I.

SURSE DE APĂ

1. Surse de apă: generalităţi.
1. Apa – sursă naturală Ce este mai natural decât o cădere de apă pe pietre, decât un lac liniştit într-o depresiune sau decât un râu captiv între malurile lunecoase printre care curge? Totuşi, planeta noastră este singura din Sistemul Solar, pe care apa se găseşte în stare lichidă. Ce poate fi mai uşor, astăzi, decât a deschide un robinet? Ce este mai normal decât să foloseşti apa pentru a-ţi satisface nevoile zilnice? Totuşi, exploatată fără măsură şi prudenţă, apa este din ce în ce mai poluată şi producerea apei potabile este tot mai complexă şi costisitoare. Apa, element hrănitor, componentă esenţială a vieţuitoarelor, considerată de antici origine a tuturor lucrurilor, fruct al dragostei dintre pământ şi cer a apărut pe Terra acum 4 miliarde de ani şi o dată cu ea, încet, încet s-au dezvoltat şi primele vieţuitoare. De atunci, cantitatea de apă de pe planetă nu s-a schimbat, în schimb, cantitatea de biomasă mondială a crescut, fiind însoţită de o cerere de apă din ce în ce mai mare. Concepţiile au evoluat, dar nimeni nu poate contesta rolul deosebit al substanţei pe care Leonardo da Vinci o numea “seva vieţii pe pământ”. Căutarea surselor de apă de-a lungul timpului a mobilizat multiple energii. Civilizaţiile s-au născut pe cursurile marilor fluvii, considerate reţele naturale de distribuţie. Construcţiile din valea Nilului pe de o parte, şi a Tigrului şi Eufratului pe de altă parte, au demonstrat că civilizaţiile egiptene şi mesopotamiene au experimentat de timpuriu hidrologia, îndreptându-se spre irigaţii. În 2500 î. H.C., cretanii au pus la punct primele sisteme de aducţiune a apei în locuinţe. În 700 d. H.C., regele asirian Sennachérib a construit la Nivive un palat deservit de apă de munte adusă printr-un canal de 100 km de piatră etanşată cu gudron. În perioada elenistică (IV-II î. H.C.), grecii au inventat sistemul sifonului invers.... Etimologic vorbind, termenul sursă de apă provine din franţuzescul „source d’eau” care înseamna „loc, parte, zona, punct de plecare a apei transportate de un râu”. Pornind de la definiţia de dicţionar a conceptului de sursă „loc unde se produce, unde se poate găsi sau de unde se propagă ceva”, putem privi sursele de apă ca fiind un concept interdisciplinar şi interactiv pe care specialiştii din diferite domenii de activitate ale ştiinţei îl pun în evidenţă prin instrumentele specifice ariei lor de acţiune. Prezenţa noţiunii de resursă naturală în sisteme conceptuale ale diferitelor ştiinţe, care studiază natura, tehnica sau socialul, relevă necesitatea abordării conţinutului ei, în sensul stabilirii unor coordonate comune, concomitent cu reliefarea elementelor specifice ale unui anumit domeniu de referinţă 1.1 Apa în Univers Cercetările recente au demonstrat, prin metoda spectroscopiei, prezenţa necontestată a apei în univers, atât în formă gazoasă (vapori), cât şi în formă solidă (gheaţă) [2]. Apa moleculară apare în norii circumstelari şi interstelari şi este un constituent important al cozii unor comete (de exemplu Halley). De peste zece ani, cercetătorii au elaborat teorii conform cărora se găsesc cantităţi mici de apă în petele solare [3]. Cu siguranţă cantităţile de apă sunt foarte reduse şi geneza

1

lor se explică prin diferenţe de temperatură suficientre pe anumite porţiuni, pentru ca atomii de hidrogen şi oxigen să se poată asocia. Viaţa acesteia este foarte scurtă deoarece, o dată cu creşterea temperaturii, apa dispare. Numai stelele pitice roşii şi brune păstrează vaporii de apă astfel formaţi, unde sunt întrunite cerinţele speciale pentru existenţa moleculei de apă (presiune ridicată, temperatură relativ joasă şi radiaţie ultravioletă redusă). Mercur a avut apă adusă poate de comete, dar temperatura sa scăzută a eliminat-o. Pe Venus, procentul ridicat de deuteriu atmosferic şi temperatura potrivită formării a permis afirmarea existenţei, în trecut, a apei. O dată cu încălzirea la 470°C, aceasta nu a mai putut exista. Se presupune că pe Lună se poate să fi existat apă, încercându-se găsirea acestor urme pe fundul craterelor polare. Planeta Marte are, în calotele polare, mari cantităţi de apă, iar relieful tipic pentru foste albii de râu indică existenţa unei perioade cu apă lichidă. Sateliţii marilor planete de la periferia sistemului solar au şi ei apă (solidă), Mirinda (satelit al lui Uranus) fiind constituit aproape exclusiv din gheaţă. Astfel, găsirea apei pe alte planete, care părea cândva un mit, este astăzi obiect de cercetare febrilă.[2] 1.2 Apa pe Terra Graţie vulcanilor şi distanţei faţă de Soare, Terra este singura planetă care deţine apă sub formă lichidă. De unde vine apa terestră? Originea apei terestre este destul de controversată. Se susţine că ea există de la începutul formării Pământului dar nu în formă lichidă şi nici ca vapori în atmosferă, ci legată în roci. Ea a fost eliberată treptat ca vapori de rocile fierbinţi împreună cu bioxid de carbon, formând a doua atmosferă (cea iniţială, de heliu şi hidrogen, de la formarea pământului, se persupune că ar fi fost rapid "măturată" de vântul solar). Când răcirea scoarţei a progresat destul, apa s-a condensat, au apărut ploile şi s-au format mările, iar aportul de apă din adâncimi a continuat prin emanaţiile vulcanilor. Cum este repartizată apa terestră? Apa de pe planeta noastră reprezintă un înveliş al Terrei, numit hidrosferă care e în strânsă relaţie şi interdependenţă cu alte "învelişuri":atmosfera (învelişul gazos), litosfera (învelişul solid, al rocii de la suprafaţa continentelor sau fundul oceanelor), sau biosfera (învelişul viu). Hidrosfera e formată din trei mari compartimente: • apă meteorică (apa din atmosferă), • apă de suprafaţă (apa de la suprafaţa pământului) • apa de sub suprafaţa pământului (numită apă subterană). Apele de suprafaţă cuprind mările şi oceanele, lacurile şi bălţile (toate fiind ape stătătoare) şi apele de şiroire şi râurile (cu diversele lor denumiri în funcţie de dimensiune - pârâu, râu, fluviu...), care sunt ape curgătoare. O categorie distinctă de ape de suprafaţă sunt cele în stare solidă. Mari suprafeţe de pe pământ sunt acoperite sezonier sau permanent de zăpadă sau gheaţă. Gheaţa acoperă temporar suprafaţa multor râuri şi lacuri şi mări în zone de coastă, dar şi în mod permanent suprafeţe din munţii înalţi (gheţari alpini) sau din zone polare, formând gheţari continentali (de exemplu calota de gheaţă antarctică sau groenlandiană) sau banchize la suprafaţa mărilor polare (banchiza arctică, cele din jurul continentului antarctic) din care se desprind aisberguri ce se topesc lent şi uneori sunt duse în derivă de curenţii marini până în zone calde.

2

Fig. 1. Repartiţia apelor de suprafaţă: 1- râuri 2%; 2- mlaştini 11%, 3 – lacuri 87% [5] Din multitudinea de ape naturale, omul a intervenit asupra unora care le denumim modificate antropic (de obicei râuri care au fost regularizate) şi chiar a creat el ape stătătoare sau curgătoare artificiale, cum sunt lacurile numite curent de acumulare sau respectiv canalele. Se face şi o distincţie importantă în funcţie de conţinutul de săruri dizolvate în apă: mările şi oceanele precum şi unele lacuri sunt ape sărate, iar râurile şi majoritatea lacurilor au apă dulce. Din suprafaţa planetei noastre (510 milioane km²), Oceanul planetar ocupă 361 milioane km², ceea ce reprezintă 70,8%, iar uscatul, doar 149 milioane km², adică 29.2%. Pe Terra exista apă dulce, apă sărată, ape termale şi ape minerale şi alte forme de ape. Pământul nu duce lipsă de apă, 2/3 din suprafaţa sa fiind acoperite de apă, dar numai puţin din această apă este potabilă. Volumul global al acestor resurse este estimat la 1454 milioane km³, din care volumul oceanelor şi mărilor este de 1362 km³ (97%). Apelor continentale (râuri, fluvii, lacuri, gheţari etc.), singurele surse de apă potabilă, le revin din cantitatea de apă a globului doar 37800 mii km³ (3%) – figura 2.

Fig. 2. Apa pe Terra: 1 – apa oceanică 97%; 2 - apa dulce 3%.[5]

Fig.3. Repartiţia apei dulci: 1 – calote glaciare 68,7%; 2 – pânză freatică 30,1%; 3- alte forme de apă 0.9%; 4 - ape de suprafaţă 0.3%. [5] Apa subterană poate fi şi ea apă dulce sau apă sărată. După adâncime distingem ape ape freatice şi ape de profunzime. Ele se află de regulă în dinamică, în legătură cu 3

apele de suprafaţă, dar sunt şi unele bine izolate de milenii pe care le numim ape fosile. Apele subterane exploatabile de către om se numesc acvifere. Omul a început şi el să influenţeze apele subterane naturale tot mai mult şi chiar să creeze acvifere artificiale. În sol există şi apă în formă solidă. În zone temperate apa îngheaţă iarna până la o adâncime de la câţiva centimetri la câţiva metri, dar în munţii înalţi şi mai ales în zonele arctice şi antarctice, pământul e îngheţat continuu de milenii pe adâncimi ce pot ajunge la sute de metri, acea apă numindu-se permafrost. Uneori în vara arctică respectiv australă se topeşte un strat subţire al suprafaţă, dar în profunzime apa rămâne în stare solidă. 1 Sinteză: 2 Unităţăţile geografice ale hidrosferei, respectiv sistemele teritoriale în care este organizată apa sunt: 3 – oceanele (Pacific, Atlantic, Indian şi Arctic) – mările: sunt întinderi de apă oceanică mai mici sau mai puţin adânci decât oceanele.Ele se clasifică după raporturile lor cu oceanele şi continentele în mări mărginaşe (comunică larg cu oceanul, fiind un fel de golfuri ale acestora), continentale (înconjurate de uscat, comunicând cu oceanul sau cu o altă mare, prin strâmtori), mediterane (situate între 2-3 continente şi/sau ghirlande insulare: Mediterana, ana, Mediterana Asiatică, Mediterana Americană şi „Oceanul”Arctic). – apele curgătoare: râurile şi fluviile. Sunt organisme care colectează apele superficiale continentale. Râurile şi fluviile au un regim de curgere permanent, deoarece se alimentează nu numai din ploi ci şi din ape subterane. – lacurile: reprezintă mase de apă care stagnează în excavaţiuni ale continentului. Dimensiunile lor sunt variabile: adâncimea începe de la câţiva metri şi până la 1620 m cât are Lacul Baikal, iar 1620 m cât are Lacul Baikal, iar suprafaţa de la foarte mică la 3737..000 km000 km2, cât are Marea Caspică. 4 – apele subterane 5 – gheţarii 1.3. DINAMICA APELOR. MĂSURAREA VITEZEI APEI RÂURILOR Studiul surselor de apă, făcut din perspectiva ştiinţelor inginereşti (respectiv al hidrologiei), permite abordări cantitative şi oferă posibilitatea soluţionării numeroaselor aspecte de ordin practic, legate de valorificarea resurselor de apă, de protecţia lor, de diminuarea riscurilor hidrologice, etc. Un element important în acest sens, îl constituie studiul dinamicii apelor. Dinamica apei este reflectată de distribuţia vitezelor pe plan vertical şi orizontal, de evoluţia curenţilor de suprafaţă şi de adâncime, de variaţia debitelor lichide şi solide, de distribuţia regimului termic în masa de apă etc.. Ea este rezultatul acţiunii unui ansamblu de forţe şi factori care acţionează asupra apei: - forţa gravitaţională care determină mişcarea apelor din râuri, dinspre altitudinile mai mari spre cele mai mici, - forţa lui Coriolis care determină abaterea direcţiei de curgere a apei din râuri spre dreapta în emisfera nordică şi spre stânga în emisfera sudică, acţionând perpendicular asupra acesteia, - forţa centrifugă care face ca oglinda apei, în partea concavă a malului, să se ridice la o anumită înălţime creând o înclinare spre malul convex, în timp ce malul concav este afectat de eroziune şi mai abrupt. Aceasta forţă se manifestă în zona meandrelor. Factorii care influenţează dinamica apei râurilor sunt: cantitatea de apă care se scurge, lăţimea şi adâncimile albiei, panta acesteia, rugozitatea patului ş.a. 4

Sub acţiunea forţelor menţionate, apa râurilor poate realiza două tipuri de mişcări: - laminară - când liniile de curent se deplasează paralel în întreaga masă de apă, sub forma unor lamele care în timpul scurgerii nu se amestecă unele cu altele, - turbulentă - care se caracterizează prin deplasarea dezordonată a particulelor de apă, care se amestecă continuu, modificându-se direcţia vectorilor de viteză şi tinzând să se realizeze o uniformizare a temperaturii de la suprafaţă până la adâncimea maximă a apei. Trecerea de la mişcarea laminară la cea turbulentă se face prin depăşirea unei „viteze critice”, determinată experimental şi care variază între 0,017 cm/s şi 0,33 cm/s, în funcţie de adâncimea apei. Hodograful vitezelor este reprezentarea grafică în epură a repartizării vectorilor de viteză pe verticală. Mărimea acestora este diferită, în funcţie de adâncimile apei, de panta talvegului (firul văii) şi de prezenţa sau absenţa unor obstacole de pe patul albiei (praguri, bancuri nisipoase submerse, rugozităţi, bolovani etc). Construcţia hodografului: - se construieşte sistemul de axe rectangulare, în care, pe verticală se reprezintă adâncimea apei şi pe orizontală se reprezintă valorile vitezei în punctele de măsurare a vitezei, adică la suprafaţă, la 0,2 din adâncimea râului - h (0,2h), la 0,6 h, la 0,8 h şi la fundul apei. - se reprezintă valoarea vectorilor de viteză (v1, v2 ... vn), la o scară stabilită pe axa orizontală a graficului, în dreptul fiecărui punct unde s-au făcut măsurători. - prin unirea extremităţilor vectorilor de viteză se obţine curba vitezelor pe verticală care configurează epura sau hodograful vitezelor. Izotahele sau liniile de egală viteză sunt reprezentările care dau o imagine generală despre repartiţia vitezelor în secţiunea activă a râului. Construcţia izotahelor: - se reprezintă profilul secţiunii active a râului, - se reprezintă epurele vitezelor, corespunzătoare fiecărei verticale de măsurare, - se înscriu în profilul secţiunii active hodografele de la fiecare verticală de adâncime, - se unesc punctele cu aceeaşi viteză a apei, obţinute prin interpolarea vitezelor măsurate la diferite adâncimi pe verticale. Viteza curentului de apă se determină cu dispozitive diferite, precum: flotorii care pot fi de suprafaţă sau integratori, prăjina hidrometrică, tubul hidrometric, bastonul lui Jens, morişca hidrometrică, etc.. Morişca hidrometrică este dispozitivul cel mai larg răspândit pentru măsurarea vitezei curentului de apă. Ea permite determinarea cu destulă precizie a vitezei punctuale a apei la diferite adâncimi. Morişca hidrometrică este alcătuită din trei părţi principale: elicea (rotorul), corpul şi aripa (coadă sau ampenajul) (fig. 4). Poate dispune şi de unele accesorii: dispozitiv de sonorizare (optică sau sonoră), cablu electric, tijă gradată pentru introducerea moriştii în apă la adâncimile dorite, cronometru, baterie electrică ş.a. În cazul râurilor cu adâncimi şi debite mari, pentru lansarea moriştii se foloseşte un troliu, iar pentru menţinerea ei verticală se utilizează un lest (numit sondă sau bombă) a cărui greutate este cuprinsă între 10 şi 100 kg (în funcţie de adâncimea şi viteza apei).

5

Fig. 4. Morişca hidrometrică: 1- elice; 2- cabluri electrice captor; 3- tijă lansare (prăjină); 4- aripa (coadă); 5- corp Funcţionarea moriştii hidrometrice:  Sub acţiunea curentului de apă elicea se roteşte în jurul unui ax.  La un anumit număr de rotaţii ale elicei se realizează un contact electric care generează un semnal acustic (sonerie) sau luminos (aprinderea unui bec).  Se determină numărul de rotaţii (n) pe care elicea acţionată de curentul de apă le efectuează într-o unitate de timp:
n= N •i t

unde: N = numărul de rotaţii ale paletei la care se produce un impuls sonor sau luminos (acesta este, de regulă, 20); i = numărul impulsurilor înregistrate; t = timpul de înregistrare a impulsurilor (în secunde). În mod normal, el trebuie să fie de aproximativ 120 secunde. Viteza apei într-un anumit punct se obţine cu formula moriştii, care este de tipul: v = vo + k• n, în care: vo= viteza minimă necesară curentului de apă pentru a roti elicea; k= constantă; n = numărului de rotaţii pe secundă ale elicei. Fiecare morişcă hidrometrică dispune de o formulă proprie care exprimă legătura dintre viteza de rotire a paletei şi viteza apei. Formula moriştii se stabileşte la construcţia ei prin operaţia de tarare sau etalonare. Moriştile pot înregistra viteze ale apei între 0,05 şi 4 m/s. Moriştile hidrometrice electronice au principiul de funcţionare asemănător cu al celor mecanice având însă, dispozitive electronice de contorizare a rotaţiilor. Măsurarea vitezei apei cu morişca hidrometrică are drept scop calcularea debitului lichid al unui râu prin metoda secţiune - viteză. Pentru determinarea vitezei curentului de apă cu ajutorul moriştii hidrometrice se parcurg următoarele etape: - se alege amplasamentul măsurării care este de preferat a fi o sectiune dreaptă, perpendiculară pe direcţia de curgere, cu o geometrie simplă. - înălţimea apei, minim necesară în secţiunea de măsurare, trebuie să respecte criteriile de alegere a moriştii. Morişca trebuie folosită în gama de viteze pentru care a fost etalonată, iar utilizatorul trebuie să cunoască ecuaţia de etalonare, viteza de pornire şi viteza maximă de utilizare a acesteia. - se stabileşte numărul verticalelor fixe în funcţie de lăţimea râului. Spaţiul dintre verticale este fixat astfel încât diferenţa vitezelor între 2 verticale suprapuse să nu depăşească 20%. De exemplu, pentru o deschidere a secţiunii de 2 m sunt necesare 5 verticale de viteză.[3]

6

- pe fiecare verticală se măsoară viteza în unul sau mai multe puncte, la adâncimi standard stabilite în funcţie de adâncimea apei (h), de diametrul elicei, de existenţa formaţiunilor de îngheţ. Observaţie: în cazul utilizării moriştii normale (cu diametrul paletei de 12-14 cm), în albii libere, punctele standard de măsurare sunt următoarele: - pentru h < 0,15 m, nu se efectuează măsurătoarea; - pentru 0,15 m< h <0,21 m, se aplică metoda punctului unic de măsurare la 0,6 din adâncimea apei (0,6h); - pentru 0,21 m< h <0,4 m, se poate utiliza metoda punctului unic, la 0,6 din adâncimea apei (0,6h), sau metoda in două puncte: la „suprafaţă” şi la „fund”; - pentru 0,4 m < h < 0,80 m, măsurarea se face la 0,2h; 0,6h; 0,8h; - pentru h > 0,8 m, măsurarea se face la „suprafaţă”, 0,2h; 0,6h; 0,8h şi la „fund”.

Fig. 5. Măsurarea vitezei cu morişca hidrometrică În ultimii ani s-au dezvoltat dispozitive şi metodologii perfecţionate de măsurare a vitezei apei râurilor: metoda ADCP (bazată pe utilizarea energiei acustice), sondele electromagnetice, aparatele acustice. Metoda ADCP (Acoustic Doppler Current Profiler) măsoară viteza curenţilor de apă folosind principiul sonometric numit „efectul Doppler”. Prin această metodă se transmit sunete de înaltă frecvenţă în apă. Când sunetul întâlneşte un obstacol este reflectat spre instrument cu o frecvenţă mai mică. Diferenţa de frecvenţă se numeşte ‚efect Doppler’ şi pe baza acesteia se calculează viteza apei. [5]

Fig. 6. Principiul sonometric de măsurare a vitezei apei Prelucrarea datelor se face numeric folosind soft-uri specializate (exemplu LOG_aFlow) al căror raţionament urmăreşte paşii cunoscuţi ai modelării (figura 4).

7

Determinarea vitezelor punctuale ale apei, la diferite adâncimi ale verticalelor de viteză stau, de asemenea, la baza calculării vitezelor medii ale apei în verticalele de viteză, care servesc la obţinerea debitului de apă prin metoda secţiune-viteză.

Fig. 7. Prelucrarea numerică a datelor experimentale Metoda analitică este cea mai utilizată în activitatea hidrometrică şi constă în aplicarea de formule standard în funcţie de numărul punctelor de măsurare a vitezei, deci de adâncimea apei, astfel:  la adâncimi de 15-20 cm, când viteza se determina într-un singur punct (la 0,6h), viteza medie a verticalei se consideră egala cu cea punctuală:Vm=V0,6h  la adâncimi de 21-40 cm, când sunt două puncte de măsurare („suprafaţă” şi „fund”), viteza medie a verticalei este media aritmetică a vitezelor punctuale:Vm=(Vs+Vf)/2  la adâncimi de 41-80 cm, când se măsoară vitezele în trei puncte (0,2h;0,6h; 0,8h), viteza medie se obţine cu ajutorul relaţiei:Vm = (V0,2h + 2V0,6h + V0,8h)/4;  la adâncimi de peste 81 cm, situaţie în care există cinci viteze punctuale („suprafaţă”; 0,2h; 0,6h; 0,8h; „fund”), viteza medie a verticalei se obţine aplicând formula: Vm = (Vs + 3V0,2h + 3V0,6h + 2V0,8h + Vf)/10. 1.4. DETERMINAREA DEBITULUI DE APĂ Debitul de apă este o mărime fizică ce reprezintă cantitatea de apă care străbate secţiunea activă a unui râu, canal sau a unei conducte în unitatea de timp. Se notează simbolic cu litera Q şi are ca unităţi de măsură m3/s sau l/s. a. Debitul de apă al unui râu Determinarea debitelor lichide ale râurilor se poate realiza prin metode indirecte sau directe, în funcţie de precizia dorită, de caracteristicile scurgerii, de mijloacele tehnice ş.a.  Metodele indirecte presupun determinarea, mai întâi a unor elemente hidraulice şi de dinamică (suprafaţa secţiunii, raza hidraulică, viteza apei, panta oglinzii apei etc.), urmată de introducerea lor în formule. Dintre metodele indirecte, cea mai utilizată este metoda secţiune-viteză, bazată pe relaţia care există între debitul de apă (Q), suprafaţa secţiunii (Ω) şi viteza medie a apei în secţiune (Vm): Q = ΩVm

8

Suprafaţa secţiunii se determină prin însumarea ariilor figurilor geometrice delimitate de verticalele de sondaj, iar viteza medie se determină prin metodele studiate în lucrarea 2. În cazul în care viteza medie în secţiune este obţinută prin metode hidraulice, formula de calcul al debitului în secţiunea respectivă este de forma:
Q = ΩVm = ΩC RI = Ω R 2 / 3I1 / 2 . n

unde: Q = debitul de apă [m3/s]; Ω = suprafaţa secţiunii [m2]; Vm = viteza medie a apei în secţiune [m/s]; C - coeficient de debit; R = raza hidraulică [m]; I = panta oglinzii apei [m/km].  Metodele directe permit determinarea debitului cu ajutorul unor dispozitive şi instalaţii speciale, în funcţie de care se disting: metoda volumetrică, metoda chimică, metoda deversorilor hidrometrici. Măsurarea debitului de apă al unui râu se efectuează la posturile hidrometrice, conform programelor stabilite. Numărul măsurătorilor este în funcţie de fazele caracteristice ale regimului hidrologic, de mobilitatea albiei, de prezenţa fenomenelor de iarnă şi a vegetaţiei, putând oscila, în medie între 25 şi 75 pe an. b. Aparate pentru măsurarea debitului. Debitul se poate exprima sub formă de:  debit de volum -volumul de fluid scurs prin secţiunea activă considerată în unitatea de timp: Qv=ΔV/Δt; unde: ΔV=volumul considerat şi Δt = intervalul de timp considerat; [Q v]=L3/T; se exprimă în: [m3/h]; [l/s]; [l/h].  debit masic –masa de fluid scursă prin secţiunea activă considerată în unitatea de timp: Qm=Δm/Δt; unde: Δm=masa considerată şi Δt = intervalul de timp considerat; [Qm]=M/T; se exprimă în: [kg/h]; [t/s]; [t/h]. Măsurarea debitului se bazează pe: -determinarea presiunii diferenţiale; -determinarea presiunii dinamice; -determinarea vitezei medii de deplasare; -inducţia electromagnetică; -propagarea oscilaţiilor sonore în fluid; -ionizare.; -efecte calorice asupra fluidului. Metoda volumică de determinare a debitului se aplică la lichide şi gaze. Debitul reprezintă suma volumelor elementare de fluid, constante în intervalul de timp în care se face determinarea. Principiul acestei metode este aplicat contorului volumetric pentru lichide (figura Pr 8) – instrument prevăzut cu una sau mai multe camere de volum cunoscut, a căror umplere şi golire succesivă este transmisă unui index integrator. Pe cadranul acestuia, se citeşte numărul de camere golite, deci debitul.

9

Figura 8. Contorul volumetric Metoda gravimetrică de determinare a debitului se aplică la lichide şi gaze. Debitul este produsul dintre volumul şi densitatea fluidului trecut prin contor într-un interval de timp. Mărimi caracteristice: volumul şi densitatea. Contorul de masă (fig.9) se foloseşte pentru măsurarea debitelor de apă şi este un instrument prevăzut cu camere de volume cunoscute, care se dezechilibrează prin umplere, antrenând un sistem de pârghii cu ajutorul cărora se transmite numărul de umpleri ale camerelor la sistemul indicator. Numărul de umpleri este transformat în cantitatea de lichid scurs printr-un sistem de integrare.

Figura 9. Contorul de masă Metoda injecţiei sau a diluţiei se aplică la lichide şi gaze şi constă în introducerea unor soluţii identificabile în fluid, urmată de determinarea în aval a concentraţiei de substanţă, ştiind că diluţia este proporţională cu debitul. Se măsoară timpul de 10ortati al indicatorului injectat. La această metodă se folosesc: -trasori neradioactivi ; -trasori radioactivi. Metoda chimică prezintă dezavantajul că trebuie utilizate instalaţii voluminoase şi cantităţi mari de soluţie concentrată. c). Măsurarea debitului în canale Pentru canalele deschise, măsurarea debitelor se face amenajând pe curs deversoare, praguri şi canale de măsurare. Toate acestea, se întâlnesc pe cursurile amenajate hidrotehnic. Deversorii pot avea diferite forme geometrice. Ei se aşează perpendicular pe direcţia de curgere a pârâului, iar debitul de apă se va calcula în raport de grosimea stratului de apă (sarcina) ce trece peste pragul deversorului. Frecvent, pentru măsurarea debitelor de pe canale, pâraie sau rigole de irigaţii se folosesc deversorii hidrometrici 10ortative. Aceştia sunt confecţionaţi din tablă metalică nu prea grea, pentru a fi manevrată cu uşurinţă. În afară de deversorii portativi, pentru unele rigole sau pâraie care ar constitui obiective hidrologice de interes local, particular sau social se pot construi deversori cu prag larg. Aceştia pot avea pragul neinundat sau îl pot avea inundat. În figura 10 sunt prezentate diverse tipuri de deversoare : a-deversor simplu ; bdeversor dreptunghiular ; c-deversor triunghiular ; d-deversor parabolic ; e-deversor trapezoidal ; f-deversor circular, f-deversor proporţional.

10

a.

b.

c.

d.

e

f

g. Figura 10. Tipuri de deversoare. Fiecare deversor, în funcţie de tipul său, are o formulă de calcul al debitului în care un parametru important îl reprezintă grosimea stratului de apă (sarcina) care traversează pragul (grosime notată cu H). Aceasta se determină cu ajutorul unei mire, iar în lipsa ei, cu o riglă. Există însă şi tabele care în raport de forma deversorului şi de sarcina H, indică debitul în m3/s sau l/s b. Determinarea debitului unui râu prin metoda chimică În hidrologie, această metodă se utilizează în condiţii naturale neadecvate pentru măsurători prin alte metode (în regiunile muntoase, greu accesibile şi la râuri ce au o rugozitate a patului foarte accentuată (praguri, bolovănişuri etc.), adâncimi reduse, pante mari, viteze ridicate şi scurgere turbulentă). Soluţii necesare: soluţii solubile cu concentraţie mare de clorură de sodiu, sulfat de magneziu, bicarbonat de sodiu etc. Sau soluţii colorante (fluoresceină, rodamină). Pentru efectuarea măsurătorilor, soluţia chimică se pregăteşte aproape de apa râului, într-un recipient cu capacitate mare (butoi). Injectarea soluţiei în râu poate fi efectuată în două moduri : cu debit constant şi instantaneu.  Metoda de injectare cu debit constant - recipientul de lansare a soluţiei este prevăzut cu un robinet ce poate regla o valoare dorită, constantă, a debitului soluţiei. - în aval de punctul lansării în apă a soluţiei trasoare (de NaCl, de exemplu) se iau probe de apă cărora li se determină concentraţia. - durata de lansare a soluţiei este de 10-20 minute, - probele de analiză se colectează în profilul din aval la fiecare două minute: câte trei probe de 0,5 1 de la suprafaţa apei, una din mijlocul albiei minore şi câte una de la ambele maluri. - Pentru calculul debitului prin această metodă vom nota cu : q = debitul soluţiei, în l/s ; K1 = concentraţia soluţiei lansată în apă, în g/l ; Q = debitul râului în l/s ; K0= 11

gradul de mineralizare natural al apei (g/l) ; K2= concentraţia soluţiei în proba colectată (g/l). Dacă se consideră că debitul soluţiei la locul de lansare este egal cu debitul soluţiei la locul de colectare a probelor, atunci se obţine următoarea egalitate : Q·Ko + q·K1 = (Q + q) K2 Prin urmare, debitul de apă va fi : K − K2 Q=q 1 . K 2 − K0 Metoda injectării instantanee (prin integrare) constă în lansarea într-un punct al râului, a unei soluţii trasoare, de volum (V) şi concentraţie (C 1) cunoscute. După un traseu suficient de lung pentru ca soluţia să se amestece bine cu apa râului, sunt prelevate eşantioane pe parcursul întregii durate de trecere a „norului” soluţiei. Prelevările sunt efectuate în mai multe puncte ale secţiunii transversale a râului, astfel încât să se poată stabili o valoare medie a concentraţie apei (C2), care este în funcţie de timpul de deplasare şi de punctul de recoltare. Valoarea medie exactă a lui C2 se obţine prin integrarea în funcţie de timp a concentraţiilor apei determinate în diferite momente şi locuri ale profilului de măsurare. Un caz particular al metodei diluţiei prin injectare instantanee este acela în care se utilizează soluţie de NaCl, a cărei detectare se realizează cu ajutorul sondei conductivimetrice. O masă cunoscută de sare (NaCl) se diluează într-un volum de apă din râu şi se lansează instantaneu în cursul de apă. La o distanţă suficient de lungă pentru a se amesteca bine soluţia cu apa din râu se amplasează sonda conductivimetrică. Aceasta măsoară conductivitatea electrică a apei pe parcursul trecerii „norului” de sare. Cunoscându-se relaţia de dependenţă directă dintre conductivitatea apei şi concentraţia în săruri, se realizează curba evoluţiei concentraţiei în funcţie de timp, care prin integrare conduce la valoarea debitului (integrarea se realizează automat de către dispozitivul computerizat ataşat sondei conductivimetrice). b. Determinarea curbei nivel – debit Curba nivel-debit ilustrează grafic legătura dintre nivelul (H) şi debitul apei (Q) într-o secţiune: Q =f(H). Ea se trasează într-un sistem de axe rectangulare în care pe abscisă se reprezintă debitul de apă (Q, în [m 3/s]), iar pe ordonată, nivelul (H, în [cm]). Pentru alegerea scărilor se recomandă ca dreapta care uneşte punctele extreme să formeze cu axa absciselor unghiuri de cca. 45-60°. Prin corelarea valorilor debitelor măsurate cu cele ale nivelurilor corespunzătoare lor, se înscriu pe grafic mai multe puncte. Curba nivel-debit se poate obţine prin interpolarea numerică a acestor puncte. Pentru o evaluare cât mai corectă a debitului de apă se mai construiesc curbele Ω = f(H) şi Vm = f(H) (Ω = suprafaţa secţiunii de scurgere, în [m2], iar V = viteza medie a apei, în [m/s]). Cu ajutorul lor poate fi verificată curba Q = f(H), efectuându-se pentru fiecare 10 cm de pe scara nivelurilor, produsul Ω x Vm, care trebuie să dea valoarea pentru Q identică (sau în limitele de ± 5%) cu cea indicată, pentru nivelul respectiv, de curba Ω = f(H). 2. Circuitul hidrologic. Definiţia şi componentele circuitului hidrologic Circuitul hidrologic este un concept ce înglobează fenomele de mişcare şi reînoire a apei pe Terra. Această definiţie implică faptul că mecanismele care regizează circuitul hidrologic nu apar singure, unele după altele, dar sunt şi concomitente. Circuitul hidrologic nu are astfel nici început, nici sfârşit. 12

Prin definiţie, circuitul hidrlogic al apei reprezintă succesiunea de faze prin care apa trece din atmosferă pe Terra şi se reîntoarce apoi în atmosferă. Circuitul apei nu are un punct clar de plecare, dar putem începe cu oceanele. Soarele, care este "motorul" circuitului apei, încălzeşte apa oceanelor, care se evaporă ajungând în aer sub formă de vapori. Curenţii de aer ascendenţi transportă vaporii în atmosferă, unde temperaturile mai scăzute determină condensarea vaporilor sub forma de nori. Curenţii de aer deplasează norii pe glob. Particulele de nori se ciocnesc, cresc în dimensiuni şi cad sub forma de precipitaţii. O parte a precipitaţiilor cade sub formă de zăpadă şi se poate acumula în calote glaciare şi gheţari. Zăpada aflată în zone cu o climă mai blândă se topeşte când vine primăvara, iar apa rezultată se scurge pe suprafaţa solului. Cea mai mare parte a precipitaţiilor cade înapoi în oceane sau pe sol, unde, datorită gravitaţiei se scurge în continuare, pe suprafaţa solului ca scurgere de suprafaţă. O parte din această scurgere de suprafaţă intra în albia râurilor, curentul de apă deplasându-se către oceane. Scurgerea de suprafaţă şi exfiltraţiile din apa subterană, se acumulează ca apă în lacuri şi râuri. Nu toată apa provenită din scurgerile de suprafaţă ajunge în râuri. O mare parte a acesteia se infitrează în sol, o altă parte din această apă rămâne în apropierea suprafeţei solului şi se poate infiltra înapoi în apa de suprafaţă (râuri, mări şi ocean) sub forma de scurgere de apă subterană (descarcare în acvifer). O parte din apa subterana găseşte fisuri în suprafaţa pământului şi iese la suprafaţă sub formă de izvoare cu apa dulce. Apa din acviferul freatic (apa subterană de adâncime mică) este asimilată de rădăcinile plantelor şi se întoarce înapoi în atmosferă prin evapotranspiraţia de pe suprafaţa frunzelor. O altă parte a apei infiltrate în pământ ajunge la adâncimi mai mari şi reîmprospătează acviferele de adâncime (zona subterană saturată), care inmagazinează cantităţi imense de apă dulce pe perioade îndelungate. Totuşi, în timp, această apă se deplasează, o parte urmând să reintre în ocean, unde circuitul apei "se termină"…. şi "reîncepe". În funcţie de scara spaţială la nivelul căreia se analizează, circuitul apei în natură poate avea caracter local sau universal (figura 4). Circuitul universal al apei în natură este procesul de transfer al apei de pe ocean pe uscat şi apoi iar în ocean. Circuitul local al apei poate fi oceanic sau continental. Definim circuitul local oceanic al apei ca fiind procesul de transfer al apei de la suprafaţa oceanului în atmosferă si apoi înapoi în oceanul planetar. Circuitul local planetar este procesul de transfer al apei de la suprafata pamântului în atmosferă şi apoi, înapoi pe suprafaţa terestră. Bilanţul hidrologic reprezintă diferenţa dintre aporturile şi pierderile de apă de pe un teritoriu considerat. Componentele bilanţului hidrologic la nivel planetar sunt: - cantitatea medie anuală de apă evaporată de pe suprafaţa Oceanului Planetar EO; - cantitatea medie anuală de apă evaporată de pe suprafaţa continentală, EC; - cantitatea medie anuală de precipitaţii căzute pe suprafaţa Oceanului Planetar, XO; - cantitatea medie anuală de precipitaţii căzute pe suprafaţa continentala, XC; - cantitatea medie anuală de apa scursă în ocean, Y.

13

Figura 11. Circuitul universal al apei pe glob: I – circuitul local continental; II – circuitul local oceanic 2.2. Ecuaţiile bilantului hidrologic Circuitele locale şi cel universal al apei se pot scrie sub forma unor ecuaţii simple numite ecuaţiile bilantului hidrologic. a. Ecuaţia bilanţului hidrologic al Oceanului Planetar:
EO = X O + Y ⇒ 449000 km 3 = 412200 km 3 + 36800 km 3

b. Ecuaţia bilanţului hidrologic al Suprafeţei Continentale
EC = X C Y ⇒ 62000 km 3 = 98800 km 3 36800 km 3

c. Ecuaţia bilanţului hidrologic universal: Se obţine prin totalizarea celor două ecuaţii şi este constant:
EO + EC = X O + X C

⇒ 449000 km + 62000 km = 412200 km 3 + 98800 km 3 ⇒ 511000 km 3 = 511000 km 3

3

3

14

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful