You are on page 1of 2

RETORICĂ ŞI TEORIA ARGUMENTĂRII

09.10.2003, CURS 1
 Aristotel a fost cel care a sistematizat regulile empirice ale retoricii. A
trăit între anii 384-322 B.C. şi mai era numit şi Stagiritul, de la Stagira
localitatea unde s-a născut.
 Poetica lui Aristotel este numită cea de-a doua retorică.
 În epoca clasică a antichităţii apare conştiinţa retorică.
 Pirmii care redactează pledoarii sunt oratorii, celebru fiind Corax din
Siracusa urmat de Tizias care este autorul celui mai mare manual de
retorică, profesor al lui Gorgias, Lisias şi Isocrate (întemeietorii şcolii de
retorică).
 Retorica – arta de a vorbi bine, de obicei în public, cu scopul de a-l
convinge pe receptorul discursului (Aristotel).
 Romanii preiau moştenirea greacă prin doi mari oratori: Cicero şi
Quintilian. Quintilian realizează prima expunere în lucrarea De
institutione oratoria (primul tratat de pedagogie).
Cele trei dimensiuni ale retoricii:
1. Punerea la punct a unui plan al discursului
2. Originea juridico-politică a artei
3. Orientarea sa generică şi pragmatică
Discursul trebuie adaptat timpului, locului şi publicului căruia îi este adresat.
Filosofia a reproşat retoricii că:
1) Retorica se pronunţă asupra opiniei şi nu asupra a ceea ce este de fapt.
Sursa retoricii se află într-o într-o sursă a cunoaşterii bazată pe verosimil,
plauzibil şi probabil şi nu pe adevăr şi pe certitudine logică.
2) Retorica este arta de a face să triumfe cauza pe care o apără retorului
fiindu-i indiferent adevărul.
3) Retorica este o demagogie pentru că ea caută să provoace aderarea la
anumite opinii cu ajutorul emoţiilor. Retorica produce o convingere ce
ţine de credinţă şi nu de convingerea proprie cunoaşterii. Oratorul nu ne
arată cu adevărat ceea ce este pe drept, ci ceea ce pare aşa în ochii
mulţimii care trebuie sa judece.


S-au accentuat trăsăturile ornante ale retoricii şi a evoluat la arta ornării
discursului. Această tendinţă a culminat în secolele XVIII – XIX s-au
atribuit retoricii ca obiect de studiu figurile de stil.
La începutul secolului XX retorica a murit avînd parte de blamuri şi apoi
a renăscut în anii ’60-’70.
Aristotel distinge trei tipuri de discurs, fiecare caracterizat printr-un
subiect (SB), scop (SC), criteriu (C), timp (T), argumentaţii (A).

1) Genul deliberativ SB: discuţii politice SC: informarea C: criteriul utilităţii în raport cu cetatea T: viitor A: exemplul 2) Genul judiciar SB: discursuri juridice SC: acuzarea sau apărarea C: cel al dreptăţii T: trecut A: entimemă (tip de raţionament care se mai cheamă şi silogism incomplet) 3) Genul epidictic SB: elogiul sau blamul SC: elogiul sau blamul C: frumosul sau urîtul T: trecut A: exemplul .