You are on page 1of 104

FILOSOFIE

SUPORT DE CURS

201

4CUPRINS
Prefata........................................................................................................................................5
Cursul 1.
Introducere: Obiectul i problematica filosofiei........................................................................6
Cursul 2
Filosofia in Grecia antica........................................................................................................11
1. Geneza civilizatiei greceti...........................................................................................11
2. Preistoria Greciei..........................................................................................................12
3. Epoca istorica a antichitatii greceti.............................................................................16
Cursul 3
Protofilosofia greceasca...........................................................................................................17
1. Caracterizare generala...................................................................................................17
2. Poemele homerice.........................................................................................................18
3. Creatia lui Hesiod.........................................................................................................20
4. Orfismul.......................................................................................................................21
Cursul 4
Geneza filosofiei.......................................................................................................................23
1. Originile i periodizarea a filosofiei antice grece ti ......................................................23
2. Etapa clasica a filosofiei antice greceti........................................................................24
2.1. Caracterizare generala...................................................................................................24
3. Socrate.........................................................................................................................26
3.1. Personalitatea si procesul...............................................................................................26
3.2. Conceptia filosofica.......................................................................................................29
Cursul 5
Platon...31
1. Repere biografice..........................................................................................................31
2. Opera............................................................................................................................32
3. Conceptia filosofica......................................................................................................32
3.1. Mitul pesterii - paradigma alegorica a filosofiei platoniciene..........................................33
3.2. Ontologia platoniciana. Teoria Ideilor.............................................................................34
3.3. Gnoseologia platoniciana. Teoria reamintirii (anamnesis)..............................................35
3.4. Teoria social - politica.....................................................................................................36
Cursul 6
Aristotel....................................................................................................................................38
1. Repere biografice..........................................................................................................38
2. Opera............................................................................................................................39
3. Conceptia filosofica......................................................................................................41
3.1. Viziunea ontologica........................................................................................................41
3.2. Sistemul tiintelor...........................................................................................................42
3.3. Teoria social-politica......................................................................................................43
Cursul 7
Filosofia Evului Mediu............................................................................................................44
1. Caracterizare generala...................................................................................................44
2. Toma d'Aquino............................................................................................................47
2.1. Repere biografice...........................................................................................................47

2.2. Doctrina teologico-filosofica..........................................................................................48


Cursul 8
Filosofia Epocii Moderne........................................................................................................50
1. Caracterizare generala..................................................................................................50
2. Orientari fundamentale in filosofia epocii moderne......................................................50
3. Empirismul: John Locke............................................................................................51
3.1. Repere biografice............................................................................................................51
3.2. Opera..............................................................................................................................52
3.3. Conceptia filosofica........................................................................................................53
Cursul 9
Rationalismul: Rene Descartes..............................................................................................55
1. Repere biografice.........................................................................................................55
2. Opera carteziana...........................................................................................................56
3. Conceptia filosofica.....................................................................................................56
3.1. Metoda cartesiana..........................................................................................................56
3.2. Argumentul cogito........................................................................................................58
Cursul 10
Filosofia clasica germana: Immanuel Kant.........................................................................60
1. Repere biografice........................................................................................................60
2. Evolutia creatiei kantiene...........................................................................................61
3. Sistemul filosofic........................................................................................................62
3.1. Gnoseologia..................................................................................................................62
3.2. Etica.............................................................................................................................64
3.3. Estetica.........................................................................................................................65
Cursul 11
Filosofia n ationalists a secolului al XIX-lea........................................................................66
1. Arthur Schopenhauer.........................................................................................................66
1.1. Repere biografice.....................................................................................................66
1.2. Conceptia filosofica..................................................................................................67
2. Friedrich W. Nietzsche.....................................................................................................68
2.1. Repere biografice....................................................................................................68
2.2. Conceptia filosofica.................................................................................................69
Cursul 12
Filosofia secolului al XX-lea....................................................................................................71
Martin Heidegger....................................................................................................................71
1. Repere biografice.........................................................................................................71
2. Conceptia filosofica......................................................................................................72
2.1. Viata neautentica............................................................................................................74
2.2. Viata autentica................................................................................................................74
2.3. Moartea ca posibilitate i angoasa..................................................................................75
2.4. Viata autentica i anticiparea mortii...............................................................................76
2.5. Limbajul i poezia..........................................................................................................77
Cursul 13
Karl Popper.............................................................................................................................80
1. Repere biografice.........................................................................................................80
2. Conceptia filosofica......................................................................................................80

2.1. Viziunea epistemologica.................................................................................................80


2.2. Teoria social-politica.......................................................................................................82
Cursul 14
Filosofia romaneasca................................................................................................................85
Lucian Blaga............................................................................................................................85
1. Repere biografice..........................................................................................................85
2. Opera............................................................................................................................86
3. Sistemul filosofic..........................................................................................................87
3.1. Cunoaterea paradisiaca i cunoaterea luciferica.........................................................87
3.2. Cenzura transcendenta i Marele Anonim.....................................................................89
3.3. Filosofia culturii i a valorilor.......................................................................................90
Bibliografie generala...............................................................................................................92

PREFATA
9

Valoarea filosofiei se plaseaza exclusiv printre bunurile


spiritului i numai aceia pe care aceste bunuri nu-i lasa
indiferenti pot intelege ca studiul filosofiei nu este o pierdere
de timp.
Bertrand Russell

Aceasta lucrare este un curs universitar al prof. univ. dr. Romulus Chiria destinat
studentilor, elevilor si profesorilor, ca i oricarei persoane care dorete sa-i formeze, amplifice,
aprofundeze sau reactualizeze cultura istorico-filosofica generala. Principalul sau obiectiv este
sa contribuie la formarea, actualizarea, consolidarea i diversificarea culturii filosofice a celor
care il parcurg.
Prezentul curs are caracter introductiv, limitandu-se la prezentarea celor mai importante
achizitii ale principalelor etape ale evolutiei istorice a filosofiei occidentale. Pentru conturarea
specificului fiecarei etape analizate, la inceputul prezentarii ei, autorul i-a facut o caracterizare
generala succinta, pe care a ilustrat-o apoi prin examinarea celor mai semnificative viziuni
filosofice din perimetrul sau, din perspectiva preponderent sintetica, urmarindu-se doar
evidenierea contribuiilor lor teoretice majore. A redus referintele critice i exegetice la
minimum, retinandu-le numai pe cele care contribuie realmente la mai buna intelegere a
problemelor examinate.
Filosofii selectai sunt printre cei mai reprezentativi pentru epocile i mi carile de idei
carora le-au apartinut i examinarea conceptiilor lor ofera o imagine rezonabil de fidela a
dinamicii filosofiei occidentale.

Cursul 1
INTRODUCERE

OBIECTUL SI PROBLEMATICA FILOSOFIEI


Etimologic termenul filosofie provine din greaca veche din cuvintele philo - dragoste",
iubire" i sophia - intelepciune"1. Conform acestei etimologii, prin filosofie ar trebui sa
intelegem, deci, o dragoste, o iubire de intelepciune. Dei sugestiva, aceasta etimologie este
destul de vaga i, oricum, insuficienta pentru conturarea specificului filosofiei. Se impune, de
aceea, o abordare ceva mai analitica a obiectului i problematicii filosofiei. Studiul istoriei
filosofiei nu poate incepe fara (re)amintirea i clarificarea prealabila a catorva probleme privind
trasaturile definitorii ale acestei forme a culturii.
La modul cel mai general, filosofia poate fi definita ca o conceptie generala despre lume
Si viata, despre locul si rolul omului in Univers. Ea raspunde nevoii omului de intelegere
rationala a lumii ca totalitate si a propriei sale conditii, de descifrare a sensului si a
perspectivelor existentei sale. Filosofia este una dintre cele mai vechi forme ale culturii, fiind
anterioara inceputului constituirii tiintelor (sec. IV i.Hr) i devansata in ordine istorica doar de
religie, ale carei origini se pierd in negura timpurilor. Din aceasta caracterizare decurge ca
filosofia nu este o stiinta, aa cum se afirma sau se considera de multe ori in mod eronat, ci o
formd distincta si autonoma a culturii, alaturi de tiina, arta, religie, morala, politica, drept etc.
Conform dictionarului de filosofie Oxford, cultura reprezinta modul de viata al unui
popor, care include atitudinile, valorile, credinele, artele, tiinele, modurile de percepere a
realitatii, obiceiurile de gandire si de aciune ale acestuia. Trasaturile culturale sau formele de
viata sunt invaate, insa cel mai adesea suntem marcati de ele atat de profund, incat ne este
dificil sd le sesizam din interior.
Cele mai vechi creatii filosofice care ne-au parvenit integral sau partial dateaza din
mileniile III - II i.Hr. i sunt localizate in Orientul antic: Egipt, India, China, Mesopotamia etc.
Aa sunt, de exemplu, Poemul lui Ghilgames, Vedele, Upanisadele etc. In ele ideile filosofice
-unele dintre ele de mare profunzime - sunt intim corelate cu stravechi credinte i reprezentari
mitico-religioase, ceea ce inseamna ca in ele gandul filosofic nu este inca epurat de elementele
mitice, din care s-a desprins i s-a constituit la un moment dat filosofia.
Datorita acestui fapt, numeroi istorici ai filosofiei apreciaza ca, in acceptia sa consacrata
in cultura occidentala, filosofia a aparut in Grecia antica in secolul al VI-lea i. Hr., cel dintai
filosof fiind considerat Thales din Milet (aprox. 640-550 i.Hr.).
Termenul filosofie a inceput sa fie intrebuintat incepand din secolul al VI-lea i.Hr., fiind
introdus cvasisimultan de catre Pythagoras (cca. 580-500 i.Hr.) i Heraclit din Efes (cca. 539470 i.Hr.), dar el a intrat in uzul curent abia din secolul al IV-lea i.Hr., fiind consacrat, indeosebi,
de catre Platon (427-347 i.Hr.) i Aristotel (384-322 i-Hr).
Potrivit unei relatari a filosofului roman Marcus Tullius Cicero (106-43 i.Hr.), facuta in
lucrarea sa Tusculane, aflandu-se in vizita la Phliunte (cetate greceasca din nord-vestul
peninsulei Peloponez), Pythagoras l-ar fi impresionat pe Leon, conducatorul cetatii, cu
intelepciunea sa. La intrebarea lui Leon care este indeletnicirea sa, Pythagoras i-ar fi raspuns ca
el nu poseda nicio tiinta anume, dar ca este filosof. Surprins de noutatea termenului, Leon i-ar fi
cerut detalii. Pythagoras i-a explicat ca filosofii pun contemplarea dezinteresat a lumii si

1 Conform editiei 2005 a Dictionarului ortografic, ortoepic si morfologic al limbii romdne (DOOM) in limba romana
sunt acceptate ca fiind corecte doua forme de scriere a acestui termen: filosofie i filozofie. Toate dictionarele
anterioare de limba romana admiteau drept corecta doar forma filozofie (dei se utilizau ambele forme!), motivata
lingvistic prin faptul ca acest termen a patruns in limba romana prin filiera franceza, limba in care, dei se scrie
philosophie, se citetefilozofi, aplicandu-se norma fonetica (cum scriem aa citim) proprie limbii romane. Filosofii i
unii filologi au obiectat ca aceasta grafie tradeaza etimologia termenului, adica el n-ar mai trimite la sophia, ci la
zophos, care in greaca veche inseamna intuneric, obscuritate. Filosofia s-ar transforma, astfel, din dragoste de
intelepciune, care a fost asociata intotdeauna cu lumina i claritatea, in exact opusul sau, adica in dragoste de
intuneric, de obscuritate! Unele persoane chiar i pronuntafilosofie ifilosof, ceea ce este, desigur, hipercorect, dar
mie mi se pare pedant.

cercetarea naturii mai presus de orice alta activitate. Ei nu se considera intelepti", caci intelept
nu poate fi decat Zeul; omul n-ar putea fi decat, cel mult, iubitor de intelepciune, adica filosof.
Din relatarea lui Cicero decurg doua trasaturi ale filosofiei, ce vor caracteriza, indeosebi,
modul in care au conceput-o la originile ei grecii:
a. filosofia este o activitate dezinteresata, gratuita, adica ea nu are nicio utilitate practica;
b. filosofia se ocupa cu cercetarea naturii, trasatura caracteristica, in special, etapei
presocratice a filosofiei antice grece ti, careia i-a apartinut Pythagoras.
La randul sau, Heraclit din Efes vorbete in fragmentele care ne-au parvenit din lucrarea
sa Despre natura despre barbatii iubitori de intelepciune - filosofoi andres - care trebuie sa se
informeze asupra unei sumedenii de lucruri, adaugand insa ca doar multimea cunostintelor
-polymatia - nu te face intelept. Filosofia nu se identifica, deci, cu eruditia, ea urmarind
descifrarea naturii lucrurilor.
Filosofia mai este denumita uneori i metafizica, dupa titlul lucrarii fundamentale de
filosofie a lui Aristotel, dei, in mod riguros, metafizica este numai teoria principiilor generale
ale existentei si ale cunoasterii.
La inceputurile sale filosofia includea totalitatea cunostintelor omului despre lume, atat a
celor cu caracter general (care vor ramane de-a lungul intregii sale istorii apanajul ei), cat i a
celor cu caracter particular (care vor trece ulterior in competenta tiintelor). Procesul de
desprindere a tiintelor din filosofie i de constituire a lor ca discipline teoretice autonome a
inceput in secolul al IV-lea i.Hr. i este legat, cu precadere, de numele lui Aristotel. Acesta a fost,
aa cum vom vedea cand ii vom examina conceptia, nu numai unul dintre cei mai importanti
filosofi ai tuturor timpurilor, ci i un mare savant, fiind considerat fondatorul majoritatii
tiintelor fundamentale. Este semnificativ, in acest context, i faptul ca el distingea o filosofie
primd, care ar studiafiinta ca fiintd si trdsdturile sale generale, i o filosofie secundd, care ar
studia aspectele particulare ale existentei. Este evident faptul ca, potrivit conceptualizarii
aristotelice, filosofia prima" corespunde filosofiei propriu-zise, in timp ce filosofia secunda"
tiintelor.
Obiectul filosofiei este, deci, lumea ca totalitate, existenta in ansamblul sau, dar nu
abordata din perspectiva aspectelor sale particulare, ci a celor generale. In centrul interesului sau
se afla, explicit sau implicit,problematica omului, caci studiul tuturor celorlalte probleme nu are
relevanta decat din perspectiva modului sau de a fi, a intereselor i idealurilor sale. Se spune de
aceea ca filosofia propune o viziune antropocenticd (cf. gr. antropos - om" i lat. centros centru") asupra existentei, adica plaseazd omul si problemele sale in centrul interesului sdu.
Daca pana in epoca moderna (sec. XVII-XIX) filosofia a existat i a evoluat ca o
disciplina teoretica unitara, in ultimele secole a inceput un proces de specializare in cadrul sau,
care a condus la constituirea unui mare numar de discipline filosofice relativ autonome. Cele
mai importante dintre ele sunt:
Ontologia (din gr. on, ontos - existenta" i logos - cuvant", teorie") sau teoria
existentei este disciplina filosofica ce studiaza problematica generala a existentei,
inclusiv a celei umane: natura i esenta existentei, domeniile i formele sale, atributele
sale fundamentale (spatiul, timpul, mi carea etc.), sensul devenirii existentei etc.
Gnoseologia (din gr. gnosis - cunoatere" i logos - cuvant", teorie") sau teoria
cunoasterii este disciplina filosofica ce studiaza problematica generala a procesului
cunoaterii: natura i structura procesului cunoa terii, dinamica sa, problematica
adevarului, criteriile adevarului etc.
Epistemologia (din gr. episteme - cunoatere riguroasa" i logos - cuvant", teorie")
sau teoria cunoasterii stiintifice este disciplina filosofica ce studiaza problematica
filosofica a cunoaterii tiintifice: natura, structura i dinamica cunoa terii tiintifice,
formele sale, ipoteza tiintifica, teoria tiintifica i problematica sa etc. In ultimul secol
in cadrul epistemologiei s-au constituit o serie de discipline inalt specializate care

studiaza particularitatile procesului cognitiv in diferite domenii ale cunoa terii tiintifice:
epistemologia matematicii, a fizicii, a biologiei, a tiintelor umane etc.
Antropologia filosofica (gr. antropos - om" i logos - cuvant", teorie") este disciplina
ce studiaza problematica generala a omului: natura i esenta existentei umane, sensul existentei
umane, libertatea, fericirea, moartea i semnificatiile sale filosofice etc. In afara antropologiei
filosofice, exista i o antropologie fizica ce studiaza problemele omului cu ajutorul unor metode
i concepte proprii tiintelor.
Axiologia (gr. axia - valoare" i logos - cuvant", teorie") - disciplina filosofica ce
studiaza geneza, structura, interactiunea, tipologia, cunoa terea, realizarea, ierarhizarea i
functiile valorilor in viata sociala, corelatiile dintre ele, dinamica sistemelor de valori etc.
Filosofia politicd - studiaza problemele i implicative filosofice ale vietii politice;
Filosofia moralei - studiaza problemele i implicatiile filosofice ale moralitatii;
Filosofia dreptului - studiaza problemele i implicatiile filosofice ale domeniului juridic;
Filosofia istoriei - studiaza problemele i implicatiile filosofice ale devenii istorice;
Filosofia religiei - studiaza problemele i implicatiile filosofice ale fenomenului religios
etc.
De-a lungul evolutiei sale istorice, tot din filosofie s-au desprins i s-au constituit ca
discipline relativ autonome i etica, estetica logica, psihologia, sociologia, politologia etc. Dei
unele dintre ele nu-i mai recunosc (sau poate ca nu- i cunosc!) ori i i ignora originea filosofica,
nimeni nu poate contesta faptul ca multe dintre problemele pe care ele le studiaza au fost puse i
abordate pentru prima data in cadrul unor viziuni filosofice. Cu certitudine ca revenirea lor
periodica la originile lor filosofice s-a dovedi benefica pentru evolutiile lor.
Pentru mai buna intelegere a specificului filosofiei este instructiva i analiza succinta a
raporturilor sale cu celelalte forme ale culturii, indeosebi cu cele apropiate de ea ca obiect,
problematica ori metode. Ma voi limita, in acest context, la analiza raporturilor dintre filosofie i
tiinta i dintre filosofie i religie.

Raporturile dintre filosofie si stiinta


Aa cum am aratat mai sus, filosofia nu este o stiintd, ci o forma distincta si autonoma a
culturii, care la originile sale includea totalitatea cunotintelor omului despre lume, inclusiv pe
cele care au intrat ulterior in competenta tiintelor. In mod firesc, intre filosofie i tiinta exista o
serie de asemanari, deosebiri i influente reciproce.
Asemanarile dintre ele de refera, indeosebi, la metodele i procedeele pe care ambele le
utilizeaza, in sensul ca atat filosofia cat i tiintele folosesc metode si procedee rationale cu
ajutorul carora urmaresc solutionarea cat mai riguroasa a problemelor pe care le abordeaza.
Evident, filosofia nu poate atinge gradul de rigoare al demersurilor tiintelor, in primul rand
datorita faptului ca, vizand cel putin implicit lumea in ansamblul sau, totalitatea, problemele pe
care ea le abordeaza nu se preteaza la proceduri de testare i de verificare la fel de puternice ca
cele utilizate de tiinte. In timp ce demersurile tiintifice pot fi probate, de cele mai multe ori,
enunt cu enunt, doctrinele filosofice pot fi probate numai global, relativ i in termeni de
plauzibilitate. Ca i teoriile tiintifice, conceptiile filosofice trebuie sa satisfaca, in primul rand,
exigente de coerenta logica, adica sa nu includa propozitii care se exclud reciproc. Ca i
tiintele, filosofia tinde, deci, spre rigoare, spre clarificarea rationala, spre demonstrarea ori
argumentarea cat mai consistenta a problemelor pe care le studiaza.
Deosebirile dintre filosofie i tiinte sunt importante i ele se refera, in primul rand, la
obiectele lor de studiu. In timp ce filosofia, vizeaza, aa cum aratam mai sus, lumea ca totalitate,
existenta in ansamblul sau, adica infinitatea, tiintele cerceteaza domenii sau categorii de
fenomene mai mult sau mai putin ample - dar intotdeaunafinite - ale existentei. O alta deosebire
dintre tiinte i filosofie, care este adesea repro ata celei din urma, consta in faptul ca in timp ce
cu privire la un anumit fenomen sau proces poate fi elaborata o singura teorie tiintifica valida,
acelai fenomen sau proces poate face obiectul mai multor conceptii filosofice plauzibile, fiecare

cu partea sa de adevar, fiecare cu indreptatirea sa, evident cu conditia ca ele sa satisfaca


exigentele demersului teoretic (adica sa nu fie autocontradictorii, sa nu denatureze fenomenul
sau procesul respectiv, sa nu comita erori logice, teoretice ori metodologice etc.). Daca aceasta
situatie este inacceptabila din perspectiva tiintei, in filosofie ea este destul de frecventa i se
explica prin faptul ca, chiar i atunci cand abordeaza probleme particulare, filosofia vizeaza
intotdeauna, cel putin implicit, lumea in ansamblul sau, totalitatea, adica infinitatea, care, a a
cum spuneam i mai sus, nu poate face obiectul unor proceduri de verificare la fel de riguroase.
De asemenea, in timp ce tiintele abordeaza problemele pe care le studiaza intr-o maniera
obiectiva, desubiectivizata (adica le studiaza a a cum sunt ele in realitate, eliminand din
activitatea de cercetare orice imixtiune a intereselor, dorintelor, aspiratiilor etc. cercetatorului ori
ale altor persoane sau grupuri sociale), filosofia raporteaza intotdeauna problemele pe care le
abordeaza la om i la interesele, aspiratiile i idealurile sale. In timp ce tiinta opereaza aproape
in exclusivitate cu fapte, filosofia ia in considerare intotdeauna (chiar i atunci cand nu
contientizeaza sau nu recunoate acest lucru) i valori, care sunt expresii ale intereselor,
aspiratiilor sau idealurilor unor indivizi sau grupuri sociale determinate. Daca tiintele se
limiteaza la ceea ce este, filosofia exploreaza i incearca sa impuna i ceea ce ea considera ca
trebuie sd fie sau ca ar fi de dorit sd fie. Ea nu doar opereaza cu valori, ci i propune ierarhii de
valori, pe care incearca sa le legitimeze i sa le impuna existentei. In fine, in timp ce tiintele
retin doar solutiile corecte propuse problemelor pe care le abordeaza (de regula, un savant este
considerat cu atat mai important cu cat a rezolvat probleme mai dificile, mai importante sau mai
numeroase), in filosofie conteaza mai mult problemele pertinente puse de un filosof sau altul. A
pune o problema veritabila in filosofie (ca i in orice alt domeniu!) inseamna a deschide un nou
orizont teoretic. Este mai putin important faptul ca filosoful respectiv nu a reu it sa ofere i
solutia corecta problemei veritabile pe care a pus-o; mai devreme sau mai tarziu unul sau mai
multi filosofi ii vor gasi solutia corecta. Daca vom examina, de exemplu, filosofia lui Platon din
perspectiva solutiilor corecte pe care el le-a propus problemelor pe care le-a introdus in filosofie,
vom constata, probabil, ca niciuna dintre ele nu a rezistat probei timpului. Prin problemele pe
care le-a pus, Platon a fost, este i, cu certitudine, va continua sa fie, pentru totdeauna, unul
dintre cei mai mari filosofi ai tuturor timpurilor, intrucat problemele pe care el le-a introdus in
filosofie stimuleaza i astazi reflectia filosofica. In filosofie problemele sunt asemenea pietrelor
din proverbul romanesc, care raman, in timp ce apa (solutiile) trece.
Influentele reciproce dintre filosofie i tiinta sunt i ele importante. Evident, filosofia
nu-i poate elabora, mai ales in epoca contemporana, conceptia generala despre lume pe care o
propune facand abstractie de achizitiile tiintelor. Ea nu se limiteaza insa la simpla j uxtapunere
a datelor tiintelor, ci trebuie sa le integreze intr-o viziune unitara, coerenta i consecventa, adica
sa propuna, aa cum spun filosofii germani, un Weltanschauung (germ. - fel de a privi lumea,
conceptie despre lume). Si tiintele au de catigat din conlucrarea lor cu filosofia. Astfel, multe
descoperiri tiintifice dintre cele mai importante (atomismul, evolutionismul biologic,
heliocentrismul etc.) au fost anticipate in cadrul unor conceptii filosofice. De asemenea, cel
putin unele dintre metodele i procedeele pe care le utilizeaza tiintele au fost fundamentate in
cadrul unor viziuni filosofice. In fine, tot filosofia este cea in masura sa evalueze semnificatiile
i implicatiile umane i sociale ale descoperirilor sau evolutiilor tiintei, sa realizeze controlul
epistemologic al demersurilor sale, sa fixeze norme etice, deontologice i axiologice ale
cercetarii tiintifice etc.
Raporturile dintre filosofie si religie
Daca este adevarat ca filosofia este o conceptie generala despre lume i viata, despre
locul i rolul omului in univers, reciproca nu este adevarata: nu orice conceptie generala despre
lume i viata, despre locul i rolul omului in univers este filosofie. Este evident faptul ca i
religia ofera o astfel conceptie, fara a se identifica, desigur, cu filosofia.
Ca i in cazul raporturilor dintre filosofie i tiinta, i in cel al raporturilor dintre filosofie
i religie exista asemanari, deosebiri i influente reciproce.

10

Asemanarile dintre filosofie i religie se refera, indeosebi, la obiectul lor de studiu: atat
filosofia, cat i religia cerceteaza existenta in ansamblul sau, lumea ca totalitate. Ca i filosofia,
orice religie contine i consideratii, mai mult sau mai putin consistente, asupra genezei, structurii
i perspectivelor lumii. De exemplu, in cretinism prima carte a Bibliei, Facerea (Geneza)
prezinta, aa cum sugereaza i denumirea sa, o viziune creationista asupra originii i structurii
lumii, iar ultima carte, Apocalipsa, este un scenariu" escatologic 2. Asemenea filosofiei, i
religia plaseaza in centrul interesului sau omul i problematica sa, incercand sa dezlege cate ceva
din misterul trecerii sale prin aceasta lume. Decalogul biblic (cele zece porunci") constituie, de
exemplu, un veritabil cod etic, in masura calauzeasca conduita umana, dar in Biblie exista i
numeroase alte pilde, proverbe, recomandari etc. asupra modului in care omul trebuie sa se
comporte in cele mai diferite situatii de viata pentru a putea spera la mantuire etc. Nu trebuie
ignorat nici faptul ca filosofia s-a nascut pe fondul unor viziuni mitico-religioase i ca de-a
lungul istoriei sale ea a interferat in diferite grade i modalitati cu religia.
Deosebirile dintre filosofie i religie sunt insa numeroase i importante. Ele se refera,
indeosebi, la metodele i procedeele utilizate de ele pentru explorarea obiectului lor comun. In
timp ce filosofia, asemenea tiintei, se adreseaza cu precadere - de i nu exclusiv! - ratiunii i
utilizeaza metode i procedee rationale, religia se adreseaza cu precadere - de i nu exclusiv!
-credintei i apeleaza, de multe ori, la dogme, adica la enunturi nedemonstrate i, adesea,
nedemonstrabile, solicitand acceptarea lor neconditionata de catre credincio i. Ele sunt declarate
adesea adevaruri revelate, adica adevaruri obtinute pe o alta cale, presupusa ca fiind infailibila,
decat ratiunea. Filosofia este preocupata mai mult de existenta terestra a omului i de sensul
existentei sale in aceasta lume, in timp ce religia este interesata mai mult de destinul postum al
omului, de caile mantuirii sale. Daca filosofia este elaborata, de regula, conceptual i intr-o
forma teoretica riguroasa, fiind accesibila doar persoanelor cu un grad relativ inalt de instructie,
religia este elaborata, in cea mai mare parte, in termenii limbajului comun (adesea arhaic,
datorita fortei traditiei in religie i unei anumite rezistente a sa la innoire), fiind accesibila i
persoanelor mai putin instruite. Oferta" filosofiei este insa categoric inferioara celei a religiei!
Daca filosofia incearca sa-l ajute pe om sa inteleaga rational lumea in care traie te i propria sa
natura, sa se acomodeze cu conditia sa finita i sa i-o asume, religia ii propune omului o cale de
salvare, de evadare din finitudine i de atingere a absolutului. Daca optiunea pentru filosofie
este, cu precadere, rationala, cea pentru religie este, de multe ori, pronuntat afectiva. De i in
multe privinte sunt opuse, cele doua modalitati de raportare la existenta sunt considerate de
multe persoane ca fiind complementare, putand fi adoptate de unul i acela i individ. Au existat
i exista numeroi filosofi care au fost practicanti ai unor religii, tot a a cum au existat i exista
numeroi teologi pasionati de filosofie. Chiar daca s-au raportat sau se raporteaza in modalitati
sensibil diferite la cele doua forme ale culturii, i unii i ceilalti considera ca religia, respectiv
filosofia, nu le saracete, ci, dimpotriva, le imbogatete universul spiritual. Este semnificativ, in
acest context, faimosul pariu" al filosofului francez Blaise Pascal (1623-1662), formulat in
termenii unui rationament pragmatic: daca Dumnezeu nu exista i credem in El nu pierdem
nimic, dar daca Dumnezeu exista i credem in El, ca tigam totul!
Influentele reciproce dintre filosofie i religie sunt i ele importante. Cum spuneam i
mai sus, filosofia a aparut pe un fond mitico-religios preexistent. De asemenea, in multe dintre
formele sale, ea a coexistat cu diferite religii i chiar a incercat sa le legitimeze rational.
Indeosebi in Evul Mediu occidental filosofia a avut o pronuntata coloratura religioasa, fiind
redusa la conditia de ancilla theologiae, adica de servitoare a teologiei", conform faimoasei
formule a lui Toma d'Aquino (1225-1274). In toate epocile au existat orientari filosofice care au
incercat sa concilieze filosofia cu religia, dat tot atat de adevarat este i faptul ca ateismul a fost
legitimat, de cele mai multe ori, cu argumente filosofice. La randul sau, religia a beneficiat de
multe ori de achizitiile filosofiei. De exemplu, teologia cre tina, elaborata pe parcursul Evului

2 Escatologie (gr. eschatos - ultim" i logos - cuvant", teorie") - totalitatea conceptiilor religioase care se refera la
sfaritul lumii", la judecata de apoi", rai" i iad".

11

Mediu, este de neconceput fara imprumuturile conceptuale, teoretice i metodologice din


filosofia antica greco-romana.
Decurge ca filosofia, tiinta i religia, dei sunt forme distincte ale culturii, au multiple
elemente comune i interferente, putand fi considerate modalitati complementare de raportare a
omului la existenta, raspunzand unor necesitati, aspiratii i idealuri umane relativ distincte.

12

Cursul 2

FILOSOFIA I N GRECIA ANTICA


1. Geneza civilizatiei greceti
G.W.F. Hegel (1770-1831), cel mai important reprezentant al idealismului german
modern, incepe sectiunea consacrata filosofiei antice grece ti din lucrarea sa Prelegeri de istoria
filosofiei cu observatia ca toti oamenii cultivati din Europa se simt in largul lor" cand vine
vorba despre Grecia. Ar exista, deci, o consonantd spirituald ancestrald care-i face pe
occidentali sa se simta la ei acasa" ori de cate ori aud vorbindu-se despre Grecia.
Gandul filosofului german sugereaza ca matca spiritului occidental este vechea Eladd.
In favoarea acestei teze pledeaza convingator faptul ca stiinta, arta si filosofia occidentala ii au,
toate, nu numai izvoarele, ci i matricea configuratoare fundamentald in Grecia antica. Datoram
grecilor atat spiritul teoretic, cat i pe cel practic, caci nu doar rigoarea gdndului, ci i
constiinta faptei temeinice tot la ei a prins, pentru prima oara, consistenta.
Tot grecii au descoperit demnitatea individului i valoarea libertdtii, au gandit primii in
termeni teoretici raporturile dintre individ i colectivitate, au cantarit" binefacerile i exigentele
traiului oamenilor in comun, punand bazele stiintei politice i pe ale moralei, inventand",
totodata, i cea mai rezonabila forma de organizare politica a societatii din cate a cunoscut
istoria - democratia. Au creat i alfabetul grecesc, pe care-l va prelua apoi aproape intregul
Occident, au faurit tiparele logice definitive in care va gdndi umanitatea, au intemeiat un numar
impresionant de tiinte, au fixat pentru milenii canoanele artei occidentale, au pretuitfrumusetea
corpului i virtutile spiritului uman, au stimulat competitia liberd a valorilor i au cinstit spiritul
sportiv...
Cine sunt, de fapt, grecii, acest admirabil popor, care a marcat atat de profund nu doar
destinul Occidentului, ci i pe cel al intregii umanitdti?
Sa precizam, mai intai, ca grecii nu s-au numit niciodata in antichitate pe ei in i i greci
(vor fi botezati" graeci mult mai tarziu de catre romani); in epoca miceniand (aprox. sec. XVXII i. Hr.) ei erau cunoscuti, mai ales, sub numele de ahei sau aheeni, fapt atestat i depoemele
homerice, cele mai timpurii (aprox. sec. VIII i. Hr.) creatii literare culte grece ti care ne-au
parvenit. La sfaritul epocii obscure (sec. VIII i.Hr.) toti termenii anteriori care-i denumeau
fusesera dej a inlocuiti de ellenes (EXXrjveq), iar Hellas (EXM<;) sau Ellada (EXM5a)
devenisera denominativele care desemnau arealul pe care-l ocupau. In intreaga antichitate
Hellas n-a denumit insa o tard, caci grecii nu vor fi niciodata uniti din punct de vedere teritorial
sau/i politic, ci, mai degraba, o abstractie, cum va fi, de exemplu, crestindtatea pentru Evul
Mediu ori lumea arabd pentru epoca noastra. Datorita roirii" grecilor in intregul bazin
mediteranean i al Marii Negre, ca urmare, mai ales, a colonizarilor timpurii masive, Hellas nu
s-a limitat in antichitate la Grecia continentala i la insulele din Marea Egee, ci a cuprins o arie
teritoriald imensd, de forma unei elipse aplatizate (caci in afara Greciei propriu-zise civilizatia
greaca n-a depait decat in putine cazuri zonele litorale), incluzand i bazinul Marii Negre,
coastele vestice ale Asiei Mici, sudul Italiei i cea mai mare parte a Siciliei, continuand spre vest
pe ambele maluri ale Mediteranei spre Coloanele lui Hercules" (denumirea antica greceasca a
stramtorii Gibraltar), pana la Cirene i Libia, pe malul african i pana in sudul Frantei i al
Spaniei, pe cel european. In pofida acestei ample dispersii, a faramitarii politice i a
numeroaselor razboaie fratricide, grecii s-au caracterizat in intreaga antichitate printr-o
remarcabild unitate lingvisticd si culturald i au avut constiinta unitdtii lor etnice fundamentale,
a carei expresie i simbol au devenit, incepand din anul 776 i.Hr., Jocurile olimpice. Herodot
scria ca toti grecii, indiferent unde locuiau, se considerau de-un neam i de-o limba, cu
sanctuare ale zeilor i ritualuri comune, cu obiceiuri asemanatoare". Este semnificativ, in acest

13

sens, i faptul ca ei ii numeau pe toti cei care nu aveau ca limba materna greaca barbari
(deoarece li se parea ca vorbirea lor era aspra i de neinteles, parand a repeta la nesfar it o
singura silaba bar-bar-bar...) i ii socoteau a fi nu numai diferiti de ei, ci i inferiori lor de la
naturd", fie ca era vorba despre membri unor civilizatii evoluate, ca egiptenii ori per ii, fie ai
unora mai putin evoluate, ca scitii sau tracii.
Grecia este un tinut muntos, sterp, sarac, putin prielnic atat pentru agricultura, cat i
pentru pastorit. Aceasta ariditate a mediului natural a facut ca populatiile migratoare, care s-au
revarsat in intreaga antichitate dinspre Asia, sa ocoleasca Grecia continentala, preferandu-i
campiile manoase din centrul Europei. Grecii au avut, astfel, ragazul sa- i implineasca destinul,
spre deosebire de alte civilizatii antice, al caror debut istoric promitator a fost curmat de invazii
straine devastatoare. Zgarcenia naturii i-a facut pe greci inventivi i cumpatati, i-a determinat
dezvolte meteugurile, sa faca comert i sa intemeieze colonii. Caci nu spiritul de aventura
-care nici el nu le-a lipsit! - i-a impins sa- i paraseasca meleagurile natale i sa cutreiere lumea,
ci sdrdcia. Prosperitatea grecilor, atata cata a existat in antichitate, nu a fost un dar al naturii, ca
pentru alte popoare (Herodot scria inspirat ca, prin opozitie cu Grecia, Egiptul este un dar al
Nilului), ci a fost cucerita pas cu pas, printr-o permanenta incle tare cu natura i cu propriile lor
limite. Paradoxal, sdrdcia (principalele bogatii" naturale ale Greciei antice erau: maslinul, vita
de vie L. caprele, la care se poate adauga L. lutul, cu calitati plastice intr-adevar exceptionale,
din care grecii au dezvoltat inca din preistorie o veritabila industrie ceramica, ce le furniza o
mare gama de recipiente, indispensabile pentru dezvoltarea timpurie a exportului, in care
ponderea era detinuta de uleiul de masline i de vin), care este considerata, de obicei, o
nenorocire, a reprezentat pentru greci o binefacere! Relieful accidentat al Greciei explica, cel
putin in parte, i faptul ca, in pofida contiintei timpurii a unitatii lor etnice, locuitorii ei n-au
reusit - dar nici mdcar n-au dorit! - in intreaga antichitate sd formeze un stat unitar, dupa model
asiatic sau egiptean, ramanand divizati intr-o puzderie de orase-stat. Acest relief este alcatuit, in
cea mai mare parte, din munti inalti, putin accesibili, separati de vai inguste, in care s-au
concentrat aezarile umane. Dificultatile de comunicatie terestra au izolat comunitatile umane i
le-au obligat sa dezvolte de timpuriu navigatia. Acest izolationism relativ a determinat, pe fondul
unitatii etnice fundamentale, o mare diversitate de traditii, credinte i obiceiuri locale, iar
diversitatea culturald constituie cel mai puternic ferment al creativitdtii si al competitivitdtii.
2. Preistoria Greciei
Actualul teritoriu al Greciei a fost locuit neintrerupt de la sfar itul paleoliticului. In urma
cu aproximativ 80.000 de ani s-au stabilit aici primele grupuri de oameni de Neanderthal
(localitate din apropierea oraului german Dusseldorf, unde au fost descoperite in anul 1856
fosilele acestor stramoi indepartati ai omului) venite din Asia Mica, legata in acele vremuri
stravechi de Europa printr-o punte terestra, ulterior scufundata in urma unui cataclism, din care a
ramas la suprafata puzderia de insule din Marea Egee. Primele populatii umane primitive au
creat pe teritoriul Greciei continentale civilizatia neolitica i pe cea a bronzului. Cei mai vechi
locuitori ai acestei zone vor fi numiti de grecii de mai tarziu pelasgi.
In jurul anului 2000 i.Hr. au inceput sa patrunda in Grecia continentala, venind dinspre
nord, peste Muntii Balcani, triburile elenice. Acestea apartineau grupului de populatii indoeuropene, vorbeau o limba protogreaca i veneau din stepele actualei Rusii meridionale. Ele s-au
succedat in trei mari valuri:
1. Primul val a fost cel al ionienilor - care au introdus in Grecia calul i roata olarului i au
construit primele sanctuare i aezari fortificate incepand de prin anii 2000 i.Hr. In jurul
anului 1600 i.Hr. civilizatia ioniana va fi subjugata sau silita sa se refugieze in insulele
din Marea Egee i pe coastele occidentale ale Asiei Mici (zona apartinand Turciei
actuale, care a fost denumita, in mod semnificativ, in intreaga antichitate, Ionia), de
catre cel de-al doilea val elenic, venit tot dinspre nord.

14

2. Acest al doilea val migrator era alcatuit din ahei si eoli. Cele doua grupuri de populatii
elenice (care s-au contopit, devenind, sub numele de ahei sau aheeni, indistincte) au
ocupat intreaga peninsula i au creat o civilizatie infloritoare denumita civilizatia
miceniand, dupa numele celui mai important centru politic i administrativ pe care l-au
intemeiat, oraul Micene, din nord-estul peninsulei Peloponez. Ei vor fonda i
oraeleAtena, Argos, Pylos, Tirint, Teba etc. In jurul anului 1400 i.Hr. aheii au cucerit i
au jefuit insula Creta, dar vor suferi in secolele urmatoare influenta culturii cretane, care
se va manifesta, in special, in arta i religie. De la infloritoarea civilizatie minoica
(denumita astfel dupa numele regelui legendar al insulei Creta, Minos), aheii au deprins
i arta navigatiei, devenind in scurt timp cea mai importanta forta maritima a spatiului
mediteranean. Ei vor crea iprimul sistem de scriere european, cunoscut sub denumirea
de liniarul B". Acesta era o scriere silabicd (semnele grafice desemnau silabe),
derivata din alfabetul cretan (numit de filologi liniarul A"), dar care transcria texte din
limba protogreaca. Liniarul B" avea un uz exclusiv administrativ (adica nu era utilizat
decat in documente oficiale) i a fost descifrat abia in anul 1953 de cercetatorii
britaniciMichael Ventris i John Chadwick. In intreaga peninsula greceasca au fost
descoperite mii de tablite ceramice gravate cu acest alfabet, ceea ce a permis
reconstituirea multor detalii ale vietii publice a aheilor.
Cea mai importanta i ultima mare campanie militara desfa urata de ahei a fost rdzboiul
troian, ale carui mobiluri, proportii i semnificatii au fost mult exagerate i transfigurate miticopoetic de poemele homerice. Potrivit mitologiei grece ti, acest razboi ar fi izbucnit datorita
faptului ca Paris, cel mai mic dintre fiii regelui Troiei, Priam, i ai sotiei sale, Hecuba, ar fi rapito pe frumoasa Elena, sotia lui Menelaos, regele Spartei, ceea ce ar fi starnit mania" aheilor i
dorinta lor de razbunare. Troia era in a doua jumatate a mileniului al II-lea i.Hr. o cetate
infloritoare care controla stramtoarea Helespontului (actuala stramtoare Dardanele), ce lega
Marea Egee de Marea Neagra. Ruinele Troiei, considerata milenii de-a randul un taram legendar,
au fost descoperite in anul 1871 de arheologul german Heinrich Schliemann (1822-1890) pe
malul asiatic al stramtorii Dardanele. Troia i i datora prosperitatea atat pozitiei geografice
favorabile (aflandu-se intersectia drumurilor comerciale terestre i maritime care legau Europa
de Asia i bazinul Marii Negre de cel al Marii Mediterane percepea taxele vamale aferente), cat
i bogatei zone agricole limitrofe. Opulenta Troiei a starnit invidia aheilor, razboiul troian fiind,
in pofida idealizarii sale de catre poemele homerice, un rdzboi tipic de jaf. Aheii au organizat
sub comanda bazileului Micenei, Agamemnon, fratele lui Menelaos, bazileul Spartei, o coalitie
militara antitroiana formata din 28 de cetati grece ti, numarand, dupa aprecieri ulterioare, cu
certitudine exagerate, 100.000 de luptatori imbarcati pe 1. 200 corabii, care au asediat Troia
vreme de 10 ani, au cucerit-o (recurgand pentru a sfarama darza rezistenta troiana la ingenioasa
stratagema imaginata de eroul aheean Ulise a calului troian), au jefuit-o, au distrus-o i s-au
retras. Razboiul troian ar fi avut loc dupa datarea istoricului grec Eratostene (cca.. 276-195 i.Hr.)
intre anii 1194-1184 i.Hr., dar unii istorici imping data sa cu pana la doua secole inapoi.
In pofida temperamentului lor belicos, atestat de numeroasele razboaie pe care le-au
declanat sau in care s-au implicat, aheii erau firi deschise, comunicative, curioase. Ei aveau
placerea dialogului, erau receptivi la nou i dotati cu un remarcabil simt artistic.
3. La scurt timp dupa victoria aheilor in razboiul troian, civilizatia miceniana se va
prabui sub loviturile ultimului val elenic - dorienii. Ei incepusera sa patrunda in Grecia tot
dinspre nord, incepand din jurul anului 1200 i.Hr., dupa ce se stabilisera pentru o vreme in sudul
Dunarii. Dorienii se aflau pe o treapta de civilizatie inferioara celei atinse de ahei i se
deosebeau radical de acetia ca factura psihica. Ei erau viteji, orgolio i, taciturni i manifestau
dispret fata de cultura, ca i fata de orice activitate care nu avea finalitate militara. In circa un
secol ei au cucerit i au distrus toate cetatile aheene, cu exceptia Atenei, care va rezista, va
conserva i va transmite spre epoca istorica spiritul civilizatiei miceniene. Dorienii se vor stabili
in cele din urma in peninsula Peloponez (situata in extremitatea sudica a Greciei continentale),

15

unde vor fonda oraul Sparta, care a exprimat cel mai bine in intreaga antichitate greceasca
spiritul dorian.
Efectele invaziei doriene asupra civilizatiei miceniene au fost dezastruoase, iar aportul
lor cultural i civilizator aproape nul. Nu este insa exclus, potrivit unor cercetari recente, ca
dorienii sa fi curmat la venirea lor in Grecia doar agonia unei lumi intrata de mai multa vreme in
declin. Prosperitatea aheilor se datorase, in mare parte, comertului maritim pe care ei il
practicasera pe scara larga in intregul bazin mediteranean, nu numai cu produse proprii, ci i in
serviciul altor state din zona. Suprematia lor maritima a fost pare-se intrerupta de ascensiunea
misterioaselor popoare ale mdrii (populatii eterogene de pirati i mercenari din zona euro-afroasiatica mediteraneana, printre care nu este exclus sa se fi aflat i multi ahei, care nu se dadeau
in laturi de la astfel de indeletniciri), care, prin actiuni piratere ti i de jaf al regiunilor de coasta,
au perturbat grav echilibrul economic i politic din Orientul apropiat i au pus capat comertului
maritim intens din Marea Mediterana. Fiind obi nuite cu bunastarea, iar resursele interne ale
Greciei nefiind in masura, in intreaga lor istorie, sa le-o asigure, cetatile aheene se vor fi intors,
probabil, unele impotriva altora (cum se va intampla, in atatea randuri, i in viitor), purtand
razboaie fratricide interminabile, care au ruinat, treptat, civilizatia miceniana. Palatele au fost
distruse, formatiunile politice s-au destramat, me te ugurile au decazut ca urmare a diminuarii
drastice a comertului, saracia s-a generalizat i a determinat reducerea populatiei prin migratia
masiva spre insulele egeene sau coastele Asiei Mici. Astfel incat, conform unor estimari din
ultimele decenii, s-ar putea ca dorienii sa fi gasit la venirea lor in Grecia nu o lume infloritoare,
aa cum fusese cea a apogeului civilizatiei miceniene, ci una muribundd, al carei sfarit doar lau grdbit.
Indiferent de cauzele prabuirii civilizatiei miceniene, in istoria Greciei urmeaza o
perioada de decadere de cateva secole (cca.. 1100-800 i.Hr.), denumita de istorici epoca
obscurd. Ea este numita aa, in primul rand, deoarece lipsesc informatiile scrise despre ea,
intrucat in aceste secole scrierea se pierde. Aa cum am precizat mai sus, liniarul B" avusese un
uz exclusiv administrativ (adica acest alfabet fusese utilizat numai pentru intocmirea unor
documente publice) i intrucat in urma invaziei doriene activitatile economico-sociale s-au
restrans drastic, el a fost folosit tot mai putin, disparand treptat. In al doilea rand, obscuritatea"
acestei epoci consta in faptul ca ea a reprezentat un regres considerabil sub raportul culturii i al
civilizatiei fata de epocile anterioara i ulterioara. Ea a fost comparata in posteritate cu Evul
Mediu european, delimitat, i el, de doua epoci infloritoare: antichitatea greco-romana i
Renaterea.
In pofida faptului ca a fost analfabeta, in epoca obscura s-au inregistrat, totu i, o serie de
progrese lente, atat in planul civilizatiei, cat i in cel al culturii. Astfel, in aceasta epoca a aparut
metalurgia fierului (aheii n-au cunoscut prelucrarea fierului, armele i uneltele lor fiind faurite
din bronz), au fost compuse poemele homerice, a fost creata o ceramica stilizata foarte fina
decorata cu motive geometrice (datorita acestei ceramici epoca obscura mai este denumita
uneori de istorici i epoca geometricd) etc.
Tot acum grecii reinventeaza scrierea, inspirandu-se, de aceasta data, din alfabetul
fenician, dar introducand semne i pentru vocale, pe care modelul asiatic inspirator nu le
continea. Alfabetul grecesc este un sistem de scriere fonetica (nu silabica, cum fusese cea
miceniana), alcatuit din numai 24 de semne cu mare capacitate de redare a limbii vorbite.
Alfabetul grecesc va fi preluat, mai intai, de limba latina i apoi, prin intermediul acesteia, de
majoritatea alfabetelor occidentale.
Si, ca o incununare a intregii preistorii greceti, spre sfar itul epocii obscure" se
contureaza in intregul spatiu elenic acea admirabila forma de organizare social-politica, creatie
originala a grecilor, care este cetatea-stat - polisul (cuvant ce insemna initial fortareata", care,
daca se afla pe o inaltime, se numea akropolis - fortareata de sus"). Anticipand evolutii care se
vor derula, in cea mai mare parte, in perioada istorica, dar care i i au originile la sfar itul epocii
obscure", vom constata ca regii locali ai comunitatilor traditionale vor disparea discret, fara a
lasa in memoria colectiva amintiri durabile despre imprejurarile inlaturarii lor, iar atunci cand

16

vor supravietui, aa cum este cazul dublei monarhii a Spartei, prerogativele li se vor restrange
drastic, devenind generali sau/i preoti ereditari. Cea mai mare parte a pamantului arabil va fi
acaparata de mici grupuri de familii aristocratice, care exercitau puterea prin intermediul unor
institutii cum ar fi sfaturile sau magistraturile. Autoritatea lor, de putine ori contestata, se
legitima nu atat prin avere, cat prin ascendenta nobila, care putea urca pana la un erou local,
daca nu chiar pana la un zeu. Ca urmare a posibilitatilor limitate ale unei economii preponderent
agrare i cu productivitate scazuta de a satisface necesitatile unei populatii in continua cre tere,
conflictele dintre aceasta aristocratie dominanta i masa oamenilor liberi, dar lipsiti de mijloace
de subzistenta, vor deveni din ce in ce mai frecvente i mai acute. Ele vor conduce, nu fara
momente de acalmie i in forme ce difera de la caz la caz, la adoptarea unor sisteme de legi, care
vor limita puterea aristocratiei i vor preciza drepturile i libertatile cetatene ti. Treptat, din
aceste incletari, in cea mai mare parte a lumii grece ti va capata o larga adeziune dictonul
legea e rege", care diminua abuzurile aristocratiei i consfintea egalitatea de drept a tuturor
cetatenilor in fata legii. Drumul spre regimul democratic era astfel deschis, dar el va fi urmat sau
nu, in functie de o multitudine de imprejurari, traditii i conditii locale. Impus de particularitdtile
geografice ale Greciei, dar, mai ales, de mentalitatea pe care locuitorii ei i-o formasera in
indelungata lor experienta de viata comunitara despre relatiile dintre individ i colectivitatea
careia-i apartinea, polisul va fi patria careia grecii ii vor inchina intreaga lor energie i
inteligenta. Restrans la orasulfortificat propriu-zis (care indeplinea rolul de centru politic,
administrativ, comercial i cultural), i la satele i zona agricold limitrofd, oraul-stat constituia
cadrul ideal de afirmare si de manifestare a individului, sursa libertdtii si a demnitdtii sale.
Pentru a le putea garanta, el trebuia sa dispuna de autonomie, care, la randul ei, era conditionata
de autarhie3. Alaturi de conditiile geografice specifice i de patriotismul local, aceasta
convingere cvasiunanima a grecilor asupra caracteristicilor organizdrii politice ideale, explica
de ce, atata vreme cat i-au decis singuri destinul, ei n-au reu it i nici macar n-au aspirat sa- i
creeze un stat unitar ori un imperiu dupa model asiatic ori egiptean, chiar i atunci cand le-a fost
amenintata nu doar independenta, ci chiar existenta, a a cum s-a intamplat, de exemplu, in
timpul invaziilor persane de la inceputul secolului al V-lea i.Hr. Polisul reprezenta, dupa
aprecierea lui Pericle din faimosul discurs, pe care i-l atribuie istoricul Tucidide (cca. 460-398
i.Hr.), in care a facut elogiul Atenei, in primul rand, un mod de viatd. El era, deci, nu atat o
realitate geografica, cat una umand. Se spunea, de aceea, md duc la Atena, dar comert sau razboi
se facea cu atenienii. In intreaga lume greceasca, adica in intregul spatiu in care s-au raspandit
grecii, au existatpeste 1.500 de astfel de state liliputane, care, cu rare exceptii, nu vor depa i
cateva zeci de mii de locuitori (cel mai mare polis al Greciei continentale va fi Atena, care in
secolul al V-lea i.Hr. avea cca.. 40.000 de cetateni, numarul total al locuitorilor, inclusiv sclavii,
al caror numar nu poate fi insa determinat nici macar cu aproximatie, fiind, probabil, de cca..
300.000). Platon fixa numarul optim al cetatenilor (nu al locuitorilor!) statului ideal pe care-l va
imagina in dialogul Republica la numai 5.040! Fiecare polis avea propria sa formd de
guverndmdnt cu organismele aferente ale puterii, propriii sai zei minori (zeii olimpieni erau
venerati in intreaga lume greceasca, dar fiecare cetate le consacra un cult diferit, le atribuia
importanta i chiar prerogative diferite, le adauga divinitati locale etc.), propria monedd, armatd
i, de multe ori, chiar propriul calendar i sistem de mdsuri si greutdti! Spre deosebire de
locuitorii cetatilor miceniene, care, asemenea membrilor tuturor statelor i imperiilor intregii
antichitati asiatice, erau supusii unui monarh absolutist, cei ai polisului devin cetdteni, cu drept
de decizie i de control asupra tuturor problemelor i institutiilor puterii care priveau traiul lor in
comun. Grecul a fost, dupa celebra formula a lui Aristotel, cel dintai zoon politicon (fiinta
politica") din istorie. Chiar i in timpul regimurilor tiranice, care le-au inspirat mai totdeauna
oroare grecilor, exercitarea puterii n-a fost decat in cazuri rarisime i pentru perioade scurte
arbitrara, urmarindu-se realizarea unui consens social minimal, in absenta caruia exercitarea
puterii n-ar fi fost posibila. Polisul ii va da masura deplina atunci cand va adopta forme politice

3 Autarhie - politica prin care se tinde spre crearea unei economii inchise, izolate de economiile altor tari.

17

democratice, care vor stimula la cote fara precedent inteligenta si creativitatea cetdtenilor i
care explica, cel putin in parte, de ce Grecia reprezinta apogeul culturii si civilizatiei antice.
Trebuie sa adaugam insa ca drepturile politice se limitau, chiar i in cele mai avansate
democratii antice greceti, numai la cetdtenii polisului respectiv, femeile, rezidentii straini
(regimul de acordare a cetateniei rezidentilor care nu aveau unul sau chiar ambii parinti originari
din cetatea in cauza fiind extrem de restrictiv) i, cu atat mai putin, sclavii (carora cele mai
stralucite spirite ale antichitatii - Platon i Aristotel - nu le recuno teau nici macar conditia
umana, numindu-i unelte vorbitoare"!) neavand niciun drept politic. De aceea supralicitarea
virtutilor democratiei antice greceti este tot atat de paguboasa ca i minimalizarea lor. Este insa
indubitabil faptul ca civilizatia antica greceasca a marcat un progres remarcabil nu doar in
organizarea politica a societatii, ci i in reflectia teoretica asupra sa.
Daca prin scriere grecii au depait epoca obscura", prin polis ei vor intra in istorie.
Spiritul grecesc era, in datele sale fundamentale, deplin format i- i incepea marea aventura.
3. Epoca istorica a antichitatii greceti
Istoria anticd greceascd este impartita in mod conventional in urmatoarele trei mari
etape:
1. Etapa arhaicd este cuprinsa aproximativ intre anii 800 i.Hr. (sau, dupa alti istorici, 750
i.Hr.) i 500 i.Hr., adica din perioada in care configuratia geopolitica a Greciei continentale i a
coastei occidentale a Asiei Mici a devenit suficient de stabila, pana in momentul in care au
inceput aa-numitele rdzboaie medice (razboaiele cu perii - aprox. 500-480 i.Hr.). Cele mai
importante procese social-istorice care s-au desfa urat in aceasta etapa au fost: consolidarea
structurilorpolitice, administrative si social-economice alepolisurilor i colonizarea " masivd
a tntregului bazin mediteranean si al Mdrii Negre. Aceasta din urma a fost determinata, in
primul rand, de incapacitatea resurselor economice ale Greciei continentale i microasiatice de a
intretine o populatie in continua cretere. Termenul colonizare ", utilizat pentru denumirea
acestui proces, este relativ impropriu, intrucat el sugereaza similitudini cu cel initiat in Europa
epocii renascentiste i moderne. Coloniile" intemeiate de polisurile grece ti, dupa o politica
articulata in cele mai mici detalii, erau ora e-state deplin independente, iar cetatenii lor erau
oameni tot atat de liberi ca i cei ai metropolelor" fondatoare, cu care intretineau, in mod firesc,
relatii economice, politice i interumane preferentiale, fara a avea insa niciun fel de obligatii,
limitari sau interdictii in raporturile cu acestea sau cu vreun alt polis. La randul lor, noile polisuri
puteau fonda, atunci cand era cazul, propriile lor colonii", puteau incheia, fara nicio restrictie,
diferite aliante etc. Grecii s-au impus in zonele pe care le-au colonizat prin forta sau pe cale
panica, in functie de atitudinea fata de ei a batinailor, pe care i-au influentat in planul culturii
i al civilizatiei, datorita nivelului lor superior de dezvoltare, au intretinut relatii comerciale cu ei
i i-au antrenat in activitatile economice pe care le-au desfa urat. Pentru realizarea proportiilor
acestui proces, este suficienta mentionarea faptului ca, pe parcursul catorva secole, numai
Miletul (supranumitperla Ioniei"), cel mai important polis grecesc de pe coasta occidentala a
Asiei Mici (pe teritoriul actualei Anatolii turce ti) a fondat peste 80 de colonii in toate zonele
colonizate de greci, dar mai ales in bazinul Marii Negre! Colonizarea" a largit imens orizontul
de cultura al grecilor i a fost un important factor de difuzare timpurie a valorilor culturii i
civilizatiei lor in intregul bazin mediteraneean. Marea Mediterana a devenit in aceasta perioada,
dupa o apreciere sugestiva din epoca, un lac grecesc"!
2. Etapa clasicd, intinsa pe durata secolelor al V-lea i al IV-lea i.Hr., a dat masura
deplina a spiritului grecesc. Razboaiele cu per ii i-au coalizat pe greci impotriva du manului
comun, iar victoriile repurtate de ei in aceste razboaie le-au amplificat sentimentul fortei i
valorii civilizatiei lor. Timp de aproape doua secole ei vor fi stapanii necontestati i
incontestabili ai spatiului mediteraneean. Este epoca apogeului polisurilor grece ti, a triumfului
regimului politic democratic in multe dintre ele, a infloririi artei, tiintei i filosofiei grece ti.
Datorita amplelor lucrari de sistematizare urbanistica i arhitecturala, Atena devine acum
simbolul etern al spiritului grecesc, iar regimul politic democratic instaurat de Pericle (cca.. 495-

18

429 i.Hr.) temeiul unor mutatii social-economice, politice i spirituale care- i vor pune definitiv
amprenta asupra destinului culturii i civilizatiei occidentale.
3. Etapa elenisticd, cuprinsa in mod conventional intre 331 i.Hr., anul incheierii cuceririi
cetatilor greceti de catre Alexandru Macedon (sau, dupa alti istorici, 323 i.Hr., anul in care
faimosul rege - autoproclamat intre timp imparat! - murea in Babilon) i anul 31 i.Hr., cand
ultimul stat al imensului imperiu macedonean, Egiptul, cadea sub stapanire romana. Este
perioada de declin al cetatilor greceti clasice, care, pierzandu- i independenta, i-au pierdut cel
mai adanc resort al fortei i creativitatii lor. Ele au intrat, mai intai, in componenta Regatului
Macedonean i apoi a Imperiului Roman. Este, aadar, perioada de criza profunda i ireversibila
a lumii greceti traditionale, care se manifesta, deopotriva, in plan economic, social, politic i
spiritual. Ea este insa, totodata, i epoca de elenizare, adica de difuzare larga a valorilor culturii
i civilizatiei greceti in intreaga lume antica, care a avut ca principali vectori, mai intai,
Imperiul Macedonean i, apoi, pe cel Roman. Sinteza spiritului grec cu cel roman, realizata pe
fondul aparitiei i raspandirii rapide in intregul Imperiu Roman a religiei cre tine, va reprezenta
temelia axiologica a culturii i civilizatiei occidentale.

19

Cursul 3

PROTOFILOSOFIA GRECEASCA
1. Caracterizare generala
Filosofia antica greceasca n-a apdrut dintr-o datd, deplin formatd, precum s-ar fi ivit,
potrivit legendei, zeita Atena, complet echipata de razboi, din capul tatalui sau Zeus, ci a fost
precedatd si pregdtitd de o experienta de gandire imemoriala, care se confunda practic cu
etnogeneza4 greceasca. i ea, asemenea intregii culturi i civilizatii a caror expresie emblematica
este, a fost considerata adesea in posteritate o enigmd sau un miracol, dar, ca i ele, a avut o serie
de premise i de conditii care au facut-o posibila.
Ceea ce se va numi mai tarziufilosofie nu a fost la origini o forma de gandire distincta i
bine articulata, ci s-a constituit treptat, pe masura emanciparii spiritului grecesc de formele de
gandire traditionale. Dei, aa cum am mentionat in cursul introductiv, termenul filosofie a fost
creat in secolul al VI-lea i.Hr., fiind atribuit cvasisimultan lui Pythagoras (cca.. 580-500 i.Hr.) i
lui Heraclit din Efes (cca.. 539-470 i. Hr.), abia in a doua jumatate a secolului al IV-lea i.Hr.
Platon (427-347 i.Hr.) i Aristotel (384-322 i.Hr.) l-au consacrat definitiv. Filosofia greceasca i i
are radacinile in stravechile legende care relatau miturile fondatoare ale civilizatiei grece ti. La
inceputuri filosofia nu-i punea probleme noi, ci le gasea in cultura timpului sau, dar le oferea
raspunsuri ce se indepartau tot mai mult de reprezentarea mitica a lumii.
In lucrarea sa Aspecte ale mitului (1963) istoricul i filosoful religiilor Mircea Eliade
(1907-1986) propune urmatoarea caracterizare a mitului: mitul povestete o istorie sacra,
relateaza un eveniment ce a avut loc in timpul primordial, timpul fabulos al inceputului; altfel
spus, mitul povestete cum, datorita ispravilor fiintelor supranaturale, o realitate s-a nascut, fie
ca e vorba de realitatea totala, cosmosul, fie de o insula, o comportare umana, o institutie; e
aadar intotdeauna povestea unei faceri; ni se poveste te cum ceva a fost produs, a inceput sa fie.
Mitul nu vorbete decat despre ce s-a intamplat realmente, despre ce s-a intamplat deplin.
Personajele mitului sunt fiinte supranaturale. Ele sunt cunoscute mai ales pentru ce au facut in
timpul prestigios al inceputurilor..."
Mitul are o anumita rationalitate, in pofida faptului ca evenimentele pe care le nareaza
sunt plasate in contexte fantastice. El raspunde nevoii omului de intelegere a lumii, chiar daca o
face intr-o modalitate transfigurata poetic. Tocmai aceasta rationalitate a mitului era avuta in
vedere de Aristotel in lucrarea sa Metafizica, atunci cand afirma ca: i iubitorul de mituri
(philomythos) este intr-un fel un iubitor de intelepciune (philosophus), caci mitul a fost creat pe
baza unor intamplari minunate pentru explicarea lor".
Nucleul mitologiei grecesti este reprezentat de miturile teogonice, adica de miturile ce
relateaza naterea generatilor succesive de zei i conflictele dintre ei, proces incheiat prin
victoria lui Zeus asupra fortelor divine mai vechi, victorie prin care a fost instaurata actuala
ordine a lumii.
O particularitate a culturii greceti, esentiala pentru na terea filosofiei, este reprezentata
de faptul ca spre sfaritul epocii obscure (aprox. sec. al VIII-lea i.Hr.) se inregistreaza o
tndepdrtare semnificativd de modalitatea miticd de reprezentare a lumii, care, fara a fi inca
filosofie, reprezinta un pas decisiv spre ea. O serie de istorici ai filosofiei prefera pentru
denumirea acestei etape prealabile na terii filosofiei termenul protofilosofie (termen format cu
ajutorul prefixului de origine greceasca protos - primul", cel dintai") termenului prefilosofie
(format cu ajutorul prefixului latinesc pre - anterior", inainte de"), pentru a sugera faptul ca
aceasta etapa este nu doar anterioara na terii filosofiei, ci reprezinta i o prima intruchipare,
chiar daca inca rudimentara i confuza, a acesteia.
Protofilosofia reprezinta, deci, termenul mediu care leagd mitologiapropriu-zisd (pentru
denumirea careia este potrivit i termenul de prefilosofie) de filosofia propriu-zisd i evidentiaza
complexitatea i caracterul procesual al genezei filosofiei.

4 Etnogeneza - procesul formarii unui popor.

20

Cele mai semnificative expresii ale protofilosofiei grecesti sunt: poemele homerice,
creatia lui Hesiod i orfismul.
2. Poemele homerice
Poemele homerice sunt cele mai vechi expresii ale culturii culte grecesti si occidentale
care ne-au parvenit. Ele cuprind un ansamblu de legende reunite in doua epopei de exceptionala
valoare artistica: Iliada i Odiseea. Acestea au fost considerate din vremuri stravechi a
intruchipa expresia supremd a artei, religiei, moralei si intelepciunii grecesti i s-au bucurat in
intreaga lume greceasca antica de o autoritate comparabila cu cea a Bibliei in era cretina
(comparabila, dar nu identica din moment ce filosofi ca Heraclit din Efes, Xenofan din Colofon
i Platon, nu numai ca s-au indoit de aceasta autoritate, ci au fost de-a dreptul ireverentio i fata
de ea!). Traditia antica a atribuit cele doua epopei poetului orb Homer, dar informatiile despre
personalitatea i creatia sa sunt vagi, incerte si contradictorii.
Problema homerica
Ca expresie a incertitudinilor legate de personalitatea i opera lui Homer, in epoca
moderna s-a constituit aa-numita problemd homericd, cu antecedente inca in antichitatea
greceasca, ce reunete o suita de intrebari ale caror raspunsuri mai vechi sau mai noi sunt numai
ipotetice. Iata doar cateva dintre ele:
Dacd Homer a existat tntr-adevdr sau este numai un personaj legendar? Au fost
formulate raspunsuri i teorii, mai mult sau mai putin convingatoare, in favoarea ambelor
variante. In antichitatea greceasca nu mai putin de apte cetati, printre care i Atena, i i
disputau onoarea de a-i fi patrie, cele mai plauzibile fiind Smirna (actualul ora turcesc
Izmir) i insula greceasca Chios, din vecinatatea coastei egeene a Anatoliei.
Dacd Homer a existat cu adevdrat, cdnd a trdit? Au fost propuse date cuprinse intre
secolul al XII-lea i.Hr. (caz in care el ar fi fost contemporan cu evenimentele narate de
cele doua epopei sau ar fi trait la scurt timp dupa desfa urarea lor) i secolul al VII-lea
i.Hr. (caz in care el ar fi trait cu putin timp inaintea consemnarii in scris a faimoaselor
epopei). Poemele homerice au fost consemnate in scris dupa traditia orala in secolul al
VI-lea i.Hr. la Atena in timpul tiraniei lui Pisistrate (cca.. 600-528/527 i.Hr.), dar parti
ale lor au circulat oral din timpuri stravechi. Maj oritatea cercetarilor contemporani
fixeaza ca data cea mai probabila a vietuirii ipoteticului Homer secolul al VIII-lea i.Hr.
Este insa cert faptul ca el a utilizat pentru elaborarea poemelor sale o serie de mituri si de
legende ce circulau oral cu multa vreme inainte.
Dacd poemele homerice sunt creatii folclorice sau culte? In epoca moderna filosofii i
poetii romantici au propus i argumentat, mai mult pasional decat teoretic, ipoteza
caracterului folcloric al poemelor homerice, dar ea este in prezent complet abandonata.
Majoritatea cercetatorilor contemporani sustin caracterul lor cult i invoca, in acest sens,
numeroase argumente, care cu greu pot fi contestate:
Elemente de prozodie: cele doua poeme sunt compuse din versuri lungi, in timp
ce majoritatea creatiilor folclorice din toate culturile sunt alcatuite din versuri
scurte; particularitati stilistice, vocabular elevat etc.
Relatarea unor detalii de la curtile basileilor (regii micenieni), cum ar fi
descrierea interioarelor palatelor miceniene i a vestimentatiei celor care le
locuiau, invocarea unor reguli de protocol" i a moravurilor aristocratice etc.,
care nu puteau fi accesibile oamenilor din popor.
Conceptia despre zei implicatd in cele doudpoeme: unele personaje nu numai ca
nu sunt obediente, ci se manifesta de-a dreptul ireverentios fata de diferite
divinitati, atitudine care, de obicei, nu este caracteristica oamenilor din popor.
Astfel, Diomede, unul dintre personajele Iliadei, o infrunta pe zeita Afrodita: .
Ci striga vartos Diomede: / Lasa razboiul, tu fiic-a lui Zeus i du-te".

21

Dacd Iliada si Odiseea au fost create de singur autor, de doi autori sau de mai multi?
Filologii au identificat mai multe straturi, niveluri i stiluri ale scriiturii" celor doua poeme, au
sesizat interpolari operate in momente despartite de cateva secole (de exemplu, referiri la arme
de fier, care nu existau in epoca miceniana, cand s-a desfa urat razboiul troian) etc., care ar
pleda pentru ipoteza a doi sau mai multi autori, dintre care n-ar fi exclus ca unul (cel care a scris
Odiseea) sa fi fost. o femeie (s-a sustinut, in acest sens, ca niciun barbat n-ar fi capabil sa
inteleaga atat de intim sufletul femeii, aa cum o face ipotetica autoare a Odiseei cu sufletul
sotiei lui Ulise, Penelopa!) etc. Cei mai multi cercetatori actuali sunt de parere ca cele doua
poeme au un singur autor, Iliada fiind o opera de tinerete, iar Odiseea una de maturitate sau
chiar de batranete, dar aceasta este mai mult o conventie decat o certitudine probata cu
argumente istorice irefutabile. Iliada relateaza mai multe episoade dramatice din ultimul an - al
zecelea - al razboiului aheilor impotriva Troiei (numita de greci Ilion). Viziunea despre lume,
conturata deosebit de expresiv, este ampld, grandioasd, iar la evenimentele povestite participa
nu numai oameni, ci i zei, fie de o parte, fie de cealalta a beligerantilor. Sunt conturate caractere
puternice, mistuite de patimi arzatoare, caracterizate, deopotriva, prin violenta i sensibilitate.
Valoarea morala suprema care anima cele mai importante personaje ale Iliadei este virtutea
(arete"): aien aristeuein cai hypeirochon emmenai allon - sa fii intotdeauna cel mai bun i
mereu deasupra celorlalti".
Odiseea continua, intr-un fel, actiunea Iliadei, povestind peripetiile eroului aheean Ulise
(numit de greci Odysseus) pe drumul de intoarcere de la razboiul troian spre patria sa, insula
Ithaka din Marea Ionica - al carei basileu era -, unde il a tepta fidela, rabdatoare i iubitoare
sotia sa Penelopa, asaltata de petitorii ce ravneau la tronul Ithakai, convin i ca Ulise murise in
razboi. Viziunea despre lume evocata in Odiseea este mai putin ampla (ceea ce i-a determinata
pe unii cercetatori sa o considere o opera de maturitate sau chiar de batranete a lui Homer), dar
Ulise pune in joc, alaturi de calitatile personajelor Iliadei, i istetimea, inteligentapracticd, o
veritabila artd machiavelicd avant la lettre de a utiliza imprejurarile, oamenii i chiar i zeii ca
simple mijloace pentru atingerea propriilor sale scopuri. La revenirea eroului aheean in Ithaka
insai zeita Atena i se adreseaza admirativ: Nu este zeu care sa te intreaca in viclenie"!
Etica homericd este o eticd eroicd, centrata in jurul valorii supreme a virtutii. In primplanul actiunii ambelor poeme se afla eroul aristocrat, care folosete orice prilej pentru a- i
pune in valoare curajul i a-i apara demnitatea. Oamenii din popor implicati in evenimentele
narate au mai mult un rol decorativ, razboiul insu i fiind, mai degraba, o suita de infruntari
individuale intre aristocratii celor doua tabere, decat o lupta intre doua armate. Destinul eroului
homeric este inchis intre limitele vietii sale, caci el este convins ca dupa moarte nu mai este
nimic de sperat sau de ateptat, in afara gloriei postume, care trebuie insa cucerita in timpul
vietii.
Ideea destinului implacabil (moira sau aisa), care este una dintre notele definitorii ale
intregii spiritualitati antice greceti, apare cu deosebita pregnanta in poemele homerice.
Destinul, caruia ii e supusa intreaga creatie, este conceput fie ca fiind impus lumii de catre Zeus,
fie ca o forta telurica mai presus chiar i decat parintele zeilor i-al omenirii": Ce-i drept ca
nici chiar zeii / Nu pot scuti de moartea cea fireasca / Pe cine lor li-i drag, daca-l doboara /
Neindurata soarta, mana mortii" (Odiseea). Grecii erau incredintati ca destinul poate fi, cel mult,
cunoscut inaintea implinirii sale (prin consultarea ursitoarelor sau a oracolelor, cercetarea starii
organelor interne ale animalelor sacrificate cu prilejul sarbatorilor religioase, interpretarea
anumitor semne ale naturii ori a viselor etc.), dar, in niciun caz, anulat i nici macar schimbat.
Este semnificativ, in acest sens, cazul regelui Oedip, fiul lui Laios, regele Tebei, i al Iocastei,
care, aflandu-i, in urma consultarii Oracolului din Delfi, destinul tragic, face tot ceea ce este
omenete posibil pentru a-l evita, dar, in cele din urma, acesta i se impune exact in forma in
care-i fusese prezis, adica i i ucide tatal i se casatore te cu propria sa mama! Omul trebuie,
deci, sa se supuna destinului, ba chiar sa i-l asume, dar sa- i traiasca viata, atata cata ii este
data, cu curaj i demnitate, astfel incat faima sa-i supravietuiasca. tiind ca ii sunt date zile
putine, eroul aheean Ahile nu precupetete niciun efort pentru a le da cat mai multa stralucire:

22

Mama, de vreme ce-mi detei din natere zile putine, / Cinste macar trebuia sa-mi dea mieimparatul olimpic".

23

In poemele homerice nu este inca prezenta ideea de suflet", ca parte spirituala a omului
pregnant conturata, ca in filosofia greceasca de mai tarziu, considerandu-se ca dupa moarte din
om nu mai ramane decat un suflet fantomatic, o umbra palida lipsita de eficacitate. Personajele
homerice colaboreaza sau se infrunta cu zeii, cu care comunica, mai ales, in timpul somnului
prin vise. Visele erau considerate de greci a fi intotdeauna premonitorii, pretandu-se la o
adevarata hermeneutica mitica, stapanita doar de initiati.
Importanta poemelor homerice pentru filosofia greceascd de mai tdrziu, ca si pentru
intreaga culturd si civilizatie greacd, a fost considerabild. In primul rand, ele au reprezentat un
adevdrat rezervor pentru terminologia filosofica. Numeroi termeni filosofici ulteriori sunt
resemnificari ale unor cuvinte care apar pentru prima data in Iliada i Odiseea (de exemplu:
aperion, arche, cosmos, haos, psyche etc.). De asemenea, in Iliada este schitat un model
cosmologic, gravat de Hefaistos insui pe scutul lui Ahile. Zeul focului i al me te ugurilor
faurete pamantul i cerul i marea, Soarele-n veci calator i Luna rotata i plina / Stelele toate,
ale cerului zodii i mandra cununa, Cloca cu puii, Hiadele i Orionul / Cel luminos, ba i Ursa,
ce-i zice i Carul cel mare, / Care, ochind Orionul, pe loc in vazduh se rote te, / Singurul care nu
scapata-n apele lui Okeanos". Acest model cosmologic va influenta primele cosmologii
filosofice. Dei este saturat de elemente fantastice, el contine i o serie de elemente rationale ca:
forma sferica a universului, distingerea a mai multor niveluri ale existentei, pozitia fixa" pe cer
a unor constelatii (Orionul) etc. Tocmai aceste elemente vor fi retinute, demitizate i dezvoltate
de primii filosofi.
2. Creatia lui Hesiod
Hesiod a fost un poet taran care a trait in secolul al VII-lea i.Hr. la Ascra in Beotia
(provincie a Greciei situata la nord de Attica, provincia din care face parte i ora ul Atena), cea
mai bogata regiune a Greciei continentale. El a compus doua poeme care, alaturi de creatia
homerica, au avut o importanta deosebita pentru configurarea culturii i civilizatiei antice
greceti i, in special, pentru constituirea filosofiei: Theogonia (Nasterea zeilor) i Erga (Munci
si zile).
Daca, aa cum am precizat mai sus, informatiile despre Homer sunt sarace, incerte i
contradictorii, despre Hesiod ele sunt ceva mai sigure, in primul rand, deoarece se prezinta el
insui in poemele sale. Astfel, la inceputul Theogoniei el se descrie pe sine ca un tanar pastor
beotian caruia, pe cand ii patea turma de oi pe muntele Helicona, i s-au aratat copilele
divine" (muzele) care l-au inzestrat cu darul de a talmaci oamenilor adevarul.
Theogonia este un fel de catalog al zeilor olimpieni ce a avut o deosebita importanta
pentru constituirea spiritualitatii greceti istorice intrucat ea a realizat o primd sistematizare a
legendelor, care circulau oral din vremuri stravechi i erau, in multe privinte, contradictorii.
Hesiod a delimitat atributiile zeilor olimpieni, le-a fixat ierarhia i i-a conturat fiecaruia dintre ei
personalitatea. El nu s-a limitat la simpla juxtapunere a legendelor despre zei, ci a procedat
calauzit de un veritabil simt teologic, incercand sa rationalizeze religia greceasca timpurie, sa
integreze legendele despre zei intr-o viziune unitara, coerenta i consecventa.
Ca i Homer, dar mai aplicat decat acesta, Hesiod a schitat in Theogonia i un model
cosmogonic mitic, ce i-a inspirat, i el, pe primii filosofi. La inceput ar fi aparut haosul, din care
s-au desprins pe rand Pamantul cu largile-i coapse", Tartarul intunecat", Eros^ ce supune pe
oameni i zei deopotriva", Noaptea cea neagra i Erebos apoi se iscara". Din impreunarea noptii
cu intunecatul Ereb" s-ar fi nascut ziua i Eterul, iar Geea (pamantul) nascu asemenea ie i /
Cerul cu stele-mpanzit", Muntii inalti a nascut" i marea cea stearpa", pe-nspumatul
Okeanos", pe Hiperion zeul luminii", pe Febe cu-aleasa cununa", pe Tethys cea iubitoare" i,
la sfarit, pe Cronos cel cu ganduri ascunse".
Erga este un poem agrotehnic i didactic ce infati eaza amanuntit modul de viatd al
tdranului grec din epoca arhaicd. Viziunea despre lume conturata in acest poem este umila, caci
taranul este copleit de griji i necazuri, nu se intovara e te cu zeii pentru a- i atinge scopurile,

24

aa cum faceau eroii homerici, i nici nu ii infrunta atunci cand destinul i se arata nedrept. El i i
indeplinete cu sfintenie indatoririle fata de zei, aa cum au fost fixate de traditie, dar prefera sa
n-aiba de-a face cu ei. Atmosfera generala ce se degaja din poem este pronuntat pesimista, fapt
ilustrat, de exemplu, de motivul celor cinci vdrste ale umanitdtii: de aur, de argint, de bronz, a
eroilor (este vorba despre epoca razboiului troian) si de fier, ultima fiind cea in care traia el.
Lumea ar fi intr-o continua decadere, a a cum sugereaza i degradarea succesiva a nobletei
metalelor care le denumesc pe patru dintre ele, iar acest motiv prezinta similitudini formale cu
mitul biblic al cdderii omului in pdcat. Lumea ar fi fost distrusa i reconstruita de mai multe ori
de catre zei, oamenii fiecarei varste fiind pedepsiti i degradati", intrucat i-ar fi depa it, de
fiecare data, limitele omeneti, nesocotindu-i pe zei i incercand sa- i afle temeiul in ei in i i.
Nici viitorul nu-i apare lui Hesiod mai promitator deoarece moravurile se pervertesc incontinuu,
iar oamenii devin tot mai rai. Numai munca l-ar putea aj uta pe om sa-i recapete maretia
pierduta din vina sa, caci Fi-vei asemeni cu zeii, deci sa munce ti e mai bine". Cazut prin
vointa divina, omul se poate ridica, deci, prin propriile-i forte. Munca elogiata de Hesiod este
cea agricola, pe care el o opune celui negustore ti, suspectata de in elatorie. El este ata at, in
mod evident, randuielilor economice arhaice i denunta drept decadere amplificarea schimbului
de marfuri, pe care progresele tehnologice il impuneau. Munci si zile este i un adevarat tratat
agrotehnic, deoarece prezinta calendarul muncilor agricole i ofera numeroase detalii asupra
diferitelor tehnologii agrare, aa cum experienta milenara a taranilor greci le fixase. De
asemenea, poemul lui Hesiod este i didactic, intrucat contine numeroase sfaturi moralizatoare
adresate de poet fratelui sau, Perses, caruia nu-i prea placea munca, dar, cu ajutorul unor
judecatori corupti (mancatori de daruri"), reuise sa-l deposedeze de o parte din mo tenirea ce-i
revenea de drept. Hesiod ii indeamna fratele i pe cei asemenea lui sa respecte dreptatea lui
Zeus, caci, daca o incalca, vor fi aprig pedepsiti.
Poemele taranului beotian au influentat filosofia greceasca de mai tarziu prin
sistematizarea si rationalizarea mitologiei grecesti, prin cosmogonia pe care a schitat-o i prin
elogierea muncii, prin care omul i-ar putea asigura traiul de zi cu zi i ca tiga demnitatea.
3. Orfismul
Orfismul reprezinta un ansamblu eterogen de stravechi credinte religioase, practici
rituale i creatii mitico-poetice ce se revendica din spiritul poetului legendar prehomeric Orfeu
(Orpheus), considerat de traditia mitologica un profet al cultului zeului Dionysos.
Dei il mentioneaza, Homer il plaseaza pe Dionysos la periferia lumii olimpice, probabil
datorita atributelor pe care acesta le cumula, atribute ce contrastau cu valorile civice i cu etica
eroica sub semnul carora fusesera plasmuite poemele homerice. Lui Dionysos ii reveneau,
potrivit mitologiei, atributii multiple, cele mai cunoscute fiind de zeu al vinului i al betiei, dar i
al padurii i al fortelor vitale ale naturii, care s-ar exprima in om sub forma pasiunilor
dezldntuite, eliberate de controlul pe care cetatea il exercita asupra membrilor ei prin legile i
cutumele sale.
Cu timpul, chiar i aceasta divinitate rebela i incomoda pentru ordinea din cetate va fi
pe deplin acceptata in panteonul olimpic, dar manifestarile cultuale care ii erau consacrate vor
imbraca forme ceva mai moderate, in acord cu viata sociala i morala a cetatii. La Atena lui
Dionysos ii vor fi consacrate sarbatori speciale i de cultul sau sunt legate originile tragediei,
spectacol teatral trait de greci ca o forma de arta i de cult religios, deopotriva. Aceasta
schimbare de atitudine demonstreaza ca grecii considerau ca fiind divine chiar ifortele
irationale pe care le percepeau in intimitatea vietii lor interioare i cu care doreau sa stabileasca
raporturi compatibile cu sfera vietii publice.
Lui Orfeu ii sunt atribuite mai multe lucrari (Legendele sacre - o teogonie sensibil
diferita de cea homerico-hesiodica oficiala; Gigantomahia - o epopee despre razboiul dintre zeii
olimpieni i giganti; Tdblitele sacre - un tratat de medicina i psihologie; Argonautica - un poem
ce povestete peripetiile argonautilor in cautarea lanii de aur etc.), dar, in cazul in care ele au

25

existat intr-adevar, niciuna dintre ele nu ne-a parvenit. Multi filologi i istorici ai filosofiei il
considera pe Orfeu un personaj legendar.
Potrivit traditiei mitice, el ar fi fost fiul muzei poeziei epice (rapsodia, epopeea) i a
elocventei (puterea de convingere prin cuvant) Calliope i al regelui trac Oiagrus, ar fi fost
initiat de muze (mama sa fiind una dintre ele), iar zeul Apollo (zeul luminii i al artelor,
divinitate profetica i tamaduitoare, patronul oracolelor i ocrotitorul ora elor) i-ar fi daruit
propria sa lira, cu al carei cantec Orfeu ar fi reu it sa mi te pietrele i sa imblanzeasca fiarele. El
ar fi fost unul dintre cei circa 50 de participanti la expeditia argonautilor condu i de eroul
mitologic Iason pentru capturarea lanii de aur" (lana unui berbec fabulos care ar fi asigurat,
potrivit legendei, celui care o detinea nemurirea) i ar fi jucat un rol important in succesul
expeditiei, potolind cu cantecul lirei sale furia valurilor i acoperind chemarea irezistibila a
sirenelor.
Cel mai cunoscut episod biografic al lui Orfeu, care a inspirat in arta antica, moderna i
contemporana numeroase capodopere, este iubirea sa absoluta pentru sotia sa Euridice
(Eurydike), o nimfa intalnita de poet in Tracia natala dupa intoarcerea sa din expeditia
argonautica. Datorita mortii premature a lui Euridice (mu cata, potrivit unei variante a legendei,
de un arpe in chiar ziua nuntii), Orfeu va cobori in Infern, reu ind, prin cantul tanguitor al lirei
sale, sa-i induplece pe zeii infernali, Hades si Persefone, sa i-o restituie. Impresionati de
suferinta i de harul sau, acetia il indeamna pe Orfeu sa porneasca spre taramul muritorilor, caci
Euridice il va urma, dar ii interzic sa intoarca capul i sa o priveasca pana la ie irea din taramul
mortii. Banuind ca a fost inelat de zeii Infernului sau poate mistuit de dor, Orfeu intoarce capul
cu doar un pas inainte de ieirea din Infern i o vede in urma sa pe Euridice alunecand inapoi in
Infern i destramandu-se ca o naluca, pierzand-o astfel pentru totdeauna. Indurerat de aceasta a
doua pierdere a iubitei sale, Orfeu va reveni in Tracia natala i va avea un sfar it la fel de tragic
ca i iubirea sa, fiind sfaiat de menade (nimfe bantuite de furii mistice ce insoteau in transa
despletite i cu piepturile dezgolite cortegiul lui Dionysos) deoarece refuzase sa participe la
cortegiul orgiastic al lui Dionysos sau, potrivit unei alte variante a legendei, de femeile trace
(care aveau faima de a fi foarte aprige!), intrucat le-ar fi respins ofertele de iubire. Capul retezat
i lira i-ar fi fost aruncate in raul Herbus i ar fi plutit pe ape pana in insula Lesbos, care a
devenit, astfel, patria poeziei lirice. Lira lui Orfeu ar fi fost recuperata de muze i proiectata de
ele pe cer, transformandu-se in constelatia omonima, iar capul ar fi continuat sa pluteasca pe
mari cantand un cantec de jale, pe care se spune ca marinarii nefericiti in dragoste il mai aud i
azi, devenind, un cap oracular autonom...
De numele lui Orfeu sunt legate i aa-numitele mistere sau misterii (gr. misterion initiere secreta") orfice, un ansamblu stravechi de doctrine i de ritualuri initiatice practicate in
lumea greceasca prin care se urmarea eliberarea sufletului de blestemul reincarnarilor succesive.
Pentru a-i catiga mantuirea sufletului orficii refuzau intretinerea vietii lor prin curmarea altor
vieti, ceea ce se traducea in alimentatia riguros vegetariana i in evitarea a tot ceea ce poate
consolida inchisoarea corporala" a sufletului, trupul fiind considerat principala impuritate a
omului, trebuind sa fie strunit i chiar mortificat printr-un mod de viata ascetic. La sfar itul
procedurii de purificare sufletul ar fi fost primit in lumea divina a ve nicei fericiri, dar atingerea
acestui tel presupunea o instructie amanuntita (invatarea unor formule obscure, care ar fi trebuit
sa fie rostite de orficii decedati pentru obtinerea mantuirii etc.).
Importanta lui Orfeu pentru filosofia greceasca de mai tarziu consta, in primul rand, in
faptul ca lui i se atribuie introducerea in spiritualitatea greceascd a motivului metempsihozei
(credinta, de sorginte probabil orientala, ca sufletul este nemuritor i supus unui ciclu de
reincarnari succesive), motiv ce va fi valorificat ulterior din perspectiva filosofica de o serie de
mari filosofi, ca Pythagoras, Socrate i Platon. Tot de numele lui Orfeu este legata i credinta in
destinatia postuma duala a sufletului: Cdmpiile Elisee, ca rasplata pentru cei buni, i Tartaros, ca
pedeapsa pentru cei rai. Legenda lui Orfeu este, totodata, i o pledoarie pentru implinirea omului
prin arta, care il face insa mai degraba nefericit in viata terestra, dar il transpune in eternitatea i
perfectiunea spiritului.

26

Protofilosofia greceasca a insemnat, deci, o indepartare semnificativa de modalitatea


mitica de reprezentare a lumii i a acumulat premisele spirituale necesare aparitiei filosofiei.

27

Cursul 4

GENEZA FILOSOFIEI
1. Originile i periodizarea filosofiei antice grecesti
La prima vedere pare surprinzator faptul ca filosofia anticd greceascd n-a apdrut si nici
n-a fdcutprimii pasi in Grecia continentald, adica in matca in care s-a plamadit spiritul grecesc,
ci spre zonele periferice ale elipsei aplatizate pe care forma arealului in care s-au raspandit grecii
in antichitate o sugereaza (in polisurile de pe coasta occidentala a Asiei Mici, din sudul Italiei i
din Sicilia). Departe de a fi o simpla expresie a hazardului, aceasta situatie are o motivatie
complexd, in care fuzioneaza factori de natura geografica, economica, social-politica i
spirituala.
In general, regiunile continentale situate in afara marilor fluxuri comerciale terestre au
ritmuri evolutive lente i sunt prin excelenta conservatoare. Aceasta tendinta generala este
valabila, cu atat mai mult, in cazul Greciei continentale, al carei relief accidentat ingreuna nu
numai schimburile de marfuri, ci i pe cele de idei. Chiar i in zonele litorale ale Greciei propriuzise situatia nu era mult diferita datorita presiunii traditionaliste a continentului. Este
semnificativ, in acest sens, faptul ca primele procese intentate unor filosofi au avut loc in Atena
secolului al V-lea i.Hr., in plina epoca clasica, i ca ele au sanctionat drastic punerea sub semnul
intrebarii de catre acuzati a reprezentarii mitice a lumii.
Radical diferita era insa situatia polisurilor de pe coastele occidentale ale Asiei Mici, din
sudul actualei Italii i din sud-estul Siciliei, zone intens colonizate de timpuriu de greci. Aceste
regiuni se caracterizau printr-un dinamism social-economic i spiritual pronuntat. Coloni tii erau
oameni activi, intreprinzatori, aventurieri chiar, fapt demonstrat, in primul rand, de curajul lor de
a-i parasi locurile de batina i a se stabili in zone atat de indepartate.
In coloniile pe care le vor fonda ei vor dezvolta, in special, me te ugurile i comertul
maritim, spre deosebire de locuitorii polisurilor din Grecia continentala a caror principala
indeletnicire va ramane agricultura. Datorita rentabilitatii economice superioare a me te ugurilor
i a comertului in raport cu agricultura, numeroase colonii grece ti vor ajunge relativ rapid
prospere, multi dintre grecii stramutati scapand de saracia traditionala a celor rama i acasa.
Calatorind mult ei vor cunoate oameni i civilizatii cu mentalitati, credinte i stiluri de
viata diferite de ale lor, vor deveni mai toleranti fata de alte moravuri i moduri de reprezentare a
lumii i a vietii. Ca urmare a prosperitatii, pentru unii dintre grecii din colonii va aparea acel
ragaz pentru meditatie", pe care Aristotel il considera in lucrarea sa Metafizica una dintre
conditiile prealabile necesare naterii filosofiei. Aristotel sugereaza ca pentru a avea
disponibilitatea pentru filosofare individul trebuie sa aiba un anumit grad de securitate
existentiala. Este putin probabil ca o persoana copleita de grija zilei de maine, care- i risipe te
intreaga energie pentru supravietuire sa fie interesata in mod explicit de probleme filosofice!
De asemenea, calatorind mult, vazand locuri noi, cunoscand civilizatii i oameni cu
mentalitati, credinte i stiluri de viata diferite de ale lor, grecii din colonii vor avea incomparabil
mai multe prilejuri de mirare" decat cei rama i acasa. Acela i Aristotel afirma, in acest sens, ca
filosofia s-a nascut din mirare". Evident, nu-i suficient doar sa te miri (ca prostu'!) pentru a
deveni filosof, ci mirarea trebuie sa fie urmata problematizare, adica de punerea unei intrebari
inedite i pertinente in legatura cu faptul sau imprejurarea care a generat mirarea respectiva.
Datorita acestor circumstante favorabile, spre sfar itul epocii arhaice (sec. al VI-lea
i.Hr.) intr-o serie de polisuri greceti de pe coastele egeene ale Asiei Mici, din sudul Italiei i din
Sicilia s-au acumulat conditiile obiective i subiective necesare na terii filosofiei. Aceste conditii
au fost valorificate de o intreaga pleiada de personalitati exceptionale, care ilustreaza admirabil
profilul psiho-intelectual i moral al poporului grec.
Filosofia antica greceasca a parcurs in evolutia sa istorica urmatoarele patru etape:
1. Etapapresocraticd saupreclasicd - desfaurata pe parcursul secolului al VI-lea i.Hr. Ea
a avut un caracter pronuntat cosmologic, fizicalist, adica in centrul interesului filosofilor s-au

28

aflat problemele cosmosului (gr. kosmos - lume, univers), ale naturii (gr. physis - natura). Cei
dintai filosofi au incercat sa descopere un principiu (gr. arche - principiu) de natura fizica
(identificat, de regula, cu unul dintre cele patru elemente cosmologice - apa, aer, pamant, foc -ori
cu diferite amestecuri sau dozaje ale lor) din care toate lucrurile ar proveni, ale carui expresii ar
fi i la care ele ar reveni, dupa un ciclu de metamorfoze. Cei mai importanti filosofi ai acestei
perioade au fost: milesienii (Thales din Milet, Anaximandros din Milet i Anaximenes din
Milet), Pythagoras, Heraclit din Efes, reprezentantii colii din Elea (Xenofan din Colofon,
Parmenides din Elea, Melissos din Samos, Zenon din Elea), filosofii plurali ti (Anaxagoras din
Clazomene, Empedocles din Agrigent) i reprezentantii atomismului ( Leucipp i Democrit).
2. Etapa clasicd (sec. V-IV i.Hr.) - este etapa apogeului filosofiei antice grece ti i a avut
un caracter pronuntat antropologic, adica in prim-planul interesului filosofilor au trecut
problemele omului. Cei mai importanti filosofi ai epocii clasice au fost: sofi tii (Protagoras din
Abdeba, Gorgias din Leontinoi, Hippias din Iulis, Critias, Callicles, etc.) i triada de aur" a
filosofiei antice greceti: Socrate, Platon i Aristotel.
3. Etapa elenisticd (sec. III-I i.Hr.) - este etapa declinului culturii i civilizatiei antice
greceti, dar i de elenizare, adica de difuziune ampla a valorilor greceti in intreaga lume antica.
Filosofia acestei etape a avut, ca in toate epocile de criza, un pronuntat caracter eticist (adica
filosofii au fost preocupati, cu precadere, de problemele conduitei morale a omului intr-o lume
aflata in criza) ipesimist. Principalii sai reprezentanti au fost: Epicur, stoicismul i scepticismul.
4. Etapa romand (sec. I-IV d.Hr.) - intrucat romanii n-au dat dovada de prea mare
originalitate in filosofie, filosofia romana este considerata, adesea, ultima etapa a filosofiei
greceti. Cei mai importanti filosofi romani: Cicero, Seneca, Marc Aureliu, Lucretius etc. au
imprumutat majoritatea temelor i motivelor pe care le-au abordat din filosofia greceasca. Si in
aceasta etapa filosofia a avut un caracter eticist i pesimist intrucat epoca respectiva a fost tot
una de declin, dar, de aceasta data, al Imperiului Roman. De asemenea, in aceasta epoca a avut
loc fuziunea spiritului grecesc cu cel roman, care s-a realizat pe fondul aparitiei si rdspdndirii
rapide a religiei crestine in Imperiul Roman, procese ce vor influenta decisiv evolutia culturii i
civilizatiei occidentale, inclusiv a filosofiei, urmatorului mileniu si jumatate.
2. Etapa clasica a filosofiei antice grecesti
(sec. V - IV i. Hr.)
2.1. Caracterizare generala
La inceputul secolului al V-lea i.Hr. cultura i civilizatia antica greceasca au atins apogeul.
Ca urmare a victoriilor stralucite obtinute in razboaiele cu per ii (a a-numitele rdzboaie medice,
desfaurate intre cca.. 500 - 480 i.Hr., dar pacea s-a incheiat abia in anul 449 i.Hr.), grecii au
dobandit constiinta fortei, valorii si superioritdtii civilizatiei lor. Atena va deveni principala
forta maritima a Mediteranei i multe alte polisuri vor ajunge prospere.
La mijlocul secolului al V-lea i.Hr., in anul 443, este ales strateg al Atenei Pericle (cca..
495-429 i.Hr.), care va desavari i impune regimul politic democratic. Modelul democratiei
ateniene va fi preluat apoi de numeroase alte polisuri, indeosebi de cele aflate in sfera de
influenta a Atenei. Regimul democratic a stimulat la cote fara precedent energia i creativitatea
grecilor, astfel incat in aceasta perioada se inregistreaza progrese spectaculoase in toate
domeniile de activitate. Atena devine adevdrata capitald a lumii grecesti i faurete un sistem de
valori ce va marca evolutia culturii occidentale a urmatoarelor milenii. In aceste decenii este
initiat procesul de sistematizare urbanistica a Atenei i de construire edificiilor publice i
religioase monumentale ce vor impodobi Acropola i vor deveni simbolul etern al spiritului
grecesc.
In aceasta perioada traiesc i plasmuiesc personaje i destine umane exemplare marii
tragici: Eschil, Sofocle i Euripide, precum i cel mai valoros comedian grec, Aristofan.
Poezia greceasca ii diversifica registrul tematic i cultiva noi specii prin Simonide,
Bachilide i, mai ales, Pindar, supranumit mai tarziu de Horatiu i Cicero printul poetilor".

29

Artele plastice fauresc tiparele fundamentale ce vor configura arta Occidentului. Acum
traiesc i-i realizeaza operele desavar ite cei mai faimo i sculptori i arhitecti greci: Phidias,
Myron, Scopas, Praxiteles, Lysip etc. precum i cel mai important pictor grec, Polygnot.
Tot in epoca clasica traiesc i ii elaboreaza conceptiile ce vor fixa paradigma metafizicii
Occidentului cei mai valorosi filosofi greci: Socrate, Platon i Aristotel.
In filosofia greceasca se inregistreaza in etapa clasica deplasarea centrului de interes al
filosofilor dinspre problemele naturii spre problemele omului, proces denumit, in mod
semnificativ, de istoricii filosofiei revolutia socraticd. Sunt elocvente, in acest sens, deviza lui
Socrate: cunoaste-te pe tine insuti! i cel mai important fragment care ne-a parvenit din creatia
celui mai valoros sofist, Protagoras din Abdera: omul este mdsura tuturor lucrurilor. Daca in
etapa presocratica filosofia avusese un pregnant timbru cosmologic, fizicalist, adica prevalase
interesul pentru natura, in etapa clasica ea devine preponderent antropologicd, adica aduce in
centrul interesului sau problematica umana.
Democratia directd instaurata de Pericle la Atena reclama participarea nemijlocita a tuturor
cetatenilor la viata cetatii. Ei trebuiau sa fie capabili sa se pronunte in cuno tinta de cauza asupra
problemelor ce vizau traiul lor in comun. In general, orice regim democratic presupune, pentru a
fi functional, un nivel rezonabil de instructie i de responsabilitate a cetatenilor. In noul context
social-politic i spiritual filosofia era solicitata sa ofere raspunsuri coerente problemelor
stringente pe care le ridica viata publica a cetatii i ea trebuia sa permita intelegerea de catre
masa de cetateni a problematicii raporturilor dintre individ i colectivitate, a temeiurilor
legalitatii i moralitatii, a strategiilor politice i geopolitice etc., adica sa elucideze problematica
socio-umana.
De cele mai multe ori, cetatenii atenieni, mai ales oamenii din popor, nu aveau pregatirea
necesara participarii in cunotinta de cauza la dezbaterea i solutionarea in organismele
democratice infiintate in acest scop a problemelor publice cu care se confrunta cetatea. Acestei
necesitati social-politice i culturale i-au raspuns in epoca clasica sofistii. Ei erau carturari ilutri
din intreaga lume greceasca veniti la Atena secolului al V-lea i.Hr., care i-au asumat in
contextul social-politic i spiritual creat de regimul democratic rolul de educatori publici contra
cost. Termenul cu care ei sunt denumiti deriva din grecescul sophos (intelept"), dar, cu referire
la ei, el a fost utilizat, de cele mai multe ori, in antichitate cu o acceptie peiorativa, mai ales
deoarece ei pretindeau bani pentru serviciile pe care le ofereau.
Carentele de instructie ale majoritatii cetatenilor atenieni i, cu atat mai mult, ai celorlalte
polisuri greceti, se datorau, in primul rand, faptului ca sistemul de invatamant traditional nu
asigura decat o pregatire intelectuala precara, ce se limita la formarea deprinderilor elementare
de scris, citit i socotit, precum i la cunoaterea poemelor homerice. Noul context social-politic
reclama insa atat capacitatea de intelegere a unor fenomene complexe, cum sunt cele socialpolitice, economice, juridice, diplomatice, militare, morale etc., cat i abilitati retorice, mai
precis, capacitatea de sustinere i de argumentare persuasiva a opiniilor i punctelor de vedere
personale in numeroasele organisme deliberative create de regimul democratic. Este
semnificativ, pentru realizarea anvergurii democratiei antice grece ti, faptul ca dintre cei cca..
40.000 de cetateni (nu de locuitori, caci minorii, femeile, rezidentii straini i, cu atat mai mult,
sclavii nu erau considerati cetateni i, drept urmare, nu beneficiau de drepturi politice!), cati
avea Atena secolului al V-lea, circa 10.000 erau angrenati in permanenta in diferite functii
publice.
Marii filosofi greci ai etapei clasice, in primul rand, Socrate, Platon i Aristotel, i-au
judecat foarte aspru pe sofiti, dar, cel putin in parte, pe nedrept. Socrate s-a delimitat energic de
ei i i-a combatut intreaga viata, deoarece era confundat adesea cu ei datorita stilului sau
persuasiv de filosofare. Platon a scris un dialog, intitulat chiar Sofistul, in care a ridiculizat un
astfel de personaj. Cartea a VI-a a tratatului de logica al lui Aristotel, Organon (gr. instrument"), este intitulata, in mod semnificativ, Respingerile sofistice i este consacrata
denuntarii rationamentelor vicioase din punct de vedere logic la care recurgeau sofi tii pentru ai impune punctele de vedere, de multe ori discutabile, in disputele pe care le angajau.

30

E drept, sofitii cereau bani multi pentru lectiile pe care le ofertau, dar in epoca ei erau
singurii care puteau asigura o adevarata cultura generala i care puteau pregati oratori, calitati
indispensabile pentru exercitarea indatoririlor civice impuse cetatenilor sai de regimul politic
democratic atenian. Doar ei erau, deci, capabili sa formeze oameni cultivati i competenti, in
primul rand conducatori politici, oameni de stat, care erau considerati elita fiecarei cetati.
Sofitii erau convini ca virtutea se poate invata. La greci, ca i la romani mai tarziu,
virtutea nu era doar excelenta morala, ci i ansamblul calitatilor psiho-intelectuale care-l fac pe
individ eminent i-i confera eficacitate i faima. In general, sofistica intruchipeazd cea dintdi
formd istoricd a umanismului. Peste cateva secole filosoful roman Marcus Tullio Cicero (106-43
i.Hr.) va scrie ca o data cu sofitii intelepciunea a coborat din cer pe Pamant" El intentiona sa
spuna ca pana la ei intelepciunea (sophia), i, mai ales, iubirea de intelepciune (philosophia)
aveau un caracter oarecum ezoteric, adica se adresau doar unor initiati, tineau de o coala sau de
o grupare inchisa. Sofitii aduc intelepciunea in viata publica i vor sa faca din ea o deprindere
politica i morala cotidiana a tuturor cetatenilor.
Lupta pentru hegemonie politica la Atena nu-i angaj a numai pe liderii politici, ci i masa
de cetateni. De aceea se i punea atat de acut problema educatiei lor politice, iar sofistica nu
putea fi o micare omogena. De asemenea, in noul context social-politic i spiritual, nu numai
gruparea democratica, ci i cea aristocratica avea nevoie de educatori politici pentru adeptii sai.
Datorita acestei polarizari politice sofistica indepline te rolul unei ideologii, al unei institutii de
propaganda, dar scindate, in conformitate cu structura social-politica a cetatii.
Drept urmare, in cadrul sofisticii pot fi distinse o orientare prodemocraticd, reprezentata
de Protagoras din Abdera, Gorgias din Leontinoi, Prodicos din Iulis, Hippias din Elis etc., i o
orientare proaristocraticd, ilustrata, indeosebi, de Critias, Antiphon, Callicles etc.
3. SOCRATE
(469 - 399 i.Hr.)
3.1. Personalitatea si procesul
Socrate -filosoful care n-a scris nimic - s-a bucurat in posteritate de o faima pe care n-au
atins-o alti ganditori care au umplut cu operele lor rafturi intregi de biblioteci! S-a spus despre el
ca ar fi ganditorul ce a influentat cel mai profund spiritul occidental, iar trecerea sa prin aceasta
lume a fost asemuita cu cea a lui Isus Hristos. Pe de alta parte, unii dintre contemporanii sai
(indeosebi dramaturgul Aristofan in comedia sa Norii) i-au zugravit un portret grotesc, ce
contrasteaza flagrant cu cel facut de contemporani lui Platon, cel mai stralucit discipol al sau:
Platon: aristocrat, bogat, distins, frumos ca un zeu"; Socrate: plebeu, sarac, grosolan, urat ca
un satir5". Aadar, Socrate n-a scris in mod deliberat nimic, invocand, in acest sens, doua
motive:
a) pretindea ca nu tie nimic (tiu ca nu tiu nimic") i, deci, nu avea ce scrie;
b) sustinea ca adevarurile pe care ajunsese sa le cunoasca le aflase din discutiile cu
interlocutorii sai i i se parea lipsit de onestitate sa le consemneze in scris ca i cum i-ar apartine.
Socrate s-a nascut la Atena in anul 469 i.Hr. ca unic fiu al unei familii modeste: tatal sau,
Sophroniscos, era pietrar (sculptor), iar mama sa, Phainarete, era moaa. Pana la 40 de ani
(varsta numita de greci akme i considerata de ei varsta deplinei impliniri a individului) el a
practicat, potrivit traditiei, meseria tatalui sau, dar pare-se fara succes, motiv datorita caruia a
abandonat-o la aceasta varsta. Conform altor surse, el ar fi fost, dimpotriva, foarte talentat, din
moment ce una dintre sculpturile sale (grupul statuar Gratiile drapate) ar fi fost amplasata chiar
pe Acropola ateniana. Aa cum va marturisi el insu i ca personaj al dialogului platonician
Theaitetos, pentru a nu se rupe complet de traditie, nu-i mai ramanea decat meseria mamei sale,
care era insa interzisa barbatilor la Atena! De aceea el declara ironic ca la akme a decis sa

5 Satir (in mitologia greceasca) - fiinta imaginara, reprezentata ca un monstru paros, cu coarne mici, urechi mari i
ascutite i cu picioare de cal sau de tap, personificand brutalitatea i hidoenia.

31

profeseze meseria mamei sale, dar intr-o forma transfigurata: daca mama sa ajuta sa se nasca
trupurile, el i-a propus sa aj ute sa vina pe lume sufletele. Indiferent care vor fi fost motivele
care l-au determinat sa renunte la arta, este cert faptul ca pana la sfar itul vietii Socrate se va
consacra exclusiv filosofiei. El fusese interesat, de altfel, de filosofie inca din adolescenta, fiind,
conform unor marturii, discipolul lui Anaxagoras din Clazomene (cca.. 500 - 428 i.Hr.), dar l-a
nemultumit importanta prea mare acordata de acesta, ca, de altfel, de toti filosofii presocratici,
problemelor naturii in defavoarea problemelor omului. Socrate s-a delimitat explicit de teza lui
Anaxagoras ca soarele este o piatra incandescenta de marimea Peloponezului", teza datorita
careia Anaxagoras a fost condamnat la moarte sau numai izgonit din Atena, sub acuzatia
impietate. Socrate era incredintat ca cercetarea unor astfel de probleme ar depa i puterea de
intelegere a omului i ca insistenta in abordarea lor i-ar putea mania pe zei".
Socrate a fost intreaga viata un cetatean exemplar al Atenei, respectand cu sfintenie
legile cetatii, despre care afirma ca legile sunt parintii mei". El sustinea ca fiecare cetatean i i
datoreaza securitatea, pozitia sociala i prestigiul fortei legilor. A trait intreaga viata in Atena
democratica a lui Pericle i atat in epoca cat i in posteritate el a fost adesea confundat cu
sofitii, de care s-a delimitat categoric intreaga viata i pe care i-a combatut fara incetare,
reproandu-le, in special, conceptia relativista asupra cunoa terii: in timp ce sofi tii sustineau ca
adevarul depinde de persoane, conditii, contexte i imprejurari, Socrate era incredintat ca exista
un adevar obiectiv, valabil oricand, oriunde, in orice imprejurari i pentru oricine.
Socrate a fost casatorit cu Xantipa, care a ramas in istorie, indeosebi datorita portretului
caricatural pe care i l-a facut Aristofan in comedia sa Norii, prototipul sotiei cicalitoare, care
face viata sotului sau un calvar. Au avut impreuna trei copii (Lamprocles, Sophroniscos i
Menexene), care n-au fost insa atrai de filosofie, adevaratii copii ai lui Socrate fiind cei
spirituali, adica discipolii sai. El a participat la mai multe lupte purtate de Atena in timpul
razboiului peloponeziac (431-404 i.Hr.), remarcandu-se prin vitejie i abnegatie. Astfel, el s-a
comportat ca un adevarat erou in luptele de la Potideea (430 i.Hr.), Delion (424 i.Hr.) i
Amphipolis (422 i.Hr.). El s-a achitat cu contiinciozitate i responsabilitate de toate indatoririle
fata de cetatea sa, dar numai in masura in care ele nu contraveneau legilor ori convingerilor sale
morale. Altfel, el s-a opus condamnarii in bloc a celor zece generali care condusesera flota
ateniana in batalia navala de langa insulele Arginuse (406 i.Hr.) impotriva flotei spartane i care,
dei victorioi, nu recuperasera trupurile atenienilor cazuti in lupta i nu le indeplinisera
ritualurile funerare traditionale. Socrate considera ca prin judecarea in bloc a celor zece generali
se incalca legea ateniana ce prevedea ca fiecare cetatean avea dreptul la judecata individuala. De
asemenea, in anul 404 i.Hr., cand a fost rasturnat pentru scurt timp regimul politic democratic,
instaurandu-se cel aristocratic al celor 30 de tirani", Socrate nu a indeplinit ordinul pe care-l
primise de la autoritati de a pleca impreuna cu alti cetateni atenieni in insula Salamina pentru a-l
captura i aduce la Atena pentru a fi judecat pe cetateanul Leon, unul dintre liderii demosului,
refugiat datorita terorii antidemocratice instaurate de cei 30 de tirani. Socrate considera ca prin
acest ordin cei 30 de tirani incalcasera legea, care prevedea ca autoritatea ateniana nu se putea
exercita decat in limitele statului atenian etc.
In pofida acestei conduite private i civice exemplare, lui Socrate i-a fost intentat, la
venerabila varsta de 70 de ani, un proces in urma caruia a fost condamnat la moarte de un
tribunal al demosului. Lui Socrate i-au fost aduse doua acuzatii:
a) acuzatie de impietate (asebeia), adica de necredinta in zeii traditionali ai grecilor;
b) acuzatia de corupere a tinerilor.
Socrate a avut trei acuzatori: Meletos - un poet minor, care a fost acuzatorul principal,
Anytos - un politician obscur i Lycon - un orator public fara vocatie.
De aproape doua milenii i jumatate se tot pune intrebarea daca fapta acuzatorilor lui
Socrate a fost doar un act de delatiune, iar sentinta tribunalului atenian o grava eroare judiciara.
Raspunsul la aceasta intrebare este mult mai complicat decat pare la prima vedere, fapt ce
rezulta din examinarea impartiala a celor doua acuzatii:
a) Acuzatia de impietate

32

Formal, Socrate nu era mai putin religios decat majoritatea concetatenilor sai,
participand la ritualurile religioase organizate de cetate i fiind vazut adesea aducand jertfe
zeilor, atat la altarele publice, cat i la el acasa. In fond, el era insa profund nemultumit de
mitologia greceasca, atat datorita incoerentei ei doctrinare, cat i a faptului ca ea nu oferea un
ideal de moralitate muritorilor. Zeii olimpieni, a a cum ii infati a mitologia greceasca, erau rai,
patimai, razbunatori, adulterini etc. i orice fapta ticaloasa a muritorilor se putea revendica i
legitima dintr-o fapta similara a unui zeu. Socrate era insa incredintat ca una dintre cele mai
importante functii sociale ale religiei consta in valoarea sa morala. O serie de teoreticieni
apreciaza ca Socrate poate fi considerat unul dintre primii ganditori greci care au pregatit sub
raport etico-teologic geneza religiei cretine. Pe de alta parte, in cadrul acestei acuzatii, Socrate a
mai fost invinuit i de faptul ca incearca sa introduca in cetate divinitati noi. El marturisea
adesea ca, inca din copilarie, ori de cate ori era inclinat - din ignoranta, patima sau slabiciune
omeneasca - sa comita o fapta rea auzea in sine vocea unui daimon6", care ii interzicea sa faca
lucrul respectiv, fara a-i spune ori a-i impune insa ce anume sa faca. Majoritatea interpretilor
apreciaza ca prin daimonul socratic" ar trebui sa intelegem constiinta morald a individului,
care, fara a-i limita libertatea, il obliga sa se supuna unor norme etice liber consimtite. b)
Acuzatia de corupere a tinerilor
Formal, Socrate era dascalul desavarit, invatandu- i numero ii discipoli numai lucruri
bune: sa-i asculte parintii, sa respecte legile cetatii, sa faca numai fapte bune etc. In fond, prin
stilul sau pedagogic, el ii indemna insa discipolii sa nu accepte nicio idee, traditie, conduita etc.
care nu are un solid fundament rational. Multe dintre traditiile grece ti erau insa lipsite de un
astfel de temei, dar aveau un rol important in realizarea unitatii demosului. Invocandu-l pe
Socrate, unii dintre discipolii sai refuzau sa se mai supuna normelor respective ori sa mai
accepte unele cutume sau traditii perimate etc. Datorita acestui fapt, in ochii multora dintre
concetatenii sai traditionaliti i ataati valorilor demosului, Socrate aparea ca un personaj
subversiv.
Cele doua acuzatii converg, in fond, intr-una singura - antidemocratismul lui Socrate.
Procesul sau a fost, deci, in primul rand, un proces politic. Liderii demosului facusera din
mitologia greceasca un factor esential de realizare a unitatii poporului in jurul institutiilor
democratice i orice atac la adresa mitologiei era perceput de autoritati ca un atac la adresa
unitatii poporului. Dei era un om din popor, autoritatile au considerat, probabil, ca, datorita
prestigiului i influentei sale, Socrate putea periclita echilibrul politic fragil al cetatii ateniene, cu
atat mai mult cu cat printre discipolii sai cei mai apropiati se aflau i multi tineri (Critias,
Alcibiade etc.) din familii aristocratice foarte influente, care erau ostile regimului democratic. In
epoca clasica au fost intentate in Atena democratica numeroase procese unor filosofi pentru
delicte de contiinta, in primul rand, pentru impietate. Astfel, au fost judecati i unii dintre ei
chiar condamnati la moarte: Anaxagoras, Protagoras, Prodicos, Socrate, Aristotel etc.
Dupa ce a fost pronuntata condamnarea sa la moarte, Socrate s-a adresat judecatorilor sai
cu urmatoarele cuvinte: Acum eu merg sa mor, iar voi sa traiti; nu tiu care dintre noi face o
alegere mai buna". In ziua executiei, dupa ce a baut lini tit cupa cu zeama de cucuta, Socrate s-a
mai adresat o data, inainte de a muri, discipolilor sai: Sunteti datori sa-i jertfiti lui Asclepios
(zeul medicinei in mitologia greceasca) un coco ". Aceasta ultima ironie a lui Socrate trebuie
inteleasa ca o aluzie la doctrina sa asupra sufletului i la conceptia sa asupra mortii ca
vindecare" de boala" vietii. Ultima zi de viata a lui Socrate este transfigurata artistico-filosofic
in dialogul platonician Phaidon.
3.2. Conceptia filosofica
Socrate nu a scris, aa cum precizam i la inceputul acestui curs, in mod deliberat nimic,
ceea ce face extrem de dificila reconstituirea viziunii sale filosofice. Informatii despre
personalitatea i conceptia sa filosofica ne-au parvenit atat de la cativa dintre contemporanii sai,

6 Daimon (in mitologia greceasca) - fiinta supranaturala plasata intre planul divin i cel uman.

33

cat i de la o serie de autori ulteriori. Dintre contemporani cele mai numeroase i mai consistente
informatii ne-au fost transmise de Platon i Xenofan, care i-au fost discipoli, iar dintre autorii
ulteriori de Aristotel i Diogene Laertios.
Platon a facut din Socrate personajul principal al majoritatii dialogurilor sale, atribuindu-i
i propria sa conceptie. Este de aceea extrem de dificil de delimitat in imaginea pe care Platon
ne-a transmis-o despre Socrate i despre filosofia sa, ce i cat i-a apartinut efectiv acestuia, de ce
i cat i-a atribuit el. Este evident ca Platon, care i-a venerat dascalul, a supralicitat valoarea i
importanta filosofiei socratice. Numeroi exegeti apreciaza ca mai plauzibile pentru
reconstituirea conceptiei lui Socrate sunt dialogurile de tinerete ale lui Platon, supranumite, in
mod semnificativ, i dialoguri socratice, adica acele opere scrise de Platon in perioada in care
acesta nu-i desavarise inca propria viziune filosofica.
In ceea ce-l privete pe Xenofan (cca.. 430-350 i.Hr.), care a consacrat i el cateva lucrari
care ne-au parvenit imortalizarii figurii i doctrinei dascalului sau, acesta este considerat de
majoritatea exegetilor un filosof mai degraba mediocru, astfel incat se apreciaza ca este destul de
probabil ca el sa fi fost incapabil sa surprinda i sa redea toate subtilitatile teoretice i nuantele
ideatice ale filosofiei socratice. Datorita acestui fapt, marturiile sale ar trebui luate in considerare
doar pentru reconstituirea personalitatii lui Socrate.
Dintre ganditorii ulteriori sunt semnificative, indeosebi, informatiile despre Socrate i
filosofia sa transmise de catre Aristotel (384-322 i.Hr.) i Diogenes Laertios (sec. III d.Hr).
Aristotel l-a tratat pe Socrate destul de superficial, probabil datorita faptului ca acesta nu a
scris nimic, dar observatiile sale cu privire la filosofia socratica sunt deosebit de pertinente. El ia atribuit lui Socrate doua descoperiri importante in filosofie: rationamentele inductive i
defnitiile generale. Descoperindu-le i utilizandu-le cu deplina contiinta teoretica, Socrate n-a
elaborat insa nici o metodologie a inductiei, nici o logica a definitiilor generale. De aceea o serie
de istorici ai filosofiei apreciaza ca Aristotel ar fi apelat la prestigiul lui Socrate pentru a conferi
mai multa autoritate unora dintre propriile sale realizari teoretice.
Cat despre Diogene Laertios, acesta este mult ulterior, traind in secolul al III-lea d.Hr., i la tratat pe Socrate mai degraba arhivistic, dar el are meritul de a fi inregistrat i transmis
posteritatii foarte multe date despre Socrate i filosofia sa care ajunsesera pana la el i care, fara
relatarea sa, este foarte probabil sa se fi pierdut, a a cum s-a intamplat cu numeroase alte
informatii despre vietile i doctrinele autorilor antici.
In centrul filosofiei lui Socrate se afla conceptia sa despre suflet (gr. psyche). El
inzestreaza sufletul cu insuirile cu care filosofii presocratici inzestrasera principiul tuturor
lucrurilor (gr. arche), adica acel element natural (apa, aer, pamant, foc etc.) din care toate
lucrurile provin, ale carui expresii sunt i la care ele revin dupa un ciclu, mai amplu sau mai
restrans, de metamorfoze. Sufletul este considerat, deci, de catre Socrate ca fiind nenascut,
nepieritor, simplu i imuabil (neschimbator). El ar fi, a adar, nemuritor i supus unui ciclu de
reincarnari succesive (metempsihoza7). Inaintea primei intrupari sufletul ar fi sala luit in lumea
zeilor", care l-ar fi invatat tot ceea ce ii este ingaduit omului sa tie". In momentul intruparii
sufletul ar uita insa tot ceea ce l-au invatat zeii, dar cuno tintele respective ar continua sa ramana
intiparite latent in el. Intreaga cunoatere este considerata, deci, de catre Socrate ca fiind
innascuta (ineism). Reamintirea cunotintelor intiparite in suflet de catre zei s-ar putea face
printr-un efort introspectiv al individului, efort care poate fi facilitat i stimulat de dialog.
Aceasta este semnificatia maj ora a maximei pe care Socrate a adoptat-o ca principiu
fundamental al filosofiei sale, care este una dintre cele doua maxime gravate pe frontispiciul
oracolului din Delphi: Gnothi seauton (Cunoate-te pe tine insuti")8 Cu alte cuvinte,
cunoscandu-te temeinic pe tine insuti poti afla tot ceea ce poate fi cunoscut de catre om, caci

7 Metempsihoza - conceptie religioasa potrivit careia sufletul ar parcurge mai multe existente, reincarnandu-se
succesiv in diferite plante, animale, alti oameni etc.; transmigratie.
8 Cea de-a doua maxima gravata pe frontispiciul oracolului din Delphi era: Meden agan (nimic prea mult") i ea
exprima simtul masurii, echilibrului i armoniei specific intregii culturi i civilizatii antice grecesti.

34

toate cunotintele accesibile omului sunt intiparite in sufletul sau de catre zei dinaintea intruparii
sale.
Metoda socraticd (gr. logos sokraticos), presupunea parcurgerea prin dialogul dascalului
cu discipolul sau cu interlocutorul sau, oricine ar fi fost acesta, a urmatoarelor trei etape:
a) INDOIALA - Socrate incepea dialogul cu interlocutorul sau pe tema pe care i-o
propunea sau pe care o conveneau de comun acord pornind de la premisa tiu ca nu tiu nimic".
El incepea, deci, prin a pune sub semnul intrebarii toate cuno tintele pe tema discutata detinute
de interlocutorul sau pentru a le putea identifica i a le supune apoi analizei pe cele lipsite de
temei rational in vederea eliminarii lor. Indoiala socratica nu urmarea, deci, renuntarea sceptica
(adica el nu se indoia de posibilitatea cunoaterii adevarului de catre om) sau agnostica (adica el
nu considera ca omul este incapabil sa atinga adevarul prin propriile sale forte) la cunoa tere, ci,
dimpotriva, fundamentarea ei rationala riguroasa. Era posibil ca unele dintre cuno tintele
detinute de interlocutorul sau pe tema discutata sa fi fost corecte, dar Socrate incepea dialogul
prin a le respinge provizoriu pe toate, tocmai pentru a le putea examina pe fiecare dintre ele i a
vedea daca are sau nu temei rational. Evident, cuno tintele prealabile ale interlocutorului care
rezistau acestei probe erau acceptate, iar cele care nu rezistau erau eliminate, fiecare dintre
aceste operatii putand fi justificata riguros. Este vorba, deci, despre o tndoiald metodicd si
metodologicd. Peste aproape doua milenii indoiala va fi reluata i utilizata ca instrument de
fundamentare a cunoaterii de catre filosoful francez Rene Descartes (1596-1650), fondatorul
rationalismului modern.
b) IRONIA - Dupa ce identifica prin indoiala cunotintele lipsite de temei rational detinute
de interlocutorul sau, Socrate urmarea prin ironie sa-l determine pe acesta sa renunte
benevol la ele. Printr-un abil sistem de intrebari i raspunsuri, Socrate i i aducea
interlocutorul in situatia de a-i contrazice premisele sau sustinerile anterioare. Pentru al convinge sa renunte de buna voie la ideile lipsite de temei rational, Socrate i i
ridiculiza interlocutorul (dei era bine intentionat, el a sfar it prin a- i face numero i
dumani la Atena, caci cine nu are resentimente atunci cand este ridiculizat in public?
Aceste adversitati explica, cel putin in parte, faptul ca unii dintre concetatenii sai au
votat impotriva sa la procesul in urma caruia el a fost condamnat la moarte, de i este
foarte probabil ca multi dintre ei sa nu-l fi considerat vinovat de acuzatiile care-i
fusesera aduse, dar nu voiau sa rateze prilejul de a se razbuna pentru umilintele indurate
in trecut). Ironia socratica nu era insa o expresie a vanitatii filosofului, ci un instrument
prin care el incerca sa-i determine interlocutorul sa constate caracterul absurd al
sustinerilor sale i, in cele din urma, sa renunte la ele. Ca metoda de consolidare a
procesului cunoaterii, ironia va fi analizata in secolul al XIX-lea de catre filosoful
danez Seren Kierkegaard (1813-1855) in lucrarea sa Asupra conceptului de ironie.
Ironia socratica indeplinete i rolul pe care il va avea in epoca moderna critica
cunotintei realizata de Immanuel Kant (1724-1804). Iata doar cateva dintre ecourile
ulterioare ale doctrinei socratice in filosofia occidentala.
c) MAIEUTICA (gr. maieutike - arta moitului") - Dupa ce prin ironie ii determina
interlocutorul sa renunte la ideile adoptate necritic, adica lipsite de temei rational, el
incerca apoi, tot prin dialog, sa-l ajute sa- i reaminteasca ideile intiparite in sufletul sau
de zei inaintea intruparii, procedand, astfel, asemenea moa ei, care doar asista i ajuta la
naterea copilului. Adevarul, asemenea copilului care urmeaza sa se nasca, preexista,
deci, naterii sale. El trebuie sa fie doar moit", adica adus pe lume", adica reamintit i
numit, deci, conceptualizat. Este evident faptul ca in acest moment final al demersului
sau pedagogic, Socrate apela la principalele motive ale doctrinei sale filosofice:
metempsihoza (teoria nemuririi sufletului i a reincarnarilor sale succesive) i ineismul
(teoria ideilor innascute).
Scopul major al filosofiei socratice este virtutea, prin care el intelegea calea ce trebuie
urmatd de individpentru atingerea binelui. Socrate era convins ca toti oamenii sunt inclinati in
mod natural spre bine, dar ca ei comit raul din ignoranta. De i se in ela (cei mai multi dintre cei

35

care comit fapte rele, o fac in deplina cuno tinta de cauza!), acest crez atesta orientarea
umanistd a gdndirii socratice, specifica etapei clasice a filosofiei antice greceti. Ar fi suficient,
dupa Socrate, ca oamenii sa cunoasca binele pentru a-l i face. Etica socratica este intemeiata,
deci, pe cunoatere, adica este o eticd intelectualistd. Adevarul este considerat a fi, aadar,
temeiul moralitatii. Socrate parcurge insa doar drumul de la fapte spre valori, ignorand drumul
invers, de la valori, prin intermediul normelor, spre conduite morale individuale. El considera,
probabil, ca menirea filosofului este doar sa- i ajute semenii sa descopere adevarul, identificat
de Socrate cu binele, i sa indice semenilor sai calea spre el, in timp ce parcurgerea efectiva a
acestei cai ar fi datoria i responsabilitatea fiecarui individ.
Filosofia socratica a exercitat, mai ales prin intermediul lui Platon, cel mai stralucit
discipol al sau, o influenta imensa nu numai asupra filosofiei, ci i asupra intregii culturi i
civilizatii occidentale.

36

Cursul 5

PLATON
(427 - 347 i.Hr.)
Platon este considerat de unii istorici ai filosofiei cel mai valoros filosof al tuturor
timpurilor. Sunt semnificative, in acest sens, doar doua aprecieri elogioase ale unor mari
ganditori ai secolului al XX-lea, care i-au cunoscut temeinic creatia. Astfel, francezul PierreMaxime Schuhl (1902-1984), unul dintre cei mai avizati exegeti ai filosofiei antice grece ti, il
considera pe Platon cel mai mare nume al istoriei filosofiei", iar filosoful i matematicianul
englez Alfred North Whitehead (1861-1947) scrie admirativ despre creatia lui Platon ca intreaga
istorie a filosofiei occidentale n-ar reprezenta altceva decat note de subsol la filosofia lui
Platon".
1. Repere biografice
Platon s-a nascut la Atena sau, conform altor surse, in insula Egina in anul 427 i.Hr. intro veche i ilustra familie aristocratica. Potrivit relatarilor biografilor, tatal sau, Ariston, era
urmaul lui Codros, ultimul rege al Atenei, iar mama sa, Perictione, era inrudita cu Solon (cca.
640-560 i.Hr.), poet, legislator, om politic i arhonte al Atenei ce a initiat procesul de
democratizare a Atenei i era considerat de greci unul din cei 7 intelepti" care ar fi pus la
inceputul epocii preclasice bazele culturii i civilizatiei lor istorice. A avut doi frati, Glaucon i
Adeimantos (care vor aparea ca interlocutori ai lui Socrate in dialogul platonician Republica), i
o sora, Potone (care va avea un fiu, Speusip, caruia Platon ii va incredinta la batranete
conducerea Academiei). Unul dintre unchii sai a fost Critias (cca. 460-403 i.Hr.), sofist aristofil
i lider al regimului celor 30 de tirani", care in anul 404 i.Hr. a reu it, pentru putin timp, sa
rastoarne regimul democratic atenian i sa restaureze dominatia aristocratiei. Un var dinspre
mama al lui Platon a fost Charmides, unul dintre cei 30 de tirani", care in timpul regimului
aristocratic instaurat de Critias a fost unul dintre cei 10 comisari ai Pireului, portul Atenei. La 7
zile, viitorul filosof a fost botezat, potrivit traditiei aristocratice, cu numele bunicului sau dinspre
tata, Aristocles, Platon fiind o porecla (pe care i-a insuit-o i care va deveni numele sub care a
fost cunoscut atat in epoca, cat i in posteritate) care ii va fi data in gimnaziu de profesorul de
gimnastica datorita staturii atletice sau, poate, fruntii sale late ori stilului sau amplu (gr. platon plat, lat).
La varsta de apte ani viitorul filosof a inceput coala, care in epoca clasica era
organizata in doua cicluri. In ciclul intai (cuprins intre 7 i 14 ani), se formau deprinderile
intelectuale fundamentale de scris, citit, socotit i se insu eau cuno tintele generale despre lume,
aproape exclusiv prin studiul poemelor homerice. Ciclul al doilea (cuprins intre 14 i 18 ani) era
consacrat, mai ales, pregatirii fizice, atat datorita conceptiei grece ti despre necesitatea armoniei
dintre spirit i trup, cat i in vederea formarii calitatilor fizice necesare satisfacerii obligatiilor
militare ale tuturor cetatenilor.
In adolescenta Platon a dovedit un talent literar remarcabil, scriind numeroase poeme
lirice i tragedii. La 18 ani a inceput sa urmareasca dezbaterile filosofilor i lectiile sofi tilor.
Astfel, a cunoscut filosofia lui Heraclit din Efes prin intermediul lui Cratylos, cel mai important
discipol al acestuia. S-a initiat in filosofia eleata prin intermediul unui adept al acesteia,
Hermogenes. A cunoscut, de asemenea, temeinic filosofia pitagorica, care l-a fascinat intreaga
viata, i atomismul. La 20 de ani Platon l-a ascultat pentru prima data pe Socrate i a avut o
revelatie. Unii biografi sustin ca in noaptea zilei respective tanarul Platon i-ar fi ars toate
creatiile literare anterioare, hotarand sa se consacre exclusiv filosofiei. In urmatorii 8 ani, adica
pana in 399 i.Hr., anul procesului lui Socrate, a fost nedespartit de acesta, devenind cel mai
stralucit discipol al sau.
Condamnarea la moarte a lui Socrate l-a afectat profund. A fost indignat de faptul ca
atenienii au fost capabili sa-l ucida pe cel mai bun i, indeob te, cel mai intelept i cel mai

37

drept" dintre grecii de atunci, cum ii caracterizeaza el dascalul in finalul dialogului Phaidon.
Dezgustat de fapta concetatenilor sai, dar, poate, i din prudenta, de teama ca procesul lui
Socrate sa nu se extinda i asupra discipolilor sai, Platon parase te Atena imediat dupa moartea
dascalului sau.
Poposete, mai intai, la Megara, unde se initiaza in eristicd (arta" disputei, a
controversei) cu Euclid, el insui fost discipol al lui Socrate. De aici pleaca in nordul Africii, la
Cyrene (polis grecesc situat pe tarmul mediteraneean al Libiei actuale), unde i i desavar e te
pregatirea matematicd cu Theodoros, unul dintre cei mai valoroi matematicieni greci ai
timpului. Daca tot se afla in nordul Africii, nu rateaza ocazia de a merge i in Egipt, stand o
vreme la Heliopolis, o agentie comerciala greceasca din delta Nilului, fiind interesat, indeosebi,
de tiinta, moravurile i religia egipteana. Pleaca apoi in Grecia Mare, cum era supranumit in
epoca sudul Italiei, stabilindu-se la Tarent, unde este gazduit de Arkythas, care era conducatorul
cetatii, matematician stralucit i adept al filosofiei pythagorice. Este invitat apoi in Sicilia, la
Syracusa, de catre tiranul cetatii, Dionysios cel Batran Aici este primit i tratat ca un oaspete de
vaza dar, datorita unor intrigi, cade in dizgratie i ajunge sa fie vandut ca sclav la targul de sclavi
din insula Egina. Fiind recunoscut de catre Anicerides, un cetatean din Cyrene care il cuno tea
de cand vizitase acest polis grecesc din nordul Africii, Platon este rascumparat pentru suma de
20 de mine i eliberat.
Dezgustat de aceste ultime experiente, Platon se hotara te sa revina la Atena. Ca i alti
discipoli ai lui Socrate, decide sa-i deschida propria coala filosofica. Aceasta a fost infiintata in
afara cetatii, intr-o gradina, care apartinuse unui erou legendar al Aticii numit Akademos. In
memoria acestuia, coala filosofica a lui Platon va fi numita Academia. La intrarea in Academie a
fost gravata o inscriptie pe care scria: Sa nu intre aici cei care nu tiu geometrie" Datorita
faimei i competentei lui Platon, Academia devine in scurt timp celebra, atragand tineri dornici
de instructie ori animati de ambitii politice din toata lumea greceasca. Ea i i propunea sa
formeze elite politice, care, conform conceptiei social-politice platoniciene, trebuiau sa fie, in
primul rand, filosofi. Academia era o adevarata universitate, cu profesori specializati, iar
disciplinele fundamentale care se studiau erau matematica i filosofia. In urmatorii 20 de ani
Platon se va consacra organizarii i conducerii Academiei i elaborarii propriei opere. Va mai
intreprinde doua calatorii la Syracusa, in anii 366 i 361 i.Hr., de data acesta la invitatia lui
Dionysios cel Tanar, fiul defunctului Dionysios cel Batran, cu intentia de a- i pune in aplicare
conceptia social-politica. Va reveni de fiecare data dezamagit la Atena i va continua sa se ocupe
de conducerea Academiei i de elaborarea propriei opere. Platon a murit la Atena in anul 347
i.Hr.
2. Opera
Platon i-a scris opera sub forma de dialoguri i nu de tratate, aa cum va face discipolul
sau Aristotel. In dialogurile sale el a integrat numeroase mituri, parabole i alegorii, care le
sporesc valoarea artistica, dar creeaza i mari dificultati in descifrarea semnificatiei lor teoretice.
Ele reprezinta, intotdeauna, mijloace de explicitare sau de clarificare a unor probleme filosofice
dificile, fiind, deci, subordonate unor finalitati teoretice. Creatia platoniciana are de aceea nu
numai nu numai valoare teoretica, ci i artistica, dialogurile fiind considerate atat lucrari de
referinta ale istoriei filosofiei occidentale, cat i capodopere ale literaturii universale.
Lui Platon i-au fost atribuite cca. 40 de dialoguri, dintre care numai 28 sunt acceptate de
exegeti ca autentice, celelalte 12 fiind considerate apocrife (cu paternitate indoielnica). Cea mai
mare parte a dialogurilor au ca titluri numele unor personalitati (filosofi, sofi ti, oameni politici,
artiti etc.) ale lumii greceti a secolului al V-lea, iar exegetii ulteriori le-au adaugat subtitluri
care indica tema sau motivul fiecaruia dintre ele (Despre suflet, Despre frumos, Desprepietate
etc.).
Dialogurile platoniciene autentice sunt grupate dupa criteriul cronologic in trei categorii,
corespunzator marilor etape a creatiei filosofului:

38

1. Dialoguri de tinerete: Hippias minor, Alcibiade, Apdrarea lui Socrate, Entyphron,


Criton, Hippias major, Charmides, Lahes, Lysis, Protagoras, Gorgias, Menon.
2. Dialoguri de maturitate: Banchetul (Symposion), Phaidon, Phaidros, Republica (Statul),
Ion, Menexenos, Euthydemos, Cratylos;
3. Dialoguri de batranete: Parmenides, Theaitetos, Sofistul, Politicul, Philebos, Timaios,
Critias, Legile.
De la Platon ne-au parvenit i 13 scrisori, dintre care numai una - a VII-a - este acceptata
de istoricii filosofiei ca autentica.
3. Conceptia filosofica
Platon a creat unul dintre cele mai ample i inchegate sisteme filosofice din intreaga istorie
a filosofiei. El a abordat toate marile domenii i teme ale filosofiei, propunandu-le solutii care,
chiar daca nu au rezistat in totalitate probei timpului, au constituit puncte de referinta majore in
evolutia ulterioara a filosofiei occidentale. Platon nu i-a prezentat conceptia ca apartinandu-i, ci
i-a atribuit-o lui Socrate, personajul principal al majoritatii dialogurilor sale. Intrucat, a a cum
tim, acesta n-a scris in mod deliberat nimic, este foarte dificil de disociat ce i cat din ceea ce
Platon i-a atribuit lui Socrate i-a apartinut intr-adevar acestuia, de ce i cat i-a atribuit el.
Majoritatea cercetatorilor sunt de acord asupra faptului ca filosofia platoniciana s-a constituit in
continuarea celei socratice, Platon preluand de la dascalul sau, in primul rand, metoda socratica
a dialogului. Ideile lui Socrate sunt insa pentru Platon mai mult un punct de plecare i pretexte.
El a aprofundat i a dezvoltat filosofia socratica, i-a adaugat noi teme i motive i i-a conferit
mai multa consistenta teoretica.
In evolutia filosofiei platoniciene pot fi distinse mai multe etape intre care exista atat
aspecte de continuitate, cat i de discontinuitate. De-a lungul vietii, Platon i-a revizuit drastic de
mai multe ori conceptia, critica severa pe care i-o va face discipolul sau Aristotel fiind, in multe
privinte, mult mai blanda decat autocritica sa. De aceea platonismul este o filosofie dinamica, o
micare continua a gandului, este expresia unei permanente insatisfactii fata de propriile realizari
teoretice i a unui efort perseverent de ameliorare a lor.
3.1. Mitul pesterii - paradigma alegorica a filosofiei platoniciene
La inceputul cartii a VII-a a dialogului Republica, considerat de multi exegeti
capodopera sa, Platon povestete un mit, intrat in con tiinta umanitatii drept mitul pesterii, care
poate fi considerat o sinteza programatica transfigurata a intregii sale filosofii. El schiteaza un
fel de harta alegorica a sistemului sau filosofic, care permite identificarea coordonatelor
fundamentale pe baza carora ii vom explora in continuare peisajul variat i complex.
Voi incepe prin a reconstrui, din punct de vedere narativ, articulatiile esentiale ale mitului
platonician. In fundul unei peteri sunt legati in lanturi, inca de la na tere, mai multi prizonieri.
Ei sunt imobilizati astfel incat nu pot privi nici inapoi, nici lateral, ci numai spre peretele din
fundul peterii, care se afla in fata lor. In spatele lor se afla un drum ce conduce spre ie irea
peterii marginit de un zid, mai inalt decat un om. De-a lungul acestui drum, aflat in spatele
zidului, trec nite oameni, care, cu ajutorul unor prajini, ridica deasupra zidului diverse figurine
de lemn sau de piatra reprezentand diferite obiecte: oameni, animale, diverse lucruri etc. Acestea
sunt iluminate de un foc, aflat in spatele purtatorilor de figurine, i i i proiecteaza umbrele pe
peretele din fundul peterii ca pe un ecran. In spatele focului se afla intrarea pe terii, iar afara
stralucete soarele. Intrucat nu pot intoarce capul sa vada figurinele ale caror umbre le privesc,
prizonierii sunt convini ca aceste umbre sunt adevarata realitate, iar eventualele sunete pe care
le scot purtatorii de figurine ei le atribuie umbrelor respective.
Platon imagineaza apoi ca unul dintre prizonieri, eliberat din lanturile care-l tintuiau in
pozitia descrisa mai sus, se ridica, se intoarce i incepe sa urce spre ie irea pe terii. Mai intai, el
ii da seama ca ceea ce crezuse pana atunci ca este lumea reala nu este decat o succesiune de
umbre. Apoi, inaltandu-i privirea catre figurinele care se perinda pe deasupra zidului i i da
seama ca nici ele nu sunt decat nite imitatii ale unei alte realitati. Prizonierul porne te anevoie

39

pe drumul ce duce spre ieirea peterii i, o data ajuns afara, este orbit de lumina soarelui, dar cu
timpul privirea i se acomodeaza, descoperind adevarata realitate i putand sa priveasca, in cele
din urma, chiar i la soare. Abia acum el ii da seama ca soarele este cauza ultima a umbrelor pe
care le privise pana atunci. Daca prizonierul care a trait o astfel de experienta s-ar intoarce in
petera, el ar fi incapabil sa mai vada umbrele pe care cei rama i in pe tera, obi nuiti cu
intunericul, le desluesc bine, iar daca ar incerca sa-i elibereze ei s-ar impotrivi, considerand ca
un astfel de efort este inutil, din moment ce el vede acum umbrele de pe peretele din fundul
peterii mai prost chiar decat le vedea inainte. Daca el ar insista sa-i calauzeasca spre lumina
soarelui, ei n-ar ezita chiar sa-l ucida.
Aceasta este povestea. Ce tip de lectura solicita ea? Ce sugestii se pot gasi in ea din
punctul de vedere al continutului filosofiei platoniciene? La modul cel mai general, se poate
raspunde ca mitul peterii este o ampla metafora a filosofiei, a a cum o intelege Platon. In el pot
fi reperate expresii simbolice ale celor patru perspective din care poate fi abordata gandirea
filosofului grec: ontologicd, gnoseologicd, eticd i politicd. Sa le explicitam succint:
1. Mai intai, distinctia dintre umbre i obiectele care le produc este o foarte evidenta
aluzie la doctrina platoniciana asupra celor doua niveluri ale realitatii, cel fizic (accesibil
simturilor) i cel metafizic (accesibil ratiunii), pe care pentru prima data in filosofia occidentala
Platon nu doar le-a delimitat (ceea ce facusera i filosofii presocratici, incepand chiar cu Thales
din Milet), ci le-a i legitimat ontologic. In acest plan mitul trimite, deci, la dimensiunea
ontologicd (referitoare la existenta) sau metafizicd a gandirii platoniciene.
2. La o examinare mai atenta, aceeai distinctie sugereaza i dimensiunea gnoseologicd
(referitoare la cunoatere) a filosofiei platoniciene. La inceput prizonierul nu poate vedea decat
umbrele proiectate pe peretele din fundul pe terii, fiind convins ca ele sunt realitatea. Apoi,
odata eliberat din lanturi, el se intoarce i prive te figurinele, care sunt cauza acelor umbre, i
este tentat sa creada ca ele sunt realitatea. In fine, el reu e te sa vada adevarata realitate, aflata in
afara peterii i luminata de soare. Ascunsa in limbajul incifrat al mitului, este clara distinctia
dintre o cunoatere probabila (ddxa) i una certa (episteme) a realitatii, care este una dintre
temele centrale ale gnoseologiei platoniciene.
3. Dintr-o alta perspectiva, Platon spune ca, odata eliberat din lanturi, indepartandu-se de
semenii sai, prizonierul se intoarce spre sine insui i porne te cu greutate pe drumul care il duce
spre ieirea peterii i vederea soarelui. Vorbind despre acest proces, Platon spune ca el este o
convertire, adica o trecere de la ceva spre altceva. In spatele metaforei este sugerata asceza
morala, care il poarta treptat pe individ spre deta area de corp i contemplarea inteligibilului. In
mitul peterii este vizata, deci, i dimensiunea eticd a gandirii platoniciene.
4. In fine, trebuie luat in considerare i faptul ca prizonierul, odata ie it la lumina, nu se
multumete sa pastreze adevarul pe care-l descopera doar pentru sine, ci dore te sa revina in
petera pentru a-i ajuta fotii tovarai sa ajunga sa-l poata contempla i ei, chiar daca, drept
rasplata", acetia s-ar putea chiar sa-l omoare. Semnificatia acestei reintoarceri spre semeni este
ca Platon confera politicii o misiune, o datorie, careia filosoful nu i se poate sustrage, chiar daca
pentru a o onora el s-ar putea sa-i rite chiar viata, a a cum a facut Socrate, al carui exemplu
pare a fi vizat.
Acestea sunt principalele coordonate ale gandirii platoniciene care sunt sugerate de mitul
peterii, dintre care vom examina in continuare doar ontologia, gnoseologia i teoria socialpolitica platoniciana.
3.2. Ontologia platoniciana. Teoria Ideilor
Platon a elaborat o ampla viziune ontologica in cadrul careia se regasesc intr-o sinteza
superioara toate marile teme, motive i orientari ale filosofiei grece ti anterioare. Intreaga
filosofie greceasca presocratica, de la Thales pana la Democrit, reu ise sa explice, mai mult sau
mai putin satisfacator, individualul (lucrurile concrete), dar nu reuise sa legitimeze ontologic i
generalul (genurile i speciile, care sunt abstracte). Platon va elabora o viziune ontologica in
care va reui sa legitimeze filosofic atat individualul cat i generalul. Ontologia platoniciana este

40

cunoscuta sub denumirea de teoria Ideilor. Termenul Idee (scris, cu referire la filosofia
platoniciana, intotdeauna cu majuscula, atat pentru a-l deosebi de termenul ce desemneaza ideile
oamenilor, adica produsele activitatii lor de reflectie teoretica, cat i pentru a fi subliniata
demnitatea pe care Platon a conferit-o spiritualitatii), care apare in aceasta sintagma, este
transliteratia in limba romana a grecescului eidos, care se traduce prinformd sau esentd. De
aceea unii istorici ai filosofiei din ultimul secol prefera sintagma teoria Formelor sintagmei
traditionale teoria Ideilor. Platon imparte existenta in doua (trei) regiuni ontice distincte
denumite lumi:
1. Lumea Ideilor (sau a Formelor), care ar fi o lume transcendenta (adica plasata dincolo
-dar in sens ontologic, nu in sens topologic - de lumea reala; fiind ideale, componentele acestei
lumi nu pot avea o localizare spatio-temporala), care ar contine prototipurile ideale, perfecte,
absolute, imuabile (neschimbatoare) ale tuturor lucrurilor, proprietdtilor i relatiilor existente in
lumea accesibila simturilor umane. Lumea Ideilor este conceputa de Platon in maniera eleata,
adica aa cum filosoful presocratic Parmenides din Elea (cca.. 570-480 i.Hr.) concepuse fiinta
(cum denumea el existenta), cu deosebirea ca, daca fiinta lui Parmenides era unica, Ideile
platoniciene sunt multiple, existand atatea idei cate categorii de lucruri, de insu iri i de relatii
exista.
2. Lumea existentelor sensibile ar fi lumea concreta, accesibila nemijlocit simturilor
umane. Ea ar contine toate obiectele, fenomenele i procesele care exista in realitatea fizica i pe
care omul le percepe senzorial. In timp ce lumea Ideilor ar fi o lume inteligibild (adica ea nu
poate fi cunoscuta decat cu ajutorul ratiunii), lumea existentelor sensibile ar fi o lume sensibild
(adica toate componentele sale ar fi cunoscute cu ajutorul simturilor). Lucrurile care compun
aceasta lume sunt materiale, imperfecte, relative i intr-o continua schimbare. Aceasta lume este
conceputa de Platon in maniera heracliteana, adica a a cum filosoful presocratic Heraclit din
Efes (539-470 i.Hr.) concepuse existenta (potrivit dictonului saupantha rei - gr. totul curge").
3. In ultima perioada a creatiei sale, Platon a adaugat viziunii sale ontologice o a treia
lume, numita lumea obiectelor matematice. Ea ar contine numere, figuri geometrice, simboluri
matematice etc. i ar reprezenta un nivel intermediar de abstractizare intre lumea Ideilor i lumea
existentelor sensibile. Prin aceasta lume Platon a incercat sa atenueze prapastia" ontologica
dintre primele doua lumi. Mai exact, in raport cu lucrurile individuale, concrete (lumea 2),
obiectele matematice (lumea 3) sunt, deci, abstracte, dar ele sunt mai putin abstracte decat Ideile
(lumea 1). Lumea obiectelor matematice este conceputa de Platon in maniera pythagorica, adica
aa cum filosoful presocratic Pythagoras (cca. 580-500 i.Hr.) i i reprezentase existenta.
Platon a conferit o demnitate ontologicd superioard lumii Ideilor in raport cu lumea
existentelor sensibile, considerand ca Ideile reprezinta adevarata existenta, in timp ce lucrurile
concrete n-ar fi decat nite umbre", ni te copii palide" ale Ideilor. Platon sustine ca lucrurile
concrete, insuirile acestora i proprietatile lor ar participa la Ideile corespunzatoare: toti
oamenii ar participa", de exemplu, la Ideea de Om, toate lucrurile frumoase la Ideea de
Frumusete, etc. Lucrurile perceptibile cu ajutorul simturilor n-ar fi, deci, a a cum sugereaza i
mitul peterii, decat un fel de umbre ale Ideilor corespunzatoare lor. Intrucat toate obiectele de
un anumit tip participa la aceeai Idee, ele vor avea, deci, acelea i insu iri fundamentale. Fiecare
lucru concret nu participa insa la o singura Idee, ci la mai multe, constituindu-se, astfel,
insuirile individuale ale lucrurilor. Orice om participa", de exemplu, in primul rand i cu
precadere, la Ideea de om, prin care ii dobandete insuirile generale caracteristice tuturor
oamenilor, dar el participa i la alte Idei (de bunatate, frumusete, inteligenta etc.), prin care i i
dobandete insuirile individuale, adica acele insuiri prin care el se deosebe te de ceilalti
oameni. Conceptul de participare este unul dintre cele mai ambigue concepte ale filosofiei
platoniciene.
3.3. Gnoseologia platoniciana. Teoria reamintirii (anamnesis)
Conceptia lui Platon asupra cunoaterii este indisolubil legata de ontologia (conceptia
asupra existentei) i de teoria sa asupra sufletului. Platon a preluat conceptia socratica asupra

41

sufletului, dar a dezvoltat-o i a aprofundat-o, conferindu-i, totodata, mai multa consistenta


filosofica. Ca i dascalul sau Socrate, el considera ca sufletul este spiritual, simplu, nemuritor i
supus unei suite de reincarnari succesive (metempsihoza). Platon sustine ca inaintea intruparii
sufletul ar fi salaluit in lumea Ideilor (nu in lumea zeilor, a a cum sustinuse Socrate, mai ata at
decat discipolul sau viziunii mitice asupra lumii), pe care le-ar fi cunoscut nemijlocit,
imbibandu-se" de ele. Aceasta cunoatere desavar ita a Ideilor de catre suflet este posibila
deoarece acesta este, aa cum precizam i mai sus, spiritual, simplu i nemuritor, asemenea lor.
In momentul intruparii, adica al unirii sale cu trupul actual, sufletul uita insa Ideile, pe care le-a
cunoscut nemijlocit i deplin in existenta sa anterioara intruparii actuale. Aceasta amnezie" se
datoreaza faptului ca sufletul este constrans sa traiasca vremelnic intr-un trup material, imperfect
i muritor (care are, deci, insuiri opuse celor ale sale), trup ce reprezinta pentru el o adevarata
temnita" Aspiratia sa suprema ar fi eliberarea de povara" trupului i contemplarea nemijlocita
a Ideilor. Lucrurile percepte de simturi sunt pretextele care-i reamintesc sufletului Ideile pe care
el le-a cunoscut deplin inaintea intruparii. De exemplu, perceptia unui om din lumea existentelor
sensibile determina reamintirea Ideii de om, cunoscuta de suflet nemijlocit in existenta sa in
lumea Ideilor anterioara intruparii. Ca i pentru Socrate, cunoa terea este pentru Platon
reamintire a Ideilor (gr. anamnesis). Intreaga cunoatere este, deci, pentru Platon, ca i pentru
Socrate, innascuta (ineism).
Platon considera ca exista doua tipuri de cunoatere, care se deosebesc intre ele prin:
a. facultatea prin intermediul careia fiecare dintre ele se realizeaza (Platon considera ca
omul are doua facultati cognitive: simturile i ratiunea);
b. regiunea ontica (lumea) cunoscuta prin intermediul fiecareia dintre ele;
c. gradul lor de coerenta i de rigoare.
Cele doua tipuri de cunoatere distinse de Platon pe baza acestor criterii sunt:
1. Opinia (doxa), care se formeaza prin intermediul simturilor i consta in cunoa terea
perceptiva a lucrurilor din lumea existentelor sensibile. Doxa ar fi o cunoa tere vaga, probabila,
aproximativa, neriguroasa. Ea poate ajunge la adevar, dar numai accidental i fara a avea
contiinta sa i nici capacitatea de a-l legitima.
2. Stiinta (episteme), care se elaboreaza cu ajutorul ratiunii in urma contemplarii
intelectuale a Ideilor. Ea este o cunoatere temeinica, certa, riguroasa, care are in mod necesar
acces la adevar, precum i capacitatea de a-l legitima.
Platon considera ca la nivel uman orice proces de cunoa tere autentica nu poate incepe
decat cu doxa, adica cu informatiile despre lumea existentelor sensibile dobandite de subiectul
cunoscator cu ajutorul simturilor, dar ca ea trebuie sa tinda spre episteme, adica spre cunoaterea
dobandita cu ajutorul ratiunii, care-i permite celui ce parcurge acest traseu accesul spre
contemplarea intelectuala a Ideilor.
Teoria social - politica
Reforma statului constituie obiectivul practic major al filosofiei platoniciene. Date fiind
originea sociala aristocratica, educatia i orientarea sa politica, era firesc ca Platon sa faca din
problematica social-politica una dintre dominantele creatiei sale teoretice, dar el a vizat-o in
mod sistematic, indeosebi, in dialogurile Republica (Statul) i Politicul. Platon considera ca
scopul prioritar pe care trebuie sa-l urmareasca organismul social-politic al societatii este
tnfdptuirea dreptdtii.
Modelul social-politic platonician este fundamentat biologic: societatea ar fi asemenea
unui imens organism, ale carui parti componente i functii ar fi similare celor ale vietuitoarelor.
Oamenii ar fi, dupa Platon, inegali de la natura, prin vointa divinitatii": unii ar fi superiori, de
natura aurului", posedand insuiri psihice superioare; altii ar fi de natura grosolana", fiind
dominati de pasiuni vulgare. Pentru determinarea structurii sociale optime a statului, Platon
apeleaza la psihologia umana. Omului i-ar fi proprii trei facultati:
1. Inteligenta, cu sediul in cap, care ar avea ca forma superioara de realizare intelepciunea;

42

2. Tendinta spre actiune, cu sediul in piept, care ar avea ca forma superioara de realizare
curajul;

3. Dorintele senzoriale, cu sediul inpdntec, care ar avea ca forma superioara de realizare


cumpdtarea.
Pentru tnfdptuirea dreptdtii, care, aa cum spuneam i mai sus, ar trebui sa reprezinte
scopul prioritar al organismului social-politic, organizarea societatii ar trebui sa se intemeieze pe
intelepciune, curaj si cumpdtare, adica pe formele superioare de realizare ale celor trei facultati
umane distinse mai sus. Dei toti oamenii sunt inzestrati cu ele, la nivelul indivizilor ar
predomina una sau alta dintre aceste facultati, ceea ce ar face ca ei sa fie predestinati in mod
natural" sa apartina uneia dintre urmatoarele trei clase sociale:
1. Filosofii ar fi, dupa Platon, dominati de inteligentd i ei ar fi cei care ar trebui sd conducd
cetatea;
2. Gardienii sau militarii ar fi dominati de tendinta spre actiune i ei ar trebui sa apere
cetatea de pericolele externe i interne;
3. Meteugarii i agricultorii, care ar fi dominati de dorinte senzoriale i ei ar avea rolul
de a produce bunurile materiale necesare existentei intregii cetati.
Functionarea optima a statului i realizarea plenara a atributiilor sale ar fi conditionate de
infaptuirea riguroasa i exclusiva de catre toti membri celor trei clase a atributiilor lor. Ori de
cate ori membri acestor clase nu- i indeplinesc corect sau i i depa esc atributiile specifice ar
aparea dezechilibre sociale, care ar periclita securitatea statului.
Societatea ideala imaginata de Platon este una tnchisd, intrucat dei accesul indivizilor
de la o clasa sociala la alta nu este negat explicit, el este considerat aproape imposibil. Totodata,
viziunea social-politica platoniciana este, in mod evident, una utopicd, fapt atestat i de eecul
stradaniilor repetate ale filosofului atenian de a o transpune in realitate la Syracuza. El nu
pornete de la realitatile sociale ale epocii sale i nu incearca sa le amelioreze, ci de la un model
teoretic elaborat pe baza propriei sale filosofii, pe care incearca sa-l impuna realitatii. Platon
recomanda primelor doua clase sociale comunitatea averilor, a femeilor i a copiilor, pentru ca
membrii lor sa se poata consacra exclusiv indeplinirii prerogativelor lor, fara a fi stanjeniti de
interese sau de sentimente personale. Datorita acestor idei, Platon este considerat uneori, daca nu
fondatorul, cel putin cel mai important precursor al doctrinei comuniste. Aa il considera, de
exemplu, filosoful austriac Karl Popper (1902-1994) in primul volum (Vraja lui Platon) al
lucrarii sale Societatea deschisd si dusmanii sdi (1945).
Dar ce tip de stat este cel platonician? La aceasta intrebare se poate raspunde, cu
certitudine, ca el este unul aristocratic, chiar daca aceasta aristocratie, a a cum o concepe
Platon, este, mai degraba, una a spiritului decat una de origine ori de avere.
Legata de aceasta imagine a statului ideal este in traditia social-politica platoniciana i
prezentareaformelor de guverndmdnt corupte, care configureaza imaginea sa negativa simetrica
i sunt dispuse in ordinea crescatoare a degradarii lor:
a. Timocratia reprezinta primul nivel al degenerarii aristocratiei; ea ar fi acea forma de
guvernamant in care valoarea intelectuala i morala a guvernantilor este substituita cu dorinta lor
de onoruri, ceea ce inseamna, dupa Platon, confundarea nelegitima a efectului cu cauza. Aceasta
inseamna ca onorurile" ar trebui sa fie efectul valorii intelectuale i morale a guvernantilor i nu
cauza datorita careia ei pretind sa li se recunoasca o valoare intelectuala i morala superioara.
Onorurile" ar trebui, deci, mai intai, meritate i abia apoi acordate, dar niciodata pretinse i, in
niciun caz, fara temei legitim.
b. Cand dorinta de onoruri este inlocuita cu utilizarea puterii politice pentru imbogatirea
guvernantilor, timocratia decade in oligarhie, care este amenintata, din acest motiv, de grave
dezechilibre sociale. Cu alte cuvinte, mai curand sau mai tarziu, guvernatii i i vor da seama ca
puterea politica este utilizata de catre guvernanti pentru promovarea propriilor lor interese
materiale i nu pentru infaptuirea dreptatii sociale. Con tientizarea acestui fapt i-ar determina pe
guvernati sa se revolte, iar pe guvernanti sa- i conserve privilegiile prin violenta.

43

c. Dorinta de bani i de placeri, dincolo de injustitiile sociale pe care le genereaza,


explica de ce oligarhia decade uor in democratie, prin care Platon nu intelege ceea ce intelegem
noi astazi prin acest termen, ci acea forma de degenerare a statului in care ceea ce este public
este confundat cu ceea este privat (adica, ceea ce noi numim anarhie). Oricum, Platon n-a agreat
niciodata regimul politic democratic i n-a considerat ca acesta ar putea deveni vreodata
functional. El era profund nemultumit de democratia ateniana a timpului sau, care, mai ales dupa
moartea lui Pericle, nu s-a mai dovedit capabila sa solutioneze satisfacator multiplele probleme
interne i externe cu care se confrunta cetatea ateniana spre sfar itul epocii clasice.
d. Degenerarea totala a statului, absenta oricarui punct de referinta legitim, vidul puterii
pregatesc, in fine, ascensiunea tiraniei, care, dintre toate regimurile politice posibile, este, fara
indoiala, cel mai rau, in masura in care se impune prin forta i neaga in mod violent libertatea
individuala.

44

Cursul 6

ARISTOTEL
(384 - 322 i. Hr.)
Vreme de mai bine de un mileniu i jumatate, de la moartea sa pana la sfar itul Evul
Mediu, Aristotel a fost supranumit pur i simplu Filosoful, considerandu-se, deci, ca el s-ar
identifica cu insai conditia filosofiei. Pretuirea de care el s-a bucurat de-a lungul timpului se
datoreaza, in primul rand, innoirilor fundamentale pe care le-a determinat atat in filosofie cat i
in alte domenii ale culturii. El este considerat nu numai unul dintre cei mai valoro i filosofi ai
tuturor timpurilor, ci i fondatorul maj oritati tiintelor fundamentale, dar are reflectii deosebit
de pertinente i asupra artei, moralei, educatiei, religiei, economiei, politicii etc.
1. Repere biografice
Aristotel s-a nascut in anul 384 i.Hr. la Stagira (de la denumirea localitatii sale natale el
mai este numit uneori i Stagiritul), in nord-estul peninsulei greceti Halkidiki, aflata pe atunci
in Regatul Macedonean, ca fiu al medicului Nicomachos i al sotiei sale Phaistis. Tatal sau era
medicul regelui Macedoniei Midas al II-lea, tatal lui Filip al II-lea i bunicul lui Alexandru
Macedon. Dei a ramas inca din copilarie orfan de ambii parinti, fiind crescut de un unchi,
profesia tatalui sau i-a pus de timpuriu amprenta asupra formatiei sale spirituale, trezindu-i
interesul pentru studiul fenomenelor naturii, in special al celor biologice.
Dupa copilaria, petrecuta la Stagira i, probabil, la Pella (capitala Regatului Macedonean,
unde profesa tatal sau), la varsta de 17 ani Aristotel pleaca la Atena i se inscrie la Academia
platoniciana, unde ramane circa 18-20 de ani, mai intai ca discipol i apoi ca profesor. In aceasta
perioada personalitatea proeminenta a lui Platon a influentat i a modelat universul sau spiritual,
Aristotel devenind in scurt timp cel mai stralucit discipol al lui Platon.
In pofida adevaratei fascinatii pe care Platon a exercitat-o asupra discipolului sau, intre ei
au aparut i o serie de dezacorduri, care se vor accentua pe masura maturizarii sale. Ele se refera,
in special, la dezinteresul manifestat de Platon fata de studiul fenomenelor naturii in favoarea
filosofiei i matematicii. Aceasta este, probabil, i explicatia faptului ca, atunci cand a trebuit sa
desemneze un succesor la conducerea Academiei, batranul Platon nu l-a preferat pe Aristotel, a a
cum era firesc (i cum toata lumea - inclusiv Aristotel! - se a tepta), ci pe propriul sau nepot,
Speusip (fiul surorii sale Potone), care era un filosof mediocru. Platon s-a temut, probabil, ca
daca i-ar fi incredintat conducerea Academiei lui Aristotel, acesta i-ar fi impus dupa moartea sa
in programul de invatamant al colii pe care o fondase propria sa conceptie filosofica,
eliminand-o pe cea platoniciana. Platon voia sa se asigure, astfel, de perpetuarea filosofiei sale in
posteritate.
Afectat de aceasta decizie, Aristotel a parasit nu numai Academia, ci i Atena, imediat
dupa moartea lui Platon, daca nu chiar cu putin timp inainte. In urmatorii ani el va intreprinde o
serie de calatorii in diferite cetati din nordul Greciei continentale i din Asia Mica. Se va stabili
pentru cativa ani in Assos (polis grecesc de pe coasta egeeana nordica a Asiei Mici, in
vecinatatea insulei greceti Lesbos), unde va deschide o filiala a Academiei, ceea ce insemna ca
el nu era inca decis sa se rupa de spiritul filosofiei platoniciene. Tot in aceasta perioada, Aristotel
a facut o serie de cercetari de biologie marina la Mytilene, in insula Lesbos, ale caror rezultate le
va valorifica in lucrarile sale tiintifice ulterioare.
Dei filiala Academiei deschisa de Aristotel la Assos a dobandit notorietate, atragand,
conform unor marturii, numeroi tineri din lumea greceasca, el n-a avut prea mult timp sa se
ocupe de organizarea i de conducerea sa, intrucat in anul 343 i.Hr. a fost chemat la Pella de
regele Filip al II-lea al Macedoniei (care, cu certitudine, tia de legaturile familiei sale cu casa
regala macedoneana) sa desavareasca educatia fiului sau Alexandru, viitorul rege Alexandru cel
Mare. Vreme de cativa ani, Aristotel i-a format tanarului Alexandru o solida educatie greceasca,
astfel incat se poate aprecia ca cel putin o parte a geniului politic i militar al lui Alexandru

45

Macedon i se datoreaza dascalului sau. Datorita mortii subite a tatalui sau, Alexandru a trebuit
sa-i urmeze la tron la numai 20 de ani, abandonandu- i studiile.
Aristotel s-a considerat dezlegat de angajamentul pe care i-l luase fata de Filip al II-lea
privind educatia lui Alexandru i a revenit la Atena in anul 335 i.Hr. Aici, parca pentru a
demonstra ca Platon se inelase atunci cand nu-i incredintase lui conducerea Academiei, el i i
deschide propria sa coala filosofica, in afara cetatii, nu departe de Academia platoniciana.
Scoala a fost infiintata intr-o gradina in care se afla un templu dedicat zeului Apollo Lykeios. In
cinstea zeului, Aristotel ii va numi coala filosofica Liceul. Aceasta coala va mai fi numita i
peripateticd, iar discipolii sai peripatetici (gr. peripatein - a se plimba), datorita faptului ca
lectiile se desfaurau in timpul plimbarilor unui dascal insotit de un grup de discipoli pe aleile
gradinii in care functiona coala. Datorita faimei i competentei lui Aristotel, Liceul devine
repede celebru, eclipsand Academia, care intrase sub conducerea lui Speusip intr-un declin
evident. Ca i Academia, Liceul atragea tineri dornici de instructie din intreaga lume greceasca.
Devenit rege, Alexandru Macedon a continuat campania inceputa de tatal sau de cucerire a
cetatilor greceti i de inglobare a lor in regatul macedonean, devenit in scurt timp imperiu, prin
cucerirea unor intinse zone din Europa, Asia i Africa (anexand o mare parte a Traciei, intreaga
Grecie continentala, insulara i microasiatica, desfiintand, practic, imperiul persan, care
constituise o permanenta amenintare pentru greci, cucerind India i proclamandu-se faraon al
Egiptului!). Dei multi greci il admirau, Alexandru avea i numero i du mani, mai ales la Atena,
care nu suportau ca cetatile lor sa fie inglobate intr-un imperiu barbar" i militau pentru
recatigarea independentei. Aristotel a fost, cel putin pana la un punct, un partizan al politicii
expansioniste a lui Alexandru, intrucat era con tient de faptul ca in noul context geopolitic
polisurile greceti nu aveau nicio ansa de supravietuire, iar grecii nu erau dispu i sa renunte de
buna voie i din proprie initiativa la faramitarea lor politica traditionala.
In urmatorii 12 ani Aristotel s-a ocupat de organizarea i conducerea Liceului i i-a
elaborat o mare parte a operei, inceputa, probabil, inca din perioada in care era profesor la
Academie. Aa cum era i firesc, el a continuat sa intretina bune raporturi cu Alexandru i dupa
ce acesta a devenit rege i apoi s-a proclamat imparat, iar suveranul macedonean se pare ca chiar
i-a sprijinit fostul dascal in realizarea unor cercetari. Datorita acestor relatii, Aristotel i-a facut
numeroi dumani la Atena, care-l considerau tradator, cu atat mai mult cu cat el nu era cetatean
atenian (legislatia ateniana instituita de Pericle prevedea ca pentru a deveni cetatean un locuitor
al Atenei trebuia sa aiba ambii parinti oameni liberi nascuti in Atena, conditie pe care, evident,
Aristotel nu o indeplinea). Atata vreme cat a trait Alexandru, nimeni n-a avut insa curajul sa-l
deranjeze cu ceva pe Aristotel. Dar datorita mortii premature a lui Alexandru Macedon, la numai
33 de ani, in 323 i.Hr., Aristotel a ramas fara protectie. Imediat dupa moartea lui Alexandru,
nationalitii atenieni, in frunte cu oratorul Demostene (384-322), cel mai radical contestatar al
autoritatii macedonene, i-au intentat lui Aristotel un proces de impietate.
Aristotel n-a avut insa taria morala a lui Socrate sa- i infrunte destinul nedrept i a parasit
Atena inaintea inceperii procesului, justificandu- i fapta, nu tocmai onorabila, prin afirmatia ca
n-a vrut sa dea atenienilor ocazia sa mai pacatuiasca, inca o data, impotriva filosofiei (aluzie
evidenta la condamnarea la moarte a lui Socrate de catre atenieni).
Peste numai un an, in 322 i.Hr., la varsta de 62 de ani, in plina putere creatoare, Aristotel a
murit insa in imprejurari misterioase, la Chalcis, in insula Eubeea, unde se refugiase (se pare ca
el motenise de la mama sa o casa in Chalcis). A murit de moarte naturala? L-a ajuns razbunarea
Atenei? S-a imbolnavit? A avut un accident? - sunt intrebari la care istoricii i filosofii n-au
reuit, cel putin pana in prezent, sa raspunda satisfacator.
2. Opera aristotelica
Aristotel a fost unul dintre cel mai prolifici autori ai antichitatii, fiindu-i atribuite de catre
istoricul filosofiei greceti Diogenes Laertios circa 145 de lucrari in cele mai diferite domenii.
Cea mai mare parte a acestor lucrari sunt cursuri predate de el la Liceu. Aristotel a predat la

46

Liceu doua categorii de cursuri: exoterice, care se adresau celor neinitiati i erau destinate
publicarii, i ezoterice, care se adresau initiatilor, fiind elaborate intr-o forma teoretica riguroasa
i presupunand stapanirea prealabila a cunotintelor fundamentale despre domeniile respective.
Cea mai mare parte a cursurilor exoterice s-a pierdut, dar cele ezoterice, adevarate tratate, s-au
pastrat i ne-au parvenit aproape in intregime.
Aristotel i-a inceput opera inca din perioada in care era profesor la Academie, adoptand nu
numai o serie de teme i de motive platoniciene, pe care le va repudia ulterior (teoria Ideilor,
conceptia platoniciana asupra sufletului etc.), ci i maniera dialogala platoniciana de concepere a
discursului filosofic. Astfel, in aceasta perioada el a scris lucrari de retorica (Gryllos sau Despre
retoricd), filosofie (Eudem, Despre filosofie), etica (Despre iubire, Despre bogdtie, Despre
noblete etc.), teorie politica (Despre regalitate, lucrare care a servit, pare-se, la educatia politica
a lui Alexandru) etc. Aa cum precizam mai sus, cea mai mare parte a acestor lucrari s-a pierdut.
Cele mai importante lucrari ezoterice ale lui Aristotel care ne-au parvenit sunt:
Metafizica - este lucrarea in care Aristotel i-a expus in mod sistematic conceptia
filosofica. Titlul acestei lucrari nu i-a fost dat de Aristotel, ci de catre editorul operei sale,
Andronicos din Rodhos, care a trait in sec. I i.Hr. i a fost ultimul conducator al Liceului.
Ordonand dupa criteriul cronologic opera aristotelica, acesta a apreciat ca seria de 14
carti" in care Aristotel trateaza probleme de filosofie a fost scrisa dupa lucrarea Fizica,
numind-o Cea care urmeazd dupd Fizica"" (Metafizica). Aceasta denumire, mai
degraba accidentala, s-a dovedit inspirata, intrucat ea sugereaza ca filosofia studiaza
problemele care se afla dupd sau, mai exact, dincolo de lucrurile fizice (principii, cauze
prime etc.). Din acest motiv, termenul metafizicd a ajuns sa devina sinonim cu termenul
filosofie (filosofia, in special teoria principiilor generale ale existentei i ale cunoa terii,
mai este denumita i metafizicd).
Organon (gr. - instrument", cu acceptia de instrumentul gandirii") - este tratatul
monumental in care Aristotel i-a expus teoria logica, datorita careia el este considerat
fondatorul logicii clasice. Acest tratat este alcatuit din 6 carti: Despre interpretare,
Analiticile prime, Analiticile secunde, Categoriile, Topica si Respingerile sofistice. In
Organon Aristotel a expus principiile i legitatile fundamentale ale logicii clasice.
Aceasta lucrare a starnit admiratia lui Immanuel Kant (care era foarte rezervat in
aprecierea meritelor celorlalti filosofi), care scria in prefata la editia a II-a a Criticii
ratiunii pure ca ceea ce i se pare impresionant la logica aristotelica este faptul ca de cand
a fost elaborata ea n-a trebuit sa faca niciun pas inapoi. Si mai impresionant, adauga
Kant, este insa faptul ca de cand a fost creata, aceasta disciplina n-a putut sa mai faca
niciun pas inainte! Dei exagereaza, Kant sugereaza ca am avea de-a face cu singurul caz
din istoria culturii in care o intreaga disciplina a fost creata de un singur individ.
Fizica - este lucrarea in care Aristotel a elaborat cea dintai teorie mecanica asupra
universului. El a fost preocupat, in special, de problematica mi carii corpurilor fizice, pe
care a explicat-o prin impulsuri mecanice din aproape in aproape. Principiile acestei
teorii fizice vor fi preluate i dezvoltate in epoca moderna de catre Galileo Galilei i
Isaac Newton pentru fundamentarea mecanicii clasice.
Despre cer - lucrare in care Aristotel a sistematizat cunotintele de astronomie ale
grecilor i a elaborat un model al universului care-l va inspira in secolul al II-lea d.Hr. pe
matematicianul, geograful i astronomul grec Claudius Ptolemeu la crearea modelului
geocentric asupra universului, care va dainui pana in epoca moderna, cand astronomul
polonez Nicolaus Copernic (1473-1543) ii va demonstra inconsistenta i ii va opune
modelul heliocentric asupra sistemului solar.
Despre generare si distrugere - lucrare de fizica;
Meteorologia - lucrare ce studiaza i incearca sa explice schimbarile vremii;
Despre suflet - considerata actul de natere al psihologiei tiintifice;
Parva naturalia - in care analizeaza o serie de probleme de psihologie;

47

Etica nicomahicd - lucrare de etica;


Etica eudemicd - lucrare de etica;
Marea eticd - lucrare de etica;
Politica - lucrare care inaugureaza studiul tiintific al regimurilor politice;
Poetica - lucrare prin care Aristotel a fundamentat estetica;
Retorica - lucrare asupra artei elaborarii i sustinerii discursurilor;
Istoria animalelor - lucrare de biologie;
Pdrtile animalelor - lucrare de biologie etc.
3. Filosofia aristotelica

3.1. Viziunea ontologica


Aristotel i-a elaborat conceptia filosofica i tiintifica progresiv. La inceputul secolului al
XX-lea istoricul german al filosofiei Werner Jaeger (1888-1961) a distins in lucrarea sa
Aristoteles (1923) trei mari etape ale elaborarii creatiei teoretice aristotelice:
1. etapaplatonismului fervent, care corespunde perioadei in care Aristotel a fost profesor
la Academie i in care a fost puternic influentat de filosofia platoniciana. In aceasta etapa el a
aderat la principalele motive ale filosofiei platoniciene, in special la teoria Ideilor i la
metempsihoza, pe care le va repudia ulterior. Sunt semnificative pentru aceasta etapa lucrarile
Eudem (imitatie dupa Phaidon-ul platonician) i Despre filosofie. In aceste lucrari el a adoptat
nu numai ideile fundamentale ale lui Platon, ci i forma literara a operei platoniciene. Ca i
lucrarile lui Platon, aceste opere - pierdute aproape in totalitate - erau scrise sub forma de
dialoguri.
2. etapa metafizicii realiste este etapa ulterioara parasirii Academiei, in care Aristotel i-a
elaborat propria conceptie filosofica expusa in lucrarea Metafizica. Aceasta conceptie este in
mod programatic opusa celei platoniciene.
3. etapa naturalistd, care corespunde perioadei in care Aristotel a infiintat i a condus
Liceul i i-a elaborat cea mai mare parte a lucrarilor tiintifice.
In conceptia sa filosofica Aristotel a supus unei critici severe filosofia platoniciana. El i-a
motivat aceasta atitudine ireverentioasa fata de conceptia dascalului sau prin dictonul: mi-e
prieten Platon, dar mai prieten imi este adevarul".
Critica pe care Aristotel a facut-o platonismului nu este insa una demolatoare, ci una care
urmarete identificarea elementelor viabile ale filosofiei dascalului sau, pentru a fi integrate intro noua sinteza i dezvoltate, i eliminarea celor pe care el le considera eronate. Este
semnificativ, in acest sens, faptul ca in mai multe pasaje din Metafizica el utilizeaza sintagma
noi platonicienii", ceea ce inseamna ca se considera inca platonician, de i adusese corective
esentiale doctrinei dascalului sau. Procedand astfel, Aristotel a continuat, intr-un fel, atitudinea
lui Platon, care i-a revizuit de mai multe ori drastic propria conceptie.
Aristotel a criticat, in primul rand, nucleul filosofiei platoniciene, adica teoria Ideilor. El
afirma ca separarea de catre Platon a existentei in doua ( i apoi in trei) regiuni ontice distincte
(numite de el, aa cum am vazut in cursul anterior, lumi) i se pare o complicatie inutila" i se
intreaba retoric: Cum sa intelegem ca Ideile pot sa existe separat de sensibile, cand ele
alcatuiesc substanta acestora?" Aristotel conchide ca: a spune ca Ideile sunt prototipuri ale
lucrurilor inseamna a vorbi in vant sau a face o metafora poetica". De aceea el va plasa esentele
lucrurilor in ele insele i nu in afara lor, cum procedase Platon. Daca Platon considerase ca
esentele lucrurilor, numite de el Idei, sunt transcendente acestora, pentru Aristotel ele le sunt
imanente, identificandu-se cu ansamblul trasaturilor care determina apartenenta lor la o anumita
clasa.
In pofida acestei critici severe facute ontologiei dascalului sau, Aristotel va explica
existenta tot cu ajutorul a doua principii i nu a unuia singur, a a cum ar fi fost de a teptat. Cele
doua principii distinse de el sunt:

48

1. materia (gr. - hyle), care reprezinta pentru Aristotel substratul tuturor lucrurilor. Materia
este conceputa de Aristotel ca fiind pasiva, inerta i informa. Ea ar fi un material brut i
inert din care sunt alcatuite lucrurile. Aristotel afirma ca materia ar exista doar ca
potentd, ca posibilitate, caci efectiv ea n-ar putea fiinta decat in uniune cu o forma
determinata. Materia ar fi, de exemplu, blocul inform de marmura din care va fi cioplita
o statuie.
1.
forma (gr. - morphe), care ar reprezenta un principiu formator i dinamizator de
natura spirituala al tuturor lucrurilor. Forma este act i ea decupeaza" lucrurile din materia
amorfa, facandu-le sa devina ceea ce sunt i imprimandu-le dinamismul. Conceptul aristotelic de
formd prezinta unele similitudini cu conceptul platonician de Idee. In Metafizica Aristotel a
conferit o oarecare prioritate formei in raport cu materia. Forma ar fi, invocand exemplul pe care
l-am folosit i mai sus, chipul zeului reprezentat de statuie.
Aristotel sustine ca intre materie i forma exista o unitate indisolubila. Ele n-ar putea fi
separate decat in plan teoretic, prin analiza rationala. In realitate n-ar exista materie informa sau
forma goala, lipsita de continut material, cu o singura exceptie, Divinitatea, considerata de
Aristotel formd purd i numita de el forma formelor. Unitatea dintre materie i forma este
desemnata de Aristotel prin conceptul de substantd (gr. - ousia). Lucrurile concrete, individuale
ar fi, deci, substante, adica unitati indisolubile ale materiei cu diferite forme determinate.
Substanta ar fi, pentru a invoca exemplul de mai sus, statuia ca atare.
Aristotel a elaborat i o ampla teorie a cauzalitatii, cu ajutorul careia a incercat sa explice
micarea lucrurilor. El distinge patru tipuri de cauze:
cauza materiald, care ar fi, de exemplu, piatra din care va fi construit un templu;
cauza formald, reprezentata, de exemplu, de proiectul templului ce urmeaza a fi
construit;
cauza eficientd, reprezentata, de exemplu, de actiunea efectiva de modelare i imbinare a
pietrei conform proiectului pentru a deveni templu;
cauza finald, reprezentata de scopul pentru care este construit templul.
Separarea materiei de micare va crea mari dificultati aristotelismului in explicarea
micarii i a existentei in general. Cea mai grava dintre acestea este reprezentata de teoria
primului motor sau a primului impuls, prin care Aristotel considera ca a reu it i legitimeze
teoretic necesitatea unei cauze prime a lumii.
3.2. Sistemul stiintelor
Aa cum rezulta i din lista lucrarilor sale, Aristotel a fost nu numai unul dintre cei mai
valoroi filosofi ai tuturor timpurilor, ci i un mare savant, fiind considerat fondatorul majoritatii
tiintelor fundamentale. El a fost cel dintai ganditor occidental care a operat explicit i a
legitimat distinctia dintre filosofie si stiintd. Pana la el totalitatea cunotintelor despre lume - atat
cele cu caracter general, cat i cele specializate - erau reunite sub termenul generic de filosofie.
Dei unele tiinte (matematica, astronomia etc.) acumulasera dej a un volum considerabil de
cunotinte, ele nu fusesera inca delimitate riguros i nici legitimate teoretic. Aristotel va stabili,
mai intai, criteriul general de delimitate a cunotintelor filosofice de cele tiintifice. El va
preciza ca in timp ce obiectul de studiu al filosofiei este fiinta ca fiinta" i atributele sale
fundamentale (adica lumea ca totalitate), cel al tiintei este reprezentat de diferitele domenii i
manifestari particulare ale existentei.
Aristotel nu s-a limitat insa la delimitarea principiala a tiintei de filosofie, ci a fixat i
criteriile rationale ale clasificarii tiintelor. El a propus urmatorul sistem al tiintelor: stiintele
teoretice, care includ:

metafizica (numita de el filosofie primd);

fizica (numita de el filosofie secundd);

matematica.

stiintele practice, care includ:

49

politica;
economia;
etica.
stiintele poetice (creatoare), care includ:

poetica;

retorica.
Examinand sistemul tiintelor elaborat de Aristotel constatam ca: a. pe de o parte, criteriul
clasificare propus de el este subiectiv, deoarece fiecare tip de tiinte ii are temeiul intr-o
facultate sufleteasca distincta:

facultatea contemplatoare (care ar intemeia tiintele teoretice);

facultatea practica (care ar intemeia tiintele practice);

facultatea creatoare (care ar intemeia tiintele creatoare).


b. pe de alta parte, deoarece fiecare tiinta circumscrie un anumit domeniu sau o anumita
dimensiune a existentei, exista i un temei obiectiv al delimitarii lor.
Dei problematica sistemului tiintelor a suferit de-a lungul timpului modificari
substantiate, Aristotel a fost cel care a abordat-o pentru prima data, iar clasificarea sa nu a fost i
nu poate fi ignorata de nicio tentativa semnificativa de solutionare a sa.
3.3. Teoria social-politica
Ca i Platon, Aristotel a fost preocupat i de organizarea politica a societatii. El i-a
intemeiat teoria social-politica pe recunoaterea naturii sociale a omului, sustinand ca omul este
zoon politikon (fiinta politica"), adica el nu se poate manifesta ca om decat in societate. De
asemenea, el considera ca cele mai stabile societati sunt cele intemeiate pe proprietatea privatd
i in care ponderea o are clasa mijlocie.
Spre deosebire de dascalul sau, Aristotel nu mai este interesat atat de regimul politic
ideal, cat de cel functional, adica de cel care poate asigura o gestionare eficienta a problematicii
vietii sociale in vederea satisfacerii, cu precadere, a intereselor generale. Doctrina sa socialpolitica, expusa in lucrarea Politica, contine considerabil mai multe elemente realiste in raport
cu cea platoniciana. Este semnificativ, in acest sens, i faptul ca Aristotel i-a antrenat discipolii
din Liceu la analiza monografica a constitutiilor a cca. 162 de polisuri. Din pacate, lucrarile
respective s-au pierdut (dar este foarte probabil ca au servit ca baza documentara a Politicii),
neparvenindu-ne decat modelul oferit de Aristotel discipolilor sai in lucrarea Statul atenian. El a
prelucrat i a sistematizat, aadar, in Politica o baza empirica impresionanta.
Aristotel distinge doua tipuri de constitutii", cum numeau grecii regimurile politice:
bune - care urmaresc realizarea binelui general i asigura instaurarea regimurilorpolitice
pure;
rele - care urmaresc realizarea unor interese particulare i conduc la regimuri politice
corupte sau degenerate.
Ar exista, deci, doua mari tipuri de regimuri politice:
Regimuri politice pure - care pot adopta urmatoarele forme de guvernamant:
monarhia - in care puterea politica ar fi exercitata de un singur individ i ar fi
utilizata pentru promovarea binelui general;
aristocratia - in care puterea politica ar fi exercitata de un grup de indivizi de
origine nobila i ar fi utilizata pentru promovarea binelui general;
democratia - in care puterea politica ar fi exercitata de intregul popor (mai precis, de
toti cetatenii) i ar fi utilizata pentru promovarea binelui general.
Spre deosebire de Platon, Aristotel nu considera ca vreuna dintre aceste forme de
guvernamant ar fi superioara celorlalte, ci ca toate sunt legitime in masura in care puterea
politica este utilizata pentru promovarea binelui general. Adoptarea uneia sau alteia dintre ele ar
fi conditionata de traditii, mentalitati, particularitati locale etc.

50

Regimuri politice corupte sau degenerate - care pot adopta urmatoarele forme de
guvernamant:
tirania - forma degenerata a monarhiei in care puterea politica ar fi exercitata de un
singur individ in propriul sau interes;
oligarhia - forma degenerata a aristocratiei in care puterea politica ar fi exercitata de
un grup de indivizi in interesul celor bogati;
demagogia - forma degenerata a democratiei in care puterea politica ar fi exercitata
de intregul popor in interesul celor saraci.
Aristotel a propus solutii pertinente i problematicii altor domenii ale filosofiei i tiintei:
teoria cunoaterii, estetica, etica, retorica, economie etc.

51

Cursul 7

FILOSOFIA EVULUI MEDIU


(sec. V - XV)
1. Caracterizare generala
Sfaritul oficial al filosofiei antice este considerat in mod conventional anul 529 d.Hr.,
cand printr-un decret al imparatului Imperiului Roman de Rasarit (Bizantin) Justinian (482-565,
a domnit incepand din anul 527) a fost inchisa sub acuzatia de paganism ultima coala filosofica
din Atena. Aceasta era o coala neoplatoniciana, continuatoare a Academiei platoniciene.
Dezgustat de aceasta decizie, ultimul ei conducator, Damascius (cca. 458-538), a parasit Atena i
a plecat in Egipt unde i s-a pierdut urma. La aceasta data filosofia antichitatii greco-romane era
insa de mult apusa, dar spiritul sau devenise deja temelia culturii occidentale.
In primele secole ale erei cretine Imperiul Roman (care- i pierduse deja unitatea,
divizandu-se in Imperiul Roman de Apus, cu capitala la Roma, i Imperiul Roman de Rasarit,
care va fi cunoscut i sub denumirea de Imperiul Bizantin, cu capitala la Constantinopol) a intrat
in faza declinului sau ireversibil, care s-a manifestat in toate domeniile vietii sociale: militar,
politic, economic, administrativ, cultural etc.
Armata imperiala era inca puternica, dar ea era alcatuita, pana la gradele militare cele mai
inalte, din mercenari straini, originari din provinciile romane mai vechi sau mai noi. Proaspeti
cetateni romani, acetia erau devotati Romei, dar este semnificativ pentru declinul Imperiului
Roman faptul ca cea mai importanta institutie a sa ajunsese in mainile barbarilor".
Sub raport politic, declinul era, de asemenea, evident. Administratia romana reu ea sa
gestioneze tot mai dificil multiplele probleme cu care se confrunta imensul imperiu. Presiunea
popoarelor migratoare, indeosebi, asupra granitelor estice ale imperiului era din ce in ce mai
puternica, astfel incat autoritatile romane au fost nevoite sa restranga de mai multe ori succesiv
suprafata imperiului (retragerea aureliana din Dacia romana din anul 271 d.Hr. a fost o expresie
a acestui proces). Este simptomatic, in acest sens, i faptul ca in anul 410 vizigotii condu i de
regele lor Alaric cuceresc i jefuiesc Roma. Marea armata romana, careia timp de secole nu-i
rezistase nimeni i nimic, era umilita de barbari" in chiar capitala imperiului!
Si sub raport economic se inregistreaza regrese dramatice. Comertul i economia urbana
decad continuu. Negustorii levantini (Levantul era denumirea traditionala a unei mari parti a
Orientului Mijlociu la sud de Muntii Taurus, marginita de Marea Mediterana la vest i de
Deertul Arabiei i Mesopotamia superioara la est) vindeau mult la Roma i cumparau putin, iar
aceste schimburi economice dezechilibrate au secatuit treptat rezervele de metale pretioase
acumulate la Roma in perioada marilor cuceriri. La sfar itul secolului al IV-lea aceste rezerve
erau practic epuizate, ceea ce a incetinit activitatea comerciala i a accelerat declinul
meteugurilor i al oraelor. Aa cum se intampla de regula, criza economica a fost dublata de
una financiara, iar deficitul bugetar a afectat functionarea intregului sistem social. Situatia
economica a imperiului a fost agravata i de fiscalitatea romana impovaratoare, care a
determinat ruinarea taranilor i a micilor me te ugari. Treptat se profileaza o noua forma de
organizare social-economica intemeiata pe economia agrara i pe marele domeniu rural. Se
prefigureaza, astfel, relatiile economico-sociale de tip feudal.
In primele secole dupa naterea lui Hristos cel mai important fenomen spiritual care s-a
inregistrat in Imperiul Roman a fost aparitia si rdspdndirea rapidd a religiei crestine.
Cretinismul a aparut ca o religie a saracilor, fapt ce explica dispersia sa rapida la nivelul
paturilor sarace ale imperiului. Noua religie era superioara sub raport teologic mitologiei grecoromane, in primul rand, deoarece ea era o religie monoteista, adica mult mai coerenta sub raport
doctrinar. De asemenea, spre deosebire de mitologia greco-romana, ea propunea adeptilor sai un
ideal de moralitate de inalt umanism - intruchipat de faptele i de doctrina lui Isus Hristos - i
speranta mantuirii tuturor oamenilor, indiferent de nationalitatea sau de starea lor sociala.
In primele secole dupa aparitia sa, religia cretina a fost interzisa in Imperiul Roman, fiind
perceputa de autoritati ca o religie subversiva, intrucat ea se opunea mitologiei romane i

52

atragea, cu precadere, categoriile sociale defavorizate ale imperiului. Amintirea rascoalei


sclavilor condui de Spartacus din anul 71 i.Hr. era inca puternica in memoria autoritatilor
imperiale, iar nemultumirea paturilor sarace ale imperiului era tot mai greu de stavilit. De
asemenea, unele practici de cult ale noii religii contraveneau legislatiei romane in vigoare (de
exemplu, pacifismul, concretizat in refuzul primilor cre tini de a se mai inrola in armata
imperiala sau boicotarea manifestarilor religioase traditionale). De i cre tinismul era in mod
oficial interzis in imperiu, atitudinea diverilor imparati romani fata noua religie i, mai ales, fata
de comunitatile cretine timpurii au fost variabila, osciland intre toleranta sau indiferenta (Marc
Aurelius, Traian, Hadrian, Verus, Pius etc.) i represiune violenta (Caligula, Nero).
Pe fondul declinului generalizat al Imperiului Roman, imparatul Constantin cel Mare (272337, a domnit incepand din anul 307) a intrevazut in noua religie un posibil instrument politic de
refacere a fortei, unitatii politice, administrative i spirituale, ca i a maretiei de altadata a
Romei. De aceea - la indemnul mamei sale Elena, care se convertise dej a la cre tinism -, el a
adoptat in anul 313 aa-numitul Edict de la Milano, prin care a legalizat religia cre tina in
Imperiul Roman. Se pare ca s-a convertit el insui la cre tinism (convertirea sa este inca obiect
de dispute intre istorici i teologi!) i a convocat i prezidat primul conciliu ecumenic cre tin,
care a avut loc in anul 325 la Niceea (actualul ora Iznik din Turcia) i a adoptat prima varianta a
Crezulului (a carui forma va fi definitivata de conciliul de la Constantinopol din anul 381),
document doctrinar esential pentru fundamentarea teoretica i teologica a religiei cre tine. A a
cum era de ateptat, dupa legalizare procesul de raspandire a noii religii in intregul Imperiu
Roman s-a amplificat i s-a accelerat. In numai cateva secole biserica cre tina va deveni cea mai
bine organizata, mai puternica i mai eficienta institutie medievala. Din pacate, uitandu- i parca
propria experienta, ea va declana o adevarata prigoana impotriva celorlalte religii practicate in
Imperiul Roman, impunandu-se, nu de putine ori prin forta, ca singura religie legala.
In pofida ateptarilor lui Constantin cel Mare, legalizarea cre tinismului a agravat declinul
Imperiului Roman. Religie cu vocatie universala, cre tinismul a inceput sa se simta in scurt timp
incorsetat de structurile politice, juridice i administrative imperiale i a inceput lupta dintre
biserica i puterea laica pentru suprematie. In scurt timp puterea laica a fost integral subordonata
bisericii cretine. Este semnificativ, in acest sens, faptul ca suveranii celor mai importante state
occidentale nu erau considerati legitimi decat dupa ce erau recunoscuti de biserica.
La inceputul celui de-al doilea mileniu cre tin, pe fondul unor dispute doctrinare
(referitoare, indeosebi, la dogma filioque - lat. i de la Fiul" - privitoare la originea Sfantului
Duh), dar i ca urmare a constituirii unor centre de autoritate religioasa i de interese politicoeconomice divergente grupate in jurul Romei i Constantinopolului, in anul 1054 s-a produs
Marea Schisma, in urma careia cre tinismul unitar al primului mileniu cre tin s-a divizat in
confesiunile cretine catolica i ortodoxa, care s-au excomunicat reciproc, s-au considerat,
fiecare dintre ele, purtatoare ale adevaratului cre tinism i au evoluat in continuare autonom.
In primele secole dupa naterea lui Isus cretinismul era mai mult o stare de spirit
generoasa decat o doctrina riguros intemeiata teologic i teoretic. Sarcina fundamentarii teoretice
i teologice a cretinismului i-o vor asuma in primul mileniu cre tin Sfintii Apologeti, creatorii
Apologeticii (sec. II - III) i Sfintii Pdrinti, creatorii Patristicii (sec. IV - VIII). Acest proces va fi
desavarit de catre reprezentantii Scolasticii (sec. IX - XIV).
Sfintii Apologeti (sec. II - III) au fost primii aparatori ai cre tinismului, iar lucrarile lor
capitale, intitulate, in mod semnificativ, Apologii (gr. apologeia - lauda", preamarire"), erau
expuneri partiale ale religiei cretine i tentative de justificare a superioritatii ei nu numai fata de
toate celelalte religii practicate in Imperiul Roman, ci i fata de filosofia greco-romana. Intrucat
au fost elaborate in perioada in care cre tinismul era inca interzis in Imperiul Roman, Apologiile
erau i pledoarii juridice adresate imparatilor romani ce urmareau sa-i convinga sa recunoasca
dreptul legal la existenta i la libera practica religioasa al cre tinilor intr-un imperiu care in mod
oficial era inca pagan. Este semnificativ, in acest sens, faptul ca unii dintre Sfintii Apologeti au
avut pregatire juridica i au practicat avocatura. Cei mai importanti Sfintii Apologeti au fost:

53

> In secolul al II-lea: Quadratus, Aristide, Hermas, Justin, Tatian, Athenagoras,


Minucius Felix etc.;

> In secolul al Ill-lea: Tertulian, Arnobius, Cyprianus, Origene, Clement etc.


Cei dintai apologeti au considerat ca religia cretina este superioara nu numai tuturor
religiilor pagane", ci i filosofiei greco-romane. Ei au declarat, astfel, razboi tuturor celorlalte
religii practicate in Imperiul Roman, precum i filosofiei greco-romane, considerata, i ea,
pagana", plina de erori i executata ca atare. Minucius Felix scria in acest sens: Cei vechi se
inchinau la zei de lemn ciopliti poate din rama itele unui rug sau dintr-o bucata de blestemata
spanzuratoare, la zei de bronz sau de argint facuti, nu-i imposibil, din vreo oala de noapte ori
sculptati din piatra de un meseria murdar". La randul sau, Tatian in lucrarea sa Cuvdnt cdtre
greci aprecia ca religia cretina este mai veche decat filosofia lui Platon i Aristotel, a lui
Democrit i a stoicilor. Aa cum era de a teptat, marii filosofi greci nu erau, nici ei, menajati:
Platon ar fi fost vandut ca sclav de Dionysios cel Batran datorita lacomiei pantecului sau",
Aristotel ar fi pus prostete limite providentei, laudandu-l totodata prea mult pe Alexandru
Macedon", Empedocles era laudaros etc.
Justin, mai echilibrat i, totodata, mai subtil, i-a dat seama ca filosofia greceasca nu putea
fi pur i simplu negata, cu atat mai mult cu cat opera fundamentare teoretica a cre tinismului nu
putea ignora achizitiile ei. De aceea el intreprinde o adevarata opera de cre tinizare" a filosofiei
greceti, atat pentru a o anihila, cat i pentru a crea cadrul pentru valorificarea din perspectiva
cretina a unora dintre achizitiile ei: Cei care au trait potrivit Logosului sunt cre tini, chiar daca
au trecut drept pagani sau atei. Aa au fost la greci Socrate, Heraclit i altii asemenea lor, iar la
barbari Abraham, Ananias, Azarias, Misael i altii asemenea lor".
Sfintii Pdrinti sau Pdrintii Bisericii (sec. IV - VIII) sunt creatorii Patristicii. Termenul
Patristicd (de la latinescul pater - tata", parinte") denume te o mi care teologico-filosofica
aparuta in primul mileniu cretin prin care s-a urmarit fundamentarea teologica sistematica i
riguroasa a religiei cretine. Sfintii Parinti au continuat i au aprofundat opera Sfintilor
Apologeti, iar activitatea lor va fi desavar ita de catre gandirea scolastica.
Medievistul francez Etienne Gilson apreciaza ca se nume te literatura patristica, in sens
larg, totalitatea operelor cretine care apartin epocii Parintilor Bisericii; dar nu toate au ca autori
Parinti ai Bisericii, i nici chiar aceasta titulatura nu este riguros exacta. Intr-un prim sens, ea ii
denumete pe toti scriitorii ecleziastici vechi, care au murit in credinta cre tina i in comuniune
bisericeasca" (Filosofia in Evul Mediu, Editura Humanitas, 1995, p. 13). In sens restrans, un
Parinte al Bisericii trebuia sa intruneasca urmatoarele patru trasaturi:
1. ortodoxie doctrinara, adica doctrina sa trebuia sa fie conforma nu numai spiritului, ci i
literei Bibliei;
2. sfintenie de viata, adica teologul respectiv trebuia sa fi trait in conformitate cu normele
pronuntat ascetice ale moralei cretine timpurii;
1. recunoatere de catre Biserica, adica opera sa sa aiba aprobarea Bisericii cre tine;
3. vechime - trebuia ca el sa fi trait intre sfaritul sec. al III-lea i sec. al VIII-lea. In cadrul
Patristicii se disting doua aripi":
a. Aripa greacd care-i are ca principali reprezentanti pe: Grigore din Nazians, Vasile
cel Mare, Grigore din Nyssa, Pseudo-Dionisie Areopagitul, Ioan Damaschin;
b. Aripa latind care-i are ca principali reprezentanti pe: Aureliu Augustin, Grigore
cel Mare, Isidor din Sevilla.

Scolastica (sec. IX - XIV) a desavarit opera de fundamentare teologica i filosofica a


religiei cretine initiata de Sfintii Apologeti i continuata de Sfintii Parinti.
Sub raport filosofic, scolastica intereseaza, in primul rand, prin cea mai importanta
disputa teoretica desfaurata in cadrul sau, numita Cearta universaliilor. Ea a fost declanata de
Isagoga (gr. - introducere") lui Porphyrios (filosof grec neoplatonician care a trait intre anii 232

54

i 304 i a fost unul dintre continuatorii lui Plotin - cca. 205-270 - cel mai important reprezentant
al neoplatonismului) la Categoriile lui Aristotel, prima carte a tratatului de logica al Stagiritului,
Organon. Porphyrios se intreba in Isagogd daca genurile i speciile (adica notiunile, care erau
denumite de medievali universalii) sunt realitati substantiate sau numai concepte i daca, in
cazul in care ele sunt reale, au corporalitate sau nu.
In esenta, Cearta universaliilor a urmarit elucidarea raporturilor dintre universalii, cum
spuneam ca erau denumite in epoca medievala genurile i speciile, adica generalul, i lucrurile
individuale. In legatura cu aceasta problema au fost formulate numeroase puncte de vedere (nu
mai putin de 13!), reductibile in ultima instanta la doua:
1. Nominalismul - care avea maxima: Universalia sunt nomina (lat. - universaliile sunt
nume", adica notiunile sunt doar termeni, cuvinte) - se revendica din filosofia lui
Aristotel i considera ca existenta reala au numai lucrurile individuale, iar generalul nu
exista ca atare nici in lucruri, nici separat de ele. Notiunile n-ar fi altceva decat simple
cuvinte, nume date de oameni diferitelor categorii de lucruri individuale. Cei mai
importanti reprezentanti ai nominalismului au fost: Roscelin din Compiegne, Pierre
Abelard, Duns Scot, William Occam etc.
2. Realismul - ce avea maxima: Universalia sunt realia (lat. - universaliile sunt
realitati", adica existente spirituale de sine statatoare, asemanatoare Ideilor platoniciene)
- se revendica din filosofia lui Platon i considera ca notiunile generale constituie
realitati de sine statatoare cu caracter spiritual, anterioare lucrurilor individuale,
independente de acestea ca i de activitatea spiritului uman. Cei mai importanti
reprezentanti ai realismului au fost: Anselm de Canterbury, Guillaume de Champeaux,
Toma d'Aquino etc.
2. TOMA D'AQUINO
(1225-1274)
Toma d'Aquino este considerat cel mai important filosof medieval i unul dintre cei mai
valoroi teologi catolici. Prin intreaga sa creatie i activitate el i-a propus sa transforme filosofia
intr-o ancilla theologiae (lat. - slujnica, servitoare a teologiei"). Toma fost canonizat (declarat
sfant) de Biserica Romano-Catolica in anul 1323, iar in anul 1879 doctrina sa a fost declarata de
Vatican filosofia oficiala a catolicismului.
2.1. Repere biografice
Toma d'Aquino s-a nascut in anul 1225 in castelul contilor d'Aquino din Roccasecca, in
apropiere de Aquino (localitate italiana situata intre Roma i Napoli). In 1230 a fost admis ca
laic in manastirea din Monte Cassino. Incepand din anul 1239 el studiaza artele liberale"
(disciplinele laice predate in invatamantul medieval) la Universitatea din Napoli. La douazeci de
ani Toma intra in ordinul dominican al calugarilor cer etori. Fratii sai se impotrivesc calugaririi
lui, il rapesc de la manastire i il aduc acasa. In pofida tuturor presiunilor exercitate de familie,
Toma nu renunta la optiunea sa de a-i consacra viata religiei cre tine. In cele din urma el i i
indupleca familia i pleaca la Paris i apoi la Colonia (actualul ora german Koln), unde studiaza
teologia i filosofia cu Albertus Magnus (numele latinizat al teologului i filosofului german
Albert von Bollstadt, care a trait intre anii 1200 i 1280 i are meritul de a fi trezit interesul
Occidentului catolic pentru filosofia lui Aristotel, receptata prin filiera gandirii arabe), unul
dintre cei mai valoroi teologi catolici ai vremii. Ca i Toma d'Aquino, Albertus Magnus a fost
canonizat de biserica romano-catolica. Continuand opera dascalului sau, Toma va apela la
filosofia lui Aristotel pentru fundamentarea teoretica a cre tinismului. Si-a luat licenta in
teologie in 1256, iar in 1259 a fost abilitat ca profesor de teologie. In urmatorul sfert de veac el a
desfaurat o vasta activitate didactica i teologica la Paris, Roma, Bologna, Viterbo, Orvieto i

55

Napoli. In 1274 Toma d'Aquino a fost invitat de Papa Grigore al X-lea la conciliul ecumenic de
la Lyon, dar pe drum s-a imbolnavit grav i a murit in manastirea Fossanova.
2.2. Doctrina teologico-filosofica
In conditiile creterii influentei rationalismului in gandirea medievala, Toma d'Aquino a
cautat, pe linia initiata de dascalul sau Albertus Magnus, sa uneasca gandirea lui Aristotel cu cea
cretina i sa confere, astfel, filosofiei catolicismului un fundament rationalist, indepartand-o de
orientarea irationalista traditionala de inspiratie platoniciano-augustiniana.
Interesul pentru filosofia lui Aristotel a fost declan at in Evul Mediu occidental de filosofii
arabi Avicena (numele latinizat al lui Ibn Sina - ganditor iranian - 980 - 1037) i Averroes
(numele latinizat al lui Ibn Rosd - filosof i medic arab din Cordoba - 1126 - 1198), care au
exercitat o puternica influenta asupra filosofiei occidentale medievale. In primul mileniu cre tin
filosofia lui Aristotel a fost mai putin cunoscuta in Europa, Parintii Bisericii fiind interesati
aproape exclusiv de filosofia lui Platon, datorita compatibilitatii sale formale cu religia cre tina.
Operele Stagiritului, in mare parte pierdute in Occident, ajunsesera insa in Orient i fusesera
traduse din greaca in araba, limba din care au fost traduse in primele secole ale celui de-al doilea
mileniu cretin in limba latina. Aa se explica faptul ca in prima parte a Evului Mediu opera
filosofica i tiintifica a lui Aristotel era mai bine cunoscuta in lumea araba decat in cea
occidentala.
In cearta universaliilor" Toma d'Aquino s-a plasat pe pozitiile unui realism moderat. Aa
cum am precizat mai sus, prin traditie, realismul se revendica din filosofia platoniciana, iar
tentativa lui Toma de a-l raporta la filosofia aristotelica exprima o schimbare radicala de
perspectiva in fundamentarea filosofica a realismului. De i sinteza dintre cre tinism i
aristotelism pe care el o urmarea era principial imposibila, aristotelismul fiind incompatibil cu
spiritualismul cretin, teologia catolica va ca tiga mult in rigoare i consistenta teoretica prin
creatia teologico-filosofica tomista.
In numai doua decenii de creatie teoretica Toma d'Aquino a scris un mare numar de lucrari
care descurajeaza cititorul modern prin proportiile lor monumentale. Operele sale fundamentale
sunt Summa contra Gentiles (Impotriva erorilor necredinciosilor) i Summa Theologiae (Tratat
de teologie). Deosebit de importanta sub raport filosofic este i seria de comentarii facute de el
la lucrarile lui Aristotel (la Analiticele prime si Analiticile secunde, la Despre interpretare,
Despre cer, Despre suflet, Etica nicomahicd, Metafizica, Fizica i la cateva parti din Politica). In
timpul ederilor sale la Paris, Toma a scris mai multe lucrari i pamflete cu caracter polemic sau
didactic (Despre fiintd si esentd, Despre principiile naturii, Despre unitatea intelectului, Despre
eternitatea lumii etc.).
Sinteza tomista dintre cretinism i aristotelism era primejdioasa atat pentru aristotelism,
care a fost intens cretinizat", cat i pentru cre tinism, care a fost aristotelizat" Riscurile unui
astfel de demers au fost sesizate i condamnate de autoritatile ecleziastice conservatoare ale
timpului. Pericolul contaminarii cretinismului de rationalismul aristotelic parea a compromite
intreaga opera teologica desfaurata de Sfintii Parinti i de urma ii lor pe parcursul unui intreg
mileniu. Aa se explica faptul ca ideile tomiste (care, a a cum precizam mai sus, sunt
considerate in prezent un fel de nucleu filosofic al catolicismului), departe de a fi unanim
acceptate, au intampinat o puternica rezistenta in vremea sa. Astfel, in anul 1277, la doar trei ani
de la moartea lui Toma, episcopul Parisului, Etienne Templier, a condamnat numeroase teze ale
filosofiei i teologiei sale.
Filosofia lui Toma urmarete doua obiective esentiale:
1. Distingerea intre ratiune i credinta;
2. Stabilirea acordului dintre ratiune i credinta.
El considera ca intregul domeniu al filosofiei tine exclusiv de ratiune. Aceasta inseamna ca
filosofia nu trebuie sa admita nimic altceva decat ceea ce este accesibil inteligentei naturale a
omului i este demonstrabil numai cu mijloacele ei. Teologia, dimpotriva, se intemeiaza pe

56

revelatia divina, adica, in cele din urma, pe autoritatea lui Dumnezeu. Problemele de credinta
sunt cunotinte de origine supranaturala cuprinse in formule al caror sens nu-l putem patrunde
intru totul, dar pe care trebuie sa le acceptam ca atare, chiar i atunci cand nu le putem intelege.
Nici ratiunea, daca este utilizata corect, nici revelatia, care i i are temeiul in Dumnezeu, nu pot
sa ne inele, intrucat acordul adevarului cu adevarul este necesar. Ori de cate ori o concluzie
filosofica contrazice una sau mai multe dogme religioase, aceasta este, conform convingerii lui
Toma, un semn sigur ca respectiva concluzie filosofica este falsa!
Oricat de subtila este tentativa lui Toma d'Aquino de delimitare a filosofiei de teologie,
este evident ca el sfarete prin a subordona filosofia teologiei, intrucat filosofia trebuie sa-i
cedeze intotdeauna teologiei, dar filosofia nu se poate impune niciodata in fata teologiei. El era
convins ca filosofia trebuia transformata intr-un instrument pentru fundamentarea i
consolidarea teoretica a cretinismului, i in acest sens trebuie inteleasa teza sa conform careia
filosofia trebuie sa devina o ancilla theologiae, adica o servitoare, o slujnica a teologiei catolice!
Toma d'Aquino a apelat la filosofia lui Aristotel pentru a fortifica insu i nucleul teologiei
cretine. Astfel, cele cinci argumente propuse de el pentru demonstrarea existentei lui
Dumnezeu sunt, in mod evident, inspirate din filosofia lui Aristotel. Spre deosebire de traditia
teologica, Toma d'Aquino considera ca ideea existentei lui Dumnezeu nu este innascuta, a a cum
este nazuinta naturala a oamenilor catre bine, catre adevar sau catre frumos. De aceea el aprecia
ca existenta lui Dumnezeu trebuie demonstrata prin trecerea de la existenta la esenta, de la efect
la cauza, de la ceea ce se mica la ceea ce determina mi carea.
Toate cele cinci argumente tomiste pentru demonstrarea existentei lui Dumnezeu pun in
joc doua elemente distincte: constatarea unei realitati sensibile (adica a unei realitati perceptibile
cu aj utorul simturilor) care solicita o explicatie i afirmarea unei serii cauzale careia aceasta
realitate ii este baza, iar Dumnezeu varf. Le vom prezenta in continuare succint:
1. Primul argument se bazeaza pe teoria aristotelica a primului motor. Pe urmele lui
Aristotel, Toma sustine ca atat simturile cat i ratiunea ne demonstreaza ca orice efect are o
cauza, adica tot ceea ce se mica trebuie sa fie mi cat de ceva anume. Urcand din cauza in cauza
ajungem la o cauza prima, identificata de Toma cu Dumnezeu.
2. Al doilea argument este asemanator, fiind inspirat tot de filosofia lui Aristotel: orice
lucru exista prin altceva, neputandu-i fi propria cauza. Regresia la infinit fiind imposibila,
ajungem la o cauza a cauzelor, identificata i ea cu Dumnezeu.
3. Cel de-al treilea argument nu difera nici el prea mult de primele doua. Lucrurile nu au
existenta prin sine, deoarece ele se nasc i pier. Trebuie sa existe insa ceva care nu se na te i nu
piere i care este temeiul, natura a tot ceea ce exista. Acest ceva" este Dumnezeu.
4. Cel de-al patrulea argument este denumit argumentul treptelor de existenta" i este
inspirat, ca i celelalte, tot din filosofia lui Aristotel. Acesta afirmase ca genul are mai mult
adevar decat specia i aceasta mai mult adevar decat individual. Ar exista, spune Toma, o fiinta
absolut superioara", careia i-ar apartine intregul adevar. Aceasta fiinta este Dumnezeu.
5. Ultimul argument se refera le finalitate (tendinta oricarei existente spre un scop
prestabilit). Toma sustine ca intreaga realitate ar avea un scop prestabilit de Dumnezeu. Acest
argument reprezinta cea mai grava denaturare a filosofiei lui Aristotel, care respinsese ideea de
providenta.
Oricat de diverse sunt in aparenta, aceste cinci cai catre Dumnezeu" comunica intre ele
printr-o legatura secreta. Fiecare dintre ele porne te de la constatarea ca, cel putin sub unul
dintre aspectele sale, orice lucru existent in realitate nu contine in sine ratiunea necesara i
suficienta a propriei sale existente. Aceasta ratiune este intruchipata, in toate cazurile, de
Dumnezeu, a carui existenta este considerata, astfel, demonstrata.
Creatia teologico-filosofica a lui Toma d'Aquino a exercitat o influenta enorma in
posteritate atat asupra teologiei catolice, cat i asupra filosofiei occidentale, care va dobandi in
secolele urmatoare tot mai multa consistenta teoretica in stradania - indicata dar nu i urmata
pana la capat de ganditorul medieval! - de emancipare a filosofiei de spiritualismul teologic.

57

Cursul 8

FILOSOFIA EPOCII MODERNE


(sec. XVII-XIX)
1. Caracterizare generala
Filosofia epocii moderne a fost precedata i pregatita de cea renascentistd (sec. XVXVI). Aceasta a aparut i a evoluat pe fondul laicizdrii progresive a vietii sociale, politice i
spirituale a statelor Europei occidentale, favorizata de ascensiunea tiintei i de criza profunda a
Bisericii Catolice, criza ce a diminuat considerabil autoritatea pe care ea o exercitase in primul
mileniu cretin i a culminat cu izbucnirea Reformei protestante, in urma careia s-au desprins
din Biserica Romano-Catolica i s-au constituit ca entitati religioase autonome bisericile
protestante.
Cei mai importanti filosofi renascentiti au fost: Michel de Montaigne, Erasmus de
Rotterdam, Thomas Morus, Tommaso Campanella, Giordano Bruno, Pico della Mirandola etc.
Ei au facut tentativa de reinviere a spiritului filosofiei antice greco-romane, de diminuare a
presiunii teologiei asupra filosofiei, de innoire a stilului de practicare a filosofiei i de
introducere a unor noi teme i probleme de reflectie filosofica.
Pe parcursul secolului al XVII-lea s-a desfaurat revolutia tiintificd modernd, care a fost
un fenomen cultural complex cu multiple semnificatii sociale i spirituale i care a avut
numeroase implicatii filosofice. Prin contributiile unor mari oameni de tiinta, ca Nicolaus
Copernic, Johannes Kepler, Galileo Galilei, Isaac Newton etc., a fost creata o noua imagine
asupra universului, care a fost explicat pe baza unui model mecanic.
Astfel, N. Copernic a elaborat teoria heliocentrica asupra sistemului solar. Aceasta teorie
a inlaturat vechea teorie geocentrica asupra universului creata la sfar itul antichitatii de savantul
grec Claudius Ptolemeu (sec. II d.Hr) pe baza cosmologiei aristotelice. Implicatiile tiintifice,
filosofice i culturale ale teoriei heliocentrice au fost imense i au avut drept rezultat modificarea
radicala a conceptiei traditionale despre lume.
J. Kepler a descoperit legile mecanicii cere ti pe baza carora puteau fi explicate i
anticipate cu mare precizie nu numai traiectoriile a trilor, ci i o serie de fenomene astronomice
i fizice (eclipse, comete, maree etc.) care i-au impresionat din cele mai vechi timpuri pe oameni
i erau atribuite in toate culturile arhaice unor forte supranaturale. Legile mecanicii cere ti vor
deveni pe parcursul epocii moderne idealuri de rigoare i capacitate de predictie ale intregii
cunoateri tiintifice.
G. Galilei a adus contributii decisive la fundamentarea tiintifica a heliocentrismului i la
rasturnarea tiintei traditionale. El a descoperit prima lege a tiintei moderne, principiul inertiei.
Datorita radicalismului pozitiei sale tiintifice, el a fost obligat de catre Inchizitie sa- i renege
conceptia, care contravenea reprezentarii religioase traditionale a universului.
I. Newton a elaborat un model unitar de natura mecanica al intregului univers. El a
demonstrat ca micarea corpurilor cereti i caderea obiectelor pe Pamant sunt supuse aceleia i
legi, legea gravitatiei universale. De asemenea, Newton a apreciat ca aceasta lege actioneaza i
dincolo de limitele sistemului solar, fiind prima lege a intregului univers formulata matematic pe
baza modelului mecanic. Newton a extins apoi valabilitatea legii gravitatiei universale i la
microcosmos, demonstrand ca intregul univers, de la atomi pana la stele, ii este subordonat.
Revolutia tiintifica moderna a reprezentat o adevarata provocare pentru filosofie, care
era solicitata nu numai sa explice semnificatiile i implicatiile filosofice ale noilor descoperiri
tiintifice, ci i sa evalueze perspectivele conditiei umane in noile conditii sociale i spirituale.
2. Orientari fundamentale in filosofia epocii moderne
Ca urmare a revolutiei tiintifice din secolul al XVII-lea, filosofia epocii moderne a avut
un pregnant accent epistemologic, adica in prim-planul interesului filosofilor s-au aflat
problemele cunoaterii tiintifice. Era firesc ca progresele spectaculoase ale tiintelor sa solicite

58

filosofiei sa clarifice i sa conceptualizeze numeroasele probleme teoretico-metodologice pe


care acest proces le implica.
Ca urmare a acestui nou context spiritual, pe parcursul epocii moderne au fost propuse
numeroase conceptii, teorii, puncte de vedere etc. i s-au inregistrat multiple dispute cu privire la
geneza, natura, valoarea de adevdr si limitele cunoaterii tiintifice. Un loc important in
dezbaterile filosofice care au avut loc in aceasta epoca l-a ocupat problematica metodei, intrucat
tiintele in ascensiune aveau nevoie de metode sigure pentru descoperirea de noi adevaruri.
Problema fundamentala a filosofiei epocii moderne a fost insa cea a genezei cunoaterii certe. In
cadrul sau interesul a fost polarizat de dezbaterea asupra surselor cunoasterii autentice, adica a
facultatii cognitive care poate asigura, cu maxima certitudine, atingerea adevarului. In aceasta
dezbatere s-au constituit doud orientdri fundamentale, care s-au infruntat pe intreaga durata a
epocii moderne:

1. Empirismul - a fost orientarea filosofica ce sustinea ca sursa privilegiata a


cunotintelor autentice este reprezentata de informatiile senzoriale. O cunotinta oarecare ar
avea anse cu atat mai mari sa fie adevarata cu cat ea este mai apropiata de marturia simturilor.
Dimpotriva, cu cat o cunotinta este mai generala i mai abstracta, adica mai indepartata de
informatiile senzoriale nemijlocite, cu atat ar exista o probabilitate mai mare ca ea sa fie falsa.
Teza fundamentala a empirismului modern a fost formulata de J. Locke prin dezvoltarea
unei idei aristotelice: Nu exista nimic in intelect care sa nu fi existat mai inainte in simturi",
ceea ce inseamna ca intreaga cunoatere ii are originea in simturi, iar rolul ratiunii este doar de
a inregistra i, eventual, de a sintetiza i sistematiza informatiile perceptive, fara a avea un aport
cognitiv propriu.
Empirismul a teoretizat i a stimulat, indeosebi, evolutia tiintelor empirice ale naturii.
Cei mai importanti teoreticieni ai empirismului au fost: Fr.Bacon, J.Locke, G.Berkeley, D.Hume,
Th.Hobbes etc.

2. Rationalismul - considera ca sursa cunoaterii autentice este reprezentata de ratiune


sau, cum era denumita aceasta in epoca, de intelect. Rationalitii le reproau empiritilor faptul
ca simturile nu ne ofera decat informatii accidentale i individuale despre realitate, in timp ce
tiinta opereaza cu cunotinte cu caracter necesar i universal. Drept urmare, informatiile
senzoriale n-ar putea constitui un temei consistent pentru demersul tiintific. Ei sustineau ca
ratiunea umana poseda o facultate proprie, numita intuitie intelectuald, care i-ar permite
sesizarea spontana i nemijlocita a adevarurilor necesare i universale. Majoritatea
reprezentantilor rationalismului au considerat ca cel putin adevdrurile necesare si universale
fundamentale despre lume sunt tnndscute (ineism). Descoperirea acestor adevaruri
fundamentale, sadite" chiar de divinitate in intelectul uman, s-ar face printr-un fel de
introspectie, de autoanaliza a continutului contiintei. Derivarea celorlalte adevaruri din
adevarurile fundamentale scoase la iveala din intelect prin intuitie s-ar face prin deductie, deci
tot printr-un procedeu rational.
G. W. Leibniz a opus maximei empirismului, formulate, aa cum am precizat mai sus, de
empiristul J. Locke, maxima: Nu exista nimic in intelect care sa nu fi existat mai inainte in
simturi, in afard de intelectul tnsuf\ Leibniz, ca i ceilalti rationaliti ai epocii moderne,
considerau, deci, ca intelectul este o facultate cognitiva spontana, activa, creatoare de noi
cunotinte i nu doar inregistratoare a informatiilor perceptive, a a cum sustineau empiri tii.
Rationalismul a stimulat i a teoretizat, in special, dezvoltarea matematicii i a logicii,
exponentii sai avand contributii remarcabile in aceste domenii. Principalii reprezentanti ai
rationalismului au fost: R. Descartes, B .Spinoza, G. W. Leibniz etc.
Este evident faptul ca, in timp ce empiritii au supralicitat rolul simturilor in procesul
cunoaterii i l-au minimalizat, pana la negare, pe cel al ratiunii, rationali tii au procedat exact
invers. Depairea alternativei empirism-rationalism, care a caracterizat filosofia epocii moderne,
va fi realizata in cadrul filosofiei clasice germane, in primul rand, de catre I. Kant i G. W.
Hegel. Ei vor demonstra ca facultatea umana de cunoa tere nu se intemeiaza sau pe simturi sau

59

pe ratiune, ci si pe simturi i pe ratiune. Cunoaterea autentica, singura care poate garanta


atingerea adevarului, presupune, deci, conlucrarea permanenta a simturilor cu ratiunea.
3. EMPIRISMUL
JOHN LOCKE
(1632-1704)
3.1. Repere biografice
In mediile intelectuale anglo-saxone John Locke este considerat, adesea, nu doar cel mai
valoros i mai influent filosof englez, ci i cel mai important reprezentant al empirismului
modern i principalul teoretician al democratiei liberale britanice. El a trait i i-a elaborat
conceptia in perioada desfaurarii revolutiei burgheze din Anglia (1640-1688), iar filosofia sa
exprima atat virtutile, cat i limitele acestei revolutii.
Locke s-a nascut in anul 1632 in localitatea Wrington, din apropierea ora ului englezesc
Bristol, intr-o familie apartinand clasei mijlocii. Si-a facut studiile universitare mai intai la
Londra i apoi la Oxford, la colegiul Christ Church, unde va fi ulterior i profesor. Intreaga sa
creatie i activitate se caracterizeaza printr-o profunda aversiune fata de scolastica. De i s-a
pregatit pentru cariera de preot, el a fost atras mai mult de studiul medicinei, filosofiei i
tiintelor naturii. Ca medic Locke a realizat cu succes o operatie de mare dificultate pe ficat. El a
fost prieten i a colaborat cu savantii R. Boyle (1627-1691) i I. Newton (1643-1727), doi dintre
promotorii revolutiei tiintifice moderne. In anul 1668 el a fost ales membru al Academiei
Regale Britanice (Royal Society). Intre anii 1675 - 1689 el s-a refugiat in Olanda pentru a evita
neplacerile pe care i le-ar fi putut aduce simpatiile sale politice i a profitat de acest prilej pentru
a studia doctrinele filosofilor rationaliti Rene Descartes (1596-1650) i Pierre Gassendi (1592 1655). Critica sistematica pe care el a facut-o rationalismului s-a bazat pe cunoa terea sa
temeinica de la sursa. Locke a revenit in Anglia dupa victoria revolutiei burgheze engleze. El
este i unul dintre fondatorii Bancii Nationale Engleze i ai primelor societati pe actiuni. In
ultimii ani ai vietii lui Locke i s-au oferit inalte functii publice, cea mai importanta fiind cea de
Comisar al Comertului Imperiului Britanic (1696).
3.2. Opera
Creatia teoretica a lui J. Locke a acoperit mai multe domenii, carora el le-a consacrat
lucrari de referinta.
Astfel, in domeniul teoriei cunoasterii el este considerat cel mai important teoretician al
empirismului modern, iar lucrarea sa Eseu asupra intelectului omenesc (1690) a fost
supranumita, in semn de pretuire, Biblia empirismului.
In domeniul teoriei politice Locke a elaborat cele Doud tratate asupra guverndrii,
publicate anonim intr-un singur volum in anul 1690. In aceste lucrari de referinta ale teoriei
social-politice moderne el respinge absolutismul politic medieval i sustine legitimitatea
monarhiei constitutionale. Prin ideile sale social-politice, Locke a contribuit la fundamentarea
teoreticd a liberalismului modern prin ideea de mare valoare i noutate a separatiei puterilor in
stat, idee ce va fi dezvoltata ulterior in Franta de catre Montesquieu (1689-1755). Locke este i
unul dintre creatorii teoriei moderne a contractului social, teorie care va fi dezvoltata ulterior in
mod sistematic tot in Franta de catre J.-J. Rousseau (1712-1778). El considera ca suverana este
natiunea i nu monarhul sau guvernul, care, tocmai de aceea, trebuie sa se supuna legilor. Daca
aceasta conditie nu este respectata, poporul are dreptul divin" sa rezilieze contractul social, sa
inlature monarhul i sa semneze" un alt contract social cu un alt suveran, care ofera mai multe
garantii ca il va respecta. Astfel, Locke a fost unul dintre primii ganditori moderni care au
legitimat teza dreptului poporului la revolutie.
In domeniul teologiei, Locke este un adept al deismului (deismul este o orientare
filosofico-religioasa din secolele XVII-XVIII, care recuno tea existenta lui Dumnezeu numai ca
o cauza prima, impersonala a lumii, negand ideea intruchiparii lui Dumnezeu intr-o persoana i
teza interventiei acestuia in evolutia naturii, a societatii ori a existentei umane) i se pronunta

60

pentru toleranta religioasa. El este insa intolerant cu catolicismul 9, despre care afirma ca este
incompatibil cu toleranta, i cu ateismul, despre care sustine ca pune in pericol ordinea sociala
intrucat face imposibila prestarea de juramant in fata instantelor juridice ale statului de drept. In
domeniul teologiei Locke a scris lucrarile Patru scrisori despre tolerantd (1689) i
Rationalitatea crestinismului expus dupd Scripturd (1695).
In domeniul pedagogiei, Locke a elaborat lucrarea Cugetdri despre educatie (1693), in
care critica sever invatamantul scolastic, sustinand necesitatea dezvoltarii armonioase a
personalitatii prin studiul disciplinelor tiintifice i practicarea educatiei fizice. El se pronunta
pentru organizarea a doua sisteme de invatamant: unul pentru tineretul provenit din clasele
producatoare de bunuri i servicii, care ar trebui sa se realizeze in coli publice, organizate i
sustinute financiar de catre stat (societatea capitalista britanica, aflata in ascensiune, avea nevoie
de forta de munca instruita i calificata), i altul pentru tineretul provenit din clasele bogate, care
ar trebui sa fie privat i sa se realizeze in mod personalizat in familie.
Prin toate aceste lucrari Locke se afirma ca unul dintre primii teoreticieni ai intereselor
burgheziei engleze, care era cea mai dezvoltata din Europa i cucerise in timpul vietii sale nu
numai suprematia economica, ci i puterea politica.
3.3. Conceptia filosofica
Teoria cunoasterii
Lucrarea fundamentala de filosofie a lui Locke este Eseu asupra intelectului omenesc
(1690), una dintre primele lucrari moderne de filosofie care abordeaza aproape exclusiv
problemele de gnoseologie. Lucrarea este scrisa sub influenta, dar i ca reactie critica la lucrarea
lui Rene Descartes Discurs asupra metodei (1637), lucrare pe care este foarte probabil ca el sa o
fi studiat-o in perioada in care s-a aflat in Olanda (1675 - 1689). Locke i i propune sa examineze
facultatile cognitive ale omului pentru a stabili ce este i ce nu este accesibil cunoa terii. Din
aceasta perspectiva, Locke poate fi considerat, ca i Descartes, un precursor al filosofiei critice.
Problema majora a gnoseologiei lui Locke este problema originii cunostintelor certe, pe
care el o considera a fi experienta. El sustine ca actul psihic prin intermediul careia se stabile te
legatura dintre subiectul cunoscator i realitate este senzatia. Intreaga lucrare este o demonstrate
amanuntita a principiului fundamental al empirismului, pe care el insu i l-a formulat pornind de
la o sugestie aristotelica: nu existd nimic in intelect care sd nu fi existat mai inainte in simturi.
Pentru a legitima acest principiu Locke trebuia sa demonstreze, mai intai, ca nu exista idei
innascute. Rationalismul modern sustinea ca cel putin cuno tintele fundamentale despre realitate
sunt innascute (ineism). Din acest punct de vedere, pozitia lui Locke este explicit i categoric
antirationalista. El demonstreaza ca nicio idee - logica, etica, matematica sau religioasa - nu este
innascuta. Daca ar exista idei innascute ele ar trebui sa apartina, deopotriva, oamenilor inculti,
copiilor i arieratilor mintal. Ar trebui, de asemenea, ca evidentele logice i matematice sa nu
aiba nevoie de demonstratii. Niciuna dintre aceste ipoteze nu este insa, argumenteaza Locke,
confirmata de realitate. Ideile presupuse a fi innascute - ca ideea de Dumnezeu, ideile morale,
legile logice i principiile matematice - sunt toate idei compuse, derivate din idei simple, adica
din perceptii individuale, care sunt adevaratele elemente primare ale cunoa terii.
J. Locke considera ca intelectul sau contiinta este un mediu pasiv, o tabula rassa10 (lat. tabla nescrisa"), pe care se inscriu datele experientei, pe masura dobandirii lor prin senzatii.
Cunoaterea este conceputa de el ca un act mecanic de intiparire nemijlocita a experientei in

9 Biserica Anglicana se constituise inca din anul 1533 in urma rupturii" de cea Romano-Catolica, decisa de regele
Henric al VIII-lea. Dei s-a constituit cam in aceeai perioada cu confesiunile protestante, anglicanismul nu este o
confesiune protestanta propriu-zisa, ci, mai degraba, un catolicism care nu recunoate autoritatea papei. Ca i
bisericile ortodoxe, Biserica Anglicana este o biserica autocefala, intai-statatorul" sau fiind arhiepiscopul de
Canterbury.
10 In niciuna dintre lucrarile lui Locke nu apare textual aceasta formulare, pe care toata lumea i-o atribuie; apar, in
schimb, formulari apropiate ca sens, precum foaie de hartie nescrisa", camera goala" etc.

61

intelect i nu ca un proces. Toate ideile, intregul continut al contiintei, provin deci, dupa Locke,
din experienta. Experienta ar avea doua forme:
a. Experienta exterioard sau senzatia, care ne informeaza despre starea lucrurilor sau
evenimentelor obiective;
b. Experienta interioard sau reflexia, care ne informeaza despre propriile stari i procese
ale contiintei.
Elementele primare ale cunoaterii sunt, in conceptia lui Locke, ideile simple. Ele sunt
considerate datele elementare, nediferentiate ale experientei exterioare i interioare. De la ideile
simple cunoaterea trece apoi la ideile complexe, prin urmatoarele procedee: insumare,
comparare i abstractizare.
In ultima parte a Eseului, Locke abordeaza problema adevarului. El observa, in mod
corect, ca adevarul este o insuire a propozitiilor, nu a lucrurilor. Adevarul este definit ca un
acord al ideilor care corespunde legaturilor reale dintre lucruri.
Teoria existentei
Dei nu a avut preocupari explicite i sistematice de ontologie, Locke a facut i in acest
domeniu al filosofiei cateva reflectii deosebit de pertinente, care au influentat evolutia ulterioara
a conceptiilor asupra existentei.
In spiritul epocii sale, Locke considera ca temeiul existentei obiective este substanta.
Dei declara ca nu putem ti ce este substanta, aceasta fiind o limita a capacitatii umane de
cunoatere, acest fapt nu ne afecteaza posibilitatea de intelegere a realitatii atat cat ne este
necesar pentru a o putea transforma in conformitate cu necesitatile noastre. Substanta ar avea
doua categorii de proprietati, pe care Locke le nume te calitdti:
a. Calitdti primare, care au fundament obiectiv, in sensul ca apartin lucrurilor insele i
nu pot fi detaate de ele. Astfel de calitati ar fi: intinderea, figura, forma, mi carea;
b. Calitdti secundare, care ar depinde de conditii i ar fi variabile de la individ la individ.
Aceste calitati nu ar apartine lucrurilor insele, nefiind decat efecte subiective ale actiunii
calitatilor primare asupra organelor umane de simt. Astfel de calitati ar fi: culoarea, temperatura,
gustul, mirosul.
Filosofia lui J. Locke continea in sine doua directii posibile de dezvoltare:
1. Cea materialistd, care va fi dezvoltata in secolul al XVIII-lea in Franta i va
considera ca toate calitatile sunt primare;
2. Cea idealist-subiectivd, care va fi dezvoltata in Anglia secolelor XVII-XVIII i va
sustine ca toate calitatile sunt secundare.

62

Cursul 9

RATIONALISMUL
RENE DESCARTES
(1596-1650)
1. Repere biografice
Rene Descartes (cunoscut in epoca sub numele sau latinizat Renatus Cartesius, filosofia
sa mai fiind numita i filosofie cartesiand sau cartesianism) este considerat in mod unanim cel
mai important filosof francez al tuturor timpurilor i unul dintre cei mai valoro i ganditori
occidentali. El a avut preocupari teoretice diverse, care au inclus fizica, astronomia, psihologia,
biologia etc., dar, mai ales, matematica i, evident, filosofia.
Descartes s-a nascut intr-o familie de mici nobili in anul 1596 in mica localitate La Haye
de langa oraul Tours din centrul Frantei. La numai un an a ramas orfan de mama. La varsta de 8
ani a fost inscris de tatal sau la Colegiul din La Fleche, infiintat de ordinul catolic iezuit, care
conducea in epoca cele mai bune, dar i cele mai severe, coli.
Descartes a avut mai mult formatie de autodidact deoarece programul invatamantului din
colegiu l-a nemultumit datorita modului scolastic de organizare a studiilor i de predare a
cunotintelor. El i-a desavarit studiile la Universitatile din Poitiers i Paris, luandu- i licenta in
drept in anul 1616. Pasionat intreaga viata de calatorii, intre 1617-1619, in timpul Razboiului de
30 de ani (1618-1648), tanarul Descartes s-a inrolat ca voluntar in armata Ducelui Maximilian I
de Bavaria cu care a calatorit prin intreaga Europa occidentala i centrala. Acest razboi cu
pretext religios (intre puterile catolice i cele protestante) a fost, de fapt, un razboi pentru
hegemonie in Europa, in special intre Franta i Imperiul German.
Din tinerete Descartes s-a stabilit in Olanda, tara in care a trait cea mai mare parte a
vietii, pentru a se sustrage eventualelor persecutii ale Inchizitiei, pe care i le-ar fi putut atrage
datorita convingerilor sale tiintifice i filosofice ce contraveneau dogmelor Bisericii Catolice.
Olanda era supranumita in epoca tara tolerantei", intrucat asigura locuitorilor sai cel mai inalt
grad de libertate dintre toate tarile occidentale. Influenta Bisericii Catolice era aici mai slaba
decat in celelalte state occidentale, iar autoritatile erau mai tolerante cu rezidentii straini.
Datorita acestui fapt in epoca moderna numero i savanti i filosofi din intreaga Europa s-au
stabilit in Olanda.
Descartes a fost un exponent al aspiratiilor burgheziei franceze in ascensiune. El i-a
asumat contradictiile vremii sale, in primul rand pe cea dintre obiectivitatea tiintei i tehnicii,
pe de o parte, i subiectivitatea individului, pe de alta parte, contradictie pe care a impins-o pana
la scepticism. Scepticismul sau nu are insa caracter gnoseologic, ci metodologic. Cu alte cuvinte,
el nu se indoiete de posibilitatea cunoaterii lumii de catre om, ci, a a cum vom vedea mai jos,
utilizeaza argumente sceptice pentru fundamentarea riguroasa a cunoa terii.
Dei a exprimat prin intreaga sa creatie spiritul epocii moderne, lui Descartes nu i-a fost
straina o anumita exaltare medievala, care strabatuse intreaga Rena tere i ale carei ecouri se
resimteau inca la inceputul epocii moderne. Aa se explica interpretarea mistica pe care el a dato visului pe care l-a avut in noaptea de 11 noiembrie 1619, in care a vazut semnul divin al
predestinarii sale de a fundamenta pe matematica o tiinta unica a naturii. Pe de alta parte,
Descartes a avut luciditatea teoretica de a se elibera de orice autoritate, considerand ca
cunoaterea adevarului este certa prin sine".
In anul 1649 Descartes a fost invitat la Stockholm de Regina Cristina a Suediei, pentru a
o initia in filosofie. Datorita asprimii climei, el s-a imbolnavit grav de pneumonie i a murit la
Stockholm la 11 februarie 1650.
Descartes a eliberat filosofia de pretiozitatile logicii scolastice i a introdus exprimarea
riguroasa i clara, intemeiata pe concept i nu pe metafora. Constructia sa teoretica, frumoasa
prin echilibru i claritate, a fost adoptata drept model de estetica clasicismului, fara ca el sa fi

63

avut preocupari explicite de estetica. Descartes i-a propus drept tel suprem al cercetarilor sale
solutionarea problemei: ce este cunoaterea umana i pana unde se intinde ea".

2. Opera cartesiana
Cele mai importante lucrari ale lui Descartes sunt:
Reguli utile si clare pentru tndrumarea mintii in cercetarea adevdrului - lucrare
neterminata de metodologia cunoaterii publicata postum in anul 1701.
Tratatul despre lume si despre lumind, scris in 1634, dar nepublicat de Descartes in
timpul vietii intrucat in el i-a exprimat adeziunea la teoria heliocentrica asupra
sistemului solar, elaborata de savantul polonez Nicolai Copernic. El s-a temut de
eventualele represiuni ale Inchizitiei intrucat in acela i an Galileo Galilei fusese obligat
sa se dezica de conceptia sa tiintifica, iar heliocentrismul fusese interzis.
Discurs asupra metodei, publicat in 1637, este cea mai cunoscuta lucrare a lui Descartes
i este prefata filosofica a unei lucrari tiintifice in trei parti: Geometria, Dioptrica,
Meteorii. Discursul... atesta preocuparea epocii moderne pentru problematica metodei.
Este scris in limba franceza (i nu in limba latina, in care i-a scris maj oritatea celorlalte
lucrari i care era inca limba oficiala a culturii occidentale) intrucat lucrarea era
destinata unui public larg, nu numai savantilor. De asemenea, in Discurs ... Descartes
face o expunere concisa a principiilor fundamentale ale conceptiei sale filosofice i
tiintifice.
Meditatii metafizice - 1641, lucrare considerata capodopera lui Descartes;
Principiile filosofiei - 1644, lucrare consacrata fundamentarii metafizicii sale;
Pasiunile sufletului - 1649, lucrare de psihologie.
3. Conceptia filosofica

3.1. Metoda cartesiana


Exista o legatura indisolubila intre tiinta i filosofia lui Descartes. Ele sunt concepute ca
un sistem unic, acordandu-se insa prioritate metafizicii, dar nu pentru descoperirea unor principii
ultime ale existentei, ci pentru a funda pe ea certitudinea tiintei.
In prefata la lucrarea sa Principiile filosofiei, Descartes compara intreaga cunoatere cu
un arbore a carui radacina este metafizica, trunchiul fizica, iar ramurile tiintele, reductibile,
dupa opinia sa, la trei: medicina, mecanica, morala.
Ca savant, Descartes a creat geometria analiticd (prin aplicarea calculului algebric la
rezolvarea problemelor de geometrie) i o fizicd mecanicistd, cu ajutorul careia a incercat
explicarea unitara pe baza legilor mecanicii clasice a tuturor fenomenelor naturii.
Aceste doua realizari tiintifice sunt rezultatul dezvoltarii de catre Descartes a ideii
matematicii universale (lat. - mathesis universalis). Aceasta nu era conceputa de el doar ca
aplicare a aparatului matematic in celelalte domenii ale cunoa terii, ci, cu precadere, ca o reactie
la ceea ce el considera a fi insuficienta rigoare i capacitate inventiva a cunoa terii tiintifice a
epocii sale. Unitatea tiintei este dedusa de Descartes din unitatea inteligentei umane.
Filosofia Descartes marcheaza o schimbare radicala de perspectiva in fundamentarea
procesului cunoaterii. Mintea umana nu mai este conceputa de filosoful rationalist francez ca
fiind subordonata lucrului pe care vrea sa-l cunoasca (a a cum era pentru empirism), ci ea
devine subiect, cea care cunoate i tie cum cunoate. Instrumentele ratiunii cunoscatoare nu
mai sunt imprumutate de el din alta parte, ci ele se dezvaluie ca fiind proprii ratiunii in insu i
exercitiul sau cognitiv. Metoda cartesiana este tocmai exercitarea intelectului de indata ce acesta
s-a eliberat de traditii i prejudecati. Descartes considera ca toti oamenii sunt in mod egal dotati
din punct de vedere al capacitatilor intelectuale, dar ca deosebirile de performante intelectuale
dintre ei s-ar datora modului mai mult sau mai putin corect de aplicare de catre ei a ratiunii in
cercetarea diferitelor probleme pe care le abordeaza. Este semnificativa, in acest sens, afirmatia

64

sa de la inceputul Discursului.: Nu este suficient sa ai spiritul bun, principalul este sa-l aplici
bine".
Problema fundamentala a cunoaterii se reduce pentru Descartes la delimitarea
domeniului ratiunii i la elaborarea unei metode intemeiate pe ratiune. Descartes elimina din
perimetrul cunoaterii tiintifice i filosofice cu pretentii de veridicitate revelatiile credintei i
istoria. Credinta religioasa este considerata de el ca fiind independenta de filosofie, care este
rationala. Credinta tine insa de vointa, nu de intelect. De aceea Dumnezeu ramane, dupa opinia
sa, in afara puterilor filosofiei, intrucat El este infinit i incomprehensibil de catre mintea umana,
fapt stabilit prin dogma. Pentru domeniul sau de aplicatie, filosofia este insa suverana. Idealul
metafizicii lui Descartes este rigoarea matematica. Regulile metodei carteziene sunt expuse pe
larg in Reguli... (21 de reguli) i concentrat in Discurs... (4 reguli). Cele patru reguli ale metodei
formulate de Descartes in Discurs. sunt urmatoarele:
1) Prima regula este de a nu accepta niciodata vreun lucru ca adevarat daca nu l-am
cunoscut in mod evident ca atare; adica de a evita cu grij a graba i prejudecata; i de
a nu include in judecatile mele nimic mai mult decat ceea ce s-ar infati a spiritului
meu atat de clar i de distinct incat sa nu mai am niciun prilej de a ma indoi cu
privire la acel lucru.
2) A doua regula este de a imparti fiecare dintre dificultatile cercetate de mine in atatea
parti cate s-ar putea i cate s-ar cere pentru a le rezolva cat mai bine;
3) A treia de a-mi conduce in ordine gandurile incepand cu obiectele cele mai simple i
mai uor de cunoscut pentru a urca treptat ca pe ni te trepte pana la cunoa terea celor
mai compuse; i presupunand ordine chiar intre cele care nu premerg in mod natural
unele altora.
4) In ultima regula de a face pretutindeni enumerari atat de complete i revizuiri atat de
generale incat sa fiu incredintat ca n-am omis nimic".
Prima reguld a metodei contine intr-o forma concentrata intregul rationalism cartesian.
Nu trebuie sa acceptam in cunoatere decat ceea ce am constatat in ideea unui lucru afirmat.
Ideile prime pe care se intemeiaza intreaga cunoa tere trebuie sa fie clare i distincte. Sunt clare
acele idei care apar in intelectul atent, ideile in care obiectul cunoa terii i facultatea
cunoscatoare - numita de rationaliti intuitie intelectuald - sunt perfect i reciproc adaptate fara
interpunerea niciunui simbol. Acordul dintre ele este intr-atat de exact incat se pare ca nici nu se
pornete de la lucruri exterioare contiintei. Distincte ar fi ideile bine delimitate unele de altele,
adica cele pregnante, cele intre care nu exista zone de interferenta.
Prima reguld a metodei cartesiene este i criteriu al adevdrului stiintei. Toate ideile clare
i distincte sunt adevarate i invers. Clare i distincte, adica precise i bine delimitate unele de
altele, ar fi, dupa opinia lui Descartes, in primul rand, cuno tintele matematice. Intuitia
intelectuald este facultatea prin intermediul careia Descartes considera ca este surprins
nemijlocit un obiect al gandirii actuale, care poate fi, dupa opinia sa, fie un lucru fie o relatie.
Dintre cele patru facultati cognitive cu care Descartes considera ca este dotat omul - intelectul
(ratiunea), imaginatia, simturile i memoria - intelectul are, dupa opinia sa, un regim aparte:
fara indoiala singur intelectul este capabil sa perceapa adevarul".
Descartes nu a analizat insa mecanismul intuitiei intelectuale, ci s-a limitat numai la
afirmarea infailibilitatii sale. Caracterul cel mai pregnant al intuitiei intelectuale cartesiene este
indubitabilitatea absoluta a ideilor clare i distincte. Ulterior Descartes va adauga acestor idei o
noua garantie de autenticitate: caracterul lor innascut (ineismul cartesian).
Metoda cartesiana urmarete sa lege de primele adevaruri certe, furnizate de intuitia
intelectuala, adevarurile care nu mai sunt evidente nemijlocit, datorita complexitatii
cunotintelor respective. Aceasta legare se realizeaza prin deductie. Descartes opune deductiei
silogistice aristotelice, care fusese preluata i de scolastica (pe care el a combatut-o intreaga
viata), deductia matematica. Prin deductie sunt descoperite, dupa opinia sa, adevarurile care nu
mai sunt evidente nemijlocit.

65

Pentru aceasta deductia ar trebui sa parcurga, incepand cu prima veriga, intregul lant care
pornete de la notiunile simple sesizate prin intuitie. Deductia nu difera de intuitie decat prin
faptul ca ea comporta micare i succesiune, ea este, deci, o intuitie continuata, care imprumuta
termenilor ulteriori evidenta care este proprie la inceput numai primului termen.
A doua reguld a metodei recomanda analiza rationala riguroasa, care ne permite sa
identificam in obiectele complexe, confuze i indistincte, elemente clare i bine circumscrise,
adica refacerea drumului deductiei spre o prima intuitie evidenta in prezent.
A treia reguld a metodei cartesiene invoca din nou ordinea in cunoa tere i reafirma
deductia ca intuitie succesiva.
Ultima reguld a metodei se refera la ceea ce Descartes nume te procedeul inductiv i care
se deosebete sensibil de ceea ce empiristul Francis Bacon teoretizase ca metoda inductivd,
adica urcarea" progresiva a cunoaterii de la particular la general. La Descartes inductia este fie
o conditie a deductiei, fie un aspect al ei. Prin ea se intelege mi carea continua, nicaieri
intrerupta, a gandirii, enumerarea suficienta i ordonata a tuturor componentelor problemei
studiate. Pentru a obtine o intuitie simpla atunci cand suntem in fata unei pluralitati de obiecte
trebuie sa facem atatea enumerari pana ne convingem ca n-am omis nimic.
Metoda carteziana are doua trasaturi fundamentale:
1) Caracterul euristic sau analitic. Orice problema trebuie rezolvata prin
descompunerea sa in constituent s sai simpli. Descartes considera, ca i Bacon, ca
metoda sa are meritul de a fi, spre deosebire de deductia silogistica aristotelica, o
metoda euristicd, adica o metoda care permite descoperirea de noi cuno tinte i nu
doar expunerea a ceea ce este deja cunoscut.
2) Caracterul universal. Descartes considera ca metoda sa poate calauzi nu numai
cercetarea tiintifica i pe cea filosofica, ci orice tip de activitate rationala.
3.2. Argumentul cogito
Aplicata in filosofie, prima regula a metodei cartesiene intemeiaza indoiala, intrucat,
datorita multitudinii i varietatii punctelor de vedere acumulate de-a lungul timpului in
cercetarea tuturor problemelor, este dificil sa delimitam cuno tintele adevarate de cele false.
Filosofia din timpul lui Descartes era puternic marcata de scepticismul antic (orientare filosofica
din epocile elenistica i romana ale filosofiei antice care se indoia de posibilitatea cunoa terii
lumii de catre om), datorita incapacitatii sale de delimitare a cuno tintelor adevarate de cele
false. Opunandu-se acestui spirit dizolvant pentru cunoa tere, Descartes i i construie te o
citadela ferma in propriul sau eu, in referirea la sine insu i. El este primul ganditor modern care
a considerat ca tiinta, care incontestabil exista, trebuie sa faca dovada existentei sale ca tiinta,
adica proba certitudinilor sale specializate. De aceea, pentru a accepta o certitudine ca adevarata
ea trebuie trecuta in prealabil prin examenul tuturor indoielilor. Descartes reia toate argumentele
scepticilor, se indoiete de existenta universului fizic, de propriul sau corp, de existenta lui
Dumnezeu, de trecut etc.
El introduce chiar i ipoteza existentei unui agent malefic atotputernic (faimosul malin
genieinvocat in Discurs...), care n-ar avea alta destinatie (i, probabil, nici alta distractie!) decat
de a-l induce in mod sistematic in eroare pe om, facandu-l sa creada ca ceea ce este adevarat este
fals i invers.
Descartes considera ca dintr-un scepticism atat de radical nu decurge nicio absurditate.
El nu este un sceptic, in sensul gnoseologic al acestui termen, ci folose te argumente sceptice ca
mijloace de analiza teoretica. Prin scepticismul sau metodologic el nu urmare te sa demonstreze
imposibilitatea cunoaterii certe, cum procedasera scepticii antici, ci, dimpotriva, sa intemeieze
pe el certitudinea tiintei.
Indoiala totala il conduce pe Descartes la un prim adevar cert: md indoiesc de tot ceea
ce existd, dar de faptul ca md indoiesc nu md mai pot indoi; md indoiesc deci gdndesc, gdndesc
deci exist".

66

Cogito, cum este denumit de istoriografia filosofica acest argument cartesian, este primul
adevar cert i indubitabil pe care se poate intemeia cunoa terea, fiind considerat rezultatul unei
intuitii i nu al unei deductii. Cogito este, dupa convingerea lui Descartes, o intuitie perfect clara
i distincta.
In lucrarea Meditatii metafizice Descartes reia argumentul cogito i apreciaza ca orice
gand, nu numai indoiala, intemeiaza existenta celui care gandete. El respinge interpretarea
deductivista a argumentului cogito (adica faptul ca el ar fi rezultatul unei deductii), sustinand ca
in cadrul acestui argument gandirea i existenta sunt percepute intr-o singura intuitie: a spune ca
am contiinta inseamna a spune totodata ca exist. Aceasta existenta este insa doar o existenta
spirituala. Gandirea i existenta sunt plasate de Descartes in acela i plan de realitate. Din acest
prim adevar gandesc", decurge existenta gandirii ca substanta spirituala.
Descartes opereaza distinctia dintre substanta, pe care o concepe drept existenta
suficienta siei, i calitatile sau atributele substantei.
Intuitia actului gandirii este totodata i intuitia substantei ganditoare, adica a eului.
Indoiala care se incheie cu intuitia eului aparuse i la Aureliu Augustin (354-430). Descartes
intemeiaza pe indoiala nu ideea trinitatii divine, aa cum facuse Augustin, ci ideea substantei
spirituale, al carei unic atribut este gandirea i ideea totalei distinctii a acesteia fata de orice corp
fizic.
In ontologie Descartes este dualist, adica sustine existenta a doua realitati ultime
ireductibile: substanta materiald (lat. res extensa - intinderea") i substanta spirituald (lat. res
cogitans - gandirea"). El intampina insa dificultati in argumentarea distinctiei corp - suflet,
precum i a faptului ca ele sunt autonome. Descartes a acordat prioritate gnoseologiei in raport
cu ontologia, dar n-a considerat ca existenta se reduce la cunoa tere. In explicarea lumii
materiale Descartes considera ca nu intervine spiritul. Din acest punct de vedere, el a elaborat
teoria animalului masind, considerand ca toate formele lumii vii, cu exceptia omului, sunt lipsite
nu numai de contiinta, ci de orice activitate psihica, fiind simple automate biologice.
Filosofia lui Rene Descartes a exercitat o influenta profunda asupra evolutiei filosofiei
occidentale, in primul rand datorita pledoariei sale pentru rigoarea cunoa terii. Din acest punct
de vedere el poate fi considerat daca nu fondatorul, cel putin cel mai important precursor al
criticismului modern.

67

Cursul 10

FILOSOFIA CLASICA GERMANA


Filosofia clasica germana reprezinta o perioada de inflorire a filosofiei germane, cuprinsa intre
sfaritul secolului al XVIII-lea i primele decenii ale secolului al XIX-lea. Principalii sai
reprezentanti sunt:
Immanuel Kant (1724 - 1804)
Johann Gottlieb Fichte (1762 - 1814)
Friedrich Wilhelm Schelling (1775 - 1854)
Georg Wilhelem Friedrich Hegel (1770 - 1831)
Ludwig Feuerbach (1804 - 1872).
Reprezentantii filosofiei clasice germane au contributii remarcabile la constituirea
dialecticii moderne, la fundamentarea teoriei cunoasterii ca disciplina filosofica autonoma, la
stimularea cercetarilor de eticd, esteticd i antropologie filosofica. Ei au exprimat, in plan
teoretic, atat nazuintele cat i ezitarile burgheziei germane, care era mai putin dezvoltata sub
raport economic i politic fata de burghezia engleza i franceza.
In cadrul filosofiei clasice germane se regasesc principalele solutii teoretice propuse
problematicii filosofice fundamentale - de la idealismul obiectiv pdnd la materialism. Astfel,
Kant i Fichte au fost idealiti subiectivi, Schelling i Hegel - ideali ti obiectivi, iar Feuerbach
-materialist i ateist.
IMMANUEL KANT
(1724 - 1804)
Immanuel Kant este fondatorul filosofiei clasice germane i unul dintre cei mai
importanti filosofi ai tuturor timpurilor. Este semnificativ, in acest sens, faptul ca numero i
istorici ai filosofiei impart filosofia epocii moderne in etapaprekantiand i etapapostkantiand,
pentru a semnala importanta esentiala a sistemului filosofic kantian in evolutia filosofiei
moderne.
Prin sistemul sau filosofic Kant a realizat o sinteza a principalelor directii ale evolutiei
filosofiei moderne anterioare - empirismul i rationalismul - iar multe dintre curentele filosofice
contemporane ii au temeiurile in filosofia sa.
1. Repere biografice
Kant s-a nascut in anul 1724 la Konigsberg, fosta capitala a Prusiei Orientale, actualul ora
Kaliningrad din Federatia Rusa, intr-o familie umila. El a fost cel de-al patrulea dintre cei noua
copii ai lui Johann Georg Kant, care era elar, i ai sotiei sale Anna-Regina, nascuta Reuter, i ea
fiica unui elar. Viitorul filosof s-a confruntat in copilarie i tinerete cu mari dificultati materiale.
Avea o constitutie fizica firava, fiind bolnavicios i avand o diformitate fizica. A urmat colegiul
i facultatea de filosofie in oraul natal. Dupa absolvirea facultatii, neavand niciun fel de
venituri, a fost nevoit sa se angajeze pentru cativa ani ca preceptor de familie.
In 1755 Kant a prezentat la Universitatea din Konigsberg lucrarea Despre foc, pe baza
careia obtine titlul de magister" (echivalentul titlului actual de doctor) i la scurt timp lucrarea
Noua explicare a primelor principii ale cunostintei metafizice, pe baza careia este abilitat ca
privat docent, avand dreptul sa predea ore in cadrul Universitatii, fara a fi insa retribuit de catre
Universitate, ci de catre studenti.
Kant ii tinea lectiile in propria casa, in care i i amenajase o sala de studii unde preda
solicitantilor aproape toate disciplinele din planurile de invatamant ale mai multor facultati ale
Universitatii din Konigsberg: logica, matematica, metafizica, mecanica i fizica teoretica,
geografie fizica, antropologie, tiinte naturale, mineralogie, aritmetica, geometrie, trigonometrie,

68

etica, drept, teologie etc., i, evident, discipline filosofice. Competentele sale erau intr-adevar
remarcabile, dar trebuie sa tinem cont i de faptul ca in epoca sa disciplinele enumerate erau
incomparabil mai putin dezvoltate decat in prezent.
In 1770, dupa 15 ani de activitate didactica in calitate de privat docent, la varsta de 46 de
ani, Kant ocupa Catedra de Logica i Metafizica a Universitatii din Konigsberg. A fost ales apoi,
de cateva ori, decan al Facultatii de Filosofie i rector al Universitatii din Konigsberg, functii pe
care le-a indeplinit cu contiinciozitate, dar fara prea mare placere.
Kant murit in anul 1804 la Konigsberg, ora pe care nu l-a parasit niciodata intreaga
viata. Si-a rationalizat viata in cele mai mici detalii, subordonand-o idealului creatiei teoretice.
Viata sa liniara i plata a alimentat o bogata i savuroasa anecdotica. Pe mormantul sau a fost
gravat ca epitaf propozitia cu care incepe capitolul concluziv al lucrarii sale Critica ratiunii
practice, care sintetizeaza nu doar idealul sau de viata, ci i evolutia creatiei sale teoretice:
Doua lucruri umplu sufletul cu mereu noua i crescanda admiratie i veneratie, cu cat mai des i
mai staruitor gandirea se ocupa de ele: cerul instelat deasupra mea i legea morala in mine".
2. Evolutia creatiei kantiene
In mod conventional, dar in acord cu centrul de greutate a preocuparilor sale, creatia
teoretica a lui Kant este impartita in doua etape:
etapa precriticistd - intre anii 1746 - 1770;
etapa criticistd - intre anii 1770 - 1804.
Kant i-a numit conceptia filosofica criticism, intrucat in ea i-a propus sa realizeze o
critica rationala a cunoaterii, dar nu atat in privinta continutului, adica a cuno tintelor
acumulate in domeniile pe care el le-a abordat in sistemul sau filosofic, cat a facultatilor de
cunoatere cu ajutorul carora au fost dobandite cuno tintele respective. Este semnificativ, in
acest sens, i faptul ca lucrarile sale fundamentale de filosofie sunt intitulate Critici. Filosofia sa
mai este denumita i idealism transcendental sau apriorism.
1. Etapa precriticista
Etapa precriticista a creatiei kantiene reflecta, prin varietatea preocuparilor teoretice,
problematica complexd a epocii iluministe, aspiratiile generoase ale tanarului filosof german
spre libertate, progres social i tiintific. Lucrarile scrise de Kant in aceasta perioada sunt
dominate de critica rationalismului dogmatic, de tentativa de valorificare a rolului experientei in
cunoastere, precum i de preocuparea de elaborare a unei metode filosofice riguroase.
In aceasta etapa a creatiei kantiene, locul central il ocupa nu lucrarile de filosofie, ci cele
cu caracter stiintific, cu mentiunea ca formatia sa de filosof este evidenta in examinarea tuturor
problemelor abordate. Impresioneaza, in mod deosebit, varietatea preocuparilor sale tiintifice i
rigoarea demersurilor intreprinse. Cele mai importante lucrari ale acestei etape sunt:
1746 - Idei despre adevdrata evaluare a fortelor vii - lucrare de fizica;
1755 - Istoria universald a naturii si teoria cerului - lucrare de cosmogonie, care se
va bucura mai tarziu de mare autoritate in cercurile tiintifice, fiind cel dintdi model
cosmogonic evolutionist al epocii moderne, cunoscut sub denumirea de ipoteza
cosmogonicd Kant - Laplace". Datorita noutatii ipotezei cosmogonice formulate de
Kant, lucrarea sa va ramane multa vreme necunoscuta, nefiind cunoscuta nici macar
de catre savantul i filosoful francez P.-S. Laplace, care va formula, in mod
independent, in 1796 o ipoteza similara in lucrarea Expunere a sistemului lumii.
1755 - Noua explicare a primelor principii ale cunostintei metafizice - lucrare pe
baza careia Kant a fost abilitat ca privat docent. Aici sunt formulate cateva dintre
ideile care vor fi dezvoltate ulterior in Critica ratiunii pure;
1756 - Despre cauzele cutremurelor de pdmdnt;
1756 - Noi observatii pentru interpretarea teoriei vdnturilor;

69

1759 - Cdteva consideratii asupra optimismului ;


1763 - Incercare de introducere a notiunii de multime negativd in filosofie;
1764 - Eseu asupra bolilor de cap;
1768 - Despre primul fundament al diferentei dintre regiunile spatiului.

2. Etapa criticista
Etapa criticista este etapa in care Kant i-a elaborat sistemulfilosofic. Cele mai
importante lucrari ale acestei etape sunt urmatoarele:
1781 - Critica ratiunii pure - reprezinta baza intregului sistem filosofic kantian. Este
o lucrare de gnoseologie, in care Kant elaboreaza sistemul conceptual i metoda pe
care le va utiliza in intregul sau sistem filosofic. Este o lucrare de dificultate notorie,
care nu a fost inteleasa de cercurile filosofice ale timpului.
1783 - Prolegomene la orice metafizicd viitoare care se va putea tnfdti a ca stiintd
-este o versiune prescurtata i simplificata a Criticii ratiunii pure;
1785 - Intemeierea metafizicii moravurilor - lucrare de etica ;
1786 - Ipoteze asupra originii istoriei;
1787 - Critica ratiunii pure - editia a II-a;
1788 - Critica ratiunii practice - lucrarea fundamentala de etica a lui Kant;
1790 - Critica facultdtii de judecare - lucrare in care Kant ii expune doctrina
estetica i teoria asupra finalitatii naturii;
1793 - Religia tn limitele ratiunii - lucrare de teologie naturala;
1794 - Sfdrsitul tuturor lucrurilor;
1797 - Metafizica moravurilor;
1798 - Antropologia din punct de vedere pragmatic;
1800 - Lectii de logicd;
1802 - Lectii de geografie fizicd;
1803 - Lectii de pedagogie.
3. Sistemul filosofic
Kant a elaborat unul dintre cele mai ample i mai inchegate sisteme filosofice din
intreaga istorie a filosofiei universale. Principalele componente ale acestui sistem sunt:
gnoseologia
etica
estetica
3.1. Gnoseologia
Gnoseologia lui Kant, adica teoria sa asupra cunoa terii, este expusa in lucrarile Critica
ratiunii pure (1781) i Prolegomene la orice metafizicd viitoare care se va putea tnfdti a drept
stiintd (1783).
Cea mai importanta realizare a lui Kant in gnoseologie este sinteza originald a
empirismului si rationalismului.
Ca i empiristii, el considera ca punctul de plecare al cunoa terii este experienta, adica
informatiile care ne parvin pe calea simturilor de la realitate. Spre deosebire de empiri ti, el
considera insa ca nu intreaga cunoatere provine din experienta. Experienta nu furnizeaza decat
materia cunoasterii, in timp ce forma ei provine de la facultatea umana de cunoa tere.
Ca i rationalistii, Kant sustine ca facultatea umana de cunoatere este creatoare de
cunotinte i nu doar inregistratoare de informatii senzoriale, dar, spre deosebire de ei, el
respinge existenta ideilor innascute.

70

Facultatea umand de cunoastere este cea care organizeaza informatia care ne parvine de
la realitate pe calea simturilor conform unor tipare proprii. Kant considera ca orice cunotinta
este alcatuita din doua componente indisolubil legate:
impresiile care ne parvin de la realitate pe calea simturilor, care reprezinta materia sau
continutul cunotintei (componenta empirista a gnoseologiei kantiene);
adaosul subiectiv pus in cunotinta de facultatea umana de cunoa tere, adaos care
confera forma cunotintei (componenta rationalista a gnoseologiei kantiene).
Termeni kantieni fundamentali, indispensabili pentru intelegerea sistemului sau
filosofic:
A priori - ceea ce exista in cunotinta independent de experienta (adica independent de
informatiile perceptive), deci, ceea tine de aportul facultatii umane de cunoa tere. Kant
mai denumete uneori i transcendental ceea ce este a priori" in cunoatere.
A posteriori - acea componenta a cunotintei care provine din experienta, adica ceea ce
este obtinut cu ajutorul simturilor.
Kant mai propune i distinctia dintre lucru tn sine (noumen") i lucru pentru noi
(fenomen").
Noumenul reprezinta modul in care exista lumea in sine", adica independent de
existenta i de activitatea de cunoatere a omului;
fenomenul reprezinta lumea aa cum ii apare omului in procesul cunoa terii, adica in
urma organizarii i prelucrarii informatiilor perceptive de catre structurile cognitive ale
subiectului. Kant considera ca noumenul" este incognoscibil, ajungand la concluzii
agnostice. Agnosticismul lui Kant consta in faptul ca, dupa opinia lui, omul nu poate
cunoate noumenul, adica modul in care este lumea independent de activitatea sa de
cunoatere, ci numai fenomenul, adica modul in care ii apare lui lumea in urma
prelucrarii impresiilor perceptive de catre facultatea sa de cunoa tere.
Structura cunostintei la Kant:

Materia

Forma

CUNOSTINTA = Impresii de la obiecte + Adaos subiectiv


Componenta empirista Componenta rationalista
( a posteriori)
( a priori)

Intuitii a priori ale


sensibilitdtii:
1 - spatiu
2 - timp
Categoriile intelectului
grupate dupa:
1 - cantitate
2 - calitate
3 - relatie
4 - modalitate

Ideile ratiunii:
1 - esenta sufletului
2 - natura materiei
3 - cauza prima a lumii

Intuitiile a priori ale sensibilitdtii sunt un fel de tipare a priori ale facultatii umane de
cunoatere, care organizeaza impresiile ce ne parvin de la obiecte pe calea simturilor. Ele

71

sunt reprezentate de spatiu i timp. Se impune observatia ca, spre deosebire de


majoritatea filosofilor, care au considerat ca spatiul i timpul sunt caracteristici ale
realitdtii obiective, Kant le considera subiective, adica forme ale facultatii umane de
cunoatere care organizeaza spatio-temporal experienta sensibila.
Categoriile intelectului reprezinta un sistem de concepte sau cupluri de concepte a priori
cu ajutorul carora informatiile senzoriale sunt organizate teoretic. Ele sunt structurate
dupa patru criterii, fiecaruia corespunzandu-i cate trei categorii sau cupluri de categorii,
dupa cum urmeaza:
1 - dupd cantitate:
unitate
pluralitate
totalitate
2 - dupd calitate:
realitate
negatie
limitatie
3 - dupd relatie:
substanta i accident
cauza i efect
reciprocitate
4 - dupd modalitate:
posibilitate i imposibilitate
existenta i nonexistenta
necesitate i contingenta
Ideile ratiunii - sunt in numar de trei, i anume:
1 - esenta sufletului - idee psihologica
2 - natura materiei - idee cosmologica
3 - cauza prima a lumii (Dumnezeu) - idee teologica.
Kant considera ca materia cunoaterii nu dispune de necesitate i universalitate, care sunt
atributele fundamentale ale cunotintei tiintifice (teoretice). Informatiile senzoriale au caracter
particular i accidental. Necesitatea i universalitatea, adica obiectivitatea cunoasterii, ii sunt
conferite de catre forma subiectiva a cuno tintei, adica de ceea ce in schema de mai sus am
numit adaosul subiectiv" al cunotintei.
Kant considera ca exista probleme care depa esc capacitatea umana de cunoa tere, pe
care le numete antinomiile ratiunii pure". Orice tentativa a ratiunii de a depai aceste limite
conduce la contradictii, adica face posibila fundamentarea la fel de riguroasa atat a tezei cat i a
antitezei.
Cele patru antinomii ale ratiunii pure identificate de Kant sunt :
1. Teza - Lumea este finita"; Antiteza
- Lumea este infinita".
2. Teza - Fiecare substanta complexa este constituita din parti simple";
Antiteza - Nu exista nimic simplu, ci totul este compus".
3. Teza - In lume exista libertate";
Antiteza - In lume nu exista libertate, ci numai determinism".
4. Teza - Exista o cauza primordiala a lumii, adica Dumnezeu"; Antiteza
- Nu exista o cauza primordiala a lumii, adica Dumnezeu".
3.2. Etica

72

Etica lui Kant s-a impus prin ideea de factura iluminista a autonomiei morale a omului, a
independentei moralei nu numai de religie, ci i de orice activitate sau circumstanta
extrasubiectiva.
In lucrarile Intemeierea metafizicii moravurilor (1785) i Critica ratiunii practice (1788),
Kant surprinde elementul de mare valoare al specificului eticului in raport cu teoreticul, juridicul
i esteticul, punand problema fundamentdrii rationale a eticii. Kant impinge insa autonomia
eticului pana la izolarea acestuia de cunoa terea i de actiunea umana, ajungand la ,/igorismul
etic", ce atesta adeziunea sa la teza caracterului etern, absolut al normelor morale. El este extrem
de sever in judecarea conduitei morale a omului, considerand ca promovarea binelui trebuie sa
devina pentru individ un scop in sine.
Principiul fundamental al eticii kantiene este formulat sub forma imperativului
categoric: actioneazd numai conform acelei maxime prin care sdpoti vrea totodatd ca ea sd
devind o lege universald". Imperativul categoric" este, dupa Kant, o lege morala inerenta
ratiunii umane, avand caracter a priori, deoarece este independent de orice interese empirice ale
omului. El este numit categoric" pentru a fi deosebit de alte imperative, numite de Kant
ipotetice", care au in vedere scopuri practice i le sunt subordonate ca mijloace in vederea
atingerii scopurilor respective (de exemplu: daca vrei sa porne ti calculatorul, apasa pe butonul
pe care scrie start"). Kant a dat i o alta formulare imperativului categoric", potrivit careia:
omul trebuie considerat intotdeauna ca scop si niciodatd numai ca mijloc", formulare ce
exprima tendintele umaniste i iluministe ale moralei sale.
3.3. Estetica
Estetica lui Kant, expusa in Critica facultdtii de judecare (1790), analizeaza specificul
esteticului in raport cu cunoaterea teoretico- tiintifica i cu eticul, formand principiile esteticii
filosofice, care au exercitat o puternica influenta asupra evolutiei esteticii moderne.
Formalismul estetic al lui Kant, care a definit intr-o prima instanta frumusetea ca
finalitate fdrd scop" (frumusetea artistica este o valoare autotelica, adica i i are scopul in ea
insai), idee absolutizata apoi de catre autonomi ti i formali ti, depa e te, in general, limitele
intelegerii pur formale a artei.
Estetica lui Kant, incercand sa gaseasca temeiurile universalitatii i necesitatii ,judecdtii
de gust" (cum numete el judecata estetica), a urmarit sa intemeieze o logica a frumosului" care
dobandete, astfel, caracter normativ. Aceasta inseamna ca, dupa Kant, estetica n-ar trebui sa se
limiteze sa descrie frumosul, ci ar trebui sa i prescrie ce trebuie sd fie creatia i contemplarea
frumosului.
Gustul este, pentru Kant, un sentiment subiectiv, determinat de contemplatia frumusetii:
judecata de gust este o judecata dezinteresata (adica independenta nu numai de orice interes
practic, ci i de morala i de cunoaterea tiintifica) i universala; ea are, de asemenea, finalitate
i necesitate subiectiva i formala. La randul sau, frumusetea se divide in frumusete libera i
frumusete aderenta. In frumusetea libera j udecata estetica este pura, in timp ce in cea aderenta
(de exemplu, frumusetea unui tablou) placerea este legata de ideea unui scop; prin urmare aici
judecata teleologica (judecata care are in vedere un anumit scop) apare impreuna cu cea estetica.
Alaturi de infatiarea analiticii frumosului", intalnim in Critica facultdtii de judecare i
analitica sublimului". Referindu-se la problematica sublimului, Kant definete sublimul ca acel
sentiment de maretie infinita care genereaza in om un fel de atitudine mistica: pe de-o parte,
insatisfactia fata de incapacitatea imaginatiei noastre sensibile de cuprindere a grandorii
spectacolului natural care ni se ofera; pe de alta parte, sublimul determina placere deoarece
grandoarea suscita in noi sentimentul destinatiei suprasensibile a facultatilor noastre. Aceasta
destinatie" este cea care permite intelegerea faptului ca facultatea constitutiva a sublimului nu
este sensibilitatea i intelectul in joc liber", ci relatia dintre imaginatie i ratiune. Sublimul
dobandete, astfel, o mobilitate i un dramatism care nu sunt specifice frumosului. De asemenea,

73

tot in cadrul analiticii sublimului, Kant abordeaza problema frumusetii artistice i pe cea a
geniului. Acesta este definit ca talentul natural care impune regula in arta, realizand astfel in sine
i in actele sale o colaborare intre arta i natura. Dar geniul este caracterizat i ca facultatea de
infatiare a ideilor estetice"; aceste idei sunt oglindiri ale ideilor ratiunii cercetate in Critica
ratiunii pure i care sunt intelese ca reprezentari ale imaginatiei ce permit sa se gandeasca, fara
insa ca vreun concept oarecare sa le poata fi ata at. Ideea estetica indica, deci, dispozitia
morala" ce strabate estetica lui Kant. Dar ea demonstreaza i faptul ca perspectivele
contemplativa i productiva ale geniului pot sa se intalneasca prin intermediul unei asimilari a
naturii i a artei. Ambele sunt, in fond, producatoare spontane de forme i poseda o finalitate
interna. Arta va fi, deci, frumoasa pentru Kant atunci cand, de i suntem con tienti de faptul ca
avem in fata un produs al activitatii umane, il privim ca i cand el ar fi natural. Pe aceste baze
Kant construiete un sistem" al artelor frumoase, organizat in jurul distinctiei dintre artele
cuvantului, spatiului i jocului armonios al senzatiilor.

74

Cursul 11

FILOSOFIA IRATIONALISTA A SECOLULUI AL XIX-LEA


Pe parcursul secolului al XIX-lea in cultura occidentala s-a manifestat o puternicd reactie
irationalistd, ca expresie a efortului de depaire a limitelor rationalismului modern. Filosofii
integrati in aceasta orientare au incercat sa recupereze i alte facultati umane, care fusesera
ignorate sau, pur i simplu, negate de rationalismul exclusivist.
Intreaga traditie rationalista moderna, incepand cu Descartes i incheind cu Hegel, a
abordat omul exclusiv ca fiintd rationald, desconsiderand celelalte facultati ce caracterizeaza
conditia umana. Pentru a recupera filosofic i a impune ca facultati umane prioritare vointa,
afectivitatea, intuitia etc., o serie de filosofi din secolul al XIX-lea au considerat necesar sa
combata vehement exclusivismul rationalist modern. Atacurile lor au fost orientate, in special,
asupra rationalismului hegelian, care reprezinta incununarea traditiei rationaliste moderne. Chiar
daca atacurile lor au fost, de multe ori, excesive, ele au contribuit la reconsiderarea rolului
ratiunii i a raporturilor sale cu celelalte facultati umane.
Cei mai importanti filosofi integrati in mi carea irationalista a secolului al XIX-lea au fost
Arthur Schopenhauer, Soren Kierkegaard i Friedrich Nietzsche.
1. ARTHUR SCHOPENHAUER
(1788-1860)
1.1. Repere biografice
Arthur Schopenhauer s-a nascut in Prusia Orientala, la Danzig, actualul ora Gdansk din
Polonia (aflata pe atunci in componenta Prusiei), in anul 1788, intr-o familie de comercianti
bogati. De tanar a calatorit prin intreaga Europa, insotindu- i tatal, care dorea sa-l pregateasca
pentru o cariera de om de afaceri, intr-o serie de calatorii de afaceri i facandu- i studiile
preuniversitare in Anglia i Franta. Dupa moartea tatalui sau, in 1805, viitorul filosof s-a stabilit
la Weimar cu mama sa, care, fiind o scriitoare cu oarecare notorietate in epoca, l-a introdus in
viata culturala a oraului lui Goethe. Aici aprofundeaza studiul clasicilor greci i latini i incepe
studiul filosofiei orientale, Schopenhauer fiind unul dintre primii filosofi occidentali care au
atras atentia asupra valorii i profunzimii spiritualitatii orientale. Temperament rebel, el traie te
in aceasta etapa a vietii mai mult izolat, neatragandu-l viata mondena. Studiaza apoi cativa ani
medicina la Universitatea din Gottingen, dar ii da in curand seama ca nu aceasta era vocatia sa.
In anul 1811 se transfera la Universitatea din Berlin, de data aceasta la Facultatea de
filosofie, unde urmarete cursurile lui Johann Gottlieb Fichte (1762 - 1814), unul dintre
reprezentantii filosofiei clasice germane, care l-au dezamagit datorita pregnantului lor timbru
rationalist. In 1813 absolva la Jena studiile filosofice cu o teza intitulata Cele patru rdddcini ale
principiului ratiunii suficiente, in care a facut o analiza pertinenta a filosofiei kantiene.
Se stabilete apoi pentru un timp la Dresda, unde lucreaza la opera sa capitala Lumea ca
vointd si reprezentare, publicata in 1818, dar complet ignorata de catre critica filosofica i
culturala germana a epocii. In 1820 ii sustine la Berlin docenta in filosofie i tot aici i i incepe
cariera de profesor universitar. Lipsa de succes l-a determinat insa sa paraseasca dupa cativa ani
invatamantul universitar, fata de care va manifesta pentru tot restul vietii un profund dispret.
Calatorete apoi prin Europa i, dupa 1833, se stabile te definitiv la Frankfurt. Succesul ii vine
pe neateptate in 1851, dupa publicarea lucrarii Parerga si Paralipomena (Omisiuni si addugiri).
Schopenhauer a murit la Frankfurt in anul 1860. Lucrarile fundamentale ale lui Schopenhauer
sunt:
Lumea ca vointd si reprezentare, 1819;
Despre libertatea vointei, 1839;
Fundamentele moralei, 1840;
Parerga si paralipomena (Omisiuni si addugiri), 1851.

75

1.2. Conceptia filosofica


Arthur Schopenhauer este considerat unul dintre precursorii existentialismului, unul
dintre cele mai influente curente filosofice ale secolului al XX-lea. Friedrich Nietzsche, chiar
daca avut mari rezerve fata de filosofia sa, s-a considerat discipolul lui Schopenhauer, iar
estetica muzicala a lui Richard Wagner ii este profund indatorata. Numero i alti ganditori i
artiti ai secolelor al XIX-lea i al XX-lea au fost influentati de filosofia sa sau s-au declarat
admiratori ai ei (Giacomo Leopardi, Mihai Eminescu, Thomas Mann, Emil Cioran, Ludwig
Wittgenstein etc.). Unele teze fundamentale ale psihanalizei lui Sigmund Freud sunt prelucrari
ale unor teme i motive abordate pentru prima data de catre Schopenhauer. Aceasta ampla
influenta pe care a exercitat-o i pretuirea de el care s-a bucurat in posteritate se datoreaza, in
primul rand, faptului ca el este considerat de intreaga exegeza filosofica fondatorul
pesimismului filosofic modern. Este semnificativ, in acest sens, faptul ca Schopenhauer i-a pus
intreaga creatie sub semnul dilemei lui Hamlet: a fi sau a nu fi.
Principalele surse teoretice ale filosofiei lui Schopenhauer sunt:
filosofia indiand. Schopenhauer este unul dintre primii ganditori occidentali care au
sesizat valoarea spiritualitatii orientale i au incercat sa o valorifice in propria lor creatie.
El a imprumutat din religia i din filosofia indiana, in primul rand din budism, tema
suferintei, motivul vesnicei retntoarceri, precum i conceptul de Nirvana. Schopenhauer
apreciaza ca eliberarea omului de suferinta care-i marcheaza conditia se realizeaza prin
Nirvana, conceputa ca un taram suprasensibil, transcendent, in care contradictiile care
genereaza suferinta se armonizeaza prin integrarea spiritului individual in spiritul cosmic.
filosofia lui Platon. Dupa Schopenhauer contemplatia estetica, in primul rand muzica,
permit accesul spiritului individual la lumea platoniciana a Ideilor, ceea ce are drept efect
atenuarea temporara a suferintei.
filosofia lui Kant. Kant este singurul mare filosof modern pe care Schopenhauer il
pretuiete, chiar daca are i serioase rezerve fata de filosofia sa. Schopenhauer i i
insuete distinctia instituita de Kant intre lucru tn sine sau noumen i lucru pentru noi
saufenomen i face din ea adevdratul nucleu al conceptiei sale filosofice. Spatiul, timpul
i cauzalitatea sunt pentru Schopenhauer, ca i pentru Kant, proprietati exclusive ale
subiectului cunoscator i nu determinatii ale realitatii obiective. Eroarea de neiertat a lui
Kant i se pare a fi lui Schopenhauer faptul ca a identificat lucru in sine cu realitatea
obiectiva, pe care, dei a considerat-o a fi in sine incognoscibila, totu i i-a recunoscut
existenta de sine statatoare.
Schopenhauer va identifica lucru in sine kantian cu Vointa, considerata de el principiul
metafizic al tntregului Univers, de la materia anorganica pana la actele omului. Viziunea
schopenhaueriana asupra Universului este unapronuntatantropomorfd, adica el ridica o facultate
umana, vointa, la rangul de principiul fundamental al Universului. Chiar daca Schopenhauer
atrage atentia ca Vointa (ca principiu al lumii) nu trebuie confundata ca vointa umand, este
evident faptul ca cea dintai este conceputa dupa modelul celei de-a doua. El afirma, de altfel, ca
vointa umana ar fi o expresie a Vointei cosmice.
Lumea accesibila simturilor umane nu este, pentru Schopenhauer, decat iluzie, aparentd,
vis sau, dupa cum spune el insui, ,feprezentare". El are meritul de a fi introdus in cultura
occidentala motivul vietii ca vis, care va fi preluat i prelucrat apoi de numero i arti ti i filosofi.
Propozitia cu care incepe Lumea ca vointd si reprezentare este semnificativa in acest sens:
lumea este reprezentarea mea". Din acest punct de vedere conceptia sa filosofica este, ca i cea
a lui Kant, idealist-subiectiva.
Schopenhauer a convertit rationalismul kantian intr-un irationalism voluntarist cu accente
pesimiste. El afirma ca: nascandu-se, omul a ratat unica ansa pe care a avut-o vreodata:
nefiinta". Pesimismul sau se intemeiaza pe rationamentul:
A trai inseamna a voi A
voi inseamna a suferi A
trai inseamna a suferi

76

Schopenhauer sustine ca lumea este guvernata de principiul homo homini lupus (omul
este lup pentru om" - dicton al autorului de comedii latin Plaut introdus in filosofia moderna de
catre filosoful empirist englez Thomas Hobbes pentru a sugera egoismul funciar al omului) i ca
tn orice individ se ascunde un Nero potential (aluzie la imparatul roman dement, care a ingrozit
lumea prin cruzimea sa). Pesimismul il conduce pe Schopenhauer la accente egoiste, afirmand
ca individul vrea totul pentru sine. Intrucat toti oamenii sunt la fel de egoiti, toti sunt la fel de
nefericiti. Schopenhauer a relativizat deosebirea dintre saracie i bogatie, sustinand ca bogatia
nu ofera decat o fericire iluzorie: cel ce n-are deloc este la fel de nemultumit i de frustrat ca i
cel ce n-are mai mult".
In lucrarea Viata, amorul, moartea el afirma ca nici macar iubirea nu este in masura sa-i
elibereze pe oameni de suferinta. Iubirea nu este, dupa opinia sa, o idealitate dezinteresata, a a
cum a considerat-o o indelungata traditie filosofica i literara, ci doar expresia instinctului de
perpetuare a speciei. In multe dintre demersurile lui Schopenhauer se resimt certe influente
biologist-evolutioniste, care erau curente in epoca sa, evolutionismul darwinist fiind o adevarata
moda intelectuala. El afirma, invocand motive mitologice, ca orice barbat e un Tezeu, gata
oricand sa o paraseasca pe Ariadna, iar orice femeie e o Dalila, gata oricand sa-l tradeze pe
Samson. Dragostea oamenilor de viata ascunde, in fond, teama lor de moarte.
In conceptia lui Schopenhauer i-au facut loc i pronuntate accente misogine: femeia este
un animal cu par lung i idei scurte" etc.
2. FRIEDRICH W. NIETZSCHE
(1844-1900)
2.1. Repere biografice
Friedrich Wilhelm Nietzsche, fiul unui pastor protestant, s-a nascut in anul 1844 la
Rochen, langa Lutzen in Germania Orientala. De timpuriu el s-a confruntat cu problema
credintei in Dumnezeu, fiind inclinat spre ateism. Geniu precoce, dupa studii stralucite de
filologie clasica i de filosofie la Universitatile din Bonn i Leipzig, la numai 24 de ani i s-a
oferit catedra de limba i literatura greaca de la Universitatea din Basel (in actuala Elvetie).
Dupa cativa ani, din motive de sanatate, a fost nevoit sa- i intrerupa cariera didactica pentru ca
apoi s-o abandoneze definitiv. Incepand din 1879 a trait din pensia asigurata de Universitatea din
Basel in diferite statiuni din sudul Frantei, nordul Italiei i din Elvetia.
In aceti ani a dus o viata solitara lucrand neobosit, in ciuda sanatatii ubrede, inconjurat de
putin prieteni. Unii dintre acetia, precum au fost compozitorul german R. Wagner i sotia
acestuia Cosima (fiica compozitorului maghiar Franz List), cu care a stabilit legaturi stranse inca
din tinerete, vor influenta profund primele sale lucrari. Cu Wagner va ajunge insa curand la o
ruptura grava i definitiva. Daca in tinerete i-a dedicat lucrarea de debut Nasterea tragediei din
spiritul muzicii, in ultimi ani de luciditate a scris lucrarea Cazul Wagner, in care il acuza pe
Wagner ca ar fi falsificat muzica". Afirma ca muzica lui Wagner este primej dioasa ca o
boala", opunandu-i, in mod surprinzator in raport cu rafinamentul gustului sau muzical, muzica
compozitorului francez Georges Biset.
In ianuarie 1889, aflandu-se la Torino, Nietzsche a avut o criza grava de nebunie din care
nu i-a mai revenit. A murit la Weimar in 1900, fiind ingrijit in ultimii ani de viata de sora sa.
In primele decenii ale secolului al XX-lea o parte a culturii europene de dreapta a utilizat
lucrarea lui Nietzsche Vointa de putere pentru legitimarea ideologiei fasciste i naziste. Publicata
in 1906, aceasta lucrare este in realitate rezultatul manipularii fragmentelor manuscrise ramase
de la filosof de catre sora sa Elisabeth Forster Nietzsche, care l-a ingrij it in ultimul deceniu de
viata i a incercat sa faca din fratele sau un teoretician al nationalismului german i al
nazismului.

77

Cercetarile ulterioare au demonstrat ca aceasta carte, care a servit drept suport teoretic al
ascensiunii fascismului, este in realitate o mistificare, de i in opera filosofului se gasesc destule
aprecieri care au putut fi valorificate din perspectiva ideologiei fasciste.

78

Cele mai importante lucrari ale lui Nietzsche sunt:


Nasterea tragediei din spiritul muzicii(1872), lucrare in care el elaboreaza doua concepte
care vor face cariera in evolutiile ulterioare ale esteticii i filosofiei culturii i anume
conceptele de apolinic i dionisiac;
Consideratii inoportune (1873-1876);
Omenesc, prea omenesc (1878);
Stiinta veseld (18 82);
Asa grdit-a Zarathustra (1883-1885), lucrare considerata capodopera lui Nietzsche;
Dincolo de bine si de rdu (1886), prin care se afirma ca fondator al amoralismului
contemporan;
Genealogia moralei (1887);
Ecce homo (1888);
Anticristul (1888), care este probabil cea mai violenta critica a religiei cre tine care a fost
formulata vreodata;
Cazul Wagner (1888).

2.2. Conceptia filosofica


Poemul filosofic Asa grdit-a Zarathustra concentreaza intreaga filosofie a lui Nietzsche.
Aceasta lucrare nu este o scriere tipica de filosofie, ci o opera in care se suprapun perspective
teoretice, artistice, mitice etc. asupra realitatii, vietii sociale i existentei umane, ceea ce ridica
serioase dificultati de decelare a fondului sau ideatic. Despre aceasta carte autorul sau scria,
deloc modest: am dat umanitatii cea mai profunda carte pe care o are; tiu ca nu exista nimeni
care sa poata crea ceva asemanator", i o numea a 5-a Evanghelie", scriere filosofica, poem,
carte sfanta, simfonie, tragedie etc., dar ea a sfar it prin a servi la legitimarea teoretica a
fascismului.
Nietzsche atribuie viziunea propusa in aceasta lucrare zeului persan Zarathustra sau, cum
ii spuneau grecii, Zoroastru, reformatorul religiei iraniene antice i fondatorul Castei Magilor
Samani.
Prin aceasta lucrare i prin Dincolo de bine si de rdu Nietzsche s-a afirmat ca fondator al
amoralismului contemporan. In ea i mai ales in Anticristul, el a facut o critica violenta a religiei
cretine, pe care, alaturi de filosofia lui Platon, o considera raspunzatoare de decaderea
umanitatii. Nietzsche afirma ca Dumnezeul cre tin este o divinitate bolnava, parasita de toti, de
ultimul schivnic i de ultimul papa".
Prin dictonul Dumnezeu a murit", formulat in Asa grdit-a Zarathustra, Nietzsche anunta
devalorizarea valorilor traditionale ale culturii occidentale, printre care valorile religiei cre tine
au avut un rol esential. El se pronunta pentru revalorizarea tuturor valorilor" i pentru revenirea
culturii occidentale la izvoarele sale precre tine.
In poemul filosofic Asa grdit-a Zarathustra, Nietzsche formuleaza i mitul supraomului:
Ce este maimuta fata de om? O bataie de joc i o dureroasa ru ine. Tot a a va fi i omul pentru
supraom: o bataie de joc i o dureroasa ruine". Prin acest mit Nietzsche incearca sa reinvie
valorile vitalitatii, ale fortei fizice, care au fost desconsiderate de catre cre tinism. El nu este insa
un ateu in sensul propriu al termenului, intrucat el critica religia cre tina de la dreapta pentru a
extrage concluzii proaristocratice, menite sa legitimeze elita, superioritatea supraomului asupra
turmei", cum numete el oamenii de rand.
Nietzsche sustine ca la inceputurile umanitatii ar fi dominat o aristocratie cutezatoare i
salbatica, violenta i cruda, care era amorala; binele era propria sa vointa de putere, care era
impusa oamenilor de rand prin forta. Ridicarea paturilor de jos, a turmei", a pus insa capat
dominatiei acestei aristocratii. S-a inventat morala in care binele este tot ceea ce serve te
conservarii vulgului: mila, solidaritatea, compasiunea, legalitatea, etc. In locul dreptului fortei a
fost instituita forta dreptului. Acest proces a fost sustinut i incurajat de cre tinism. Nu este

79

intamplator faptul ca aceasta religie a fost imbrati ata, mai intai, de sclavii Imperiului Roman.
Ea fost de la inceput o religie a turmei, a celor multi, ignoranti i incapabili sa se conduca
singuri. Timp de 2000 de ani cretinismul a incovoiat i ofilit cu morala sa altruista vitalitatea
incendiara a celor puternici. Dictonului cre tin iube te-ti aproapele", Nietzsche ii opune
dictonul nu-ti cruta aproapele".
Intiintand plebea" de moartea lui Dumnezeu Zarathustra o previne amenintator ca i-a
pierit reazemul, ca slabiciunile i nimicnicia ei au ramas fara carja comoda de altadata. Aceasta
carja" ar fi, dupa opinia lui Nietzsche, religia cre tina. El rastoarna raportul stabilit de Platon i
de cretinism intre trup i suflet, raport conform caruia trupul cu pasiunile lui este du manul
sufletului.
Zarathustra afirma ca, dimpotriva, sufletul, pervertit de interdictiile moralei cre tine, este
dumanul trupului: e timpul sa terminam cu sufletul i sa fortificam trupul pentru haosul ce va
urma". Supraomul se va nate din haos. Haosul e marea regenerare a firii, este vatra creatiei.
Zarathustra substituie vointei de fericire a oamenilor vointa de putere a supraomului.
In acest context el propune motivul celor trei metamorfoze ale spiritului: camila, leul i
copilul. Cdmila este ipostaza cea mai de jos a spiritului, caracterizata prin supunere absoluta
vecina cu autonegarea; ea este cu atat mai satisfacuta cu cat povara pe care o poarta este mai
mare. Leul reprezinta negarea camilei. El se razvrate te impotriva marelui balaur", cum
denumete el toate formele de autoritate care incatu eaza individul. Etapa leului inseamna vitej
ie i eliberare, dar nu i creatie; de aceea leul se preschimba in copil, care reprezinta o generoasa
promisiune facuta viitorului.
Dintre valorile civilizatiei occidentale Nietzsche respinge categoric regimul democratic i
chiar orice forma de organizare politica a societatii: multi, prea multi oameni se ivesc pe lume.
Statul a fost inventat pentru cei care sunt de prisos". El sustine ca democratia este negarea
brutala a ierarhiei valorice, care este inlocuita cu un principiu cantitativ lipsit de relevanta
valorica.
Valorilor tolerantei i milei cretine Nietzsche le opune violenta: unor oameni nu trebuie
sa le dai mana ci numai laba; i trebuie ca laba ta sa aiba i gheare".
i in creatia sa, ca i in cea a lui Schopenhauer, al carui discipol s-a considerat, i-au facut
loc accente misogine: deschizi o carte scrisa de o femeie i pe ea scrie: inca o gospodina care a
deraiat"; daca mergi sa te intalneti cu o femeie nu uita i biciul" etc.
Nietzsche s-a delimitat insa de pesimismul lui Schopenhauer, pe care l-a considerat o
capitulare laa".
Dei nu a afirmat explicit superioritatea rasei germane, a tipului arian, acesta poate fi
intrezarit in unele dintre aprecierile sale: la baza tuturor acestor rase aristocratice nu poti sa nu
recunoti animalul de prada, superba bestie blonda, hoinara, in cautare de prada i de cuceriri.
Acest fond de cruzime ascunsa trebuie descarcat din cand in cand. Bestia trebuie sa apara din
nou i sa se intoarca apoi in salbaticie".
Nietzsche considera ca adevaratul sens al existentei umane este acela ca ea nu are niciun
sens. De aceea existenta umana trebuie sa fie depa ita. Omul trebuie sa devina, prin propria sa
vointa i putere, supraom. In acest context, este invocat i motivul vesnicei retntoarceri
imprumutat din filosofia orientala: totul merge, totul revine iara i, totul moare, totul inflore te
iar, ciclul fiintei se repeta in venicie". Concluzia sa este ca occidentul ar trebui sa revina la
valorile vitale care l-au caracterizat in epoca precre tina.
Filosofia lui Nietzsche a exercitat, in pofida caracterului sau nesistematic i pe alocuri
incoerent, o profunda influenta asupra filosofiei secolului al XX-lea. Orientari filosofice
importante ca existentialismul i coala de la Frankfurt l-au considerat printre cei mai importanti
precursori ai lor.

80

Cursul 12

FILOSOFIA SECOLULUI AL XX-LEA


MARTIN HEIDEGGER
(1889-1976)
1. Repere biografice
Martin Heidegger a marcat o etapa esentiala a filosofiei secolului al XX-lea i a exercitat
o influenta decisiva asupra genezei unora dintre cele mai recente i mai proeminente orientari
ale filosofiei occidentale. Fara contributiile lui Heidegger nu pot fi concepute hermeneutica,
deconstructivismul, ca i structuralismul i o mare parte a existentialismului, a a-numita
gandire slaba" i chiar anumite evolutii ale psihanalizei. Dar probabil ca adevarata sa maretie
consta in faptul ca el a tiut sa integreze in cercetarea filosofica angoasa i dilemele civilizatiei
secolului al XX-lea, solicitand asumarea intrebarii i cautarea raspunsului la problema sensului
vietii omului post-industrial, care pare sa-l fi pierdut definitiv.
Martin Heidegger s-a nascut la Masskirch, langa Baden, in Germania, in anul 1889. A
studiat teologia i filosofia sub influenta kantianismului i a filosofiei scolastice (Heidegger a
apartinut unei familii catolice i cursurile urmate de el in perioada formatiei universitare au fost
mai ales de teologie catolica).
Dupa ce i-a luat licenta in filosofie in 1913, Heidegger a devenit asistentul lui Edmund
Husserl, fondatorul fenomenologiei, pe atunci profesor la Universitatea din Freiburg. Obtinand
apoi o catedra la Universitatea din Marburg, Heidegger a lucrat, intre 1923 i 1927, la opera sa
fundamentala, Fiintd si timp, aparuta in 1927, dupa ce a fost revazuta de Husserl. Aceasta
lucrare, dedicata cu admiratie i prietenie" lui Husserl, marcheaza totodata distantarea sa
teoretica de maestrul sau evreu. In 1928, cand Husserl s-a pensionat, Heidegger i-a urmat la
catedra de filosofie a Universitatii din Freiburg.
In 1933 Heidegger a aderat la partidul nazist i a ocupat functia de rector al Universitatii
din Freiburg; el a demisionat insa din aceasta functie dupa numai un an, refuzand pentru tot
restul vietii orice implicare sau afiliere politica. Relatiile sale cu regimul nazist au devenit
incordate dupa demisia sa, dar inscrierea sa in partidul nazist, faptul ca a acceptat functia de
rector in acea perioada, lipsa sa de reactie fata de persecutiile la care au fost supu i Husserl i
alti intelectuali evrei i unele pasaje din scrierile sale din acei ani au alimentat a a-numitul caz
Heidegger", asupra responsabilitatii sale morale i a implicatiilor politice ale gandirii sale. Dupa
al doilea razboi mondial, Heidegger a fost suspendat datorita trecutului sau politic din
invatamantul universitar pana in 1951, an in care s-a pensionat. A mai sustinut in continuare
pentru cativa ani cursuri i seminarii private de filosofie. Heidegger a murit la Masskirch in anul
1976.
Productia filosofica a lui Heidegger este impresionanta i cuprinde nu numai lucrari
publicate de el de-a lungul vietii, ci i cursurile sale universitare. Cele mai importante lucrari ale
sale sunt:
Teoria categoriilor si a semnificatiei la Duns Scot (1915);
Fiintd si timp (1927);
Ce este metafizica? (1930);
Holderlin si esentapoeziei (1937);
Scrisoare asupra umanismului (1947);
Cdi care nu duc nicdieri (1950);
Introducere tn metafizicd (1953);
In drum spre limbaj (1959);
Nietzsche (1960);
Calea mea spre fenomenologie (1965);
Heraclit (1970).

81

2. Conceptia filosofica
Fiintd si timp este considerata, pe buna dreptate, capodopera lui Heidegger. Publicata
incomplet in 1927, aceasta lucrare nu va fi de fapt terminata niciodata, ci numai insotita de un
Post-scriptum in 1943 i de o Introducere in 1949. De ce nu i-a incheiat Heidegger cea mai
importanta lucrare a sa? Si care trebuia sa fie planul sau general?
In paragraful 8 al Introducerii din 1949, Heidegger insui ii prezinta planul, pe care-l
reproduc atat pentru evidentierea amplitudinii proiectului sau filosofic, cat i pentru a oferi o
mostra a ermetismului terminologiei i a gradului inalt de abstractizare a demersurilor sale, care
explica, cel putin in parte, rezervele anumitor medii filosofice fata de creatia sa:
Partea intai

Interpretarea Dasein-ului pe baza caracterului vremelnic i explicarea


Timpului ca orizont transcendental al intrebarii despre Fiinta Sectiunea intai:
Analiza fundamentala preliminara a Dasein-ului. Sectiunea a doua: Dasein-ul
i caracterul vremelnic Sectiunea a treia: Timp i Fiinta

Partea a doua

Principiile unei deconstructii fenomenologice a istoriei ontologiei i firul


calauzitor al problematicii temporalitatii
Sectiunea intai: Doctrina lui Kant despre schematism i despre timp, ca
stadiu preliminar al unei problematicii a temporalitatii
Sectiunea a doua: Fundamentul ontologic al lui cogito sum" al lui
Descartes i supravietuirea ontologiei medievale in
problematica lui res cogitans"
Sectiunea a treia: Lucrarea lui Aristotel despre timp drept criteriu bazelor
fenomenale i al limitelor ontologiei antice

Aa cum am aratat, lucrarea a fost publicata incomplet, limitandu-se la acoperirea


problematicii primei sectiuni a partii intai. Motivul se poate intelege numai in lumina evolutiilor
ulterioare ale gandirii heideggeriene: in Fiintd si timp Heidegger nu dispunea inca un limbaj
adecvat abordarii a ceea ce intentiona sa examineze in sectiunile urmatoare. Principalul obiectiv
al operei este de a determina o schimbare radicala de perspectiva in raport cu traditia filosofica
occidentala, nu doar a modului de gandire, ci chiar i a limbajului in care aceasta gandire se
exprima. Care este obiectul" pe care cercetarea lui Heidegger il abordeaza? Despre ce vorbe te
Fiintd si timp?
In Introducere Heidegger marturisete ca problematica abordata de Fiintd si timp este
cea fiintei. Meditatia asupra fiintei a fost insa dintotdeauna problema fundamentala a metafizicii
occidentale, careia i-au fost propuse de-a lungul timpului solutii dintre cele mai diferite.
Heidegger refuza sa se integreze acestei traditii, marturisind ca nu dore te sa abordeze problema
fiintei pentru a adauga inca un raspuns celor care i-au fost propuse deja inaintea lui. Intentia sa
este radicala i ea consta in anticiparea intrebarii asupra fiintei de o intrebare preliminara. Ceea
ce va fi cercetat prin aceasta intrebare preliminara nu este pur i simplu fiinta, ci sensul fiintei,
care pare a fi complet uitat" de metafizica occidentals, incepand chiar cu Platon. Heidegger
considera ca istoria metafizicii occidentale nu este decat istoria uitarii fiintei", iar filosofia
contemporana este mai departe decat oricand de problema fiintei.
Stim acum ca ceea ce Heidegger cerceteaza in Fiintd si timp este fiinta i ca acestei fiinte
el ii cauta sensul, dar, ca in orice cercetare veritabila, trebuie identificat i un interogat: cui ar
trebui sa-i fie adresata intrebarea asupra fiintei i sensului sau? Heidegger sustine ca aceasta
intrebare trebuie adresata Dasein-ului, Existentului, adica, potrivit terminologiei sale, omului,
singura forma a existentei care dovedete ca detine privilegiul de a- i pune intrebarea asupra
fiintei: tocmai deoarece este singurul care se poate interoga asupra fiintei, el se bucura, fara
indoiala, de o relatie aparte cu ea. Raspunsul la intrebarea asupra sensului fiintei nu va putea fi

deci gasit daca nu interogam Existentul. Sa urmarim in continuare articulatiile esentiale ale
demersului lui Heidegger.
Lucrurile din jurul nostru sunt, exista. Le vedem, actionam asupra lor, multe dintre ele
existau cand noi nu eram inca pe lume i vor continua sa existe i cand noi nu vom mai fi. Noi
suntem, lumea exista. Dar totul dispare mai curand sau mai tarziu, totul se afla sub dominatia
timpului. Disparitia intr-o zi a tot ceea ce a fost, a noastra in ine nu mai putin, nu sunt accidente
de traseu, evenimente care s-ar putea intampla sau nu. Astfel de evenimente sunt parte a ceea ce
noi inine suntem, sunt parte a fiintei lumii i a fiintei omului. Deoarece suntem i noi parte a
marelui joc al fiintei, este important pentru noi i pentru fiinta noastra ca filosofia sa se intrebe
care este sensul fiintei.
Este drept, acest gen de probleme este specific, mai ales, viziunilor religioase asupra
lumii. Credinciosul este convins ca sensul vietii sale este fixat de Dumnezeu i ca o alta viata,
mai autentica, va urma celei actuale, ca moartea nu este, deci, sfar itul existentei. Dar problema
sensului fiintei nu poate ramane inchisa in limitele credintei. Ratiunea omului pune aceasta
intrebare, iar filosofia n-a incetat sa o faca inca de la inceputurile reflectiei grece ti.
Este in joc rationalitatea umana, in fata careia chiar i Dumnezeu i credinta raman
probleme deschise. Religia ofera un raspuns problemei fiintei, dar acest raspuns este bazat pe
revelatie. Filosofia trebuie sa revina, rational, la esenta acestei probleme. Ea trebuie sa se
intrebe: ce inseamna a fi? De ce exista ceva mai degraba decat nimic? Ce este nimicul? Ce
anume reprezinta fiinta mea?
Problema sensului vietii nu vizeaza insa numai o ipotetica viata de dincolo de moarte. Ea
ma privete i pe mine, aici i acum, deoarece eu exist aici i acum, iar ceea ce fac sau nu fac are
sau nu are un sens pentru mine sau pentru altcineva. Este oare intemeiata banuiala ca totul este
absurd, ca viata n-ar fi decat o iluzie i un joc de oglinzi? Sau presupunerea ca fiinta, careia
fiecare dintre noi ii apartine, este izvorul oricarei valori?
In acest spirit, Heidegger scrie: Este deci necesard repunerea problemei sensului
fiintei... Este deci necesar sd tncepem cu retrezirea interesuluipentru tntelegerea sensului acestei
probleme". Este vorba, deci, despre retrezirea interesului pentru o problema autentica, pentru o
problema grava, dar care este ca i adormita in con tiinta omului. Ce anume a alungat-o in
abisurile contiintei?
Viata insai, stilul de viata al omului occidental, dominatia tehnicii, a miturilor epocii, ca
succesul, banii, productia, randamentul, divertismentul etc. au condus la aceasta situatie. Traim
toti expediind, pur i simplu, analiza problemelor autentice ale existentei noastre, indepartandule de contiinta noastra, nevorbind niciodata serios despre ele. Discutiile noastre sunt vorbarie
goala, care acopera linitea, care ne distreaza, care ne ajuta sa ne sustragem. De la ce sa ne
sustragem? Ce anume ascunde frica de linitea pe care o evitam recurgand la flecareala pentru a
nu cadea in angoasa? De ce anume fugim cand plasam moartea intr-un context rationalizat
tratand-o ca pe un lucru, ca pe un eveniment asemanator altora? Procedam ca i cand moartea nar fi ceva care pune in discutie, aici i acum, fiinta noastra, ca i cand ea n-ar fi o posibilitate
reala in orice moment al vietii.
Daca acceptam demersul filosofic pe care Heidegger il propune in Fiintd si timp, trebuie
sa privim in strafundurile fiintei noastre, intrebandu-ne cine suntem, punandu-ne in discutie ca
persoane, acceptand sa concepem orice moment al vietii noastre ca fiind marcat de fuga de timp,
de posibilitatea vietii, ca i de cea a mortii. Trebuie sa concepem moartea ca pe o posibilitate
reala, de care trebuie sa tinem cont in orice moment. Tratand-o nu ca pe o fantasma a mintii, nu
ca pe un gand macabru, ci ca pe ceva care este parte a vietii.
Viata, deci, i nu moartea, este tema majora a filosofiei: fiecare dintre noi exista, traie te,
iar sensul acestei vieti este cel care se afla sub semnul intrebarii cand punem problema sensului
fiintei. Nu viata in general, nu conceptul de viata, ci viata fiecaruia dintre noi este pusa in
discutie, deoarece nu exista viata decat a unui om sa a altuia. Orice viata este o singularitate
irepetabila.

2.1. Viata neautentica


Modul in care omul, mai intai i de obicei", se poate realiza, proiecta este cel al
adoptarii necritice a comportamentului i opiniilor medii ale contextului sau social-istoric.
Trasatura definitorie a acestei adoptari este, dupa Heidegger, impersonalitatea anonima a lui
se", care determina individul sa gandeasca aa cum se gandete, sa actioneze aa cum se
actioneaza etc. Ratiunea unei astfel de conduite trebuie cautata in existenta celorlalti: Existentul,
adica omul, nu se afla numai in lume, ci i impreuna cu alti Existenti, fiind in mod constitutiv un
co-Existent. Drept urmare, el tinde sa-i alieneze propriul mod de a se proiecta ca existenta,
adoptand modul in care, de obicei, i ceilalti Existenti se proiecteaza i exista. Manifestarile
tipice ale acestui stil" de existenta sunt:
flecdreala, care este un discurs in care ceea ce se urmare te nu este insu irea
adecvata a sensului lucrurilor sau evenimentelor, ci discursul insu i, un discurs care nu este o
comunicare autentica, ci numai un flux de cuvinte;
curiozitatea, care este o falsificare a sensului perceptiei, adica a atitudinii
naturale a omului in raport cu lucrurile; ea se caracterizeaza, mai ales, prin incapacitatea de
zabovire asupra a ceea ce se prezinta atentiei, prin lipsa de rabdare, care determina deplasarea
continua a atentiei spre alte lucruri ori evenimente i, prin urmare, prin distragerea sa;
-echivocul, care este convingerea spontana a individului de-a fi inteles, retinut i
clarificat" sensul a ceea ce se intampla sau a ceea ce se vorbe te, cand, de fapt, acest sens
ramane, cel mai adesea, complet neinteles.
Heidegger numete aceasta modalitate de existenta a Existentului, caracterizata prin
afundarea in impersonalitatea lui se", prin flecareala, curiozitate i echivoc, tnjosire. Ea nu este
o posibilitate pe care omul o alege, ci una in care el se gase te deja aruncat" dintotdeauna, in
masura in care, aa cum am vazut, el se afla in lume impreuna cu alti oameni.
Viata neautentica inseamna, deci, reducerea intregului meu univers interior la lucruri, la
afecte, la raporturile cu alte persoane. Voi uita astfel de eul meu profund i voi fi fericit de
hainele mele, de munca mea, de femeia pe care o iubesc. Ii voi spune: te iubesc, i-i voi spune
adevarul deoarece intreaga mea fiinta se reduce la iubirea pentru ea. Dar cine este cu adevarat
cel care iubete? Cine este eul care se exprima prin aceasta iubire?
Daca uit de mine, intreaga mea fiinta se reduce la a ma proiecta in afara de mine. In
masura in care uit de mine, viata mea este neautenticd, in sensul ca ea nu implica eul meu. Ma
pierd in vorbaria lumii (palavrageala pentru acoperirea vidului lini tii care nu inceteaza sa ma
intrebe: cine eti tu? Eti cineva fara hainele tale? E ti cineva fara femeia ta? E ti cineva fara
munca ta?), ma pierd in munca, in grija pe care o pun in ceea ce fac. Preocuparile mele sunt
orientate continuu spre ceilalti sau spre lucruri i prin aceasta eu imi realizez eul, anuland insa
propriile mele trasaturi, originalitatea mea unica, irepetabilitatea mea; ma adaptez la ceilalti i la
contexte, dar ma afund astfel intr-o existenta anonima. Traiesc uitand de problema sensului vietii
mele. Pot face acest lucru deoarece el este una dintre posibilitatile fiintei mele. Una dintre
trasaturile fiintei mele este ca ea poate indeparta de sine problema sensului fiintei.
2.2. Viata autentica
Pot urma insa o cale complet diferita. Pot scapa de vorbarie i de rutina, pot medita
asupra lucrurilor pentru a descoperi ca eu sunt cel care le confera valoare i ca ele nu o au in ele
insele; pot trai meditand la viata mea i la ceea ce este ea in mod autentic. Astfel voi reu i sa
traiesc gandind lucid ca trairea este trecerea, ca ceea ce tiu despre fiinta mea este strans legat de
timp. Prin termenul autenticitate Heidegger intelege ceea ce este inrudit cu ceea ce este propriu
individului: omul se proiecteaza, deci, ca existenta autentica numai atunci cand i in masura in
care se ia in stapanire pe sine insui.
Exista, aadar, in mine posibilitatea unei vieti autentice, a unei vieti care nu indeparteaza
contiinta mea de ceea ce eu sunt cu adevarat, ci ii impune faptul de a fi ca problema a mea. Tot
ceea ce eu tiu despre fiintarea mea este faptul ca sunt-tn-lume, ca fiinta mea consta in a fi
continuu in afara de mine, dar, in acelai timp, ea consta in cautarea posibilitatilor mele cele mai

autentice. Nu sunt o fiinta care ramane in sine, ci una care devine proiectandu-se in orice
moment asupra lumii prin intermediul proiectelor. Aparent eu proiectez o transformare a lumii,
dar, in realitate, proiectez realizarea unei posibilitati a fiintei mele: va deveni realitate aceasta
posibilitate sau aceea. Libertatea - scrie Heidegger - este tntotdeaunaposibilitatea sa". Fiinta
mea consta in aceasta proiectare.
2.3. Moartea ca posibilitate si angoasa
In aceasta meditatie asupra vietii mele in asumarea sa autentica ajung, mai devreme sau
mai tarziu, sa ma confrunt moartea mea. Nu cu moartea ca fapt existential; cu aceasta moarte nu
ma pot confrunta niciodata, deoarece ea va suprima fiinta mea. Dar chiar aceasta este problema.
Eu sunt sigur de moartea mea, sunt sigur ca va veni un moment in care fiinta mea nu va mai fi
fiinta (nu am nici cea mai vaga idee despre ceea ce va fi ea atunci, nici despre ce inseamna ca
fiinta nu va mai fi: ce inseamna de fapt nefiinta?). Sunt tot atat de sigur ca nu tiu cand voi muri.
Orice moment al vietii mele este, deci, marcat de posibilitatea mortii. Si chiar moartea ca
posibilitate, nu ca realitate, este cea care ma impiedica sa meditez autentic asupra vietii mele. Ea
este, scrie Heidegger, posibilitatea cea mai caracteristicd a fiintei, in sensul ca in orice moment
al vietii sale omul este suspendat intre fiinta i neant: poate oricand sa inceteze sa fie.
Se impune precizarea ca moartea, aa cum o intelege Heidegger, nu este:
simplul fapt biologic de a muri, incetarea existentei; adica nu se poate spune ca moartea
duce la incetarea existentei, deoarece acesteia nu i se confirma sfar itul; o astfel de
interpretare a mortii presupune, de fapt, o conceptie asupra omului ca simpla prezenta, ca
ceva care, atat timp cat este viu este", iar dupa moarte nu va mai fi"; dar omul nu este,
aa cum tim, o simpla prezenta;
moartea nu este nici una dintre posibilitdtile omului, ultima, cea care se va realiza la
sfaritul existentei sale; valorificand observatia facuta inca de Epicur (341 - 270 i.Hr.),
Heidegger precizeaza ca moartea nu este, de fapt, una dintre posibilitatile omului,
deoarece, la limita, atunci cand el este in lume ea nu exista, iar atunci cand ea survine,
omul nu mai este aici", nu mai are lumea sa.
Ce este, deci, moartea? Heidegger raspunde ca ea este caracterizata prin insu irea de a fi
ceva de nedepdsit, iar aceasta inseamna:
mai intai, nimeni nu i se poate sustrage i nu o poate evita, spre deosebire de alte
posibilitati, care pot fi alese sau nu;
in al doilea rand i mai profund, este faptul ca dupa ea nu mai este loc pentru nicio
posibilitate de proiectare a omului: moartea este posibilitatea imposibilitatii pur i
simplu a Existentului".
Daca este abordata cu luciditate, aceasta stare de lucruri va genera angoasa, acel
sentiment specific pe care il incercam in fata con tiintei neantului care prive te propria noastra
fiinta. Angoasa nu trebuie confundata insa cu frica: ti-e frica intotdeauna de ceva anume, de un
pericol real sau imaginar, dar de ceva care exista (un du man cu care poti lupta sau o situatie pe
care o poti infrunta, cu care - oricum ar sta lucrurile - poti avea un raport). In con tiinta
neantului, care este cea mai autentica dintre posibilitatile pe care le am, nu exista nimic
impotriva caruia sa pot lupta: nu am un duman, deoarece propria mea fiinta imi este du man
Neantul, in calitate de componenta reald a existentei mele, este cel care genereaza angoasa mea.
Preluand de la filosoful danez Soren Kierkegaard (1813-1855) punerea generala a
problemei angoasei, Heidegger aprofundeaza fenomenologic acest important concept, incercand
sa clarifice:
fata de ce simtim angoasa?
din ce motiv simtim angoasa?
ce este angoasa?
La aceste intrebari Heidegger raspunde ca angoasa nu este resimtita, a a cum anticipam
mai sus, in fata unui obiect determinat sau a unei situatii anume, a a cum se intampla in cazul
fricii, ci a unuia indeterminat, care nu este nimic i in niciun loc". Motivul pentru care simtim

angoasa nu este durerea, un fapt neplacut sau o situatie periculoasa, ci faptul insu i de a fi in
lume. Dar de ce este angoasant faptul de a fi in lume? Heidegger raspunde ca acest fapt este
angoasant deoarece prin angoasa omul intra in relatie, indeosebi, cu ceilalti oameni, este lipsit de
certitudinile sale, este pus in fata sa insui ca pura posibilitate de fiintare: este existenta in sine
insai a fiintei angoasate, impingand astfel omul sa- i afle refugiul in ceva care-i permite sa
evite acest gand. Angoasa se dovedete a fi in esenta, sentimentul de tnstrdinare pe care omul il
traiete fata de sine insui: un sentiment care il face sa nu se simta in propria casa" deoarece il
lipsete de relatia sa intima cu lumea.
Sintetizand, angoasa se dovedete a fi o stare afectiva resimtita in fata propriei fiinte
aruncate tn lume deoarece se percepe ca posibilitate de fiintare.
2.4. Viata autentica si anticiparea mortii
Heidegger considera ca moartea ar fi pentru Existent, adica pentru om, posibilitate
autenticd i autentica posibilitate: posibilitate autenticd deoarece, definind Existentul ca
posibilitate pura, ne indica posibilitatea care-i este cea mai caracteristica; autentica posibilitate
deoarece, nefiind niciodata experimentabila direct de om (ii vad murind pe altii, dar nu tiu i nu
pot ti nimic despre moartea mea), ni se dezvaluie ca posibilitate pur i simplu. Aceasta
inseamna ca ea reveleaza omului, Existentului, ceea ce este el ca totalitate, adica, in
terminologie heideggeriana, fiintd-pentru-moarte. Cu o conditie insa: ca Existentul sa doreasca
sa i-o asume ca posibilitatea sa autentica.
Am revenit, astfel, la problema autenticitatii existentei. A opta pentru o existenta
autentica inseamna asumarea mortii ca propria posibilitate constitutiva. Heidegger nume te
aceasta angajare anticiparea mortii, ceea ce nu inseamna sa fii preocupat in orice moment al
vietii de faptul ca vei muri, ci sa te intelegi ca posibilitate pura, sa te proiectezi liber ramanand
mereu deschis la noi posibilitati. Dar cum poate omul, dispersat in existenta sa neautentica, sa- i
accepte propria fiintd-pentru-moarte i sa-i asume consecintele?
Vocea constiintei este, dupa Heidegger, cea in masura sa opereze aceasta forma de
conversiune, eliberand Existentul din tnjosire. Ea nu ii spune nimic concret omului, dar prin
linitea sa il face contient de faptul ca se afla deja dintotdeauna intr-o stare de vinovdtie.
Aceasta vinovatie, aceasta negativitate, pe care existenta neautentica tinde sa o ascunda, sa o
faca uitata, consta in faptul ca Existentul este un nimic", aruncat in lume fara sa o doreasca i
condamnat sa devina mereu ceea ce nu este inca. Atunci cand Existentul ajunge sa asculte
aceasta linite provocatoare, poate decide sa iasa din anonimatul lui se" i sa se accepte in
posibilitatea sa mai caracteristica, adica moartea. Decizia este cea care-i face posibila
Existentului anticiparea mortii.
Moartea, conchide Heidegger, trebuie anticipatd, daca dorim sa traim autentic. Ea
trebuie anticipata in sensul ca trebuie sa traim tinand constant prezente in con tiinta situatiile
reale in care traim: trebuie sa ne amintim ca moartea este - astdzi, nu mdine! - posibilitatea cea
mai caracteristica a fiintei noastre; trebuie sa ne amintim de prezent in orice proiect pe care il
facem asupra noastra sau asupra lumii.
Prin toate aceste analize nu am raspuns inca la intrebarea asupra sensului fiintei. Am
inteles numai ca nu putem concepe aceasta problema in afara dimensiunii timpului: Proiectul
unui sens al fiintei tn general poate fi realizat numai tn orizontul timpului".
Regandirea omului ca fiintd-pentru-moarte i determinarea existentei autentice ca
anticipare a mortii ne permite sa patrundem in nucleul intregului demers fondator desfa urat de
Heidegger in Fiintd si timp. Insui conceptul de anticipare este cel care face posibil acest lucru.
In el se manifesta pregnant trei aspecte de maxima importanta:
mai intai, in anticiparea mortii, omul se intelege in modul sau cel mai caracteristic de a
fi, ca posibilitate pura, ca ceea ce prin definitie nu este niciodata el insu i, ci intotdeauna
urmeaza sa fie, adica structural proiectat in viitor;

in al doilea rand, deoarece anticiparea este facuta posibila de catre decizie, ea se


inradacineaza in contientizarea de catre om a faptului ca se afla dintotdeauna intr-o
stare de vinovatie din care se impune sa iasa; adica, in timp ce se deschide spre propriul
viitor,omul se impovareaza simultan cu propriul sau trecut;
in fine, dat fiind ca omul anticipeaza in fiecare moment posibilitati deja deschise de
anticipare, el se manifesta mereu i ca prezent.
Este uor de recunoscut in aceste trei momente dimensiunile clasice ale temporalitatii i,
in acest sens, putem intui rezultatul intregii analize heideggeriene. Omul este, in ultima instanta,
temporalitate. Dat fiind ca la inceputul cercetarii sale Heidegger a subliniat raportul privilegiat
pe care omul il intretine cu fiinta, in sensul ca studiul fiintei a trebuit sa fie pregatit de un studiu
preliminar al omului, aceasta intelegere fundamentala a Existentului ca temporalitate nu poate
decat sa arunce o noua lumina i asupra misterului fiintei. Daca omul are de-a face cu fiinta, iar
el este temporalitate, probabil ca temporalitatea se constituie i ca orizont al fiintei: fiinta este
timp.
Aceasta este concluzia revolutionara care se profileaza in ultimele pagini ale Fiintei si
timpului. Ea deschide cel putin doua probleme de extraordinara importanta:
a. mai intai, conceperea fiintei ca temporalitate inseamna rasturnarea radicala a
punctului de vedere al filosofiei occidentale asupra acestei probleme. Aceasta
gandea, de cele mai multe ori, fiinta in termeni de simpla prezenta, de existenta reala
aici i acum; dupa Fiintd si timp o astfel de pozitie nu mai este acceptabila i ea va fi
complet revizuita;
b. aceasta repunere a problemei fiintei pornind de la timp era obiectivul care se a tepta
sa fie asumat de ultima parte a operei lui Heidegger, pe care acesta nu a mai scris-o,
cum am precizat inca de la inceputul prezentarii doctrinei sale filosofice, niciodata.
Motivul, pe care l-am anticipat dej a, este de natura lingvistica: Heidegger
marturisete ca nu a putut termina Fiintd si timp deoarece nu a dispus de un limbaj in
masura sa-i permita sa atinga acest obiectiv. Intrucat traditia filosofica anterioara lui
concepea fiinta diferit de modul in care Heidegger a inteles-o, i limbajul pe care ea
il intrebuinta pentru exprimarea punctului sau de vedere trebuia sa fie drastic
reconsiderat.
Solutionarii aceste probleme ii va fi consacrata, dupa Fiintd si timp, intreaga reflectie
heideggeriana, care va oscila intre doua momente fundamentale:
a. critica istoriei metafizicii ca domeniu in care problema fiintei i, mai ales, a sensului
sau a fost pusa inadecvat, fiind, in fond, uitata i depa irea metafizicii prin
inaugurarea unei noi perspective asupra fiintei;
b. reconsiderarea posibilitdtilor limbajului in lumina noii conceptii asupra fiintei.
2.5. Limbajul si poezia
De ce discursul asupra fiintei ca fiinta - adica discursul pe care traditia greceasca ni l-a
transmis ca metafizicd i pe care Heidegger l-a reconsiderat in Fiinta si timpul - nu poate fi
finalizat?
Sa ne intoarcem la traditia greceasca. Incepand cu Platon, fiinta a fost conceputa ca ceea
ce este, adica a fost conceputa ca ceva existent. Dar fiinta nu este doar ceva existent; ea nu este
doar ceea ce, pur i simplu, exista. Desigur, in existenta omului i a lucrurilor fiinta se exprima,
dar dimensiunea temporalitatii ne-a dezvaluit ca fiinta ca fiinta trece dincolo de simpla sa
prezenta in entitatile existente. Este posibila desfaurarea discursului filosofiei pana la
dezvaluirea raportului originar dintre fiinta i timp?
Pentru Heidegger limbajul filosofiei - i, intr-un sens mai general, intregul limbaj al
culturii occidentale - este intemeiat, incepand cu Platon, pe echivalenta dintre fiinta i entitatile
existente. Occidentul i-a construit intreaga istorie pe ascunderea adevaratei i autenticei

probleme a sensului fiintei. Astazi nu mai este posibila o cercetare libera a fiintei: menirea
filosofului este sa demaste uitarea fiintei, care caracterizeaza cultura noastra.
Toate aceste consideratii nu privesc insa numai filosofia. Uitarea fiintei a structurat
intreaga cultura i civilizatie a lumii occidentale. Filosoful trebuie sa mearga impotriva a ceea ce
Heidegger numete destinul Occidentului, adica impotriva directiei evolutive a istoriei noastre.
Un destin care ne conditioneaza i ne limiteaza enorm.
Sa ne gandim, de exemplu, la tehnica, impotriva careia Heidegger a scris pagini extrem
de dure. Dominatia tehnica a lumii a fost facuta posibila de catre tiinta, care concepe fiinta ca
lucru, ca entitate, ca pe ceva de cucerit i dominat, nu ca viata. Incepand, indeosebi, cu epoca
moderna, omul occidental i-a aflat propriul sens i propria realizare in aceasta dominatie i a
devenit el insui un angrenaj al sistemului de dominatie. A devenit el insu i ma ina, victima a
sistemului pe care l-a construit: dominam natura, dar cine se mai poate sustrage acestei
dominatii? Cine se mai poate elibera de logica banului, de identificarea valorii omului cu ceea
ce el are sau cu ceea ce el stie?
Deoarece menirea filosofului este sa- i asume ca destin cercetarea sensului fiintei,
limbajul culturii occidentale - unicul pe care el il poseda - i se va revela ca tnseldtor. Acest
limbaj este construit in intregime cu ajutorul categoriilor metafizicii clasice, care identifica fiinta
cu entitatile existente.
Cercetarea filosofica trebuie continuata, sustine Heidegger, pe alte cai. Ea trebuie sa
demate limbajul metafizicii i al intregii culturi occidentale, denuntandu-i contradictiile interne.
Dar in acest limbaj, chiar daca este acoperita cu o masca, se reveleaza fiinta insa i. Limbajul o
ascunde, dar prin chiar aceasta ascundere o reveleaza. Filosoful trebuie sa-i observe i sa-i
interpreteze semnele.
Toate lucrarile ultimei perioade ale creatiei heideggeriene, tot mai fundamentale, dar i
tot mai obscure sub raport lingvistic, se lasa citite, indeosebi, ca tentativa de aprofundare a
acestui nou concept de fiinta i, mai ales, a modalitatilor manifestarii sale. Din multitudinea de
sugestii pe care ultimul Heidegger le lanseaza in aceasta directie, ne limitam la conturarea a doar
trei teme, care, mai mult decat altele, ni se par demne de semnalat datorita relevantei lor
teoretice:
1. conceptia asupra artei;
2. conceptia asupra poeziei;
3. conceptia asupra limbajului.
1. Heidegger considera ca opera de arta ni se infati eaza, mai intai, ca un lucru printre
alte lucruri: un tablou, o statuie, un edificiu ori chiar o simfonie sunt, de fapt, mai ales la o prima
privire, lucruri asemenea altora. Exista vreo deosebire intre o opera de arta i un lucru obi nuit?
In ce sens? Dat fiind ca de obicei orice lucru serve te la ceva, este un instrument, prin ce se
deosebete opera de arta de un simplu mijloc, de un instrument?
In lucrarea Originea operei de artd, inclusa in culegerea Cdi care nu duc nicdieri,
Heidegger pleaca de la o experienta concreta: observarea unei perechi de bocanci de taran. Nu
insa de la observarea sa nemijlocita, ci de la cea mijlocita de un faimos tablou al lui Van Gogh,
care transfigureaza acea incaltaminte. Desigur, incaltamintea serve te la ceva, protejeaza
picioarele, tine de cald etc., dar in tabloul lui Van Gogh ea ne dezvaluie i altceva decat
caracterul sau strict instrumental: pentru taran ea este credincioasa, reprezinta legatura sa cu
pamantul, deschide lumea sa etc., dobandete, deci, un sens mai profund decat simplul fapt ca
servete la ceva.
In concluzie, opera de arta dezvaluie esenta lucrurilor, deschide fiinta, este locul in care
fiinteaza adevarul. Aceasta inseamna ca nu lucrul este cel care dezvaluie i intemeiaza opera, ci
invers. Ce este atunci opera? Heidegger considera ca doua sunt trasaturile sale fundamentale:
opera aduce pdmdntul aici (infatieaza natura) i prezintd o lume (face posibila cultura).
Astfel concepute, pdmdntul i lumea apartin istoriei adevarului ca dialectica a iluminarii
i a ascunderii. Intrucat prezinta o lume i infati eaza pamantul, opera de arta este, deci, un loc

al manifestarii adevarului. Din aceasta perspectiva, activitatea de creatie artistica este o lasaresa-vina-afara", o manifestare, o dezvaluire" a adevarului.
2. Aceasta conceptie sugestiva asupra artei este reluata i aprofundata in conferinta lui
Heidegger din 1936 intitulata Holderlin si esenta poeziei. In ea, jucandu-se cu etimologia
germana a termenului poezie (Dichtung, derivat din verbul dichten, care inseamna a compune
versuri", dar i a crea", a produce", a inventa" ceva), Heidegger identifica in poezie esenta
creatiei artistice in general: in calitate de deschidere i de salvgardare a adevarului lucrurilor ea
este in sens propriu poezie, adica proiectare iluminanta a adevarului" sau chiar numirea
fondatoare de fiinta i esenta a tuturor lucrurilor", sintagme in care poezia nu mai inseamna
compunerea de versuri, ci limbajul in sens amplu i profund, i, deci, acea spunere originara care
numind entitatile le deschide.
3. Deci arta, conceputa de Heidegger, drept cale privilegiata spre adevar i spatiu de
manifestare a fiintei, este in sens propriu i profund poezie, iar poezia in calitate de spunere este
limbaj. Ajungem astfel, la sfaritul aventurii heideggeriene, la una dintre problemele pe care el
lea analizat cu mare insistenta in ultimele sale creatii: filosoful german a abordat problematica
limbajului mai ales in lucrarile incluse in culegerea In drum spre limbaj (1959).
Heidegger ii desfaoara analiza pe care o intreprinde din perspectiva fenomenologica:
,JVoi vorbim tn stare de veghe si tn somn. Vorbim mereu... Omul este om tn mdsura tn care
vorbeste... Pretutindeni tntdlnim limbajul'. Vorbirea i limbajul se intalnesc, deci, cotidian i
constituie ceea ce ii este specific omului. Pe de alta parte, ceea ce aproape intotdeauna pare a fi
evident, se dovedete a fi apoi in mare masura refractar oricarei tentative de explicatie. Limbajul
nu se sustrage, nici el, acestei curioase norme: cum observa inspirat Heidegger, tn realitate, a
vorbi despre limbaj este poate mai greu decdt a scrie despre liniste". Chiar aceasta dificultate
este cea care impune obiectivul cercetarii: ce este deci limbajul?
Dupa Heidegger, simtul comun atribuie acestui fenomen cel putin trei semnificatii:
vorbirea este o exprimare", adica este expresia a ceva care se poseda inauntru" i se
dorete a fi comunicat in afara";
limbajul este o activitate a omului", adica este una dintre trasaturile care disting omul i
umanitatea sa;
limbajul este o atribuire de prezentd si de figurd realului si irealului", adica este
descrierea i explicarea oricarui lucru, fie el real, fie imaginar.
Aa cum se vede, toate aceste trei semnificatii sunt subordonate perspectivei
antropologice asupra limbajului i, de fapt, ii denatureaza adevaratul nucleu. In fond, ceea ce
intereseaza cu adevarat in limbaj nu este faptul de a fi vorbit, ci vorbirea sa. Deci, nu omul
vorbete limbajul, ci el este vorbit de limbaj. Cu cuvintele lui Heidegger: fimbajul vorbeste.
Vorbirea sa solicitd diferenta, care readuce lumea si lucrurile la simplitatea intimitdtii lor,
permitdndu-le sd fie ele tnsele. Limbajul vorbeste. Omul vorbeste tn mdsura tn care se supune
limbajului. A se supune tnseamnd a asculta. Ascultarea este posibild numai tn mdsura tn care
este legatd de solicitarea linistii printr-o relatie de apartenentd".
Tocmai deoarece in limbaj el gasete spatiul privilegiat al deschiderii sensului fiintei,
tocmai deoarece cuvantul este cuvant despre fiinta, meditatia ultimului Heidegger devine un
amplu dialog cu originile gandirii greceti i cu creatia poetilor. In fragmentele care ne-au
parvenit de la Anaximandros i Parmenides, in aforismele lui Heraclit i Nietzsche, ca i in
poezia lui Holderlin, Rilke i Trakl, el gasete prilejul pentru gandirea originarului, iar filosofia
sa asculta" ceea ce ei spun.

Cursul 13

KARL POPPER
(1902-1994)
1. Repere biografice
Karl Popper s-a nascut la Viena in anul 1902 in familia unui avocat evreu erudit, doctor
in drept al Universitatii din Viena, dar parintii sai se convertisera la protestantism inaintea
naterii copiilor lor. Formatia sa a fost, deopotriva, tiintifica, filosofica i artistica; a studiat
filosofia, logica, matematica, fizica, psihologia, istoria muzicii etc. In 1928 Popper i-a sustinut
doctoratul in filosofie cu o teza despre metodologia psihologiei, iar in anul urmator i-a incheiat
studiile de matematica i fizica. A predat apoi cativa ani matematica i fizica in coli secundare
din oraul sau natal. In 1937, dupa publicarea operei sale fundamentale Logica cercetdrii (1934),
Popper a fost constrans de amenintarea ocupatiei naziste a Austriei sa emigreze in Noua
Zeelanda, unde a predat filosofia la Canterbury University din Christchurch. In 1946 Popper s-a
stabilit la Londra, iar din 1949 a fost invitat sa predea logica i metodologia tiintei la London
School of Economics (intre 1949-1969). In anul 1965, ca recunoatere a realizarilor sale teoretice
remarcabile, Popper a fost innobilat de regina Elisabeta a Il-a a Marii Britanii. A primit, de
asemenea, titlul de doctor honoris causa al mai multor universitati din Marea Britanie, Austria,
Statele Unite ale Americii, Noua Zeelanda etc. Sir Karl Popper a murit la Londra in anul 1994.
Operele fundamentale ale lui Popper sunt:
- Logica cercetdrii (1934);
- Societatea deschisd si dusmanii sdi (1945);
- Mizeria istoricismului (1957);
- Conjecturi si respingeri (1963);
- Cunoastere obiectivd (1970);
- Eul si creierul sdu (1977, lucrare scrisa in colaborare cu laureatul Premiului Nobel
pentru neurofiziologie din anul 1963, John C. Eccles).
2. Conceptia filosofica
Cele doua domenii filosofice fundamentale in care Popper a adus contributii unanim
recunoscute i apreciate sunt epistemologia i filosofia politicd. Dei le-a consacrat lucrari
distincte, el a considerat ca intre aceste domenii exista o corelatie profunda, in sensul ca orice
doctrina politica i chiar orice regim politic au la baza o viziune explicita sau implicita asupra
cunoaterii tiintifice.
2.1. Viziunea epistemologica
Epistemologia lui Popper pornete de la premisa ca, in tentativa sa de cunoatere a lumii,
omul ea pornete intotdeauna de la un anumit orizont de probleme". Viata cotidiana este cea
care pune aceste probleme ca dificultati de depait, ca obstacole pe care le intampina actiunea
noastra, ca ceva de care avem nevoie etc. O actiune este cu adevarat umana, i nu pur mecanica,
atunci cand ea este condusa de minte, adica de idei, de convingerile pe care ni le formam de-a
lungul vietii, de cultura acumulata, de deprinderile de gandire, de impulsurile emotive reflectate
i evaluate de catre contiinta. In fata oricarei probleme pe care i-o ridica realitatea omul
elaboreaza in mintea sa o strategie de solutionare a sa i incearca apoi sa o transpuna in practica.
Acesta este procedeul tncercdrii si erorii. Ca urmare a aplicarii sale in practica, strategia
adoptata pentru solutionarea unei probleme se poate dovedi invingatoare sau perdanta i, astfel,
mintea noastra ii va consolida vechile convingeri sau va elabora noi strategii.
Popper sustine ca o idee este o convingere care se formeaza in mintea noastra ca raspuns
la o anumita problema cu care ne confruntam, convingere ce este pusa continuu la probe care o
confirma sau o infirma: intr-un cuvant, orice idee este o conjecturd, adica o ipotezd, prezumtie, o
supozitie.

Putem reprezenta schematic modelul gnoseologic popperian astfel:

91

consolidarea teoriei
da
IPOTEZE

TEORIE

ASTEPTARI

confirmari
nu

revizuirea teoriei

PROBLEMA

In lucrarea sa Logica cercetarii Popper consacra un loc important in cadrul


epistemologiei sale respingerii validitatii universale a rationamentului inductiv, cu ajutorul
caruia au fost elaborate maj oritatea teoriilor tiintifice moderne. Teza fundamentala a lui Popper
este pe cat de clara, pe atat de categorica: inductia este inconsistenta logic si epistemologic ca
procedeu stiintifw, iar aceasta afirmatie este valabila pentru ambele sale forme: inductia prin
enumerare i cea prin eliminare.
Sa urmarim succint implicatiile logice ale analizei critice popperiene a inductiei.
Inductia prin enumerare, descoperita in antichitate de Socrate (479-399 i.Hr.) i
teoretizata in epoca moderna de Francis Bacon (1561-1626), consta, a a cum se tie, in tentativa
de legitimare logica a unei teze generale pornind de la observatiile repetate ale unui numar mai
mic sau mai mare de cazuri individuale care o confirma. Inca David Hume (1711-1776) a atras
atentia asupra faptului ca o astfel de operatie inductiva este inconsistenta logic, intrucat, a a cum
precizeaza toate manualele de logica, de la observarea unui numar imens de lebede albe nu se
poate, in mod cert, conchide ca toate lebedele sunt albe". Eroarea consta, evident, in
substituirea unei insuiri particulare - n-are nici o importanta de cate ori a fost ea testata! - cu una
universala; a afirma ca n lebede sunt albe" este echivalent cu a afirma unele lebede sunt albe".
Trecerea la concluzia toate lebedele sunt albe" este, deci, inconsistenta logic.
Aa-numita inductie prin eliminare a fost sustinuta, indeosebi de Francis Bacon, i John
Sutart Mill (1806-1873) i consta in faptul ca, atunci cand un anumit fenomen poate fi explicat
cu ajutorul mai multor teorii, este suficient sa eliminam toate teoriile false (adica infirmate de
experienta) pentru a o obtine pe cea adevarata. Popper considera insa ca o astfel de supozitie este
inconsistenta epistemologic deoarece se bazeaza pe convingerea ca, pentru un anumit eveniment,
ar fi posibil un numar finit de explicatii. Realitatea este insa alta: in principiu, orice eveniment
poate fi explicat de un numar infnit de modele teoretice plauzibile logic, iar faptul ca savantii nu
le-au elaborat decat pe unele dintre ele reprezinta numai o situatie concret istorica, nu o limita
logica. Aceasta inseamna ca, in principiu, chiar i atunci cand toate teoriile rivale unei anumite
teorii T au fost dovedite ca false, teoria T nu poate fi considerata definitiv adevarata, deoarece
oricand pot fi descoperite fapte care o infirma i impun elaborarea unei alte teorii etc.
Astfel, Popper a eliminat fara drept de apel unul dintre principiile fundamentale ale
metodologiei moderne a tiintei. Aceasta atitudine drastica impunea insa revizuirea raporturilor
dintre fapte i teorii. Daca o serie de fapte individuale nu poate intemeia (pe cale inductiva) o
teorie cu caracter general, trebuie regandite legaturile dintre fapte i modelele teoretice cu
ajutorul carora se incearca explicarea lor. Rezultatul acestei analize determina prabu irea unui alt
adevar" metodologic pus sub semnul intrebarii inca din vremea lui Bacon, dar care a
supravietuit pana in zilele noastre: nu este posibila o observatie tiintifica obiectiva", deoarece
teoriile anticipeaza i conditioneaza intotdeauna faptele observate. Nici un cercetator nu se poate
elibera deci de idoli teatrului", pentru a invoca terminologia baconiana, adica de stilurile de
gandire, de modele, prejudecatile, dar, mai ales, de doctrinele filosofice ale epocii respective.
Popper numete observationism convingerea realist-naiva conform careia mintea
savantului ar fi faimoasa tabula rasa" a empirismului modern pe care faptele s-ar intipari in mod
obiectiv". El este de parere ca asupra noastra au lasat urme adanci istoria, traditiile, educatia,
cultura, mentalitatile etc.; din acest motiv nu este posibil ca fiinta umana sa observe orice lucru,
fapt sau eveniment fara ca o predispozitie teoretica, cel mai adesea inconstienta, sa nu-i spuna ce

92

trebuie sa observe. Nu observam nimic tntdmplator, nu observam niciodata totul; care va fi deci
criteriul de selectie a faptelor pe care suntem inclinati sa le observam, din masa celor pe care in
mod spontan le omitem?
Popper considera ca observatia noastra se concentreaza, indeosebi, asupra evenimentelor
legate de teoriile referitoare la problemele care ni se par mai importante. Este astfel rasturnat
raportul traditional fapte - teorii asa cum l-a conceput stiinta de-a lungul istoriei sale. Asa cum a
observat pertinent Ch. Darwin (1809-1882), orice observatie nu poate sa nu fie pentru sau
impotriva unei anumite teorii"; in esenta, teoriile anticipeaza faptele si le conditioneaza
observarea.
In lucrarea sa Conjecturi si respingeri Popper sustine ca, fiind confruntat cu problemele
ridicate de viata, omul formuleaza in permanenta conjecturi. Ele conduc actiunea lui, chiar daca
el nu stie niciodata cata incredere poate sa aiba in ele. Popper considera ca omul trebuie sa se
lase condus de ideile in care crede pana cand experientele viitoare nu vor pune in criza
convingerile sale, selectionandu-le, demarcdndu-le pe cele care vor fi infirmate de cele care nu
vor fi infirmate de experienta. De pe aceasta linie de demarcatie omul va putea reactiona aparand
atat timp cat va putea vechile sale idei, apoi, convins de infirmarile evidente pe care experienta ii
impune sa le accepte, va reactiona construind o noua teorie, adica formuland o noua conj ectura.
Ideile omului evolueaza, astfel, pe baza unei selectii operate de raporturile lor cu ambianta,
selectie similara celei descrise de Ch. Darwin pentru explicarea evolutiei organismelor vii.
Popper sustine ca factorul esential care permite progresul cunoasterii umane nu este
atdt faptul ca o idee sa fie verificata de experientele viitoare, cdtfaptul ca ea sa fie infirmata sau,
cum spune el, falsificata O teorie care va fi falsificata se dovedeste inadecvata pentru
tntelegerea realitatii si, astfel, omul este constrdns sa o amelioreze, propundnd o noua teorie
care va tine cont de experienta acumulata. Noua teorie, cel putin tn privinta motivului datorita
caruia prima a fost falsificata, va fi mai buna decdt cea veche.
Pe baza respingerii relevantei stiintifice a inferentei inductive, Popper sustine ca nicio
cunostinta umana nu poate fi considerata adevarata in sens absolut, nici macar cea mai amplu si
mai riguros verificata teorie stiintifica, pe care noile experiente pot sa o falsifice in orice
moment.
Popper conchide ca acesta ar fi chiar criteriul de distingere a unei teorii stiintifice" de
una nestiintifica": posibilitatea ca ea sa fie falsificata. Multe convingeri umane nu pot fi
falsificate, in sensul ca nu este niciodata posibila o experienta care sa le ateste falsitatea. De
exemplu, acest criteriu permite distingerea unei teorii stiintifice de o credinta de tip religios. O
dogma a credintei nu poate fi contrazisa de nicio experienta umana: ea se afla, deci, in afara
domeniului stiintei. Aceasta nu inseamna nicidecum ca tn mod cert continutul de adevar al unei
teorii stiintifice ar fi superior celui al unei doctrine religioase, ci doar ca prima apartine
domeniului stiintei, deoarece este falsificabila, iar cea de-a doua este ceva diferit (ceva care
pentru omul nereligios nu are nicio valoare de cunoastere, in timp ce pentru credincios este mult
mai important si mai adevarat" decat orice teorie stiintifica, teorie care, in principiu, este valida
nu in sens absolut, ci numai pana cand - mai curand sau mai tarziu - ea va fi falsificata).
Este necesar sa invatam, deci, sa demarcam, sa fixam o linie de granita: sa distingem cu
rigoare in domeniul cunostintelor umane pe cele care sunt stiintifice de cele care nu sunt
stiintifice. Primele sunt falsificabile, celelalte nu. Toate cunostintele care nu pot fi falsificate nu
permit sporirea efectiva a cunoasterii, deoarece nu se preteaza procedurii de testare prin
tncercare si eroare. In aceste cazuri nu aveam de-a face cu teorii stiintifice, ci cu convingeri de
alta natura.
Falsificabilitatea este, deci, pentru Popper criteriul care permite demarcarea dintre ceea
ce este stiinta si ceea ce nu este stiinta, dintre cunostintele care pot spori, ameliorand progresiv
ceea ce omul stie despre lume, de cunostintele care ii solicita un act de adeziune afectiva, adica
un act de credinta, dar nu pot fi contrazise de experienta.

93

Evident, orice teorie stiintifica este riscanta, in sensul ca ea este in orice moment subiect
al posibilitatii de falsificare. Din acest punct de vedere, alte teorii (de exemplu, doctrinele
religioase, psihanaliza, astrologia, ideologiile politice, programele artistice etc.) nu sunt deloc
riscante. Nu sunt astfel, asadar, cunostintele care reclama credinta, adica toate religiile: ele nu
prezinta niciun pericol de a fi infirmate de experienta, dar, tocmai din acest motiv, ceea ele ne
pot spune despre realitatea lumii nu poate fi precizat progresiv si nici sporit.
2.2. Teoria social-politica
In teoria sa social-politica Popper porneste de la premisa - care, cel putin la prima vedere,
pare un truism! - ca societatea oamenilor este organizata si condusa de oameni. El sustine ca nu
exista indivizi care sa aiba mai multa putere asupra vietilor semenilor lor decat cei care conduc
societatea. Deoarece omul actioneaza condus de mintea sa, iar orice cunostinta nu este decat o
conjectura, omul nu poate actiona decat pe baza de conjecturi, chiar si atunci cand se afla la
conducerea societatii in calitate de om politic sau de sef al statului. Intrucat rationalitatea nu
consta in ideile in care omul crede, ci in capacitatea sa de a le critica, rationalitatea unui sistem
social-politic se masoara in raport cu capacitatea sa de supunere la critica a oricarei alegeri a
puterii, a oricarei idei care serveste la conducere prin actiune politica. O societate totalitara
-adica o societate in care cuvantul sefului, fie el un om, fie un partid politic, este lege si se
impune ca adevar - nu este o societate care are caracter rational, deoarece nu admite ca ideile
dominante sa fie supuse la critica.
Popper a formulat aceste idei in Societatea deschisa si dusmanii sai, lucrare scrisa in anii
celui de-al doilea razboi mondial, si ideile sale se refera mai ales la fascism, dar, la nivel
principial, rationamentul sau este valabil si pentru regimurile comuniste. Totalitarismele
moderne se bazeaza pe proiecte de creare a unui om nou", a unui om care sa duca la realizarea
progresului pe baza unei cunoasteri pretins infailibile. Regimurile totalitare actioneaza, deci, pe
baza unei anumite viziuni asupra istoriei: ele pretind ca dispun de teorii care le permit
cunoasterea tendintelor obiective ale evolutiei societatii, ca pot prevedea directia pe care tn mod
obiectiv o va urma cursul istoriei. Alegerile lor politice au, deci, pretentia ca au valoare
obiectiva, deoarece s-ar baza pe un proces istoric real si inevitabil. Ele ar realiza, deci, o idee ce
poseda forta de adevar istoric indubitabil.
Cei care se opun totalitarismului sunt acuzati de cei care il impun ca actioneaza intr-o
directie contrara istoriei si adevarului. Ei s-ar afla, constient sau inconstient, in eroare ori ar fi
exponentii unor interese opuse adevaratelor" interese ale poporului; ei sunt, deci, tratati ca
tradatori" sau ca dusmani ai poporului" ori sunt considerati ca apartin unor rase inferioare,
condamnate de istorie la eliminare sau la supunere neconditionata.
Popper sustine, deci, ca radacinile intelectuale ale totalitarismului se afla intr-o filosofie a
istoriei fondata pe o epistemologie optimista, adica pe o conceptie care are incredere excesiva in
capacitatea cognitiva a constiintei umane. Totalitarismul considera ca omul poate cunoaste
adevarul absolut asupra directiei obiective a cursului istoriei. Actiunea politica este legitimata
de exponentii sai drept consecinta rationala a acestei cunoasteri. Asa sunt, de exemplu, teoriile
rasiale, pe care fascismul le considera ca fiind intemeiate stiintific: aceasta stiintificitate" a
legitimat exterminarea in masa a unui popor, poporul evreu, sau decretarea ca obiectiva, stiintific
probata, a inferioritatii popoarelor slave etc. Tot astfel, marxismul considera dictatura
proletariatului ca produsul necesar al dialecticii istoriei, ca o treapta necesara a inaintarii
inevitabile a umanitatii spre societatea comunista. Deoarece aceste idei erau declarate adevarate,
probate stiintific, cei care nu le acceptau sau care luptau impotriva lor erau considerati ca
obstacole ce trebuiau inlaturate - prin orice mijloace! - din calea progresului. Istoria insasi i-ar
izola si i-ar condamna.
Eroarea epistemologica de fond a totalitarismului - fie el fascist, comunist,
fundamentalist etc. - consta chiar in conceptia sa naiv optimista asupra cunoasterii umane.
Eroarea oricarui totalitarism consta in teza ca adevarul ar fi manifest, adica in convingerea ca,

94

daca omul observa, (pe baza teoriei sociale elaborate de ideologii respectivului regim politic!)
realitatea fara prejudecati si opinii false, este imposibil ca adevarul sa nu-i apara cu claritate. In
realitate, sustine Popper, adevarul nu este deloc manifest, deoarece pentru instrumentele de
cunoastere de care omul dispune orice idee ii poate aparea, la un moment dat, ca adevarata in
mod manifest, pentru ca apoi ea sa fie respinsa de simpla realitate a faptelor care o contrazic.
O epistemologie corecta este, conform convingerii lui Popper, intotdeauna pesimista,
adica ea pune accentul pe controlul rational si pe critica ideilor, deoarece omul - oricine ar fi el!
-este failibil, adica se poate insela oricand. Ignorarea acestei failibilitati funciare a omului
inseamna a da curs fanatismului si, in ultima instanta, totalitarismului.
In lucrarea sa Mizeria istoricismului Popper reuneste sub termenul generic de istoricism
orice conceptie asupra istoriei care considera ca poate cunoaste in mod obiectiv cursul lumii si,
deci, ca poate prevedea stiintific tendintele evolutiei istorice. Pe baza conceptiei sale asupra
falsificabilitatii ca principiu de demarcatie a cunostintelor stiintifice de cele nestiintifice, Popper
sustine ca istoricismul nu poate fi considerat, in niciun caz, o teorie stiintifica. Din perspectiva
istoricismului este intotdeauna posibila interpretarea faptelor ca si cum ele ar verifica teoria sau
reinterpretarea ori ajustarea" teoriei pentru a o face compatibila cu faptele.
In realitate, argumenteaza Popper, istoria nu are un sens obiectiv" care sa poata fi
anticipat rational. Istoricismul risca intotdeauna sa genereze o viziune totalitara asupra societatii.
Din perspectiva stiintifica istoricismul nu are insa nicio baza. Istoria nu are un sens prestabilit.
Omul este cel care trebuie sa imprime un sens istoriei, pe baza propriilor sale alegeri rationale,
individuale si colective. Omul este creator de sens, sensul istoriei este, deci, inevitabil subiectiv.
A elimina un individ, un grup social sau un intreg popor cu motivatia ca existenta sa impiedica
evolutia istorica nu este nimic altceva decat o crima.
La nivel general, Popper distinge doua tipuri de societate, societatea deschisa si
societatea tnchisa. O societate ar fi deschisa daca accepta critica si are capacitatea de a tine cont
in conducerea politica de sugestiile ei rationale. El identifica prima manifestare istorica a
societatii deschise in Atena antica clasica, odata cu nasterea democratiei. Prin societate tnchisa
el intelege o organizare politica si sociala bazata limitarea drastica a libertatii de critica si pe
impunerea de sisteme coercitive de credinte si de alegeri politice carora le este conferita o
valabilitate obiectiva si universala. Valoarea individului si a libertatii sale sunt sever limitate sau,
pur si simplu, anulate si opuse valorilor si exigentelor colectivitatii. Intr-o astfel de societate
libertatea individuala de critica a deciziilor puterii este drastic limitata sau absenta.
Democratiile occidentale moderne au facut cativa pasi in directia constituirii societatii
deschise. Dar toate societatile, chiar si cele deschise, se confrunta cu riscul de a redeveni
societati tnchise. Datoria filosofilor este sa contribuie la clarificarea rationala a naturii omului si
a capacitatilor mintii sale, precum si sa raspunda la intrebari de tipul: ce anume putem sti despre
sensul istoriei? dar despre dreptate? dar despre bine si rau? etc. Nu doar filosofii, ci orice
cetatean responsabil are datoria sa critice societatea in care traieste, iar aceasta este cu atat mai
buna cu cat ea permite, incurajeaza si tine seama de criticile rationale formulate de orice membru
al sau cu privire la orice aspect al ei. Numai astfel va fi creat un sens al istoriei apt sa satisfaca in
tot mai mare masura necesitatile si aspiratiile umane - individuale si colective - rationale si
legitime.
Filosofia popperiana conchide ca nu dispunem de surse privilegiate ale cunoasterii cu
ajutorul carora sa putem dobandi o cunoastere mai presus de orice critica. Putem doar sa
elaboram teorii care sa fie riscante si pasibile, deci, de a fi infirmate, dar care pot ameliora
progresiv prin incercari si erori ceea ce stim in orice moment. O societate deschisa, oricat de
imperfecta ar fi ea, permite acest lucru; o societate inchisa nu il permite. Cea dintai este
imperfecta, dar perfectibila. Cea de-a doua pretinde ca a atins perfectiunea, dar creeaza iadul pe
pamant.

95

Cursul 14

FILOSOFIA ROMANEASCA
LUCIAN BLAGA
(1895-1961)
Lucian Blaga este una dintre personalitatile emblematice ale culturii romane, afirmanduse ca unul dintre cei mai valorosi poeti, dramaturgi, publicisti si filosofi ai primei jumatati a
secolului al XX-lea.
Desi nu este cel mai faimos filosof roman (Emil Cioran si Mircea Eliade sunt, de
exemplu, mult mai bine cunoscuti decat el pe plan universal, dar aceasta notorietate a lor s-a
datorat, in mare parte, faptului ca ei si-au publicat cea mai mare parte a operei lor in limbi de
circulatie universala), Blaga este, cu certitudine, cel mai important. In favoarea acestei aprecieri
pledeaza opera sa filosofica monumentala, profunda originalitate a ideilor sale filosofice si
expresivitatea cu totul remarcabila a rostirii sale filosofice. George Calinescu scria, in acest sens,
in a sa Istorie a literaturii romdne. De la originipdna tnprezent (1941): Lucian Blaga e cel
dintai (ganditor roman - n.n.) care a incercat sa ridice un sistem filosofic integral, cu ziduri, cu
cupola, si sa dea acestei filosofii o aplicatie la realitatile nationale. Meritul sau este in afara de
orice discutie. Oricat de nedumeriti s-ar uita profesorii de filosofie universitara, adevarata
gandire romaneasca se inaugureaza aici".
1. Repere biografice
Lucian Blaga s-a nascut la 9 mai 1895 in satul ardelenesc Lancram 11, situat intre Sebes si
Alba-Iulia. A fost cel mai mic dintre cei noua copii ai preotului ortodox Isidor Blaga si ai sotiei
acestuia Ana, nascuta Moga. Dupa absolvirea scolii primare germane din Sebes, viitorul filosof
s-a inscris la liceul Andrei Saguna" din Brasov, unde si-a inceput lecturile filosofice cu o
lucrare a filosofului roman Vasile Conta (1845-1882), care schitase in a doua jumatate a
secolului al XIX-lea o viziune filosofica de tip pozitivist. In anii de liceu a citit din opera lui
Goethe, Schopenhauer, Spinoza, Bergson etc. si tot de acum dateaza si primele sale incercari
filosofice (pot fi mentionate, in acest sens, studiile sale intitulate Asupra visurilor, Asupra
numarului, Despre judecatile matematice, Despre intuitie tn filosofia lui H. Bergson etc.). In
anul 1914, dupa absolvirea liceului si izbucnirea primului razboi mondial, pentru a se sustrage
mobilizarii in armata austro-ungara si riscului de a lupta impotriva poporului sau, Blaga s-a
inscris la Seminarul Teologic din Sibiu si apoi la Facultatea de Filosofie a Universitatii din
Viena. In timpul studiilor universitare se familiarizeaza cu opera lui Dostoievski, Tolstoi, Kant,
filosofia indiana etc. Dupa absolvirea studiilor filosofice isi sustine in anul 1920 la Facultatea de
Filosofie a Universitatii din Viena doctoratul in filosofie cu o teza intitulata Cultura si
cunostinta. S-a casatorit apoi cu Cornelia Brediceanu si s-a stabilit la Lugoj, publicandu-si
primele volume de poezie si de reflectii filosofice. In 1926 si-a inceput cariera diplomatica, mai
intai ca atasat de presa la ambasada romana din Varsovia. A indeplinit apoi diferite functii la
legatiile romanesti din Praga (19271928), Berna (1928-1932; 1937-1938), Viena (1932-1937), ca
subsecretar de stat la Ministerul de Externe (1937) si ca ministru plenipotentiar la Lisabona
(1938-1939). In 1936 a fost ales membru al Academiei romane, in aula careia a rostit celebrul
discurs de receptie Elogiu satului romdnesc. A revenit definitiv in tara in 1939 si a intrat in
invatamantul universitar, ocupand prin concurs catedra de filosofia culturii, creata special pentru
el, la Facultatea de Filosofie a Universitatii din Cluj (pe care a onorat-o intre anii 1939-1948),
stramutata in 1940, odata cu impunerea Dictatului de la Viena, la Sibiu. Dupa instaurarea
regimului comunist si reforma invatamantului din 1948,

11 Sat al meu ce porti tn nume Sunetele lacrimei... Te-am ales ca prag de lume i poteca patimei...
(Hronicul si cdntecul vdrstelor, 1965)

96

Blaga a fost destituit din invatamantul universitar datorita trecutului sau politic, devenind
cercetator la Institutul de Istorie si Filosofie din Cluj (1948-1953) si la sectia de istorie literara si
folclor a Academiei romane, filiala Cluj (1953-1959). Blaga a murit la 6 mai 1961, fiind
inmormantat la Lancram la 9 mai, zi in care ar fi implinit 66 de ani.
2. Opera
Asa cum aratam la inceputul acestei prezentari a filosofiei lui Blaga, el a fost una dintre
personalitatile complexe ale culturii romane, afirmandu-se ca poet, prozator, eseist, publicist,
dramaturg si filosof. Pentru evidentierea amplitudinii creatiei sale, voi prezenta in cele ce
urmeaza principalele sale lucrari din toate aceste domenii.
Operapoetica a lui Blaga include urmatoarele volume antume: Poemele luminii (1919),
Pasii profetului (1921), In marea trecere (1924), Lauda somnului (1929), La cumpana apelor
(1933), La curtile dorului (1933), Poezii (1942), Nebanuitele trepte (1943). Postum i-au aparut
volumele: Vdrsta de fier, Corabii de cenusa, Cdntecul focului, Ce aude unicornul etc.
Dramaturgia lui Blaga cuprinde zece piese de teatru: Zamolxe (1921), Tulburarea apelor
(1923), Daria (1925), Inviere (1925), MesterulManole (1927), Cruciada copiilor (1930), Avram
Iancu (1934), Arca lui Noe (1944), Anton Pann (1945).
In anii cincizeci ai secolului al XX-lea Blaga a scris un roman memorialistic, caruia
editorii i-au atribuit titlul Luntrea lui Caron (in care a relatat experientele dramatice pe care le-a
trait in primii ani postbelici), publicat abia dupa prabusirea regimului comunist, adica la mai
bine de o jumatate de veac de cand a fost scris. Tot genului memorialistic ii apartine si volumul
Hronicul si cdntecul vdrstelor, scris in 1945-1946 si publicat pentru prima data in 1965 (in care
si-a povestit copilaria si perioada studiilor).
Opera filosofica a lui Blaga a debutat cu o serie de lucrari pregatitoare ale sistemului sau
filosofic: Pietre pentru templul meu (1919), Cultura si cunostinta (traducerea in limba romana a
tezei sale de doctorat, 1922), Filosofia stilului (1924), Fenomenul originar (1925), Fetele unui
veac (1925), Ferestre colorate (1926) si Daimonion (1926, 1930). Majoritatea acestor lucrari
apartin genurilor aforistic si eseistic.
Sistemulfilosofic blagian este structural, conform dorintei testamentare a autorului sau, in
urmatoarele patru trilogii:
Trilogia cunoasterii, alcatuita din:
O Introducere: Despre constiinta filosofica, 1947;
Eonul dogmatic, 1931;
Cunoasterea luciferica; 1933;
Censura transcendenta, 1934;
O Supliment: Experimentul si spiritul matematic, 1949-1953.
Trilogia culturii, alcatuita din:
Orizont si stil, 1936;
Spatiul mioritic, 1936;
Geneza metaforei si sensul culturii, 1937.
Trilogia valorilor, alcatuita din:
Stiinta si creatie, 1942;
Gdndire magica si religie
O Despre gdndirea magica, 1941; O
Religie si spirit, 1942;
Arta si valoare, 1939.
Trilogia cosmologica, alcatuita din:
Diferentialele divine, 1940;
Aspecte antropologice, 1948;
Fiinta istorica, 1943-1959.

97

La aceasta opera impresionanta trebuie adaugata si o vasta publicistica filosofica,


literara, culturala si critica, Blaga colaborand cu studii, articole, cronici, eseuri etc. la cele mai
importante publicatii culturale interbelice: Gdndirea, Revista Fundatiilor Regale, Viata
romdneasca, Societatea de mdine, Adevarul literar si artistic, Cugetul romdnesc, Lumea literara
si artistica, Patria, Gdnd romdnesc etc. Blaga a fondat si a condus revista de filosofie Saeculum
(aparuta la Sibiu in perioada 1943-1944, in timpul stramutarii Universitatii din Cluj la Sibiu in
urma Dictatului de la Viena).
3. Sistemul filosofic
Lucian Blaga a creat primul sistem filosofic romanesc de marime universala" (Ion
Mihail Popescu, O perspectiva romdneasca asupra teoriei valorilor si culturii. Bazele teoriei
culturii si valorilor tn sistemul lui Blaga, Editura Eminescu, Bucuresti, 1980), ce are drept
principale componente: gnoseologia, teoria metodei, ontologia, antropologia, axiologia, filosofia
culturii etc.
O particularitate a filosofiei blagiene, de care trebuie sa tina seama oricine o abordeaza,
consta in faptul ca autorul Trilogiilor opereaza mai mult cu metafore decat cu concepte. Sedus
de expresivitatea limbaj ului sau, cititorul neavizat poate intampina dificultati serioase in
descifrarea semnificatiilor sale teoretice, intrucat, asa cum se stie, metafora mai mult sugereaza
si transfigureaza decat indica, fapt de care Blaga era deplin constient si pe care l-a asumat in
mod deliberat. Datorita acestui fapt, in numeroase compartimente ale creatiei sale, pe Blaga este
mult mai usor sa-l citezi decat sa-l explici. O mare parte a exegezei filosofiei blagiene, indeosebi
a celei din anii comunismului, obsedata de idealul filosofiei stiintifice", a sustinut sau a sugerat
ca aceasta ar reprezenta o carenta a acestei filosofii, intrucat adevarata" filosofie ar fi cea
elaborata in forma riguros conceptuala. In fond, calificativul filosoful poet", care i-a fost atasat
lui Blaga, insinua ca el n-ar fi fost suficient de filosof". Toti cei care s-au plasat sau inca se mai
plaseaza pe o astfel de pozitie nu cunosc sau ignora faptul ca in epoca in care Blaga si-a elaborat
sistemul filosofic Martin Heidegger, considerat de numerosi exegeti cel mai valoros filosof
occidental al secolului al XX-lea, denunta, si el, insuficienta limbajului conceptual al metafizicii
occidentale si pleda pentru potentialul metafizic al limbajului poetic. Sau poate ca nici
Heidegger nu era suficient de filosof"?
Se impune si semnalarea faptului ca poezia si dramaturgia lui Blaga au avut parte de o
difuziune mult mai ampla si de o receptare mai pertinenta decat filosofia sa. Mi-e greu sa spun
daca Blaga este mai valoros ca filosof decat ca poet, dar sunt incredintat ca el este cea mai
importanta personalitate a culturii romanesti a secolului al XX-lea, asa cum Mihai Eminescu a
fost pentru secolul al XIX-lea ori Dimitrie Cantemir pentru secolul al XVIII-lea. Sub raport
valoric el nu este cu nimic mai prejos decat orice alt mare filosof al secolului al XX-lea, de la
Heidegger la Wittgenstein ori de la Popper la Sartre. Faptul ca el n-a avut parte de notorietatea
lor se datoreaza limbii de circulatie restransa in care el si-a elaborat opera si politicii culturale
catastrofale dintotdeauna a statului roman. Cea mai buna dovada, in acest sens, este faptul ca
Emil Cioran si Mircea Eliade, desigur mari ganditori, dar, dupa opinia mea, inferiori valoric lui
Blaga, au avut parte de o celebritate universala in primul rand deoarece si-au elaborat si difuzat
cea mai mare parte a operei lor filosofice in limbi de circulatie universala!
Nu voi trece in revista toate componentele sistemului filosofic al lui Blaga, ci voi selecta
cateva teme majore, in masura sa contureze spiritul filosofiei blagiene, aportul sau original la
amplificarea si aprofundarea problematicii filosofice.
3.1. Cunoasterea paradisiaca si cunoasterea luciferica
Conceptul fundamental al filosofiei lui Blaga este cel de mister. Pana la el in filosofia
occidentala a existat o adevarata fobie fata de mister, care era considerat fie ceva care trebuia
inlaturat de indata, fie o limita a cunoasterii: Noutatea punctului nostru de vedere consta,
credem, in faptul ca nu nazuim nici la inlaturarea misterului, nici numai la constatarea prezentei
sale liminare. Noi filosofam sub specia misterului ca atare. Misterul e pentru noi suprem unghi

98

de vedere" (Trilogia cunoasterii). Blaga considera ca misterul ar trebui sa devina veritabilul


obiect al cunoasterii. In acest context, el opereaza distinctia dintre doua forme ale cunoasterii,
carora le da denumiri metaforice expresive, considerand ca ele sunt rezultate ale unor ipostaze
diferite ale intelectului:
Cunoasterea paradisiaca - este denumirea pe care Blaga o da cunoasterii teoretice
(stiintifice si filosofice) traditionale, care considera ca obiectul cunoasterii - oricare ar fi
el - poate fi cunoscut integral si definitiv de catre subiectul cunoscator. Aceasta forma a
cunoasterii ar fi produsa de intelectul enstatic" si ea ar urmari reducerea cantitativa a
misterelor, extinderea necontenita a ceea ce este cunoscut. Ea considera ca omul poate
cunoaste integral realitatea si ca, in principiu, nu exista nicio limita obiectiva sau
subiectiva a capacitatii umane de cunoastere;
Cunoasterea luciferica - porneste insa de la premisa ca misterul este constitutiv realitatii,
adica el nu poate fi dezvaluit integral niciodata. Ea este produsa de intelectul ecstatic",
accepta misterul ca atare, incercand sa provoace o criza" in obiect, sa anuleze echilibrul
sau launtric, adica sa-l despice" intr-o parte care se arata" (fanic) prin semnele sale si
una care se ascunde" (criptic) dupa semnele sale. Cunoasterea luciferica realizeaza
astfel o variere calitativa a misterului in urmatoarele trei sensuri:
plus cunoasterea - care echivaleaza cu atenuarea misterului; de exemplu, N.
Copernic a demonstrat ca Pamantul graviteaza in jurul Soarelui, in dezacord cu
observatia empirica, ce se bazeaza pe iluzia ca Soarele graviteaza in jurul Pamantului,
iluzie unanim impartasita pana la el. Misterul acestui fenomen a fost, astfel, atenuat;
zero cunoasterea - care inseamna permanentizarea misterului; exemplul lui Blaga
este teza privitoare la aparitia vietii din materia anorganica, teza care a permanentizat
misterul vietii, fara a reusi insa sa-i ofere o explicatie satisfacatoare. De asemenea,
ideea lui Kant conform careia lucru tn sine poate fi conceput ca obiect al ratiunii
pure, dar nu poate fi cunoscut, functionand doar ca un concept negativ, lipsit de orice
determinatii;
minus cunoasterea - adica amplificarea misterului, este forma cea mai spectaculoasa
si mai paradoxala a cunoasterii luciferice. Exemplele lui Blaga sunt preluate, mai
ales, din stiinta moderna: asa sunt, de pilda, teoria corpuscular-ondulatorie a luminii
(care sustine ca lumina are o natura duala, fiind, simultan, corpuscul si unda) sau
numerele transfinite ale lui Cantor (care considera ca exista numere din care pot fi
scazute alte numere, fara a se imputina"). In aceste cazuri, Blaga sustine ca misterul
fenomenelor respective nu este nici atenuat, nici permanentizat, ci, pur si simplu,
amplificat, adica, potrivit faimosului vers al poeziei cu care incepe volumul de debut
al lui Blaga, Poemele luminii, .. .i tot ce-i ne-nteles, se schimba-n ne-ntelesuri si
mai mari" (Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, 1919).
Iata cum procedeaza efectiv cunoasterea luciferica in cazul plus cunoasterii: ea se fixeaza
asupra unui obiect a", pe care il recunoaste de la inceput ca mister; apoi ea il deschide ca
mister", adica il despica" in fanic" si criptic". Ea provoaca astfel criza" obiectului respectiv.
Primul rezultat al acestei operatii este constatarea ca misterul a" este compus din fanicul a 1" si
cripticul x". Deci: a = a 1 + x. Cunoasterea luciferica se fixeaza in continuare pe cripticul x" al
misterului a", pe care-l considera un nou obiect de cunoscut, adica un nou mister, sa-i spunem
b". Decurge ca in loc de a = a 1 + x, vom avea a = a1 + b. Si jocul incepe din nou: b" va fi
deschis ca mister, adica va fi descompus in fanicul b 1" si cripticul x1", adica vom avea: b = b 1
+ x1 si asa mai departe. Este insa posibil ca, la un moment dat, cripticul x n" nu mai poata fi
despicat" si sa ajungem de la plus cunoastere la zero cunoastere sau chiar la minus cunoastere!
Blaga este incredintat ca prin cunoasterea luciferica s-ar realiza o transcendere a logicii
clasice (adica o incalcare a principiilor sale), un salt intelectual care poate merge pana la
dezacordul sau cu logicul si cu concretul (adica cu experienta curenta). Antecedentele unei
asemenea potentari a misterului prin antinomii transfigurate" Blaga le intrezareste in dogma"

99

epocii elenistice, pe vremea crizei istorice de trecere de la antichitate la eonul crestin", pe care
le-ar reactualiza contemporaneitatea printr-o alta criza si un nou sentiment eonic de inceput de
lume". Punand intre paranteze o traditie de gandire filosofica si stiintifica de mai bine de un
mileniu si jumatate, Blaga urmareste sa reinnoiasca o traditie uitata a metafizicii ecstatice",
procedand intrucatva asemanator cu Heidegger, care, pentru reinnoirea limbajului filosofiei si a
stilului sau de raportare la fiinta a facut un salt peste aproape intreaga istorie a filosofiei, pana la
presocratici, in textele carora (ca si in limbajul poeziei, indeosebi a poetului romantic german
Friedrich Holderlin) a incercat sa surprinda sensul autentic al fiintei.
Blaga critica modul in care a evoluat teoria cunoasterii, indeosebi de la Kant incoace,
considerand ca ea a devenit mai mult o teorie a faptului, decat o punere de probleme, ceea ce a
determinat ingustarea considerabila a orizontului sau, saracirea continutului, diminuarea bogatiei
obiectului cunoasterii. In timp ce centrarea pe fapt este un simplu act de cunoastere, punerea si
rezolvarea de probleme este un proces cognitiv complex, care poate integra si misterul in
obiectul cunoasterii.
Distinctia dintre cunoasterea paradisiaca si cea luciferica isi pune amprenta pe intreaga
problematica epistemologica abordata de Blaga, de la simpla observatie si experiment pana la
ipoteza si teoria stiintifica. El sustine ca unele descoperiri stiintifice remarcabile din ultimele
doua secole, ca geometriile neeuclidiene, teoria corpuscular-ondulatorie asupra luminii, teoria
relativitatii, mecanica cuantica etc., sunt tot atatea confirmari ale epistemologiei sale.
3.2. Cenzura transcendenta si Marele Anonim
Principiul metafizic absolut al existentei este numit de Blaga Marele Anonim si el
reprezinta nucleul sau temeiul existential central, un fel de gardian al misterelor" si totodata
misterul suprem, care apara echilibrul existential de stradaniile de cunoastere discursiv pozitiva
ale omului (adica de descifrare integrala a misterelor, asa cum pretinde ca face, potrivit
conceptualizarii blagiene, cunoasterea paradisiaca").
Blaga recurge la o intreaga retea de factori izolatori pe care Marele Anonim o instituie
intre misterele existentiale si aspiratiile spre dezvaluirea lor integrala ale cunoasterii umane
individuale animate de idealul cunoasterii paradisiace. Acesti factori ce actioneaza sub forma
speciala a unei censuri" si-ar avea centrul initiator dincolo de orizontul nostru spatio-temporal
si de aceea sunt reuniti de Blaga in sintagma generica censura transcendenta".
Blaga se pronunta atat impotriva conceptiilor despre limitarea si neputinta cognitiva a
subiectului cunoscator, cat si impotriva celor despre transparenta deplina, neutralitatea si
indiferenta obiectului cunoasterii. Imposibilitatea subiectului cunoscator de a ajunge la
descifrarea integrala a misterelor existentiale nu este expresia adeziunii lui Blaga la vreo forma
de agnosticism, ci ar avea un talc metafizic". Cenzura transcendenta nu s-ar aplica actelor de
cunoastere individuale, deoarece Marele Anonim nu actioneaza prin acte izolate, ci ea este o
prezenta permanenta, un act atemporal si vesnic prezent al Marelui Anonim".
Marele Anonim ne apare ca un fel de garantie ca nu ne vom pierde sau dizolva in pacla
deasa a misterelor"; printr-un joc al echilibrului existential el instaleaza o distanta intre noi si
misterele existentiale si instituie o ierarhie a valorilor pe un plan metafizic.
Spre deosebire de Diferentialele divine (1940), in care Marele Anonim este identificat
uneori cu Dumnezeu, in Trilogia cunoasterii (1931-1934) el este un concept ontologic
fundamental, a carui semnificatie este insa mai ales gnoseologica. Marele Anonim este Marele
Tot al existentei", fiind conceput ca un mit metafizic", ca o revelatie metaforica".
In acelasi mod metaforic-revelatoriu Blaga exprima si ideea caracterului limitat al
subiectului cunoasterii intr-o lume vesnic deschisa prin intermediul unui contra-mit metafizic"
-cenzura transcendenta - care ne reveleaza metaforic faptul ca subiectul individual nu poate
cuprinde in chip absolut pozitiv si nedisimulat tainele cosmosului".
Este evident ca gnoseologia blagiana este radical diferita de gnoseologiile de orientare
scientista (ce aveau ca ideal cognitiv cunoasterea paradisica), dominante in filosofia occidentala
a primei jumatati a secolului al XX-lea. El resemnifica termeni imprumutati din cunoasterea

100

mitica, artistica, stiintifica si chiar din teologie sau creeaza termeni noi, deosebit de expresivi.
Datorita acestui fapt rostirea filosofica" blagiana este profund originala.
Un loc aparte ocupa in aceasta gnoseologie inedita termenul revelatie", despre care
Blaga ne avertizeaza ca nu are acceptia teologica a unei inspiratii divine, ci are un sens strict
uman de aratare", de aducere a misterului in lumina constiintei: Numim orice eventuala
izbucnire sau aratare pozitiva a unui mister existential in conul de lumina al cunoasterii
individuale o revelatie"
Filosofia lui Blaga se opune oricarei filosofii, materialiste sau idealiste, care sustine
posibilitatea captarii sau convertirii misterelor existentiale in stare pura, ca o dezvaluire deplina,
nealterata a unei transcendente. Exista, dupa el, un prag fermecat" care-l transforma pe orice
oaspete care-l calca si care disimuleaza" misterul. Acest prag" nu inseamna insa o limita
pentru puterile cognitive ale spiritului, ci tine de natura misterului, de prezenta elementului
irational in insasi structura obiectului cunoasterii. Dupa Blaga, cunoasterea este un proces activ,
o confruntare dramatica dintre un subiect foarte activ si un obiect nu mai putin activ si plin de
initiativa. Problema limitei cunoasterii este, deci, de natura ontologica (adica tine de alcatuirea
lumii), nu gnoseologica, este raportata la o regiune central-ontologica.
Blaga propune contra-mitul cenzurii transcendente a carui functie esentiala este de a
asigura echilibrul existential si care ar avea o tripla motivare:
minimala - legata de menirea creatoare a spiritului individual;
medie - legata de angrenajul existential in care subiectul si obiectul sunt integrati si pe
care dezvaluirea integrala a misterului l-ar destrama;
maximala - care priveste raportul dintre centrul metafizic absolut (Marele Anonim) si
existentele individuale.
Contra-mitul blagian al cenzurii transcendente refuza omului cunoasterea absoluta si
nelimitata" a misterelor existentiale, pentru a o atribui exclusiv Marelui Anonim. Procedand
astfel, Blaga nu a negat destinul creator al omului, ci, dimpotriva, i-a subliniat profunzimea si
complexitatea. In incheierea Censurii transcendente el scrie in acest sens: Daca nu ne mint
toate indiciile, destinul nostru e impletit intr-un sistem in care creatia e permanent posibila si in
care valorile spirituale au in consecinta o irecuzabila orientare creatoare. Daca nu ne inseala
toate semnele, sistemul existential in care ne gasim, prin restrictiile cu care ne supune si prin
drumurile pe care ne indreapta, ne constrange autoritar si patern, la o slujba demiurgica pe care o
indeplinim dupa indicatiile inscrise in autonomia duhului nostru, indiferent daca o stim sau nu o
stim".
3.3. Filosofia culturii si a valorilor
Fundamentul filosofiei culturii si a valorilor elaborate de Lucian Blaga este reprezentat
de viziunea sa metafizica generala. Teoriile sale asupra misterului, cunoasterii paradisiace si
luciferice, dogmei, Marelui Anonim, cenzurii transcendente etc. se regasesc, in termeni, cu
particularizari si cu accente specifice atat in Trilogia cunoasterii, cat si in Trilogia culturii, in
Trilogia valorilor si in Trilogia cosmologica, fapt ce atesta atat consecventa remarcabila
filosofului cat si unitatea sistemului pe care el l-a elaborat. In acest context, o prima problema pe
care si-a propus sa o rezolve Blaga a fost cea a fenomenului stilului, considerat de el ca un
fenomen dominant al culturii umane", ca un jug suprem in robia caruia traim" (Orizont si stil).
Blaga se delimiteaza in aceasta problema atat defenomenologie (in sensul de abordare
pur descriptiva a fenomenelor culturale), cat si de morfologia culturii (orientare din filosofia
occidentala a primei jumatati a secolului al XX-lea care si-a concentrat interesul asupra
problematicii genezei, naturii, structurii si dinamicii creatiei culturale si i-a avut ca principali
exponenti pe Oswald Spengler, Leo Frobenius, Alois Riegl, Wilhelm Worringer etc), desi
influenta celei din urma este evidenta, mai ales in conceperea raportului dintre cultura si
civilizatie. El si-a propus sa fundamenteze o noua disciplina - pe care a denumit-o noologia
abisala - care are drept obiect de studiu structurile si factorii care genereaza stilul. El sustine ca
acesta ar fi inradacinat in inconstient, pe care il defineste, prin opozitie explicita si categorica cu

101

modul in care acesta a fost conceput depsihanaliza, ca o realitate psihica ampla, cu structuri, de
o dinamica si cu initiative proprii", fiind inzestrat cu un miez substantial, organizat dupa legi
imanente". Inconstientul este investit de Blaga cu functii suverane", cu ordine si cu echilibru
launtric. El ar avea un caracter cosmotic" si nu unul haotic", fiindu-si suficient siesi.
Inconstientul ar fi inzestrat, de asemenea, cu functii cognitive proprii, izvorul sau de
cunoastere fiind diferit de cel al constiintei. Ceea ce Blaga considera a fi contributia sa originala
la teoria inconstientului nu consta atat in evidentierea existentei unei structuri si dinamici a
inconstientului - insusiri ale sale atestate si de psihanaliza - cat in descoperirea unor structuri
spirituale ale acestuia. El doreste sa depaseasca, astfel, viziunea mecanicista a psihanalizei
asupra inconstientului (el repudiaza, indeosebi, obsesiile sexuale ale psihanalizei:un miros de
maidane de urmareste inca mult timp dupa frecventarea psihanalizei") si sa-i atribuie o trasatura
datorita careia el razbate pana sub boltile constiintei". Aceasta trasatura este numita de el
personanta si ea ar fi vehiculul" care transporta" diferite continuturi ale inconstientului in
constiinta. Datorita personantei, inconstientul coloreaza si nuanteaza constiinta" ori se
constituie in intruchipari de sine statatoare", imprimand constiintei relief si profunzime. Prin
inconstient constiinta dobandeste plasticitate", infinite nuante, capacitatea de surprindere a ceea
ce este vag, a nelinistii etc., deci, perspectiva, caracter si profil multidimensional". Personanta
actioneaza, indeosebi, asupra vietii spirituale si artistice prin orizonturi, accente, atitudini si
nazuinte. Stilul, ca trasatura esentiala a culturii, ar fi expresia acestei personante. Factorii
definitorii ai stilului, descrisi si examinati minutios de catre Blaga in Orizont si stil, prima carte
a Trilogiei culturii, sunt:
1. Orizontul spatial (infinitul, spatiul-bolta, planul, spatiul mioritic, spatiul alveolarsuccesiv etc.);
2. Orizontul temporal (timpul-havuz, timpul-cascada, timpul-fluviu);
3. Accentele axiologice (afirmativ si negativ);
4. Atitudinea anabasica si catabasica (sau atitudinea neutra);
5. Nazuinta formativa (individualul, tipicul, stihialul).
Nu este aici locul sa prezentam si sa examinam in detaliu fiecare dintre acesti factori. Ceea
ce intereseaza, cu precadere, este faptul ca toti sunt inradacinati in inconstientul colectiv si ca ei
configureaza, in unitatea si interdependenta lor structurala, ceea ce Blaga denumeste matricea
stilistica, ce este un fel de structura psiho-spirituala care determina si controleaza creativitatea
culturala.
Spre deosebire de alti ganditori din anii interbelici, care au considerat ca anumite valori
sau calitati ar caracteriza in mod esential profilul moral-spiritual al poporului roman, Blaga a
insistat asuprapotentialului creator al acestuia, determinat de matricea stilistica inedita a carui
expresie este. Iata cum caracterizeaza el in Spatiul mioritic, cea de-a doua carte a Trilogiei
culturii, matricea stilistica romaneasca, denumita spatiul mioritic: E inainte de toate (trasaturile
definitorii ale spiritualitatii romanesti - n.n.) un anume orizont spatial, cel mioritic, si la fel un
orizont de avansare leganata in timp. Ele formeaza coordonatele unei spiritualitati. Fuzioneaza
cu aceste orizonturi inainte de orice un sentiment al destinului, trait tot ca o ondulare, ca o
alternanta, de suisuri si coborasuri, ca o inaintare intr-o patrie siderala, unde se urmeaza ritmic
dealurile increderii si vaile resignarii. Vine pe urma siragul celorlalte determinante: o preferinta
aratata categoriilor organicului, ale lumii, si o tendinta de transfigurare sofianica a realitatii.
Nazuinta formativa se contureaza si e activa indeosebi ca orientare spre forme geometrice si
stihiale, aceasta in chip organic atenuat. Adaugam manunchiului o invincibila dragoste de
pitoresc, si de asemenea un foarte vadit simt al masurii si al intregului. Pentru rotunjirea
complexului sa mai notam ca toate determinantele se realizeaza oarecum in surdina; parca in
izbanda lor se pune un mare frau: totul se infaptuieste cu un uimitor simt pentru nuanta si cu tot
atata simt al discretiei". Expresia artistica emblematica a spatiului mioritic este, dupa Blaga,
doina, a carei linie melodica sinuoasa reflecta fidel meandrele sufletului romanesc.
Blaga si-a exprimat increderea nelimitata in potentialul creator al culturii romanesti, in
capacitatea sa de a se impune, cu timbrul sau specific, printre marile culturi ale lumii: Tot ce

102

putem sti, fara temerea de a fi dezmintiti, este ca suntem purtatorii bogati ai unor exceptionale
posibilitati. Tot ce putem crede, fara a savarsi un atentat impotriva luciditatii, este ca ni s-a dat sa
luminam cu floarea noastra de maine un colt de pamant. Tot ce putem spera, fara sa ne lasam
manevrati de iluzii, este mandria unor initiative spirituale istorice, care sa sara, din cand in cand,
ca o scanteie si asupra crestetului altor popoare. Restul - e ursita".

103

BIBLIOGRAFIE GENERALA
1. Filosofia greaca pana la Platon, vol. I-II, Editura Stiintifica si Enciclopedica,
Bucuresti, 1979.

2. Platon, Dialoguri, vol. I-VIII, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 19741992.


3. Aristotel, Metafizica, Editura Academiei R.P.R., Bucuresti, 1965.
4. Aristotel, Politica, Editura Cultura Nationala, Bucuresti, 1924.
5. Diogene Laertios, Despre vietile si doctrinele filosofilor, Editura Academiei R.P.R.,
Bucuresti, 1963.
6. Sfantul Augustin, Solilocvii, Editura Humanitas, Bucuresti, 1993.
7. Sfantul Augustin, Cetatea lui Dumnezeu, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1998.
8. Toma D' Aquino, Summa theologiae. Despre Dumnezeu, Editura Stiintifica,
Bucuresti, 1997
9. John Locke, Eseu asupra intelectului omenesc, Bucuresti, Editura Stiintifica, 1961.
10. Rene Descartes, Discurs asupra metodei, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1957.
11. Immanuel Kant, Critica ratiunii pure, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1969.
12. Immanuel Kant, Prolegomene la orice metafizica viitoare care se va putea tnfatisa
drept stiinta, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1987.
13. Arhur Schopenhauer, Lumea ca vointa si reprezentare, Editura Moldova, Iasi,
1995.
14. Arhur Schopenhauer, Viata. Amorul. Moartea, Editura Antet.
15. Friedrich Nietzsche, Asa grait-a Zarathustra, Editura Humanitas, Bucuresti,1994.
16. Friedrich Nietzsche, Nasterea tragediei, in vol. De la Apollo la Faust, Editura
Meridiane, Bucuresti,1978.
17. Martin Heidegger, Fiinta si timp, traducere de Catalin Cioaba si Gabriel Liiceanu,
Bucuresti, Editura Humanitas, 2003.
18. Martin Heidegger, Originea operei de arta, Editura Humanitas, Bucuresti, 1995.
19. Karl Popper, Logica cercetarii, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti,
1981.
20. Karl Popper, Societatea deschisa si dusmanii ei, vol. I - II, Editura Humanitas,
Bucuresti, 1993.
21. Karl Popper, Mizeria istoricismului, Editura All, Bucuresti, 1998.
22. Lucian Blaga, Trilogia cunoasterii, in Opere, vol. 8, Editura Minerva, Bucuresti,
1983.
23. Lucian Blaga, Trilogia culturii, Editura pentru literatura universala, Bucuresti, 1967.

104

Lucrari de sinteza - cursuri - dictionare

1. Gheorghe Vladutescu, Filosofia tn Grecia veche, Editura Minerva, Bucuresti, 1974.


2. Gheorghe Vladutescu, Filosofia primelor secole crestine, Editura Enciclopedica,
Bucuresti, 1995.

3. Jeanne Hersch, Mirarea filosofica. Istoria filosofiei europene, Editura Humanitas,


Bucuresti, 1994.

4. Romulus Chirita, Stii sa citesti filosofie?, Editura Orator, Bucuresti, 2000.


Romulus Chirita, Istoria didactica a filosofiei grecesti, Editura Universitatii
Transilvania, Brasov, 2008.
5. Romulus Chirita, O istorie a filosofiei medievale. Logosul tntre umilinta si extaz,
Editura Universitatii Transilvania, Brasov, 2010.
6. Romulus Chirita, Metafizica Renasterii - tntre fractura si metamorfoza, Editura
Universitatii Transilvania, Brasov, 2012.
7. Romulus Chirita, 10 filosofi ai secolului 20, Editura Universitatii Transilvania, Brasov,
2006.
8. Bertrand Russell, Istoria filosofiei occidentale, vol. 1-2, Editura Humanitas, Bucuresti,
2005.
9. E.F. Peters, Termenii filosofiei grecesti, Editura Humanitas, Bucuresti, 1993.
10. Antony Flew, Dictionar de filosofie si logica, Editura Humanitas, Bucuresti, 1996.
11. Julia Didier, Dictionar de filosofie Larousse, Editura Univers Enciclopedic,
Bucuresti, 1996.
12. Simon Blackburn, Dictionar de filosofie Oxford, Editura Univers Enciclopedic,
Bucuresti, 1999.