Revistă teologică şi culturală a elevilor

Liceului Ortodox ,,Episcop Roman Ciorogariu” Oradea

Colectivul de redacție:
Preşedinte de onoare:
Preasfinţitul Părinte Sofronie Drincec, Episcopul Oradiei
Preşedinte:
Pr. Prof. Radu Rus
Vicepreşedinte:
Pr. Prof. Dorel Leucea
Membri:
Pr. Prof. Alexandru Dulca
Pr. Prof. Alin Sonea
Arhid. Prof. Ştefan Lakatos
Prof. Ramona Urdea
Cristian Nistor – cls. a XII-a A
Andi Bacter – cls. a XI-a A
George Sabău – cls. a X-a A
Mirel Fanya – cls. a IX-a A

Revistă teologică şi culturală a elevilor
Liceului Ortodox ,,Episcop Roman Ciorogariu” Oradea

„Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi şi v-am rânduit
să mergeţi şi roadă să aduceţi, şi roada voastră să rămână, ca Tatăl
să vă dea orice-I veţi cere în numele Meu”
(Ioan 15, 16)

Apare cu binecuvântarea Preasfinţitului Părinte Sofronie, Episcopul Oradiei
ISSN 2067 – 502X

Nr. 7

Spes Orthodoxiae

2

SCRISOARE PASTORALĂ LA ÎNVIEREA DOMNULUI 2015
† SOFRONIE
Prin harul lui Dumnezeu
Episcop dreptmăritor al Oradiei,
Preacuviosului şi Preacucernicului cler, cuvioşilor vieţuitori ai aşezămintelor monahale
şi evlaviosului şi iubitorului de Hristos popor al Lui din Sfânta şi de Dumnezeu păzita
Eparhie Ortodoxă Română a Oradiei, har, binecuvântare şi pace de la Dumnezeu, Tatăl
nostru Cel din ceruri şi de la Domnul nostru Iisus Hristos, iar de la noi fierbinte îmbrăţişare în
Duhul Sfânt.
Hristos a înviat!
„Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi” (Ioan 11, 25).
Binecinstitori creştini şi creştine,
În lumina învierii Mântuitorului, lumina necreată a lui Dumnezeu, sufletele noastre se
bucură şi trupurile se veselesc, primind nădejdea cea mare a propriei învieri, în Ziua
Domnului. Iar mărturisirea noastră comună despre învierea lui Hristos, repetată an de an şi
generaţie după generaţie, pe faţa întregului pământ, face din civilizaţia creştină civilizaţia
învierii, descoperind lumii întregi Biserica Ortodoxă ca Biserica Învierii. Din punct de vedere
cultural, creştinismul ortodox este recunoscut ca religia învierii, a vieţii şi a speranţei, sursă
nestinsă a bucuriei, în pofida tuturor încercărilor prin care dreptmăritorii creştini au trecut, în
decursul istoriei şi le suportă şi astăzi. Pentru că civilizaţia creştină nu este o civilizaţie a
morţii, ci a învierii, iar cultura creştină nu este o cultură a morţii, ci a speranţei în înviere.
Marele Pavel, Apostolul neamurilor, le scria corintenilor că „vrăjmaşul cel din urmă
care va fi nimicit este moartea” (I Corinteni 15, 26) şi se întreba, retoric, în aceeaşi epistolă,
mărturisind despre învierea Domnului şi profeţind despre învierea noastră: „unde îţi este,
moarte, biruinţa ta? Unde îţi este, moarte, boldul tău?” (I Corinteni 15, 55). Arătând că

Nr. 7

Spes Orthodoxiae

3

„boldul morţii este păcatul” (ibidem 15, 56) şi că biruinţa asupra păcatului şi a morţii ne-a fost
dată prin Domnul nostru Iisus Hristos (ibidem 15, 57), Cel care, fără de păcat fiind, a murit
pentru păcatele noastre, demonstrează împlinirea vechilor profeţii: a lui Isaia, care Îl vede în
Duh pe Domnul Savaot dând „la o parte vălul care învăluie toate popoarele şi perdeaua care
acoperă toate neamurile” (Isaia 25, 7) şi prooroceşte că „El va înlătura moartea pe vecie!”
(Isaia 25, 8); dar şi profeţia lui Osea – „din stăpânirea locuinţei morţilor îi voi izbăvi şi de
moarte îi voi mântui. Unde este, moarte, biruinţa ta? Unde-ţi sunt chinurile tale?” (Osea 13,
14).
Dacă păcatul lui Adam a adus în lume moartea, moartea pe Cruce a Domnului şi
Învierea Sa deschid calea spre învierea cea de obşte, inaugurând orizontul speranţei celor mulţi
şi păcătoşi, răscumpăraţi prin jertfa Celui fără de păcat, a Domnului şi Mântuitorului nostru
Iisus Hristos. Şi dacă multitudinea păcatelor omenirii aduce cu sine întuneric şi genune,
sacrificarea prin răstignire a Mielului lui Dumnezeu, revarsă lumină în întuneric, lumină pură
şi necreată, ţâşnind din Hristos-Mirele înjunghiat al Bisericii, peste tenebrele mormintelor
noastre, în întunericul patimilor umanităţii căzute, deşirate, desfigurate, lumina Învierii lui
Hristos aducând raze de speranţă peste omenire, invitând chipul desfigurat al lui Dumnezeu
în om la transfigurare, prin despătimire, luminare şi îndumnezeire, calea urcuşului
duhovnicesc la care Biserica Ortodoxă îmbie pe toţi fiii şi fiicele ei, prin efortul ascetic, prin
nevoinţa binecuvântată, care duce la mântuire, aducând, în cel ce suie pe scara raiului, taina
vederii luminii dumnezeieşti necreate, a luminii Învierii, esenţa misticii ortodoxe.
Iubit popor al lui Dumnezeu,
Nădejdea învierii celei de obşte, prin venirea Mântuitorului, au cunoscut-o şi cei din
vechime, din antichitatea iudaică, poporul Legii celei vechi, prin glasurile proorocilor insuflaţi
de Duhul Sfânt. Aşa s-a primit în lume credinţa în învierea morţilor, pe care o regăsim în toate
marile religii de la începuturile civilizaţiei omeneşti, dorul nestins al omului, reflectat în
credinţele popoarelor antice, după nemurire, înregistrând spectaculoase dezvoltări, care au
condus la apariţia unor adevărate necropole, oraşe ale morţilor, pregătite de resuscitare, atunci
când voinţa divină hotăra că a sosit clipa învierii. Aceasta deoarece Dumnezeu nu a dorit să-i
lase pe oameni în întuneric şi a pregătit şi popoarele păgâne pentru revelaţia cea mare şi
sfântă: venirea în lume, la „plinirea vremii”, a Răscumpărătorului, venit pentru a desfiinţa
moartea, pentru a zdrobi păcatul, pentru a alunga frica şi a risipi întunericul, prin moartea şi
învierea Sa, a Celui fără de păcat, Dumnezeu-Omul, Fiul veşnic al Tatălui, înomenit din

Nr. 7

Spes Orthodoxiae

4

Fecioara, în toate asemenea nouă, afară de păcat, pentru a aduce învierea, pentru a vindeca
firea omenească distrusă de păcat, pentru a instaura nădejdea şi a împărtăşi lumina
dumnezeiască tuturor celor ce cred în El şi Îl urmează.
Profeţii cei de demult ai Israelului celui vechi au văzut cu Duhul, le-a fost dăruit să
contemple şi s-au învrednicit să mărturisească atunci şi până acum şi până la sfârşitul
veacurilor, cu privire la învierea morţilor, cu puterea Răscumpărătorului, cum Îl putem şi noi
zări duhovniceşte, prin cuvintele Dreptului Iov, care vestea: „dar eu ştiu că Răscumpărătorul
meu este viu şi că El, în ziua cea de pe urmă, va ridica iar din pulbere această piele a mea ce se
destramă” (Iov 19, 25). Şi marii profeţi au văzut şi au vestit acelaşi adevăr al învierii celor
morţi. Astfel, Isaia prooroceşte: „morţii Tăi vor trăi şi trupurile lor vor învia! Deşteptaţi-vă,
cântaţi de bucurie, voi, cei ce sălăşluiţi în pulbere! Căci roua Ta este rouă de lumină şi din
sânul pământului umbrele vor învia” (Isaia 26, 19). Celebra viziune a lui Iezechiel legată de
învierea trupurilor, a oaselor uscate, citită ca paremie la sfârşitul Deniei Prohodului
Domnului, foarte plastică, adevărată lecţie de anatomie umană, este şi mai explicită,
înţelegând duhovniceşte învierea noastră: „Eu voi deschide mormintele voastre şi vă voi scoate
pe voi, poporul Meu, din mormintele voastre şi vă voi duce în ţara lui Israel” (Iezechiel 37,
12). La fel arată şi Proorocul Daniel – „şi mulţi dintre cei care dorm în ţărâna pământului se
vor scula, unii la viaţă veşnică, iar alţii spre ocară şi ruşine veşnică” (Daniel 12, 2).
Tradiţia străveche s-a perpetuat, trecând de la Legea cea veche, de la poporul Legii, la
Noul Israel, unde a dobândit împlinirea, adevărul şi puterea mărturisirii, prin învierea din
morţi a Fiului lui Dumnezeu înomenit, Domnul nostru Iisus Hristos, Mântuitorul. Cuvântul
Său profetic, amintit la începutul scrisorii pastorale de faţă, „Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce
crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi” (Ioan 11, 25) a fost împlinit în chip tainic în viaţa
şi petrecerea Sfinţilor lui Dumnezeu, începând cu Martirii Bisericii şi continuând cu Toţi
Sfinţii. Aşa au ajuns mormintele martirilor isvoare ale luminii Învierii lui Hristos şi peste
criptele martirice s-au înălţat cele dintâi biserici, ajungând până la noi binecuvântata tradiţie
de a aşeza în piciorul mesei Sfântului Altar, în jertfelnicul bisericilor ortodoxe, părticele din
moaştele Sfinţilor Mucenici. Astfel au început, din antichitatea creştină, a se îngropa cei
adormiţi în nădejdea învierii în apropierea mormintelor martirilor, aşa cum o dovedesc
catacombele şi au documentat cercetătorii artei paleocreştine, care au demonstrat că, în cazul
catacombelor, nu este vorba de locuri de rugăciune ale primilor creştini, în timpul persecuţiilor,
ci de locuri de înmormântare, cimitire, unde cei adormiţi se odihnesc lângă mormintele
martirilor, devenite altare de rugăciune, unde creştinii de la începuturi veneau să ia
binecuvântare, să-şi atingă obiectele personale de mormintele muceniceşti şi să ia în comun
agapa dragostei, ca pomană pentru sufletele răposaţilor. De la catacombe, în cursul istoriei, s-

Nr. 7

Spes Orthodoxiae

5

a ajuns la cimitirele din jurul bisericilor şi s-a perpetuat până la noi tradiţia atingerii
obiectelor personale de moaştele sfinţilor.
Binecuvântaţi cinstitori şi mărturisitori ai
Învierii lui Hristos,
Credinţa noastră sfântă în Învierea Domnului, chezăşie a propriei noastre învieri, a
călăuzit poporul român pe tot parcursul bimilenarei sale istorii. Oricâte încercări au avut de
trecut înaintaşii noştri, credinţa lor a rămas neclintită, iar comuniunea noastră de dragoste cu
toţi cei adormiţi este o dovadă puternică în acest sens. Este, însă, şi o mare responsabilitate a
noastră, a celor de astăzi, de a transmite cu mare grijă, cu scumpătate, cu multă dragoste, celor
ce vin după noi, moştenirea bogată foarte pe care noi am primit-o de la strămoşi. Este cu atât
mai necesar a ne îndeplini datoriile de conştiinţă faţă de propriul neam şi valorile sale
nepieritoare, cu cât lumea din care facem parte se schimbă tot mai mult şi, din păcate, de cele
mai multe ori, nu în bine. Vedem în jurul nostru multă violenţă şi răutate, egoism şi invidie, sa împuţinat dragostea întreolaltă, în familii, în sânul fiecărui neam, între popoare, asistăm la
o escaladare a conflictelor, unele fratricide, ridicându-se unii împotriva altora oameni de
aceeaşi credinţă şi având origine comună, altele devastatoare, distrugătoare şi pustiitoare,
adevărate atentate împotriva memoriei culturale şi dăinuirii unor întregi comunităţi istorice,
creştine de cele mai multe ori, auzim aproape zilnic ştiri îngrijorătoare, despre fraţi creştini
martirizaţi pentru că refuză să se lepede de Hristos, pierzându-şi, astfel, viaţa, dar dobândind
cununa martirică.
Într-o asemenea lume, complicată, confuză, înfricoşătoare, a globalizării răului şi
cultivând, otrăvit, ura, la nivel mondial, singura soluţie izbăvitoare rămâne civilizaţia
creştină, a speranţei în pragul distrugerii, a speranţei în înviere în mijlocul întunericului şi al
morţii, a speranţei în vâltoarea catastrofelor, în miezul crizelor de tot felul, de la cea morală la
cele cu caracter economic, a speranţei în momentul prăbuşirii civilizaţiei umane. În iadul care
ne înconjoară şi ia proporţii tot mai mari, zi cu zi, în tăvălugul care încearcă să zdrobească
familiile tradiţionale creştine, să pervertească şcoala şi să întunece minţile învăţăceilor,
aruncându-i pe dascăli şi pe părinţi, prin presiuni inimaginabile şi manipulări grosolane, pradă
disperării, să impună alte norme şi alte legi, detronând valorile consacrate şi verificate în
cursul veacurilor, în tot acest iureş nimicitor, autodistrugător, aproape suicidar, rămâne
Biserica far, cetate de scăpare, isvor de binecuvântare, sursă inepuizabilă de bunătate,
speranţă şi har. În timpul nostru perfid, când îndemnul dat de Hristos Domnul Sfântului

Nr. 7

Spes Orthodoxiae

6

Siluan Athonitul – „Ţine-ţi mintea în iad, dar nu deznădăjdui”, este mai actual ca niciodată,
lumina Învierii Domnului revarsă balsamul Său atoatevindecător peste rănile supurânde ale
umanităţii căzute. Lumina lui Hristos aduce speranţa, singurul leac pentru deznădejde.
Acum înţelegem că, deşi vedem omenirea scufundându-se în păcat şi moarte,
înăbuşindu-se de atâta violenţă şi ură, înecându-se în atâta sânge nevinovat, de la copiii
nenăscuţi la blagosloviţii mucenici ai zilelor noastre, totuşi, în ciuda a tot mecanismul
distructiv şi a tuturor relelor, în pofida lăcomiei fără seamăn şi a setei de dominare şi supunere
total lipsită de sens, în contra civilizaţiei morţii, întunericului şi iadului, creştinismul rămâne
singura alternativă valabilă, singura speranţă consistentă, puternică, în stare să
zădărnicească eforturile disperate ale vrăjmaşilor umanităţii, duhurile răutăţii, patimile
nimicitoare, lumea decadentă, rea, invidioasă şi egoistă. Şi chiar dacă omul contemporan nu
doar că a deschis cutia Pandorei, ci a şi lăsat ca toate relele să se scurgă afară, dezlănţuinduse ca nişte furii peste faţa întregului pământ, urâţindu-l pe om şi dezumanizând lumea,
Hristos rămâne în lumina Învierii Sale, speranţa noastră, bucuria noastră, nemurirea noastră.
Şi asta e bine să o ştie în special cei mai vulnerabili dintre noi, copiii şi tinerii, mai ales. Şi
dacă Hristos este cu noi, cine ne poate sta împotrivă sau ce ni se poate opune? Moartea? A
nimicit-o Hristos. Murim, totuşi. Da, dar cu nădejde în înviere. A noastră, a tuturor, ca dar al
Învierii lui Hristos.
Hristos a înviat!
Al vostru, al tuturor,
smerit rugător şi împreună cu voi
nădăjduind spre lumina Învierii lui Hristos,
începutul învierii tuturor,

Nr. 7

Spes Orthodoxiae

7

fântul Ioan Gură de Aur este unul dintre Marii Sfinți Părinți ai Bisericii. El a lăsat
posterității numeroase scrieri, comentarii, cuvântări şi omilii printre care se numără și
Omiliile despre Pocăință. Datorită acestor omilii, Sfântul Ioan, este adesea numit și
Dascălul Pocăinței.
Învățătura Sfântului Ioan Gură de
Aur despre pocăință este una foarte înaltă
din punct de vedere duhovnicesc. Când
trebuie făcută şi cum trebuie făcută, toate
acestea sunt explicate pe larg de Sfântul Ioan.
El numea pocăința medicament pentru
vindecarea sufletului căzut în mocirla
patimilor sau al doilea botez, prin care omul
se curăță de păcate, îmbrăcând haina
luminoasă a înnoirii sufletești. Omul a fost
osândit la tristeţe veşnică, dar prin iubirea de
oameni a lui Dumnezeu, prin această tristeţe
(lacrimile acum izvorâte din părerea de rău
pentru păcatele făcute), omul de data aceasta
poate să ajungă din nou la fericire, la
mântuire, spunea Sfântul.
Sfântul Ioan, în cuvântările sale,
îndeamnă pe toți la pocăință grabnică și
lucrătoare pentru dobândirea iertării păcatelor.
Socotea că nepăsarea după săvârşirea
păcatelor sau deznădăjduirea nu fac altceva
decât să afunde pe om mai adânc în gheenă.
Sfântul considera că păcatul nemărturisit transformă omul în animal, deoarece doar acesta este fără
simţire, fără ruşine sau părere de rău. Însă, lacrimile pocăinţei întorc sufletul spre Domnul.
În toate omiliile sale, el se adresează direct creștinilor, iar în Omiliile despre Pocăință,
acesta pare un sprijin pentru omul deznădăjduit de mântuirea sa datorită păcatelor: Eşti păcătos? Să
nu deznădăjduieşti, ci vino în biserică arătând pocăinţă. Ai păcătuit? Spune lui Dumnezeu: ,,Am
păcătuit!’’ De ce osteneală ai nevoie pentru a mărturisi că ai păcătuit? Şi dacă nu mărturiseşti tu
despre tine că eşti păcătos, oare nu-l ai pe osânditorul tău, pe diavolul? Ia-i-o înainte şi răpeşte-i
dreptul de a te osândi, pentru că lucrarea lui este să te osândească. Prin urmare de ce nu i-o iei
înainte, încât să spui păcatul şi să ştergi fărădelegea ta, ştiind că ai în faţă un asemenea osânditor
care nu poate să tacă? Ai păcătuit? Vino înăuntrul Bisericii şi spune lui Dumnezeu „Am păcătuit!”
Nu cer nimic altceva de la tine decât doar atât. Mărturiseşte păcatul, ca să stingi păcatul! Aceste

S

Nr. 7

Spes Orthodoxiae

8

cuvinte insuflate, dulci ca şi mierea, au reușit cu siguranță din momentul în care au fost rostite la
amvon, să salveze de la pierire sufletele oamenilor care l-au ascultat pe Sfântul Ioan Gură de Aur
sau care i-au citit scrierile. Sfântul este sprijin, mângâietor pentru toţi oamenii.
Dascălul Pocăinţei scrie în aceste omilii că există 6 căi ale pocăinţei. Prin acestea omul poate
să se învrednicească de pocăinţă curată şi astfel de dobândirea iertării păcatelor. Prima:
mărturisirea păcatului; a doua: tânguirea pentru păcat; a treia: smerenia; a patra: milostenia; a
cincea: rugăciunea şi a şasea: plânsul.
De asemenea, el foloseşte în predicile sale modele de pocăinţă din Sfânta Scriptură,
persoane care au biruit lanțurile păcatului și s-au ridicat la înălțimi duhovnicești, devenind sfinți,
redobândindu-şi cinstea pierdută prin lucrarea pocăinţei. El dorea ca prin acest lucru să arate tuturor
oamenilor că pocăinţa este cu adevărat un medicament, o vindecare pentru omul căzut în păcat şi că
aceasta este realizabilă de fiecare creştin în parte, oricât de jos s-ar afla el din cauza fărădelegilor
sale. Văzând pocăința atâtor persoane explicată pe larg de Sfântul Ioan, creștinul se ancorează în
nădejdea că prin pocăință i se șterg păcatele. Adesea, citind Omiliile despre Pocăinţă, credinciosul
este invitat de Sfântul Ioan Gură de Aur să se identifice cu pocăinţa acestor persoane, să ia aminte
cum trebuie săvârşită aceasta.
Proorocul şi Împăratul David, mânat de poftă trupească săvârşeşte un dublu-păcat: uciderea
ostaşului Urie, dar şi desfrânarea ulterioară cu femeia acestuia. Mustrat de Proorocul Natan,
Împăratul, dă dovadă de o pocăinţă
acrivică, riguroasă, prin care a dobândit
iertarea. Sfântul Ioan îndemna pe
credincioşi să ia ca pildă pocăinţa lui
David: câte tânguiri a arătat, câtă
pocăinţă, faptul că a adăugat la zilele şi
nopţile lui izvoare de lacrimi pe care lea vărsat, spălarea patului cu lacrimi şi,
în plus, sacul pocăinţei pe care l-a
purtat. Deci, dacă el a avut nevoie atât
de mare de întoarcere, cum vom putea
să ne mântuim noi, care continuăm să
fim nesimţitori după atâtea păcate?
De pildă, precum Fiul Risipitor a
căzut mai întâi în păcat şi apoi a venit la
Tatăl său cerând iertare, aşa şi fiecare
om în parte face la fel, ca mai apoi, să
fie primit cu aceeaşi iubire de oameni de
Braţele Părinteşti ale Domnului dacă
manifestă o pocăinţă curată. Ioan
Hrisostom aprecia, în special, venirea în
sine a fiului desfrânat. Odată ce a spus:
voi veni la tatăl meu, acesta nu a rămas
pe loc, ci a străbătut tot drumul spre
Rembrandt Harmenszoon van Rijn – Întoarcerea fiului risipitor
(1663-1665) – azi în Muzeul Ermitage din Sankt Petersburg
casă călcând prin aceasta ruşinea că îşi

Nr. 7

Spes Orthodoxiae

9

cheltuise averea devenind gol şi sărac, învrednicindu-se de cinste din partea tatălui care-l aştepta de
mult timp. Ninivitenii, care auzind din gura proorocului Iona că Domnul le va distruge cetatea, din
cauza păcatelor grele ce atârnau asupra lor, s-au îmbrăcat cu toții de la prunci, femei, bărbați și până
la rege în sac, presărându-și cenușă pe cap, postind aspru, tânguindu-se și rugându-se pentru
izbăvirea lor, dând exemplu de adevărată pocăință. Până și dobitoacele n-au fost hrănite în acele zile
de pocăință acrivică. Sfântul Ioan Gură de Aur numește pe niniviteni tabără cerească, iar pocăința
lor falangă îngrozitoare pentru demonii care plângeau văzându-și sfârșitul în acea cetate. Chiar şi
tâlharul Dismas, cel ce era pe cruce de-a dreapta Mântuitorului este un model de pocăinţă în opinia
Sfântului Ioan: Adică, atunci când Domnul vede puterea voinţei noastre şi faptul că ne apropiem de
el cu voinţă puternică, Dumnezeu nu întârzie, nu amână, ci ne dăruieşte repede iubirea Sa de
oameni şi zice: „Atunci vei striga, şi Domnul te va auzi; la strigătul tău, El va zice: „Iată-mă!”
(Isaia 58, 9). Pocăinţa tâlharului, chiar din ultimul ceas al vieţii, a fost de ajuns să-l mântuiască.
Şi pocăinţa femeii desfrânate, pocăinţa lui
Petru, pocăinţa lui Pavel sunt modele autentice de
lucrare sfântă a plângerii păcatelor. Luând ca pildă
viaţa acestor persoane, dar mai ales viaţa lor
ulterioară, orice creştin poate progresa pe scara
virtuţilor.
Braţele Părinteşti stau mereu deschise cu
iubire în aşteptarea fiilor desfrânaţi, plecaţi în ţara
nepăsării, iar Tatăl Ceresc pe oricine se va apropia

de El cu părere de rău, văzându-l de departe va
alerga înaintea lui sărutându-l şi oferindu-i din
nou demnitatea de fiu.
În concluzie, citind Omiliile despre
Pocăinţă ale Sfântului Ioan Gură de Aur, în
orice creştin care vede pocăinţa atâtor
persoane, neputinţa sa de a-şi cere iertare, dar
şi faptul că păcatul în sine îi desfigurează
întreaga fire, se trezesc sentimente de
vinovăţie, sentimente care sunt premergătoare
pocăinţei. Sfântul Ioan reuşeşte prin scrierile
sale să atragă creştinul spre pocăinţă, spre
plângerea păcatelor, numit fiind pe bună
dreptate Dascălul Pocăinţei, cel ce a învăţat şi
învaţă în continuare prin scrierile sale pe toţi
oamenii această mare virtute.
Mirel Fanya – clasa a IX-a A

Nr. 7

Spes Orthodoxiae

unt copil şi sunt îngrijorat...
Întâlnesc violenţă peste tot: în
şcoală, pe stradă, uneori chiar şi
în cercul meu de prieteni - violenţă verbală,
violenţă fizică, violenţă emoţională... Mă întreb
oare de ce se întâmplă asta? Oare există o
suferinţă ascunsă, tacită, care nu se poate
exprima decât în felul acesta?
E-adevărat că uneori simţim că nu avem
niciun rost pe această lume, că nimeni nu ne
înţelege... Ce ar trebui să facem atunci? Unde ar
trebui să căutăm sprijin? În familie, la şcoală, în
biserică? Probabil în toate acestea câte puţin,
fiecare având misiunea să picure un strop de
linişte şi echilibru.
La vârsta mea, apar mici „problemuţe”
sentimentale. Ne îndrăgostim uşor, suferim,
suntem rebeli, vrem să fim „cool”, să părem
„cei mai tari”. Închegăm relaţii cu multă
uşurinţă, nu întotdeauna pe principii sănătoase.
Acestea pot sfârşi tragic. Mi-e teamă de asta!
Alteori, pot să aibă un final fericit. Cunosc o
astfel de poveste...
Este vorba de un băiat, nu tocmai
cuminte care s-a îndrăgostit de o fată. Făcea
parte din grupul celor „bătăuşi”... Într-o zi, a
invitat-o în oraş, însă ea, aflând între timp mai
multe lucruri despre el, l-a refuzat. Prietena ei
cea mai bună, fiind vecină cu el, o avertizase
asupra comportamentului violent. Grupul lui de
prieteni au început să pună la cale „un plan de
bătaie”. După ore, au vânat-o pe fata pârâcioasă.
S-au năpustit asupra ei şi au început să o
lovească cu brutalitate. Noroc cu un băiat din
gaşca lor care, într-un moment de luciditate, i-a
oprit. De altfel, i se spunea „moşul”, tocmai

S

10

pentru deciziile înţelepte pe care le lua
întotdeauna. A încercat să-i conştientizeze
asupra gravităţii faptei. Încearcă să-l liniştească
mai ales pe „marele îndrăgostit”. Reuşeşte
pentru moment şi hotărăsc să stea de vorbă, să
caute soluţii. Poate şi-o fi dat seama că dacă
tratează situaţia cu agresivitate o va pierde
definitiv. Şi-a propus să se schimbe... I-a cerut
iertare fetei. „Iubita” n-a fost convinsă întru
totul de angajamentele lansate. Timpul va
rămâne însă cel mai bun judecător. Eu nu pot
decât să mă bucur că vinovatul şi-a recunoscut
fapta. Pentru asta consider că povestea a avut un
final fericit.
Trăim într-o societate pe care ar trebui să
o schimbăm pe de-o parte prin puterea
exemplului, iar pe de altă parte să ne educăm
„să supravieţuim”, să învăţăm să ne adaptăm la
situaţii mereu noi pentru ca, mai apoi, să ne
putem înţelege mai bine pe noi înşine şi apoi
unii cu ceilalţi.
Însă, pe mine, nimeni nu mă poate opri
să visez... Visez la o lume mai bună, în care
bunătatea, iubirea şi înţelepciunea să-şi găsească
loc în vieţile noastre.
Oare, voi, oamenilor mari, înţelepţi, buni
şi mereu iubitori îmi puteţi arăta că se poate?
Voi, părinţilor! Voi, dascălilor! Voi,
politicienilor! Lăsaţi-mă să cred în voi! Sunteţi
modelele noastre!
Visez, aşadar la o lume mai bună în care
„cei mici” să-i înţeleagă pe „cei mari”, iar „cei
mari” să-i iubească pe „cei mici”.
Astfel, o să fiu şi eu fericită...
Miruna Pantiş – clasa a VII-a A

Nr. 7

Spes Orthodoxiae

11

D

umnezeu a pus în sufletul
nostru un judecător neobosit
şi priveghetor necontenit conştiinţa. Într-adevăr printre oameni nu este
nici un judecător care să fie aşa de treaz,
precum conştiinţa noastră. Dintre judecătorii
omeneşti, unii se mituiesc, alţii se câştigă prin
măguliri, alţii se intimidează prin frică, şi încă
multe altele îi împiedică de la judecata cea
dreaptă, însă tribunalul conştiinţei nu se
biruieşte prin toate acestea, ci poţi să
măguleşti, să dai daruri, să ameninţi sau să
faci orice, această judecătorie pururea va rosti
hotărârea cea dreaptă, chiar şi asupra
gândurilor tale celor păcătoase. Şi tocmai cel
ce a săvârşit păcatul se osândeşte pe sine,
chiar când nu-l părăsesc alţii. Şi aceasta nu se
întâmplă o dată sau de două ori, ci foarte
adeseori, în toată viaţa. De ar fi trecut oricât
de mult timp, conştiinţa niciodată nu uită cele
petrecute, atât în timpul când se săvârşeşte
păcatul, cât şi înainte şi după săvârşirea lui, se
ridică asupra noastră ca un pârâş complet, iară

mai cu seamă după isprăvirea păcatului, în
timpul săvârşirii păcatului, suntem beţi şi nu
băgăm seama la conştiinţă aşa de bine, dar
după ce păcatul s-a săvârşit şi s-a isprăvit, iar

Nr. 7

Spes Orthodoxiae

pofta s-a împăcat, atunci vine boldul cel
amarnic al căinţei. Aici se întâmplă cu totul
împotriva celor ce zice Sfânta Scriptură
despre femeile născătoare, înainte de naştere
pătimesc dureri multe şi nesuferite, iară după
ce au născut, ele simt uşurare şi durerile trec
(În. 16, 21). La păcat, dimpotrivă. Câtă vreme
purtăm în noi voinţa cea păcătoasă, ne
bucurăm şi suntem veseli, iar după
ce am născut în lume copilul
cel rău, adică păcatul,
atunci
cunoaştem
urâciunea lui, atunci
simţim
durerile,
atunci păţim chinuri
mai
mari
decât
femeile ce se află în
durerile naşterii. De
aceea vă îndemn,
păziţi-vă chiar de la
început, să nu zămisliţi în
voi o poftă rea; iară dacă
am zămislit-o, atunci să
înăbuşim în noi sămânţa cea rea.
Dacă însă şi la aceasta am fost leneşi, atunci,
îndată ce păcatul s-a arătat în faptă, să-l
omorâm prin mărturisire şi lacrimi şi prin
paza asupra noastră înşine. Căci nimic nu este
pentru păcat aşa de omorâtor ca pâra asupra
noastră înşine şi osândirea de noi înşine, unită
cu pocăinţa şi cu lacrimile. De aceea,
osândeşte păcatul tău şi te vei libera de o grea
povară.
După ce un părinte a pedepsit de multe
ori pe fiul său, dar cunoaşte că acela rămâne
neîndreptat, atunci el public se leapădă de
dânsul, îl goneşte din casa sa şi-l desparte de
familie. Dar conştiinţa nu urmează aşa. După
ce a grăit o dată, şi de două ori, şi de trei ori,
şi de zece mii de ori, fără ca tu s-o fi ascultat,
ea totuşi vorbeşte din nou şi nu încetează până
la răsuflarea cea mai de pe urmă. Acasă, pe
uliţă, la masă, la târg, pe cale, ba adeseori şi în

12

visuri, pune înaintea ochilor noştri icoanele
păcatelor noastre.
Şi
socoteşte
înţelepciunea
lui
Dumnezeu! Conştiinţa n-are trebuinţă să ne
pârască necontenit, căci noi n-am putea purta
povara când ea ar vorbi contra noastră
neîncetat. Dar Dumnezeu n-a făcut conştiinţa
aşa de slabă, încât să slăbească după întâia şi a
doua amintire. Dacă ea în toate
zilele şi în toate ceasurile ne-ar
chinui cu boldul său, noi
am fi înăbuşiţi de
descurajare. Dacă din
contră, după întâia sau
a doua amintire ar
înceta cu pâra sa,
foarte puţin folos near aduce. De aceea,
Dumnezeu a rânduit
aşa, ca să ne mustre
conştiinţa de multe ori şi
cu sârguinţă, dar totuşi nu
neîncetat; de multe ori, pentru
ca să nu cădem în uşurătatea minţii, ci
până la moarte să rămânem treji; nu neîncetat
şi fără răgaz, ca să nu ne descurajăm, ci
câteodată să ne liniştim, să ne mângâiem şi să
putem iarăşi răsufla. Pe cât de pierzător şi
aducător de grosolană nesimţire ar fi dacă
păcatele nu ne-ar pricinui nicio durere, tot aşa
de vătămător ar fi dacă ar trebui ca noi să
suferim această muncă de-a pururea şi peste
măsură. Căci covârşirea necazului poate lipsi
pe om de minte, copleşindu-i sufletul şi
făcându-l incapabil de orice bine. De aceea
conştiinţa ne mustră numai din timp în timp,
căci ea este destul de aspră, chinuindu-l pe
păcătos mai cumplit decât strămutarea.
Pe lângă această, conştiinţa se
deşteaptă şi strigă cu multă putere asupra
noastră, nu numai când noi înşine păcătuim, ci
şi când vedem pe alţii păcătuind. Când
desfrânatul, tâlharul ş.a., măcar că nu se

Nr. 7

Spes Orthodoxiae

pârăşte pe sine, dar aude pâra asupra altora
care au săvârşit aceleaşi păcate, se crede pe
sine însuşi pedepsit, căci imputând altuia
păcatele sale, iarăşi se înfăţişează cu vioiciune
şi aceluia aducându-i aminte păcatele sale
proprii. Acela se pârăşte, iar acesta, care a
săvârşit aceleaşi păcate, nepârât de nimeni
simte durerile pedepsei.
Dar tot aşa se întâmplă şi cu faptele
cele mărite. Când alţii se laudă şi se
încununează, se bucură toţi cei ce au făcut
aceleaşi fapte nobile, ca şi cum lauda aceea iar privi pe dânşii.
Deci cine poate fi mai nenorocit decât
păcătosul care se doboară singur pe sine, când
alţii se pârăsc? Dimpotrivă, cine poate fi mai
norocit, decât cel îmbunătăţit care se poate
bucura împreună şi atunci când alţii se laudă,
căci lauda altora îi aduce aminte de faptele
sale cele mărite. Aceasta este cu adevărat o
întocmire care mărturiseşte înţelepciunea cea
dumnezeiască, cu adevărat un semn al proniei
lui Dumnezeu! Mustrarea conştiinţei,
iubiţilor, este o ancoră sfântă a sufletului, care

13

nu ne lasă să ne cufundăm cu totul în cursa
păcatului. Căci nu numai când săvârşim
păcatul, ci adeseori mulţi ani după aceea,
conştiinţa iarăşi ne aminteşte nelegiuirile
noastre cele vechi.
Aşa s-a întâmplat feciorilor lui Iacov.
Când Iosif a zis către dânşii: „Lăsaţi pe unul
dintre voi aici, şi aduceţi pe fratele vostru,
iară dacă nu, veţi muri”. Ce ziceau ei atunci
între dânşii? „Noi suntem vinovaţi pentru
fratele nostru, că nu ne-a fost milă, când se
rugă de noi” (Fac. 42, 16-21). Aşadar, iată,
după cât de multă vreme ei iarăşi şi-au adus
aminte de păcatul acela. Ei spuseră tatălui lor:
„O fiară sălbatică a mâncat pe Iosif” (Fac.
37, 33), şi acum, când Iosif era de faţă şi-i
asculta, se înfăţişează păcatul lor. Ce poate fi
mai minunat decât acesta? Aici vedem noi o
judecată fără jeluire, o apărare fără pâră, o
dovedire fără martori, fiindcă făptuitorii
singuri s-au pârât, iar cele făcute în taină le-au
vădit la lumină. Cine i-a convins, cine i-a silit
să atingă iarăşi ceea ce săvârşiseră de un timp
atât de îndelungat? Nu este oare limpede că
tot conştiinţa, acest judecător nemituit şi
neamăgit de-a pururea, zguduia sufletele lor,
umplându-şi inimile lor de nelinişte? Aşa ni
se întâmplă şi nouă adeseori cu păcatele
noastre cele de mai înainte. Când suntem în
nenorocire, iarăşi ne aducem aminte de
vechile noastre călcări de lege.
Până aici am văzut că conştiinţa este
judecătorul cel mai nemituit şi neobosit; să
cumpănim acum în scurt adevărul: conştiinţa
bună este cea mai mare mângâiere în
nenorocire.
Pentru ce ne temem noi de moarte?
Pentru că nu avem o conştiinţă bună. Dacă noi
am avea aceasta, nu ne-ar înspăimânta nici
moartea, nici foametea, nici pierderea averii,
nici orice altă. Căci pe cei îmbunătăţiţi nu-i
poate vătăma nimic din toate acestea, nici nu
le poate răpi norocirea lor cea lăuntrică.

Nr. 7

Spes Orthodoxiae

Cine se nutreşte cu nădejdile cele mai
mărite, nimic nu-l poate întrista.
Sau cine poate face ceva care să poată
nelinişti pe un asemenea om nobil?
Presupunem că cineva îi răpeşte averea. Dar
el are o comoară în cer! Cineva îl izgoneşte
din patrie. Dar el are patria sa în cer! Poate că
cineva îl ferecă cu lanţuri. Dar el are o
conştiinţă liberă, şi nu bagă în seamă
închisoarea cea din afară! Însă poate că cineva
ucide trupul lui. Totuşi, el iarăşi va învia.
Precum cel ce se lupta cu umbra şi
bate aerul nu poate răni pe nimeni, aşa şi cel
ce se luptă împotriva celui drept, se luptă
numai cu umbra, cheltuieşte zadarnic puterea
sa, şi nu poate să aducă aceluia nicio lovire.
Dacă poţi tu să-mi asiguri dobândirea
cerului, atunci poţi să mă omori astăzi, şi eu
încă îţi voi mulţumi pentru aceasta, că tu aşa
de repede m-ai pus în stăpânirea acelor bunuri
mărite. Dar, va răspunde cineva, tocmai de
aceea suntem noi îngrijiţi de moarte, căci din
pricina mulţimii păcatelor noastre, avem

14

puţină nădejde la împărăţia cerului.
Dacă este aşa, atunci încetează a te
tângui împotriva morţii, tânguieştete mai vârtos asupra păcatelor tale,
spre a te curăţi de dânsele.
Grozăvia morţii, aşadar, nu este
însăşi moartea, ci conştiinţa cea
rea; căci conştiinţa cea bună ridică
chiar morţii groaza ei. Şi aşa este şi
cu orice nenorocire.
În sfârşit, să gândim ce
dragoste
mare
ne-a
arătat
Dumnezeu prin aceea că ne-a dat
conştiinţă! Fiindcă el cândva are să
ne tragă la răspundere pentru
păcatele noastre, de aceea a pus în
inima noastră acest judecător
nemituit, pentru ca el chiar aici pe
pământ să ne judece pentru
păcatele noastre, să ne facă mai
înţelepţi şi să ne mântuiască de
înfricoşata judecată viitoare. Pentru aceasta
zice şi Pavel: „De ne-am fi judecat pe noi
singuri, nu ne-am fi osândit” (I Cor. 11, 31).
Deci, pentru ca să nu ne osândim acolo, ca să
nu fim acolo traşi la răspundere, să intre
fiecare în conştiinţa sa, să deschidă viaţa sa ca
pe o carte, să urmărească cu amănuntul toate
păcatele sale, să spună hotărârea cea de
judecată a sufletului care le-a săvârşit, să
pedepsească gândurile sale, să muncească şi
să necăjească inima sa, iar pentru nelegiuirile
sale singur să se supună la pedeapsă,
osândindu-se pe sine, făcând pocăinţă aspră
cu lacrimi, mărturisind păcatele sale, postind
şi dând milostenie, săvârşind înfrânare şi fapte
de dragoste, pentru ca noi încă de aicea să
lepădăm păcatele noastre; şi să ne putem duce
în acea lume cu o veselă siguranţă, prin harul
şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus
Hristos, căruia împreună cu Tatăl şi cu
Sfântul Duh se cuvine cinstea în vecii vecilor!
Amin.

Nr. 7

Spes Orthodoxiae

e aproape șapte secole,
Mănăstirea
Prislop
sau
„Silvaș”, așa cum mai este
cunoscută datorită localității în care se află
(Silvașu de Sus – localitate atestată
documentar în anul 1360), reprezintă unul
dintre cele mai de seamă așezăminte
monastice ortodoxe din Transilvania. În
decursul existenței sale de peste șase veacuri,
mănăstirea a avut un semnificativ rol cultural
în viața românilor transilvăneni.
Mănăstirea Prislop este situată într-una
din regiunile cele mai pitorești de la noi din
țară: în minunata depresiune a Hațegului, sau
„Țara Hațegului”, leagănul poporului român,
într-o poiană, înconjurată de dealuri domoale
care coboară până aproape de biserica
monument ce datează din secolul al XVI-lea,
construită din piatră, în plan triconc, cu turla
așezată pe naos, arhitectură specifică
bisericilor din Țara Românească, fiind singura
de acest fel din Transilvania.
Drumul spre mănăstire, spre Țara
Hațegului, este în adevăratul sens al
cuvântului „un drum” sau „o coborâre” în
istorie, deoarece viața omenească a pulsat

D

15

neîncetat în aceste minunate locuri, nu departe
de locul în care se află mănăstirea, în peșterile
de la Ohaba Ponor și Cioclovina
descoperindu-se urme de viață din paleolitic.
În acest spațiu încărcat de istorie,
Sfântul Nicodim, cel care este considerat

Nr. 7

Spes Orthodoxiae

reorganizatorul
și
îndrumătorul monahismului
românesc din a doua
jumătate a secolului al XIVlea, a ctitorit aici o
mănăstire, după ce zidise,
între Dunăre și Carpați,
mănăstirile
Vodiţa,
Topolniţa,
Vișina
şi
Tismana,
precum
şi
mănăstirile
Vratna
și
Mănăstiriţa în Serbia.
Sfântul Nicodim a
copiat
la
Prislop
Tetraevangheliarul slavon pe
pergament împodobit cu
frontispicii şi miniaturi, care
se păstrează astăzi la Muzeul
de Artă şi Istorie Naţională
din Bucureşti. La sfârşitul
Evangheliarului, Sfântul Nicodim a scris o
însemnare care dovedeşte prezența sa pe
aceste meleaguri: „Această sfântă Evanghelie
s-au scris de popa Nicodim, în anul al şaselea
al prigonirii în Ţara Ungurească, la anul de
la facerea lumii 6913” (1404-1405).
Deşi vreme de un secol și jumătate nu
se mai cunosc mărturii scrise referitoare la
viața monahală de aici, e sigur că mănăstirea
şi-a continuat lucrarea ei misionară de întărire
a vieţii duhovniceşti a credincioşilor şi de
apărare a Ortodoxiei.
După anul 1530, Domnița Zamfira,
fiica domnitorului muntean Moise Vodă
Basarab, refugiată în Transilvania după
moartea tatălui său, a auzit de această
mănăstire și de izvorul cu putere vindecătoare
și a venit să o vadă și a gustat din apa
izvorului, vindecându-se de boala de care
suferea. Ca mulțumire adusă lui Dumnezeu,
aceasta a rezidit biserica, tot din piatră si în
plan triconic, împodobind-o și cu o pictură
nouă în frescă (1564-1580). Astfel, ea a

16

devenit a doua ctitoră a mănăstirii. Starețul
mănăstirii de pe vremea aceea era egumenul
Ioan, care a și înmormântat-o pe Domnița
Zamfira în anul 1580 și care, în 1585, va
ajunge mitropolit al Transilvaniei, având
scaunul la Bălgrad (Alba-Iulia). Ca mitropolit
al românilor transilvăneni, în 1587 a zidit
catedrala din Alba-Iulia și reşedința
mitropolitană, cu ajutorul domnitorului Mihai
Viteazul, pe care l-a întâmpinat la anul 1600,
cu prilejul intrării sale triumfale în Alba-Iulia.
De la anul 1600 până la anul 1700
urmează iar un secol în care nu prea mai avem
ştiri despre Mănăstirea Prislop. Ea îşi va fi
continuat misiunea moralizatoare în mijlocul
credincioşilor, având de înfruntat şi acţiunea
prozelitistă calvină desfăşurată în acest secol,
cu mare intensitate, printre cnejii ortodocşi
români de prin părţile Haţegului şi
Hunedoarei, dar însemnări din zidurile
exterioare ale bisericii mănăstirii dovedesc
continuitatea vieții duhovnicești: numele
diacului Petru din Ciula, al Mitropolitului
Sava Brancovici, precum și anul 1670. Din

Nr. 7

Spes Orthodoxiae

anul 1629 există o mărturie scrisă în legătură
cu vizita făcută în Rusia de trei călugări de
aici: ieromonahul Teodosie, ierodiaconul
Ghedeon și monahul Mardarie, primii
transilvăneni cunoscuți până azi care au avut
curajul să facă un drum lung şi obositor până
în Rusia, în vederea obținerii unor ajutoare.
Probabil că tot în secolul al XVII-lea
a fost întemeiată la Prislop școala de
învățătură bisericească pentru tinerii care
urmau să devină preoți la sate.
Tot în secolul al XVII-lea a viețuit aici
Sfântul Ioan de la Prislop. Despre Ioan
Sihastrul vorbește atât tradiția locală, cât și
călugărul Efrem, autor al unui poem în 710
versuri, scris după 1762, intitulat „Plângerea
Sfintei Mănăstiri a Silvaşului din Eparhia
Haţagului din Prislop”, poem descoperit de
Cezar Bolliac în secolul al XIX-lea la
Mănăstirea Căldăruşani, lângă Bucureşti, şi
publicat de el întâia dată, prin următoarele
versuri:
Și atunci, un tânăr oarecare din sat
Numele lui Ioan, Sfântului Nicodim a
urmat;
Din lume și rudenii cu totul au ieșit
De aici la mine au venit.
Într-o stâncă chilie și-au făcut
În care slujind, lui Dumnezeu a plăcut
Și pe el după sfârșit Dumnezeu l-a
proslăvit;
Peștera și acum se găsește
Și "Chilia Sfântului" se numește.
Iară după oarecare întâmplare,
Cu a lui Dumnezeu înainte apărare,
Rudele sfântului cele din sat
Moaștele cu totul le-au ridicat
Și în Țara Românească le-au adus
La oarecare mânăstire le-au pus.
Însă la neamul lui pururea se
pomenește
Fiindcă și o părticică din moaștele lui
se găsește.

17

Tot călugărul Efrem, împreună cu
fratele Mihail a copiat, la Prislop, cunoscuta
lucrare a lui Dimitrie Cantemir, învăţatul
Domn al Moldovei, „Divanul sau gâlceava
înţeleptului cu lumea sau giudețul sufletului
cu trupul”, tipărită la Iaşi în 1698, cu text
românesc şi grecesc, o carte de educaţie
morală în spirit ortodox, cu o antologie de
texte şi învăţături luate din Sfânta Scriptură,
din filosofii antici şi din gânditorii mai noi.
Manuscrisul realizat atunci arată preocupările
de carte ale călugărilor din Mănăstirea Prislop
de la mijlocul veacului al XVIII-lea.
În 1759, pictura bisericii de pe vremea
Domniţei Zamfira a fost refăcută de zugravul
Simeon de la Piteşti. În anul 1762, în timpul
tulburărilor religioase de la mijlocul secolului
al XVIII-lea, legate de apariţia grecocatolicismului, ca măsură de represalii
împotriva rezistenţei şi refuzului călugărilor
ortodocşi de aici de a trece la grecocatolicism, biserica a fost incendiată din

Nr. 7

Spes Orthodoxiae

ordinul generalului Buccow. Ca urmare,
pictura a fost distrusă, rămânând numai opt
scene din „Acatistul Maicii Domnului” în
registrul superior al pronaosului, iar în
exterior, deasupra uşii, icoana hramului Sfântul Ioan Evanghelistul şi fragmente din
Judecata de Apoi.
Începând cu acest an, 1762,
Mănăstirea a aparținut Bisericii GrecoCatolice, până când actul istoric al revenirii
preoţilor şi credincioşilor uniţi la Biserica
Ortodoxă strămoşească din octombrie 1948, a
avut urmări binefăcătoare şi asupra Mănăstirii
Prislop, care a reintrat în făgaşul ei ortodox de
obârşie. După două secole de înstrăinare
forţată, ctitoria Sfântului Nicodim şi a
Domniţei Zamfira redevenea mănăstire
ortodoxă, aşa cum fusese mai bine de trei
veacuri şi jumătate. La 25 noiembrie 1948,
Mitropolitul de atunci al Ardealului, Nicolae
Bălan, a adus la Prislop, pentru restaurarea
mănăstirii aflată într-o stare deplorabilă, pe
ieromonahul Arsenie Boca, până atunci
stareţul reînviatei mănăstiri brâncoveneşti de
la Sâmbăta de Sus, care, cu două veacuri în
urmă, avusese aceeaşi soartă ca şi Prislopul,
fiind distrusă cu tunurile din ordinul aceluiaşi
general Buccow.
Ca stareţ al mănăstirii, Părintele
Arsenie, licenţiat în teologie la Sibiu şi
absolvent al Academiei de Arte Frumoase din
Bucureşti, a început imediat înfrumuseţarea
locului şi restaurarea mănăstirii. El a sculptat
personal catapeteasma și a executat mai multe
lucrări de renovare a bisericii și a celorlalte
clădiri, fapt pentru care este considerat astăzi
drept cel de-al treilea ctitor al mănăstirii.
În 1950, Prislopul devine mănăstire de
călugăriţe, prin hotărârea Episcopului Andrei
Magieru al Aradului. În perioada 1950-1959
s-a realizat organizarea mănăstirii ca
mănăstire de maici cu viaţa de obşte, s-a
înfiinţat o şcoală monahală şi diverse ateliere

18

mănăstirești. În anul 1955 a început
restaurarea bisericii spre a-i reda aspectul
arhitectonic şi pictural iniţial, ca în felul
acesta să fie pusă în circuitul marilor valori
istorice şi artistice din ţara noastră.

În urma decretului nr. 410/1959, și
Mănăstirea Prislop, ca, de altfel, majoritatea
mănăstirilor, a fost desființată. Timp de mai
mulţi ani, în clădirile mănăstirii a funcționat
un azil de bătrâni. Mănăstirea a fost
reînființată abia în anul 1976, tot ca mănăstire
de maici. Maicile au fost preocupate în
permanenţă de păstrarea patrimoniului
cultural-artistic aflat la Prislop şi de
înfrumuseţarea bisericii. S-au făcut reparaţiile
necesare la toate clădirile. În partea de apus a
mănăstirii, spre „Casa Sfântului” s-a delimitat
un teren pentru a servi ca cimitir, împrejmuit
cu gard viu din brazi argintii şi tui aurii.
În 1985 a fost demolată vechea clădire
de la intrarea în incinta mănăstirii. În locul ei
s-a ridicat o clădire nouă cu etaj, în stil
brâncovenesc, cu peste 15 chilii şi un frumos

Nr. 7

Spes Orthodoxiae

foişor,
clădire
concepută tot de
către
Părintele
Arsenie
după
frumoasa construcţie
brâncovenească de
la
Mănăstirea
Hurezi, din județul
Vâlcea. În 1987 s-a
adus şi s-a montat
cadrul sculptat al
porţii de lemn de la
intrare,
în
stil
maramureşean,
model realizat tot de
Părintele Arsenie.
Ieromonahul Arsenie Boca a rămas în
mănăstire până în 1989, la data de 28
noiembrie trecând la Domnul. Mormântul său
se afla în cimitirul Mănăstirii Prislop.
În 1991 s-a înfiinţat în cadrul
mănăstirii Seminarul Teologic Monahal
„Sfânta Ecaterina”. În 1995 s-a început
construirea unei clădiri noi cu săli de clasă,
bibliotecă, sală de lectură şi meditaţie, pentru
o mai bună desfăşurare a activităţii şcolare, iar

19

în 1998 s-a construit un arhondaric la poarta
mănăstirii.
S-au scurs aproape 50 de ani de când
Prislopul a redevenit mănăstire ortodoxă. Un
timp relativ scurt în istoria ei de şase veacuri,
totuşi cu fapte şi realizări vrednice de luat în
seamă.
După două veacuri de înstrăinare şi de
absenţă aproape totală a vieţii monahale,
maicile de la Mănăstirea Prislop, sub
îndrumarea duhovnicească
şi artistică a Părintelui
Arsenie, au izbutit să
ridice prestigiul ei sub
raport
duhovnicesc,
artistic, gospodăresc, încât
azi ea se prezintă ca un
așezământ monahal cu o
viaţă
duhovnicească
aleasă, dar şi ca un valoros
monument
de
artă
medievală, care atrage
mulţimi de credincioşi şi
turişti din ţară şi de peste
hotare.
George Sebastian Vid
– clasa a X-a A

Nr. 7

Spes Orthodoxiae

20

Părinții Bisericii – Învățătorii noștri

S

fântul Clement este unul dintre
autorii perioadei apostolice. Nu
avem date certe despre viaţa lui,
însă câteva informaţii ne sunt oferite de alţi
autori patristici, ceva mai târzii. Astfel,
potrivit Sfântului Irineu de Lyon, Clement ar
fi fost cel de-al treilea episcop al Romei,
după Lin şi Anaclet, şi i-ar fi cunoscut
îndeaproape pe Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel.
Există şi alte versiuni: una susţinută de Origen
şi Eusebiu de Cezareea, care îl identifică cu
acel Clement de care vorbeşte Sfântul Apostol
Pavel în Epistola către Filipeni (IV, 3), sau
alta, aparţinând lui Dio Cassius, potrivit
căreia el este una şi aceeaşi persoană cu
consulul Flavius Clemens, vărul împăratului
Domiţian, executat în anii 95 sau 96, acuzat
de „ateism”, adică de apartenenţa la noua
religie, cea creştină. Nici una dintre acestea
însă nu pot fi confirmate. Ceea ce se ştie cu
certitudine este faptul că autorul nostru
trebuie să fi fost un iudeu elenist convertit la
creştinism, şi aceasta pentru că altfel nu s-ar
putea explica cultura sa vetero-testamentară
foarte bogată.

Nici despre moartea lui nu ştim mare
lucru. Potrivit unei istorisiri cuprinse în actele
sale martirice, de provenienţă mai târzie,
Clement ar fi fost închis, în timpul
împăratului Traian, pentru că reuşise să
convertească la creştinism o parte din
membrii aristocraţiei romane. Când a refuzat

Nr. 7

Spes Orthodoxiae

să sacrifice zeilor romani, a fost trimis în exil
în Chersonul Tauric, unde şi-a continuat
acţiunea de catehizare printre creştinii
condamnaţi să lucreze în mine. Auzind,
împăratul a dat ordin să fie aruncat în mare cu
o ancoră legată de gât. După ce acest ordin a
fost executat, marea s-a retras trei mile, iar
creștinii au găsit în locul unde fusese omorât
sfântul, un templu de marmură, în interiorul
căruia au găsit un sarcofag în care erau
moaștele sfântului Clement. Această minune
se repeta în fiecare an, marea retrăgându-se
trei mile, timp de șapte zile, perioadă în care
creștinii mergeau să se închine moaștelor
sfântului. După o altă legendă, pe la anul 867,
Sfântul Chiril, unul dintre apostolii slavilor, a
descoperit moaştele Sfântului Clement în
Chersonul Tauric şi le-a aşezat la Roma, în
Biserica ridicată în cinstea sa la sfârşitul

Moaștele Sfântului Clement, aflate în
Mănăstirea Inkerman din Sevastopol,
Peninsula Crimeea

21

secolului al IV-lea. Totuşi, nici Sfântul Irineu
şi nici Eusebiu de Cezareea sau Fericitul
Ieronim nu amintesc nicăieri de vreun
martiriu al Sfântului Clement.
Biserica noastră îl prăznuieşte la 24
noiembrie, iar cea romano-catolică la 23
noiembrie.
Deşi i s-au atribuit nenumărate lucrări,
singura autentică este Scrisoarea întâi către
Corinteni, păstrată în limbile greacă, latină,
siriacă şi coptă. Este adevărat că aceasta nu
poartă numele lui Clement, nici măcar în
formula de adresare cu care începe, aşa cum,
în mod normal, ar fi trebuit să se întâmple.
Ea, însă, a fost recunoscută ca aparţinând lui
Clement de către Eusebiu şi Ieronim şi, mai
important poate, de episcopul Dionisie al
Corintului, într-o scrisoare trimisă de acesta
din urmă unui alt episcop, Soter, al Romei.
Tot Eusebiu de Cezareea mai relatează faptul
că această epistolă se citea încă din vremea sa
în foarte multe biserici. Epistola a fost
socotită inspirată, astfel bucurându-se de o
foarte mare autoritate, de aceea a fost
încadrată în codicii Biblici.
Cel mai vechi manuscris care conține
Epistola Sfântului Clement este Codicele
Alexandrin, datând din secolul al V-lea. În
acest celebru codice, Epistola se află la
sfârșitul Noului Testament, imediat după
Apocalipsa Sfântului Ioan. Din nefericire,
aceasta are o mare lacună, care se întinde de
la capitolul 57, 6 până la începutul capitolului
64, 1. Al doilea manuscris care o conține este
Manuscrisul Ierusalimitean 54, scris în 1056
de către notarul Leon și descoperit în 1873 de
Mitropolitul Nicomidiei Filotei Vrieniu în
Biblioteca
Sfântului
Mormânt
din
Constantinopol. Acest manuscris are textul
integral al epistolei.
Scopul acestei epistole este de a
restabili pacea şi a instaura liniştea în cadrul
comunităţii creştine din Corint, puternic afec-

Nr. 7

Spes Orthodoxiae

22

Basilica San Clemente din Roma

tate de un grup de tineri care, contestând
autoritatea
preoţilor
(mai
degrabă,
neînţelegând rolul şi locul acestora în Biserica
lui Hristos), îi alungaseră din oraş. Biserica
Romei informată, probabil, de unii dintre
membrii ei care fuseseră acolo, intervine
pentru pacificarea spiritelor.
Scrisoarea are o introducere, în care
se descrie starea înfloritoare a Bisericii
Corintului dinainte de tulburări, evidenţiind
credința, pacea şi dragostea care dominau
relaţiile dintre membrii comunităţii; partea I,
unde autorul dă o serie de îndemnuri la
practicarea virtuţilor creştine: iubirea,
ascultarea, evlavia, pocăinţa, smerenia etc.,
capabile să readucă pacea şi înţelegerea între
cei dominaţi de ură, invidie şi alte păcate,
făcând apel la exemple din Vechiul
Testament, din viaţa Mântuitorului şi a sfinţilor; partea a II-a, în care se intră practic în
problema
corinteană,
contrapunând

răzvrătirea tinerilor învăţăturii celei adevărate
despre ierarhia bisericească lăsată de Hristos
şi necesitatea supunerii tuturor creştinilor faţă
de ea, în dragoste reciprocă, în pocăinţă şi
iertare; o concluzie, un rezumat al scrisorii şi
o recomandare pentru aducătorii ei.
Epistola Sfântului Clement este cel
mai vechi document patristic care atestă
doctrina succesiunii apostolice. Teologii
romano-catolici socotesc scrisoarea lui
Clement cel mai vechi document pe care se
sprijină primatul papal. Intervenţia Bisericii
Romane, şi, implicit a Sfântului Clement, nu
trebuie însă văzută ca un semn al „primatului
juridic şi spiritual al acestui episcop peste
toate Bisericile creştine”, ci ca unul care
concretizează frăţietatea care exista atunci în
lumea creştină. În sprijinul acestei afirmaţii
sunt şi acţiunile Sfântului Ignatie, care fără săşi aroge dreptul de întâietate, scrie mai multor
Biserici, dându-le sfaturi asemănătoare cu

Nr. 7

Spes Orthodoxiae

cele ale lui Clement. De fapt, nici unul dintre
autorii primei perioade patristice nu-i acordă
acest statut lui Clement, aşa cum fac teologii
catolici moderni. În plus, este mai mult decât
curios cum un episcop al Romei, care îşi
asumă rolul de conducător al Bisericii
universale, dă dovadă de o aşa „discreţie„,
încât nu îşi semnează propria epistolă!
Epistola Sfântului Clement Romanul
către Corinteni are puține învățături
intenționat dogmatice, fiind în mare măsură
un îndemn de suflet la pace și bună înțelegere
creștină. Unul din cele mai importante pasaje
însă este cel în care Sf. Clement
mărturisește adevărul trinitar: „Nu avem oare
un singur Dumnezeu și un singur Hristos și
un singur Duh al harului revărsat peste
noi?” (cap. 58).

23

Tema centrală a scrisorii rămâne însă
ierarhia bisericească, ce reprezintă o
autoritate indiscutabilă, întrucât este de ordin
divin. Ea este reprezentată de episcopi şi
diaconi, însă treapta rezervată episcopilor
trebuie subînţeleasă uneori şi sub denumirea
de presbiteri, distincţia terminologică între
cele două trepte ale ierarhiei sacramentale
nefiind încă elucidată.
Scrisoarea tratează şi tema învierii
morţilor, într-o privire analogică, precum şi
rugăciunea de mulţumire adresată de autor lui
Dumnezeu.
Sfântului Clement Romanul i s-au mai
atribuit şi alte scrieri, cum ar fi: O a doua
epistolă către Corinteni; Două scrisori către
Fecioare, sau Pseudoclementinele, toate însă
stau sub semnul neautenticităţii.
Sebastian Balaj – clasa a XI-a A

Biserica închinată Sfântului Clement (Roma) – vedere interioară

Nr. 7

S

Spes Orthodoxiae

24

Cele mai vechi formațiuni politice în Transilvania
pre sfârșitul secolului al IX-lea s-au stabilit în Câmpia Panonică ungurii, conduși de
Arpad. Aceștia migraseră pe teritoriul Transilvaniei din sudul Ucrainei de azi (Sciția
Mare). La Răsărit de Tisa au găsit o populație românească, alături de care trăiau unele

Formațiuni politice românești în secolele IX-XIII

Nr. 7

Spes Orthodoxiae

25

grupuri de slavi, având și unii și alții mici organizații politice, numite cnezate și voievodate. Dintr-o
cronică maghiară reiese că pe la sfârșitul secolului al IX-lea și începutul secolului al X-lea au existat
la răsărit de Tisa următoarele voievodate: al lui Menumorut (între Someș și Mureș); al lui Glad (în
Banat) și al lui Gelu, „ducele român” care stăpânea Țara Transilvaniei (pe Someș, cu capitala la
Dăbâca). Cercetările arheologice au dus la concluzia că exista o formațiune politică și în părțile de
sud ale Transilvaniei (probabil cu centrul la Bălgrad).
Din secolul al XI-lea, ungurii au pătruns în Transilvania, pe care au cucerit-o prin lupte grele,
până la începutul secolului al XIII-lea, impunând astfel peste organizația românilor administrația lor.
Influențe româno-slave asupra încreștinării ungurilor
Trăind alături de populația românească, ungurii s-au obișnuit cu felul de viață al românilor, iar
unii au aderat la credința creștină. Există dovezi care afirmă că românii și slavii au contribuit la
încreștinarea unora dintre unguri în ritul răsăritean.

Regatul Ungariei (secolul al XI-lea)

O serie de cuvinte latine și obiceiuri creștine au fost împrumutate de către unguri de la românii
din Transilvania. Între cuvinte se numără: păgân (pogany); altar (oltar); sfânt(szent);
sâmbătă(szombat); Crăciun(Karacsony). Tot de la români au putut împrumuta și numirea lunilor:
ianuarie, numită luna Maicii Domnului, care poate data din timpul când strămoșii prăznuiau soborul
Născătoarei de Dumnezeu în această lună; aprilie (numită luna Sfântului Gheorghe); iunie (numită
luna Sfântului Ioan Botezătorul); decembrie (luna Sfântului Andrei, numită de strămoșii noștri
Indrea). La fel au putut împrumuta de la români și obiceiul colindelor. De la populația slavă de rit
ortodox au împrumutat și câteva cuvinte privind credința creștină, precum: cruce (kereszt, din

Nr. 7

Spes Orthodoxiae

26

slavonescul krest); vecernie (vecsernye); Bobotează (vizkereszt, din slavonescul vodocrest) și multe
alte cuvinte.
Din hotărârile unui sinod desfășurat la Szabolcs, în anul 1092, reiese că ungurii începeau
Postul Paștilor lunea, ca și populația românească, și nu miercurea, ca în Biserica apuseană. Și în
zilele noastre, ungurii numesc prima săptămână din post „a untului”, ceea ce arată înrudirea cu
„săptămâna brânzei” de la ortodocși.
Această terminologie dovedește că ungurii au primit pentru prima dată creștinismul în forma
răsăriteană. Datorită acestui fapt, se vorbește la ei de două „legi”, și anume: legea veche (se referă la
creștinismul lor primar ortodox) și legea nouă (se referă la ritul catolic, primit mai târziu).
Încreștinarea oficială a ungurilor
Pe lângă învățăturile și obiceiurile creștine primite de ei de la populația românească, cu care au
venit în contact, se poate vorbi și de un misionarism oficial venit din Bizanț, menționat de diferite
izvoare și admis de istoricii maghiari.
Prin anii 948-949 au fost trimiși la Constantinopol doi demnitari unguri, iar unul din ei a
primit acolo și botezul. În anul 953 s-a dus la Constantinopol un alt demnitar ungur, Gyula, care s-a
botezat, primind astfel numele de Ștefan, iar naș i-a fost împăratul Constantin VII Porfirogenetul. La
întoarcere a luat cu el pe ieromonahul Ierotei,
hirotonit de patriarhul Constantinopolului ca
episcop al Ungariei.
Creștinismul de rit răsăritean a continuat
să dăinuiască în Ungaria. Regele Ștefan cel
Sfânt sau mama sa au zidit o mănăstire ortodoxă
de maici la Veszprem. Totuși, regele Ștefan a
început să organizeze episcopii catolice în
Ungaria încă de la începutul secolului al XI-lea.
Această orientare bisericească spre Apusul
catolic s-a făcut din interese politice, Ungaria,
învecinată fiind cu Germania catolică, avea
nevoie de sprijinul papilor, care era foarte
însemnat pe atunci.
În Banat, principele Ohtum s-a botezat în
anul 1002, la Vidin. Pentru călugării ortodocși,
acesta a zidit o mănăstire cu hramul Sfântul Ioan
Botezătorul, în cetatea sa de scaun, Morisena. În
1028 Ohtum a fost atacat de Ștefan cel Sfânt.
Acesta a îngropat pe creștinii căzuți în luptă în
mănăstirea ortodoxă din Morisena. Succesorul
lui, Cianadius, a adus la Morisena pe episcopul
catolic Gerard, cu 12 călugări, care au pretins
pentru ei mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul,
iar pe călugării ortodocși i-a mutat la mănăstirea
Regele Ștefan cel Sfânt al Ungariei (997-1038)
Sfântul Gheorghe din Banatul sârbesc.

Nr. 7

Spes Orthodoxiae

27

Organizarea bisericească a românilor ortodocși
Pe lângă fiecare din formațiunile politico-statale românești din Transilvania, exista și o
organizare bisericească ortodoxă. Fundațiile bisericilor de la Dăbâca duc la presupunerea că acolo a
existat un episcop ortodox, care
hirotonea preoți și sfințea biserici. Un alt
episcop își avea sediul la Bălgrad, pe
lângă conducătorul politic de acolo.
Descoperirile arheologice de aici au
confirmat că actuala catedrală catolică
(datând din secolul al XIII-lea) a fost
ridicată pe locul unei rotonde datând din
secolul al X-lea. Un alt episcop putea să
aibă reședința pe lângă voievodul
Menumorut, în cetatea Biharea, altul,
probabil la Morisena, pe lângă „ducele”
Glad. Dintr-o diplomă dată de împăratul
bizantin Vasile II Bulgaroctonul, în
Coroana Sfântului Ștefan I al Ungariei, păstrată din anul
2000 în clădirea Parlamentului de la Budapesta
1020, reiese că exista o episcopie
ortodoxă la Dibiscos, localitate identificată cu Timișoara de azi sau cu localitatea Jupa-Caransebeș.
Dacă în secolele anterioare au existat horepiscopi, aceștia vor fi înlocuiți acum de episcopi.
Deci, fiecare conducător politic va avea în cetatea sa un episcop, care să păstorească preoții și
credincioșii din hotarele formațiunilor politice respective.
După cucerirea Transilvaniei de către regatul maghiar, peste vechile formațiuni politice
românești s-au creat comitatele (noi unități administrative), iar în locul episcopiilor ortodoxe s-au
creat altele, catolice, la Alba-Iulia, Biharea și Morisena-Cenad. Cu toate acestea, organizarea
bisericească a românilor ortodocși a continuat și după crearea
episcopiilor catolice, însă cu episcopii în alte locuri. Într-o
scrisoare a Papei Inocențiu III, din 3 mai 1205, era menționată
o „episcopie ortodoxă pe moșiile fiilor cneazului Bâlea”
(probabil undeva în părțile Hunedoarei).
Măsuri împotriva Bisericii Ortodoxe
Odată cu cucerirea ungară au început și măsurile
opresive împotriva Bisericii Ortodoxe, precum: luarea
bisericilor ortodoxe de către catolici, acte sau dispoziții
împotriva ortodocșilor din Transilvania (interzicerea
construirii de biserici, interzicerea săvârșirii slujbelor,
alungarea necatolicilor din teritoriul stăpânit de regii maghiari,
Papa Inocențiu al III-lea (1198-1216)
expulzarea preoților ortodocși, interzicerea deținerii de
proprietăți și titluri nobiliare).
În ciuda acestor măsuri, românii ortodocși au rămas pe mai departe alipiți de Biserica lor,
nesocotind dispozițiile papilor și ale regilor Ungariei.
George Alexandru Șandro – clasa a XI-a A

Nr. 7

Spes Orthodoxiae

28

Iosua, fiul lui Navi

P

ribegia prin pustie a reprezentat pentru poporul evreu una dintre cele mai importante
perioade, ce a culminat cu primirea Legii, prin Moise, pe muntele Sinai. Deşi Moise,
în toţi cei 40 de ani din pustie călăuzise poporul ca o făclie, Dumnezeu cunoştea faptul
că odată ce marele profet avea să cucereasca Ţara Făgăduinţei, conaţionalii săi l-ar putea diviniza
datorită întregii sale activităţi. În consecinţă, când Moise era încărcat de ani şi aproape de sfârşit,
după ce priveşte ţara de pe muntele Nobe, la porunca Domnului îl aşază succesor pe Iosua, fiul lui
Navi, din seminţia lui Efraim, apoi moare fiind îngropat într-un loc necunoscut.
Iosua fiul lui Navi, în
afară de cartea care îi poartă
numele şi conţine esenţa
vieţii sale, apare adeseori şi în
cărţile lui Moise. Astfel,
Iosua (care înainte se numea
Osea şi numele îi fusese
schimbat de Moise) este
printre cei care se luptă cu
Abimelec
îndată
după
minunata trecere a Mării
Roşii (Ieşire 17), îi slujea
adeseori lui Moise în cortul
acestuia şi se numără printre
iscoadele trimise în Canaan
(Numeri 13), rămănând fidel
adevărului şi mărturisind pe
bună dreptate că Ţara
Făgăduinţei,
deşi
avea
oameni puternici, va fi uşor
de cucerit cu ajutorul
Domnului. Astfel, Iosua,
apărând în unele capitole ale
Egiptul în secolul al XV-lea î. Hs., în perioada Exodului
cărţilor lui Moise şi apoi
și a cuceririi Canaanului

Nr. 7

Spes Orthodoxiae

29

nemaifiind prezent, în
opinia Sfinţilor Părinţi,
reprezintă chipul
lui
Hristos Care se ascunde în
Vechiul Testament. De
asemenea, şi numele său
(ebraicul
Iehoşua
=
Dumnezeu
mântuieşte;
Mântuirea
este
la
Dumnezeu), purtat şi de
Fiul
lui
Dumnezeu
înomenit, îl face pe acesta
să fie tip al lui Hristos, dar,
în speţă, şi întreaga sa
activitate de conducător
care atinge scopul aşezării
în
Ţara
Sfântă,
prefigurează Împărăţia lui
Hristos.
„Moise și iscoadele trimise în Canaan” – ulei pe pânză realizat de
Deci Iosua, fiul lui
Giovanni Lanfranco (1582-1647) în perioada 1624-1624, lucrare păstrată
Navi, îşi începe activitatea
astăzi în J. Paul Getty Museum din Los Angeles
pe
malul
drept
al
Iordanului, în Şitim, unde este îmbărbătat de Dumnezeu şi câştigă încrederea poporului. Din această
localitate trimite în Ierihon iscoade care să spioneze starea de spirit a cananeenilor. Iscoadele se
întorc după câteva zile cu veşti îmbucurătoare: Domnul Dumnezeul nostru a dat pământul acesta în
mâinile noastre şi toţi cei ce locuiesc în ţara aceea tremură de frica noastră. (Iosua Navi 2,24). Iosua
porunceşte ca preoţii,
purtând
Chivotul
Domnului, să intre în
apele
Iordanului,
imediat urmaţi, la
2000 de coţi, de restul
evreilor.
Printr-o
minune dumnezeiască,
atunci când tălpile
preoţilor au atins apele
Iordanului, acesta s-a
despărţit,
precum
odinioară
Marea
Roşie, lăsând poporul
evreu să treacă ca pe
uscat.
Acest
„Iosua trecând râul Iordan cu Chivotul Domnului” – pictură realizată în 1800
eveniment îi adaugă
de Benjamin West (1738-1820)

Nr. 7

Spes Orthodoxiae

30

lui Iosua mult prestigiu, iar ca aducere-aminte, acesta porunceşte ca fiecare seminţie să ia câte o
piatră din Iordan. De asemenea, tot spre aducere aminte, Iosua a aşezat alte 12 pietre în locul în care
au stat picioarele preoţilor.
Înainte de cucerirea Ierihonului, la porunca lui Dumnezeu, Iosua îşi face cuţite tăioase de
cremene (Iosua Navi 5,2) cu care taie împrejur generaţia israelită, care nu se circumcise în pustie
(locul acela purtând de acum numele de Dealul Aralot) şi apoi serbează, precum prevedea Legea lui
Moise, Paştile.
Timp de 6 zile, la porunca Domnului, o dată pe zi, 7 preoţi care purtau chivotul au înconjurat
cetatea Ierihonului, iar a şaptea zi au înconjurat de 7 ori. A şaptea oară însă au trâmbiţat din trâmbiţe
şi tot poporul a strigat cu glas de victorie, zidurile puternice ale cetăţii sfărămându-se ca după un
cutremur, evreii trecând prin sabie tot Ierihonul în afara casei lui Rahav, femeia care ocrotise aici
iscoadele trimise de Iosua. Acum, fiul lui Navi, blestemă ca Ierihonul să nu mai fie zidit niciodată, iar
Sfânta Scriptură menţionează că din acel moment „Domnul era cu Iosua şi faima lui s-a răspândit
în toată ţara” (Iosua 6,27).
Următoarea ţintă a lui Iosua a fost cetatea Ai, dar cum Acan, din seminţia lui Iuda, trecuse cu
vederea porunca Domnului de a nu lua pradă din Ierihon, israeliţii nu reuşesc să o cucerească. Atunci
când lui Iosua i se descoperă că Acan fusese cel care nesocotise porunca, îl ucide cu pietre şi apoi
împresoară cetatea Ai pe care o cucereşte. După cucerirea acestei cetăţi, Iosua, a scris pe pietre Legea
Domnului, pe care a citit-o în auzul poporului.
Imediat după cucerirea Ai-ului, prin vicleşug, ghibeoniţii deghizându-se în oameni săraci care
făcuseră mult drum, cer ajutor lui Iosua, care jură că nu-i va ucide, ci îi va ocroti. Însă ghibeoniţii au
pornit apoi război împotriva evreilor, iar aceştia fiind legaţi sub jurământ n-au putut să-i ucidă. Cu
toate acestea, israeliţii find mai puternici, robiră neamul ghibeoniţilor, iar Iosua le ceru să jure că le
vor fi slugi întreaga viaţă.
Auzind de biruinţa lui
Iosua asupra celor două cetăţi,
Adoni-Ţedec,
regele
Ierusalimului se aliază cu
Hoham, regele Hebronului,
Piream, regele Iarmunului,
Iafia, regele Lachişului şi cu
Debir,
regele
Eglonului
împotriva ghibeoniţilor. De
această
dată,
ghibeoniţii
cunoscând ca vor fi înfrânţi,
cer ajutor lui Iosua care ridică
oaste
împotriva
coaliţiei
regilor păgâni. Astfel, Iosua îi
biruieşte
la
Ghibeon,
fugărindu-i
până
spre
înălţimile Bet Horonului (unde
Domnul lovise oastea păgână
„Iosua poruncește soarelui să se oprească” (cf. Iosua 10, 12) –
cu grindină), până spre Azeca
creație artistică semnată de Gustave Dore (1883)

Nr. 7

Spes Orthodoxiae

31

şi Macheda. Înserându-se, iar vrăjmaşii fiind încă mulţi la număr, Iosua se roagă ca soarele să stea
deasupra Ghibeonului până când duşmanii vor fi înfrânţi. Astfel, la porunca dreptului Domnului,
soarele a stat în loc până când vrăjmaşii au fost biruiţi.
În continuare, Iosua cucereşte o bună parte din Pământul Făgăduinţei, 31 de regi fiind ucişi de
către acesta (Iosua 12,24) şi toate seminţiile primind prin tragere la sorţi, precum Moise poruncise în
Lege, o parte din pământul Canaan. De asemenea, leviţii primiseră cetăţi speciale pentru ei şi
fuseseră rânduite cetăţile de scăpare, precum prevedea Legea. De acum, deşi nu toţi cananeenii
fuseseră stârpiţi, fiecare seminţie avea să lupte cu popoarele păgâne din interiorul propriului teritoriu,
din acest moment urmând o cucerire lentă a întregului spaţiu al Ţării Făgăduite. Iosua este una dintre
cele mai importante figuri vetero-testamentare, iar personalitatea sa se leagă mai ales de cucerirea
Ţării Sfinte. Conducător de oşti înnăscut, strateg şi o fire demnă, plină de zel şi credincioasă, Iosua
fiul lui Navi, şi-a câştigat prestigiul în popor şi, mai presus de toate, a rămas fidel lui Dumnezeu
accentuând de mai multe ori pe parcursul vieţii sale importanţa respectării Legii lui Moise, care
reprezenta baza statului israelitean.
Spre sfârşitul vieţii
sale, fiind înaintat în vârstă
(Iosua 23,2), Iosua le aduce
aminte
căpeteniilor
poporului şi tuturor evreilor
de marile minuni făcute de
Domnul cu ei, de cucerirea
minunată a Canaanului,
încredinţându-i încă o dată să
păzească Legea scrisă de
Moise şi să se silească să
iubească
pe
Domnul
Dumnezeu (Iosua 23,11). De
asemenea, Iosua avertizează
că de se vor întoarce din
căile Domnului şi vor
nesocoti toate poruncile
Mormântul lui Iosua din Timnat-Serat (Iosua 24, 30),
rânduite, Dumnezeu îi va
actualul sat palestinian Kifl Haris
lepăda.
Chemând din nou tot poporul în Sichem şi prezentându-le toată istoria lor (de la Avraam până
la cucerirea Canaanului), Iosua le cere să decidă dacă vor sluji lui Dumnezeu cu toată fiinţa, iar ei
sunt de acord. Atunci Iosua a făcut un legământ cu poporul israelitean punând o piatră mare lângă
locaşul Domnului ca mărturie. Dând apoi drumul poporului, Iosua fiul lui Navi, robul Domnului, a
murit fiind de o sută zece ani (Iosua 24,29)
Astfel, marele conducător al lui Israel, Iosua, fiul lui Navi, robul Domnului, cel prin a cărui
râvnă a fost cucerit Canaanul şi împărţit celor douăsprezece seminţii, prin a cărui rugăciune soarele a
stat în loc fiindu-i ca un aliat în război, a rămas de-a lungul timpului o personalitate de referinţă în
istoria poporului evreu, iar pentru noi, creştinii, un arhetip al lui Hristos.
Mirel Fanya – clasa a IX-a A

Nr. 7

S

Spes Orthodoxiae

fântul Apostol Toma este unul
din cei doisprezece Apostoli ai
Mântuitorului. Numele de
Toma, în aramaica te’oma,
tradus în greacă Didymos, înseamnă geamăn.
În aramaică și în ebraică, Toma este doar un
epitet. La unii creștini sirieni el este cunoscut
sub numele de Iuda Toma (Iuda Geamănul).
Nu cunoaștem momentul când a fost chemat
la apostolat. Sfânta Scriptură îl menționează
alături de Hristos de trei ori. Prima oară este
menționat alături de ceilalți ucenici, când
pleacă în Betania ca să-l învieze pe Lazăr. Cu
acest prilej, are loc și a doua menționare.
Mântuitorul este prevenit că fariseii și
carturarii vor să-L omoare, iar Toma le spune:
„să mergem și noi să murim cu El” (Ioan 11,
16). Iar cea de-a treia menţiune are loc la Cina
cea de Taină, unde Hristos le vestește
ucenicilor că merge la Tatăl să le pregatească
loc. Atunci Toma întreabă: ,,Doamne, nu știm
unde Te duci și cum putem să știm calea?”,
iar Mântuitorul îi răspunde: „Eu sunt Calea,
Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl
decât prin Mine” (Ioan 14, 15-16).

32

Nr. 7

Spes Orthodoxiae

33

Tradiţia canonică nu păstrează informații
detaliate despre activitatea misionară a lui Toma după
Învierea Mântuitorului. Cu toate acestea, în scrierile
unor Sfinți Parinți, Toma este numit ,,Apostol al
Indiei”.
Apostolul Toma este cunoscut de mulți dintre
noi ca fiind ,,necredincios”. ,,Necredința” sa ar proveni
din faptul că nu dă crezare mărturiei Apostolilor că
Hristos a înviat: ,,Dacă nu voi vedea, în mainile Lui,
semnul cuielor, și dacă nu voi pune degetul meu în
semnul cuielor, și dacă nu voi pune mâna mea în coasta
Lui, nu voi crede” (Ioan 20, 25).
Apostolul Toma, însă, nu se îndoiește de faptul
că Hristos a înviat, ci de faptul că Hristos Se afla după
Învierea Sa într-un trup care nu mai poate fi văzut.
Fragment din capul Sfântului Apostol
Sfântul Chiril afirma că atunci când Toma spune „dacă
Toma, păstrat la Mănăstirea Sf. Ioan
Teologul din Insula Patmos
nu voi pune degetul meu în semnul cuielor nu voi
crede...”, el zice de fapt: „Nu voi crede că El mai poate fi văzut, de nu voi pune degetul meu în
urma cuielor”.
În conformitate cu Tradiția Bisericii, Sfântul Apostol Toma a înființat Bisericile Creștine din
Palestina, Mesopotamia, Parția, Etiopia și India.
Capul Sfântului Apostol Toma se află în Insula Patmos, iar părticele din moaștele sale,
precum și mâna dreaptă se găsesc în biserica Sfântul Denis din Paris. Apostolul Toma este prăznuit
în calendarul Bisericii Ortodoxe la data de 6 octombrie a fiecărui an.
George Sabău – clasa a X-a A

Troparul Sfântului Apostol Toma:
Ai fost ucenic al lui Hristos şi unul din
dumnezeieştii Apostoli. Fiind slab în credinţă, te-ai
îndoit de Învierea lui Hristos. Dar pipăind rănile ai
crezut în pătimirile lui preacurate: roagă-te Lui acum
pentru noi, mult lăudate Toma, să ne dea pace și mare
milă.

Nr. 7

Spes Orthodoxiae

34

umătatea celui de-al XIX-lea secol
reprezintă pentru poporul român un
moment de cotitură pentru istoria sa
națională. Revoluția de la 1848-1849 a fost rezultatul
procesului de evoluţie firească a societăţii româneşti,
deschizând un proces de modernizare și de renaștere
națională în Principate.
Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza a
făcut posibilă unirea deplină a Principatelor, a
inaugurat o domnie ce stă sub semnul reformelor
modernizatoare în toate domeniile vieţii publice.
Domnia lui Cuza a accelerat procesul de
modernizare, a instituţionalizat principiile şi
dezideratele anului 1848, încheind un lung proces de
tranziţie, pregătind România pentru a trece într-o fază
nouă a evoluţiei sale, aceea a consolidării
capitalismului, a stabilirii regimului politic modern,
parlamentar,
a
monarhiei
constituţionale,
demonstrând valoarea şi importanţa statului naţional
Alexandru Ioan Cuza, domnitorul
Principatelor Române
în afirmarea naţiunii şi promovarea interesului
(1859-1866)
naţional.
Cucerirea independenței a rămas una dintre problemele noului stat român modern realizat
în deceniile de la mijlocul secolului al XIX-lea. România a acţionat pentru confirmarea
independenţei şi suveranităţii, a integrităţii teritoriale, retrocedarea gurilor Dunării şi obţinerea unor
despăgubiri de război. În ciuda pierderilor suferite, a imenselor eforturi depuse de statul român,
cucerirea independenţei a marcat un moment decisiv în afirmarea României moderne ca un stat
liber.
Pe plan bisericesc, recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române a avut loc după
ce, în prealabil, s-a realizat unirea Principatelor Române, în 1859, și după cucerirea Independenței
țării noastre din 1877, când, o dată cu creșterea prestigiului țării noastre a crescut și autoritatea
Bisericii. Ea a fost primită formal la data de 25 aprilie 1885, și asta deoarece cele două Biserici

J

Nr. 7

Spes Orthodoxiae

35

Ortodoxe, din Ţara Românească şi Moldova,
încă de la începutul organizării politice şi
ecleziastice din cele două ţări româneşti
extracarpatice, „s-au afirmat cu o independenţă
egală autocefaliei, fără să accepte vreun
amestec jurisdicţional din partea unei ierarhii
bisericeşti din afară“. Până la recunoașterea ei
de către Patriarhia de Constantinopol,
autocefalia Bisericii Ortodoxe Române, o
întâlnim menționată atât în Constituția
promulgată la 30 iunie 1866, în care se spune:
„Biserica Ortodoxă Română este și rămâne
neatârnată de orice chiriarhie străină,
păstrându-și însă unitatea cu Biserica
ecumenică a Răsăritului în privința dogmelor”,
cât și în textul Legii organice din decembrie
1872, prin care s-au pus bazele Sfântului Sinod
al Bisericii Ortodoxe Române.
Mitropolitul primat Nifon a înștiințat pe
patriarhul ecumenic despre această lege
trimițându-i un exemplar, dar n-a primit niciun
Nifon Rusăilă, mitropolit al Ungrovlahiei (18501865), mitropolit primat al României (1865-1875),
pictură de Gheorghe Tattarescu (1820-1894)

Calinic Miclescu, mitropolit al Moldovei (18651875), mitropolit primat al României (1875-1886),
pictură de Carol Popp de Szathmari (1812-1887)

răspuns, la ceea ce s-a interpretat ca o aprobare
tacită a legii. Deficiența majoră a acestei legi
rezida în faptul că alegerea mitropoliților și a
episcopilor era încredințată unui colegiu, în
componența căruia intrau, pe lângă membrii
sinodali, toți deputații și senatorii ortodocși,
care, de cele mai multe ori, nu cunoșteau
problemele bisericești. Din acest motiv,
alegerea ierarhilor se va face sub influența
partidelor politice, ceea ce va stânjeni bunul
mers la Bisericii în perioada în care această
lege a fost în vigoare. Mitropolitul Nifon a
rămas în istoria Bisericii noastre și ca fondator
al unui Seminar teologic în București.
După moartea mitropolitului Nifon
Rusăilă, la 31 mai 1875, mitropolitul Calinic
Miclescu al Moldovei este ales mitropolit
primat al României, deţinând această demnitate
până la moarte.

Nr. 7

Spes Orthodoxiae

36

La scrisoarea patriarhului ecumenic
Ioachim al III-lea, plină de mustrări, adresată
Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române,
din
însărcinarea mitropolitului
primat,
învățatul episcop al Romanului, Melchisedec
Ștefănescu (1979-1892), a întocmit un răspuns
temeinic la toate învinuirile aduse, a alcătuit un
memoriu în care s-a subliniat dreptul Bisericii
noastre la autocefalie, memoriu acceptat de
Sfântul Sinod sub numele de „Act sinodal care
cuprinde autocefalia Bisericii Ortodoxe
Române”.
După moartea patriarhului ecumenic,
în scaunul constantinopolitan a urmat
patriarhul Ioachim al IV-lea (1884-1886), cu
care s-a început o nouă corespondență pe
aceeași temă. Astfel, în
februarie 1885,
Sfântul Sinod a hotărât înaintarea unei noi
cereri prin care să se solicite recunoașterea
autocefaliei. Scrisoarea, formulată de același
Melchisedec Ștefănescu, episcop al Dunării de Jos
(1865-1879), episcop al Romanului (1879-1892)

mare învățat ierarh Melchisedec Ștefănescu și
de episcopul Iosif Gheorghian al Dunării de Jos,
a fost trimisă patriarhului ecumenic de
mitropolitul primat Calinic Miclescu, însoțită de
o adresă a Ministrului Cultelor D. A. Sturdza.
Ca urmare, la 25 aprilie 1885, patriarhul a
răspuns afirmativ la cererea Bisericii noastre,
trimițând Tomos-ul de autocefalie, în care
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române este
declarat „frate în Hristos și direct răspunzător
Lui”.
În aceeaşi zi, patriarhul ecumenic
Ioachim al IV-lea, a trimis celorlalte Biserici
Ortodoxe autocefale câte o enciclică prin care
anunţa recunoaşterea autocefaliei Bisericii
Ortodoxe Române. Enciclica Patriarhiei
Ecumenice anunţa pe întâistătătorii Bisericilor
Ortodoxe surori că, „primind cu dragoste
frăţească această cerere, ca una care este
raţională, dreaptă şi conformă cu legile
eclesiastice, am hotărât să recunoaştem pe

Iosif Gheorghian, episcop al Hușilor (1865-1879),
episcop al Dunării de Jos (1879-1886), mitropolit
primat al României (1866-1893 și 1896-1909)

Nr. 7

Spes Orthodoxiae

37

prea Sfânta Biserică a României autocefală şi de sine administrată în toate şi la toate, iar pe
Sfântul Ei Sinod să-l proclamăm iubit frate în Hristos". Fiecare Biserică a primit câte un
exemplar al Tomosului de recunoaştere a autocefaliei româneşti, înalţii prelaţi fiind îndemnaţi
„frăţeşte” să recunoască „pe prea Sfânta Biserică a României ca autocefală şi de sine
administrată în toate".
Stăruinţa ierarhilor români pe lângă Patriarhia Ecumenică de a fi recunoscută o stare de fapt
existentă deja, pe care
istoria o confirmase
de atâtea ori, referitor
la autocefalia Bisericii
naţionale
a
fost
concretizată cu succes
prin
eliberarea
documentului oficial
ce atesta independenţa
administrativă
a
forului
bisericesc
român: Tomosul de
recunoaştere
a
autocefaliei.
Acest
document este rodul
unei
îndelungi
activităţi diplomatice
întreprinse de ierarhii
români cu sprijinul
demnitarilor de stat,
care au susţinut cu
argumente
istorice
cauza
nobilă
a
Bisericii
Ortodoxe
Române
în
faţa
Patriarhiei Ecumenice.
Prin Tomosul din 25
aprilie
1885,
Patriarhia Ecumenică
renunţă a se mai erija
în Biserică-mamă şi
adoptă poziţia firească
de Biserică-soră a
Bisericii
Ortodoxe
Române.
Tomosul prin care Patriarhia ecumenică recunoștea autocefalia Bisericii
Ortodoxe Române (25 aprilie 1885)

Cristian Nistor
– clasa a XII-a A

Nr. 7

U

Spes Orthodoxiae

nirea Principatelor Române, în
anul
1859,
obţinerea
independenţei după războiul
din 1877, proclamarea regatului României în
anul 1881, dar și recunoaşterea autocefaliei
Bisericii în aprilie 1885 au fost argumente
principale pentru ridicarea Bisericii Ortodoxe
Române la rangul de Patriarhie, eveniment de
la care s-au împlinit în data de 4 februarie a
acestui an 90 de ani.
Actul memorabil de la 1 Decembrie
1918, care consfințea unirea Transilvaniei și a
celorlalte provincii istorice cu România, a adus
schimbări nu numai în viața statului român
unitar, ci și în a Bisericii Ortodoxe Române.
Prima îndatorire care revenea Bisericii
în noua situație politică era aceea a organizării
ei unitare, sub conducerea Sfântului Sinod din
București. Unificarea bisericească era necesară
și se impunea atât în interesul Bisericii, cât și al
statului, căci modul în care era condusă
Biserica dintr-o provincie a țării sau alta era cu
totul diferit. Astfel, în Biserica din România
exista un adevărat absolutism ierarhic, precum
şi o dependență sau subordonare aproape totală
faţă de stat. Neexistând o precizare clară a
atribuţiilor statului în raport cu Biserica şi
invers, viaţa bisericească se desfăşura într-o
permanentă agitaţie şi instabilitate. Doar
Biserica Ortodoxă din Transilvania avea o
organizare corespunzătoare, cuprinsă în Statutul
Organic al mitropolitului Andrei Şaguna.

38

Principiile sale de bază erau:

autonomia faţă de stat,
care o apărau de orice amestec sau
aservire din partea conducerii laice;

sinodalitatea,
adică
înţelegerea dintre clerici şi mireni la
conducerea treburilor bisericeşti, care o
apăra de orice încercare de absolutism
ierarhic. În felul acesta, Biserica era a
tuturor şi se conducea prin toţi aceia
care făceau parte din ea: ierarhie, cler şi
popor.
Acceptarea Statului Organic ca bază
pentru noua organizare bisericească era cerută
de ierarhii şi preoţii din Transilvania: de
Episcopul Ioan Papp al Aradului, de Congresul
preoţimii ortodoxe din Transilvania, de Sinodul
episcopesc al Mitropoliei Ardealului, de
Consistoriul mitropolitan din Sibiu și de

Stema Patriarhiei Române

Nr. 7

Spes Orthodoxiae

Congresul naţional bisericesc ardelean. Acelaşi
lucru îl cereau - în presa timpului - numeroşi
preoţi ardeleni. Pe lângă aceştia, mitropolitul
Nicolae Bălan al Ardealului a cerut, în repetate
rânduri, adoptarea principiilor Statului Organic.
În Constituţia din 1923 era stipulat şi
principiul participării mirenilor alături de clerici
la viaţa bisericească. Era necesară acum
elaborarea unui proiect de lege privind
organizarea Bisericii Ortodoxe Române. După
câteva încercări eșuate, în martie 1925 un
proiect de lege la care era alăturat şi un proiect
de statut, au fost prezentate corpurilor
legiuitoare. Legea şi Statutul de organizare a
Bisericii Ortodoxe Române au fost votate de
Corpurile legiuitoare şi promulgate la 6 mai
1925. A fost ultima legiuire bisericească votată
de Parlament, ultima ingerinţă în probleme
bisericeşti din partea autorităţii de Stat.
În urma realizării unității de stat, a
crescut prestigiul României pe plan extern, dar
și al Bisericii Ortodoxe Române, care număra
aproape 14 milioane de credincioși. În această
situație s-a pus problema ridicării ei la
demnitatea de Patriarhie. Sfântul Sinod a luat în
dezbatere această problemă în şedinţa sa din 4
februarie 1925. Episcopul Vartolomeu Stănescu
al Râmnicului – Noul Severin a citit în plen
„Actul de înfiinţare a Patriarhatului ortodox
român”, în care se spunea că „poporul român
îşi înfiinţează de astăzi înainte, prin propria lui
suveranitate
politică
şi
bisericească,
Patriarhatul pentru Biserica Ortodoxă
Română, recunoscându-i mitropolitului de
Bucureşti al ţării, titlul de Patriarh al
României, în locul titlului de până aici de
primat al României”. Sfântul Sinod a adoptat
hotărârea de înfiinţare a Patriarhiei Ortodoxe
Române şi ridicarea mitropolitului primat la
rangul de Patriarh.
Legea pentru înființarea Patriarhiei a
fost votată de către Senat și publicată în
Monitorul Oficial din 25 februarie 1925, sub

39

titlul: „Lege pentru ridicarea scaunului
arhiepiscopal şi mitropolitan al Ungrovlahiei,
ca primat al României, la rangul de Scaun
Patriarhal”. Pe baza acestor hotărâri,
mitropolitul primat Miron Cristea a devenit
primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.

PF Miron Cristea,
Primul patriarh al României (1925-1939)

Potrivit vechiului obicei, patriarhul
Miron a trimis o scrisoare tuturor Bisericilor
surori anunţându-le înfiinţarea noii Patriarhii.
S-au primit scrisori de răspuns, cu
binecuvântări şi urări frățeşti din partea tuturor
acestor Biserici. Patriarhul ecumenic Vasile III
a dat obişnuitul Tomos pentru recunoaşterea
Patriarhiei Ortodoxe Române, la 30 iulie 1925.
Ceremonia investiturii şi înscăunării
primului patriarh Miron Cristea a avut loc la
Bucureşti, în ziua de duminică, 1 noiembrie
1925, în prezenţa membrilor Sfântului Sinod, a
reprezentanților statului, a 21 de trimişi ai unor
Biserici Ortodoxe surori, din care 9 ierarhi

Nr. 7

Spes Orthodoxiae

(Patriarhiile din Constantinopol, Ierusalim şi
Serbia, Bisericile Greciei, Bulgariei, Poloniei şi
Rusă din emigraţie) și a şefilor celorlalte culte
din România. În ziua de 3 noiembrie 1925 a
avut loc o consfătuire la Palatul Patriarhal, la
care au participat membrii Sfântului Sinod,
ierarhii
celorlalte
Biserici
Ortodoxe,
discutându-se diverse probleme de interes
comun pentru întreaga Ortodoxie, între care şi
convocarea unui sinod panortodox.
Prin Legea şi Statutul de organizare din
1925 se consfinţea autocefalia Bisericii noastre,
organizată ca Patriarhie. În fruntea ei se afla
Sfântul Sinod, format din patriarh ca
președinte, din mitropoliții, episcopii și
arhiereii vicari în funcție, în atribuțiile lui
intrând probleme de ordin spiritual, canonic și
dogmatic. Ca organ deliberativ pentru întreaga
Patriarhie funcționa Congresul Național
Bisericesc, format din 6 reprezentanți (doi

40

clerici și patru mireni) ai fiecărei eparhii, în
atribuțiile
căruia
intrau
probleme
administrative, culturale și economice. În
cadrul fiecărei eparhii funcționa câte o Adunare
eparhială, formată din 45 sau 60 de membri, o
treime clerici, două treimi mireni, precum și un
Consiliu eparhial. La protopopiate exista câte o
Adunare protopopească, iar la parohii
funcționa, ca organ deliberativ, Adunarea
parohială, având ca organ executiv Consiliul
parohial și Epitropia.
Sub
raport
canonic-administrativ,
Patriarhia Română cuprindea 5 Mitropolii
(Mitropolia Ungrovlahiei cu cinci eparhii
sufragane - Arhiepiscopia Bucureştilor,
Episcopia Buzăului, Episcopia Argeșului,
Episcopia Tomisului și Episcopia Râmnicului,
Mitropolia Moldovei şi Sucevei cu patru
eparhii sufragane - Arhiepiscopia Iașilor,
Episcopia Romanului, Episcopia Hușilor și

Nr. 7

Spes Orthodoxiae

Episcopia Dunării de Jos, Mitropolia
Ardealului cu cinci eparhii sufragane Arhiepiscopia Sibiului, Episcopia Aradului,
Episcopia Oradiei (reactivată în anul 1920),
Episcopia Caransebeșului și Episcopia Clujului,
Mitropolia Bucovinei cu două eparhii sufragane
- Arhiepiscopia Cernăuților și Episcopia

41

Hotinului, Mitropolia Basarabiei cu două
eparhii sufragane - Arhiepiscopia Chișinăului și
Episcopia Cetății Albe-Ismailului); exista și o
episcopie a Armatei, cu reședința la Alba Iulia,
înființată în anul 1921.
Vlad Ghiulai – clasa a XII-a A

Viața și activitatea
fântul Ioan Gură de Aur s-a născut la Antiohia, între anii 344 şi 354. A rămas fără tată
la scurtă vreme de la naștere, fiind crescut de mama sa, Antusa, care îl învață primele
elemente de învăţătură creştină.
Simţind o atracţie deosebită faţă de
viaţa ascetică, Sfântul Ioan încearcă să ducă
o astfel de viaţă în sânul familiei, însă, în
cele din urmă simte nevoia de a se retrage în
munţii din vecinătate, unde trăieşte timp de
doi ani în post şi rugăciune.
Este hirotonit diacon în anul 381 și
primeşte Taina Preoţiei din mâinile
episcopului Flavian, în anul 386.
De altfel, perioada aceasta, între
386-397, a fost deosebit de fructuoasă
pentru el, întrucât cele mai vestite omilii ale
sale aparţin acestei etape din activitatea sa.
După moartea patriarhului Nectarie
al Constantinopolului (+397), împotriva
voinţei sale, Ioan este ales urmaşul acestuia.
Este adus în capitală din porunca
împăratului Arcadiu, iar Teofil al Antiohiei
îl hirotonește Episcop, la 26 februarie 398.
Acesta avea un dar deosebit în
vorbire, reușind să aducă la creștinism o
mulțime de persoane, dar în același timp a
avut și dușmani. Printre aceștia se numără

S

Nr. 7

Spes Orthodoxiae

42

Severian de Gabala, Acaciu de Beroea şi Antiohie de Ptolemais. Însă, duşmanul lui cel mai
important a rămas Teofil de Alexandria.
Ca păstor, el înţelegea că este dator să-i înveţe pe credincioşi ce înseamnă în realitate
transpunerea noţiunilor de credinţă în viaţă, asumându-şi sarcina propovăduirii cuvântului
evanghelic: „Am poruncit sufletului meu să-şi asume îndatoririle de propovăduitor şi să
îndeplinească poruncile atât timp cât mai respir şi cât timp Dumnezeu consideră că este bine să mă
ţină în viaţă, fie că mai există cineva care să mă asculte sau nu.” Această responsabilitate el a dus-o
la împlinire ca nimeni altul.
Astfel se face că pe perioada viețuirii sale pământești, chiar dacă a suferit în mod special
nedreptăţi nedescrise, acesta a lăsat o moştenire literară deosebit de bogată și frumoasă.
Partea cea mai consistentă a operei hrisostomice o constituie Omiliile. După conţinut, ele se
împart în omilii exegetice, dogmatice, polemice, morale, omilii la marile sărbători, panegirice şi
predici ocazionale.
Omiliile exegetice
Omiliile exegetice, cele mai multe ca număr, sunt în esenţă comentarii la cărţile Vechiului şi
ale Noului Testament. Majoritatea omiliilor exegetice au fost compuse în perioada anilor 386-397,
când Ioan a activat ca preot şi predicator la Antiohia.
Aceste omilii se înscriu în marea tradiţie exegetică a Şcolii din Antiohia, întrucât urmăresc
sensul literal, opus celui alegoric, al textelor biblice. Totodată, acestora nu le lipseşte niciodată
aplicaţia practică pentru viaţa celor pe care îi
avea în grija lui spirituală. Trebuie subliniată
profunzimea gândirii hrisostomice, care se
dezvoltă progresiv în funcţie de analizele şi
comentariile pe care le-a elaborat.
Referitor la Vechiul Testament, Ioan a
scris două serii de omilii la Facere.
Prima serie de omilii, în număr de 9,
ţinute la Antiohia în perioada Postului Mare
în anul 386, se referă la primele trei capitole
ale cărţii Facerii, excepţie făcând omilia a
noua. A doua serie de omilii, în număr de 67,
fiind un comentariu integral la cartea Facerii.
Se pare că cele mai reuşite omilii la Vechiul
Testament sunt cele referitoare la Psalmi.
Este vorba de 58 de omilii, care nu se
ştie cu certitudine dacă au fost sau nu ţinute în
biserică. De altfel, ele sunt cunoscute mai
degrabă ca explicaţii şi nu ca omilii. În ele,
Sfântul Ioan îşi dezvoltă ideile sale legate de
problema viciilor şi a virtuţii, despre dreapta
rugăciune, sau rugăciunea autentică în
adevărate lucrări ştiinţifice.

Nr. 7

Spes Orthodoxiae

43

Există de asemenea 6 omilii și un
comentariu la Isaia, 5 omilii la Anna, 3 omilii la
David și Sanie și, în cele din urmă, două omilii
în care tratează despre caracterul ascuns, tainic
al profețiilor.
Omiliile la Psalmi ale Sfântului Ioan
Gură de Aur reprezintă una dintre cele mai
considerabile scrieri hrisostomice. În ele,
Sfântul Ioan își dezvoltă ideile sale predilecte
legate de problema viciilor și a virtuții, despre
dreapta rugăciune sau despre cântarea psalmilor
în adevărate lucrări științifice.
Sfântul Fotie cel Mare (820-897) le
menționează în Bibliotheca sa și le compară cu
Omiliile la Facere: „Discursul său este, ca
întotdeauna, remarcabil prin claritate, prin
puritate, prin strălucire și bogăție și, mai ales,
prin mulțimea maximelor și exemplelor de care
Sfântul Ioan Gură de Aur se folosește adesea…
Caracterul general al tuturor operelor marelui
învățător este un amestec de limpezime,
distincție și elevație și dulceață, dar în Omiliile
la Psalmi stilul său îmbracă podoabe mai
strălucitoare, la care se adaugă abundența
exemplelor, bogăția ideilor și, atunci când e
necesar, vehemența discursului. Pentru a
spune pe scurt, totul, discursul, împărțirea,
metoda, alegerea ideilor și toate celelalte
calități se îmbină în cel mai înalt grad în
aceste comentarii”.
Dintre omiliile la Noul Testament
regăsim cele 90 de omilii la Evanghelia după
Matei, care reprezintă cel mai vechi şi cel mai
complet comentariu care a supravieţuit în
totalitate din perioada patristică. Cât priveşte
data scrierii, nu există unanimitate.
Omiliile la Matei cuprind învăţătura
hrisostomică despre morală şi virtute, despre
principiile care trebuie să stea la temelia
adevăratei vieţi creştine, ce trebuie să facem
pentru a ne feri de viciu şi a ne apropia de
virtute. Pe lângă toate acestea, Sfântul Ioan nu
uită să expună învăţăturile greşite ale arienilor,

Nr. 7

Spes Orthodoxiae

subliniind adevărul revelat al credinţei.
Omiliile la Evanghelia după Ioan sunt în
număr de 88. Ele sunt mai scurte şi se crede că
au fost ţinute după anul 391.
Conștient de încărcătura doctrinară
deosebită a acestei Evanghelii, Sfântul Ioan
dezvoltă o teologie profundă, respingând
doctrinele ereticilor arieni, în special ale
anomenilor.
Legate de omiliile la cele două
Evanghelii, sunt alte cinci omilii despre săracul
Lazăr.
Urmează apoi 55 de omilii la Faptele
Apostolilor,
care
aparţin
perioadei
constantinopolitane. Acestea au fost traduse în
latină la cererea lui Cassiodor şi depuse în
Biblioteca de la Vivarium. Din păcate, această
traducere s-a pierdut.
Este posibil ca Sfântul Apostol Pavel să
fi fost modelul după care Sfântul Ioan
Hrisostom şi-a modelat viaţa şi comportamentul
propriu, în care a văzut modelul desăvârşit al
păstorului de suflete, drept, neînfricat şi
jertfelnic, credincios și devotat.
La Epistola către Efeseni el scrie 24 de
omilii, la Filipeni 15, la Coloseni 12, la cele
două epistole către Tesaloniceni 11 şi respectiv
5 omilii, 18 omilii la I Timotei, 10 la II Timotei,
6 la Tit, 3 la Filimon şi 34 la Evrei.
Omilii dogmatice și polemice
Omiliile dogmatice şi polemice sunt mai
reduse ca număr, în comparaţie cu cele
exegetice, ele având totuşi un loc bine
determinat în contextul general al operei
hrisostomice.
Aici
întâlnim
tratatul
„Contra
anomeilor”, format din 12 omilii, scrise în două
rânduri, care combat arianismul. Sfântul Ioan
are cuvinte aspre la adresa acestora care
îndrăzneau să-L mărginească pe Dumnezeu la
limitele raţiunii umane şi să golească astfel taina
esenţei divine.

44

Nr. 7

Spes Orthodoxiae

Omilii morale
Omiliile morale formează un aspect clar al
scrierilor hrisostomice.
Sunt demne de luat în seamă omiliile sale
îndreptate împotriva sărbătorilor laice şi păgâne,
pline de excese superstiţioase.
Pentru Sfântul Ioan, teatrul era o „adunare
a satanei”, acest lucru fiind dezvăluit în trei
omilii: „Homiliae 3 de diabolo”.
El abordează apoi în 9 omilii şi tema
pocăinţei.
Omilii la Praznicele Împărătești
Omiliile şi predicile la diverse sărbători
împărăteşti ocupă şi ele un loc destul de important
în contextul operei hrisostomice.
Între predicile de acest gen menţionăm: La
naşterea Domnului și la Botezul Domnului, care
confirmă practica serbării acestor sărbători la 25
decembrie şi respectiv 6 ianuarie.
Omiliile pentru Joia Patimilor vorbesc
despre instituirea Cinei Domnului şi trădarea lui
Iuda, iar cele pentru Vinerea Mare, despre Sfânta
Cruce şi moartea Mântuitorului.
Panegirice
Panegiricele sunt omilii ţinute cu ocazia
sărbătoririi unor sfinţi ai Bisericii.
Este vorba de sfinţi care au aparţinut
Vechiului Testament, ca de exemplu: Iov, Eliazar,
Macabei cu mama lor, şi bineînţeles, din perioada
creştină: Roman, Iulian, Varlaam, Berenice, şi
despre martiri în general.
Discursuri ocazionale
Discursurile ocazionale surprind o serie de
momente, devenite puncte de hotar în propria sa
experienţă şi nu numai.
Amintim aici prima sa predică ocazională
făcută la hirotonia sa în treapta de preot de către
episcopul Antiohiei, Flavian.
Ea poate constitui un model omiletic pentru
toţi cei care se dedică vocaţiei sacerdotale.

45

Nr. 7

Spes Orthodoxiae

46

Între cuvântările cu caracter ocazional se
remarcă în special „Omiliile la statui”. Ele au
fost ținute într-o vreme de mare cumpănă pentru
Antiohia. În urma impunerii unor taxe
suplimentare de către împărat, un grup de
antiohieni s-au răzvrătit și, în mânia lor, au
dărâmat și mutilat statuile împăratului Teodosie
și ale familiei imperiale. Gestul l-a supărat pe
împărat, care se gândea să distrugă orașul din
temelii. Vestea i-a înspăimântat pe antiohieni.
Bătrânul episcop Flavian a plecat la
Constantinopol pentru a cere îndurare din partea
împăratului, care, în cele din urmă se arată
mărinimos faţă de antiohienii răzvrătiţi. În
absenţa episcopului, Sfântul Ioan a ţinut o serie
de 21 de omilii ocazionale „Despre Statui”, care
surprind atât atmosfera de teroare şi teamă ce
domnea în cetate, cât şi disperarea locuitorilor
ei, confruntaţi cu posibilitatea unei iminente
pedepse capitale.
El foloseşte această ocazie pentru a-i
admonesta pe antiohieni pentru viciile şi
păcatele săvârşite de ei, care au atras asupra lor mânia divină. Aceste omilii îl dezvăluie pe Sfântul
Ioan ca păstor desăvârşit şi predicator eminent.
Căderea din graţie a lui Eutropiu a fost tratată în două omilii, demonstrând deşertăciunea
slavei lumeşti.
La fel, experiența propriului exil este descrisă în două omilii.
În prima omilie, ţinută în ajunul primului exil în anul 403, încearcă să liniştească populaţia
nemulţumită şi furioasă, vorbind despre invincibilitatea Bisericii, iar în a doua, ţinută a doua zi după
revenirea din exil, mulţumeşte mulţimilor de credincioşi care l-au întâmpinat și şi-au arătat
credincioşia faţă de capul lor spiritual.
Sfântul Ioan, unul dintre cei mai iubiţi păstori de suflete din întreaga istorie a creştinismului,
este considerat „predicatorul prin excelenţă” al Bisericii din primele veacuri şi izvorul la care au
alergat toţi urmaşii săi însetaţi de „frumuseţea gândirii şi vieţuirii creştine”.
Cuvântările sale, de o diversitate şi o complexitate greu de egalat, erau rostite cu elocinţă şi
transpuse în cuvinte atât de strălucitoare, încât nu se putea ca auditorii săi să nu fie profund
impresionaţi. Pentru calităţile sale excepţionale de orator, Ioan a fost supranumit de contemporani
„Hrisoroas”, care înseamnă „râu în ale cărui valuri curge aur”, ca, mai târziu, să i se spună
„Hrisostom”, adică „Gură de Aur”.
A fost un mare catehet, pedagog și un inegalabil prieten. Inteligent, sincer și cu o imaginație
bogată, cu un simț artistic deosebit, iubitor de literatură și frumos, Sfântul Ioan Gură de Aur devine
curând după trecerea sa la Domnul un clasic al culturii și spiritualității creștine.
Nicolae Văscan – clasa a XI-a A

Nr. 7

Spes Orthodoxiae

nul 2015 reprezintă pentru
clerul şi credincioşii Patriarhiei
Române un prilej de aducere
aminte a unor evenimente importante din istoria
Bisericii noastre, dar şi de recunoştinţă faţă de
cei care au contribuit la împlinirea lor.
În mod deosebit, în acest an, aniversăm
130 de ani de la recunoaşterea autocefaliei
Bisericii Ortodoxe Române (1885) şi 90 de ani
de la ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la
rangul de Patriarhie (1925).
Tot in acest an se împlinesc 60 de ani
(octombrie 1955), respectiv 10 ani (septembrie
şi decembrie 2005) de la proclamarea publică a
canonizării unor sfinţi români, mari păstori de
suflete din provinciile româneşti.
Prin canonizare se înţelege actul prin
care Biserica recunoaşte, declară şi aşază pe
eroii dreptei credinţe adormiţi întru Domnul, în
rândul sfinţilor, pe care ea îi venerează, pe

A

47

temeiul învăţăturii sale dogmatice. În Biserica
primelor veacuri, canonizarea s-a dezvoltat în
strânsă legătură cu cultul martirilor, care a
cunoscut o evoluţie continuă şi a dus la
statornicirea unui cult al acestora.
Multe ţinuturi ale lumii s-au învrednicit
să-i facă raiului belşug de suflete alese, care
pururea se împărtăşesc de neînserata lumină a
lui Dumnezeu.
Întru aceasta, nici hotarele neamului
românesc n-au fost mai sărace decât altele. Din
duhul poporului român au izvorât suflete ce sau suit în ceata drepţilor; din sângele lui s-au
plămădit trupuri care n-au suferit stricăciunea
morţii; sub altarele lui s-au mucenicit mădulare
care, prin suferinţă, au mărturisit puternicia
duhului întru Hristos; prin munţii lui s-au
mântuit sihaştri în luminată cuvioşie,
mistuindu-se în rugăciune, post şi priveghere; şi
nu pe puţine din scaunele vlădiceşti s-au nevoit

Nr. 7

Spes Orthodoxiae

ierarhi care, peste cununa de aur şi nestemate a
preţuirii celei de obşte, şi-au adăugat cununa
cea nepieritoare a sfinţeniei.
Biserica Ortodoxă Română, în ședința
sinodală din 28 februarie 1950, a hotărât
canonizarea mai multor sfinți ce au moaștele pe
teritoriul țării noastre. Canonizarea solemnă s-a
făcut în zilele de 10-23 octombrie, participând

48

și delegați ai Bisericilor Ortodoxe surori din
Constantinopol, Rusia, Bulgaria și Grecia.
Sfinții Români canonizați în anii 1950-1956 au
fost: Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica, Sfinții
Ierarhi Mărturisitori Ilie Iorest și Sava,
Mitropoliții Transilvaniei, Sfântul Ierarh Iosif
cel Nou de la Partoș, Sfinții Cuvioși
Mărturisitori Visarion, Sofronie și Sfântul

Nr. 7

Spes Orthodoxiae

Mucenic Oprea.
În urma Revoluției din decembrie 1989,
Biserica Ortodoxă a avut posibilitatea de a trece
în rândul sfinților mari păstori de suflete care
de-a lungul timpului au contribuit la păstrarea
neștirbită a dreptei credințe în rândul poporului
nostru. Astfel, în anul 1992, Biserica Ortodoxă
Română a canonizat pe Sfântul Cuvios Antipa
de la Calapodești Sfântul Cuvios Gherman din
Dobrogea, Sfântul Ierarh
Iosif Mărturisitorul din
Maramureș, Sfântul Ierarh
Ghelasie de la Râmeț,
Sfântul Ierarh Leontie de la
Rădăuți, Sfântul Voievod
Ștefan cel Mare și Sfânt,
Sfântul Cuvios Ioan Iacob
de la Neamț – Hozevitul,
Sfânta Cuvioasă Teodora de
la
Sihla,Sfinții
Martiri
Brâncoveni,
Constantin
Vodă cu cei patru fii ai săi:
Constantin, Ștefan, Radu,
Matei, și sfetnicul Ianache,
Sfântul Cuvios Ioan de la
Prislop,
Sfântul
Ierarh
Martir Antim Ivireanul, Sfinții Preoți
Mărturisitori Ioan din Galeș și Moise Măcinic
din Sibiel, Sfântul Cuvios Antonie de la
Iezerul-Vâlcea, Sfântul Cuvios Daniil Sihastrul.
În anul 1997 a fost canonizat Sfântul
Ierarh Petru Movilă, Mitropolitul Kievului, în
2003 Sfântul Cuvios Vasile de la Poiana
Mărului și Sfântul Ierarh Mucenic Teodosie de
la Mănăstirea Brazi, în anul 2005 Sfântul
Cuvios Onufrie de la Vorona, Sfântul Ierarh
Dosoftei, mitropolitul Moldovei, Sfântul
Cuvios Gheorghe de la Cernica, Sfântul Ierarh
Grigorie
Dascălul,
Mitropolitul
Țării
Românești. În noiembrie 2006 s-a hotărât
canonizarea Sfântului Ierarh Pahomie de la
Gledin, Episcopul Romanului, iar un an mai
târziu, în 2007, au fost canonizați Sfântul Ierarh

49

Varlaam, Mitropolitul Moldovei, Sfinții Martiri
și Mărturisitori Atanasie Todoran din Bichigiu,
Vasile din Mocod, Grigore din Zagra și Vasile
din Telciu.
În 2008 au fost canonizați Sfinții
Cuvioși Rafael și Partenie de la Agapia, Sfântul
Cuvios Iosif de la Văratic, Sfântul Cuvios Ioan
de la Râșca și Secu, Sfinții Cuvioși Simeon și
Amfilohie de la Pângărați, Sfântul Cuvios
Chiriac de la Tazlău, Sfinții
Cuvioși Iosif și Chiriac de la
Bisericani, Sfântul Ierarh
Iachint, mitropolitul Țării
Românești, Sfântul Voievod
Neagoe Basarab și Sfântul
Dionisie Exiguul, iar în anul
2011 Sfântul Sinod al
Bisericii Ortodoxe Române
a
hotărât
canonizarea
mitropoliţilor Transilvaniei
Andrei Şaguna şi Simion
Ştefan.
Prin
hotărârea
Sfântului Sinod din iunie
1992 a fost instituită și
Duminica Sfinților Români,
zi în care sunt cinstiți Sfinții Români cunoscuți
și necunoscuți, având drept dată de prăznuire a
doua duminică după Rusalii.
Canonizarea tuturor acestor sfinţi
români conturează şi articulează şi mai bine
identitatea locală ortodoxă, cu specificul ei
naţional. Se poate vorbi despre un mod de
manifestare spirituală care nu rezultă dintr-o
viziune particulară în ce priveşte adevărul de
credinţă sau dintr-o interpretare diferită a
tezaurului liturgic şi canonic, ci reprezintă doar
forma specifică de diversificare harismatică,
după felul în care cugetul şi simţirea noastră sau însufleţit de duhul lui Hristos, potrivit
particularităţilor noastre de origine şi grai, de
vocaţie şi destin.
Darius Lascău – clasa a XI-a A

Nr. 7

Spes Orthodoxiae

50

oman Ciorogariu s-a născut în 1852 la 6 decembrie, în Pecica, judeţul Arad,
primind numele de botez Romulus.
Studiile liceale le urmează la Arad, Pojon şi Hodmezovaşarhely. Se înscrie
în anul şcolar 1873-11874 la Academia de Drept din Oradea, dar în anul următor se transferă la
Institutul Teologic din Arad pe care-l termină în 1877. Urmează cursurile de specializare în
Pedagogie şi Psihologie la Universitatea din Leipzig, apoi în Teologie şi Filosofie la Universitatea
din Bonn între anii 1877-1879.
Este funcţionar la Episcopia Aradului, iar din 1880 este arhivar. Din 1881 este profesor la
Institutul Teologic Pedagogic din Arad. În 1900 intră în cinul monahal cu numele Roman. Mai
târziu este numit director al Institutului Teologic din Arad (1901-1917), iar în 1904 este hirotesit
protosinghel.
Este ales în unanimitate
vicar eparhial la Oradea, astfel prin
Roman Ciorogariu se reia firul
întrerupt de 225 de ani, al
succesiunii ultimului episcop al
Oradiei, episcopul Efrem Veniamin.
Ca Episcop, pe lângă cele
amintite mai sus, odată cu alegerea
sa în fruntea noii Episcopii,
porneşte
acţiunea
pentru
reorganizarea ei.
În februarie 1931, prin
stăruinţa de a fi ajutat din partea
Statului, se cumpară actualul palat
episcopal, iar în toamna anului 1923
prin stăruinţa sa se deschide
Academia de Teologie din Oradea,
căreia i se oferă o parte din
reşedinţă
pentru
adăpostirea
studenţilor teologi.
În anul 1925, în luna iulie, se
înființează Tipografia Diecezană,
apoi căminul preoţesc, Şcoala de
cântăreţi bisericeşti şi multe alte
societăţi religioase.

R

Nr. 7

Spes Orthodoxiae

51

Izvoarele şi fondul pastoralelor lui Roman
Ciorogariu
a) Izvoarele
În paralel cu informaţiile comemorative, vlădica
Roman aducea la cunoştinţă păstoriţilor săi ultimele
noutăţi din ţară şi străinătate, pastoralele fiind adevărate
barometre social-politice ale vremii.
Pe lângă istoria contemporană, foloseşte ca
izvor în alcătuirea pastoralelor sale şi istoria antică şi a
Evului Mediu, subliniind pierderile suferite de omenire
prin lipsa credinţei în Dumnezeu şi evidenţiind
beneficiile pe care le-a adus aceasta, atunci când
omenirea a ridicat sentimentul religios deasupra tuturor
valurilor perene.
Toate pastoralele pornesc de la un citat biblic
aşezat ca motto în argumentarea sfaturilor şi
îndemnurilor sale.
b) Fondul
Îi îndeamnă pe oameni să-şi aducă copiii la Hristos, ca să aibă şi ei parte de pace şi să fie
crescuţi în iubirea creştinească şi în iubirea de patrie: „Că dacă i-ai dat fiului tău carnea şi i-ai ucis
sufletul, prin creşterea lui, ucigător de fii eşti, o omule”.
Le reaminteşte că fiecare părinte este răspunzător cu sufletul lui înaintea lui Dumnezeu
pentru creşterea fiului său.
Cuvântările Preasfințitului Roman Ciorogariu pot fi clasificate în trei categorii:
Cuvântări ocazionale
Din această categorie fac parte 12 cuvântări rostite de
Episcop la diferite evenimente ale orașului, ale Academiei
teologice și ale altor instituții bisericești și publice.
Una dintre cele mai emoționante este cuvântarea
rostită la întâmpinarea trupelor române eliberatoare, conduse
de generalul Moșoiu, în data de 20 aprilie 1919. În cuprinsul
ei mărturisește eliberatorilor că „Nici o parte a românismului
nu a fost expusă atât de mult pieirii, ca țara Bihorului. Astăzi
își primește răsplata pentru eroismul cu care și-a păstrat
limba și legea străbună la aceste margini”. El roagă pe cei
prezenți să ocrotească în misiunea lor „elementele de ordine
ale concetățenilor noștri maghiari, care împreună cu noi au
suferit ororile anarhiei bolșevice, ce le-au îndurat sub
teroare, de sub care ne eliberați”.

Generalul Traian Moșoiu
(1868-1932)

Nr. 7

Spes Orthodoxiae

52

Intrarea Armatei române, sub comanda generalului Traian Moșoiu, în Oradea (20 aprilie 1919)

Cuvântări comemorative
Pentru Roman Ciorogariu, zilele de sărbătorire a unor evenimente au constituit o reînviere
spirituală a acestora și prilej de evocare a personalităților care și-au împletit firul vieții cu destinul
neamului pentru bunăstarea și prosperitatea acestuia.
Din categoria aceasta fac parte 13 cuvântări, care au structura unor panegirice menite să
evidențieze oameni și fapte înscrise cu roșu în calendarul sfânt al neamului românesc.
Primul dintre aceștia este mitropolitul Andrei Șaguna, care a croit „drumul mântuirii unui
neam”, fiind „un suflet profetic creator”. El a scos neamul românesc din obezile iobăgiei, Biserica
din obezile ierarhiei sârbești, dându-i o autonomie largă, unică în felul ei, creând o mică republică
democratică în marea monarhie habsburgică.
Discursuri rostite in Senat
În trecutul îndepărtat al oratoriei omenirii, discursurile au ocupat locul de cinste până când
demagogia, perfidia, și minciuna au luat locul iubirii de neam, al sincerității, și al adevărului,
distrugând virtutea. Discursul și-a recăpătat strălucirea de odinioară prin gura celor care au vorbit cu
inima, și nu prin cei care au vorbit ca să nu tacă.
În gura Episcopului Ciorogariu, discursul a depășit limitele maxime ale valorilor oratorice,
deoarece la baza acestuia, pe lângă axiologia umană ce dă forță discursului, el a așezat și autoritatea
divină specifică Omileticii.

Nr. 7

Spes Orthodoxiae

53

Clădirea Academiei Teologice din Oradea, ctitoria Preasfințitului Roman Ciorogariu, în prezent aici
funcționează clasele de nivel liceal ale Liceului Ortodox „Episcop Roman Ciorogariu” Oradea

În aceste două brațe vânjoase, Dumnezeu a revărsat din plin și darul cherigmatic al
Apostolilor Săi, făcând din Ciorogariu un colos al discursurilor, gata să mute munții din calea spre
progres a unei țări pe măsura sa: România Mare.
Cuvântările Episcopului Roman Ciorogariu, nu pot fi apreciate în ansamblu, deoarece ele
variază ca formă de la un gen omiletic la altul, cum este firesc.
Fiecare cuvântare tratează o temă, unele chiar mai multe, pe care le argumentează cu dovezi
biblice, istorice și raționamente logice.
În partea finală, Episcopul Ciorogariu nu omite niciodată să mulțumească celor care, prin
implicarea lor au contribuit la buna organizare și desfășurare a activității eparhiei, fie regelui, fie
vreunui ministru și, nu în ultimul rând, lui Dumnezeu, pe Care Îl invocă să binecuvinteze lucrările
pe care le vor desfășura, el și colaboratorii săi în folosul Bisericii și al neamului.
Limba și stilul operei omiletice a Episcopului Roman Ciorogariu
Opera omiletică a Episcopului orădean se remarcă și prin limba literară aleasă, pe care o
utiliza cu multă dexteritate, deoarece ea a constituit instrumentul de muncă fundamental în
activitatea sa de publicist, de profesor de Omiletică, iar mai târziu de Episcop și senator.
Lexicul folosit este bogat și variat prin mulțimea arhaismelor și neologismelor, pe care le
întâlnim în cuvântările sale.
În ceea ce privește stilul operei sale omiletice, Roman Ciorogariu a predicat ca unul ce
credea de două ori în ceea ce propovăduia: Întruparea Mântuitorului și Învierea Neamului
Românesc la 1 decembrie 1918.
Ionuț Covaci – clasa a XI-a A

Nr. 7

Spes Orthodoxiae

54

„Trebuie să ştiţi că un păcătos smerit întrece un drept mândru.”
fântul Ioan Gură de Aur este unul
dintre marii Părinţi ai Bisericii,
care ne-a arătat „înălţimea
smereniei”. El însuşi fiind smerit, în adevăratul
sens al cuvântului, a practicat virtutea aceasta
chiar şi în exil. Prin urmare, ne poate îndruma
şi pe noi, în chip minunat, prin textele lui
despre smerenie, deoarece, „Stăpânului Îi plac
astfel de suflete smerite”.

S

Virtutea smereniei este „cea mai mare
dintre toate virtuţile” fără de care orice altă
virtute îşi pierde scopul, ea fiind: paza cea
mare, zidul cel nesurpat, turnul nebiruit,
vindecătorul fără de plată al sufletului. Sfântul
Ioan Gură de Aur ne explică faptul că, omul
care se lasă cuprins de umilinţă şi de smerenie
trăieşte adevărata pocăinţă şi de asemenea că
,,smerenia nu înseamnă ca un păcătos să se
socotească pe sine cu adevărat păcătos, ci
aceea este smerenie, când cineva se ştie pe sine
că a făcut multe şi mari fapte bune, şi totuşi nu
cugeta lucruri înalte despre sine”.
În smerenie, Domnul ne aude mai bine.
Dacă atunci când săvârşim păcate, dar suntem
smeriţi, glasul nostru ajunge mai repede la cer,
decât dacă suntem plini de virtuţi, dar mândri,
gândiţi-vă unde ajunge virtutea însoţită de
smerenie. Dacă cei care îşi spovedesc păcatele
află mila lui Dumnezeu, oare câte cununi
primesc pe capul lor cei care sunt pe deplin
conştienţi de valoarea faptelor lor bune, dar, cu
toate acestea, rămân smeriţi?
Ai săvârşit fapte bune fără număr? Ai
dobândit multe virtuţi? Toate acestea sunt
zadarnice dacă nu eşti un om smerit. Orice
izbândă este fără valoare dacă nu este însoţită
de smerenie. Cu cât dobândim o virtute mai
mare, cu atât să ne facem pe noi înşine mai
smeriţi şi mai reţinuţi la cuget. Întrucât, chiar
dacă ajungem pe această culme a virtuţilor,
dacă o comparăm cu multă recunoştinţa cu
binefacerile Domnului, atunci vom înţelege că
n-am săvârşit nici cea mai mică parte din ceea
ce Hristos a făcut pentru noi.

Nr. 7

Spes Orthodoxiae

Unul dintre motivele pentru care
Dumnezeu l-a făcut pe om fiinţă dihotomică
(trup şi suflet), este acesta: atunci când este
stăpânit de mândrie, omul să se smerească prin
neputinţa şi lipsa de valoare a trupului său, iar
atunci când îi vin în minte gânduri de înjosire a
firii sale omeneşti, să prindă curaj, gândindu-se
la valoarea sufletului său nemuritor. De aceea,
este bine să cugetăm la originea noastră, să ne

55

amintim din ce suntem făcuți şi de ce. Din
această pricină chiar şi dreptul Vechiului
Testament, Avraam, a avut întotdeauna această
cugetare înlăuntrul lui şi niciodată nu s-a trufit.
Să urmăm exemplul lui, celui care a vorbit cu
Dumnezeu, şi a avut o atât de mare îndrăzneală,
şi a primit mărturie de la El pentru virtutea lui,
grăieşte: ,,Iată, cutez să vorbesc Stăpânului
meu, eu , care sunt pulbere şi cenuşă.”
„Cel ce ai înfrumuseţat toate, m-ai zidit pe
mine omul, făptură amestecată din smerenie şi
din mărire”, o frumoasă formulare liturgică
care defineşte în puţine cuvinte natura
omenească. Dumnezeu a pus în noi multe
puteri, dar şi multe neputințe. Prin puterile care
ni s-au dat se slăveşte înţelepciunea
Creatorului, iar prin neputințe se pune stăvilar
mândriei noastre. Ne-a dat, spre exemplu, limba
ca să vorbim şi să-L slăvim pe Dumnezeul
Universului, să grăim despre frumuseţile zidirii,
să discutăm despre cele cereşti şi cele
pământeşti, despre cele veşnice şi cele
vremelnice. Şi toate acestea le înfăptuieşte o
bucăţică de carne, care nu măsoare nici două
degete. Dar ca să nu creadă că este ceva
important şi să se mândrească, cu voia lui

Nr. 7

Spes Orthodoxiae

Dumnezeu, uneori limba se răneşte sau se
umflă. Dacă omul, cu toate că poartă cu sine
atâtea neputințe, adesea uita de starea jalnică în
care se afla şi se răscoală cu neruşinare
împotriva Binefăcătorului său, până unde ar
ajunge trufia sa dacă ar fi cu totul scutit de
aceste neputinţe...
„S-a deşertat pe Sine, chip de rob
luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la
înfăţişare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe
Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi
încă moarte pe cruce”. Iată, Piatra din capul
unghiului, Care stă stavilă prilejurilor tuturor
oamenilor de a se mândri, chenoza Domnului
Hristos. Dumnezeu fiind, Hristos şi-a arătat
„omenia”, pe care oamenii o pierduseră,
Dumnezeu fiind, S-a născut în pântecele unei
fiice neînsemnate din popor, în ieslea
Betleemului, Dumnezeu fiind, S-a lăsat botezat
de mâna unui om, Dumnezeu fiind, a spălat
picioarele Apostolilor , inclusiv a celui care Îl
va vinde, Dumnezeu fiind, S-a lăsat batjocorit,
biciuit, răstignit, suferind pentru cei care Îl

56

făceau să sufere. Dumnezeu fiind, a dăruit chiar
şi celor care-L ponegreau posibilitatea de a
vedea din nou faţa Tatălui.
Creştine, eşti smerit? Atunci nu te
minuna cu un lucru ca acesta! Gândeşte-te cât
de jos a coborât Domnul, şi vei vedea nu numai
că nu ai de ce te minuna, dar şi că lăudându-te
cu smerenia ta, te ridiculizezi. Atunci care mai
e câştigul smereniei tale, dacă ea te călăuzeşte
tot spre mândrie? De aceea, cu cât eşti mai
mare, cu atât mai mult să te smereşti pe tine
însuţi! Când te înalţi pe culmi, ai nevoie să te
păzeşti ca să nu cazi.
Așadar, remarcăm că smerenia este o
virtute foarte greu de însuşit şi foarte uşor de
pierdut , de aceea, îndemn ca laitmotivul vieții
noastre, al creştinilor, să fie cuvintele Bunului
și Smeritului Păstor : „Aşa şi voi, când veţi face
toate cele poruncite vouă, să ziceţi: Suntem
slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce
eram datori să facem”.
Andi Bacter – clasa a XI-a A

Nr. 7

Spes Orthodoxiae

57

ra un băiat de şaisprezece ani, înalt şi uscăţiv, cu ochii şi părul negru pana corbului şi
nasul acvilin. În privirea-i întunecată nimeni nu găsea bunătate. Îmbrăcat adesea în
geacă de piele neagră cu ţinte, pantaloni de aceeaşi culoare, cu cercelul în ureche, nu
putea transmite altceva decât...
La şcoală, privea cu ură pe toată lumea, glumind adesea pe seama multora sau chiar
înjurându-i. Râdea pe seama colegilor mai mici şi îi urechea. Bătăile din clasă erau la ordinea zilei,
iar el ajunse oaia neagră a Colegiului, cel mai de temut chiar, şi de unele cadre didactice. Directorul
luase atitudine şi, împreună cu alţi profesori, dar şi cu un psiholog, încercară să-l ajute. Violenţa sa
fusese adesea discutată în consilii, dar fără niciun rezultat. Deşi cu media scăzută la purtare,
continua să facă aceleaşi lucruri. Însă nimeni nu ştia că înăuntru era gol... Pentru el florile de
primăvară, răsărirea naturii din imensa amorţire însemna tot o zi de toamnă fără viaţă, inertă...
Fusese chemat din nou în biroul directorului. Băiatul simţea că doar el îl înţelegea pentru că
doar el îi cunoştea misterul. Directorul, un om trecut de prima tinereţe, îi afirmase adeseori că nu e
bine să baţi, să înjuri, să glumeşti pe seama altora, că violenţa în şcoli trebuie combătută până
când dispare. De ce trebuia el să fie singurul care trata cu violenţă pe oricine, chiar şi pe cei care
îl dojeneau pe bună dreptate? Poate că înţelegea că nu mai învaţă bine la şcoală, dar atitudinea sa
era de neconceput. Auzise morala asta adeseori şi nu-l mai impresiona.
După ce ieşi din curtea şcolii, cenuşia boltă a cerului părea ameninţătoare şi picuri mari de
ploaie cădeau nestingheriți pe pământ. Nebăgând în seamă vântul năprasnic care-i urla în urechi, se
apropie cu paşi mari spre casă. Sări peste câte două scări până când ajunse la etajul trei al blocului.
Intră în apartamentul întunecos şi se apropie de pat. O mână îi atinse faţa-i udată de lacrimi. O voce
gravă îl întrebă de ce iar plânge, iar el îi răspunse că de fapt erau picuri de ploaie de afară... O să fie
bine. Mă duc şi o să mă fac bine, şopti aceeaşi voce.
Într-o zi frumoasă de martie soarele devenise un străjer al cerului luminând cu putere şi
încălzind deopotrivă corpurile, dar şi sufletele oamenilor care erau tentaţi să iasă din casă după
sezonul friguros. În dimineaţa acelei zile, toate se treziră din amorţire, înviind. Florile înmugureau,
ghioceii îşi iţeau smerit clopoţeii plini de puritate la un colţ de parc din apropierea şcolii. El,
împreună cu gaşca sa, băieţi de la altă şcoală, mergeau spre casă. Vorbeau despre fete şi se
îmbrânceau unii pe alţii, adeseori râzând.
Un bătrân cu barbă cenuşie, ochi umezi şi privire caldă, îşi abătu privirea spre ei. Se apropie
umil şi ceru nişte bani, deoarece era bolnav. Un băiat din gaşcă îl îmbrânci, iar altul îl lovi în faţă
chicotind. Nişte străini priveau ca la spectacol, dar fără să intervină. El însă era stânjenit. Cand
auzise că bătrânul era bolnav, un fior rece îi trecuse pe şira spinării... Cu un strigăt puternic îşi opri
prietenii. Aceştia din urmă, văzând că fuseseră dezaprobaţi, plecară rânjind şi lăsându-şi amicul care
după ei era un prost fără pereche alături de moşul, prietenul lui.
Nu îl marcară prea tare cuvintele rostite de, acum foştii săi prieteni. Îl ridică de jos pe
bătrânul cu barbă cenuşie care fusese doborât de mulţimea loviturilor, îi dădu nişte bani şi,
suspinând, se depărtă de el. Bătrânul îl privea, iar el decise să hoinărească pe aleile întortocheate ale
parcului până când îşi va aerisi creierul şi se va linişti.

E

Nr. 7

Spes Orthodoxiae

58

O luptă se dădea acum în interiorul lui. Oare nu era şi el la fel de crud cu toată lumea ca şi
prietenii săi? Oare nu lovea la şcoală pe oricine neavând milă, înjurând şi batjocorind? Şi dacă da,
de ce simţea acum acest zbucium? Se simţea bine când făcea ceea ce făcea, dar acum i se părea că
toată lumea îl privea pe stradă cu compătimire. Fiecare privire cu care se intersecta părea să-l
privească cu milă, chiar dacă nu-l cunoştea. Nu ştia ce să mai facă, unde să plece şi, mai ales, de ce
simţea aşa în acele momente. Întunericul din suflet era încet-încet risipit. Negura de pe ochii-i
pătrunzători părea să dispară. Luă cercelul din ureche şi îl aruncă pe jos.
Atunci sună telefonul şi primi vestea îmbucurătoare... Nu ştia cum să reacţioneze, încotro să
privească. Acum toate lucrurile din jur i se păreau a fi frumuseţi. Până atunci nu observase
miracolele din jur. Toată ura şi mânia din el se diminuară în câteva secunde, astfel că se află
culegând din parc nişte ghiocei şi apoi plecă acasă foarte grăbit. Îi părea rău de tot ceea ce făcuse
înainte. Ajunse acasă, lăsă jos ghiozdanul şi se îndreptă spre camera tatălui său şi, îngenunchind
acum după mult timp în faţa icoanei Maicii Sfinte şi așezând bucheţelul de ghiocei în semn de
mulţumire, izbucni în lacrimi. Nicidecum nu plângea de tristeţe, ci de recunoştinţă. Printre lacrimi şi
suspine, rugăciunea sa umilă se auzea:
Îmi cer iertare pentru tot ce am făcut! Te rog, iartămă! Îţi mulţumesc că mi-ai vindecat tatăl! Nu o să pot să-ţi
mulţumesc cu adevărat! Dar te rog să mă ierţi! Iartă-mă!
Fecioara Maria îl privea blând din icoană ca o
mamă, iar el se lăsă mângâiat. Toata pâcla din ochii săi se
risipise. Doar acum, după mulţi ani, realizase ce
înseamnă viaţa şi ce făcuse el până atunci. Se derulară ca
un film în faţa ochilor săi toate lucrurile pe care le-a
făcut. Privind-o cu lacrimi pe Maica Domnului, se rugă
îndelung...
De atunci, Ionică, nu mai fusese violent cu
nimeni niciodată şi îşi ceruse iertare în faţa tuturor. Îşi
ajuta colegii, iar rezultatele sale de la şcoală erau
mult mai mulţumitoare. Florile din faţa icoanei
Maicii Domnului nu lipseau niciodată, la fel şi
candela aprinsă. Toţi colegii, dar şi profesorii se
bucurau de venirea în sine a lui Ionică şi de faptul că
tatăl său după îndelungata suferinţă, se vindecase.
Ziua în care tatăl său venise acasă complet sănătos de la tratamentul din Germania, era la fel
de însorită ca cea în care, dupa cum spunea Ionică, el îşi venise în sine. Tatăl său era tot ce mai avea
pe lume, deoarece mama sa murise cu ani în urmă.
Un om înalt, uscăţiv şi cu ochelari îşi făcu apariţia pe uşa apartamentului cu nişte bagaje.
Parcă avea aceeaşi privire pătrunzătoare ca şi Ionică, aceiaşi ochi şi acelaşi păr negru. Ionică începu
să plângă şi îşi îmbrăţişă tatăl cu dragoste.
-Iar plângi, Ionică? De ce plângi? îl întrebă tatăl său înduioşător.
-Pentru că te iubesc! răspunse Ionică, strângându-şi mai puternic tatăl nevrând parcă să-i
dea drumul.
Mirel Fanya – clasa a IX-a A

Nr. 7

Spes Orthodoxiae

,

,

59

,…ortodox

C…
Canon – cuvânt care provine din
grecescul κανών – măsură, regulă, lege - și care
are mai multe înțelesuri:
a. Canonul Sfintei Scripturi – lista cărților
acceptate de către Biserică ca fiind scrise sub
inspirația Duhului Sfânt și cuprinzând Revelația
dumnezeiască. Dacă inspirația cărților canonice
este o învățătură descoperită chiar în Sfânta
Scriptură („Toată Scriptura este insuflată de
Dumnezeu şi de folos spre învăţătură, spre
mustrare, spre îndreptare, spre înţelepţirea cea
întru dreptate” – II Tim. 3, 16), introducerea și
menținerea acestor cărți în canon, precum și
numărul lor, au fost stabilite de Tradiție.
Canonul Vechiului Testament s-a format la
sfârșitul secolului I, în cadrul sinagogii iudaice,
de unde a fost preluat de Biserica Creștină, prin
intermediul traducerii în limba greacă,
cunoscute sub numele de Septuaginta, care
cuprinde 39 de cărți, împărțite după cuprinsul
lor în cărți istorice, didactice și profetice. În
afară de cărțile inspirate sau canonice,
Septuaginta consideră ca bune de citit și
folositoare de suflet alte 10 cărți, precum și
unele adaosuri la cărțile canonice. Aceste cărți
necanonice sau anaghinoscomena sunt adăugate
în Biblia sinodală la sfârșitul Vechiului
Testament.
Prima menționare a cărților Noului
Testament, pe care Biserica creștină le acceptă
și le recunoaște ca inspirate și canonice, în

număr de 27, apare într-o scrisoare a Sfântului
Atanasie cel Mare, din 367.
b. Canoanele bisericești – norme și reguli
privind etica creștină, cultul, disciplina clerului,
monahismul,
organizarea
și
jurisdicția
bisericească, promulgate de sinoade ecumenice
sau locale sau recomandate de Părinții Bisericii.
În general, canoanele reprezintă legislația
bisericească ce formează obiectul dreptului
canonic.
c. Canoanele Utreniei – serie de imne
bazate pe cele nouă cântări biblice ce se cântă la
Laude ( a doua parte a Utreniei care cuprinde
Psalmii 148, 149 și 150), a căror formă este
atribuită lui Andrei de Creta (sec. VII-VIII).
Catolic - Catolicitate – cuvânt care
provine din grecescul καθολικός, care înseamnă
universalitate, în sens de sobornicitate.
Catolicitatea este una dintre însușirile sau notele
caracteristice ale Bisericii, menționată atât în
Simbolul apostolic, cât și în Crezul niceoconstantinopolitan. Ca expresie tehnică,
„Biserica catolică” este folosită pentru prima
dată de Sfântul Ignatie Teoforul în Epistola
adresată locuitorilor din Smirna: „unde este
Hristos, acolo este Biserica catolică” (=
sobornicească). Biserica are un caracter
„catolic” în sens de universalitate, având
misiunea să vestească Evanghelia lui Hristos
„până la marginile pământului” (Faptele
Apostolilor 1, 8)
(va urma)

Nr. 7

Spes Orthodoxiae

60

ovestea avva Daniel faranitul: spunea părintele nostru avva Arsenie despre unul de la
Sketis, că era mare nevoitor, dar prost cu credinţa şi greşea din prostimea lui –
spunea că pâinea pe care o luăm nu e cu adevărat chipul lui Hristos, ci întruchipare.
Au auzit doi bătrâni cuvântul acesta şi, ştiindu-l că duce un trai deosebit, s-au gândit
că din neştiinţă zice aşa. Au venit deci la el de i-au spus:
– Avvo, am auzit cuvânt de necrezut despre cineva, că spune că pâinea pe care o primim nu
este într-adevăr trupul lui Hristos, ci întruchipare.
– Eu am spus.
– Nu ţine la părerea asta, avvo, ci cum ne-a învăţat Biserica întregii lumi. Noi credem că
pâinea este trupul lui Hristos şi potirul este sângele lui Hristos, în adevăr, şi nu ca întruchipare. Ci
aşa cum la început luând ţărână de pe pământ a plăsmuit omul după chipul lui, şi nimeni nu poate
spune că nu este chipul lui Dumnezeu, deşi este de neînţeles chipul, tot aşa şi pâinea despre care a
spus: „Acesta este trupul Meu“ tot aşa credem că într-adevăr este trupul lui Hristos.
– Dacă nu mă voi încredinţa din lucru, nu voi putea să mă înduplec.
– Să ne rugăm lui Dumnezeu săptămâna asta pentru această taină şi suntem încredinţaţi că
Dumnezeu ne va descoperi.
Bătrânul a primit cu bucurie şi s-a rugat lui Dumnezeu aşa: Doamne, tu ştii că nu din răutate
nu cred. Ci ca să nu rătăcesc în neştiinţă, descoperă-mi, Doamne Iisuse Hristoase. Iar bătrânii
plecând la chiliile lor, s-au rugat lui Dumnezeu şi ei zicând: Doamne Iisuse Hristoase, descoperă
bătrânului taina aceasta, ca să fie încredinţat, şi să nu-şi piardă ostenelile sale.
Şi i-a ascultat Dumnezeu şi pe unii şi pe alţii. După ce s-a împlinit săptămâna, au mers
duminică la biserică şi au stat numai cei trei pe o cergă, cu bătrânul la mijloc. Şi li s-au deschis
ochii: şi când s-a pus pâinea pe sfânta masă, li s-a arătat doar celor trei ca un copilaş. Când a întins
preotul mâna să frângă pâinea, iată îngerul Domnului s-a pogorât din cer având un junghier şi l-a
jertfit pe copil şi i-a vărsat sângele în potir. Iar când a dumicat preotul pâinea în bucăţi mici, şi
îngerul tăia pruncul în bucăţi mici. Şi când au venit să ia din cele sfinte, i s-a dat numai bătrânului
carne însângerată. El văzând se înspăimântă şi strigă: cred, Doamne că pâinea e trupul Tău şi potirul
sângele Tău. Şi îndată se făcu în mâna lui carnea pâine, în chip tainic; şi a luat mulţumind lui
Dumnezeu. Iar bătrânii îi spuseră: a văzut Dumnezeu firea cea omenească, fiindcă nu poate să
mănânce carne crudă, şi pentru aceea a preschimbat trupul în pâine şi sângele lui în vin pentru cei
care primesc cu credinţă. Şi au mulţumit lui Dumnezeu pentru bătrân, că nu a lăsat să se piardă
ostenelile lui, şi au plecat cei trei cu bucurie la chiliile lor.

P

Nr. 7

Spes Orthodoxiae

61

 Să învăţăm… prin anecdote:
Vestitul erou albanez Skanberbeg1 a ieșit biruitor cu spada în 22 de
bătălii cu turcii. Sultanul Mahomed II2, voind să o examineze, eroul
albanez i-a trimis-o.
Nu pricep cum de-a putut câștiga atâtea bătălii cu o
asemenea spadă! Eu am altele mult mai bune! I-a transmis sultanul printrun sol, înapoindu-i spada.
Înțeleg
nedumerirea
padișahului, răspunse Skanderbeg solului
turc, numai că, odată cu spada, nu i-am
trimis și brațul meu!

Mahomed al II-lea


Un marchiz s-a plâns regelui Henric VIII3 al Angliei în
legătură cu lipsa de maniere de care dăduse dovadă pictorul Holbein4
și a cerut pedepsirea acestuia.
Îmi pare rău, dar nu o voi putea face, răspunse regele.
Din zece oameni de rând pot face oricând zece marchizi, dar nici
dintr-o sută de marchizi nu pot face un pictor ca Holbein.

Ludovic XIII5 prezida un consiliu al miniștrilor săi. Unul
dintre aceștia, distrat, își scoase punga cu tutun din buzunar și o puse
Henric al VIII-lea
1

Ghiorghi Kastriota Skanderbeg (cca. 1405-1468), erou național albanez, conducătorul rezistenței antiotomane,
a purtat numeroase lupte cu sultanii otomani Murad II și Mahomed II.
2
Mahomed II (Il Fatih) Cuceritorul, sultan otoman (1451-1481), cuceritorul Constantinopolului (1453). A purtat
lupte cu Iancu de Hunedoara, Vlad Țepeș și Ștefan cel Mare, neputând să supună Țările Române. Mai mult, a suferit
răsunătoare înfrângeri la Belgrad (1456), în Țara Românească (1462), la Vaslui (1475).
3
Henric VIII, rege al Angliei (1509-1547). A intrat în conflict cu papalitatea, s-a separat de Biserica Catolică și
s-a declarat șeful Bisericii Anglicane (1535), secularizând averile mănăstirești (1538-1540). A introdus „Legile
sângeroase” (1530 și 1536), agravând situația țăranilor. Este cunoscut sub numele de „Barbă Albastră” și „Unchiul
Europei”. A avut șase soții: de prima a divorțat, două au fost decapitate, una a murit în timpul nașterii, două i-au
supraviețuit.
4
Holbein cel Tânăr (1497-1543), pictor și desenator renascentist german, stabilit în Anglia unde a pictat tablouri
religioase, alegorii și numeroase portrete, printre care și pe cel al lui Henric VIII.
5
Ludovic XIII, rege al Franței (1610-1643). A fost tutelat în actele sale de autoritate monarhică de cardinalul de
Richelieu și de mama sa, Maria de Medici. În timpul său, Franța a intrat în Războiul de 30 de ani (1635).

Nr. 7

Spes Orthodoxiae

62

pe masă. Șocat de această abatere de la etichetă, regele se încruntă
supărat. Dar ministrul, nu numai că nu-și dădu seama de greșeală, dar
puse alături și batista. Enervat, Ludovic îl apostrofă:
Am impresia, domnule, că vreți să vă goliți
buzunarele...
Dându-și seama că se abătuse de la etichetă, ministrul nu își
pierdu totuși cumpătul și spuse:
Sire, pentru un ministru e mai bine, în orice caz, să-și
golească buzunarele decât să și le umple.

Aflat într-o societate care îl plictisea,
La Fontaine6 s-a ridicat, cerându-și scuze că
are de susținut o discuție la Academie.
Ludovic al XIII-lea
Dar, i-a atras atenția stăpâna
casei, discuția la Academie este abia peste un ceas, iar de aici, pe drumul
cel mai scurt faceți doar 20 de minute.
Prefer să merg pe drumul cel mai lung, i-a răspuns
fabulistul.
Jean de La Fontaine



Mihail Kogălniceanu7 avea cea mai bogată bibliotecă
din Iași. Fire generoasă, împrumuta adesea cărți amicilor
care, de multe ori, uitau să i le restituie. Când rafturile
bibliotecii au început să prezinte goluri masive,
Kogălniceanu a publicat în ziar următorul anunț: „Dl. Mihail
Kogălniceanu, care nu poate suferi cărțile desperechiate,
roagă prietenii săi, ce au asemenea volume de la domnia sa,
să binevoiască a veni la locuința domniei sale pentru a
ridica și restul volumelor rămase”.

Un hoț pătrunse noaptea în camera unde dormea
Balzac și începu să caute în sertarele mesei de scris. Balzac,
care nu dormea, a rezistat un timp, apoi a izbucnit în râs:
Mihail Kogălniceanu
De ce râdeți, ce v-a apucat? Îl întrebă hoțul.
Pentru că, răspunse Balzac printre hohote, zadarnic cauți în masa de lucru, noaptea,
galbeni pe care eu nu reușesc să-i găsesc nici ziua în amiaza mare!
8

6

Jean de la Fontaine (1621-1695), unul din cei mai mari fabuliști din literatura universală. Pornind de la
motivele antice, satirizează moravurile societății franceze din perioada absolutismului, dar și defectele general umane.
7
Mihail Kogălniceanu (1817-1891), om politic, istoric, scriitor, ziarist și orator, omul de care se leagă toate
marile înfăptuiri ale românilor din secolul al XIX-lea.
8
Honore de Balzac (1799-1850), unul dintre cei mai mari romancieri francezi, care, prin „Comedia umană”, a
realizat o adevărată frescă a societății franceze și a înrâurit decisiv evoluția romanului în general.

Nr. 7

Spes Orthodoxiae

63

 Un exerciţiu de logică şi perspicacitate…
Sacii cu făină
Starețul unei mănăstiri îi spuse într-o zi unui călugăr:
- Se apropie Sfintele Paști și ar fi frumos ca în fiecare casă de creștin să fie pe masă
cozonac, pască și pâine caldă. Așa că pregătește 27 de saci cu făină pentru a-i duce familiilor
nevoiașe din satul din apropiere: bătrânilor singuratici, ce nu mai pot munci, văduvelor ce-și cresc
cu greu copiii și altor sărmani. 26 de saci să fie
la fel de grei, ca să nu nedreptățim pe nimeni.
În ultimul sac însă poți pune mai multă făină,
căci acela îl vom duce unei văduve sărmane, cu
mulți copii.
Zis și făcut. S-a apucat călugărul nostru
și a pregătiți totul întocmai: 26 de saci la fel de
grei, iar în ultimul, al 27-lea, a pus ceva mai
mult. Pe acesta însă l-a așezat mai la o parte,
ca să nu-l încurce cu ceilalți.
A doua zi dimineața, s-au
strâns călugării să ajute la
încărcarea sacilor în căruța
mănăstirii. Și ce să vezi, din
nebăgare de seamă, au încurcat
sacii. Acum erau toți în căruță, dar
nimeni nu știa care este cel mai greu dintre ei.
- Părinte stareț, ce ne facem? Trebuie să dăm jos toți sacii și să-i cântărim iar, altfel nu
dibuim sacul mai greu, căci așa, la ochi, arată toți la fel. Va dura ceva până cântărim 27 de saci,
unul câte unul...
- De ce să-i cântărești unul câte unul, zise alt călugăr? Înseamnă să facem 27 de cântăriri și
va dura ceva... Mai simplu punem câte doi pe cântarul cel mare, cel cu două talere. Așezăm câte
unul pe fiecare taler și așa, comparându-le, îl vom dibui pe cel mai greu din cel mult 13 cântăriri.
- Măi, fraților, le zise starețul zâmbind, ideea de a compara sacii pe cântar e bună, dar
talerele sunt mari și puteți pune mai mulți saci odată, pentru a termina mai repede din mai puține
cântăriri. Eu zic că putem afla sacul cu pricina din numai 3 cântăriri. Ba, s-ar putea ca nici măcar
să nu descărcăm toți sacii pentru a-l dibui pe cel mai greu.
Și chiar așa a fost. Din numai 3 cântăriri comparative au găsit sacul cel mai greu. Cum au
făcut?
 Găseşte în careu cuvintele subliniate în text:
După ce a trecut sâmbăta, când se lumina de ziua întâi a săptămânii (Duminică), au venit
Maria Magdalena şi cealaltă Marie, ca să vadă mormântul. Şi iată s-a făcut cutremur mare, că
îngerul Domnului, coborând din cer şi venind, a prăvălit piatra şi şedea deasupra ei. Şi înfăţişarea
lui era ca fulgerul şi îmbrăcămintea lui albă ca zăpada. Şi de frica lui s-au cutremurat cei ce păzeau
şi s-au făcut ca morţi. Iar îngerul, răspunzând, a zis femeilor: Nu vă temeţi, că ştiu că pe Iisus cel
răstignit Îl căutaţi. Nu este aici; căci S-a sculat precum a zis; veniţi de vedeţi locul unde a zăcut. Şi

Nr. 7

Spes Orthodoxiae

64

degrabă mergând, spuneţi ucenicilor Lui că S-a sculat din morţi şi iată va merge înaintea voastră
în Galileea; acolo Îl veţi vedea. Iată v-am spus vouă.
Iar plecând ele în grabă de la mormânt, cu frică şi cu bucurie mare au alergat să vestească
ucenicilor Lui. Dar când mergeau ele să vestească ucenicilor, iată Iisus le-a întâmpinat, zicând:
Bucuraţi-vă! Iar ele, apropiindu-se, au cuprins picioarele Lui şi I s-au închinat. Atunci Iisus le-a zis:
Nu vă temeţi. Duceţi-vă şi vestiţi fraţilor Mei, ca să meargă în Galileea, şi acolo Mă vor vedea.
Şi plecând ele, iată unii din strajă, venind în cetate, au vestit arhiereilor toate cele întâmplate.
Şi, adunându-se ei împreună cu bătrânii şi ţinând sfat, au dat bani mulţi ostaşilor, zicând: Spuneţi că
ucenicii Lui, venind noaptea, L-au furat, pe când noi dormeam; Şi de se va auzi aceasta la
dregătorul, noi îl vom îndupleca şi pe voi fără grijă vă vom face. Iar ei, luând arginţii, au făcut
precum au fost învăţaţi. Şi s-a răspândit cuvântul acesta între Iudei, până în ziua de azi.
Iar cei unsprezece ucenici au mers în Galileea, la muntele unde le poruncise lor Iisus. Şi
văzându-L, I s-au închinat, ei care se îndoiseră. Şi apropiindu-Se Iisus, le-a vorbit lor, zicând: DatuMi-s-a toată puterea, în cer şi pe pământ. Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile,
botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Învăţându-le să păzească toate câte
v-am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin.

Citeşte cu atenţie textul de mai sus!
În careul din dreapta sunt ascunse cuvintele subliniate din text.
Cuvintele sunt scrise în linie dreaptă în toate direcţiile: de sus în jos, de jos în sus, de la
stânga la dreapta, de la dreapta la stânga, în diagonală.
Încercuieşte cuvântul găsit în careu şi trage o linie orizontală peste el, în text!
Se recomandă folosirea creionului.

(Evanghelia după Matei 28, 1-20)

M
O
R
M
Â
N
T
U
L
U
R
E
G
L
U
F
Z
Ă
P
A
D
A
C

A
M
F
V
O
U
Ă
P
I
A
T
R
A
R
O
L
I
C
I
N
E
C
U

G
O
S
T
R
A
J
Ă
E
R
Î
Ă
L
M
G
P
U
T
E
R
E
A
T

D
R
Y
G
N
L
I
Z
T
G
N
S
I
E
V
E
A
C
U
L
U
I
R

A
Ț
P
J
E
U
R
K
A
I
D
P
L
R
C
Ă
U
T
A
Ț
I
X
E

L
I
Ă
B
A
R
G
Q
T
N
O
Â
E
G
D
S
W
A
I
Ă
S
R
M

E
E
M
V
M
O
X
V
E
Ț
I
N
E
E
B
C
P
G
Ț
W
U
T
U

N
C
Â
E
U
T
R
E
C
I
S
D
A
R
H
I
E
R
E
I
L
O
R

A
E
N
D
R
Ă
N
S
U
I
E
I
T
O
A
T
E
E
M
J
K
F
V

T
Z
T
E
I
G
O
T
P
L
R
T
I
U
D
E
I
L
E
R
A
I
Y

N
E
Ă
A
L
E
A
I
R
U
Ă
S
C
U
L
A
T
A
T
Ă
L
U
I

Â
R
M
C
E
R
P
Ț
I
C
H
U
D
B
F
N
A
M
U
R
B
L
Z

M
P
A
E
U
D
T
I
N
O
I
S
F
A
T
I
Â
T
N
Î
E
U
U

R
S
M
F
Ț
T
E
G
S
L
B
I
I
N
Â
M
Ă
T
P
Ă
S
I
A

O
N
I
H
X
I
A
A
Z
Ă
C
I
N
I
M
U
D
Z
I
L
E
L
E

M
U
N
T
E
L
E
O
U
Î
N
G
E
R
U
L
A
T
Ă
B
M
Â
S