportivă.
Un obiectiv general este, înainte de toate, un obiectiv despre care se crede
că poate fi vizat, de-a lungul mai multor activităţi de educaţie fizică şi sport şi
de alte discipline şcolare ( Hebrard, 1986, pag. 34 ).
Iată câteva dintre acestea:
1. a întări şi a menţine sănătatea în vederea îmbunătăţirii calităţii
vieţii;

9

2. a favoriza ( stimula ) creşterea şi dezvoltarea fizică armonioasă;
3. a îmbunătăţi condiţia fizică;
4. a perfecţiona capacitatea motrică;
5. a iniţia în activităţi sportive ca forme ale culturii;
6. a forma capacitatea şi obişnuinţa de practicare sistematică şi
independentă a exerciţiilor fizice în timpul liber ( E. Firea, 1972,
1984 )
7. a educa trăsăturile pozitive ale personalităţii, ale responsabilităţii,
încrederii în forţele proprii, spirit de iniţiativă, de creaţie,
capacitatea

de

decizie,

curaj,

hotărâre,

perseverenţă,

responsabilitate civică, etc..
Mai sintetic ele pot fi formulate astfel:
1. a dezvolta capacităţi organice, fundamentale şi motrice;
2. a permite accesul la un domeniu al culturii, exprimat prin practici
corporale sportive şi de expresie, care constituie valori ale
civilizaţiei moderne;
3. a oferi fiecărui individ ( elev ) cunoştinţe privitoare la
întreţinerea potenţialităţii sale şi organizarea vieţii sale fizice în
autogeneză ( de-a lungul existenţei sale fizice ).
Şi mai sugestiv, obiectivele generale ( finalităţi ale educaţiei fizice )
formează modelul ( profilul ) individului ( elev ) educat fizic.
Obiectivele particulare constau în comunicarea de intenţii relativ la
comportamentele aşteptate din partea elevului în urma intervenţiilor
pedagogice. Sunt rezultatul, produsul şi se realizează în procesul de
învăţământ.
Obiectivele particulare se diferenţiază în obiective finale ( terminale ),
obiective intermediare şi obiective operaţionale.

10

Obiectivele finale sau terminale concretizează obiectivele generale,
formative, indicând aşteptările minimale pentru fiecare din obiectivele de
studiu, respectiv comportamentul aşteptat de elev, comportament care trebuie
să fie observabil, măsurabil şi evaluabil la sfârşit de ciclu de învăţământ. Ele
sunt precizate în programa de studiu şi au caracter obligatoriu.
Obiectivele intermediare aduc precizări relativ la intenţiile care ar putea
urma cadrul etapelor ( unităţi temporale mai scurte ) pentru a favoriza
realizarea unui obiectiv terminal.
Pentru o mai bună înţelegere dăm următorul exemplu care vizează reglarea
şi stăpânirea corpului în deplasări şi manipulări de obiecte.
Obiectiv general: perfecţionarea execuţiei diferitelor tipuri de deplasări din
practica activităţilor desfăşurate în condiţii variate ale mediului fizic.
Obiectiv final ( terminal ): combinarea în ritm variat a o serie de exerciţii
de sărituri, echilibru şi întoarceri de diferite grade.
Obiective intermediare:

a efectua diferite sărituri păstrând echilibrul la aterizări;

a executa acţiuni şi poziţii ale segmentelor corporale în scopul
menţinerii echilibrului în timpul executării întoarcerilor de
1800, 3600, 5400 şi în timpul menţinerii poziţiilor ( atitudinilor )
variate.

a înlănţui logic serii de paşi şi sărituri în direcţii şi înălţimi
variate, modificând poziţia diverselor segmente corporale;

a înlănţui forme de zboruri, sprijin, atitudini în direcţii şi
planuri variate.

Cu mijloace specifice de acţiune vor fi folosite: elemente de gimnastică la
sol şi acrobatică, de expresie corporală, exerciţii la aparate, elemente de dans
etc.
Obiective operaţionale:

a fi capabil să aterizeze din săritură cu extensie de pe aparat,
amortizat, păstrându-şi stabilitatea;

11

a fi capabil să execute o piruetă de 3600 în arabesque cu
menţinerea trunchiului în plan vertical, fără dezechilibrare;

I.4 Taxonomia obiectivelor în educaţia fizică
Constatând caracterul general al enunţării obiectivelor procesului de
învăţământ, ceea ce asigură posibilităţi de aplicare foarte limitate şi, în
consecinţă, o slabă
eficienţă a acestui proces, pedagogia a dat naştere unei mişcări, bine
cunoscută, denumită „ pedagogia prin obiective ”.
„ Pedagogia prin obiective ” militează pentru clasificarea şi concretizarea
obiectivelor cu scopul de a eficientiza procesul de învăţământ, de a reduce
decalajul dintre teorie şi practică.
În educaţia fizică, ea reprezintă un descriptor al acţiunii, care permite
descrierea

tuturor

capacităţilor

psihomotorii,

reflectarea

tuturor

comportamentelor observate la elevi de către profesor şi uşurarea redactării
acestor capacităţi.
Noţiunea de taxonomie ( sau taxinomie ) pedagogică provine, din punct de
vedere etimologic, din limba greacă: taxis care înseamnă „ ordine ”,
„ aranjament ” şi nomos care semnifică „ lege ”, „ regulă ”. Reprezintă teoria
clasificărilor, a operaţiilor de identificare, formulare, ierarhizare şi
instrumentalizare a obiectivelor în funcţie de principiile şi legile învăţării, de
gradul de învăţământ, de stadiul de evoluţie al nivelului de pregătire sportivă,
etc. Taxonomia mai poate fi înţeleasă ca ştiinţa clasificării şi indexării
obiectivelor didactice şi nu numai. Este o teorie ştiinţifică de planificare,
evaluare şi prognoză a învăţământului implicând principiile, conţinuturile,
metodele şi formele procesului de învăţământ, relaţiile din interiorul
procesului de învăţare.

12

Taxonomia constituie, totodată un mijloc de a clasifica obiectele sau
fenomenele astfel încât între ele să se stabilească relaţii utile. Urmăreşte să
structureze diferitele aspecte dintr-un anumit domeniu, să sistematizeze, să
raţionalizeze şi, îndeosebi, să evalueze acţiunea educativă. Taxonomia
obiectivelor educaţionale reprezintă un sistem de clasificare şi ordonare
ierarhică a obiectivelor generale în funcţie de domeniul lor, de conţinut şi de
gradul specific de complexitate a operaţiilor implicate în învăţare, în educare
şi în conducere.
În teoria şi practica educaţiei fizice există tendinţa de a se substitui
conceptul de abordare sistemică celui de pedagogie prin obiective deoarece
aceasta oferă un cadru mai larg. Acţiunea educativă poate fi sesizată în
totalitatea sa. Folosirea sa în practică necesită respectarea a trei principii
fundamentale:
1. analizarea

situaţiei

respectiv

inventarul

resurselor

şi

constrângerilor umane şi materiale în vederea punerii în evidenţă
a situaţiei concrete de învăţare.
2. subordonarea conţinutului faţă de obiective – organizarea
pedagogică a conţinutului trebuie să fie subordonată de
dominantele în plan motric, cognitiv şi afectiv.
3. evaluarea care vizează:
a. efectele, dacă acestea sunt cele scontate. Acest aspect
presupune folosirea criteriilor şi instrumentelor de
evaluare în relaţie directă cu tipul de obiectiv urmărit.
b. evaluarea strategiei folosite, a demersului didactic în
ansamblul său.
În decursul timpului noţiunea de evaluare şi-a îmbogăţit tot mai mult
conţinutul, depăşind înţelesul de notare şi devenind o parte integrantă, o
componentă a sistemului didactic. Prezintă o mare importanţă pentru
eficientizarea sistemului nu numai prin informaţiile pe care le furnizează

13

asupra rezultatelor procesului de învăţământ ci şi asupra obiectivelor fixate şi
metodelor folosite.
Dacă reprezentăm relaţia dintre obiective ( ca elemente orientative, care
dau sens şi semnificaţie sistemului ) şi evoluţia comportamentului elevului în
cadrul sistemului care constată prezenţa a două axe:
1. axa orizontală care constă din evaluarea produsului, respectiv al
transformărilor suferite de elev, efectele procesului asupra
comportamentului să motor.
2. axa oblică care reprezintă strategia didactică adaptată pentru:
a. determinarea obiectivelor;
b. atingerea obiectivelor
Prin comportament motric se înţelege ansamblul proceselor şi al
mecanismelor care mobilizează diferitele elemente ale personalităţii elevului
în plan cognitiv, afectiv sau relaţional.
O abordare sistemică a unui demers pedagogic ( didactic ) presupune
identificarea elementelor constitutive şi a inter-relaţiior dintre acestea:
obiective ( rezultatul scontat ), resurse umane şi materiale, constrângeri
( condiţiile instituţionale şi materiale impuse ), strategia ( conţinutul, metode,
activitatea profesorului şi elevilor şi relaţiile dintre aceştia în interiorul
procesului de instruire ), evaluarea ( dacă şi cum au fost atinse obiectivele ).
Luarea în considerare a informaţiilor cu privire la modul de funcţionare a
sistemului permite reglementarea strategiei.
Demersul prezentat va uşura luarea deciziilor ce vor conduce la punerea în
aplicare a demersului didactic prin: alegerea temelor, definirea obiectivelor, a
metodelor, conţinuturilor, a procedeelor de organizare a elevilor, a modului de
evaluare, etc.
Obiectul taxonomiei
Ca instrument care răspunde scopurilor acţiunii permite:

14

1. definirea riguroasă a obiectivelor operaţionale plecând de la
comportamente motrice descrise anterior;
2. orientarea atenţiei asupra acestor obiective a căror importanţă
uneori poate fi subestimată sau neglijată;
3. uşurarea elaborării demersurilor didactice, a programelor de
învăţământ;

Priincipile elaborării taxonomiei
Clasificarea obiectivelor trebuie să se facă în baza respectării următoarelor
principii:
1. Definirea riguroasă a categoriilor taxonomice.
Acest principiu presupune definirea termenilor cu maximă
rigurozitate şi folosirea lor conform definirii respective;
2. Traducerea acestor definiţii în categorii instrumentale, care să
oblige la adoptarea unor anume demersuri didactice de aplicare a
unor conţinuturi şi, în consecinţă, obţinerea unor transformări;
3. Respectarea principiilor obiectivităţii şi universalităţii – Conform
concepţiei lui Bloom, într-o clasificare, fiecare obiectiv trebuie
prezentat în mod relativ neutru, clasificarea reprezentând un sistem
pur descriptiv.
V. şi G. Lasheere ( 1975 ) precizând că taxonomia lui Boom serveşte ca
sursă de inspiraţie, dacă nu ca model, pentru toţi cei care s-au ocupat de
această problemă, subliniază fundamentarea taxonomiei obiectivelor pe
următoarele principii:

15

1. Principiul didactic – respectiv clasificarea trebuie să aibă în vedere
marile probleme ale procesului de învăţământ;
2. Principiul psihologic – taxonomia trebuie să aibă în vedere teoria
psihologiei învăţării;
3. Principiul logic – articularea în mod logic a categoriilor taxonomiei;
4. Principiul obiectiv – ierarhizarea obiectivelor nu corespunde unei
ierarhii a valorilor ( importanţa comportamentelor descrise la un nivel
dat nu depinde de acest nivel ).
De problema taxonomiei obiectivelor s-au preocupat Bloom şi colaboratorii
săi, lui Verhaegen ( 1974 ) revenindu-i adaptarea acesteia la domeniul
psihomotor. Adaptări interesante în ceea ce priveşte teoria obiectivelor
educaţiei fizice au făcut Simpson ( 1966, 1967 ), Jewet ( 1971 ), Harow ( 1972
).
Descrierea categoriilor taxonomice
După cum se ştie, educaţia fizică şi sportivă şcolară exercită influenţe
asupra domeniilor cognitiv, psihomotor şi afectiv.
Performanţa motrică este rezultatul unei înlănţuiri complexe şi al dezvoltării
armonioase a numeroşi factori:

Calităţile motrice: forţa, rezistenţa, viteza, mobilitatea, supleţea,
componente ale educaţiei fizice;

Factori legaţi de coordonare, abilitatea gestică;

Factori personali: aptitudini intelectuale, calităţi morale şi
psihologice;

Factori instituţionali şi sanitari ( asupra cărora neputându-se
acţiona în cadrul şcolii nu vor fi incluşi în taxonomie ).

I.5 Contribuţia educaţiei fizice la educaţia globală

16

Educaţia fizică, prin specificul ei, contribuie la realizarea obiectivelor
educaţiei după cum urmează:
1. În vederea autorealizării intelectuale a individului educaţia fizică
contribuie la:
realizarea performanţelor şcolare;
educarea unei gândiri creative;
dezvoltarea priceperii de a vorbi, de a citi şi de a scrie;
conştientizarea copilului în direcţia rolului şi efectele exerciţiilor fizice pentru
sănătate;
menţinerea sănătăţii familiei şi societăţii ( comunităţii );
dezvoltarea abilităţilor participantului şi spectatorului la activităţi ( având în
vedere rolul important pe care educaţia fizică şi sportul îl au în cultura naţiunii
);
lărgirea posibilităţilor de folosire a timpului liber în mod util şi plăcut;
dezvoltarea sentimentului de apreciere a frumosului;
orientarea vieţii individului spre scopuri utile.
2. În vederea ajutorării individului pentru a obţine performanţe
( rezultate bune ) ca fiinţă socială:
Programa de educaţie fizică:
-

plasează pe primul loc relaţiile interumane

-

oferă fiecărui individ o bogată experienţă socială

-

dezvoltă spiritul de colaborare, respectul, cinstea, fair – play
– ul

-

conduce la întărirea relaţiilor de grup şi familiale

3. În vederea obţinerii performanţei în plan profesional ( ca persoană
economică productivă ):

17

educaţia fizică trebuie să contribuie la pregătirea pentru activităţi profesionale.
Executarea corectă a oricărei operaţii profesionale este determinată de
calităţile intelectuale, fizice, sociale şi emoţionale.
să contribuie la orientarea profesională.
să contribuie la realizarea în plan profesional.
4. În vederea educării individului în spiritul responsabilităţii civice
educaţia fizică contribuie la:
dezvoltarea spiritului umanitar
educarea spiritului de toleranţă faţă de ceilalţi membrii ai comunităţii
conservarea naturii, a resurselor naturale
educarea copiilor în spiritul respectării legilor. Respectarea regulilor şi
regulamentelor şcolare
educarea în spiritul responsabilităţii civice şi a regulilor de convieţuire socială
CAPITOLUL II
MODELUL INDIVIDULUI EDUCAT FIZIC
1. Înţelege importanţa influenţelor exerciţiului fizic asupra sănătăţii şi
acţionează asupra menţinerii ei.
2. Cunoaşte valoarea condiţiei fizice pentru sănătatea sa şi relaţia dintre
exerciţiul fizic, alimentaţie ( dietă ) şi controlul greutăţii corporale şi
acţionează în vederea obţinerii unor indici superiori somato –
funcţionali şi ai calităţilor motrice.
3. Este conştient de valoarea culturală a sportului, aspiră şi acţionează
asupra însuşirii acestor valori.
4. Are un organism ( potenţial bio-motric ) capabil să facă faţă unor
eforturi de diferite intensităţi şi caracteristici şi cerinţelor existenţei
cotidiene.
5. Cunoaşte valoarea timpului liber pentru formarea şi desăvârşirea
personalităţii în ansamblu şi îndeosebi în plan bio-motric şi posedă

18

obişnuinţa şi capacitatea de a-l folosi în scopul ridicării potenţialului
său energetic şi motric şi al deconectării, recreerii, relaxării.
6. Cunoaşte valoarea exerciţiilor fizice practicate sub diferite forme în
plan intelectual, volitiv, moral, civic şi are un dezvoltat spirit al
responsabilităţii, dă dovadă de fair – play în întreaga sa activitate şi în
relaţiile cu cei din jur, are o bună şi rapidă capacitate de decizie, curaj,
hotărâre, spirit combativ, etc.
Desigur pot fi adăugate şi alte elemente, dar în cele de mai sus am ţinut
seama de principalele finalităţi ale educaţiei fizice şi sportive:
-

în plan sanogenic;

-

în planul condiţiei fizice

-

în planul capacităţii motrice;

CAPITOLUL III
SĂNĂTATEA OMULUI ŞI CONDIŢIA FIZICĂ
III.1 Abordarea organismului uman din perspectiva concepţiei sistemice
– holiste.
Sănătatea este determinată de funcţionalitatea cât mai îndelungată a
organismului uman, având ca deziderat păstrarea echilibrului homeostatic şi
implicit a vitalităţii şi capacităţii lui de activitate. Este o „ stare de bine ” a
organismului, este bunul cel mai de preţ al omului, idee întărită şi de reflecţia
că dacă „ sănătatea nu înseamnă totul, totul nu înseamnă nimic fără sănătate ”.
Sănătatea este un concept care totdeauna a avut implicaţii particulare în
educaţia fizică ( C. Pineau, 1993 ) Întotdeauna educaţia fizică a acordat
prioritate funcţiei sale sanogenice şi şi-a propus ca obiectiv principal
menţinerea sau recuperarea sănătăţii. Dar, după cum rezultă din numeroasele
studii şi cercetări efectuate, „ sănătatea trebuie învăţată ”.

19

Şcoala, în speţă, educaţia fizică şi sportivă, trebuie să-şi intensifice
eforturile de a transmite cunoştinţe, de a înzestra copilul cu priceperi,
deprinderi motrice şi cu tehnici de muncă independentă, de a crea obişnuinţa
de practicare sistematică a exerciţiilor fizice, astfel încât să inducă orientarea
sau schimbarea de comportament favorabil menţinerii sănătăţii în particular
printr-o gestiune adaptată vieţii fizice a individului ( A. Owhadi – Richardson,
J. Delmas, 1993 ). Fiecare individ, fiecare şcolar, trebuie să dobândească
cunoaşterea de întreţinere a propriilor sale potenţialităţi bio-motrice şi să-ţi
poată gestiona viaţa sa fizică de-a lungul existenţei sale. A-l învăţa pe copil săşi potenţeze energiile sale vitale, în primul rând să nu şi le distrugă.
Educaţia fizică, prin obiectivele sale generale şi prin finalităţi, pune în
evidenţă marile sale disponibilităţi în ceea ce priveşte conservarea,
ameliorarea sau recuperarea sănătăţii şi a asigurării unei bune condiţii fizice şi,
în consecinţă, a îmbunătăţirii calităţii vieţii.
În concepţia actuală, fundamentată pe concepţia holistă, organismul uman
reprezintă un sistem, o unitate biologică ( organismul şi mediul în care apare şi
se dezvoltă ) şi o unitate ontogenetică ( organismul individual ), produsul
armoniei reciproce dintre celulele sale componente.
Faţă de interpretarea integrativă, care stabileşte legătura dintre diferitele
părţi ale organismului uman şi sursele de influenţe, interpretarea holistă
consideră că omul ca o combinare veşnic dinamică a cel puţin patru entităţi
inseparabile prezentate într-un capitol anterior.
Homeostazia, respectiv totalitatea constantelor morfofiziologice care
condiţionează funcţionalitatea normală a organismului, este tocmai expresia
dinamică, în mişcare, dialectică a acestei relaţii ecotrope ( din mediul extern )
şi idiotrope ( din mediul intern ).
Sistemul nervos constituie o entitate legată atât de mediul extern, sursa
importului de materie şi de energie, cât şi de mediul intern al cărui reglator
este în menţinerea homeostaziei. Inter-relaţiile lui funcţionale cu sistemul
endocrin implică înglobarea lui funcţională ca sistem neuro-endocrin sau
aparat de corelaţie.

20

Privit astfel, organismul uman se prezintă ca un tot unitar, diferitele lui
sisteme şi aparate fiind în strânsă corelaţie funcţională, integrate de către
sistemul neuro-endocrin, atât între ele cât şi cu mediul exterior.
Orice modificare survenită într-un sector al organismului atrage după sine
schimbări în funcţionalitatea tuturor componentelor fiinţei vii. În acest
context, mişcarea apare ca unul din factorii estenţiali ai mediului exterior, care
în condiţiile unei dozări şi dirijări corespunzătoare, acţionează favorabil asupra
structurilor organice, menţinându-le funcţionalitatea în acord cu determinarea
genetică a organismului.
Implementarea motricităţii ca factor de mediu favorabil menţinerii
sănătăţii, a capacităţii de efort şi de muncă a organismului se realizează încă
din perioada de creştere şi dezvoltare, când se formează şi consolidează
întreaga personalitate pe plan bio-psiho-social.
În această viziune integrativă, organismul poate fi considerat un sistem
biometric, în cadrul căruia, pot fi deosebite trei subsisteme principale, care se
află în strânsă corelaţie: aparatul locomotor, sistemul neuro-endocrin ( care
realizează motricitatea şi, în acelaşi timp, prin corelarea funcţională a
activităţii celorlalte sisteme şi aparate ( digestiv, respirator, cardio-vascular şi
urinar asigură nivelul necesar metabolic pentru desfăşurarea activităţilor
motrice ); aparatele metabolice: de import a materiei ( digestiv şi respirator ),
de export ( urinar ), de transport ( cardio-vascular şi sânge ) care acţionând
adaptativ, asigură desfăşurarea optimă a proceselor anabolice şi catabolice
impuse de solicitarea motrică.
În acest cadru, trebuie menţionat de asemenea, că şa nivelul celular şi
molecular, mişcarea constituie modul de existenţă al materiei vii, mişcarea
lentă exprimând structura, cea rapidă – funcţionalitatea, între formă şi funcţie
fiind o strictă interdependenţă.
Astfel privit, organismul uman, sistem bio-psiho-motric complex, poate
desfăşura activitatea vitală la cote optime în condiţiile în care toate cele trei
componente au o funcţionalitate armonică de natură să confere adaptarea
corespunzătoare la efort, prin menţinerea unui echilibru dinamic al

21

constantelor morfo-fiziologice, organice, nervoase, hormonale, biofizice,
biochimice, condiţionate de modificările substratului anatomic, să asigure
reacţiile adaptative ale organismului la solicitarea motrică, iar aceasta la rândul
său să potenteze favorabil funcţionalitatea organică.
În viziunea integrativă, mişcarea ( exerciţiul fizic practicat sub diferite
forme ) poate fi analogată cu un sistem de conducere cibernetică în care
subsistemul informatic este reprezentat de diferitele nivele ale sistemului
nervos central care prelucrează informaţiile în vederea elaborării comenzilor
pentru execuţia actelor motrice, iar subsistemul de conducere este alcătuit din
căile aferente ale sistemului nervos central care transmit impulsurile nervoase
spre musculatură. Subsistemul informaţional alcătuit din întreaga problematică
a mişcării pătrunde în acest sistem complex de conducere cibernetică pe calea
receptorilor şi a căilor aferente ale sistemului nervos central. În cadrul acestui
complex cibernetic se realizează coordonarea mişcărilor, rolul esenţial
revenind sistemului nervos central analogat cu subsistemul informatic din
cibernetică.
Menţionăm că în cadrul acestor conexiuni complexe, în care mişcarea se
interferează ca un factor reglator şi de potenţare funcţională, deosebim pe de o
parte canale de legătură de la mediul exterior spre sisteme, iar pe de altă parte
între subsisteme.
Privite din acest punct de vedere, funcţionalitatea organismului şi corolar
păstrarea

sănătăţii,

sunt

condiţionate

de

echilibrele

dinamice

şi

intercondiţionările existente între subsistemele prezentate în viziunea
considerării organismului uman ca un sistem foarte complex.
În aceste condiţii, mişcarea are numeroase efecte favorabile de la nivel
enzimatic-biochimic până la etajele superioare ale sistemului nervos,
asigurând alături de alţi factori ( nutriţionali, bio-climatici, sociali, ş.a. )
sănătatea organismului şi homeostazia lui.
De asemenea, sunt cunoscute efectele trofice benefice ale mişcării asupra
structurilor aparatului de susţinere şi mişcare ( oase, muşchi, articulaţii ) şi a
aparatului de import al materiei.

22

III.2 Sănătatea şi condiţia fizică
Studii efectuate de diferiţi cercetători ( Hebbelink, Nikitsuk, Schwartz,
Malina, ş.a. ) şi de noi, dovedesc cu certitudine efectele favorabile ale
motricităţii asupra parametrilor somato – funcţionali, psihici şi biochimici, al
căror echilibru condiţionează sănătatea şi longevitatea organismului uman.
În acest cadru, considerăm ca esenţial, asigurarea unor indicatori superiori
ai condiţiei fizice în strânsă corelaţie cu cea psihică, printr-o funcţionalitate
corespunzătoare a diferitelor sisteme şi aparate, astfel încât să influenţeze
benefic sănătatea şi, în consecinţă, calitatea vieţii.
Sunt încă multe alte aspecte ale influenţelor benefice ale exerciţiilor fizice
asupra organismului şi, implicit, asupra stării de sănătate. Aş mai menţiona
încă unul care se referă la corectarea, prin exerciţii fizice specifice, a
deficienţelor atitudinii corporale, ale segmentelor şi, îndeosebi, ale coloanei
vertebrale, deficienţe care, departe de a fi o chestiune estetică corporală, în
cazul agravării lor, pot conduce la îmbolnăvirea gravă a organelor şi funcţiilor
organismului, ajungându-se la invaliditate.
Atitudinea corporală reprezintă o funcţie biologică importantă, cu rol
deosebit în activitatea psiho-somatică, deoarece de statica corporală depinde o
bună funcţionalitate, în principal a aparatelor cardio-vascular, respirator şi
digestiv, esenţiale în realizarea mecanismelor energetice ale organismului.
Atitudinea corporală corectă este sub raport biomecanic o condiţie
fundamentală a capacităţii de funcţionare cât mai îndelungată a aparatului
locomotor; poziţiile vicioase conduc la micro-traumatisme articulare ce pot
evolua în timp spre fenomene degenerative şi, în cele din urmă, spre impotenţa
funcţională a diferitelor segmente corporale ( deviaţii ale coloanei vertebrale,
cifoze, scolioze, asimetrii ale trunchiului, piciorul plat în valg sau var ) conduc
la apariţia unor tulburări care prejudiciază sănătatea omului.
Prin exerciţii fizice se poate acţiona asupra tonicităţii şi troficităţii masei
musculare cu rol în menţinerea atitudinii corporale corecte şi asupra educării

23

reflexului complex neuro-muscular de postură. De asemenea, pot fi
îmbunătăţiţi

indicii

coordinativi

cu

accent

deosebit

pe

menţinerea

mecanismelor de reglaj al echilibrului, ştiut fiind că aparatul vestibular şi
analizatorul chinestezic au rol esenţial în menţinerea atitudinii corporale
corecte.
Tot prin mişcări specifice, pentru a se asigura o stare de funcţionare
perfectă a organismului, trebuie să se dezvolte mobilitatea articulară şi
supleţea musculară care au tendinţa ca, odată cu avansarea în vârstă, să se
reducă treptat, ceea ce poate provoca disfuncţii organice grave.
Faţă de cele arătate mai sus, se poate deduce că, între condiţia fizică şi
starea de sănătate există o relaţie foarte strânsă, o relaţie de intercondiţionare.
De aceea, considerăm că trebuie să se reţină, în primul rând, necesitatea de
a exercita, prin educaţie fizică, influenţe pozitive condiţiei fizice pentru ca să
se poată influenţa pozitiv starea de sănătate.
Considerăm că cel mai important obiectiv general al educaţiei fizice –
menţinerea stării de sănătate – poate fi obiectivat prin nivelul condiţiei fizice.
Poate fi considerată contribuţia specifică a educaţiei fizice la menţinerea sau
optimizarea stării de sănătate prin evaluarea nivelului condiţiei fizice, prin
indicii acesteia.
Condiţia fizică variază considerabil de la un indice la altul şi chiar la
aceeaşi persoană în diferite situaţii.. Ea se dezvoltă continuu de la naştere,
atingând de-a lungul vieţii, valori tot mai înalte şi limitează bolile şi
disfuncţiile organismului. Ea este mai mult decât imunitatea la boală – este o
calitate a organismului care poate prelungi viaţa omului.
În procesul dobândirii condiţiei fizice indivizii îşi pot altera compoziţia
corporală prin modificarea raportului dintre ţesutul adipos şi cel muscular care
poate ajunge la exces ponderal şi de multe ori la obezitate. Cauza acestei
situaţii o constituie, de cele mai multe ori, numărul de calorii cheltuite faţă de
cele ingerate. Sporirea masei de ţesut adipos constituie şi un factor de risc
pentru bolile cardio-vasculare, al diabetului, cancerului hepatic.

24

Prin efort fizic sistematic se poate stimula metabolismul şi, în consecinţă,
se poate reduce simţitor cantitatea de ţesut adipos, se poate spori masa
musculară, masa activă, conducând, în consecinţă, la o modificare benefică a
compoziţiei corporale. Desigur că şi un regim alimentar sărac în calorii, fără
intervenţia exerciţiilor fizice poate contribui la scăderea masei de ţesut adipos,
dar în acelaşi timp conduce şi la scăderea masei musculare.
Sporirea rezistenţei cardio-respiratorii la eforturi de tip aerob determină
creşterea capacităţii de consum maxim de oxigen care reprezintă un indicator
sintetic ce exprimă funcţionalitatea sistemelor energetice la nivelul celular şi
subcelular. Pentru acestea sunt indicate eforturi de lungă durată ( alergare,
marş şi alte genuri de exerciţii ).
III.3 Efectele exerciţiilor fizice asupra condiţiei fizice
Condiţia fizică presupune un organism adaptat la efortul fizic, ceea ce
implică participare la activităţi fizice derulate sistematic.
Exerciţiile fizice practicate sistematic, după cum se ştie, produc în
organismul uman modificări, efecte de scurtă durată, de durată medie şi de
lungă durată. Aceste efecte exercitate în plan somatic, funcţional, motric şi
psihic exprimă, în fond, gradul de adaptare al organismului la efortul fizic.
Un individ perfect adaptat la efortul fizic are un bun echilibru psihic,
pricepe în mod realist lumea şi locul pe care-l ocupă în cadrul acesteia, deci
are conştiinţa propriei sale valori, este sănătos, activ, optimist şi eficient.
Efecte de scurtă durată ( acute )
Orice efort fizic modest sau intens produce modificări de ordin fiziologic:
creşterea frecvenţei cardiace şi a celei respiratorii, transpiraţie abundentă,
îngreunarea respiraţiei ( la efort intens ), senzaţia de oboseală sau chiar
epuizare resimţite după încetarea efortului.
Aceste adaptări fiziologice sunt determinate de sporirea nevoilor energetice
pe măsura creşterii intensităţii efortului. Producerea de energie este o funcţie

25

liniară a ritmului de lucru. Un alergător de înaltă performanţă poate produce
energie într-un ritm de 15 – 25 de ori mai mare decât ritmul minim, dar numai
timp de 1 – 3 minute. Chiar şi un adult neantrenat poate atinge valori de zece
ori mai mari decât în stare de repaos.
Procesul de producere a energiei care are loc la nivel celular, presupune
procesul de oxidare cu ajutorul oxigenului în prezenţa căruia celulele se refac
şi pot menţine un ritm constant de producere a energiei. Se ştie, de altfel, că
consumul maxim de O2 reprezintă cel mai important şi valabil indicator al
aptitudinii sale cardio-vasculare.
După încetarea efortului intens, procesele fiziologice revin treptat, în timp,
până la valorile iniţiale.
Efortul de tip anaerob se realizează în datorie de O 2. Procesele fiziologice
rămân hiperactive pentru a restitui datoria de oxigen un anumit timp în funcţie
de nivelul intensităţii efortului.
Efectele exerciţiilor fizice pe termen mediu
În funcţie de nivelul condiţiei fizice, indivizii diferă în ceea ce priveşte
reactivitatea organismului lor la efortul fizic. Calitatea regimului de efort
reprezintă cea mai importantă condiţie a condiţiei fizice, iar efectele adaptative
pot fi remarcate după 2-3 săptămâni de activitate sistematică. Lipsa de
ritmicitate

în

activitatea

motrică

are

repercursiuni

negative

asupra

componentelor motrice ale condiţiei fizice: rezistenţa cardio-vasculară, forţa
musculară,

puterea

musculară

explozivă,

rezistenţa

locală,

viteza,

flexibilitatea, coordonarea musculară.
Cea mai importantă componentă, în raport cu sănătatea, este rezistenţa
cardio-vasculară. Rezistenţa cardio-vasculară reprezintă întârzierea, amânarea
instaurării oboselii în timpul unui efort submaximal extensiv, printr-un
transport eficient de O2 şi un sistem adecvat de difuzare care elimină rapid
produsele de dezasimilare şi implicit minimizează procesele anaerobe în
producerea de energie.

26

Dintre modificările cardio-vasculare importante ca efecte ale unui program
regulat de exerciţii fizice enumerăm: mărirea tonusului muşchilor netezi
arteriali, îmbunătăţirea ritmului de difuzare a O2 şi CO2 în capilarele
pulmonare şi în alte ţesuturi, creşterea volumului sistolic şi al frecvenţei
cardiace maximale. Toate aceste modificări vor avea ca efecte scăderea
frecvenţei cardiace în stare de repaos şi odată cu începerea activităţii, creşterea
rapidă, până la nivelul necesar specificului activităţii. Frecvenţa cardiacă şi
consumul de energie vor fi mai scăzute în timpul eforturilor standardizate şi
ridicate în situaţii externe. În timpul efortului intens, organismul va fi capabil
să-şi creeze o datorie mai mare de O2 şi să o restituie cât mai rapid ( refacere
rapidă ) după încetarea activităţii. Aceste procese sunt intensificate prin
modificările produse în muşchii scheletici, determinând dezvoltarea capacităţii
metabolismului aerob. Deci, cel mai valabil indicator al componentei cardiovasculare este consumul maxim de O2 sau puterea aerobă maximă, exprimată
în litri O2 / minut sau în milimetri de O2 / minut Kg. de greutatea corporală sau
de masa musculară în condiţiile în care valoarea o reprezintă greutatea
corporală.
Determinarea corectă a puterii maximale aerobe se poate face în laborator.
În practică, profesorii şi antrenorii folosesc teste privind „ capacitatea de efort
” ( cu bicicleta ergometrică, alergare pe distanţe mai mari, urcarea scărilor, etc.
).
Dezvoltarea rezistenţei cardio-vasculare se poate realiza prin activităţi care
solicită organismul în ansamblul lui sau cea mai mare parte a musculaturii, pe
perioade lungi de timp şi în mod regulat.
Forţa musculară – este indispensabilă în orice activitate motrică pe durata
întregii vieţi ( cu precădere în activitatea sportivă ). Se dezvoltă îndeosebi prin
lucru cu încărcătură progresivă.
Puterea musculară – formă complexă a forţei, constând din forţa maximală
în minimum de timp denumită şi detentă. Puterea relativă reprezintă rezultatul
obţinut la sărituri, obiectul propulsat fiind greutatea propriului corp. Se
evaluează prin săritura în lungime fără elan şi săritura în înălţime ( SARGENT

27

). Atunci când este împins de către toţi subiecţii, aruncat, lovit acelaşi obiect
( de exemplu o minge medicinală ) se evaluează puterea absolută.
Faţă de forţa musculară, puterea musculară este parţial condiţionată genetic
limitând gradul până la care viteza poate fi ameliorată. În consecinţă, atenţia
trebuie îndreptată asupra dezvoltării forţei muşchilor implicaţi în acţiunea
respectivă.
Această componentă a condiţiei fizice are o deosebită importanţă pentru
sportul de performanţă.
Rezistenţa musculară locală joacă un rol important în viaţa de toate zilele
( în diferite activităţi profesionale, casnice, etc. ). Şi aceasta este o calitate
combinată – forţă şi rezistenţă musculară locală. La obţinerea rezistenţei
musculare locale contribuie gradul de capilarizare a musculaturii respective.
Dezvoltarea acestei calităţi combinate se realizează prin folosirea unui
program bazat pe exerciţii de învingere a unei rezistenţe progresive. Pentru a
se numi un individ antrenat, acesta trebuie să învingă o astfel de rezistenţă
repetând exerciţiul de 30 de ori fără pauză, după care se va trece la creşterea
greutăţii.
Coordonarea neuro-musculară constituie o altă componentă de mare
importanţă pentru condiţia fizică, dar şi pentru capacitatea motrică, solicitată
atât în viaţa cotidiană, în activitatea profesională precum şi în activitatea
sportivă. Indiferent de domeniul în care este solicitată se constată că, mişcările
devenite deprinderi prin numeroasele repetări, produc cele mai eficiente
rezultate cu minim de efort, cu riscuri minime de accidentare şi cu oboseală
redusă şi întârziată.
Dezvoltarea coordonării neuro-musculare este, în esenţă, un proces de
încercare-eroare. Prin repetare, mişcarea atinge stadiile de consolidare şi
perfecţionare, devine deprindere motrică şi se caracterizează prin precizie şi
eficienţă.
Mobilitatea – supleţea ca şi coordonarea neuro-musculară este importantă
pentru individ atât în activităţile sale diurne, cât şi în cele sportive.

28

Având în vedere că această componentă importantă a condiţiei fizice care,
în mod firesc, marchează o evoluţie ascendentă odată cu creşterea şi
dezvoltarea organismului, spre deosebire de celelalte calităţi care involuează
în mod deosebit începând cu perioada pubertară şi se accentuează foarte
puternic spre vârsta a treia. Neglijată, această calitate motrică, influenţează
puternic şi negativ învăţarea actelor motrice, executarea lor corectă în
parametrii normali de amplitudine, determină un consum mare energetic şi
favorizează accidentarea.
În procesul de dezvoltare a acestei calităţi sunt folosite tehnici active şi
pasive care urmăresc întinderea ligamentelor, tendoanelor şi a musculaturii
antagoniste: o metodă eficientă se pare a fi stretching-ul. Se măsoară cu
goniometrul şi furnizează informaţii exacte atunci când măsoară articulaţii
izolate sau mişcări simple.
Viteza, sub toate formele ei de manifestare: de reacţie, de execuţie, de
repetiţie

( frecvenţa mişcării ) constituie o calitate motrică profund

determinată genetic. De aceea alergarea de viteză poate fi ameliorată doar prin
perfecţionarea tehnicii de alergare în limitele impuse de ereditate.
Viteza unui membru ( superior, inferior ), a mâinii şi a degetelor este
specifică şi nu depinde prea mult de viteza întregului organism. Acest fapt are
implicaţii deosebite în viaţa cotidiană, în activitatea profesională şi în cea
sportivă. Asociată şi cu viteza reacţiei motrice, contribuie la educarea
reflexului de autoasigurare. Viteza segmentară şi, îndeosebi a mâinilor,
combinată cu coordonarea, conduce la performanţe superioare în activităţi
productive, în artă şi sport.
Efectele exerciţiilor fizice pe termen lung
Efectele pe termen lung sau, cum li se mai spun, finalităţile de perspectivă,
sunt de ordin bio-psiho-social.
1. În plan biologic ( fizic ):
-menţinerea sănătăţii;

29

-indici superiori de creştere şi dezvoltare fizică;
Deşi creşterea este determinată genetic, totuşi se constată că unii factori
exogeni ca alimentaţia şi exerciţiile fizice pot contribui la stimularea ei
concomitent cu fortificarea dezvoltării sistemului osos precum şi la troficitatea
şi chiar hipertrofierea sistemului muscular. În cazul întreruperii programului
de practicare a exerciţiilor fizice sau când intensitatea efortului este prea
scăzută ( sub 20% din forţa maximală ) musculatura începe să se atrofieze şi să
slăbească din punct de vedere calitativ până la stadiul de atonie musculară
( pierderea tonusului muscular ).
-menţinerea sau ameliorarea atitudinii corporale;
-Creşterea eficienţei aparatelor circulator şi respirator şi a funcţiilor acestora.
-Creşterea volumului şi a greutăţii inimii;
-Creşterea mobilităţii în condiţii de stabilitate articulară. Fortificarea
ligamentelor şi a tendoanelor şi ameliorarea elasticităţii lor;
-Diminuarea cantităţii de ţesut adipos subcutanat pe unitate de greutate
corporală.
2. Din punct de vedere psihologic:
-optimism, încredere în forţele proprii, comportament dinamic, spirit de
întrecere şi autodepăşire, de toleranţă.
3. Din punct de vedere social:
-educarea spiritului asociativ, de grup, de întrajutorare, etc.

III.4 Dinamica condiţiei fizice în raport cu vârsta
În condiţiile unui program adecvat, realizat în cadrul educaţiei fizice
şcolare, universitare sau a stagiului militar se pot atinge valori superioare ale
componentelor condiţiei fizice. Potenţialul maxim al acesteia poate fi pus în
evidenţă între 18 şi 27 de ani.

30

Înaintarea în vârstă pentru acei ce întrerup efortul fizic sistematic sau îl
realizează în mod episodic, ocazional, concomitent cu declinul bio-psihosocial, lipsa de efort fizic produce şi o scădere a tuturor componentelor
condiţiei fizice şi îndeosebi a puterii aerobe maximale şi a calităţilor motrice
( forţa, rezistenţa, diminuarea reflexelor, a capacităţii de coordonare şi
echilibru, mobilitatea şi supleţea, puterea musculară şi viteza ). Oasele se
decalcifiază mărindu-se astfel riscul de fracturare.
Continuarea programelor de practicare a exerciţiilor fizice în timpul liber
de-a lungul întregii vieţi, respectarea unui regim adecvat alimentar şi de viaţă,
renunţarea la fumat şi droguri poate minimiza aceste efecte şi prelungi viaţa
activă, poate îmbunătăţi calitatea vieţii şi asigura longevitatea.
CAPITOLUL IV
DEZVOLTAREA FIZICĂ ARMONIOASĂ

OBIECTIV AL EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI

IV.1 Delimitări conceptuale
Ontogeneza organismului uman cunoaşte trei perioade importante din
momentul concepţiei: de evoluţie ( creştere şi dezvoltare ), de maturitate şi
reproducere şi de involuţie.
Prima perioadă care acoperă 22 – 25 de ani corespunde formării
personalităţii omului, pregătirea pentru viaţă şi constituie baza celorlalte
perioade.
Creşterea şi dezvoltarea reprezintă un complex dinamic de procese şi
fenomene biologice prin care trece organismul omenesc în evoluţia sa de la
naştere până la maturizare. Ele apar ca aspecte ale aceleiaşi evoluţii morfofuncţionale care, deşi au o bază comună, prezintă caracteristici diferite.
Creşterea organismului reprezintă „ sporul treptat de greutate şi volum,
precum şi mărirea dimensiunilor corpului ( înălţime, lungimea segmentelor şi
părţilor corpului, diametre, perimetre ). Este un proces de acumulare şi

31

amplificare cantitativă care poate fi măsurat şi evaluat în mod obiectiv şi cu
multă uşurinţă ” 1.
Dezvoltarea reprezintă o diferenţiere în caracterele morfologice şi
funcţionale ale celulelor şi ţesuturilor, o perfecţionare şi adaptare progresivă a
aparatelor şi sistemelor, o evoluţie complexă şi o integrare coordonată a lor
într-un tot unitar.
În sensul cel mai larg, numim dezvoltarea fizică a omului, procesul
modificării însuşirilor naturale morfo-funcţionale ale organismului sau în
decursul vieţii, este de părere A. Novikov. Din punct de vedere antropometric
înseamnă totalitatea unor particularităţi mrfo-funcţionale care caracterizează,
în principal, constituţia organismului şi care pot fi măsurate şi evaluate.
Dintre indicatorii cantitativi externi ai dezvoltării fizice ca proces, fac parte
modificările dimensiunilor spaţiale şi ai masei corporale, în timp ce
dezvoltarea fizică calitativă se caracterizează prin modificări substanţiale a
posibilităţilor funcţionale ale organismului pe perioade şi etape de dezvoltare
ontogenetice.
Atunci când se face referire la starea dezvoltării fizice într-o etapă dată se
foloseşte termenul de „ indicatori ai dezvoltării fizice ”.
Ea poate fi interpretată deci atât ca proces cât şi ca stare. Ca proces,
reprezintă procesul de creştere a indicilor somatici şi funcţionali ai
organismului. Ca stare, indică un anumit nivel al creşterii indicilor somatofuncţionali ai organismului.
Adrian Ionescu

2

prezintă astfel periodizarea dezvoltării individului:

perioada prenatală, copilăria, adolescenţa şi tinereţea.

32

1

Ionescu A., Mazilu V. - „ Creşterea normală şi dezvoltarea armonioasă a

corpului ” – Ed. CNEFS – Bucureşti, 1968
2

Adrian Ionescu – Medic şi profesor de educaţie fizică, specialist de

notorietate în axiologie şi cultura fizică medicală, autor a numeroase lucrări de
specialitate, Prof. Univ. Dr. la ANEFS – Fondatorul CFM în România
Vârsta copilăriei se împarte în: mica copilărie ( nou născut, sugar şi copil
mic propriu-zis 0 – 3 ani; copilăria mijlocie 3 – 6, 7 ani; copilăria mare 6 – 7
ani până la 10 – 11 ani; adolescenţa ( care se întinde de la primele semne ale
pubertăţii până la stabilirea trăsăturilor individuale, somato-funcţionale şi
psihice ). El consideră adolescenţa ca o noţiune de vârstă sau de etapă, iar
pubertatea ca un complex de fenomene biologice prin care copilul se
transformă în tânăr.

IV.2 Factori care condiţionează creşterea şi dezvoltarea organismului
Dintre factorii endogeni care le condiţionează se disting:
a) Ereditatea – care asigură transmiterea caracterelor înaintaşilor.
Ea poate fi directă şi imediată când copii moştenesc
caracteristicile mai importante de la părinţi, bunici, străbunici,
care se realizează după legi generale, după un anume „ cod
genetic ”. Ereditatea se exercită în ontogeneză atât în viaţa

33

intrauterină cât şi în perioadele din evoluţia post natală.
Ereditatea influenţează atât forma corpului, structura ţesuturilor
cât şi funcţiile organice, evoluţia şi potenţialitatea genetică a
individului punând în evidenţă unele „ constante familiale ”,
ereditare, care pot fi urmărite la mai multe generaţii. De aceea
studierea foarte atentă a antecedentelor ereditare poate
contribui la formularea diagnozei şi prognozei auxologice.
b) Metabolismul. Funcţiile metabolice ( asimilaţia, dezasimilaţia,
eliminarea ) care antrenează şi funcţiile respiratorii, circulatorii
şi ale digestiei sunt coordonate de sistemele nervos şi endocrin.
Dezvoltarea este condiţionată de adaptarea şi perfecţionarea
tuturor acestor funcţii la necesităţile vieţii biologice şi sociale.
Sinergia lor funcţională se schimbă şi se restabileşte în funcţie
de sex, de-a lungul fiecărei perioade de vârstă. Asigurarea
creşterii este determinată de preponderenţa metabolismului
plastic asupra celui energetic.
Factorii endocrini au rol deosebit în influenţarea creşterii în înălţime şi
greutate corporală, dezvoltarea aparatului genital şi a caracterelor sexuale
secundare, tipul şi gradul de evoluţie somatică şi organică. Dintre glandele
endocrine pot fi enumerate hipofiza, tiroida, suprarenalele şi glandele sexuale.
După unii specialişti, hipofizei îi revine rolul de a conduce întreaga evoluţie
morfologică a corpului şi de coordonare a proceselor care determină
proporţionalitatea normală a ţesuturilor şi organelor

( Ionescu A., 1968 ).

În stimularea sau reglarea proceselor metabolice un rol deosebit îl joacă
timusul, epifiza precum şi alte organe şi ţesuturi ca ficatul şi pancreasul
( porţiunea sa endocrină ). Se poate spune că sistemul endocrin declanşează
acţiuni pe care le dirijează sistemul neurovegetativ.
Creşterea somatică se realizează pe două direcţii – una cu caracter global
( care duce la creşterea masei musculare ) şi alta cu caracter diferenţiat care
realizează forma şi funcţia ţesuturilor şi organelor.

34

Factorii exogeni sunt numeroşi şi variaţi. Ei condiţionează dezvoltarea
copilului încă din viaţa intrauterină constând în starea de sănătate a mamei,
alimentaţie, de regim de muncă şi odihnă şi de respectarea tuturor regulilor de
igienă a unei vieţi normale.
După naştere condiţiile de viaţă:
a) Alimentaţia care trebuie să asigure organismului toate
principiile alimentare: proteine, glucide, lipide, vitamine,
substanţe minerale, apa.
b) Condiţiile de igienă a locuinţei şi a regimului de viaţă.
c) Factorii geoclimatici.
d) Mişcarea, efortul fizic, sub forma exerciţiilor fizice.
Practicate sistematic, exerciţiile fizice exercită influenţe benefice privind
dezvoltarea somatică, în principal al aparatului locomotor, dar şi funcţională,
îmbunătăţind indicii cardio-circulator şi respirator, etc.
Legile creşterii şi dezvoltării organismului
Creşterea şi dezvoltarea organismului se realizează în conformitate cu
următoarele legi ( citate de Adrian Ionescu ):
1. Legea creşterii inegale şi asimetrice a ţesuturilor şi organelor.
2. Legea ritmului diferit de creştere şi dezvoltare.
3. Lgea schimbării proporţiilor şi a raporturilor dintre organism şi
părţile sale componente.
4. Legea marilor alternanţe în creştere şi dezvoltare.
5. Legea creşterii şi dezvoltării diferenţiate pe sexe.
Perioade ale creşterii şi dezvoltării fiinţei umane
În ontogeneza sa, fiinţa umană parcurge următoarele etape:
a) Perioada prenatală ( intrauterină ) – embriofetală de la
concepţie până la naştere.

35

b) Perioada postnatală – antepreşcolară ( primii 3 ani de viaţă –
care la rându-i cuprinde:
2.1.

perioada de nou născut ( primele 30 zile )

2.2.

perioada de sugar ( 30 zile – 1 an )

2.3.

perioada mica copilărie ( 1 – 3 ani )

c) Perioada preşcolară ( 3 – 6 ani )
d) Perioada şcolară ică ( antepubertară ) 6 – 11 ani
e) Perioada şcolară mijlocie ( pubertară ) 12 – 14 ani – băieţi; 11 –
13 ani – fete
f) Perioada şcolară mare ( postpubertară – adolescenţa ) 14 – 19
ani

Susţinând teza că dezvoltarea fizică nu este doar un proces natural, supus
unor legi naturale şi unor factori de natură endogenă ( ereditate, metabolism ),
ci şi un proces socialmente condiţionat, Matveev L. P., Nivikov A. D., prezintă
următorul tablou al legilor pe care ei le consideră naturale:
1. Legea interacţiunii tendinţelor ereditare de dezvoltare şi a tendinţelor
determinate de condiţiile de viaţă.
2. Legea condiţionării reciproce a modificărilor funcţionale şi de
structură ( unitatea lor şi rolul conducător al modificărilor funcţionale
odată cu vârsta ), a perioadelor de dezvoltare ( perioade de dezvoltare
progresivă sunt urmate de perioade de stabilizare relativă a formelor
şi funcţiilor şi apoi de perioade de involuţie ).
Acţiunea acestor legi naturale se manifestă diferit în funcţie de condiţiile
sociale de viaţă şi de activitate ale individului; poate fi pozitivă, multilaterală
şi armonioasă sau dimpotrivă limitată şi dizarmonioasă. Deci se poate avansa
ideea că acest proces natural, fiind socialmente condiţionat, poate şi trebuie să
fie dirijat în sensul dorit de societate prin mijloace de mare eficienţă –
respectiv prin educaţia fizică. Ei îi revine rolul de reglare a orientării şi a

36

nivelului procesului natural de dezvoltare bio-psiho-motrică. Aşa se explică
faptul că dezvoltarea fizică armonioasă reprezintă obiectiv şi finalitate
fundamentale ale educaţiei fizice.
Credem că s-a reţinut ideea conform căreia dezvoltarea fizică a
organismului nu este condiţionată prioritar şi în totalitate de educaţia fizică
deoarece principala condiţionare o exercită factorii de natură endogenă.
Educaţiei fizice, ca factor exogen, îi revine rolul de a:
-

armoniza dezvoltarea în sensul raportului dintre parametrii
somatici ( înălţime – greutate corporală ), între volumul şi
calitatea masei musculare active şi celei pasive ( volum
muscula şi adipos ) şi între parametrii somatici şi cei
funcţionali;

-

asigura corectitudinea posturală – respectiv de a educa
reflexul complex neuro-muscular de postură şi de a tonifica
musculatura aferentă acesteia ( atitudine corporală corectă );

-

asigura indici somato-funcţionali superiori;

-

corecta deficienţele atitudionale sau / şi pe cele segmentare
de grad uşor şi mediu, de a acţiona în sens profilactic,
respectiv de a preveni instalarea acestora;

-

conştientiza elevul privind cunoaşterea corpului său şi de a-i
trezi motivaţia în sensul de a acţiona sistematic asupra
perfecţionării acestuia şi asupra evaluării rezultatelor
obţinute.

Atitudinea corporală corectă
Conceptul de atitudine corporală ( postura ) corectă a fost studiat mai mult
de acei specialişti, medici şi profesori de educaţie fizică care au avut ca
preocupări corectarea deficienţelor atitudinale sau segmentare.
Ce este atitudinea corporală ( postura ) ?

37

Considerată de unii ca o funcţie exclusiv statică, studiul ei limitându-se
doar la poziţiile corpului, iar de alţii ca postură a întregului corp, caz în care se
neglijează studierea atitudinilor segmentare ( coloana vertebrală ). Postura şi
deficienţele ei sunt explicate deseori mecanicist, neglijându-se rolul scoarţei
cerebrale în determinarea ei. Alţi specialişti au apreciat-o numai din punct de
vedere estetic.
Atitudinea corporală ( postura ) reprezintă o funcţie a organismului uman
de a-şi menţine corpul şi segmentele sale în poziţii corecte în timpul poziţiilor
de bază şi a efectuării diferitelor acte motrice. Ea este un indiciu al stării de
sănătate fizică şi psihică, a dezvoltării corecte şi armonioase a aparatului
locomotor şi al unei educaţii fizice şi autoeducaţie eficiente.
Atitudinea corporală este corectă atunci când poziţia de bază a corpului ( în
ortostatism sau în mişcare ) contribuie la menţinerea echilibrului static sau
dinamic şi crează condiţii favorabile pentru funcţionarea organismului ( a
sistemelor funcţionale şi a organelor ); cu alte cuvinte, atitudinea corporală
corectă reprezintă nu numai un element al esteticii corporale, ci şi un aspect al
stării de sănătate ( atât fizică cât şi psihică ). De aceea, luată în ansamblu,
dezvoltarea fizică care include şi parametrul „ atitudine corporală ” poate fi
considerată ca un indicator şi al stării de sănătate şi, implicit, al calităţii vieţii.
Având la bazăastfel de argumente după cum am văzut mai sus, educarea,
perfecţionarea şi menţinerea unei atitudini corporale corecte se constituie întrun obiectiv important al educaţiei fizice şcolare, având în vedere faptul că în
perioada de creştere şi dezvoltare, cu deosebire de cea pubertară, când ritmul
de creştere este accelerat, se instalează deficienţe fizice ( atitudinale sau / şi
segmentare ) care netratate se vor accntua în următoarea perioadă. Dintre
acestea mai frecvente sunt: deficienţe ale coloanei ( cifoze, scolioze, lordoze,
cifo- lordoze ) omoplaţi desprinşi, asimetrici, umeri asimetrici, căzuţi, picior
plat, etc.
IV.3 Criterii, metode şi tehnici de evaluare a creşterii şi dezvoltării
fizice

38

Cunoscându-se şi înregistrându-se schimbările petrecute în organismul
elevilor ne putem da seama de evoluţia unei colectivităţi sau a unui individ,
dacă acesta se încadrează sau depăşeşte limitele normale.
Criteriile şi metodele sunt variate. Iată câteva dintre acestea:

Analiza vizuală a corpului şi a segmentelor sale reprezintă o
evaluare sumară, rapidă şi mai mult sau mai puţin obiectivă.

Examenul somatoscopic se realizează prin observare analitică,
atentă, statică a tuturor aspectelor morfologice şi funcţionale ale
corpului şi părţilor sale separat, precum şi evaluarea sa cantitativă şi
calitativă. În vederea creşterii gradului de obiectivitate al
aprecierilor, examenul somatoscopic se întregeşte prin măsuri
antropometrice, probe funcţionale, etc.

Fotografia

poate

ajuta

şi

întregi

examenul

somatoscopic.

Fotografierea corpului se poate face înapoia unui cadru gradat cu
ajutorul căruia pot fi depistate cu mai multă rigurozitate abaterile de
la normal a dezvoltării corporale, cu deosebire cele care vizează
deficienţele atitudinale segmentare.

Examenul antropometric trebuie să respecte câteva cerinţe simple:
să se facă mereu cu aceleaşi aparate, instrumente şi în condiţii
identice. Sunt măsuraţi parametrii ( indicatorii ) de bază ai creşterii
şi dezvoltării ca: înălţimea în ortostatism şi şezând, diametrele
biocranian, bicretal iliac şi anteroposterior, perimetrele corpului,
gâtului, toracelui în inspiraţie, expiraţie şi repaos respirator, ai
bazinului, taliei, membrelor superioare

( braţ, antebraţ ), ale

celor inferioare ( coapsa, gamba ), plica de ţesut adipos ( zona
cervicală, subaxial, abdominal ) în centimetri, greutatea ( în
kilograme sau sute de grame ). Mai pot fi măsurate ( în special
pentru selecţia copiilor pentru sportul de performanţă ) lungimea

39

membrelor superioare şi inferioare, anvergura braţelor, anvergura
mâinii, lungimea labei piciorului, înălţimea şi perimetrul gâtului.
La aceşti indicatori somatici se vor adăuga şi indicatori fiziologici
( funcţionali ):

Capacitatea vitală ( CV ), frecvenţa cardiacă ( FC ), frecvenţa
respiratorie ( FR );

Dinamometria

Valorile antropometrice şi funcţionale obţinute au o semnificaţie proprie în
ceea ce priveşte dinamica dezvoltării organismului.
Corelând două sau mai multe din aceste valori obţinem indici
antropometrici şi fiziologici care exprimă însuşiri complexe: robusteţea,
corpolenţa Bouchard sau de nutriţie Quetelet ( G/T ), pulmonar ( de rezistenţă
al lui Demeny CV/G ), indicele de proporţionalitate A. Ionescu ( B-T/2 ),
indicele toracic al lui Erissman ( Pt-T/s ), indicele de forţă al flexorilor palmei,
forţa dinamometrică medie a celor două mărimi înmulţită cu 100 şi împărţită
la G ( greutatea corporală ).
În şcoală, profesorul poate folosi toate aceste probe, dar de regulă se
folosesc: înălţimea, greutatea, bust, perimetru toracic ( inspiraţie, expiraţie ).
Privind dezvoltarea fizică armonioasă, având ca criteriu volumul masei
musculare, în lucrarea „ Ghid complet al măsurilor musculare ”, David
Willoughby şi George R. Weaver stabilesc unii coeficienţi ai simetriei
corporale care se vor a reprezenta „ ideal de simetrie perfectă ”

3

( care însă

reprezintă un model teoretic ce greu poate fi realizat în totalitatea sa ).
CAPITOLUL V
CONDIŢIA FIZICĂ, PRINCIPAL DOMENIU DE CERCETARE ŞI
EVALUARE A EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI
Preocupări privitoare la cercetarea condiţiei fizice pe plan mondial

40

Preocupările specialiştilor în educaţie fizică şi sport pentru studierea
capacităţii fizice ( motrice ) datează încă din antichitate. Începând cu secolul al
XVIII-lea întemeietorii sistemelor îşi elaborează clasificarea, unele din acestea
cuprinzând şi capacităţi motrice ( exemplu: Amoros distinge pe lângă forţă şi
agilitate, voinţa şi priceperea ( dibăcia ).
În 1920 apare clasificarea lui Marc Bellin du Coteau care precizează
„ capacităţile ” ( calităţile ) motrice fundamentale ( de bază ) constituente ale
valorii condiţiei fizice: viteza, coordonarea, rezistenţa şi forţa, care în scurtă
vreme devin o tipologie umană ( Torris, 1924 ). Această primă încercare de
precizare a dimensiunii motrice a condiţiei fizice a fost bazată pe observaţii
empirice, nedecurgând dintr-un demers ştiinţific.
Mai târziu, Jean le Boulch ( 1960 ) manifestă interes faţă de calităţile
motrice, dar rămâne tot la clasificarea lui Coteau. Studierea acestei probleme
se reia mai târziu în 1970 în Franţa de către R. Thomas care propune sintagma
condiţia fizică şi începe analiza calităţilor fizice, având la bază lucrările lui
Erwin Fleishman ( psiholog american ) fiind ajutat prin cercetări de către
I.N.S.E.P. din Paris care a finalizat cercetările şi instituirea brevetului de
condiţie fizică. În baza acesteia se realizau depistarea şi orientarea copiilor cu
aptitudini motrice către diferite ramuri sportive.
În SUA preocupările pentru cercetările experimentale a capacităţilor fizice
de către specialiştii din Educaţie Fizică şi Sport au început din 1921 când
Sargent Dudley propune un test de detentă a membrelor inferioare ( săritura pe
verticală ) care-i poartă numele şi care este folosit şi astăzi în bateriile de teste
pentru selecţie şi Eurofit. Din anii 1930 apar lucrări care folosesc analiza
factorială. Mc Clay găseşte trei factori ( forţă, coordonare şi rapiditate – 1934 )
folosind analiza factorială. James ( 1935 ), Hutto ( 1938 ), Larson ( 1941 ) îşi
aduc contribuţia la găsirea testelor de măsurare a capacităţilor fundamentale.
Studiile se înmulţesc şi câştigă teren în cadrul universitarilor, beneficiind de
dezvoltarea procedeelor de calcul cu ajutorul calculatorului. În 1947, Thomas

41

Cureton deosebeşte următoarele calităţi ale valorii fizice: forţa, puterea, viteza
de reacţie, supleţea, echilibrul şi rezistenţa.
Încă din 1949, cercetătorii americani4 au precizat că în educaţia fizică ar
trebui folosite nouă teste:
1. testul medical sau pregătirea de sănătate
2. test de inteligenţă motrică
3. test de pregătire cardio-vasculară
4. test de pregătire motrică
Sub conducerea Consiliului Cercetării de pe lângă A.A.H.P.E.R., s-a
elaborat

„ National Youth Fitness Test ” ca măsură la situaţia precară a

condiţiei fizice a populaţiei americane şi cu deosebire a celei tinere.
Bazele ştiinţifice ale studierii capacităţilor ( calităţilor ) fizice se datorează
lui Fleishman, după cel de-al II – lea război mondial. După 1960, cercetarea ia
amploare, se studiază învăţarea motrică, dependenţa ei de calităţile motrice,
promotorul fiind Henry Franklin ( Univ. Berkley ) urmat de psihologii
Petersen, Bilodeau, Fitss, Cratty, studiază comportamentul ( motor behavior ),
iar Schmidt

( 1982 ) – neuropsihologia şi de profesorii specialişti în

domeniul educaţiei fizice şi sportului Harison Clarke ( 1967 – Univ. Oregon ),
James Bosco ( 1983 – Univ. California ) şi William Gustafson ( Univ. – San
Jose ).
Calităţile motrice au fost studiate şi de către biologi care au lărgit şi
aprofundat fundamentarea lor ştiinţifică – propriuzis studiul motricităţii a
început odată cu naşterea biologiei şi a medicinei moderne.
Curentul naţionalist din secolul XIX-lea a deschis calea cercetărilor
experimentale. Se disting fiziologii Paul Bert ( 1833 – 1885 ), Chaveau de
Marvey, Lagrange, Mosso.
Primele momente ale fiziologiei musculaturii în Anglia au fost elaborate în
1925 de A.V. Hill. În Franţa, la mijlocul secolului XX – Challey Bert. În anii
’60 – Per Olaf Astrand a pus bazele fiziologiei sportive în cartea „ Textbook of
work physiology ”. Sir Charles Sherrington ( 1857 – 1952 ) lucrează pe
sistemul nervos şi dezvoltă sectorul informaţional fiind primul care a tratat

42

problema proprioceptivităţii, a inervaţiei reciproce şi a căii finale comune. O
deosebită contribuţie în acest domeniu o are şi N. A. Bernstein ( URSS ) şi
şcoala din ţările nordice.
Pe la mijlocul secolului XIX, pionierii psihologiei ştiinţifice – Fechner,
Helmotz, Wundt – studiază funcţiile şi facultăţile mentale, înregistrează
comportamentele şi reacţiile senzorio-motrice la stimuli vizuali sau auditivi.
Ia naştere psihologia diferenţială, astronomii F. W. Bessel ( 1982 ), iar către
sfârşitul secolului XIX, americanul J. Mc Ken Kattel, studiază variaţiile
individuale ale timpilor de reacţie – lui revenindu-i meritul de a crea noţiunea
„ test ” ( 1890 ) creind o baterie de zece probe pentru a cerceta „ fizionomia
mentală ” – presiunea dinamometrică; rapiditatea braţului; discriminarea
tactilă cu ajutorul compasului lui Werber; măsurarea sensibilităţii la durere;
măsurarea sensibilităţii diferenţiate la o greutate de 100 g.; timpii de reacţie
simplă la o excitaţie auditivă; timpul necesar pentru a denumi o culoare;
împărţirea unei lungimi de 50 m. în două părţi egale; reproducerea unui
interval de 10 secunde; numărul de litere reţinute la o singură ascultare –
primele două teste sunt de motricitate.
A început studierea capacităţilor fizice. În 1884 la Londra, cu prilejul
expoziţiei internaţionale, Francis Dalton, pasionat de studiul aptitudinilor,
instalează un laborator antropometric şi măsoară tot felul de caracteristici
individuale ca de pildă geniul ( 1869 ). În Franţa, Alfred Binet defineşte vârsta
mentală şi dezvoltă noţiunea de test. Studiază capacităţile fizice la copii de 10
– 14 ani şi calculează corelaţii între caracteristicile şi rezultatele unor probe de
forţă, viteză de reacţie, viteză de deplasare şi măsurătorile antropometrice
( înălţime, greutate, perimetru toracic, capacitate vitală, etc. ).
Se intensifică cercetările experimentale privind calităţile fizice,
psihomotricitatea, evoluţia funcţiilor motrice în timpul copilăriei şi
adolescenţei. Se efectuează analiza finală a testelor de îndemânare manuală şi
a aptitudinilor motrice. Guilmaine (1978), Vial ( 1972 ), Jean Paul Coste
( 1977 ) şi-au adus contribuţia la conceptul de psihomotricitate. Se mai
promovează teze ca „ mişcarea constituie unicul mijloc de expresie şi primul

43

instrument al psihismului ( Le Camus – 1988 ), este studiat conceptul de
„ schemă corporală ” deosebit de important pentru capacităţile motrice,
distincţia dintre motricitatea sportivă şi psihomotricitate, dexteritatea manuală
şi manipularea ( în muncă ) ca şi evaluarea aptitudinilor şi capacităţilor
( Leplat – 1980, pag. 14 ). Numeroase studii au dat naştere unei întregi serii de
teste care apoi au fost folosite şi în sport.
Paralel cu cercetările efectuate în domeniul psihomotricităţii, al ergonomiei
şi al psihologiei militare, cele realizate în domeniul psihologiei diferenţiate, au
fost folositoare sportului. Cercetările capacităţilor umane au cunoscut trei
etape: etapa dogmatică ( 1910 – 1927 ), etapa de încercare ( 1920 – 1936 ) şi
etapa structurală

( din 1936 ). Ultima perioadă se caracterizează prin studiul

corelaţiilor dintre rezultatele diferitelor teste prin analiza factorială făcută de
Edwin Fleishman ( 1954 – 1964 ). După cel de-al doilea război mondial
studiază „ forma fizică ” ( fysical-fitness ) şi „ condiţia fizică ” şi propune în
1964 o baterie de teste de măsurare a motricităţii sportive formată din zece
teste care măsoară nouă factori.
Noi am dezvoltat aici locul esenţial ocupat prin problema determinării
funcţionale a factorilor valorii fizice. În Franţa, lucrările lui J. de Boulch
constituie ultima tentativă pentru a degaja principiile directoare ale educaţiei
fizice plecând de la o analiză ştiinifică ale fundamentelor motricităţii 5. Ori în
străinătate, respectiv în ţările anglo-saxone, această direcţie de cercetare a fost
şi rămâne încă privilegiată, astfel că atestă abundenţa literaturii care-i este
consacrată. Evoluţia lucrărilor merge în sensul unei mai mari discriminări a
factorilor recenzaţi ( graţie utilizării instrumentelor statistice astfel ca analiza
factorilor având ca primă consecinţă o creştere al indicelui de validitate a
testelor care măsoară gradul de dezvoltare a fiecăruia din factorii puşi în
evidenţă. Tabloul următor ilustrează corespondenţa între factorii degajaţi prin
analiză şi instrumentele apte a măsura evoluţia după modelul elaborat de către
E. A. Fleishman

44

TABLOU
Instrumente de măsurare a unor factori izolaţi de Fleishman

1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.

TESTE
Poigne ( cu dinamometrul )
Cursă – Navetă
Aruncarea mingii de softbal
Tracţiunea la bară fixă
Din culcat facial, ridicarea picioarelor
Amplitudinea rotării corpului
Rotaţie flexică dinamică
Echilibru pe un picior pus pe o şină
Testul săriturii la coardă
Alergare pe 550 m.

FACTOR MĂSURAT
Forţa statică
Forţa explozivă
Forţa explozivă
Forţa dinamică
Forţa trunchiului
Amplitudinea supleţei
Supleţea dinamică
Echilibru
Coordonare
Anduranţă

Actualmente, se pare că modelul cel mai eficient este cel pus la punct de
către echipa Universităţii Laval sau Quebec .
Această baterie de teste s-a folosit în Franţa. Cercetările făcute la ENSEP
între anii 1971 – 1975 au servit ca bază pentru Brevetul de Aptitudini Fizice
( B.A.P. ) creat în 1979 de către Ministerul Tineretului şi Sportului şi al
Activităţilor Recreative şi care cuprinde cinci probe prin cunoaşterea valorii
fizice şi care permitea fiecărui copil să se orienteze către o ramură sportivă.
În 1989, instrucţiunile Secretariatului de Stat, definesc liniile directoare ale
politicii de evaluare ( depistarea, selecţia şi urmărirea progreselor
individuale ).
Sistemul de evaluare trebuie să fie global. El adoptă, în diferite etape ale
unui atlet de înalt nivel, forme succesive şi complementare.
Fondată la început pe lucrările lui Fleishman, depistarea a cunoscut o
dezvoltare diferenţiată în fiecare ţară. S-a dezvoltat cu deosebire în ţările esteuropene care au avut şi au rezultate sportive deosebite.
În cadrul evaluării valorii fizice a fost elaborată, pe plan european, o baterie
de teste „ EUROFIT ”. Scopul acesteia este de a-i îndemna pe copii şi pe

45

adulţi să practice cu regularitate şi plăcere activităţi fizice şi sportive; nu
vizează descoperirea talentelor sportive.
Totuşi, aceiaşi autori au folosit modelul dezvoltat aici, ca contribuţie specifică
la construirea unui program de educaţie fizică. ( cf. Bouchard C., Bunnelle J.
P., Godbut P.: La valeur physique et le curriculul en education physique.
Quebec, Ed. Du Pelican, 1975.

46

Preocupările privind cercetarea motricităţii umane în ţara noastră
Până în anii 1970, cercetarea capacităţii motrice a constituit preocuparea
individuală a mai multor oameni de ştiinţă din domeniile: ştiinţe fiziologice,
anatomie,psihologie şi a unor specialişti din domeniul ştiinţei Educaţiei Fizice
şi Sportului dintre care-i amintim pe următorii: medicii şi biologii Horia
Dumitrescu, Ştefan Milcu, Florian Ulmeanu, Adrian Ionescu, Miron
Georgescu, Andrei Iliescu, Mircea Ifrim, Eugenia Portărescu, Constantin
Alexandrescu, Viorel Dumitriu, Corneliu Ciobanu, Marielna Iota, Georgeta Ili,
Ion Drăgan, Cornelia Bota, Traian Ion Dumitrescu; psihologii Gheorghe
Zapan, Mihai Epuran, Neveanu Popescu, Ştefan Popescu, Ion Holdevici, V.
Horghidan, M. Şerban, etc, precum şi teoreticienii M. Iacob, P. Lazăr, V.
Mazilu, I. Şiclovan, A. Nicu, Elana Firea, A. Dragnea, A. Gagea, Gheorghe
Cîrstea, C. Bucur, etc.
Dacă la început, marcată de dificultăţile trecerii de la empiric la ştiinţific,
cercetarea s-a axat pe recoltarea şi interpretarea unor date antropometrice
( somatice şi funcţionale ) şi a datelor cu privire la calităţile psihometrice şi
motrice pe o cazuistică redusă, odată cu dezvoltarea activităţii de cercetare şi a
înfiinţării Centrului de Cercetare pentru Problemele Sportului ( CCPS ) s-a
instituit ca temă departamentală „ Cercetarea potenţialului biometric al
populaţiei şcolare din România ” care a cuprins o cazuistică de zeci de mii de
elevi.
Anii 1970 au marcat trecerea cercetării ştiinţifice la statutul de activitate de
interes naţional, elaborându-se şi în domeniul educaţiei fizice şi sportului,
planuri departamentale de cercetare condusă de Consiliul Naţional pentru
Educaţie Fizică şi Sport ( C.N.E.F.S. ) şi Ministerul Învăţământului.
Tradiţie, în acest domeniu, a existat în ţara noastră prin măsurătorile
efectuate în anii 1950 pe eşantioane semnificative statistic, de către un colectiv
de specialişti, sub conducerea profesorului Virgil Mazilu. Această cercetare a
fost efectuată pentru a nu prelua, în totalitate, complexul G.M.A. ( gata pentru
muncă şi apărare ), care reprezintă corespondenţa complexului G.T.O. aplicat

47

în URSS şi pentru a stabili norme accesibile populaţiei şi condiţiilor ţării
noastre.
În acest context trebuie amintite şi cercetările efectuate de profesorii Iacob
Mihăilă, C. Petre Lazăr, Gh. Zapan, dr. Adrian Ionescu pe tineri recruţi şi pe
elevi ai şcolii primare pentru a le cunoaşte valorile antropometrice şi motrice.
Dar, din păcate, eşantioanele nu au fost reprezentative statistic pentru a putea
trage concluzii semnificative în vederea generalizării lor.
Înscriindu-se ca temă prioritară în planurile departamentale, cercetarea
„ Potenţialul biometric al populaţiei şcolare din România ” a devenit obiectiv
de importanţă strategică. Prima ediţie a acestei cercetări ( 1971 ), a fost
condusă de Nicu Alexe şi Virgil Mazilu, iar celelalte două ediţii ( 1981 şi 1993
) s-au realizat sub coordonarea lui Nicu Alexe, directorul CCPS, cercetător şi
cadru didactic universitar de notorietate. Termenul de „ biomotricitate ” a fost
introdus în circulaţia terminologică de specialitate de către aceeaşi cercetători,
marcând relaţia şi chiar unitatea dintre cele două componente ale fiinţei
umane.
„ Circulaţia acestui concept sugerează şi, chiar impune, abordarea completă
a celor două elemente constitutive ale dinamicii şi statisticii umane. Ramurile
ştiinţifice, educaţionale, economice şi politice ale lumii moderne au nevoie de
date şi informaţii edificatoare şi semnificative ca putere de relatare despre
potenţialul biomotric al populaţiei tinere, aflată în plină creştere şi dezvoltare.
Grija generoasă pe care o poartă ecologiştii pentru salvarea naturii de la
distrugere, nu poate fi mai mică decât cea pe care trebuie să o avem pentru
protecţia omului şi, îndeosebi, a celui tânăr, tot mai afectat de sedentarism, de
poluare chimică şi fonică, de alcoolism, de droguri, de sărăcie şi violenţă ”
( Nicu A. 1995 ) .
Datele obţinute în cercetarea „ potenţialului biomotric ” al populaţiei
preşcolare au surprins, prin realismul lor, infirmând ipoteze ce susţineau că
elevii din mediu rural au valori mai ridicate decât cei din mediu urban sau că
pot fi stabilite valori unice pe ţară pentru fiecare vârstă şi sex, fără a se ţine
seama de diferenţele ce existau între valorile somato-funcţionale şi motrice

48

între acestea sau aceeaşi ipoteză privind factorul geo-climatic a căror influenţă
nu este luată în considerare la precizarea ipotezelor şi obiectivelor cercetării.
Rezultatele acestor cercetări au dus la începutul deceniului şapte al
secolului XX la un alt mare eveniment pentru cercetarea ştiinţifică românească
şi, în acelaşi timp, pentru educaţia fizică şcolară.
În anul 1973, din ordinul Ministerului Învăţământului se iniţiază o amplă
cercetare care a avut ca obiectiv elaborarea unui sistem de evaluare a elevilor
la educaţie fizică 9. Aşa se face că educaţia fizică a fost prima disciplină din
planul de învăţământ care a beneficiat de un instrument metodologic cu
ajutorul căruia se putea realiza o evaluare obiectivă a activităţii elevilor la
nivelul întregului învăţământ denumit „ sistemul unitar de verificare şi
apreciere a nivelului de pregătire fizică şi sportivă a elevilor ” ( S.U.V.A. ).
La elaborarea S.U.V.A. au fost luate în consideraţie exigenţele sociale faţă
de educarea tinerei generaţii, nivelul dezvoltării fizice şi al pregătirii elevilor,
posibilităţile lor de progres, precum şi condiţiile geo-climatice şi resursele
materiale ale şcolilor din sistemul nostru de învăţământ.
Nu vom insista, în lucrarea de faţă, pe sistemul S.U.V.A., menţionăm însă
faptul că acest sistem a fost aplicat în România până în anul şcolar 1998 –
1999. Din anul şcolar 1999 – 2000 a fost introdus un nou sistem denumit
„ Sistemul Naţional de Evaluare la Educaţie Fizică şi Sport ” şi este aplicat în
învăţământul primar, gimnazial şi profesional.

49

CONCLUZII
Formarea la elevi a capacităţii şi obişnuinţei de practicare independentă
şi
sistematică a exerciţiilor fizice, obiectiv şi finalitate a educaţiei fizice
Despre importanţa formării la elevi a capacităţii şi obişnuinţei de a practica
sistematic şi în mod autonom a exerciţiilor fizice, credem că nu mai trebuie să
vorbim deoarece este binecunoscut faptul că reprezintă unul din obiectivele
educaţiei fizice şcolare cu valoare crescândă în contextul formării
personalităţii omului societăţii moderne.
În contextul învăţământului modern, se impune, mai mult ca oricând,
formarea la elevi a capacităţii şi obişnuinţei de practicare independentă şi
sistematică a exerciţiilor fizice, ca finalitate, obiectiv şi funcţie a educaţiei
fizice şcolare având în vedere volumul scăzut de ore din planurile de
învăţământ şcolar, absenţa ( uneori totală ) a oricărei forme de practicare
organizată a exerciţiilor fizice, în regimul zilei de şcoală, în afara lecţiei de
educaţie fizică ceea ce reduce simţitor posibilitatea de influenţare sistematică a
organismului elevilor, cu consecinţe negative, în ceea ce priveşte realizarea
obiectivelor educaţiei fizice.
Plecând de la premisa că transformările de ordin cantitativ şi calitativ se
realizează în mod favorabil în condiţiile unei influenţări ritmice, perseverente,
printr-o „ doză ” zilnică de mişcare, în conformitate cu cerinţele şi regulile de
ordin metodic, apare evident faptul că lecţiile de educaţie fizică, singure, nu le
pot satisface, fapt pentru care activizarea elevilor printr-o muncă
independentă, autonomă, îşi găseşte pe deplin justificarea teoretică şi practică.
În mod legitim ne punem întrebarea dacă în condiţiile actuale, şcoala
reuşeşte să realizeze acest important obiectiv şi să-l transforme în finalitate.
Nenumărate sondaje efectuate de noi în rândul tineretului şcolar şi universitar
ilustrează faptul că procentul celor ce practică în mod autonom exerciţiile
fizice, sub diferite forme, este foarte redus şi se referă, îndeosebi, la cei ce

50

practică sportul de performanţă. Mai mult decât atât, dintre obiectivele
educaţiei fizice, intervievaţii conştientizează doar menţinerea sănătăţii şi
dezvoltarea fizică. Nici un răspuns în legătură cu obiectivul care face obiectul
intervenţiei noastre.
Bazaţi pe aceste considerente apreciem că tineretul şcolar, în bună parte, nu
manifestă capacitatea şi nici obişnuinţa de a practica independent şi sistematic
exerciţiile fizice şi, în consecinţă, considerăm că obiectivul nu s-a transformat
în finalitate, rămânând doar un interesant slogan.
O analiză atentă a actualelor programe analitice a ciclului gimnazial
dezvăluie faptul că, la niciuna din clase, nu se prevede acest obiectiv. El apare
doar în programa clasei a IX-a sub următoarea formă:
„ Stimularea şi menţinerea constantă a interesului pentru activitatea
independentă a exerciţiilor fizice şi sportului ”. În programa mai sus amintită
se recomandă

„ executarea independentă a unor programe şi exerciţii

pentru dezvoltarea fizică a unor procedee tehnice, întreceri şi concursuri în
regim de autoapreciere ”. Sistemul Naţional de Evaluare, în schimb, nu
prevede cerinţe speciale pentru activitatea autonomă a elevilor.
Prin cerinţele de absolvire a ultimei clase de liceu şi prin cele specifice
probei de educaţie fizică din cadrul examenului de bacalaureat s-ar putea
stimula motivaţia şi preocupările elevilor pentru practicarea autonomă şi
sistematică a exerciţiilor fizice în scopul organizării şi menţinerii unui nivel
ridicat al condiţiei fizice.
Esenţa şi conţinutul activităţii autonome:
Este cunoscut faptul că, în procesul instructiv – educativ, elevul desfăşoară
activităţi cu caracter reproductiv, determinate de motive exterioare şi activităţi
cu caracter independent, autonom, bazate pe motivaţii interioare, pe
convingeri proprii şi pe unele sarcini date de către profesor. Considerând
aceste două aspecte ale procesului instructiv-educativ ca necesare şi
necontradictorii, se poate sublinia faptul că pregătirea pentru activitatea

51

independentă, autonomă, începe să se realizeze în cadrul lecţiilor, prin
activităţi cu caracter reproductiv, independent. În cadrul acestora şi prin ele,
elevii sunt înzestraţi cu cunoştinţe, priceperi, deprinderi şi modalităţi de
îndeplinire a activităţii în mod independent, dezvoltându-li-se totodată
interesul pentru aceasta. Esenţial în activitatea independentă este efortul de
gândire, voinţă şi acţiune. Activitatea independentă a elevului nu reduce cu
nimic rolul conducător al profesorului, rol care devine mult mai complex, mai
profund. În acelaşi timp, rolul conducător al pedagogului nu exclude şi nu
împiedică manifestarea activă şi independentă a elevilor, ci putem spune că el
reprezintă garanţia dezvoltării lor sub acest aspect.

FORMAREA

COMPORTAMENTULUI

DE

PRACTICARE

Capacitatea de practicare independentă a exerciţiilor fizice presupune
următoarele:
1. Responsabilizarea elevilor cu privire la necesitatea
îmbunătăţirii condiţiei fizice, a îngrijirii propriului corp,
în contextul prezervării sănătăţii;
2. Înţelegerea scopului şi efectelor exerciţiilor fizice;
3. Formarea la elevi a unei atitudini conştiente privind
necesitatea

practicării

exerciţiilor

fizice

în

mod

sistematic, independent, în regimul zilnic;
4. Familiarizarea cu principiile ce stau la baza exerciţiilor
pentru diferite forme de activitate independentă;
5. Formarea unui sistem de priceperi şi deprinderi motrice
transferabile în activitatea independentă;
6. Cunoaşterea şi însuşirea regulilor privind efortul fizic;
7. Formarea deprinderilor de autoasigurare;
8. Formarea deprinderilor şi cunoştinţelor de natură
organizatorică;

52

9. Crearea obişnuinţei de a practica cu regularitate
exerciţiile fizice sub diverse forme;
10. Activizarea elevilor.
Programul individual de practicare autonomă a exerciţiilor fizice
Programul individual este pregătit în lecţie. Conţinutul programului trebuie
să fie raportat la posibilităţile elevilor. O condiţie de bază a reuşitei
programului o reprezintă respectarea de către elevi a indicaţiilor date de
profesor cu privire la succesiunea elementelor, localizarea şi dozarea efortului.
Ca la orice obiect de studiu, el trebuie evaluat în cadrul lecţiilor, frontal cu
întreaga clasă, pe grupe sau individual.
Pentru a stimula autocontolul şi autoevaluarea din partea elevului este
recomandabil ca acesta să-şi consemneze într-un carnet conţinutul
programului, rezultatele obţinute şi reactivitatea organismului în timpul
executării lui. Aceasta necesită un autocontrol permanent exercitat asupra
execuţiei şi evoluţiei indicilor funcţionali ( FC, FR ).
Programele pot avea acelaşi conţinut pentru întreaga clasă, pentru o
anumită grupă de elevi şi / sau individuale.
Activitatea independentă desfăşurată pentru realizarea programului
individual cere din partea profesorului şi elevului următoarele:
1. Cerinţe pentru profesor:
a. fixarea programului;
b. predarea programului;
c. stabilirea nivelului efortului;
d. verificarea;
e. aprecierea.
2. Cerinţe pentru elev:
a. autoorganizarea;
b. exersarea;

53

c. autoreglarea;
d. autocontrolul;
e. autoevaluarea
Conţinutul programului individual poate fi orientat către ameliorarea,
corectarea, perfecţionarea biomotrică:

ameliorarea dezvoltării fizice generale;

corectarea deficienţelor fizice şi atitudinale;

ridicarea nivelului condiţiei fizice;

perfecţionarea unor elemente tehnice însuşite în lecţii şi care
pot fi executate şi fără prezenţa profesorului;

Exerciţiile folosite în vederea îndeplinirii acestor obiective trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii:
1. să fie simple şi uşor de reţinut;
2. să se poată localiza corect şi cu uşurinţă;
3. să permită o dozare precisă a efortului;
4. să nu necesite aparatură specială;
5. să se poată executa în cameră sau într-un spaţiu redus;
6. să nu necesite prezenţa profesorului sau a altor persoane pentru
asigurare;
7. să nu favorizeze accidentele;
8. să permită exersarea nesupravegheată fără riscul vicierii
mecanismului de bază;
9. să permită autocontrolul şi autoevaluarea.
Acest program individual poate fi exersat în cadrul următoarelor forme de
activitate:
1. gimnastica de dimineaţă;
2. gimnastica individuală;

54

3. pauzele din timpul orelor de studiu individual;
4. activităţi fizice de recreere.
În legătură cu oportunitatea temelor pentru acasă s-au emis unele păreri
care susţin că acestea duc la supraîncărcarea activităţii elevilor; practica însă
ne dovedeşte contrariul.
Programul individual, desfăşurat sub forme diferite, constituie un prilej de
odihnă activă şi de alternare judicioasă a efortului intelectual cu cel fizic.
Datele cercetărilor efectuate în această direcţie dovedesc eficienţa acestora
în ce priveşte dezvoltarea şi pregătire fizică a elevilor. Astfel, într-un
experiment efectuat sub conducerea noastră, în care un grup de elevi a
desfăşurat conştiincios o intensă activitate independentă, s-au înregistrat valori
şi diferenţe semnificative faţă de grupele martore privind unii indici
antropometrici şi de pregătire fizică demonstrând astfel eficienţa programului
individual.

55

Bibliografie
1. S. Cataneanu - "Metodica predarii educatiei fizice si sportive in
invatamantul preuniversitar" Craiova, 1998.
2. S. Cataneanu – “Educatia fizica in invatamantul primar”, Ed. Sitech,
Craiova, 2000.
3. S. Cataneanu, N. Cojocaru, S. Cernaianu, "Elemente de teoria si metodica
educatiei fizice si antrenamentului sportiv", Ed. Sitech, 2000.
4. S. Cataneanu, N. Cojocaru, S. Cernaianu, "Educatie fizica si antrenament
sportiv", Ed. Sitech, 2001.
5. Gh. Carstea, "Teoria si metodica educatiei fizice si sportului", Ed.
Univers, Bucuresti, 1993.
6. Gh. Carstea, "Educatie fizica - teoria si bazele metodicii", Ed. ANEFS,
Bucuresti, 1997.
7. Gh. Carstea, "Teoria si metodica educatiei fizice si sportului", Ed. ANDA, Bucuresti, 2000.
8. A. Dragnea, "Antrenamentul sportiv", 1996.

56