Lector Universitar Dr Elena Anghel Psihologia cuplului şi psihosexologie - 2008 –

-1-

CUPRINS
Delimitări conceptuale Cuplul Căsătoria Războiul sexelor Redefinirea rolurilor masculine şi feminine Lipsa comunicării între parteneri Divergenţele motivaţionale Discrepanţa mare între dorinţe şi aşteptări Insatisfacţia sexuală Relaţiile tensive cu familia de origine Puţină istorie... Problematica identităţii psihosexuale Identitatea psihosexuală Relaţia tată-fiică – I. Mitrofan Relaţia mamă-fiu- I. Mitrofan Triunghiul familial Tatăl şi fiica Mama şi fiica Mama şi fiul Familiile monoparentale Familiile reconstituite Iniţierea erotică Relaţia de cuplul între mit şi realitate - Moriie & Arleah Shechtman Relaţia de cuplu din perspectiva Analizei Tranzacţionale (AT)

-2-

Yin şi Yang Caracterul YIN se compune din

• • • •

Yin = exprimă prezenţa norilor, timpul acoperit Fu = deal, versant

Caracterul YANG se compune din Yang = desemnează soarele înălţat deasupra zării, acţiunea lui Fu = deal, versant

Este deci vorba, la origine, de versantul umbros şi de cel însorit al unei văi, al cărui studiu a putut constitui una din bazele geomanţiei. Prin extensie, YIN şi YANG desemnează aspectul întunecat şi aspectul luminos al tuturor lucrurilor; aspectul pământesc şi aspectul ceresc; aspectul negativ şi aspectul pozitiv; aspectul feminin şi cel masculin. Este de fapt EXPRESIA DUALISMULUI ŞI COMPLEMENTARISMULUI UNIVERSAL. (J. Chevalier, A. Gheerbrant, Dicţionar de simboluri) Yin şi Yang nu există decât unul în raport cu celălalt. Sunt de nedespărţit, iar ritmul lumii este însuşi ritmul alternanţei lor. Nu am putea cunoaşte noaptea dacă nu ar exista ziua; nu am putea vorbi despre inspiraţie dacă nu ar exista expiraţia. Ambele forţe conţin în ele însele potenţialul de a se transforma în forţă opusă. Yin este descrisă ca fiind senzaţia de rece, odihna, pasivitatea, întunericul, receptivitatea, orientarea centripetă (către interior) şi descreşterea. Yang este descrisă ca fiind senzaţia de cald, mişcarea, activitatea, strălucirea, stimularea, mişcarea centrifugă (către exterior) şi creşterea. Linia care desparte cele două suprafeţe indică faptul că cele două aspecte fuzionează tot timpul unul cu celălalt. Micile puncte de culoare contrastantă indică potenţialul de transformare. Linia sinusoidală, de forma unui şarpe sau a unei spirale, reflectă acelaşi concept de echilibru la care se poate ajunge prin unificarea celor doi poli ai existenţei.

Eternul feminin şi eternul masculin

-3-

“Nici un bărbat nu este numai bărbat şi nici o femeie nu este numai femeie. Fiecare este şi bărbat şi femeie. Adam o are pe Eva în el, Eva îl are pe Adam în ea. Nimeni nu este Adam sau Eva. Cu toţii suntem Adam-Eva. Aceasta este una dintre cele mai profunde viziuni care există.” Osho v. “Modelul Ghemului perpetuu”

Calea devenirii noastre Existenţa omului are câteva coordonate clare, precise, care sunt atinse, inevitabil, mai devreme sau mai târziu. Ne naştem, de obicei, într-o matrice bipolară (cuplul parental), substitut arhetipal al “diadei divine” (C. Jung, 1994). Continuăm marea aventură a existenţei devenind noi înşine personalităţi polarizate masculin sau feminin, identităţi psihosexuale conştiente de sine. Ne exprimăm prin sex-roluri şi ne integrăm social, sub semnul a ceea ce ne rămâne specific întreaga viaţă: apartenenţa fundamentală la unul dintre sexe. Apoi încercăm să ne găsim perechea, deoarece dimensiunea noastră psihologică este marcată profund de şansa de a fi şi a te revela în cadrul convieţuirii, ca bărbat sau ca femeie. Aspirăm către structura arhetipală (“masculin-feminin”, “bărbat-femeie”) bazată pe polaritatea principiilor, pe complementaritate,

-4-

căutând partenerul cu ajutorul căruia să ne dezvoltăm sexual, afectiv, mental şi spiritual unul prin intermediul celuilalt. Descoperim erotismul şi iubirea, nu neapărat în această ordine, iar când satisfacţia generată de unul dintre cei doi factori sau chiar de amândoi este destul de intensă şi încrederea în celălalt destul de mare începem să ne gândim la căsătorie. Când facem acest pas, înseamnă că deja valorizăm instituţia familiei, înseamnă că ne putem pune (mai mult ca oricând) problema descendenţilor, înseamnă că simţul responsabilităţii devine tot mai accentuat. Apoi încercăm să păstrăm unitatea familiei, încercăm să socializăm eventualii urmaşi pentru a le uşura integrarea în societate. Reluăm cu alte cuvinte ciclul. Plecând de la acest ciclu putem înţelege mai bine triada “cuplu, căsătorie, familie.” Însă, dincolo de experimentarea diverselor combinaţii ale coordonatelor prezentate, nu putem ignora nici faptul că această triadă este dependentă de dezvoltarea societăţii. Ea reprezintă un produs al societăţii, se modifică o dată cu aceasta fiind supusă unei continue deveniri, ale cărei forme viitoare nu pot fi prevăzute cu precizie. v. schimbările apărute la noi după 1989

-5-

Delimitări conceptuale CUPLUL poate fi definit ca “ o structură bipolară, de tip biopsihosocial, bazată pe indeterminism mutual: partenerii se satisfac, se stimulează, se susţin, se dezvoltă şi se realizează ca individualităţi biologice, afective şi sociale, unul prin intermediul celuilalt.” – I. Mitrofan. Din această perspectivă, cuplul poate fi armonic, satisfăcător sau dizarmonic, nesatisfăcător şi distorsionant, tinzând la disociere. Cuplurile tind să oscileze fie către stabilitate, coeziune şi progres, fie către instabilitate, disensiune şi eventual dizolvare. CĂSĂTORIA -înseamnă o “relaţie psihologică” între doi oameni conştienţi; “o construcţie complicată, alcătuită dintr-o serie întreagă de date subiective şi obiective, având indiscutabil o natură foarte eterogenă”–Jung -este “un proces interpersonal al devenirii şi maturizării noastre ca personalităţi, de conştientizare, redirecţionare şi fructificare a tendinnţelor, pulsiunilor şi afinităţilor inconştiente, de autocunoaştere prin intercunoaştere. Scopul ei este creşterea personală prin experienţa conjugalităţii şi parentalităţii.” I. Mitrofan Cu alte cuvinte, a trăi în cuplu, fie el căsătorit sau necăsătorit implică dezvoltarea nostră ca fiinţe. Suntem provocaţi pe multiple paliere ale psihicului nostru: ale sentimentelor noastre, ale convingerilor şi credinţelor noastre, de la cele mai superficiale, la cele mai profunde, ale comportamentelor nostre. În cuplu învăţăm ce este iubirea erotică, ce înseamnă intimitatea cu o altă fiinţă, total străină de noi, învăţăm ce este iertarea, toleranţa dar învăţăm şi să ne manifestăm emoţiile negative: furia, mânia, frustrarea, ura, dezgustul etc. Tot în cuplu, ne împlinim sexualitatea. De aceea, a trăi în cuplu este o mare provocare pentru fiecare om. Este o provocare pentru autodezvoltare şi autoevoluţie. Nici o relaţie, fie ea de căsătorie sau nu, nu anulează diferenţele dintre parteneri, ci dimpotrivă, atunci când relaţia este foarte profundă şi satisfăcătoare, aceste diferenţe se completează reciproc. E drept că până se ajunge la acestă completare, poate trece şi prin perioade de supărări, dezamăgiri, certuri, conflicte, momente de separare emoţională şi reveniri. FAMILIA reprezintă „o formă de comunitate umană alcătuită din doi sau mai mulţi indivizi, uniţi prin legături de căsătorie şi/sau paterne, realizând, mai mult sau mai puţin latura biologică şi/sau cea psihosocială” (I. Mitrofan, C. Ciupercă). Acest lucru presupune că există doi parteneri, cu sau fără copii, sau un partener cu unul sau mai mulţi copii proprii. Cred însă că merită subliniată funcţia fundamentală a familiei de a forma personalitatea copiilor apăruţi în cadrul ei. În cadrul familiei, fiecare dintre noi dobândim caracterisicile care ne vor defini ca persoane. Aici învăţăm şi ne dezvoltăm identitatea sexuală, exprimată prin sex-roluri, adică acel set coerent de comportamente care derivă din condiţia noastră de bărbat sau femeie şi la care ceilalţi se aşteaptă, tocmai datorită apartenenţei noastre la un sex sau altul. PSIHOSEXOLOGIA este “domeniul de studiu al particularităţilor comportamentale ale celor două sexe în stabilirea, funcţionarea şi dezvoltarea relaţiilor interpersonale erocticosexuale, interactive şi de intercunoaştere.” – Iolanda Mitrofan

-6-

Acest domeniu îşi propune să explice şi să evalueze din punct de vedere psihosocial experienţele de comunicare, comuniune, coevoluţie şi coexistenţă din cuplu (erotic şi/conjugal) şi din familie, să abordeze diagnoza şi terapia stărilor disfuncţionale ale cuplului din perspectiva intimităţii. Bibliografie 1.BAGAROZZI, D., Enhancing intimacy in marriage, Brunner-Routledge, 2001 2.Ciupercă, Cristian, Cuplu modern – între emancipare şi disoluţie, Editura Tipoalex, 2000; 3.Corneau, Guy, Există iubiri fericite? – Psihologia relaţiei de cuplu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000; 4.EVOLA, J., Metafizica sexului, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994, 2002. 5.Gray, John, Bărbaţii sunt de pe Marte, Femeile sunt de pe Venus, Editura Vremea, Bucureşti 1998; 6.Havemann, Ernest, Lehtinen, Marlene, Marriages & Families. New problems, new opportunities, University of Utah, Prentice – Hall Inc., Englewood Cliffs, USA, 1990; 7.Jung, Carl Gustav, Puterea sufletului, Editura Anima, Bucureşti, 1994; 8.Leonelli E., 1994, Dragoste şi sex, tradus în 1997, Bucureşti, Ed Doina; 9.Mitrofan, Iolanda, “Reflexia psihologică a celor patru elemente în dinamica integrării Egoului cu Sine. Incursiune într-o posibilă analiză holistică de simbol, Revista de Psihoterapie Experienţială, nr.30, iunie 2005; 10.Mitrofan, Iolanda, Ciupercă, Cristian, Psihologia relaţiilor dintre sexe, mutaţii şi alternative, Editura Alternative, 1997; 11.Mitrofan, Iolanda, Ciupercă, Cristian, Psihologia relaţiilor dintre sexe, mutaţii şi alternative, Editura Alternative, 1997; 12.Mitrofan, Iolanda, Ciupercă, Cristian, Psihologia vieţii de cuplu – între iluzie şi realitate, Editura SPER, Colecţia Alma Mater, Bucureşti, 2000; 13.Mitrofan, Iolanda, Ciupercă, Cristian, Psihologia şi terapia cuplului, Editura SPER, Colecţia „Caiete Experienţiale”, Nr 13, Bucureşti 2002; 14.Nuţă, Adrian, “Psihologia Cuplului”, Editura SPER, Colecţia Alma Mater, Bucureşti, 2006; 15.S. De Bouvoir, “Le deuxieme sexe”, Gallimard 1949, tradus în 1998, Editura Univers, Bucureşti; 16.Shechtman, M & A, “Iubirea la timpul prezent - Cum să ai o căsnicie cu multă intimitate şi efort puţin”, Editura Elena Francisc Piblishing căsnicie cu multă intimitate şi efort puţin; 17.Stekel, W., “Psihologia eroticii feminine”, Ed. Trei, Bucureşti, 1997. 18.Stekel, W., “Psihologia eroticii masculine”, Ed. Trei, Bucureşti, 1997

-7-

Lector Universitar Dr Elena Anghel Războiul sexelor Dacă judecăm după abundenţa de cereri de reglare a conflictelor familiale şi după creşterea ratei divorţurilor, sunt mai numeroase cuplurile care prezintă conflicte decât cuplurile fericite” I. Mitrofan, N. Mitrofan – studiu dedicat analizei disfuncţionalităţii maritale Cauzele care generează această stare de fapt sunt, în opinia sociologului Cristian Ciupercă: -redefinirea rolurilor masculine şi feminine; -lipsa comunicării între parteneri; -divergenţele motivaţionale; -discrepanţa mare între dorinţe şi aşteptări; -insatisfacţia sexuală; -relaţiile tensive cu familia de origine; Redefinirea rolurilor masculine şi feminine La începutul căsătoriei, modul de exercitare a rolurilor conjugale este determinat socioeducaţional şi este tributar modelelor de rol conjugal preluate şi interiorizate în familia de origine. Soţii se raportează unii la alţii prin preluarea modelelor de relaţionare ale părinţilor lor. Numai că la un moment dat partenerul, indiferent de ce sex ar fi acesta, doreşte ca rolurile să fie construite şi nu preluate, adaptate la cerinţele societăţii actuale şi nu trecute. De aceea cu cât aderenţele la rolurile preluate prin imitaţie sunt mai mari, cu atât conflictele din noua familie sunt mai multe. Societatea contemporană amplifică apariţia conflictelor în familie, prin faptul că ne aflăm într-o perioadă de redefinire a rolurilor masculine şi feminine. În plus, atât redefinirea rolurilor cât şi înţelegerea ei favorizează apariţia unor comportamente de sex-rol foarte diversificate şi ambigue, care întreţin dizarmonia şi disensiunea în cadrul cuplului. Lipsa comunicării între parteneri Deseori, se ignoră faptul că bărbatul şi femeia au un fel diferit de a comunica, nu numai în relaţiile funcţionale, dar şi în cele intime. De exemplu, în timp ce femeia consideră întrebările ca un mijloc de a menţine vie conversaţia, aceleaşi întrebări sunt, pentru bărbat, cereri de informaţii. Frecvent, membrii cuplului vorbesc foarte mult între ei, dar aproape că... nu comunică. Paradoxal, deşi cantitatea informaţiilor schimbate poate fi foarte mare, calitatea acestora lasă de dorit. Rareori ne exprimăm neliniştile sau nemulţumirile faţă de anumite atitudini sau comportamente ale partenerului, din teama că am genera certuri sau discuţii care nu şi-ar avea rostul. Acumularea în timp a acestor nemulţumiri creează terenul unor disensiuni mult mai grave, ce ar fi putut fi evitate dacă neliniştile respective ar fi fost discutate la timp, şi care uneori pot duce chiar la distrugerea şi încheierea relaţiei.

-8-

Divergenţele motivaţionale Conflictul intermotivaţional este generat, de obicei, de nivelurile diferite de raportare la un obiectiv comun sau de raportările simultane la obiective diferite. Pe de altă parte, conflictul intermotivaţional poate fi cauzat de neînţelegerea ideii că un cuplu funcţional este acela în care fiecare dintre parteneri contribuie la stisfacerea, atât a propriilor trebuinţe, cât şi ale celuilalt. Divergenţle motivaţionale pot să aibă un rol tot mai important în societatea contemporană, în condiţiile accentuării independenţei economice a femeii, a atenţiei acordate carierei profesionale şi a consolidării poziţiei acesteia în familie şi societate. Discrepanţa mare între dorinţe şi aşteptări În perioada iniţială a relaţiei de parteneriat, aşteptările noastre sunt întunecate de entuziasm, de excitare şi/sau romantism. Cu cât împărtăşim mai mult viaţa de toate zilele, cu atât ies la suprafaţă ideile divergente despre felul de a iubi şi de a fi împreună, de a fi soţ/soţie sau părinte. Disensiunile pot să apară şi când este vorba de modul în care este împărţită munca în gospodărie sau folosit timpul liber. Cert este faptul că discrepanţele dintre rolul sperat şi rolul realizat în comportamentul conjugal influenţează gradul de satisfacţie al soţilor în viaţa de familie. Practic, cu cât este mai mare distanţa dintre rolul sperat şi cel realizat, cu atât creşte probabilitatea de apariţie a conflictelor şi tensiunilor conjugale. Insatisfacţia sexuală Cuplul contemporan acordă o importanţă tot mai mare performanţelor sexuale. Niciodată nu s-a discutat ca acum despre “satisfacţie sexuală”, “potenţial orgasmic”, “apetit sexual” etc. Dorinţa împlinirii sexuale a devenit atât de obsedantă, încât incapacitatea individului de a-şi conduce partenerul la orgasm provoacă stări de nemulţumire, latente într-o primă perioadă, dar acut manifeste dacă insatisfacţia sexuală se menţine timp mai îndelungat. De altfel, o serie de cercetări evidenţiază faptul că frecvent, tensiunilor generate de insatisfacţia sexuală a cuplului, li se adaugă şi celor provenite dintr-o eventuală relaţie extraconjugală. Conflictualitatea apare ca fiind iminentă şi justificată, cu consecinţe mai mult sau mai puţin grave. Relaţiile tensive cu familia de origine Prezenţa unor modele de rol conjugal, imixtiunea psihologică, socială şi locativă a părinţilor în spaţiul interpersonal conjugal al nucleului nou creat, creează condiţii propice unei interacomodări deficitare a soţilor, favorizând de timpuriu fenomenele disfuncţionale. În general, orice relaţie este o sumă de compromisuri. Însă, individul contemporan visează să-şi facă viaţa aşa cum doreşte. El nu mai acceptă compromisurile, fapt care generează dizarmonia. Mai mult, în orice relaţie, fie ea impersonală, fie intimă, unul din parteneri tinde să-l domine pe celălalt. Din această perspectivă egalitatea pare a fi doar o iluzie. Însă, individul contemporan, de orice sex ar fi el, nu mai acceptă dominaţia. Femeia s-a săturat de ea şi, emancipată fiind, vrea să conducă. Bărbatul s-a obişnuit să domine şi, orgolios fiind, nu vrea să fie condus. Întrebarea este „dacă un blestem originar îi
-9-

condamnă să se sfâşie între ei sau dacă nu cumva conflictele care-i fac să se opună, nu exprimă decât un moment de tranziţie al istoriei umane” (S. De Beauvoir). Pobabil, cu soţul, femeia reia lupta niciodată terminată cu tatăl. Astfel, cu cât tatăl a fost mai puternic, cu atât mai zbuciumată va fi această luptă. Probabil, cu soţia, bărbatul reia lupta niciodată terminată cu mama. Asfel, cu cât mama a fost mai posesivă, cu atât mai zbuciumată va fi această luptă... (W. Stekel). Puţină istorie... Nevoiţi sau nu, bărbatul şi femeia au convieţuit de-a lungul istoriei, indiferent de gradul de dezvoltare al societăţii, indiferent de gradul de implicare al celor două sexe în realizarea funcţionalităţii diadei din care făceau parte. Sociologul P. Andrei ne prezintă evoluţia relaţiilor dintre sexe pornind de la cea mai primitivă formă de familie. Clanul nediferenţiat este prima formă de familie, aflată sub semnul matriahatului, femeia fiind centrul grupării social – familiale. A urmat apoi clanul diferenţiat caracterizat tot prin existenţa matriarhatului, în care însă s-a împiedicat progresiv unirea dintre mamă şi fiu, tată şi fiică, soră şi frate. Matriarhatul, însă n-a reprezentat exercitarea autorităţii de către femeie, ci recunoaşterea descendenţei uterine. A urmat apoi familia pereche în care se afirmă pentru prima dată dominaţia bărbatului asupra femeii şi o dată cu care se face trecerea la monogamie. Familia patriarhală a cunoscut de-a lungul timpului o multitudine de transformări. La început ea funcţiona sub autoritatea celui mai în vârstă adult de sex masculin şi cuprindea pe lângă soţ şi soţie, descendenţii necăsătoriţi indiferent de sex şi descendenţii căsătoriţi de sex masculin, soţiile şi copiii acestora. Soţia nu era privită ca parteneră de viaţă a bărbatului, ci ca o fiinţă marginală, ca una din persoanele casei, care nu contribuia cu nimic la rolul public jucat de soţul ei. În perioada Evului Mediu şi a Renaşterii vorbim deja de un nou tip de familie, familia tradiţională. Diferenţele dintre bărbat şi femeie au devenit tot mai mari, fiind ierarhizate în folosul bărbatului. Bărbatul era administrator unic al bunurilor familiei. Se ocupa de educaţia soţiei sale care avea nevoie de experienţele şi de cunoştinţele lui. El era singurul care putea decide asupra viitorului copiilor lui. Îndatoririle fundamentale ale soţiei erau maternitatea şi conducerea gospodăriei, iar faţă de soţ, răbdarea şi obedienţa. Femeia rămâne în continuare o persoană defavorizată în raport cu bărbatul. Specifică secolelor XVI – XIX, a fost familia redusă numeric la cei doi soţi şi copiii lor necăsătoriţi. Se baza pe o complementaritate a rolurilor de soţ-soţie, pe o mai mare independenţă faţă de familiile de apartenenţă ale soţilor. Secolul al XIX- lea a exilat femeia în viaţa privată, bărbatul dominând în întregime spaţiul public, puterile lui extinzându-se şi asupra gospodăriei şi asupra viitorului copiilor. Femeia nu putea să cunoască o promovare socială prin muncă decât sacrificându-şi viaţa privată. Numai celibatarele şi văduvele puteau intra în afaceri în nume propriu. Drept urmare, la începutul secolului XX, au avut loc mişcările feministe, ce au facilitat emanciparea şi promovarea femeii. Secolelor XX –XXI cuprind o pluralitate de configuraţii familiale adaptate realităţii sociale contemporane: familii nucleare, familii monoparentale, familii reconstituite, concubinaj, cupluri fără descendenţi, căsătorii deschise. Se impune aşadar un nou tip de familie, familia restructurată. Sunt promovate astfel opţiunea individuală şi permanenta modelare a rolurilor în funcţie de context, structură de personalitate a individului, pregătire profesională, etc. Acest tip de familie pare a fi cel mai potrivit pentru afirmarea individualităţii – în special pentru femei – dar, în acelaşi timp, pare a avea consecinţe printre cele mai nefaste
- 10 -

pentru societate, în ansamblul ei. Si aceasta pentru că după o perioadă destul de lungă de stabilitate şi rigiditate privind percepţia şi comportamentul efectiv de rol sex din cadrul cuplului, s-a produs o schimbare bruscă, generată în special de procesul de emancipare a femeii. Schimbarea rolurilor familiale a adus cu sine multiple transformări de natură psihologică la nivelul structurii familiale şi a modului ei de funcţionare şi implicit la nivelul identităţii psihosexuale a membrilor şi mai ales a copiilor şi adolescenţilor. Această schimbare la nivelul rolurilor familiale a fost într-adevăr necesară. Însă atât femeia cât şi bărbatul nu au fost pregătiţi pentru o asemenea schimbare. „Femeile s-au găsit în ipostaza de a renunţa la un model cultural, nemaiavând ce pune în loc. Ele au realizat că, înainte de a le impune bărbaţilor anumite valori, înainte de a le reconsidera rolul în familie, este nevoie să conştientizeze ele ce vor să facă cu adevărat. Ori, exact aici s-au împotmolit, căci rolurile au devenit tot mai ambigue, coeziunea cuplului a scăzut, disensiunile s-au mărit. Femeile şi-au dat seama că, una e să vrei să schimbi ceva, şi alta e să ştii ce să pui în loc. Ele nu au luat în calcul reacţia bărbaţilor vis-a-vis de noile cerinţe ale lor, nu au intuit empatic care ar putea fi aşteptările acestora în noile condiţii şi posibilităţile efective de a le oferi femeilor ceea ce acestea aşteaptă de acum în colo de la ei. Astfel, femeia modernă a ajuns în situaţia de a oscila permanent între nevoia de independenţă şi dorinţa de a se agăţa de vechile valori.” (C. Ciupercă) Dacă femeia nu era pregătită pentru o asemenea schimbare, bărbatul cu atât mai puţin. Şi iată cum, RĂZBOIUL SEXELOR CONTINUĂ! Bărbatul s-a trezit în faţa unei realităţi destul de greu de acceptat, fiind constrâns să ţină cont de noile cerinţe ale femeii. Pus în situaţia de a-şi modifica rolul în cadrul familiei, nu înseamnă şi că a preluat noile responsabilităţi cu zâmbetul pe buze, sau că le-a îndeplinit destul de bine ca partenera sa. Acest fapt a generat, evident, frustrare şi disensiune pentru că bărbatul a resimţit o undă de insatisfacţie în faţa unui comportament de rol-sex ce i se părea inadecvat şi înjositor. Mai mult, faptul că ceea ce făcea nu atingea nivelul calitativ cu care fusese obişnuit până să preia sarcinile de la sexul feminin (indiferent că se raporta la mamă, soţie sau iubită), atingea destul de puternic orgoliul său personal, fie datorită incapacităţii sale, fie datorită neputinţei de a înţelege de ce femeia încearcă să-şi dovedească sieşi că poate îndeplini şi rolul partenerului său, obligându-l în acelaşi timp pe acesta să îndeplinească rolul deţinut până nu demult de ea. Timp de milenii, patriarhatul le-a ţinut pe femei în inferioritate, dar asta numai la suprafaţă. În clar obscurul inconştientului, am putea spune că lucrurile stau exact invers: în compensaţie femeia a căpătat un sentiment de superioritate. Forţa de afirmare a femeilor se sprijină adesea pe această convingere lăuntrică în superioritatea lor. La bărbaţi se întâmplă exact contrariul. Mulţi cred în superioritatea lor, credinţă ce le-a fost susţinută, din copilărie, din cultura patriarhală. Dar superioritatea afişată ascunde o mare vulnerabilitate. Aşa se explică de ce, la un eşec amoros, bărbaţii reacţionează abuzând de droguri, de alcool sau de sex, comportamente ce trădează slăbiciunea interioară. În multe cupluri moderne, dinamica tradiţională a puterilor a fost deja inversată. Când femeia se afirmă cu pasiune, mândră de noua forţă ce se naşte în ea, bărbatul se pomeneşte deodată anihilat fără motiv. Comunicarea între ei devine atunci foarte dificilă. De o parte se află pasiunea şi mânia zeiţei, de cealaltă un băieţel care se teme să nu-şi piardă privilegiile. „Sosirea amazoanelor” a determinat în planul cuplului schimbări surprinzătoare. Feminismul le-a permis multor femei să-şi manifeste latura masculină, să-şi întărească amorul – propriu şi să nu mai aştepte de la bărbat o confirmare ce întârzia să vină. Inversarea rolurilor tradiţionale este tot mai frecventă şi mai ales la tânăra generaţie. Tot mai mulţi bărbaţi tineri îşi acuză partenerele că sunt dure, intransigente şi dominatoare. Fiind ei înşişi fiii primelor feministe, sunt mai sensibili la revendicările femeilor şi depun armele lăsându-şi iubitele să le
- 11 -

decidă soarta. Acestea au învăţat însă de la mamele lor să nu se mai încreadă total în propriul sentiment de iubire. Au învăţat să fie tari şi uneori merg foarte departe în direcţia asta. Ele ucid relaţia, urmând să înţeleagă abia mai târziu aspectul inconştient al dramei. Secole de-a rândul, masculinitatea părea ceva evident şi firesc pentru bărbat. Însă interdicţiei tradiţionale de a-şi manifesta feminitatea i se adaugă acum şi interdicţia de a-şi manifesta masculinitatea, total negată de mişcarea feministă, ceea ce a făcut ca o întreagă generaţie de bărbaţi să-şi piardă sentimentul identităţii. Aşadar, lipsit de vechile puncte de referinţă, bărbatul modern se simte descumpănit. „Bărbatul aparţine focului, care este stins uşor de apă, de care aparţine în schimb femeia.” (E. Leonelli). Din această perspectivă, bărbatul, care şi aşa este mai vulnerabil decât femeia, pare a fi cel ce are astăzi mai multă nevoie de ajutor. Deci, cuplul modern a devenit un câmp de luptă, iar comunicatele de război ne vin acum din dormitoare, din bucătării şi din saloane. Familia modernă se caracterizează aşadar, printr-o accentuată flexibilitate a structurii de autoritate şi putere. Relaţia modernă surprinde reciprocitatea puterii şi autorităţii, pe diferite nivele şi în diferite intensităţi, în contextul mai general al unui egalitarism afirmat şi, tot mai des, pus în practică. Dar, „egalitatea este posibilă doar cu ajutorul diferenţelor, printr-o complementaritate a rolurilor, atitudinilor şi comportamentelor celor două sexe, printr-o echilibrare a domeniilor şi nivelurilor în care cei doi îşi exercită autoritatea şi puterea. Altfel spus, autoritatea şi puterea între cele două sexe pot fi relativ egal distribuite, în condiţiile în care suma activităţilor şi importanţei acestora desfăşurate de o femeie ar fi echivalentă cu suma activităţilor şi importanţei acestora desfăşurate de un bărbat.” (I. Mitrofan) Activităţile nu trebuie să fie identice pentru bărbat şi femeie. Ele variază în funcţie de caracteristicile, aptitudinile şi disponibilităţile fiecăruia şi pot fi supuse procesului de renegociere. Când atât femeile cât şi bărbaţii vor descoperii gustul dulce al unei astfel de convieţuiri, şansele ca RAZBOIUL SEXELOR SĂ INCETEZE vor creşte substanţial. Până atunci putem discuta despre influenţele nefaste pe care un astfel de climat familial, tensionat de luptele încrâncenate mai ales pe arena cuplului conjugal, le au asupra formării identităţii psihosexuale a copiilor şi adolescenţilor. Îmi place de tine atunci Nu-mi place de tine atunci Aştept de la tine când când

- 12 -

Lector Universitar Dr Elena Anghel Problematica identităţii psihosexuale Identitatea psihosexuală Identitatea psihosexuală este o construcţie psihologică care se formează, prin 3 tipuri de “iniţieri identitare” – I Mitrofan PRIMA INIŢIERE: - relaţia tată - fiică în cazul femeii - relaţia mamă-fiu în cazul bărbatului. Conduce la „hrănirea energetică şi informaţională” (emoţională şi spirituală), recunoaşterea şi configurarea feminităţii, respectiv masculinităţii, adică a rolurilor identitare complementare (contrapartea sau opusul). Este foarte importantă pentru acceptarea imaginii de sine în sex-rol, pentru confortul psihologic în rolul de femeie sau de bărbat, pentru nivelul de siguranţă bazală şi de autoîncredere A DOUA INIŢIERE: - relaţia tată – fiu în cazul bărbatului - relaţia mamă – fiică în cazul femeii. Conduce la identificarea cu părintele de acelaşi sex şi la prefigurarea rolurilor parentale corespunzătoare sexului (patern şi, respectiv, matern). Constituie prototipul viitoarelor roluri parentale asumate în scenariul de viaţă, dar şi al atitudinilor şi acţiunilor de tip parental manifestate în raport cu sine în constelarea Egoului („părţile” paternă şi maternă ale Egoului, manifestate faţă de sine însuşi); A TREIA INIŢIERE Relaţia partenerială a fiecărui sex cu cel opus, în ambele roluri, unificând cele două mari polarităţi: masculinul cu femininul şi paternul cu maternul . Relaţia de parteneriat erotic, sexual şi procreativ are o dimensiune spirituală profundă, fiind cea mai completă modalitate de integrare sinergică, holistică a celor trei niveluri de manifestare a fiinţei umane–soma, psyche şi spirit, prin intermediul rolurilor identitare. Relaţia de cuplu este o matrice autoregenerativă cuplul armonios scenarizând şi oglindind în dinamica sa rezonant, sinergic, chiar dinamica interioară a fiinţei umane, a fiecărui partener şi a ambilor deopotrivă, ca într-un Joc al oglinzilor multiplu conectate Relaţia tată-fiică – I. Mitrofan RELAŢIA DIRECTĂ DINTRE TATĂ (PATERN, FOC) ŞI FIICĂ (FEMININ, APĂ) este de transformare creatoare (sublimare) a Femininului de către Patern, aşa după cum Focul evaporă Apa, după ce o „clocoteşte”, modificându-i temperatura. Încorporarea căldurii Focului de către Apă (unificarea principiilor, în plan psihologic – iubirea tatălui faţă de fiică) o face să-şi piardă forma iniţială, dar nu şi esenţa, o transformă în abur şi o înalţă, îmbogăţindu-i esenţa feminină cu cea a sexului opus (în plan psihologic o extinde, o spiritualizează prin unificarea contrariilor). Soarele evaporă apa şi o transformă în nor (adică în aer – masculin care conţine apa – femininul transformat), adică îi conferă o nouă calitate: cea de dublu Eu, masculin şi feminin deopotrivă (norul este un unificator sau conţinător al celor două principii: Aer – Apă). Odată unificată cu principiul masculin, prin intermediul transformării catalizate de tatăFoc, feminitatea, după o primă integrare iniţiatică, cea paternă, se exprimă şi tinde către o a doua integrare iniţiatică, cea maternă, participând la actul gestaţiei şi generării.

- 13 -

În planul realităţii cosmice, norul redevine Apă (ploaie sau zăpadă), care se revarsă, se amestecă sau se topeşte în Pământul-mamă, tinzând la o nouă fuziune iniţiatică, de data aceasta cu participarea şi autotransformarea Apei-feminin matur prin fuziune cu Pământul-mamă (potenţial gestant), în scopul asumării noului rol identitar creator - maternitatea În plan psihologic, relaţia pozitivă, iubitoare şi protectivă sau forma acceptării, confirmării şi căldurii emoţionale transformatoare a tatălui faţă de fiică (inclusiv relaţia dintre un bărbat care îşi asumă rolul patern şi o femeie care îşi asumă rolul filial) conduce la dezvoltarea, transformarea şi unificarea părţilor polare ale Egoului unei femei (masculinfeminin), maturizând-o şi permiţându-i ulterior să-şi asume maternitatea în raportul egalitar cu un alt bărbat (un partener, cel iubit) care, la rândul său, îşi asumă şi îşi dezvoltă, în consecinţă, rolul patern. E un fel de ştafetă care se transmite de la un rol patern pozitiv la un alt rol patern potenţial, care se activează sau „pozitivează” de către un alt bărbat, prin intermediul aceleiaşi femei (fiica ce integrează masculinitatea tatălui şi pe care o identifică sau o transferă în cea a partenerului, oferindu-i, cel puţin teoretic, acestuia oportunitatea asumării noului rol – paternitatea). Relaţia tată-fiică patogenă (de tip incestuos sau de deficit) sau absentă are efecte nefaste asupra asumării şi integrării feminităţii şi cu atât mai mult a maternităţii. Acestea sunt sever stopate, blocate, pervertite sau regresate (infantile), ceea ce are un impact defavorabil, inclusiv la nivel transgeneraţional. Nivelul de autoîncredere al unei astfel de persoane (ca parteneră de cuplu şi ca femeie, în general) este scăzut, iar capacităţile ei de afirmare sunt blocate, chiar dacă potenţialul său intelectual sau energetic este crescut. Timiditatea, conduitele evitante, ostilitatea nemotivată, dependenţa emoţională versus nonimplicare, lipsa de rezonanţă afectivă şi trăirea compensatorie în fantasmă, susceptibilitatea şi anxietatea de relaţie pot fi câteva dintre manifestările cele mai frecvente, simptomatice pentru o feminitate neintegrată . Lucrurile se complică „la distanţă”, pentru că, în cazul unei feminităţi neintegrate, chiar dacă se produce modificarea biologică de rol – respectiv maternitatea, aducând pe lume copii – , din punct de vedere psihologic femeia poate fi inaptă să-şi asume corespunzător, matur şi hrănitor emoţional rolul matern, ceea ce crează efecte patogene în relaţia sa de parteneriat şi în cea cu proprii săi copii. Istoria relaţională ulterioară creşte progresiv riscul repetiţiilor distructive în raporturile părinţi–copii, pentru că neintegrarea feminităţii, ca şi a masculinităţii, prin intermediul Elementelor-Sursă, originare, este greu de compensat spontan prin intermediul unui eventual partener de substituţie, reparator sau terapeutic. „Mimarea” unei relaţii paternofiliale (ca şi cea de tip fratern, incestuos) în context partenerial erotic nu face decât să agraveze confuziile şi deficitele de confirmare mutuală, favorizând anumite deconectări sau dependenţe afective blocante pentru ambii parteneri. (Acestea sunt „capcane” ale parteneriatului erotic). Există şi un alt tip de perturbare a relaţiei tată-fiică, legat de Excesul de „feminitate” ca urmare a unei coaliţii profunde, simbiotice între mamă şi fiică, orientată negativ faţă de tată, ca urmare a frustrării emoţionale şi sexuale a mamei faţă de tată. O relaţie partenerială în care deficitul de ofertă masculină antrenează o receptivitate neconfirmată, nesaturată, neîmplinită a femininului, crează premisele unei coaliţii nefireşti între mamă şi copiii săi. Dacă fiica este mai curând „unificată” cu mamă, ea se contaminează de sentimente de respingere inconştientă şi ranchiună faţă de tată, identificându-se cu mama şi opunându-i-se Eului patern cu toată forţa generată de energia unificată a două roluri identitare de tip feminin – Apa şi Pământul. Ca şi în natură, în acest caz, Focul poate fi „stins” de excesul de Apă, de furia apei dezlănţuite, aşa cum potopul sau inundaţia sunt generate de acumulări excesive de nori care slăbesc, evident, contactul cu Soarele, aparent atenuându-i puterea.

- 14 -

Excesul de feminin subminează Eul patern (inclusiv cel masculin), ceea ce în plan psihologic se reflectă în neintegrarea atributelor ce ţin de acest rol şi accentuarea distructivă ale celor polare de tip feminin şi matern cu efecte nefaste asupra relaţiei de cuplu. Relaţia mamă-fiu- I. Mitrofan RELAŢIA MAMĂ–FIU (MATERN-MASCULIN) se accesează simbolic pe axa Pământ-Aer. În natură, relaţia este gestionată prin intermediul celorlalte două elemente, în special prin acţiunea directă a Focului (Soare) asupra Pământului. Soarele, alias paternul, „evaporă” Apa din Pământ, în extremis arde, secătuieşte pământul (v. seceta), transformându-l în deşert (neroditor). Excesul de Foc transformă distructiv Pămîntul, creând deficit de Aer (fiu). Căldura copleşitoare face aerul „sufocant”, adică îl vitregeşte de atributele „hrănitoare”, sănătoase, purificatoare, dinamice. Ca urmare a „arderii” Pământului de către Foc, Aerul este îmbâcsit, impur, toxic, greoi, adică alterat cu atributele unei maternităţi negative, neroditoare, deci transformat distructiv prin fuziune cu partea negativă a maternităţii („aer stătut, greoi”). În plan psihologic, un tată hiperautoritar crează condiţiile unei „fuziuni” nefireşti, toxice între mamă şi fiu, acesta identificându-se cu o parte a Eului matern (cea negativă – victima) şi dezidentificându-se parţial cu tatăl (partea negativă – agresorul). În consecinţă, fiul adoptă un comportament slab, anxios, evitant sau rebel. Asumarea masculinităţii în aceste condiţii devine dificilă, ataşamentul şi culpabilitatea de separare de o mamă-victimă sunt crescute, favorizând o condiţie fizică şi psihică precară, nonasertivitate sau conduite de control excesiv, dar poate conduce compensator şi la comportamente protestatare fără finalitate, retracţie socială, imprevizibilitate, comportament autodistructiv, toxicodependenţe Prin contrast, o relaţie creatoare, iniţiatică a mamei cu fiul confirmă autoîncrederea, iniţiativa, canalizarea impetuoasă a energiei, puterea de exprimare şi transmitere a informaţiei, precum şi capacitatea de acţiune creatoare. Un fiu care îşi integrează „maternitatea” în sens pozitiv îşi exprimă şi îşi asumă masculinitatea creator. Cu alte cuvinte, un fiu bine hrănit emoţional de o mamă-femeie echilibrată, integrată la rându-i (poate fi şi o bunică care îl „iniţiază” în primii 7 ani) are şanse mai mari să-şi exprime latura creativă, originală, expresivă şi afirmativă, pentru că resursa sa energetică va fi înaltă. Canalizarea forţei şi resurselor de care dispune, orientarea valorică, inteligenţa şi discriminarea, structurarea acţiunilor în vederea atingerii anumitor scopuri, rezistenţa la efort şi capacitatea de a lupta inteligent, responsabilitatea, disciplina şi puterea concentrării şi finalizării, voinţa focalizată cunoscător şi creator vor fi catalizate însă semnificativ de relaţia transformatoare, iniţiatică (a doua iniţiere) cu tatăl (bunicul) său. Integrând pozitiv rolul patern (Focul), rolul masculin (Aerul) îşi creşte considerabil şansele autotransformatoare prin integrarea atributelor creatoare ale acestuia. Masculinitatea devine astfel „Solară”, aspirând legitim la centralitate, recunoaştere, disponibilitate şi generozitate, împlinindu-se pe Sine şi unificându-se optim cu femininul (a treia iniţiere, „instrumentată” generic de partenera de cuplu).

- 15 -

TRIUNGHIUL FAMILIAL TRIUNGHIUL FAMILIAL – este astăzi, în multe cazuri, un TRIUNGHI INFERNAL! Vârsta adolescenţei, vârsta căutărilor şi delimitărilor individuale este un teren prielnic pentru astfel de conştientizări, prevenind în felul acesta o luptă şi o suferinţă inutile în arena vieţii conjugale de mai târziu. Dar ce trebuie schimbat? Ce se întâmplă în „triunghiul familial infernal” din zilele noastre? Care sunt tipurile de relaţie mamă-fiu şi tată-fiică care îşi pun amprenta asupra formării identităţii psihosexuale a adolescenţilor? Vă propun în continuare punctul de vedere al unui renumit analist junghian, de origine canadiană, profesor la Universitatea din Quebec, Guy Corneau . Tatăl şi fiica Cuplul tată-fiică Tatăl tăcut; Tatăl incestuos; Tatăl puritan; Tatăl tiranic. Tatăl tăcut:Relaţia cu un tată absent facilitează idealizarea acestuia de către fiica sa şi determină formarea unei femei care încearcă cu toată fiinţa ei să se facă plăcută, să fie în centrul atenţiei tuturor. De timpuriu, fetiţa ajunge să creadă că tatăl ei nu-i vorbeşte pentru că nu este destul de frumoasă sau de inteligentă, sau destul de bună pentru a fi iubită. Ajunge chiar să se simtă vinovată de tăcerea tatălui şi începe să se submineze: „Nu sunt interesantă. Nimeni nu mă place. Nimeni nu mă vrea.” Din acest moment tânăra începe să-şi ţeasă destinul amoros, căci, dacă pe de o parte se subestimează, pe de alta idealizează bărbatul şi umple golul cu fantasma prinţului din poveste. „Într-o zi prinţul meu va veni” s-ar putea traduce în multe cazuri: „într-o zi tatăl meu va veni, îmi va vorbi şi în sfârşit voi exista ca femeie.” Este evident că în această situaţie primele ei relaţii vor avea un final catastrofal, deoarece nici un bărbat nu va putea înlocui o imagine ideală de bărbat. Sentimentul de a nu fi valoroasă şi de a nu fi niciodată o femeie dorită o va marca întreaga viaţă, iar şansele ca ea să aibă o viaţă de cuplu armonioasă sunt aproape inexistente. Tatăl incestuos:Tatăl incestuos, este cel care determină, de asemenea, mari probleme în asumarea şi manifestarea rolurilor de sex adolescentelor. Victima abuzurilor sexuale este afectată grav atât în identitatea ei sexuală cât şi în ceea ce priceşte sentimentul ei de a exista. Acestor persoane le este foarte greu să rămână în contact cu propria lor vieţuire şi să întreţină relaţii de intimitate cu cei apropiaţi. Această dificultate de a exista trădează o preţuire de sine care a fost total distrusă de gestul tatălui său. Când o fiică este victima unui incest, integritatea ei corporală este extrem de afectată, încât riscul de a se oferi oricărui bărbat este foarte mare. Studiile dovedesc că majoritatea prostituatelor sunt victime ale incestului. Pentru că nu au fost respectate, nu izbutesc nici ele însele să se respecte. Adesea îşi urăsc tatăl şi pe toţi bărbaţii care le sunt clienţi. Poate să devină exhibiţionistă. Pentru a nu-i aparţine tatălui, decide să se ofere privirii tuturor. Incestul afectiv este şi el extrem de dăunător pentru construirea identităţii psihosexuale a fetei. Tatăl parazitează viaţa sexuală a fiicei, fiind incapabil s-o lase să-şi trăiască singură viaţa proprie. Este cazul copiilor parentificaţi –cei nevoiţi să devină părinţii propriilor părinţi. Aceşti copii nu se pot separa de părinţi pentru că se simt culpabili dacă i-ar abandona. Relaţiile pe care le vor avea vor fi cu persoane extrem de dependente, la fel ca şi părinţii lor. » » » »

- 16 -

Tatăl puritan:Tatăl puritan se află la antipodul tatălui incestuos. Acest puritanism exacerbat este motivat de aceeaşi dorinţă incestuoasă. La tatăl incestuos există trecerea la act, la tatăl puritan se instaurează interdicţia sau nevoia de inhibiţie a actului. În marea majoritate a cazurilor tatăl nu se atinge de fiica sa adolescentă. Această răceală şi mai ales tăcerea care o însoţeşte au efecte nefaste asupra fiicei sale. Printr-un astfel de comportament tatăl îi poate provoca fetei sale adolescentă prima şi cea mai mare suferinţă din iubire. Când ea începe să devină femeie, când e mândră că în sfârşit seamănă mamei, un bărbat, prin tăcerea lui, îi spune că atributele ei par a fi periculoase. Două tipuri de reacţii ale fetei putem înregistra în acest caz: fie îşi pune farmecele în evidenţă pentru a seduce şi a atrage atenţia, fie, dimpotrivă, încearcă să refuze diferenţa sexuală purtând veşminte suficient de largi pentru a-şi acoperi rotunjimile şi a-şi ascunde, în felul acesta, feminitatea. Aşadar, erosul patern, când se manifestă în mod adecvat este un factor determinant în evoluţia unei fete. El ajută la dezvoltarea unui animus pozitiv, care susţine încrederea în sine şi spiritul de iniţiativă. Indiferent că este absent fizic, absent cu gândul, distant, sau de-a dreptul abuziv, relaţia pe care i-o oferă fiicei sale o răneşte, iar ea va adopta comportamente reprezentând reacţii la suferinţă, dar care n-o vor vindeca şi nu-i vor oferi posibilitatea să-şi integreze o identitate psihosexuală aducătoare de satisfacţii personale în viaţa de cuplu. Tatăl tiran:Tatăl tiranic sau despotic este cel care îşi terorizează fiicele prin rigiditatea regulilor pe care le impun adolescentelor, din nevoia de a-şi exercita controlul absolut asupra lor, gândindu-se că în acest fel le pot proteja mai mult. Nu reuşesc însă decât să-i alimenteze orgoliul de a stăpâni şi de a dispune şi de a sădi în inima fiicelor lor puternice sentimente de ură şi dorinţă de răzbunare. Adevărate amazoane ele se vor lupta cu stoicism cu toţi bărbaţii din viaţa lor, ne-reuşind să se împlinească ca femei lângă nici unul dintre ei. Psihanalista americană, Linda Shierse-Leonard în cartea sa „Fiica tatălui său” surprinde o serie de atitudini pe care femeile le adoptă ca reacţie la traumele provocate de tată. Din perspectiva autoarei fetele pot rămâne „eterne adolescente” sau, dimpotrivă, pot devenii „amazoane” Eternele adolescente sunt acele fiice care, private de sprijinul patern în dezvoltarea lor psihologică, rămân prizoniere nevoii lor de a plăcea bărbaţilor sau adoptă o atitudine de revoltă, construindu-şi o armură de nepătruns. Ele îi lasă pe alţii să le creioneze viaţa. Unei astfel de femei îi este foarte greu să aibă iniţiativă şi să ia hotărâri. În loc să acţioneze în propriul ei interes, preferă să se adapteze la schimbările pe care viaţa sau bărbaţii le hotărăsc pentru ea şi se refugiază într-o lume de fantasme când situaţia devine prea greu de controlat. Linda Shierse-Leonard identifică patru tipuri de eterne adolescente: • păpuşica dulce; • fata de sticlă; • seducătoarea; • marginala. Păpuşica dulce este cea care deşi pare foarte sigură pe ea, fiind mândră şi încrezătoare trăieşte o permanentă teamă de abandon, angoasa fetei neglijate de tatăl ei. Deşi se poate revolta uneori, acuzându-şi partenerul, ea va rămâne pasivă şi dependentă. Fata de sticlă este cea care se refugiază în cărţi sau în lumi imaginare, invocând pretextul fragilităţii şi hipersensibilităţii şi devenind în felul acesta o fantomă a celei care este. Seducătoarea trăieşte din plin bucuria momentului prezent, refuzând orice fel de responsabilitate şi de obligaţii, devenind astfel varianta feminină a lui Don Juan. Îi vine deci foarte greu să se angajeze într-o relaţie durabilă. În relaţie cu mama şi tatăl ei, această femeie

- 17 -

nu a căpătat simţul propriei valori, iar revolta o împiedică să realizeze o relaţie adevărată cu bărbatul care-i place. Marginalele, spune autoarea se identifică cu un tată ajuns obiect de ruşine, care s-a revoltat împotriva societăţii sau a fost respins de aceasta. Fetiţa a fost mişcată de drama tatălui şi a rămas prinsă în ea. În orice situaţie ea va simţi nevoia să critice şi să-şi afirme diferenţa, fiind combativă dar niciodată nu va acţiona în consecinţă. Se va refugia în alcoolism, drog, prostituţie sau sinucidere, fiind extrem de deprimată. Printre ele se numără şi cele agresate sexual de tată, fete care nu mai reuşesc să-şi capete respectul de sine. Eternele adolescente suferă, după cum s-a putut observa, de pasivitate, amazoanele procedează exact invers, fiind hiperactive. O femeie care a trăit teroarea unui tată tiranic va încerca să reuşească în lume uzând de aceeaşi autoritate despotică, ea le va face celorlalţi ceea ce tatăl i-a făcut ei, le va impune ceea ce el i-a impus. Amazoanele devin femei ale datoriei şi ale principiilor. În loc să caute privirea bărbaţilor, cum fac seducătoarele, ele resping avansurile masculine şi merg uneori până la a dispreţui toţi bărbaţii din lume. „Amazoana este o femeie care a adoptat caracteristicile asociate în general temperamentului masculin şi identificate cu puterea masculină. Simultan, renunţă la capacitatea sa de a stabili relaţii afectuoase, capacitate care, de regulă, a fost asociată cu feminitatea. În consecinţă, amazoana care preia puterea negându-şi capacitatea de a se lega afectiv de alte fiinţe, rămâne unidimensională şi devine victima caracteristicilor pe care a vrut să le acapareze.” – ne spune psihanalista June Singer. Amazoanele Lindei Shierse-Leonard sunt: • femeia superstar; • fata ascultătoare; • femeia martir; • regina războinică; Femeia superstar – femeia care încearcă să reuşească în toate, cu riscul însă de a pierde orice contact cu emoţiile sale sub povara responsabilităţilor şi a oboselii şi de a cădea în depresie. Este femeia care de cele mai multe ori a avut un tată care o trata ca pe un băiat şi care a investit în ea propriile ambiţii. În loc să-i respecte diferenţa sexuală tatăl i-a hotărât o viaţă şi un destin masculin. Iar această femeie va trăi perpetuu povara temerii de a fi respinsă dacă n devine „băiatul tatei” . Fata ascultătoare este femeia datoriei şi a principiilor, cea care a pierdut orice contact cu spontaneitatea şi originalitatea ei. Femeia martir este cea care se devotează total soţului şi copiilor, unei cauze sau unei religii, ca şi când n-ar avea dreptul să se gândească şi la sine; dar toate nevoile refulate găsesc, pentru a se exprima, căi ocolite: suspine, toane, tăceri – ecouri ale unei suferinţe pentru care copiii şi cei din jurul ei vor plăti. Regina războinică este cea care se opune cu forţă şi hotărâre iraţionalităţii tatălui, pe care-l consideră un degenerat; ea îşi va nega orice tentativă de sensibilitate şi-i va interzice chiar să şi iubească. Toată viaţa ei este o luptă, receptivitatea însăşi este confundată cu pasivitatea şi astfel femeia profundă este suprimată.

- 18 -

Mama şi fiica Atenţia tatălui o confirmă pe fiică în diferenţierea ei sexuală. Prezenţa lui îi permite să se separe şi să se diferenţieze de mamă. Tatăl o ajută să-şi câştige individualitatea de femeie. Dar atunci când relaţiile tată fiică nu au fost satisfăcătoare, sunt afectate relaţiile mamă – fiică, aceasta din urmă având sentimente ambivalente faţă de prima. „Îmi iubesc mama care mi-a dat atenţie, dar o urăsc pentru că mi-a cerut prea multe”. În astfel de cazuri, cel mai adesea, relaţia parentală de cuplu este deficitară. Mama are adesea exigenţe foarte mari faţă de fiica sa, încercând să-şi împlinească prin aceasta propriile dorinţe. Cu alte cuvinte mama va încerca să fie totul pentru fiică sfârşind prin a deveni sufocantă, ceea ce o va determina pe aceasta să o respingă şi să lupte pentru independenţa sa. În aceste condiţii fiica îşi va respinge mama, şi implicit, graţie procesului de identificare se va respinge pe sine, identitatea psihosexuală a ei având de suferit. Mamele singure transformă fiica într-un adevărat partener de viaţă, atribuindu-i rolul de suport emoţional substitutiv al soţului absent. În aceste condiţii, conflictul părinte – copil ajunge până la a imita conflictele – maritale ale mamei cu fostul ei soţ, fiica, auzind deseori din gura mamei sale, eşti „ca taică-tu.” În astfel de situaţii fiica îşi va respinge mama, respingânduşi astfel propria feminitate şi va deveni exact ca tata şi va intra într-o confuzie de identitate psihosexuală ce va avea implicaţii nefaste asupra relaţiilor ei de cuplu. Mama şi fiul Cuplul mamă-fiu Uneori relaţia mamă – fiu poate fii extrem de strânsă mai ales în condiţiile în care femeia îşi găseşte raţiunea de a trăi în rolul matern, uitându-şi propria feminitate. Maternitatea poate deveni astfel un loc de investire a nevoilor de recunoaştere şi a dorinţelor reprimate ale femeii, ba chiar un prilej de revanşă pentru frustrările legate de negarea valorii feminine. O femeie poate hotărî astăzi să nască pentru a umple un gol, deci dintr-un deficit emoţional, şi nu din nevoia firească de zămislire a unui copil. Acesta se naşte, iar destinul său este deja creionat: să umple lacunele afective ale unei femei căreia i-a lipsit tatăl şi căreia îi lipseşte acum partenerul. Şi dacă se întâmplă ca acest copil să fie băiat, simbolic, încă de la naştere este împovărat cu o „căsătorie”, fiind forţat să fie de timpuriu bărbat şi soţul propriei mame. Care sunt implicaţiile psihologice asupra evoluţiei ulterioare a unui astfel de băiat sunt lesne de ghicit. Fantoma incestului îl va bântui întreaga viaţă iar a trăi alături de o femeie ar fi echivalentul unui prizonierat din care de multă vreme simte nevoia să scape. O astfel de situaţie împiedică rezolvarea favorabilă a complexului lui Oedip, rezolvare ce presupune ca fiul să cedeze tatălui său pretenţia la rolul de soţ, el urmând a se orienta spre alte femei. Când tatăl nu este prezent pentru a bara fiului calea spre mamă, fiul şi mama rămân unul prizonierul celuilalt adesea pentru tot restul vieţii. Deci separarea mamă-fiu este absolut necesară. Dacă aceasta nu se rezolvă firesc la 4 – 5 ani, complexul lui Oedip se va reactiva la pubertate. În acest moment, relaţia dintre mamă şi fiu riscă să se transforme într-o luptă pentru putere. Marea lor iubire devine brusc o închisoare ce împiedică înflorirea individuală a fiecăruia. Insuficient afirmat, lipsit de modele masculine cu care să se identifice, fiul va încerca să încalce legea maternă pentru a-şi câştiga propria identitate de bărbat, devenind un „războinic” veritabil. Dacă mamele reuşesc să înţeleagă că este timpul să-şi regăsească feminitatea şi să se ocupe mai mult de ele, războiul are şanse să înceteze. Motivat de procesul de individuaţie, copilul poartă în el dorinţa de separare de mamă pentru a-şi urma evoluţia. Tatăl uşurează acest proces.
- 19 -

Adolescenţii îşi caută instinctiv tatăl tocmai pentru a se putea separa de mamă, şi pentru a-şi crea o identitate masculină. Mama trebuie să accepte că fiul nu-i poate fi nici partener, nici prieten, nici amant. Altfel există riscul ca eul băiatului să fie inflaţionat de complexul contrasexual, iar identitatea sa psihosexuală să aibă de suferit. Psihologia analitică susţine că legăturile de tip heterosexual nu pot fi formate sau eşuează datorită dezvoltării patologice a complexului contrasexual. O astfel de dezvoltare depinde deci de experienţele existenţiale nefericite pe care copilul le are în relaţionarea cu părintele de sex opus. • „Prin intermediul unei intense identificări cu părintele de sex opus, eul este inflaţionat de arhetipul contrasexual ceea ce duce la eşecul actualizării principiului sexual care corespunde genului biologic al individului. Acest fapt va conduce fie spre o femeie dominată de animus, fie spre un bărbat slab, dominat de anima, care vor sfârşi în legături de tip homosexual. • Băiatul deprivat de mamă sau fata deprivată de tată suferă de o atrofiere a animei sau animusului, lipsindu-le astfel organul psihic pentru formarea legăturilor heterosexuale. • O relaţie prea apropiată de părintele de sex opus, poate conduce, de asemenea la o dezvoltare hipertrofiată a complexului contrasexual şi la o identificare a eului cu acesta, mai ales dacă părintele de sex opus a fost absent în perioadele critice ale copilăriei, sau relaţia cu el a fost neimplicată afectiv. Bărbaţii de acest tip tind să fie capricioşi, cu un comportament greu previzibil, moale, fără să se afirme. Femeile dominate de animus sunt agresive, dogmatice, încăpăţânate. Identificarea cu complexul contrasexual poate duce în aceste cazuri spre transsexualism.” - Mihaela Minulescu

Familiile monoparentale Sunt din ce în ce mai prezente în societatea contemporană. Lipsa unui părinte se poate datora decesului acestuia, divorţului, sau alegerii unei persoane de a deveni părinte unic, prin naşterea unui copil conceput prin fertilizare in vitro sau cu un partener care nu va lua parte la creşterea copilului, sau prin adopţia acestuia. Cele mai multe familii monoparentale se datorează divorţului părinţilor şi decesului unui partener. (D. Vasile) Bărbaţii divorţaţi sau văduvi sunt în mai mare măsură dispuşi să-şi transforme „celibatul” într-o recăsătorire, dar recăsătorirea femeii divorţate rămâne mai puţin frecventă decât cea a bărbaţilor (L. Roussel, 1989, apud I.Mitrofan, C Ciupercă, 1997), încât femeile rămân singure în număr mult mai mare şi în general pe perioade mai îndelungate. Unul dintre motive este şi durata din ce în ce mai scurtă a mariajelor care ajung la divorţ. Aşadar, cele mai multe familii monoparentale sunt cele formate din mamă şi copil (copii), atât din motive naturale, cât şi din raţiuni culturale (tribunalele încă consideră mamele părinţi mai potriviţi pentru copii, deşi nu întotdeauna este aşa). Dar în ultima vreme asistăm la tot mai multe femei care îşi asumă rolul de mamă singură, prin naşterea unui copil sau prin adopţie. Tocmai pentru că rolul de părinte singur nu este tocmai confortabil şi uşor de realizat financiar, persoanele care îşi asumă această postură fac parte din cele cu venituri peste medie şi nivel crescut de educaţie. (D. Vasile, 2006) De asemenea, acestea vor experimenta mai puţine dificultăţi comparativ cu cele cu venituri mici şi nivel scăzut de educaţie. Părinţii singuri sunt puşi în situaţia de a educa singuri copilul, dar de regulă ei apelează şi la persoane din familia extinsă (bunici, alte rude, bone etc.). Există însă o diferenţă între mamele singure şi taţii singuri. Mamele singure tind să nu apeleze la fel de mult la alte persoane pentru ajutor, ajungând de aceea la suprasolicitare şi tensiuni interioare care se pot transforma în simptome, atât la ele, cât şi la copii şi datorită
- 20 -

fenomenului de contagiu emoţional. De asemenea, ele tind să preia şi rolul tatălui, ceea ce se întâmplă foarte rar în cazul bărbaţilor părinţi singuri. În aceste familii este foarte evidentă: 1. modificarea regulilor (D. Vasile, 2006) - de exemplu, mamele singure au uneori tendinţa de a deveni mai autoritare, mai rigide în aplicarea regulilor, încercând să suplinească lipsa tatălui; taţii, dimpotrivă, au uneori tendinţa de a deveni mai delicaţi, mai afectuoşi, dar şi mai restrictivi în unele reguli (de exemplu, venirea acasă seara a fetelor); 2. modificarea graniţelor dintre membri şi subsisteme (D. Vasile, 2006) – de exemplu graniţele dintre părinte şi copilul unic sau copilul cel mare tind să devină difuze, transformând relaţia lor fie în una de prietenie exagerată, fie în una de parteneriat. „Datorită acestor caracteristici, mama se aşteaptă de la copil să fie mult mai matur decât este el sau ea, actualmente. Mama obişnuieşte să-i facă, astfel, confidenţe, să-i mărturisească variatele ei sentimente, ceea ce îi conferă copilului rolul de confident. Aşa încât, treptat şi subtil, mama îi atribuie copilului rolul de partener, de suport emoţional substitutiv al părintelui absent. Ca urmare, copilul este forţat, în cadrul patternurilor interacţionale, să-şi dezvolte maturitatea în devans, în perioade în care, el sau ea, nu este pregătit(ă) s-o facă. Presiunile acestui copil, fiind inadecvate nu pot fi satisfăcute decât prin şi pentru mamă, deşi aceasta nu este conştientă de faptul că nu i le poate acoperi în totalitate. Când unele dintre aceste mame atribuie copilului rolul tatălui absent, conflictul părinte-copil ajunge până la a imita conflictele maritale ale mamei cu fostul soţ. Copilul găseşte el însuşi modalităţi de a se implica în noua situaţie câştigată, dar el se simte presat de asumarea noului rol şi „pedepsit” pentru că începe să îi placă rolul soţului anterior. (...) Copiii în astfel de situaţii, în mod frecvent, nu sunt capabili să-şi exprime sentimentele lor conflictuale, tensive sau resentimentele faţă de plasarea lor în această păziţie de către propriile mame. Mai mult se pot observa numeroase îmbolnăviri psihosomatice şi comportamente explozive, ca semnal al numărului mare de griji şi temeri ale acestor copii.” (I. Mitrofan, C. Ciupercă, 1997) Ajunşi la vârsta adolescenţei aceşti copii vor avea mari probleme în asumarea identităţii de gen-rol. Astfel, fetele îşi vor respinge mamele, care le-au tracasat ani la rândul şi implicit îşi vor respinge propria feminitate datorită procesului de identificare. De asemenea asumarea identităţii psihosexuale poate fi vitregită de absenţa tatălui. Băieţilor le va fi, de asemenea, dificil să-şi integreze o bună identitate de gen-rol, din lipsa modelului masculin sau din aderenţa la o critică deseori prezentă la mamele singure: „bărbaţii nu sunt buni de nimic” sau „eşti ca taică-tu: incapabil, insensibil, iresponsabil”. Toate acestea vor modela negativ atitudinea ulterioară a adolescentului devenit adult faţă de partener şi, eventual, faţă de proprii copii. În ceea ce-i priveşte pe taţii singuri, putem spune că adesea aceştia păstrează o distanţă mai mare faţă de proprii copii decât mamele singure, astfel încât graniţele dintre părinte şi adult sunt mult mai clar conturate. „Taţii singuri au un rol adecvat în susţinerea nevoilor emoţionale, fiind recunoscută abilitatea lor de a furniza „hrană emoţională” copiilor lor. (...) Ei, deseori, abandonează tradiţionalismul în abordarea copiilor, sunt mai puţin directivi în disciplinare, fiind mai preocupaţi de calitatea factorilor de îngrijire a copiilor, mai interesaţi de experienţele educaţionale ale acestora şi mult mai protectivi faţă de ei. O preocupare deosebită o vădesc taţii-singuri pentru fiicele lor, în privinţa dezvoltării lor ca „stăpâne şi mame” ale casei. Cercetările remarcă o anumită preocupare anxioasă pentru o socializare adecvată a fetelor şi a dezvoltării lor sexuale. Aceşti taţi sunt şovăielnici în privinţa discutării chestiunilor sexuale şi îşi exprimă îngrijorarea cu privire la adecvarea modelului social al fiicei lor” (I. Mitrofan, C. Ciupercă. 3. modificarea întregii structuri familiale (D. Vasile, 2006) – adică subsistemul adulţilor este redus la un singur adult. De aceea vor exista lacune în modelarea intimităţii erotico-sexuale, ceea ce va determina dificultăţi în manifestarea intimităţii la copii atunci când ei se vor implica într-o relaţie de parteneriat şi în viitoarea lor familie.
- 21 -

Pentru copiii din aceste familii se pune următoarea problema: cum se formează identitatea lor sexuală? Cine reprezintă modelul feminin şi cine cel masculin? Cum vor introiecta ei modelul mamei şi cel al tatălui? Iată de ce prezenţa ambelor modele, indiferent de gradul de rudenie, este foarte necesar, chiar dacă vor rămâne încă unele lacune în identitatea sexuală a copilului şi în abilităţile lui de manifestare a intimităţii. Familiile reconstituite Se formează dacă părinţii au mai fost căsătoriţi şi au divorţat sau şi-au pierdut partenerul. Ei vin cu proprii copii în noua căsătorie, dar pot avea şi copii comuni. Familiile reconstituite întâmpină o serie de dificultăţi pe care vor trebui să le depăşească şi care provin din pierderile suferite anterior formării lor. Iată prezentate mai jos câteva dintre cele mai întâlnite obstacole sau probleme întâlnite de familiile reconstituite ca şi efectele lor asupra formării identităţii de gen la copii. Neacceptarea părintelui vitreg de către copil (copii) din simplul fapt că îl percepe ca "înlocuind-ul" pe cel natural este însoţită adesea de sentimente de respingere, furie, ură, gelozie. Aceste sentimente sunt însă destul de fireşti pentru copil. Ele se pot diminua în timp. La această situaţie pot contribui şi atitudinea sau greşelile de comportament ale părinţilor, cum ar fi devalorizarea părintelui vitreg în faţa copiilor, retragerea dreptului de a educa sau admonesta copilul, tehnicile educative dure sau pur şi simplu diferite pe care părintele vitreg le foloseşte etc. În astfel de condiţii implicaţiile nefaste în ceea ce priveşte formarea şi integrarea unei identităţi de sex-rol vor exista cu siguranţă atât în cazul fetelor cât şi al băieţilor. Fetele vor pacta fie cu mama, fie cu tatăl natural datorită fenomenului de loialitate familială şi vor respinge celălalt partener. Vor învăţa că toţii bărbaţii pot fi răi şi nepricepuţi în ale educaţiei, sau că toate femeile sunt periculoase şi este cazul să te fereşti de ele. În alte cazuri, copilul poate considera că părintele său natural îi oferă mai puţină atenţie şi iubire după recăsătorire, mai ales dacă părintele nu explică diferenţa dintre iubirea parentală şi cea conjugală. Şi în aceste condiţii poate respinge şi sancţiona inconştient în orice tip de relaţie persoanele de acelaşi sex cu părintele „trădător”. Evident se autosabotează şi pe sine, dacă întâmplarea face ca părintele cu pricina să fie de acelaşi sex cu el. Neacceptarea copilului de către părintele vitreg este o altă problemă care crează mari probleme copiilor în formarea identităţii de gen, indiferent de faptul că părintele este sau nu de acelaşi sex cu el. Într-adevăr este uneori foarte dificil pentru părintele vitreg să manifeste afecţiune pentru copilul partenerului, mai ales dacă acesta îl respinge sau chiar se revoltă şi luptă împotriva sa. De multe ori, părintele este cel care are nevoie să îşi ajusteze comportamentul astfel încât să poată să facă faţă acestei situaţii. Respingerea copilului poate afecta stima de sine a acestuia şi în plus poate atrage o serie de resentimente ale copilului faţă de acesta. Se creează aşadar un cerc vicios din care copilul înţelege că persoanele de acelaşi sex cu părintele vitreg sunt rele şi deci trebuie evitate. Conflictele fraterne dintre copiii proprii ai celor doi parteneri şi/sau copiii proveniţi din căsniciile lor anterioare sunt un alt tip de obstacol cu care se pot confrunta familiile reconstituite. Copiii din căsătoriile anterioare se pot simţi mai puţin importanţi, mai puţin doriţi sau iubiţi decât noul copil al cuplului. Sau se pot considera dezavantajaţi sau mai pedepsiţi atunci când greşesc decât fratele sau sora lor vitregă. Şi în acest caz vor exista urmări nefaste în formarea şi asumarea identităţii de gen.

- 22 -

Iniţierea erotică Iniţierea erotică are puternice repercursiuni asupra asumării identităţii psihosexuale a adolescentului. Iolanda Mitrofan afirma că „Importanţa momentului iniţiatic sexual este considerabilă pentru evoluţia ulterioară a adolescentului, în special pentru dezvoltarea disponibilităţilor sale erotice, a dorinţei sexuale şi a unui comportament psihosexual, mereu perfectibil, receptiv, deschis şi finalizator.” (1997) Şi aceasta se realizează cu atât mai bine pentru adolescenţi cu cât momentul este pregătit de timpuriu fie prin discuţiile cu părinţii, dacă aceştia sunt dispuşi la o astfel de comunicare, fie prin discuţiile cu prietenii, profesorii sau psihologii şcolari. Dar dincolo de toate acestea, reuşita primelor relaţii intime este influenţată de imaginea de sine pe care adolescentul sau adolescenta o au despre ei. În cartea sa, intitulată „Atracţia personală sau Romeo şi Julieta în cotidian”, Laurenţiu Mitrofan afirma: „intimitatea presupune un raport de încredere deplină în celălalt „puterea” de a te abandona sau lăsa în seama lui, fără teama că acesta ar putea profita de vulnerabilităţile tale. Or, calitatea raporturilor de încredere cu o altă persoană (partenerul erotic) îşi are originile în copilărie, în calitatea relaţiilor cu părinţii. Există un anume paralelism între relaţiile de iubire dintre copil şi mama sa pe de o parte şi relaţiile intime ale adultului, pe de alta. (S.Gilfillan, 1985). Astfel un copil care niciodată nu a putut stabili un raport de încredere deplină şi de satisfacţie cu mama sa, care s-a simţit victima agresivităţii, indiferentismului sau inconsecvenţei afective, va reuşi foarte greu, ca adult, să dezvolte un bun nivel de intimitate cu partenerul. În mod inconştient va încerca mereu să se apere. La rândul lor părinţii care în relaţia conjugală au probleme şi deficite de realizare a intimităţii, nu pot stabili raporturi adecvate, autentice, cu copiii lor, transmitându-le acestora „modelul handicapului de intimitate”, cu toate inhibiţiile şi suferinţele sale ulterioare. (J.D.West, J.J.Zorski şi R.Hervill, 1986). Problemele intimităţii copiilor pot fi o metaforă a problemelor intimităţii părinţilor, având în vedere că reprezentările privind raporturile parteneriale se creează încă din primii ani de viaţă prin introiectarea comportamentului părinţilor unul faţă de altul şi faţă de propriul copil. Riscul unei transmiteri transgeneraţionale a modelului de intimitate este suficient de crescut pentru a nu ne lăsa indiferenţi în faţa acestei provocări a dezvoltării umane.” (L. Mitrofan, 2002). Aşadar se impune cu necesitate un program de intervenţie psihologică care să permită dezvoltarea personală timpurie a adolescenţilor, program care să permită rezolvarea unor astfel de probleme: problema ataşamentului, a acceptării de sine şi a abandonului emoţional. În felul acesta ei vor putea dezvolta o relaţie de cuplu armonioasă, ştiut fiind că intimitatea determină calitatea vieţii şi a dragostei. Aşadar o bună intimitate este garanţia unei vieţi de cuplu reuşite şi de durată. „Acceptarea propriului corp şi posibilitatea de a comunica prin intermediul acestuia, de a exprima, arăta sau dezvălui în sens natural, lipsit de pudoare şi inhibiţii inutile, condiţionează realizarea unui bun nivel de intimitate în cuplu” (L. Mitrofan, 2002,) care corelează cu o bună imagine de sine şi o acceptare a propriei identităţi psihosexuale. Toate acestea se intâmplă în condiţiile unei autentice comunicări verbale şi nonverbale şi în acelaşi timp menţin o astfel de comunicare la nivelul relaţiei de cuplu.

- 23 -

Lector Universitar Dr Elena Anghel

Relaţia de cuplul între mit şi realitate
- Moriie & Arleah Shechtman

Mit: Oamenii opuşi se atrag reciproc. Într-un cuplu, diferenţele dintre parteneri îi fac să se completeze. Realitate: Pentru o relaţie excelentă e nevoie de valori esenţiale identice. Majoritatea cuplurilor care îşi clarifică împreună valorile au plăcuta surpriză de a descoperi că sunt de acord în mare măsură. Deşi puţini şi-au formulat clar şi conştient convingerile la vremea când îţi aleg partenerul, la nivel inconştient ei gravitează către o persoană cu valori puternic compatibile. Când valorile comune sunt identificate şi formulate explicit, cuplurile descoperă un anumit numitor comun ferm, de pe a cărui bază pot lucra la rezolvarea multor conflicte care anterior păreau de nerezolvat. Ei descoperă că în ciuda dificultăţilor pe care le-au întâmpinat în cadrul relaţiei lor, au ales partenerul potrivit. Mit: Iubirea te va ajuta să treci prin momente grele într-o relaţie. Realitate: Valorile comune sunt acelea care-ţi permit să traversezi o criză. Când se simt împotmoliţi în relaţia în care se află, blocaţi într-o problemă sau într-un conflict care nu se lasă rezolvat orice ar face, partenerii de cuplu se confruntă cu un “curent puternic din trecut”. Criza care aduce o relaţie de cuplu pe punctul dizolvării a fost pusă în mişcare cu ani mulţi înainte să se cunoască partenerii. Ea îşi are rădăcinile în modelele lor familiare. Aşadar, atracţia către partenerul/a de cuplu este, de fapt, atracţia dintre modelele familiare compatibile şi, de asemenea, de valori compatibile. Atracţia dintre cei doi constă întro combinaţie complexă de impulsuri: de a vindeca trecutul şi de a rămâne blocat în el, de a accepta provocarea prezentului şi de a conspira cu partenerul pentru a evita prezentul. Iubirea pe care un partener o simte pentru celălalt într-un cuplu exprimă deopotrivă cele mai înalte idealuri şi cele mai profunde răni. Iubirea înseamnă multe lucruri minunate dar nu reprezintă o soluţie. Când o relaţie de cuplu se împotmoleşte în tipare distructive cu rădăcini în trecutul îndepărtat, valorile comune sunt cele care îi împing pe cei doi către un prezent mai fericit. Valorile nu şterg suferinţa din trecut dar oferă posibilitatea de a lua hotărâri noi mai bune. Cu cât poţi recunoaşte mai deplin influenţa trecutului tău asupra a ceea ce simţi în prezent, cu atât devii mai liber să acţionezi în concordanţă cu valorile tale. Când aceste valori sunt împărtăşite şi de partener şi acţionaţi împreună în virtutea lor, te simţi atras de partener din cele mai bune motive. Il respecţi, îl admiri, te bucuri de prezenţa lui şi te respecţi pe tine însuţi pentru că îl iubeşti. Mit: Trebuie să lucrezi asupra relaţiei tale dacă vrei să fie o relaţie bună. Realitate: Nu relaţiile, ci oamenii au probleme. Reactivarea unor “afaceri emoţionale neîncheiate” din trecut de către evenimente similare, umbresc prezentul trăit alături de partenerul de cuplu. “Oricât de paradoxal ar părea, a jeli trecutul constituie calea către fericire în prezent. Când începi să intri în legătură cu durerea proprie, vei descoperi că partenerul tău nu e sursa simţămintelor tale negative. Partenerul nu constituie o problemă, şi până la urmă nu trebuie să lucraşi la relaţia voastră.” Moriie & Arleah Shechtman

- 24 -

Mit: Altruismul şi dăruirea faţă de alţii dau naştere la cele mai bune relaţii. Realitate: Limitele clare şi graniţele dau naştere la respect reciproc şi relaţii durabile. Relaţia simbiotică dintre cei doi parteneri face aproape imposibilă impunerea unor limite sau graniţe clare care să contribuie la păstrarea şi protejarea individualităţii. A nu ştii cine eşti, a nu ştii ce-ţi doreşti, a nu ştii ce aştepţi din parte celuilalt sunt premize ale unei vieţi de cuplu furtunoase, nesatisfăcatoare, care nu facilitează propria dezvoltare ciâ este o garanţie sigură pentru involuţie, “parazitare”. Când fiecare partener îi arată celuilalt care sunt graniţele sale, îl invită la parteneriat deplin şi la o intimitate mai profundă. “Când ne încălcăm valorile fzndamentale, ne încălcăm şi graniţele. Dacă ne concentrăm la a trăi potrivit valorilor noastre, vom putea să vedem foarte clar care ne sunt limitele. De pildă, dacă preţuieşti devotamentul deplin faţă de misiunea ta în viaţă, acest lucru va impune o limită firească măsurii în care eşti dispus să devii dădaca, terapeutul sau sclavul sexual al partenerului tău, fiindcă trebuie să te trezeşti dimineaţa şi să te apuci de treabă. Dacă preţuieşti răspunderea, există o limită pentru cât de departe vei merge ca să salvezi un partener care se distruge singur. Dacă preţuieşti comunicarea de calitate, asta înseamnă că nu vei minţi despre ceea ce simţi ca să-i faci pe plac partenerului tău. ” - Moriie & Arleah Shechtman Şi în plus, aducând de fiecare dată în relaţie ceva nou, care te bucură, te împlineşte, menţine treaz interesul partenerului/partenerei pentru tine. Noutatea, dinamismul se află de data aceasta în interiorul relaţiei, iar riscul ca monotonia – monstrul care distruge totul- să apară, este aproape inexistent. Mit: Acceptarea necondiţionată a partenerului constituie temelia unei căsnicii bune sau unei relaţii de cuplu de durată. Realitate: Dacă nu ai pretenţii de la partener, nu ţii la el cu adevărat. “Acceptarea necondiţionată este o reacţie adecvată faţă de cineva care suferă de ruşinea temporară de a fi bebeluş. Nimeni n-ar supravieţui prunciei dacă iubirea i s-ar acorda pe baza meritelor. Dar cumva, ne-a intrat în cap că iubirea mamei pentru nou-născutul ei este modelul ideal pentru toate celelalte feluri de dragoste. Iubirea înseamnă să nu trebuiască niciodată să-ţi ceri scuze. Iubirea înseamnă să nu trebuiascăn niciodată să-ţi bagi cămaşa în pantaloni. Iubirea înseamnă să fii acceptat aşa cum eşti. Filozofia asta e foarte bună dacă vrei ca mariajul tău să se transforme într-o situaţie de ajutor de şomaj afectiv. Asta obţii când dragostea devine ceva ce se cuvine, când partenerul tău nu trebuie să facă nimic cât de cât agreabil ca să primească iubirea ta. Puneţi partenerul pe lista celor care primesc ajutor de şomaj afectiv – sau aşteaptăţte ca partenerul să te pună pe tine pe listă – şi o să vă treziţi că trăiţi într-o mahala relaţională.” Moriie & Arleah Shechtman A-ti provoca partenerul/a prin cerinţe foarte clar formulate înseamnă a te provoca şi pe tine însăţi/însuţi. Şi aceasta pentru că e de datoria ta să fii consecvent în cerinţe şi să oferi exact ceea ce pretinzi. Asta vă va ajuta să vă iubiţi şi să va apreciaţi reciproc multă, multă vreme. Mit: Conflictele frecvente sunt un semn că mariajul/relaţia de cuplu are probleme. Realitate: Cât eşti de dispus să te implici în conflict determină profunzimea şi calitatea relaţiei tale. Pentru a avea o intimitate autentică este nevoie să stabileşti limite, să trasezi graniţe, săţi provoci partenerul şi să exprimi cerinţe. Orice relaţie de cuplu este o provocare pentru dezvoltare, pentru evoluţie personală şi familială. Intensitatea afectivă a unui conflict depinde de locul unde se găsesc rădăcinile sale: în trecut sau în prezent. Conflictele raportate cu adevărat
- 25 -

la prezent sunt uşor de gestionat în prezent. Cele care nu se lasă rezolvate şi terzesc simţăminte intense vin din trecut şi din modelele familiale ale celor doi parteneri. Ele ăţi au originea cu mult înainte ca cei doi parteneri să se fi întâlnit. Uneori se întâmplă ca într-un conflict, un partener să acţioneze din perspectiva prezentului, pe când celălalt se zbate în ghearele unui model familiar. Unul încearcă să rezolve cu calm problema dată, iar celălalt reacţionează complet disproporţionat la ea. O vizită la un consilier marital poate fi extrem de bine venită în acest caz, dacă cei doi nu găsesc o rezolvare problemei/lor. Depăşirea cestui moment de criză va apropia şi mai mult cei doi parteneri. Mit: E foarte important ca cei doi parteneri să petreacă mult timp împreună. Realitate: Cele mai bune relaţii se întreţin cu efort puţin şi multă intimitate. “Când aud expresi “mai multă intimitate”, mulţi oameni (îndeosebi bărbaţi) se gândesc “mai mult la sex”. În cultura noastră, bărbaţii n-au învăţat nici o altă metodă de a cultiva intimitatea. Mulţi dintre ei caută contactul sexual mult mai des decât le cere libidoul fiindcă e singura modalitate în care ştiu să simtă apropierea. Femeile, în ansamblu, nu sunt prea receptive la aşa ceva. Sexul ca înlocuitor al intimităţii adevărate le pare o înşelătorie. Femeile sunt mult mai înclinate să pună semnul egal între intimitate şi a vorbi. Pentru că ele se pricep la a vorbi, există o presupunere larg acceptată (cel puţin de către femei) cum că sunt mai pricepute la intimitate decât bărbaţii. Multe femei consideră că a avea intimitate înseamnă a face o “evacuare a minţii”, adică să le povestească partenerilor, într-o singură şedinţă, tot ce li s-a întâmplat de când au vorbit ultima oară. Bărbaţii, în ansamblu, nu sunt prea receptivi la aşa ceva. Povestirile ca înlocuitor al intimităţii adevărate îi plictisesc teribil.” - Moriie & Arleah Shechtman Terapeuţii de cuplu au constatat că femeile au nevoie de tot atâta consiliere ca şi bărbaţii cu privire la felul cum ar trebui să vorbească şi că o dată ce învaţă, bărbaţii sunt l fel de capabili ca şi ele să se achite de partea lor. Ar fi de dorit ca fiecare să exprime cee ce simte cu privire la cele petrecute în loc să spună unul altuia ceea ce s-a întâmplat. Secretul relaţiilor cu un grad mare de intimitate şi un grad mic de efort constă în a învăţa să separi ceea ce este esenţial de ceea ce nu este, a învăţa să ajungi direct la miezul lucrurilor. Această capacitate decurge din permanenta conştientizare a propriilor simţăminte. Cu eşti mai apropiat de tine însuţi, cu atât poţi fi mai apropiat de partener. Mit: Încrederea în partener este esenţială într-o relaţie bună. Realitate: Esenţială este încrederea în tine însuţi. Dacă nu ai încredere în tine însuţi/însăţi riscul ca celălalt să nu aibă încredere în tine este destul de mare. El simte ezitarea ta şi mai ales vede că “nu dai prea multi bani pe tine” şi te tratează ca atare. Iar încrederea deplină pe care o poti avea în partenerul/a tău/a este asigurată şi de conştiinţa faptului că în acest Univers nimic nu e static, totul se transormă, chiar şi tu şi partenerul tău şi o dată cu voi relaţia voastră se transformă. O dată şi o dată tu sau el va alege să plece pe drumul lui în această viaţă sau în altă viaţă, iar ceea ce rămâne pentru fiecare este savoarea amintirilor unei relaţii împlinătoare şi autotransformatoare.

- 26 -

Lector Universitar Dr Elena Anghel

Relaţia de cuplu din perspectiva Analizei Tranzacţionale (AT)
Ce este AT? O teorie a personalităţii; O teorie a comunicării; O psihoterapie centrată pe optimizarea şi dezvoltarea personală; AT – o teorie a personalităţii

P A C
Stările eului sunt sisteme de emoţii, gândire şi de comportament legate de diferite etape de dezvoltare a unui individ şi chiar ale unui grup, o familie sau o organizaţie. • • • Starea eului: Părinte Cuprinde emoţiile, gândurile şi comportamentele pe care individul le-a învăţat din surse exterioare de figuri autoritare, şi în principal de la proprii părinţi. Exemple: fereşte-te de străini, să nu ai încredere în nimeni, joacă cum îţi spune şeful. Atunci când o persoană este „Părinte” ea reproduce atitudini şi comportamente pe care le-a împrumutat de la figurile părinteşti sau persoanele semnificative care au marcat-o în trecutul apropiat sau îndepărtat: tatăl, mama, învăţătorul, profesorul, şeful, etc. Subdiviziuni Părintele Normativ Părintele Întreţinător / Hrănitor

• •

- 27 -

Părintele Normativ • Părintele normativ: reprezintă judecăţile de valoare şi normele sociale. El spune copilului ce trebuie să facă. Este determinat de scenarii culturale şi familiale (scări de valori şi scheme de comportament). El facilitează executarea automată a sarcinilor repetitive. Exemple: • Când intri pe uşă trebuie să spui bună-ziua. • Trebuie să ajungi la timp când ai o întâlnire. • Nu ai voie să faci asta. • Niciodată nu faci ceva ca lumea. Părintele Întreţinător / Hrănitor •Părintele întreţinător sau hrănitor: reprezintă recomandările, reţetele sau modalităţile de a întreţine şi de a-şi asuma răspunderea. Permite răspunsuri rapide la o serie întreagă de întrebări ce încep prin „Cum să fac?”: cum să fac să am grijă, să fiu responsabil, să supravieţuiesc, să lucrez, să mă distrez, să-mi exprim furia. Părintele întreţinător încurajează, oferă căldura şi îngrijirea de care copilul are nevoie ca să trăiască ca şi permisiunea de a creşte. La extrem, el face tot ceea ce ar trebui copilul să facă, adică îl cocoloşeşte şi îl supraprotejează. Exemple: •Dacă aveţi vreo problemă veniţi să mă vedeţi. •Aşa trebuie să faceţi, aţi înţeles? •Bravo! •Te pot ajuta cu ceva? •Nu te nelinişti! Starea eului :Adultul Nu are nimic de-a face cu vârsta individului, ci priveşte mai degrabă domeniul „ceea ce se gândeşte”. Este orientat spre „realitatea” obiectivă: culege, înregistrează şi utilizează informaţiile din orice surse externe – din mediu (e urât afară, sunt în întârziere, nu am informaţii) - ca şi interne – ale Părintelui şi Copilului (mi-e somn, sunt conştient de..., vreau să învăţ mai mult, sunt responsabil pentru). Adultul se serveşte de aceste informaţii pentru a enunţa fapte, a calcula probabiltăţi, a emite soluţii, a lua decizii, a-şi preciza obiectivele, a-şi evalua rezultatele şi fără judecată de valoare sau asumarea vreunei responsabilităţi (Părintele). Adesea numit şi Calculator, Adultul înţelege realitatea fără afectivitate (Copilul) Originea Adultului: Deşi punctul său de plecare e situat în primul an de viaţă, gândirea autonomă, „personală” a Adultului se afirmă cu adevărat pe la 12 ani. Ea poate fi perfecţionată toată viaţa, mai ales în măsura în care şi mediul încurajează acest lucru.

- 28 -

Starea eului: Copilul Priveşte mai ales domeniul „ceea ce se simte” şi include nevoile, senzaţiile şi emoţiile care apar în mod natural la o persoană: sunt vesel, sunt trist, îmi e foame, îmi e sete. Această stare conţine în mod egal înregistrarea experienţelor trăite de copil şi modul în care el a reacţionat prin emoţii şi comportament. Exemplu: de fiecare dată când cineva ridică mâna îmi e frică deoarece îmi închipui că mă va lovi. Copilul este prima stare a eului care apare. Ea încearcă sub forma senzaţiilor externe sau interne toate nevoile şi dorinţele pe care în mod normal le încearcă o persoană şi le exprimă sub fomă de sisteme de comportament, de gândire sau de emoţii. Această stare conţine şi înregistrarea senzaţiilor sau emoţiilor trăite în copilărie. Ea explică ideea de condiţionare, adică ceea ce face ca o persoană să se îndrepte mai mult sau mai puţin conştient către ceva asociat cu plăcerile şi să evite ceva asociat cu suferinţele ei, fie că există sau nu un raport durabil între senzaţie şi stimularea respectivă. Re-condiţionarea permanentă a Copilului sub regulile de conduită ale Adultului este o condiţie a dezvoltării individului. În starea eului Copil, o persoană poate fie să-şi trăiască senzaţiile sau emoţiile prezente, fie să trăiască senzaţii sau emoţii din trecutul său.
-

Subdiviziuni Copilul Spontan sau Copilul Liber; Copilul Adaptat Supus vs. Copilul Rebel; Copilul Creator sau Micul Profesor;

Copilul Spontan sau Copilul Liber ceea ce vrea atunci când vrea; •exprimă nevoile cele mai fundamentale în reacţie directă cu plăcerea şi suferinţa; •asigură reglarea biologică a organismului şi dă stărilor eului mai elaborate informaţiile necesare pentru a menţine pe termen lung condiţiile unui asemenea echilibru; •este guvernat şi de cele patru emoţii fundamentale: frica, tristeţea, furia, bucuria.
•spune •În

aspectul său pozitiv este chiar centrul fiinţei umane. Exprimarea emoţională onestă, perceperea nevoilor şi satisfacerea lor sunt acţiuni productive care îi permit persoanei să evolueze. •In aspectul negativ, generează prin acţiunile sale spontane consecinţe personale şi sociale neplăcute, la limită punând în pericol propria viaţă sau a altora. Exemple: » Vreau asta. » Dă-mi asta! » Vrei să ne jucăm? » Vreau să încerc şi eu. » Mi-e bine. » Nu mai vreau.

Copilul Adaptat Se exprimă ori de câte ori acţionăm pentru a câştiga „persoane cu greutate” reale sau imaginare în anturajul nostru sau în scopul de a le face să reacţioneze în felul dorit. Copilul Adaptat

- 29 -

Copilul adaptat supus: vorbim despre el atunci când obiectivul este de a trăi în armonie cu aceste persoane, de a le obţine aprobarea, sau de a fi supus lor. Exemple: • Da, sigur, facem cum vrei tu! (ce-mi vine să-ţi spun câteva vorbe de duh...) • Da, domnule director! (aoleu, n-am înţeles nimic, ce o să mă fac?) • Poate fi victima, cea care nu are încredere în ea, sau primeşte permanent lovituri ale soartei. Copilul adaptat rebel: vorbim despre el dacă persoana acţionează contra directivelor parentale, în scopul de a obţine atenţia în detrimentul afecţiuni sau reacţionează la un părinte abuziv. • Exemplu: Nu mă duceţi pe mine de nas! O să mă adresez şefului ierarhic. Copilul Creator sau Micul Profesor: Este sursa creativităţii şi inovaţiei. Gândirea sa s-a elaborat când copilul , foarte mic fiind nu dispunea de un limbaj veritabil. Ea este intuitivă şi chiar magică. Deoarece s-a format în cadrul foarte intens al relaţiilor familiale, Copilul Creator dispune de o cunoaştere şi de o înţelegere foarte profundă în tot ceea ce priveşte relaţiile interpersonale. Are însă inconvenientul de a fi de multe ori ilogic sau incoerent, de a considera dorinţele sale realitate sau faptul că poate funţiona fantastic, imaginar. Exemplu: Îmi place să-mi pice fisa repede. În general prima impresie este cea mai bună. Îmi place, de asemenea, să abordez o problemă aproape de nerezolvat. Sfârşesc întotdeauna prin a găsi o soluţie care să ocolească dificultăţile. AT – o teorie a comunicării Ca teorie a comunicării, AT descrie ce se întâmplă când o persoană se întâlneşte cu o alta. Schimburile verbale şi nonverbale între stările Eului sunt numite TRANZACŢII. „Când două persoane se întâlnesc, este evident că apar atunci şase stări ale eului, câte trei pentru fiecare individ.” (E. Berne,1972, p.14) Interacţiunea dintre două persoane, fiecare cu câte trei „departamente” apte să reacţioneze duce la un număr foarte mare de posibilităţi. Oare Părintele dintr-un partener va ţine predici Copilului din celălalt partener? Oare cei doi Adulţi vor rezolva împreună o problemă financiară? Sau Copilul Liber al unuia dintre parteneri şi Copilul celuilalt vor ieşi împreună la joacă? Tipuri de tranzacţii TRANZACŢII SIMPLE 1.Tranzacţii paralele (complementare): Se realizează atunci când starea eului solicitată la celălalt răspunde stării eului care a fost la originea tranzacţiei, sau, alt fel spus, starea eului căreia îi este adresat stimulul este şi cea care oferă răspunsul Ex: “Copiii de astăzi sunt scăpaţi din mână.” (P) “Da, nu mai au nici un respect, pe vremea mea... (P)”

- 30 -

Ex: “Cât este ceasul?” (A) “Este 10 si 10 minute.” (A) Tranzacţiile curente sunt: de la P la C, de la P la P, de la A la A, de la C la C 2. Tranzacţii încrucişate Se realizează atunci când starea eului căreia îi este transmis mesajul diferă de cea care oferă răspunsul, sau, altfel spus, când individul căruia i-a fost solicitată o stare a eului nu răspunde pornind de la acea stare a eului şi furnizează interlocutorului lui un răspuns neaşteptat. Ex: (A) – (A): Unde erai ieri, când am avut nevoie de ajutorul tău? R: (C) – (P): N-ai terminat de pus întrebări, doar sunt liber! Un astfel de stimul de tranzacţie încrucişată în care Copilul răspunde unui stimul adresat Adultului, este după Berne, “probabil cauza cea mai frecventă de neînţelegere în căsătorii, în raporturile de lucru precum şi în viaţa socială.” Ex: •– (A): “Am prevăzut să lucrez la noapte la acest raport.” R: (P) – (C): “De ce te laşi mereu pe ultima sută de metrii?” Este tot un tip de tranzacţie încrucişată, inversă , atunci când Părintele este cel care răspunde stimulului adresat Adultului. Ex: (C) – (C) “Şi dacă am da o fugă în parc acum?” R: (P) – (C) “Nu ti-e gândul la muncă! Te gândeşti numai la distracţie!” TRANZACŢII DUBLE (ASCUNSE) Se derulează la mai multe niveluri, pe care le putem reduce, în general la 2: un nivel aparent, sau nivel “social” (explicit, verbal, observabil); un nivel ascuns, sau nivel “psihologic” (implicit, nonverbal) În astfel de tranzacţii apare riscul neînţelegerii între interlocutori, când tranzacţia ascunsă priveşte conţinutul mesajului, sau riscul manipulării dacă tranzacţia ascunsă priveşte relaţiile. Exemple: 1.I1: Nu ştiu dacă termin, mai e atâta de făcut . (A) - Nu mă ajuţi? (C -P) Nu vii la sedinţă mâine? (A ) – Mă laşi singur in fata şefului? ( C –P) 2.I2: “Cred ca această variantă este peste posibilităţile dumneavoastră” (A) – Poate că ar trebui să-ţi ofer ceva mai ieftin (P - C), “Mi-ar placea să-mi mai adăugaţi câteva dotări” (A) – Ei, drept cine mă iei? (C-P)

- 31 -

Regulile Comunicării • Atâta timp cât tranzacţiile sunt complementare, comunicarea se menţine; • Când tranzacţiile se încrucişează, comunicarea este fie întreruptă, fie ruptă; • Rezultatul tranzacţiilor duble este determinat mai degrabă la nivel psihologic decât la nivel social. Tipuri de tranzacţii eficiente în cuplu Steve & Shaaron Biddulph, (1999) prezintă patru modalităţi excelente în care doi parteneri de cuplu pot interacţiona cu diferite părţi ale Eului lor pentru a obţine o comunicare bună:
» » » »

Afecţiunea; Aprecierea reciprocă; Cooperarea; Apropierea. Afecţiunea: Tranzacţia Părinte → Copil

Toţi avem nevoie, din când în când, de cineva de care să depindem, care să aibă grijă de noi şi să ne dăruiască afecţiune. Nimic nu se compară cu a şti că celălalt doreşte ca tu să fii fericit(ă). Cuplurile recente fac asta frecvent: cei doi îşi spun cuvinte dulci, se ating fizic, sunt atenţi unul la celălalt – toate acestea făcând parte din ritualul de curtare. Când ne îndrăgostim, asemenea gesturi sunt uşor de oferit şi sunt preţuite de partener.” Tehnici menite de a creşte afecţiunea partenerului: - a-ţi exprima dorinţele cu voce tare şi a nu aştepta ca celălalt să ţi le ghicească, - a-i cere să te răsfeţe mai mult sau chiar a negocia, - a-i cere să te încurajeze atunci când ai nevoie - a-i cere pur şi simplu să-ţi facă complimente atunci când ai nevoie de ele. Aprecierea reciprocă – tranzacţia Părinte - Părinte Partenerii pot vorbi oricând au ocazia, depre valorile, crezurile, aspiraţiile şi idealurile lor, inclusiv cele privind educaţia copiilor. Părintele este departamentul visării şi al discuţiilor despre lucrurile cu adevărat importante. Se creează astfel, între cei doi parteneri, un teren comun în ceea ce priveşte direcţia vieţii ca şi un sistem comun de valori. Ţelurile individuale pot fi astfel cunoscute şi atinse în armonie – mai mult sau mai puţin – cu celălalt. Nu este vorba despre o suprapunere perfectă a direcţiei celor doi parteneri, ci mai degrabă, despre un stil de comunicare deschis, care să permită o adaptare continuă a celor doi parteneri.

- 32 -

Cooperarea: Adult → Adult O mare parte din viaţa de zi cu zi e compusă pur şi simplu din chestiuni practice. Mersul cu maşina sau cu autobuzul, împărţirea banilor, cumpărăturile, şcoala copiilor, bona, treburile casei, cine va face asta şi când. Cei doi terapeuţi recomandă o foarte mare atenţie la detalii şi centrarea pe soluţii rezonabile care să permită rezolvarea tuturor situaţiilor cu care se pot confrunta doi parteneri de cuplu. Apropierea - tranzacţia Copil → Copil “<<Apropiere>> înseamnă pur şi simplu joacă împreună. (...) Noţiunea de apropiere include distracţia şi recreerea împreună, afecţiunea reciprocă şi, desigur, actul de a face dragoste. Apropierea şi distracţia sunt moduri în care energia fiecăruia se regenerează. Recreerea, la urma urmelor, este re-creare.” (Steve & Shaaron Biddulph, 2004,) Tipuri de tranzacţii ineficiente în cuplu
•Steve

& Shaaron Biddulph (1999)

» Capcana salvării » Competiţia » Cuplul înstrăinat Capcana salvării - CE TE-AI FACE FĂRĂ MINE? Dimensiunea Părinte → Copil din viaţa unui cuplu trebuie, în principiu să fie o chestiune reverasibilă în care fiecare partener, de-a lungul timpului, dă şi primeşte ceva în schimb.” În felul acesta fiecare partener îşi „reîncarcă bateriile”. Dacă această dimensiune devine unilaterală, apare ceea ce putem numi o relaţie de salvare, care nu duce decât la epuizarea partenerului ofertant şi la acumularea de o serie de frustrări care vor eroda în timp relaţia. Competiţia - CONCURSUL ÎN CARE TOATĂ LUMEA PIERDE”. O astfel de relaţie se bazează pe ideea că „resursele de iubire sunt insuficiente, că dragostea nu ajunge pentru amândoi partenerii.” Şi acest tipar de interacţiune este deprins în copilărie dacă părinţii au fost foarte ocupaţi şi nu i-au acordat suficient de multă atenţie, sau au fost prea mulţi fraţi şi surorii, iar afecţiunea a fost distribuită tuturor. Soluţia ar fi „să dai şi să ceri mai mult în modul cel mai deschis posibil. Oferind mici <<daruri>> de atenţie, descoperim că nu pierde nimeni dacă celălalt câştigă, iar cantitatea netă de dragoste creşte.” Cuplul înstrăinat - CORĂBII NAVIGÂND SOLITARE. ” Este cel mai trist tipar de interacţiune, sau mai degrabă o mărturie a bolcării comunicării dintre cei doi parteneri. Cuplurile înstrăinate au avut parte de atâta suferinţă încât cei doi aproape că nici nu-şi mai vorbesc.” Steve & Shaaron Biddulph, 2004

- 33 -

Scenariul de viaţă
-

un plan de viaţă făcut în copilărie, întărit de părinţi, justificat de evenimente ulterioare şi culminând într-o alternativă aleasă.

Caracteristici: 1.Scenariul este un plan de viaţă; 2.Scenariul este orientat către o plată finală – adulţii îşi joacă scenariul şi aleg inconştient acele comportamente care să-i apropie de scena pe care ei înşişi au proiectat-o în copilărie şi care reprezintă recompensa sau pedeapsa finală pentru întreaga lor viaţă; 3.Scenariul este expresia unei decizii – sunt intemeiate pe trăiri Emoţionale – si reprezinta cea mai bună strategie adaptativă pentru copil; 4.Scenariul este întărit de părinţi; 5.Scenariul este stocat sub planul conştiinţei; 6.Realitatea este astfel interpretată încât să justifice scenariul. Scenariul învingător Scenariul învingător presupune atingerea scopului declarat. Dacă, fiind copil am hotărât să devin un mare învingător şi, adult fiind, am devenit, sunt un învingător. Dacă am hotărât să devin un exclus social (un cerşetor, un vagabond) şi am ajuns aşa ceva, sunt, de asemenea un învingător. Aşadar, SUCCESUL SCENARIULUI este raportat la obiectivel individuale, fixate în copilărie, şi nu la ţelurile social-dezirabile. AT afirmă că adulţii recurg la strategii infantile pentru a rezolva principala problemă a copilăriei: cum să obţii atenţie şi iubire necondiţionată. Când răspundem realităţii noastre de aici şi acum ca şi cum ar fi lumea primelor noastre decizii suntem în scenariu, ceea ce Este tot una cu a spune că suntem angajaţi în trăiri şi comportamente prescrise. Concluzii: Scenariul de viaţă este un concept foarte important în AT deoarece explică elegant comportamnetul oamenilor. Această înţelegere esre în mod special necesară în cazul comportamentelor nevrotice sau autodistructive. Poziţii de viaţă Conform lui Eric Berne, distingem patru poziţii de viaţă principale, adică patru moduri de a vedea relaţiile cu sine însuşi şi cu ceilalţi. Frank Ernst a propus reprezentarea acestora sub forma unui tabel pătrat, denumit „OK-ul Corral” EU SUNT OK Mă supravalorizez şi îl devalorizez pe celălalt. TU NU EŞTI OK Mă devalorizez şi îl devalorizez şi pe celălalt. EU NU SUNT OK Mă accept aşa cum sunt îl accept şi pe celălalt. TU EŞTI OK Mă devalorizez şi îl supravalorizez pe celălalt.

- 34 -

Stiluri de relaţionare în cuplu 1. EU SUNT OK, TU EŞTI OK, este soluţia cea mai constructivă. În această poziţie persoana este conştientă de propriile ei calităţi, are încredere în forţele proprii şi nu evită asumarea responsabilităţilor cerute de relaţia de cuplu. „Hai să vedem împreună ce se poate face!”, „Să căutăm cea mai bună soluţie!” 2. EU NU SUNT OK, TU EŞTI OK, este situaţia persoanei care stă în umbra partenerului de cuplu, complăcându-se în această ipostază. Se supune partenerului şi depinde de el. Afecţiunea nu este gratuită. Ea cultivă de asemenea sentimentul neputinţei sale, alegând de fiecare dată poziţia de victimă. Persoana se simte deprimată, demnă de dispreţ, inferioară, vinovată şi aşteaptă mereu ca salvarea să vină de la ceilalţi. Are de asemenea o nevoie puternică de a fi remarcată, solicitând partenerul până la epuizare, nesuportând să fie singură. „Este din vina mea!”, „Gata, o întind de aici!” „Eşti mai bun decât mine!” 3. EU SUNT OK, TU NU EŞTI OK, presupune manifestarea unor sentimente de dispreţ sau milă faţă de partener: „E numai din vina ta!”, „Eu am întotdeauna dreptate!”, „Dispari!”, „Tacă-ţi gura!” Persoana se identifică cu ceea ce este grandios şi extrem de valoros. Caută permanent originalitatea şi perfecţiunea, fiind foarte sensibilă şi intolerantă la orice tip de critică. Trebuie să fie mereu în situaţia de a fi lăudată şi apreciată. În schimb, îi devalorizează pe ceilalţi şi nu are încredere în ei 4. EU NU SUNT OK, TU NU EŞTI OK, este soluţia resemnării. Această persoană este mereu în poziţia de spectator al propriei vieţi. Nu face niciodată nimic pentru ea şi în plus nu-i crede nici pe ceilalţi în stare să facă ceva pentru ea. „E din vina noastră.” „Nu valorăm nimic.” „Nu ne rămâne nimic de făcut.” Depresia şi disperarea sunt sentimente pe care le încearcă frecvent o astfel de persoană. Concluzii: Majoritatea oamenilor nu sunt fixaţi într-o singură poziţie, ci au o poziţie dominantă pe care o pot folosi în funcţie de anumite situaţii, de persoanele implicate sau de gradul de urgenţă. Este evident însă faptul că poziţia de viaţă „Eu sunt OK, tu eşti OK” este benefică pentru o viaţă echilibrată. Triunghiul dramatic Mecanismele de manipulare a celuilalt sunt JOCURILE Distingem 3 roluri posibile într-un joc: PERSECUTORUL SALVATORUL VICTIMA SUPUSĂ SAU REBELĂ

- 35 -

Ansamblul acestor trei roluri, jucat către o persoană (prin stările eului personale) sau de către mai mulţi indivizi pe o scenă de teatru, constituie triunghiul dramatic. Cuplurile prinse în acest triunghi sunt cupluri disfuncţionale, supuse unui risc mare de a se destrăma în timp. Persecutorul (Părinte Critic + -) Salvatorul (Părinte Hrănitor + -)

Victima (Rebelă sau Supusă - +) Jocurile se înscriu în raporturile de competiţie: au deci o legătură importantă cu poziţiile de viaţă ale jucătorilor. Persecutorul şi Salvatorul sunt adesea transcrieri ale poziţiilor de viaţă + - (Eu sunt Ok, Tu nu esti Ok) pornind de la Părintele Critic şi de la Părintele Întreţinător. Victima este adesea o transcriere a poziţiei - + (Eu nu sunt Ok, Tu eşti OK) pornind de la stare de Copil Adaptat. Această victimă va fi rebelă sau supusă în funcţie de starea pe care o activează: Copil Adaptat Rebel sau Copil Adaptat Supus. Aşadar: Adultul şi Copilul Spontan nu sunt prezenţi sau activi când există un joc între mai mulţi indivizi; la fel se întâmplă şi pentru poziţia de viaţă + +. “Soluţia” jocurilor Modalităţi de a ieşi din triunghiul dramatic: Activarea unor stări ale eului: Adultul sau Copilul Liber sau altfel spus în trecerea în poziţia de viaţă + + (Eu sunt Ok, Tu eşti OK).

- 36 -

Lector Universitar Dr Elena Anghel Comunicarea Nonviolentă – garanţia unei relaţii de cuplu durabile (CNV)
Marshall B. Rosenberg

Definiţie CNV = comunicarea plină de compasiune; CNV = comunicarea ce ne conduce către dăruirea din inimă; CNV= este o modalitate de a ne concentra atenţia asupra noastră şi asupra celorlalţi. Valenţe pozitive ale CNV CNV te ajută: -să intri într-un contact profund cu tine şi cu ceilalţi; -să te eliberezi de efectele nocive ale vechilor experienţe şi ale condiţionării culturale (judecata, valorizarea, etichetarea); -să elimini tipare de gândire care conduc la certuri, furie şi depresie; -să rezolvi conflictele în mod paşnic, indiferent dacă e vorba de cele personale, sociale, domestice sau internaţionale; -să creezi structuri sociale ce susţin principiul satisfacerii nevoilor tuturor; -să dezvolţi relaţii bazate pe respect reciproc, compasiune, cooperare în familie, la locul de muncă sau în arena politică; Procesul CNV Cele patru componente ale modelului CNV sunt:
• • • •

Observaţia; Sentimentul; Nevoile; Cererea.

1.Observaţia: presupune a vedea ce se întâmplă efectiv într-o situaţie, fără a introduce în scenariul perceput nici un fel de judecată sau evaluare. Observaţia înseamnă aşadar să spunem pur şi simplu ce fac oamenii, ce ne place sau nu ne place. 2. Sentimentul: este componenta care exprimă trăirile pe care le avem ca urmare a implicării noastre în tot felul de situaţii. Aşadar în această etapă a CNV formulăm felul în care ne simţi când observăm situaţia în care ne aflăm: suntem jigniţi, speriaţi, bucuroşi, amuzaţi, iritaţi?

- 37 -

3. Identificarea nevoilor: noastre şi ale celorlaţi este cea de-a treia componentă a procesului de CNV. Este etapa în care identificăm şi verbalizăm nevoile personale legate de stările afective pe care le-am identificat. 4. Cererea: este etapa în care exprimăm într-o manieră foarte conccretă ceea ce ne dorim, ceea ce aşteptăm de la noi sau de la Ceilalţi pentru a ne îmbogăţi viaţa, a ne-o face mai frumoasă Exemplu: Sunt în faţa ta, mă simt extrem de prost pentru că am vărsat cafeaua pe cămaşa ta cea nouă, am nevoie să fac ceva pentru a-mi repara greşala, îţi propun să intrăm în primul magazin pentru a-ţi cumpăra o cămaşă nouă. Procesul CNV Exprimarea onestă prin cele patru componente; Primirea empatică prin cele patru componente. “O parte din CNV constă în exprimarea acestor patru informaţii foarte clar, verbal sau prin alte mijloace. Un alt aspect al comunicării constă în primirea aceloraşi patru tipuri de informaţie de la ceilalţi. Intrăm în contact cu ei înţelegând ceea ce observă, simt şi au nevoie, apoi primind a patra informaţie, cererea lor, descoperim ce le-ar putea îmbogăţi viaţa. Dacă ne menţinem atenţia concentrată asupra zonelor menţionate şi îi ajutăm pe cei din jur să facă la fel, creăm un flux al comunicării, înainte şi înapoi, până când compasiunea se manifestă natural: ce observ, ce simt, de ce anume am nevoie; ce anume cer pentru a-mi îmbogăţi viaţa; ce observi tu, ce simţi, de ce ai nevoie; ce anume ceri pentru a-ţi îmbogăţi viaţa...” Marshall Rosenberg
• •

Aplicarea CNV în viaţa şi în lumea noastră CNV poate fi aplicată eficient la toate nivelurile de comunicare şi în situaţii diverse:
• • • • • • •

relaţii intime; familii; şcoli; organizaţii şi instituţii; terapie şi consiliere; negocieri diplomatice şi de afaceri; dispute şi conflicte de orice natură. Comunicarea alienantă

Este cea care “ne înstrăinează de starea noastră înnăscută de compasiune, contribuind la comportamentul nosru violent faţă de ceilalţi şi faţă de noi înşine” – Rosenberg

- 38 -

Tipuri de comunicare alienantă: 1. judecăţile moralizatoare; 2. comparaţiile; 3. negarea responsabilităţii; 4. gândirea bazată pe ce merită fiecare;

1. Judecăţile moralizatoare Pleacă de la premiza că cei care nu acţionează în conformitate cu valorile noastre greşesc sau face ceva rău. Exemple: - “eşti leneşă”; - “problema ta este că eşti prea egoist”; - “e nepotrivit”. Când vorbim în acest limbaj, gândim şi comunicăm în termenii a ceea ce e în neregulă cu ceilalţi pentru că se comportă într-un anumit fel sau uneori, ce e în neregulă cu noi pentru că nu înţelegem sau nu reacţionăm cum ne-ar plăcea. Atenţia ne e concentrată pe clasificare, analiză şi identificare a greşelilor, şi nu pe ceea ce noi sau ceilalţi avem nevoie şi nu primim. Clasificarea şi judecarea oamenilor încurajează violenţa. La baza multor acte violente, fie ele verbale, psihologice sau fizice, stă un mod de gândire care pune conflictul pe seama faptului că adversarul greşeşte. Stă, de asemenea, incapacitatea de a se raporta la sine sau la ceilalţi în termenii vulnerabilităţii – ce ar putea simţi cineva, de ce se teme, după ce tânjeşte, ce îi lipseşte, etc. 2. Comparaţiile Sunt o formă de judecată care blochează compasiunea atât faţă de sine cât şi faţă de ceilalţi. “Dacă vrei să-ţi faci singur viaţa un iad, ai putea învăţa să te compari cu alţii” – Dan Greenberg, “How to Make Zourself Miserable” 3. Negarea responsabiltăţii Comunicarea alienantă ne împiedică să conştientizăm că suntem responsabili de gândurile, emoţiile şi acţiunile noastre. Folosirea expresiei uzuale “trebuie” în enunţuri ca “sunt lucruri pe C are trebuie să le faci, indiferent dacă îţi place sau nu” – ilustrează în ce fel responsabilitatea pentru acţiunile noastre este obturată de un astfel de limbaj. Negăm responsabilitatea pentru acţiunile noastre atunci când atribuim cauza lor: -unor forţe vagi, impersonale (“Am citit pentru că a trebuit.”); -situaţiei, diagnosticului, situaţiei personale sau psihologie (“Am ratat pentru că nu mă simţeam prea bine.”); -acţiunilor altora (“Mi-am cumpărat asta pentru că am văzut că ţie ţi-a folosit”); -dispoziţiilor unei autorităţi (“Am ţipat la el pentru că aşa mi-a zis şeful”); -presiunii de grup (“Am băut pentru că beau toţi”); -politicilor, regulilor şi regulamentelor instituţionale (“Te exmatriculez pentru că aşa scrie în regulamentul şcolii”); -rolurilor sociale sau legate de vârstă (“Uită pentru că e bătrân”); -impulsurilor incontrolabile (“Am fost dominat de impulsul de a-i zice vreo două...”)

- 39 -

Putem înlocui limbajul care implică lipsa opţiunii cu unul care recunoaşte alegerea. Ex: Aleg să fac asta, deşi nu-mi place, dar consider că... 4. Gândirea bazată pe ceea ce merită fiecare Comunicarea dorinţelor noastre sub formă de pretenţii blochează compasiunea. O pretenţie ameninţă explicit sau implicit ascultătorii că vor fi blamaţi sau pedepsiţi dacă nu se conformează. Se vor conforma dar vor face tot ce vor putea să-ţi surprindă şi să-ţi atece vulnerabilităţile. Nimeni nu se schimbă, sau nu face ceva dacă nu-şi doreşte. Ei vor acţiona doar dacă vor considera că acţiunea le este benefică. Exersarea CNV I. Observare sau evaluare? Când combinăm observaţia cu evaluarea, ceilalţi tind să audă critici şi să aibă o reacţie de rezistenţă la ceea ce spunem. CNV este un limbaj procesual care descurajează generalizările statice. Observaţiile trebuie să fie specifice unui anumit moment şi context ca in exemplul: “Mihai nu a luat o notă peste 6 tot semestrul” şi nu “Mihai e un elev slab.” Discerneţi între observaţii şi evaluări! •El s-a înfuriat ieri pe mine fără nici un motiv. •Ieri seara Maria şi-a ros unghiile în timp ce se uita la televizor. •El nu m-a consultat. •Tatăl meu e un om bun. •Mama munceşte prea mult. •Copilul e agresiv. •Nicu a venit la serviciu ultimul, toată săptămâna. •Maria mi-a spus că imi vine foare bine haina cea nouă. •Mătuşa mea se lamentează de fiecare dată când vorbesc cu ea. II. Identificarea şi exprimarea sentimentelor “O persoană matură devine capabilă să diferenţieze trăirile emoţionale în la fel de multe nuanţe, experienţe puternice şi pasionale sau delicate şi sensibile, ca cele din diversele pasaje muzicale dintr-o simfonie. (...). Pentru mulţi dintre noi trăirile emoţionale sunt limitate ca notele din sunetul goarnei.”- Rollo May . Sentimente versus non-sentimente O confuzie frecventă generată de limbă este folosirea verbului A SIMŢI sau expresiei A AVEA SENTIMENTUL fără a exprima neapărat un sentiment. Ex: SIMT că nu am făcut tot ceea ce trebuie – CONSIDER – ar fi cuvântul mai potrivit. În general, sentimentele nu sunt clar exprimate când cuvântul SIMT sau expresia AM SENTIMENTUL e urmată de: conjuncţii precum: că, de parcă, ca, pronume: eu, tu... şi enunţuri impersonale, nume sau substantive care desemnează persoane. Exemple: “Simt că tu trebuie să ştii mai bine.” “Am sentimentul că eu sunt chemat mereu.” “Simt că e zadarnic.” “Simt că Maria are dreptate.”
- 40 -

“Am sentimentul că şeful meu ne manipulează.” Diferenţa între CE SIMŢIM şi CE CREDEM că suntem: Ex: “Mă simt ineficient aici.” – “Cred despre mine că sunt ineficient”. “Mă simt dezamăgit de mine însumi”. - exprimă clar sentimentul. Diferenţa între CE SIMŢIM şi CUM CREDEM că reacţionează sau se comportă alţii. Ex: “Mă simt neînsemnat pentru cei cu care lucrez.”- nu exprimă sentimentul ci evaluarea pe care cred că mi-o fac alţii. “Mă simt neînţeles”- exprimă autoevaluarea pe care mi-o fac eu în raport cu alţii, sentimentul poate fi de nelinişte. “Mă simt ignorat” – e mai mult o interpretare a acţiunilor altora decât o exprimare clară a ceea ce simt (jignit, uşurat, etc.) Listă de cuvinte care exprimă felul în care interpretăm acţiunile altora, şi nu felul în care ne simţim: Abandonat; Împiedicat; Abuzat; Încolţit; Ameninţat; Înşelat; Atacat; Întrerupt; Bănuit; Lăsat baltă; Bruscat; Manipulat; Constrâns; Neapreciat; Cooptat; Neînţeles; Discreditat; Neglijat; Intimidat; Subestimat; etc Vocabular de sentimente Cum ne simţim când nevoile noastre sunt satisfăcute? Absorbit, afectuos, agreabil, alert, amabil, binevoitor, calm, dornic, drăgălaş, curios, emoţionat, entuziast, etc Cum ne putem simţi când nevoile noastre nu sunt satisfăcute? Abătut, agasat, contrariat, copleşit, cuprins de regrete, cuprins de remuşcări, decepţionat, enervat, îndurerat etc. Identificaţi propoziţiile prin care are loc exprimarea sentimentelor
•“Simt •“Sunt

că tu nu mă iubeşti.” trist pentru că pleci.” •“Mi-e frică atunci când ţipi la mine.” •“Când nu mă saluţi atunci mă simt neglijat.” •“Sunt bucuroasă că ai reuşit.” •“Eşti dezgustător.” •“Simt că vreau să mă laşi în pace.” •“Mă simt neînţeles.” •“Mă simt lipsit de valoare.”

- 41 -

III. Asumarea responsabilităţii asupra sentimentelor noastre Ce fac alţii poate fi un stimul pentru sentimentele noastre, însă nu cauza lor.“Oamenii sunt deranjaţi nu de lucruri, ci de perspectiva pe care o au asupra lor.” – Epictet Reacţii posibile la mesaje negative: 1.Ne culpabilizăm (Trebuia să fiu mai atent.) 2.Dăm vina pe alţii (Nu ai nici un drept să spui asta...Eşti un egoist. ) 3. Sesizăm nevoile şi sentimentele proprii ( Când spui despre mine că sunt cea mai rea persoană pe care ai cunoscut-o, mă simt jignită pentru că am nevoie să-mi fie recunoscute eforturile în ceea ce te priveşte); 4.Sesizăm sentimentele şi nevoile celuilalt. (Eşti supărat pentru că ai nevoie să ţin cont mai mult de sfaturile tale) Pe parcursul dobândirii responsabilităţii emoţionale, cei mai mulţi dintre noi traversează trei stadii: 1. “SCLAVIA EMOŢIONALĂ” când ne considerăm responsabili de sentimentele altora; 2. “STADIUL NESUFERIŢILOR” -în care refuzăm să recunoaştem că ne pasă de sentimentele sau nevoile altora. 3. “ELIBERAREA EMOŢIONALĂ” - în care ne asumăm întreaga responsabilitate pentru sentimentele noastre, dar nu şi pentru sentimentele altora, şi suntem conştienţi că nu ne putem satisface nevoile prejudiciindu-i pe alţii. Discerneţi între propoziţiile prin care are loc RECUNOAŞTEREA NEVOILOR si cele prin care se exprimă Asumarea Responsabilităţii Sentimentelor 1.”Mă iriţi când laşi actele firmei pe jos în sala de şedinţe.” 2. “Sunt furios când spui asta pentru că doresc respect şi consider cuvintele tale o insultă.” 3.”Sunt frustrat când întârzii.” 4. “Sunt trist că nu vii la cină pentru că speram să petrecem o seară împreună.” 5. “Sunt dezamăgit pentru că ai promis şi nu ai făcut.” 6. ”Sunt descurajat pentru că mi-ar fi plăcut să avansez mai mult în profesia mea până acum.” 7. “Sunt fericit pentru că ai reuşit.” 8. “Mi-e frică atunci când bei.” 9. “Sunt recunoscătoare că m-ai dus cu maşina, aveam mare nevoie să ajung mai repede acasă.” IV. Cum cerem lucruri care ne-ar îmbogăţi viaţa? Exprimând cereri într-un limbaj clar, afirmativ, concret şi centrat pe acţiuni, dezvăluim ceea ce dorim cu adevărat. Evităm formulările vagi, abstracte au ambigue şi să folosim un limbaj afirmativ, centrat pe acţiuni, comunicând ce anume cerem, nu ce nu cerem. Când vorbim, cu cât exprimăm mai clar ce aşteptăm de la ceilalţi, cu atât avem şanse mai mari să primim acel lucru. Fiindcă mesajul pe care îl transmitem nu e întotdeauna identic cu cel recepţionat, trebuie să învăţăm cum să aflăm dacă mesajul nostru a fost înţeles corect. Mai ales atunci când ne adresăm unui grup, trebuie să specificăm clar natura răspunsului pe care îl aşteptăm. Altfel putem iniţia discuţii neproductive, cre irosesc timpul grupului. Cererile sunt
- 42 -

văzute ca pretenţii atunci când ascultătorii cred că vor fi blamaţi dacă nu se conformează. Putem să-i ajutăm pe ceilalţi să aibă încredere că le comunicăm o cerere, nu o pretenţie, indicându-le că dorim să ne satisfacă cerere doar dacă o pot face de bunăvoie. Scopul CNV nu este să schimbe oamenii şi comportamentul lor pentru ca noi să ne impunem punctul de vedere, ci să ne ajute să stabilim relaţii bazate pe onestitate şi empatie care, în final să satisfacă nevoilor tuturor. Identificaţi propoziţiile prin care are loc Exprimarea unei cereri
•“Vreau

să mă înţelegi.” •“As vrea să-mi spui ce îţi place din tot ceea ce am făcut.” •“Mi-ar plăcea să ai mai multă încredere în tine.” •“Mi-ar plăcea să pregăteşti mai des cina.” •“Aş vrea să mă laşi să fiu eu însămi.” •“Aş vrea s-mi pregăteşti masa.” •“Mi-ar placea să vorbim.” •“Mi-ar placea să aflu mai multe despre tine.” •“Te rog vino mai repede acasă.”

BIBLIOGRAFIE 1.BAGAROZZI, D., Enhancing intimacy in marriage, Brunner-Routledge, 2001 2.Ciupercă, Cristian, Cuplu modern – între emancipare şi disoluţie, Editura Tipoalex, 2000; 3.Corneau, Guy, Există iubiri fericite? – Psihologia relaţiei de cuplu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000; 4.EVOLA, J., Metafizica sexului, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994, 2002. 5.Gray, John, Bărbaţii sunt de pe Marte, Femeile sunt de pe Venus, Editura Vremea, Bucureşti 1998; 6.Havemann, Ernest, Lehtinen, Marlene, Marriages & Families. New problems, new opportunities, University of Utah, Prentice – Hall Inc., Englewood Cliffs, USA, 1990; 7.Jung, Carl Gustav, Puterea sufletului, Editura Anima, Bucureşti, 1994; 8.Leonelli E., 1994, Dragoste şi sex, tradus în 1997, Bucureşti, Ed Doina; 9.Mitrofan, Iolanda, “Reflexia psihologică a celor patru elemente în dinamica integrării Egoului cu Sine. Incursiune într-o posibilă analiză holistică de simbol, Revista de Psihoterapie Experienţială, nr.30, iunie 2005; 10.Mitrofan, Iolanda, Ciupercă, Cristian, Psihologia relaţiilor dintre sexe, mutaţii şi alternative, Editura Alternative, 1997; 11.Mitrofan, Iolanda, Ciupercă, Cristian, Psihologia relaţiilor dintre sexe, mutaţii şi alternative, Editura Alternative, 1997; 12.Mitrofan, Iolanda, Ciupercă, Cristian, Psihologia vieţii de cuplu – între iluzie şi realitate, Editura SPER, Colecţia Alma Mater, Bucureşti, 2000; 13.Mitrofan, Iolanda, Ciupercă, Cristian, Psihologia şi terapia cuplului, Editura SPER, Colecţia „Caiete Experienţiale”, Nr 13, Bucureşti 2002; 14.Nuţă, Adrian, “Psihologia Cuplului”, Editura SPER, Colecţia Alma
- 43 -

Mater, Bucureşti, 2006; 15.S. De Bouvoir, “Le deuxieme sexe”, Gallimard 1949, tradus în 1998, Editura Univers, Bucureşti; 16.Shechtman, M & A, “Iubirea la timpul prezent - Cum să ai o căsnicie cu multă intimitate şi efort puţin”, Editura Elena Francisc Piblishing căsnicie cu multă intimitate şi efort puţin; 17.Stekel, W., “Psihologia eroticii feminine”, Ed. Trei, Bucureşti, 1997. 18.Stekel, W., “Psihologia eroticii masculine”, Ed. Trei, Bucureşti, 1997

- 44 -

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful