You are on page 1of 22

Balan Ioana

Bonciu Laura
Breazu Bianca Gabriela
Frumosu Alexandra Cristina
cls XII C
Conceptia atomista, conform careia universul este format din particule indivizibile, numite atomi,
separate prin spatii goale, a avut ca prim suport stiintific interpretarea pe care ea o poate da legilor
gazelor ( teoria cinetica a gazelor). Studiul legilor combinarii chimice (inceputul secolului al XIX-lea)
a contribuit in mod esential la fundamentarea si dezvoltarea teoriei atomiste: 1. s-au determinat
masele relative ale atomilor, 2. s-a facut clar distinctia intre atomi si molecule. Substantele cele mai
simple, elementele, au drept constituenti de baza atomi, iar cele compuse moleculele, rezultate din
asocierea unui numar relativ mic de atomi. Studiul proprietatilor fizice si chimice ale elementelor a
condus la o clasificare a lor (tabelul periodic al elementelor, D. I. Mendeleev, 1869), a carei explicatie
a fost data de-abia dupa descoperirea structurii atomilor.

Urmatorul pas in dezvoltarea teoriei atomiste l-a constituit descoperirea structuri atomilor,
adica punerea in evidenta a faptului ca atomii nu sunt particule indivizibile. In mod treptat, in
legatura cu rezultatele mai multor descoperiri ale fizicei experimentale, fizicienii au aflat care
sunt constituenti atomilor si care sunt proprietatile lor. Sub impulsul faptelor experimentale
fizicienii au ajuns la concluzia ca particulele constituente ale atomilor si, in buna masura, atomii
insusi nu asculta de legile mecanicei newtoniene. De asemenea, la scurt timp dupa evidentierea
naturii elecromagnetice a lumii si a posibilitatii de a intelege proprietatile ei de baza cu ajutorul
ecuatiilor lui Maxwell, s-a impus concluzia ca radiatia electromagnetica are unele proprietati in
contraradictie cu previziunile acestor ecuatii. Rezultatul cercetarilor experimentale si teoretice
intreprinse in deceniile al doilea si al treilea ale secolului nostru este sintetizat in fizica cuantica.
Componentele ai de baza, mecanica cuantica si teoria cuantica a radiatiei, studiaza legile de care
asculta constituenti atomilor si respectiv, legile care guverneaza comportarea campului
electromagnetic. Fizica cuantinca sta la baza explicarii comportarii nucleelor, atomilor,
moleculelor, radiatiei electromecanice, ca sisteme izolate sau in interactiune.
STRUCTURA ATOMILOR

Parte dintre descoperirile fizicei la sfarsitul secolului trecut privesc direct atomii si
au ridicat intrebari referitoare la structura acestora. A reiesit in mod clar ca atomii nu
pot fi indivizibili, asa cum isi imaginau filozofii antici.
Dupa cum se arata in relatii chimice care au loc in celule electrolitice, precum si la
trecerea curentului prin gaze la presiune joasa, au fost pusii in evidenta ionii - atomi
incarcati cu electricitate iar dupa descoperirea electronului s-a tras concluzia ca
electronii provin din interiorul atomilor, fiind constituenti ai acestora. Atomul care
contine electroni, deci sarcina electrica negativa, trebuie sa contina sarcina electrica
pozitiva in aceeasi cantitate, astfel incat sistemul sa fie neutru din punct de vedere
electric. Electroni se pot si atasa atomilor, formand ioni negativi. Tinand seama de
faptul ca masa electronului este mult mai mica decat masa atomului, rezulta fie ca un
atom contine extrem de multi electroni, fie ca sarcina pozitiva este purtata de o masa
mult mai mare decat cea a electronului. Datele experimentale au confirmat a doua
presupunere.

La inceputul secolului al XX-lea au fost concepute primele modele atomice.


Masuratorile de spectroscopie, studiul radiatiilor X, al radioactivitatii naturale au
furnizat date despre atomi si constituentii acestora, reprezetand un material faptic
de care orice model atomic trebuie sa tina seama.
ATOMUL CU MAI MULTI ELECTRONI

Modelul lui Bohr se putea aplica


doar atomilor de hidrogen. Mecanica
cuantica a permis intelegerea
structurii atomilor cu mai multi
electroni. Exista o serie de fapte
experimentale care permit
intelegerea modului in care electronii
se organizeaza in atomii
multielectronici.

Deosebirea care exista in acest caz fata de cel al atomului


de hidrogen unielectronic este necesitatea de a lua in
consideratie pe langa forta (centrala) de atractie a nucleului
si forta de respingere a celorlalti electroni. O prima
aproximatie a miscarii electromilor in acest caz se poate
obtine presupanand ca toti electronii care se misca in
interiorul orbitei electronul in discutie actioneaza prin
miscarea fortei de atractie a nucleului. Acest efect este
denumit ecranare.
Daca ne fixam atentia asupra celui de al n-lea electron,atunci cei n - electroni
interiori vor ecrana nucleul, electronul n "simtind" o forta de atractie micsorata,
ca si cum nucleul ar avea o sarcina Z' x e - (n-1) x e = e x (Z - n + 1). Electronii
exteriori electronului n nu vor actiona prin nici o forta, fortele lor
compensandu`se reciproc. Prin urmare, primul nucleu se va misca sub influenta
unui nucleu de sarcina Ze, al doilea sub influenta unei sarcinu (Z - 1) x e, al treilea
sub influenta unei sarcini (Z - 2) x e ... . Deci, spre deosebire de atomul
unielectronic, aici electronii se gasesc sub influenta unei sarcini nucleare
"efective", dependente de numarul de electroni interiori.
Acest lucru se reflecta si asupra potentialelor de ionizare succesiva a atomului,
notate cu Ik (pentru energia de ionizare a electronului k) si care se pot ordona
astfel : I1 < I2 < I3 < I4 < ... < Ik < Iz.
In aproximatia considerata (model planetar cu sarcina nucleara ecranata)
energia electronilor va fi data de o formula analogica cazului hidrogenului, in care
se inlocuieste Z cu Z' ,

W = - Z' x e2K/(2 x r),

iar energiile de ionizare succesiva vor fi

In = Wn = n x e2 x K/(2 x rn).

Razele orbitelor in aceasta aproximatie vor fi

rn ~ n/In .
Informatii privind atomii multielectronici le putem obtine analizand spectrele optice
ale acestor atomi. Ca si pentru atomul de hidrogen, spectrele atomilor
multielectronici pastreaza caracterul discret, prezentand linii. Modificand in mod
convenabil (empiric) relatia lui Balmer, se pot deduce frecventele liniilor spectrale.
Modificarile afecteaza Z-ul care trebuie inlocuit cu Z' (ecranat) si numerele cuantice ce
apar in relatie cu altele "efective" (care nu mai sunt numere intregi).Calculul concret
al valorilor nivelelor de energie devine extrem de laborios si nu poate fi efectuat decat
cu ajutorul mecanicii cuantice. Daca nu intereseaza valoarea precisa a nivelelor
energetice pentru fiecare atom in parte, putem "construi" atomul pe baza unor
principii simple.

In acest scop se tine seama de principala restrictie: energia atomului construit


trebuie sa fie minima pentru numarul de electroni dat. In acest scop se completeaza
nivelele electronice incepand de la cel de energie minima spre cel de energie mare.In
continuare va trebui sa se tina seama de principiul de excluziune al lui Pauli.

Pentru un atom dat, caracteristic este nu numai numarul de electroni pe care il


poseda, ci si modul in care acestia sunt distribuiti pe diferitele paturi si subpaturi.
Aceasta aranjare poarta numele de configuratie electronica.
Numarul de electroni cu acelasi n si l se da prin indicele atasat orbitalului
respectiv. Principiul lui Pauli impiedica asezarea tuturor electronilor pe nivelul
energetic cel mai scazut, repartizandu'i trepatat pe nivele tot mai ridicate.
Deoarece energia orbitalului depinde nu numai de interactiunea lui cu
ceilalti electroni, succesiunea orbitalilor nu va urmari in mod riguros
completarea s, p, d, f, .... Abateri de la aceasta succesiune vor fi tot mai dese
la atomii cu multi electroni.

Din aceasta cauza,este necesara determinarea experimentala a


succesiunii reale a orbitalilor, respectiv a configuratiei electronice reale.
Acest lucru se realizeaza studiind spectrele optice si de radiatii X ale
atomilor multielectronici. In prezent dezvoltarea tehnicilor de calcul ( a
ordinatoarelor ) si a metodelor aproximative in mecanica cuantica permite
calculul cu o suficienta precizie a succesiunii orbitalilor electronici in
ordinea crescanda a energiei.
Modele atomice

J.J. Thomson (1903) si H. Nagaoka (1904) au propus independent modelele


atomice diferite.

Thomson si-a imaginat atomul


ca pe o sfera in care sarcina In modelul propus de Nagaoka, sarcina
pozitiva este uniform distribuita pozitiva este concentrata intr-un volum
si in interiorul careia se afla relativ mic, iar electronii sunt in miscare in
electronii. In starea normala a jurul ei. Atomul lui Nagaoka era un sistem
atomului, electronii se afla in solar in miniatura. Modelul a parut
repaus. Scosi din pozitiile de inacceptabil, deoarece nu rezolva
echilibru, electronii oscileaza in problema stabilitatii atomului : electronii in
jurul acestor pozitii si emit miscare lor orbitala - miscare accelerata,
lumina. Pentru ca frecventa deoarece cel putin directia vitezei se
emisa sa fie in domeniul schimba permanent - trebuie sa emita
observat experimental, raza energie, deci sistemul nu se afla intr-o
sferei trebuie sa fie de ordinul a stare stabila.
10 la puterea -10 m, asa cum
indica si informatiile obtinute
din studiul gazelor.
Experientele lui Rutherford

In experientele de imprastiere a particulelor L(alfa),


conduse de Rutherford la Mancherster (1909 - 1911),
a fost folosita o sursa de radiu, iar tinta bo,bardata a
fost o foita metalica de aur. Detectia particulelor
L(alfa) se face pe baza efectelor produse : ionizare,
transformare de energie cinetica in lumina material
luminescente. Rutherford a numarat, pe baza
observatiei directe, sscintilatiile produse de
particulele L(alfa) pe un ecran din sulfura de zinc.
Astazi exista numeroase metode de amplificare a
efectelor particulelor si deci de detectare
convenabila a lor.
Modelul atomic al lui Rutherford
In urma experientelor lui Ruyherford s-a impus modelul sau atomic: atomul are un
nucleu incarcat pozitiv, de dimensiuni liniare de ordinul a 10 la puterea -14 m, extrem de
mici in comparatie cu dimensiunile liniare ale atomului insusi, de ordinul a 10 la puterea
-10 m. Electronii se gasesc in volumul atomic si au dimensiuni neglijabile.
Electronii se resping reciproc tot prin forte electrostatice. Situatia este la prima
vedere asemanatoare celei dintr-un sistem planetar, deoarece fortele de
interactiune coulombiene au aceeasi dependenta de distanta dintre particule ca
fortele gravitationale. De aceea modelul atomic al lui Rutherford este numit si
modelul planetar al atomului.
Experientele arata ca atomii sunt edificii stabile, cu volume determinante, a caror
modificare se face greu chiar la presiuni mari. Dimensiunile atomilor si ionilor
pot fi obtinute din date despre cristalele care-i contin. Intr-un sir izoelectric (ioni
cu acelasi numar de electroni, dar cu diferite sarcini nucleare) dimensiunile
ionilor scad pe masura cresterii sarcinii nucleare.
Numarul de fapte experimentale care confirma modelul atomic al lui Rutherford a crescut
de-a lungul anilor. Exista in prezent posibilitatea de a sonda modul in care sarcina electrica
negativa este repartizata in interiorul atomilor si, mai mult decat atat, exista posibilitatea de
a determina distributia de sarcina pozitiva in volumul nucleului.
Experienta de interferenta cu electroni

Experienta cu electroni, efectuata de Mollenstedt si Duuker (1954),


care este corespondentul experientei din optica cu biprisma
Fresnel. Experienta atestata si ea proprietatile ondulatorii ale
electronilor. In calea unui fascicul de electroni provenind de la
sursa S este plasata la un fir metalic F incarcat pozitiv. El atrage
electronii, deviindu-i usor din drumul lor. La iesirea din sursa
electronii au traiectorii aproape paralele. Dupa devierea lor de
catre fir lucrurile se petrec, cu buna aproximatie, ca si cum
electronii din dreapta axei fir-sursa ar proveni de la o sursa S2
aflata la dreapta sursei reale, iar cei din stanga acestei axe ar
proveni dintr-o sursa S1 aflata la stanga sursei S. Pe un ecran E
care inregistreaza electroni se obtin franje de interferenta - benzi
paralele cu firul F. Firul metalic F (fir de cuart metalizat prin
evaporarea in vid) are un diametru de ordinul micrometrului. Daca
firul nu este incarcat electric, pe ecran se obtine o figura de
difractie centrala pe "umbra" firului.
Interpretarea statistica a experientelor de difractie cu electroni

Sub influenta ideilor lui Born,majoritatea fizicienilor au aderat la teza ca fenomenul de


difractie electronica nu inseamna o negare a existentei electronului ca particula a carei
masa si sarcina sunt localizate intr-o regiune extrem de mica a spatiului, ci numai o
dovada a valabilitatii unor legi statice (fara suport dinamic in mecanica clasica) in
evolutia acestor particule in dispozitivele de difractie. Detectorul din experienta lui
Davisson si Germer,de exemplu,se inregistreaza electroni individuali si nu fractiuni ale
acestora.Aceasta interpretare,asemanatoare celei din cazul radiatiei electromagnetice,
extinsa la toate situatiile intalnite pana acum in fizica miscroscopica, sta la baza
mecanicii cuantice. Este dincolo de obiectivele noastre o expunere sistematica a
mecanicii cuantice. Miezul mecanicii cuantice este un postulat,zis al interpretarii
statistice, care afirma ca in conditiile experimentale create de aparatele in care se
lucreaza cu microparticule,comportarea acestora este determinata numai statistic.
De exemplu, in experientele lui Davisson si Germer este imposibil sa prevedem ce
directie a spatiului va urma un electron dupa interactiunea cu reteaua cristalina. Nu se
poate face nici o corelatie intre conditiile initiale ale miscarii fiecarui electron si evolutia
sa ulterioara. Este insa posibil sa calculam, pe baza ecuatiilor mecanicii cuantice, care
este probabilitatea ca un electron sa se indrepte intr-un anumit element de unghi solid
delta ohm , arbitrar de mic,si,in consecinta, daca lucram cu un numar mare de
electroni,putem prevedea cu buna aproximatie numarul de electroni in fiecare element
de unghi solid.

In lumea atomilor :
legile dinamicii clasice nu sunt valabile;
nu se cunosc legi dinamice care sa le inlocuiasca;
se pot formula legi statice care descriu corect rezultatele
experimentale.
 
Logica tabelului lui Mendeleev-Atomul

Tabelul periodic al elementelor reprezintă -


după cum cei mai mulţi cititori ştiu - o
listă a tuturor tipurilor de atomi ce
constituie Universul. Identitatea unui
atom - adică ceea ce face ca un atom să
fie, de pildă, de H - este dată de numărul
de protoni din nucleul atomic. Numărul
de protoni ai unui atom este egal cu
numărul de electroni, ceea ce face ca
atomul să fie neutru din punct de vedere
electric.  Numărul neutronilor poate
diferi pentru atomi ai aceluiaşi element,
situaţie în care atomul se numeşte
izotop. Tabelul periodic aşază
elementele în funcţie de numărul de
electroni ai atomilor. Hidrogenul are un
electron şi se află la începutul tabelului,
heliul are 2, carbonul 6, oxigenul 8,
aurul 79, uraniul 92 etc.
Deşi
Deşi fiecare
fiecare electron
electron dintr-un
dintr-un atom
atom ee
caracterizat
caracterizat de
de 44 numere
numere cuantice care îl
Se
Se cunoaşte
cunoaşte astăzi
astăzi că
că aranjamentul
aranjamentul descriu
descriu în
în mod
mod unic,
unic, doar
doar două
două dintre
dintre
electronilor
electronilor în
în cadrul
cadrul atomilor
atomilor acestea
acestea intervin
intervin în
în discuţia
discuţia despre tabelul
determină
determină proprietăţile
proprietăţile chimice
chimice ale
ale periodic.
periodic. Numărul
Numărul cuantic
cuantic „n” determină
determină
acestora,
acestora, iar
iar aranjamente
aranjamente similare
similare energia
energia electronului
electronului în fiecare orbital (cu
dau
dau naştere
naştere unor proprietăţi câteva
câteva ajustări
ajustări date
date dede celelalte
celelalte numere),
numere),
asemănătoare
asemănătoare.. iar
iar numărul
numărul cuantic
cuantic „l”
„l” determină
determină forma
forma
orbitalului.
orbitalului.
Toate elementele din
tabelul periodic sunt
aranjate în grupuri pe
baza valorii lui „l”.
Elementele din aceeaşi
coloană au electronii
exteriori dispuşi pe
orbitali de forme
identice, ceea ce
înseamnă că au
proprietăţi chimice
similare.
Tabelul periodic al elementelor este format din patru blocuri,
individualizate grafic prin culori distincte, aşa cum se poate observa
în figura de mai jos, unde blocul s este albastru, p este galben, d
este roz, iar f este verde. Blocul s are l=0 şi fiecare linie din acest
grup poate găzdui 2 elemente.
Blocul p are l=1 şi fiecare linie din acest bloc poate găzdui 6
elemente.
Blocul cu l=2 - blocul d - poate ţine 10 elemente pe linie, iar blocul
corespunzător lui l=3, blocul f, poate găzdui 14 elemente pe linie.
Pentru a reprezenta tabelul într-un spaţiu mai îngust, adesea blocul f
este aşezat în subsolul tabelului, dar dedesubt este reprezentat în
poziţia corespunzătoare, rezultând un tabel mai lat, dar corect.
Trebuie menţionat că am putea poziţiona heliul şi hidrogenul atât
în blocul s, cât şi la capătul din dreapta al tabelului, în blocul p.
Proprietăţile lor chimice justifică plasarea lor în ambele blocuri.

Forma corectă a tabelului lui Mendeleev


Într-un anume bloc, n creşte cu
unu pentru fiecare linie din
tabel. Deci electronii exteriori
ai elementelor situate
dedesubtul altor elemente au
mai multă energie şi sunt mai
slab legaţi de atomi. Pe
măsură ce se adaugă
electroni în jurul atomilor,
fiecare nou electron ocupă cel
mai scăzut nivel energetic
disponibil, iar nivelurile
energetice ale orbitalilor
determină unde diferitele
blocuri „l” (s, p, d, f) îşi au loc
în tabel, pe verticală.
CONFIGURAŢIA ELECTRONICĂ A ATOMILOR. CELE 4 NUMERE CUANTICE

 Electronii sunt distribuiţi în  În cadrul oricărui strat, primul


cadrul atomilor pe straturi, substrat este desemnat ca fiind “s”
substraturi şi orbitali. Numărul şi consistă dintr-un singur orbital, al
cuantic "n" identifică stratul, deci doilea substrat se numeşte “p” şi
nivelul energetic al unui anume consistă din 3 orbitali (nu neapărat
electron în cadrul configuraţiei toţi fiind “populaţi” cu electroni), al
electronice a atomului respectiv. treilea substrat este numit
Numărul cuantic "l" determină întotdeauna “d” şi consistă din 5
substratul (s, p, d sau f) pe care orbitali, al patrulea substrat se
electronul se găseşte. Numărul numeşte “f” şi consistă din 7 orbitali,
cuantic "ml" desemnează orbitalul iar lista poate continua (cu
în cadrul căruia un electron poate fi denumirea substraturilor în ordine
localizat. alfabetică: g, h, i etc.).

 Tipul unui orbital (deci substratul căruia îi aparţine) este strâns legat de forma orbitalului. De
pildă, orbitalii din substraturile ”s” (“orbitalii s”) sunt sferici şi simetrici, iar “orbitalii p” pot fi
descrişi ca având doi lobi etc. O altă metodă de a desemna un substrat, deci tipul unui orbital,
este prin intermediul numărului cuantic orbital “l”. Valorile sunt : 0 pentru “orbitalii s”, 1 pentru
“orbitalii p”, 2 pentru “orbitalii d”, 3 pentru “orbitalii f”, 4 pentru “orbitalii g”, etc.
 Ca regulă, pentru o anumită valoare a lui n
avem n substraturi şi n2 orbitali. Mai mult,
un strat poate "găzdui" 2n2 electroni, iar
un substrat poate fi ocupat de maxim
2(2l+1) electroni.
Al treilea  număr cuantic este ml, numărul
cuantic magnetic, care identifică orbitalii în
cadrul substraturilor, iar fiecare valoare a
lui ml corespunde uneia din orientările
permise pentru câmpul magnetic asociat
orbitalului (pentru un substrat "p" - ml
poate fi -1,0 sau 1, pentru un substrat "d",
ml poate fi -2,-1,0,1 sau 2 etc.).

Formele geometrice asociate orbitalilor de pe diferitele


substraturi

Al patrulea număr cuantic este ms - spinul electronului, care


poate avea doar două valori: +1/2 (spin paralel) şi -1/2 (spin
opus). Pe un orbital încap maxim 2 electroni, primul ocupant
fiind de spin paralel, iar al doilea, în mod obligatoriu, de spin
opus.
Cvadrupletul (n, l, ml, ms) descrie complet un electron din
configuraţia unui atom, iar principiul excluziunii formulat de
Pauli spune că nu pot exista doi electroni într-un atom care să
aibă valori identice pentru toate cele 4 numere cuantice.
 http://www.youtube.com/watch?v=sM
Go2CHAPb0

You might also like