P. 1
inaltimi si abis

inaltimi si abis

5.0

|Views: 1,353|Likes:
Aceasta carte cuprinde de fapt cele trei volume de poeme, publicate anterior separat, si anume :

Volumul I - Peregrin spre Absolut;
Volumul II - Triumfatorul;
Volumul III - Paradoxul de a fi Roman

Carte de poeme filosofice, care cuprinde in fapt trei volume de poeme initiatice, primul intitulat "Peregrin spre Absolut" descrie trecerea fiintei de la intuneric la lumina, descoperirea sinelui si calatoria sufletului spre lumina dumnezeirii. Volumul doi intitulat "Triumfatorul", prezinta deja lumea de "dincolo", sufletul ajuns una cu divinitatea, unit cu totul, cu Celalalt. Volumul trei prezinta o viziune postdecembrista a starilor sufletesti in care se zbate poporul roman.
Aceasta carte cuprinde de fapt cele trei volume de poeme, publicate anterior separat, si anume :

Volumul I - Peregrin spre Absolut;
Volumul II - Triumfatorul;
Volumul III - Paradoxul de a fi Roman

Carte de poeme filosofice, care cuprinde in fapt trei volume de poeme initiatice, primul intitulat "Peregrin spre Absolut" descrie trecerea fiintei de la intuneric la lumina, descoperirea sinelui si calatoria sufletului spre lumina dumnezeirii. Volumul doi intitulat "Triumfatorul", prezinta deja lumea de "dincolo", sufletul ajuns una cu divinitatea, unit cu totul, cu Celalalt. Volumul trei prezinta o viziune postdecembrista a starilor sufletesti in care se zbate poporul roman.

More info:

Published by: Robert-Ovidiu  TRIF on May 16, 2010
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

07/10/2013

pdf

text

original

Sections

ROBERT TRIF

ÎNĂLŢIMI ŞI ABIS

Poate prea mic pentru a fi la înălţimea aşteptărilor, poate prea mare pentru capacitatea voastră de a înţelege zbuciumul unui suflet de copil-mare, poate prea nu ştiu cum, poate prea …. Oricum, singur aruncat de propria-mi nechibzuinţă între înălţimi şi abis…. Dincolo de taina fiinţei însăşi.

Robert TRIF – Petroşani, 5.06.2003

2

BIOGRAFIE ÎNTRE OGLINZI PARALELE
Nu m-am considerat niciodată un intelectual şi nici nu am fost vreodată Asta nu m-a împiedicat însă să plonjez spre necuprinsul tărâm al gândurilor Magia ideilor eterne platonice mi-au îmbălsămat totuşi sufletul ros de Veşnicele întrebări ale filosofiei, am fost un veşnic călător spre necunoscut Un peregrin spre absolut, am fost vrăjit de chemarea infinitului şi-a nemărginirii. În drumul meu şerpuitor printre idei şi sentimente am căutat fericirea Chiar dacă ştiam că era puţin probabil să-mi intersectez calea cu ea Am sperat să fim măcar pentru o clipă prieteni, şi ea nu mi-a înşelat aşteptările M-a cuprins în braţele ei dulci preţ de câteva clipe, destul însă pentru a gusta din nemurire Şi a şterge din minte şi suflet tot puhoiul de nefericiri acumulate într-o sărmană trecere Prin lume. Nu ştiu cât las în urma mea, nici cui vor folosi toate zbaterile mele, dar nu regret nimic Am trăit cu intensitate totul atât în bine cât şi în rău, restul contează cred mai puţin Mă prezint fără frică în faţa Universului, şi îi ofer drept palidă ofrandă trăirile mele

3

Nu ştiu dacă Spiritul a pierdut ceva prin actele mele necugetate sau dacă a câştigat ceva De fapt nici nu cred că acesta ar fi scopul Fiinţei de lumină, asta dacă există un scop. Am orbecăit prin întuneric căutând lumina, şi chiar dacă nu am aflat-o întotdeauna Ea mi-a zâmbit cu tâlc deseori, iar eu am înţeles să port pe veci în suflet chemarea ei Am navigat cu mintea pe apele învolburate ale vieţii şi dincolo de ţărm m-am găsit pe Mine însumi. Veşnic nemulţumit am fost, şi pe bună dreptate cum aş fi putut să mă mulţumesc cu frânturi Nu m-am săturat de jocul vieţii şi dacă s-ar putea aş lua totul de la capăt fără îndoială Am iubit cu pasiune şi duioşie, am urât arareori şi doar având un motiv bine întemeiat Dacă ar putea fi vorba de aşa ceva, am început multe proiecte dar am terminat puţine În grăbita mea trecere am uitat de unde am plecat şi unde voi ajunge, nu aveam răbdare Cu siguranţă mi-a lipsit simţul echilibrului, nu am ştiut când să mă opresc la timp Conştiinţa mea a fost deseori aruncată într-un continuu balans între contrarii Sfâşiată între bine şi rău a rezistat cu greu istovitoarelor încercări la care singură s-a supus Dar a rămas Vie. I-am iubit cu o dragoste nebună pe Supraomul lui Nietzsche şi pe Idiotul lui Dostoievski

4

Le-am fost fidel prieten şi duhovnic amândurora fără să-i pot despărţi în vreun fel Poate nici nu ar trebui să încerce cineva o asemenea crimă împotriva firii umane Cei doi simbolizează cel mai bine cugetul fiinţei plăpânde dar mândre care este Omul Această minune Vie a lui Dumnezeu care între oglinzi paralele străluceşte dincolo de Imensitatea infinitului cosmic, minune care dă sens şi împlineşte veşnicia, poate acesta sunt Eu, o biografie pierdută undeva în prea plinul dumnezeirii, una singulară însă, Unică în felul ei. Robert-Ovidiu TRIF

5

VOLUMUL I

PEREGRIN SPRE ABSOLUT

6

I. SINGUR PRINTRE NĂLUCI …

7

SINGUR PRINTRE NĂLUCI
Sunt călător dintr-alte lumi, un exilat pe-acest Pământ. Pe umeri port povară grea, singurătatea-i crucea mea, Prea mult pe oameni i-am iubit cândva Acum nici dac-aş vrea n-aş mai putea, De ce mă simt la mine-n patrie străin Şi prigonit mi-e sufletul de parc-ar fi hain ? Nu vreau să blestem nici să mă răzbun Dar e păcat şi jale de-acest pământ străbun Prea mulţi oameni de marcă şi genii fără de egal N-au fost luaţi în seamă, trudit-au în zadar, Cu ce-au greşit ei oare, c-avut-au prea mult har ? Că n-au vrut să se-nchine pe falsul vostru altar ? Nu cred să mai existe dreptate pe pământ Nici cinste, nici virtute, ori vreun lucru sfânt. Privighetoarea-şi plânge în cântec al ei vers Iar eu dezleg cu mintea-mi al lumii tainic mers. Nu cred să mai existe onoare pe pământ Nici lacrimi, nici iubire, ori vreun lucru sfânt, Zefirul suflă agale, pământul se dismeardă Iar soarele cu-n zâmbet trist în nori dă să se piardă.

8

Singurătatea-mi pare a fi al meu destin Iar viaţa-mi este plină de dor, jale şi chin. Cu toate acestea, Doamne, credinţa nu mi-o pierd Şi aş vrea ca-n astă viaţă pe toţi să pot să-i iert. Străinu-mi-s prin lume, singur printre năluci Tu viaţă veşnic crudă ce poţi să-mi mai aduci ? De patimi ros mi-e sufletul, de gânduri mintea plină Cu toate acestea încerc să ies, dinspre abis înspre lumină. Şi-ncep din nou s-aud chemarea ta în mine O voce caldă ce mă-ndeamnă să mă întorc la tine, Căci astfel nu mai fii-voi singur şi-oi învăţa ce e iubirea Dar pentru asta va trebui să-mi înţeleg menirea. „ Şi vreme e ca să ucizi tot ce e rău şi sterp în tine Şi să păstrezi în amintiri doar lacrimi şi iubire Să poţi să uiţi ce-amar şi crud s-a cuibărit, în sufletu-ţi durerea Că nu mai eşti copilul ce ai fost demult Ce-şi împletea din jocuri şi din vise fericirea. Nu mai fi trist, nu mai privi mereu spre nicăerea Ci caută doar să fi mai bun şi poate-ţi vei găsi menirea ”.

9

TRISTEŢEA-MI METAFIZICĂ
Odată cineva mă întreba : „ Ce te-a întristat mai mult vreodată ? Pentru ce ai plâns ? Ce te bucură mult ştiu, Revărsarea purităţii, înţelepciunii, frumuseţii…” M-a întristat foarte tare faptul de a vedea Căscându-se o prăpastie de netrecut Între lumea reală şi cea ideală, Între ceea ce doream să fiu şi ceea ce eram de fapt. Astfel am ajuns să mă lovesc de misterul neelucidat Al dualităţii universale, de care ne lovim neîncetat La orice pas pe care încercăm să-l facem noi oamenii Biete trestii gânditoare, cum bine ne numea Pascal. Cum ar putea cineva dezlega misterul acestei minuni a lumii – Omul, Această fiinţă ciudată în care se întâlnesc deopotrivă Cele mai sălbatice instincte animalice Cu cele mai înalte şi mai alese virtuţi: În care parcă dinadins înger şi daimon îşi dau mâna Ca prin îmbrăţişarea lor extatică să se desăvârşească Suprema operă artistică a marelui Arhitect divin. Acesta e abisul în care căzut-am şi eu, la fel ca primul om, cel făurit din lut şi-nsufleţit de ziditorul suflu al Bunului demiurg. La fel ca tine, Adame, eu glasul spre ceruri îl redic Iar cu o mână-mi şterg o lacrămă ce-ncepe a-mi se prelinge pe obraz.

10

O, da bătrâne meşter, la fel ca întâia oară istoria se repetă, sub ochii tăi tăcuţi şi blânzi deopotrivă. Căci şi eu pentru-o clipă muşcat-am din blestematul fruct, al cunoştinţei binelui şi răului. Da, Doamne, căci lacrămi de sânge-mi picură pe-obraz, De valul credinţei în tine mă simt ca purtat în extaz, Şi totuşi nu te-am găsit nicăerea Deşi tu eşti pretutindeni, şi-mi şti doar durerea, Aş vrea să-mi cunosc doar menirea Şi scopul acestui mister al dualităţii universale C-aceasta-i tristeţea-mi metafizică.

11

DESTIN
Sfârtecare, sfâşiere, abis sufletesc Mizerie, viciu, gând nebunesc Ispită, tentaţie, chemare şi dor Speranţă, iluzie, veşnic amor. Zbatere, luptă, aprig îndemn Iubire, viaţă, naştere, semn Boală, moarte, dulce blestem Dăruire de sine, plăcere şi chin Fantezie, renaştere, înviere, sublim. Voinţă, dorinţă, curaj, eroism Lege, credinţă, dreptate, altruism Amăgire deşartă, minciună şi vis Neşansă, revoltă, înălţimi şi abis. Disperare, pierzanie, întunerec, venin Împăcare, salvare, lumină, senin Suspiciune, neîncredere, falsitate, meschin Fatalism, adevăr, nemurire, divin. Liberă soartă, joc şi soroc Devenire, împlinire, şansă, noroc Tainic misteriu, paradoxul neştiut Zborul spre ceruri, întâiul sărut Saltul spre necunoscut. 12

MICROCOSMOS
Nins-a peste trupu-mi vremea lin duios Bucurii, tristeţi, iubire, patimi făr’ de rost Sunt bătrân de anii-mi număr dar copilăros Parcă ieri eram copil, toate parcă ieri au fost. Albă lebădă gingaşă lin pluteşte spre apus Puf de păpădie dalbă, suflete unde te-ai dus ? Călător de mii de veacuri tu deloc n-ai hodinit Vino îndărăt ştrengare că destul ai hoinărit. Geaba mi te lauzi tu mie câte cele ai văzut Când tu nici pe tine însuţi încă nu te-ai cunoscut. Prin abisuri şi genune ce himere te-au purtat Ca să vezi în zorii zilei că dormeai şi c-ai visat ? Lumi albastre, hăuri negre, unde oare le-ai zărit Nu e Universu-n tine mic şi totuşi nesfârşit ? De la Alfa la Omega totu-acolo-i oglindit Scotoceşte dar prin tine, eşti Nimic şi Infinit.

13

REVOLTA
De ce oare singuri ne-am tot amăgit Că există iubire sau plus infinit ? Adevărul, chiar de ne doare cumplit E acesta : Dumnezeu a murit. A murit înainte de-a se naşte în noi A rămas doar speranţa scornită de voi, Cei ce zilnic ne-amăgiţi cu cuvinte de soi Pe noi cei robiţi doar de griji şi nevoi. Religia-i o himeră, o iluzie, un vis Născocire din a minţii tainic abis, E invenţie a omului neştiutor Zămislită din jale, chinuri şi dor. Suntem pe veci ai nimănui, copii ai neputinţei Degeaba ne-amăgiţi pe noi cu magi şi taine sfinte, Cu vise, idealuri îndrăzneţe şi blajine poveţe N-o s-alungaţi din suflete noianul de tristeţe, Iar cu falsele precepte, dogme şi strâmbe judecăţi Nu veţi obţine de la noi decât amarnice regrete.

14

De ce-aţi ucis speranţa voi oameni sluţi şi răi ? Care-n mândria voastră v-aţi mai crezut şi zei, N-a fost să fie credinţă mai oarbă ca a voastră Noi am rămas fideli străbunei datini ce ne-nvaţă Că nemurirea e în noi şi nu-n afara noastră. Să plângem de va fi să ne naştem pe-acest crud pământ, Să râdem atunci când ne vom sfârşi rând pe rând.

15

COCOŞATUL
Vertical, e o noţiune, cam abstractă unii zic Parcă ar fi din geometrie, dar nu-i bună de nimic Cic-au aplicat-o unii de-au sfârşit-o tare prost Alţii încă încearcă astăzi să arate c-are un rost. Pentru aşa-ndrăzneală însă, zice-se că eşti un prost Că n-ai învăţat nimic dintre toate câte-au fost Demonstrat fiind de veacuri că nu-i bună de urmat. Înclinat, curbat sau strâmb, cocoşat şi lăudat Precum chiar zicala spune, este constatat Că dintotdeauna sabia, nu taie capul plecat. Vertical e o aberaţie într-o lume de obscuri „Common sense” e tot ce cere lumea asta de nebuni. De cumva ai vreo idee care nu-i pe placul lor Pune-i lacătul iar cheia ascunde-o de ochii lor. Să ridici la rang de genii, idioţi şi ageamii N-ai nevoie de Socrate, asta-i tot ce vor să şti. Nu-i nimic că n-ai idee cine a fost Aristofan Eco, Edison, Bartholdi, tu laudă-l pe mocofan Fă-te mic, umil, cuminte, stai tot timpul cocoşat Răspunde când te întreabă, nu-ncerca să dai vreun sfat, Miere vocea ta să fie şi să pari transfigurat C-a binevoit la tine să se uite-un potentat.

16

Linguşind pe zeii zilei crezi c-ajungi în tagma lor De la masa cea bogată să primeşti câte-un oscior ? Râzi domol gândind în sine, poate-mi dă ciolanul tot De le susur în ureche ce spun unii şi ce pot, Zadarnic visezi ciolanul, carnea e doar pentru ei Oasele, şorici şi zgârciuri ale tale-s dacă vrei. Vinzi prietenul, vecinul, soră, frate, tot ce poţi Pentru o mică avansare preţ de încă şase zloţi, Ca să fii mai sus măcar cu-n deget peste toţi Nu te dai în lături nici să-i scuipi pe morţi Striveşti tot în cale-ţi pentr-un ţel meschin Chiar de laşi în urma-ţi, jale doar şi chin. Vine însă o vreme când vei regreta Din sufletu-ţi pustiul să îl umpli ai vrea, Prea târziu bătrâne au nu şti că eşti mort ? Gol sărac la suflet, n-ai decât un ort, Învăţa-vei oare cum să fii bogat În veac iubind pe ceilalţi necondiţionat ?

17

TOLERANŢA
Că răul nu există, doar bine mai puţin Demult au spus-o alţii, ba chiar şi un Plotin. Să fie oare bine să vrei câte puţin Să fii modest, cucernic, să ai un mic destin Să crezi că un pas în urmă e doar un mic declin ? Că răul nu există, ei bine pot s-accept Dar să fii bun, cuminte, e oare înţelept ? Să te înhaţe proştii de pari a fi deştept Că ai prea multă minte şi suflet ei detest Iar tu să rabzi cuminte şi fără de protest ? Când tu din bunătate mereu îi tolerezi Ei dau cu pietre-n tine de parc-ar fi nerozi Mai dai un pas în urmă că doar creştin te crezi Plăteşti cu pâine, lacrimi, că ai şi tu un crez Dar până când crezi oare că am să mai cedez ? Că binele învinge e un final de basm Tu-mi calci mereu pe suflet cu rânjet şi sarcasm Viaţa-mi faci un haos de bube şi marasm. Şi-n numele credinţei de-a pururi să iert eu Să mă închin la tine de parc-ai fi un zeu ? Pe tine nu te iartă nici bunul Dumnezeu.

18

BLASFEMIE
Cum să pot crede în infinit când totu-n lume piere Iar al meu suflet chinuit prin spaima morţii trece, Când însuşi Dumnezeu e un vis stupid, nălucă efemeră Nu îmi rămâne decât să mă sinucid, sau să devin himeră. De nu voi fi fiind un biet nebun, ce altceva-mi rămâne de făcut M-am săturat de tot ce-i bun, nu vreau o viaţă doar de împrumut, Nu vreau să mai fiinţez iluzii, mai bine să hrănesc cu trupu-mi Doar viermii cei hulpavi ce-abia aşteaptă să se înfrupte din belşug, Cu viaţa-mi cea săracă ce nu putut-am s-o trăiesc aşa cum se cuvine Şi cine ştie dacă nu aşa-i cu mult mai bine. Nu vreau să cred în viaţă, şi strig în gura mare a mea nemulţumire Să se termine cu mulţimile de rând, cu proştii înmulţindu-se în neştire. Ce Dumnezeu scârbavnic o fi având nevoie doar de oştiri supuse De preoţi ce proclamă ascultarea, de saltimbanci ce râd, dar nu pe-ascunse ? Ba eu, umilul spectator, să mai declar că sunt chiar fericit Că mi s-a dat răgazul să trăiesc printre lighioane,

19

Şi să declar că-s singurul tâmpit, de nu voi crede totul fără cercetare. Să-mi vând şi sufletul acelui idol care, pesemne s-a scrântit, se pare De prea multă iubire poate, de milă pentru cei săraci cu duhul, oare ? Nu vreau să mă încred în falşii zei ai lumii, mai bine tainica însingurare Să mă cuprindă pentru totdeauna, iar libertatea fie-mi călăuză-n continuare. Desigur, se va spune că-s credul, naiv, prostit de propriu-mi vis Dar dacă singur visul este adevărul, cel mai presus de orice fire Şi nu-i chiar totul pe acest pământ doar crudă amăgire ? Atunci chiar eu sunt Dumnezeu şi tot ce este închipuire Îmi aparţine numai mie, singurul viu din întreaga omenire.

CÂNTECUL SUPRAOMULUI

20

În astă lume loc de mine nu-i Ci eu mă simt mereu al nimănui Un pelerin spre Absolut, un trecător spre nicăerea Al vieţii nepătruns mister, nu-i voi găsi nicicând menirea. Aşa grăit-am eu atunci când nu ştiam ce-i fericirea Acum însă pot să strig : cel mai de preţ e nemurirea. Am pribegit pe aspre căi până a atinge măreţia Acum cobor la voi prin văi din întuneric să v-aduc lumina. Cel înţelept în început sfârşitu-l vede Îmi glăsuiau odată acele sfinte Vede, Dar de-un început acum nu pot să-mi amintesc C-a existat vreodată nu pot să mă gândesc. Pe-un munte vechi şi sacru, în linişte şi-n frig Eu şed stăpân de veacuri şi moartea vreau s-o înving. În peşteră, în stâncă, făcutu-mi-am cămin Deasupra creştetului meu e doar cerul senin. Ce-mi pasă atunce mie de aste începuturi ? Când pentru mine toate aceste sunt nemicuri, Au tot nu înţelegeţi că eu nu sunt ca voi Făcut doar din rebuturi, din apă şi noroi ? Ce-mi pasă atunce mie de stirpea lui Adam ? Căzută demult pradă mândriei lui Satan, 21

Când eu sunt Supraomul cel veşnic ne-nfricat Ce astăzi vrea să strige : eu sunt eliberat… Adunătură de mişei, proroci vestiţi şi farisei lipsiţi toţi de-o voinţă, O, bine a zis cel ce a zis, că-n lumea asta totu-i Suferinţă, Dar eu deschis-am omenirii calea, spre cele mai senine zări – prin umilinţă Şi tot eu v-am făcut apoi, să deveniţi titani sau falnici zei – prin jertfă şi credinţă. Dar poate mă veţi întreba cândva ce-nseamnă aste cânturi ? Cum poate umilinţa şi mândria să stea-mpreună în aste imnuri ? Cui să jertfiţi tot ce aveţi, cui să juraţi credinţă ? Că ce-aţi avut şi ce-aţi pierdut prin toată astă pocăinţă ? Vă voi răspunde neîntârziat şi răspicat aşa cum mi-este felul : Lui Dumnezeu Adevărat să-i dăruiţi a voastre inemi Şi nu uitaţi că-n faţa lui sunteţi ca nişte nimeni, Plini de iubire apoi să fiţi şi s-alungaţi acea slavă deşartă Şi prin voinţă şi curaj să fiţi apoi stăpâni pe-a voastră soartă. În faţa celor ce-au slujit minciuna, ura şi trădarea, să nu îngenunchiaţi 22

Ci pentru cinste, onoare şi virtute, de-a pururi să luptaţi. Priviţi acum la mine oameni, eu sunt nemuritor Şi-n zboru-mi către astre etern învingător, Slujit-am adevărul cu ale sale arhetipuri – Iubirea, Arta şi Frumosul, ce minunate-s aste chipuri. Au fost ’naintea mea o seamă de-nţelepţi, ce-şi lăudau cu râvnă a lor învăţătură Dar eu vă spun c-aceştia toţi în faţa mea, nu fac decât o jalnică figură. V-au spus că Dumnezeu e mort şi-n locul lui nu s-au sfiit deloc, să-nalţe egoul lor drept idol Dar eu vă spun că Dumnezeu e viu şi-nvăţătura lor scornită-i de întunecatul diavol. Lipsit de haruri şi voinţă e-n agonie omul vechi Şi-n urma lui lăsa-va o crudă amintire, Dar din cenuşa-i falnic va renaşte – El, Omul nou Cel zămislit din foc şi din iubire. Pe fruntea-i naltă ce-o redică triumfător la ceruri Se află înscrisă-i Steaua Izbăvirii Ce cu-al ei nimb de raze va străluce-n glorii Eterna Cruce a Mântuirii.

Vă las ca testament dorinţa de-a cunoaşte, ce singură Elibera-va din robie 23

Pe toţi acei ce-n straşnica orbire, n-au vrut a şti că Dumnezeul nostru e iubire. Să fiţi neîndurători cu răul ce-ncepe a prinde-n sufletele voastre rădăcină Şi să sădiţi în inimi sămânţa de lumină, ce-o reaprinde iar în voi scânteia cea divină.

24

II. IUBIREA CA UN INFINIT…

25

IUBIREA CA UN INFINIT
Fără de rost e-a vieţii taină Trăită fără de-al iubirii dor O clipă doar sublimu-ţi chip Putea-voi să ţi-l prind din zbor Şi-apoi să mor, să mor, să mor Ucis din dragoste de miticul Amor. Numai cu-n zâmbet doar Să-ţi mângâi adormirea Să pot să spun apoi Că atins-am nemurirea, Iar ochii tăi ca doi luceferi Să-mi lumineze vecinicia. Îmi pare că mi-s Shiva Eternul neclintit Iar tu că eşti o Shakti Din visu-i nesfârşit, Mişcat din fiinţa-mi veşnic însingurată Privirea ta îmi pare ca de gheaţă. Aievea parcă văd, lumina dintru început A sufletului care făcutu-sa trup, Dar ce să fie astă lumină orbitoare Ce pârjoleşte totu-n calea ei ? De nu iubirea cea care aţâţă 26

Chiar şi pe cei mai îndărătnici dintre zei. E nebunie oare, beţie sau blestem ? Sau rug aprins de flăcări Arzând spre-adâncul ceri ? E rană sângerândă pe-altarul de cristal Din care se-nfiripă oceanul primordial. O clipă doar de aş putea Să ştiu ce-nseamnă fericirea Şi-atuncea atârnat de-o stea Să pot cuprinde nemurirea. Şi tot acest mister divin Să-mi cânte pururea iubirea. Şi-apoi din roua îmbrăţişării noastre Răsară mii de sori galactici Ce au să cânte în sunet de chitară Că suntem călători pe drum de aştri. Şi ale noastre lacremi vărsate-n întuneric Să se preschimbe toate în curcubeu feeric. Din vremi demult apuse făcut-am legământ Nedespărţiţi trăi-vom mereu pe-acest pământ Chiar dincolo de moarte vom trece amândoi Căci noi doar unul suntem şi nu mai suntem doi Treziţi din visul cosmic al Mayei gând netot Vom şti că toate-s unu şi unu este tot.

27

DIN AL IUBIRII DOR
Un fulg de nea din naltul cer Căzutu-mi-a pe pleoape, În noaptea albă învăluită în mister Iubita mea te simt tot mai aproape. E noaptea sfântă de Crăciun Născutu-sa Mântuitorul Iar eu la gura sobei stând Mă arde iarăşi dorul. Mi-e dor de tine draga mea Mi-e dor dintotdeauna, De luna albă de pe cer Ce luminează-ntruna. Mi-e dor de glasul tău suav De zâmbetu-ţi şăgalnic, Ce prinde a bate-n pieptu-mi cel firav Un cântec din a inimii ritm tainic. Mi-e dor de-aprinsul roş al buzei tale De ochii cei ca două mici mărgăritare, Ce parcă îmblă prin văzduh şi printre stele Purtând cu ei răvaşul tainic al iubirii mele.

28

Mi-e dor de tandra ta îmbrăţişare Şi de sărutu-ţi cel dezmierdător, Aş vrea acum şi pentru eternitate Să fiu cuprins de al iubirii tale dor.

29

SINCERITATE
Mi-e dor adânc cumplit şi crâncen Să urlu aş vrea dar nu-i decât un scâncet Rănit adânc cumplit şi crâncen Mi-e sufletul, iar urletu-mi e scâncet De râsul tău nevinovat Mi-e dor adânc cumplit şi crâncen Că nu mai e ce-a fost odat Rămas-a doar un scâncet, Ce sună fals şi dureros Şi-atâta-i de cumplit şi crâncen Că mi-aş dori atât de mult să nu fi scos Vreodat, nici măcar primul scâncet. Mi-e dor adânc duios şi dulce Să strig aş vrea dar nu-i decât o şoaptă Mi-e sufletu-adormit adânc duios şi dulce Iar strigătu-mi devine biată şoaptă. De jocu-ţi de copil nevinovat Mi-e dor adânc duios şi dulce De ce nu vrei ca altădat Încet să mă dezmierzi în şoaptă ? Apoi să mă săruţi pe ochi plângând Ca-n vis duios şi dulce, Să nu mă mai trezesc nicicând Să-mi susuri dulci cuvinte-n şoaptă.

30

Şi ne-am jurat îţi aminteşti, să fim copii o viaţă Că nu mai eşti ca altădat de ce nu-mi spui în faţă ? Ştiu bine asta m-ar răni adânc cumplit şi crâncen Chiar dacă în mândria mea n-aş scoate nici un scâncet. Şi poate cine ştie când, odată-n altă viaţă Vom fi din nou ca doi copii nebuni, iubind Cu dor nestins, adânc, duios, cumplit de dulce.

31

MINUNEA LUMII
Minune a lumii eşti femeie, eşti amăgire şi blestem Iar chipul tău duios şi dulce, din amintiri mereu îl chem. Tu poţi să-l urci pe Om pe-nalte piscuri, sau să-l scufunzi în tainicul abis Cu toate acestea află de la mine, tu eşti al lumii cel mai splendid vis. Minune a lumii eşti femeie, tu eşti chemare, vis şi dor Cu chipul tău pururi-n minte putea-voi fericit să mor. Tu-l porţi în suflet şi pe daimon dar şi pe tainicul amor Cu toate acestea află de la mine, tu eşti al lumii cel mai scump odor. Minune a lumii eşti femeie, tu eşti iluzie şi mister Icoana ta mi-e întipărită-n minte şi astfel nu mi-e dat să pier. Căci fără tine nu-i speranţă în tot acest destin mizer Şi cum putea-voi fără tine să urc victorios spre cer ? Minune a lumii eşti femeie, tu eşti otravă şi nectar Dar cel ce ştii-va a te cunoaşte, va îndrăgi preţiosul dar. Tu eşti un înger de lumină în tot acest vacarm nebun Eşti raza de speranţă plină, eşti tot ce poate fi mai bun. 32

Minune a lumii eşti femeie, eşti zâmbet de copil nevinovat Deşi o lume-ntreagă ştie c-ai ispitit pe-ntâiul tău bărbat. Dar poate tocmai de aceea, muşcând din fructul refuzat Există azi în lume omul şi nu un biet nebun ratat. Minune a lumii eşti femeie, eşti astrul suav din naltul cer Luceafăr blând în miez de noapte şi-aducător de vechi mister. Eşti roua dimineţii noastre şi lacrima ce-n veci suspină-n adânc sufletul meu Eşti maica noastră cea de daruri plină şi sfânta ce-a născut pe Dumnezeu.

33

DĂ-MI ROGU-TE, IISUSE
Dă-mi rogu-te, Iisuse puterea de-a răbda Pe umeri şi pe braţe să pot a-mi duce crucea, Au dacă nu putea-voi să port povara grea Atunce dă-mi voinţa de-a nu descuraja. Dă-mi rogu-te, Iisuse puterea de-a ierta Pe cel ce-n viaţa asta doar rău făcutu-mi-a, Pe cel ce mă urăşte, pe cel ce mi-e duşman Cu gândul şi cu fapta nicicând să nu-i condamn. Dă-mi rogu-te, Iisuse puterea de-a iubi Pe cel ce-n viaţa asta prieten nu-mi va fi, Pe cel sărac cu duhul, pe cel bogat şi rău Cu gândul şi cu fapta să-i pot iubi mereu. Dă-mi rogu-te, Iisuse puterea de-a spera Că viaţa-mi cea urâtă mi-o voi putea schimba, Căci tu eşti adevărul, lumina şi puterea Prin ale tale daruri îmi voi găsi menirea. Dă-mi rogu-te, Iisuse puterea de-a trăi Această viaţă, bună ori rea, cum îmi va fi, Chiar dacă deznădejdea mă va cuprinde iar Voi şti că-mi vei trimite din prea plinu-ţi har.

34

Şi dacă toate acestea îmi vor fi mie date Nu-mi va fi frică atunce la uşa ta a bate, Căci chiar de nu fii-vor aceste daruri date Eu tot voi şti că-s mântuit şi-eliberat de toate Prin moartea ta pe cruce, prin învierea ta Eu sunt copilul tău acum şi pururea.

35

ETERNUL VIS
De-aş fi o floare, cu miriadele-mi de petale multicolore aş mângâia întregul pământ roditor şi divin, De-aş fi o pasăre, spre bolta-nstelată a cerului m-aş înălţa în zboru-mi liber senin, De-aş fi o picătură de apă, oceanul cel mare cu vuietul meu l-aş face şi mai imens, De-aş fi o piatră, din tăcerea-mi de granit aş vorbi tuturora despre timpul cel de necuprins, De-aş fi un arbore, aş prinde trainici rădăcini în chiar inima lumii, Şi mii de ramuri tinere crescându-mi aş deveni eterna axis mundi, De-aş fi o apă curgătoare, în susurul ei tainic cristalin s-ar oglindi chiar viaţa viitoare, Ce pururea se naşte şi nu moare şi creşte şi se stinge nestinsă-n absolut. De-aş fi o flacără, cu lumina-mi tot răul din lume l-aş arde pierind totodată cu el în eter, Iar din cenuşa cea tainică, o lume ca-n splendidu-mi vis aş crea Un altfel de soare, pământuri şi cer. De-aş fi doar vânt, din muzica-i cerească eternul vis ar străluci în noaptea adâncă a sufletului meu, Şi-ar răsuna din magice abisuri, o lume nouă plină de mistere, ce astăzi parcă nu-i şi mâine este, De-a pururi fiind zidită năuntrul cugetului meu.

36

O incantaţie a sacrificiului perpetuu, o simfonie magică a lumii noi, Căci tot ce se petrece-n lumea asta, e doar eternul vis Magnific, al Dumnezeului din noi. De-aş fi o stea, spre solitudinea azururilor mi-aş îndrepta solia Ce-ar conţine-ntrînsa veşnicia şi-eternul vis al sufletului lumii, Ce va vesti odată pentru totdeauna – esenţa nemuririi e Iubirea.

37

ÎNVIERE
În noaptea aceasta avut-am tainic vis Un vis ce cobora din înălţimi de nedescris Din hăul nefiinţei şi-a vieţii rădăcini Prinse-se loc în sufletu-mi un vechi mister divin. Şi se făcea că-n chinuri din focul de lumini Mi se născuse în suflet un minunat destin, Iubeam întâia dată un chip suav de fată Iar eu simţeam că nu sunt eu ci umbra dealtădată, Stăteam cuprins de gânduri în noaptea adâncă a sufletului meu, priveam spre naltul cer albastru şi mă uitam spre stele, şi dintr-odată ca într-un basm lumea pieri cu toate cele. Apoi eu mă trezisem din visul de cleştar Şi mă-ntrebam în gându-mi de-i totul în zadar De ce trăiesc pe lume, de ar avea vreun rost Tot chinu-acesta jalnic, tot visul cel duios ? Dar nu, nu mă trezisem căci încă mai visam Sau nici nu adormisem, nici nu mai existam, Iar am privit spre stele, spre astrul alb şi suav Dar luna era roşie, privirea ei de gheaţă Credeam că nu voi mai cunoaşte o altă dimineaţă, Era o cruce mare pe faţa-i sângerândă Iar inima din pieptu-mi era tot mai plăpândă, Căci stelele plângeau cu lacrimi mari de foc Iar eu credeam că-n lumea asta nu mai există loc Pentru un om ca mine străin de-aproape tot,

38

De idealuri sacre, de magice iubiri De tot ce-nseamnă în lume amăgitor destin. Am ştiut atunci pe dată că omul din mine a murit Şi-odată cu el un întreg univers a pierit, Am început să plâng, de fericire însă Căci s-a născut din moarte un altul pe pământ Cel plămădit din stele, lumină şi cuvânt. Nu mai eram eu însumi, hain şi egoist Nu mai eram acelaşi veşnic trist Descoperit-am taina rostită de Hristos Numai de-aveţi iubire aveţi pe lume-un rost Îmbrăţişat-am stele, luna cu cer cu tot M-am bucurat că astăzi a înviat Hristos Din omul vechi rămas-a cenuşa-i de prisos Străluce astăzi Omul nou,pe veci cucernic credincios. Acesta-i visul tainic pe care l-am avut Însăşi din crucea lumii, îmi pare s-a născut, Şi-am înţeles că omul în sufletul său poartă Sămânţa nemuririi şi-a veciniciei soartă, Lumină din luceferi, sânge din sfânt potir Iubirea – taina sacră s-a pogorât din cer Pe crucea din Golgota s-a săvârşit etern mister, A înviat speranţa prin Domnul nostru Iisus Căci mântuirea noastră ne vine doar de sus.

39

PARADOXUL IUBIRII
Am încercat să fug de tine, la început din frică Frica de mine însumi, de propria-mi imagine Oglindită în privirile tale dulci şi amare. Mai apoi fugit-am din gelozie, ori nerozie Sau poate şti tu mult mai bine de ce. Iar în cele din urmă fugit-am dezgustat Disperat, dându-mi seama cine erai de fapt. Erai eu, sau mai bine zis tot ce era până atunci sau Credeam că este, străin sufletului meu, De aceea am fugit şi-am alergat până dincolo… Dincolo de mine, dar oare cât timp aş mai putea Să alerg, să m-ascund, să sufăr departe de tine Când ştiam prea bine că de mine însumi fugeam. Cu cât mai mult alergam, cu atât mai mult te simţeam Aproape de mine, alături de mine, sânge din sângele meu. Sunt nefericit, chiar dacă paradoxal sunt condamnat pe veci la iubire… Tu eşti iubirea mea dintotdeauna şi te vreau numai pentru mine, chiar dacă ştiu prea bine că sună egoist Dar altfel nu gândesc c-ar putea fi, şi totuşi în mod bizar, chiar dacă te-ai oferi tuturor, tot te-aş iubi Ba poate chiar mai mult, şi asta deoarece tu eşti Abraxasul, adică Dumnezeul – diavol, în fapt Tu eşti prostituata şi sfânta mea deopotrivă… Iar eu, eu sunt sclavul şi stăpânul tău pe veci şi din vecie, doar îţi aduci aminte cum ne jucam nevinovaţi în Eden, iar mai apoi sedusă fiind de şarpele viclean Şi dusă în ispită, ai reuşit să m-amăgeşti şi pe mine,

40

Şi astfel a început istoria întregii omeniri Cu noi doi împreună, condamnaţi fiind la viaţă, la căutare, perpetuă căutare, adâncă, tumultoasă şi crudă disperare. Dar iată că ne-am întâlnit, din nou, de dincolo de veacuri, şi cum crezi oare c-aş mai putea să te pierd Să te cedez, cine-i nebunul care ar putea să ne mai despartă vreodată ? Mi-eşti dragă, suflet din sufletul meu, suflare din Dumnezeu, durere din durerea lumii întregi. Fără tine nu mai sunt eu însumi, fără tine lumea devine un circ, fără de noi totul devine sterp şi pustiu Moarte aridă, trăire stupidă, un haos tăcut… Am înţeles privindu-te pe tine supremul secret – Jertfa de sine, fericirea crescută pe durerea sublimă Suferinţa deplină, nemurirea născută din moarte Iubirea din ură, răul din bine, lumina din întunerec. Nu, hotărât sunt să te păstrez, cu orice risc, cu orice preţ, viaţa mea ţie îţi aparţine, inima mea pentru tine va bate, şi-ţi mulţumesc pentru tot ce a fost, pentru tot ce astăzi nu este, pentru tot ce mâine şi pururi va fi Pentru flacăra aprinsă, nestinsă nicicând, pururea-n gând şi în suflet – iubirea… Da, căci voi iubi mereu diabolicul din tine, din mine, din lume, din Dumnezeu, iubirea ce-n veci nu se stinge Se-aprinde şi iar se-aprinde stingând moartea din lume, boala din suflet, din trupuri, din minte…

41

III. PEREGRIN SPRE ABSOLUT…

42

PEREGRIN SPRE ABSOLUT
Rănit cumplit mi-e sufletul iar gându-mi răscolit Adânc chiar din străfunduri mă simt acum golit, Uitat-am de vreodată pe cineva-am iubit Sunt trunchi uscat şi veşted de frunze dezgolit. Uitarea aşternută-i pe sufletu-mi pustiu Ce-am fost, ce sunt şi fi-voi cum oare să mai ştiu ? Secat pe dinăuntru sunt mort ori poate-s viu Ce-am fost putea-voi oare vreodată să mai fiu ? Nimeni nu mă cunoaşte, de nimeni n-am habar Străinu-mi-s de mine şi mă caut în zadar Pierdut sunt pe vecie cu sufletu-mi cobzar Plângând singurătatea-mi pe strune de coşmar. De unde vin şi unde aiurea voi pleca Ce sunt, de ce, şi care-i rostul să-mi spună cineva, Sau cine a hotărât că eu voi exista Hazard, fatalitate, destin sau altceva ? Prin sufletu-mi pustiul umbla-voi nesfârşit Găsindu-mă pe mine pierdut în infinit, Ştia-voi atunci Doamne, ce sunt şi ce-ai voit ? Cumplitu-mi dor de mine avea-va un sfârşit ?

43

Singurătate oarbă m-apeşi ca un blestem Prin ploi de lacrimi Doamne, la mine eu te chem., S-a reaprins scânteia ce-n suflet mi-ai sădit Ştiindu-mă pe mine, Doamne, pe tine te-am găsit.

44

A FOST ODATĂ SAU NICICÂND
A fost odată de demult când nimeni nu era Nici fiinţa nici nefiinţa nu începuseră a exista, Şi-atunci deodată din nimic creaţia începea Din neantul fără de sfârşit lumina o năştea. Astă lumină din trecut cum începuse a lumina ? Din neantul fără de-nceput cum reuşise-a apărea ? Cuvântul a trebuit din nou iubirii glas să-i dea Să poată să ţâşnească afară să se transforme-n albă stea. Aşa visa bătrânul schimnic închipuindu-şi facerea Un glas puternic ca de tunet îi tulburase însă liniştea. Cine îndrăznit-a mă-ntrerupe din splendida viziune a mea ? Acum repede răspundă-mi de nu pe veci l-oi blestema. „ Viziunea ta din visu-ţi întrupată, nu prea îmi pare a fi adevărată Mai bine ascultă-mi tainica chemare, căci eu sunt cel ce-n veci nume nu are, Căci fost-a oare un început, e vreun sfârşit ce va să vină ? Sau totul nu-i decât un joc, a Absolutului eternă plăsmuire.

45

Sămânţă a universului e Timpul, iar Adevărul este fiul lui, Şi Maică a stelelor e Cerul, iară Lumina-i umbra Tatălui. Când prin a sufletului zbucium, tu singur vraja lumii o vei descoperii Eliberat de vălul ignoranţei, om al cunoaşterii depline te-oi numi. Când mintea ta putea-va cuprinde infinitul Atunci vei şti că totul e frate cu nemicul, Vei şti că tot ce-n lume îţi pare trecător Poartă în sine icoana celui nepieritor. Când sufletu-ţi de scârbe purificat va fi Vei şti să-nveţi pesemne şi arta de-a iubi, Şi tot ce se petrece în cercul vostru strâmt Vei şti că poartă în sine eternul legământ. „ O, glas serafic, cât-armonie zace ascunsă în ale tale spuse, ce par că din nefiinţă vin Căci cum putea-voi eu cunoaşte şi dezlega acest mister, ce-mi pare-a fi divin Când mai adineaori crezut-am că nu-i enigmă-n lumea asta pe care eu să n-o dezleg… Şi-adâncă taină-mi pare acum lumea, că nici pe mine însumi nu mă mai înţeleg.

46

„ Era pe când nici timpul nu începu-se a curge Şi nici pe ceriu stele nu se întrezăreau, Eu singur stam atunce şi cugetam aievea De-i bine ori de-i rău puterii glas să-i dau Din mintea-mi prinse viaţă un gând ca şi o rază Şi infinitul cosmic deodată-l luminează, Făclii de stele aprinse, gigantici galaxii Din mintea-mi necuprinsă pe dată se ivi. Şi glas eu dat-am vrerii prin Unul meu născut Ca sori, pământ şi timpul să aibă început Şi omul peste toate fie stăpân făuritor Liber destin şi spirit, divin, nemuritor. „

47

EU SUNT
Mă simt atras de-un dor nemărginit Deşi eu sunt eternul neclintit şi veşnicul făptuitor, Mă simt atras o clipă doar, de infinit Deşi eu sunt repaosul cel nesfârşit şi focul veşnic arzător. Mă simt din-al nefiinţei vis născut Deşi eu nu pot fi vreodată cunoscut şi sunt eternul nenăscut, Mă simt din-a cuvântului vibraţie creat Deşi eu nu pot fi vreodată exprimat şi sunt eternul necreat. Mă simt a aparţine astei lumi de fapt Deşi ea nu a existat cu-adevărat vreodat, Ci doar din mila mea eu viaţă i-am dat Căci ea devine-ntruna şi nu e niciodat. Mă simt atras de-al Mayei joc nebun Că însumi despre mine nu ştiu ce să mai spun, Că sunt eu moartea, bezna ori nemicul ? Sau poate că sunt viaţa, lumina, infinitul ? Sau toate aceste nume topite-s într-un cânt Al cărui viers să spună că eu sunt cel ce sunt.

48

JOCUL CU MĂŞTI
Din neştiute vremi renasc în trup murind Prin câte lumi umblat-am şi cât să mai colind ? Uitat-am vieţile-mi trecute şi câte încă vin Pe Terra ori aiurea pe-un alt pământ sublim. Şi dac-am fost odată călugăr sau chiar sfânt Şi mii de oameni chemat-am la tine prin Cuvânt Şi-am învăţat ce-i mila şi m-am jertfit pe sine Şi i-am iubit pe ceilalţi slăvindu-te pe tine… Şi dac-am fost odată un mare om de stat Şi-am cotropit popoare şi ordine am dat Şi decimate fost-au şi duse nicăerea Că nu-mi plăceau culoarea, sorgintea sau ideea… Şi dac-am fost odată eretic sau ateu Şi am respins ideea de orice Dumnezeu Şi proclamat-am Omul stăpân şi-atoateştiutor Asupra vieţii, morţii, prezent, trecut şi viitor… Şi dac-am fost odată un mare Inchizitor Şi-am ars pe rug eretici pentru credinţa lor Şi i-am supus la cazne şi oasele-am zdrobit Să îi aduc pe cale la tine negreşit…

49

Şi dac-am fost odată martir crucificat Şi stat-am drept ca bradul cu capul ne-plecat Şi am condus mulţimea din jug la libertate Şi pentru îndrăzneala-mi de cruce avui parte… Şi dac-am fost odată un geniu creator Şi-am pus în rime viaţa, moarte, amor şi dor Şi-am născocit unelte, tehnologie, zbor Şi pentru toate fost-am lăsat singur să mor… Şi ce mai fi-voi de-acum şi până-n veac Şi ce rol mai juca-voi cu har şi fără trac ? Şi spune-mi mie Doamne de pot să mă dezbrac De trupu-mi cel de carne şi sufletu-mi să-mpac ? Din voia celui fără de sfârşit Nemuritor sunt şi tind spre infinit, Prin nesfârşitul joc al vieţii şi al morţii Eu voi deschide calea spre împlinirea sorţii Unit pe totdeauna cu spiritul etern Nu va mai fi nevoie de jocul efemer.

50

SIMFONIA NATURII
Am întrebat soarele, povesteşte-mi despre iubire Şi mi-a răspuns : căldură, lumină, mângâiere. Am întrebat florile, povestiţi-mi despre iubire Şi mi-au răspuns : tandreţe, parfumuri, reverie. Am întrebat stelele, povestiţi-mi despre iubire Şi mi-au răspuns : imensitate, nemărginire, strălucire. Am întrebat păsările, povestiţi-mi despre iubire Şi mi-au răspuns : îndrăzneală, cântec şi zbor. Am întrebat pământul, povesteşte-mi despre iubire Şi mi-a răspuns : durere, lacrimă, dor. Am întrebat copacii, povestiţi-mi despre iubire Şi mi-au răspuns : statornicie, legământ, măreţie. Am întrebat soarele, povesteşte-mi despre destin Şi mi-a răspuns : ziua, noaptea, plăcere şi chin. Am întrebat florile, povestiţi-mi despre destin Şi mi-au răspuns : creştere, înmulţire, divin. Am întrebat aştri, povestiţi-mi despre destin Şi mi-au răspuns : mişcare, repaos, spaţiu şi timp. Am întrebat păsările, povestiţi-mi despre destin Şi mi-au răspuns : zbatere, înălţare, sublim. Am întrebat pământul, povesteşte-mi despre destin Şi mi-a răspuns : trudă, jertfă, luptă, leşin. Am întrebat arborii, povestiţi-mi despre destin

51

Şi mi-au răspuns : coborâre, urcuşuri, furtună, senin. Iar în cele din urmă le-am pus o ultimă întrebare Cea mai importantă dintre toate câte sunt în zare, O întrebare fără de răspuns se pare Dar care nicidecum nu poate suferi vreo amânare Există Dumnezeu sau totul e iluzie oare ? Şi mi-au răspuns în cor, în felul lor : Soarele a zâmbit răspândind căldură şi lumină Iar natura a înviat trezită din magicul somn Florile au înflorit, arborii au înverzit Păsările au cântat, pământul rod bogat a dat Stelele spre ceruri în zbor s-au grăbit. Iar eu umilul spectator îndată m-am gândit Ce minunat e totul, ce Dumnezeu pe veci a-nfăptuit.

52

RECUNOŞTINŢĂ
Am rugat arborii să-mi povestească despre destin Cu rădăcinile lor de neclintit de veacuri, păreau oarecum trişti, Şi totuşi, chiar dacă pentru ei timpul parc-ar fi încremenit I-am rugat din nou să mi se destăinuie în taină, Ba chiar le-am făgăduit că nu le voi divulga nicicând secretele Cu toate că ştiam prea bine că nu-mi voi putea ţine promisiunea. Până la urmă, trosnind din toate încheieturile şi Unduindu-şi în mod armonios crengile-nălţate spre azurul cerului Unul dintre mlădioşii arbori eterni a început să-şi depene povestea : „ Nu-mi amintesc decât arareori în vis copilăria, de nu vor fi fiind chiar năluciri Ce orişicui îi pot părea vedenii de nebuni, urzite doar de prea bătrâna-i fire, Dar să lăsăm deoparte amintirea, să spunem cât de grea e viaţa, devenirea. Prin multe am trecut, o tinere, încă înainte de-a te naşte tu şi toţi ai tăi de-acasă, Multe furtuni şi-au vărsat amarul şi furia peste bietelemi tulpini Şi mai multe fulgere brăzdatu-mi-au obrazul cu aste cute adânci şi negre ca de scrum.

53

Dar am rămas acelaşi veşnic arbore, nu m-au clintit din loc nici vânturi şi nici ploi N-am dat nici măcar doar un pas înapoi, rămas-am numai eu cu piept şi umeri goi. Te vei fi întrebat poate mirat, de unde atâta hotărâre, atât curaj şi-ncredere în sine ? Un singur gând aveam întruna-n minte, ce binecuvântată e natura, Şi cât de înţelept şi bun şi drept e cel ce a creat-o, dându-i fiinţă din însăşi fiinţa sa. Cu toate aceste grele încercări şi peste poate poveri lăsate pe umerii mei necăjiţi Aş dori de se poate, fii bun şi roagă-te pentru sufletul meu împovărat de ani, Şi dac-ai putea vreodată să te-ntâlneşti cu bunul Dumnezeu, să-i spui să aibă milă de-un biet arbore Ce nu-şi doreşte altceva decât o nouă aventură, şi poate chiar o viaţă mai spornică, mai plină de mistere De ample înţelesuri, într-un cuvânt mai bună.” În cele din urmă s-a aşternut tăcerea pentru o clipă Dar numaidecât o altă voce, mai molcomă dar mult mai nesigură decât cea dintâi, s-a făcut auzită : „ Dacă până şi arborele cel veşnic neînfricat a suferit atât de multe nedreptăţi, Atunci ce să mai zic eu, bietul de mine, care sunt aici de la facerea lumii, Şi zi de zi, ceas de ceas, felurite vietăţi îmi calcă pe suflet, cu neruşinare – zise pământul suspinând Iar mai apoi continuând :

54

„ De-ai şti tinere câte lacrimi de jale mi s-au prelins pe obraz Câte broboane de sudoare mi-au curs pe frunte, cât sânge mi s-a scurs din vine… Numai bunul Dumnezeu mai ştie prin câte încercări mi-a fost dat să trec Şi totuşi, deşi dorită şi râvnită de toate neamurile am rămas aceeaşi sfântă ţărână, Nestrămutată, mereu roditoare şi pururi tânără, falnică maică a tuturora. De m-ar fi întrebat cineva cum de-am reuşit să rezist tuturor calamităţilor, N-aş fi ştiut a-i răspunde altceva decât că viaţa merită trăită din plin Deoarece e bunul cel mai de preţ pe care l-am primit în dar din partea divinităţii.” În cele din urmă, ascultând cele două mărturisiri cutremurătoare, am plecat Nu înainte de a-mi face semnul crucii, de-a mă închina spre cele patru zări Şi de a binecuvânta natura cea însufleţită şi pe cel ce ia dat Fiinţă şi Chip, Nepieritor, neasemuit de frumos, neînchipuit de gingaş şi înălţător.

55

DUMNEZEU E ÎN CELE CE SUNT
Dumnezeu e idee, gând, simţământ Dumnezeu e iubire, cânt şi cuvânt Dumnezeu este soare, cer şi pământ Şi mereu e în toate din cele ce sunt Dumnezeu este sfânt. Dumnezeu e speranţă, lacrimă, dor Dumnezeu e tentaţie, ispită, amor Dumnezeu e în toate din cele ce dor Şi mereu e icoană, mereu e simbol Este vidul suprem ori marele gol. Dumnezeu e lumină, chemare şi vis Dumnezeu e genune, tainic abis Dumnezeu e adevărul de necuprins Şi mereu este vesel, mereu este trist Dumnezeu e supremul artist. Dumnezeu e oceanul, vânturi şi ploi Dumnezeu este scoica ce zace în noroi Dumnezeu sunt eu, sau tu, amândoi Este viaţa ce pururi palpită în noi Dumnezeu e dorinţa din noi.

56

Dumnezeu este floare, sămânţă, ogor Dumnezeu este pasăre, veşnicul zbor Dumnezeu este luna, luceafăr sau nor. Dumnezeu este Unu, multiplu, divers Dumnezeu e-un întreg Univers. Dumnezeu este rugă, mister, incantaţie Dumnezeu este spirit, energie, vibraţie Dumnezeu e Absolutul, tot ce-i sublim Şi mereu suferinţă, pururea chin Dumnezeu înseamnă destin. Dumnezeu este spaţiu, început şi sfârşit Dumnezeu este timp, vastitate, infinit Dumnezeu este jertfă, sacrificiu suprem Dumnezeu e în toate număr şi semn Dumnezeu e etern.

57

IV. DUMNEZEU ÎN OGLINDĂ...

58

DUMNEZEU ÎN OGLINDĂ
Dintotdeauna oamenii au dorit să-şi imagineze divinitatea Au încercat diferite chipuri, au alergat după năluci efemere Departe de ei şi de lume, au căutat lumina şi viaţa, Deşi adevărata lumină se afla aproape de ei, chiar la tot pasul În propria lor fiinţă şi-n tot ce-i viu pe-acest pământ. Aşadar căutat-au în zadar, şi ceea ce găseau era departe de aşteptările lor Şi asta deoarece credeau cu tărie în propriile lor născociri, în propriile lor fantezii. Adevăratul chip al divinităţii rămânea însă ascuns privirilor celor neştiutori, chinuiţi de himere şi vise. De ce oare se-nşelau amarnic în sincerele lor căutări ? De ce imaginile lor vor fi fost lipsite de viaţă şi duh ? Poate că sună absurd, poate că nu-i de crezut, poate… Dar în zarea nemuririi, aproape de marginea tăcută a universului, spaţiul şi timpul se dilată, distorsionând Până şi Chipul celui fără de Chip, Lumina fără de întuneric, Viaţa cea fără de moarte, icoana celui ce desparte, Ziua de noapte, Viaţa de moarte, Întregul de parte. Când priveşti spre Dumnezeu, când te afli singur în faţă-i, tu chip de lut nenorocit şi palidă imagine-n oglindă a celui nepătruns, când crezi că poţi cuprinde Prin cuvintele tale neroade, Absolutul

59

Când crezi că poţi vedea printr-un ciob, Infinitul Ori vrei să surprinzi pentr-o clipă, Nenumitul Şi vrei să cunoşti dintr-odată, Negânditul Atunci, te-nşeli amarnic, iubite om nevolnic Şi faci ca să transpară în lume, spiritul demonic. E greu, dar nu imposibil, să pătrunzi pe cărările Abrupte ce urcă înspre Infinit, şi totuşi nu pierde Speranţa, De-ar fi imposibil, atunci totul ar fi în zadar Totul ar fi deşertăciune. Dar nu, există un sens Iar acest sens, nu poate omul să-l găsească Decât în sine însuşi, şi fiecare adevăr descoperit Prin trudă şi jertfă, chiar dacă nu-i supremul Adevăr Cu toate acestea-i hrană şi balsam sufletului său zbuciumat. Ciudată fiinţă izvorât-a din suflarea dătătoare de viaţă, a bunului demiurg, Ciudată ca însăşi Creatoru-i Ce-i de-te chip dintrânsul, suflare din propria-i suflare. Iar omul, pe lângă toate aste minuni, primit-a în dar O sacră misiune, să ducă începutul său înainte Să recreeze o lume, din propria-i strălucită minte Să împlinească iar mai apoi să desăvârşească opera, Opera începută de Creatorul său, să-i dea chiar sensuri noi, şi în cele din urmă să ducă mai departe Până-n întunecata zare, mesajul său nemuritor, ce pururi rămâne-n inimi oare ? Sau se va fi pierdut odată cu pierderea inocenţei şi a copilăriei, Ori va străpunge veacurile cu a sa tainică chemare Spre Ceruri, spre Eternitate, căci Dumnezeu tu eşti.

60

CELĂLALT
Există multe lucruri ciudate în universul nostru fizic Pe care le cunoaştem sau mai bine zis cărora le bănuim înţelesul, adevăratul lor chip rămâne însă, din păcate pentru cei mai mulţi dintre noi, nedezvăluit. Multe mistere stau încă nedezlegate, aşteptând Probabil mintea care să le afle înţelesul, sau poate Întregul univers vuieşte în aşteptarea unui nou Parsifal. Dar dintre toate, cea mai mare enigmă rămâne Celălalt. Mulţi nu-l cunosc, pentru mulţi el nici măcar nu există, iar alţii nu înţeleg despre ce este vorba, Cine sau ce este El. Celălalt e atât de aproape de noi, încât îi putem simţii răsuflarea, e însăşi fiinţă din fiinţa noastră, ba aş putea afirma fără greş că fără noi nici nu ar putea fi vorba despre Celălalt. Celălalt nu se află nicăerea, şi totuşi este mereu pretutindeni E atât de departe de noi, şi totuşi atât de aproape, Celălalt suferă alături de cei dragi, se bucură alături de cei veseli E melancolic şi tăcut în preajma celor nefericiţi şi trişti. De aceea dac-ar fi să-i dăm un chip, am putea spune negreşit că el este pururi tânăr şi veşnic bătrân, un ochi îi râde iar un altul îi plânge.

61

În timp ce noi rămânem despărţiţi, fragmentari în dualitate, el ştie să rămână totuşi unitar Unu ca fiinţă, multiplu ca manifestare, mereu acelaşi Deseori în schimbare, Celălalt e marea chemare. Celălalt e omul de lângă noi ce poate nu-şi găseşte alinare, e fratele nostru aflat în grea suferinţă, e poate Întreaga dorinţă din lumea cea fără speranţă, e visul celor cu cutezanţă, sau poate sublima credinţă în viaţa de dincolo de nefiinţă, Suprema biruinţă, adevărata pocăinţă, sincera căinţă Fiinţa ca fiinţă, şi tot ce înseamnă destin sau voinţă. Celălalt e cel care duce povara faptelor noastre E bunul prieten ce la necaz şi nevoie se cunoaşte, Ori iarba ce foşneşte în mirifica pădure, apa cea pură Ce curge la vale şiroaie, fluturele cel cu aripi de foc Buburuza ce veselă zboară din loc în loc, greierele Ce cântă, cântă întruna, păsările ce se-avântă spre ceruri mereu , tot mai sus mai aproape de piscuri de munţi, sau pământul cel răbdător de pungaşi tot mai mulţi. Celălalt trece prin lume uşor, nestingherit, chiar cu dor, schimbă scenarii, joacă mereu un alt rol, Transformă lumea-n decor, E artistul ce nu oboseşte nicicând, mereu creator de valori Şi cu moartea se pare că s-a înfrăţit, parcă-s două bune surori. În timp ce noi ne petrecem în chin, fără vlagă parcă trăim Fără scopuri precise, idealuri şi vise, cum am putea să mai fim ?

62

Universul întreg ne vorbeşte despre cel ce-ar putea să ne fie străin Dacă n-am îndrăzni să-l cunoaştem încet, puţin câte puţin. Pentru El întrebările valorează mai mult decât tot ce noi ştim De aceea iubite străin, pentru tine voi pune întrebarea cea mare, care nu caută răspunsuri, pentru că singur doar tu trebuie să veghezi la naşterea-i cea roditoare La tainica sa, abisală chemare, ziditoare de lumi şi de fiinţe prin simpla-i strigare spre zare Dacă eu nu sunt tu, Celălalt cine şi cum fii-va oare ?

63

CUVÂNTUL ŞI TĂCEREA
La început a fost Tăcerea, adâncă, singură şi fără de viaţă, dar şi fără de moarte Chiar dacă întunericul îi lumina spiritul, ea era umbra a ceea ce va fi fiind în cele din urmă Cuvântul. Cuvânt care crucificat fiind, va muri pentru a renaşte din nou Tăcerea… Însă o altfel de Tăcere, născătoare de sens, purtătoare de Adevăr, punte spre ceruri, focul nestins ce va arde mocnit în fiinţa din noi, Destul spre-a ucide timpul şi nălucirile scornite de minte-i bolnavă Iar din revărsarea prea plinului fiinţei sale, după îndelungi căutări născându-se supremul gol… Cuvântul e cel ce va ieşi în cele din urmă triumfător din marea încleştare, Cel ce va constitui pentru omenire calea spre Marea Trecere, trecerea Dincolo Acolo de unde nimeni şi nimic nu ne mai poate ispiti, Acolo unde neantul se contopeşte cu infinitul, acolo unde ne vom cufunda, sau mai bine zis, ne vom pierde pentru a ne regăsi, în oceanul primordial. Ne vom regăsi paradisul pierdut, îl vom reîntâlni pe El, Creatorul a toate Demiurgul universului, făuritor a celor ce au fost, ce sunt şi vor mai fi, Matrice a celor văzute şi nevăzute, arhetip al celor ce ar fi putut să fie, dar şi al celor ce n-au fost să fie.

64

Precum şi a celor ce vor fi fiind în etern, Născătorul, trăitorul, susţinătorul şi distrugătorul tuturora, fără deosebire… Ne vom fi regăsit esenţa, şi nu doar pentru o clipă, Asemenea adoratorilor mistici, ci pentru totdeauna Vom fi devenit fărâme de lumină în lumina cea veşnică, Notele muzicale ale Simfoniei eternităţii. Şi cu toate astea nu ne vom fi pierdut iarăşi sufletul Nu, nu ne vom fi topit în sânul energiei pierind asemeni unor boabe de spumă, Vom rămâne totuşi noi înşine, alături de Celălalt Împreună cu El, iată în fapt marele miracol al Îndumnezeirii noastre, care chiar dacă pare greu de crezut, cu toate acestea este Adevărul, este Darul lui Dumnezeu pentru noi Oamenii. Dar plătit prin jertfa Cuvântului, prin moartea lui pe Cruce şi suferinţa Tăcerii… Abia atunci în clipa cea sublimă, Clipa marii treceri Dincolo, slăvit fiei numele în veci de veci Abia atunci în momentul eliberării vom cunoaşte ceea ce acum doar dacă bănuim, Îl vom înţelege şi-l vom simţii în mod deplin pe El Pe Celălalt, care spre marea noastră uimire va deveni una cu Noi, iar în cele din urmă nu va mai fiinţa un Celălalt, ci Noi împreună cu El vom alcătui Fiinţa Deplină formată din Energie pură, Energia Totului împreunată cu cea a Nimicului, Energia Cuvântului îngemănată cu a Tăcerii, Energia Sufletului înfrăţit cu Spiritul.

65

CHEMAREA SPRE NEANT
Spre necunoscut mă îndeamnă soarta s-apuc Spre nicăerea sufletu-mi paşii mi-a îndreptat Nici unde n-ajuns-am cu firea-mi cea schimbătoare Aşa a fost să fie, să nu-mi găsesc în nimic alinare. Va fi fiind totuşi măcar o rază de soare, ce stă să Se-aprindă în bezna cea neagră şi stearpă, O voce mă cheamă speriată din neantul plin de confuz Şi totuşi glasul ei îmi sună prea cunoscut s-o refuz Ea ştie, din mlaştina scârbei sufletul meu se adapă. Fără gânduri îmi cere mintea să cercetez nemurirea Lipsită de orice fărâmă de sentiment doreşte inima-mi Să cunosc amarul, deznădejdea, amăgirea şi fericirea, Am ajuns la concluzia că totul e neant, chiar şi iubirea Abia stingerea tuturor celor contrare înseamnă eliberare, Eliberarea de sub jugul fantasmei dualităţii urzită de Maya, cea mai presus de toţi zeii, născută înainte de naşterea timpului, Căci toţi vom fi fiind doar himere şi vise din visul Universului stingher Şi suntem toţi creaţii pentru-o clipă, baloane de săpun Plutind în efemer. Atunci nu-mi mai cere-ţi să cred sau să sper, că viaţa un rost ar fi având Doar Neantul e cel ce stinge contrariile, dar nu prin anulare sau anihilare, cum prost s-a crezut, ci altfel.

66

Tocmai Iubirea e sortită să aneantizeze, să egalizeze Ceea ce ar fi să însemne că prea plinul fiinţează golul, Vidul, neantul. Aşadar chemarea spre Neant semnifică în fapt chemarea Absolutului, văzută doar dintr-un alt unghi Diferit de cel cunoscut îndeobşte, văzută prin prisma unificării, însă nu orice fel de unificare, ci unificarea Prin cuprinderea celor părelnic contrare. Neantul nu se opune defel Absolutului, ci dimpotrivă Doar prin chemarea la sine, în sânul nemişcării mute Absolutul devine ceea ce este. Astfel, chemarea spre Neant înseamnă fuga de repaus Dorinţa unei perpetue transformări, voinţa unei eterne schimbări, chiar dacă pare ridicol, la prima vedere. Dar pentru cel trecut Dincolo e limpede ca lacrima Absolutul fiinţează Neantul, iar acesta la rândul său completează lipsa Infinitului, În acelaşi timp şi sub acelaşi chip Absolutul devine prin Neant, iar Nemicul stinge, şi nu oricum, ci într-un mod paradoxal, Stinge Totul aprinzând Lumina din Întunericul Infinităţii Iluminate.

67

MESAGERUL
Într-un târziu, prin marea trecere l-am cunoscut pe cel de Dincolo, Părea un simplu mesager, dar eu ştiam că nu e chiar aşa cum vroia el să pară Era mai mult decât un simplu mesager, ştiam că era De fapt, însuşi paznicul Porţii Renunţării… Ciudat este faptul că în preajma marelui moment Al trecerii dincolo, l-am cunoscut întâi pe Celălalt, Iar abia mai pe urmă după ce poarta s-a deschis Lăsând în urma ei lumea cu toate aspiraţiile ei mondene, a apărut în prag paznicul porţii de cleştar, Era în fapt ultima dar şi cea mai grea dintre toate încercările la care am fost supus, pe parcursul itinerariului meu spiritual, chiar dacă atunci, în acele momente de cumpănă, nici nu gândeam c-ar fi aşa. Dacă Celălalt m-a condus pe drumul spre înţelegerea Şi în acelaşi timp simţirea Adevăratei iubiri, pe asprul Dar minunatul drum al renunţării de sine şi-al compasiunii pentru toate fiinţele din univers, care nu sunt de fapt altceva decât imagini ale bunătăţii divine, Fărâme de finitudini născute din Marele Tot Divin Cu toate acestea părtaşe la aventura spiritului, ba mai mult, prin sacrificiul Cuvântului îndumnezeite prin Tăcere, oglindind Unicul divin manifestat sub diverse Chipuri aparent diferite… Mesagerul a încercat aducerea aminte a întregii mele vieţi, bineînţeles punând accentul pe acea perioadă Pe care, aşa cum dealtfel singur o recunoştea, mi-a dirijat-o, şi nu oricum, ci orientată tocmai înspre răul

68

din mine, înspre eul meu lăuntric situat însă în acel punct de potenţial scăzut din punct de vedere vibraţional, sau mai corect spus energetic. Aşadar atacându-mă într-un mod cât se poate de josnic, de egoist şi perfid. Prin evocarea acelei nefaste perioade, Mesagerul credea cu tărie că mai poate opri timpul Spera că mă va putea întoarce înapoi din drum, Vroia să mă inducă în eroare, să-mi abată gândurile Într-o anumită direcţie, într-un anumit sens, Dorea din răsputeri să-mi slăbească încrederea în propria-mi persoană, încrederea în Celălalt, Ar fi vrut să mă ruşinez de faptele mele trecute Şi astfel să nu mai îndrăznesc să trec dincolo de poartă, să cred că nu merit şansa, probabil unică Într-o viaţă de om, şansa de a deveni una cu Celălalt. Am rezistat eroic tuturor ispitelor, deoarece nimic nu ar mai fi putut schimba hotărârea mea de-a trece dincolo de mine, dincolo de propriu-mi eu lăuntric, Acolo unde nu mai există tu şi eu, el sau ea, ci doar noi împreună cu Celălalt. Într-un final, fără să poată trezi în sufletu-mi nici scârba, dar nici regretul, Mesagerul îşi de-te duhul Pierind odată cu ce mai rămase din fiinţa-mi întunecată. Iar mai apoi, din cenuşa-i amestecată cu pulberea sufletului meu, se născu o altă Fiinţă, Iluminată Lăuntric de Energia Celuilalt. Abia atunci am înţeles de ce singur s-a numit pe el Mesagerul şi care-i era mesajul, Chiar dacă mulţi nu cred, totul are un sens în Univers

69

Însuşi diavolul, căci acesta era unul din numele pe care Mesagerul le folosea în mod curent în lumea de jos, chiar şi diavolul are un rost, un scop, şi nu unul de rând, ci unul tocmai esenţial, fundamental chiar, Fără de el nu ar mai fi posibilă lupta, fără luptă n-ar exista devenirea, iar fără devenire chiar şi Celălalt Ar rămâne pentru o întreagă eternitate singur.

70

PIERZĂTORUL
Odată trecut în celălalt tărâm credeam că va urma un repaus, sau mai degrabă că va exista o perioadă lipsită de grijile unor istovitoare încercări, eram pe deplin convins că lupta se sfârşise, Dar mă-nşelasem, abia acum venise timpul pentru marile încercări, Restul zbaterilor mele de până atunci nu fuseseră decât simple aventuri. Chiar dacă devenisem una cu Celălalt asta nu însemna că lupta se sfârşise, ci tocmai dimpotrivă, Spre marea mea surprindere, venise timpul să aflu că Energia, de orice fel ar fi fost ea, şi cu atât mai mult când e vorba de Energia supremă, Energia Pură, Suferă schimbări, deoarece aşa era înscris în însăşi legea ei că nimic nu se pierde ci totul se transformă. De astă dată însă, nu mai era vorba despre o luptă surdă purtată împotriva necuratului, şi asta deoarece, Acesta practic pierise topindu-se sau mai bine spus contopindu-se în Noi, Nici despre vreo ispită anume nu putea fi vorba, căci nimic n-ar mai fi putut acum tenta Fiinţa. Şi cu toate acestea era ceva, ce anume n-aş putea spune cu precizie, asta din cauză că limbajul şi deci cuvintele nu pot să exprime pe înţelesul tuturor ceva ce practic nu are corespondent în lumea fizică, care din anumite puncte de vedere este atât de diferită de lumea spirituală. Totuşi, trebuie spus că există şi multe asemănări între cele două lumi aparent diferite,

71

Doar că neputând fi obişnuit cu o astfel de situaţie, Îmi era greu să găsesc o cale de comunicare eficientă Un canal de transfer informaţional coerent. Lăsând la o parte micile neajunsuri cauzate de limbaj, Trebuie spus că şi în lumea de Dincolo există anumite Nivele ierarhice, numite ierarhii spirituale, asta ca o consecinţă, firească zic eu, a faptului că-mi păstrasem identitatea, sufletul individual, Eul propriu sau personalitatea, într-un mod bizar desigur, dar cu toate acestea nu mai puţin adevărat. Şi asta cu toate că devenisem Noi, împreună cu El, cu Celălalt, chiar dacă e greu de înţeles dar nu imposibil. Era evident că înapoi nu mă mai puteam întoarce, altă cale nu exista, dacă pe pământ aveai mai multe şanse de-a purcede spre nemurire, odată împlinită, Nemurirea nu o mai puteai pierde, însă trebuia trăită Nu oricum, ci permanentizând Ideea şi sentimentul unei Pure Iubiri. Odată avută loc, schimbarea sau transformarea fiinţei Trecută Dincolo era pentru totdeauna, era o cale fără întoarcere, asta am înţeles-o din primul moment. Aşadar devenisem un eliberat în viaţă asemenea acelor yoghini celebri ai scripturilor hinduse. Într-un cuvânt, trăiam în două planuri fără frica de ami pierde cuceririle dobândite prin atâta trudă. Existau însă şi pericole majore, era suficientă o clipă de neatenţie pentru a face cunoştinţă cu suferinţa deplină, cu şocul schimbărilor energetice care erau înfricoşătoare Aşadar, Energia era pulsatorie, vibraţiile se puteau modifica la cel mai mic semn de scădere a intensităţii Emoţional-afective.

72

În acest fel am făcut cunoştinţă cu prima treaptă Spirituală din cadrul ierarhiilor “tau”. Pierzătorul făcea parte din cadrul vibraţiilor de frecvenţă scăzută de ordin Tau, de aici şi numele ierarhiei spirituale. Bineînţeles, Pierzătorul nu putea fi altundeva decât Înăuntrul Fiinţei mele, el nu poseda o existenţă concretă şi individuală, căci asta ar fi însemnat că există în afara dumnezeirii atotcuprinzătoare, ceea ce desigur ar fi un nonsens. În concluzie, modificările de pulsaţie îmi aparţineau, iar Celălalt semăna cu un simplu spectator, Celălalt nu intervenea cu nimic în procesul transformărilor energetice, El rămânea mereu acelaşi indiferent de schimbările petrecute în mine, şi asta chiar dacă formam împreună acel Tot Divin Unic, Asta era în fond marea enigmă pe care nimeni nu o poate înţelege, deoarece este într-adevăr dincolo de puterea noastră de înţelegere, este marea provocare. Aşa cum Dumnezeu este Unul singur, unic şi neschimbător în esenţă, şi totuşi mereu altul în manifestare, prezent în toate fiinţele fără deosebire, Este enigma unicităţii în diversitate, sau cum altfel s-o numim, unicitate în multiplicitate ?… Pierzătorul îmi comunica, desigur nu prin limbaj ci prin muzicalitate, că sunt un veşnic pierzător şi că în fapt unirea cu Celălalt nu mi-a adus nimic bun, că am rămas din nefericire un etern călător spre nicăerea, Aşadar, singur printre năluci, fără un scop precis şi, ceea ce era şi mai grav, fără de speranţă. Dacă înainte de marea trecere aveam un scop precis de urmat, acum pluteam în van în nefiinţa Celuilalt,

73

Iar Fiinţa Celuilalt îmi apărea şi-acum străină, de neînţeles, şi asta deoarece, Lumina în care credeam că mă scald era de fapt întunericul Nefiinţei noastre. M-am înşelat crezând că odată trecut Dincolo contrariile vor dispărea cu totul, dimpotrivă, Abia acum resimţeam, mai acut ca niciodată, trăirea în dualitate, eu însumi eram Pierzătorul etern în căutarea unei linişti ce nu există nici Dincolo.

74

AL TREILEA
Al treilea, după Mesager şi Pierzător, numit aşa doar temporar, pentru a numi ceva de nenumit ţinând doar de o anumită ordine, S-a dovedit a fi destul de sus, desigur pe o scară a valorilor spirituale, o scară arbitrară ce-i drept, Dar şi aici la fel ca oriunde totul este relativ, nimic nu este definitiv, nimic dinainte hotărât, în cele din urmă am putea spune fără putinţă de tăgadă, că în fapt, Dincolo înseamnă Aici, iar Celălalt e la fel de prezent Aici ca şi Dincolo, totul depinde doar de noi. Este binecunoscut că sacrul se camuflează în profan şi misterul în banalitate, La fel cum observatorul devine una cu obiectul observat, Omul devine una cu El, una cu Celălalt, Mintea se confundă cu inima, intelectul cu sublimul sentimentului, Absolutul cu Neantul, şi totuşi mai există ceva, un al treilea de nenumit, Al treilea situat nu din punct de vedere spaţial ci vibratoriu, pe un nivel energetic numit relativ “tot” La fel cum Pierzătorul se situa în cadrul vibraţiilor de frecvenţă scăzută numite “tau”, dar Al treilea situat pe o treaptă mult superioară Pierzătorului, Aşadar, un nivel energetic superior, şi poate tocmai de aceea mai greu de definit în cuvinte. Al treilea este asemenea cursului unei ape, întruna curgând la vale El dă impresia că este mereu un altul Când în fapt El este tot timpul şi mereu acelaşi fluviu.

75

El este Iluzia Urzită de Maya, Eternul Dao, Tablele Legii lui Iahve, Dharma lui Brahma, Visnu şi Shiva, Vedele Rişilor, Avesta lui Zarathustra, Legea Iubirii Christice; Al treilea e dincolo de dualitate, sau mai bine zis dualitatea însăşi născută prin moarte, Orchestra care cântă Simfonia Eternităţii, corul care acompaniază vibraţiile Tăcerii, Crucea pe care sta răstignit Cuvântul, Eterna Axis Mundi, Arborele Cunoaşterii din Edenul biblic, Lira lui Orfeu, Fulgerul lui Zeus, Ciocanul lui Thor, Toiagul lui Moise; Sublima Luntre cu care Buddha ar fi trecut Dincolo, în starea de Nirvana Stingerea Eternă, Mântuirea Creştină, Nemurirea Geto-Dacă, Eterna Reîntoarcere, Sophia Gnosticilor, Piatra Filosofală a Alchimiştilor, Kabala Evreilor sau Corpus Hermeticum al marelui Trismegistus. Aşadar mereu prezent, Al Treilea ar putea fi numit Veşnicul Martor sau Supremul Spectator, Detaşat de tot şi de toate, şi totuşi mereu implicat în mersul lucrurilor, iată mesajul său mut lansat spre veacuri…

76

VOLUMUL II

TRIUMFĂTORUL

77

I. TÂLHARUL ŞI MAYA

78

TÂLHARUL ŞI MAYA
Ultima treaptă a deveniri, dacă putem spune aşa, cu toate că acum nu mai există Nici urmă de vreo clasificare, toate pălind în comparaţie cu straniu-i chip, Este cea a Tâlharului care a devenit pe deplin liber, Libertate obţinută prin însuşirea puterilor Mayei… L-am cunoscut pe Tâlhar, într-un final de basm, O poveste fără de sfârşit şi fără de început, Dar fără de care totul e straniu vis, închipuire de nebuni… Semăna cu Tâlharul de pe Crucea Golgotei, era aidoma Noului Adam cel înviat din Moarte, Părea a fi însuşi Celălalt, şi totuşi era un altul… Privind la el cu recunoştinţă, începeam să-mi dau seama că eram eu însumi Privit ca într-o oglindă magică în care se oglindeau toate chipurile prezente, trecute şi viitoare… Acesta este în fapt prototipul Învingătorului, Triumfătorului asupra destinului, Chipul Supraomului devenit Dumnezeu şi Om deopotrivă, Odată cu naşterea sa izbăvitoare toate celelalte chipuri efemere ale Mayei Au dispărut ca prin farmec, Odată pentru totdeauna… De ce numele de Tâlhar din moment ce tot ceea ce obţinuse era realizat prin trudă şi jertfă, Prin propriile strădanii, de ce ?

79

Răspunsul aveam să-l aflu altădată, momentan nu înţelegeam mai mult. Ştiam doar atât, mă aflam pe treapta supremă a evoluţiei spirituale, Pe nivelul vibraţional numit relativ “thor”. Restul abia mai târziu… Tâlharul îmi vorbea cântând, cuvintele sale deveneau note muzicale exprimând Muzica sferelor, Divina muzică celestă auzită doar de spiritele elevate : “ Eu sunt Tu, Tu eşti Eu, Noi suntem Dumnezeu, Nu există scop, nu există finalitate, Totul curge spre El, Eternitatea n-are sfârşit, Omul e liber necontenit, Ţelul e El . Doar forţa lipsită de scop e eternă, totul e straniul joc al Mayei, ce viaţa o scoate din magica-i urnă, Să nu te mai rogi ci mai bine să binecuvântezi În tine şi-n Celălalt doar să crezi…”

80

ABRAXAS
Nimeni nu poate îndrăgi viaţa mai mult, decât cel ce-o refuză, În numele asprei libertăţi, Nimeni nu crede în Dumnezeu mai mult, decât cel ce aruncă asupră-i nemeritate învinuiri şi hule, În numele unei îndreptăţite revolte, Nimeni nu-i preţuieşte cu-adevărat pe semenii săi mai mult, decât cel ce-i apostrofează cu neţărmurită blândeţe, Nimeni nu este adevărat înţelept mai mult, decât cel ce necontenit se află-n roditoare dilemă, În numele unei ştiinţe a întrebărilor, Nimeni nu este veşnic artist mai mult, decât cel ce neobosit caută să desluşească chipul divinului în cele aşa zis lumeşti sau profane, Nimeni nu iubeşte natura-nconjurătoare mai mult, decât cel ce ferice se pierde pe sine-n adâncurile ei frumuseţi. Iubirea însăşi este o sabie cu două tăişuri, o monedă cu două feţe, ea poate degenera în gelozie şi ură sau poate atinge apoteoza prin deplina compasiune, Aşadar, totul în lume poartă amprenta dualităţii Totul oglindeşte cât se poate de limpede chipul divinului Ianus preschimbat în chipul Abraxasului, Dumnezeu şi Diavol deopotrivă. Dualitatea pare să fie însăşi calitatea de bază a lui Celălalt, sau mai bine zis Modelul prin care acesta se manifestă vizibil în lumea celor cuprinse de finitudine

81

Iar în această lume duală îngrădită de spaţiu şi timp Omul este cel sortit să-şi ducă teribila-i povară – Libertatea plătită prin jertfă de sânge, Cunoaşterea izvorâtă din zbateri şi plângeri, El este cel chemat să-nţeleagă tot rostul, el joacă rolul eternului Parsifal, Dar şi al veşnicului Sisif, Prometeu înlănţuit de conştiinţa de sine, trăind cu speranţa că într-un târziu I se va dezvălui sensul acestor dramatici trăiri, Scopul minunii acestui infern numit Viaţă. Totul este devenire, pare să strige Omul bătând mânios cu pumnii la porţile infinitului, aproape de hotarele nevăzute ale dumnezeirii… Măcinat de îndoieli şi înspăimântat de propriu-i chip Frământat de chinuitoare întrebări, disperat în faţa morţii, dar mai ales deznădăjduit de caracterul trecător, înşelător al scurgerii clipelor, Omul încearcă Încearcă mereu… Chiar însăşi Creatoru-i cuprins de îndoielnice gânduri, pare a-i aproba gesturile, încercările şi efemerele-i zbateri, Glasul Demiurgului se-aude de dincolo de timp, de spaţiu, de eternitate, Fredonând melodia spiritului, strania melodie a Absolutului : “ Nimeni nu poate cunoaşte nimic, fără să înţeleagă deplina suferinţă, Nimeni nu este liber cu-adevărat până ce nu-şi înţelege menirea… Omule, adânci taine zidit-am în sufletu-ţi divin Neasemuite mistere zac ascunse înlăuntrul fiinţei tale, Descoperă-mi calea ce duce-n spre mine 82

Dezvăluie-mi chipul ce se-oglindeşte în faptele-ţi nepieritoare, Caută să-ţi depăşeşti limitele impuse de propriile-ţi slăbiciuni, de propria-ţi ignoranţă, Căci altele nu-ţi sunt impuse… Şi chiar dacă pentru toate acestea şi încă multe altele va fi trebuind să mă ucizi Cu toate astea continuă-ţi Marşul triumfal spre imensitatea infinitului cosmic, Căci orişicum, spiritul va renaşte din nou, iarăşi şi iar la nesfârşit, Dar de fiecare dată va fi un altul, Nou, mai înţelept, mai bun, mai falnic şi mai revoltător… Întrebările tale vor fi pentru mine ample răspunsuri Îndoielile tale vor fi pentru mine trainici speranţe, Prin moartea ta eu voi renaşte, prin suferinţele tale voi cunoaşte ceea ce numai tu îmi poţi dărui, Viaţă eternă, trăire sublimă, visuri măreţe şi reverii. Eu sunt ca tu să poţi exista, tu eşti ca eu să mă pot bucura, Fără de tine nu-i sentiment, gândul devine pururi absent, Tu eşti lumină şi întuneric, spirit şi suflet, dublu eteric, Născut din haos, ordinea s-o reînfiinţezi, din ordine haosul să-l recreezi, Toate acestea în dar le-ai primit, fără de ele n-ai fi trăit, Însă prin asta eu însumi pe mine m-am descoperit.”

83

PANORAME DE DINCOLO…
Lumea văzută de dincolo pare mai ireală decât lumea Spirituală văzută de acolo unde sunteţi voi, dragii mei prieteni, chiar moartea pare un vis frumos pe lângă surogatul pe care nu demult îl împărtăşeam cu voi, Când aveam impresia celei mai Reale dintre lumile Posibile…iar acum realul se dovedeşte a fi cea mai Cruntă iluzie din câte există în întregul Univers. Poate o să vi se pară ciudată predica mea despre ceva cunoscut vouă, amarnic vă înşelaţi iubiţii mei colegi De suferinţă, nu ştiţi nimic despre infernul ce vă-nconjoară şi vă ademeneşte zilnic, Cât despre mine, puţin mai încolo, dacă veţi fi capabili de-nţelegere, Vă voi promite dezvăluirea unei lumi aparte, lumea celor pregătiţi pentru o nouă confruntare cu spasmele şi durerile renaşterii acolo în sânul iadului terestru, Înrolaţi pentru o nouă aventură a spiritului încătuşat de bună voie în materie, preţul plătit e inimaginabil de scump dar rezultatul obţinut depăşeşte puterea Noastră de înţelegere. Probabil vi se pare ciudată această înfrăţire a hoitului cu sufletul, dar altfel nu e posibilă regenerarea Divinităţii, sporirea energiei divine, chiar dacă pare de necrezut Dumnezeu are nevoie de Creaţie pentru A-şi putea lărgi orizontul energetic peste limita posibilităţilor entropice. Prin Creaţie, prin trăirile spiritului încătuşat de materie, câmpul energetic al Creatorului devine la infinit putându-şi experimenta posibilele limitări. 84

De fapt, înainte de Creaţiune Dumnezeu cunoştea totul doar teoretic, după zămislirea Universului El devenea potenţial cunoscător al Totului din perspectivă practică, aşadar Dumnezeu trăieşte în Noi Şi prin Noi El este astfel un Dumnezeu pe deplin Viu. În primul moment al apariţiei unui nou suflet prins în matricea materiei Lumea primeşte un impuls special, iar ea la rândul ei răspunde printr-o Reacţiune care învăluie fătul încă din primele momente ale conceperii sale, Depinde însă de factorii genetici dacă viitorul prunc va răspunde corect La mesajul codificat al lumii acesteia, o interpretare cât mai aproape de Realitatea mundană îi va permite noului născut să parcurgă mai uşor Treptele deveniri sale ca Om, ajungând un bun păstrător şi de asemenea Un valoros artefact cuantificator al energiei divine. Primul scâncet al copilului va însemna răspunsul spiritului la atingerea Nucleului său energetic, impactul fiind aproape întotdeauna dureros Există şi excepţii, datorită în primul rând factorului temporal scăzut scurs De la ultima moarte a individului la prima naştere ca nou apanaj al Creaţiei. Scufundarea aceasta în mocirla terestră seamănă cu un imens „Patinoar Spiritual” În care se află căzute, alunecând pe gheţuşul spirtului, noile fărâme de energie 85

Erupte asemenea unor lave incandescente din vulcanul originar numit Dumnezeu. Un timp nedefinit, nimic nu pare a atenua căderea liberă a infinitezimalelor particule De energie, dar în cele din urmă zestrea genetică a fiecărui individ şi moştenirea Vieţilor trecute desfăşurate odinioară sub diferite forme structurale, încep încet Să-şi lase amprenta, noul material informaţional va echilibra situaţia. Începe copilăria propriu-zisă a fiecărui individ, funcţie de diferiţi parametri Energo-informaţionali şi de biocâmpul propriu fiecăruia în parte, are loc Ceea ce ar trebui să fie, şi pentru cei mai mulţi dintre noi este, deplina fericire. Adică, vârsta copilăriei, atunci când se formează caracterul uman şi se trezesc Diferitele aptitudini, atunci când prind contur cele mai îndrăzneţe vise ale noastre. După starea febrilă iniţială, în timp ce acumularea energetică a cuprins fiinţa Are loc fenomenul uitării, care aduce cu sine liniştea dinaintea furtunii Situaţia poate fi comparabilă cu legănarea unui Hamac, aşa şi este numită starea de atemporalitate a copilăriei după ieşirea din Patinoar, „Hamacul Spiritual”. Învăluit în propriul mister, spiritul pare că doarme legănat fără griji în sânul Mânuit cu dibăcie de sentimentul pur al iubirii, acum intelectul pare că doarme. 86

Într-adevăr, după o perioadă de acalmie ce durează diferit la fiecare om În funcţie de nivelul său vibraţional, starea edenică a copilăriei se pierde cu timpul Intervine stadiul pubertăţii juvenile, când are loc transformarea fiinţei Are loc trecerea prin „Tunelul Spiritual”, starea de linişte caracterizată prin Unduirea Hamacului se transformă la trecerea prin Tunel într-o furtună Uraganul dezlănţuit al intelectului părelnic adormit, Acum se definitivează ultimele trăsături ale caracterului şi se trasează drumul ce urmează a fi urmat, La fel ca toate celelalte, şi această perioadă variază de la individ la individ. Esenţial este ca spiritul să reuşească ieşirea din Tunel, altminteri va suferi enorm Evident că şi omul va trece prin chinuri insuportabile, este perioada cea mai Dificilă din întreaga aventură a încarcerării spiritului în materie, Tunelul trebuie Trecut şi depăşit, după care urmează devenirea propriu-zisă a individului. Indiferent de trăirile sale, căderile sau urcuşurile spirituale vor fi acut resimţite de Divinitate, acum Intervine Cristul Cosmic, care va trăi alături de persoana umană Toate bucuriile, nefericirile, durerile noastre, fără să intervină decât la cerere. Spiritele elevate vor fi conduse de către El spre o nouă cale spirituală numită 87

„Puntea celor singuri Aleşi”, în funcţie de faptele şi gândurile candidaţilor aspiranţi La această ierarhie spirituală, unii vor ajunge să cunoască încă din viaţa terestră Toate formele de manifestare a Unicului Divin din Univers şi vor conlucra împreună Cu Cristul Cosmic la modelarea nu numai a propriei lor fiinţe ci şi a altora care Au acceptat şi solicitat ajutorul ceresc. În cele din urmă vor recunoaşte că lumea în care trăiesc este o iluzie, o proiecţie Astrală a spiritului divin conţinut de propriile suflete, dar iluzia este necesară Şi vălul odată scuturat vor înţelege rostul acestui periplu imaginar. De fapt prin iluzia numită viaţă realul sporeşte indefinit spre Absolut şi atunci Se dovedeşte că Iluzia Cosmică numită Maya este Puntea spre Cealaltă Realitate. Aşadar nu fiţi trişti, adevărul nu-i chiar aşa de înspăimântător precum părea La începutul povestirii mele, irealitatea acestei lumi naşte Adevărata Realitate Prin trăirile percepute în viaţa de zi cu zi, spiritul se hrăneşte cu Energie Impulsurile trăirilor noastre se dovedesc deci a fi adevărate, dincolo de scenariile Derulate în fiecare caz în parte. Infernul numit viaţă terestră în fapt nu există Doar trăirile noastre sunt reale, sentimentele, gândurile şi faptele noastre conduc

88

Spiritul spre ultimul stadiu spiritual numit „Miriştea” despre care însă nu pot Nu pentru că nu vreau, ci pentru că nu am cum să vă spun ceva, căci nimeni Nu poate vorbi despre Mirişte decât Creatorul. Spiritele care nu reuşesc să perceapă Cristul Cosmic vor părăsi scena numită „Puntea celor singuri Aleşi” şi-şi vor continua periplu iniţiatic în funcţie de Acumulările energetice realizate, urmând alte noi cicluri de evoluţie la nesfârşit Până vor reuşi să se desprindă de Iluzia cosmică şi vor realiza că sunt părtaşi La marea aventură a Spiritului Divin pribeag pe Cărările Absolutului Etern…

89

PURGATORIUL
Exisă o zonă strict delimitată de celelalte stări spirituale prin Caracterul special pe care-l îmbracă aici faptele, gândurile şi sentimentele Întreţinute de trecerea noastră prin diferitele dimensiuni spaţio-temporale Percepute de celelalte fiinţe ca fiind ambigue prin bagajul informaţional incoerent Transmis lor, sau resimţite prin prisma unei neplăcute balansări dintr-o parte În alta a „cântarului energetic”, aşadar vădind un caracter instabil dătător de Nesiguranţă, o zonă crepusculară intermediară numită „Purgatoriul celor Nedecişi ”. Este practic o prelungire a trăirilor a căror impuls nu a putut fi convertit în Semnale energetice stabile, instabilitatea fiind cuvântul de ordine în acest loc Asemănător în unele privinţe cu indecizia trăită în zona „Tunelului Spiritual ”. Purgatoriul este singura zonă intermediară care face legătura între lumea fizică Şi lumea spirituală, nu există o lume a spiritelor damnate, nimeni nu este condamnat Singura pedeapsă fiind dată de propriile-ţi fapte, iar efectuarea pedepselor coincide Cu formarea materialului informaţional prin care individul îşi construieşte singur

90

Propria-i soartă, acceptând să-şi încarcereze spiritul în materie, sufletul reprezentând În fapt, zestrea informaţională proprie fiecărui individ acumulată în diferitele peregrinări Prin vieţile trăite atât pe pământ cât şi în alte sisteme solare din miriadele de roiuri galactice Prezente în imensitatea infinitului cosmic, Universul reprezintă deci scena în care se Derulează toate transformările energetice ale spiritelor create de bunul Demiurg. „Purgatoriul celor Nedecişi ” coincide cu Neantul, în liniştea sa siderală nimic nu se întâmplă Nu are loc nici un schimb energetic cu exteriorul, este o linişte aparentă deoarece În interiorul acestui Hău Cosmic se produc evenimente care frizează absurdul Timpul curge în sens invers, şi totul este retrăit de la coadă la cap până în momentul Decis de entropia divină, când în urma unei uriaşe explozii spiritul simbolizat De lumină reuşeşte să scape din braţele hoaţei găuri negre şi redevine apt pentru O nouă înrolare în marea aventură spirituală numită viaţa noastră cea de toate zilele. „Purgatoriul celor Nedecişi ” se comportă asemenea unei gigantice găuri negre Care acumulează lumina spirituală şi o închide în sine însuşi în mod egoist într-o Încercare disperată de a fura energia divină, ferecândo de spaimă de însuşi Creatorul Dar totul face parte din dreapta judecată a lui Dumnezeu, restul e simplă iluzie. 91

Aşadar, toţi cei care încearcă să se sustragă vieţii, încercând diferite metode de suprimare Începând cu sinucigaşii şi terminând cu propovăduitorii stării de Nirvana vor face Pe pielea lor cum s-ar zice, cunoştinţă cu Neantul suprem, alături de ei vor fi prezenţi Toţi acei „căldicei” cum îi numea Iisus, adică toţi cei indecişi, care stau în cumpănă. În concluzie, Purgatoriul nu este de dorit de către nici o fiinţă, trebuie să fii hotărât Cei care aleg o cale sau alta, indiferent care, vor continua în funcţie de alegerea făcută Unii vor perpetua jocul cosmic al renaşterilor în lumile fizice iar alţii vor participa Alături de Crist la o viaţă în Spirit, devenind modelatorii Universului fizic. Cei indecişi şi cei care au înfăptuit păcatul capital al sinuciderii, vor trăi starea Indefinită, nerostuită, absurdă şi himerică a „Purgatoriului celor Nedecişi ”.

92

IMN ÎNCHINAT MAYEI
Speranţe se nasc şi mor la răspântie de veacuri, doar tu veşnic tânără, treci nepăsătoare pe lângă toate chipurile manifestate în devenire, jocul tău minunat pare sortit eternităţii, Prin feluritele măşti surprinzând divinul în toată splendoarea sa, Nălucirile tale întrec în frumuseţe orice închipuire, Realitatea pălind în faţa amăgirilor scornite de tainicaţi fire. Tu cea fără de chip, căci toate-s topite prin farmecul tău, Luminează-mi calea spre cele nepieritoare şi veşnice, Nu mă lăsa cuprins de tainica-ţi chemare, mai bine alungă orice Imagine din mintea mea bolnavă din cauza închipuirile născocite de tine. Nu mă osândi asemeni zeilor, care-n nebunia lor se cred atotputernici Lasă-mi libertatea de alegere şi-ţi voi închina cântecul inimii mele. Topeşte-mă în braţele tale ce cuprind nemărginirea dar lasă-mă Să respir suflul nemuririi ce se scurge printre degeteleţi răsfirate, Cuprinde-mi sufletul prin atingerea pleoapelor mele firave dar lasă-mă Măcar o clipă, să pot surprinde prin ochii tăi înlăcrimaţi eternitatea, Şi nu lăsa uitarea să-mi stingă dorul meu de Absolut.

93

Nu vreau să mă las prins de magicu-ţi dans, permitemi doar să cânt Iar vocea-mi sugrumată de emoţie-ţi va cânta prin tăcerea ei, imnul Tainic al regăsiri fiinţei tale în sânul oceanului primordial, iar eu în noianul Învolburatelor tale ape mă voi pierde pentru a renaşte din nou. Prin glasul tău sidefat voi respira nemurirea, adormind la căpătâiul tău Voi trezi spre un nou drum universul cel pierdut prin divinu-ţi joc Uitându-mă pe mine însumi, îţi vei putea cunoaşte adevăratul chip. Suntem uniţi prin tainic legământ să hoinărim stingheri prin universuri Jucând mereu acelaşi straniu joc, cântând mereu aceeaşi melodie Vom reuşi o clipă să oprim din mers, eternitatea în fuga ei spre neagra veşnicie Iluzia temporală fiind zdrobită, împreunaţi cu magicaţi ispită vom slobozii Spre Absolutul magic tot necuprinsul energiei veşnic schimbătoare, Lumina-şi va sporii a ei intensitate şi noaptea va rămâne-n moarte o şoaptă Căci demonul răpus de nebunia nopţii urlând sfâşietor de dor, va fi înfrânt Iar Dumnezeu uimit de sine însuşi, va ridica un imn de slavă-n inimă şi-n gând.

94

II. ETERNUL ADAM

95

ETERNUL ADAM
Visurile s-au născut din lacrimi şi durere, din lupta cu sine Omul a născocit frumuseţi ispititoare, libertatea fiindu-i dreaptă Călăuză spre nemurire. Suntem pe veci îndatoraţi lui Adam Pentru curajul nebun şi curiozitatea de care a dat dovadă Abia odată cu nesăbuita-i îndrăzneala s-a născut Omul, Iată aşadar tâlcul poveştilor bogomile, în care naşterea minunatei Făpturi-Omul, este pusă în seama lui Satana şi a bunului Dumnezeu. Câtă înţelepciune în judecata ciudatelor secte gnostice şi cât adevăr Dar fără înţelegerea deplină a acestor stranii semnificaţii, oricât Ne vom strădui, nu vom înţelege enigma sufletului omenesc Şi dilema în care s-a aflat Creatorul în momentul creaţiei… Adam a ales pentru noi toţi, în numele nostru, dar a ales paradoxul Când putea să se mulţumească cu simplitatea şi inocenţa În detrimentul blândeţii copilăriei el a ales suferinţele maturităţii.

96

Copilăria pierdută va fi pe veci visul de aur al unei omeniri obosite Hrănite destul cu iluziile unei libertăţi împovărătoare, Singura vină a nefericitului Adam, dacă o putem numi aşa, este visarea Cutezanţa de-a privi nemurirea din lăuntrul fiinţei sale Dorul şi visarea îi va purta paşii spre nemărginire, trecând prin abis Împleticindu-se în mocirla deznădejdii, purtându-şi cu semeţie poverile Omul se va înnobila în cele din urmă, iar universul întreg va cânta biruinţa Supremă, unica fiinţă eternizată în devenire, OmulDumnezeu… Mesajul Noului Adam, către eternul Adam acesta este: Fiţi voi înşivă ! Şi veţi moşteni universul, odată cu răstignirea de pe Golgota Dumnezeu a înţeles ce înseamnă să fii Om, datoria noastră acum Şi pentru totdeauna, e să înţelegem Dumnezeirea în toată splendoarea sa Să o recunoaştem în noi înşine şi-n jurul nostru, dincolo de dualitate…

97

RENUNŢARE
Am renunţat la zeii noştri din vechime şi-am pierdut Noţiunea libertăţii, am câştigat în schimb trufia de-a fi veşnici În moarte evident, căci neantul ne urmăreşte pas cu pas Dincolo de orice încercare, Diavolul ne este singurul prieten Doar el ne mai poate răbda trecerea prin monstruoasa lume. Privirile noastre rătăcite nu mai suportă imaginile propriului eu Oglindit în apele tulburi şi urât mirositoare ale unui intelect devenit infect. Stafia din Iudeea ne poartă surâzătoare poverile, putregaiul şi veninul, iar noi, Zilnic coborâtori din neant, vom culege doar roadele semănate de alţii, căci Furtuna din suflete ne-a răscolit simţurile, devenite simple instrumente ale plăcerii. Dar nu, nu recunoaştem ruşinea de-a fi devenit jalnice cadavre vii Închinători la zeu străin, pierduţi pe veci din urna timpului Vom schimba libertatea pe nimic, pe oarbe şi palideamăgiri. Din păcate, cel venit să ne-aducă suprema eliberare de sub jugul tiranic Al sorţii, nu şi-a onorat promisiunea, am fost aruncaţi în robia

98

Cea mai cruntă, în numele unei false iubiri, haosul şi anarhia Rezultate sunt noii idoli ai tragicei şi-odioasei noastre istorii. Cine îşi uită zeii, blestemaţi vor fi pentru totdeauna, indiferent de motivul invocat, Vor purta de-a pururi prin veacuri stigmatele trădării, căci fără milă fii-vor Jertfiţi pe altarele ignoranţei, coborâtori din basmele uitării, ocnaşi indiferenţei Năluci plăpânde tremurând de ancestrala frică, chipuri de stârv Mustind de putregaiuri, într-un târziu vândute la loteria mântuirii de-un zeu nebun. Recolta cea bogată de suflete pierdute în numele celui viclean Se va dezvălui slutelor noastre făpturi rânjind sarcastic şi batjocoritor Şi-ncununaţi cu laurii solemnei admiraţii de sine vom silui chiar Adevărul Să poarte pecetea mândrei noastre reuşite, iar peste Universuri stăpână Suprema minciună îşi va purta cu semeţie însemnele trudnicei renunţări. Adevărul devenit simplă iluzie, dreptatea oferită celor puternici Iată ce-am câştigat în schimbul oarbei credinţe, Spectrul înfiorător al iadului naşte ilaritate într-o lume devenită ea însăşi cel mai cumplit iad posibil, scena celor mai terifiante întâmplări. Adam în chingile lui Satan răsuflă de-acum uşurat

99

Misiunea sa a fost îndeplinită, iar rezultatul este cel care se vede Şi din nefericire nu putem interveni, deoarece uscăciunea ne-a cuprins inimile Focul păcatului a stors până la completa epuizare ultima picătură de suflet Pe care am păstrat-o pentru ultima încleştare cu demonul, Deveniţi hoituri fără vlagă vom putrezi în curând pe străzile Pavate cu osârdie de truditori ai celui viclean, străinul din umbră. Lumina, prinsă cu străşnicie în laţul dibaci întins peste hotarele nemărginirii De către hainul întuneric al necunoaşterii noastre, asemenea unei găuri negre Schingiuită de vie, siluită să se închine umbrelor eternei nopţi Va aştepta o eternitate sămânţa demiurgică, ziditoare de spaţii În speranţa clipei din urmă, clipa Cuvântului ieşit din baierele tăcerii. Şi-atunci în chinurile facerii, născut din moarte, Noul Adam va rupe cercul Ignoranţei, astfel că intelectul domesticit prin lungi asceze va scormonii imensitatea Iar miracolul şi straniul sentiment vor colinda din nou liberi aşteptând Până când va veni Eliberatorul, cel fără dorinţă şi fără de chip Dar tocmai de aceea luptătorul neînfricat al ispitelor cereşti, Călătorul

100

Care va schimba faţa întregului Univers într-o temerară încercare De zidire a unei lumi noi, asemenea unei pietre filosofale aţintite spre Cer. Cuprinşi de îndoială, îngerii, temători, vor deveni şi ei oameni, iar zeii Cântând voioşi ziua regăsirii, vor aduce şi ei prinos de recunoştinţă Triumfătorului Supremului eliberator al unei divinităţi căzute sub robia propriilor iluzii. Adio, vom spune fericirii veşnice, iluzia supremă de odinioară Acum vom trăi libertatea de-a fi noi înşine, fără intervenţii străine De cugetul nostru, vom trăi în sfârşit asemenea lui Dumnezeu.

101

DULCE ISPITĂ
Şi eu ca mulţi alţi ucenici ai neputinţei mi-am găsit pacea sufletului Închinând imnuri de slava zeului Bacchus, gustând din aromele ispititoare Alcătuite cu bun gust de zurbagiul zeu, plutind purtat de aburii alcoolului Dincolo de mine, acolo unde în mod obişnuit nu eram în stare să ajung. Beţia poate produce acea detaşare râvnită de sufletul doritor de a se hrăni din nemurire, Adormirea instinctelor primare şi trecerea noastră în pragul unei noi fiinţări Desigur, pentru cei nepregătiţi spiritual, zeul bahic constituie o ameninţare pentru Bietele lor făpturi, lăsându-se subjugaţi de iluziile născocitoare ale zeului pot decădea În cele mai jalnice chipuri cu putinţă, există o adevărată artă a beţiei care trebuie însuşită, altfel Vom cădea pradă mâniei, lipsiţi de înţelegerea realităţii vom ateriza în cel mai crud şi mai nefast Imperiu, imperiul dezlănţuirii poftelor trupeşti şi tuturor celorlalte patimi, care ne vor înlănţui sufletul Pentru o întreagă veşnicie, în chingile Iluziei, Pentru cei iniţiaţi în tainele bahice există o desfătare a simţurilor dincolo de Cuvinte, o pierdere a eului în Oceanul nesfârşit al eternităţii, cufundarea în Adâncurile Adevăratei realităţi, având totodată privilegiul cunoaşterii nemijlocite a divinului joc

102

Cosmic în toată plenitudinea şi splendoarea sa. Adevăraţii artişti şi mistici cunosc sentimentul pierderii eului lor lăuntric în zarea nemărginirii, Beţia extatică a redevenirii Noastre ca fiinţe plenare, Renaşterea din nou în sânul luminii celei veşnice a dumnezeirii….

103

ILUZIE ŞI AMĂGIRE
Multe sunt drogurile cu care ne hrănim iluziile, dornici de noi experienţe Suntem dispuşi la orice sacrificiu pentru alungarea adevăratei realităţi Însăşi singurătatea în care ne afundăm cu cerbicie nu este decât o dulce ispită. Prea obişnuiţi cu măştile scornite de firea noastră schimbătoare Uităm care este eul nostru lăuntric, sub diferite chipuri înşelătoare Stă ascunsă însăşi esenţa fiinţei noastre, care uneori răbufneşte când Ne aşteptăm mai puţin, dar chipul divinului din noi, sămânţa de lumină Celestă, trebuie ţinută sub obroc cu orice chip, ne este ruşine de adevărata Înfăţişare, care diferă enorm de hidoasele măşti iluzorice cu care ne împănăm. De unde oară această aplecare spre iluzie şi frica de realitatea fiinţei de lumină ? Cum e posibilă metamorfozarea eului nostru sub nenumărate şi stranii înfăţişări ? Există eterna scuză a instinctului de autoapărare, apărare în faţa cui ? Chipurile în faţa societăţii, suntem astfel cu toţii sihaştrii unei lumi de carton. Cu fiecare mască adăugată eului lăuntric, ne depărtăm tot mai mult de esenţă

104

De spiritul divin din noi, în fapt asemănarea cu acei călugări care fug de lume În speranţa că vor găsi imaginea pierdută a Dumnezeului din noi în pustietate, Este izbitoare, la fel şi noi ne ascundem eul din faţa lumii şi credem în false chipuri Până la urmă cufundaţi în multitudinea iluzoricelor măşti vom uita care ne este Adevăratul chip, nu vom mai putea distinge cu claritate originalul de falsurile jocului Acesta primejdios al purtatului măştilor, devenit un hallowen înfiorător şi jalnic. Ascunderea în faţa realităţii, laşitatea de care dăm dovadă este o boală gravă care Pe zi ce trece ne macină sufletele, şi asta începând cu izgonirea din rai când cuplul Edenic de după căderea în păcat se ruşina la vederea adevărului etern, încercând Probabil pentru prima oară în istoria umanităţii decăzute, să fugă de chipul Creatorului. Asumarea realităţii presupune curaj şi hotărâre, calităţi de care omul de ieri şi de azi Se pare că duce o acută lipsă, fuga de responsabilitatea faptelor sale este adevăratul Şi singurul păcat de care se face vinovată stirpea umană odată cu Adam, restul este Fantezie născocită de minţi bolnave, slăbiciunea de care dă dovadă omul în faţa Amăgirii scornite de diavol aceasta este, aruncarea răspunderii pentru faptele sale În spatele unei divinităţii blânde şi iertătoare, sau învinuirea şarpelui pentru neputinţa 105

Propriei persoane, suntem mai perfizi decât orice diavol care ar putea exista. Însuşi Mântuitorul devine neputincios în faţa unor suflete meschine care trişează mereu Până când vom accepta să ne schilodim sufletul cu amăgiri efemere nu vom putea Să devenim părtaşi la nunta spiritului, nu vom putea vibra în armonia comuniunii hristice, Vom putrezi asemenea trupului de carne, vom pieri ca nişte hoituri în neantul nefiinţei. De ce trebuie să alegem întunericul nefiinţei noastre, când o întreagă eternitate ne aşteaptă Cu braţele deschise, pentru a ne adăpa la izvorul fericirii veşnice şi a ne scufunda în lumină ?

106

PLÂNGÂND PE SATAN
Peregrin pe abruptele cărări ale Absolutului, în mod inevitabil Te loveşti de cel care ne-a eliberat de ignoranţă, prinţul tenebrelor Duhul necurat al prăpăstioaselor noastre cugete, eterna întrebare Spiritul îndoielilor şi artizanul minciunilor, veşnicul neliniştit – Satan. Universul întreg îi simte răsuflarea, căci fără de el totul ar fi static Mişcarea există datorită prezenţei sale printre particulele elementare Neobosit călător, acest ins solitar pare un biet Sisif, veşnic condamnat Să-şi poarte povara, oamenii fiind singurele fiinţe care îi înţeleg zbuciumul. Însă el nu poate fi iubit, cel mult dorit, dar şi atunci condamnat la distrugere Căci tot ce atinge cu fiinţa-i întunecată se transformă în praf şi pulbere Toate descoperirile sale, toate misterele pier odată ceau fost dezvăluite Şi totul reîncepe din nou, iar şi iar la nesfârşit, dincolo de eternitate, Pentru el nu există iluzia numită timp, răstignit pe crucea tainică a ignoranţei Satan pare o victimă a mândriei şi slavei deşarte, Transformat din călău în victimă

107

Pentru singura vină, singura sublimă dorinţă, de a fi propriul său călăuzitor. Artist desăvârşit în arta întrebărilor fără de răspuns, filosof al cruntei disperări Răbdător ucenic al decăderii morale şi maestru în arta ratărilor, eternul revoltat Nihilist până în măduva oaselor, se zbate între viaţă şi moarte fără să poată Aproba odată în viaţă, măcar cu un simplu gest, negându-se până şi pe sine Devine neant, cuprins de beţia propriei îndumnezeiri devine vidul suprem Iluzia supremă, lovit de daimonul nebuniei înlocuieşte pe Dumnezeu cu Sinele Şi astfel devine fiinţa veşnic pierdută în propriile-i iluzii, dincolo de Purul Adevăr… Omul, această făptură plăpândă, zămislită din Împreunarea energiilor celor doi Demiurgi, Satana şi bunul Dumnezeu, trebuie să aleagă între cunoaştere şi inocenţă, între simplitate şi paradox, Între o fericire searbădă şi o tristeţe melancolică. Plângându-şi soarta, Omul descoperă că nefericirea-i nu este singulară, că în tot Universul viaţa se zbate Între lumină şi întuneric, odihnindu-se pentru o clipă Adormit în tainicul vis al Creatorului, Omul, Plângând pe Satan realizează misterul Creaţiei, misterul dualităţii universale, Dumnezeu şi Satan sunt două chipuri ale uneia şi aceleaşi fiinţe, Abraxasul nemuririi noastre, infinitul finitudinii noastre.

108

TRIUMFĂTORUL
Răsună jalnic şi crud glasul lui Zarathustra peste ninsele vremuri Toţi zeii sunt căzuţi pradă iluziilor scornite de minţile lor bolnave Doar umbra sfâşietoare a morţii tronează peste mormane de cadavre Şi doar cel ce cu puterea spiritului său a înfrânt spaimele ancestrale Ale unei lumi decăzute, supremul biruitor al trecerii timpului rămâne Veşnic prezent, solitar printr-o lume căzută în uitare şi devenită fărâme El este singurul spirit capabil să ne trezească din amorţeală, singurul Care ne poate călăuzi paşii spre sublimul tăcut al eternului Spirit. Fii-va cineva să-i asculte glasul, vom avea înţelepciunea să-i desluşim spusele ? Vom avea tăria să-i urmăm calea, curajul şi răbdarea de-ai asculta mesajul ? Sau ne vom pierde din nou în faţa luminii cea pure a eternităţii şi vieţii Şi vom prefera întunericul cuibărit cu străşnicie în pătimaşul nostru suflet, Ca de atâtea ori vom refuza să ascultăm vocea caldă dar aspră a nemuririi Gârboviţi de patimi, schimonosiţi de miriadele de chipuri ale trecătoarelor

109

Noastre măşti, vom renunţa la chipul divinului din noi pentru o clipă de linişte Înşelătoare şi tragică linişte, căci spiritul înseamnă luptă şi nelinişte, căutare Şi veşnică transformare, restul este doar falsitate şi crudă amăgire. Oare când vom învăţa că adevărata eliberare înseamnă jertfă şi suferinţă Şi nu fuga din calea vieţii, ignoranţa şi laşitatea fiind singurii noştri vrăjmaşi ? Suntem liberi atâta timp cât vrem acest lucru, restul este doar iluzie altoită Cu neruşinare peste vieţile noastre de către fiinţe mânate de meschine interese Orbite de egoismul lor crud şi absurd în acelaşi timp, ei sunt cei care cu neruşinare Ne-au furat libertatea ademenindu-ne cu legi scornite de minţile lor bolnave. Când vom învăţa să fim responsabili de faptele noastre vom înţelege pe deplin Ce înseamnă să fim liberi cu-adevărat, şi atunci nimeni nu ne va putea ademeni Cugetul cu palide iluzii, liberi pentru totdeauna vom fi stăpânii destinelor noastre Triumfători asupra nemiloaselor şi odioaselor noastre spaime vom deveni nemuritori. Vom avea curajul şi curăţenia unui suflet de copil, cunoaşterea şi înţelepciunea unui Bătrân, inima ne va fi veşnic tânără iar mintea deschisă spre nemărginire Pătrunşi de lumina spiritului vom fi devenit noi înşine făclii ale speranţei 110

Aprinse pese întunericul din lume, luminând hăurile universului cu sufletele noastre. Dar cine este acest misterios peregrin spre Absolut care cu atingerea sa poate schimba Destine, care prin glasul său hotărât poate mişca sufletele trezindu-le la viaţă ? Este însăşi spiritul lui Dumnezeu sădit în sânul fiinţei noastră încă de la naştere Dar adormit de feluritele noastre obiceiuri şi metehne, el este acolo în fiecare din noi Şi aşteaptă din partea noastră doar o clipă de luciditate pentru a-şi face simţită prezenţa El nu face altceva decât să vibreze în adâncul sufletului, ascultaţi aşadar glasul său duios Care exprimă iubirea eternă şi cuvintele ziditoare de universuri : Fiţi voi înşivă !.

111

III. DACĂ TOTUL AR TĂCEA….

112

DACĂ TOTUL AR TĂCEA….
Dacă totul în jurul nostru ar tăcea atunci am fi cu toţii morţi Îngroziţi de singurătatea ce ne-ar cuprinde sufletele ne-am prăbuşi Disperaţi în ţărâna din care se spune c-am fi plămădiţi, Dar natura e plină de viaţă şi nicicând nu va putea fi redusă la tăcere Chiar dacă sunt destui care-i pregătesc pieirea prin acte necugetate. Dacă am fi asemenea copiilor am asculta glasul naturii care ne-nconjoară Cu blândeţe, să ne reîntoarcem la sânul mamei noastre primordiale Să-i ascultăm muzica, să-i ştergem obrajii de lacrimi, să-i mângâiem coapsele Să ne purtăm cu tandreţe cu ea, căci natura are o fire foarte sensibilă. Pentru cel care ştie să asculte, natura are uimitoare secrete, minuni indescriptibile Poveştile copilăriei noastre sunt reale, trebuie doar să credem cu tărie în ele Şi vom cunoaşte misterele lumii şi toate tainele ascunse în sânul naturii. Dacă poeţii nu ne-ar încânta sufletele cu tainica şi misterioasa lor artă Cine ne-ar mai putea vorbi cu atâta har şi pasiune despre iubire şi frumos ?

113

Minunea creaţiei ar rămâne doar vorbă în vânt fără cuvintele poeţilor Fără imnurile de slavă adresate spiritului etern de către trilurile păsărelelor Îngemănate într-o desăvârşită comuniune cu cântecele poeţilor cum am mai trăi ? Dacă nu am putea asculta muzica sferelor, dacă aştri nu ar lumina cerul cum ar fi ? Totul în jurul nostru cântă, vai de cei care nu pot auzi muzica divină a Totului Şi mai rău e când încercăm să distrugem armonia sunetelor divine din ignoranţă Sau când vrem să înlocuim armonia cu propriile noastre partituri, zgomote infernale Şi fără de sens, dar parcă tot mai rău e dacă totul ar tăcea, atunci ne-am risipi în neant Tăcerea ar cuprinde lumea şi tot ce-i în ea s-ar transforma din fiinţă în nefiinţă Aţi ascultat vreodată muzica tăcerii, aţi cunoscut vreodată abisurile neantului ? Atunci sunteţi fericiţi, căci sunteţi salvaţi, nimicul nu va cuprins sufletele topindu-le În nemişcare, ascultaţi limbajul pământului şi muzica celestă, căci dacă totul ar tăcea…

114

CUVINTE UCISE
Dincolo de cuvinte este esenţa, atunci de ce să ne chinuim sufletele Cu zgomotele noastre infernale ?, şi totuşi limbajul este poarta spre ceilalţi Cuvintele zidesc o lume necunoscută necuvântătoarelor, o lume problematică Natura nu îşi este sieşi suficientă fără o minte care să o perceapă, Cuvintele sunt cele care exprimă frumuseţea lumii noastre înconjurătoare Dar ele ucid în acelaşi Timp, pot sugruma sufletul lumii prin necuviinţă. Se dovedeşte că totul poartă în sine o eternă dualitate, fiinţa însăşi Pare a fi androgină, complementaritatea contrariilor fiind esenţa sa. Există un limbaj sacru al naturii şi un limbaj propriu numai nouă oamenilor, Atunci când cele două limbaje sunt în deplină armonie abia atunci se face auzit Dumnezeu, muzica sferelor şi limbajul fiinţelor raţionale redau împreună Simfonia eternităţii, armonia universului fiind cântecul Fiinţei de Lumină. Atunci, încetaţi să ucideţi prin cuvinte fără rost, prin urlete care sfâşie divinul, Opriţi spectacolul decăderii noastre oglindit în limbajul desacralizat folosit de cei mai mulţi dintre

115

Noi, nu mai faceţi din zbieretele voastre o falsă muzică, Mai bine ucideţi cuvintele în voi înşivă, şi din Nerostirea lor faceţi o Taină, Ascunsă în sufletul vostru taina cea mare va da în cele din urmă rod, şi din cuvintele de ocară ucise Odinioară, se vor naşte vorbele pline de duh şi Înţelepciune ale unei vieţi viitoare.

ŞTIINŢĂ ŞI SPIRIT
116

Sincer să fiu detest toate religiile lumii în aceeaşi măsură în care le iubesc Dar ele nu fac altceva decât să fie o frână în calea deveniri noastre ca fiinţe raţionale, Iubesc în religie doar ceea ce a scăpat vigilenţei celor care le oficiază, acel ceva originar Acel spirit care nu poate fi distrus oricât ar încerca unii să-l reducă la tăcere Uitând că spiritul este însăşi vocea lui Dumnezeu, cum pot ei stinge flacăra pururi Arzătoare, cum ar putea nimici cu totul esenţa cunoaşterii divine când ea este înscrisă Cu litere de sânge în scripturile primite de la acei înţelepţi ai antichităţii ? Detest gândirea închistată în chingile unei dogmatici lipsite de har, gândire oarbă Şi surdă la suferinţele şi zbaterile noastre, Doar cunoaşterea poate elibera spiritul Din închisoarea creată de minţile diabolice ale acelor preoţi propovăduitori ai deznădejdii. Ştiinţa este cea chemată să ducă mai departe făclia cunoaşterii umane şi singura În măsură să ne elibereze de ignoranţă, dar pentru aceasta este nevoie de mult curaj De perseverenţă şi pasiune, altă condiţie pentru succesul deplin al destinului umanităţii Este unificarea tuturor ştiinţelor sub un singur stindard, indiferent dacă vorbim de

117

Ştiinţele exacte sau cele umaniste, spiritul nu va putea ieşi triumfător decât cu ajutorul Ştiinţei, pentru că ea şi numai ea reprezintă şansa noastră spre eliberare şi unirea cu Spiritul suprem, Unic şi Absolut, cu Energia Pură şi Limpede numită Dumnezeu.

118

ŞI DACĂ VISUL …
Dacă totul există doar în imaginaţia noastră şi nu facem altceva decât să trăim visul ? Dacă însuşi Dumnezeu este o simplă invenţie a minţii noastre răscolite de singurătate ? Poate chiar noi, suntem doar simple umbre efemere vorbind în şoaptă De frică să nu ne trezim în mijlocul visului acesta absurd şi fascinant în acelaşi timp. Cine suntem cu-adevărat nu vom şti nicicând, şi asta ne macină sufletele Schilodite de spaime şi speranţe izvorâte din necunoaştere şi nemărginire, Infinitatea ne cutremură fiinţa prin imensitatea ei inimaginabilă La fel cum nemicul ne atrage irezistibil la sânul său prin goliciunea sa. Şi uite aşa descoperim misterul vieţii, o eternă luptă între a fi şi a nu fi Disputa acerbă a sufletului aflat la cumpăna dintre fiinţă şi nefiinţă, Astfel se dezvăluie înţelesul ascuns al lucrurilor şi faptul că noi suntem Chiar fără să o ştim, cei care dăm sens lumii întru eternitate.

119

MOARTEA CA ÎMPLINIRE
Moartea pare un sentiment străin de noi atâta timp cât nu ne atinge Nu suntem conştienţi de prezenţa ei numai atunci când ea loveşte Pe cineva apropiat nouă, în rest ne prefacem că nu ştim de existenţa ei Poate că e mai bine aşa, să nu-i acordăm prea mare importanţă, satisfacţie. Să încercăm să o facem uitată, să alungăm sentimentul fricii provocate de Trecerea ei prin lume, chiar dacă suntem conştienţi de puterea magiei sale. Sau poate greşim atunci când nu o băgăm în seamă, când de fapt ea Face parte din viaţa fiecăruia dintre noi, este poate chiar împlinirea Sau cine ştie ce este bine şi ce este rău, acum când suntem rupţi de vechile tradiţii. Atunci în societăţile arhaice era prezent cultul morţilor, moartea avea un rol Însemnat, avea un sens bine stabilit, care nouă celor moderni ne scapă. Natura, omul, Dumnezeu, viaţa şi moartea erau văzute ca un întreg Totul avea un sens bine determinat, odată ordinea distrusă consecinţele Erau dintre cele mai grave, poate că în multe privinţe suntem inferiori

120

Cu toată ştiinţa noastră, acelor oameni preistorici care trăiau în comuniune Cu sufletul lumii, poate că am avea destule de învăţat din antica istorie… Noi suntem rupţi de natură, departe de înţelesul vieţii şi al morţii Trişăm cu nonşalanţă, ne minţim zilnic cu faptul că ne simţim în siguranţă Când de fapt îi simţim răsuflarea de gheaţă în spatele nostru, gârbovit De spaima trecerii ei pe lângă sufletele îngrozite de spaimă. Departe de a-i înţelege semnificaţia, nu suntem conştienţi de necesitatea ei Moartea trebuie privită cu respect şi recunoştinţă şi nu cu ură sau dispreţ Trebuie să-i ascultăm ticăitul ceasului său sideral, să-i cunoaştem puterea Şi să-i aducem prinos de recunoştinţă, să ne pregătim pentru primirea ei Aşa cum se cuvine, la sânul nostru, fără frică ci cu sentimentul datoriei împlinite. Există o adevărată artă a morţii, pe care ar trebui să ne-o însuşim încă din fragedă Tinereţe, pentru ca moartea să nu ne surprindă nepregătiţi, să o cinstim cum se cuvine. Putem chiar să devenim nemuritori prin moartea noastră, căci cine ştie a muri Acela, cu siguranţă a cunoscut arta vieţii, a trăit cu folos, nu şi-a irosit timpul

121

Alergând după năluci efemere, ci a căutat esenţa dincolo de aparenţele lumii văzute Cel care ştie să moară acela devine nemuritor în moarte, iată arta morţii sublime Cea care transfigurează totul, este moartea trăită ca sentiment al împlinirii…

122

IV. CÂND ÎNTUNERICUL DEVINE LUMINĂ….

123

CÂND ÎNTUNERICUL DEVINE LUMINĂ....
Când sufletul pătruns de iubirea divină luminează întunericul Fiinţei noastre, atunci totul devine noi iar noi devenim una cu Totul Îngemănaţi prin sacralitate, nedespărţiţi în nemărginire Suntem dincolo de înţelegere, dincolo de cuvinte şi dincolo de imaginaţie… Fericirea supremă a pătruns definitiv în conştiinţa noastră Purtaţi în magicul zbor pe aripile fericirii vom călătorii dincolo de limite Noi înşine vom fi limita, ne vom scălda fără să ne topim în oceanul infinitudinii Conţinut în fiecare dintre picăturile fiinţei noastre devenite universuri. Dualitatea dispare în neantul din care părelnic luase fiinţă pentru o clipă, Spiritul etern fiind singurul care va lumina întunericul universurilor Iubirea şi Intelectul unite pe veci în Sufletul roiurilor de galaxii Îngemănate în dansul cosmic al lui Shiva vor spulbera iluzia Mayei, Între eternitate şi timp Dumnezeu pluteşte sideral căutându-şi vecinicia Iar tăcerea va fii stăpână peste întreaga suflare, aşteptând o nouă naştere

124

În cele din urmă, Dumnezeu trezindu-se din visarea-i feerică şi magică Totul va fi fiind reluat de la capăt, iarăşi şi iar la nesfârşit peste eoni Sau poate acesta-i visul cosmic al divinităţii iar tot restul e imaginaţie… ?

125

MINUNEA LUI DUMNEZEU
Despărţirea de fiinţa supremă şi alunecarea în solitudinea lumii acesteia Seamănă cu o fatală prăbuşire spre neant, dar ea poate fi şi chiar este altceva Decât o simplă desţelenire din sânul divinului, este sămânţa aruncată pe un teren fertil Şi care odată cu cernerea timpului va da cu siguranţă în pârg, fructul nou născut Fiind în fapt minunea lui Dumnezeu, omul este cu siguranţă darul divin oferit drept Ofrandă Universului, prin lupta sa lăuntrică această făptură plăpândă dă sens lumii, Mintea lui Dumnezeu gândindu-se pe sine devine suflare de viaţă pentru Om care Va duce mai departe făclia cunoaşterii până spre eternitate şi poate chiar dincolo de ea. Plânsetul său este aidoma revărsării apelor cereşti făcătoare de universuri iar râsul său Seamănă cu acel curcubeu al păcii dăruit omului ca semn de preţuire şi împăcare eternă Omul devine el însuşi făcător de lucruri şi fiinţe, el remodelează lumea după chipul său Libertatea fiindu-i straşnică călăuză, ideile eterne aflate în sânul divinităţii încep încet Să prindă contur şi formă materială, totul depinde de cugetul Omului care are dezlegare De viaţă şi de moarte asupra tuturor lucrurilor şi făpturilor, atunci însă când devine despot şi tiran

126

Puterile sale slăbesc iar el devine o biată umbră a ceea ce ar fi trebuit să fie, Întunericul nu înseamnă însă pierzania sa definitivă ci doar pragul spre o nouă Temerară încercare, drumul spre lumina cea tainică a lui Dumnezeu fiind presărat Cu urcuşuri şi coborâri, căderi şi reveniri, căci doar cel ce a cunoscut spaimele Întunericului poate privi Drept în faţă strălucirea Adevăratei Lumini.

127

DARUL DIVIN
Cândva eram o fire orgolioasă, credeam că totul mi se cuvine Că sunt indispensabil, că lumea ar trebui să-mi mulţumească Pentru simplul fapt că exist, într-un cuvânt eram buricul pământului. Curând însă aveam să-mi revin din starea de vis nebunesc în care Cu neruşinare mă lăsasem purtat de ispita unui eu trufaş şi egoist. Aveam să constat cu oarecare surprindere că nu însemn nimic, dimpotrivă, Sunt un simplu oarecare aruncat pe valurile înspumate ale vieţii. De fapt, nu făcusem altceva decât să aştept cu braţele deschise Să mi se ofere totul de-a gata, aşteptam să primesc daruri fără Ca în schimb să pot oferi ceva în schimb, mai grav, fără să consider Că sunt dator a dărui şi eu la rândul meu lumii, lui Dumnezeu şi naturii, Cel puţin prinosul de recunoştinţă pentru minunea de a fiinţa în mijlocul lor. În fapt, mă mândream cu ceva care nu-mi aparţinea câtuşi de puţin Tot ce aveam era rodul darurilor primite fie din partea divinităţii, fie din partea părinţilor, sau altor

128

Oameni de suflet care în bunătatea lor mi-au oferit ceea ce eu, Nu eram încă capabil să înţeleg şi să recunosc la adevărata valoare spirituală. În primul rând, bucuria de a fi, naşterea mea din braţele neantului în sânul Universului, suflarea de viaţă a lui Dumnezeu sădită în cugetul părinţilor mei trupeşti. Apoi căldura căminului părintesc, dragostea maternă oferită gingaşului meu suflet Ocrotirea firavului meu trup, educaţia primilor ani, copilăria fericită şi fără griji sau lipsă Apoi toată energia investită cu încredere şi speranţă într-un viitor pe măsură. În schimbul tuturor acestor binefaceri cereşti oferite persoanei mele cu credinţă Cu răbdare şi dragoste, nu am dăruit nimic, nici măcar nu m-am sinchisit a le răspunde În vreun fel, darămite să încerc să mulţumesc pentru darurile primite, aşadar lipsit de Recunoştinţă, fără bun simţ, am îndrăznit să cer în continuare, fără a da nimic în schimb. Ce fiinţă josnică am putut fi, ce vierme scârbos, ce creatură hidoasă şi fără de suflet eram Cât de mult mă afundasem în mlaştina trufiei, ce stârpitură crescuse natura la sânul ei Dar totul avea să se săvârşească într-o bună zi, spre bucuria cerurilor şi pământului Odată cu renaşterea mea spirituală, parcă un întreg univers trepida de emoţie

129

Era emoţia regăsirii în spirit, dobândirea unităţii primordiale a fiinţei, magia învierii Darul divin al Cristului Cosmic pentru o lume înlăcrimată de propriile-i neputinţe…

130

CRISTUL COSMIC
Lacrimile lui Dumnezeu prefăcute în aştri au luminat naşterea Cristului cosmic Din întunecimea necuprinsului s-a născut lumina vieţii şi sentimentul iubirii pure Suferinţa crescută peste nemărginire intrată în rezonanţă cu libertatea fiinţei Muzica speranţelor universului întreg cântând imnul învierii a zămislit Cuvântul Deznădejdea iluziei a fost sfărmată de realitatea întrupării Cuvântului în materie… Cristul Cosmic, energia necreată a lui Dumnezeu a cuprins infinitatea universului Bucurie nemărginită, izvor nesecat de bunătate proslăvind şi încununând Creaţia Cristul Cosmic a eliberat energia divinităţii de sub obrocul dualităţii universale Răstignit pe crucea libertăţii noastre Crist a distrus fantasma urzită de Maya. Energia descătuşată de iubirea universală va pune în umbră toate impurităţile Toată devenirea fiinţei va prelua acest fantastic impuls al renaşterii din moarte Astfel încât universul nu va mai fi niciodată la fel ca înainte iar viitorul se va fi Pierdut undeva în lumina veşniciei alături de prea plinul fiinţei lui Dumnezeu. Eliberaţi prin iubire divină vom elibera la rândul nostru raţiunea din chingile

131

Ignoranţei şi vom redeveni fii ai lui Dumnezeu vibrând la unison cu Cristul Cosmic. Universul pulsând de fericire va umple pretutindeni spaţiul cosmic de viaţă Nu va mai exista moarte decât transformare perpetuă dinspre fiinţă spre Dumnezeu Şi nu cum era înainte de sacrificiul înlăcrimatei divinităţi când unica devenire Era dinspre nefiinţă spre fiinţă şi invers. Când vom înţelege iubirea lui Dumnezeu abia atunci vom fi capabili de minuni Miracolul iubirii divine depăşeşte prin puterea sa de cuprindere orice lucru Cunoscut sau imaginat vreodată de raţiunea noastră, se află chiar dincolo De orice închipuire, este mai presus de întreaga cantitate de energie acumulată De întregul univers de-a lungul deveniri temporale. Rezonând cu iubirea divină vom sparge orice bariere spaţio-temporale Vom putea asemenea eroilor din basmele copilăriei noastre călătorii cu viteza Gândului dincolo de orice hotare închipuite de mintea noastră Visurile noastre vor prinde contur în sfera realului deoarece tot ce vom imagina Va prinde viaţă şi duh, vom deveni aşadar creatori ai unor lumi noi, şi toate astea Şi încă multe altele doar prin simpla dorinţă fiind însufleţiţi de cea mai mare Mai extraordinară, şi mai desăvârşită putere a universului – iubirea divină… 132

Dansul cosmic al energiei descătuşate de iubirea universală va amplifica propagarea Vieţii spre cele mai îndepărtate colţuri ale universului Purtând astfel germenii Creaţiei acolo unde lumina Na putut ajunge, căci acolo unde nici gândul nu poate Să ajungă, acolo unde nici Dumnezeu nu se încumetă să treacă acolo doar Iubirea Cel mai pur sentiment din câte există, poate să-şi facă simţită trecerea-i purificatoare. Tot ceea ce trebuie să facem este să acceptăm şi să înţelegem jertfa înfăptuită pe Cruce De Cristul Cosmic, altfel vom pierde esenţialul trecerii noastre prin lume şi întreaga Noastră existenţă devine o cumplită şi dureroasă deşertăciune. Poate părea paradoxal ca totul să depindă de libera noastră alegere Dar Iubirea trebuie să fie liber consimţită, libertatea fiind sacră, Aşadar primiţi în sufletele voastre iubirea lui Crist şi deveniţi asemenea lui Dumnezeu Chiar dacă pare greu de crezut asta este dorinţa supremă a Creatorului nostru.

133

FERICIREA SUPREMĂ
Eternizarea clipei numită fericire iată cea mai grea încercare La care poate fi supus sufletul omului născut din tristeţi şi lacrimi Însuşi Dumnezeu înlăcrimat de potrivnica noastră soartă Poartă crucea lumii în spinarea-i gârbovită de greşelile noastre Dar găseşte alinare tocmai în suferinţa pentru bietele făpturi. Fericirea supremă este să poţi accepta poverile altora ca şi cum Ar fi rodul faptelor tale, să poţi iubi cu-adevărat asemenea Mântuitorului. Fuga de răspundere este ascunderea în faţa fericirii veşnice Cum poţi sluji oamenii când tu însuţi fugi de imaginea lui Dumnezeu ? Când pe tine cu nesaţ te dispreţuieşti cum ai putea să-ţi iubeşti semenii ? Unde crezi că poţi ascunde nefericirea-ţi, şi pentru cât timp ? Sihăstriile sunt pline de rataţi, de ucenici ai diavolului ascunşi Sub falsul chip al unui Dumnezeu care ilustrează ipocrizia faptelor. Slujeşte oamenilor altfel cum vei putea să te înfăţişezi în faţa

134

Adevăratei lumini, tu care ai stat în întuneric, în bezna cea mai adâncă ? Suferinţa trebuie asumată până la capăt, ai ajuns iubite pelerin la limită ? Atunci înseamnă că eşti fericit, fericit în chinurile cele mai adânci În cea mai aspră suferinţă, eşti dincolo de tine însuţi, eşti una cu Totul Ce fericire mai mare decât asta crezi că poate exista, decât fiinţa în sine însuşi ? Nici un nebun nu poate pretinde mai mult, şi ce este nebunia dacă nu Sublimul nemărginirii trăite în mijlocul finitudinii numite simplu viaţă. Iată deci adevăratul înţeles al Iubirii Cristice, nebunia întru Hristos Înţelepciunea astei lumi la un loc nu poate atinge sublimul magicei nebunii…

135

VOLUMUL III

PARADOXUL DE A FI ROMÂN

136

PRIVILEGIUL MĂŞTILOR
Dacă m-ar întreba cineva care este principala caracteristică A poporului român, aş răspunde fără ezitare : Ipocrizia de a purta mască, de a-şi ascunde propria-i faţă Adevăratu-i chip, adevăratele faţete ale propriei deveniri. Poate unii vor susţine că sunt răutăcios Că nu fac altceva decât să-mi denigrez propriul popor Propria-mi stirpe, că arunc cu pietre în loc să mă prefac Iar alţii vor spune că sunt mult prea dur… Dar mă întreb, oare cum altfel aş putea să fiu ? Când îl iubesc atât de mult, nespus de mult Aceştia nu înţeleg că exigenţa mea vine tocmai din cauză că-mi iubesc la nebunie propriile-mi rădăcini Înfipte adânc în pământul patriei străbune, în sfânta Şi strămoşeasca-mi ţărână. Să nu mă înţelegeţi greşit iubiţi confraţi Nu încape îndoială că şi eu sunt un netrebnic Eu mai cu seamă decât mulţi dintre dumneavoastră Da, am greşit, am păcătuit din prostie şi ignoranţă Am fost asemenea vouă, slab, laş, puturos şi putred Am purtat cu o crudă neruşinare nenumărate Şi neasemuite măşti, blestemate fie ele. Singura diferenţă între mine şi tine

137

Iubite cititor, stimabile cetăţean, e aceasta : M-am scuturat de viermi şi putregaiuri M-am lepădat de bube şi puroi Şi-am aruncat acele netrebnice măşti puturoase Care-mi îngreunau sufletul umplându-l de duhoare. Desigur, trebuie să recunosc, datorez mult acelor Hidoase măşti, dar ele odată înlăturate Nu mai contează sau mai bine zis Nu mai înseamnă nimic pentru mine. Acum sunt un alt om, n-aş putea spune Cu mâna pe inimă, că sunt mai curat ca Mulţi dintre voi, asta nu pot s-o afirm răspicat Doamne fereşte, să mă consider superior altora Semenilor mei, căci aş cădea în păcatul trufiei, Un singur lucru pot însă să-l afirm cu tărie Sunt liber cu-adevărat, pot să gândesc şi să simt Limpede ca lacrima, deoarece acum, din fericire Nu mai pot să trişez, nu mai pot să mă mint. Dacă ar şti oamenii ce bine şi plăcut este Să fi tu însuţi, să fi cu-adevărat şi pe deplin liber Atunci cu siguranţă şi-ar lepăda cu repeziciune Toate miriadele de măşti pe care le poartă cu osârdie. Bineînţeles, le va fi greu să renunţe la multitudinea Privilegiilor pe care le oferea gratuit Purtatul feluritelor şi alambicatelor măşti Nici nu vreau să le amintesc căci m-ar apuca scârba Mi-ar fi silă de mine însumi amintindu-le. Este curios ca purtatul diferitelor măşti Să fie oglindit chiar şi în banalele sondaje de opinie Şi când spun asta, mă gândesc cu groază la încrederea Pe care chipurile, oamenii noştri o au în Biserică,

138

Lesne de ghicit care-i adevăratul motiv ce se-ascunde Cu oarecare dibăcie, în presupusa încredere Biserica fiind instituţia care a amplificat până la paroxism Purtatul măştilor, ba chiar a considerat necesară cultivarea, Acestui scârbos şi dizgraţios obicei. Dragii mei, nu vă lăsaţi amăgiţi, priviţi în magica oglindă, Oglinda sufletului care nu poate să mintă Biserica a murit demult, mai precis odată cu acceptarea împărăţiilor lumeşti, restul e de domeniul istoriei, Este dacă vreţi o panoramă a decăderii sale morale O istorie presărată cu sânge nevinovat, plină de Fărădelegi strigătoare la cer, de minciună şi teroare De instituire a groazei, a fricii şi-a neputinţei. Nu vă lăsaţi înşelaţi de aparenţe, nu vă hrăniţi Din pâinea ignoranţei şi nu v-adăpaţi din izvorul Dătător de simple iluzii fantasmagorice. Ce bine ar fi dac-aţi avea tăria necesară Curajul nebun de-a vă privi mai des în oglindă Faţă în faţă cu propriul Eu lăuntric, Nu mă întrebaţi, ştiu, e foarte greu, e cumplit de dureros, Poate tocmai de aceea nu veţi găsi în casa mea Nici o oglindă, demult le-am spart pe toate Nu suportam să-mi văd propria-mi decădere Preferam să cred în propriile-mi năluciri.

139

Da, e adevărat, am ucis chipul lui Dumnezeu Cel oglindit în suflarea dăruită odată cu naşterea Sufletului meu, l-am ţinut ascuns privirilor, Chipului sfânt şi pur al divinităţii îl preferam Pe cel diform şi trecător, dar mai comod al nefiinţei… Oameni buni, dragii mei, lepădaţi-vă măştile Şi veţi cunoaşte fericirea cea veşnică, Veţi putea iubi cu-adevărat tot ceea ce demult Cândva aţi iubit, dar cu timpul acest sentiment A fost redus la tăcere, cu brutalitate demonică De către un Eu egoist şi rece, insensibil şi fad Veţi putea din nou să vă bucuraţi asemenea copiilor Chiar dacă şi acest sentiment a fost stins de multă Prea multă minciună, imensă falsitate, Veţi putea redeveni copii ai lui Dumnezeu şi ceea ce Este şi mai important, veţi deveni voi înşivă.

140

METAMORFOZĂ DIABOLICĂ
Nu s-a schimbat nimic, desigur, s-a lucrat mult la imagine S-au făcut mici retuşuri, cum s-ar zice, pe ici pe acolo S-au modificat unele aspecte ţinând de cotidian Dar în esenţă totul e la fel ca înainte Singura deosebire fiind aşa-zisa libertate A cuvântului, evident, că de restul… Dacă înainte, în perioada comunismului Se putea cunoaşte adevărata realitate Dar nu ţi se îngăduia să ai opinii personale Despre situaţia concretă, adică era un consens deplin Singura variantă acceptată fiind cea prezentată De către cadrele partidului… Acum în schimb eşti liber să-ţi exprimi părerea În orice problemă sau în orice domeniu Şi cam atât…În rest, ce să mai vorbim… Oricum nu vei fi luat în seamă de nimeni Vei lătra singur la lună, cum zice o vorbă din popor Şi vei avea „plăcuta” surpriză să fi cel mult considerat De către cei mai mulţi, drept un nebun de legat. Opiniile tale-ţi vor părea vorbe-n vânt E ca şi cum într-un scenariu grotesc şi absurd În acelaşi timp, ai încerca să-ţi expui părerile În faţa unui auditoriu compus dintr-un amalgam Eterogen format doar din surdo-muţi. La ce bun să vorbeşti pietrelor La ce ţi-ar folosi întreaga cunoaştere Dac-ai fi conştient că eşti singurul supravieţuitor

141

Al unei lumi distruse, trecute în nefiinţă În urma unui cataclism, artificial sau natural Asta are mai puţină importanţă, La ce bun să rosteşti opinii şi idei în faţa unei Lumi mute, tăcute şi necunoscătoare, la ce bun ? Fiecare dintre noi suntem atât de singuri Paradoxal, tocmai acum când suntem liberi Dar cum este posibil ?. Cum oare ? Cum poate fi libertatea prilej de izolare ? Pare absurd, dar cruda realitate a zilelor noastre Postdecembriste stă martoră unei asemenea monstruozităţi. Atunci, inerent şi inevitabil se naşte întrebarea : Suntem cu-adevărat liberi sau totul e o iluzie Diformă, o înşelătorie macabră şi dureroasă ?. Răspunsul vine şi el la fel de repede La fel de prompt şi la fel de dureros : Fără a înţelege sensul pe care-l are Libertatea nu-şi mai are rostul Îşi pierde chiar înţelesul, sensul Şi tot restul devine neant, ceea ce de altfel Cu puţină chibzuinţă, se poate observa în zilele Orele şi minutele care se scurg fără de rost În epoca noastră ruptă de realitate. Pentru a fi stăpânii lumii de mâine Trebuie să învăţăm ce-nseamnă să fii liber Trebuie să înlăturăm din caracterul nostru ambiguu Tot ceea ce ţine de comportamentul sclavilor Da, căci suntem încă sclavii propriilor iluzii De aceea e imperios necesar să ne trezim din coşmarul Creat de propriile noastre slăbiciuni şi Ceea ce este foarte important, să redevenim oameni, 142

Da, nu vă miraţi, comunismul are acest „merit” Şi anume, acela de a fi adus Omul în pragul dispariţiei. Ce jalnic sună, ce crud, ce sfâşietor, aşa şi este Dar cine se-aşteaptă ca Adevărul să fie altfel Să fie convins că se înşeală amarnic. Adevărul e întotdeauna dur, greu digerabil Pentru bietele noastre făpturi, Este crud, nemilos, dar e clar şi limpede El nu acceptă jumătăţile de măsură iar Drumul spre El e presărat cu ghimpi, Pretutindeni sunt bariere ce trebuiesc trecute Altfel drumul spre adevăr se înfundă şi nu mai este Deloc posibil să ieşim la suprafaţă, din întuneric să Răzbatem spre lumina cea veşnică a nemărginirii şi eternităţii. Un singur gând mă chinuie mereu Vom fi în stare să parcurgem acest dificil itinerariu Presărat cu capcane şi bariere ce pare de netrecut ? Suntem atât de puternici încât să putem trece peste Toate aceste metamorfoze diabolice cu chip de adevăr Vom reuşi în cele din urmă, să facem deosebirea între Ce este bine şi ce este rău în desişul vremurilor de tranziţie ? Poate că da, poate că nu, cine poate şti… Însă de acest răspuns depinde soarta nu numai a mea Ci şi a domniilor voastre, fie că vreţi sau nu De el depinde chiar soarta întregii noastre naţiuni.

143

DEŞERTUL SPIRITUAL
Lumea în care trăim, sau în care mai corect spus, ne târâm zilele Este un adevărat deşert spiritual, În ziua de astăzi singurele condiţii acceptabile Care ni se par a ne fi rămas la dispoziţie Sunt acelea de nebun sau de cadavru. Aşadar, nebunia ori moartea sunt singurele Căi posibile de-a fiinţa într-o lume moartă Într-o lume ce pare ireală, iluzorie şi de neînţeles. Decât moartea spirituală în care, din păcate pentru ei Prea mulţi se scaldă, îi este de preferat soluţia tragică A nebuniei sau a morţii fizice, care orişicum Mai devreme sau mai târziu, cu siguranţă va veni Nechemată, nedorită şi nerostuită. Într-o lume în care eşti nevoit să-ţi îngropi talentul Asemenea unui pungaş ce-şi ascunde nevolnica-i faptă Pentru a nu deranja mulţimile de rând, sau mai rău, Deoarece la celălalt capăt al firului sună mai mereu ocupat, neavând loc de aşa-zişii „talentaţi” ai zilei Mai bine zis, impostorii unei lumi de carton, Tot ceea ce-ţi rămâne de făcut e să mori, fizic vorbind evident, căci nebunia poate şi ea să deranjeze şi Necesită un efort mult prea mare în comparaţie cu efectul minor rezultat. Aşadar, dând dovadă de un randament inferior soluţiei ultime. Murind în cele din urmă, toţi cei din juru-ţi vor răsufla uşuraţi

144

Ştiindu-se scăpaţi de un personaj devenit incomod, Un personaj prea dureros de real, un om prea direct O persoană sinceră, noncomformistă şi limpede în gândire. Căci orice s-ar zice nebunia ar fi prea mult pentru ei, ea este Privită ca un soi de genialitate şi ar fi văzută drept un privilegiu, Prea însemnat pentru a-ţi permite o asemenea şansă. În concluzie, Noi oamenii, cei puţini câţi mai suntem Vom trăi în cel mai bun caz înnebunind sau vom alege Să renăştem într-un alt univers, diferit de acest mizerabil infern Bineînţeles, numai dacă credem într-o ipotetică şansă Speranţa într-o lume mai bună fiind singura cale Ce ne-a mai rămas, într-o lume stupidă şi cadaverică Devenită un imens Deşert Spiritual…

145

CIRCUL TRANZIŢIEI
E dureros când moare un popor dar mai mare durere Este atunci când ştii că n-ai făcut nimic să-l salvezi Când eşti conştient că ai fi putu face ceva în folosul lui Şi totuşi nu ai făcut nimic, nici măcar un simplu gest. Chiar dacă soarta i-ar fi fost dinainte pecetluită Tot ar fi trebuit încercată o cale, important este gestul Faptul că ai vrut, ai încercat din răsputeri să te opui crudei sorţi De aceea când încă nu e prea târziu trebuie să încerci, trebuie… Întotdeauna mai există o şansă, tot ceea ce trebuie să faci, E să crezi şi să lupţi în şansa ta, indiferent de opiniile altora, Voinţa şi credinţa sunt cele două virtuţi necesare poporului nostru Acum în momentele de criză prin care trece, restul devine uşor O joacă de copii, oricât de greu ar fi, nimic nu stă în calea lor. Nu putem sta cu mâna în sân şi să privim neputincioşi dezastrul Marea problema e că nu suntem uniţi, de fapt de aici ni se trage totul Prin egoismul acerb care ne macină sufletele am năruit o ţară Din invidie şi răutate am transformat paradisul în cel mai cumplit iad.

146

Degeaba am fost dăruiţi de bunul Dumnezeu cu nenumărate talente Dacă în nemernicia noastră am cultivat impostura şi falsul Minciuna, înşelătoria şi prefăcătoria sunt noii zei cărora cu sârg Le aducem zi de zi tributul nostru mârşav, am închinat altare Prostiei şi-am osândit inteligenţa devenită drept cea mai mare Necuviinţă, ba chiar neruşinare într-o lume de tembeli cu acte în regulă. Am schimbat odioasa tiranie cu jugul unei false libertăţi care A devenit pe zi ce trece mai insuportabilă decât cea mai cruntă dictatură. Am năruit speranţele mai multor generaţii, iar acum asistăm neputincioşi La distrugerea fiinţei naţionale, fără a da semne de deşteptare. Probabil suntem mai sadici decât orice alt popor, noi cei atât de blânzi odată Mai necredincioşi decât cei mai păcătoşi de pe faţa pământului Noi cei atât de dreptcredincioşi odinioară… Ce fel de popor e acela care-şi sugrumă istoria din prea multă slugărnicie ? Ce fel de naţiune este aceea care-şi dispreţuieşte eroii şi martirii De frică, ca nu cumva să fie luate drept exemple de noua generaţie ?

147

Minciuna este ridicată la rang de adevăr de către o clasă politică Formată din lepădături şi trântori crescuţi asemenea unor căpuşe Ce sug la sânul bietei noastre ţări, devenită plăpândă şi fără vlagă De-atâta supt, iar noi, gazdele acestor bacterii ucigaşe vom pierii După ce ne vor fi stors şi ultima picătură de sânge din noi. Cel mai grav este faptul că am început să ne obişnuim cu statutul de larve Până la urmă poate chiar vom supravieţui, între timp deveniţi fiare Vom schimba arena de circ cu o biată grădina zoologică.

148

BLESTEMUL NAŢIONAL
Până când ne vom permite luxul de-a ne batjocorii Propriile valori, valorile autentice ? Până când vom continua să ridicăm în slăvi Impostura, falsul, escrocheria şi înşelăciunea ? Până când ?… Probabil până când vom fi redevenit noi înşine Cei de dinainte de potopul comunist… Până când vom ucide cu bună ştiinţă avutul naţional ? Până când vom sugruma însăşi spiritul ? Până când vom atenta la fiinţa naţională ? Până când vom irosi viitorul copiilor noştri ? Până când ?… Până când vom purta în sânge blestemul egoismului, Viermele individualismului ce ne roade fiinţa lăuntrică Ducându-ne la pierzanie, până când ? Până când vom sărbătorii cu fast, chiar cu surle şi trâmbiţe Fiecare înfrângere, fiecare cedare în faţa luptei vieţii Până când vom avea neruşinatul „curaj” să ne privim Zâmbind în oglindă, în timp ce călcăm cu nonşalanţă Peste mii de cadavre, peste mii de suflete nevinovate ? Până când ?… Până când ne vom vinde sufletele pe un preţ de nimic Până când ne vom juca cu soarta întregii naţiuni ? Până când ne va mai răbda pământul strămoşesc ? Până când ?… Până când ne vom condamna eroii la moarte ? Până când ne vom falsifica cu nesimţire istoria ? Până când vom nesocoti cu aroganţă tablele valorilor 149

Până când vom permite şi vom tolera Abuzul, minciuna, trădarea, laşitatea, aranjamentele Până când ?… Până când ne va fi frică să recunoaştem Să înţelegem şi să ne simţim vina ? Vina de-a nu încerca să luptăm din răsputeri Cu dihonia înspăimântătoare, ce-i drept, A necuratului, metamorfozat sub multiple chipuri Cu „duhul necurăţiei şi-a spurcăciunii”. Până când vom continua să-l răstignim pe Dumnezeu Zi de zi, ceas de ceas, fără însă a-i da posibilitatea De a învia, pentru noi cei care nici nu merităm ? Până când ?… Până când vom alunga sămânţa celestă din Trupurile noastre devenite jalnice cadavre vii ? Până când vom purta cu mândrie cumplitele Însemne ale fiarei apocaliptice ? Până când ?… Când oare vom înţelege că libertatea înseamnă În primul rând responsabilitate ? Când vom cunoaşte că fericirea nu poate fi Cu-adevărat deplină, decât împreună trăită ? Când vom simţii că viaţa adevărată, încărcată De sensuri, învăluită în mistere, nu poate prinde Contur decât prin compasiune ? Când oare ?. Când va fi prea târziu ?. Până când cu nemăsurat orgoliu vom fi Ridicat altare unor falşi zei ? Până când ne vom închina la slute chipuri În timp ce demolăm cu ură şi dispreţ Pilonii adevăratei credinţe ? Până când asemenea unor tembeli nerecunoscători 150

Vom înălţa uriaşe temple în numele unui Dumnezeu Mort, gol şi putred ? Golit de prea plinul scârbavnicelor noastre fapte Putrezit prin duhoarea păcătosului nostru sânge Omorât de ignoranţa, de nepăsarea şi laşitatea noastră. Până când vom continua să trişăm ? Până când ne vom fura singuri căciula ? Până când vom tolera prostia ridicată la rang De aleasă însuşire ? Până când ne vom alunga geniile dincolo de hotarele Patriei străbune ? Pentru a putea face loc lichelelor, impostorilor, Până când vom perpetua becisnicia politicienilor ? Până când vom admira discursurile demagogice ? Până când ?… De unde această poftă sadică de-a ne ucide cu propriile Noastre mâini, de unde atâta cruzime ? Cine este de vină pentru tot răul ce ne-a cuprins ? Cine este de vină pentru întreg haosul din jurul nostru Cine ?. Noi toţi, laolaltă, fără deosebire. Cu fiecare compromis făcut, cu fiecare înfrângere Cu fiecare fugă din faţa realităţii şi evadarea Într-un univers iluzoriu, străin de cruda realitate Cu fiecare slăbiciune a noastră, a tuturora Punem umărul la moartea noastră spirituală Aducem un aport însemnat la continua erodare A însăşi fiinţei noastre naţionale. Şi toate acestea şi încă multe altele, pentru ce Şi pentru cine, până când, Doamne, până când ?

CONDAMNAŢI LA PIEIRE

151

Întotdeauna am fost, şi se pare că pentru încă multă vreme De-acum înainte, vom fi maeştri ai resemnării, într-un cuvânt Artizani ai neputinţei, de voie mai de nevoie împăcaţi cu soarta. Unii, în speţă feţele bisericeşti, consideră acest fapt ca fiind O aleasă însuşire a bravului nostru popor, adică drept o virtute Un dar din partea bunului Dumnezeu. Nu degeaba sunt nenumăraţi Apologeţi ai baladei populare Mioriţa, care ridică în slăvi resemnarea. Alţii, printre care şi umila mea persoană, sunt împotriva acestei odioase Înscenări, şi consideră resemnarea drept cea mai mare calamitate care A lovit, şi încă mai face numeroase victime printre onorabilii noştri concetăţeni. Evident, resemnarea nu poate decât să fie pe placul celor care conduc Destinele patriei, în acest fel ei pot fi scutiţi de grijile unei eventuale revolte populare Ba chiar îşi pot continua liniştiţi fărădelegile, fără ca cineva să-i poată În vreun fel sau altul, trage la răspundere pentru mişeliile comise, Aşadar, o situaţie deosebit de convenabilă pentru autorităţile noastre. Resemnarea, departe de a fi o virtute, este cel mai cumplit flagel 152

Care a putut lovi România de-a lungul întregii sale zbuciumate istorii Este cea mai perfidă armă de care poate dispune o şleahtă de bestii, Pusă pe tâlhării şi fărădelegi fără de seamăn la adăpostul acestei „virtuţi” Năpârci care nu fac altceva decât să sugă sângele din bietele noastre trupuri Lăsându-ne fără vlagă şi fără vreo fărâmă de speranţă. „Lasă că încă e bine, poate fi şi mai rău” – iată o vorbă „de duh” care mă face Să mă îngrozesc, de fiecare dată când o aud rostită, şi din păcate se face auzită Destul de des şi de destulă vreme încoace, încă de pe vremea răposatului. Resemnarea nu poate fi decât „arma” laşului, cel care este mulţumit cu orice Numai să trăiască, în rest nu mai contează, cum şi pentru ce Adică, o sperietoare de fiinţă devenită un fel de tragică fiară Pentru care nimic n-are rost în afară de scârbavnica-i viaţă. Resemnarea este folosită drept scut de apărare de către cei mai neisprăviţi inşi

Cei care-şi acceptă traiul mizerabil, crezând cu tărie în simulacrul de zi cu zi Trişori ai sorţii, fanatici propovăduitori ai ignoranţei, sfetnici de încredere ai gloatei. 153

Ce fel de fiinţă poate fi aceea care se mulţumeşte cu orişice ? Nu pot să cred că Dumnezeu poate fi mulţumit cu asemenea pseudofiinţe Asemenea rebuturi, jalnice epave, nu cred că fac cinste creaţiei divine Dimpotrivă, resemnaţii seamănă izbitor cu omul descris în pilda talanţilor Cel care şi-a ascuns talantul crezând că astfel este pe placul lui Dumnezeu Crezându-se cu ipocrizie dreptcredincios, la adăpostul conservării darului divin… Cel împăcat cu soarta, este considerat de unii a fi drept un mare înţelept Dacă aşa stau lucrurile, atunci prefer să fiu o maimuţă fără raţiune Căci la ce mi-ar fi de folos o astfel de înţelepciune nătângă ?. Nu vreau să mă împac cu soarta asta crudă şi nedreaptă, nu vreau să mă Mulţumesc cu puţin, mai bine să redevin ţărână ca hoitu-mi să-ngraşe solul Din care să renască într-o altă viaţă o sămânţă de lumină şi speranţă. Vreau cât mai mult şi mai bine pentru mine şi semenii mei, ce-i rău în asta ? Aş vrea să ne trezim din aprigul somn al raţiunii şi să cerem puţin respect pentru noi Prea ne-au călcat toţi în picioare, vrem să fim şi noi mândri de neamul nostru Sunt convins că avem toate motivele să o facem, chiar dacă odioasa resemnare ne-a stors 154

Ne-a furat totul, dreptul la o viaţă mai bună şi mai dreaptă, ne-a sărăcit sufletele Golindu-le de bunătate şi speranţă, vrem să umplem golul lăsat de grabnica-i trecere Treziţi-vă oameni buni, începeţi să trăiţi, aşa cum odinioară Iisus poruncea Orbului să deschidă ochii, mutului să vorbească şi ologului să umble Aşa vă îndemn şi eu : îndrăzniţi mai mult, căci fiţi siguri că meritaţi Nu vă mulţumiţi cu puţin dacă nu vreţi să fiţi alungaţi din calea celui veşnic. Altfel vom continua să plângem unii pe umărul celorlalţi fără să facem nimic Şi în cele din urmă vom fi condamnaţi la pieire.

NE MERITĂM SOARTA

155

Atâta timp cât ne vom lăsa duşi de val, în speranţa că alţii vor face Ceea ce noi înşine avem de făcut, nu vom avea parte de o altă soartă Vom fi mereu slugile altora, vom trăi o viaţă de Împrumut. Când nepăsarea atinge în zilele noastre cote alarmante, înspăimântătoare Cum am putea crede că este loc de mai bine în sărmana noastră viaţă ? Vrem să aruncăm propriile noastre poveri pe umerii altora, dar În acelaşi timp am fi bucuroşi să culegem roadele muncii lor, Pe lângă faptul că nu avem nici cel mai elementar bun simţ Suntem atât de inconştienţi încât ajungem să ne furăm singuri căciula. Ne îmbătăm zilnic cu apă rece, dăm vina pe alţii pentru nenorocirile Căzute asupra noastră, uitând că suntem prizonierii propriilor noastre iluzii. Atâta timp cât vom continua să ne amăgim cu cele două mii de ani De rezistenţă eroică în faţa istoriei, ne vom înşela amarnic. Adevărul este că n-am făcut nimic, am stat cu braţele încrucişate Timp de două milenii, aşteptând mila altora, judecata străină Am rezistat ce-i drept cuceririlor, dar pentru simplul fapt că era mai rentabil 156

Să nu fim cuceriţi, dacă tot plăteam tribut Înaltei Porţi, la ce bun Să-şi mai bată capul cu noi, mai convenabil era să muncim în folosul lor… De-a lungul glorioasei noastre istorii am schimbat un stăpân Cu un altul, la fel procedăm şi acum, doar ne-am învăţat cu slujirea După ce-am lins dosul marelui imperiu sovietic, acum nu ştim cum Să facem să intrăm în graţiile colosului american, de restul au ei grijă… De ce să fim noi înşine când e mult mai uşor să te guduri pe lângă alţii În speranţa că vom primi şi noi resturile aruncate de la masa cea bogată Nu avem pic de ruşine, nici o urmă de respect pentru noi înşine Atunci de ce-am aştepta să fim trataţi altfel decât suntem Ne supărăm atunci când ne judecă străinii, dar cine poate avea Încredere în asemenea jalnice fiinţe care inspiră doar silă. Să recunoaştem, suntem trataţi ca fiind gunoiul Europei Un fel de râie de care se feresc toţi, o cangrenă pe harta lumii Şi asta pe bună dreptate, atâta timp cât greaţa este cuvântul La ordinea zilei în propria ţară, iar scârba şi regretul flutură pe toate buzele. 157

Tinerii care-şi părăsesc ţara ar trebui să ne lase un gust amar Căci asta înseamnă că în scurt timp nu vom mai avea viitor Dar cine să se ocupe de soarta ţării, guvernanţii sunt prea ocupaţi Cu împărţirea ciolanului, ei nu văd decât în prezent, pentru ei doar Clipa contează, restul fie ce-o fi, de unde nu-i nici Dumnezeu nu cere. Problema e că avem de unde dar nu avem timp pentru lucruri serioase De fapt nu ne interesează decât propriul interes, ca buni creştini ce suntem. După ce am dovedit că avem talent în arta resemnării am reuşit să devenim Şi specialişti în arta demolării, am distrus cu sârg tot avutul naţional Ba încă cu o furie oarbă, am vândut tot ce era de vândut pentru interese meschine. Suntem pe zi ce trece părtaşi la distrugerea noastră ca naţiune. Dureros este faptul că suntem proprii noştri călăi, fără măcar să ne dăm seama Ne-am condamnat singuri prin laşitatea şi egoismul de care-am dat dovadă, De fiecare dată ne-am vândut primului venit, chiar fără să ne-o ceară. În concluzie, nu vom putea arunca vina în cârca altora, oricât ne-am strădui Şi asta deoarece suntem singurii vinovaţi pentru tot dezastrul pricinuit. 158

Vom plăti cu vârf şi îndesat pentru oarba nepăsare, pentru dispreţul, ura Şi mai cu seamă minciuna de care-am uzat cu străşnicie în tot acest război Purtat împotriva propriilor noştri semeni, împotriva propriului sânge Vom purta mereu de-acum înainte însemnele „biruinţei” noastre !

PARADOXUL DE A FI ROMÂN

159

Săraci într-o ţară bogată, mediocri în genialitatea noastră Destul de nebuni în a face haz de necaz, glumeţi cu propriile Neajunsuri şi metehne, dar neîndurători faţă de greşelile celorlalţi Nostalgici ai vremurilor trecute, şi totuşi doritori de schimbări majore Credincioşi în numele unor instituţii perimate, dar neîncrezători În forţele proprii, cuprinşi de îndoială când vine vorba de unitate Suntem campionii declaraţi ai individualismului. Paradoxul există în însăşi fiinţa noastră naţională Prea orgolioşi pentru a fi fericiţi, prea strâmbi şi slugarnici Pentru a stăpânii pământul strămoşesc, judecăm cu asprime Viciile semenilor noştri, dar suntem mult prea îngăduitori Cu propriile noastre netrebnicii, chipul nostru e şters şi putred Chiar dacă pozăm în cele mai nobile făpturi pământene Suntem ceea ce nu vrem să fim, şi nu suntem ceea ce ar trebui. Cu toate nenumăratele neajunsuri materiale nu ne vom fi însă pierdut spiritul Chiar şi ultimul om, cel mai neînsemnat, mai neajutorat şi mai simplu Păstrează în adâncul inimii sale credinţa în bunul Dumnezeu. 160

Poate trăsăturile acestea paradoxale ne apropie mult de spiritul Indiei Aflaţi la răspântia marilor imperii, sfârtecaţi între Orient şi Occident Am rămas în esenţa noastră cea mai orientală naţiune din Europa Sufletul nostru vibrează sensibil purtat pe valurile înspumate ale baladei Mioriţa. Poporul român trăieşte ancorat în veşnicul prezent, tocmai de aceea românii Nu au sentimentul şi cultul timpului, la noi totul e nerealizat, totul se află în stadiu De proiect, suntem cu toţii cufundaţi într-un mirific somn metafizic, în mod paradoxal Lăuntric, sufleteşte, suntem dincolo de orice noţiune temporală, trăim în afara timpului Poate tocmai de aceea suntem atât de apropiaţi de sentimentul fiinţării în Absolut, Cum să nu iubeşti un popor fără istorie, fără cuceriri, dar cu sentimentul eternităţii Suntem fără să o ştim naţia cu cel mai pronunţat caracter mesianic din bătrâna Europă. Orice încercare de altoire a unor caracteristici străine de esenţa noastră ca neam nu are Nici un sorţi de izbândă, iată de ce modelele străine nu au prins la noi, sau dacă cu forţa se încearcă Impunerea lor, nu se va obţine decât un haos, globalizarea ar aduce cu sine Sfârşitul nostru ca neam, pierderea esenţei ancestrale, Suntem sortiţi să fim singuri Acesta este paradoxul de a fi român, într-o Europă sfâşiată de contradicţii, de aceea 161

Nu pot decât să aleg paradoxul, integrarea în haosul unei unităţi fictive ne-ar anihila Fiinţa naţională, pentru noi nesfârşita ispitire a omului de a se substitui divinităţii nu a Însemnat niciodată ceva, suntem prea plini de trăirea veşniciei din lăuntrul nostru.

ÎNTOARCEREA LA ORIGINI

162

Să ne întoarcem la origini şi acolo ne vom găsi adevărata identitate Noi nu avem nevoie de istorii confecţionate la cerere, noi suntem mai Vechi decât orice istorie urzită vreodată de vreo minte omenească Prin vinele noastre curge sângele atlanţilor, preoţii noştri erau vechii rişii Adevăraţii brahmani ai scripturilor hinduse, de ce să ne închinăm unor falşi Zei, străini de neamul nostru, când aici era cândva ţara zeilor ? Ne-am uitat istoria, ne-am alungat eroii şi am înălţat altare unor zei străini Până când vom trăi în uitare nu vom avea cale de scăpare, vom pierde totul Însăşi esenţa noastră ca neam, şi ne vom fi risipit de pe faţa pământului ca fumul Praf şi pulbere se va alege de neamul nostru dacă nu vom încerca aducerea aminte. Scrieţi aşadar adevărata istorie a poporului român, altfel blestemaţi veţi fi în veci Ruşinea să vă îmbujoreze obrajii şi stigmatele trădării de neam să vă însemne pentru Totdeauna, voi cei care renunţaţi la epopeea dacogeţilor, şi acceptaţi varianta dementă A romanizării Daciei de către Traian, aşa cum bine spunea titlul unei cărţi inspirate De duhul lui Zamolxe, de spiritul lui Apollo, Noi nu suntem urmaşii Romei. Avem o ţară binecuvântată de bunul Dumnezeu, avem bogăţii naturale nemăsurate 163

Avem munţii noştri minunaţi, ape curgătoare nenumărate şi pământ roditor Am putea trăi în belşug şi bunăstare dacă nu ne-am pizmui între noi Dacă nu am fi atât de egoişti am putea moşteni averea incomensurabilă Pe care am primit-o în dar de la strămoşii noştri, sfânta ţărână a Geto-Daciei. Nu distrugeţi satele noastre româneşti, adevărată vatră de spiritualitate autentică Mergeţi din poartă în poartă şi închinaţi-vă în faţa înţelepciunii simple dar curate A ţăranului român, pentru care pământul rămâne piatra sa de hotar, singura Şi minunata comoară de nepreţuit pe care a primit-o în mâinile sale harnice Drept zălog a credinţei nestrămutate în bunul Dumnezeu şi în viaţa veşnică. Alungaţi nălucile efemere ale încifratelor nume de zei străini de stirpea noastră Oricum nu vor prinde viaţă în Ţara adevăraţilor zei, noi rămânem credincioşi Suflului divin, nu ne încredem decât în puterea spiritului şi nu ne vom închina Unor nume fără putere şi viaţă, demonul nu ne va atinge minţile căci noi suntem

Protejaţi de scutul energetic al Carpaţilor, credinţa noastră este mai tare ca stânca Nu avem nevoie de mântuirea voastră deoarece noi suntem nemuritori precum Universul, suntem aici 164

dintotdeauna şi aici vom rămâne pentru o întreagă eternitate.

CUPRINS

165

Biografie între oglinzi paralele / 3

Vol.I - PEREGRIN SPRE ABSOLUT / 6
Cap.I Singur printre năluci / 7
Singur printre năluci / 8 Tristeţea-mi metafizică / 10 Destin / 12 Microcosmos / 13 Revolta / 14 Cocoşatul / 16 Toleranţa / 18 Blasfemie / 19 Cântecul Supraomului / 21

Cap. II Iubirea ca un infinit / 25
Iubirea ca un infinit / 26 166

Din al iubirii dor / 28 Sinceritate / 30 Minunea lumii / 32 Dă-mi rogu-te Iisuse / 34 Eternul vis / 36 Înviere / 38 Paradoxul iubirii / 40

Cap. III Peregrin spre Absolut / 42
Peregrin spre Absolut / 43 A fost odată sau nicicând / 45 Eu sunt / 48 Jocul cu măşti / 49 Simfonia naturii / 51

Recunoştinţă / 53 Dumnezeu e în cele ce sunt / 56 167

Cap. IV Dumnezeu în oglindă / 58
Dumnezeu în oglindă / 59 Celălalt / 61 Cuvântul şi tăcerea / 64 Chemarea spre Neant / 66 Mesagerul / 68 Pierzătorul / 71 Al treilea / 75

Vol. II – TRIUMFĂTORUL / 77

168

Cap. I Tâlharul şi Maya / 78
Tâlharul şi Maya / 79 Abraxas / 81 Panorame de dincolo / 84 Purgatoriul / 90 Imn închinat Mayei / 93

Cap. II Eternul Adam / 95
Eternul Adam / 96 Renunţare / 98 Dulce ispită / 102 Iluzie şi amăgire / 104 Plângând pe Satan / 107 Triumfătorul / 109

169

Cap. III Dacă totul ar tăcea … / 112
Dacă totul ar tăcea / 113 Cuvinte ucise / 115 Ştiinţă şi spirit / 117 Şi dacă visul … / 119 Moartea ca împlinire / 120

Cap. IV Când întunericul devine lumină / 123
Când întunericul devine lumină / 124 Minunea lui Dumnezeu / 126 Darul Divin / 128 Cristul Cosmic / 131 Fericirea supremă / 134

Vol. III - PARADOXUL DE A FI ROMÂN / 136
170

Privilegiul măştilor / 137 Metamorfoză diabolică / 141 Deşertul spiritual / 144 Circul tranziţiei / 146 Blestemul naţional / 149 Condamnaţi la pieire / 152 Ne merităm soarta / 156 Paradoxul de a fi român / 160 Întoarcerea la origini / 163

171

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->