Realităţile liceenilor voştri

Numărul 4 MAI 2010 Suplimentul lunar al săptămânalului Luduşeanul

în mai sărbătorim...
Fie că aţi terminat liceul sau nu, cu siguranţă numele de Sigmund Freud vă sună cunoscut. Cei mai mulţi îl ştiţi din cărţile de psihologie, datorită teoriilor sale controversate legate de psihicul uman. Şi dacă realizările i le studiem la şcoală ce ar fi dacă noi ne-am ocupa de viaţa lui personală? Sigmund Freud (n. 6 mai 1856, Freiberg, d. 23 septembrie 1939, Londra) a fost un medic neuropsihiatru evreu austriac, fondator al şcolii psihologice de psihanaliză. Sigmund Freud s-a născut într-o familie de evrei aşkenazi din Freiberg, Morvia. Şi-a luat numele de “Sigmund” abia la vârsta de 21 de ani. Sigmund a fost primul născut din cei nouă copii ai familiei, dar mai avea şi alţi fraţi (vitregi) din căsătoriile precedente ale tatălui său. Cu toate că familia sa nu era o familie înstărită şi trăiau într-un apartament mic şi aglomerat, părinţii săi au făcut totul pentru ca Sigmund să aibă parte de cele mai bune condiţii, uneori şi cu preţul defavorizării celorlalţi copii ai familiei. Freud a fost un copil precoce din punct de vedere intelectual şi deosebit de silitor. Şase ani la rând a fost primul din clasă, iar la terminarea şcolii avea nu doar cunoştinţe temeinice de greacă, latină, germană şi ebraică, ci învăţase şi franceza şi engleza. Viaţa de familie se organiza în funcţie de programul său de studiu. El îşi lua masa de seară separat de restul familiei, iar pianul surorii sale Anna a fost mutat din apartament pentru a nu-l deranja. Freud a studiat medicina la Universitatea din Viena. În cursul celui de al treilea an de studii a început să lucreze în laboratorul de fiziologie, sub conducerea lui Ernst Wilhelm von Brücke, fiind în special preocupat de funcţiunea Sistemului Nervos Central. El s-a lăsat atât de mult absorbit de această activitate, încât a neglijat celelalte discipline, terminând facultatea abia în 1881, cu o întârziere de trei ani. Dorind să câştige experienţă practică, după doi ani începe să lucreze ca medic în spital, în secţiile de psihiatrie şi dermatologie. În 1885 obţine un post de docent în neuropatologie la Universitatea din Viena şi, având o bursă din partea statului austriac, petrece 19 săptămâni la Paris, în clinica de maladii ale sistemului nervos de la spitalul Salpêtrière, condusă de Jean Martin Charcot. Charcot trata anumite tulburări nervoase prin hipnoză. Sub conducerea lui, Freud începe să studieze isteria, fapt care i-a trezit interesul pentru psihopatologie. În 1886 Freud deschide la Viena un cabinet privat de psihiatrie, specializat pe tulburări cerebrale şi nervoase. Din cauza faptului că aplica metodele şi concepţiile lui Charcot, socotite neortodoxe de către corpul medical vienez, Freud s-a lovit de dificultăţi din partea colegilor. Aceasta explică şi faptul că, mai târziu, teoriile lui asupra nevrozelor au fost acceptate cu multă reticenţă. Fugind de persecuţia nazistă din Viena în 1938, Freud s-a refugiat la Londra, unde a petrecut ultimul an al vieţii sale. Casa situată la Maresfield Gardens nr. 20 în zona Hampstead din Londra, care a aparţinut familiei până la moartea din 1982 a fiicei cele mai mici a lui Freud, Anna Freud, a fost ulterior transformată în muzeu. În muzeu se păstrează şi mobila lui Freud, printre care se numără şi celebra sa canapea. Un sfat pentru voi: combinaţi ceea ce ştiaţi cu ceea ce aţi aflat acum. Succes la orele de psihologie! Andra Olaru

Liceenii luduşeni - “braţele de fier”
Mare vâlva mare la Palatul Copiilor din Bucureşti, în 24 şi 25 aprilie 2010, când colegii noştri luduşeni au participat la Campionatul Naţional de Skandenberg, ediţia 2010. Cei care ne-au reprezentat cu mândrie liceul şi totodată oraşul sunt Paul Bologa (dublu campion naţional la juniori-60 kg), Mădălin Sabău (dublu vicecampion naţional la juniori70 kg), Dorin Moldovan, Darius Puiac (dublu vicecampion naţional la juniori-80 kg) şi Ervin Szekely. Curioasă din fire, l-am provocat la o discuţie între colegi pe campionul nostru Paul Bologa, să ştiu şi eu, şi voi cum e să fii învingător şi ce trebuie să facem ca să câştigăm o medalie. Iată ce am aflat: Andra: Spune-mi Paul, cum ai ajuns să practici acest sport? Paul: Am început prin a merge la sală, pur şi simplu pentru a face mişcare. Treptat am început să mă antrenez pentru skandenberg şi am luat acest lucru în serios. Andra: Ce te-a atras la el şi de când îl practici? Paul: M-a atras faptul că este un sport care antrenează toţi muşchii, de aceea încerc să lucrez pentru fiecare grupă de muşchi în parte. În acelaşi timp acest sport necesită o bună concentrare, viteză şi atenţie. Practic skandenberg din anul 2008. Andra: Cum ai ajuns să participi la Campionatul Naţional de Skandenberg? Paul: La Campionatul Naţional de Skandenberg 2010, am participat datorită antrenorului meu, Edward Kolozsvari, care a avut încredere în mine şi m-a primit în lotul sportivilor, pe care i-a pregătit pentru concurs, dar şi datorită faptului că mi-am dorit mult acest lucru. Andra: A fost o competiţie grea? Ai avut concurenţă? Paul: Competiţia a fost acerba pentru că au fost mulţi participanţi bine pregătiţi, ceea ce a facut să fie o competiţie strânsă, dar deşi a fost o concurenţă puternică am reuşit să intru în finală şi chiar să devin dublu campion naţional. Andra: Te-ai văzut învingător. Care a fost primul gând care ţi-a trecut prin minte? Paul: Fiecare sportiv, atunci când participă la o competiţie speră să ajungă pe podium. Şi eu am sperat că voi ajunge, dar nu m-am văzut dinainte învingător pentru că nu îmi place să anticipez rezultatul unui concurs, ci doar mă pregătesc cât pot de bine înainte, şi încerc să mă concentrez la ceea ce am de făcut. Primul gând ce mi-a trecut prin minte după câştigarea concursului a fost să-mi sun părinţii să le împărtăşesc bucuria mea. Andra: O ultimă întrebare. Cine a fost persoana care te-a susţinut cel mai mult în alegerea şi practicarea acestui sport? Paul: Cel mai mult m-au susţinut părinţii şi antenorul, cărora le mulţumesc că au avut încredere în mine, m-au încurajat şi mă bucur că nu i-am dezamăgit. Andra: Paul, îţi mulţumesc că ţi-ai irosit pauza alături de mine şi mult succes în continuare. Paul: Şi eu îţi mulţumesc, a fost plăcerea mea. Aşadar e nevoie de multă ambiţie, muncă şi talent. Sper că v-am fost de ajutor. Nu ne rămâne decât să le ţinem pumnii băieţilor şi la Campionatul European de Skandenberg de la Moscova (Rusia) şi, de ce nu, sperăm la un nou interviu, de această dată cu nişte campioni europeni. A consemnat Andra Olaru

A trecut ceva timp de când nu i-am mai ascultat cântând pe colegii noştri talentaţi de la cercul de canto. Dar să nu credeţi că şi-au luat vacanţă, dimpotrivă, muncesc foarte mult, dovadă fiind faptul că unii dintre aceştia s-au calificat la etapa de selecţie finală, de la Bucureşti a Festivalului Naţional de Creaţie şi Interpretare „Mamaia Copiilor”. Este vorba despre Oana Sicobean, redactorul-şef al acestui ziar şi Tiberiu Furnea. Ei s-au calificat al doilea an consecutiv la acest festival. Oana şi Tiberiu nu sunt singurii

Stele în devenire

participanţi din oraşul nostru. Bianca Boar, elevă la Şcoala Generală „Ioan Vlăduţiu”, o mică steluţă, dar cu un talent foarte mare, se află şi ea pe lista finaliştilor. Preselecţia a avut loc duminică, 9 mai la Palatul Naţional al Copiilor din Bucureşti. Îi felicit pe toţi trei pentru performanţa de a se califica la un festival cu un mare renume, aşa cum este Mamaia Copiilor şi le doresc mult succes în continuare. În numărul viitor vă vom comunica rezultatele obţinute de colegii noştri, care sperăm să fie dintre cele mai bune! Paula Olaru

NOTA 10 Între 19 - 22 aprilie s-a desfăşurat proba de competenţe digitale din cadrul Bacalaureat 2010. Nota 10 le revine tuturor elevilor din anul terminal care s-au dovedit “experimentaţi” la această probă.

NOTA 2 îi revine grevei profesorale care a refuzat să se instaleze şi la noi în şcoală, în aceeşi săptămână în care au avut loc competenţele digitale, mai precis in 22 aprilie. Nu ne strica o zi libera, având în vedere ca şi 1 mai a picat în week-end anul acesta.

2

ani de liceu
întrebări şi răspunsuri
Dacă în numărul anterior aţi putut afla mai multe despre viaţa unui luduşean de-al nostru, pe care valurile vieţii l-au îndrumat tocmai până în Japonia, în acest număr ne-am gândit la o fostă profesoară a liceului nostru, şi anume Ligia Pamfilie, care de asemenea a hotărât să înceapă o nouă viaţă dincolo de frontierele României. Stimata noastră profesoară a ales ca punct de destinaţie America, exact în cealaltă parte a lumii faţă de Vlad Herţa, intervievatul numărului trecut. Cum şi de ce a făcut această alegere, dar şi consecinţele ei le puteţi desluşi aruncând o privire asupra dialogului ce urmează So: Vroiam să facem o paralela pe tema “plecatului din ţară” între un elev şi un profesor. Numărul trecut l-am ales pe Vlad Herţa, care şi-a început facultatea în Japonia. Şi mai vroiam un profesor. Dar dacă mă gândesc bine, aţi fost şi elev al liceului nostru. A fost el un “cimitir al tinereţii” sau mai degrabă o imensă enciclopedie din care nu apucai să înveti tot ce aveai de gând (şi aici mă refer la perioada în sine a liceului, nu neapărat la materiile obligatorii)? Ligia: Privesc mereu cu drag şi nostalgie la anii de liceu. Au fost ani rodnici pe care i-am folosit din plin şi asta mă bucură. Am studiat intens, am citit enorm, iar timpul rămas l-am folosit pentru a mă implica în voluntariat. Sunt ani în care am dormit puţin, uneori 4 ore de somn pe noapte, după modelul lui Eliade. Trebuie însă să recunosc că am

avut şansa extraordinară de a avea oameni minunaţi în jurul meu şi pe părinţii mei care m-au sprijinit şi susţinut în tot ceea ce am ales să fac. pikchiu: Şi după ce aţi trecut prin băncile liceului, aţi ajuns şi la catedrele acestuia. Cum era priveliştea din spatele catalogului? V-aţi dorit mereu să-i “educaţi” pe tineri? Ligia: Priveliştea din spatele catalogului… hmmm… era diferită de la clasă la clasă. Dacă m-ai fi întrebat însă care a fost cea mai plăcută privelişte pe care am văzut-o, ţi-aş fi răspuns fără a sta prea mult pe gânduri: satisfacţia pe care am perceput-o în ochii şi comportamentul elevilor mei, la sfârşitul unui proiect, a unui referat, sau chiar a primei cărţi citite. Am văzut tineri cu un potenţial creativ imens, cărora am avut şansa să le împărtăşesc din cunoştinţele mele şi de la care am învăţat la rândul meu. Mă întrebi dacă am vrut mereu să fiu dascăl. Să fiu foarte sinceră, nu. La început a fost o provocare. Am vrut să-mi demonstrez în primul rând mie, că pot să mă achit cu succes de o responsabilitate aşa de mare, în ciuda faptului că eram foarte tânără. E o profesie pe care am ajuns să o iubesc treptat, pe măsură ce m-am implicat din ce în ce mai mult în munca mea şi am ajuns să îmi cunosc mai bine elevii. Din păcate meseria de profesor se bucură de foarte puţin respect în România la ora actuală. Mă doare acest lucru. Nu pot să nu mă întreb unde am fi oricare dintre noi fără nişte dascăli buni? Ştiu că le datorez enorm profesorilor mei şi că nu aş fi putut să-mi îndeplinesc visul de a vedea America fără contribuţia lor. În plus, meseria de profesor mi-a permis să am o contribuţie, fie ea cât de mică, în evoluţia câtorva sute de elevi. Şi asta nu e puţin lucru. pikchiu: Aţi plecat la studii în America, deci. Ştiu că eram la sfârşitul clasei a IX-a când ne-aţi dat “marea veste” - “de la anul nu ne mai vedem”. Aţi crede dacă v-aş spune ca uneori îi aud pe colegii mei (mai ales tipul cu “so many girls, so little time”) spunând “ce bine era pe-a noua la română”? Nu sunt mulţi, dar mai sunt. Vă mai leagă ceva de liceu? Sau poate de oraş. Ligia: Mă bucur să ştiu că mi s-a simţit lipsa. Mi-e incredibil de dor de acea parte a vieţii mele. România, Transilvania şi Luduşul sunt şi vor exista întotdeauna în inima mea. Sunt parte din mine, şi oriunde în lume voi fi, o parte din inima mea va bate mereu pentru locurile natale. De România m-am despărţit doar fizic, niciodată afectiv sau intelectual. pikchiu: Îmi amintesc un articol publicat de dvs. în ziarul Luduşeanul, la scurt timp după plecare. Vorbeaţi acolo

despre “feţele gri ale oamenilor din metrou”. Doamna dirigintă ne-a adus ziarul în ziua aceea şi ne-a citit articolul. Nu sunt prea coloraţi oamenii nici peste ocean? So: V-a fost greu să vă acomodaţi? Ligia: Ştii cum se zice, iarba pare mai verde în curtea vecinului. Din afară lucrurile arată întotdeauna diferit. SUA au fost lovite din plin de criza economică actuală, iar de multe ori asta se vede şi pe feţele oamenilor. În ce priveşte acomodarea, trebuie să-ţi mărturisesc, Cambridge-ul a devenit rapid a doua mea casă, m-a adoptat fără prea multe întrebări, fără reţineri. Cambridge-ul e un oraş universitar foarte cosmopolit, extrem de aproape în spirit şi atmosferă de marile oraşe europene. Despărţit de Boston doar de râul Charles, Cambridge-ul găzduieşte nu numai renumitele universităţi Harvard şi MIT, dar şi un număr mare de alte şcoli, muzee, biblioteci, parcuri şi cafenele. Oamenii sunt foarte deschişi, prietenoşi, aşa că tranziţia a fost nu doar uşoară, ci şi extrem de plăcută. So: Atât în calitate de student, cât şi de profesor, cum aţi vedea o comparaţie între învăţământul străin şi cel din ţară? Există măcar grade de comparaţie? Ligia: Constat cu stupoare că învăţământul din România e în continuă cădere. Nu pot decât să mă întreb, până când şi până unde se mai poate continua aşa. Nu avem cu toţii nevoie de educaţie, de şcoală, de profesori? Încerc să înţeleg de ce tot acest circ mediatic iscat în jurul profesorilor. Oare cât de jos mai trebuie târât sistemul de învăţământ românesc până când se va face ceva?! Citesc presa din România cu regularitate. Mă doare imaginea şcolii din România ce se desprinde din presă. Ce exemplu le oferim studenţilor cu toate acestea articole denigratoare? Mi-aş dori să văd că părinţii se străduiesc împreună cu profesori să le ofere tinerilor cea mai bună educaţie posibilă. Din păcate, cu riscul de a supăra pe unii, trebuie să recunosc că nu prea am văzut acest tip de colaborare. So: O continuare a studiilor s-a dovedit în cele din urma a fi o plecarea definitivă din ţară. Mai e urmă de întoarcere (vizitele nu se iau în calcul)? Ligia: Ştii cum se spune: “Niciodată să nu spui niciodată”. Dacă şcoala din România ar înceta să fie ţinta bătăii de joc a tuturor şi dacă aş putea să trăiesc decent din salarul de profesor din România, normal că m-aş întoarce. pikchiu: Consideraţi că România (ca să nu particularizez) v-a dezamăgit? Să stai în ţară doar pentru că “esti român” nu mai este o idee prea bună. Cum i-am spus şi lui Vlad, naţionalismul devine din ce în ce mai prostesc în situaţia de faţă. Ligia: Am muncit enorm pentru tot ce am realizat în

România. Îmi amintesc, de exemplu, cum în anul III de facultate, am avut un curs de Istoria Literaturii Române pentru care am avut de citit peste 150 de cărţi, dintre care mi-au rămas necitite doar 4 sau 5. Nu regret timpul şi energia investită. M-a durut însă că am pus acest efort în slujba unui sistem ce se bazează în continuare pe pile, nepotisme şi relaţii. Nu România m-a dezamăgit. M-am săturat de acest sistem corupt în care nu mi-am putut găsi nicicum locul. pikchiu: “Statul” în America poate fi considerat şi ca o călătorie mai... lungă. Bănuiesc că aţi avut destule de văzut. Ştiu că vă plac locurile şi oamenii noi. Şi vă mai place (puţin spus) şi Eliade. V-aţi gândit să-i călcaţi pe urme, şi să vizitaţi India? Ligia: Dacă mă gândesc bine viaţă asta e o călătorie, o sumă de experienţe care ne ajută să creştem, să evoluăm, să ne maturizăm, să ne cunoaştem mai bine. Am călătorit destul de mult în SUA şi am avut posibilitatea de a cunoaşte oameni extraordinari, din domenii şi culturi diferite, de la care am învăţat foarte mult. E adevărat că Eliade mi-a marcat adolescenţa - am început să citesc într-un ritm frenetic după ce am citit jurnalul lui Eliade, şi tot datorită lui mi-am dorit să descopăr America. India e parte din acelaşi vis, la care nu am renunţat niciodată şi care sper că va deveni realitate în viitorul apropiat. So: Ce le-aţi sugera tinerilor încă foarte confuzi în ceea ce priveşte viitorul pe care să-l aleagă? Sa profite de orice ocazie si sa nu-si planifice prea tare viitorul, sau din contra? Ligia: În condiţiile în care mi se pare că tot mai mulţi români cred că se pot realiza în viaţă prin bani obţinui rapid şi, dacă se poate, fără prea multă trudă, le recomand tinerilor să muncească din greu pentru ceea ce îşi doresc. Le-aş sugera să profite de anii de şcoală cât mai mult. Cunoştinţele de limba română, limba engleză, operare calculator şi matematică ar trebui să facă parte din minimul necesar fără de care nimeni nu poate porni la drum. Fie că ne place să recunoaştem sau nu, România e o ţară săracă, mică, încă tributară comunismului. Cred că singura eliberare poate veni prin educaţie, prin cultură, iar cei ce vor cu adevărat să reuşească vor trebui să muncească enorm. So: Mulţumim pentru timpul acordat! au consemnat Sorina Mărginean şi pikchiu un articol realizat de Sorina Mărginean

Deciziile pe care le luăm şi acţiunile pe care le întreprindem sunt mijloacele prin care evoluăm. În fiecare moment, alegem intenţiile care ne vor modela experienţele şi lucrurile asupra cărora ne vom concentra atenţia. Aceste alegeri ne afectează procesul de evoluţie. Dacă alegem inconştient, evoluăm inconştient. Dacă alegem conştient, evoluăm conştient. Teama şi violenţa care au ajuns să caracterizeze existenţa umană pot fi trăite doar de personalitate. Doar personalitatea poate trăi furie, frică, ură, răzbunare, tristeţe, ruşine, regret, indiferenţă, frustrare, cinism şi singurătate. Doar personalitatea poate judeca, manipula şi exploata. Personalitatea poate fi şi iubitoare, plină de compasiune şi de înţelepciune în relaţiile cu ceilalţi, însă iubirea, compasiunea şi învelepciunea nu vin de la personalitate. Acestea sunt trăiri ale sufletului. Sufletul este o parte nemuritoare din noi. Sufletul există. Nu are nici început, nici sfârşit. Personalitatea izvorăşte din suflet şi fiecare este unică. Toate faptele, gândurile şi sentimentele sunt motivate de o intenţie, iar acea intenţie este o cauză care are şi un efect. În acest mod, suntem responsabili pentru toate faptele, gândurile şi sentimentele noastre. Este, prin urmare, înţelept

Cine suntem ?

să fim conştienţi de nenumăratele intenţii care ne umplu existenva, să le selectăm pe cele care generează anumite efecte şi să ne alegem intenţiile în funcţie de efectele pe care dorim să le producem. Fiecare cauză care încă nu şi-a produs efectul este o întâmplare neîmplinită. Dacă nu suntem familiarizaţi cu sentimentele noastre, nu putem percepe dinamica din spatele trăirilor pe care le avem, modul în care funcţionează această dinamica şi scopurile pe care le au. Sentimentele sunt curente de energie care ne străbat. Sentimentele oglindesc intenţiile. Sunt sigură că mulţi dintre noi ne întrebăm ce înseamnă să fii o fiinţă cu adevărat puternică? Unul dintre răspunsuri s-ar putea referi la capacitatea unei persoane de a fi umilă. Este caracterul unei persoane care reacţionează la frumuseţea fiecărui suflet, preţuieste şi onorează viaţa în toate formele sale. Este liberă să iubească şi să fie ceea ce este cu adevărat. O persoană cu adevărat puternică trăieste în spiritul iubirii. Iubirea este energia sufletului, este ceva spre care personalitatea tinde mereu, reprezintă temelia puterii autentice. Nu există ceva ce nu poate fi vindecat prin iubire. Ceea ce vrei să faci cu conştiinţa ta depinde doar de tine şi nimeni nu poate decide pentru tine. Modestia, transparenţa, iertarea şi iubirea sunt trăsăturile unui individ cu adevărat puternic. A ş a că, decât să fim doar un suflet într-un corp, mai bine alegem transformarea unui corp aflat într-un suflet. :) Cora Olaru

pauza mare
Recomandarea lunii by Teo Bologa
NUNTĂ ÎN CER - Mircea Eliade Fiind un roman fantastic, “Nuntă în cer” se axează pe misterul unei iubiri sau, mai bine zis, pe misterul din jurul singurei prezenţe feminine importante, Ileana, înfăţişată în cadrul a două confesiuni erotice, provenite de la Mavrodin şi Hasnaş. Cel dintâi este un scriitor cunoscut în cadrul unui Bucureşti modern, acesta pierzându-şi inspiraţia de a scrie la scurt timp după începerea relaţiei cu Ileana. El considera că “dragostea e raiul”
lor, motiv pentru care refuză conceperea unui copil. În consecinţă, Ileana dispare fără urmă, iar Mavrodin începe un roman, numit “Nuntă în cer”, dedicat ei. Pe de altă parte, Hasnaş, relatează iubirea sa cu Lena, o fată de cincisprezece ani pe care o cunoaşte în cadrul unei călătorii cu trenul. Sentimentul nu e pe deplin împlinit din cauza neconcordanţei între dorinţele celor doi tineri, ajungându-se, în cele din urmă, la divorţ. “Nuntă în cer” ne prezintă transfigurarea personajelor prin iubire şi prin suferinţa despărţirii, modelând caractere şi descriind detalii care ne expun în mod evident profunzimea sentimentelor şi influenţa lor asupra sufletului uman.
« Să ne cunoaştem adevăratele valori!» - Aceasta a fost poate ideea principală de la care a pornit producătorul, regizorul şi totodată scenaristul filmului “Un arbore la mijloc de lumi: Constantin Brâncuşi” (2009), un film documentar-artistic realizat de Horia Muntenuş, care,după cum bine ne putem da seama, are ca personaj principal pe nimeni altul decât marele nostru sculptor, Constantin Brâncuşi. În data de 23 aprilie am avut posibilitatea şi plăcerea de a viziona acest film, eveniment care a avut loc la Casa de Cultură Pompeiu Hărăşteanu, începând cu orele 15. Deşi condiţiile au fost destul de improprii prezentării unui film, mesajul s-a făcut bine înţeles în inimile auditoriului, constituit dintr-un număr restrâns de spectatori, dornici însă de a se îmbogăţi spiritual cu noi cunoştiinţe legate de această personalitate.

3

Un arbore la mijloc de lumi

JURNALELE VAMPIRILOR Serialul “The Vampire Diaries” reprezintă ecranizarea unei serii de cărţi publicate în 1991. Povestea se bazează pe viaţa Elenei, o tânără ai cărei părinţi au murit de curând într-un accident, ea şi fratele său de 15 ani fiind nevoiţi să facă faţă acestei tragedii şi sperând că, odată cu începerea noului an şcolar, vor trece mai uşor peste suferinţă. Însă viaţa lor se complică şi mai mult: la liceu apare un tânăr misterios şi fermecător, pe nume Stefan, de care Elena se simte imediat atrasă, neştiind însă că acesta era un vampir cu vârsta de 200 de ani. În ciuda faptului că Stefan reuşea să îşi stăpânească instinctele, fratele său, Damon, apare pentru a face rău oamenilor. Rivalitatea dintre cei doi vampiri se naşte în urma faptului că cel din urmă doreşte să o ucidă pe Elena. Nina Dobrev (Elena), Paul Wesley (Stefan) şi Ian Somerhalder (Damon) ne încântă cu minunata poveste de dragoste, dar şi de viaţă, făcându-ne să stăm cu sufletul la gură la fiecare episod.

Deşi în cele menţionate mai sus l-am numit “marele nostru sculptor”, cu toţii ştim însă că Brâncuşi aparţine de fapt întregii lumi, contribuind la înnoirea viziunii plastice în sculptura contemporană şi îmbogăţind patrimoniul cultural cu lucrări deosebit de valoroase. În filmul realizat şi prezentat deopotrivă de clujeanul Horia Muntenuş, am avut plăcerea de a urmări nişte cadre filmate chiar în parcul din Tîrgu-Jiu, evident, conţinând imagini cu faimoasele lucrări: Masa tăcerii, Coloana fără sfârşit şi Poarta Sărutului, însoţite de un fundal muzical tradiţional ce te duce cu gândul la rădăcinile româneşti, care au constituit un izvor nesecat de inspiraţie pentru marele sculptor. Subiectul documentarului s-a axat strict pe aceste lucrări, concepute special pentru poporul român, încărcate cu o valoare simbolică, adevărate opere de artă care, din nefericire, au fost lăsate în paragină şi pe punctul de a fi distruse în perioada comunistă. Deşi Brâncuşi a părăsit meleagurile româneşti, plecând la Paris pentru a-şi putea desăvârşi pasiunea pentru sculptură, ultimele sale dorinţe au fost de a fi îngropat în pământul strămoşesc, alături de mama sa, dorinţă însoţită şi de oferirea prin testament a tuturor lucrărilor sale României. Ambele dorinţe i-au fost refuzate însă de către guvernul român al anilor ‘50, fapt pentru care, până în zilele noastre, Franţa deţine numeroase opere ale artistului în galeriile sale. Se pare ca românii nu l-au apreciat la momentul respectiv la adevarata sa valoare. Poate că nici până în zilele de azi nu s-a făcut cunoscut si iubit aşa cum ar trebui de către poporul său. Tocmai de aceea trebuie apreciată şi încurajată munca unor astfel de oameni precum Horia Muntenuş, care încearcă să aducă în atenţia noastră poveşti ale unor artişti nemuritori. Trebuie să fim deschişi unor astfel de acte culturale şi să încercăm să ne cunoaştem adevăratele valori... Dacă nu acum, atunci când? Altfel, riscăm să devenim nişte ignoranţi! Sorina Puiac

Andrei BOB la datorie
Faza e că fără glob mă simt într-un fel de plop, bătrân de tot, şi (a)plecat. Aşa că, m-am hotărât ca luna aceasta să nu mai glumesc, sau să vă sugerez alte chestii pe care le-aţi putea (sau nu) face. Găseşte-te, dacă te-ai pierdut! :D Capricorn: • Muzica preferată: retro • Pizza: vegetariană • Meseria potrivită: grafician, stivuitor • Animalul care vă suportă: pisica, raţa Vărsător: • Muzica preferată: folk • Pizza: africană • Meseria potrivită: dresor, salvamar • Animalul care vă suportă: foca, furnica Peşti: • Muzica preferată: instrumentală • Pizza: siciliană • Meseria potrivită: agent poştal, tâmplar • Animalul care vă suportă: păianjenul, măgarul Berbec: • Muzica preferată: jazz • Pizza: mexicană

• Meseria potrivită: cioban, cascador • Animalul care vă suportă: rândunica, cainele Taur:• Muzica preferată: disco • Pizza: măcelarului • Meseria potrivită: bucătar, mecanic • Animalul care vă suportă: omida, cârtiţa Gemeni: • Muzica preferată: rapp • Pizza: calzzone • Meseria potrivită: DJ, pilot • Animalul care vă suportă: cangurul, brotăcelul Rac: • Muzica preferată: latino • Pizza: californiană • Meseria potrivită: chelner, veterinar • Animalul care vă suportă: şoarecele, castorul Leu: • Muzica preferată: populară • Pizza: italiană • Meseria potrivită: dădacă, şef la salubritate • Animalul care vă suportă: broasca

ţestoasă, găina Fecioară: • Muzica preferată: pop • Pizza: new-yorkeză • Meseria potrivită: şerif, zidar • Animalul care vă suportă: vulturul, melcul Balanţă: • Muzica preferată: electronică • Pizza: margherita • Meseria potrivită: negustor, judecător • Animalul care vă suportă: liliacul, şopârla Săgetător: • Muzica preferată: rock and roll • Pizza: viennesse • Meseria potrivită: agricultor, ventrilog • Animalul care vă suportă: bufniţa, ornitorincul Scorpion: • Muzica preferată: opera • Pizza: quattro fromaggi • Meseria potrivită: electrician, consilier juridic • Animalul care vă suportă: oaia, popândăul

DADDY YANKEE - MUNDIAL Al nouălea album al cântăreţului din Puerto Rico, Mundial, a fost lansat în data de 27 aprilie 2010, deşi, iniţial, data lansării trebuia să fie în luna iunie a anului trecut. Această producţie combină elemente de reggaeton, merengue, perico ripiao, bachata, soca şi dance hall, iar unele piese au fost înregistrate cu alte nume mari ale muzicii latino, cum ar fi Luis Fonsi sau Don Omar. Mundial a fost lansat sub numele companiei Sony Music şi nu Universal Music Group, aşa cum se aştepta. Albumul include 13 melodii, dintre care 2 au fost deja promovate ca single-uri: Grito Mundial şi Descontrol. Cel dintâi trebuia să fie imnul oficial al Campionatului Mondial de Fotbal din Africa de Sud, însă în locul lui a fost ales, în cele din urmă Wavin’ Flag a lui K’naan.

Câte zâmbete ţi-ar stârni un zâmbet?
Ne-am ucis zâmbetele cu fiecare “tragedie” pe care am suferit-o, puţin câte puţin. Ne-am decolorat până şi hainele, iar acum purtăm doar nonculori sau unele şterse şi mate. Ne ascundem fericirea după nişte bucăţi de materiale la fel de gri şi negre precum blocurile comuniste nerenovate, sau Biserica Neagră din Braşov. Râdem “de formă” la bancuri seci. Refuzăm să ne mai revenim. “De ce să zâmbesc?” De ce nu??! Oamenii de ştiinţă ne arată că pentru a ne încrunta folosim 43 de muşchi. Pentru un zâmbet avem nevoie doar de 17. ZAMBEŞTE! Efortul depus este mult mai mic. Câte zâmbete ţi-ar stârni un zâmbet? De câte zâmbete ai nevoie ca să-ţi resuscitezi fericirea din coma? O duzină? Sute? Unul şi bun? Ieşisem într-o zi de la un examen. Navea legătură cu şcoala. Plecasem săl dau de “Doamne-ajută!”. Şi îl luasem la mustaţă. Fericirea mă umplea pe dinăuntru. Cred că dădea şi pe afară, precum spuma unei beri în care un prieten pus pe şotii ţi-a strecurat sare.

Aşteptam să se facă semaforul verde, să trec strada. S-a facut. În timp ce traverstam (bănuiesc că aveam zâmbete bete pe faţă), cineva mi-a zâmbit pur şi simplu. Atunci m-iam dat seama cât de mult poate să facă rezultatul încordării celor 17 muşchi responsabili cu zâmbitul. Nu e greu! Fericirea e în noi, în fiecare! Iar noi ne-am gândit să v-o împărtăşim. 15 mai este Ziua Internatională a Zâmbitului. În acea zi, milioane de oameni din întreaga lume zâmbesc la unison pentru a le reînvia celor din jur zâmbetele moarte. Pe www.lumebuna.ro există deja o campanie care se desfăşoară în vederea “recrutării” de zâmbăreţi. Ne-am înscris şi noi. Ne poţi ajuta şi tu (indiferent dacă eşti elev, sau nu)! Nu trebuie decât să complectezi câteva date pe site-ul mai sus menţionat, sau te poti înscrie pe mailul ziarului(viataincepelaora8@ yahoo.com),iar noi te vom ţine informat în legătură cu data, ora şi locul întâlnirii. În 15 mai vom împărti zâmbete, pentru o oră, în stânga şi-n dreapta, prin oraş. Zâmbeşte ca să-i faci pe cei din jurul tău să zâmbească! pikchiu

4

atelierul de creatie
Omeneasca trecere - lotus M-au prins zori înainte să deschid ochii, Aşteptând învierea sufletului amorţit. Şi ochi-mi lipsiţi de griji Se-ncuie pe veci. Aşteptare. Şi sufletu-mi închegat de roşu amar stă prabuşit la Porţile Cerului. Încheieturile locaşului trosnesc trezinduse din amorţirea inevitabilelor mele păcate. “O,Cerule şi Doamne Sfânt primeşte răsplata pământească învelită-n foi de natura umană, mâncată de timp!” Eu şi El, atâta tot Nici cald, nici rece Doar eu şi El Nici bun, nici rău Doar eu şi El. Privirea-I blândă topeşte oasele mele smerite, încărcate de fruct oprit şi.. mă lasă să trec.

Promisiune - Sabina BorzaşVom face dragostea să apară În dulci acorduri de chitară. Vom face dragostea să apară În mici mângâieri de vioară. Vom face dragostea să răsară Cum înfloreşte dorinţa într-o fecioară. Vom face dragostea să răsară Cum simţi chemarea lunii în fiecare seară. Vom simţi dragostea în fiecare zâmbet, Vom trăi dragostea în fiecare cântec, Vom simţi dragostea într-o pată de rai Vom trăi dragostea ca pe o ploaie de mai.

Toamna prin tine - Sabina Borzaş -

by Sorina Puiac

În ochii tăi verzi se pierd ultimele clipe ale verii, Prin negrul genelor tale se simt brizele durerii, Superbul tău păr auriu se stinge-ncet în întunericul nopţii, Iar cenuşiul hainelor tale se pierde în ceaţa dimineţii. Roşul aprins al buzelor tale, Razele roşiatice ale apusul de soare, Vişiniul vin pe care-l sorbi încet din pahar Te fac să simţi că toate problemele dispar. Prin ploaie-ţi uzi paltonul maroniu, Iar vântu-ţi suflă şalul portocaliu. Aceasta eşti tu, o fiinţă pe care o ador, Iar prin tine se vede al toamnei decor. Un nou început... Paula Olaru Privirea îmi alunecă printre făcliile aprinse, Şi sufletul îşi cerne jarul de amintiri nestinse. Necunoscutul mă sperie, prin absolutul său, Ezit între trecut şi viitor, între bine şi rău. Cuprinsul de momente, laolaltă fericite şi triste, Vrea astăzi să dispară, să facă loc la vise. Visarea e dulce, în sinea ei prea pură Să se-mplinească într-o lume presărată cu ură. Însă eu vreau atât de mult, sufletul meu tânjeşte După iluzia ce de mult timp tot mijeşte, Ce mintea mi-o acoperă cu un milion de foi, Pe care, cu migală, suntem pictaţi doar noi!
by Sorina Puiac

echipa redacţiei: redactor-şef: Oana Sicobean tehnoredactor: pikchiu tehnoredactor-ucenic: Raul Bularcă redactori: Andra Olaru, Andrei BOB, Cora Olaru, Paula Olaru, Roxana Mureşan, Sorina Mărginean, Sorina Puiac, Teo Bologa ”portretist”: Andreea Oltean Pentru sugestii, reclamaţii şi alte aberaţii ne puteţi scrie pe viataincepelaora8@yahoo.com, unde ne puteţi trimite creaţiile voastre pentru “atelierul de creaţie” Ne găsiţi şi online pe adresa http://viataincepelaora8.blogspot.com

căsuţa poştală