P. 1
1

1

|Views: 76|Likes:
Published by asvreaeu

More info:

Published by: asvreaeu on May 29, 2010
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

12/14/2013

pdf

text

original

Contractul litteris (forma scrisă)

Acest contract a luat naştere în legătură cu practica bancherilor romani, ca şi
a celor moderni, de a Ńine anumite registre ale încasărilor şi plăŃilor.
Un asemenea registru al bancherului avea două coloane distincte:
prima coloană se numea accepta, întrucât în acea coloană erau
menŃionate sumele primite, încasate de către bancher;
a doua coloană se numea expensa, deoarece în acea coloană erau
menŃionate plăŃile făcute de către bancher unor terŃe persoane.
Deoarece registrul era compus din cele două coloane, se numea registrul
încasărilor şi plăŃilor. De regulă, asemenea registre erau utilizate în scopul probării
unor datorii sau creanŃe izvorâte din alte contracte. Deoarece, în mod obişnuit,
romanii încheiau contractele în formă verbală, aveau tot interesul să asigure acelor
contracte şi o probă în formă scrisă prin intermediul menŃiunilor făcute în acel
registru comercial.

În două cazuri determinate, registrul bancherului era generator de obligaŃii,
în sensul că prin intermediul celor două menŃiuni se puteau creea noi obligaŃii. Este
vorba, în primul rând, de înlocuirea unui debitor cu altul (novaŃiunea cu schimbare
de debitor) şi de schimbarea temeiului juridic al unei obligaŃii.
În primul caz (novaŃiunea cu schimbare de debitor), bancherul avea interesul
de a-l înlocui pe debitorul Primus cu Secundus, care părea mai solvabil. În acest scop, la
coloana încasărilor – accepta – se menŃiona că bancherul a primit de la Primus ceea ce
Primus îi datora, deşi Primus nu plătea nimic. Totuşi, prin acea menŃiune, datoria lui
Primus se stingea. Pe de altă parte, la coloana plăŃilor – expensa – se făcea menŃiunea
că bancherul a plătit acea sumă de bani lui Secundus, cu toate că, în realitate, nu îi
plătise nimic, dar din momentul efectuării acelei menŃiuni, Secundus devenea debitor în
locul lui Primus.

234

A doua aplicaŃiune a contractului litteris era schimbarea temeiului juridic
al unei obligaŃii. Bancherul putea fi interesat să schimbe temeiul juridic al
dreptului său de creanŃă. Astfel, bancherul ce avea o creanŃă izvorâtă din contractul
de vânzare putea fi interesat să dobândească în locul acelei creanŃe una nouă,
izvorâtă din contractul litteris, deoarece vânzarea era un contract de bună credinŃă,
iar în cazul unui proces, judecătorul îl interpreta ex fide bona, adică Ńinea cont de
voinŃa reală a părŃilor când au încheiat contractul. În schimb, în cazul unui proces
în care obiectul îl constituia o creanŃă izvorâtă din contractul litteris, judecătorul
făcea o interpretare ad literam şi nu lua în considerare intenŃia reală a părŃilor, ci
lua în considerare numai menŃiunile înscrise în registru. Astfel, pentru a se stinge
datoria izvorâtă din vânzare, la coloana încasărilor – accepta – se menŃiona că
debitorul obligat prin vânzare şi-a plătit datoria şi bancherul a încasat-o. Cu toate că
debitorul nu a plătit nimic, menŃiunea avea ca efect stingerea obligaŃiei izvorâtă din
vânzare. La coloana plăŃilor bancherul menŃiona că a plătit aceeaşi sumă
debitorului, cu toate că nu îi plătise nimic. Din acel moment, debitorul care înceta
să datoreze în baza vânzării, datora, în continuare, în baza contractului litteris. Pe
această cale se ajungea la schimbarea cauzei obligaŃiei, căci debitorul nu mai
datora în baza contractului de vânzare, ci a contractului litteris.

Caracterele obligaŃiei literale

ObligaŃiunea literală face parte din categoria obligaŃiilor de drept strict, de

riguroasă interpretare.

Obiectul obligaŃiei literale constă, în mod invariabil, într-o sumă de bani
determinată, căci codexul era limitat la operaŃiuni băneşti. Ea este sancŃionată prin
actio certae creditae pecuniae. Numai cetăŃenii romani se puteau obliga litteris,
întrucât numai ei puteau Ńine un registru de plăŃi şi încasări.
Forma scrisă era însă accesibilă şi peregrinilor în condiŃiile proprii statutului

lor juridic.

În dreptul postclasic, odată cu decăderea formalismului în materia actelor
jurdice, încetează practica Ńinerii registrelor de plăŃi şi încasări şi odată cu aceasta
dispare şi contractul litteris în forma arătată. Dar nu a ieşit din uz forma scrisă de a

235

contracta, din contră, în dreptul postclasic forma scrisă de a contracta s-a generalizat,
numai că ea nu mai avea un caracter solemn, în sensul că nu mai necesita anumite
condiŃii de formă.

În dreptul postclasic, conceptul de “obligaŃie litteris” a dobândit un alt
înŃeles, şi anume a dobândit înŃelesul de obligaŃie care nu admite proba contrară.
Astfel, în baza practicii judiciare din epoca postclasică s-a decis că înscrisul
constatator al unei creanŃe care nu este atacat într-un anumit termen devine
inatacabil. Justinian a decis că, dacă un drept de creanŃă este menŃionat într-un act
scris, iar acel înscris nu este atacat în termen de doi ani, el nu mai poate fi atacat în
justiŃie, devine inatacabil. Prin urmare, obligaŃia născută din înscrisul devenit
inatacabil se numea, în vremea lui Justinian, obligaŃie litteris sau obligaŃie literală.
Deci, în epoca postclasică sensul de obligaŃie litteris este diferit de acela din
epoca veche. În epoca veche, se numea obligaŃie litteris obligaŃia născută din
contractul litteris, iar în epoca postclasică se numeşte litteris obligaŃia izvorâtă
dintr-un act inatacabil în justiŃie.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->