IDEEA UNITATII EUROPENE

Unitatea europeana este un concept obsesiv utilizat în prezent în mass-media, mediul universitar, în mediul politic românesc şi european în general. Ideea de unitate europeană nu este însa ceva nou, o creaţie contemporană, ci are rădăcini adânci la nivelul istoriei continentului. Însă, elementul de legătură al acestei întregi tradiţii de unificare a continentului european constă în încercarea de a identifica un scenariu pentru evitarea conflictelor dintre statele bătrânului continent. De altfel, securitatea si bunăstarea socială s-au păstrat de-a lungul timpului până în ziua de azi ca principalele forţe motrice ale integrării europene. Dar, substanţa integrării europene care, nu reprezintă altceva decât esenţa ideii de Europă Unită, a găsit susţinere în ideea de unitate culturală şi intelectuală a continentului european; în acest sens arhitectul construcţiei europene contemporane, Jean Monnet spunea că “dacă ar fi să reîncep, aş începe prin cultură.” Aşadar, unificarea europeană este în esenţă un proces cultural şi instituţional, instituţiile nefiind altceva decât “obiectivarea culturii ”( Andrei Marga). Însă pentru a trece de la “ ideea unificării la transpunerea ei în proiecte precise şi instituţionalizarea unor noi structuri a fost nevoie de un timp în care ceea ce unea popoarele Europei să devină mai puternic, raportat la ceea ce le diferenţia şi le separa; un timp în care, de la simpla aspiraţie a artiştilor, filosofilor sau a unor oameni politici, ideea europeană să anime larg atât puternicele individualităţi umane cât şi entităţile naţionale şi să se transpună astfel într-o voinţă politică în măsură să-i confere finalitate.”1 Platon a fost primul gânditor care a susţinut ideea păcii prin organizarea de confederaţii. În acea vreme, confederaţia cetăţilor greceşti dispunea de instituţii religioase si politice comune, forumul de soluţionare a diferendelor dintre cetăţi constituindu-l Consiliul amfictionilor. În epoca romana, datorită prevalenţei pornirilor războinice, de cucerire, a fost părăsită ideea de arbitraj, romanii neconcepând ideea soluţionării în alt mod decât prin război a diferendelor dintre ei şi popoarele considerate „barbare”: pax romana — aspiraţia Romei — avea în vedere unificarea întregii Europe, dar sub dominaţia romana. Apariţia unor fisuri din ce în ce mai accentuate duce la înlocuirea acestei unificări la nivel politic cu cea la nivel spiritual – unitatea lumii creştine – bazată pe ideea universalismului creştin. Totuşi, Marea Schisma din 1054 va determina si ruperea acestei unităţi, va accentua rivalităţile politice, Biserica creştină neputând, cu unele
1

Pascariu, Gabriela Carmen, Uniunea Europeană:politici şi pieţe agricole, Ed. Economică, Bucureşti, 1999

1

excepţii, sa devină o adevărată putere temporara, deşi prin forţa sa spirituala îşi revendica aspiraţii teocratice . Realizată pentru o scurtă perioada sub Imperiul carolingian, unitatea politica a unei mari părţi a Europei se va destrăma odată cu Pacea de la Verdun din 843 - care a avut ca rezultat împărţirea Imperiului Franc astfel: partea orientală lui Ludovic, partea centrală lui Lothar iar partea de vest lui Francisc cel Pleşuv. În plan teoretic, apar numeroase proiecte de organizare a păcii: • Dante Alighieri, în De monarhia, lucrare din anul 1303, preconiza o soluţie de tip federalist a Europei, o pace universală prin subordonarea monarhilor europeni unui conducător suprem, unei unice si legitime autorităţi. Dante, cu rigoarea unei minţi educate în universitatea medievală, pune chestiunea necesităţii raţionale şi, in acelaşi timp, providenţiale a “monarhiei universale”. Concepţia sa despre “monarhia universala” depinde de trei teze fundamentale, fiecare constituind subiectul unei cărţi. Potrivit primei teze, singurul garant al păcii si dreptăţii pentru lumea creştină este o monarhie universala. A doua teză arată că sub providenţa divină acest rol a revenit Imperiul Roman, care chiar de la originile lui, in epoca pre-creştină, a dobândit în mod legitim hegemonia asupra tuturor celorlalte popoare. A treia teza postula că această unică autoritate universală era dată de Dumnezeu în mod direct fiecărui împărat, fără vreo mediere a papalităţii si era exercitată independent de orice control jurisdicţional de către capul Bisericii, pe scurt, puterea împăratului roman nu este subordonata celei a papei2. Astfel, scopul lucrării este clar politic si poate fi privit ca un răspuns la controversele medievale târzii privind puterea spirituala si cea temporala, in contextul confruntărilor dintre regele Filip cel Frumos al Franţei si papa Bonifaciu VIII. Dante intenţiona sa demonstreze consacrarea puterii romane binelui public si conformitatea Imperiului Roman cu ordinea naturii si voinţa lui Dumnezeu, numele Romei apărând astfel legat de valorile universale de pace si dreptate. Poporul roman nu a supus lumea pentru el însuşi, spune Dante, ci a urmărit “scopul dreptului”; astfel, “a procedat legitim si prin urmare pe drept şi-a asumat demnitatea Imperiului”3. Aşadar. Pentru Dante, ideea unificării europene este repreyentată sub forma unei monarhii unice, inspirată de lumea romană. Pierre Dubois în De recuperatione Terrae Sanctae propunea organizarea unei federaţii europene cu scopul “de a cuceri

2 3

Balan, Marin, “Monarhia universala” a lui Dante, un proiect european?“, în Sfera Politicii, nr. 125, Dante Alighieri, De monarchia, II, 5, apud Balan, Marin, op. cit.

2

pământurile sfinte căzute sub musulmani;”4 Dubois îi sugerează regelui Filip cel Frumos al Franţei constituirea unei Republici creştine (Republique tres chretienne) cu un consiliu al suveranilor abilitat să adopte hotărâri de conciliere. Propusa federaţie trebuia să recupereze şi pământurile sfinte ocupate de musulmani. • După Războiul de o sută de ani (1337-1450), purtat de Anglia împotriva Franţei, această idee este preluată, în 1464, de regele Boemiei, Georges Podiebrad, care spera în crearea unei ligi a reprezentanţilor suveranilor - Congregatio Concordiae. George de Boemia, inspirat de diplomatul Antonio Marini, elaborează un proiect de uniune a statelor europene, pentru a face faţă pericolului otoman, devenind după opinia lui Richard Coudenhove - Kalergi, autorul primei încercări practice de a transforma Europa într-o federaţie. • În 1589, Albericus Gentilis propune si el un proiect de organizare a statelor pe baze juridice, iar în 1652 Hugo Grotius preconizează o asociaţie internaţională a principilor creştini. Deşi toate aceste proiecte de realizare a unităţii europene apar în posteritatea scindării Bisericii creştine (1054), totuşi ele nu reprezintă, în ultimă instanţă decât „o prelungire a proiectului cruciadelor”.5 Însă, o dată cu lucrarea lui William Penn – Essay towards a Present and Future Peace of Europe (1692) – ideea unificării europene este pusă pentru prima dată pe o bază non-religioasă. Astfel, „celebrul quaker a propus o federaţie pentru coloniile americane (care s-a şi realizat!) şi, similar, o federaţie europeană în condiţiile egalităţii partenerilor”.6 La începutul secolului al XVIII-lea, Abatele de Saint-Pierre îşi leagă numele de Proiectul păcii perpetue (1713), în care schiţează imaginea unui Senat european care ar avea competenţe legislative şi judiciare . Proiectul Păcii perpetue – abatele Saint-Pierre, 1713 Suveranii prezenţi deputaţi semnatari convin asupra următoarelor articole. I. Va exista din acest moment o Societate, o Uniune, permanentă şi perpetuă între toţi Suveranii creştini pentru a asigura Pacea în Europa şi, în acest scop, Uniunea va încheia, dacă este posibil, cu Suveranii mahomedani vecini tratate pentru menţinerea păcii. […] Suveranii vor fi reprezentaţi de Deputaţi într-un congres sau Senat permanent într-un oraş liber.
4

Marga, Andrei, Filosofia unificării europene, Ed. Fundaţiei pentru studii europene, Cluj-Napoca, 2003, p. 147 5 Idem, p. 148 6 Idem, p. 148

3

II. Societatea Europeană nu se va implica în guvernarea unui Stat, decât pentru a păstra forma fundamentală şi pentru a acorda un ajutor prompt Prinţilor în Monarhii şi Magistraţilor în Republici, contra Instigatorilor şi Rebelilor. […] III. Fiecare Suveran va dispune liber, atât el cât şi succesorii lui, de teritoriul pe care îl posedă în prezent sau pe care trebuie să-l posede conform prezentului Tratat. Suveranii nu pot schimba între ei nici un teritoriu decât cu consimţământul şi sub garantarea Uniunii cu trei sferturi din cele 24 de voturi, iar Uniunea va deveni garanta respectării promisiunilor reciproce. […] IV. Deputaţii vor lucra în permanenţă la redactarea Articolelor de Comerţ în general, şi la diferite acte de comerţ în particular, în aşa fel încât Legile să fie egale şi reciproce pentru toate naţiunile şi fondate pe echitate. […] V. Nici un suveran nu va îndrepta armele şi nu va acţiona ostil decât împotriva celui care se va declara inamicul Societăţii europene; dar dacă va exista un motiv de plângere împotriva unuia dintre membri sau o cerere, atunci va trebui să înainteze prin Deputat un memoriu către Senat şi Senatul va concilia diferendele prin Comisarii săi Mediatori sau va judeca diferendul şi va decide cu unanimitate de voturi şi cu trei sferturi de voturi în recurs. […] Suveranului care va ridica armele fără ca Uniunea să declare război sau care va refuza să execute un Regulament al Uniunii, i se va declara război până va fi dezarmat, va plăti cheltuielile de război şi prin Pacea care va fi încheiată va fi pentru totdeauna înlăturat de la conducerea Statului său. […] IX. În Senatul Europei vor fi 24 de Senatori sau Deputaţi ai Suveranilor uniţi. […] Fiecare Deputat va avea un vot. X. Membrii şi Asociaţii Uniunii vor contribui la cheltuielile Societăţii şi la subsidiile de garanţie proporţional cu veniturile şi bogăţia popoarelor lor. […] XII. Nu se va schimba nimic din cele 11 articole fundamentale mai sus exprimate, fără consimţământul unanim al tuturor membrilor; Societatea va putea însă, cu trei sferturi de voturi, să adauge sau să aducă clarificări dacă va considera că se impune pentru utilitate comună." Denis de Rougemont, Vingt-huit siecles d’Europe, Ed. Payot, Paris, 1961, pp. 109-111.7 În al sau Plan al unei păci universale şi eterne, redactat în 1789, dar publicat abia în 1839, Jeremy Bentham introduce o idee nouă, care
7

Apud Pascariu, Gabriela Carmen, op. cit., p. 15

4

va fi confirmată adesea în epoca contemporana: aceea a presiunii opiniei publice internaţionale. Bentham sugerează, de fapt, crearea unei Diete care s-ar limita să ofere „avize” şi să emită „opinii” în probleme de interes comun, presupunându-se că opinia publică internaţionala ar fi suficientă pentru a transpune aceste „avize” în realitate. Alt Proiect pentru pace eternă este cel al lui Kant din 1875, a cărui influenţă asupra preşedintelui Woodrow Wilson va fi considerabilă. Preconizând stabilirea unei „Societăţi a Naţiunilor” pe baza unui „Stat de Drept” internaţional, Kant schiţează o veritabilă teorie pacifistă si internaţionalistă: el încearcă, pentru prima data, studierea ştiinţifică a cauzelor războiului; propunând cerinţa conformităţii constituţionale a statelor membre, el leagă pentru prima oară democraţia si internaţionalismul.8 Începând cu aceste contribuţii, ideea unificării europene va deveni congruentă cu scopul pacificării continentului european. Acest scenariu va fi invocat şi peste ocean atunci când George Washington vorbeşte despre Statele Unite ale Europei, iar Benjamin Franklin prezintă explicit federaţia americană ca un exemplu pentru Europa. În secolul al XIX-lea, o veritabila exaltare a ideii europene este anunţată de Doamna de Staäel atunci când scrie: „de acum, e necesar să avem spiritul european”; altfel spus începe să devină certitudine faptul că o conştiinţă europeană, dată de unitatea culturală şi intelectuală bazată pe universalismul creştin, constituie însăşi ideea de Europa. Contele de Saint-Simon a expus în Despre reorganizarea societăţii europene sau despre necesitatea şi mijloacele de a reuni popoarele Europei într-un singur corp politic, păstrând fiecăruia independenţa sa naţională, utilitatea pe care ar avea-o instituirea unui „parlament european”. Principii şi condiţii privind reorganizarea Societăţii Europene Saint Simon, 1814 "Organizarea Europei, aşa cum era ea în secolul al patrusprezecelea, este infinit superioară proiectului abatelui Saint – Pierre. Orice organizare politică, ca şi orice organizare socială, are principiile sale fundamentale care reprezintă esenţa sa şi fără de care ea nu poate nici să existe, nici să producă efectele care se aşteaptă de la ea. Aceste principii, pe care a fost fondată organizarea papală, nu au fost cunoscute de abatele Saint – Pierre; le putem reduce la patru: 1. Orice organizare politică instituită pentru a lega ansamblul mai multor popoare, conservând fiecăruia independenţa sa naţională, trebuie să
8

Zorgbibe, Charles, Construcţia europeană. Trecut, prezent, viitor, Ed. Trei, Bucureşti, 1998, pp. 5-6

5

fie sistematic omogenă, ceea ce înseamnă că toate instituţiile trebuie să fie rezultatul unei concepţii unice şi, prin consecinţă, guvernul, la toate nivelurile, trebuie să aibă o formă asemănătoare; 2. Guvernul general trebuie să fie total independent de guvernele naţionale; 3. Cei care compun guvernul general trebuie să aibă vederi generale şi să se ocupe special de interese generale; 4. Ei trebuie susţinuţi de o putere care rezidă în ei şi care să nu aibă nimic de a face cu o forţă din afară: această putere este opinia publică. Astfel, nu mai este decât un pas până la a realiza cea mai bună constituţie posibilă a unei societăţi a popoarelor. Este suficient să se adauge la principiile stabilite următoarele trei condiţii: 1. Ca cea mai bună constituţie posibilă să se aplice guvernului general şi guvernelor naţionale; 2. Ca membrii guvernului general să fie constrânşi prin forţa lucrurilor să lucreze la binele comun. […] 3. Ca forţa lor în opinia publică să fie fondată pe raporturi pe care nimic să nu le zdruncine şi care să se menţină oricând şi în orice loc." Saint – Simon, De la Reorganisation de la Societe Europeenne (1814), Centre de Recherche europeennes, Lausanne, 1967, pp. 39-409 Perioada de convulsii care a urmat Revoluţiei Franceze a dus la apariţia mai multor proiecte de integrare europeană, unele ramase la stadiu ideatic, altele ajungând la nişte realizări efemere. Astfel se poate cita situaţia Imperiului Napoleonean: în momentul său maxim, Napoleon I era împărat al Franţei, în graniţele fostei Galii romane, având alipite şi Olanda, Belgia, Piemont, Provinciile Ilirice, părţi din regatul Prusiei, de asemenea era rege al Italiei, protector al Confederaţiei Elveţiene si al Confederaţiei Rhinului, al Marelui Ducat al Varşoviei; pe tronul Regatului Spaniol se afla unul din fraţii săi, aceeaşi situaţie fiind si în cazul Westfaliei, iar în Reagatul Neapolelui se afla pe tron unul din mareşalii săi, caz asemănător si cu Regatul Suediei.
9

Apud Pascariu, Gabriela Carmen, op. cit., pp. 15 - 16

6

Iată cum vedea Napoleon situaţia Europei daca nu ar fi intervenit dezastrul din campania din Rusia: „Pacea de la Moscova desăvârşea si încheia expediţiile mele războinice. Pentru marea cauza era sfârşitul hazardului si începutul securităţii. Un orizont nou, lucrări noi, urmau să se desfăşoare, pentru bunăstarea si prosperitatea tuturor. Sistemul european era întemeiat; trebuia doar sa fie organizat. Satisfăcut în privinţa acestor mari probleme, liniştit din toate părţile, aş fi avut si eu un congres si o sfânta alianţă. Sunt idei care mi-au fost furate. În aceasta reuniune a tuturor suveranilor, am fi tratat în familie despre interesele noastre si am fi avut o altă greutate în faţa popoarelor.” De asemenea, Napoleon avea intenţia unificării instituţionale a continentului european prin introducerea unui cod european şi a unui sistem legislativ unic (european), prin înfiinţarea unei curţi europene de casaţie, şi chiar prin introducerea unei monede comune şi a unui sistem unitar de unităţi de măsură. Spunea el: „În acest fel, în curând Europa ar fi format cu adevărat un singur popor şi fiecare, oriunde ar fi călătorit, s-ar fi găsit tot timpul în patria comună”. În 1821, Joseph de Maestre, în lucrarea sa Soirées de Sanct Petersburg, emite ideea unei Societăţi a Naţiunilor. Tot în aceasta perioadă, revoluţionarul italian Mazzini întrezăreşte o federaţie europeană printr-o prăbuşire a tronurilor, care ar putea determina apariţia „tinerei Europe”, iar în 1827, Pierre Leroux a publicat în ziarul parizian Le Globe un articolstudiu Despre Uniunea Europeana. Din cele spuse până acum se poate observa că secolul XVIII prin contribuţia abatelui de Saint-Pierre, dar în primul rând secolul XIX este, prin excelenţă, secolul unor propuneri federaliste. Într-o astfel de matrice culturală şi politică trebuie înţeles şi proiectul propus de Victor Hugo (1842) care viza alianţa franco-germană ca unică premisă de a pacifica şi unifica spaţiul continentului european. "Alianţa Franţei cu Germania este constituţia Europei" – Victor Hugo, 1842 "Să recapitulăm. Acum două sute de ani, două state invadatoare presau Europa. Altfel spus, două egoisme ameninţau civilizaţia. Aceste două state, două egoisme, erau Turcia şi Spania. Europa s-a apărat. Cele două state au căzut. Astăzi problema alarmantă se reproduce. Alte două state, pe aceleaşi baze ca şi precedentele, ameninţă Europa. Aceste două state, aceste două egoisme sunt Rusia şi Anglia.
7

Europa trebuie să se apere. Vechea Europă, care era o construcţie complicată, este demolată; Europa actuală este de o formă mai simplă. Ea se compune esenţial din Franţa şi Germania, dublu centru pe care se sprijină la nord ca şi în centru grupul de naţiuni. Alianţa Franţei cu Germania este constituţia Europei. Germania, ostilă Franţei, lasă să intre Rusia; Franţa, ostilă Germaniei, lasă să intre Anglia. Deci, ceea ce trebuie să facă cele două state invadatoare este să dezbine Germania şi Franţa. Această dezbinare a fost pregătită cu abilitate în 1815 de politica rusoengleză. Această politică a creat un motiv permanent de animozitate între cele două naţiuni centrale. Acest motiv de animozitate este malul stâng al Rinului care aparţine de drept Franţei. Pentru ca prada să fie bine păstrată, ea a fost dată celui mai tânăr şi mai puternic dintre popoarele germane, Prusiei. […] Pericolul creşte din zi în zi. Un şanţ profund s-a săpat. Un mare incendiu mocneşte probabil în tenebre. Anul trecut, graţie Angliei, focul era cât pe ce să cuprindă Europa. Or, cine ar putea spune ce-ar deveni Europa ? […] Civilizaţia ar pieri." Victor Hugo, Le Rhin, Conclusion, (1842), Ed. Club Francais du Livre, Paris, 1968, p. 53510 Continuând şi dezvoltând această argumentaţie, la Congresul de pace de la Paris din 1849, Victor Hugo rosteşte celebrele cuvinte: „Va veni ziua când armele vor cădea din mâini! Va veni ziua când războiul dintre Paris şi Londra, dintre Petersburg şi Berlin, dintre Viena şi Turin va fi la fel de absurd şi imposibil ca un conflict între Rouen and Amiens, între Boston şi Philadelphia. Va veni ziua când Franţa, Rusia, Italia, Anglia, Germania, naţiuni ale aceluiaşi continent, vor fuziona într-o formă superioară de unitate şi, vor forma familia europeană (european brotherhood), la fel cum astăzi provinciile Normandia, Britania, Burgundia, Lorena şi Alsacia au fuzionat în Franţa. […] Va veni o zi când gloanţele şi bombele vor fi înlocuite cu sufragiul universal al cetăţenilor, cu arbitrajul unui mare senat suveran care va fi pentru Europa ceea ce este parlamentul pentru Anglia, dieta pentru Germania, adunarea generală pentru Franţa. Va veni o zi când tunurile nu se vor mai vedea decât prin muzee, şi lumea se va mira că au fost vreodată cu
10

Apud Pascariu, Gabriela Carmen, op. cit., p. 16

8

putinţă(…).”11 Altfel spus, ceea ce închipuie Victor Hugo este o viziune care propune o mişcare pentru unificarea continentului european, o mişcare pentru realizarea Statelor Unite ale Europei.12 Imediat după Primul Război Mondial problema organizării Europei în calitate de continent, de regiune a lumii, începe sa fie limpede percepută, ca urmare a modificării fundamentale a configuraţiei politice a lumii: după 1914 SUA devine principalul pol de putere internaţională ca urmare a „declanşării primului război civil european”.13 În acest context apar două concepţii privind organizarea Europei: • simpla cooperare care sa menajeze suveranităţile statale existente; • o depăşire a suveranităţilor printr-un proces de unificare, de „integrare” a Europei. A doua concepţie, în mod deschis federalistă, este susţinută în primul rând de contele Richard Coudenhove - Kalergi, născut la Tokyo, în 1894, dintr-un tată ambasador al Austro – Ungariei si o mamă japoneză, devenit cetăţean al tinerei Republici Cehoslovace după Tratatul de la Saint – Germain, publica la Viena, în 1922, manifestul „Paneuropa”14 în care arăta că „Problema Europei se reduce la doua cuvinte: unificare sau prăbuşire”15. În 1926, el reuneşte la Viena congresul constitutiv al Uniunii Paneuropene, la care iau parte 2000 de persoane. Aşadar, după Primul Război Mondial, apare pentru prima oară o mişcare politică paneuropeană care viza scoaterea din criză a Europei prin unificarea acesteia: „Declinul Europei este o urmare a declinului ei moral: Europa depinde de europeni!... Drumul spre o înnoire a eticii europene duce la pan – Europa. Hiperetica vrea să reclădească eica ce s-a prăbuşit în spiritul lui Confucius şi Socrate, Goethe şi Nietzsche, fără ipoteci dogmatice, pe fundamentele veşnice ale frumuseţii. Mişcarea paneuropeană vrea să împlinească testamentul politic al lui Komensky, Kant, Napoleon şi Mazzini şi să pună în locul Europei destrămate o Europă liberă şi federativă. Această pace europeană durabilă trebuie să creeze cadrul pentru o nouă înflorire a culturii europene.”16 Noua Europă, Europa mişcării paneuropene trebuia să genereze în cele din urmă „unirea tuturor statelor
11

Hugo, Victor, My Revenge is Fraternity!, Opening Address to the Peace Congress, Paris, August 21, 1849 12 Idem 13 Zorgbibe, Charles, op. cit., p. 8 14 Primele trei volume ale lucrării lui Richard Coudenhove-Kalergi, Kampf um Paneuropa, apar între 19251928 15 Zorgbibe, Charles, op. cit., p. 9 16 Richard Coudenhve-Kalergi, Krise der Weltanschauung, apud Reinhard Frommelt, Paneuropa oder Mitteleuropa, Deutsche Veralgs-Anstalt, Stuttgart, 1977, p. 13, apud Marga, Andrei, op. cit., p. 149

9

europene, care vor şi pot aceasta, într-o uniune de state politico – economică, întemeiată pe egalitate în drepturi şi pace.”17; rolul acesteia era, ca pe fundamentul reconcilierii franco-germane continentul european să fie apărat de două pericole majore: unul politic la Est (Rusia Sovietică) şi unul economic la vest (Statele Unite ale Americii). Un alt eveniment major al perioadei interbelice care reflectă renaşterea ideii de unificare a Europei este propunerea prezentată de Aristide Briand (ministrul de externe al Franţei) în 1929, Adunării Societăţilor Naţiunilor privind elaborarea unui proiect de creare a Statelor Unite ale Europei: scopul urmărit consta în menţinerea păcii şi prosperităţii prin stabilirea unei legături federale între popoarele europene. Însă, trebuie să precizăm că proiectul federal propus de Briand este totuşi unul măcar rezervat dacă nu chiar ambiguu – federaţia pare a fi o soluţie viabilă, dar în acelaşi timp organizarea federală nu va trebui să afecteze suveranitatea statelor membre; de aceea obiectivul imediat trebuie să aibă în vedere spaţiul economic şi nu neapărat pe cel politic. Aristide Briand – Discurs în faţa Naţiunilor, reunită la Geneva la 5 sept. 1929 Adunării Societăţii

“M-am asociat în ultimii ani la o propagandă în favoarea unei idei pe care am binevoit a o califica generoasă poate pentru a ne dispensa de a o califica imprudentă. […]Această idee care a obsedat imaginaţia filosofilor şi poeţilor […] a sfârşit prin a apare ca răspunzând unei necesităţi. […] Nu m-am ferit în acest timp să constat dificultăţile unei astfel de întreprinderi, să evaluez toate inconvenientele pentru ca un om de stat să se lanseze în ceea ce am putea numi o astfel de aventură. Dar cred că, în toate actele oamenilor, cele mai importante şi cele mai înţelepte, există întotdeauna un grăunte de nebunie sau de temeritate. Atunci m-am dăruit total şi fac un pas înainte. Îl fac cu prudenţă. Realizez că improvizarea ar fi regretabilă şi nu ascund că problema ar putea fi puţin în afara programului Societăţii Naţiunilor. Se ataşează totuşi, deoarece Societatea, de la începuturi, nu a încetat să preconizeze apropierea popoarelor şi a unităţilor regionale chiar şi cele mai întinse. Cred că între popoare care sunt geografic grupate aşa cum sunt popoarele Europei, trebuie să existe un gen de legătură federală. Aceste popoare trebuie să aibă în orice moment posibilitatea să intre în
17

Richard Coudenhve-Kalergi, Weltmacht Europa, Seewald Verlag, Stuttgart, 1975, p. 115, apud Marga, Andrei, op. cit., p. 149

10

contact, să-şi discute problemele, să ia soluţii comune; ele trebuie, într-un cuvânt, să stabilească între ele o legătură de solidaritate care să le permită să facă faţă, la momentul oportun, circumstanţelor grave care ar apare. Aceasta este, Domnilor, legătura pe care eu aş dori să o realizez. Evident, asociaţia va acţiona mai ales în domeniul economic, cea mai presantă problemă. Cred că, în acest domeniu, putem obţine succese. Dar sunt sigur, de asemenea, că din punct de vedere politic sau din punct de vedere social, legătura federală, fără a atinge suveranitatea nici uneia dintre naţiunile care ar putea face parte dintr-o astfel de asociaţie, ar putea fi benefică.”18 Principiul este reluat şi în Memorandumul lui Alexis Leger din mai 1930 privind Uniunea Federală Europeană. Elementul fundamental invocat de Leger este cel care evidenţiază necesitatea solidarităţii statelor europene astfel încât să se producă subordonarea generală a problemei economice în raport cu cea politică. Dar, acest aspect fundamental federal va fi imediat compensat de o viziune mai curând interguvernamentală – „concepţia despre cooperarea politică europeană trebuie să urmărească acest scop esenţial: o federaţie fondată pe ideea de uniune şi nu de unitate, cu alte cuvinte, destul de suplă pentru a respecta independenţa şi suveranitatea fiecăruia dintre state, asigurându-le în acelaşi timp beneficiul solidarităţii colective în reglementarea chestiunilor politice care privesc destinul comunităţii europene sau al unuia dintre membrii săi.”19 Deşi această idee despre federalismul european este una amputată de orice consecinţă practică, totuşi reprezentanţii statelor membre ale Ligii Naţiunilor vor exprima îndoieli şi obiecţii puternice cu privire la posibilitatea transpunerii acesteia în practică. Cu excepţia Yugoslaviei toate celelalte state refuză memorandumul: Anglia va invoca legăturile sale preferenţiale cu Commonwealth-ul, iar în Germania alegerile din 14 septembrie 1930 vor marca primele succese ale lui Hitler (naţional-socialismul va imprima linia principală a desfăşurării evenimentelor). Astfel, „Europa va mai face încă dovada divizărilor şi neputinţei înainte de a se convinge de necesitatea organizării sale.”20 Primul Război Mondial şi perioada interbelică au reprezentat momente importante în ceea ce priveşte conturarea unor modalităţi politice
18

Discours d'Aristide Briand devant la Xe session de l'Assemblée de la Société des Nations, Genève, Salle de la Réformation, le 5 septembre 1929, http://hypo.ge.ch/www/cliotexte//html/europe.union.1930.html 19 Memorandumul lui Alexis Leger privind organizarea unui regim de Uniune Federală Europeană, 1 mai 1930, în Zorgbibe, Charles, op. cit., pp. 15-16
20

Zorgbibe, Charles, op. cit., p. 10

11

de unificare a Europei însă, tot eşecurile politice au făcut imposibilă implementarea acestora: interesele naţionale şi încercarea de a susţine o balanţă instabilă a puterii internaţionale au dus la eşecul Ligii Naţiunilor şi, de asemenea la scindarea tot mai profundă a continentului. Astfel, ascensiunea nazismului s-a concentrat asupra corectării relelor Tratatului de la Versailles şi asupra creării unui spaţiu vital german. Adolf Hitler a vorbit despre o casă europeană, dar numai în termenii dominării germane asupra continentului european în faţa ameninţării venite din partea comuniştilor şi a elementelor inferioare din interiorul şi din afara Europei. Numeroasele tensiuni naţionaliste care s-au acumulat în Europa secolului XIX şi care n-au fost rezolvate prin Marele Război au izbucnit acum din nou.21 După încheierea războiului şi, pe fondul urmărilor acestuia precum şi a experienţei interbelice, ideea unificării europene capătă un suflu nou; de data aceasta trebuia avută în vedere noua configuraţie a lumii, având ca poli două superputeri: SUA şi URSS (relaţia dintre acestea va marca atât Europa cât şi întreg spaţiul internaţional timp de 50 de ani). Unitatea Europei, a Europei Occidentale devine astfel posibilă ca urmare a sprijinului transatlantic şi, sub presiunea ameninţării sovietice. O dată cu sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial se încheie preistoria încercărilor de realizare a unităţii europene şi, începe istoria unificării europene, o istorie care este încă în plină desfăşurare. Această diferenţiere este propusă de Andrei Marga, autor care consideră că ideea unificării europene a apărut „în condiţiile preocupărilor proprii evului mediu de apărare a europenilor faţă de pericolele ce veneau din Răsărit şi a rămas multă vreme aspiraţia unor literaţi, filosofi, sfătuitori de cabinete. Acţiunile de cucerire a unor părţi ale Europei nu sunt totuşi unificare europeană. Abia după Primul Război Mondial ideea s-a convertit într-o mişcare politică ce viza unificarea ţărilor europene. Dar istoria propriu-zisă a acestei idei, momentul în care ea nu mai este un refugiu consolator, ci un reper de acţiune precisă a guvernelor, începe după al Doilea război Mondial.” În noul context internaţional ideea unificării europene începe să fie convertită în acţiuni concrete ale guvernelor – un exemplu în acest sens fiind discursul lui Winston Churchill de la Universitatea din Zurich (1946), eveniment care marchează propriu-zis intrarea în istorie a acestei idei: „Noi trebuie sa cream ceva de genul Statelor Unite ale Europei. Dacă la început nu toate statele Europei vor să intre în Uniune, trebuie ca noi să lucrăm
21

McCormick, John, Să înţelegem Uniunea Europeană : o introducere concisă, Ed. Codecs, Bucureşti, 2006, p. 49

12

pentru a alătura şi uni acele state care o doresc şi o vor. […] În realizarea acestei sarcini urgente, Franţa şi Germania trebuie să preia conducerea. Marea Britanie, Commonwealth-ul britanic al naţiunilor, puternica Americă şi, eu sper, Rusia Sovietică […] ar putea fi prietenii şi susţinătorii noii Europe şi cei ce se pronunţă pentru dreptul ei la viaţă şi la strălucire.”22 Construcţia europeană (până în 1989, prin construcţie europeană trebuie să înţelegem procesul de integrare vest-europeană) a luat iniţial forma organizaţiilor de cooperare stabilite la sfârşitul anilor ’40. Astfel, în domeniul militar, au fost create Uniunea Europei 23 Occidentale şi NATO24, care cuprinde state europene, Statele Unite ale Americii şi Canada într-o alianţă pe care s-a grefat o integrare militară. În materie economică a fost constituită, la 16 aprilie 1948, Organizaţia Europeană pentru Cooperare Economică (OECE) pentru a permite statelor europene să gestioneze, în comun, ajutorul american atribuit prin intermediul Planului Marshall; după aderarea SUA şi a Canadei, aceasta a devenit în anul 1960, Organizaţia pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare (OCED). Consiliul Europei va completa, în plan politic, organizaţiile precedente, reunind pe baza Tratatului de la Londra, din 9 mai 1949, statele europene care dispuneau de un regim democratic pluralist şi care erau ataşate protecţiei drepturilor omului. „Loc de dialog politic, Consiliul este, de asemenea, un instrument de armonizare a drepturilor naţionale”, favorizând, prin aceasta, apărarea unui „drept regional european pe bază de convenţii”25 – cea mai importantă dintre acestea este Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 şi intrată în vigoare la 3 septembrie 1953. Ca răspuns la această strategie vest-europeană de integrare economică, politică şi militară, s-a edificat în estul continentului un bloc format din democraţiile populare aflate sub dominaţia URSS. Astfel, prin „relaţii politice strânse, prelungite, au apărut, în materie economică, Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER) şi, în materie militară, Pactul de la Varşovia.” În acest context, „organizaţiile de cooperare instituite în Vest vor veni să se adauge, la începutul anilor ’50, organizaţii restrânse, de tip nou de integrare, Comunităţile Europene, care duc la o nouă viziune federală.”26
22

The Tragedy of Europe, Churchill’s speech at Zurich University, reproduced in Nelsen, B. and Stubb, A, The European Union. Readings on Theory and Practice of European Integration, Lynne Rienner, London, 1994, pp. 5-9 23 Tratatul de la Bruxelles, din 17 martie 1948, revizuit prin Acordul de la Paris din 23 octombrie 1949 24 Tratatul de la Washington, din 4 aprilie 1949 25 Fuerea, Augustin, Manualul Uniunii Europene (ediţia III), ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p. 14 26 Idem, pp. 14-15

13

Evoluţia istorică – Transformarea Europei Occidentale
Nici un sistem politic şi nici o organizaţie politică nu pot fi adecvat înţelese decât dacă le plasăm în propriul context istoric şi operaţional: structura şi funcţionarea instituţiilor guvernamentale, natura şi dinamica forţelor politice precum şi, exercitarea propriu-zisă a puterii politice sunt în mod constant modelate de forţele şi evenimentele acestui context. Astfel, Uniunea Europeană, trebuie concepută în deplină legătură cu forţele care au generat contextul favorabil acestei construcţii, forţe, care continuă şi astăzi să apropie statele prin intermediul cooperării şi integrării (economice şi politice). a. Divizările istorice Este o realitate faptul că istoria continentului european (în pofida numeroaselor propuneri de unificare) este mai curând caracterizată de divizări, tensiuni şi conflicte, decât de urmărirea unui scop comun sau de identificarea unei armonii spirituale. Chiar dacă ne vom limita atenţia la Europa Occidentală – zonă în care unitatea a fost cel mai bine evidenţiată – vom observa că popoarele şi statele naţiune sunt foarte diferite, iar aceste diferenţe au constituit (şi în unele cazuri încă mai constituie) tot atâţia factori fragmentatori ai spaţiului european. Limba, limbajul a fost, poate, cea mai vizibilă forţă care a scindat Europa. Deşi lingviştii au identificat similitudini structurale între diversele limbi europene, rămâne o evidenţă faptul că majoritatea indivizilor nu erau capabili să converseze direct între ei. Urmarea acestei realităţi este că şi astăzi o parte semnificativă a cetăţenilor europeni perpetuează acest handicap de comunicare directă: conform unui Eurobarometru din 2001, 24% dintre cetăţenii Uniunii Europene vorbesc germana ca primă limbă, 17% engleza, 17% franceza şi, 16% italiana; în total, 53% dintre cetăţenii UE declară că vorbesc şi o altă limbă decât cea nativă iar, dintre aceştia 41% declară că vorbesc limba engleză. Religia a reprezentat o altă sursă de divizare, între statele nordice ( cu excepţia Irlandei) preponderent protestante şi, statele sudice (inclusiv Franţa, dar excluzând Grecia ortodoxă) predominant catolice. Pe fondul diferenţelor lingvistice şi religioase s-au manifestat tradiţii culturale şi experienţe istorice contrastante care au generat

14

percepţii şi identificări distincte (uneori conflictuale) care au împărţit invariabil harta Europei în noi şi ei (percepţia conflictuală a alterităţii). Cel puţin până la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial fragmentările lingvistice, religioase şi culturale au fost exacerbate de divizările politice şi economice. Divizările politice trebuie înţelese sub forma diverselor sisteme de guvernământ şi, de asemenea, sub forma orientărilor ideologice concurente. Astfel, în secolul XIX şi la începutul secolului XX regimurile autocratice coexistau cu democraţiile liberale, parlamentare emergente; în perioada interbelică, democraţia parlamentară a fost supusă ameninţărilor extremiste şi, în unele cazuri, revenirea la valorile democratice s-a produs în a doua jumătate a secolului XX: fascismul în Italia (1922), nazismul în Germania (1935), autoritarismul conservator în Spania (după războiul civil 1936 – 1939). Abia după mijlocul anilor ’70, după colapsul regimurilor dictatoriale din Peninsula Iberică şi, după înlăturarea regimului militar din Grecia, democraţia parlamentară devine forma de manifestare politică specifică Europei de Vest. La rândul lor, divizările economice, au fost la fel de pregnante: de la începutul Revoluţiei Industriale şi până la mijlocul secolului XIX Marea Britanie a fost puterea industrială şi comercială dominantă, însă, gradual această poziţie a început să fie ameninţată de Germania, Belgia şi Franţa, astfel încât la începutul secolului XX competiţia dintre aceste state pentru pieţele de peste mări devenise foarte puternică. În acelaşi timp, începe să fie percepută cu tot mai multă pregnanţă, diferenţa dintre economiile statelor nordice şi cele ale statelor sudice: primele, preponderent industriale iar, cele din urmă, predominant agrare şi subdezvoltate. Aşadar, Europa Occidentală a fost profund divizată, iar aceşti factori fragmentatori însumaţi constituie tot atâtea surse de tensiune, ostilitate şi conflict. Din această perspectivă trebuie înţelese cele două Războaie Mondiale ale secolului XX, războaie care în ultimă instanţă au implicat state ale continentului european: Primul Război Mondial (1914 – 1918) care a opus Marea Britanie, Franţa, Rusia şi Italia (din 1915) Germaniei şi Austro – Ungariei şi cel de-al Doilea Război Mondial (1939 – 1945), care găseşte Germania, asistată începând cu 1940 de Italia, în încercarea de a se impune prin forţă asupra întregii Europene, mai puţin asupra Peninsulei Iberice.27 Mai mult, după sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, „scindarea ideologică a Europei s-a adăugat divizării economice şi sociale pre-existente, astfel încât s-a considerat, în mod firesc,
27

Nugent, Neill, The Government and Politics of the European Union, Palgrave MacMillan, 2003, p. 5

15

că această regiune are identităţi multiple: vestul capitalist, estul socialist, centrul industrial, sudul mediteranean şi nordul scandinav.”28 Sfârşitul Războiului Rece (1990 – 1991) a pus capăt divizărilor ideologice şi sociale care au fost reprezentate de Cortine de Fier şi de Zidul Berlinului iar, pe măsură ce diferenţele dintre Est şi Vest se estompau, Europa începea să fie văzută ca un întreg. Însă, aceasta nu înseamnă că anii ’90 elimină definitiv distincţiile pe care europenii le fac între ei: „Europa de Est încă se mai străduieşte să scape de moştenirea socialismului de stat, iar germanii încă mai fac distincţie între cei din est şi cei din vest. Diferenţele culturale şi economice continuă de asemenea să influenţeze percepţiile despre Europa: statele mediteraneene din sud sunt diferite de statele maritime din vest sau de statele scandinave din nord. Totuşi, în comparaţie cu doar o generaţie în urmă, diferenţele care separă europenii au devenit mai puţin distincte şi mai puţin evidente. Diferenţele de limbă încă mai reamintesc de deosebirile culturale, dar mobilitatea crescută a europenilor, revoluţia comunicaţiilor, care a făcut din Europa o regiune mai mică, şi creşterea înregistrată în domeniul comerţului, care a făcut ca produsele expuse pe rafturile magazinelor din întreaga regiune să fie într-o mare varietate, toate acestea au contribuit la crearea unui curent de opinie printre europeni, şi anume că există mai puţine lucruri care să îi diferenţieze decât ar fi crezut vreodată.”29

b. Transformarea postbelică Sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial deschidea calea unificării europene, prin faptul că relaţiile dintre statele Europei de Vest se modifică profund; pentru prima dată, ca urmare a efectelor produse de cele două conflagraţii mondiale, statele par a fi dispuse să înceapă să colaboreze conştientizând că „izolarea a devenit nu numai o cauză a slăbiciunii dar şi a decăderii”30; acum începe să devină realitate ideea de Europa, care însă „nu se va construi într-o zi şi fără dificultăţi”, dar, „această idee, Europa, va dezvălui tuturor bazele comune ale civilizaţiei noastre şi va crea încetul cu încetul o legătură asemănătoare aceleia care a făurit altădată patriile. Ea va fi

28 29

McCormick, John, op. cit., p. 49 Idem, p. 51 30 Schuman, Robert, Pentru Europa, ed. Monitorul Oficial, Bucureşti, 2003, p. 24

16

forţa de care se vor sfărâma toate obstacolele.”31 Această nouă realitate trebuie înţeleasă din perspectiva a trei aspecte fundamentale: 1. Construirea unei păci durabile – începând cu 1945 statele au convieţuit paşnic, fără a mai intra în conflicte armate; acest lucru devine posibil, după cum spunea Altiero Spinelli, unul dintre cei mai importanţi avocaţi şi arhitecţi ai integrării europene datorită faptului că „o transformare majoră…a apărut în conştiinţa politică a europenilor, ceva cu totul nou în istoria lor. Secole de-a rândul, statele vecine s-au perceput ca potenţiali inamici şi, prin urmare, erau mereu pe picior de luptă. Acum, după sfârşitul celui mai teribil dintre războaiele care au zguduit Europa, aceleaşi state vecine se percep ca naţiuni prietene împărtăşind acelaşi destin comun.”32 Dacă credinţa lui Spinelli într-un destin comun poate fi pusă sub semnul întrebării, realitatea şi importanţa transformării naţiunilor ostile în naţiuni prietene este imposibil de contestat. Cu certitudine statele au continuat să competiteze în multe domenii, iar această competiţie a generat uneori tensiuni, însă, toate neînţelegerile s-au produs pe probleme în care conflictul militar era irelevant pentru soluţionarea diferendelor. De asemenea, statele Europei Occidentale au împărtăşit viziuni similare asupra celor care pot fi consideraţi aliaţi, prieteni, precum şi asupra celor care sunt potenţiali inamici:până la revoluţiile din Europa Centrală şi de Est şi până la colapsul Uniunii Sovietice la începutul anilor 1990, comunismul a fost cea mai puternică şi evidentă ameninţare care a orientat statele occidentale către a deveni membre ale aceleiaşi alianţe militare – Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO). 2. Transformarea agendei internaţionale – o dată cu încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, agendele internaţionale ale statelor Europei de Vest devin din ce în ce mai puţin dominate de problemele tradiţionale de politică înaltă, locul acestora fiind luat de probleme de politică joasă: politicile privitoare la existenţa şi prezervarea statului naţiune (probleme teritoriale, politică de apărare) vor fi completate cu politici care au în vedere, în primul rând, bunăstarea cetăţenilor europeni (politici comerciale, stabilitate monetară, protecţia mediului). 3. Noi procese şi canale de comunicare – în paralel cu creşterea diversităţii agendei internaţionale (şi uneori tocmai datorită acestui fapt) s-a produs şi o transformare majoră a modului în care statele interacţionează unele cu altele: mijloacele diplomatice tradiţionale de
31 32

Idem p. 18 Spinelli, Altiero, „Foreword”, in Lodge, J. (ed.), European Union: The European Community in Search of a Future, Macmillan, London, 1986, p. XIII.

17

comunicare inter-statală prin intermediul ministerelor de externe şi-a pierdut din importanţă pe măsură ce s-au dezvoltat noi canale şi procese de comunicare (comunicaţiile scrise, dezvoltarea comunicării prin intermediul mesajelor electronice, creşterea numărului întâlnirilor bilaterale şi multilaterale în cadrul Consiliului European). Explicaţiile acestei transformări fundamentale trebuie căutate în impactul pe care l-a avut asupra continentului european cel de-al Doilea Război Mondial. Astfel, sfârşitul anilor ’40 constituie un moment de cotitură pentru sistemul statal vest european, prin faptul că la doar câţiva ani de la sfârşitul conflagraţiei mondiale statele declanşează un vast proces de cooperare, şi în unele domenii reuşesc chiar să se integreze, într-o manieră imposibil de conceput înainte de război. Esenţiale pentru înţelegerea acestei transformări sunt două categorii de factori care interacţionează şi se susţin reciproc: factorii politici şi cei economici.33 Factori politici 1. Combaterea naţionalismului În anii 1946 şi 1947 se constată o multiplicare a numărului organizaţiilor de susţinători ai Europei unite: unele sunt expresia marilor curente politice europene (Mişcarea Socialistă pentru Statele unite ale Europei, Noile Echipe Internaţionale, de inspiraţie democrat – creştină animate de deputatul Robert Bichet, Mişcarea pentru Europa Unită, fonată de Winston Churchill şi Partidul Tory); o altă organizaţie este propusă de mediile de afaceri: Liga Europeană de Cooperare Economică, creată de omul de stat belgian Paul Vaneeland; în cele din urmă, mişcări care grupează maximaliştii Europei Unite: Uniunea Europeană a Federaliştilor şi Uniunea Paneuropeană, reconstituită de Coudenhove – Kalergi.34 Prin urmare, se observă că după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, o nouă paradigmă va caracteriza continentul european: dacă statele vor reuşi să colaboreze în scheme şi organizaţii comune atunci, barierele neîncrederii şi ale conflictului vor fi înlăturate. Această nouă înţelegere a spaţiului european va stimula discuţiile la nivel guvernamental şi în mai 1949 va lua fiinţă Consiliul Europei, al cărui statut va fi semnat iniţial de reprezentanţii a zece state (Belgia, Olanda, Luxemburg, Franţa, Marea Britanie, Irlanda, Italia, Danemarca, Norvegia, Suedia).35 Articolul 1 al statutului stabileşte obiectivele organizaţiei, stipulând următoarele:
33 34

Nugent, Neill, op. cit., pp. 11-17 Zorgbibe, Charles, op. cit., p. 24 35 Consiliul Europei are sediul la Strasbourg şi grupează 47 de state

18

Scopul Consiliului Europei este de a realiza o mai mare unitate între membrii săi pentru salvgardarea şi realizarea idealurilor şi principiilor care sunt moştenirea lor comună şi pentru facilitarea progresului lor economic şi social. b. Acest scop va fi promovat printre organele consiliului, prin discutarea chestiunilor de interes comun şi prin încheierea de acorduri şi adoptarea unor acţiuni comune în domeniile economic, social, cultural, ştiinţific, juridic şi administrativ, precum şi prin salvgardarea şi respectarea pe mai departe a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.36 În ciuda acestor ambiţii, Consiliul s-a dovedit incapabil să ofere fundamentul necesar instituirii unui nou sistem statal al Europei Occidentale: pe de o parte obiectivele fixate s-au dovedit a fi prea vagi, pe de altă parte structurile de decizie erau interguvernamentale (şi, prin urmare foarte slabe), dar în primul rând slăbiciunea organizaţiei decurge din faptul că unii dintre membrii săi, în special Marea Britanie, nu erau interesaţi să depăşească cooperarea limitată şi voluntară. Dar, slăbiciunile Consiliului nu trebuie exagerate, el îndeplinind şi astăzi o serie de funcţii foarte importante, cu precădere în sfera drepturilor omului prin intermediul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi, de asemenea, constituind un forum de dezbateri pentru problemele de interes comun ale membrilor săi ( după 1990, au devenit membre ale Consiliului statele fostul bloc comunist, astfel încât acesta a reprezentat şi reprezintă o punte de legătură între Europa de Vest şi Europa de Est). 2. Recartografierea politică a Europei Al Doilea Război Mondial, prin magnitudinea sa şi prin efectele politico-militare pe care le produce, implică o reconfigurare fundamentală a hărţii politice a Europei. În martie 1947, ca urmare a evenimentelor din Grecia – unde comuniştii, având sprijinul URSS, încercau să răstoarne guvernul – preşedintele american Harry S. Truman va contura ceea ce ulterior devine Doctrina Truman (Doctrina Îngrădirii), ceea ce înseamnă că administraţia americană va oferi garanţii politice pentru a sprijini „popoarele libere care rezistă încercărilor de subjugare de către minorităţi înarmate sau prin presiuni externe. Cred că noi trebuie să sprijinim popoarele libere să-şi realizeze destinele lor.”37 Împărtăşind punctul de vedere anticomunist, Statele Unite ale Americii vor susţine cooperarea statelor Europei
a.
36 37

Statutul Consiliului Europei, www.coe.ro Harry S. Truman, adresă către Congresul S.U.A., 12 martie 1947, http://www.fordham.edu

19

Occidentale ca formă fundamentală de îngrădire şi stopare a comunismului, ca modalitate de securizare a intereselor americane – „principala trăsătură a doctrinei Truman o reprezintă desprinderea de un anume globalism, în favoarea priorităţii acordate Europei Occidentale şi a redresării sale, ca o condiţie a securităţii americane”38; prin această abordare SUA vor deschide calea către un nou tip de relaţii internaţionale – „a ajuta pe alţii pentru a se ajuta pe sine.”39 Angajamentul politic al Statelor Unite va fi urmat în anul imediat următor, 1948, de asistenţa economică oferită prin intermediul Planului Marshall, iar în 1949 de garanţia protecţiei militare oferite prin înfiinţarea NATO40. Astfel, prin intervenţiile şi asistenţa politice, economice şi militare Statele Unite ale Americii au exercitat presiuni integraţioniste asupra Europei Occidentale dar, în acelaşi timp, guvernul american dorea continuarea şi adâncirea integrării inter-statale europene ca reflectare a dorinţei europenilor – „Nu va fi nici potrivit şi nici eficient ca noi să concepem unilateral un program care să contribuie la plasarea Europei pe propriile picioare din punct de vedere economic. Aceasta este treaba europenilor. Eu cred că iniţiativa trebuie să vină din Europa.”41 3. O nouă balanţă internaţională a puterii O dată cu divizarea postbelică a Europei se produce şi translarea balanţei internaţionale a puterii din spaţiul intra – european în spaţiul relaţiilor dintre SUA şi URSS iar, începutul Războiului Rece (1947 – 1948) creează premisele ca Europa să devină terenul de luptă dintre Est şi Vest. Spectrul unei astfel de posibilităţi nedorite oferă argumentele necesare pentru ca Europa de Vest să înceapă să se comporte ca o entitate politică identificabilă într-un mod cu totul nou. Deşi, „nu toate statele sau toţi politicienii împărtăşeau un astfel de punct de vedere, totuşi mulţi dintre cei care aveau o astfel de viziune susţineau că vocea Europei Occidentale trebuie să se audă pe scena internaţională, iar realizarea acestui lucru era posibilă doar prin unitate[…] Pentru unele dintre statele europene mici, care rareori şi-au exercitat influenţa internaţională sau, pentru cele care au fost periodic supuse ameninţărilor provenite din partea vecinilor mai puternici, perspectiva unei astfel de cooperări era deosebit de atractivă.”42 4. Problema germană
38 39

Courty, Guillaume, Devin, Guillaume, Construcţia europeană, ed. CNI Coresi, Bucureşti, 2001, p. 16 Monnet, Jean, Memoires, Fayard, Paris, 1976, p. 383 40 În aprilie 1949 se înfiinţează NATO, prin semnarea tratatului de la Washington ;prin acest tratat, SUA ofereau protecţie militară Europei Occidentale împotriva oricărui atac provenit din partea URSS. 41 George C. Marshall, discurs la Harvard University, 5 iunie 1947, http://www.fordham.edu 42 Nugent, Neill, op. cit., p. 14

20

De trei ori în şaptezeci de ani şi de două ori în secolul XX, Germania a ocupat cea mai mare parte a Europei. De aceea, după război, majoritatea guvernelor europene a dorit o îngrădire a Germaniei (divizarea Germaniei în zone de ocupaţie reflectă această perspectivă; Războiul Rece a adus cu sine divizarea de jure a Germaniei: RFG şi RDG). Însă, declanşarea Războiului Rece a determinat schimbarea percepţiei puterilor occidentale: locul Germaniei ca principală ameninţare la adresa democraţiei şi stabilităţii în Europa este luat de Uniunea Sovietică. Astfel limbajul şi scenariile conciliatoriste faţă de Germania au devenit tot mai puternice mai ales ca urmare a încercării de a evita „dezvoltarea unui vacuum politic în Germania de Vest care ar fi putut fi exploatat de comunişti”43; de asemenea, dezvoltarea Germaniei de Vest reducea contribuţiile celorlalte state pentru garantarea securităţii Europei. Astfel, dorinţa şi necesitatea de a încorpora RFG în sistemul vest european a stimulat presiunile pentru cooperarea interstatală şi pentru integrare; în plus noile aranjamente internaţionale au avut ca efect diminuarea raporturilor conflictuale dintre adversarii tradiţionali, Franţa şi Germania – „Planul Marshall a determinat o schimbare a politicii franceze faţă de Germania, şi anume abandonarea limbajului radical care se referea la controlul industriilor din regiunea Ruhr, în favoarea căutării unui compromis pentru o soluţie internaţională menită să supervizeze producţia şi distribuţia cărbunelui şi a oţelului.”44 Factori economici Experienţa celui de-al Doilea Război Mondial a creat premisele necesare constituirii Organizaţiei Naţiunilor Unite; aceeaşi experienţă va face posibile noile aranjamente economice şi financiare internaţionale. La conferinţa internaţională de la Bretton Woods din 1944, reprezentanţi ai 44 de state şi având ca actori principali SUA şi Marea Britanie, au fost stabilite, înfiinţate două noi organisme: Fondul Monetar Internaţional – având ca scop combaterea instabilităţii monetare prin crearea de facilităţi, pentru statele cu dificultăţi temporare ale balanţei de plăţi, pentru a avea acces la credite pe termen scurt, şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (Banca Mondială) al cărei scop este de a oferi împrumuturi pe termen lung pentru investiţii majore. De asemenea, guvernele vest europene au jucat un rol major în crearea aranjamentelor economice internaţionale în vederea reconstrucţiei continentului european. Catalizatorul acestor aranjamente au fost Statele
43 44

Idem, p. 14 Courty, Guillaume, Devin, Guillaume, op. cit., p. 17

21

Unite ale Americii care au oferit ajutor economic Europei, sub forma Programului pentru Reconstrucţia Europei – Planul Marshall. Planul Marshall, anunţat în iunie 1947, reprezenta extensia în domeniul economic a Doctrinei Truman. Secretarul de Stat al S.U.A., George Marshall, a lansat un plan de refacere a Europei cu asistenţă americană. “Politica noastră”, spunea el, “nu este direcţionată împotriva vreunei ţări sau doctrine, ci împotriva foamei, sărăciei, disperării şi haosului”. Ţelul planului era acela de a reconstrui Europa din punct de vedere economic, făcând astfel mult mai puţin probabilă o extindere a comunismului asupra unei Europe apusene prospere. Până în septembrie 1947, 16 ţări (Marea Britanie, Franţa, Italia, Belgia, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Austria, Elveţia, Grecia, Turcia, Islanda, Norvegia, Suedia, Danemarca şi cele trei zone apusene ale Germaniei) au schiţat un plan comun pentru utilizarea ajutorului american. De-a lungul următorilor patru ani, peste 13 miliarde de dolari au venit din America spre statele Europei occidentale, catalizând refacerea agriculturii şi industriei, care în multe ţări erau pradă haosului, ca rezultat al devastării din timpul războiului. Dar, pentru a beneficia de acest ajutor, statele beneficiare trebuiau să promoveze adâncirea cooperării economice, sau după cum susţinea însuşi Marshall „Rolul nostru trebuie să constea într-un sprijin prietenesc în schiţarea unui program european şi în ajutorul ulterior, în limita posibilităţilor, pentru a pune în practică un asemenea program. Programul trebuie să fie unul comun, încheiat de un număr de naţiuni europene, dacă nu chiar toate.”45 Ca rezultat al acestei abordări a fost creată prima organizaţie vest – europeană postbelică – Organizaţia Europeană pentru Cooperare Economică (OECE). Înfiinţată în aprilie 1948, rolul OECE era ca „pe termen scurt să gestioneze ajutorul SUA, să încurajeze politicile economice comune şi să înlăture barierele din calea comerţului liber; pe termen lung scopul era acela de a construi o economie europeană prin intermediul cooperării membrilor săi.”46 La fel ca şi Consiliul Europei, impactul OECE nu a avut magnitudinea scontată, datorită în primul rând, naturii strict interguvernamentale a structurii de decizie. Parte datorită acestui fapt, parte datorită necesităţii de a recunoaşte creşterea interdependenţei dintre economiile statelor industrializate, în 1961 locul OECE va fi luat de Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE), care va fi formată şi din membri non-europeni, reflectând astfel modificările substanţiale ale spaţiului economic internaţional.
45 46

George C. Marshall, discurs la Harvard University, 5 iunie 1947, http://www.fordham.edu Nugent, Neill, op. cit., p. 16

22

OECE a reprezentat mixtura intereselor generale şi particulare care au caracterizat Europa Occidentală în perioada imediat postbelică şi a oferit un model, în formă incipientă, pentru ceea ce peste trei ani urma să devină prima comunitatea europeană: Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului. Având în vedere configuraţia politică şi economică a continentului european după cel de-al Doilea Război Mondial, devenea tot mai clar că doar unificarea Europei poate oferi soluţiile pentru controversata problemă germană, poate oferi suportul necesar pentru reconstrucţia economică şi pentru implementarea şi consolidarea democraţiei. Dar, pentru ca aceste deziderate să se transforme în realităţi europene era nevoie de instituirea unui guvern supranaţional şi, de asemenea, a unei curţi de justiţie care să decidă independent de spaţiul naţional conflictele dintre statele membre.

23

Crearea Comunităţii Europene
Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) Prima experienţă de integrare europeană originală, CECO, instituită prin Tratatul de la Paris din 18 aprilie 1951, pe o durată de 50 de ani, a reunit şase state: Belgia, Olanda, Italia, Luxemburg, Olanda şi Republica Federală Germania; tratatul a intrat în vigoare la 22 iulie 1952. Printre multele personalităţi47 care au contribuit la proiectul unificării europene contemporane, Jean Monnet şi Robert Schuman au fost cei care au oferit impulsul necesar constituirii primei Comunităţi Europene. Jean Monnet, preşedinte al Comitetului de aprovizionare de la Wasgington, unde semnează Acordul pentru contractul de împrumut cu Statele Unite (1945) şi, de asemenea, iniţiatorul proiectului „Primului plan de modernizare şi echipare” (1947 -1952), a oferit impulsul tehnic şi administrativ pentru iniţiativa de constituire a CECO. Robert Schuman, ministru de externe al Franţei în perioada 1948 – 1953, a acţionat ca avocat politic al integrării europene. Sub conducerea sa, ministerul a adoptat „Planul Marshall” (1948) şi a negociat contactele cu R.F.G., după abandonarea controlului de la Ruhr. Lucrând cu Jean Monnet, comisarul Planului de construcţie europeană, se inspiră din una dintre recomandările deja făcute de acesta lui Georges Bidault în 28 aprilie 1950, plănuind „să aşeze întreaga producţie de cărbune şi oţel a Franţei şi Germaniei sub protecţia Înaltei Autorităţi, într-o organizaţie care acceptă participarea şi a altor ţări europene”, propunere cunoscută de atunci sub numele de „Declaraţia Schuman”, cartă fundamentală pentru înfiinţarea CECO48. Când şi-a anunţat planul, în mai 1950, Schuman a fost foarte explicit în a stipula că această propunere reprezintă doar un prim pas în realizarea unei Europe Unite care va avea ca şi nucleu central reconcilierea franco – germană; dar, în acelaşi timp, a avertizat că, „Europa nu se va face dintr-o dată, nici într-o construcţie de ansamblu: ea se va face prin realizări concrete – creând întâi o solidaritate de fapt.”49 Într-o manieră asemănătoare, în timpul negocierilor, Monnet a informat reprezentanţii guvernelor statelor că „propunerea lui Schuman oferă fundamentul pentru construcţia unei noi Europe prin realizarea concretă a unui regim supranaţional în cadrul unui efort economic limitat dar controlat… Principiul indispensabil al acestei
47

Konrad Adenauer, Aristide Briand, Winston Churchill, Alcide de Gasperi, Walter Hallstein, Sico Mansholt, Geoge Marshall, Paul Henri Spaak (v. Ferreol, Gilles, Dicţionarul Uniunii Europene, Ed. Polirom, Iaşi, 2001, pp. 126-135) 48 Ferreol, Gilles, Dicţionarul Uniunii Europene, Ed. Polirom, Iaşi, 2001, pp. 134 49 Declaraţia lui Robert Schuman pentru o Înaltă Autiritate Europeană a Cărbunelui şi Oţelului ( 9 mai 1950), în Zorgbibe, Charles, op. cit., p. 42

24

propuneri constă în diminuarea suveranităţii într-un domeniu limitat dar decisiv.”50 Preluând această perspectivă, cancelarul german Konrad Adenauer, adresându-se Bundestagului în iunie 1950, va spune: „în deplin acord, nu doar cu guvernul francez, ci şi cu Jean Monnet, importanţa acestui proiect este în primul rând politică şi abia apoi economică”; ca o reflectare a punctului de vedere mai sus exprimat, cancelarul Adenauer îşi va multiplica propunerile de cooperare cu Franţa, pentru a şterge antagonismele seculare dintre cele două ţări. Prin Tratatul de la Paris, Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului era gestionată de următoarele instituţii: a. Înalta Autoritate – care are ca misiune să realizeze obiectivele Tratatului luând decizii sau formulând avize sau recomandări. b. Consiliul de Miniştri – era „organismul colegial cu caracter politic (rezolvarea problemelor comune) şi diplomatic (protejarea susceptibilităţilor naţionale)”51. Această instituţie a fost creată, în primul rând, datorită îngrijorării statelor Benelux, că, dacă o Înaltă Autoritate ar fi avut puteri prea mari şi, dacă nu ar fi existat nici un forum prin intermediul căruia statele să-şi poată exercita controlul, CECO ar fi fost dominată de cuplul francogerman. (Membrii Consiliului erau miniştri ai guvernelor naţionale, fiecare stat având un reprezentant) c. Adunarea Comună – era formată din reprezentanţi ai „popoarelor statelor” (art. 20 din Tratatul de la Paris), rolul său fiind de a oferi input democratic proceselor decizionale din cadrul CECO. În practică însă, acest lucru nu s-a întâmplat decât în anii din urmă, deoarece: membrii Adunării nu erau aleşi direct ci desemnaţi de parlamentele naţionale iar, puterile Adunării – cu excepţia unei moţiuni de cenzură la adresa Înaltei Autorităţi –erau în esenţă consultative. Dar, extinderea competenţelor Adunării Comune asupra tuturor celor trei Comunităţi (prin Tratatul de la Roma) la care, se adaugă introducerea alegerilor directe în anii 1970, precum şi noile proceduri de decizie (cooperarea şi codecizia) au transformat-o într-o instituţie mult mai
50

Monnet, Jean, Memoirs, Collins, London, 1978, p. 316, apud Nugent, Neill, Palgrave Macmillan, 2003, p. 35 51 Ferreol, Gilles, op. cit., p. 46

25

eficientă şi mult mai importantă (astăzi Adunarea Comună este numită Parlament European). d. Curtea de Justiţie – a fost creată pentru a soluţiona conflictele dintre statele membre, dintre instituţiile Comunităţii precum şi, dintre statele membre şi instituţiile Comunităţii. Astfel, „ordinea judiciară a CECO era asigurată de Curtea de Justiţie, care trebuia să vegheze la o bună funcţionare a ansamblului comunitar, intervenind pentru rezolvarea tuturor diferendelor”52. La fel ca şi Adunarea Comună, Curtea îşi va asuma responsabilitatea pentru toate cele trei Comunităţi Europene, atunci când Tratatele CEE şi Euratom au intrat în vigoare, în 1958. Conform Tratatului de la Paris (art. 3) instituţiile Comunităţii, acţionând în interes comun trebuie să îndeplinească următoarele obiective: a. să promoveze dezvoltarea schimburilor între ţările membre; b. să vegheze la aprovizionarea regulată a pieţei; c. să modernizeze producţia; d. să asigure în mod egal utilizatorilor accesul la sursele de producţie; e. să amelioreze condiţiile de muncă şi de viaţă în aceste două sectoare; f. să se străduiască să obţină cele mai scăzute preţuri, fără să modifice calitatea produselor; g. să exploateze raţional zăcămintele pentru a evita epuizarea lor, sau în cuvintele lui Robert Schuman „scopul asociaţilor era expansiunea producţiei, punerea în comun a resurselor lor, stabilirea unor reguli uniforme, garantând întreprinderii cea mai bună reuşită, o liniştită şi loială emulaţie între vechii rivali.”53 Succesul CECO poate fi evaluat pe 4 paliere distincte, şi anume: din punct de vedere juridic, Comunitatea a permis garantarea unei concurenţe cu tarife rezonabile şi s-a opus tuturor înţelegerilor sau comasărilor abuzive. Din punct de vedere economic, ea a contribuit, până în 1958, la dezvoltarea producţiei de cărbune, mai ales în Franţa şi Luxemburg. Din punct de vedere tehnic, CECO a participat la modernizarea industriei siderurgice prin favorizarea unor unităţi de producţie pe litoral (faimoasa
52 53

Idem., p. 47 Schuman, Robert, op. cit., p. 92

26

siderurgie pe apă la Dunkerque, Anvers, Rotterdam, Hamburg). În sfârşit, pe plan social, o bună parte dintre mineri şi-au putut păstra locurile de muncă, sau au putut beneficia de susţinere în reconversia profesională.54

De la CECO la Comunitatea Economică Europeană
Succesele înregistrate de CECO încă din primii ani ai existenţei sale au oferit premisele şi impulsul necesare aprofundării integrării. Astfel, miniştrii de externa ai celor şase state membre ale CECO s-au întâlnit la Messina, în Sicilia, în iunie 1955, pentru a discuta propunerea, celor trei state Benelux, de a continua integrarea economică; la Messina, miniştrii au convenit asupra unei rezoluţii care, printre altele, stipula că „guvernele [statelor membre] cred că a sosit momentul unui nou pas pe drumul construcţiei europene şi, în opinia lor, acest pas trebuie să fie făcut, în primul rând, în domeniul economic. Ele consideră că trebuie să se facă trecerea către o Europă unită prin dezvoltarea instituţiilor comune, prin fuziunea graduală a economiilor naţionale, prin crearea unei pieţe comune şi prin, armonizarea graduală a politicilor sociale. O astfel de politică este indispensabilă pentru păstrarea rolului Europei în lume, pentru reafirmarea influenţei acesteia şi pentru creşterea standardului de viaţă al populaţiei.”55 Pentru a transpune în practică Rezoluţia de la Messina, a fost stabilit un comitet format din reprezentanţi guvernamentali şi din experţi, aflat sub conducerea primului ministru belgian, Paul-Henry Spaak. În urma negocierilor, pe 25 martie 1957 au fost semnate cele două tratate care ofereau fundament juridic funcţionării celor două noi Comunităţi Europene: Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA, sau Euratom); doar în Franţa şi Italia ratificarea tratatelor a întâmpinat probleme – Camera Deputaţilor din Franţa a votat cu 342 de voturi pentru şi 239 contra iar, Camera Deputaţilor din Italia a votat cu 311 pro şi 144 împotrivă (în ambele state opoziţia fiind formată din reprezentanţi ai partidelor comuniste) – însă, la 1 ianuarie 1958 acestea au intrat în vigoare.

54 55

Idem, p. 47 Rezoluţia este reprodusă în Salmon, T. and Nicoll, W., Building European Union: A Documentary History and Analysis, Manchester University Press, 1997, pp. 59-61, apud. Nugent, Neill, op. cit., p. 40

27

Tratatul de la Roma instituind CEEA În acest Tratat statele semnatare dădeau prioritate dezvoltării energiei nucleare în scopuri paşnice, vizând în primul rând următoarele obiective: a) să dezvolte cercetarea şi să asigure diseminarea cunoştinţelor tehnice; b) să stabilească norme unitare de securitate pentru protecţia sanitară a populaţiei şi a lucrătorilor şi să vegheze la aplicarea acestora; c) să faciliteze investiţiile şi să asigure, în special prin încurajarea iniţiativelor întreprinderilor, realizarea instalaţiilor de bază necesare pentru dezvoltarea energiei nucleare în Comunitate; d) să vegheze la aprovizionarea constantă şi echitabilă a tuturor utilizatorilor Comunităţii cu minereuri şi combustibili nucleari; e) să garanteze, prin controale adecvate, că utilizarea materialelor nucleare nu este deturnată spre alte scopuri decât cele cărora le sunt destinate; f) să exercite dreptul de proprietate care îi este recunoscut asupra materialelor de fisiune speciale; g) să asigure pieţe mari de desfacere şi accesul la cele mai bune mijloace tehnice, prin crearea unei pieţe comune a materialelor şi echipamentelor specializate, prin libera circulaţie a capitalurilor pentru investiţiile în domeniul nuclear şi prin libertatea de a angaja specialişti din cadrul Comunităţii; h) să instituie cu celelalte ţări şi cu organizaţiile internaţionale orice legături care pot promova progresul în utilizarea paşnică a energiei nucleare.56

56

Tratat de instituire a Comunităţii Europene a Energiei Atomice (EURATOM), art. 2, www.ier.ro

28

Tratatul de la Roma instituind CEE Dintre cele două Tratate semnate în martie 1957 la Roma, Tratatul CEE este cel mai important. În articolul 2 al Tratatului sunt stabilite, ca reflectare a procesului de aprofundare a integrării, următoarele obiective fundamentale: „Comunitatea are ca misiune, prin instituirea unei pieţe comune şi prin apropierea treptată apoliticilor economice ale statelor membre, să promoveze în întreaga Comunitate o dezvoltare armonioasă a activităţilor economice, o creştere durabilă şi echilibrată, o stabilitate crescândă, o creştere accelerată a nivelului de trai şi relaţii mai strânse între statele pe care le reuneşte.”57 Următoarele articole ale Tratatului vizează modalităţile concrete de realizare a acestor obiective, prin stabilirea liniilor directoare de dezvoltare a politicilor comune. Aceste linii directoare pot fi grupa în două mari categorii care reflectă etapele avute în vedere pentru concretizarea adâncirii integrării statelor membre: linii directoare privind realizarea pieţei comune şi, de asemenea, linii directoare care vizează depăşirea pieţei comune. Piaţa comună (unică) urma să devină funcţională prin punerea în practică a următoarelor măsuri: 1. eliminarea restricţiilor tarifare şi cantitative din calea liberului schimb (această măsură a transformat Comunitatea într-o zonă de liber schimb). 2. introducerea unui tarif vamal comun astfel încât, indiferent de graniţa pe unde intrau bunurile pe teritoriul Comunităţii ele erau impozitate la fel, fapt care nu permitea niciunui stat dobândirea unui avantaj competitiv (spre exemplu, prin diminuarea taxelor vamale pentru materii prime vitale). Prin intermediul constituirii tarifului vamal comun, Comunitatea a depăşit stadiul de zonă de liber schimb, transformându-se într-o uniune vamală (structură absolut fundamentală pentru dezvoltarea unei politici comerciale comune). 3. interzicerea oricărui tip de practici care ar fi avut ca efect distorsionarea competiţiei dintre statele membre.
57

Tratat De Instituire A Comunităţii Economice Europene, art. 2, www.ier.ro

29

4. adoptarea unui set de măsuri care să promoveze nu doar

libera circulaţie a bunurilor ci şi, libera circulaţie a persoanelor, serviciilor şi capitalurilor (piaţa comună); altfel spus, piaţa comună este o uniune vamală care elimină toate restricţiile privind libera circulaţie a factorilor de producţie. Depăşirea stadiului pieţei comune trebuie să se facă prin orientarea către integrarea economică generală prin intermediul coordonării politicilor economice şi monetare. Deşi referirile la astfel de măsuri sunt destul de vagi şi realizabile pe termen lung (astfel de referiri se fac la o serie de politici sectoriale, care în timp ar trebui să genereze o integrare economică totală: adoptarea unei politici comune în domeniul agriculturii precum şi în domeniul transportului, aplicarea unor proceduri care să permită coordonarea politicilor economice ale statelor membre şi împiedicarea dezechilibrelor în balanţele de plăţi ale acestora58), totuşi ele deschid calea şi oferă fundamentul necesar pentru realizarea uniunii economice, prin unificarea politicilor monetare, fiscale, sociale şi ciclice şi, prin crearea unei autorităţi supranaţionale ale cărei decizii sunt obligatorii pentru statele membre (acest ultim stadiu al integrării economice se va realiza o dată cu semnarea Tratatului instituind Uniunea Europeană, 1993)59.

Prevederile Instituţionale ale Tratatului de la Roma (1957)
58 59

Tratat De Instituire A Comunităţii Economice Europene, art. 3, www.ier.ro Cel mai cunoscut model al integrării economice este cel propus de Balassa (1961), model în care se regăsesc cinci stadii, respectiv: 1. zona de liber schimb: 1 • taxele vamale şi cotele sunt eliminate în cazul importurilor între statele membre ale zonei; 2 • statele membre îşi păstrează propriul tarif vamal (şi sistemul de cote) faţă de statele terţe. 3 Caracteristici: nu presupune integrare pozitivă, caracteristicile esenţiale se regăsesc în definiţia GATT/OMC. 2. uniunea vamală: 1 • eliminarea discriminărilor existente între statele membre pe piaţa bunurilor; 2 • existenţa unui tarif vamal comun cu terţii. 3 Caracteristici: nu presupune integrare pozitivă, caracteristicile esenţiale se regăsesc în definiţia GATT/OMC. 3. piaţa comună: 1 • o uniune vamală care elimină toate restricţiile privind libera circulaţie a factorilor de producţie. 2 Caracteristici: nu presupune integrare pozitivă. 4. uniunea economică: 1 • o piaţă unică cu un oarecare grad de armonizare a politicilor economice naţionale, menită să reducă discriminarea pe piaţa comună. 2 Caracteristici: presupune integrare pozitivă, dar la un nivel destul de vag. 5. integrare economică totală: 1 • unificarea politicilor monetare, fiscale, sociale şi ciclice; 2 • crearea unei autorităţi supranaţionale ale cărei decizii sunt obligatorii pentru statele membre. Caracteristici: viziune specifică unui stat unitar, centralistă; abia acum se introduce conceptul de supranaţionalitate., în Pelkmans, J, European Integration. Methods and Economic Analysis, Pearson Education, 2000, p.7

30

Tratatul instituind CECO a servit drept model instituţional pentru Tratatele CEE şi CEEA (Euratom), dar a propus o serie de modificări ce au avut drept efect îndepărtarea de perspectiva supranaţională şi translarea către interguvernamentalism. La fel ca şi CECO, CEE şi Euratom vor avea patru instituţii fundamentale: 1. Comisia – îşi va asuma rolul exercitat de Înalta Autoritate a CECO. Astfel, comisia va deveni principalul iniţiator politic, îşi va exercita anumite atribuţii în procesul de luare a deciziilor şi va avea responsabilităţi în implementarea politicilor europene; dar, spre deosebire de Înalta Autoritate, va avea mult mai puţină putere în a-şi impune deciziile asupra statelor membre. 2. Consiliul de Miniştri – având puteri mult mai mari decât echivalentul său din cadrul CECO, va fi principalul organism de decizie în cadrul comunităţilor; de asemenea, prin tratate, au fost stipulate circumstanţele în care Consiliul va decide cu unanimitate precum şi cele în care va putea să decidă cu majoritate sau cu majoritate calificată. 3. Adunarea (Comună) – va avea un rol consultativ în procesul de luare a deciziilor şi va avea puteri (limitate) de supervizare politică (democratică) a spaţiului comunitar. Iniţial va fi formată din delegaţi ai parlamentelor naţionale dar, după ce vor fi făcute o serie de aranjamente necesare, va fi aleasă “prin sufragiu direct şi universal, după o procedură uniformă în toate statele membre”. 4. Curtea de Justiţie – a fost însărcinată cu obligaţia de a asigura “interpretarea şi aplicarea corectă a Tratatelor”. De asemenea, o Convenţie semnată tot pe 25 martie 1957, prevedea că Adunarea şi Curtea de Justiţie vor fi comune tuturor celor trei Comunităţi dar, abia prin Tratatul încheiat la Bruxelles, la 8 aprilie 1965, denumit şi „Tratatul de Fuziune”60, s-a realizat unificarea deplină a instituţiilor europene deoarece s-au unificat „executivele şi legislativele, înfiinţând un singur Consiliu şi o Comisie unică, pentru a obţine o singură administraţie, un singur buget şi un singur statut al personalului.”61

60 61

Intrat în vigoare la 1 iulie 1967 Fuerea, Augustin, Manualul Uniunii Europene (ediţia III), ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p. 20

31

De la Comunitatea Europeană la Uniunea Europeană
Din momentul în care s-au constituit Comunităţile Europene, procesul de integrare europeană poate fi analizat având în vedere următoarele procese (paliere): 1. Evoluţia (dezvoltarea) Tratatelor • Tratatul de la Paris şi cele două Tratate de la Roma constituie Tratatele fondatoare ale Comunităţilor Europene. Însă, ca răspuns la presiunile exercitate asupra cadrului legal al CE/UE pentru ca acesta să se extindă, să devină mai puternic şi, în acelaşi timp, mai democratic, Tratatele Fondatoare – în special Tratatul instituind CEE – au trebuit să fie amendate şi suplimentate de o serie de alte noi tratate.

Tratatele Uniunii Europene Anul Documentul 1951 (ratificat în 1952) Tratatul de la Paris (CECO)62 1957 (ratificate în 1958) Tratatele de la Roma (CEE, CEAA) 1986 (ratificat în 1987) Actul Unic European 1992 (ratificat în 1993) Tratatul de la Maastricht 1997 (ratificat în 1999) Tratatul de la Amsterdam 2001 (ratificat în 2003) Tratatul de la Nisa
2. Extinderea (Enlargement) • Dacă numărul statelor fondatoare ale CE a fost 6

(Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg), astăzi UE numără 27 de membri. • Cele 6 extinderi consecutive au afectat şi modificat într-o manieră fundamentală Uniunea: în primul rând aceasta a devenit mai mare şi, prin aceasta a devenit o organizaţie internaţională din ce în ce mai importantă. • Instituţiile europene au crescut în dimensiune şi complexitate pentru a putea prelua reprezentanţii noilor state membre; la rândul său procesul intern de luare a deciziilor a devenit din ce în ce mai complex datorită necesităţii de a satisface o arie tot mai largă de interese naţionale şi politice
62

Tratatul CECO a fost semnat pe 18 Aprilie 1951, la Paris, pentru o perioadă de 50 ani, intrând în vigoare pe 23 Iulie 1952 şi expirând pe 23 iulie 2002

32

(noile state membre au propus spre dezbatere propriile lor cerinţe, preferinţe şi probleme). 3. Dezvoltarea proceselor politice • În primul rând, relaţiile dintre cele 4 instituţii (Parlament, Comisie, Consiliu şi Curtea de Justiţie) s-au modificat în mod profund: Parlamentul European, ca urmare a modificărilor propuse de Tratatele Europene, şi-a extins progresiv influenţa, în special influenţa legislativă • În al doilea rând, o serie de participanţi, care nu au fost la început asociaţi cu cele 4 instituţii fundamentale, devin tot mai mult implicaţi în elaborarea politicilor precum şi în procesul de luare a deciziilor (Consiliul European, actorii informali) • În al treilea rând, procesele politice devin din ce în ce mai variate şi mai complexe pe măsură ce trebuie să acopere noi domenii şi noi niveluri • În al patrulea rând, procesele politice devin mai eficiente şi mai democratice (un număr din ce în ce mai mare al deciziilor Consiliului se adoptă cu majoritate calificată, în defavoarea unanimităţii) Dezvoltarea politicilor • Integrarea (economică) europeană evoluează de la zona de liber schimb la uniunea economică, iar ultimul stadiu al integrării avut în vedere încă din anii 1950 este uniunea politică • Alături de politicile “pure” de piaţă, anumite arii politice din sfera socială cu implicaţii asupra evoluţiei pieţei economice europene au devenit subiect al reglementărilor Uniunii Europene (astfel de arii politice sunt: mediul, protecţia consumatorilor, condiţiile de muncă) • Dincolo de politicile strict economice care au vizat realizarea Pieţei Unice şi apoi a Uniunii Economice şi Monetare, Uniunea Europeană s-a dezvoltat extinzându-şi competenţele şi în domenii politice extrem de sensibile, precum securitatea (cei doi noi piloni, care completează pilonul comunitar – Politica Externă şi de Securitate

4.

33

Comună şi Cooperarea în domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne, reprezintă astfel de exemple). Prin urmare, integrarea europeană reprezintă un proces complex care poate fi analizat pe două paliere distincte dar, în acelaşi timp, convergente: pe de o parte extinderea, iar, pe de altă parte, aprofundarea integrării.

34

Procesul de integrare europeană
Ideea unei Europe unite, după cum am menţionat, a fost susţinută de-a lungul secolelor, dar numai după cel de-al doilea război mondial statele europene au instituţionalizat forme de cooperare internaţională, cu competenţe în domenii specifice, cum ar fi: Organizaţia pentru Cooperare Economică Europeană (OCEE)63, Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO)64, Uniunea Europei Occidentale (UEO). Aceste organizaţii au pus bazele unei solidarităţi mai strânse între statele europene, dar încă manifestau trăsăturile clasice ale unei uniuni a statelor şi ale cooperării interguvernamentale. Începutul procesului de integrare europeană - caracterizat prin trăsături originale şi specifice, care constituie baza actualei structuri a Uniunii Europene - poate fi considerat anul 1950, când ministrul francez al afacerilor externe, Robert Schuman, a propus implicarea câtorva state europene într-un proiect de cooperare mai strânsă, comparativ cu formele tradiţionale existente la acel moment. Acest nou tip de cooperare presupunea transferul de suveranitate către o organizaţie cu puteri de constrângere asupra membrilor săi. Iniţiativa a constat în integrarea producţiei de cărbune şi oţel a Franţei şi Germaniei, în cadrul unei organizaţii deschise participării şi altor state europene. Printre promotorii ideii unei Europe unite, acesta a fost primul pas către o cooperare lărgită: o integrare sectorială ce ar fi putut influenţa şi alte sectoare economice. Aceasta era ideea declarată, însă obiectivul politic imediat îl constituia alipirea Germaniei la Europa şi eliminarea rivalităţilor existente între Franţa şi Germania privind zonele strategice ale Ruhr-ului şi Saar-ului. În 1951, negocierile desfăşurate între şase ţări – Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda – au condus la semnarea Tratatului de la Paris, prin care se înfiinţa Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO). Comparativ cu alte organizaţii internaţionale existente la acel moment, principalul element de noutate îl constituia caracterul supranaţional al acestei Comunităţi, reprezentat de transferul de competenţe către o instituţie (Înaltă Autoritate65) responsabilă cu luarea de decizii, independent de consensul Statelor Membre (SM).

63 64

Organisation for European Economic Co-operation -OEEC North Atlantic Treaty Organisation - NATO 65 „High Authority”

35

O altă iniţiativă sectorială este reprezentată de crearea unei Comunităţi Europene de Apărare (CEA)66, iniţiativă care a eşuat însă, datorită faptului că Tratatul aferent - semnat în 1952 – nu a fost niciodată ratificat de către Parlamentul Franţei. O relansare în forţă a „iniţiativei europene” a avut loc în anul 1955, în cadrul conferinţei de la Messina, la care miniştrii afacerilor externe ai CECO au căzut de acord asupra înfiinţării unei uniuni economice bazată pe o piaţă comună şi asupra creării unei organizaţii pentru energia atomică. O comisie de experţi condusă de Paul–Henry Spaak, ministrul belgian al afacerilor externe, a elaborat două proiecte ce au condus la semnarea, în 1957, a celor două Tratate de la Roma – cel prin care se înfiinţa Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi tratatul Comunităţii Europene pentru Energie Atomică (EURATOM). După prima experienţă sectorială a CECO, CEE constituie un exemplu unic de organizaţie supranaţională – adică o organizaţie creată prin transferul de suveranitate de la SM la „Comunitate”. În acest context, transferul de suveranitate înseamnă o delegare - de la membrii fondatori ai Comunităţii către anumite instituţii comune – a puterii de decizie asupra unor aspecte comune, conform principiilor democraţiei şi statului de drept. În acest scop au fost create mecanisme de decizie şi un cadru instituţional complex, capabile să asigure reprezentarea intereselor guvernelor SM, a interesului general al Comunităţii, precum şi a intereselor cetăţenilor europeni. Obiectivul imediat al Tratatului de la Roma, semnat la 25 martie 1957 şi intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958, era reprezentat de crearea unei „pieţe comune” şi de abordarea progresivă a politicilor economice ale SM, ca mijloace de realizare a unei extinderi continue şi echilibrate, a unei creşteri accelerate a standardelor de viaţă şi a unor relaţii mai strânse între SM. Crearea unei pieţe comune nu înseamnă numai eliminarea tuturor barierelor existente în calea liberei circulaţii a bunurilor şi stabilirea unei taxe vamale unice67 (uniunea vamală); piaţa comună înseamnă şi liberalizarea altor sectoare (cum ar fi libera circulaţie a persoanelor, serviciilor şi capitalului) şi stabilirea unor politici comune în domenii strategice (agricultură, comerţ, transport şi concurenţă) pentru crearea unor condiţii omogene în vederea creşterii performanţei activităţilor economice.
66 67

European Defence Community - EDC În engleză, “common custom tariff”.

36

Astfel, în 1968, CEE avea deja încheiată uniunea vamală şi avea o piaţă agricolă comună. Începând cu 1950, gradul de integrare europeană a crescut progresiv, atât din punct de vedere geografic – prin aderări succesive - cât şi din punctul de vedere al dezvoltării de politici şi structuri instituţionale comune. Astfel, pornind de la o comunitate economică cu şase membri, în momentul de faţă s-a ajuns la o uniune politică a 27 de ţări 68 şi care va avea în curând o nouă Constituţie69.

68

Este vorba de cele zece ţări care au semnat deja Tratatul de Aderare şi care au devenit deveni membre în 2004: Cehia, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Slovacia, Slovenia, Ungaria (din Europa Centrală şi de Est), Cipru şi Malta (din zona mediteraneană); în 2007 Bulgaria şi România au devenit state membre; la momentul actual se află în proces de negociere Turcia. 69 Adoptarea unei noi Constituţii este cauzată, în mare parte, de dimensiunea acestui proces de extindere 12 ţări) şi de transformările pe care le impune - atât la nivel instituţional, cât şi decizional.

37

1.

Extinderea Europene)

integrării

europene

(Uniunii

Extinderea integrării europene înseamnă extinderea geografică (sau integrarea pe orizontală) şi constă în aderarea de noi membri la CEE. Sub acest aspect, procesul de integrare s-a desfăşurat în şase valuri succesive de aderare, etapele integrării geografice fiind indicate mai jos: Membri fondatori: 1957 – Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda; • Prima extindere: 1973 - Danemarca, Irlanda, Marea Britanie; • A doua extindere: 1981 – Grecia; • A treia extindere: 1986 – Portugalia, Spania; • A patra extindere: 1996 – Austria, Finlanda, Suedia; • A cincea extindere: 2004 – Cipru, Cehia, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia, Ungaria. • A şasea extindere: 2007 – Bulgaria, România.

Extinderea integrării europene trebuie să fie înţeleasă pe următoarele niveluri de analiză: • UE este deschisă accederii oricărei ţări europene care îndeplineşte criteriile democratic, politic şi economic (criterii care trebuie îndeplinite pentru a deveni stat membru) • După câteva extinderi succesive UE numără astăzi 27 de membri; alte câteva state au statutul de candidate • Fiecare tratat care vizează admiterea unor noi membri necesită aprobarea cu unanimitate a tuturor statelor membre. Mai mult, înaintea fiecărei noi extinderi, UE îşi evaluează propria capacitate de a absorbi noi membri şi, de asemenea îşi evaluează abilitatea instituţională de a face faţă extinderii astfel încât să fie evitat un eventual blocaj instituţional • Extinderile succesive trebuie înţelese şi ca o extindere a spaţiului de stabilitate democratică, fapt care a determinat construirea unei Europe mai sigure şi în acelaşi timp a generat creşterea potenţialului comercial şi economic european (în

38

condiţiile în care accentuarea implicaţiilor adânceşte presiunile concurenţiale internaţionale)

globalizării

39

Unificarea Continentului Membrii fondatori ai Comunităţii Europene: Franţa, Germania, Belgia, Olanda, Luxemburg, Italia
Aceste şase state, care în 1951 au semnat Tratatul de la Paris, fondând CECO, iar în 1957 au semnat Tratatul (Tratatele) de la Roma instituind CEE şi CEEA (Euratom), au fost primele care şi-au arătat dorinţa de a depăşi scenariile de cooperare interguvernamentală stabilite în Europa Occidentală la sfârşitul anilor 1940 ( Consiliul Europei). Pentru statele Benelux, experienţa celui de-al Doilea Război Mondial evidenţiase o dată în plus vulnerabilitatea lor în faţa vecinilor mult mai puternici (şi ostili) şi, în acelaşi timp, necesitatea dezvoltării unor relaţii paşnice şi de cooperare cu Germania (de Vest) şi cu Franţa. În cazul Italiei, putem identifica o serie de argumente care au determinat-o să participe de la început la construirea unor relaţii apropiate cu statele Europei de Vest: a. după mai bine de 20 de ani de regim fascist urmaţi de înfrângerea militară (din WW II), integrarea europeană oferea Italie şansa unui nou început fondat pe respectabilitate internaţională; b. în mai 1947 (ca şi în cazul Franţei) Partidul Comunist părăsise guvernul dar, pentru câţiva ani el a continuat să reprezinte o ameninţare prin încercarea de a declanşa o revoluţie internă; c. Italia se confrunta cu grave dificultăţi economice (dificultăţi care afectau economia în ansamblul său): şomaj, inflaţie, balanţă a plăţilor deficitară, instabilitate monetară şi, cu precădere în sud, sărăcie accentuată. Pentru Franţa, integrarea părea să fie răspunsul pentru două obiective politice cheie post – belice: îngrădirea Germaniei şi creşterea economică. La începutul anilor 1950 CECO a reprezentat un pas important în această privinţă, oferind, pe de o parte oportunitatea îndepărtării vechilor bariere şi ostilităţi franco-germane, iar, pe de altă parte, oferind Franţei acces la materiile prime vitale (ale Germaniei) precum şi la piaţa germană. La sfârşitul anilor 1950, când problema germană nu mai era la fel de presantă, dar competiţia economică germană devenea o ameninţare din ce în ce mai accentuată, Franţa a încercat, prin intermediul negocierilor din cadrul CEE să se asigure că o dată cu adâncirea integrării, anumite interese ale sale (în
40

primul rând protecţia economică a fermierilor) să beneficieze de un tratament preferenţial. Konrad Adenauer, cancelarul Germaniei de Vest în perioada 1949-1963, vedea în procesul de unificare europeană şansa pentru ca Germania să-şi recâştige respectul internaţional şi să se plaseze favorabil în contextul internaţional. Mai mult, Europa Occidentală, alături de Alianţa Nord - Atlantică, oferea Germaniei protecţia necesară împotriva ameninţării comuniste din Est. CECO, permitea Germaniei de Vest să se elibereze de interferenţele şi restricţiile impuse de Aliaţi, iar liberalizarea pieţelor în interiorul CEE a generat oportunităţi imense pentru ceea ce, în anii 1950, a devenit economia cu cea mai rapidă creştere din Europa de Vest (economia germană).

41

Extinderea din 1973: Marea Britanie, Danemarca şi Irlanda
Trei factori au avut o importanţă deosebită în atitudinea britanică faţă de integrarea europeană în perioada post - belică: a. Marea Britanie opera în interiorul a ceea ce Winston Churchill descria ca fiind trei relaţii fundamental interdependente: Imperiul şi Commonwealth-ul; Alianţa Atlantică şi relaţia specială (preferenţială) cu Statele Unite; şi Europa de Vest. Până la începutul anilor 1960 Europa Occidentală părea a fi cea mai puţin importantă dintre aceste relaţii. b. Guvernele britanice nu erau pregătite să accepte pierderea (transferul) de suveranitate implicată de procesul de integrare; au existat câteva motive centrale pentru care s-a întâmplat acest fapt: lunga tradiţie parlamentară britanică, reflectată şi în faptul că Marea Britanie nu fusese niciodată invadată sau controlată de o putere străină în perioada modernă; de asemenea, exista opinia general împărtăşită că, cedarea de suveranitate nu era nici necesară, nici dezirabilă, din moment ce UK era încă o mare putere mondială; nu în ultimul rând, britanicii erau sceptici în legătură cu creşterea interdependenţei faţă de guvernele şi statele continentale. c. Anumite circumstanţe au făcut ca trei din cele patru procese (organizaţii) integraţioniste propuse în anii 1950 să nu fie atractive pentru domeniile de interes britanice: restricţiile impuse mecanismelor de decizie naţionale în cadrul CECO erau lipsite de atractivitate pentru o ţară a cărei producţie de cărbune şi oţel o depăşea pe cea a celor şase. De ce Marea Britanie a refuzat participarea în cadrul C.E.E.? A fost probabil o ironie a istoriei faptul că, deşi Winston Churchill (prim-ministru până în 1955) fusese unul dintre cei mai activi susţinători ai conceptului de Europă unită, nici laburiştii, nici conservatorii britanici n-au dorit în anii ‘50 să-şi alăture ţara procesului de integrare europeană. Principala lor obiecţie era aceea că, alăturându-se C.E.E., Marea Britaniei nu se va mai afla în postura de a-şi controla economia, care va fi la
42

discreţia unei autorităţi supranaţionale - Comisia europeană cu sediul la Bruxelles. În acelaşi timp, exista teama că relaţiile privilegiate din cadrul Commonwealth-ului britanic vor fi desfiinţate prin intrarea în C.E.E.; piaţa Commonwealth-ului, de circa 800 de milioane de locuitori, părea mai promiţătoare decât aceea a comunităţii europene, de doar 165 de milioane de locuitori. De asemenea, britanicii nu doreau să-şi rişte relaţiile lor privilegiate cu Statele Unite printr-o implicare prea profundă în intergrarea economică europeană, proces pe care mulţi europeni îl vedeau ulterior transformat în integrare politică. Marea Britanie şi alte ţări din afara C.E.E. erau îngrijorate în privinţa faptului că se simţeau excluse de la comerţul cu cele şase ţări comunitare, datorită impunerii unor tarife externe ridicate. În consecinţă, din iniţiativă britanică s-a constituit în 1959 o Zonă Europeană a Comerţului Liber (Z.E.C.L./E.F.T.A.), la care s-au raliat Marea Britanie, Danemarca, Norvegia, Suedia, Elveţia, Austria şi Portugalia, ţări care s-au angajat să elimine treptat taxele vamale din relaţiile comerciale reciproce, însă fără a se menţiona vreo politică economică comună. Însă în 1961 britanicii şi-au schimbat punctul de vedere, iar guvernul Macmillan a anunţat că Marea Britaniei dorea să se alăture C.E.E.. De ce s-a schimbat atitudinea britanică faţă de C.E.E.? În primul rând, până în 1961 devenise foarte clar faptul că C.E.E. se bucura de un succes remarcabil şi fără participare britanică. Din 1953, producţia industrială franceză sporise cu 75%, iar cea germană cu aproape 90%, în condiţiile în care producţia britanică crescuse cu doar 30%. Z.E.C.L./E.F.T.A. fusese un succes în materie de creştere a comerţului dintre membrii săi, însă rezultatele nu erau comparabile ca anvergură cu cele ale C.E.E.. În realitate, economia britanică părea a fi intrat într-o perioadă de stagnare, în comparaţie cu aceea a “celor şase”. Commonwealth-ul britanic, în pofida mărimii sale, nu se putea compara, în materie de putere de cumpărare, cu C.E.E., iar Macmillan a subliniat faptul că nu exista un conflict de interese între participarea britanică la C.E.E. şi comerţul din cadrul Commonwealth-ului: existau anumite indicii care sugerau că C.E.E. era dispusă să adopte un regim special faţă de ţările din Commonwealth, atribuindu-le un statut de membru asociat, şi faţă de ţările din Z.E.C.L./E.F.T.A., care puteau să devină membre ale Comunităţii Economice Europene. Alt argument în favoarea intrării Marii Britanii în procesul de integrare economică europeană era acela că, în calitate de membră a C.E.E., ea va fi supusă unei competiţii serioase ce urma să
43

stimuleze economia britanică către un efort mai susţinut şi o eficienţă mai mare. Macmillan chiar a subliniat faptul că Marea Britanie nu-şi putea permite să rămână pe dinafară fie şi în condiţiile în care C.E.E. evolua spre o uniune politică. Negocierile s-au deschis în octombrie 1961 şi, în ciuda apariţiei anumitor dificultăţi, a apărut ca un şoc veste că, în ianuarie 1963, preşedintele francez Charles de Gaulle a întrerupt convorbirile şi a anunţat că Marea Britanie nu era pregătită pentru admiterea în C.E.E.. De ce s-au opus francezii admisiei britanicilor în C.E.E.? În acel moment, de Gaulle a pretins că Marea Britanie se confrunta cu prea multe probleme economice şi, de aceea, ar fi slăbit Comunitatea Economică Europeană. Deşi coloniile franceze erau membriasociaţi, el s-a opus acordării oricăror concesii pentru ţările din Commonwealth, motivând prin faptul că s-ar epuiza resursele Europei. În Marea Britanie s-a sugerat faptul că de Gaulle dorea să domine în continuare Europa, iar britanicii ar fi devenit nişte rivali de temut, iar legăturile lor strânse cu Statele Unite urmau să determine o neplăcută influenţă americană: s-ar fi realizat o “grupare atlantică colosală dependentă de America şi aflată sub controlul ei”. De Gaulle mai era probabil deranjat de faptul că britanicii tocmai conveniseră, fără a-i consulta pe francezi, să primească rachete americane de tip Polaris. Preşedintele francez era hotărât să demonstreze că Franţa era o mare putere şi nu avea nevoie de asistenţa americană. În sfârşit, mai era şi problema agriculturii franceze: C.E.E. îşi proteja fermierii prin impunerea de taxe vamale ridicate, astfel încât preţurile produselor agricole erau mai mari decât în Marea Britanie, a cărei agricultură era foarte eficientă şi primea subsidii serioase pentru a menţine preţuri scăzute. Dacă fenomenul ar fi continuat şi după intrarea Marii Britanii în C.E.E., fermierii francezi, cu fermele lor mici şi ineficiente, ar fi fost în dificultate datorită competiţiei cu cei britanici şi chiar cu cei din Commonwealth. În cele din urmă, deşi Franţa şi-a reiterat veto-ul şi în 1967, admiterea britanică în C.E.E. s-a produs la 1 ianuarie 1973 cu ajutorul a doi factori: după demisia lui de Gaulle în 1969, succesorul său, Georges Pompidou, era mai binevoitor faţă de Marea Britanie, iar noul prim-ministru conservator britanic, Edward Heath, un european angajat, a negociat cu hotărâre obstinată alăturarea britanică la procesul de integrare europeană. Irlanda şi Danemarca au intrat şi ele în C.E.E., iar în referendumul desfăşurat în 1975 în Marea Britanie, 67% din cei care au votat şi-au exprimat aprobarea faţă de participarea britanică. “Cei şase” deveniseră “cei
44

nouă”; ar fi putut fi “cei zece”, dar cetăţenii Norvegiei au respins prin referendum alăturarea ţării lor la C.E.E.. Danemarca şi Irlanda nu au fost interesate să se alăture primei comunităţi europene, din moment ce economiile lor erau dependente de agricultură. Apoi, în ceea ce priveşte CEE, au existat o serie de argumente care a susţinut scepticismul celor două state de a se alătura statelor semnatare ale Tratatului de la Roma: în primul rând ambele state aveau puternice legături economice şi istorice în alte zone ale continentului european – Danemarca avea legături preferenţiale cu celelalte state scandinave şi cu Marea Britanie, în timp ce Irlanda avea astfel de legături cu Marea Britanie. Aceste raporturi cu Marea Britanie au făcut ca, atât Danemarca cât şi Irlanda să aplice o data cu Marea Britanie pentru a deveni state membre (într-o primă fază în au existat două astfel de tentative în anii 1960, apoi în 1973, ca urmare a modificării atitudinii Franţei, au devenit membre în 1973).

45

Extinderea către Sud (1981-1986): Grecia, Spania, Portugalia
Dacă prima extindere, cea din 1973, a deplasat centrul de greutate al “Europei” spre Nord, cea de-a doua extindere, din anii ‘80, reinstaurează un anumit echilibru geografic, consolidează caracterul democratic al C.E.E., dar şi produce confruntarea procesului integrării europene cu problemele dezvoltării economiilor mai puţin avansate. (a) Grecia, asociată la C.E.E. din 1 noiembrie 1962, avusese relaţii externe foarte reci în perioada “regimului coloneilor” (19671974) şi şi-a depus candidatura pentru aderare în vara lui 1975. Tratatul de aderare a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1981. În pofida numeroaselor tranferuri financiare de care Grecia a beneficiat cu titlul de fonduri structurale, această ţară rămâne tributară deficienţelor economice ce fac din ea “codaşa” C.E.E.: rata inflaţiei de aproape 20%, sectorul privat fărâmiţat, sectorul public hipertrofiat şi puţin productiv, contractarea de datorii şi subdezvoltarea fac din Grecia un stat care are dificultăţi în a se ridica la nivelul partenerilor săi din Comunitate. În plus, sensibilitatea balcanică şi mediteraneană a Greciei, diferendul cu Turcia asupra problemei cipriote şi apropierea de regiunea cu potenţial exploziv a fostei Iugoslavii influenţează profund diplomaţia Atenei, indiferent dacă Grecia este guvernată de socialiştii din PASOK sau de conservatorii din Nea Demokratia. (b) Spania, marcată de războiul civil din perioada 19361939 şi izolată de Europa în timpul regimului generalului Franco, a reintrat în rândul democraţiilor în 1975. Aderarea sa la C.E.E., la 1 ianuarie 1986, la capătul unor lungi negocieri influenţate de atitudinea rezervată a Franţei, care se temea de concurenţa produselor agricole spaniole, a reprezentat un semn al noului elan politic european al Madridului. Spania regionalizată, constituită din 1978 în 17 regiuni autonome, pledează pentru o Europă descentralizată pe plan politic şi solidară în plan economic. Chiar dacă, datorită încrederii investitorilor şi dinamismului întreprinderilor sale, ea a recuperat parţial rămânerea în urmă faţă de restul Europei comunitare, Spania continuă să aibă nevoie de solidaritatea comunitară (subdezvoltarea sudului şi a regiunilor periferice, rata şomajului de aproape 20%). (c) Portugalia, care a cunoscut o izolare diplomatică asemănătoare cu cea a Spaniei după război, datorită regimului autoritar dominat de către Salazar, s-a alăturat C.E.E. la 1 ianuarie 1986. Participarea

46

portugheză la procesul de integrare europeană a contribuit semnificativ la consolidarea tinerei republici şi la intrarea sa în rândurile democraţiilor occidentale, ca şi la dezvoltarea unei economii până atunci arhaice, dominată de o logică agrară şi etatistă.

Extinderea din 1995: Austria, Finlanda şi Suedia
Prin semnarea, la 7 februarie 1992, şi intrarea în vigoare, la 1 noiembrie 1993, a Tratatului de la Maastricht, a fost fondată Uniunea Europeană, ceea ce a indicat existenţa voinţei politice de transformare a C.E.E., o entitate economică, într-o uniune dispunând de competenţe politice. Uniunea Europeană este o federaţie, fără a fi numită însă ca atare. Proiectul tratatului făcea cunoscut acest lucru, dar cuvântul “federal” a fost eliminat din respect faţă de susceptibilităţile britanicilor. Renunţarea la acest cuvânt nu a afectat esenţa problemei, de vreme ce în toate tipurile de asociaţii politice, indiferent cum s-ar numi ele, problema de neevitat este aceea a delimitării puterilor între autorităţile aflate pe diverse paliere. În acest sens, tratatul afirma principiul “subsidiarităţii”, care atribuie autoritate statului membru în toate cazurile de presupusă sau reală suprapunere între stat şi Comunitate sau Uniune. Altfel spus, “Comunitatea nu intervine ... decât dacă şi doar în măsura în care obiectivele acţiunii respective nu pot fi realizate satisfăcător de către statele membre”. “Europa celor cincisprezece” a devenit o realitate la 1 ianuarie 1995. După încheierea războiului rece şi prăbuşirea comunismului în Europa, alte trei ţări s-au alăturat procesului de integrare europeană: Austria, Finlanda şi Suedia. În alte două state, Elveţia (1992) şi Norvegia (1994) populaţia s-a opus, prin referendum, intrării în Uniunea Europeană. Austria, Suedia şi Finlanda au profitat de sfârşitul antagonismului Est – Vest, care a făcut să devină caducă neutralitatea lor, statut ce le împiedica să se alăture integrării europene. Noile ţări membre sunt dezvoltate din punct de vedere economic, nefiind deci o povară financiară pentru bugetul Uniunii; ele sunt, în acelaşi timp, democraţii vechi şi stabile. Această extindere a confirmat atracţia exercitată de Uniunea Europeană şi funcţia sa stabilizatoare în cadrul unui continent aflat în căutarea unei noi arhitecturi.

47

Extinderile din 2004 şi 2007
În 1993, ca urmare a cererilor fostelor ţări comuniste de a deveni membre ale Uniunii Europene, Consiliul European (de la Copenhaga) a stabilit trei criterii pe care aceste state trebuiau să le îndeplinească, până în momentul aderării: 1. Instituţii stabile care sa garanteze democraţia, statul de drept, respectarea drepturilor omului si protecţia minorităţilor (Criteriul Politic); 2. O economie de piaţă funcţională, precum si capacitatea de a face fata presiunilor concurenţiale din piaţa internă (Criteriul Economic) 3. Capacitatea de a-şi asuma obligaţiile de stat membru, inclusiv adeziunea la obiectivele politice, economice şi monetare ale Uniunii Europene (Criteriul legat de Acquis-ul Comunitar) În cadrul Consiliului European de la Madrid din 1995 s-a stabilit, în completarea acestor trei criterii enunţate la Copenhaga, că statutul de stat membru presupune de asemenea crearea condiţiilor pentru o integrare armonioasă prin adaptarea structurilor administrative. În baza acestor prevederi, atunci când, în decembrie 2002 s-a întrunit la Copenhaga Consiliul European, s-a decis unul dintre paşii memorabili pentru istoria Integrării Europene: 10 state au fost invitate să se alăture Uniunii Europene pe 1 mai 2004. Astfel Uniunea Europeană nu doar devenea mai vastă din punct de vedere geografic şi al populaţiei, ci, în primul rând, se sfârşea separarea continentului european care dura din 1945. A cincia şi a şasea extindere a Uniunii Europene au avut atât o dimensiune politică cât şi una morală: Cipru, Cehia, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia şi Ungaria (extinderea din 2004), precum şi Bulgaria şi România (extinderea din 2007) redeveneau state europene nu doar din perspectivă geografică ci şi, în termeni de cultură, istorie şi aspiraţii, apartenenţă la familia democratică europeană.

48

2.

Aprofundarea (adâncirea) integrării europene (Uniunii Europene)

Procesul de adâncire a integrării europene (sau integrarea pe verticală) a demarat în anii ’50 şi are în vedere următoarele aspecte: a. creşterea progresivă a obiectivelor comune, pe care SM decid să le realizeze împreună, prin extinderea ariilor politicilor comune; b. întărirea caracterului supranaţional al Comunităţii, prin utilizarea extensivă a sistemului de vot majoritar (în locul celui bazat pe unanimitate existent la nivelul Consiliului), prin care sunt reprezentate interesele naţionale ale fiecărui SM, precum şi prin întărirea rolului Parlamentului European (unde sunt direct reprezentaţi cetăţenii europeni). Tratatul CEE a fost amendat de câteva ori şi suplimentat prin Tratatul Uniunii Europene, până la consolidarea sa finală într-o Constituţie. Această abordare are în vedere dezvoltarea graduală a procesului de integrare, centrată pe tratarea acelor aspecte asupra cărora se poate ajunge la un acord şi pe amânarea acelor chestiuni care nu sunt încă în stadiul la care pot constitui obiectul unei decizii.

49

Actul Unic European
După Tratatul de la Roma, procesul de adâncire a integrării a fost cuprins în Actul Unic European, semnat la 17 februarie 1986 şi ratificat la 1 iulie 1987. În urma unui preambul ce exprima intenţia SM de a transforma Comunitatea Economică într-o Uniune Politică (intenţie care se va concretiza câţiva ani mai târziu, prin Tratatul de la Maastricht), au fost introduse următoarele inovaţii: • instituţionalizarea formală a Consiliului European (format din şefii de stat sau de guvern şi de preşedintele Comisiei Europene), ca principalul organism responsabil pentru stabilirea direcţiilor de dezvoltare ale Comunităţii; • introducerea sistemului de vot al majorităţii calificate în cadrul Consiliului, pentru adoptarea acelor deciziilor care au în vedere finalizarea pieţei interne, politica socială, coeziunea economică şi socială şi politicii cercetării; • întărirea rolului Parlamentului European (PE), prin introducerea procedurilor legislative de cooperare şi a necesităţii acordului PE pentru deciziile privind aderarea de noi SM şi acordurile de asociere; • înfiinţarea Tribunalului Primei Instanţe70 , alături de Curtea Europeană de Justiţie (CEJ); • creşterea numărului politicilor comune, prin adăugarea politicilor de mediu, cercetare ştiinţifică, coeziune economică şi socială; • stabilirea unei date (31/12/1992) pentru definitivarea pieţei interne (noţiunea de „piaţă internă” fiind mai puternică decât cea de „piaţă comună”, implicând nu numai realizarea celor patru libertăţi – libera circulaţie a bunurilor, libera circulaţie a serviciilor, libera circulaţie a persoanelor şi libera circulaţie a capitalului – ci şi implementarea a noi politici şi a coeziunii economice şi sociale).

70

The Court of First Instance.

50

Tratatul de la Maastricht
Schimbarea peisajului politic european după căderea regimurilor comuniste din Europa Centrală şi de Est a condus la un proces de regândire a structurii Comunităţii Europene, în direcţia creării unei uniuni politice şi a uniunii economice şi monetare. Baza legală a noii Uniuni Europene este reprezentată de Tratatul de la Maastricht, semnat la 7 februarie 1992 şi ratificat la 1 noiembrie 1993. Uniunea Europeană (UE) înseamnă, pe de o parte menţinerea şi extinderea acquis-ului Comunităţii Europene şi, pe de altă parte noi forme de cooperare în domeniul Politicii Externe şi de Securitate Comună (PESC) şi al Justiţiei şi Afacerilor Interne (JAI). Astfel, conform imaginii comune despre UE, prin Tratatul de la Maastricht aceasta devine o construcţie cu trei piloni, care va fi menţinută şi dezvoltată continuu. TRATATUL DE LA MAASTRICHT PRIMUL PILON Dimensiunea comunitară • Cetăţenia europeană • Libera circulaţie a bunurilor, serviciilor, persoanelor şi capitalului • Politici comunitare • Uniunea economică şi monetară AL DOILEA PILON • Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC) AL TREILEA PILON • Cooperarea în domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne71 (JAI)

71

Prin Tratatul de la Amsterdam, multe din domeniile aflate sub jurisdicţia JAI au fost transferate dimensiunii comunitare (primul pilon).

51

TRATATUL DE LA MAASTRICHT Primul pilon Primul pilon acoperă sectoarele, regulile şi procedurile de decizie referitoare la CEE, CECO şi Euratom. Tratatul de la Maastricht modifică Tratatul de la Roma al CEE şi creează Comunitatea Europeană, subliniind astfel caracterul său extins, ce depăşeşte marginile integrării economice. Aceste modificări sunt reprezentate de: • continuarea extinderii rolului PE, în special cu referire la aprobarea nominalizărilor Comisiei, la introducerea noii proceduri legislative a co-deciziei (asupra anumitor subiecte, PE îşi împarte prerogativele cu Consiliul); • continuarea extinderii gamei politicilor comune (educaţia şi formarea profesională, reţelele trans-europene, politica industrială, dezvoltarea cooperării, protecţia consumatorului) şi întărirea altor politici comune deja existente (politica socială, coeziunea economică şi socială, cercetarea şi dezvoltarea tehnologică, politica de mediu); • crearea cetăţeniei europene: toţi cetăţenii SM pot circula şi se pot stabili în alte SM; dreptul de a alege şi de a participa în alegerile municipale şi pentru PE în SM de rezidenţă, indiferent de naţionalitate; protecţie diplomatică şi consulară din partea ambasadei unui alt SM pe teritoriul unui stat terţ şi în care SM naţional nu este reprezentat; dreptul de a trimite petiţii PE şi de a se adresa Mediatorului European (Ombudsmanului european); • instituirea uniunii economice şi monetare: convergenţa politicilor economică şi monetară a SM, ceea ce a condus la adoptarea monedei comune (Euro) şi la înfiinţarea Băncii Centrale Europene (BCE). Al doilea pilon Odată cu instituirea celui de–al doilea pilon, cooperarea politică dintre SM este ridicată la statutul de politică comună, ceea ce înseamnă includerea ei într-un cadru instituţional specific. Astfel, prin Tratatul de la Maastricht, UE are o politică comună extinsă la toate sectoarele politicii externe şi de securitate şi se pun bazele unei cooperări sistematice între SM.

52

Această cooperare este caracterizată de derularea unor acţiuni comune, desfăşurate pe de consens72 şi care limitează SM în politica lor externă. PESC este gestionată de aceleaşi instituţii care operează sub primul pilon, dar care au puteri şi proceduri de decizie diferite: astfel, deoarece acest domeniu este de importanţă strategică pentru SM şi este dificil de renunţat la suveranitatea naţională, procedura de decizie aplicată este metoda interguvernamentală (pentru adoptarea deciziilor fiind valabilă regula consensului). Al treilea pilon Tratatul de la Maastricht stabileşte şi o formă sistematică de cooperare între SM, în domeniul justiţiei şi afacerilor interne – cooperare care, până la acest moment, se desfăşura pe bază de acorduri internaţionale ocazionale ( un astfel de exemplu îl constituie Acordul Schengen, semnat în 1995 de numai 5 SM). Procesul de decizie este similar celui din domeniul PCSE (bazat pe regula unanimităţii). Aspectele acoperite de această politică şi reglementate prin Tratatul de la Maastricht sunt: oferirea de azil politic, emigraţia, lupta împotriva fraudei şi dependenţei de droguri, cooperarea judiciară în chestiuni civile şi penale, cooperarea vamală şi a poliţiei pentru prevenirea terorismului, alte tipuri de delicte internaţionale.

72

Este vorba de metoda interguvernamentală.

53

Tratatul de la Amsterdam
Următorul moment cheie în direcţia adâncirii integrării europene este constituit de Tratatul de la Amsterdam, semnat la 2 octombrie 1997 şi ratificat la 1 mai 1999. Tratatul a reprezentat punctul final al lucrărilor Conferinţei Inter – guvernamentale (CIG) iniţiate la Torino în 1997 şi prevăzută deja prin Tratatul de la Maastricht. Tratatul de la Amsterdam amendează atât Tratatul CE, cât şi Tratatul UE, iar elementele de noutate aduse sunt: • instituţionalizarea cooperării sporite, prin care este combinată nevoia unei continue integrări (existentă în unele SM) cu nevoia respectării dorinţei altor SM de a nu fi implicate în anumite politici comune (în domeniul cărora vor să îşi păstreze suveranitatea naţională); acest sistem poate fi aplicat în domeniile de activitate ale celor trei piloni, cu următoarele condiţii: a) să aibă în vedere promovare obiectivelor UE şi să fie aplicat ca o ultimă variantă; b) să nu pună în pericol “acquis-ul comunitar” sau drepturile, obligaţiile şi interesele SM neparticipante; c) să se refere la majoritatea SM şi să fie deschis tuturor celorlalte SM, în orice moment. Primul pilon – dimensiunea comunitară a UE a fost întărită sub următoarele aspecte: crearea de politici comune de ocupare a forţei de muncă: SM vor considera promovarea ocupării forţei de muncă drept o chestiune de interes comun şi îşi vor coordona acţiunile în cadrul Consiliului –acesta din urmă elaborând anual un set „Direcţii de ocupare a forţei de muncă”73, ce vor fi urmărite de guvernele SM în adoptarea politicilor naţionale de ocupare a forţei de muncă; mai mult, Consiliul poate emite recomandări guvernelor naţionale prin majoritate calificată şi poate adopta – în codecizie cu Parlamentul – măsuri de promovare a acţiunilor inovatoare în domeniul ocupării;
a)
73

“Employment Guidelines”

54

integrarea conţinutului Cartei Sociale în Tratat, odată cu semnarea acesteia de către Marea Britanie; c) extinderea procedurii de co-decizie la noi sectoare de activitate (excluziunea socială, sănătatea publică, lupta împotriva fraudei); d) extinderea listei drepturilor civice ale cetăţenilor europeni; e) întărirea politicii de mediu, a politicii de sănătate şi a politicii de protecţie a consumatorului.
b)

Al doilea pilon: sistemul PESC a fost întărit cu privire la: posibilitatea dezvoltării de strategii comune pentru acţiunile de politică externă ale SM; b) introducerea principiului „abţinerii constructive”, prin care se permite unui SM să se abţină de la votul în Consiliu, fără a bloca o decizie unanimă; astfel, respectivul SM nu este obligat să aplice decizia, dar trebuie să accepte obligativitatea acesteia pentru Uniune şi trebuie să se abţină de la orice acţiune ce poate veni în conflict cu acţiunile UE bazate pe decizia în cauză; c) înfiinţarea unei Unităţi de Planificare şi Avertizare74responsabilă cu monitorizarea evoluţiilor externe şi cu avertizarea referitoare la evenimente şi situaţii ce pot afecta securitatea UE; d) oferirea poziţiei de „Înalt Reprezentant pentru probleme de PESC” Secretarului General al Consiliului, responsabil pentru asistarea Preşedinţiei Uniunii în probleme referitoare la PESC şi pentru sprijin în formularea, pregătirea şi implementarea deciziilor politice de către Consiliu; „Înaltul Reprezentant” poate purta discuţii politice cu părţi terţe, în numele Consiliului şi la cererea Preşedinţiei;
a)

74

“ Planning and Early Warning Unit”

55

includerea „misiunilor Petersberg”75 în Tratatul UE, cu scopul de a sublinia că la baza priorităţilor de acţiune ale UE stă dorinţa comună de a apăra securitatea europeană prin acţiuni de ajutor umanitar şi de restaurare a păcii.
e)

Al treilea pilon: majoritatea sectoarelor de activitate acoperite de acest pilon (oferirea de viză şi de azil, emigrarea, cooperarea vamală, cooperarea judiciară civilă privind libera circulaţie a persoanelor) au fost transferate primului pilon, transformând astfel procedurile de decizie - de la metoda inter-guvernamentală la metoda comunitară (comunitizare); ca rezultat, al treilea pilon nu mai este „Justiţie şi Afaceri Interne”, ci devine „Cooperarea judiciară şi poliţienească în domeniul criminalităţii”.

75

Declaraţia de la Petersberg, din 19 iunie 1992, este un element central în hotărârea de a dezvolta Uniunea Europei Occidentale (UEO) drept componenta de apărare a UE şi ca mijloc de întărire a pilonului european al Alianţei Atlantice (NATO). Prin această declaraţie au fost definite diferitele tipuri de misiuni militare pe care UEO le-ar putea întreprinde: în plus faţă de contribuirea la apărarea comunitară în conformitate cu Articolul 5 din Tratatul de la Washington şi Articolul V din Tratatul de la Bruxelles amendat, unităţile militare ale Statelor Membre UEO pot fi utilizate şi pentru: misiuni umanitare şi de salvare; misiuni de menţinere a păcii; misiuni ale forţelor de luptă în administrarea crizelor, inclusiv restabilirea păcii.

56

Tratatul de la Nisa
Tratatul de la Amsterdam, ca şi Tratatul de la Maastricht, prevede revizuirea sa printr-o a doua Conferinţă Inter-guvernamentală, cu scopul de a realiza reformele instituţionale necesare procesului de extindere a Uniunii. Mai mult, prin acest Tratat a fost aprobat un număr de reforme fără legătură cu procesul de extindere. Lucrările CIG au dus la pregătirea textului Tratatului de la Nisa, care a fost semnat la 26 februarie 2001 şi a intrat în vigoare la 1 februarie 2003. Principalele aspecte cuprinse în Tratatul de la Nisa sunt: 1. schimbările instituţionale din cadrul procesului de extindere: deşi, pentru noile SM, numărul de locuri în PE, numărul voturilor alocate în cadrul Consiliului şi pragurile aplicabile în cadrul procedurii majorităţii calificate vor fi determinate prin tratatele de aderare, Tratatul de la Nisa stabileşte noi reguli, ce au în vedere o Uniune cu 27 de membri; 2. două inovaţii majore privind procesul de decizie: • extinderea ariei de utilizare a procedurii de decizie prin vot cu majoritate calificată în cadrul Consiliului, pentru probleme în care anterior deciziile erau luate prin consens (de exemplu, facilitarea libertăţii de circulaţie a persoanelor, cooperarea judiciară pe probleme civile, încheierea de acorduri internaţionale în domeniile comerţului, serviciilor şi aspectelor comerciale ale proprietăţii individuale – cu unele excepţii, etc.); • extinderea procedurii co-deciziei la noi chestiuni, ce privesc: crearea de stimulente pentru combaterea discriminării, cooperarea judiciară pe probleme civile, măsuri specifice de sprijin industrial, acţiuni de coeziune desfăşurate în afara Fondurilor Structurale, statutul partidelor politice europene şi aspecte legate de imigraţie, de acordarea de vize şi de azil; 3. revizuirea sistemului de cooperare, prin realizarea următoarelor modificări: • numărul minim de SM necesare pentru propunerea unei clauze întărite de cooperare este 8, ceea ce înseamnă că după a cincea extindere nu va reprezenta majoritatea SM;

57

• înlăturarea posibilităţii utilizării dreptului de veto cu privire la cooperarea strânsă în domeniile aflate sub incidenţa primului şi celui de-al treilea pilon şi înlocuirea acesteia cu dreptul SM de a supune problema Consiliului European, care poate decide prin majoritate calificată (mai mult, dacă problema aparţine unuia din domeniile în care se aplică procedura co-deciziei, este necesar acordul PE); • introducerea posibilităţii de stabilire a unei „cooperări strânse” în domeniul PESC, în scopul implementării de acţiuni sau poziţii comune (dar exceptând chestiunile cu implicaţii militare sau care ţin de problema securităţii); 4. introducerea unui instrument de prevenire în cadrul procedurii procedură ce deja permite Consiliului European să facă publică orice încălcare serioasă şi persistentă a drepturilor fundamentale de către un SM – instrument ce dă posibilitatea suspendării unor drepturi ale statului în cauză; 5. dezvoltarea capacităţii militare a UE, prin crearea unor structuri politice şi militare permanente şi prin încorporarea, în cadrul Uniunii, a atribuţiilor de management al crizei corespunzătoare Uniunii Europei Occidentale76. Comitetul Politic şi de Apărare77 este organismul ce poate primi autorizare din partea Consiliului pentru a lua deciziile potrivite în cadrul pilonului al doilea, în vederea asigurării controlului politic şi conducerii strategice a operaţiunilor de management al crizei. 6. înfiinţarea „Eurojust” în domeniul cooperării judiciare pe probleme de criminalitate; Eurojust reprezintă o unitate formată din magistraţi, a
76

Uniunea Europei Occidentale (UEO) a fost înfiinţată în 1948 prin Tratatul de la Bruxelles şi este o organizaţie creată în scopul cooperării pe probleme de apărare şi securitate. UEO este formată din 28 de ţări, cu patru statute diferite: de membru, de membru asociat, de observator sau de partener asociat. Toate ţările UE au statut de membru, cu excepţia Austriei, Danemarcei, Finlandei, Irlandei şi Suediei – care au statut de observator; România este membru asociat. Tratatul de la Amsterdam a transformat UEO în „ parte integrantă a dezvoltării Uniunii”, delegându-i capabilitatea operaţională în domeniul apărării. UEO a avut un rol major în misiunile Petersberg, prin organizarea detaşamentului de poliţie din Mostar sau prin cooperarea cu poliţia din Albania. La momentul actual, se pare însă că UEO a abandonat acest rol, în favoarea dezvoltării structurilor şi capacităţilor proprii ale UE în domeniul politicii comune de securitate şi apărare (PCSA). Organismele aflate sub coordonarea UEO – Institutul pentru Studii de Apărare (Security Studies Institute) şi Centrul Satelit (Satellite Centre) au fost transferate Uniunii Europene la 1 ianuarie 2002. De asemenea, Tratatul de la Nisa a eliminat un număr de prevederi ale Tratatului UE cu privire la relaţiile dintre UEO şi Uniune. Principalul domeniu în care responsabilitatea a rămas UEO este apărarea colectivă (Articolul 5), al cărui transfer către Uniune pare a fi fost amânată. 77 “Political and Security Committee”

58

căror sarcină este de a contribui la coordonarea autorităţilor naţionale responsabile cu procedurile din domeniu; 7. extinderea sprijinului comunitar în noi sectoare de activitate, pentru acţiunile SM din domeniile politicii sociale, a educaţiei şi formării profesionale; este vorba despre lupta împotriva excluziunii sociale şi reforma sistemelor de protecţie socială. Pe lângă acestea, a fost înfiinţat un Comitet de Protecţie Socială78 - organ consultativ, cu sarcina de a promova cooperarea între SM şi Comisia Europeană.

78

“Social Protection Committee”

59

Constituţia Europeană
Odată cu Tratatul de la Nisa a fost elaborată o „Declaraţie asupra viitorului Uniunii Europene”, prin care se lansa o dezbatere generală asupra dezvoltării viitoare a Uniunii şi care implica atât SM, cât şi statele candidate. Aspectele avute în vedere de această declaraţie sunt: delimitarea responsabilităţilor între UE şi SM, statutul Cartei drepturilor fundamentale a UE, simplificarea tratatelor şi rolul parlamentelor naţionale în cadrul instituţional al UE. În urma aprobării Declaraţiei de la Laeken, la 15 decembrie 2001, Consiliul European a hotărât înfiinţarea unei Convenţii Europene, care să pregătească procesul de reformă a UE. A avut astfel loc o dezbatere ce a durat 16 luni şi la care au participat reprezentanţi ai guvernelor şi parlamentelor naţionale ale SM şi ale ţărilor candidate, Parlamentul European, Comisia Europeană, Comitetul Economic şi Social, Comitetul Regiunilor, alături de organizaţiile interesate (şi participante prin intermediul unui forum deschis). Rezultatul dezbaterii este reprezentat de elaborarea proiectului Constituţiei europene. Principalele reforme ale Uniunii Europene pot fi grupate în trei categorii: 1. Structură Consolidarea diverselor tratate existente într-un singur document: Constituţia Europeană; • UE dobândeşte personalitate juridică; • Carta drepturilor fundamentale este încorporată în Constituţie. 2. Cadru instituţional

Stabilirea unui Preşedinte al Consiliului European, în scopul de a asigura continuitatea, vizibilitatea şi coerenţa reprezentării UE atât pe plan intern, cât şi pe plan extern; • Reducerea numărului comisionarilor europeni, în scopul de a permite operaţionalitatea Comisiei într-o Uniune cu 25 de SM (sau chiar mai multe);

60

• UE;

Introducerea funcţiei de Ministru de Externe al

Acordul asupra unei clauze de solidaritate pentru sprijin reciproc în caz de dezastre sau atacuri teroriste; • Recunoaşterea „Eurogrup” ca un organism independent, cu dreptul de a îşi alege preşedintele („Dl. Euro”) pe o perioadă de doi ani. 3. Procesul de decizie Utilizarea sistemului de vot cu majoritate calificată ca procedură standard de decizie în cadrul Consiliului şi simplificarea sa; • Adoptarea procedurii co-decizie ca procedură legislativă standard.

61

Obiectivele Uniunii Europene
Conform Tratatului de la Maastricht, articolul B, Uniunea Europeană îşi propune realizarea următoarelor obiective: - să promoveze progresul economic şi social, precum şi in nivel ridicat de ocupare a forţei de muncă şi să ajungă la o dezvoltare echilibrată şi durabilă, în special prin crearea unui spaţiu fără frontiere interne, prin consolidarea coeziunii economice şi sociale şi prin instituirea unei uniuni economice şi monetare care să permită, în final, o monedă unică, în conformitate cu dispoziţiile prezentului tratat; - să îşi afirme identitatea pe scena internaţională, în special prin punerea în aplicare a unei politici externe şi de securitate comune, inclusiv prin definirea treptată a unei politici de apărare comune care ar putea conduce la o apărare comună; - să consolideze protecţia drepturilor şi intereselor resortisanţilor statelor membre prin instituirea unei cetăţenii a Uniunii; - să menţină şi să dezvolte Uniunea ca spaţiu de libertate, securitate şi justiţie în interiorul căruia este asigurată libera circulaţie a persoanelor, în corelare cu măsuri adecvate privind controlul frontierelor externe, dreptul de azil, imigrarea, precum şi prevenirea criminalităţii şi combaterea acestui fenomen;
-

să menţină integritatea acquis-ului comunitar şi să îl dezvolte, cu scopul de a examina în ce măsură politicile şi formele de cooperare instaurate prin prezentul tratat ar trebui revizuite în vederea asigurării eficienţei mecanismelor şi instituţiilor comunitare.79

79

Tratatele Uniunii Europene, ed. îngrijită de Grigoriu, Andreşan Beatrice şi Ştefan, Tudorel, ed. Famangiu, Bucureşti, 2007, pp. 3-4

62

Plecând de la aceste prevederi ale dreptului primar european putem distinge o serie de obiective ale uniunii Europene, obiective care nu reprezintă altceva decât misiunea Europei (Uniunii Europene) pentru secolul XXI80: • garantarea păcii, a prosperităţii şi a stabilităţii pentru cetăţenii Europei; • • consolidarea reunificării continentului; asigurarea securităţii pentru cetăţenii săi;

• promovarea unei dezvoltări economice şi sociale echilibrate; • soluţionarea provocărilor globalizării şi prezervarea identităţii popoarelor europene; • favorizarea valorilor europene, precum dezvoltarea durabilă şi protecţia mediului, respectarea drepturilor omului şi a economiei sociale de piaţă.

80

http://europa.eu/abc

63

I. Pacea şi stabilitatea Înainte de a deveni un adevărat obiectiv politic, ideea unificării Europei nu era decât un vis al filozofilor şi vizionarilor. Victor Hugo, de exemplu, a avansat ideea „Statelor Unite ale Europei”, fiind inspirat de idealurile umaniste. Visul acesta a fost însă spulberat de groaznicele războaie care au devastat continentul în prima jumătate a secolului XX. O nouă formă de speranţă a luat însă naştere din ruinele celui de-al doilea război mondial. Cei care au opus rezistenţă totalitarismului în timpul celui de-al doilea război mondial erau hotărâţi să pună capăt antagonismului internaţional şi rivalităţilor în Europa şi şi astfel să creeze condiţiile necesare unei păci durabile. Între 1945 şi 1950, câţiva oameni de stat, precum Robert Schuman, Konrad Adenauer, Alcide de Gasperi şi Winston Churchill, s-au hotărât să convingă cetăţenii de necesitatea intrării într-o eră nouă, cea a unei organizări structurate a Europei Occidentale, bazată pe interese comune şi fondate pe tratate, care ar garanta statul de drept şi egalitatea între toate ţările membre. Preluând o idee mai veche a lui Jean Monnet, Robert Schuman (ministru de Externe al Franţei) propune, la 9 mai 1950, instituirea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO). Astfel, ţările care odinioară se confruntau pe câmpul de luptă decid să plaseze producţia de cărbune şi oţel sub responsabilitatea unei autorităţi supreme comune. Din punct de vedere practic, dar şi simbolic, spectrul conflictelor a fost transformat într-un instrument al păcii şi reconcilierii. II. Reunificarea continentului european După căderea Zidului Berlinului în 1989, Uniunea Europeană a fost cea care încurajat reunificarea Germaniei. În 1991, odată cu prăbuşirea Imperiului Sovietic, fostele ţări comuniste din Europa Centrală şi de Est decid, la rândul lor, după ce timp de decenii s-au aflat sub tutela Pactului de la Varşovia, că viitorul lor este legat de cel al marii familii a naţiunilor democratice din Europa. Procesul de extindere continuă şi astăzi. Astfel, în timp ce Turcia şi Croaţia au început negocierile de aderare în octombrie 2005, o serie de ţări din Balcani şi-au depus şi ele candidatura, ceea ce ar putea duce, într-o bună zi, la aderarea efectivă a acestora la marea familie europeană.

64

III. Siguranţa şi securitatea În secolul XXI, Europa încă se mai confruntă cu probleme de siguranţă şi securitate. De aceea, UE trebuie să ia măsuri eficiente pentru a garanta siguranţa şi securitatea statelor sale membre. În acest scop, UE trebuie să colaboreze constructiv cu regiunile aflate dincolo de graniţele sale, respectiv ţările din Balcani, din Africa de Nord, din Caucaz şi din Orientul Mijlociu. UE trebuie, de asemenea, să îşi apere interesele militare şi strategice, prin colaborarea cu aliaţii săi, în special cu NATO şi prin dezvoltarea unei veritabile politici europene comune de securitate şi de apărare. Securitatea internă şi externă sunt două feţe ale aceleiaşi monede. Combaterea terorismului şi a crimei organizate necesită o colaborare strânsă între forţele poliţieneşti din toate ţările UE. Crearea unui „spaţiu de libertate, securitate şi justiţie” în sânul UE, unde fiecare cetăţean are acces egal la justiţie şi este protejat de lege, constituie o nouă provocare la nivel european, necesitând o coordonare sporită a acţiunilor întreprinse de autorităţile naţionale. Organisme precum Europol, Oficiul European de Poliţie şi Eurojust, care promovează cooperarea între procurori, judecători şi ofiţeri de poliţie din ţările membre ale UE, sunt chemate să joace un rol mai activ şi mai eficient.

65

IV. Solidaritatea economică şi socială Cu toate că, la origine, Uniunea Europeană a fost creată pentru a realiza un obiectiv politic pacificator, aspectul economic a fost totuşi cel care a reuşit să dinamizeze şi să încununeze cu succes această construcţie europeană. La ora actuală, tendinţele demografice în UE nu sunt foarte favorabile, în comparaţie cu celelalte state ale lumii. De aceea, statele membre trebuie să se apropie tot mai mult pentru a asigura creşterea economică şi pentru a se menţine competitive la nivel mondial. Niciun stat membru nu este pregătit să facă faţă, singur, concurenţei pe plan mondial în domeniul comerţului. Astfel, piaţa unică le oferă întreprinderilor europene o platformă vitală, asigurându-le competitivitatea pe pieţele mondiale. Cu toate acestea, acest spaţiu de liberă concurenţă la nivel european trebuie să aibă drept corolar solidaritatea naţiunilor europene. Aceasta are consecinţe pozitive asupra cetăţenilor europeni: prin urmare, atunci când cetăţenii din unele regiuni ale Europei sunt victime ale inundaţiilor sau ale altor calamităţi naturale, bugetul UE prevede fonduri de asistenţă în acest sens. Fondurile structurale, gestionate de Comisia Europeană, încurajează şi sporesc eforturile depuse de autorităţile naţionale şi locale ale ţărilor membre pentru a reduce inegalităţile între diversele regiuni ale UE. Mijloacele financiare prevăzute din bugetul UE şi creditele oferite de Banca Europeană de Investiţii (BEI) sunt alocate pentru a îmbunătăţi infrastructura de transporturi (de exemplu, extinderea reţelei de autostrăzi şi a infrastructurii feroviare de mare viteză), contribuind astfel la promovarea unor regiuni şi la stimularea schimburilor comerciale transeuropene. Astfel, succesul economic al UE se va manifesta, în parte, prin capacitatea pieţei sale unice, de 500 de milioane de consumatori, de a satisface interesele unui număr cât mai mare de consumatori şi întreprinderi. V. Identitatea şi diversitatea în contextul globalizării Societăţile post-industriale ale Europei devin tot mai complexe. Astfel, deşi nivelul de trai al cetăţenilor europeni nu a încetat să crească, diferenţe semnificative între bogaţi şi săraci persistă totuşi. La rândul ei, extinderea a accentuat şi mai mult aceste diferenţe, întrucât noile state membre au intrat în UE având un nivel de trai sub media europeană. De

66

aceea, colaborarea statelor membre este crucială pentru a se reuşi reducerea acestor discrepanţe. Totuşi, toate aceste eforturi nu au fost realizate în detrimentul identităţii culturale şi lingvistice a statelor europene. Dimpotrivă, activităţile întreprinse de instituţiile europene au contribuit la realizarea creşterii economice, având în vedere particularităţile regionale şi bogata diversitate culturală şi tradiţională a ţărilor membre. După jumătate de secol de construcţie europeană, UE în ansamblul său este mai impunătoare decât fiecare stat membru luat separat: ea exercită o influenţă economică, socială, tehnologică, comercială şi politică mult mai mare decât dacă acestea ar fi trebuit să acţioneze individual. Faptul că UE întreprinde acţiuni comune şi se exprimă printr-o singură voce constituie o valoare adăugată incontestabilă pentru Europa. De ce? • Fiind prima putere comercială in lume, UE joacă un rol decisiv în negocierile internaţionale, respectiv cele din cadrul organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC), compusă din 149 ţări, precum şi în punerea în aplicare a Protocolului de la Kyoto privind schimbările climatice şi poluarea atmosferică; • Deoarece adoptă poziţii clare în ceea ce priveşte unele teme sensibile, importante pentru cetăţeanul de rând, precum protecţia mediului, resursele de energie regenerabilă, „principiul precauţiei” în materie de securitate alimentară, aspectele etice ale biotehnologiilor şi necesitatea protejării speciilor pe cale de dispariţie; • Deoarece a lansat o serie de iniţiative importante pentru o dezvoltare durabilă a întregii planete, în legătură cu „Summitul Pământului” de la Johannesburg, în 2002. Vechiul adagiu „unirea face puterea” este mai pertinent ca niciodată pentru europenii de azi. Totuşi, procesul de integrare europeană nu a şablonat diversele moduri de viaţă, tradiţiile şi culturile popoarelor sale. Într-adevăr, diversitatea reprezintă o valoare majoră pentru Uniunea Europeană.

67

VI. Valorile Uniunii Europene UE îşi doreşte să promoveze valorile umaniste şi progresiste şi să garanteze că fiinţa umană este stăpânul şi nu victima schimbărilor majore care au loc la nivel global. Nevoile cetăţenilor nu pot fi satisfăcute doar prin intermediul mecanismelor de piaţă şi nici nu pot fi impuse în mod unilateral. De aceea, UE pledează pentru acea viziune a omenirii sau acel model de societate care este susţinut de majoritatea cetăţenilor săi. Europenii se mândresc cu patrimoniul bogat de valori, printre care se numără drepturile omului, solidaritatea socială, libertatea întreprinderii, distribuirea echitabilă a roadelor creşterii economice, dreptul la un mediu protejat, respectarea diversităţii culturale, lingvistice şi religioase şi o sinteză armonioasă a tradiţiei şi a progresului. Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, proclamată în decembrie 2000 la Nisa, cuprinde toate drepturile recunoscute la ora actuală de statele membre şi de cetăţenii UE. Aceste valori creează un sentiment de apartenenţă la aceeaşi familie europeană. Un exemplu bun în acest sens îl constituie abolirea pedepsei cu moartea în toate statele UE.

68

Funcţionarea Uniunii Europene
• Consiliul de Miniştri al Uniunii Europene, care reprezintă statele membre, este principalul organ de decizie al Uniunii. Când se reuneşte la nivel de şefi de stat sau de guvern, acesta devine Consiliul European şi are rolul de a defini şi impulsiona orientările politice generale ale Uniunii. • Parlamentul European reprezintă cetăţenii şi împarte puterea legislativă şi bugetară cu Consiliul Uniunii Europene. • Comisia Europeană, principalul organ executiv, reprezintă interesul comun al Uniunii. Are drept de iniţiativă legislativă şi controlează aplicarea corectă a politicilor comunitare.

I. „Triunghiul decizional”
Mai mult decât o confederaţie de state, mai puţin decât un stat federal, Uniunea Europeană este o construcţie nouă care nu intră în nici o categorie juridică tradiţională. Se fondează pe un sistem politic original, în continuă evoluţie de peste cincizeci de ani. Tratatele (ce constituie legislaţia primară) sunt la baza a numeroase acte juridice (numite „secundare”) care au incidenţă directă asupra vieţii cotidiene a cetăţenilor Uniunii. Este, în special, cazul regulamentelor, directivelor şi recomandărilor adoptate de instituţiile UE. Aceste legi, precum şi politicile Uniunii în general, sunt rezultatul deciziilor luate de triunghiul instituţional format din Consiliu (care reprezintă guvernele naţionale), Parlamentul European (care reprezintă cetăţenii) şi Comisia Europeană (instituţie independentă de guvernele statelor membre, garantă a interesului colectiv al europenilor). (a) Consiliul Uniunii Europene şi Consiliul European Consiliul Uniunii Europene (sau Consiliul de Miniştri) este principala instituţie de decizie al Uniunii. Preşedinţia Consiliului este deţinută prin rotaţie de câte un stat membru, pe o perioadă de şase luni. Consiliul reuneşte câte un ministru din fiecare stat membru, în funcţie de domeniul înscris pe ordinea de zi: afaceri externe, agricultură, industrie, transport, mediu etc.
69

Consiliul are putere legislativă, pe care o împarte cu Parlamentul European prin „procedura de codecizie”. În plus, Consiliul şi Parlamentul sunt responsabili în egală măsură de adoptarea bugetului Uniunii. Consiliul încheie, de asemenea, acordurile internaţionale negociate în prealabil de către Comisie. În conformitate cu tratatele, deciziile Consiliului sunt adoptate cu majoritate simplă, majoritate calificată sau în unanimitate, în funcţie de domeniul abordat. În domenii esenţiale, ca modificarea tratatelor, lansarea unei noi politici comune sau aderarea unui nou stat, Consiliul trebuie să decidă în unanimitate. În celelalte cazuri, se foloseşte majoritatea calificată, ceea ce înseamnă că o decizie a Consiliului este adoptată numai în cazul în care obţine un număr minim de voturi favorabile. Numărul voturilor atribuite fiecărui stat membru reflectă aproximativ mărimea populaţiei acestuia.

Numărul de voturi în Consiliu atribuite fiecărei ţări Germania, Franţa, Italia şi Regatul Unit Spania şi Polonia România Ţările de Jos Belgia, Republica Cehă, Grecia, Ungaria şi Portugalia Austria, Bulgaria şi Suedia Danemarca, Irlanda, Lituania, Slovacia şi Finlanda Estonia, Cipru, Letonia, Luxemburg şi Slovenia Malta Total: 29 27 14 13 12 10 7 4 3 345

Un minim de 255 de voturi din 345 (73,9%) sunt necesare pentru constituirea unei majorităţi calificate. În afară de aceasta: • • orice decizie trebuie să fie aprobată de către o majoritate a statelor membre (în anumite cazuri o majoritate de două treimi) şi orice stat membru poate solicita să se verifice dacă voturile favorabile reprezintă cel

70

puţin 62% din populaţia totală a UE

Consiliul European se reuneşte, în principiu, de patru ori pe an şi este prezidat de şeful statului sau guvernului care deţine preşedinţia Consiliului Uniunii Europene la momentul respectiv. Preşedintele Comisiei Europene participă ca membru de drept. Prin Tratatul de la Maastricht, Consiliul European a devenit oficial iniţiatorul principalelor politici ale Uniunii şi arbitru în problemele dificile care nu au fost soluţionate în cadrul Consiliului Uniunii Europene. Consiliul European abordează, de asemenea, probleme de actualitate internaţională prin intermediul politicii externe şi de securitate comune (PESC), expresie a unei diplomaţii comune a statelor membre. (b) Parlamentul European Parlamentul European este ales prin vot şi reprezintă cetăţenii Uniunii. El controlează din punct de vedere politic activităţile Uniunii şi participă la procesul legislativ. Începând cu 1979, membrii săi sunt aleşi direct, prin vot universal, la fiecare cinci ani.
Numărul de locuri alocat fiecărei ţări în Parlamentul European 2007–2009 Austria Belgia Bulgaria Cipru Republica Cehă Danemarca Estonia Finlanda Franţa Germania Grecia Ungaria Irlanda 18 24 18 6 24 14 6 14 78 99 24 24 13 71

Italia Letonia Lituania Luxemburg Malta Ţările de Jos Polonia Polonia România Slovacia Slovenia Spania Suedia Regatul Unit Total

78 9 13 6 5 27 54 24 35 14 7 54 19 78 785

72

Sesiunile plenare ale Parlamentului European se ţin, în principiu, la Strasbourg, iar cele suplimentare, la Bruxelles. Cele douăzeci de comitete ale Parlamentului, care pregătesc sesiunile plenare, precum şi grupurile sale politice, se reunesc de obicei la Bruxelles. Secretariatul General are sediul la Luxemburg şi la Bruxelles. Parlamentul îşi exercită puterea legislativă la trei niveluri: Prin intermediul procedurii „de cooperare”, introdusă în 1987 prin Actul Unic European, Parlamentul European participă la elaborarea directivelor şi a regulamentelor, pronunţându-se asupra propunerilor Comisiei Europene, care pot fi modificate în funcţie de poziţia Parlamentului. • Tot din 1987, procedura de „aviz conform” supune ratificării de către Parlament a acordurilor internaţionale, negociate de Comisie, precum şi a oricărei noi extinderi a Uniunii. • Tratatul de la Maastricht, semnat în 1992, a introdus procedura de „codecizie”, care plasează Parlamentul pe picior de egalitate cu Consiliul în ceea ce priveşte legiferarea în domenii importante, inclusiv libera circulaţie a
• 73

lucrătorilor, piaţa internă, educaţie, cercetare, mediu, reţele transeuropene, sănătate, cultură, protecţia consumatorului etc. Tratatul prevede totuşi o procedură de conciliere. De asemenea, Parlamentul European împarte cu Consiliul responsabilitatea privind adoptarea bugetului Uniunii. Parlamentul poate respinge propunerea de buget, lucru care s-a întâmplat deja de mai multe ori. În acest caz, întreaga procedură bugetară trebuie reîncepută. Comisia Europeană propune proiectul de buget, care este apoi dezbătut de Consiliu şi Parlament. Parlamentul şi-a folosit din plin puterile bugetare pentru a influenţa politicile Uniunii. De asemenea, trebuie menţionat faptul că Parlamentul European este instituţia de control democratic al Uniunii. Acesta dispune de puterea de a demite Comisia prin adoptarea unei moţiuni de cenzură cu o majoritate de două treimi. De asemenea, supraveghează gestionarea politicilor UE prin întrebări orale şi scrise adresate Comisiei şi Consiliului. În final, preşedintele în exerciţiu al Consiliului European informează Parlamentul cu privire la deciziile luate de Consiliu.

74

(c) Comisia Europeană Comisia este al treilea element al triunghiului instituţional care administrează şi conduce Uniunea Europeană. Membrii acesteia sunt numiţi pe o perioadă de cinci ani, de comun acord de către statele membre şi aprobaţi de Parlamentul European. Comisia este responsabilă în faţa Parlamentului, care îi poate cere, printr-o moţiune de cenzură, să demisioneze colectiv. Din 2004, Comisia este formată din câte un comisar din fiecare stat membru. Comisia se bucură de o independenţă considerabilă în exercitarea atribuţiilor. Ea reprezintă interesul comun şi nu trebuie să primească instrucţiuni de la niciun guvern naţional. „Gardian al tratatelor”, Comisia veghează la aplicarea regulamentelor şi a directivelor adoptate de Consiliu şi Parlament şi poate recurge la calea contencioasă în faţa Curţii de Justiţie în caz de neaplicare a dreptului comunitar. În calitate de instituţie executivă al Uniunii, Comisia pune în aplicare deciziile luate de Consiliu în domenii ca politica agricolă comună. Ea dispune de o putere mare în gestionarea politicilor comune, al căror buget îi este încredinţat: cercetare şi tehnologie, ajutor pentru dezvoltare, dezvoltare regională etc. Comisia este asistată de o administraţie formată din 36 de direcţii generale (DG-uri) şi servicii, care sunt repartizate în principal la Bruxelles şi Luxemburg.

II. Alte instituţii şi organisme
(a) Curtea de Justiţie81 Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene, cu sediul la Luxemburg, este formată din câte un judecător din fiecare stat membru şi asistată de opt avocaţi generali. Aceştia sunt numiţi de comun acord de către guvernele statelor membre, pe o perioadă de şase ani, care poate fi reînnoită. Independenţa le este garantată. Rolul Curţii de Justiţie este de a asigura

81

Curtea de Justiţie asigură respectarea legislaţiei europene – spre exemplu, prin introducerea unei legi care să asigure accesul la drepturi egale pentru tinerele mame care se întorc din concediul de maternitate.

75

respectarea legislaţiei europene, precum şi interpretarea corectă şi aplicarea tratatelor. (b) Curtea de Conturi Curtea de Conturi, cu sediul la Luxemburg, a fost înfiinţată în 1975 şi este compusă din câte un membru din fiecare stat al Uniunii, numit pentru o perioadă de şase ani de comun acord de către statele membre după consultarea Parlamentului European. Rolul său este de a verifica încasarea tuturor veniturilor, precum şi legalitatea şi regularitatea utilizării fondurilor, urmărind buna gestionare a bugetului Uniunii. (c) Comitetul Economic şi Social European Consiliul şi Comisia consultă Comitetul Economic şi Social European (CESE) în luarea de decizii în anumite domenii politice. Acesta este alcătuit din reprezentanţi ai diferitelor grupuri de interes economic şi social ai societăţii civile organizate, numiţi de Consiliu pe o perioadă de patru ani. (d) Comitetul Regiunilor Comitetul Regiunilor (CR) a fost creat prin Tratatul privind Uniunea Europeană şi este format din reprezentanţi ai colectivităţilor locale şi regionale, numiţi de Consiliu pe o perioadă de patru ani la propunerea statelor membre. În temeiul tratatului, CR este consultat de Consiliu şi Comisie în probleme relevante privind regiunile respective, dar poate emite avize şi din proprie iniţiativă. (e) Banca Europeană de Investiţii Banca Europeană de Investiţii (BEI), cu sediul la Luxemburg, acordă credite şi garanţii care sprijină regiunile mai puţin dezvoltate ale Uniunii şi competitivitatea întreprinderilor. (f) Banca Centrală Europeană Banca Centrală Europeană (BCE), situată la Frankfurt, are responsabilitatea de a gestiona moneda euro şi politica monetară a Uniunii.

76

Etapele istorice ale evoluţiei Uniunii Europene82 1951: Instituirea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului de către cei şase membri fondatori 1957: Tratatul de la Roma instituie o piaţă comună 1973: Comunitatea se extinde (numără acum nouă state membre) şi dezvoltă politici comune 1979: Primele alegeri prin vot universal direct pentru Parlamentul European 1981: Prima extindere în spaţiul mediteranean 1993: Realizarea pieţei unice 1993: Tratatul de la Maastricht instituie Uniunea Europeană 1995 : UE se extinde la 15 membri 2002: Introducerea bancnotei şi monedei euro 2004: 10 ţări noi aderă la Uniune 1. La 9 mai 1950 Declaraţia Schuman83 propunea instituirea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) care a devenit realitate prin Tratatul de la Paris din 18 aprilie 1951. Acesta a creat o piaţă comună a cărbunelui şi a oţelului între cele şase state fondatoare (Belgia, Republica Federală Germania, Franţa, Italia, Luxemburg şi Ţările de Jos). Scopul, în urma celui de-al doilea război mondial, era de a asigura pacea între popoarele europene învingătoare şi cele învinse şi de a le apropia, facilitându-le colaborarea de pe poziţii egale în cadrul unor instituţii comune. 2. La data de 25 martie 1957, prin Tratatul de la Roma, cei şase au hotărât să instituie Comunitatea Economică Europeană(CEE) bazată pe o piaţă comună mai extinsă, incluzând o gamă largă de bunuri şi servicii. Taxele vamale între cele şase state au fost eliminate în totalitate la data de 1 iulie 1968, iar în cursul anilor 60 au fost create politici comune, în special în domeniul comerţului şi al agriculturii.

82

Această alegere a principalelor momente ale evoluţiei şi construcţiei europene corespunde cu cea oferită de site-ul Uniunii Europene, http://europa.eu.int 83 La 9 mai 1950, ministrul francez al Afacerilor Externe, Robert Schuman, propune pentru prima dată ideile care vor sta la baza construcţiei europene. 9 mai devine astfel ziua de naştere a Uniunii Europene.

77

3. Acest proiect a avut un succes atât de mare, încât Danemarca, Irlanda şi Regatul Unit au decis să se alăture Comunităţii. Prima extindere, de la şase la nouă membri, a avut loc în 1973. În acelaşi timp s-au aplicat noi politici sociale şi de mediu , iar în 1975 s-a înfiinţat Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR). 4. În iunie 1979, s-a realizat un pas decisiv pentru Comunitatea Europeană prin organizarea primelor alegeri prin sufragiu direct pentru Parlamentul European. Aceste alegeri se organizează o dată la cinci ani. 5. În 1981, Grecia s-a alăturat Comunităţii, urmată de Spania şi Portugalia în 1986. Astfel a fost consolidată prezenţa Comunităţii în Europa de Sud, urgentând nevoia de extindere a programelor de ajutor regional. 6. Recesiunea economică mondială de la începutul anilor 1980 a adus cu sine un val de „europesimism”. Cu toate acestea, speranţa a renăscut în 1985 când Comisia Europeană, sub preşedinţia lui Jacques Delors, a prezentat Cartea albă privind calendarul pentru realizarea pieţei unice europene până la data de 1 ianuarie 1993. Acest ţel ambiţios a fost inclus în Actul Unic European semnat în februarie 1986 şi intrat în vigoare la data de 1 iulie 1987. 7. Structura politică a Europei s-a schimbat categoric odată cu căderea zidului Berlinului în 1989. Aceasta a condus la unificarea Germaniei în octombrie 1990 şi democratizarea ţărilor Europei Centrale şi de Est prin eliberarea de sub controlul sovietic. Uniunea Sovietică a încetat să existe în decembrie 1991. În acelaşi timp, statele membre negociau noul Tratat privind Uniunea Europeanăcare a fost adoptat în decembrie 1991, la Maastricht, de către Consiliul European format din şefi de stat şi de guvern,. Acesta a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993. Tratatul a creat Uniunea Europeană (UE), adăugând domenii de cooperare interguvernamentală structurilor comunitare integrate existente. 8. Acest nou dinamism european, precum şi schimbarea situaţiei geopolitice a continentului au determinat alte trei noi state – Austria, Finlanda şi Suedia – să adere la UE la 1 ianuarie 1995. 9. Pe atunci, UE era pe calea spre cea mai spectaculoasă realizare a sa, crearea monedei unice. Moneda euro pentru tranzacţii financiare (sub altă formă decât numerar) a fost introdusă în 1999, în timp ce bancnotele şi monedele au fost emise trei ani mai târziu în cele 12 state ale spaţiului euro (cunoscut sub numele de zona euro). În prezent, euro este o monedă importantă pentru plăţi şi depozite la nivel mondial, alături de dolarul SUA.

78

Europenii trebuie să facă faţă globalizării. Noile tehnologii şi utilizarea tot mai extinsă a internetului transformă economiile. Aceste transformări implică însă provocări, atât pe plan social, cât şi cultural. În martie 2000, UE a adoptat „strategia de la Lisabona” în vederea modernizării economiei europene, astfel încât aceasta să devină competitivă pe piaţa mondială alături de alţi mari actori, precum Statele Unite şi statele nou industrializate. Strategia de la Lisabona include încurajarea inovaţiei şi a investiţiilor în afaceri, precum şi adaptarea sistemelor educaţionale europene, astfel încât acestea să corespundă cerinţelor societăţii informaţionale. În acelaşi timp, şomajul şi creşterea costurilor privind pensiile exercită presiune asupra economiilor naţionale, făcând reforma cu atât mai mult necesară. Alegătorii cer tot mai mult guvernelor lor să găsească soluţii practice la aceste probleme. 10. Abia ajunsă la 15 membri, Uniunea Europeană a şi început pregătirile pentru o nouă extindere la un nivel fără precedent. La mijlocul anilor 1990, fostele state ale blocului sovietic (Bulgaria, Republica Cehă, Ungaria, Polonia, România şi Slovacia), cele trei state baltice care au făcut parte din Uniunea Sovietică (Estonia, Letonia şi Lituania), una dintre republicile fostei Iugoslavii (Slovenia), precum şi două state mediteraneene (Cipru şi Malta) au început să bată la uşa UE. UE a salutat şansa de a contribui la stabilizarea continentului european şi de a extinde beneficiile integrării europene asupra acestor democraţii tinere. Negocierile privind statutul de viitor membru au fost deschise în decembrie 1997. Extinderea UE la 25 de state a avut loc la 1 mai 2004 când 10 dintre cele 12 ţări candidate au aderat la Uniune. Bulgaria şi România au urmat la 1 ianuarie 2007.

79

Bibliografie: 1. Bibere, Octav, Documente de baza ale comunitatii si Uniunii Europene, Iasi, Ed. Polirom, 1999 2. Cairns, Walter, Introducere în legislatia Uniunii Europene, Ed. Universal Dalsi, 2001 3. Courty, Guillaume, Devin, Guillaume, Construcţia europeană, ed. CNI Coresi, Bucureşti, 2001 4. Dinan, Desmond, Ever Closer Union. An Introduction to European Integration, Palgrave, 2003 5. Ferreol, Gilles, Dicţionarul Uniunii Europene, Ed. Polirom, Iaşi, 2001 6. Fuerea, Augustin, Manualul Uniunii Europene (ediţia III), ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006 7. Grigoriu, Beatice Andreşan, Ştefan, Tudorel (coord), Tratatele Uniunii Europene, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007 8. Lodge, J. (ed.), European Union: The European Community in Search of a Future, Macmillan, London, 1986 9. Lűtzeler, Paul Michael, Europa după Maastricht. Perspective americane şi europene, Ed. Institutul European, Iaşi, 2004 10. Magnette, Paul, Europa politică. Cetăţenie, constituţie, democraţie, Ed. Institutul European, Iaşi, 2005 11. Magnette, Paul, Europa, Statul şi Democraţia, Ed. Institutul European, Iaşi, 2005 12. Marga, Andrei, Filosofia unificării europene, Ed. Fundaţiei pentru studii europene, Cluj-Napoca, 2003 13. McCormick, John, Să înţelegem Uniunea Europeană : o introducere concisă, Ed. Codecs, Bucureşti, 2006 14. Monnet, Jean, Memoires, Fayard, Paris, 1976 15. Nelsen, B. and Stubb, A, The European Union. Readings on Theory and Practice of European Integration, Lynne Rienner, London, 1994 16. Nugent, Neill, The Government and Politics of the European Union, Palgrave MacMillan, 2003 17. Pascariu, Gabriela Carmen, Uniunea Europeană:politici şi pieţe agricole, Ed. Economică, Bucureşti, 1999 18. Păun, Nicolae, Păun, Ciprian Adrian, Istoria Constructiei europene, EFES, ClujNapoca, 2000 19. Păun, Nicolae, Păun, Ciprian Adrian,Ciceo, Georgiana, Europa Unita, Europa Noastra, Ed. Presa Universitara Clujeana, Cluj-Napoca, 2003 20. Pelkmans, J, European Integration. Methods and Economic Analysis, Pearson Education, 2000 21. Schuman, Robert, Pentru Europa, ed. Monitorul Oficial, Bucureşti, 2003 22. Tsoukalis, Loukas, Ce fel de Europa ?, Editura Bic All, Bucuresti, 2005 23. Urwin, Derek, Dictionar, Istorie si politicã europeanã 1945-1995, Ed. Institutul European, Iasi, 2000 24. Wallace, Helen and William, Wallace, Procesul politic în Uniunea Europeană, Ed. Arc, Chişinău, 2004 25. Zorgbibe, Charles, Construcţia europeană. Trecut, prezent, viitor, Ed. Trei, Bucureşti, 1998

80

Bibliografie web: www.europa.eu.int www.euractiv.com www.ier.ro www.uniuneaeuropeana.go.ro

81