You are on page 1of 398

Ion N.

Oprea

VASLUI
ITINERARII
Locuri - oameni - fapte
(De la legende şi publicistică la istoria locurilor)
Volumul II

Editura PIM Iaşi, 2010

1
Tehnoredactare: Constantin Huşanu, Ana şi Paul Bobârnă
Coperta: după o idee a autorului; imaginea de fundal:
„Toate curg…” din Album Neculai Ciochină, Editura Dana, Iaşi
2010, Expoziţia personală de pictură – materie, timp, spaţiu,
Galeriile de Artă „Dana”, Iaşi, 15 februarie 2010.

2
Ion N. Oprea

VASLUI
ITINERARII
Locuri - oameni - fapte
(De la legende şi publicistică la istoria locurilor)
Volumul II

Editura PIM Iaşi, 2010

3
De acelaşi autor:
● Mari personalităţi ale culturii române într-o istorie a presei
bârlădene – 1870-2003, Editura TIPOMOLDOVA,Iaşi 2004, 312 p.
● Bucovina în presa vremii I (Cernăuţi 1811-2004), Ed.
Edict, Iaşi, 2004, 521 p.
● Bucovina pământ românesc II – Presa din Rădăuţi – 1893 –
2004., Ed. Edict, Iaşi, 2005, 205 p.
● Cu capul pe umărul meu… Jurnalistică împreună cu
cititorii, cuprinzând parte din publicistica autorului, Edit.
TipoMoldova, Iaşi 2005, 319 p.
● Mălin, vestitorul revoluţiei – antologie ziaristico-
scriitoricească dedicată poetului Alexandru Mălin Tacu, obiectiv
informativ al securităţii din România într-un fel de proces al
postcomunismului, Ed. TipoMoldova, Iaşi, 2006, 351 p.; Ediţia a II-a,
Ed.PIM, Iaşi, 2009, 354 p.
● Vaslui – Capitala „Ţării de Jos” în presa vremii -1875-2005,
Ed. TipoMoldova, Iaşi, 2005, 524 p.
● Dorohoi Capitala „Ţării de Sus” în presa vremii 1874-
2006, Edict Production, 2007, 340 p.
● Huşul în presa vremii – de la Melchisedec până în zilele
noastre – 1869-2006, Editura Production, Iaşi, 2007, 389 p.
● Bârladul în presa vremurilor, De la revista „Păreri” – la
ziarul „Steagul roşu” – 1932 – 1949, Iaşi, 2007, Editura PIM, 274 p.
● Mari personalităţi ale culturii române într-o istorie a presei
bârlădene -1870-2008, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Ed. PIM,
Iaşi ,471 p.
● Personalităţi moldave, Iaşi, 2008, Editura PIM, 591 p.
● Bucovina în presa vremii (Cernăuţi: 1811-2008), ediţia a II-
a aniversară (90 de ani de la revenirea Bucovinei la patria mamă
România în 1918), Iaşi, Editura PIM, 552 p.
● Bucovina pământ românesc, presa din Rădăuţi, ediţia a II-
a, Ed. PIM, Iaşi, 2008, 257 p.
● Alma Mater Hussensis, Liceul „Cuza Vodă” din Huşi, la cea
de a XC-a aniversare, Editura Ştefan Lupaşcu, Iaşi, 2008, - în
colaborare, coordonator prof. Theodor Codreanu.
● Carte… Editura PIM, Iaşi, 2009, 412 p.
● Carte. Omagiu Mamei, în colaorare, Ed.PIM, Iaşi, 2009,322
p.
● Elogiu muncii. Cartea cărţilor mele, Editura PIM, Iaşi,
2009, 460 p.
● Lumânărică – Sfîntul Ioan de la Tutova, Edit. PIM, Iaşi,
2009, 411 p.
● Vaslui. Tradiţionalism, Editura PIM, Iaşi, 2010, 473 p.

4
Închin această carte şi volumele seriei sale, florilor
mele: Elenei, soţie, plecată la verdele cerului; copiilor
noştri Lucian şi Corneliu, aleselor lor şi ale noastre,
părinţii, Mariana – Elena şi Daniela, dar şi nepoatelor şi
nepotului nostru – Ioana, Elena, Maria şi Alexandru – Marian
Oprea.

5
6
Cititorilor mei

Am început seria cărţilor despre aşezarea Vaslui şi cele


aparţinătoare lui administrativ-teritorial – cu volumul intitulat
„Vaslui – Tradiţionalism”.
- De ce tradiţionalism, în lumea modernismului? M-au
întrebat unii fără a parcurge rândurile cărţii, ci doar aşa, aruncând
o interogaţie care ar putea avea un început de reproş pentru mine
dar poate fi şi o încercare de derută istorico-literară a unora.
Tradiţionalism pentru că lumea modernă, când de multe ori
ficţiunea înlocuieşte faptul de viaţă, închipuirea poate deveni ceva
care numai aparent poate potoli foamea de adevăr, prezentându-l
cu masca pusă. Or, invocând şi promovând tradiţionalismul în zilele
noastre, nu numai că demontăm impostura şi isprava care
acoperă realităţile vieţii, dar tradiţionalismul, promovat cu
responsabilitate, poate deveni factor de revigorare a ceea ce mulţi
dintre noi uităm sau îl socotim desuet – patriotismul. Fie şi numai
unul mai mult sufletesc, pentru că baza lui materială, de multă
vreme, conducătorii timpului nostru l-au negustorit, clădindu-şi
propriul lor fals tradiţionalism şi patriotism, dar îngenuncheat.
De ce tradiţionalism? Pentru că zice, undeva o educatoare,
membră a uneia din branşele atât de mult nesocotite şi urgisite
astăzi în epoca Europenismului triumfător:
„Mă numesc Oana Ionescu, sunt educatoare cu 14 ani
vechime în meseria de dascăl, cea care ar trebui să fie cea mai
nobilă şi respectată meserie de pe pământ. O meserie formatoare
de viitor pentru ţară. Dar mai putem fi numiţi aşa, într-o societate
privată de adevăratele sale valori, într-o societate etern umilită şi
sacrificată de interesele meschine ale celor care o conduc? Facem
parte dintr-o lume care asistă neputincioasă la dispariţia tradiţiilor,
a valorilor care încă există, dar care ne sunt ascunse de forţa cu
care mass-media şi presa de scandal le înlocuieşte sistematic cu
incultura, lipsa de bun simţ, de forţa cu care se promovează
promiscuitatea, grotescul, şi se ridică la rang de virtute prostia şi
incultura. Avem decadenţă pe toate planurile, dar ni se cere să
facem educaţie la nivel înalt! Cum? Unde? De către cine?
La noi incompetenţa porneşte de sus şi tot de sus ne este
impusă: cu cât eşti mai incompetent, cu atât mai bine – putere să
ai, dosuri să pupi! Şcoala? Educaţia? Binele? Adevărul? Dreptatea?
– ce a mai rămas din ele, mai apar la suprafaţă ca în basme, în
greaua şi încercata bătălie cu răul.”
Unde, cum şi cu ce mijloace să facem educaţie, se întreabă
convorbitoarea cu gândurile mele, când orele de limbă şi literatură

7
română, de istorie şi geografia patriei s-au împuţinat aşa de
inconştient, când locul eroilor neamului – a lui Ştefan cel Mare,
Mircea cel Bătrân, Mihai Viteazul – l-au ocupat în manualele
alternative figuri de slabă factură exemplară, fără imbold patriotic,
cum sunt vedetele teleshoppingurilor de îndoită şi precară
importanţă, când orele de teză la limba şi literatura română sunt
sufocate de întrebări despre sexualitate, uitându-se importanţa
gramaticii, când drumul de la catedra profesorului la banca elevului
s-a scurtat atât de mult, iar respectul de la elev la profesor şi
invers s-au distorsionat ca o gravă primejdie a educaţiei prezente
şi de viitor…
Nu poţi să iubeşti, să ai habar de limba şi literatura română,
să le aprofundezi şi respecţi, interesat de cunoaşterea lor, atât
timp cât din programa liceului ori de la facultate nu se mai
vorbeşte nimic de studiul limbilor clasice, de latina şi greaca veche,
în special - deschizătoare a gustului pentru aprofundarea limbii-
fiice – limba română.
Aşa stând lucrurile, deficitul în ramura traducerilor, a culturii
tradiţionalismului – ca origine devin explicabile. Este o mare
nedreptate că literaţii de talia Hortensiei Papadat Bengescu, despre
care mai fiecare pomeneşte când se raportează la literatură, a
dispărut din librării, din manualele şcolare şi din majoritatea
programelor de la Litere – ceea ce e un mare prejudiciu adus
învăţământului românesc.
Urmele răului din învăţământul de toate gradele, unde locul
diplomei obţinute prin eforturi intelectuale asidue, l-a luat bisnisul
şi SRL-urile vânzătoare de inteligenţă fals certificată, sunt prezente
şi în domeniul sănătăţii, a vieţii social-politice, economice, - dacă
mai există şi activitate economică în România. Cu agricultura –
totul e pus pe chituci! Vindem grâul cu 35 bani kilogramul şi
cumpărăm de la magazin făină la 4 lei kg.! Porumbul şi mălaiul, la
fel; strugurii şi vinul – au acelaşi echivalent! Legumele şi fructele –
nu mai vorbim! – că cele româneşti sunt pe cale de dispariţie.
Ca şi mine – şi mulţi alţii dintre dumneavoastră –
educatoarea Oana mai spune, bucurându-se că înaintea ei, au mai
tras şi alţii semnalele de alarmă, întristându-se, însă, că n-au fost
destul sau de loc auzite.
„Cred că ar fi timpul să ne unim, să nu mai existe atâtea
strigăte disperate de ajutor, ale unor oameni care muncesc şi care
nu au nici o vină că au fost şi sunt traşi pe sfoară, să nu mai existe
atâtea cazuri medicale nerezolvate, din cauza lipsei unui sistem
sanitar organizat şi bine condus.
De ce să învinovăţim atâţia părinţi că pleacă să muncească
pe meleaguri străine, lăsându-şi copii în grija bunicilor sau a

8
rudelor, pentru a le asigura un trai decent, privându-i de dragoste;
de ce să învinovăţim femeile care refuză să aducă pe lume copii
sau se limitează doar la unul, din cauza lipsei de perspective, şi să
nu-i învinovăţim pe ei – cei în mâna cărora se află puterea? Să-i
facem (pe ei! n.n) responsabili de eşecul unei societăţi în care
părinţii sunt nevoiţi să-şi drămuiască „uriaşa” alocaţie de 42 lei
lunar, pentru a asigura armonioasa dezvoltare a copiilor (alocaţie
de care unii candidaţi la putere habar nu au şi nu le pasă de ea. Să-
i facem (pe ei,n.n.) responsabili de umilinţele pensionarilor – cei
care au contribuit cu ani şi ani de muncă, şi trăind tot în lipsuri, la
binele bugetului de stat. Să-i facem responsabili pentru lipsa
oricărei perspective a tuturor celor care nu ştiu, nu pot şi nu vor să
fie ca ei: Hoţi - de vise, de idealuri, de bunăstare…”
Hoţi de vise! – zice educatoarea. Ridicându-mă împotriva
unor fapte al acestor hoţi de vise,într-un fel de „Cuvânt înainte” la
„Carte… omagiu mamei”, Ed. PIM, Iaşi, 2009, intitulat „Mamă, lecţii
de viaţă”, poate nelecturat de mulţi cărora era adresat vestejind
închipuirea în literatură şi chemând scriitorii la fapte de viaţă,
indiferent de numărul anilor, dar mai ales pe cei vârstnici şi
împliniţi în experienţă de viaţă, relatam cazul unui scriitor din Iaşi,
dl. Prelipceanu, care, la 79 de ani, în anul 2000 finalizase primul
său roman. Scylla – puterea destinului”, premiat în anul 2001 de
Uniunea Scriitorilor pentru debut în proză, şi care avea, în 2009 pe
masa de lucru cel de al doilea roman „Scorpionul – întoarcerea din
Infern”, pentru care îşi căuta sponsor pentru editare.
Aflat într-o mare dificultate cu sănătatea, lovit de un cancer
laringian, respirând printr-o canulă aplicată în trahee şi hrănindu-se
cu o seringă printr-o sondă gastrică montată direct în stomac,
venerabilul autor dădea voie soţiei sale să strige public: „Numai
speranţa de a-şi vedea editată şi această carte îl mai ţine în viaţă.”
Scriind cele de mai sus, şi ca semn că dacă Valentin
Prelipceanu ar fi avut o pensie mai consistentă, pe măsura
costurilor vieţii, nu s-ar fi lăsat strigătului disperării, scriam mai în
jos: „Cine îl ajută pe soţul doamnei Adriana Prelipceanu din Iaşi,
strada Străpungerii Silvestru nr.60 să-şi vadă dăruită cititorilor
cartea lucrată într-o astfel de stare a sănătăţii sale?”
Am relatat un fapt de viaţă. Nu o ficţiune.
La fapte de viaţă face apel şi Oana Ionescu, înserat în
aceeaşi revistă „Formula AS”:
„E dureros – spune ea, să fii constrâns să-ţi clădeşti scurta
existenţă pe principiul: „Nu cred că-mi permit!” Dar ne-am
obişnuit să nu ne permitem, să ne facem că nu observăm lipsa
unui lucru sau a altuia din viaţa noastră.

9
Dar ce ne facem atunci când ne dorim copii? Ce psiholog
poate tămădui durerea, cum luptăm cu depresia în această
situaţie? Şi în alte multe, aş adăuga eu, întocmitorul de carte! Îmi
veţi spune, probabil, îşi continuă educatoarea actul de acuzare:
„Dacă îţi pute totul, de ce nu pleci?”
- Nu plec, spune ea, fiindcă nu pot, îmi iubesc ţara cu tot ce
a dat ea bun, cu tot ce încă mai are ea bun şi valoros, doar că mă
oboseşte căutarea, deşi am doar 32 de ani.
Ea, ca şi mulţi alţii, a terminat o facultate, dar împrejurările
au făcut-o, ca şi în alte cazuri, să devină o simplă educatoare, dar
cu speranţa că prin muncă poate schimba şi ea ceva în ţara asta,
că îi poate pregăti pe copiii încredinţaţi ei pentru viaţă şi fericire.
Nici într-un caz pentru înstrăinare, pentru emigrare şi abandon a
părinţilor şi meleagurilor natale, constructori nefericiţi ai bunăstării
unor străini. Constructori da, dar în ţara lor!
Ea ar vrea să-i fie recunoscută munca şi valoarea muncii
sale, aici, nu aiurea, copii să se simtă obligaţi, dar şi ocrotiţi de ţara
în care trăiesc. Să nu mai fie complexaţi, că sunt prost îmbrăcaţi,
că tatăl lor nu are limuzină la scară, că nu au încă cărţile
trebuitoare, haina necesară, visurile deschise.
- De ce să plec eu? – se întreba educatoarea, absolventă de
învăţământ superior! Să plece ei, vânzătorii de promisiuni şi vise,
care sunt gata să se omoare unul pe altul, atunci când vor să fie
aleşi.
Şi ajungând în acest punct, iată-ne în ajunul alegerilor în
partidele cu acces la parlamentare. Toţi dau din colţ în colţ. Unii îşi
dau demisia din funcţiile care i-au consacrat. Şobolanii fug de pe
puntea vaselor numai când au simţul primejdiei. Aşa şi ei. Pleacă
unii, vin alţii, rămân atâţia, la profituri şi avantaje.
Să nu descurajăm!
Am scris despre tradiţionalismul românesc pentru că el
trebuie păstrat cultivat şi activat de noi, cei mulţi.
În rândurile care urmează, cărţile vor vorbi tot despre
oamenii şi faptele lor în decursul timpurilor. Cultivare tot a
tradiţionalismului dar şi a modernismului pe care să-l clădim cum
dorim noi – mulţimea, cu tradiţia în trupul şi sufletul nostru,
îngemănate.
Mulţi se vor pierde pe parcurs, dar generaţiile au vitalitate…
„Numai speranţa de a-şi vedea editată cartea îl mai ţine în
viaţă, scria Doamna în F.AS nr.862. Şi tot ea, Adriana Prelipceanu,
revenea şi scria în F.AS nr.905/februarie 2010: „Nici măcar speranţa
de a-şi vedea publicat romanul nu l-a mai putut ţine în viaţă pe
soţul meu Valentin Prelipceanu. Încetase de mult lupta cu boala,
depresia puternică şi suferinţa continuă i-au luat şi ultima speranţă

10
de viaţă. Nici un tratament nu a avut efectul scontat. Pentru el nu
mai conta nimic decât acel sfârşit pe care-l aştepta ca pe o
izbăvire. S-a stins cu zâmbetul pe buze, în Săptămâna Mare,
neştiind că acel ultim mesaj adresat Fundaţiei „Formula AS” îi va
aduce, în sfârşit o binemeritată mulţumire, un ajutor nesperat.
Vă adresez abia acum această scrisoare de mulţumire,
deoarece pe 24 noiembrie 2009 a avut loc la librăria „St.O.Iosif”
lansarea romanului „Scorpionul” – cântecul de lebădă al soţului
meu. I s-a adus, astfel, un ultim omagiu , prin prezenţa unor
prieteni devotaţi, a unor colegi de facultate dar şi a unor persoane
străine interesate de roman. Au fost momente emoţionante care
mi-au bucurat sufletul. Era o reuşită în care nu mai speram. A fost
un efort financiar pe care nu-l regret, pe care l-am făcut cu toată
inima, şi sunt convinsă că soţul meu este în sfârşit mulţumit şi el,
acolo unde este acum. Nici un sacrificiu nu este prea mare, nu este
zădarnic acolo unde există iubire. Soţul meu a fost un om care a
meritat mai mult decât i-am putut da. Îi sunt recunoscătoare că mi-
a lăsat această moştenire de neşters. Recitindu-i romanul, el va
deveni un balsam pentru sufletul meu.”
Moştenire devin şi cărţile mele despre tradiţionalism şi
continuitate, izvorâte din fapte de viaţă trăite pe meleaguri
vasluiene.
Ion N. Oprea

11
D
ata exactă când au apărut primele împărţiri administrative
în Ţările Române nu este cunoscută. Într-o Diplomă a regelui
ungar Bela al IV-lea rezultă că la anul 1247, înainte de
întemeiere, Principatul Muntenia era împărţit în voievodate şi
cnezate şi că în capul fiecărui voievodat exista un voievod care
avea în subordine mai mulţi cnezi sau judeţi. După ce voievozii au
scăpat de sub vasalitatea ungurească, ei au împărţit ţara în judeţe,
şi se pare că prima împărţire a Munteniei în astfel de „fărâme”
administrative s-a întâmplat sub Mircea cel Mare la 1386-1418, iar
în Moldova, tot pe atunci, sub Alexandru cel Bun, între anii 1400-
1432.
Cei doi voievozi în afara preocupărilor lor războinice, totuşi
mai calme, s-au ocupat şi de organizarea statului. Din alte
documente ale timpurilor acelea aflăm despre numele celor aflaţi
în fruntea judeţelor: căpitani de judeţe la 1487, căpitani de plaiuri
cu atribuţii militare, administrative şi judecătoreşti, pârcălabii - ca
reprezentanţi ai Domnului în cele 24 de ţinuturi pomenite în
„Cronica Puteană” scrisă de călugării mănăstirii Putna în prima
jumătate a secolului al XV-lea. Câte doi în fiecare ţinut, pârcălabii
îndeplineau funcţii militare, administrative şi judecătoreşti, ei fiind
şi comandanţii cetăţilor domneşti, ajutoare de nădejde a
domnitorilor. În secolul al XVII-lea, lucrurile evoluând, găsim
staroştii şi vătafii în Moldova, ca reprezentanţi ai domnitorului, iar
pârcălăbia devine specialistă în administraţie şi justiţie, deşi
instituţia avea să dispară în secolul al XVII-lea când apar
ispravnicii.
Preocupaţi de eficacitatea muncii lor, dar şi de uşurarea
atribuţiilor pe care le aveau, la 1785 Alexandru Ipsilante, prin
pravilă înfiinţează judecătorii de judeţe. Se crede că spre deosebire
de Muntenia – unde judeţele ar fi mai vechi decât oraşele, în
Moldova oraşele sunt anterioare judeţelor, fapt care face ca
ţinuturile, cu câteva excepţii, cum e cazul cu Covurluiul,
Cârligătura şi Tutova, care-şi poartă numele după cursul apelor din
apropierea lor, toate judeţele poartă numele oraşelor din
apropierea lor ori sunt reşedinţele lor.
Cârmuitorii judeţelor în Moldova au fost marii vornici –
Vornicul în Ţara de Sus şi Vornicul din Ţara de Jos, dar şi cei de la
judeţe. Vasluiul, ca târg, a fost chiar reşedinţă domnească între
anii 1434-1447, în timpul domniei feciorilor lui Alexandru cel Bun,
aici Ştefan şi-a ridicat pe la anul 1490 biserică şi palate, după care
şi-a mărit raza moşiei, expropriind la 15 august 1491, prin
cumpărare, 48 de răzăşii şi 16 moşii cu modica sumă de 1490 zloţi.
„Şi am legat toate aceste sate şi silişte către târgul nostru a

12
Vasluiului să fie uric domniei mele şi fiilor, nepoţilor şi strănepoţilor
în veci” (Surete, ms. XXV, p. 99).
Pe la anul 1653 palatele de lângă biserică deveniseră ruine,
lucru pe care îl reţine şi Paul de Alep în trecerea sa pe la Vaslui: „în
Vaslui palaturile, băile sunt toate ale lui Ştefan Vodă, precum şi
măreaţa biserică cu o elegantă cupolă peste măsură de înaltă”.
Cum se întâmplă de obicei, câţiva ani mai târziu, pe la 1634,
târgoveţii vasluieni începuseră a săpa în temeliile palatelor lui
Ştefan şi-i luau pietrele pentru trebuinţele lor. Ba, Cehan Racoviţă,
logofătul de Curte, însărcinat să ridice mănăstire la Corbu, în hotar
cu călugării de la Lipovăţ, voia, nici mai mult nici mai puţin s-o
ridice toată cu pietre luate de la Palatul lui Vodă: „Scrii dumneata
cum să iei piatră de la Curtea din Vaslui, ce acesta lucru nu se
cade să facem că nu este cu cinste”, îl dojenea domnitorul.
(Surete, vol. 3, p. 362).
Iată-l pe însuşi Gh. Ghibănescu cu prietenul alături, sus, în
trăsură, în „Două zile de vacanţă” (Opinia din 4 august, 1912)
străbătând drumurile Vasluiului, nu numai contemplând şi
comentând ceea ce întâlnea: „…Eşim la luminiş, pe cel mai înalt punct!
Ce orizont larg! se vede în toate părţile. Ceahlăul în fund se desenează ca
o cetate cerească, ce leagă cerul cu pământul. Şi era soare, şi era frumos!
Şi o boare dulce de vânt; o ceaţă uşoară de vară la orizont. Şi pe pământ
holde, darul lui Dumnezeu: iar satele stau presărate ca nişte poieni de
livezi pe întinsele lăvicere brăzdate ale ogoarelor.
Multă mulţumire prinde ochiul, când vede ţara noastră
românească de sus, din înălţimi. Toată e un rai Dumnezeiesc! Cu cât însă
te scobori în vale vezi îndărătul frumosului!
Şi mai ales Vasluiul cu ale lui drumuri naturale te trezeşte repede
din această aromeală; râpi, hopuri, poduri cu scânduri rupte, hârtopuri,
hârtoeli de trăsuri, că la fiecare pas trebuie să hăţuieşti bine caii. Şi ce
bine hăţuieşte caii Cârjă, el care ştie a hăţui pe scenă aşa bine caii lui
Pegas.
Ajungem la Curte. A doua aşezare, dar aici cea veche, cea cu rost.
Totul se reînnoieşte o dată cu ridicarea bisericii celei nouă zidită din
pajişte de Păncescu. De aceea luăm vorba întâi de biserică şi admir râvna
tânărului, care începe din capăt cu ceea ce alţii sfârşesc. Ştefan Vodă a
început cu războaie şi a încheiat domnia cu biserici. Alţi proprietari au
început cu strânsul averii şi apoi făcură şi biserica. Păncescu a moştenit
avere, face avere, dar a început cu biserica. Să-i meargă în plin ca şi
vrerea. În casa strănii, analoage, prapuri, felinare, tot lucruri bisericeşti.
Apoi îmi scoate carnetul şi-mi citeşte lista cărţilor, ce are a cumpăra:
Ceaslov, Psaltire, Octoih, Penticostar, Triod, Minee, Evanghelie, Leturgiar,
Molitfelnic etc. etc.”…
Regulamentul Organic neaducând modificări teritoriului
ţinuturilor în ambele Principate, în Muntenia şi Moldova, cârmuitorii
ţinuturilor, cu atribuţii administrative, ajutaţi de subtcârmuitori,

13
urmare a aplicării legii din 31 martie 1864, în fiecare ţinut – devenit
judeţ, conduce consiliul judeţean, răspunzător de interesele
cetăţenilor în teritoriu. Alegerea consiliului judeţean avea loc pe
plăşi: fiecare plasă alegea doi consilieri iar preşedintele consiliului
era numit de Domn; din consiliu se alegeau trei membri care
formau comitetul permanent, prezidat de prefect şi care
reprezenta consiliul în intervalul dintre sesiuni.
Legea din 31 martie 1864 recunoaşte judeţului calitatea de
persoană juridică, ceea ce nu se mai întâmplase până atunci.
Aceasta însemna, printre altele, că i se recunoştea dreptul de a
avea organe proprii de conducere, un patrimoniu distinct, un buget
de executat. Unitatea administrativ-teritorială subordonată
ţinutului a fost ocolul care era format din mai multe sate, iar a
judeţului – plasa, cu mai multe comune, subordonate.
Ţinutul Vaslui era format din ocoalele Mijlocul, Crasna,
Racova, Funduri, Stemnicul sau Vasluiul după hărţile lui Gh.
Ghibănescu pe la 1887-1888, de care s-a ţinut seama şi la
întocmirea Marelui Dicţionar Geografic (MDG) – de care vom ţine
seama şi noi străbătând localităţile judeţului. Dar mai întâi, ca pios
omagiu adus lui Constantin Chiriţă, cel care a întocmit primul
Dicţionar geografic al judeţului, de care s-au folosit şi autorii MDG,
cele ce urmează: La 26 ianuarie 1904, în „Gazeta Moldovei”, la
rubrica „Figuri dispărute”, I. Maxim scria despre Constantin Chiriţă
care doar cu câteva zile în urmă fusese condus pe drumul
Eternităţii, ca una din „figurile luminoase care făceau podoabă
Iaşului”…
„…Parcă mă văd copilaş neastâmpărat pe băncile şcolii de la
Braşoveanu (unde fusese institutor şi Ion Creangă – n.n.) şi pare că şi
acum îmi sună în ureche vocea severă şi plină de autoritarism a
impecabilului meu învăţător Petre Victor, care deschizând brusc uşa clasei
ne anunţa cu îngrijorare: „linişte şi toţi la loc că a venit revizorul!”
Un fior de groază ne pătrundea inimile şi ca electrizaţi ne făceam
mai mici decât eram în aşteptarea apariţiei „domnului revizor”.
Nu cunoşteam altă autoritate şcolară mai mare decât revizorul.
Nalt, impozant, cu mersul şi ţinuta maiestuoase, cu o uşoară nuanţă de
severitate, răsfrântă din ochii lui mari şi pătrunzători, C. Chiriţă împrăştia
în jurul său autoritatea unită cu simpatia cea mai desăvârşită.
De o claritate extraordinară în expunere, dulce la grai şi cumpănit
în felul său de a se purta cu elevii ca şi cu profesorii, toate acestea
contribuiau ca după un scurt contact să cucerească o dată cu atenţia şi
simpatia celor ce-l ascultau.
Aceste calităţi au făcut din Constantin Chiriţă omul indispensabil al
şcolii şi stejarul puternic şi neclintit în faţa fluctuaţiilor politice şi a
schimbărilor de regim. Constantin Chiriţă terminând cursul inferior al
gimnaziului s-a dedicat carierei de dascăl funcţionând timp de 8 ani ca
învăţător la şcolile din comunele Suliţa şi Ruginoasa. După cei 8 ani de

14
vrednică activitate şi-a dat demisia din învăţământ şi s-a înscris la
Academia Mihăileană pentru a-şi continua studiile. A terminat cursul
superior al Academiei, clasificat printre elevii cei mai sârguincioşi. Apoi s-
a înscris la facultatea juridică unde după 3 ani a obţinut titlul de licenţiat.
Un an mai târziu a fost numit revizor şcolar al judeţului Iaşi, în care
calitate a funcţionat timp de 26 ani neîntrerupţi.
C. Chiriţă este autorul Dicţionarului geografic al judeţelor Iaşi,
Fălciu şi Vaslui, a unui manual didactic, lucrare de o reală valoare şi care
denotă o muncă prodigioasă şi competenţă în materie”.
Aşadar, judeţul Vaslui cu plăşile:

A. MIJLOCUL, plasă în judeţul


Vaslui,fost ocol în ţinutul Vaslui numită astfel de la poziţia pe
care o ocupă în centrul judeţului. Se întinde de la nord spre sud,
din marginea judeţului Iaşi până în marginea oraşului Vaslui.
Situată pe culmile dealurilor şi văilor ce se întind între pâraiele
Rebricea şi râul Bârladul, la dreapta Dobrovăţul şi Vasluieţul, la
stânga cu reşedinţa la Codăeşti.
Mijlocul, fost ocol în ţinutul Vaslui la:
1772 format din satele Bereasa, Boţoaia, Cârleşti, Dăneşti,
Draxeni, Fereşti, Focşeasca, Ghergheleul, Mirceşti, Olăneşti,
Portari, Protopopeşti, Şerboteşti, Şurăneşti, Tătărăni, Tufeşti,
Unceşti şi Zăpodeni;
1774 format din satele Bereasa, Boroseşti, Boţoaia, Ciofeni,
Cârleşti, Dăneşti, Draxeni, Fereşti, Focşeasca, Ghergheleul,
Mirceşti, Moara Grecilor, Olăneşti, Portari, Protopopeşti, Rediul,
Scânteia, Şerboteşti, Şurăneşti, Tufeşti, Unceşti şi Zăpădeni;
1780 format din satele Bereasa, Bodeşti, Boroseşti, Boţoaia,
Cănţălăreşti, Ciorâţa, Câşlaşi, Codăeşti, Dăneşti, Draxeni,
Dumeasca, Fereşti, Ghergheleul, Lipoveni, Liuzii Bârnovanului (în
loc de Scânteia), Mirceşti, Poiana Protopopeştilor, Portari,
Protopopeşti, Rediul, Şerboteşti, Şurăneşti, Tătărăni, Tufeşti,
Unceşti şi Zăpodeni;
1803 format din satele Bereasa, Bodeşti, Boroseşti, Boţoaia,
Cănţălăreşti, Ciorâţa, Cişla lui Adamache (în loc de Câşlaşi),
Codăeşti, Dăneşti, Draxeni, Dumeasca, Fereşti, Focşeasca,
Ghergheleul, Mirceşti, Portari, Protopopeşti, Rediul, Şerboteşti,
Şurăneşti, Tăcuta, Todireşti, Tufeşti, Unceşti, Valea Rea şi
Zăpodeni;
1809 format din oraşul Vaslui şi satele Bereasa, Boţoaia,
Brodocul, Ciorâţa, Cârleşti, Codăeşti, Dăneşti, Draxeni, Fereşti,
Focşeasca, Ghergheleul, Mirceşti, Moara Grecilor, Portari,
Protopopeşti, Rediul, Scânteia, Şerboteşti, Şurăneşti, Tătărăni,
Tufeşti, Unceşti, Valea Rea şi Zăpodeni;

15
1816 format din satele Bereasa, Bodeşti, Boroseşti,
Butucăria, Cănţălăreşti, Ciofeni, Ciorâţa, Codăeşti, Dămăcuşeni,
Dăneşti, Draxeni, Dumeasca, Fereşti, Ghergheleul, Mărăşeni,
Mirceşti, Moara Domnească, Portari, Rediul, Scânteia, Şerboteşti,
Şurăneşti, Tăcuta, Tătărăni, Telejna, Tufeşti, Unceşti, Valea Rea şi
Zăpodeni;
1820 format din satele Băliţeni (în loc de Telejna), Bereasa,
Bodeşti, Boroseşti, Boţoaia, Bumbăteşti (în loc de Tăcuta),
Butucăria, Cănţălăreşti, Ciofeni, Ciorâţa, Cârleşti, Codăeşti,
Dămăcuşeni, Dăneşti, Draxenii de Jos şi Draxenii de Sus (în loc de
Draxeni), Dumeasca, Fereşti, Focşeasca, Ghergheleul, Mărăşeni,
Mirceşti, Moara Domnească, Petreşti, Portari, Răşcani, Rediul,
Scânteia, Şerboteşti, Şurăneşti, Tătărăni, Tufeşti, Unceşti, Valea
Rea şi Zăpodeni;
1834 format din satele Bereasa, Bodeşti, Boroseşti, Boţoaia,
Bumbăteşti, Butucăria, Cănţălăreşti, Ciofeni, Ciorâţa, Cârleşti,
Codăeşti, Dămăcuşeni, Dăneşti, Dobrosloveşti, Draxeni, Focşeasca,
Ghergheleul, Măcreşti, Mărăşeni, Mirceşti, Petreşti, Portari,
Protopopeştii Cujbei, Protopopeştii Ducăi şi Protopopeştii Glodencii
(în loc de Protopopeşti), Răşcani, Rediul, Scânteia, Şerboteşti,
Şurăneştii de Jos, Şurăneştii de Sus, Tătărăni, Telejna, Tufeştii de
Jos, Tufeştii de Sus, Unceşti şi Zăpodeni;
1835 format din satele Bereasa, Bodeşti, Boroseşti, Boţoaia,
Butucăria, Ciofeni, Ciorâţa, Cârleşti, Codăeşti, Dămăcuşeni,
Dăneşti, Draxeni, Fereşti, Focşeasca, Ghergheleul, Mirceşti, Moara
Domnească, Odaia Olăneştii, Petreşti, Portari, Protopopeştii Ducăi,
Protopopeştii Glodencii, Protopopeştii lui Cujbă, Răşcani, Rediul,
Scânteia, Şerboteşti, Şurăneştii de Jos, Şurăneştii de Sus, Tăcuta
(sau Bumbăteşti), Tătărăni, Telejna, Tufeştii de Jos, Tufeştii de Sus,
Valea Rea şi Zăpodenii;
1843 format din satele Bereasa, Bodeşti, Boroseşti, Boţoaia,
Butucăria, Ciofeni, Ciorâţa, Cârleşti, Codăieşti,, Dămăcuşeni,
Dăneştii Mânăstirii, Dăneştii Răzeşi, Draxeni, Fereşti, Focşeasca,
Ghergheleul, Mirceşti, Moara Domnească, Odaia Olăneştii, Petreşti,
Portari, Protopopeştii Ducăi, Protopopeştii Glodencii, Protopopeştii
lui Cujbă, Răşcani, Rediul Spătarului, Burchi, Scânteia, Şerboteşti,
Şurăneşti de Jos, Şurăneşti de Sus, Tăcuta, Tătărăni, Telejna,
Tufeşti, Valea Rea şi Zăpodeni;
1853 format din satele Bereasa, Bodeşti, Boroseşti, Boţoaia,
Butucari (în loc de Butucăria), Ciofeni, Ciorâţa, Codăieşti,
Dămăcuşeni, Dăneştii Mânăstirii, Dăneştii Răzeşi, Draxeni, Fereşti,
Focşeasca, Ghergheleul, Mirceştii Bontăşeşti, Mirceşti Răzeşi,
Moara Domnească, Petreşti, Portari, Protopopeştii Cujbeştilor,
Protopopeştii Ducăi, Protopopeştii Vasluiului, Răşcani, Rediul lui

16
Burchi, Scânteia, Şerboteşti, Şurăneşti de Jos, Şurăneşti de Sus,
Tăcuta, Tătărăni, Telejna, Tufeşti, Valea Rea şi Zăpodeni;
1857 format din satele Bodeşti, Boroseşti, Boţoaia, Ciofeni,
Ciorâţa, Codăieşti, Dămăcuşeni, Dăneştii Mânăstirii, Draxeni,
Fereşti, Focşeasca, Ghergheleul, Mirceştii Bontăşeşti, Moara
Domnească, Petreşti, Protopopeştii Cujbeştilor, Protopopeştii
Ducăi, Protopopeştii Vasluiului, Răşcani, Rediul lui Burchi, Scânteia,
Şerboteşti, Şurăneştii de Jos, Şurăneştii de Sus, Tăcuta, Tufeşti şi
Valea Rea;
1859, ocol în Districtul Vaslui, format din satele Băznoaia,
Bereasa, Bodeşti (două sate), Boroseşti, Boţoaia, Bouşori,
Butucăria, Chioaia, Ciofenii Boiereşti, Ciofenii Răzeşti, Ciorâţa,
Cârleşti, Codăieşti, Dămăcuşeni, Dăneştii Mânăstirii, Dăneştii
Răzeşi, Draxeni, Fereşti, Focşeasca, Ghergheleul, Mirceştii
Bontăşeşti, Mirceştii Răzeşi, Moara Domnească, Petreşti, Portari,
Protopopeşti, Protopopeştii Cujbei, Protopopeştii Ducăi,
Protopopeştii-Lazarini, Răşcani, Rediul lui Burchi, Ruleni, Scânteia,
Şerboteşti, Şurăneştii de Jos, Şurăneştii de Sus, Tăcuta, Tătărăni,
Telejna, Telejna Răzeşi, Tufeştii de Jos, Tufeştii de Sus, Valea Rea şi
Zăpodeni;
1864 plasa Mijlocul în judeţul Vaslui formată din comunele
Bereasa, Boroseşti, Codăieşti (de două ori), Dămăcuşeni, Dăneştii
Răzeşi, Fereşti, Ghergheleul, Mirceşti, Protopopeşti, Şurăneşti,
Tăcuta, Telejna, Valea Rea şi Zăpdeni;
1876 plasă formată din comunele Codăieşti, Dămăcuşeni,
Şurăneşti, Telejna şi Valea Rea;
1887 plasa Mijlocul contopită cu plasa Crasna formată din
comunele Bereasa, Bodeşti, Ciorteşti, Codăieşti, Dăneşti, Deleni,
Dobrovăţ, Fereşti, Lipovăţ, Micleşti, Mirceşti, Mânjeşti, Muntenii de
Jos, Muntenii de Sus, Poiana Cârnului, Soleşti, Ştioborăni, Şurăneşti,
Tăcuta, Tanacul, Telejna, Valea Rea şi Zăpodeni;
1892 plasa Mijlocul separată de plasa Crasna, formată din
comunele Bereasa, Bodeşti, Dăneşti, Drăguşeni, Şcheia, Şurăneşti,
Telejna, Valea Satului şi Zăpodeni;
La întocmirea „Marelui Dicţionar Geografic (MDG) plasa
Mijlocul formată din comunele Bereasa, Bodeşti, Codăieşti, Dăneşti,
Fereşti, Mirceşti, Şurăneşti, Tăcuta, Telejna, Valea Rea şi Zăpodeni;
1896 plasa Mijlocul contopită cu plasa Crasna formată din
comunele Bereasa, Bodeşti, Ciorteşti, Codăieşti, Dăneşti, Deleni,
Dobrovăţ, Fereşti, Lipovăţ, Micleşti, Mirceşti, Mânjeşti, Muntenii de
Jos, Muntenii de Sus,, Poiana Cârnului, Soleşti, Ştioborăni,
Şurăneşti, Tăcuta, Tanacul, Telejna, Valea Rea şi Zăpdeni;
1904 plasa Mijlocul desfiinţată, nu mai apare.

17
Judeţul Vaslui avea următoarele plăşi: Bodeşti, Brodocul,
Codăieşti, Dobrovăţ, Ivăneşti, Munteni, Negreşti, Pungeşti şi
Ţibăneşti;
1908 judeţul Vaslui format din plăşile: Codăeşti, Deleşti,
Munteni, Negreşti, Pungeşti, Racova, Soleşti, Şcheia, Ţibăneşti şi
Zăpodeni;
1942 judeţul Vaslui format din comuna urbană Vaslui şi
plăşile Codăieşti-Târg, Negreşti-Târg, Pungeşti şi Vaslui;
1950 raionul Vaslui, regiunea Bârlad, format din oraşul
Vaslui şi comunele Bălteni, Bogdana, Cornii-Albeşti, Corodeşti,
Costeşti, Coşeşti, Cozmeşti, Curseşti, Deleni, Deleşti, Dragomireşti,
Floreşti, Gârceni, Hârşova, Ivăneşti, Laza, Lipova, Lipovăţ, Mînjeşti,
Muntenii de Jos, Muntenii de Sus, Obârşeni, Oşeşti, Poieneşti,
Pungeşti, Rădeni, Rediul, Roşieşti, Soleşti, Ştefan cel Mare, Tanacu,
Telejna, Valea Rea şi Zăpodeni;
1952 şi 1956 raionul Vaslui, regiunea Iaşi, format din oraşul
Vaslui şi comunele Albeşti, Bălteni, Bârzeşti, Bogdana, Codăieşti,
Costeşti, Coşeşti, Cozmeşti, Curseşti, Dăneşti, Deleni, Deleşti,
Fereşti, Hârşova, Ivăneşti, Laza, Lipovăţ, Micleşti, Mânjeşti, Munteni
de Jos, Munteni de Sus, Poeneşti, Pungeşti, Puşcaşi, Roşieşti,
Soleşti, Ştefan cel Mare, Ştioborăni, Tăcuta, Tanacu, Telejna, Valea
Rea şi Zăpodeni (din 1964 comuna Văleni în loc de Valea Rea);
1968, prin Legea nr.2 se reînfiinţează judeţul Vaslui având
structura administrativă care este şi astăzi în vigoare.
Deci plasa Mijlocul se mărgineşte la nord cu judeţul Iaşi, la
sud cu oraşul Vaslui, la est cu plasa Crasna şi la vest cu plăşile
Fundurile şi Stemnicul.
Este formată la 1892 , după MDG, din 11 comune:
1. Bereasa, cu satele: Bereasa, Bolaţi, Boţoaia, Cârleşti şi
Răşcani;
2. Bodeşti, cu satele: Bodeşti, Borosăşti, Rădiul, Dămăcuşul
(Petreşti), Scânteia, Târguşorul Borăşti, sat Sadova, Tufeşti-de-Jos,
Tufeşti-de-Sus;
3. Codăieşti, cu satele: Codăeşti (sat şi târguşor) şi
Şerboteşti;
4. Dăneşti, cu satele: Ciorâţa, Dăneşti-Goliei şi Dăneşti-
Răzeşi;
5. Fereşti, cu satul Fereşti;
6. Mirceşti, cu satele: Mirceşti şi Rădiul;
7. Şurăneşti, cu satele: Drăcşeni, Ghergheleul şi Şurăneşti;
8. Tăcuta, cu satele: Cujba, Focşasca, Pripoarele,
Protopopeşti, Ruleni şi Tăcuta;
9. Telejna, cu satele: Butucăria, Ciofeni, Chioaia, Tătărani,
Telejna-de-Jos şi Telejna-de-Sus;

18
10. Valea-Rea, cu satele: Moara Domnească, Rotăria de Sus
şi Valea Rea;

Plasa
Mijlocul, din harta
judeţului Vaslui,
1887 – 1888, de
Gh.

Ghibănescu

11. Zăpodeni, cu satele: Portari-de-Jos, Portari-de-Mijloc şi


Zăpodeni.
Reşedinţa plăşei era în târguşorul Codăeşti.

19
Ca şi

stolnicul Cantacuzin, fratele domnitorului Radu Şerban Cantacuzin şi


unchiul lui Constantin Brâncoveanu, care face harta Munteniei în anul
1700, Dimitrie Cantemir, în anul 1737, întocmeşte harta cu numele
„Moldova” a cărui original, după spusele lui Corneliu Buchholtzer şi Petre
Rotaru – se află la Paris.
Harta, găsită în copie de prof. Vâlsan, are relieful înfăţişat cu movile
iar pădurile prin pomi. Cantemir dă şi împărţirea în districte. Faţă de alte
hărţi, harta aceasta, spun cei doi specialişti, „este cea mai bogată în
numiri”, „cei mai mulţi geografi urmaşi după Cantemir”, luând-o ca
model.
Harta judeţului Vaslui la 1887-1888 de Gh. Ghibănescu din
care am „desprins” pe cele ale plăşilor, pusă faţă în faţă cu
„pozarea” localităţilor în Dicţionarul Geografic al Judeţului realizat
de C. Chriţă la 1889, cuprins în Marele Dicţionar Geografic al
României (M.D.G.) a lui Lahovari şi colectivul la 1898-1902, reflectă
continua mişcare a satelor şi comunelor în cei 15 ani, având când
statut de reşedinţă, când de sat aparţinător ori chiar migrând de la
o plasă la alta, cum s-a întâmplat şi pe timpul ocoalelor şi a
ţinuturilor.
Asemenea mişcare nu a avut consecinţe favorabile
economice şi sociale în viaţa localităţilor sau ale sătenilor.

1. Bereasa, comună rurală în centrul plăşei


Mijlocul, situată la 28 km de oraşul Vaslui şi la 6 km de Codăeşti,
reşedinţa plăşei. Este situată pe trei dealuri: al Beresei, al Boţoaei
şi Râşcani, care se ţin cu dealurile Cârleşti şi Bolaţi.
Comuna este formată din satele: Bereasa, Râşcani,
Bolati,Cârleşti şi Boţoaia.

20
Are la anul – când se edita Marele Dicţionar Geografic, o
suprafaţă de 2145 hectare din care 12 hectare pădure şi 1416
hectare loc de cultură, fânaţ şi imaş ale proprietăţii, iar 709
hectare erau ale locuitorilor. În aceste 709 hectare intrau şi 8
hectare pădure şi 2 hectare de vie.
Avea o populaţie de 216 familii cu 636 suflete, între care 7
familii de evrei. Locuitorii se ocupau cu agricultura şi creşterea
vitelor. Ei aveau în proprietate şi: 61 pluguri, 67 care cu boi, 6
pluguri şi 26 căruţe cu cai, precum şi 70 stupi.
În această comună erau 3 biserici; cu un preot şi 3 cântăreţi;
2 iazuri; 2 cârciumi.
Comerţul se făcea de către 3 români şi 2 străini.
Mai existau: 301 vite mari cornute, 287 oi, 70 cai şi 58
râmători.
În revista „Theodor Codrescu” nr. 7, p.109, Iaşi, 1915, la
„Notiţe de pe cărţi” citim următoarele: „Pe un paraclitiki
(osmogăsnic), 7259 (1749) Iaşi, biserica din Bereasa – Vaslui –
„Această carte paraclitiki sau dat de Domnia mea la biserica din
satul Băliţeni ot ţinutul Vasluiul, unde iaste hramul Sf. Arhanghel
Mihail pentru a noastră pomenire”. La cele scrise, autorul revistei,
Gh. Ghibănescu, face observaţia: „Satul Băliţeni azi nu mai este.
Catapeteasma bisericii din Băliţeni s-a adus la biserica din Bereasa
cu hramul „Sf. Voievozi Mihail şi Gavril”.
Satul Bereasa e situat pe coasta dealului Bereasa, numit şi
al Dăneştilor. Se întinde pe o suprafaţă de 572 hectare din care 7
hectare pădure şi 4 hectare vie. Avea o populaţie de 124 familii cu
382 suflete, din care 21 evrei. Locuitorii posedau: 42 pluguri şi 46
căruţe cu cai, precum şi 20 stupi cu albine. În sat este o biserică
făcută de obştea locuitorilor şi deservită de un preot şi 2 dascăli
(vezi şi D.Ichim, „Biserici de lemn…” 2001, p.68).
Bereasa, sat în ocolul Mijlocului la 1772, înglobează şi
cătunul Tătărăni la 1774, apoi cătunele Cârleşti şi Telejna către
1780, când pierde Tătărăni, devenit sat; sat în ocolul Rebricea în
1833 şi iarăşi în ocolul Mijlocului în 1834. Include trupul de moşie
Murgeşti în 1837, după care, cu numele de Bereasa sau Murgeşti,
trece din catagrafie în catagrafie, iar în 1846 include şi trupul de
moşie Glodeni, ca la 1853 să se contopească cu satul Boţoaia, iar
în 1857 să fie chiar înglobat în satul Boţoaia, după care nu mai
apare un timp; sat în comuna Bereasa, plasa Mijlocul la 1864, în
1865 comuna fiind formată din satele Bereasa, Bolaţi, Boţoaia,
Cârleşti şi Răşcani; comună în plasa Crasna-Mijlocul în 1887, în
plasa Mijlocul în 1892, în plasa Crasna-Mijlocul în 1896, în plasa
Bodeşti în 1904, în plasa Zăpodeni în 1908, în plasa Codăeşti în
1911, în plasa Movila lui Burcel în 1925; la aplicarea legii nr. 2 din

21
1968 satul Bereasa împreună cu satele Dăneşti, Boţoaia, Emil
Racoviţă (fost Şurăneşti), Răşcani şi Tătărăni, formează comuna
Dăneşti din judeţul Vaslui.
În 1976 comuna avea 4,1 mii locuitori. Satul Bereasa avea în
1966 un număr de 561 locuitori, în 1977 avea 361 de suflete.
Biserica cu hramul „Sf. Voievozi” din satul Bereasa este
astfel descrisă în revista Elanul nr.24/2003 de către o catagrafie
făcută la 1894, culeasă de Costin Clit:
„Una biserică cu pereţii de vălătuci pardosită pe
dinafară cu scânduri, acoperită cu tiniche, deasupra bisericii
se află două cruci fără turle, biserica este în stare bună,
fondată la anul (nu este dat) de către locuitorii răzeşi din
Bereasa, are împrejurul ei 8 prăjini pământ, ograda este
îngrădită cu gard de nuiele stricat, una clopotniţă deosebit
de biserică, compusă din 4 furci, pardosită cu scânduri,
acoperită cu şindrilă, cu o cruce de fier deasupra.”
Cărţi: Evanghelie (1762), Liturghier (1845), Triod
(1798), Minei (1786), Octoih (1811), Penticostar (1800),
Ceaslov (fără an, tipărit de arhimandritul Neonil),
Molivtelnic (1834), Psaltire (1819), Apostol (1756),
Liturghier (1757).
Dar iată cum este descrisă parohia Bereasa în Anuarul
Eparhiei Huşi pe anul 1938: 227 familii, 973 suflete. Sate: Bereasa cu
153 familii şi 661 suflete; Boţoaia cu 15 familii şi 71 suflete; sat Bolaţi cu
48 familii şi 209 suflete; Cârleşti cu 12 familii şi 32 suflete. Situată la 23
km de Vaslui, 13 km de gara Scânteia. Are 5 ha pământ din 1919. Biserica
parohială cu hramul „Sf.Voievozi”; construcţie de lemn şi temelie de
piatră; în 1742, de obştea satului. Refăcută din temelie în 1931 cu
cheltuiala pr.M.Lapteş şi a obştii ; în stare bună. Biserica filială Cârleşti,
hramul „Sf.Neculai”; construită din lemn în 1870, stare bună. Biserica
filială Boţoaia, hramul „Sf.Neculai”, de lemn din 1757, în stare bună.
Paroh preot Neculai Lapteş, născut 1908, seminar gradul II,
hirotonit şi numit la 1 iunie 1933. Cântăreţ I, C. Strătescu, născut 1905,
şcoala de cântăreţi, numit 1933. Biblioteca are 116 volume. Biserica
parohială s-a reparat în 1931, când enoriaşii au ajutat cu 100.000 lei. La
biserica din Corleşti s-a făcut o clopotniţă (1937) cu 2890 lei, afară de
material, de la enoriaşi. Pentru odăjdii: 4100 lei, cărţi de ritual 6400 lei şi
refacerea drumului către biserică cu 4895 lei tot de la enoriaşi.
Intelectuali din parohie: preoţii Dumitru şi Neculai Lapteş, 11
învăţători şi 12 mici funcţionari.
În 1989 în satul Bereasa exista o grădiniţă de copii, şcoală
primară, cămin cultural, o bibliotecă şcolară.

„Bereasa s-a numit până la începutul secolului trecut


Murgeşti. Satul este menţionat prima dată într-un document din 5
aprilie 1432, prin care Ilieş Voievod, fiul lui Alexandru cel Bun,
miluieşte pe Ivaşcu Velna Murgul cu Murgeştii. În anul 1531, Petru

22
Rareş întăreşte împărţirea satului în 6 părţi egale, de către cei 6
nepoţi ai bătrânului Murgu.
„6940 (1432) Sat întreg în trei hotare, Childina şi Negrileşti şi
despre care M. Costăchescu („Documente înainte de Ştefan cel
Mare”,p.341) – spune că e vorba de satul Bereasa, aducând ca argument
şi faptul că „Departe de acest sat, în jos de Vaslui, aproape de pârâul
Crasna şi satul Mânjeşti este un deal şi un pârâu ce se numeşte
Murgenii.”
Bereasa e pomenit în uricul din 6970 (1462), octombrie 5, că
Murgu din uricul de la 1432 este Ivaşcu Velna Murgu care îşi avea numele
de Velna de la pârâul cu acelaşi nume, pomenit încă din 1400.
Satul Childeşti, numit azi Telejna de Sus are numele de la Childa
(pildă), fiind pomenit şi la 20 februarie 7195 (1687).”
La Bereasa au locuit rudele apropriate ale Anei Bantăş,
mama lui Dimitrie Cantemir dintre care unele l-au şi urmat în exil
în Rusia pe nenorocitul domnitor, Evloghie, dascălul de slavonie de
la şcoala domnească din Iaşi în a doua jumătate a secolului al XVIII-
lea, se trăgea din neamul Băntaşeştilor din Bereasa”, scriu Neculai
N. Maftei şi Constantin Gh. Radu în „Cuvânt înainte” la cartea lor
„Fii ai comunei Dăneşti, judeţul Vaslui”, 1981.
În sat este o biserică făcută de obştea locuitorilor şi
deservită de un preot şi doi dascăli.
Din partea vestică a satului curge pârâul numit al Beresei
care iese din iezişorul de pe moşia Râşcani şi se varsă spre sud în
apa Telejna.
Într-un document din 5 octombrie 1461, dat din Suceava de
Ştefan Vodă, este întărită slugii sale „lui pan Petru Glodeanul satul
Glodeni pe Telejna, mai în sus de Murgu”. În „note” la documentul
publicat de Gh. Ghibănescu în Surete şi Izvoade, vol. I, pp. 91-95,
acesta explică provenienţa documentului „proprietatea moşului Ion
Ciurlanu, dascăl la biserica de lemn din satul Bereasa, fost din
vechi Murgeştii”. „Glodenii a dispărut ca sat dar se păstrează
denumirea de ţarină la pământul între Răşcani, ce vin pe deal la
obârşia Telejnii şi între Bereasa, văzut locul din dealul Boţoaei,
unde e şi biserica de lemn”.
Despre Murgu ca sat, ni se spune că „pe la 1461 satul era de
abia la început”, că „de abia se înjghebase locuinţa bătrânului
Murgul, tatăl lui Murgul şi Bratul care a început să locuiască pe aici
către 1400”, şi „va trebui să treacă peste o sută de ani ca satul să-
şi ia numele de Murgeşti, după numele urmaşilor Murgeşti ai lui
Murgul”. Satul Murgeştii a existat până către 1784. „De aici din
Murgeşti şi-a luat serdarul C. Cantemir, apoi Vodă, pe Doamna lui;
de aici a ieşit Gh. Evloghie, dascălul, vestitul dascăl de slavonie în
Iaşi în secolul al XVIII-lea. Între 1784 şi 1833 şi-a schimbat numele
din Murgeşti în Bereasa”, spune Gh. Ghibănescu.

23
„La Iaşi, la 23 august 1639 (7147): Cozma şi femeia sa Simina,
fata Cristei lui Pobircu din Vaslui, vând lui Caracaş jitnicer partea lor din
moşia Murgeştii, ţinutul Vaslui, pe Crasna, cu 15 galbeni. Martori:
Stratulat, sluger, Neniul vornic, Eremia şi Gheorghe Moţoc, vornici de
poartă şi alţii. Scrie: Saidir”.
Tot din Iaşi, la 11 septembrie 1639 (7147) „Vasilie v.v. întăreşte
uric lui Caracaş jitnicer o parte din satul Murgeşti, ţinutul Vaslui, pe
Crasna, cumpărată de la Cozma şi soţia sa, Simina, fiica lui Cristea
Pobircu din târgul Vaslui, cu 15 ughi. Gavril Mătiaş mare logofăt. Scrie:
Saidir” (din „Catalogul Documentelor Moldoveneşti din Arhiva
Istorică Centrală a Statului”, vol. 2, p. 286, 287).
„Anii 1640-1650. Ştefan, fiul Costinei, nepotul lui Burlă din
Murgeşti, vinde lui Florea din Orzeşti şi surorii sale Chelsia partea sa din
satul Murgeşti cu 22 lei şi o iapă preţuită cu 10 lei. Martori: Tănasie
vătaful, Toader, Crăciun şi alţii”.
„Ionaşco, nepotul popii Murgu din Murgeşti vinde lui Frăţian din
Orzeşti partea lui din satul Murgeşti, cu 12 lei, pentru 7 lei primind un
bou. Martori: Tănasie, vătaf, Crăciun, Stratulat, Scarlat din Orzeşti, Gligor
din Munteni şi alţii” (Aceeaşi sursă documentară, p. 303 şi 308).
„Anul 1669 (7177) martie 13, Iaşi: Duca v.v. întăreşte mânăstirii
Dealul Mare stăpânirea peste jumătate din satul Bolaţi din ţinutul Vaslui,
dăruit de Ionaşco Corpaci şi de Andronache Pană” (Catalogul
Documentelor Moldoveneşti, vol. 3, p. 373).
„Anul 1693 (7201) ianuarie 23: Toader, feciorul lui Ilie, nepotul
Mândrei, dăruieşte lui Andrei, trâmbaciul leşesc, robul lui Constantin v.v.,
partea lui de ocină din Bolaţi pe apa Rebricioarei” (C.D.M, vol. 4, p.
344).
„1635 (7143) martie 11, Bârzeşti: Neniul vornic de gloată
împreună cu alţi oameni din Buhăieşti, Onceşti, Vultureşti, Râşcani,
Bolanţi (sic), Deleşti şi Albeşti, în urma pricinii dintre Costantin şi Nicoară
din Bârzeşti, pentru a patra parte din acest sat, cumpărată de Constantin
de la Manolache fost vameş, împart şi stâlpesc părţile fiecăruia” (C.D.M.,
vol. 2, p. 224).
Anafora din 8 iulie 1827, întărită la 15 iulie 1827 de Ioan
S.Sturza Vodă, în pricina polcovnicesei Smaranda Filatov, fiica
cămăraşului Costachi Binescu, cu Marga, soţia lui Fotachi Căpăţână
din Bârlad şi Paraschiva soţia lui Casian Busuioc din satul Bereasa,
ţinutul Vasluiului, pentru părţi din hotarele Tălpăleştii, Mâţa şi
Beneştii de la ţinutul Vasluiului şi Avereştii de la ţinutul Fălciului, se
întemeia şi pe „Carte din 12 iunie 7247 de la Grigore Ghica Vodă.”
(Uricarul, Tom.VI, p.343).
Aşa cum sunt întocmite documentele vremii, se confirmă
susţinerile că la începutul civilizaţiei umane, pentru
individualizarea persoanelor, era suficientă indicarea ori folosirea
numelui de persoană. Numele de familie a apărut şi a fost folosit şi
în scris mult mai târziu, când în colectivitatea respectivă se aflau

24
două sau mai multe persoane care purtau acelaşi nume
(Constantin, Ion etc.) iar pentru evitarea confuziilor şi identificarea
mai exactă a persoanei a fost necesară folosirea şi a numelui
tatălui celui la care ne refeream: Vasile a lui Gheorghe, Ion a lui
Constantin… Deci, iniţial, numele de familie cel mai simplu a fost
însuşi numele părintelui, al tatălui, pus alături de cel al fiului: Ion
sân (fiul) lui Constantin sau Ion al lui Constantin. Şi astăzi în
localităţi se foloseşte metoda alăturării numelui tatălui de cel al
persoanei la care ne referim: Ion al lui Constantin din Capul satului;
Ion al lui Constantin din Josul satului.
Pentru a se evita orice confuzie a fost necesară păstrarea şi
folosirea şi a numelui bunicilor: Ion V.V. Constantin.
Alte modalităţi de formare a numelor de familie au mai fost:
numelui de persoană i s-a adăugat ocupaţia: Ion Rotaru, Ion Olaru,
pentru că unul se ocupa cu rotăria, altul cu olăritul; alteori
persoana a primit numele localităţii sau chiar a ţării de unde
provenea: Ion Sârbu sau Ion Bulgaru, pentru că unul venea din
satul Sârbi iar altul tocmai din ţara bulgarilor, priceput la
grădinărit, adus în calitate de colonist; la îndemână au fost şi
numele plantelor: Ion Patlagică sau Ion Buruiană, pentru că unul
era îndrăgostit de grădinărit şi conservarea patlagelelor iar altul îşi
lăsa ogorul în buruiană; influenţă în formarea numelor aveau şi
obiectele din gospodărie: Ion Rogojină sau Ion Brânză, dar şi vârsta
era hotărâtoare în identificare: Ion Fecioru, Ion Nepotu sau Ion
Moşneagu; poreclele aveau mare statornicie în lumea satelor,
încât, adesea, copiii îşi auzeau pentru prima oară numele de
familie de abia când mergeau la şcoală sau chiar când ajungeau în
armată, dacă treceau peste anii de şcoală.
Un învăţător, Constantin A. Popa, absolvent al Şcolii Normale
din Bârlad, fost institutor, colaborator şi la revista „Îndrumări
pedagogice”, relata următoarele despre Vasile Iftimiu, absolvent al
primei serii 1870-1874 a Şcolii Normale din Bârlad în Monografia
Liceului întocmită în 1970 de prof. Mihai D. Mâţă, Dumitru D. Mâţă
şi Ştefan Cucoş: „Printre copiii recrutaţi în 1870 de Ioan Popescu pentru
şcoala normală ce urma să se deschidă a fost şi Vasile Iftimiu, de la
Grajduri – Tutova. Copilul Iftimiu Vasile era fiul locuitorului Iftimie
Zvârlefus. La şcoală, când directorul Popescu striga catalogul clasei îl
întreabă:
- Pe tine cum te cheamă?
- Zvârlefus Vasile.
- Nu există Zvârlefus, zise directorul. Pe tatăl tău cum îl cheamă?
- Iftimie Zvârlefus, răsună răspunsul copilului.
- Tu te vei numi la Şcoală Iftimie Vasile.
Şi acesta i-a fost numele la şcoală şi apoi ca învăţător, la
Obârşeni-Tutova, al învăţătorului Vasile Iftimiu” care a devenit el

25
însuşi un memorialist care a prezentat în pagini alese
personalitatea învăţătorului său C. Dimitrescu-Iaşi, care „prin
studiile ce ne preda, prin conferinţele şi observaţiunile asupra
lecţiunilor şi aptitudinilor noastre la practică, necurmat şi plin de
zel, căuta să ne formeze adevăraţi învăţători şi apostoli ai
neamului”.
Alte şi alte porecle sau supranume s-au transformat în alte şi
alte nume de familie: Albu, Grosu, Găină, Cuibar, Ştirbu, Surdu,
Şchiopu, Gurăstrâmbă, Gâtstrâmb, Mititelu, Căruntu, Bouroşu,
Zărzărel, Tulburel etc.
Numele de alint au devenit şi ele nume de familie: Ionel de
la Ion, Dumitrescu de la Dumitru, Costăchescu de la Constantin sau
Costache, Florescu de la Florin, Grigoriu de la Grigore ş.a.
Referitor la satul Glodenii tot Ghibănescu spune că aşezarea
a continuat să existe până către 1833, iar despre cauza dispariţiei
lui ca sat „trebuie căutată în mersul proprietăţii”, în îmbucătăţirea
moşiei care, mai apoi, ajunge danie la sfânta patriarhie de
Antiohia, reprezentată în ţară prin egumenul Popăuţilor Macarie,
răzeşii mutându-şi aşezările lor în Bereasa.
Dar iată-l pe Gh. Ghibănescu, vizitând Bereasa-Murgeşti-
Vaslui şi publicându-şi notele de călătorie în „Evenimentul” de la
Iaşi, nr. 136, la 29 iulie 1904: „În ziua de 20 iulie a.c., am avut prilejul a
vizita satul Bereasa, Vaslui unde prin amabilitatea părintelui Lapteş, mi s-
a înlesnit scoaterea la iveală a câtorva pergamente vechi ale satului cum
şi mai multe manuscripte vechi de la biserica din sat.
Bereasa e sat de răzeşi, şi se chema înainte Murgeştii după vechiul
boier proprietar Murgul din secolul al XV-lea. Satul vine aşezat pe apa
Telejniei, care izvorăşte din dealul Râşcanilor, şi după o curgere de 10
kilometri se varsă în Bârlad spre Bălteni, mai în jos de Podul Înalt. Valea
Telejnei e îngustă şi scurtă, înfundată, cum pare a fi fost din vechime, şi
şi-a tras numele de la numele comun telega, căruţă. De altfel, noi avem
multe denumiri de Telega şi Teleajin, schimbarea lui g în j fiind un
fenomen fonetic slavon.
După un plan vechi din 1833 iunie 10, ridicat de căpitanul A.
Ciureanu se vede că Bereasa avea la răsărit de vecin Dăneştii, la apus
Boţoaia, la nord Glodenii, şi la sud e fundul Dopului. Azi Glodenii nu mai
există; cum mergi însă pe drumul de la Râşcani la vale, spre Bereasa,
treci prin locul vechilor Glodeni, care a fost închinat de Franole Vameşul în
1752 mănăstirei Popăuţi ce asculta de patriarhia Antiohie, s-a secătuit
satul şi locuitorii s-au mutat în Bereasa. Întinderea moşiei Bereasa după
hotărârea din 1784 era de 99 funii la răsărit şi 80 la apus, iar la mijloc 90
funii, deci în medie 90 funii, funia e de 20 paşi, pasul de 6 palme, adică
cam 15 stânjeni funia; ceia ce ar face azi în metri 3009 metri. Cât de
lungime, ea merge din zarea dealului despre Dăneşti, până în zarea
dealului Boţoaia, să fie cam 8 kilometri.

26
Dealurile sunt foarte înalte, şi vederea merge departe spre sud şi
vest. Locul vechilor Glodeni după hotarnica din 1752 a lui Simion Keşcu
uricar era de 73 funii, a 15 paşi, ceia ce ar face că întinderea în curmeziş
a Glodenilor era cam 1630 metri, lărgindu-se la apus spre Boţoaia, unde
Murgeştii se îngustau cu aproape 20 de funii, sau 700 metri.
Glodenii şi Murgeştii formau dar un drepunghiu, la sud şi nord
având linii drepte de hotar spre Râşcani şi fundul Dopului, iar la mijloc
având ca hotar o linie cu înclinare de la N-E, către S-V. Baza
dreptunghiului de 3 km, înălţimea de aproape 5 km.
Numele lor e vechiu. Exista în secolul al XV-lea. Într-un uric rupt,
de la Ştefan cel Mare, se spune că Oană Tihul cumpăra cu 120 galbeni
tătăreşti satul Glodeni de la Petru Glodeanul (Surete şi izvoade, VII, 420).
În uric se spune că satul venea la obârşia Telejnei (na verhu Teleajinea).
Tot pe atunci ceva mai în jos de Glodeni trăiau Oană şi Jurju
Murgu, veri primari, copiii lui Murgu şi Bratul, de supt Iliaş Vodă 1434 şi
nepoţi ai bătrânului Murgul, vechiul proprietar al acestor locuri. Rareş
Vodă în 1531 le întăreşte proprietatea în Murgeşti la 6 bătrâni ai satului:
Isac Murgu, Neagşa Murgu şi Sofiica Murgu, nepoţii lui Oană Murgu, Toma
Murgu, Ignat Murgu şi Maria Murgu, copiii Jurjei Murgu.
Secolele al XV-lea şi al XVI-lea proprietatea a mers strâns unită;
dar cu vremea a început a se îmbucăţi şi a se forma răzeşii mici, între
care mai de samă vin a Băntăşeştilor în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea.
Ne lipsesc documentele pentru a arăta filiaţiunea directă între
vechii Murgeşti şi Băntăşii din suta a XVII-a, succesiunea lor însă se vede
lămurit din actele de proprietate. Cât timp viaţa răzeşilor Băntăşeşti a fost
liniştită în sat proprietatea a mers regulat din tată în fiu, şi cu drept,
cuvânt Gh. Evloghie dascălul în 1775 cere drept la o şăsime din Murgeşti
după uricul, lui Rareş Vodă din 1531. El ştia că a moştenit de la părinţi
direct tocmai din vechii proprietari ai secolului al XVI-lea.
Întâmplarea făcu ca viaţa tihnită a răzeşilor Băntăşeşti să fie
tulburată. Serdarul C. Cantemir, după ce fusese rahmistru în armata
Polonă, om în vârstă, la întoarcerea în ţară îi veni în gând să se însoare şi
din peţit în peţit ajunge la Ana fata lui T. Bantăş din Murgeşti; din
căsătoria lor se nasc 3 copii: Antioh, Dimitrie şi Elisabeta. Când C.
Cantemir ajunge domn, doamna îi murise, dar copiii îi trăiau; era deja om
bătrân de peste 70 ani. Cu viaţa sbuciumată a Cantemiriştilor s-a rupt în
două şi viaţa Bantaşăştilor. Sora Anei Bantaş, Cantemir, Anisia măritată
cu preotul Artenie Bantaş, a trebuit să fuga în Rusia. Era mătuşa lui D.
Cantemir Vodă, şi el nu-şi putea lasă verii lui primari după mamă să
îndure cruzimea Turcilor. Anisia îşi ia cei 4 copii ai săi: Măria C. Brahă,
Sofiica, Vasile şi Frangole şi trec în Rusia. Din aceştia Franagole se
reîntoarse în Moldova şi ocupând vameşia mulţi ani îşi menţine răzeşia la
Murgeşti, unde îl şi găsim dăruind partea sa din Glodeni mănăstirii
Popăuţi, asta către adânci bătrâneţe. Sofiica îşi mărita fetele după Ruşi,
iar băetul ei Gh. Evloghie după ce învaţă ruseşte se reîntoarce în ţară şi
ocupă locul de dascal de slavoneşte până către 1780, după 50 ani de
slujbă. Era dar acest Gh Evloghie dascăl nepot de vară primară de pe
vremea lui D. Cantemir.

27
Cu cât ramura de pe Anisia Arteni Bantăş se rusifica, altă ramură
de pe Gaftona Bantaş îşi continua răzeşia în Murgeşti, unde ni se dă în
linie descendenţa acestor Bantăşi: Iordachi Bantăş (1640), Gaftona
Bantăş (1700), Ioan Bantăş (1710), Grigore Bantăş (1780), Gh. Bantăş
(1820) şi fata lui Gh. Bantăş, căsătorită cu Gh. Găluşcă prin 1745 (Surete
şi izvoade, III, 343, II, 369).
Şi azi trăiesc în Rusia Bantăşi din Murgeşti, căci ruptura adusă cu
pacea de la Prut a rupt în două viaţa liniştită a acestor răzeşi, din care
unul, cel mai ilustru, Gh. Evloghie dascăl, a slujit ţării 50 ani ca dascăl de
slavoneşte.
În Bereasa interesantă e biserica de lemn, care se vede a fi
Bantăşască, căci iată ce zice Gh. Evloghie Izbaşa „moşia Murgeştii le este
baştină, unde au ei (Bantăş) toată aşezarea: case, livezi, vii şi biserică şi
au stăpânit-o moşii şi părinţii lor” (1775). Biserica are naosul împărţit în 2
pentru bărbaţi înainte, pentru femei în urmă. Odoare vechi n-are; are în
schimb cărţi vechi şi ruseşti. Aşa textul unei psaltiri slave în manuscript,
din secolul al XVI-lea, căci după hârtie se vede că are marca porcului,
hârtie pe care e scris şi Codicele Voroneţian. După psalmul 76 găsesc
scrisă următoarea notă în slavoneşte, care pe româneşte sună cam aşa:
„Această Cartea zisă Psaltire a cumpărat-o robul lui D-zeu Cozma din
satul Văleni şi femeia lui Todosia şi au dat pe ea 8 taleri de argint, să le
fie lor pomenire, şi copiilor şi moşilor lor; şi au dat această carte lui popa
Marcu din satul Tataraşi”… Anul 7103 septembrie 6 (1594). Surete şi
izvoade VII, 424.
Am mai dat de un manuscript românesc al Psaltirei şi
Evanghelului, probabil copiat după Coresi, la începutul secolului al XVII-
lea – Filiaţiunea lui voi căuta să o stabilesc mai apoi după text. În orice
caz e o raritate de care nu se găsesc multe astăzi. Limba e veche.
Se tipăresc în Iaşi o serie de cărţi bisericeşti sub Racoviţeşti şi
Ghiculeşti. Gh. Evloghie stăruie la Domn şi Matei Ghica hărăzeşte bisericii
din Murgeşti în 7262 martie 1, două cărţi frumoase: Ohtoihul şi
Penticostarul. Iar pe Psaltirea lui Duca Satiriovici din 1843 găsim această
notă foarte interesantă: „Să se ştie de când au venit Nemţii în Moldova şi
au luat pe Alexandri Vodă Ipsilantie la veleat 1788 aprilie 8, iar iunie în 20
au fugit Nemţii de la Iaşi şi în 22 tot al lui iunie au intrat Turcii cu Tătarii în
Iaşi şi hanul dimpreună cu Paşii au tăbărât cu oştile împrejurul Iaşilor.
Când în zorii zilei de 21 iulie mă uitam spre valea Telejnei în jos,
cât zarea ochiului, şi admiram frumuseţea acestei văi, pe care o unică
ploaie de peste noapte, o răcorise de arşiţa soarelui ce uscase totul
mintea mi se ridică cu sute de ani în urmă pentru a vedea aievea viaţa
care s-a perindat în această înfundată, dar istorică vale a Telejnei, unde
proprietatea s-a închegat din vechi, căci răzeşii de pe aici sunt stup de
hârtii vechi, dar nu le arată cu una cu două.
De cele petrecute cu căpătare de hârtii vechi în Bereasa, pe altă
dată”.
Câte greutăţi a întâmpinat prof. Gh. Ghibănescu în
„căpătarea informaţiilor” stau mărturie însăşi spusele sale. Iată
una de la Bereasa: „D’apoi moş Ion Ciureanu de la Bereasa, din Vaslui,

28
acesta a făcut-o lată de tot. Asmuţit cu gura de perceptorul satului, care
era în duşmănie cu popa din sat, a făcut pe bietul moş Ciureanu, ca din
om paşnic şi supus ce era, să sară cu drugul la noi că ne otânjeşte dacă îi
vom cere diresele. N-a trecut o lună de zile şi singur el le-a adus apoi spre
citire şi copiere, neştiind cum să-şi ceară iertare de necuviinţa făcută”.
Surete… volum VI, p. III.
Dar în afara unora ca cea relatată, alta şi mai deosebită i-a
stat în cale: luând avizul cerut de Ministerul Instrucţiunii de la Ion
Bogdan „ce se crede peste vreme cu cunoştinţele”, i-a retras şi
autorizarea de a continua publicarea Suretelor şi Izvoadelor pe mai
departe, pe motivul că lucrarea „stă ca şi bietul om muritor sub
vreme”.
Alte genuri de întâmplări. Gheorghe Ghibănescu care prin
1887, alături de alţi intelectuali, a scos ziarul „Bârladul” şi „George
Lazăr”, revistă pentru educaţiune şi instrucţiune, cel care ne-a
încântat cu scrierile sale istorice, nu numai despre localităţile de pe
Valea Elanului, a rămas înscris în dicţionarele actuale în puţine
cuvinte: „1864 – 1936, n. Fălciu, judeţul Vaslui, istoric şi filolog
român. A editat colecţii de documente medievale ale României
(„Surete şi izvoade” şi vol. „Ispisoace şi zapise”, 6 volume).
Iată o recenzie a sa, în rezumat la volumul „Documentele lui
Ştefan cel Mare”, 2 volume, Bucureşti, 1913, Socec şi publicat în
„Opinia” Iaşi din 13 decembrie 1913, în care aduce critici grave
lucrării academicianului Ion Bogdan, profesor universitar, cu privire
la „diplomatica internă şi externă” a domnitorului: „Plănuită a
apare în 1904, iulie, ea era isprăvită în 1913, după 9 ani de
strădanii”, recenzentul imputând până şi cum a fost făcut planul
lucrării, deşi „autorul a încasat 10.000 lei alocaţi de Haret pentru
arhivarea materialului”. I se reproşa realizatorului până şi faptul că
„polemiza cu morţii şi cu vii, reducându-i pe toţi la nimic, şi pe
Haşdeu şi pe Melchisedec, ca să nu se mai vorbească decât de cei
mari dispăruţi.”
Lucrarea era considerată „neacceptabilă marelui public,
necompletă”. I se aducea acuzaţii şi în ce priveşte traducerea
inexactă a textelor, interpretarea greşită a lor, articolul citat
bazându-se pe „lectura a doar 30 documente”, restul de 418
urmând a fi lecturate mai târziu, numai cu creionul în mână şi la
fiecare pas subliniat cuvântul”.
Lucrarea era etichetată ca „nefiind întreagă”.
Cele de mai sus erau „contre”, răspuns la o altă recenzie
făcută de I. Bogdan unei lucrări a lui Gh. Ghibănescu.
Anterior, în secţiunea istorică a Academiei, studiul „Cuziştii”
cu istoricul asupra Văii Elanului, Iaşi, 1912, de Gheorghe
Ghibănescu, membru corespondent al Academiei, candidat la
premiul Adamachi, în raportul prezentat de Ioan Bogdan i se

29
reproşa „Descrierea domnului Gh. Ghibănescu e făcută fără
metodă şi fără artă”; „Materialul interesant... este o înşiruire seacă
de ştiri genealogice şi istorice, pe care nu le pot urmări cu interes
decât căutătorii răbdători de materiale istorice... Domnul Gh.
Ghibănescu e cunoscut de mult ca un „foarte rău editor de
documente...”, le transcrie neconsecvent şi fără un studiu
prealabil... la reproducerea lor în carte nu şi-a dat însă silinţa să
unifice ortografia copiilor, cum a făcut, de pildă, cu mai multă
osteneală părintele I. Antonovici în „Documente bârlădene”
(prezent şi el în acelaşi an la premiu, în concurenţă cu alţi
participanţi, inclusiv Gh. Ghibănescu, tot cu raport făcut de I.
Bogdan n.n.).
Raportul pentru Ghibănescu menţiona şi „hipotezele istorice
fără rost, de care erau pline scrierile vechi ale dlui G.”, deşi cel de
faţă avea „mai puţine”, şi, în concluzie făcând „observarea” ca nu
cumva autorul să creadă că „Academia aprobă modul de lucru al
dlui G., ci „să înţeleagă” că „ea încurajează” doar cercetările fie
chiar „făcute cu puţin talent şi cu puţină pregătire ştiinţifică – în
lipsa altora mai bune”, sugera că „secţia istorică a Academiei
Române putea să-i acorde o mică parte din premiul Adamachi de
5.000 lei”.
În şedinţa din 25 mai 1913, secţia istorie a hotărât, într-
adevăr, să împartă premiul respectiv mai multor concurenţi cu
scrieri istorice, economice, juridice şi filosofice publicate în
perioada 1 ianuarie 1910 până la 31 decembrie 1912, inclusiv lui I.
Antonovici şi Gh. Ghibănescu, câte 500 lei fiecăruia (Analele
Academiei Române, tom XXXV, p. 43, 105-106, 228-229, 234, 258-
261).
Despre Ion Bogdan (1864-1919) dicţionarele reţin: „filolog şi
istoric român, frate cu Bogdan Duică. Academician, prof. univ. la
Bucureşti, iniţiatorul studiilor de slavistică din România, altor
cronici şi documente”, printre care trebuie citate şi cele două
volume „Documentele lui Ştefan cel mare”.
Cât despre răspunsul lui Gh. Ghibănescu făcut cu aceeaşi
monedă, către Ion Bogdan, el îşi are o explicaţie. Profesor, dar mai
ales un gazetar foarte activ, Ghibănescu primise până atunci
destule „contre” în viaţă şi acum ieşea la „bătaie”. Puţini poate ştiu
că Ghibănescu în căutările lui după documente vechi, culese de
prin casele oamenilor, a avut parte şi de reclamaţii, de insinuări
mai ales, că era şi un activ om politic. Sub ministeriatul lui Spiru
Haret fusese chiar învinuit şi supus unui proces pentru luare de
mită de la un ţăran din zona Fălciului, fapt pentru care un timp,
drept pedeapsă, a fost suspendat din învăţământ.

30
După ani, în şedinţa din 30 mai 1934, premiul Adamachi de
5000 lei, divizibil, era acordat în întregimea lui domnului Gh.
Ghibănescu pentru următoarele lucrări realizate: I. „Surete şi
izvoade – Documente Kogălniceştii între 1529 – 1878. Volumul
XXV”. II. „Valea Lilivei (Schiţă istorică)”. III. „Neamul Kogălnicenilor
(Schiţă genealogică)”. Raportul la premiul acordat îl făcea
academicianul I. Nistor: „D-l profesor Gh. Ghibănescu, Membru
Corespondent al Academiei, desfăşură de decenii o muncă
lăudabilă de culegător de documente, pe care în bună parte le-a şi
dat publicităţii. Volumul de Surete şi Izvoade, pe care-l prezintă la
premiul Adamachi, este al XXV-lea. Primul volum din această
interesantă şi folositoare colecţie a apărut la 1906. Cele 25 volume
au apărut deci regulat în interval de 22 de ani, reprezentând o
remarcabilă muncă în ogorul publicisticei diplomatice interne
slavo-române. Cu mult mai înainte de apariţia primului volum din
Suretele şi Izvoadele sale, d-l Ghibănescu îşi începuse încă la 1888
activitatea sa istoriografică prin studiul său asupra originilor
Huşilor. Între 1892—1895 din îndemnul lui T. Codrescu, au apărut
volumele XVIII, XXIII şi XXIV ale Uricariului, sub îngrijirea sa. În
prefaţa volumului XXIII, d-l Ghibănescu a publicat un prea
interesant studiu istoric şi arheologic asupra „Documentului”, o
încercare destul de reuşită asupra diplomaticei româneşti. Pe lângă
numeroase studii mărunte, d-l Ghibănescu s-a îndeletnicit cu
adunarea de documente interne, pe care le-a studiat şi publicat în
cele 25 volume de Surete şi Izvoade şi în cele 12 volume de
lspisoace şi Zapise, punând astfel la dispoziţia cercetătorului istoric
după propria sa mărturisire 6.350 de documente interne, din
diferite epoci şi în diferite limbi cu traduceri în româneşte. Sub
îngrijirea sa a apărut şi revista Th. Codrescu, din care au apărut 14
broşuri. Pe lângă numeroasele sale studii şi cercetări, d-l
Ghibănescu are meritul de a fi pus la dispoziţiunea cercetărilor
noastre istorice cele mai mari şi cuprinzătoare colecţii de
documente interne slavo-române, din care se oglindeşte trecutul
românesc ca limbă, ca stil, ca concepţie juridică, ca formă
administrativă, ca datini şi obiceiuri.
Materialul arhivistic dat publicităţii de d-l Ghibănescu este
numai o minimă parte din bogatele sale colecţii de documente.
Materialul adunat în cursul laborioasei sale vieţi, cuprinde peste
150.000 documente în 72 volume mari gata pentru tipar. În faţa
acestei munci aşa de rodnice şi prodigioase nu putem decât să ne
închinăm cu respect şi recunoştinţă. Premiul Adamachi de 5.000 lei
este prea mic pentru a consacra această muncă utilă şi stăruitoare.
Să-l atribuim d-lui Ghibănescu ca omagiu din partea Academiei

31
pentru frumoasa sa operă de adunător de documente” (din Analele
Academiei Române, Tom. LIII, p. 130 – 131).
După circa alţi 2 ani, în şedinţa academiei de la 10 iulie
1936, preşedintele Alex Lepedatu avea să rostească următoarele,
la moartea acestuia:
„Cu Gh. Ghibănescu dispare cel
mai harnic şi devotat culegător şi
editor de documente
moldoveneşti al generaţiei
noastre. A început în calitate de
colaborator şi continuator al lui
Th. Codrescu, la Uricariul
acestuia. Mult mai bine însă
pregătit în ce priveşte cunoştinţa
paleografiei chirilice şi limbii
slave a vechilor noastre
documente, a dat, din capul
locului, ediţii cu totul superioare
colecţiei de la care pleca.
Cu marea sa iubire pentru
trecutul moldovenesc şi pentru
mărturiile scrise ale acestui trecut, a
adunat, apoi, din toate părţile ţării, mii
şi mii de documente, originale şi în traduceri, pe care le-a publicat
în cunoscutele sale colecţii: Ispisoace şi Zapise şi Surete şi Izvoade
şi în cele două reviste pe care le-a editat în deceniile din urmă: Ion
Neculce şi Th. Codrescu.
Afară de aceasta, a publicat o sumedenie de studii, lucrări şi
articole istorice prin diferite reviste şi ziare, mai ales locale. Căci pe
lângă neobosita sa râvnă de a căuta şi da la iveală mereu izvoare
istorice inedite, Gh. Ghibănescu a avut şi meritul de a fi ştiut găsi
mijloace pentru tipărirea lor. Astfel şi-a asigurat sieşi, în viaţă fiind,
monument nepieritor şi după moarte. Căci multe generaţii de
istorici vor trebui să cerceteze, în viitor, miile de pagini cu
documente tipărite pe care s-a cheltuit lumina ochilor lui Gh.
Ghibănescu şi în care şi-a pus toată iubirea sa pentru trecutul
moldovenesc.
Numele său va fi mereu pomenit de cei ce în urma noastră
se vor ocupa de acest trecut. Iar noi, cei care l-am iubit şi preţuit,
pentru munca şi jertfa sa de peste o jumătate de secol, dacă nu
vom mai avea fericirea să-l vedem, aievea, în mijlocul nostru,
modest şi rezervat cum era, cu publicaţiile cele mai noi subsuoară,
vom avea cel puţin mângâierea de a purta viziunea acestei imagini
în sufletele noastre şi de a-i păstra o duioasă şi neştearsă amintire.

32
Căci cu greu se vor mai întâlni de aici în colo muncitori de
felul lui Gh. Ghibănescu în ogorul istoriografiei noastre naţionale. A
fost o viaţă întreagă profesor la şcoala normală din Iaşi, instruind şi
educând numeroase generaţii de învăţători, dar a înţeles să facă,
în acelaşi timp, din ei tot atâţia colaboratori ai săi în scotocirea şi
căutarea de vechi documente. A mai fost prefect, parlamentar etc.,
dar toate aceste demnităţi, trecătoare, au fost pentru dânsul
numai accesorii, rostul vieţii sale fiind şi rămânând neîntrerupt
acelaşi: munca fără preget şi fără prihană pentru desmormântarea
şi cunoaşterea trecutului Moldovei şi a oamenilor ei de pe vremuri.
Ca atare va fi încrestat numele lui Gh. Ghibănescu în istoria
culturii noastre naţionale şi ca atare va rămânea apreciată opera
sa în „Analele Academiei Române” (Din „Analele Academiei
Române”, tom LVII, p.15-16).

Râşcani, sat în partea de nord a comunei Bereasa, pe


Dealul-Râşcanilor, pe o suprafaţă de 286 hectare, din care 27
hectare pădure şi 149 hectare teren de cultură şi imaş ale
proprietăţii.
Avea la 1900, 15 familii cu 78 suflete.
Locuitorii posedau: 2 pluguri şi 3 care cu boi, 2 căruţe cu cai,
16 vite mari cornute, 30 oi, 3 cai, 9 râmători şi 10 stupi cu albine.
Satul Râşcani, comuna Dăneşti, astăzi, număra în 1966 o
populaţie de 160 locuitori, iar în 1977 doar 121 locuitori, cu o
economie agricolă de subzistenţă. Are şcoală prmară.
„Cea mai veche ştire despre Râşcani datează din anul 1500,
când Ştefan cel Mare întăreşte dreptul străvechi de stăpânire a
Râşcăneştilor în Râşcani şi, totodată, vânzarea a jumătate de sat
din Râşcanii de sus, de către 5 veri: Oană Râşcanu, surorile lui
Sora, Nasta şi Corna şi vărul lor Duma, lui Gligor şi soţiei sale
Alba”, scriu N.N. Maftei şi Constantin Gh. Radu, probând vechimea
satului.
Din Suceava la 27 martie 1500, Ştefan Voievod întăreşte lui
Gligor şi soţiei sale Alba jumătate din satul Râşcani, la obârşia
pârâului Teleajina, cumpărată drept 35 zloţi tătăreşti de la nepoţii
lui Duma.
Pergamentul bine păstrat a fost a lui I. Gingir din Vaslui –
spune M. Costăchescu (Documente moldoveneşti…, 1933, p. 236).
Satul Râşcani este în judeţul Vaslui (Dicţionarul Geografic, p. 139-
160), despre un astfel de sat amintindu-se şi într-un uric din 5 iunie
6977 (1469) dar şi în altul de la Ilie şi Ştefan, voievozi.
Duma, bunicul vânzătorilor, trăia sub Alexandru cel Bun,
satul însă îşi avea numele de la un Râşco, Raşco.

33
Pârâul Telejna izvorăşte chiar de sub dealul Răşcanilor (Dic.
Geogr., p.188).
„Răşcanii era o aşezare întemeiată către 1400, deoarece pe
acele văi din jurul Teleajnei şi ai Lărgei el slujea ca punct de
orientare în fixarea pământurilor”. Răşcanii, pentru că ocupau „cel
mai înalt deal, ce domină văile” Bârladului, a Teleajnei şi a Largei
erau cei mai cunoscuţi. De aceea, zice Ghibănescu, „când Ştefan
Vodă întăreşte viteazului său Vlad Mursă stăpânirea pe Albeştii de
pe Strebnic şi alt loc în pustiu la fântâna din obârşia Largei, îl mai
precizează şi cu determinativul „în sus de Răşcani”.
Precizându-i aşezarea fizică în teritoriu, I. Bogdan îl pune
„între Tăcuta, Dumasca şi Focşasca”, ceea ce vine „prea în sus şi
peste două-trei văi dincolo de Răşcani”.
De aşezarea Răşcanii e legat numele întregii familii
Răşcanu, membrii ei luând parte activă la înfăptuirea actelor
politice ale vremii, lăsând pagini celebre în istoria neamului lor:
Teodor Răşcanu, Constantin T. Răşcanu, Ioan T. Răşcanu,
Alexandru T. Răşcanu, Dimitriadi C. Răşcanu, Iordachi A. Răşcanu,
Teodor Iord. Răşcanu, ultimul cu mari implicaţii în perioada unirii
Principatelor Române.
În statistica Moldovei din 1803 (condica liuzilor) satele
Bereasa şi Boţoae, din ţinutul Vaslui sunt situate în ocolul
Mijlocului, primul ca sat răzăşesc iar Boţoae aparţinând
aşezământului Sf. Neculai din Păpăuţi.
La catagrafia ţinutului Vaslui din mai 1820 toate cele 4
aşezări – Bereasa, Boţoaia, Cârleşti şi Râşcani – aparţin de ocolul
Mijlocul, Bereasa cu 79 liude, din care 3 slugi boiereşti, ale
spătarului Arghire Cuza, serdarului C. Vârgolici şi căminarului
Sandu Caţichi, cu patru preoţi şi patru dascăli în sat. Boţoaia a
mânăstirei Păpăuţi, cu 37 liude, din care 6 bejenari fără bir, argaţi
şi văcari ai spăt. Enachi Stamati, o slugă a polcovnicului C. Istrati,
un preot şi doi dascăli; Cârleştii apar a răzeşilor, cu 12 liude, din
care un preot şi un dascăl, dar şi 3 argaţi a căpit. V. Ciureanu;
Răşcanii cu 9 liude, aparţineau banului Ene Ghiorghiu căruia îi erau
şi cei 7 argaţi de pe moşia stăpânului.
În septembrie 1831, cele 4 aşezări rămâneau în ocolul
Mijlocul, ţinutul Vasluiului, Bereasa cu 89 liude, aparţinând
răzeşilor, Boţoaia cu 37 liude, a răzeşilor şi a aşezământului Sf.
Neculai din Botoşani, Răşcanii cu 17 liude a serdarului Ene
Ghiorghiu şi Cârleştii răzăşeşti cu 19 liude.
Iată şi catagrafia de la 1894 a bisericii cu hramul „Sfântul
Nicolae” din satul Boţoaia, comuna Bereasa, publicată de Costin
Clit în revista „Elanul” nr.25/2003: „una biserică cu pereţi de vălătuci,
pardosită cu scânduri pe dinafară, acoperită cu şindrilă, deasupra are

34
două cruci fără turle şi clopotniţă, ca proprietate are 5 prăjini pământ
împrejurul ei, cu ogradă îngrădită cu gard din nuiele stricat. Biserica este
în stare bună, făcută de răzeşii boţoeni în anul 1757 după inscripţia ce
are.”
Printre obiectele de cult amintim un „Sfânt Antimis” dat gratis de
preasfinţitul Episcop al Huşilor Silvestru.”
Cărţi: Evanghelie (1762), Liturghier (1845), Triod (1798), Minei
(1786), Octoih (1811),Penticostar (1800), Ceaslov (fără an), Molivtelnic
(1834), Psaltire (1859), Apostol (1756), Liturghier (1757).
Inventarul era alcătuit la 11 iunie 1894.
La 1875 şi 1878, Costin Clit face dovada în revista Elanul
nr.34/2004 că la Boţoaia biserica era ruinată iar cele 75 familii, ca
şi cele 40 din Cârleşti erau căutate de clerul din Bereasa. Aici, 80
de familii aveau biserică bună iar preot era Ion Manoilescu şi
cântăreţi Gh. Ciureanu şi Gh. Popa.

Cârleşti, Dicţionarul geografic menţionează dealul cu acest


nume în partea de est a comunei Bereasa, dar nu mai face referire
şi la satul ori cătunul cu numele respectiv.
Îl lăsăm tot pe Gh. Ghibănescu să ne călăuzească paşii către
Cârleştii-Beresei (Opinia din 4 august 1912): „Pe coasta din faţă se
desprind din cotitura dealului o mână de case. E Cârleştii, cel mai mic sat
răzăşesc din ţară, cu cea mai mică răzăşie din lume! Dar răzeşi de la
Ştefan Vodă cel puţin! În fundul văii, pe coasta dealului, se văd Draxenii.
Draxin paharnicul lui Petru Rareş şi –a legat numele de această parte de
loc. Cum a curs proprietatea nu o ştim deocamdată, căci actele lipsesc;
este însă din veacul al XVI-lea, cu schimbări de vatra satului. Prin sat
curge apa Râşca şi satul aşezat pe coastă de-a stânga pârâului, pe unde
este astăzi biserica de lemn s-a numit Răşcanii, mutat apoi peste deal, pe
locul unde e azi satul, biserica rămânându-le dincoace.
Biserica de lemn, aşezată pe un cucui de deal şi asuzi până la
dânsa. Pe uşorii de stejar ai bisericii stă săpat cu slove vechi, dar în slove
ronde şi rău duse acestea: „7235 Ap.10.S, meşter, făcut Tănas Morariu şi
Strătulat.” Dacălul a rămas prea mulţumit că i-am tâlcuit rostul celor
săpate, căci îl încurca anul scris cu slove vechi. Biserica e ridicată dar în
1727 de doi meşteri teslari Tanasă şi Stratulat.
Cărţi vechi nu prea are. O evanghelie editată în 1765, fără note.
Apostol, Iaşi 7264 (1765) (fără note), Psaltire, Iaşi 1802, fără note.
Mineele 12 volume, ediţia Buda, 1805, cumpărate de fostul proprietar
Ioan Adamachis în 1818, zi sâmbătă. Tipic, Iaşi, 1816, cumpărat de
Hristodor Adamachi, fiul, în 1847, martie 6 „pentru biserica din satul meu
Draxeni, cu hramul „Sf. Ierarh Nicolae”. În colo, pietre mormântale multe,
dar noue, căci cum Şcheia cu carierele sale de piatră e aproape, apoi
pretutindeni la bisericile de lemn răzăşeşti se găsesc pietre mormântale.
Curtea boierească e în reparaţie, căci tânărul Păncescu s-a pus pe lucru
să sporească bunul părinţesc.

35
Toată ziua ne-a plouat şi n-am folosit vremea ca să rezum bogata
arhivă de documente a moşiilor Păncescului, peste 200 de bucăţi.
Cum însă toate vorbesc de Mirceşti şi de moşiile învecinate, ne-am
rezervat ziua de a doua pentru Mirceşti.”
Satul cu „ o mână de case”, „cel mai mic sat răzăşesc din
ţară”, aşa cum era la 1912, aşa a rămas până în 1966, când făcea
parte din comuna Dăneşti şi număra 24 de locuitori, ca în 1968 să
fie „regrupat în satul apropiat Răşcani” – cum spun autorii
Dicţionarului geografic al judeţului Vaslui, (I.Gugiuman, V. Cârcotă,
V. Băican, Universitatea „Al.Ioan Cuza”, Iaşi, 1988, p.73)
stingându-i-se, deocamdată, numele.
Satul a constituit din vechime o celulă importantă a
societăţii umane, aşezarea împreună fiind rezultatul însuşi a
instinctului de socializare a indivizilor. Satele, ca unitate
administrativă şi subdiviziune socială, au fost de 4 categorii,
situaţie care rezultă şi din catagrafiile amintite: sate libere,
răzăşeşti, sate domneşti, sate mănăstireşti şi sate boiereşti. În
raporturile lor cu Domnitorul, mănăstirea ori boierul local, sătenii
erau reprezentaţi de autorizaţii lor – juzii, vătămanii, pârcălabii sau
cnezii, aleşi de obşte sau numiţi de stăpânire, însărcinaţi mai ales
cu strângerea dărilor, iar câteodată şi cu distribuirea justiţiei în
procesele de mai mică importanţă.
Locuitorii satelor erau ţinuţi să plătească dări către domnie,
iar pentru că de multe ori Domnul punea asupra satului o dare
foarte mare, pe care sătenii nu o puteau plăti, unii domni
dispuneau de săteni, vânzându-i sau dăruindu-i altora mai avuţi,
transformându-i în vecini sau clăcaşi. Nemaiputând suporta birurile
care îi apăsau, uneori, sate întregi de răzeşi se dădeau de bună
voie puternicilor zilei, chiar mănăstirilor. Satele mănăstireşti erau
scutite de dări către stat. Când însuşi Domnul dăruia mănăstirilor
satele – cu oamenii de pe ele – atribuia mănăstirilor şi dreptul de
jurisdicţie asupra locuitorilor. De aceea şi justiţia apare divizată:
uriadnic – judecător aveau şi satele domneşti, dar şi cele
mănăstireşti ori boiereşti, pentru cauze normale, iar numai în caz
de crime se apela la justiţia domnească.
De abia Regulamentul Organic avea să acorde satelor un
început de personalitate, „Cutia obştiei” săteşti fiind destinată mai
întâi plăţii impozitelor care se cuveneau statului şi numai după ce
se achita birul stabilit, se puteau cheltui bani şi pentru alte nevoi.
Acum conducerea satului este încredinţată unui sfat din care
făceau parte preotul satului şi încă trei membri dintre cetăţenii mai
„cuprinşi”. Bugetul sătesc, adunat la „Cutia obştei” din
„contribuţiile” puse asupra sătenilor, servea şi la plata vătăjelului,
notarului etc.

36
De abia legea de la 1864 avea să acorde importanţa
cuvenită aşezărilor satelor, care, de o anumită mărime, vor forma
comuna rurală.
Alte personalităţi ale locului.
Satul Bolaţi, situat pe valea pârâului Tufeşti, afluent al
pârâului Rebricea, face parte astăzi din comuna Rebricea. În 1966
număra 292 locuitori iar în 1977 avea 307 suflete. Avea grădiniţă
de copii şi şcoală primară.
Boţoaia, sat al comune Dăneşti astăzi, avea în 1966, 131
locuitori iar în 1977 doar 79 locuitori.
Boţoaia este şi un pârâu cu curgere temporară, afluent al
pârâului Bereasa. Ca şi la Bereasa, în Boţoaia există o biserică de
lemn. Numai că, spre deosebire de cea de la Bereasa, aceasta din
Boţoaia este astăzi învelită într-un strat de ciment, ceea ce îi
afectează autenticitatea şi frumeseţea de altădată a edificiului.
Pe clopotul mic din actualul turn şubred de la intrarea în
biserica de la Bereasa încă se mai distinge datarea în basorelief al
anului 1809. Semn al vechimii edificiului.

DIMITRIE VASILIU – BEREASA s-a născut la 21 august 1900 în


satul de la care şi-a împrumutat suplimentul de nume. În sat la Bereasa a
făcut şcoala primară, după care, pentru a deveni contabil, a urmat
cursurile Şcolii superioare de comerţ.
De la vârsta de 16 ani a colaborat la diferite publicaţii cu
pseudonimul „De la Moldova” iar în 1938 a scos revista „Veac nou” care a
apărut la Bucureşti doar numai în două numere, dar la care au scris:
George Dorul Dumitrescu, Mircea Eliade, Perpessicius, Ştefan Baciu, Virgil
Carianopol, Radu Boureanu, N. Crevedia, Mihail Drumeş, Pericle
Marinescu, Mihail Straje, N.M.Condiescu, Coca Farago ş.a.
A încetat din viaţă la 15 august 1962.
ADRIAN D. CREŢU, născut în 1944 la Bereasa, a absolvit şcoala
primară în sat, a absolvit în 1961 cursurile Liceului Mihail Kogălniceanu
din Vaslui, iar între 1961-1966 a frecventat cursurile Facultăţii de
Electrotehnică a Institutului Politenic „Gh. Asachi” din Iaşi.
Figurează la „Fii ai comunei Dăneşti, judeţul Vaslui”, carte
realizată de Neculai N. Maftei şi Constantin Gh. Radu.
În acelaşi volum se fac aprecieri cu elogii la adresa altui fiu al
localităţii – Ioan Bantaş (Evloghie Dascălul), 1705-1772 (?), fiul Sofiei lui
Artemie Bantaş din Bereasa care a emigrat în 1711 în Rusia împreună cu
Dimitrie Cantemir, cu care se înrudea dinspre mamă.
Reîntors în Moldova a fost numit dascăl de slavonie la Şcoala
Domnească din Iaşi întemeiată la 1714 de Nicolae Mavrocordat.
A fost un patriot, răspânditor al scrisului în limba română şi
părăsirea limbii slavone.

37
2. Bodeşti, comună rurală, în partea de nord a
plăşei Mijlocul, judeţul Vaslui, la distanţă de 35 km de oraşul Vaslui
şi 13 km de Codăeşti, reşedinţa plăşei. E situată pe mai multe
dealuri şi văi, parte acoperite cu păduri.
E formată din satele: Bodeşti, Borăsăşti, Târguşorul, Borăşti
(Epureanu), Scânteia, Sasova, Rădiul-Scânteia (Dămăcuşeni),
Tufeşti de Sus şi Tufeşti de Jos.
Se întinde pe o suprafaţă de 5927 hectare de teren arabil,
din care 749 hectare de pădure şi 4125 hectare loc de cultură,
fânaţ şi imaş – care sunt ale proprietăţii, iar 1056 hectare, din care
286 pădure sunt ale locuitorilor. După Marele dicţionar geografic,
locuitorii posedau: 81 pluguri şi 108 care cu boi, 11 pluguri şi 21
căruţe cu cai, 110 stupi cu albine.
Comuna avea 533 capi de familie cu 1680 locuitori. Avea 4
biserici, deservite de 4 preoţi şi 6 cântăreţi bisericeşti, o şcoală, 2
mori cu vapori, 3 de apă; 3 iazuri şi 10 cârciume. Comerţul îl
făceau 13 români şi 14 străini. Vite în comună: 1232 mari cornute,
1289 oi, 36 capre, 180 cai şi 140 râmători.

Bodeşti, centrul comunei, sat situat pe Valea Răcei, are în


partea de est dealul Bodeşti şi spre sud dealul Rădiul. Prin mijlocul
satului trece pârâul Bodeşti şi prin partea de nord pârâul Rebricea.
Satul are 548 hectare din care 97 hectare pădure şi 332
hectare loc de cultură, fânaţ şi imaş ale proprietăţii, iar 127
hectare ale locuitorilor. Aceştia mai posedau în anul 1900: 12
pluguri şi 12 care cu boi, 2 pluguri şi o căruţă cu cai, 20 stupi de
albine. Erau 64 familii cu 209 suflete, din care 2 familii de ţigani.
Satul are o biserică, deservită de un preot şi un cântăreţ, o şcoală
înfiinţată în anul 1881, frecventată de 31 elevi, o moară de apă, un
iaz, o cârciumă.
Are 156 vite mari cornute, 12 cai, 160 de oi, 2 bivoliţe şi 9
râmători.
Iată cum descrie la 1894 preotul paroh Gheorghe Vasiliu
biserica cu hramul „Cuvioasa Paraschiva” din satul Bodeşti în
lucrarea lui Costin Clit, publicată în revista Elanul nr.24/2003:
„Una biserică făcută de zid, în stare bună, acoperită cu
şindrilă, fundată la anul 1837 de defunctul comis Grigore
Tufăscu, cu clopotniţa de zid lipită de ea, fără alte turle.
Biserica are ca proprietate 15 prăjini de loc şi puţină
livadă împrejurul ei; ograda bisericii, îngrădită cu zid, însă
parte ruinat şi cârpit cu gard de nuiele.
Asemenea mai are 8½ fălci pământ dat de legea rurală şi
se stăpâneşte de cler şi care este arabil”
Sunt înşiruite articole de cult: Sf. vase de argint
confecţionate la 1846, Sfinte vase vechi fără inscripţie,

38
cruce de argint confecţionată la 1837, cruce de lemn suflată
cu aur confecţionată la 1843, trichel cu argint confecţionat
la 1856, policandru mare cu tumbac confecţionat la 1837, două
procoveţe „cusute naţional de Dna Elena Tufăscu, moştenitoarea
defunctului Grigore Tufăscu”, cristelniţă de aramă
confecţionată la 1837, clopot confecţionat la 1837.
Cărţi: Evanghelie (1845), mare, legată în argint şi
cumpărată la 13 octombrie 1852, Evanghelie (1812), cumpărată
la 1837 cu 80 lei vechi, Liturghier (1831), cumpărată la 19
august 1837, Triptic mare (1816), cumpărată la 19 august 1837,
Octoih mare (Karloviţ, 1811), cumpărat la 19 august 1837, 12
Minee (1831), cumpărate la 19 august 1937, Triod (Karloviţ,
1816) cumpărat la 19 august 1937, Penticostar (1834), cumpărat
la 19 august 1937, Moliftelnic (fără an), Cazania (1834),
cumpărată la 19 august 1937, Cazanie (1814), cumpărată la 25
octombrie 1843, Ceaslov mare (1813), cumpărat la 19 august
1837, Psaltire (1810), cumpărată la 19 august 1837, Apostol
(1840), Octoih mic (1830), Herovicar (1840), cumpărat la 1
decembrie 1843, Acatistul Cuvioasei Paraschiva compus de
postelnicul Manolache Drăghici, Slujba Cuvioasei Paraschiva
(1841), cumpărată la 1842, Slujba Sfântului Modest (1848),
cumpărată la 1849, Panahidă (1848), Te Deum (1879).
La 1878 preot la Bodeşti pentru cele 46 familii era
Gheorghe Vasiliu iar cântăreţi Vasile Bordeianu şi Costachi
Ciuhurduc (Elanul nr.34/2004); în 1875 fuseseră cântăreţi
Gheorghe Baligă şi Thoder Amărandei.

Bodeştii, sat în ocolul Mijlocului la 1780, înglobează


cătunul Scânteia la 1803 pe care îl pierde în 1809 pentru că devine
sat; sat în ocolul Rebricei în 1833, în ocolul Mijlocului în 1834; sat
în comuna Bodeşti în 1865, împreună cu Dămăcuşeni, Petreşti,
Scânteia, Tufeştii de Jos şi Tufeştii de Sus; sat în comuna
Dămăcuşeni în 1876. În comuna Bodeşti în 1887 şi la întocmirea
M.D.G.; comună în plasa Mijlocul în 1892, în plasa Crasna-Mijlocul
în 1896, în plasa Bodeşti în 1904, formată din comunele Bereasa,
Bodeşti, Dăneşti, Drăguşeni, Şcheia, Surăneşti şi Valea Satului;
comuna Bodeşti desfiinţată după legea din 1906.
Bodeşti, sat care aparţine după 1968 de comuna Scânteia,
judeţul Iaşi, aşezat pe valea pârâului Bodeşti dar într-o regiune
deluroasă. Îşi are numele de la un Bodea şi datează de pe la 1865 –
zice Dicţionarul geografic al judeţului Iaşi (autor Al.Obreja, Editura
Junimea, 1979, p.28). Populaţia îi era de 237 persoane în 1912, 235
locuitori în 1930, 416 în 1966 şi în 1977 de 439 locuitori.
Boroseşti, sat situat în partea de nord a comunei Bodeşti,
între dealurile: Poiana, Leselor, Livezilor şi Viei. Curg prin mijlocul
satului pâraiele Furniceasa şi Mârzoaia. Are o suprafaţă de 2664

39
hectare loc de cultură, imaş şi fânaţi care sunt ale proprietăţii şi
215 hectare, în care intră 28 hectare pădure, ale locuitorilor.
Aceştia mai posedă şi 20 pluguri, 30 care cu boi, 6 pluguri şi 6
căruţe cu cai, 40 stupi cu albine; 268 vite mari cornute, 49 cai, 465
oi, 3 capre şi 32 râmători.
Satul avea la 1900 o populaţie de 93 familii sau 390 suflete,
din care 78 familii de români, 11 de ţigani şi 4 de evrei. În sat se
află o biserică făcută de vechiul proprietar Manolache Costache
Epureanu pe la anul 1824, deservită de un preot şi 2 ecleziarhi.
„Una biserică de vălătuci, pardosită cu scânduri de
brad, în stare bună, acoperită cu tablă neagră, făcută din nou
la anul 1866 de către obştea locuitorilor, însă mai mult au
fost ajutori: Iordache Andrei, Grigoraş Ursu şi Vasile Moisă,
preotu; cu clopotniţă de lemn lipită de ea, n-are nici un turl
afară de clopotniţă” – scria parohul C. Scânteia la 14 iunie
1894, când îi făcea bisericii „Sf. Ioan Botezătorul” din
Boroseşti, catagrafia cerută de superiorii săi.
Biserica are ca proprietate 12 prăjini loc, ograda
bisericii îngrădită cu gard de nuiele; asemenea mai are 8½
fălci pământ dat de legea rurală; acest pământ se stăpâneşte
de cler, din acest pământ sunt: 4 fălci arabile, 2 fălci şi
jumătate suhat şi 2 fălci fânaţ.
Altă avere imobilă nu mai are biserica”.
Cărţi: Liturghier (1845), Liturghier (1834), Evanghelie
(1723), Evanghelie (fără an), Apostol (1820), Apostol (1835),
Octoih (1792), Octoih (1763), Penticostar (1820), Penticostar
(1841), Triod (1833), Triod (1816), Chiriacodromion (1811),
Minee pe 12 luni (1777), Psaltire (1818), Ceaslov (1835),
Moliftelnic (1794), Panahidă (1837), Te Deum (1879).
La 1875 biserica Boroseşti avea preot pe Vasile Moisă
iar cântăreţi pe Ion Moisă şi Vasile Furnică (Elanul
nr.25/2003 şi 34/2004).
Anuarul Eparhiei pe anul 1938 prezintă astfel parohia
Boroseşti:”211 familii şi 705 suflete. Sate: Boroseşti cu 191 familii şi 610
suflete; Rateşul Epureanu cu 20 familii şi 95 suflete. Situată la 30 km de
Vaslui şi 3 km de gara Scânteia. Are 8 ha pământ arabil, 4 ha de păşune
în devălmăşie de la 1864 şi ½ ha dat de obştea satului din 1935. Casa
parohială în construcţie. Biserica parohială cu hramul „Naşterea Sf.Ioan
Botezătorul” construită din bârne, refăcută în 1868 pe temelia vechii
bisericii din 1812 care a ars. Lucrările au fost conduse de pr. Vasile Moise
şi de credinciosul Grigoraş. Catapeteasma s-a adus de la „Schitul” din
poiană, unde în pădurea Epitropiei „Sf. Spiridon” fusese o biserică.
Reparată în 1930-1937.
Paroh pr. Gh. Popescu, născut 2 noiembrie 1910, hirotonisit şi
numit în 1934, iunie 1, student. Cântăreţ Dumitru Ursu Grigoraş, născut
1908, practicant numit la 15 martie 1936.
Reparaţia bisericii (1937) a costat 24800 lei şi s-a sfinţit la 30
ianuarie 1937. Au ajutat: prefectura cu 5000 lei, primăria cu 2115 lei,

40
restul de la enoriaşi. S-au mai strâns 4610 lei pentru casa parohială.
Preoţi slujitori cunoscuţi: Hortolomei, Damian, Constantin din Hulboaca,
Vasile Moise, C. Scânteianu.
Intelectuali ridicaţi din parohie: Hristache Dăscălescu, profesor;
preoţi Gheorghe şi Constantin Popescu şi Gh. Zolotovici: 2 învăţători şi 2
funcţionari.”

În pădurea Boroseşti se află o mică şi veche bisericuţă,


numită Schitul Borăseşti; aici în vechime locuiau călugări, la 1900
însă era mai mult o ruină.
Satul Boroseşti forma până la 1881 comuna Boroseşti însă
de atunci s-a alipit la satul Bodeşti, unde e şi reşedinţa.
Moşia, la 1900, era proprietatea Epitropiei Spitalului Sf.
Spiridon din Iaşi.
În statistica Moldovei din 1803, ţinutul Vasluiului, ocolul
Mijlocului, Bodeştii apar înscrişi ca aparţinând paharnicului
Paraschiva Tufescu; la 1820 paharnicului Paraschiva Leon, cu 28
liude; în septembrie 1831 ai comisului Gr. Tufescu, cu 32 liude.
Boroseştii la 1820 aparţineau spătarului I. Costachi, cu 88
liude, din care 22 bejenari la bordeie; în 1831 erau tot ai
paharnicului I. Costachi şi aveau 97 liude.
Boroseşti (Boriseşti), după 1968 aparţine ca sat de comuna
Scânteia, Judeţul Iaşi, situat pe valea pârâului Sărături, într-o zonă
deluroasă, cu urme de aşezări şi ceramică din epoca neolitică, cu o
necropolă de tip Poeneşti provenită din secolele II-I î.e.n.
Documentar localitatea este amintită la 1462, numele ei fiind luat
de la întemeietorul ei, un Boris.
În 1912 avea 598 locuitori, în 1930 - 773 locuitori, în 1966 –
965 locuitori şi în 1977 de 1014 suflete.

Rădiul-Scânteii, sat în partea de est a comunei Bodeşti,


care se află aşezat pe coasta unui podiş, înconjurat de un rediu.
Are o suprafaţă de 1312 hectare, din care 84 hectare pădure
şi 1134 hectare loc de cultură şi imaş ale proprietăţii, iar 97
hectare ale locuitorilor – o populaţie de 54 familii cu 185 suflete.
Locuitorii posedă după statistica de la 1900: 18 pluguri şi 15
care cu boi, 1 plug şi o căruţă cu cai, 269 vite mari cornute, 113 oi,
42 cai, 20 râmători şi 20 stupi.
Rădiul, la 1803 aparţinea de ocolul Mijlocului, proprietatea
C. Racoviţă, iar la 1820 serdarului Ilie Burchi, cu 39 liude din care 9
slujbaşi boiereşti – 5 ai logofătului C. Balş şi 4 a vistiernicului Iord.
Roset, 15 bejenari fără bir ai serdarului Ilie Burchi. În sat, la cei 39
locuitori, exista un preot, un diacon şi un cântăreţ bisericesc. În
1831 în Rediu existau 52 liude a spătarului Ilie Burchi.

41
Rediul-Scânteii (Dămăcuşeni) aparţine după 1968 de
comuna Scânteia, judeţul Iaşi, aşezat pe valea pârâului cu acelaşi
nume, atestat la 1772. Populaţia sa era în 1912 de 240 locuitori, de
237 în 1930, 317 în 1966 şi 342 locuitori în 1977. Fusese propus
dezafectării (Al.Obreja, Dicţionar… p.193).

Sasova, sat în partea de sud a comunei Bodeşti, situat pe


coasta dealului Sasova (circa 250 m. înălţime), care vine în partea
de est a satului, fiind udat de pârâul Rebricea.
E aşezat pe moşia Scânteia, pe o suprafaţă de 135 hectare,
din care 100 hectare pădure, cu o populaţie de 33 familii sau 129
suflete. Locuitorii au în proprietate: 6 pluguri, 10 care cu boi, 1 plug
şi o căruţă cu cai, 88 vite mari cornute, 14 cai, 200 oi, 6 capre şi 15
râmători.
În 1831 Sasova (Petreştii) aveau 28 liude şi aparţineau
mânăstirii Bârnova.
La 24 august 1443, din Suceava, Ştefan Vodă întăreşte
fraţilor Moica şi Toader stăpânire pe mai multe sate şi selişti pe
Rebricea şi Rebricioaia, la Vaslui: „…şi am dat şi am întărit înşine
lor ale lor sate din direase de Vasluiene ce le au de la noi satele pe
Rebricea ce se numeşte Petrileşti, unde iaste casa lui Pietrea, şi
pre Rebricioaia satul popei Micului, şi altul mai gios, unde a fost
Stoian Folea”…
Document în josul căruia Ghibănescu notează: „Petrileştii s-
au numit până mai ieri satul aşa de impropriu numit astăzi Sasova,
în faţa gării Rebricea. În statistica Vasluiului din 1820 satul
Petrileşti este dat ca Petreşti; numele Sasova nu era în 1820”
(Surete…, vol. XII, p. 298).
Localizându-le, M. Costăchescu scrie printre altele
(Documente moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare p.182 ş.u.):
Rebricea izvorăşte din pădurea statului, numită Valea Satului, de
sub coasta dealului Bordea şi se varsă în Bârlad. În partea stângă
se află şi Rebricioara. Pe Rebricea a fost satul Pojereşti din care a
rămas doar numele unei văi, a unui pârâu şi iaz, în apropiere de
satul Căueşti, comuna Scheia. Satul Pojereşti venea pe lângă
Căueşti, Căpoteşti şi Tatomireşti. Satul era vechi şi avea numele
de la un străvechi Pojar.
În apropiere, peste Rebricea, este satul Petreşti, numit şi
Sasova – corespunzător vechiului Petrileşti. Aici era casa lui Peatră,
a boierului Giurgiu Peatră, de la care satul îşi trăgea numele, sat
întemeiat pe la începutul veacului al XV-lea.
Satul Crăieşti, de pe Rebricea, pomenit într-un document din
9 martie 1491 nu mai există.

42
„De la Rebricea, cu prietenul Gh. Cârjă, artistul bine
apreciat al scenei teatrului din Iaşi, şi aşa de un talent
zicător al versurilor altora, ne-am suit pe o ploaie măruntă
şi deasă, ce te plesnea în faţă şi în ceafă, prin satul Sasova
din vechiul Petreştii, o mână de case pe o coastă de deal.
Ridicăm la deal pe un drum cleios. Ah! Drumurile din judeţul
Vaslui sunt azi în anul mântuirii 1912 tot cum erau şi pe
vremea lui Ştefan ăla Marele; atâta numai că pe atunci erau
mai poetice, fiind mai păduroase. Ocolim drumul, care
şerpuieşte printre ogoare. Hambare armane, pătule, girezi de
grâu, maşini de treier. E lucrul verii, în toiul ei; ne
călăuzeşte Gh. Ghibănescu drumul la Sasova.
Devenit sat al comunei Rebricea, judeţul Iaşi, în 1968,
Sasova a rămas tot „ o mână de case”, dar mai răsărite. În 1966
număra 287 locuitori. În 1977 – 293 suflete. Avea şi şcoală primară,
şi bibliotecă şcolară, magazin pentru aprovizionare cu cele
necesare traiului. Lipseşte lucrul din toiul verii, pentru că printre
ogoare nu mai vezi nici hambarele, nici armanele şi pătulurile, nici
girezile cu grâu dar nici maşinile agricole prezente la treieriş.
Acum, mai totul se aşteaptă de la stat. Inclusiv ajutoarele sociale
pentru tineret!...

Din Iaşi, la 22 aprilie 1641, Vasile Vodă întăreşte lui


Caracaş jicnicer cumpărăturile ce a făcut cu 139 galbeni în
Petrileşti, Todireşti, Truleşti şi Drăgoteşti, pe Lohan, la
Fălciu: „…trei părţi din satul Petrileştii pe Lohan la Fălciu
din vatra satului şi din câmp şi din pădure cu tot venitul”…
(Surete…, vol. XXI, pp. 46-47).

Scânteia, sat în partea de vest a comunei Bodeşti, situat


pe un podiş, străbătut de pârâul Rebricea la vest.
Are o suprafaţă de 400 hectare, 62 familii sau 224 suflete; o
biserică de zid, în stil foarte vechi, cu hramul Sf. Mihail şi Gavril,
despre care se zice că ar fi făcută de Ştefan cel Mare.
La 1875, la Scânteia, la biserica „Sf. Voievozi” preot
era Vasile Mardari şi cântăreţi Gheorghe, Ion sân Thoder
Amăriuţei, iar la 1878 pr. Ştefan Mogulescu iar cântăreţi
Gheorghe Buliga şi Costachi Amăriuţei (Elanul nr.34/2004)
În sat sunt: 39 cai, 146 vite mari cornute, 28 râmători, 46 oi,
10 pluguri şi 10 care cu boi, 1 plug şi 2 căruţe cu cai.
Aşezarea Scânteia, în mai 1820, aparţinea de ocolul Mijlocul,
ţinutul Vaslui, proprietar mânăstirea Bârnova, cu 41 liude, din care
24 birnici, 7 slugi boiereşti – 4 a lui aga Enachi, 2 – aga Safta
Canta, 1 a vornicului Gr. Ghica, 2 preoţi; în septembrie 1831
Scânteia rămâne a mânăstirii Bârnova cu doar 24 liude.

43
În secolul al XVII-lea, Scânteia care fusese un vestit loc de
popas pentru oamenii domneşti şi călătorii de pe drumul Vaslui
către Iaşi, unde mulţi răzeşi din locurile din jur, gândind Scânteia
ca un loc foarte lesnicios viitorului lor, îşi vânduseră răzăşiile şi se
aşezaseră acolo, acum decăzuse pentru că ea încetează a mai fi
loc de popas. Aşa se explică de ce la 1820 populaţia i se
împuţinase.
Satul Scânteia din judeţul Vaslui, într-un document din 7116
(1608) se numeşte Scânteiaşii, iar mai înainte s-a numit „unde a
fost Mândrea”, cu uric de la Ilie şi Ştefan – spune M. Costăchescu
într-o notă din Documente Moldoveneşti, 1933, p.166 (vezi şi
Documente Moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, p.528).
Schinteia, fost Filozofi-Vaslui, cu biserica „Sf. Voevozi”,
atribuită lui Ştefan cel Mare,, sfârşitul secolului al XV-lea, lăcaşul
„înfrumuseţat” de Duca Vodă, „din nou întocmit” la 1896 de Mihai
Sturza, aici fiind casele agăi Costachi Sturza anterior, reparată şi la
1903. T.T. Burada crede că biserica „Sf. Voievozi e făcută de Vasile
Lupu şi citează în acest sens spusele lui Paul de Alep, dar ,se pare,
că aceea era altă biserică, aceea cu hramul „Sf. Paraschiva”
anterioară anului 1636, cu pictura reparată la 1846.
Despre sat se zice că a ars la 1659, iar în 1762 era distrus
(M.Stoicescu, p.748) despre el vorbind şi Uricarul XXIV, p.277.
În satul Scânteia la anul 1900 se mai aflau urmele unei
biserici şi mai vechi decât cea despre care se zice că ar fi făcută în
timpul lui Ştefan cel Mare, iar în pământ se găsesc pietre care ar fi
servit drept temelie la casele locuitorilor din satul care, se spune,
ar fi fost, până la o vreme, târguşor.
Despre parohia Scânteia se notează următoarele în Anuarul
Eparhiei din 1938: „269 familii şi 1192 suflete. Sate: Scânteia 120 familii
sau 590 suflete; Sasova cu 40 familii sau 190 suflete; Rediu – 50 familii şi
210 suflete; Cicârleşti – 49 familii şi 202 suflete. Situată la 30 de km de
Vaslui şi 1 km de gara Scânteia. Nu are casă parohială. Are 12 ha pământ.
Biserica parohială cu hramul „Sf.Voievozi” construită din piatră de Ştefan
cel Mare şi rezidită de Duca Vodă. Reparaţia e pe terminate. Postul de
paroh e vacant. Cântăreţ I, I. Bucă, şcoala de cântăreţii, născut la 1888,
numit în 1916. Cântăreţ II, Gheorghe Toma, şcoala de cântăreţi, născut 29
martie 1913, numit la 1 august 1936.
Reparaţia bisericii costă 130.000 lei. Au ajutat Ministerul cu 5000
lei, prefectura cu 5000 lei, restul de la enoriaşi.
Intelectualii din parohie: preoţi: E. Vuza, Cezar Vuza, Gh. Grosu,
locot. Andrei Grosu, 10 învăţători, Neculai Grosu doctorand în teologie.”

În marginea satului, pe pârâul Rebricea, a fost un pod de


piatră, care s-a ruinat pe la anul 1900, despre care, se crede, că s-
ar fi făcut de Ştefan cel Mare.

44
Staţia de cale ferată Scânteia, aflată la 5,5 km de Rebricea
şi la 6,2 km de Grajduri a fost pusă în circulaţie la 1 mai 1892.
Dintr-un document de la 14 aprilie 1644, dat la Iaşi de Vasile
Vodă Lupul „către Patraşco Boldescul pentru moşia Scânteia a
călugărilor de la Bârnova”, procurat de prof. Gh. Ghibănescu de la
librăria Kupermann (Surete şi Izvoade II, p. 433) citim: „Io Vasile
Voievod bojiiu milostiiu gospodarzamli Moldovscaia, datam
cartea domniei mele slugii noastre lui Patraşco Boldescul să
fie tari şi puternic cu cartea Domniei mele a chema şi a
soroci pe toţi vânzătorii care au vândut Scânteia călugărilor
de la Bârnova să aibă ai ţine toţi acei oameni să stea de faţă
înaintea domniei mele cu Boldescul să-şi întrebe iar care ori
nu va vini din acei vânzători bine să ştie că va trimete
domnia mea dei vor lupi celui om şase boi ce nu va veni, toe
pişem gospodstvami (aceasta scriem domnia mea)”.
Jumătate din satul Scânteia, numit şi Filozofi, cu poieni şi
fâneţe numite Poiana cu Cetate, Condrata şi Cucoara, cu vad de
moară avea să întărească din Iaşi, la 5 noiembrie 1628, Miron
Barnovschi Moghilă V.V. uric mânăstirii Bârnova (C.D.M. vol. II, p.
103); întăritură despre care, la doar două zile, 7 noiembrie 1628
„arhiereul, episcopii şi boierii sfatului domnesc mărturisesc că
Mânăstirea Bârnova „a făcut cumpărarea”, mai sus de Scânteia,
sub bucovnă, în ţinutul Vaslui, cu mori şi poeni, cu 700 taleri de
argint (C.D.M. vol. II, p.104); la 21 iulie 1661 se întăreşte
mânăstirii Bârnova dreptul de a lua zeciuială din pâine, fânaţ,
cânepă, pomet, grădini de pe moşiile Scânteia şi Căpoteşti (C.D.M.,
vol. III, p.162), lucru care se repetă şi la 2 august 1662 (op.
cit.p.196), la 5 mai 1691 (C.D.M. vol.IV, p.304) 13 iulie 1694 )op. cit
p.370) etc.
„Cei care veneau dinspre Galaţi pe „drumul împărătesc”,
numit şi drumul Galaţilor sau al Bârladului, făceau ultima haltă la
Scânteia. „Pe drumul şerpuitor, în funcţie de obstacolele naturale -
pădure densă, mlaştină, dealuri, văi – se pătrunde pe valea
Bârladului „plină de stuhărie şi mlaştini”. Apoi se înainta pe un
drum îngust peste Bahlui către locul de ospeţie” – Iaşul, notează
Constantin Botez şi Adrian Pricop în volumul lor Tradiţii ale
ospitalităţii româneşti prin hanurile Iaşilor, Bucureşti, 1989, p.26.
Şi tot ei, când vorbesc despre „hanurile din împrejurimile
Iaşilor”: „pe şoseaua dinspre Iaşi şi Vaslui, o localitate măruntă, dar
de mare importanţă pentru circulaţia de aici, rămâne cunoscuta
aşezare Scânteia.
Aşezarea a cunoscut o veche curte a lui Duma Negru. Este
locul unde a trăit Moise, Filozoful de pe Rebricea, în 1443. Dintr-un
ispisoc de la Constantin Movilă, dat în 1608, Toader Scânteie şi
fratele său Mihăilă, fiii lui Scânteie bătrânul, , strănepoţii lui Duma

45
Negru, vând două părţi din ocina lor care se găsea în satul
Scânteiaşii.
Întrucât acesta era drumul ce înainta către Iaşi, au poposit
aici pentru odihnă Paul de Alep, în 1653 şi Evlia Cecebi, în 1659.
Miron Costin aminteşte de „drumul cel mare spre Scânteia”,
iar Ion Neculcea scria că pe aici trecea „drumul cel mare ce merge
la Ţarigrad.”
Cum am mai amintit, multă vreme aici a fost cunoscută
ultima staţie de poştă către Iaşi. În apropiere a funcţionat Hanul
Stamate, ale cărui temelii pot fi şi astăzi văzute.
Nu departe de Scânteia era cunoscut rateşul Epureanu,
proprietatea lui Manolache, ca şi moşia alăturată Boroseştii – moşie
pomenită din vremea lui Ştefan cel Mare într-un uric dat la 8
octombrie 1462. În jurul rateşului s-a creat un târguşor din
iniţiativa lui Manolache Epureanu, văzând lipsa unei „localităţi
pentru proprirea drumeţilor, ce mergeau de la Iaşi la Vaslui şi
viceversa. Târguşorul a împrumutat numele de rateşul Epureanu.”
(op. cit. p.76).
Dar iată şi alte documente care fac dovada vieţii în părţile
localităţii Scânteia:

Scânteia, sat în ţinutul Vasluiului la 1771, sat în ocolul


Mijlocului la 1774, numită de Iorga că a fost „Liuzii Bârnovanului”
la 1780, cătun al satului Bodeşti în 1803, al mănăstirii Bârnova în
1809, sat în ocolul Rebricei, contopit cu satul Poşta Scânteii la
1833, sat în ocolul Mijlocului, cu înglobarea satului Poşta Scânteii în
1834; Scânteia Bârnovei la 1839, contopit cu satul Petreşti la
catagrafia din 1846, de care se desparte tot în 1846; sat în comuna
Bodeşti împreună cu satele Bodeşti, Dămăcuşeni, Petreşti, Tufeştii
de Jos şi Tufeştii de Sus; comună în plasa Şcheia, formată din
satele Bodeşti, Rediul, Dămăcuşeni, Sasova, satul Boroseşti,
Scânteia, Târgul Boroseşti, Tufeştii de Jos şi Tufeştii de Sus în 1908;
pierde parte din teritoriu pe care se înfiinţează satele Cârpa şi
Scânteia Nouă pe care le include prin înglobare în structura proprie
în 1924 şi formează comuna Scânteia din plasa Movila lui Burcel,
formată din satele Bodeşti, Boroseşti, Rediul, Sadova şi Scânteia în
1925; comună în plasa Peneş Curcanul în 1932, în plasa Movila lui
Burcel tot în 1932, în plasa Negreşti-Târg în 1942, în raionul
Negreşti în 1950 când include şi satele Ciocârleşti şi Lunca-Rateş,
iar în 1968, împăreună cu satele Bodeşti, Boroseşti, Ciocârleşti,
Lunca-Rateş, Rediu, Tufeştii de Sus şi Scânteia formează comuna
Scânteia, judeţul Iaşi.
În 1976 comuna Scânteia, cu staţie şi biserică din secolul al
XVII-lea, număra 5,1 mii locuitori.

46
Populaţia comunei era în 1977 de 4275 locuitori, cu o
densitate medie în teritoriu de 122 locuitori pe km2.
Din suprafaţa de 4189 ha terenul agricol ocupa 3466 ha,
păşunile 402 ha. Până în 1989 ponderea culturilor o avea plantele
cerealiere (1400 ha) apoi plantele tehnice: floarea soarelui, sfecla
de zahăr, viile (81 ha), livezile (48 ha) şi plantele furajere.
Sectorul zootehnic al comunei cuprindea 4125 bovine din
care vaci cu lapte peste 55%, 2100 ovine, peste 13.000 păsări, 200
cabaline, 367 stupi cu albine. Existau o moară, centru de
vinificaţie, punct de preluări a laptelui, atelier de olărie, unitate de
prestări servicii şi cariere de piatră.
În localitate existau mai multe şcoli, cinematograf, cămin
cultural, unităţi preşcolare, biblioteci, dispensar medical, casă de
naşteri, staţionar pentru copii. În creştere era şi populaţia satului
Scânteia: 617 locuitori în 1912, 716 în 1930, 1103 în 1966, iar în
1977 de 1168 locuitori.
De localitatea Scânteia leagă Elena Leonte şi Ionel Maftei în
lucrarea lor „O istorie a culturii ieşene în date 1400-2000” (Editura
Princeps”) numele unor personalităţi: Axintie Uricariul (m.1733)
copist de urice, de la care ne-au rămas copii din Letopiseţul Ţării
Moldovei de Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei de Miron
Costin; Cronica Anonimă Letopiseţul de la sna Vasili-vodă 1661-
1709 şi Cronica domniei dintâi a lui Nicolae Mavrocordat de Nicolae
Costin.
Lui îi aparţine Letopiseţul Moldovei dintre anii 1711 şi 1716,
cronică originală, în care, continuând Cronica lui Nicolae Costin,
povesteşte istoria Moldovei din timpul celei de a doua domnii a lui
Nicolae Mavrocordat.

La 15 octombrie 1897 s-a născut la


Scânteia şi ION N. DIMITRIU (m.25 octombrie
1975), inginer mecanic şi inventator. Este un
pionier al aviaţiei, automobilelor, radiotehnicii şi
televiziunii din România. În 1922, în Franţa, a
brevetat dubla comandă a conducerii
automobilelor, iar în 1925 a realizat primul
receptor radio cu baterii. A construit tipuri de
radioreceptoare şi televizoare.

La 3 ianuarie 1912 s-a născut, la


Scânteia, judeţul Iaşi, EMIL CONDURACHI
(m. 16 aug., Bucureşti 1987), istoric şi
arheolog. Membru titular al Academiei

47
Române. Eminent om de cultură, profesor la Universitatea din
Bucureşti, istoric şi arheolog de reputaţie internaţională, autor a
numeroase tratate şi studii, el a fost unul dintre cei mai de seamă
istorici din ţara noastră din perioada postbelică. Şi-a început
cariera didactică la Catedra de Arheologie a Universităţii din Iaşi
(1932-1940), după care s-a transferat la Bucureşti. Între anii 1956-
1970, a fost director al Institutului de Arheologie din Capitală,
îndrumând activitatea de cercetare arheologică pe întreg teritoriul
ţării noastre. Ca specialist recunoscut, a condus săpăturile
arheologice de la Histria, din 1949 până în 1969, acţiune care s-a
soldat cu rezultate deosebit de valoroase, pe care le-a publicat în
volumul Histria (1959).
S-a ocupat în special ca istoric de orânduirea sclavagistă. De
vechile oraşe greceşti, în special din Dobrogea.

Tufeşti-de-Jos, sat în partea de sud a comunei Bodeşti,


situat pe valea dealului Tufeşti, în partea de est, pe moşia Rădiul-
Scânteia.
Avea 111 hectare teren, 41 familii cu 149 suflete.
Locuitorii aveau 4 pluguri şi 8 care cu boi, 2 căruţe cu cai, 82
vite mari cornute, 13 cai şi 46 de oi.
Tufeştii de Jos (fost Pârliţi) aşezat la est-nord de satul
Rebricea, pe valea pârâului Tufeşti-Draxeni număra în 1966 o
populaţie de 510 locuitori, iar în 1977 – 524 suflete.
Până în 1989 dispunea de o grădiniţă de copii, o şcoală
primară, bibliotecă şcolară, cămin cultural, magazin sătesc şi o
unitate de prestări servicii (vezi Dicţionar geografic al judeţului
Vaslui, edit.1988, p.301).

Tufeşti-de-Sus, în partea de est a comunei Bodeşti,


aşezat pe valea Tufeştilor, pe unde curge apa pârâului cu acelaşi
nume, vechi de pe la 1772, avea la anul 1900 o suprafaţă de 720
hectare, 97 familii cu 303 suflete.
În sat era o biserică, o moară de apă, un iaz şi o cârciumă;
10 pluguri şi 12 care cu boi, 10 stupi cu albine, 139 vite cornute,
11 cai, 98 oi, 4 capre şi 35 porci.
În 1875, cele 84 de familii din Tufeştii de Sus aveau
biserică nouă, nesfinţită încă, dar nu aveau preot, ci doar cântăreţi,
pe Vasile şi Neculai Berariu. În 1878 biserica purta hramul „Sf.
Voievozi, era în stare bună şi preot era Vasile Anastasiu, cu
cântăreţii Ion Domenti şi Ion Berariu.
În 1803 Tufeştii, proprietate răzăşească, situată în ţinutul
Vasluiului şi ocolul Mijlocului; în mai 1820 Tufeştii este sat a
căminarului Chirice şi serdarului Isopesul, cu 87 liude, din care 46

48
birnici, 26 slugi boiereşti – ai căminarului Chirice 10, serdarului T.
Tufescu 6, pan Cănănău 6, 2 ai căminarului Sandul Caţichi, 2 ai
stolnicului C. Caţichi. În sat erau 3 preoţi şi un dascăl.
În septembrie 1830 apar Tufeştii-de-Sus cu 61 liude,
proprietar C. Tufescu, şi Tufeştii-de-Jos ai căminarului Tuchididi
Dormuz, cu 41 liude.
După 1968, satele Sasova şi Tufeştii-de-Jos fac parte din
comuna Rebricea, judeţul Vaslui.
Populaţia îi era în 1912 de 362 locuitori, în 1930 de 420
locuitori, în 1966 de 530 locuitori iar în 1977 de 468 locuitori, fiind
propus după 1968 dezafectării.
Borăşti, cuprins ca sat în comuna Bodeşti în Marele
dicţionar geografic, avea să devină, până la terminarea redactării
lucrării, datorită deselor schimbări administrativ-teritoriale
promovate şi de interese personale ori politice, nume de comună în
plasa Fundurile, având în componenţă satele: Borăşti, Drăgeşti,
Sofroneşti, Alexeşti, Petreşti şi Iezerul.
Anterior, într-o lucrare „Bârlad – hărţi, 1887-1888”, Gh.
Ghibănescu reţinea aşezarea Boresci ca făcând parte din plasa
Fundurile, cu reşedinţa la târgul Negreşti, în cadrul comunei
Tângujei din care făceau parte localităţile: Cotic, Dragesci,
Sofroneşti, Boresci, Griesci, Petresci, Iezerul, Recea, Moara Ciornei,
Pănoasa, Poiana Mânăstirei, Poiana de Sus.
Borăşti, sat pe Bârlad, cu numele de Târpeşti, este notat în
Catalogul documentelor moldoveneşti (C.D.M) la 1502 când Ştefan
V.V, al Moldovei întăreşte uric acolo unde au fost casele lui Terpeşti
(Borăşti), dar şi la 1546 când Petru V.V. întăreşte uric lui Bârlad şi
Ion… pentru satele… Terpeşti numit Borăşti, pe Bârlad (CDM vol.I,
p 116), despre Borăşti ca sat şi proprietate se vorbeşte şi la 18
decembrie 1633 (C.D.M. vol.II, p.196), 9 iulie 1636 (C.D.M. vol.
II,p.244) la 14 mai 1668 are loc vânzarea a o parte de moşie din
Borăşti avută de la un moş Andrian (C.D.M. vol.III, p.346), vânzări şi
dăruiri având loc şi la 28 ianuarie 1673 (op,cit, p.463), 11 mai 1672
(p.452), 14 mai 1678 (C.D.M.vol. IV,p.80), 3 ianuarie 1679 etc.
La Borăşti se referă şi Diata logofătului Constantin Balş din
30 ianuarie 1822 înscrisă şi în Uricariul XI, p.337-357: „Casele din
Iaşi ce au fost a răposatului postelnic Ionaş Canta, moşia
Borăştii cu toate părţile ce sunt într-un hotar precum anume
se arată în ţidula mezatului la ţinutul Vasluiului şi a
Fălciului cumpărate la Sultan mezat, de la stolnicul
Dumitrachi Codreanul, de va avea şi le va stăpâni fiul meu
Todiraşcu, fiind supus într-acelaşi chip, ca la satul
Darabani, să poarte de grijă bisericii de acolo cu toate cele
trebuincioase şi să ţie şi şcoală cu dascăli moldoveni, unde
să poată învăţa pe tot anul 10 copii săraci şi fără ajutor pe

49
care să-i îmbrace şi să-i hrănească şi de nu va urma întocmai,
va fi dator atât el cât şi chironomii lui a da răspuns
înaintea dreptului judecător.”
La Borăşti, la 1875, la biserica „Sf.Voievozi”, preot era
Iordache Gologan

3. Codăeşti, comună rurală, situată la 28 km de


Vaslui, e formată din târguşorul şi satele Codăeşti (sat şi târguşor)
şi Şerboteşti, pe o întindere de 3375 hectare din care: 67 hectare
pădure, 2649 hectare loc de cultură, fânaţ şi imaş ale proprietăţii
iar 649 hectare ale locuitorilor: 426 familii sau 1772 suflete din
care 515 evrei.
În comună erau 2 biserici, deservite de 3 preoţi şi 4
cântăreţi; 2 şcoli, 2 mori, una cu aburi şi una de apă, un iaz şi 18
cârciumi. Comerţul îl făceau 30 de români şi 53 străini. În total în
comună erau 307 contribuabili.
Locuitorii posedau: 73 de pluguri, 24 căruţe cu cai, 326 stupi
cu albine, 878 vite mari cornute, 2300 oi, 18 capre, 98 cai, 195
râmători.

Târguşorul Codăeşti e aşezat pe un platou la poalele


dealului Piatra, la 3 km depărtare de şoseaua naţională Iaşi-Vaslui,
spre dreapta, pe o suprafaţă de 1996 hectare din care 1583
hectare teren agricol şi 42 hectare pădure ale proprietăţii, iar 321
hectare ale locuitorilor: 154 familii, cu 277 suflete români, 515
evrei şi 6 armeni.
Târguşorul avea o şcoală înfiinţată în anul 1865, cu un local model
la vremea aceea, zidit de comună şi frecventat de 85 de elevi; o biserică
fondată la 1857 de V. Ghica, fostul proprietar al moşiei Codăeşti, cu 2
preoţi şi 2 cântăreţi; o moară cu aburi, un iaz şi 16 cârciume – scrie C.
Chiriţă.

„Una biserică de cărămidă în stare mediocră acoperită cu


şindrilă, fondată la anul 1855 de Dl. Vasile Ghica şi soţia sa
Cleopatra, cu clopotniţă de zid deasupra bisericii acoperită cu tablă
şi fără alte turle” este descrisă biserica de la 1894, cu hramul „Sf.
Trei Ierarhi” de la Codăieşti, după inventarul din 14 iunie, făcut de
epitropi şi parohi printre care se numără şi Gh. Carp, şi publicat în
revista Elanul nr.30/2004 de către cercetătorul Costin Clit.
„Biserica are ca proprietate şasezeci prăjini loc
grădină împrejurul ei, ograda bisericii este îngrădită cu gard
de nuiele. Asemenea mai are şaptesprezece fălci pământ dat
după legea rurală, acest pământ se stăpâneşte de cler din care
sunt zece fălci pământ arabil, două fălci fânaţ şi cinci fălci
sunt imaş. Biserica nu are nici o proprietate(!).”

50
Inventarul cuprinde şi cărţile:
Evanghelie (Mânăstirea Neamţ, 1845), Evanghelie (1794),
Apostol (1794), Liturghier (1845), Liturghier (1794),Tipicon
mare (1816), Octoih (vechi), Octoih (1865),12 Minee (1865), un
Minei vechi pe luna ianuarie (1805), un minei vechi pe 12 luni
(1777), Penticostar (7290), Triod (1798), Psaltire (1835),
două Orologii (unul vechi, unul din 1887), Agheasmatar (1886),
Octoih mic (vechi), Catavasier (1856), Herovicar „de
psaltichie” (1856), o Carte de cuvinte de Samuil Andrievici
(1860), Te Deum (1879), Prohodul Mântuitorului de pr. Marin
Tomescu (1888), Prohodul Mântuitorului (1882), Panahidă
(1821), Sinodic (1881).
Referitor la ornice iată spusele lui Th. Codrescu din Uricarul
XIII,p.327-328: „Unul din aceste dintâi ornice lucrat de Petre
Heler capătă şi Domnul Moldovei Ştefan cel Mare de la un
capelan, nunciu al Papei din Roma, pe la 1493.
Acest ornic, împreună cu alte odoare de ale ţării s-au
păstrat din întâmplare în Mânăstirea Putna, durată de
fericitul Ştefan cel Mare. În timpurile cele mai noi, acel
odor a ajuns în mâna răposatului Episcop de Roman Gherasim,
care murind aici, în Iaşi, în Sf. Mitropolie, se vede că între
alte obiecte de valoare ce au rămas de la episcopul Gherasim,
au fost şi acest ornic. După ce părintele Mitropolit Veniamin
şi-au însuşit acest odor, au socotit că pentru a-şi atrage
graţia Rusiei asupra sa şi a familiei sale, să hărăzească
acest ornic la 1828 Feldmareşalului armatei ruseşti prinţul
Vitgemstaim.
Se vorbeşte că străduinţele părintelui Mitropolit
Veniamin Costache de a-şi scoate familia sa de sub blestemul
la care era supusă încă din timpul lui Potemkin, a fost
încununată cu deplin succes.”
În 1938 parohia Codăieşti era astfel descrisă în Anuarul
Eparhiei Huşilor: „328 familii şi 1253 suflete. Situată la 30 km de gara şi
oficiul poştal Vaslui. Casă parohială nu are; pământ are 20 ha de la 1864.
Biserica parohială cu hramul „Sf. Trei Ierarhi”, construcţie de zid la 1854
de Vasile şi Cleopatra Ghica. Este fratele domnitorului Grigore Ghica.
Stare bună.
Paroh pr.C. Alexandrescu, seminar, gradul II, născut 1900, numit în
1923, transferat 1925. Cântăreţ I, Gh. Câmpeanu, şcoala de cântăreţi,
născut 1887, numit 1909; cântăreţ II, D. Câmpeanu, născut 1913, numit
1935.
Este căminul cultural „Şoiman Burcel” înfiinţat în 1936, la care
preotul este membru fondator. Are cor religios şi este subcentru militar.
Biblioteca are 120 volume. Pentru întreţinerea bisericii s-au cheltuit 5000
lei din care: 4000 lei de la primărie şi 1000 lei de la enoriaşi.
Intelectuali în parohie: pr. V. Câmpeanu, 4 învăţători, dr.Sterea
Ştefaniu, asistent universitar, dr. Ion Ştefaniu, căpitan Matei Apostol, ing.
C. Cozma, judecător Aurelian Apostol şi şase funcţionari.”

51
La 14 iunie 1663 soborul mânăstirii Dobrovăţ dădea „loc de
şăspicuţitna” pe hotarul satului d-sale Codăeştii lui Neculai
Racoviţă hatman, ceea ce înseamnă că era proprietarul lui.
La 5 septembrie 1665, din Codăeşti „Irina şi feciorii ei
Constantin şi Enachie, fata Niagului Suliţaşului, nepoţii Bulăescului
din sat din Şurineşti vindea cu zapis lui Neculai Racoviţă hatmanul
12 pământuri din bătrânul Sărbăscului, cu 9 galbeni” a lor „dreaptă
ocină şi moşie din sat”, neclădită, şi la „întocmala noastră au fostu
mulţi oameni buni… popa Cârstea şi popa Todosie şi popa Alexa…
Buciumaş şi Vasile Giurgea şi Mirăuţa Todica (şi Ionaşco), Barnar şi
pentru credinţă am iscălit şi mi-am pus peceţile”.
La aceeaşi dată, tot din Codăeşti şi tot Irina, dar de data
aceasta cu feciorii ei, anume Gavril şi Luchiţa şi Toader, feciorii
Neculai, nepoţii lui Ion Dolhai, din sat din Surineşti vindeau cu 12
galbeni 8 pământuri aceluiaşi Neculai Racoviţă hatman şi
giupânesei dumisale Mariei şi cuconilor dumisale moşie în veci
neclădită, de faţă fiind popa Cristea din Codăeşti şi mulţi alţii.

Târguşorul Codăeşti este reşedinţa comunei şi a plăşei


Mijlocul-Crasna, pe lângă care mai există o judecătorie de ocol, o
cazarmă de dorobanţi şi un oficiu telegrafic poştal.
Săptămânal erau iarmaroace pentru desfacerea vitelor.
Târguşorul a devenit proprietatea comunei, fiind răscumpărat în
anul 1882.
Locuitorii posedau: 43 pluguri, 13 care cu boi, 5 pluguri şi 18
căruţe cu cai precum şi 186 stupi; 535 vite mari cornute, 1100 oi,
16 capre, 51 cai şi 120 râmători.

Codăeşti, sat, face parte din comuna Codăeşti; e compus


din 3 mahalale: două se află în partea de sud a comunei, aşezate
pe văile Vidrişoaia şi Mazilului, printre care curge pârâul cu acelaşi
nume şi una în partea de est a comunei, aşezată pe un şes, pe
lângă care curge pârâul Dobrovăţului. Are o populaţie de 177
familii cu 765 suflete, din care 54 ţigani. Are 670 vite mari cornute,
80 cai şi 1572 oi.
Contrar unor susţineri că satul Codăeşti ar fi atestat
documentar deabia pe la 1621, satul este cunoscut cu mult mai
înainte. La 17 ianuarie 1472, Ştfean, Voievodul Moldovei, întăreşte
lui Cristea Neagoiu satele Negoeşti şi Ungureni, pe Vaslui, pentru
ca să le fie uric şi cu tot venitul, după vechiul hotar, pe unde din
veac au trăit.”
Documentul în cauză, spune M. Costăchescu în „Documente
de la Ştefan cel Mare”, Iaşi, 1948, este copie slavonă şi face parte

52
din Condica Codăieştilor, fiind vorba de moşiile Codăieştii,
Negoeşti, Todireşti, Şerbeşti şi Duşeşti.”
Satele Negoeşti şi Ungureni care erau în trupul de moşie a
Codăeştilor din judeţul Vaslui nu mai sunt, după cum nici Todireştii
şi Duşeştii nu mai există astăzi, dar – crede Costăchescu –
Ungurenii s-ar putea să fi fost acolo… lângă Valea Rea, în faţa
Soleştilor, peste apa Vasluiului, unde astăzi este Dealul Ungurului.
Satele Negoeşti şi Ungureni sunt întâlnite şi într-un uric de la
Alexandru Voievod din 7062 (1554), iar Negoeştii şi într-un zapis
din 7138 (1630) în care sunt trecute şi satele Zlătăreşti, Bouşori,
Titeşti, Mânjăşti, Şerboteşti, Dăneşti şi Micleşti de la ţinutul
Vasluiului („Fereştii”, p.46-47 Surete, Ghibănescu).
Negoeşti îşi avea numele ca sat de la unul anume Negoiul
care trăia la 17 ianuarie 1472 şi era tatăl sau bunicul unui Crâstea,
iar Ungurenii îşi avea numele de la un străvechi Ungureanu, neam
de păstor, a lui Boris Braevici în aprlie 1587, dar despre care se
vorbeşte şi anterior în 1579, ca fiind sat care a fost ca danie de la
Boris – urmaşilor…
Menţiunea documentară a Codăeştilor ca sat în anul 1472 o
fac şi autorii Dicţionarului geografic al judeţului Vaslui, Iaşi 1988,
arătând că târgul Codăeşti a fost înfiinţat în 1833, menţinându-şi şi
astăzi structura de Codăeşti-târg la nord, nord-vest şi de Codăeşti-
sat, spre sud, sud-est.
Actualul sat Codăeşti este menţionat şi la 30 ianuarie 7129
(1621) când, din Iaşi, Alexandru Voievod, fiul lui Iliaş, întăreşte
vânzarea-cumpărarea prin care „Vasile Bogza, fost comis, de bună
voia lui, nesilit de nimeni şi nici asuprit, a vândut dreapta lui ocină
şi dedină din privilegiul său de vislujenie, pe care l-au avut moşii şi
strămoşii lui de la Alexandru Voievod cel Bun şi de întărire şi de
pâră, pe care de asemenea l-a avut mama (lui) Negaşa de la Petru
Voievod, a patra parte din jumătatea satului Codăeşti care este pe
pârâul Cuţitna şi cu loc de moară pe pârâul Cuţitna şi pe râul
Dobrovăţ.”
Deci proprietatea la Codăeşti curgea din „moşi şi strămoşi”,
din vremea lui Alexandru cel Bun, chiar cu multe neînţelegeri şi
litigii care repetau întărirea până şi a domnitorilor. Dovadă stă
zapisul de mărturie a Divanului din 2 decembrie 1632, ca şi
documentul Cancelariei domneşti de la 4 decembrie 1632 care
statornicesc pentru noi că proprietatea în satul Codăeşti nu numai
că era fragmentată, dar era şi veche, iar copărtaşii, în calitatea lor
de moştenitori, din varii motive şi le înstrăinau. „Pântea fost şetrar,
fiul Tudorei, răstrănepot al Vasutcăi” vindea „dreapta sa ocină şi
dedină din uric de moştenire ce a avut străbunica lui Vasutca de la
Ştefan Voievod cel Bătrân şi din uric de împărţeală ce a avut mama

53
lui Tudora, de la acest Petru Voievod cel Bătrân, jumătate sat din
Codăeşti, partea de jos, ce s-a numit Scheai, cu vad de moară în
Dobrovăţ şi cu mori gata şi cu loc de piuă şi de asemenea din
cealaltă jumătate de sat, partea de sus, a cincea parte, care este în
ţinutul Vasluiului, care acea a cincea parte îi este de la nepotul lui,
Dumitru Purcel şi de la femeia lui Ileana, pentru că i-a plătit capul
de la o mare greutate.”
Cumpărătorul era „Ionaşco Cehan, mare pitar, pentru 225
ughi bani”.
Documentul citat îl confirmă pe cel de la anul 1621, şi în
ceea ce priveşte componenţa satului Codăeşti: partea veche a
satului cu autohtonii, iar cealaltă, mai nouă, formată din noii sosiţi,
coloniştii, care pentru a fi păstraţi pentru munca moşiei, primeau
danie de la stăpânii locurilor, inclusiv de la scaunul domnesc.
La 10 martie 1638 însuşi Ionaşco Cehan primeşte întărire de
la Vasile Vodă pentru „dreapta ocină, cumpărătură din ispisoc ce el
a avut de la Alexandru Ilieş, jumătate Codăeşti partea de jos şi cu
vad de moară în Dobrovăţ şi cu loc de prisacă şi iarăşi din altă
jumătate sat Codăeşti, partea de sus, a cincea parte ce-i în ţinutul
Vaslui, care el singur a cumpărat-o de la Pântea viv şetrar, fiul lui
Toader, strănepot…” – demonstrându-se şi prin aceasta atât
vechimea localităţii şi a proprietăţii cât şi curgerea ei…
În continuare, documentele despre Codăeşti nu lipsesc, ci
din contra; la 19 septembrie 1685 un Andoni din Codăeşti scrie la
Iaşi o tranzacţie din care rezultă că Dumitraşco Guţul, pârcălab la
Tecuci, vinde lui Constantin, mare postelnic,”Bătrânul lui Bezmăn”;
la 10 februarie 1687 „Constantin v.v. porunceşte lui Vasilie Aleuş
să cerceteze pricina dintre preotul Tofan din Codăeşti şi Stratulat
din Parcişeni, care mâncându-i un mascur nu vrea să i-l plătească”;
la 23 septembrie 1687 Constantin v.v. judecă pricina dintre Matei
Sturza, mare cămăraş, cu răzeşii şi popa Tofan din Codăeşti pentru
un vad de moară şi se hotărăşte ca popa Tofan cu ai săi să-şi ţie
vadul făcut de ei, iar răzeşii să nu se amestece la moara marelui
cămăraş, rămânând răzeşii de lege” (C.D.M. vol IV, p.212, 242,
250).
Despre localitatea Codăeşti ca târg, documentele spun că
întâmplarea aceasta s-a petrecut la 1833, când şi Pribeştii dar şi
Mirceştii au acelaşi statut – târg. La 26 septembrie 1833, Înaltul
Sfat al Moldovei luând în dezbatere o mai veche cerere a lui Vasile
Ghica „dă dreptate dumisale V. Ghica a face iarmaroace” la zilele
la care pe la megieşitele moşii nu ar fi iarmaroace. Aprobarea
obţinută avea să aibă şi confirmarea din 5 noiembrie 1833 prin
care Cartea Visteriei ca „Duminica nefiind zi însemnată de
iarmaroc, ci numai de târg, se încuviinţează şi dumisale Vasile

54
Ghica tot zi de târg Duminica” şi se slobozeşte „ca din 6 noiembrie
a face şi domnia sa 12 iarmaroace pe an la Codăeşti şi zi de târg
duminica”, dar iarmarocul să nu fie organizat „tot în zilele ce sunt
la Pribeşti.”
Vasile Ghica, care era vornic, cumpărase moşia Codăeşti în
1827 şi deşi frate cu viitorul domn al Moldovei – Grigore Alexandru
Ghica în perioada 1849-1856, a avut de înfruntat multe oprelişti în
legătură cu înfiinţarea târgului Codăeşti, mai ales din partea
vecinilor, mari proprietari funciari şi ei în zonă. Vornicul Vasile
Rosett de la Pribeşti şi egumenii Mânăstirii Dobrovăţ erau unii
dintre împiedecători. Încă de la 18 iulie 1833 Vasile Rosett ceruse
Înaltului Sfat al Moldovei şi obţinuse aprobarea pe 13 august 1833
să înfiinţeze târgul Pribeşti cu „opt iarmaroace pe an şi a face
adunare de târg în toate duminicile”, iar acum reclama că-i erau
zdruncinate interesurile. De altfel, la 21 septembrie 1833, în
prezenţa privighetorilor de ocoale Isprăvnicia Vaslui dezbătuse
conflictul dintre cei doi proprietari de târguri, fără a se stabili o
decizie anume. Drept urmare, Isprăvnicia trimite cazul la Înaltul
Sfat al Moldovei care ia act că, „se face jignire iarmaroacelor”
dumisale Vasile Roset şi hotărăşte pe 26 septembrie că, totuşi, se
poate înfiinţa târgul de la Codăeşti.
Călugării Mânăstirii Dobrovăţ, cu care Vasile Ghica era într-
un proces şi mai vechi, se opun şi ei întemeierii târgului şi încearcă
să împiedice crearea acestuia, motivând că deja sunt în judecată
cu vornicul, iar, până nu va mântui judecata cu Mânăstirea nu va
putea face asemenea iarmaroace, fiindcă moşiile mânăstirii ar fi
megieşind cu stăpânirea până la casele Codăeştiului.”.
Cum în timp, realizarea Unirii Principatelor, adoptarea noilor
legi potrivit Convenţiei de la Paris, care prevedea desfiinţarea
privilegiilor şi a rangurilor boiereşti, dar mai ales legea adoptată la
1861, care anula dreptul de monopol economic al proprietarilor
asupra târgurilor, disensiunile, tot mai pronunţate, dintre
proprietari şi târgoveţi, duc în final la însăşi răscumpărarea târgului
de către comună în 1882.
Un moment semnificativ pentru dezvoltarea târguşorului
Codăeşti dar care reflectă şi sistemul centralizat al deciziilor sunt
dezbaterile din Senatul României de la 1889, când la începutul lunii
martie, pentru acoperirea unor cheltuieli locale, comuna era
autorizată să perceapă unele taxe.
Iată raportul şi proiectul de lege prezentat atunci în Senat de
către senatorul D.C. Climescu:

Domnilor senatori,
Comuna rurală târguşorul Codăescĭ din judeţul Vasluiŭ, reşedinţă
de subprefetură şi judecătorie de ocol, are nevoe să'şi clădéscâ un local
55
pentru primărie şi percepţie, un abatoriŭ pentru tăiarea vitelor, precum şi
alte înzestrări şi îmbunătăţiri arătate în expunerea de motive a D-lui
ministru de interne.
Consiliul comunal al numitei comune, văzând că veniturile
existente, precum şi acelea prevăzute prin legea maximului pentru
comunele rurale nu sunt suficiente pentru a putea întâmpina cheltuielile
necesare pentru acele clădiri şi înzestrări, a hotărât să aibă recurs la
înfiinţarea de alte venituri în afară de prevederile legei maximului şi a
votat înfiinţarea următoarelor noui taxe:
1 leu pentru tăiatul unei vite mari;
50 bani „ „ „ mici până la duoi ani;
50 bani pentru tăiatul unui râmător;
50 bani „ „ „ „ unei oi, berbec şi capră;
10 bani pentru tăiarea unui miel;
20 bani de la decalitru vin nou sau vechiu adus pentru trebuinţele
lor casnice de neguţătorii de ori-ce categorie cari ţin prăvălii în târg,
rămânând vinul adus spre a se consuma la cârciumile şi stabilimentele de
comerciu supus tot la taxa existentă;
10 bani de la o trăsură cu duoi trăgători, ce va intra în târg
încărcată cu mărfuri pentru vânzare, scutindu-se locuitorii rurali care vor
aduce productele lor proprii;
50 bani de cotitul unui vas mare ce va intra în târg;
25 bani de cotitul unui vas mic.
D. ministru de interne, prin Mesagiul regal No. 402 din 9 Februarie
1889, a prezentat onor. Senat, sub formă de proiect de lege, cere votul
numitului consiliu comunal.
Secţiunile Senatului au luat în deliberare proiectul de lege, şi
rezultatul deliberării este că secţiunile I, II şi III l-au admis fără modificare;
secţiunea IV l-a admis cu un amendament propus de subsemnatul; iar
secţiunea V l-a respins.
Delegaţii numiţi de secţiuni sunt:
D. C. Codrescu pentru secţia I;
D. G. Boboiceanu „ „ II;
D. C. Şórec „ „ „ III;
D. Al. Blancfort „ V şi subsemnatul pentru secţia IV.
Comitetul delegaţilor, întrunindu-se în ziua de 22 Februarie, în
număr de trei, şi anume: D-nii Gr. Boboiceaau, A. Blancfort şi
subsemnatul, a luat din nou în dezbatere proiectul de lege, în absenţa D-
lor C. Codrescu şi C. Şórec, delegaţii secţiilor I şi III, şi a numit raportor pe
subsemnatul, care cu onoare vă relatează cele ce urmează:
Amendamentul propus de subsemnatul în sânul secţiunei IV,
admis de acea secţiune, precum şi de comitetul delegaţilor, este în
cuprinderea următoare:
Art. 2. Banii proveniţi din aceste taxe se vor depune la casa de
depuneri şi se vor afecta treptat numai pentru îmbunătăţirile specificate
în expunerea de motive.
Importanţa acestui amendament este evidentă. Prin admiterea lui,
onor. Senat arată ferma sa dorinţă ca sumele încasate să nu fie cheltuite,

56
după capriciul unui consiliu comunal sau primar, pe lefuri şi diurne
adesea-ori inutile, ci să fie întrebuinţate pentru cele necesare oraşului.
Va rămâne ca autorităţile administrative să reglementeze modul
întrebuinţării sumelor adunate, după urgenţa necesităţilor comunei.
Tot în secţiunea IV s-a admis un amendament în sensul ca, pentru
taxa unei oi, berbec şi capră, să se reducă taxa de la 50 la 25 bani.
Comitetul delegaţilor însă, în majoritate de duoi contra unul, a
respins acest amendament.
În urma acestora, subsemnatul vă roagă, D-lor senatori, să bine-
voiţi a admite următorul proiect de lege, care coprinde în art. 2 şi
amendamentul menţionat.

PROIECT DE LEGE
Art. I. Comuna rurală Codăesci din judeţul Vasluiŭ este autorisată a
percepe următoarele taxe:
1 leu pentru tăiatul unei vite mari;
50 bani „ „ „ mici până la duoi ani;
50 bani pentru tăiatul unui râmător;
50 bani „ „ „ unei oi, berbec şi capră;
10 bani pentru tăiatul unui miel;
20 bani de la decalitrul vin nou sau vechiu adus pentru trebuinţele
lor casnice de neguţătorii de ori-ce categorie cari ţin prăvălii în târg,
rămânând vinul adus spre a se consuma la cârciumile şi stabilimentele de
comerciŭ supus tot la taxa existentă;
10 bani de la o trăsură cu duoi trăgători ce va intra în târg
încărcată cu mărfuri pentru vânzare, scutindu-se locuitorii rurali cari vor
aduce productele lor proprii;
50 bani de cotitul unui vas mare ce va intra în târg;
25 bani de cotitul unui vas mic.
Art. II. Banii proveniţi din aceste taxe se vor depune la casa de
depuneri şi se vor afecta treptat numai pentru îmbunătăţiri, precum:
clădirea unui local pentru primărie şi percepţie, facerea unui abatoriŭ
pentru tăiarea vitelor, construcţiunea unei cişmele pentru alimentarea
târguşorului cu apă, înzestrarea comenduirei pompierilor cu instrumentele
necesare, îngrădirea pieţei destinată pentru iarmarocul de vite, plantarea
unei grădini în mijlocul târgului şi altele.
Raportor, C. Climescu

Dată fiind importanţa problemei, nimeni nu a mai luat cuvântul iar


proiectul pus în total la vot cu bile a devenit lege: votanţi 42; bile albe 38;
bile negre 4.
Despre disensiunile de la Codăeşti informează prefectura
Vaslui pe ministrul de interne la 18 septembrie 1859, depeşă faţă
de care, la 20 septembrie 1859 Ministerul răspundea că „dacă
proprietarul târgului Codăeşti nu voieşte a înfăţişa titlurile sale,
trebuie să fie oprit a lua dări a căror legitimitate nu o poate
justifica”. Era un răspuns şi la un memoriu pe care la 16
septembrie 1859 târgoveţii din Codăeşti, cu 26 semnături ale

57
românilor şi 14 evreieşti, arătau Ministerului că”din zi în zi şi din an
în an, se pun nişte dări asupra tuturor articolelor: „plătim câte 15
lei stânjenul de la dugheană bezmen pe un an, 7,20 lei vadra de
rachiu, 50 parale vadra de vin, cizmarii, tălparii 110 galbeni… Şi
astăzi mai suntem făgăduiţi de la proprietar că dacă nu ne vom
supune la asemenea dări, apoi ni s-ar desfiinţa dreptul de târg şi
iarmaroc…”
Conflictul s-a aplanat întrucâtva, iar în timp suprafaţa
târgului Codăeşti a sporit. Avea aproximativ 5 fălci în 1859,
ajungea la 15 fălci după legea rurală de la 1864, iar în 1882, când
târgul este răscumpărat de comună ajunsese la 20 de fălci, iar
proprietarul moşiei era Grigore Ciuntu care accepta că târgul
aparţine comunităţii,
„Fişe monografice” îşi intitula Grigore Hoarţă reportajul
realizat la Codăeşti şi publicat în ziarul Vremea nouă din 7 august
1968, pornind de la sumarele informaţii date tiparului de M.D.G.,
publicat în 1899: „O vizită astăzi la Codăeşti îţi oferă o cu totul altă
imagine, mult mai bogată în fapte şi semnificaţii” faţă de aceea „schiţată
succint”, de un dicţionar, acum aproape 7 decenii.
…”Patru sate alcătuiesc astăzi comuna: Codăeşti, Pribeşti, Rediu-
Galion şi Ghergheleu. Fiecare dintre aceste sate îşi are istoria sa încărcată
de adânci înţelesuri. Oamenii fiecărui sat se preocupă de înfrumuseţarea
continuă a locului în care muncesc şi trăiesc. Multe din aceste aspecte
sunt oglindite şi în cuprinzătoarea monografie care se elaborează în
prezent. Concepută pe diferite planuri, lucrarea reprezintă o sinteză a tot
ceea ce a existat din timpuri străvechi şi până în zilele noastre pe aceste
meleaguri. Fiecare capitol a fost încredinţat unui colectiv alcătuit din
învăţători, profesori, medici, reprezentanţi ai consiliului comunal.
Monografia glăsuieşte de profundele transformări înnoitoare, care s-au
răsfrânt pozitiv asupra modului de trai al locuitorilor. Liceul, căminul
cultural, cinematograful, staţia de radioficare, cele 5 grădiniţe de copii,
dispensarul şi spitalul sunt doar câteva dintre obiectivele edilitar-
gospodăreşti înfăptuite aici şi care au dat o nouă înfăţişare satelor”.
Autorul arată că, la vremea aceea (1968), cei 6200 locuitori,
cât număra comuna, dispuneau de 500 aparate de radio şi 100 de
televizoare, că locuinţele erau moderne şi spaţioase, cu mobilă
care înfrumuseţa şi mărea confortul locuinţelor. Reporterul
susţinea că a zăbovit şi pe locul unde se amenaja piaţa pentru care
fuseseră alocaţi 300.000 lei, pentru construirea şi „a unei încăperi
cu pereţii din beton şi sticlă, cu împrejmuire, de asemenea, din
beton”, şi că piaţa „avea să dispună şi de o staţie de parcare a
autovehiculelor”. Se amintea că, „expresie a unui sentiment
cultivat din veac”, aici, naşterea fiecărui copil este asemuită cu
primirea unei flori care aduce numai bucurii în casa părintească, iar
Ion şi Elena Munteanu din Pribeşti, care îşi înregistraseră la starea
civilă cel de-al şaselea copil, avuseseră parte de o bucurie
58
nemăsurată. Familia lui Gheorghe Galachi număra 11 copii şi
fiecare îşi găsiseră rostul în viaţă.
Despre localul nou al liceului, care domină împrejurimile, se
arăta că moderna construcţie este cu etaj, are 8 săli de clasă, 2
laboratoare, cancelarie – valoarea fizică a ei fiind de peste 800.000
lei, iar cea de ordin spiritual – inestimabilă.
La Codăeşti învăţau în 1968 peste 1200 de elevi,
reprezentând aproape o cincime din numărul total al populaţiei –
dovadă concludentă a multiplelor cuceriri pe planul vieţii social-
culturale, înregistrate de populaţie.
Dar iată şi ce declara profesorul Vasile Cozma, directorul
şcolii din Chirceşti, comuna Micleşti la 12 mai 2005, la adunarea
festivă din cadrul Zilelor Liceului Codăeşti în „Omagiu profesorilor
mei”, cuvânt la ascultarea căruia nu poţi să nu-ţi aduci aminte
despre manifestările de dragoste şi preţuire cu care, însuşi
Eminescu şi colegii lui, îl înconjurau pe profesorul lor Aron Pumnul,
îndrumătorul de conştiinţă naţională, „primul profesor de limbă
română a lor de la Cernăuţi, care bolnav fiind, atunci când îl
petreceau la trăsură şi îl ajutau să urce în ea, Eminescu îl însoţea
chiar până acasă: „Drumul meu către fericire a trecut şi pe la
Liceul din Codăeşti, eu fiind elev aici acum patru decenii” – îşi
începea expunerea profesorul Cozma, plecând de la ceea ce scria
Nicolae Iorga despre aceasta: „Pentru fiecare om e un drum către
fericire: acela e pe care e chemat să meargă. Cei mai mulţi nu-l
găsesc niciodată. Cei cuminţi încearcă până la moarte.”
„… pe atunci şi liceul era tânăr şi cu satisfacţie spun că m-am
numărat între primele generaţii de liceeni de la Codăeşti. Mi-amintesc cu
recunoştinţă de profesorii de atunci, apreciaţi ca fiind de mare valoare
profesională şi omenie, surorile Evdochia Ecfemia Harabova – prima fiind
director al instituţiei, Mihai Câmpeanu, Octav Botez, soţii George şi
Victoriţa Damian, Vasile Calistru, Georgica Alexandrache, Vasilica Hârjan
şi mulţi alţii care au contribuit la faima liceului, instituţia din Codăeşti fiind
apreciată între liceele din judeţ dar mai ales în mediul social al zonei
înconjurătoare, elevii fiind în exclusivitate fii de ţărani. Apoi Codăeştiul se
visa la acea vreme să ajungă la statutul de oraş, iar liceul era instituţia
care să-i asigure personalitate vechiului târg, alături de unităţile
economice şi de servicii şi zestrea urbanistică a aşezării.
Am urmat exemplul dascălilor mei şi astăzi sunt profesor şi
director de şcoală” – încheia omagiul său personal, poate cu gândul
la cum se va transmite către elevii de astăzi şi de mâine mesajul
recunoştinţei pentru profesorii actuali, dar şi pentru cei de mâine
(vezi şi revista „Orizonturi” nr.7, p.17, Chirceşti, Micleşti, Vaslui).
În condica liuzilor, datele statistice ale Moldovei din 1803,
referitoare la ţinutul şi târgul Vaslui, situează aşezarea Codăeşti în
ocolul Mijlocului, aparţinând clucerului Ştef. Roset; la 1820,

59
Codăeştii cu 142 liude aparţin lui D. Alhazi, cu 23 bresle a
postelnicului Marghioliţa Balş, 8 bejenari daţi în bir cu satul, 11
bejenari fără bir, supuşi bănesei Zmaranda, 10 slugi boereşti – 9 a
paharnicului Maria Balş şi unu al spătarului T. Balş, în sat fiind şi un
preot, 2 diaconi şi un dascăl; în septembrie 1831, Codăeşti cu 132
liude aparţineau vornicului Gr. Ghica.
Economia locală în preajma anului 1989, cuprindea
preocupări meşteşugăreşti, comerciale, culturale dar mai ales
agricole.
Existau în Codăeşti 2 grădiniţe de copii, 2 şcoli primar-
gimnaziale, un liceu agro-industrial, un cămin cultural, un
cinematograf, un oficiu PTTR, o bibliotecă publică şi 3 biblioteci
şcolare, o casă memorială, un spital o casă de naşteri, un
dispensar medical, o farmacie, un dispensar veterinar, un centru
de achiziţii, o staţiune de maşini agricole (SMT), o cooperativă
agricolă de producţie (CAP), o asociaţie intercooperatistă, o moară,
peste 30 unităţi prestatoare de servicii şi cu activitate comercială.
Comuna ocupa 6895 ha din care 5415 ha teren agricol, iar
pădurea se întindea pe 722 ha, localitatea era electrificată, avea
câteva blocuri de locuit, străzi şi şosele, în majoritate asfaltate, cu
un început de alimentare cu apă potabilă prin conducte, nivelul de
trai fiind oglindit şi în cele circa 800 locuinţe noi, construite în
ultimele trei decenii, peste 120 gospodării fiind iluminate electric,
circa 200 dintre ei având telefoane, peste 600 aparate de radio, tot
pe atâtea televizoare.
Comuna dispunea în 1988 de circa 180 ha teren irigat, iar
sectorul zootehnic era format din 2822 capete bovine, 3378 ovine,
89 capre, 270 cabaline, 1408 porci,21215 păsări de curte, peste
300 familii de albine.
La recensământul din martie 2002 gospodarii din Codăeşti
dispuneau de 1026 capete bovine, 5052 ovine, 2545 porci, 32140
păsări etc. Grădiniţele erau frecventate de 241 copii iar la şcoală
mergeau aproape 700 de copii, cu peste 60 cadre didactice.
Codăeşti-târg şi Codăeşti-sat aveau în 1966 o populaţie de
2669 locuitori, în 1977 – 2618.
Şerboteşti, sat, în partea de sud a comunei Codăeşti,
prin mijlocul satului trece pârâul Şerboteşti.
Are o suprafaţă de 1361 hectare, 95 familii sau 379 suflete,
o şcoală înfiinţă în 1884; o biserică veche, deservită de un preot şi
2 cântăreţi, restaurată la 1817 de Theodor Buhuşi, o moară de apă,
două cârciumi; 30 pluguri şi 40 care cu boi, 4 pluguri şi 7 căruţe cu
cai, 140 stupi, 243 vite mari cornute, 38 cai, 1200 oi, 2 capre şi 75
râmători.

60
Aparţinând astăzi de comuna Soleşti, satul Şerboteşti situat
pe cursul mijlociu al pârâului Lunca, la nord-vest de sudul satului
Soleşti, cu urme de locuire încă din secolul al IV-lea e.n., în 1966
avea 1104 locuitori, iar în 1977 mai puţini, 915 suflete.
În sat exista în 1989 o grădiniţă de copii, şcoală primară şi
gimnazială, bibliotecă şcolară, cămin cultural etc.
„În veacurile II şi III e.n., în teritoriile stăpânite de populaţia carpo-
dacică din Moldova, se infiltrează diferite neamuri iraniene sarmatice,
triburi înrudite cu sciţii. Aceştia erau o populaţie de păstori nomazi şi de
războinici-călări, care preferau să-şi schimbe adesea locul şi anume acolo
unde găseau pentru turme terenuri cu păşuni mai întinse” , scrie
cercetătorul Ion Ioniţă în ziarul „Vremea nouă” de la Vaslui, la 18
mai 1968.
Despre viaţa pe care o duceau sarmanţii ni se oferă spusele
geografului antic Strabon: „Corturile de pâslă sunt aşezate pe carele în
care ei locuiesc. În jurul corturilor pasc cirezile, cu al căror lapte şi carne
se hrănesc. Umblă după păşuni, alegând întotdeauna regiuni bogate în
iarbă – în timpul iernii în mlaştinile din jurul Maiotidei (Marea de Azov), iar
vara şi în câmpii”.
„Pe teritoriul actual al judeţului Vaslui, vestigiile sarmatice
sunt în număr relativ mare”, acceptă cercetătorul şi, după ce face
referiri largi la cele din oraşul Vaslui, trimite la acelea de la
Şerboteşti, Iveşti, Popeşti, Epureni şi Unţeşti. „În toate aceste cazuri
morţii (lor n.n.) au fost îngropaţi după ritul înhumaţiei, obicei funerar
practicat fără excepţie de către toate neamurile sarmatice.
Odată cu depunerea mortului în groapă, alături de cadavru, care
prezenta uneori şi craniul deformat intenţionat, se puneau unul sau mai
multe vase de ofrandă. Foarte bogate sunt mormintele de femei, în care
se găsesc multe obiecte de podoabă şi toaletă, cum ar fi agrafe,
catarame, oglinzi de metal, clopoţei de bronz şi fier, cercei, brăţări,
pandantive de diferite forme, amulete din colţi de animale şi o mare
varietate de mărgele care erau purtate la gât, sub formă de coliere sau
erau cusute pe îmbrăcăminte”.
Cercetătorul arată şi influenţele celor două civilizaţii în
convieţuirea laolaltă: „sarmanţii au preluat de la populaţia carpică
multe produse de olărie”, chiar şi „tehnica la roată a olăriei”, iar
„populaţia băştinaşă a împrumutat de la sarmaţi unele obiecte de
podoabă cum ar fi oglinzile de metal, amuletele din os şi diferite
categorii de mărgele”.
Convieţuirea carpilor cu sarmaţii a condus la organizarea
unor incursiuni de pradă comune în provinciile imperiului roman,
susţine cercetătorul Ion Ioniţă.
Şerboteştii la 1803 făceau parte din ocolul Mijlocului şi
aparţineau de stolnicul Maria Constandache; în mai 1820 – de
comisul T. Balş, cu 45 liude, din care 19 birnici, 8 bejenari fără bir a
stolnicului Maria Constandache, 2 argaţi, un preot şi un dascăl; în

61
septembrie 1831, Şerboteştii cu 50 liude aveau ca proprietară pe
Anica Buhuşi, vornic.

Ghergheleu- sat, situat pe valea pârâului Lunca, la sud-


vest de Codăeşti, avea în 1966 – 896 locuitori iar în 1977 – 678.
Până în anul 1755 satul a purtat numele de Mânjeşti, noul
nume de Ghergheleu fiind folosit începând cu catagrafia din 1772-
1774. Că Ghergheleu este tot una cu ceea ce a fost satul Mânjeşti
stă mărturie scrisoarea vornicului Grigore Cuza, proprietarul
satului, adresată la 10 iunie 1857 lui Vasile Ghica, proprietarul
moşiei Codăeşti, în care scria:”… locuinţa mea a fost şi este
Ghergheliu şi pământ posedez moşia întreagă numită Mănjeşti sau
Ghergheliu, care… a fost zestre soţiei mele. Iar într-o altă scrisoare
adresată tot de Grigore Cuza, aceluiaşi Vasile Ghica, dar în calitate
şi de ministru de interne în Moldova, îl ia ca martor, ca ţinutaş şi
megieş adineauri când pitrece la moşia dumisale Codăeşti, alături
de moşia mea Ghegheliu.”
Localitatea, ca aşezare este destul de veche. Că Mânjeştii
stau alături de Şurineşti, Todireşti, Şerboteşti şi Iacobeşti încă de
pe la anul 1400: la 11 februarie 6908 (1400) Alexandru Voievod,
domn al Ţării Moldovei, a miluit pe Dan Vameş pentru „credinţa lui
dreaptă…” cu un loc de şase sate într-un hotar, anume locul
Şurăneşti şi Mânjeştii, şi Todireşti, şi Şerboteşti, şi Lâţcanii, şi
Iacobeşti, unde a fost Iacob al Orbului.”
La 1875 în Ghergheleu, la biserica „Sf. Voievozi”, preot era
Ion Dumitriu, cântăreţi Ion Bârnoveanu şi Gheorghe Bârnoveanu,
iar în 1879 tot Ion Dumitriu hirotonit în decembrie 1836, iar
cântăreţ Gh. Bârnoveanu numit de la 15 octombrie 1863 şi
monahul Isaia Diac, decretat la 16 iunie 1845 (Elanul nr.34/2004 şi
nr.38/2005).

Rediu – Galian, situat la nord-vest de Codăeşti, este


atestat documentar din anul 1484 – spun autorii Dicţionarului
geografic al judeţului Vaslui, 1988.
În anul 1966 avea 982 locuitori. În 1977 avea 949 locuitori.
Pornit de la cei 70 de liude pe care îi avea Codăeşti a
clucerului Ştefan Roset, evidenţiat în Uricarul vol.VII, p.367, în
1886, în ianuarie 1977 se înregistrau aici 1665 de gospodării cu
6106 locuitori, iar în martie 2002, deşi numărul gospodăriilor
crescuse la 1787, populaţia, ca urmare a fenomenului migrării în
Europa, se reduce la 4907 suflete.
Satul Rediu-Galian avea în 1938 un număr de 200 familii sau
786 suflete. Biserica din sat avea hramul „Sf.Dimitrie”, construită
în 1896 de D. Galian (+ 1914) din zid, reparată în 1932. Altă

62
biserică, din cimitir, cu hramul „Sfinţii Împăraţi”, data din 1804,
construită din bârne, de către Ilie şi Elena Zmău, Gh. Popovici şi
Gh.Onu.
Casă parohială exista din anul 1900. Parohia avea 12 ha
pământ din 1864. Paroh era Pavel Coman, preot numit din
ianuarie 1935. Cântăreţi erau N. Gh. Ardare şi H.I. Bosânceanu.
Se semnalează un suflu nou în ce priveşte răspândirea şi
folosirea mijloacelor audio-vizuale în localitate: 222 aparate de
radio şi 461 televizoare, 400 abonamente la telefoane, reţeaua
stabilă.
Plecat pe un itinerar de studii care vizează documentarea
noastră despre „vechi atestări documentare în bazinul Vasluiului” ,
profesorul Dan Răvaru, în revista „Orizonturi” nr.9/2006 dezvăluie:
„Codăeşti – sat aşezat în apropierea Movilei lui Burcel, la
confluenţa Dobrovăţului cu Cuţigna, atestat documentar în 1493,
târg în 1833, o aşezare în devenire spre urban. Localitatea dispune
de o bază economică în dezvoltare, unităţi comerciale şi de servicii,
centru şcolar coordonator din 1865 şi liceu din 1962. Aici s-au
născut personalităţi ştiinţifice şi culturale de mare valoare: Acad.
Radu Miron, sculptor Ion Grigore Popovici, elev a lui D. Paciurea,
sculptor Paul Olaru etc. De la Codăeşti se poate ajunge la Tăcuta,
Emil Racoviţă şi Dobrovăţ. Drumul spre Dobrovăţ era în stare bună
pe vremea raionului Codăeşti; în prezent este în stare proastă –
spune cercetătorul, dar speranţele noastre în oameni sunt încă
mari.
Căci aşa a fost, ni se argumentează: „De la Codăeşti la
Dobrovăţ a mers cunoscutul geograf Ion Simionescu, admirând în
mod deosebit faima de la Dobrovăţ, „cu drumul ca o alee, cu
căsuţele administraţiei ca nişte vile”. Şi aducându-ne în realitatea
zilelor noastre, profesorul Răvaru consemnează: „Copacii bătrâni,
răriţi (fără a mai fi plantaţi alţii n.n.) mai sunt păstraţi de-a lungul
drumului, iar albia pârâului e o dungă albă de sălcii”, îl citează pe
Ion Alecu Iacobuţă, autor al volumului „Dobrovăţ, istorie şi legendă,
Editura Graphix, Iaşi, 1994.
Punând Codăeştii alături de alte târguri înfiinţate după
pacea de la Kuciuk-Kainargi – Pribeşti, Mirceşti, Gugeşti şi Tăcuta,
prof. Aurel Popa, tot în „Orizonturi” nr.2/2004 „adânceşte
săpăturile” şi ne convinge că târgul de la Codăeşti, ca cel mai bine
amplasat geografic şi economic a rezistat în timp, în parteneriat
astăzi cu cele de la Negreşti, Huşi, Vaslui, Bârlad şi Iaşi.
Ca şi Gheorghe Ghibănescu altădată, când în „Două zile de
vacanţă” străbătea drumurile judeţelor, căutând în praful podurilor
„urmele trecutului”, de data aceasta alt profesor, Vasile Cozma de
la Chirceşti-Vaslui, mergând „Pe Vaslui, în sus…” (Revista

63
„Orizonturi” nr.9, p.3-5), în „itinerariul” său „istoric şi turistic”,
după ce ne-a condus pe la Moara Domnească şi Vălenii de Vaslui, şi
a părăsit Soleştii Rosettiştilor, „revine în valea Vasluieţului, în
apropierea ramificaţiei spre Codăeşti” explicându-ne cum s-a
întâmplat… ocolirea.
„Varianta ocolitoare – spune profesorul - a fost necesară din
cauza construcţiei barajului de la Soleşti. Drumul vechi urma valea,
de-a lungul său fiinţând în timp rateşuri, treceri prin vad”, mori şi
locuri de mori, mai apoi, pe la 1846 s-a construit Pocita Movila „lui
Burcel.
Codăeşti – sat aşezat în apropierea Movilei lui Burcel, la
confluenţa Dobrovăţului cu Cuţigna, atestat documentar în 1493,
târg din 1833, o aşezare în devenire spre urban”, argumentează
cel ce ne poartă prin Valea Vasluiului, reamintindu-ne că la
Codăeşti”s-au născut personalităţi ştiinţifice şi culturale de mare
valoare: acad. Radu Miron, sculptor, Ion Grigore Popovici, elev a lui
D. Paciurea, sculptor, Paul Olaru etc.”, precizându-ne şi el că de la
Codăeşti se poate ajunge la Tăcuta, Emil Racoviţă Dobrovăţ…
De Codăeşti sunt legate nu doar câteva nume:

VASILE GHICA este cel care înainte de 1848 a fost


ispravnic la Vaslui, iar în noaptea de 1 aprilie 1848, după ce
revoluţionarii din rândurile cărora făcea şi el parte, fuseseră în
parte prinşi, în parte au scăpat cu fuga, el aflându-se printre cei din
urmă, fuge în travesti, pe la Biserica Socola, la moşia sa de la
Codăeşti, sustrăgându-se astfel urmăririi sale de către domnitor.
Peste câteva zile fuge şi el din ţară, se alătură celor refugiaţi
la Cernăuţi, unde alcătuiesc un comitet revoluţionar din care mai
fac parte: Vasile Alecsandri, C. Negri, Alecu Cuza, P. Cazimir, N.
Pisoschi, Teodor Sion, Iorgu Sion, G. Dulcescu, Z. Moldovanu, A.
Hurmuzachi, N. Dimitrescu.
În 1857 avea să fie chiar el ministru de interne al Moldovei.
După ce în 1858 candidează fără succes la domnia Moldovei,
intră în umbră.

BAZGAN GHEORGHE s-a născut în Codăeşti la 26


octombrie 1886 şi a lucrat mulţi ani ca extern onorific, apoi intern
definitiv în serviciul Epitropiei Spitalului „Sf. Spiridon” din Iaşi.
A făcut muncă de medic, dar şi de organizare sanitară mulţi
ani, inclusiv ca medic primar definitiv la spitalul „Pulcheria Ghica”
din Hârlău, dar şi la spitalul „Sf. Spiridon” din Galaţi.

B.MAGDER, născut în iulie 1891 la Codăeşti, cu şcoală


secundară la Gimnaziul „Ştefan cel Mare” şi la Liceul „Ştefan cel

64
Mare” din Iaşi (1911), a absolvit Facultatea juridică din Bucureşti
(1914), făcând muncă de publicist. A fost directorul ziarelor
„Jurământul chiriaşilor” şi „Timpul”, preşedinte al „Ligii chiriaşilor”.
A colaborat la ziarele „Adevărul”, „Lupta”, „Dimineaţa”.

IULIU (GRIGORE) PASCU este născut în Codăeşti în 1892,


iar în 1918 îşi susţine cu succes examenul de doctor în drept la
Iaşi. De la 1 ianuarie 1924 a funcţionat profesor de Drept
administrativ la Universitatea din Bucureşti, apoi la Şcoala de
poliţie ştiinţifică din Bucureşti.
A fost membru al Consiliului Legislativ.

SPIRIDON C. POPESCU s-a născut la 13 august 1864 în


satul Rogojeni, comuna Suceveni. În 1897 era
profesor şi director al Gimnaziului real din
Vaslui. Aici i-a cunoscut pe propagatorii culturii
în rândul ţăranilor: Ion Adam şi Mihai Pastia,
învăţători şi scriitori. Toţi trei au terminat,
mutaţi din localitate, fiind cotaţi agitatori
socialişti. Personal era convins că cea mai
arzătoare dorinţă a ţăranilor este proprietatea
pământului: „Vei cere să vorbeşti cu ţăranii
despre apă, de pildă; ţăranul te va întrerupe c-
o singură vorbă: „Pământ, domnule!” Vei cere
să vorbeşti despre cer – „Pământ, domnule!” –
vei auzi. Vei vrea să vorbeşti despre condiţiile de dezvoltare a
plantelor: „Pământ, domnule!”

ANNY BRAESKY,
născută la 2 decembrie
1902 la Iaşi, la numai un
an era în Codăeşti cu
părinţii, tatăl său fiind
avocat la judecătoria de
aici; clasa I primară la
Codăeşti a urmat-o, iar
pentru liceu, tot la
Codăeşti s-a pregătit.
În timp ce urma
conservatorul la Iaşi, la
20 iulie 1920 s-a căsătorit cu Bruno Braesky, cu voiaj de nuntă la
Dobrovăţ, Vaslui. La 9 ianuarie 1946 a fost sărbătorită pentru
împlinirea a 25 de ani de activitate teatrală, iar în 1954, la invitaţia
Teatrului „Victor Ion Popa” din Bârlad a jucat rolul Doamnei Clara

65
din piesa „Vlaicu Vodă”. În 1967 a fost sărbătorită în România
pentru retragerea sa din teatru, ocazie cu care a interpretat rolul
Agripinei din „Britannicus” de Racine. Ajunsese la capătul a
aproape 200 de roluri jucate cu colegi valoroşi, sub 21 de directori
şi regizori numeroşi şi de mare calibru profesional.

ION GRIGORE POPOVICI, născut în 1907 la Codăeşti,


sculptor de valoare, elev a lui D. Paciurea, Laureat al Concursului
monumentului „Eliberarea”.
MIRON RADU, născut în Codăeşti la 30 octombrie
1927, unde face şcoala primară. Cu Liceul industrial făcut la Iaşi în
1939, dar terminat în 1948 la Bârlad. Între
1948-1952 urmează cursurile Facultăţii de
matematică-fizică a Universităţii din Iaşi.
Dovedindu-se un student foarte inteligent
este numit în 1950, încă din timpul
facultăţii, preparator la facultatea unde
studia.
Institutul de matematică al
Academiei R.P.R., Filiala Iaşi, îl promovează
conferenţiar al Facultăţii de Matematică-
Mecanică, iar în 1969 devine profesor
titular al aceleaşi facultăţi la Iaşi, unde în
1972 este numit decan, post în care
funcţionează până în 1976. Este membru
titular al Academiei Române.

ANA PAUKER, (Hannah Rabinsohnn) militantă comunistă,


îşi are locul de naştere tot la Codăeşti.
Ana Pauker (prin căsătorie), 1893-1960,
născută Rabinsohnn (Rabinovici), tatăl ei – Herş
Kaufmann Rabinshonn, haham, Hana – Ana
Rabinshonn, născută la Codăeşti, judeţul Vaslui,
de profesie învăţătoare. A purtat pseudonime:
„Sofia” iar în 1934-1935, când a venit în
România, după un lung pelerinaj european şi
rusesc , impus de Comintern, după cum scrie Gh.
Buzatu („Românii în arhivele Kremlinului”,
Editura TipoMoldova, Iaşi, 2010, p.142 şi 388,
Ana Pauker a purtat numele conspirativ de Maria Grigoraş şi
dispunea de un buletin cu acest nume eliberat la Piatra Neamţ (B.I.
34163/5732).

66
Sora ei, Bella Rabinsohn, căsătorită cu Eugen Iacubovici,
ajuns la un timp prim-secretar al P.C. din România.
Ana Rabinovici s-a căsătorit în 1921, la Zürich, cu Marcel
Pauker şi el activist al Kominternului, cu pseudonime diverse:
„Luximin”, „Burghezu”, „Ion Protiv”, „Marin Stepan”. Marcel Pauker
(1896-1938).
„Ana Pauker, o femeie care a făcut carieră trecând peste
cadavre”, - scrie Gabriela Ştefan în „Exclusiv Magazin” nr.28/1995,
p.21, Bucureşti, iar Alexandru Şafran, fost rabin şef al României
anilor 1940-1947, o surprinde înfăţişându-ni-o, drept un lider brutal
şi insolent, un ostaş credincios „cauzei” moscovite în îndeplinirea
loviturii de stat de la 30 decembrie 1947.
La procesul de la Craiova, Ana Pauker promovată din C.C. al
P.C (b) al URSS lider al P.C. din România, slujind Kominternul şi
Kremlinul, a fost condamnată la 10 ani închisoare şi penalizată cu
100.000 lei amendă, alături de alţi inculpaţi.
În anii 1941-1944, cât timp România s-a aflat în războiul
sfânt împotriva U.R.S.S., Ana Pauker a dirijat întreaga acţiune a
cominterniştilor români din exterior, dovedindu-se că P.C. din
România era o secţie activă a Kominternului, un instrument al
implementării pe mapamond al ideologiei Kremlinului, un organism
al diversiunii şi sabotajelor din spatele liniilor de front româno-
germane, mai ales în Basarabia, Bucovina şi Transnistria. Dintre ei
s-au remarcat cominterniştii Ana Pauker, Valter Roman, Nicolae
Cambrea, Petru şi Ecaterina Borilă, Gheorghe Stoica, Mihai Burcă,
Dumitru Colin, Ioan Rab, Serghei Sevcenco,, Iacob Bucan,
Constantin Doncea şi Mihai Lungu (vezi în „Expres” nr. 35/1993,
p.11, „August 1944, dincolo de propagandă: O unitate sovietică a
cucerit România – Divizia Tudor Vladimirescu” de Eduard
Iricinschi).
După septembrie 1944, revenită în ţară (în uniformă a
armatei sovietice) va cocheta în partid cu gruparea Dej, dar cu
treceri de la o grupare la alta, conform intereselor ei şi a celor pe
care-i slujea. Deşi acreditaţi de Moscova cu funcţii mari în partid
(membrii ai Secretariatului C.C. al P.M.R., vice-premieri şi miniştri
titulari la externe, finanţe şi respectiv la interne, Ana Pauker, Vasile
Luca şi Teohari Georgescu (Burăh Tescovici) au cedat în faţa
grupului Dej şi în anul 1952 au fost suspendaţi din activitate ca
„fracţionişti şi deviaţionişti, condamnaţi, conform obiceiului – Vasile
Luca moare în închisoare în 1960, Ana Pauker a murit în 1960 după
ce petrecuse şi ea un timp (1952-1953) după gratii, iar Teohari
Georgescu va beneficia de „reabilitarea” lui Nicolae Ceauşescu,
numindu-l director de tipografie în Bucureşti. Anei Pauker, în ultimii
ani de viaţă, i s-a permis să lucreze ca traducătoare din limba

67
franceză şi limba germană pentru Editura Politică. În octombrie
1959 a primit de la autorităţile sovietice post-staliniste înştiinţarea
oficială că soţul ei, Marcel, despre a cărui soartă exactă nu avea
certe informaţii, nu a supravieţuit Gulagului şi a fost, cum era de
presupus, executat în URSS, la 16 august 1938.
Ana Pauker a murit, în urma unui cancer de sân, la Bucureşti
la 3 iunie 1960.
La incinerarea ei, la crematoriu, a fost de faţă veteranul
tovarăş Gheorghe Cristescu, unul din fondatorii Partidului Comunist
din România.
La plenara C.C. al P.C.R. din 30 noiembrie – 5 decembrie
1961, Gheorghiu – Dej, învăţând din ceea ce se întâmplase la
Congresul al XXII-lea al P.C.U.S., unde a fost condamnat Cultul
personalităţii lui Stalin, avea să atribuie acuzaţii asemănătoare şi
grupului Ana Pauker – Vasile Luca şi Teohari Georgescu.
Conform obiceiurilor promovate deGâ partidele comuniste,
doar după câţiva ani, succesorul lui Dej, Nicolae Ceauşescu avea
să-i pună în sarcină culpe asemănătoare pentru cultul personalităţii
şi lui Gheorghe Gheorghiu-Dej . Anterior, în anii 1948-1954, cu o
anchetă superficială, fusese arestat, întemniţat, „judecat” şi ucis în
închisoare chiar de foştii lui colegi de echipă din partidul
comuniştilor în noaptea de 17/18 aprilie 1954 (Scânteia din 18
aprilie 1954) Lucreţiu Pătrăşcanu, fost ministru al justiţiei.
Adăugăm că la 25 decembrie 1989, cuplul Neculai şi Elena
Ceauşescu au fost executaţi şi ei prin împuşcare, în baza unei
sentinţe judecătoreşti, nesupusă căilor de atac legale, pe baza unui
rechizitoriu improvizat.

Pribeşti, sat al comunei Codăeşti, situat la nord, nord-est


de Codăeşti, pe cursul inferior al pârâului Borduşoaia care
traversează şi satul.
Avea în 1966 un număr de 1441 locuitori iar în 1977 – 1454.
Nici Pribeştii nu-i localitate de dată mai recentă, ci tot de pe
la Ştefan cel Mare îşi avea aşezarea şi oamenii obârşie a fiinţei lor.
La 7 octombrie 7012 (1503), când Ştefan cel Mare emitea actul de
înzestrare a Mânăstirii Dobrovăţ cu cele cinci sate, actul se referea
şi la un anume Pribici care, desigur, avea aşezarea pe Valea
Pribeştilor, care şi ea este nominalizată, când se stabilesc hotarele
moşiei dăruite: „De la obârşia dumbrăvii până unde se
încrucişează drumul pe Valea Pribeştilor, la un stejar
însemnat lângă drum şi pe drum până la capătul Dumbrăvii lui
Pribici, la o movilă săpată, Movila Găunoasă şi pe deal în jos
la Movila Evei, şi pe deal la Movila Tătarului…”
Biserica din Pribeşti construită în 1843 de vel vornicul Lupu
şi soţia sa Eufrosina Baloş, din zid, purta hramul „Naşterea Maicii
68
Domnului”: fusese reparată în 1905 şi 1927 dar în 1938 avea
nevoie de noi reparaţii.
Erau strânşi de la enoriaşi suma de 35.000 lei, 3000 de la
Ministerul Cooperaţiei, 6000 lei de la primărie şi 4000 lei de la
proprietară. Alţi 10.000 adunaţi de la enoriaşi erau destinaţi pentru
clopote, 21.300 lei pentru covoare şi diferite obiecte de cult: cărţi,
cruci etc. Suma de 12.ooo lei era destinată împrejmuirii.
Paroh era preotul Constantin Burduja, născut în 1911, numit
preot în 1932. Satul Pribeşti avea în 1938 un număr de 225 familii
sau 840 suflete.

4. Dăneşti, comună rurală în cadrul plăşii Mijlocul, la


distanţă de 30 km de oraşul Vaslui şi 8 km de Codăeşti, reşedinţa
plăşei, situată pe continuarea terenului a 3 dealuri cu văile şi
podişurile lor, ce se întind de la nord spre sud, de-a lungul
numitelor Dealul-Şurăneştilor şi Dealul Ghergheliului, spre est;
Dealul-Răşcanilor, al Beresei şi al Goliei, spre vest şi dealul Dăneşti
prin mijlocul comunei.
E formată din satele: Dăneşti-Răzeşi, Dăneşti-Golia şi
Ciorâţa, ce se întind pe o suprafaţă de 1359 hectare din care: 71
hectare pădure şi 1073 hectare loc de cultură, fânaţ şi imaş ale
proprietăţii, iar 715 hectare ale locuitorilor care mai au şi 20
hectare de vie.
Are o populaţie de 242 familii, cu 560 suflete, din care 28
evrei, după statistica Marelui dicţionar geografic al României.
Exista o şcoală, 2 biserici, deservite de un preot şi 3
cântăreţi, un iaz, 4 crâşme; comerţul îl făceau 3 români. Locuitorii
posedau: 33 pluguri, 66 care cu boi, 2 pluguri şi 5 căruţe cu cai,
150 stupi de albine, 151 vite mari cornute, 260 oi, 79 cai, 22
râmători.
Autorii monografiei localităţii Dăneşti (1970, Neculai N.
Maftei şi Constantin Gh. Radu) prezintă următoarea statistică a
animalelor domestice în localitate:

184 188 190 191 192 194


Anul
8 9 0 6 1 8
1.Cabalin
55 158 84 101 89 38
e
3 2 5 5 6 4
2. Bovine
364 237 532 548 640 429
1 1
2 5 6 8
3. Ovine 155 132
260 543 664 851
0 6
4. 2 2 1 1

69
Porcine 22 206 179 189

Ca după colectivizare, localnicii să aibă în proprietate


personală:

Anul 196 196 196 196 196


3 4 5 6 9
Bovin 175 223 177 173 173
e
Ovine 621 631 440 468 474
Porcin 95 163 130 140 163
e
Capre 6 9 7 11 23
Iepuri 9 11 30
de
casă

Şi tot ei fac o frumoasă descriere a locurilor într-o altă carte


a lor: „Dăneşti – etnografie şi folclor”, Bucureşti 1980, oprindu-se
mai întâi asupra dealurilor, a dealurilor cândva puternic
împădurite: „Dealul Râşcanilor” (mărginit la nord de Golia de Sus,
la sud de Dealul Beresei, la apus de pădurea Răşcanilor, iar la est
de şesul Fundăturii), Dealul Şurăneştilor (între zarea Dealului
Şurăneşti la est, vatra satului la sud, şesul Fundăturii la vest şi
Golia de Sus la nord), Dealul Morilor (la răsărit de Hucul Rodului, pe
zarea Dealului Şurăneştilor, acolo unde mult timp au existat morile
de vânt ale numiţilor Buraga, Luiuz, Ciudin), Dealul Beresci (între
vatra satului Dăneşti la est, Dealul Răşcanilor la nord, drumul de pe
zarea Dealului Beresci la vest şi islazul comunal la sud), Dealul
Bouşori ( cu nume împrumutat de la pădurea care are aceeaşi
denumire), Dealul Ghergheleului (mărginit de zona dealului
Ghergheleului, vatra satului, terenul Pe Deal, zarea dealului
Burăneştilor, iar la sud cu fosta proprietate a lui Sion, Dealul
Cioruţei (la sud-est de Dăneşti), Dealul Prisăcii (locul unde Alecu S.
Miclescu avusese prisacă), Dealul Bisericii (unde fusese o biserică
ridicată în secolul al XVIII-lea, reconstruită în 1856 de Ion Racoviţă
şi soţia sa Maria (desfiinţată pe la 1900 pentru că, zice-se, s-ar fi
rărit numărul populaţiei), Dealul Zlătăreşti sau Lotul Invalizilor şi
poate nu toate dealurile enumerate.
Pitoreşti şi multe sunt şi văile din zona Dăneşti: Valea
Fundăturii, Valea Coşărilor, Valea Ciorâţei, Valea fântânii Florii;
pâraiele Fundătura, Huci, Dăneşti, Ciorâţa; iazurile – lui Racoviţă,
lui Miclescu, Costeştilor, lui Roşu, Buragăi, Oruneştilor sau

70
Flondureştilor; şesurile, şipotele, zările, huciurile, livezile, morile,
scoruşii, sălciile, rădăcinile, râchile…
O bogăţie de toponime care fac frumoasă şi interesantă
etnografia locală. Dacă Dăneştii este localitate vestită prin oamenii
şi hărnicia locală, ea este tot atât de cunoscută prin case, obiectele
şi lucrurile din case, culorile ţesăturilor şi împletiturilor, dansuri şi
cântece, basme şi ghicitori, poveşti şi zicători, obiceiurile de Anul
Nou, sărbătorile de Paşti şi de Crăciun, cele de peste an, ale căror
repertorii rămân în eternitate, îmbogăţindu-se pe parcurs.
Cum era gospodăria în satul moldovenesc, locuinţa,
construcţiile anexe, cum se făcea iluminatul, care erau principalele
îndeletniciri – răspunsurile le aflăm de la deneşteni, de la autorii
lucrării citate. Afli amănunte despre agricultură şi practicarea ei,
despre viticultură, grădinărit şi pomicultură, apicultură şi morărit,
despre îndeletniciri ca lemnăritul şi dogăritul, meşterii de coveţi,
troace, căuşe şi linguri, despre gastronomie, dar şi cum se realizau
covoarele, iile, pânza de cânepă şi in, îndoită cu lâna de la oile din
săivane, cum funcţiona războiul de ţesut, vârtelniţa, răşchitorul,
cum era manipulată suveica, torcătorul, urzitoarea, raghila pentru
cânepă, pieptenii pentru lână sau cânepă, letca, cum se împleteau
colţunii, cum se făceau şi din ce oghelele pentru opinci, cum se
confecţionau cele din urmă, dar şi costumul bărbătesc şi cel
femeiesc, brâul, traista, căciulile, cojocul dar şi scaunul pe care se
odihneau sau lucrau, masa unde se serveau bucatele, cea pe care
se puneau turtele, fuiorul şi cana sau paharul pentru luat aghiazmă
în aşteptarea preotului la Sărbătoarea cea Mare, cum se întâmplau
naşterile, dar şi înmormântările, pomenirile, eternizarea celor
plecaţi…
„Până în secolul trecut… satul era împrejmuit cu gard de
nuiele, prevăzut cu porţi de intrare numite „Poarta ţărnii”, care
erau păzite de jitari, cu funcţia „de a opri intrarea în sat, de a
întâmpina şi de a legitima străinii, de a nu permite ieşirea vitelor
pe semănături”, funcţie care era remunerată în natură, afli din
cartea citată ceea ce era satul, cum erau gardurile, cum se
împleteau ele din nuiele, cum se deosebeau porţile de restul
lucrării…
Referitor la locuinţe, afli cum erau construite bordeile săpate
în coasta dealurilor, bordeiul cu tindă, semibordeiul, casa cu o
cameră, cea cu o cameră şi o tindă, cu două camere…
Bordeiul săpat în coasta dealului „avea la intrare un gârlici
cu acoperişul sprijinindu-se de o grindă ieşită mult în afară. În
interior se aflau cuptorul cu vatră şi horn, un pat, laiţa şi „culmea”
pentru aşezat hainele.”Ce era râşniţa şi cum se măcinau cerealele
şi se obţinea făina, devine clar, doar dacă citeşti ce era… morăritul.

71
„Pe patru ţăruşi de lemn sau pe vatra de chirpici, de obicei în tinda
casei, sunt aşezate două pietre rotunde; cea de desubt este fixată
printr-un cui numit învârtici. Piatra de deasupra se învârteşte cu
ajutorul unui lemn fixat în partea de sus într-o chingă stabilită,
numită hădărag. Prin celălalt capăt al hădăragului se introduce o
bucată de lemn tare sau de metal. Ambele pietre sunt înconjurate
de o tablă sau o coajă de copac (tei), numită veşcă. Ea permite ca
făina să curgă printr-un orificiu.
Pentru a obţine calităţi diferite de făină, mai fină ori mai
maşcată, partea de deasupra se mânuieşte cu ajutorul unei pene
de lemn.”
Cum erau morile de vânt de pe Dealul Şurăneştilor, al
Beresei, ori la Dealul „Între vii”, dar şi în întreg judeţul Vaslui,
bogat în astfel de „fabrici”, afli nu de la morarii care s-au „dus” ci
din carte, de la Neculai M. Maftei şi C. Radu: „Moara de vânt
măcina pe principiul râşniţei. Postamentul ei era străbătut de un
stâlp (axul morii) numit babalâc, în jurul căruia se putea roti corpul
morii cu ajutorul unei pârghii exterioară denumită proţap. Aripile
morii, de obicei 4 sau 6, erau fixate de capătul din afară al
grindoiului. Capetele aripilor numite obloane, erau demontabile şi
se scoteau când vântul era prea puternic. Aripile învârteau
grindeiul, pe care era fixată roata cu măsele. Aceasta angrena
prisnelul, ce continua cu fusul din fier, alcătuit din două părţi şi
care străbătea cele două pietre, prinzâdu-se într-un lagăr. Fusul
punea în mişcare piatra de sus, învârtind-o cu ajutorul unui
manşon de fier numit pârpâriţă – fixat în gaura pietrei.
Boabele erau turnate într-un coş, de unde se scurgeau într-o
cutie mobilă, de unde erau dirijate către pietre. Ca şi la râşniţă, se
puteau obţine diferite calităţi de făină, prin schimbarea distanţei
dintre cele două pietre, cu ajutorul unui ridicător sau al penelor de
lemn. Prin intermediul proţapului, moara se putea orienta în
direcţia vântului.”

În cartea sa „Surete şi Izvoade” vol. VIII, 1914, prof. Gh.


Ghibănescu redă „Cartea lui Dumitraşco Racoviţă hatman şi
pârcălab al Sucevei către Moşuleţ să fie volnic de a-şi lua de a
zecea din Dăneşti ot Vaslui”, cu însemnarea: „D. Racoviţă se
găseşte hatman şi pârcălab Sucevei în a doua domnie a fratelui
său M. Racoviţă Vodă, deci şi cartea aceasta e din anii 7216 –
7217.
Din pachetul de acte ale Dăneştilor – de la Vaslui, reiese „că
jumătate de sat a fost dăruit mânăstirii Golia de Ana logofeteasa,
soţia logofătului Golăe, iar jumătate a rămas răzeşilor urmaşi din
Costin Golăe spătarul, după care se trag Flondureştii, Perşa,

72
Ardăreştii şi Moşuliteştii din Dăneşti”.
„Legenda înfiinţării satului Dăneşti
spune că un plăieş pe nume Dan,
distingându-se în luptele purtate cu
tătarii care prădau ţara, a fost
răsplătit de Ştefan cel Mare prin
dăruirea unui teritoriu cuprins între
zarea dealurilor Bouşorilor, Beresei,
Răşcanilor, Fundăturii, Şurăneştilor şi
Ghergheleului. Aşezându-se aici şi
întemeind un sat nou, acesta a primit
numele de Dăneşti”, scriu N. N.
Maftei şi C. Gh. Radu în „Dăneşti”,
lucrare monografică a localităţii.
Din documentele deţinute,
autorii fac trimitere la actul datat 11
februarie 1400 când Alexandru cel
Bun dăruia lui Dan Vameşul „un loc
de 6 sate într-un hotar”, ca răsplată
pentru slujbele sale. Cele 6 locuri de
sate sunt următoarele, spun autorii:
Surineşti, Mânjeşti, Todereşti,
Şerboteşti, Lăţcani şi Iacobeşti.
Actul de mai sus este scris pe
pergament în limba slavonă şi tătărască, 24 rânduri, s-a păstrat în
Dăneşti la bătrânii satului din generaţie în generaţie, iar în a doua
jumătate a secolului trecut era depozitat la primărie împreună cu
harta satului scrisă pe piele de viţel. Urmărindu-i istoricul, aflăm că
în anul 1892 primăria a fost devastată de fraţii Constantin şi
Neculai Ungureanu care au sustras uricul, harta satului şi
ştampilele primăriei, ştampilele au fost găsite în budăiul de pe
izlaz, iar uricul a ajuns la Aglaia Stroiescu, proprietara moşiei
Ghergheleu care l-a cedat Bibliotecii Naţionale din Paris, iar despre
hartă nu s-a mai aflat nimic.
Documentul a fost publicat după fotocopiere de Gh.
Ghibănescu în 1914 (Surete… vol. VIII, p. 84-86) şi Mihai
Costăchescu în 1931 („Documente moldoveneşti înainte de Ştefan
cel Mare”, p. 31-33).
Pentru că deşi numeroşi cercetători consideră actul de la 11
februarie 1400 ca fiind autentic, există şi unii care îl pun sub
semnul întrebării, autorii monografiei reproduc în întregime actul,
analizează satele menţionate în el, colectează şi reproduc păreri
care lărgesc numărul satelor dăruite lui Dan Vameşul, adăugând şi
localităţile Popeştii, Fereştii şi Dracseni. Aduc în sprijinul afirmaţiei

73
că Dan a stăpânit satele înscrise în document şi spusele lui Iorgu
Iordan care afirmă că „un Dan Vameşul stăpânea în 1409 şase sate
la Vaslui”, amintind printre acestea şi satul Dăneşti, şi lăsându-ne
să înţelegem că „cert este că Dan Vameşul a stăpânit efectiv satul
Iacobeşti pe amplasamentul căruia se află acum satul Dăneşti şi că
urmaşii lui au procedat la vânzarea unor părţi din moşie”.
Dovadă stă faptul că la 16 martie 1528 fraţii Ivanco şi Ion
din Lăţcani cumpără de la Anuşca fiica lui Dan Vameşul o bucată
de pământ la nord de satul lor, restul pământului rămânând în
stăpânirea ei – şi care nu putea fi, spun monografii, decât teritoriul
satului Iacobeşti.
Referitor la satele pomenite în actul de la 11 februarie 1400
Gh. Ghibănescu afirmă că denumirea lor la plural presupune o
succesiune de generaţii ca proprietari şi dacă „ne suim cu
povestea satelor de aici cu 50 de ani cel puţin înainte de 1400”,
vechimea lor e certă, concluzie la care ajunge şi M. Costăchescu
care e de părere că „satele din acest uric sunt cel puţin tot atât de
vechi ca şi descălecarea”. De aici şi derivarea de la denumirea
iniţială – Şuri, Mânjea, Toader, Şerbotă, Laţcu şi Iacob în pluralul
lor: Şurăneşti, Mânjeşti, Todereşti, Şerboteşti, Lăţcani şi Iacobeşti.
Însuşi M. Costăchescu în „Documente moldoveneşti înainte
de Ştefan cel Mare”, p.34-36 – spune că satul Dăneşti îşi are
numele de la Dan Vameşul, boier de Divan, sat care este lângă
satele arătate în uricul amintit. Şurăneşti are numele de la
slavonescul cumnat. Mânjeştii e în comuna Şurăneşti şi şi-a
schimbat numele în Ghergheleu, după ce în 1630 avusese numele
de Mânjeşti şi şi-l avea de la un Mânjea; Todireşti, în hotar cu
Şurăneştii, dispăruse şi avusese numele de la un vechi Toader;
Şerboteştii este satul din aproprierea Şurăneştilor şi aparţinea de
comuna Codăeşti, îşi avea numele de la un Şerbota (Şerb + ota).
Satele Lăţcanii şi Iacobeşti erau dispărute.
Satul Fereşti, în apropiere de Şerboteşti, Dăneşti, Şurineşti,
îşi avea numele de la Feer, Feier sau feir, în numele satului
amestecându-se şi etimologie populară care a dat termenul de
Feereşti.
Un alt punct de hotar „Râpa lui Dracsin” a dat numele
satului Drăcşani, de lângă Şurăneşti. Satul lui Stan Preuţescul s-ar
putea să fie satul Popeşti din comuna Micleşti, aşezat pe pârâul
Vaslui. Numele de Popeşti ar veni de la pământul lui Stan, care era
preot, popă.
Un alt sat Brebu, pe Idrici, la Fălciu, devenit silişte, îşi avea
numele de la Ştefan Brebu, amintit în Uricul de la 18 mai 1443
(6951), rămas sălişte în trupul moşiei Roşieşti.

74
Cercetările arheologice şi de arhivă întreprinse duc la
concluzia că „cele mai vechi urme de locuire aici datează din
paleoliticul superior.
Numeroasele obiecte mezolitice, dar mai ales din neolitic,
epoca bronzului, a fierului, a migraţiilor, feudalismului timpuriu etc.
„atestă o locuire continuă şi intensă a zonelor de sud, vest şi
centru ale satului Dăneşti”, spun aceeaşi autori în „Cuvânt înainte”
la o altă lucrare a lor „Fii ai comunei Dăneşti”, 1981.
În ce priveşte ştiinţa de carte la Dăneşti, este scoasă în
evidenţă îndeplinirea poruncii domnitorului Constantin Mavrocordat
din anii
1741 – 1743 ca toţi preoţii aşezaţi la sate să dea învăţătură copiilor
şi să-i deprindă a scrie româneşte, dispoziţie care „găseşte în
Dăneşti o formă de învăţătură organizată de obştea satului”.
În momentul elaborării Regulamentului Organic care
prevedea înfiinţarea de şcoli în mediul sătesc, „în Dăneşti exista o
şcoală care funcţiona pe lângă biserică, sub îndrumarea preoţilor şi
dascălilor”, Andrei Kogălniceanu care în 1851 era priveghetor de
ocol „învăţase scrierea şi citirea înainte de apariţia
Regulamentului”…
Istoricul bisericii Dăneşti se pierde în vechimea timpului. Din
Anuarul (1938) Episcopiei Huşului reţinem:
1.Într-un inventar din 1903 învăţătorul Mărdărescu zicea că
biserica s-a înfiinţat (s-a zidit) la 1674, cu hramul „Sf.ierarh
Nicolae”, de răzeşi, din vălătuci şi bârne.
2. La rezidire s-a găsit numai piatra fundamentală pe care
este scris că „s-au pus această temelie la anul 1834 al acestei
sfinte biserici de obştea satului Dăneşti.” Nu se ştie ce o fi la
piciorul sfintei mese din altar că acolo nu s-a umblat, poate să fie
vreun document, dar nu mai este posibil a se umbla acolo. La
săpatul temeliei s-a observat că ar mai fi fost vreo două rânduri de
temelie de unde se bănuieşte că a fost rezidită de încă două ori şi
acum era a treia oară. Acum s-a rezidit la anii 1933-1935 tot de
obştea satului Dăneşti, contribuind în mai mare măsură cu bani:
Petre Cozma – 32 mii lei şi cu muncă, Ioan V. Radu dintre locuitori;
iar dintre proprietari: fraţii Sion – Iza, Radu şi Alexandru şi C.
Rotaru.1
Biserica a costat peste 500.000 lei care s-au strâns astfel:
10 mii lei de la Minister, 15.000 lei de la prefectură, 27.000 lei de
la primărie şi de la enoriaşi – 260.000 lei, restul lucru în natură şi
materiale. Parohienii au mai dăruit 12.000 lei pentru poduri, 6000
lei pentru fântâni…
1
Vezi şi Dorinel Ichim, „Biserici de lemn din Eparhia Huşilor, 2001,
„Dăneşti, 1735, p.245.
75
Intelectuali ridicaţi din parohie: 38 învăţători, preoţi Buraga
Const., Ciudin Nicolae, Radu Ioan, Pieptu N. Petru, judecător
Alexandru Sion, maior C. Stamate, căpitan Calinovici Ion şi
sublocot. Constantin Ardare. Avocaţi Radu Sion şi Petru Ciureanu,
34 funcţionari şi 17 subofiţeri.”
Anuarul general al instrucţiunii publice 1864 – 1865, pagina
60, arată că în 1865 existau în judeţul Vaslui 20 de şcoli săteşti din
care două înfiinţate în 1859 şi 18 în 1865. Dintre ultimele făceau
parte şcolile din Codăeşti, Valea Rea, Zăpodeni, Dobrovăţ ş.a.
„După un an de la promulgarea legii instrucţiunii publice, în anul
1865, ia fiinţă şi în Dăneşti prima şcoală primară de stat cu 12 elevi
în clasa I-a”.
În ce priveşte biserica, „cert este că în anul 1674 obştea
satului ridica o biserică din vălătuci şi bârne cu hramul „Sfântul
Ierarh Nicolae”, în locul unde se găseşte şi acum biserica din
Dăneşti”.
…„În anul 1834 vechea biserică este dărâmată şi pe aceeaşi
fundaţie se înalţă o nouă biserică” de către obştea satului Dăneşti.
În anul 1933 începe construcţia bisericii actuale, pe locul vechii
biserici. Construcţia a durat până în anul 1935 şi a fost sfinţită la
21 noiembrie 1935 de P. S. Nifon Criveanu, episcop al Huşilor, cu
un sobor de 21 preoţi.
Dăneştii, proprietate răzăşească, la 1803 făcea parte din
ocolul Mijlocului, a ţinutului Vaslui; la 20 mai 1820 răzeşii din
Dăneşti numărau 81 suflete din care 11 bejenari, daţi în bir, 20
slugi boiereşti – 2 ai stolnicului C. Caţichi, 2 ai serdarului C. Caţichi,
4 ai serdarului Sava Cornea, 3 ai căminarului Iord. Cazimir etc.; în
septembrie 1830, Dăneştii cu 162 liude aparţin şi mânăstrei Golia,
nu numai răzeşilor.
Din Cartea de judecată a lui Mihai Vodă Racoviţă din 3
octombrie 1725, în pâra dintre Neofit, egumenul Goliei, şi răzeşii
din Dăneşti rezultă că la 14 mai 1601, într-un alt litigiu pentru
Dăneşti şi Fauri (Vaslui) „…şi a mai arătat călugării un zapis de
mărturie de la Irimia Băsanul Uricariul din vleat 7110 mai 14 singur
pre sine scriindu şi mărturisindu cu acel zapis al lui precum au luat
80 taleri de la giupâneasa Golăiaş pentru doao sălişte ce să
numesc Dăneşti şi Fauri de la ţinutul Vaslui la care le-au fost la
dânşii zălog (Surete…, vol. XX,p. 110).

Dăneşti-Goliei, sat din comuna Dăneşti, spre sud de


satul Dăneşti-Răzeşi. Se afla situat pe coasta Dealului-Goliei, spre
nord-vest de satul Ciorâţa. Şi-a luat numele de Dăneşti-Goliei
pentru că 2 bătrâni răzeşi, neavând succesori, l-au dat danie
mânăstirei Golia din Iaşi.

76
Această parte de sat la 1900 era proprietatea lui A.S.
Miclescu, iar partea din susul satului, Dăneşti-Răzeşi, numită
Fundătura, e proprietatea lui Gh. Racoviţă. Mai târziu, când Ana
Golia dăruia Mânăstirii Golia din Iaşi jumătatea de Jos a satului
Dăneşti, localitatea se va numi mult timp Dăneşti-Golia sau simplu
– Golia, chiar şi în documentele administrative. Satul Dăneşti se va
reîntregi şi reveni la numele său dinainte după secularizarea
averilor mânăstireşti după 1863 – spun autorii volumului „Fii ai
comunei Dăneşti, cu o prefaţă scrisă cu aprecieri de acad. Emil
Condurache.
Documentele de arhivă studiate de Gh. Ghibănescu arată că
răzeşii de la Dăneşti sunt urmaşii direcţi ai logofătului cel mare al
Moldovei – Ioan Golae sau Golia, din timpul lui Ioan Vodă cel
Cumplit.
Ioan Golae şi soţia lui Ana Golaeasa sunt cei care au zidit
întâiaşi dată mânăstirea Golia din Iaşi, mult mai înainte de a fi
înălţată din zid de Vasile Lupu, înconjurată cu zid de Constantin
Duca Vodă la 1668.
Ioan Golae era logofăt în anii 7081-7085, ceea ce înseamnă
1573-1577, când biserica ridicată de el era situată la marginea (na
strani) târgului Iaşi, pentru că atunci miezul Iaşilor era lângă curtea
domnească, care constituie şi sâmburele vechiului Iaşi.
Logofătul Ioan Golia, spune Ghibănescu, avea ca frate pe
Eremia Golia Cernăuţeanu, cel care a trădat pe domul său – Ioan
Vodă – la Cahul, fapt cu consecinţe asupra familiei Golia. Dacă
pentru moment Petru Şchiopul l-a mai păstrat în vază pe logofătul
Ioan Golia , pentru că îl ajutase în politica de răsturnare a lui Ion
Vodă, în ochii domnilor de mai apoi trădarea de la Cahul a fost
socotită ca o mare necredinţă a Golăeştilor, fapt care a adus
decăderea acestora, întâlniţi ca pârcălabi pe la Neamţ în anii 1579-
1591, ca în secolul al XVII-lea să li se şteargă urma din rolul de
mâna întâi pe care îl avuseseră în Moldova.
Despre înaintaşii lui Ioan Golia, logofăt, nu se prea ştie, dar
ei s-au ridicat în cinste în timpul lui Ion Vodă cel Cumplit, în timpul
lui Lăpuşneanu. „Răzeşi din satul Dăneşti, care are urice de prin
veacul al XVI-lea, soarta i-a ajutat să-şi lege viaţa lor de persoana
marelui Voievod, ca mai apoi să se întoarcă la răzeşi, în satul lor de
baştină”- spune Gh. Ghibănescu.
Ion Golăe logofătul a murit către sfârşitul secolului al XVI-
lea, dar jupâneasa lui, Ana Golăeasa, a trăit încă mulţi ani, încât la
30 martie 1606 închină biserica Golia – făcută de Ion Golia –
mânăstirii Vatopedului din Atos – Ion Golia ai cărui părinţi se
numeau Lazăr Golia şi Elena Golăeasa, cei care au avut ca feciori

77
pe Mihail (din altă căsătorie), pe Maria, Solomisa, Lazăr, Grigore şi
Dumitru (căsătorit cu Christina şi – cu fiul său Ştefan).
Lazăr Golia (tatăl) probabil a trăit în timpul lui Ştefan cel
Mare, iar Ioan Golia, boier mare, între 1530-1590, iar urmaşii sunt
întâlniţi cu ranguri mai mici în istoria timpului, mai apoi.
Aşa, la 1620, la 15 mai, urmaşii Golăeştilor din Dăneşti
purtau judecată cu călugării de la Vatopedo pentru jumătate sat
din Dăneşti, proces pe care călugării îl câştigă pentru că fac
dovada că Ana Golăeasa le-a dat, o dată cu închinarea mânăstirii,
şi dreptul de a dijmui jumătate din satul Dăneşti.
La 1620 urmaşi ai Golăeştilor îi enumeră Ghibănescu (vezi
ziarul „Evenimentul” din 23 iunie 1901) pe Ionaşco paharnicul,
feciorul Andreicăi Golia, Costin Spătărelul şi soră-sa Maria, fii ai lui
Nicoară Golăe.
În 1817, când serdarul Neculai Dumitru din Huşi cerea de la
domnie alegerea părţii sale de moşie din Dăneşti, spiţa familiei era
destul de lungă: „Dumnealui Neculai Dimitriu din partea soţiei sale
Marghioala, fiica sulgeresii Catrinei,, nepoata Ilucăi, strănepoata lui
Ştefan Moşuleţ, ce a fost ficior Grozavei Moşuletoaiei, fata lui
Ionaşcu Perşu, nepoata lui Costin Spătărelul.”
În mintea răzeşilor – spune Ghibănescu - era vie amintirea
lui Costin Spătărelul, talpa spiţei, dar se uita din ce neam era acel
Costin Spătărelul, se uitase că în satul Dăneşti, vechii proprietari
fuseseră Golăeştii, pentru că acum urmaşii lui Costin Spătărelul
aveau altfel de nume: Ionaşcu Perşa, Mihail, Vasile şi Grozava lui
Toader Flondor.
Numele de Golia şi pământul de la Dăneşti arătau cum a
curs proprietatea, legătura de comunitate socială între răzeşi care
îşi găseau în acele timpuri legătura de neam, strămoşii, în bătrânii
satului.
Era amintită spiţa răzeşilor care în 1901 numărau cel puţin 8
generaţii, deşi acum în sat se întâlneau nume precum: Moşuleţ,
Ardare, Flondor, Cogălniceanu, Loiz, Gorie, Gologanu, Perşa,
Ciuruian, nume rupte din ceea ce a fost familia şi pământul lui
Golia.
Ridicaţi din rândurile celor de jos, prin meritele lor
personale, ori ca urmare a unor împrejurări politice, oamenii
aceştia au făcut istoria Moldovei. Ei s-au menţinut cât au putut în
rânduirile dintâi, după care se retrăgeau la sate, făcându-se una cu
ţăranii locului. Adesea soarta unor asemenea oameni era legată
de a domnului lor.
Ioan Vodă cel Cumplit a ridicat un Ion Golia ori pe vornicul
Dumbravă, pentru a străluci cu ei în scurta sa domnie şi s-au
îngropat împreună în veşnicia timpului.

78
Dăneşti-Răzeşi, era situat în partea de nord a comunei
Dăneşti şi forma un trup cu satul Dăneşti-Goliei. Era situat pe limba
Dealului-Dăneştilor şi pe coastele dealurilor, la estul Bisericii, la
vest al Brehnacei. E udat de 2 pâraie: cel din partea vestică se
numeşte Pârâul Fundăturei şi cel din partea estică Pârâul-din-Huci.
Suprafaţa de 1430 hectare – din care 42 hectare pădure şi
673 hectare loc de cultură, fânaţ şi imaş sunt ale proprietăţii iar
715 hectare ale locuitorilor – răzeşi. Locuitorii mai au 8 hectare
pădure şi 20 hectare cu vie.
Satul are o populaţie de 180 familii cu 886 suflete, din care
20 evrei şi 3 ţigani. Aici se află o şcoală înfiinţată la 1866,
frecventată în 1900 de 34 elevi, o biserică, deservită de un preot şi
3 cântăreţi, zidită cam pe la anul 1826, 4 cârciumi.
Locuitorii posedă 30 pluguri şi 60 care cu boi, 2 pluguri şi 2
căruţe cu cai, 150 stupi, 186 vite mari cornute, 73 cai, 260 oi şi 20
râmători.

Ciorâţa, sat cu apartenenţă administrativă la comuna


Dăneşti, în partea de sud-est a ei, în valea dintre dealurile Ulmul la
est şi Ciorâţa la vest.
Are o suprafaţă de 429 hectare din care 28 hectare pădure,
o populaţie, după dicţionar, de 23 familii sau 74 suflete.
În sat este o biserică făcută de Gh. Racoviţă, fost proprietar
al moşiei la anul 1872; un iaz.
„În Ciorâţa, spun N.N. Maftei şi C. Gh. Radu, autorii
monografiei, exista biserică în anul 1820. Ea era deservită de
preotul Timofte şi de fiul său Ion ca dascăl.
…Ultima biserică din Ciorâţa a fost construită în anul 1856.
În sinodicul Bisericii se arată că ea a fost ridicată de Ioan Racoviţă
şi soţia sa Maria, cu hramul „Sfântul Ion Botezătorul”. Primul preot
deservent a fost preotul Brânză, urmat de preoţii Gh. Frumuşeanu,
Gh. Enăchescu şi din anul 1882 de Gh. Kogălniceanu. În jurul anului
1900 biserica a fost desfiinţată. Catapeteasma a fost donată
bisericii din Deleni-Vaslui, iar cărţile, veşmintele şi celelalte obiecte
aduse la biserica din Dăneşti. Biserica a fost demolată în anul
1933, o parte din materiale fiind întrebuinţate la construcţia noii
biserici din Dăneşti”.
Preotul Gh. Cogălniceanu care îi face inventarul la 14 iunie
1894, notând ca observaţie că, „ biserica din Cotuna Ceorâţa este
pusă în reparaţie din cauză că zidul este crăpat în două, cu aprobarea
preasfinţitului Episcop de Huşi, scrie despre lăcaşul cu hramul „Sf.Ion
Botezătorul”: „Una biserică de cărămidă în stare rea, acoperită cu şindrilă,
fondată la anul 1865, de către proprietarul moşiei Ceorâţa, Ion Racoviţă,
cu clopotniţă de lemn, deosebită de ea şi cu una turlă.
79
Biserica are ca proprietate 34 prăjini pământ împrejurul ei,
înconjurată cu un şanţ vechiu; biserica nu are pământ dat după legea
rurală, nici danie, asemenea nu are nici case în ograda bisericii sau în sat
la stradă.”
Cărţi: Evanghelie (veche), Liturghier (vechi), Minei (1862), Octoih,
Ceaslov (1846), Triod, Apostol (1851), Psaltire, Moliftelnic, Panachide,
Penticostar.
La 1875, Ciorâţa cu Dăneştii Mânăstirii pentru 44 familii
avea slujitori bisericeşti pe ieromonahul Ion Sava şi cântăreţi pe
Timofti Bulbuc (Elanul nr.34/2004); în anul 1878 avea acelaşi
cântăreţ dar „era căutată de preotul din Dăneşti, fiind mai
aproape, dar este necesitate de preot.” În anul 1879 la Ciorâţa, la
34 familii, preot era Gh. Enăchescu (hirotonit diacon la 30 iunie
1878 şi preot la 5 iulie 1878) cântăreţ V.Ardarie (decretat la 5 iulie
1863) şi Timofte Bulbuc (decretat la 15 octombrie 1863), Elanul
nr.38/2005.
Prin sat curge pârâul Ciorâţa care izvorăşte din partea de
nord a satului şi se varsă în iazul numit al Ciorâţei.
Locuitorii aveau 3 pluguri, 6 care cu boi şi 6 căruţe cu cai, 51
vite mari cornute, 85 cai şi 2 râmători.
Notând pe Dan Vameşul, dregător domnesc, nu ca
întemeietor al satului Dăneşti, pentru că satul ca aşezare exista de
mult, ci ca pe cel de la care provine denumirea localităţii, autorii
monografiei citate, îl consideră, pe bună dreptate, într-o altă carte
a lor drept unul din „Fiii comunei Dăneşti”.

Satul Glodeni, situat „la obârşia pârâului Telejna, între


Murgeşti (Bereasa) şi Râşcani, este dat prin miluirea aceluiaşi
Ştefan cel Mare, cu întărire domnească, lui Petre Glodean la 5
octombrie 1461, alt fiu al satului Dăneşti, sat pe care la 13 mai
1484 îl vinde lui Oană Tihul. Satul a dispărut şi locuitorii lui s-au
mutat în Bereasa, dar i se păstrează numele de ţarină iar
stăpânitorul Glodenilor a rămas înscris în cartea „Fii ai comunei
Dăneşti”, 1981, de N. N. Maftei şi C. Gh. Radu.
Între Bereasa şi Răşcani este aşezarea Glodeni, amintită în
anul 1462 într-un uric de la Ştefan cel Mare, prin care domnul
confirma stăpânirea lui Petre Glodeanu peste satul care-i era
baştină: „Glodenii pe Telejna „din sus de Murgu”, sat pe care în
1484, deci după 22 de ani, îl vând cu 120 zloţi tătărăşti lui Oană
Tihul. În secolul al XVIII-lea, un anume Frangelea descendent al
familiei Băntăş, avea să-l dăruiască Mânăstirii Păpăuţii, după care
localitatea decade, iar la începutul secolului al XIX-lea chiar
desfiinţată.
Străvechi este şi Răşcanii, pomenit la anul 1500, când
Ştefan cel Mare întăreşte dreptul de stăpânire a Răşcăneştilor în

80
Răşcani dar şi vânzarea pământului din sat, din Răşcanii de Sus,
către cei cinci veri: Oană, Răşcanu, surorile lui Sora, Nasta, Corna,
vărul lor Duma.
Satul Tătăreni este menţionat documentar tot în secolul al
XV-lea, la 12 ianuarie 1487, Ştefan cel Mare confirmă că fraţii Ioan,
Andrieş, Gavril şi Petru au cumpărat cu 40 de zloţi tătăreşti de la
Marina, Titiana şi Muşa, fetele lui Feifer, „Tătărăşti, mai sus de
Fereşti, pe acelaşi pârâu.”
„Aşezată pe coastele domoale a trei dealuri, cândva
puternic împădurite, comuna, cu satele sale încărcate de istorie”,
cu peste 4500 de locuitori „harnici, buni gospodari şi crescători de
animale, pricepuţi pomicultori şi viticultori” are „opt localuri de
şcoală în care învaţă peste 700 de elevi”, este „în întregime
electrificată şi radioficată”; dispune de o casă memorială în satul
Emil Racoviţă, cu acelaşi nume, un muzeu cu profil arheologic, o
bibliotecă care numai la centru dispune de 1600 volume, un
dispensar medical, cu casă de naştere, dispensar veterinar, oficiu
telefonic, agenţie CEC, brutărie, o conductă magistrală cu apă
potabilă, magazine ale cooperaţiei de consum, case mari, cu
mobilă şi aparatură electrocasnică pe măsură dar şi o cooperativă
agricolă de producţie care adusese mutaţii evidente în economia
locală şi în spiritualitatea oamenilor.
Vorbind despre oamenii care au intrat în memoria localităţii,
dar şi a ţării, autorii lucrării „Fii ai comunei Dăneşti” amintesc în
primul rând pe cei care în secolul al XVIII-lea s-au alăturat efortului
general de răspândire a scrisului şi limbii române în biserici, şcoală
şi în viaţa publică.
Golia Nicoară, intrat în posesia Dăneştilor către a doua
jumătate a secolului al XVI-lea, vinde lui Ioan Golia şi soţiei sale
cneaghina Ana Golia, jumătatea de sud a satului, dar şi le opreşte
pe cele din nordul satului „mai puţin productive şi acoperite cu
codri”. Urmaşii lui Nicoară răscumpără de la logofeteasa Ana
Golăiasa, soţia lui Ion Golia, partea vândută.
„Frustrând dreptul legitim al dăneştenilor asupra acestei
jumătăţi de sat ca efect al răscumpărării, Ana Golia, după moartea
soţului său, dăruieşte terenul mănăstirii Golia din Iaşi”, iar de aici
conflictele pentru pământul respectiv intră în istorie…
Plecând de la Dan Vameşul, din secolul la XV-lea, cartea cu
„Fii ai comunei Dăneşti” este încărcată de nume care de care mai
ilustre: Evloghie Dascălul, Gheorghe Evloghie şi Pricopie Ardarievici
Golăescu, răspânditori ai scrisului şi limbii
române în biserică, şcoală şi în viaţa publică,
traducători importanţi din limba slavonă în
limba românească; dregători domneşti ca

81
Andrei Bândoc, Andrei Kogălniceanu, Constantin Gr. Moşuleţ,
fruntaşi ai satului ca Nicoară Golia, Costin Spătărelu, Toader Perşe,
Neculai C. Moşuleţ; Gh. Căpăţână, Petrea Cozma, Constantin
Ciobotaru şi mulţi alţii implicaţi în ceea ce a fost răscoala de la
1907; mari personalităţi ştiinţifice ca medicul
Grigore T. Popa, acad. Emil Condurachi, prof.
dr. ing. Alexandru C. Moşuleţ, prof. Emil
Racoviţă, întemeietorul biospeologiei, mai
actualii Neculai N. Trifan şi Anton C. Ciureanu,
doctori în ştiinţe medicale, Adrian D. Creţu,
Diana Leuştean-Lefter, Neculai N. Maftei,
învăţătorul-cercetător Gh. Buraga, folcloristul
şi etnograful Constantin Gh. Radu, biograful
Ionel N. Maftei, remarcat mai ales prin cele
zece volume de „Personalităţi ieşene”, şi lista
continuă. Nu fără a pierde încă două nume
semnificative, zicem noi – pe cel al lui
Kalinovici Grigore (1840 - 1910), născut în Anton C. Ciureanu
Polonia, participant la revoluţia democraţiei
din anii 1863 – 1864, emigrat în România (1864), stabilit la
Dăneşti, unde s-a şi căsătorit şi a făcut agricultură ca orice localnic.
Iubit de consăteni pentru cunoştinţele, priceperea şi
ataşamentul său faţă de România şi consăteni, familiei lui din
Polonia i-au parvenit veşti de la un alt fiu al Dăneştilor – Mitican.
Absolvent al Liceului „Mihail Kogălniceanu” din Vaslui (1942-
1950)
cu titlul de inginer obţinut după absolvirea Facultăţii de
electrotehnică din Iaşi (1954), Ion Mitican a lucrat la Întreprinderea
de reţele electrice Vaslui, contribuind la introducerea luminii
electrice în numeroase sate ale judeţului Vaslui, iar pe cele de la
Dăneşti realizându-le după un proiect propriu.

ION MITICAN a lucrat mulţi ani ca specialist în domeniu la


CFR Bucureşti, dar mai ales la Iaşi, are merite importante în
profesie, unele premiere naţionale, cu multe lucrări de specialitate
publicate, dar eu i le reţin pe acelea care pentru cetatea de cultură
– Iaşul este literatura de evocare a localităţii: „Cu Mihai Eminescu
şi Ion Creangă prin Târgul Ieşilor” – 1990; „Prin Iaşi cu
Ion Mitican
Veronica Micle” – 1996; „Iaşi, Gara
amintirilor” – 2000; „Palatul Marilor Uniri,
Complexul Muzeal Moldova – Muzeul
Unirii” – 2000; „Romantica poveste a
Palatului Roznovanu” – 2002; „Strada

82
Lăpuşneanu de altădată” – 2002; „Din Târgu Cucului în Piaţa Unirii”
– 2003; „Vechi locuri şi zidiri ieşene” – 2004; „Uliţa Mare” – 2004;
„Ne întâlnim cu Veronica Micle” – 2005; „Musafir prin Copou cu
gândul la Podul Verde” – 2006. La care se adaugă alte lucrări în
colaborare: cu Constantin Ostap – „În Iaşii mână-n mână” vol. II şi
III, 1997 şi 1999; „Iaşul între adevăr şi legendă”, 2000; „Primăria
Municipiului Iaşi, pagini de istorie, evocări şi legende”, 2001; cu
Alexandru Dobrescu, Ion Lupu, Gabriel Mărgineanu – „Bun venit în
Moldova cu trenul”, 2000; cu Olga Rusu, Dan Jumară, Ştefan
Oprea, Constantin Ostap. Liviu Papuc „Caragiale în Iaşii Junimii”,
2002.
Dar iată-l pe Ion Mitican, prietenul meu, la vârsta maturităţii
depline, descris în foto şi vorbe, de un alt prieten Constantin Ostap,
într-un articol din „Ziarul de Iaşi” la 6 octombrie 2008, sub titlul
„Portretul prietenului meu”, că aşa se numesc între ei oamenii care
dau opere în colaborare spre aduceri aminte:
Desfid pe oricine, inclusiv pe magistrul-fotograf profesorul Ioan
Matei Agapi, să prezinte un portret-fotografie mai reuşit decât cel din
imaginea alăturată. L-am surprins zilele trecute pe prietenul meu,
scriitorul Ion Mitican, în sala „PERIODICE" a Bibliotecii „Mihai Eminescu",
studiind acolo presa locală a vremurilor trecute, pentru ca, nu peste mult
timp, să ne dăruiască un alt volum despre Iaşul pe care îl iubeşte cu
pasiune...
Ne cunoaştem de peste 50 de ani. Prin anii 1954-1955, tânărul
inginer Ion Mitican se străduia să-şi electrifice satul natal, Dăneşti din
ţinutul Vasluiului. Deţineam pe atunci o oarecare funcţie în cadrul Sfatului
Popular Regional Iaşi, având misiunea începutului electrificării rurale a
judeţelor Iaşi şi Vaslui. Se pare că 1-am ajutat să procure micul grup
electrogen (35 C.P.!), iar el se dădea de ceasul morţii să asigure, pe plan
local, stâlpii de lemn necesari viitoarei reţele electrice. Timpuri eroice...
Dar abia mai târziu aveam să-l cunosc pe viitorul scriitor, care a
debutat în anul 1983 cu volumul Un veac prin gara Iaşi, prefaţat de Aurel
Leon. Am evocat acel eveniment în volumul Iaşul nu neapărat
sentimental... (2004), sub titulatura
Prietenul meu - Cronicarul. Căci; în
adevăr, Ion Mitican va rămâne, peste ani,
unul dintre cei mai fermecători evocatori
ai târgului nostru, pe care îl cunoaşte mai
ales prin evenimente inedite, rod al unei
răbdătoare şi competente munci de
«şoarece de bibliotecă», de răscolire a
vrafurilor de ziare şi reviste din alte
vremuri, alăturându-se consăteanului său,
Ionel Maftei, autorul celor 8 volume din
Personalităţile ieşene, a impunătorului
recent volum, O istorie a culturii ieşene în
date 1408-2008 (colaborare cu Elena

83
Leonte) şi a altor lucrări. Beneficiar al acestei prietenii, subsemnatul s-a
văzut pomenit de Aurel Leon în tableta sa din 3 octombrie 1996: «Am
pretenţia să fi creat la Iaşi pofta de cercetare a vechilor hârtii şi de a
recrea scene trecute. Astfel, pe o linie s-a dezvoltat Ionel Maftei, pe altele
Ion Mitican şi Ostap şi alţii...». Avea dreptate «bădia» , mai ales în privinţa
lui Ion Mitican, pe care l-am evocat în volumul din 2004.
În ultima vreme, se evidenţiază contribuţia publicistică a lui Ion
Mitican în paginile din ziarul Lumina («Primul cotidian creştin din
România») cu titluri atractive de genul: «Martha Bibescu a făcut cunoscut
Paştele românesc în toată Europa» ş.a. Remarcabilă este şi colaborarea
lui Ion Mitican cu acea «Cronica unui vechi ieşean» în paginile buletinului
de presă săptămânal al Municipiului Iaşi, Curierul în care semnează
articole precum:
«Palatul Roznovanu, salvarea Regelui Carol I» (8-14 mai 2008) sau
«Strada Cuza Vodă intră din nou în istorie» (3 septembrie 2008).
Ce ar mai fi de adăogat? în aceste vremuri inutil... contorsionate,
de dezbinări motivat politic sau altfel, în Iaşi (păstrând proporţia) se
profilează prietenii literare senine de genul celora din anii 1930-1937,
când scriitori precum Topârceanu, Demostene Botez, Ionel şi Păstorel
Teodoreanu, Mihai Codreanu etc. se bucurau sincer de succesele
confraţilor întru litere, rezultând memorabile pagini de literatură bună.
...şi regret că n-am talentul necesar să fac o descriere...
psihologică a instantaneului meu de la Biblioteca «Mihai Eminescu»
avîndu-l că subiect pe prietenul Ion Mitican, de genul:
«...Privire ageră, maliţioasă dar şi amuzată, parcă cel din
fotografie ar fi gata să dea o replică nu tocmai 'creştinească' fotografului
amator...»

Vorbind în ziarul Vremea nouă din 12 martie 1968 despre


„Arheologul amator de la Dăneşti” Virgil Cuţitaru ni-l prezintă pe
învăţătorul C. Buraga din Dăneşti nu numai cunoscător al câtorva
limbi străine (italiana, franceza, rusa, germana), dar şi ca pe un
împătimit al arheologiei.
„Între vaze, podoabe, arme şi alte obiecte uzuale care pot
vorbi despre viaţa înaintaşilor noştri, despre zbuciumata lor
existenţă, învăţătorul C. Buraga din Dăneşti se simte „ca acasă”.
Expresia „cu acasă” nu are aici sensul obişnuit, comun, ea
confirmă, pentru cei care vizitează locuinţa acestui neobişnuit
amator (între timp învăţătorul a „plecat” de acasă! n.n.), adevărul
că trecutul îngropat în timp şi în straturile de pulbere aşezate de
ani deasupra unor destine umane şi realităţi sociale nu formează,
pentru C. Buraga, un subiect pe care să-l studieze detaşat, ci un
fapt organic, o parte a vieţii sale (numele Buraga situat în părţile
acelea datează de prin secolul al XII-lea). De aceea, probabil, peste
tot în casă şi împrejurul ei se află aşezate numeroase relicve
arheologice, descoperite în cele 21 de puncte din Podişul central
moldovenesc, prin săpături făcute de unul singur. Un număr de 5
84
puncte din totalul de mai sus reprezintă săpături efectuate chiar în
satul Dăneşti (Fundătura, Vatra Satului, Iazul Buragăi – toponim
care vine în sprijinul ideii de vechime a numelui său – La tei, La
meri etc.), ca să nu mai vorbim de descoperirile făcute în satele
adiacente comunei: Draxeni, Mirceşti, Emil Racoviţă etc.”.
„Figura de bronz de la Dăneşti” este
una din lucrările realizate de el în colaborare
cu prof. Emilia Zaharia şi publicată în revista
„Arheologia Moldovei” nr. 66.
„Cunoaşterea vieţii şi muncii
neobosite a învăţătorului C. Buraga din
Dăneşti înseamnă o pildă dintre cele mai
grăitoare a ceea ce înseamnă un om însetat
de informaţie, pasionat în munca ce o
desfăşoară în satul pe care l-a îndrăgit şi
unde cunoaşte cele mai depline satisfacţii”
îşi încheie aprecierile Virgil Cuţitaru.
Fără a păstra o ierarhie valorică, mai
adăugăm încă câteva personalităţi:

IOAN BANTĂŞ, cunoscut în calitate de cărturar cu numele


de Evloghie Dascălul este contemporan cu D.Cantemir; s-a născut,
probabil, la 1705 în Dăneşti şi s-a stins din viaţă, tot cu
probabilitate, în 1772. S-ar părea că orignalitatea lui e în Bereasa,
pentru că mama lui era fiica lui Artemie Bantăş, părinţii săi
emigrând în Rusia, o dată cu Dimitrie Cantemir, Ioan ajuns la o
vârstă a căutărilor profunde, s-a călugărit şi a devenit monahul
Evloghie. Cel care va fi dascălul de slovenie la Şcoala Domnească
din Iaşi.
Dascăl la şcoală dar şi la biserică, el este cunoscut mai ales
ca un mare traducător, Nicolae Iorga amintindu-l adesea ca un
avizat în paliografia slavonă, dar un patriot care a contribuit la
răspândirea şi statornicirea limbii române, la înlăturarea treptată a
celei slavone.
Evloghie Gheorghe Dascălul, fiul lui Evloghie
Dascălul, legat de Bereasa, s-a format la „şcoala” tatălui său, dar
ca rang boieresc n-a putut depăşi calitatea de „isbaşă” căpătată
pe la 1775. A fost şi el dascăl la şcoala Domnească din Iaşi, unde s-
a ocupat, ca şi tatăl său, de scrisul şi cititul în limba română, de
cântare bisericească până pe la 1791-1792.
A fost şi el un important traducător de texte din limba
slavonă în limba română, contribuind la permanentizarea limbii
noastre.

85
ARITON NICOLAE, născut în comuna Dăneşti în 1954 este
absolvent al Facultăţii de litere „Spiru Haret” din Bucureşti,
devenind profesor după ce a fost director de cămin cultural şi vice-
primar la Dăneşti.
Debutează în proză la „Opinia studenţească” din Iaşi în
1979. Apreciat de presa literară, Constantin Coroi, Daniel Dumitriu,
Val Condurache, Teodor Pracsiu, Constantin Dram, Constantin
Huşanu, Emilian Marcu, Nicolae Ariton este un nume. Prezent în
multe publicaţii: Ateneu, Vatra, Convorbiri literare, Tomis, Est ş.a.

DUMITRU VASILIU – BEREASA, după cum îi spune şi


numele, s-a născut în satul Bereasa la 25 august 1900 dintr-o
familie ţărănească. Deşi poet, el este specialist în economie, fiind
şi contabil. A colaborat în paginile revistelor „Poşta informativă”,
„Poşta nouă”, „Naţionalul nou”, „Municipalitatea”, „Trăsnetul”, el
fiind editorul cunoscutei reviste „Veac Nou”. Şi-a strâns producţiile
literare în volumul „Sbuciumări” (1937) şi „Gând fugar” (1938) –
cuprinzând aproximativ 200 de poezii, multe rondeluri.
Se odihneşte din 1962 în cimitirul din satul natal.

GHEORGHE M. RACOVIŢĂ, născut în 1801, ajunge


cămărar şi ban în 1823, agă în 1825, sub domnitorul Ioniţă Sturza,
membru în Obşteasca Adunare a Moldovei în 1831 şi până în 1847,
preşedinte de tribunal la Vaslui în 1857, membru în juriul de
expropriere al judeţului Vaslui în 1865. Multă vreme a fost
magistrat. Mort în 1876.

NICOLAE I. RACOVIŢĂ, născut la Şurăneşti la 15 mai 1827,


în 1845 studia la Pensionul „Victor Quinet” din Iaşi împreună cu
Vasile Pogor, Matei Millo şi Alecu Cogălniceanu, fratele mai mic al
lui Mihail Kogălniceanu, în 1846 făcea partea din miliţia Moldovei.
În 1852 era clucer, în 1855 comis, iar în anii 1860 şi 1866 prefect
de Vaslui. În 1865 făcuse parte din juriul de expropriere al
judeţului. A murit în 1894.

ION N. RACOVIŢĂ, născut la… 1776 în Şurăneşti, era în


anul 1825 în rang de spătar, apoi postelnic, iar în 1826 în calitate
de comis. Membru în Obşteasca Adunare în 1831, preşedinte al
Tribunalului criminalistic din Iaşi în 1832-1837, preşedinte al
judecătoriei Vaslui în 1838.
A fost bunicul lui Emil Racoviţă, moare în 1854.

MIHAIL RACOVIŢĂ, născut la Ciorâţa- Dăneşti, la 5


noiembrie 1868, după studii a avansat în cariera militară, ajungând

86
în 1920 general de brigadă, fiind mulţi ani şi pretor pe lângă mai
multe unităţi militare între 1913-1918. După ieşirea la pensie în
1928, a fost mulţi ani deputat ţărănist, cu activitate financiar-
bugetară.

GRIGORE T. POPA, 1892-1948, născut


la Şurăneşti-Dăneşti din părinţi ţărani. A urmat
şcoala primară în satul natal, iar între 1903-
1911 cursurile Liceului Naţional din Iaşi. Tot în
Iaşi a urmat Facultatea de medicină. În 1920 a
fost declarat doctor în medicină şi chirurgie,
după ce între 1914-1920 fusese asistent la
catedra de anatomie descriptivă.
După obţinerea titlului de doctor s-a
transferat la Bucureşti unde a fost avansat şef
de lucrări la Institutul de anatomie până în
1928. În aceeaşi perioadă a fost profesor de
anatomie la Institutul de educaţie fizică din Bucureşti (1923-1927).
S-a perfecţionat ca mare anatomist în străinătate: Universitatea din
Chicago (S.U.A.), Voods-Hale (S.U.A.), Londra.
În 1928 Grigore T.Popa a fost numit profesor titular al
catedrei de anatomie şi embriologie la Facultatea de medicină din
Iaşi. În 1942 s-a transferat profesor la aceeaşi catedră de la
Facultatea de medicină din Bucureşti, înscriindu-se ca unul din cei
mai distinşi reprezentanţi ai corpului profesoral. Studenţii lui au
devenit profesori de elită. A fost un spirit universal, înserat în
activitatea ştiinţifică, suplinind de multe ori şi alte catedre.
A fost preşedinte al Societăţii de medici şi naturalişti din Iaşi.
În străinătate, savantul anatomist român Grigore T.Popa a
fost invitat la Chicago şi Londra în 1926-1929, 1930 şi 1932, ca
cercetător, fiind o personalitate impunătoare în lumea medicală.
A fost membru corespondent al Academiei Române, scriitor,
fondator al revistei „Însemnări ieşene” (1936) – Universitatea de
medicină şi farmacie ieşeană purtându-i numele din 1992.
După alegerile din 19 noiembrie 1946, falsificate de
comunişti, prof.univ. Grigore T.Popa, alături de generalul Aldea,
Smaranda Brăescu – prima femeie aviator şi paraşutist din
România – şi alţii au semnat un protest către Comisia Aliată de
Control înaintat ei prin delegatul american.
S-a stins din viaţă la Bucureşti la 18 VI 1948. (Inf.
„Personalităţi ieşene” vol.2, p.174)

TRIFAN N. NICOLAE (1923-2004) s-a născut în Dăneşti la


14 mai 1923, fiu de ţărani. A absolvit Liceul Naţional din Iaşi în

87
1942 şi Facultatea de medicină din Iaşi în 1948. Încă din studenţie
îşi dovedeşte calităţile de cercetător, lucrând ca preparator extern
şi intern al clinicilor din Iaşi (1945-1948). După absolvirea facultăţii
lucrează medic secundar pediatru la clinica de puericultură din
Iaşi.
Doctor în ştiinţe medicale în 1967, medic specialist încă din
1958, apoi medic primar în anul 1959, îl găsim şef de lucrări la
clinica de pediatrie din Iaşi în 1961, conferenţiar şi şeful clinicii de
pediatrie în 1977, apoi profesor.
În 1992 a ţinut cursuri la Universitatea de medicină din
Chişinău, după ce mai întâi în aprilie-iulie 1969 făcuse o
specializare în Franţa şi Elveţia.
A fost director al Spitalului nr.5 din Iaşi (1952-1954),
inspector cu probleme de ocrotire a mamei şi copilului din regiunea
Iaşi (1962-1965), medic şef la Policlinica de copii Iaşi (1965-1967),
medic primar şef de secţie la clinica I pediatrie a Spitalului „Sfânta
Maria” din Iaşi (1977-1991), medic primar pediatru la Policlinica de
copii „Sfânta Maria” din Iaşi (1997). A funcţionat ca profesor de
pediatrie la Şcoala Tehnică Sanitară din Iaşi. A contribuit la
organizarea sanatoriilor de reumatism pentru copii (Eforie Nord-
Sud şi Techirghiol), la care a avut şi funcţia de conducător (1950-
1960).
Profesorul dr. Nicolae N. Trifan a desfăşurat şi o bogată
activitate ştiinţifică şi didactică. Domeniul cercetărilor sale
ştiinţifice constituindu-l problemele legate de: prematuritate,
malformaţii, malnutriţie, ictere, hemoragii cerebrale, reumatism,
diabet, hepatită cronică, boli de cord la copii şi la tineri.
Este autor şi coautor a peste 340 de lucrări ştiinţifice,
publicate în ţară şi străinătate. A fost membru şi conducător de
societăţi ştiinţifice medicale, membru şi conducător de publicaţii
medicale.
A încetat din viaţă la 1 august 2004.
(Inf. „Personalităţi ieşene”, vol. 11, p.321 de I.Timofte,
2008).

CONSTANTIN GH. RADU s-a născut la Dăneşti la 25 mai


1913 unde a făcut şi şcoala primară (1920-1925), apoi Gimnaziul
Ştefan cel Mare şi Seminarul Teologic „Veniamin Costache” din Iaşi
(1935), desăvârşindu-şi pregătirea la Facultatea de teologie din
Cernăuţi (1936-1940).
S-a afirmat pe tărâmul ştiinţei şi culturii, fiind un folclorist şi
un etnograf de valoare, autor sau coautor a mai multor volume,
printre care şi monografiile comunelor Dăneşti (1970) şi Todireşti –
Vaslui.

88
NECULAI N. MAFTEI s-a născut în comuna Dăneşti la 21
mai 1930, unde a urmat şcoala primară în anii
1937-1942. În continuare a fost elev în cursul
inferior al Liceului „Mihail Kogălniceanu” din
Vaslui (1942-1946), al Şcolii Pedagogice „Vasile
Lupu” din Iaşi (1947-1951), după care a
frecventat cursurile Facultăţii de planificare, pe
care le-a absolvit în 1954.
Devenit profesor şi şef al catedrei de
organizare a întreprinderilor la Institutul politehnic
din Galaţi, a desfăşurat şi o susţinută activitate
publicistică, conducând revista studenţească „Orizont politehnic”
(1970-1971) şi „Buletinul Universităţii din Galaţi” (2000) („Valori
spirituale vasluiene, vol.I, 2000, Traian Nicola).

ALEXANDRU N. MOŞULEŢ născut la 1 noiembrie 1913, al


doilea fiu al soţilor Neculai şi Ecaterina Moşuleţ, „este cel mai de
seamă reprezentant al satului Tătărăni, comuna Dăneşti” – spune
Traian Nicola, prezentând valorile spirituale vasluiene.
Şcoala primară a urmat-o la Fereşti şi Iaşi, cursurile medii la
Liceul Naţional din Iaşi (1925-1932), iar Politehnica la Bucureşti
(1932-1937).
În 1939 era doctor în ştiinţe tehnice; din 1945 şi până la
pensie a fost cadru didactic la Universitatea din Bucureşti şi la
Institutul Politehnic din Bucureşti, fiind bine cunoscut şi apreciat în
ţară şi în străinătate.

*
Dăneşti, împreună cu satele Bereasa, Boţoaia, Emil
Racoviţă (fost Şurăneşti), Râşcani şi Tătărăni formează în 1968
comuna Dăneşti, judeţul Vaslui.
Dăneşti sat este reşedinţa comunei, situat spre izvoarele
pârâului Fereşti, afluent pe dreapta al pârâului Vaslui, atestat
documentar din anul 1429 – spun autorii Dicţionarului geografic al
judeţului Vaslui, 1988.
În anul 1966 satul avea 1152 locuitori iar în 1977 avea 884.
Bereasa sat atestat documentar de la 1462, avea în 1966 un
număr de 561 locuitori şi în 1977 doar 361.
Boţoaia, sat aşezat pe dreapta văii pârâului Boţoaia, afluent
al pârâului Bereasa, avea în 1966 un număr de 131 locuitori, iar în
1977 – 79.

89
Răşcani, sat număra în 1966 exact 160 locuitori iar în 1977
cu un locuitor peste numărul 120.
Tătărăni sat, care aparţine de comuna Dăneşti, aşezat către
izvoarele pârâului Sarata, afluent al pârâului Fereşti, avea în 1966,
statistic, 402 locuitori şi în 1977 mai puţin, 373 locuitori.
Dăneşti, comună, aşezată la o depărtare de 25 km de
reşedinţa judeţului Vaslui şi la cam 12 kilometri de Codăeşti, ocupă
o suprafaţă de 5837 ha, din care 4634 ha teren agricol, 910 ha
pădure. Din cele 3741 ha teren arabil, în majoritate este ocupat cu
cereale: 965 ha grâu şi secară, 120 ha de porumb, 180 ha cu
floarea-soarelui etc. Până în 1989 doar 55 hectare erau irigat.
În 1966 populaţia comunei Dăneşti număra 4011 locuitori,
3447 în 1977, 3140 în 1986, 2437 în anul 2002, la recensământ.
Electrificată, comuna avea în 1989 dotări economice pentru
învăţământ, cultură şi sănătate apropiate cerinţelor: exista o
moară, o cooperativă agricolă de producţie, centru de achiziţii,
unităţi prestatoare de servicii şi cu activitate comercială, 3
grădiniţe de copii, 6 şcoli primar-gimnaziale, o bibliotecă publică şi
2 şcolare, 3 cămine culturale, 2 cinematografe, casa memorială
„Emil Racoviţă”, dispensar medical şi un punct veterinar etc.
Sectorul zootehnic în comună număra în 1990: aproape
2000 capete bovine, 5400 oi, 978 porci, 150 cabaline, 13000 păsări
de curte, 375 familii de albine. La recensământul din martie 2002
numărul bovinelor scăzuse la 693 capete, 613 porcine, 3102 oi, iar
la păsări de curte efectivele crescuseră la 16.000.
Numele Bereasa venea de la Berea, proprietarul locurilor.
După moartea lui averea a fost administrată de soţia sa, căreia
localnicii i-au zis Bereasa.
Boţoaia era soţia unuia Boţ, deci avea aceeaşi origine ca şi
… Bereasa.
Răşcani îşi trage numele de la cei care au fost urmaşii
locuitorului satului, numit Răşcan. Număra în 1966 exact 160
locuitori, iar în 1977, cu un locuitor peste numărul 120.
Şurăneşti, cunoscut încă de pe la anul 1400, îşi trage
numele după C. Chiriţă, autorul Dicţionarului geografic al judeţului
Vaslui, de la cuvântul „şuri” care înseamna „adăposturi pentru
vite”, ipoteză respinsă de I. Tanoviceanu, iar Gh. Ghibănescu şi M.
Costăchescu cred că satul şi denumirea lui vin de la cuvântul slav
Surin – care în limba română se traduce prin cumnat. Şurăneşti –
Cumnaţi.
Emil Racoviţă, sat care s-a numit Şurăneşti, loc de
proprietate funciară a părinţilor savantului român care ne onorează
cu numele şi activitatea desfăşurată pe plan mondial, localnicii

90
mândrindu-se cu casa memorială-muzeu „Emil Racoviţă”.Număra
în 1966 circa 1580 locuitori iar în 1977 aproape 1700.
Numirea satului este legendară, scrie Constantin Chiriţă în
Dicţionar. Se spune că într-o epocă îndepărtată pe locul acesta
erau păduri seculare şi când s-au pus în exploatare, la punctul ales
de vamă s-au construit mai multe şuri pentru adăpostirea
oamenilor şi al vitelor care transportau lemnele. Împrejurul şurilor,
raza locului mărindu-se în raport cu tăierea pădurii, şi locul fiind
foarte roditor pentru cultura cerealelor, au început a se aşeza aici
mai mulţi locuitori, mai ales români de peste Prut, care au format
satul numit „La şuri”. De aici a derivat … „Şurăneşti”.
În şedinţa Academiei Române din 10 ianuarie 1903 Ion
Taronceanu avea să prezinte actul care era datat 11 februarie
1400, unde apărea numele solului de Şurăneşti. Cum în vechime s-
au aşezat şi au convieţuit mulţi care au sosit de pe alte meleaguri,
aşa e şi cazul lui Rene Pester venit la Dăneşti prin 1984. Un timp a
fost şef de fermă la C.A.P. până în anul 2000 când a fost ales şi
numit viceprimar al comunei. A stat viceprimar până în anul 2000.
Apoi, până în anul 2008 a făcut-o pe referentul agricol, după care a
devenit primar independent al comunei Dăneşti, ocupându-se de
administrarea comunei, consumatoare a banilor aduşi de la
Comunitatea Europeană…
Rene Pester a ajuns la Dăneşti după ce tatăl său, miner, a
ieşit la pensie. Comparând românul din zona cu mineritul, cu cel
din Moldova, el încă mai comentează:
„În Moldova se vorbeşte mult şi degeaba. Aici oamenii sunt
ranchinoşi, chiar dacă sunt primitori cu oaspeţii, după cum se ştie.
Eu însă nu m-am simţit niciodată privit de ei ca un venetic. Dacă
văd că pun suflet în toate, oamenii nu ţin cont că sunt venit din
altă zonă a ţării. Iar eu le-am căpătat încrederea necesară
convieţuirii noastre. Iar împreună, comuna prosperă. Şi oamenii.
Tătărăni, adică o aşezare de tătari sau de robi tătari,
denumire cu răspândire în România. Tătărăni fiind şi o localitate
din apropriere de Huşi.

5. Fereşti, comună rurală în partea de sud a


plăşei Mijlocul la distanţă de 13 km de oraşul Vaslui şi la 17 km de
comuna rurală Codăeşti, reşedinţă de plasă, situată pe valea dintre
dealurile Zăpodeni-Dăneşti şi Valea-Rea.
Era formată din satul Fereşti.
Avea la anul 1900 o întindere de 2907 hectare din care 228
hectare pădure şi 2060 hectare de cultură, fânaţ şi imaş ale
proprietăţii iar 619 hectare ale locuitorilor, cu 4 hectare vie.

91
Populaţia era de 332 familii, cu 966 suflete din care 60 familii de
ţigani, 5 familii de evrei.
Pământul era de calitate bună şi producea tot soiul de
cereale.
Avea o biserică, de vălătuci, veche de 90 de ani, deservită
de un preot şi 2 cântăreţi; o şcoală înfiinţată în 1865, frecventată
de 35 elevi; două mori, una de vânt şi alta cu aburi, două iazuri şi
două cârciumi.
Descrisă după documente de arhivă în revista Elanul
nr.29/2004, conform inventarului făcut în iunie 1894 de preotul I.
Helgan şi epitropii Eremie Rusandi şi Ghior. Ignat, biserica
„Adormirea Maicii Domnului” din Fereşti arăta aşa: „Una biserică din
vălătuci şi parte de cărămidă, în stare rea şi acoperită cu şindrilă; la ce an
e fondată nu se ştie, fără turle, cu clopotniţă de nuele.
Biserica are 8 fălci pământu datu după legea rurală, din care 60
prăjini sunt în siliştea satului nehotărâte şi cel'lantu la câmpu aratu şi
stăpânitu de cler.”
Cărţi: Evanghelie (de Mitrop. Neofit Criteanu), Apostol (1756),
Liturghier (1845), Octoih mare, 12 Minee (1846), Triod (Karloviţ, 1848),
Penticostar, Moliftelnic (1834), Agheasmatar (1832), Ceaslov, Te Deum,
Sinodic.
La 1875 preot la biserica din Fereşti era Ştefan Tăbuşcă iar
cântăreţ Ion Tăbuşcă şi Dimitrie Cotovă, la 210 familii (Elanul nr.34/2004;
1878 cântăreţi la biserică erau Niţă Tăbuşcă şi Dimitrie Tăbuşcă, acelaşi
preot la 180 de familii.”
După cum spune Antioh Vodă, de satul Fereşti de la Vaslui
se leagă familia Racoviţeştilor, care intră stăpână aici în jumătatea
întâia a secolului al XVII-lea, în biserica acestui sat stau îngropaţi
moşii şi strămoşii lor Cehăneştii.
Vechea biserică a familiei Racoviţă este în satul Fereşti – iar
osemintele lor la Dobrovăţ – unde Racoviţeştii au scutit de dăjdii
preoţii slujitori la acea biserică (Melchisedec „O vizită la câteva
mânăstiri şi biserici din România” N. Iorga „Inscripţii din bisericile
României” vol. I).
Băştinaş din judeţul Vaslui, Racoviţă Cehan la 28 iulie 1657
ajunge la Iaşi la Gheorghe Ştefan Vodă de unde primeşte Carte,
iscălită de vel logofătul Ionaşco Rusu într-o pricină cu răzeşii săi din
Dobroslăveşti „pentru părţile sale de ocină, a patra parte din sat”.
Stăpânul de la 1912-1914 al Fereştilor Cristea Th. Cristea n-
avea nici un act vechi şi nici biserica care să prezinte vreo urmă a
Racoviţenilor. Aceasta şi pentru că, spune Ghibănescu, „pomelnicul
vechi e dus la biserica din Mirceşti, iar pietrele mormântului duse la
Dobrovăţ”.
Din actele deţinute de familia Istrati, puse la dispoziţia lui
Ghibănescu, rezultă că secolul al XVIII-lea „e plin de Cehăneşti –

92
Racoviţeşti”, ei fiind şi proprietarii acestor locuri, Neculai Racoviţă,
logofătul, care a dat naştere la strămoşii lui Gheorghieş Racoviţă
din Surineşti, jucând un rol de mare însemnătate în politica şi
administraţia timpului. Dacă Cehan Racoviţă a stat aproape 20 de
ani logofăt, Mihalachi Racoviţă, domnind în cinci rânduri, când în
Moldova, când în Muntenia, a făcut lege aproape 20 de ani.
În vechea spiţă, a Fereştilor, ramura răzăşească a
Cehăneştilor, nu-i lipsită de importanţă, ea făcând dovada că
familia avea mare vlagă la vremea aceea.
Dar iată schiţa istorică a satului Fereşti, încă de la 1926
devenită Laza, făcută de Gh. Ghibănescu în ale sale Surete…, vol.
XVI: „…Mergând în sus de Vaslui pe şoseaua naţională, treci întâi pe la
Moara Grecilor, apoi dai de moara Domnească şi la stânga apuci Valea
Sărăţii şi sui dealul la Valea Ră, şi pe Valea Fereştilor te sui în susul ei
spre satul Fereşti, depărtaţi de Vaslui la 13 km spre nord, şi la 17 km
depărtare de Codăeşti, aşezaţi mai la nord.
Comuna Fereşti este aşezată pe valea dintre dealurile Zăpodeni,
Dăneşti şi Valea Ră. Pe latura de sud se megieşeşte cu satele Valea Ră, şi
Sărata, aşezarea gospodăriei domnului Miclescu Eugen; pe latura de
răsărit moşia satului Fereşti îşi dă coaste pe latul său cu moşia Soleştii,
având ca hotar apa Vaslueţului; pe latura de nord se megieşeşte cu
Dăneştii, Bereasa, Răşcanii şi cu satul Butucăria, iar pe latura de apus stă
dealul acoperit cu păduri despre Telejna.
Terenul este deluros şi anume plecând din apa Vaslueţului spre
apus sui dealul Buzdugan – recte Burdugan -; apoi scobori în Valea
Glodului, ce duce în sus spre Ciorâţa, trecând peste Valea Glodului sui
dealul Dumbrava, care se ramifică la sud în dealul Sârbii şi dealul
Glodului. Pe dealul Dumbrava ai podişul Crucişoara, iar spre nord, spre
Dăneşti, ai dealul Zlătăreştilor. Trecând podişul Crucişoara, scobori în vale
la apa Sărata, care primeşte pe dreapta un alt răuaş, despărţit de dealul
Bouşorii. Suind la deal dai de dealul Fereştilor, iar în vale ai apa Fereştilor,
pe ambele maluri ale apei fiind aşezat satul Fereşti, mai ales pe coasta
dealului Corbul şi Sărata. În fundul văii vine în amfiteatru satul Tătărăni,
sub podişul Bouşorilor, acoperit cu păduri. Toată latura apuseană a moşiei
e păduroasă şi în zarea dealului, spre apa Telejnei, îşi dă coaste cu satul
Telejna.
Aici moşia Fereştii se îngustează şi cu o hliză numită Childeştii –
care cuprinde circa 60 hectare pământ – taie apa Telejnei şi afluentele
său Butucăria şi din zarea dealului despre apus zăreşti apa Bârladului,
hliza Childeştilor se megieşeşte la nord cu Bereasa, cu Râşcanii şi cu
Butucăria.
Tot acest teren cuprinde 2907 hectare din care 2679 hectare loc
de cultură, fânaţ şi imaş, azi al sătenilor, 228 hectare pădure, 4 hectare
vie.
Starea economică, culturală şi fiscală a Fereştilor, era acum 20 de
ani în urmă aceasta: erau 159 contribuabili; 332 familii cu 966 suflete din
care 60 familii de ţigani şi 5 familii de jidovi… Locuitorii aveau 1752

93
capete de vită, din care 1060 oi, 470 vite mari, 150 râmători, 72 cai, apoi
mai aveau 38 pluguri, 70 care cu boi, 16 căruţe cu cai, 140 stupi.
În 1830 trăiau în Fereşti 56 liude, din care 40 liude birnici şi 16
breslaşi. Toţi aceştia plăteau pe an 952 lei, din care breslaşii dădeau 300
lei.
În 1820 în Fereşti erau 167 liude (oameni) din care 84 birnici, 11
bejenari daţi în bir, 15 slugi boiereşti, 20 bejenari fără bir tocmiţi ca
plugari şi pădurari, 16 copii de casă şi 11 diferite trepte.
În 1831 în Fereşti erau 197 liude, din care 64 birnici, 20 birnici
hrisovoliţi, 16 slugi, 10 copii de casă, 26 oameni străini, 26 văduve, 13
nevolnici, 5 privilegiaţi, 5 feţe bisericeşti, 2 mazili, 6 feciori de privilegiaţi,
3 jidovi orândari (arendaşi), 2 liude fără dare”.
Din Condica liuzilor (Uricar VIII, p. 367) rezultă că la anul 1803
satul Fereşti aparţinea casei banului Iordachi Roset ca şi satul Valea Ră; în
1820 la catagrafia ţinutului, satul Fereşti aparţinea casei banului Ioan
Roset, iar în 1831 – agăi Scarlat Donici.
Făcând trimitere la vechimea satului Fereşti, Gh. Ghibănescu
afirmă că despre Fereştii de pe Racova (Laza) se vorbeşte încă în marele
uric al lui Ştefan cel Mare din octombrie 15, 1491, când, un anume „Feer
de pe Racova şi urmaşii lui vând cu 100 zloţi tătărăşti satul lor pe Racova
anume Feereştii însuşi marelui Voievod”.
Reamintim că în vara anului 1749, când Domnitorul
Moldovei Constantin Mavrocordat, refuză să dea Turcului cele 300
de pungi pentru reconfirmarea la tron, cel care a oferit chiar 310
pungi de galbeni a fost unul din neamul racoviţeştilor, Constantin
Cehan, fiul lui Mihai Racoviţă, născut la Istambul la 24 ianuarie
1701.
Dar cum cele 310 pungi cu bani erau totuşi o mare
problemă, iar achitarea lor destul de greoaie, tronul s-a lăsat greu
cumpărat iar plecarea lui Racoviţă la Iaşi, amânată, Caimacan al
Moldovei fiind socrul său – Iordache Stavrache.
Tocmai în noiembrie 1749 avea să se pornească spre Iaşi
noul cumpărător al tronului, care ajunge deabia la 17 decembrie,
fiind primit de Sfatul domnesc şi de locuitori cu pâine şi sare, cum
era obiceiul, şi investitul rămânând uimit de dragostea care i-o
arătau… Ţara.
Ca nou domn a pendulat şi el între Moldova şi Ţara
Românească. Când domn în Moldova, când în Muntenia. Deşi om
politic inteligent, cunoscător a 8 limbi străine, visător la
constituirea Daciei de odinioară, care a pregătit prin reformele sale
Unirea de la 1859, Constantin Cehan Racoviţă a intrat în conflict
atât cu socrul său, cât şi cu boierimea locală, fiind mazilit la 13
martie 1757, după care exilat la Tenedos (1757-1758), Chios
(1758-1760), Rodos (1760-1762).
Ajuns mai apoi domn al Valahiei (1763) moare la numai
două zile după ce în noaptea de 24 spre 25 ianuarie 1764

94
simţindu-se tot mai singur consumă o cantitate prea mare de
băutură.
Ca şi în cazul lui Alexandru Ioan Cuza, vasluienii au pentru
ce să-i aprindă o lumânare şi lui Constantin Cehan Racoviţă,
plămădiţi împreună din acelaşi pământ.
Primul dintre Cehani care a intrat cumpărător în văile
Fereştilor şi Sărăţii este vatagul Petre Cehan care a intrat în afaceri
şi cu oameni din satul Tătărănii, şi satul Prigorceani.
Istoria Cehăneştilor se leagă de creşterea averii lor care le-a
adus şi vază politică, Cehăneştii devenind apoi Racoviţeştii din care
au ieşit voievozii secolului al XVIII-lea: Mihai, Ştefan şi Constandin
Racoviţă.
Notez în acest sens asemenea documente despre satele
Racovei:
1491 (6999), octombrie 15 Ştefan vv Moldovei cumpără
următoarele sate: Cârstoi, unde a fost Pătru feciorul lui Cârste,
Bâlcari unde a fost Oană, fratele lui Pătru şi Curteşti, unde a fost
Ianeş, toate pe Racova, cumpărate cu 200 arginţi (zloţi tătărăşti)
de la Mânăstirea Bistriţa unde era egumen Grigore şi care le avea
de danie de la (pan) Negru; satul Feaereşti pe Racova cumpărat de
la Drăgălina şi Maruşca fetele Cosmii Streşină şi nepoţii lor Ion şi
Maria, feciorii Mihului, nepoţii Feaireăi, cu 100 arginţi (zloţi)
tătărăşti…
(Din Catalogul Documentelor moldoveneşti, vol.I, p.63).
„1628 (7137) septembrie 1, Iaşi, Miron Barnovschi Moghilă
vv întăreşte lui Ionaşco Cujbă mare clucer, după judecată,
jumătate din satul Cârsteşti pe Moldova, ţin. Suceava, cumpărat de
la Gavrilaş, sora sa Antimia, fii lui Ionaşco Ţitul şi alţi nepoţi ai lui
Nicoară Liciul cu 280 taleri bătuţi; ispisoc de la Simion Moghilă vv
pentru pâra cu Cneghina lui Golâi logofăt, privind satele Fauri şi
Grumăzeşti Vaslui, zălogite pentru răscumpărarea de robi de la
tătari. Scrie Vlasie.”
(Din C.D.M., vol.II, p. 103)
Deşi vasluian de baştină, chiar de la Fereşti, Cehan
Racoviţă, logofătul al II-lea la Curtea lui Vasile Lupu, cu toate că în
Fereşti exista o biserică veche a familiei Racoviţeştilor, nu prea
avea cultul trecutului istoric, crede Gh. Ghibănescu, altfel nu s-ar
explica faptul că atunci când a primit poruncă să se ocupe de
ridicarea unei mânăstioare lângă Vaslui – la Corbu şi primise
instrucţiuni „cum să pregătească materialul şi varul necesar”, el
credea că poate lua pietre chiar din temeliile curţii lui Ştefan cel
Mare, motiv pentru care a fost aspru dojenit de domnitor pentru că
o astfel de faptă „nu iaste cu cinste”.

95
Domnitorul manifesta respect pentru ceea ce rămăsese din
vechea curte deoarece ruinele respective aminteau tuturor de
numele marelui Ştefan care cu 145 de ani mai înainte făcuse
asemenea zid de cetate la Vaslui.
Mai târziu nu s-a mai păstrat nici urmă de acele curţi, dar
Ghibănescu crede că acele ziduri trebuie să fi fost pe locul caselor
lui Gh. Mavrocordat, pentru că urme de zid s-au găsit pe locul
caselor de azi (1908).
Mânăstioara se zideşte în primăvara anului 1636 (7144)
lângă târgul Vaslui, la Corbul, i se dă hramul „Sfântul Gheorghe”,
ca şi al mânăstirii Zugraful de la Atos, ba chiar călugării aşezaţi aici
au început să-i dea numele de Mânăstirea Zugrafului – „călugării
de la sfânta mănăstire ce se numeşte Zugraful, care este lângă
târgul Vasluiului” – zice ispisocul lui Dabija Vodă din 1662 Ghenar
11. Vasile Vodă pentru a-şi înzestra mânăstirea sa, cumpără cu
100 galbeni ungureşti un vad de moară în apa Bârladului, mai în
sus de târgul Vasluiului, de la fii Băisanului, Uricar, dreaptă a lor
moştenire de la tatăl lor Irimia Băisanul Uricar, care le avea danie
de la Eremia Moghilă Vodă. Eremia Băisanul uricar – apoi vornic
ţinea în căsătorie pe Varvara, fata lui Petre Huhulea, nepoată de a
Tăutuleştilor; între alte averi ale lor era şi iazul de pe Bârlad în jos
de Vaslui. Feciorii uricarului Băisan îl vând lui Vasile Vodă cu 100
galbeni ungureşti iar Vasile Vodă au dat şi a miluit sfânta sa din
nou zidită, mânăstirea Zugraful cu acele mori, să fie de pomenire
ca şi de mântuirea duhului”, cum se scrie în ispisocul lui Dabija
Vodă din 11 ianuarie 1662 (din „Opinia”, 13 aprilie 1908).
Documentele timpului invocă şi alte fapte care pun în
valoare vechimea acestora şi a localităţilor. Astfel M. Costăchescu,
în Documente moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, p. 290 ş.u.
aduce în prim plan că la 24 septembrie 1429 Alexandru Voievod
dăruia, din Suceava, fiilor boierului Petru Bena, Macrea, Mihail,
Giurgiu, Micul, Manea şi surorilor lor jumătate din satul Făurei la
Vaslui, Miroslăveşti, sub Rediu şi al treilea unde a fost casa tatălui
lor, Petru.
Satul Făurei nu mai există, dar s-ar putea să fi fost pe apa
Vasluiului, în apropiere de Beneşti, în comuna Tanacu, „unde a fost
casa lui Benea”. E pomenit şi în documentele din 9 decembrie
1618, 6 martie 1636.
Şi satul Fauri e arătat des: 4 martie 1613, 27 iulie 1619, 28
aprilie 1643, 1 iunie 1753… El este arătat împreună cu satul
Grumăzeşti, din care a rămas numele unui pârâu, în apropiere de
Beneşti, dovadă că satul Făurei din 1429 era lângă Beneşti –
adaugă M. Costăchescu.

96
Un sat cu numele Fauri este scris şi în condica liuzilor din
1803, ca şi în catagrafia Vasluiului din 1831, situat între pârâul
Rebricea şi Stavnic, pe lângă Şcheia, Tatomireşti, Şendreni, azi
doar cu numele dealului Faurului.
Îi venea numele de la un fierar Faur şi era prezent în veacul
al XIV-lea.
Satul Miroslăveşti s-ar putea să fie cel din părţile Paşcanilor,
dar şi la Vaslui, pentru că sate cu numele Rediu se mai păstrau la
comunele Armăşoaia, Brodocu, Negreşti, Codăeşti, cu numele de la
un asnume străvechi Miroslav…
Boierul Bena nu e cunoscut, dar de la un frate al său Macrea
poate se trage numele satului Măcreşti din comuna Buhăieşti, cel
de lângă Tatomireşti, comuna Drăguşeni, crede M. Costăchescu.
Dar iată şi o scrisoare de suflet adresată de Gh. Ghibănescu
elevului său ajuns în fruntea judeţului Vaslui la prefectură, sub
patronajul căruia avea să apară cartea închinată Fereştilor:
Iubite, domnule Răşcanu,
Dându-mi fericitul prilej de a publica în corp toate actele Fereştilor,
ce le aveam copiate de acum 20 de ani în urmă din arhiva prea bogată în
acte vechi a răposatului dr. C. Istrati, ai ridicat cel mai frumos monument
satului, în care ai avut parte să lucrezi peste 20 de ani ca învăţător.
După cum, ca dascăl, ai onorat satul Fereşti, azi când ai fost
chemat să stai în fruntea judeţului Vaslui ca prefect, ai crezut că cel mai
bun şi mai frumos dar, ce poţi face satului dumitale, este să-i dai istoria
moşiei satului, mai ales că azi toţi sătenii sunt legaţi de moşia Fereştilor,
ceea ce n-a fost dintru începutul ei.
Aşezare de boieri maramureşeni în pragul secolului al XV-lea,
puţin după descălecătoarea Ţării Moldovei, urmaşii primului Feaer şi-au
legat numele de două aşezări la Vaslui: una pe Racova, vechii Fereşti, azi
Laza; alta pe Vaslueţ, sub dealul Cârjenilor, apoi Prigorcenii, unde stau şi
azi Fereştii pe afluentele apei Sărăţii.
Şcoala din Fereşti va avea un bun prilej să răspândească la elevii
săi povestea satului Fereşti, fericită poveste, căci aici s-au aşezat primii
Cehăneşti, strămoşii Racoviţeştilor, care au domnit în repetate rânduri şi
în Moldova şi în Muntenia şi şi-au legat numele lor atât prin fapte de arme
– Cerdacul lui Ferentz, cât şi prin acte de caritate publică – ospitalele
Sfântului Spiridon din Iaşi.
De la vlaga stăpânilor vechi ai moşiei Fereşti, s-a înfruptat şi
biserica satului de o brumă de cultură, aşa că preoţii bisericii din Fereşti,
bucurându-se de vechi privilegii în viaţa lor, au putut lega puţină carte şi
sătenii care au găsit în preoţii bisericii lor nu numai vrednici slujitori ai
altarului, ci şi izvoditori de zapise scrise pe româneşte în pragul secolului
al XVII-lea, ceea ce aruncă o lumină nouă asupra culturii slavone a
timpului în pătura rurală.
Cum pe atunci biserica era singură păstrătoarea culturii, preoţii
din Fereşti au învăţat carte românească şi slavonă pe ucenicii lor atât în
ale bisericii, cât şi în ale cărţii.

97
Încheind această scurtă a mea scrisoare, nu pot uita că fostul meu
elev de ieri a crezut să răspundă fără şovăire la dorinţa vie a profesorului
său de a întregi cunoştinţele trecutului Moldovei prin publicarea actelor
moşiei târgului Vasluiului, ce în curând vor vedea lumina tiparului,
formând volumul XV din colecţia Suretelor, pe când Fereştii formează cel
de-al XVI-lea volum.
Al dumitale cu neţărmurită dragoste colegială
Gh.
Ghibănescu
Iaşi, 26 ianuarie 1926.

La 1 decembrie 1934, Gh. Răşcanu, prefectul judeţului


Vaslui, fostul elev al fostului prefect Gh.Ghibănescu, avea să
prezinte în faşa Consiliului judeţean Situaţia judeţului Vaslui în anii
crizei economice din 1929-1934, reuşind o radiografie a zonei în
care răspundea de administraţia locală – atunci judeţul Vaslui fiind
format din 4 plăşi, cu nume istorice – cum le defineşte profesorul
dr. Nicolae Ionescu într-un documentar publicat în revista „Elanul”
nr.93/2009, p.15-16. Este vorba despre plăşile: Ştefan cel Mare,
Movila lui Burcel, Peneş Curcanul şi Racova conduse de pretori cu
salariu bugetar.
În acei ani, judeţul avea 85 comune, cu 189 de sate, în afară
de comuna urbană Vaslui – cu suburbiile: Moara Grecilor, Bahnari,
Paiu şi Bustea. Din necesităţi practice, zice Nicolae Ionescu, dar s-
ar putea să fi fost vorba şi de interese politice ori personale ale
unor potentaţi ai vremii, au mai apărut, la cererea locuitorilor, încă
trei comune: Bălţaţi, Portari şi Bereşti.
Potrivit legii pentru organizarea administraţiei locale din 18
martie 1934, fiecare comună era condusă de un consiliu comunal
format din 10 membrii din rândul cărora se alegea un primar şi un
ajutor de primar.
La alegerile orăşeneşti din 11 mai 1934, PNL a câştigat 20
de mandate iar PNŢ 8 mandate de consilieri, dintre aceştia
numărându-se Ţaicu Dumitru, Vierescu Gheorghe, Filip Mihai,
cunoscutul profesor de limbă română – Constantin Capră. Pe lângă
consilierii aleşi activau şi 10 consilieri de drept. Primar al Vasluiului
a fost ales Ţaicu Dumitru (P.N.L.) iar ajutori de primar – Gh.
Vierescu, C. Ungureanu, Mendel Zingher, tot liberal.
La alegerile administrative judeţene din ziua de 16 mai
1934, au fost aleşi 17 consilieri PNL şi şapte ai PNŢ. Preşedinte al
Consiliului judeţean a fost desemnat generalul Ion Răşcanu, fost
senator şi ministru, liberal ca orientare politică.
La alegerile comunale din vara anului 1934, PNL avea să
obţină 14.340 voturi, cu 646 mandate, iar PNŢ – 5548 voturi, cu
179 mandate.

98
Cele 85 de comune din judeţul Vaslui aveau la 15 noiembrie
1933 un număr de 53 notari, unii girând şi atribuţii la comunele
unde nu erau asemenea salariaţi, deşi bunul mers al comunei
impunea existenţa unui asemenea funcţionar la fiecare primărie.
De aceea, în 1934 s-au mai adăugat încă 8 notari în schema
administrativă a altor comune.
Din expunerea făcută de prefectul Gh. Răşcanu rezultă că
economia judeţului se baza pe agricultură şi creşterea vitelor. Cum
cultura şi hrana de bază a populaţiei era porumbul – care provoca
frecventa boală a pelagrei – pentru uscarea porumbului, prin
strădaniile ministrului Mihai Negură, subsecretar la Domenii,
original din judeţul Vaslui, se construise la Valea Rea, Tanacu,
Deleni şi Negreşti patru cuptoare şi se aprobaseră 58 de vagoane
de porumb de sămânţă.
În 1934 s-a distribuit gratuit săracilor cantitatea de 19600
kg. de porumb.
„Un an de activitate. Situaţia judeţului Vaslui de la 15
noiembrie – 1 decembrie 1934” se intitulează expunerea făcută de
Gh. Răşcanu, prefectul judeţului în şedinţa Consiliului judeţean de
la 1 decembrie 1934. Editată la tipografia Chiriac Vaslui, 1934, în
care un loc important ocupau referirile şi la cultele religioase,
situaţia sanitară şi veterinară, activitatea Comisiei administrative a
judeţului, roadele reformei agrare din 1921, situaţia drumurilor dar
şi a învăţământului.
Reieşea că în noiembrie 1933 existau în judeţul Vaslui un
număr de 205 şcoli, faţă de 181 şcoli primare în 1923, iar în 1934
s-au mai înfiinţat încă 26 de şcoli. Şcolile aveau 508 învăţători şi
30870 de elevi, cu o frecvenţă de 80%.
Şcolile de referinţă ale oraşului Vaslui erau atunci Liceul
„Mihail Kogălniceanu”, Şcoala normală de băieţi „Ştefan cel Mare”,
Liceul Ortodox de fete, Şcoala elementară de comerţ etc.
Actul domnesc, plecat la 12 august 1618 de la Radu Vodă
Mihnea prin care întăreşte lui Petre Cehan două zapise de
cumpărătură în Fereşti cât şi alte zapise, dau cititorului lămuriri
bogate – după cum spune şi Ghibănescu – asupra stării economice
a satului Fereşti: era aici vatră de sat – deci sat întemeiat - , era
câmp, era ţarină, deci loc de cultura grâului şi a păpuşoiului,
împărţit în jerebii; era fânaţ, erau poieni în pădurea din apropierea
satului şi a ţarinei, era iaz în apa satului, erau grădini de legume,
erau prisăci, erau livezi – livada lui Popic - , erau pomeate – pomii
lui Topor. „Aceste toate sunt în hotarul satului Fereşti”, şi mai
spune uricul: „toate – şi cu loc de hreable”, adică cu „roată de
apă”, „traduce” Ghibănescu.

99
Şi mai aveau încă ceva sătenii nu numai din Fereşti, am
înţeles tot de la Ghibănescu, dar dintr-un alt loc al dizertaţiei sale:
Cum obiceiul din vechime era că oricine se putea aşeza pe moşia
cuiva, fie adus cu hrisov, fie chiar venit aşa oarecum, el îşi putea
face semănătura lui, să-şi aşeze prisaca lui, să cosească fânul
pentru vitele lui, stăpânul era în drept a-i lua de a zecea din toată
roada. Nu numai că îl lăsa pe om să cultive ţarina şi să-şi cosească
fânul dându-ţi din zece una, ci erai îndatorat tacit şi legal, a-i lăsa
în a lui proprie dispoziţie tot ceea ce-i putea asigura un anumit
venit moşiei tale, căci omul cu munca braţelor lui a fost acela care
a valorificat economiceşte pământul (Surete…, vol. IX, p. XIV). Deci
raportul economic era aşa de îndulcit pentru ţărani încât stăpânul
moşiei era oprit să-i ia zeciuiala din rodul grădinilor când ele
slujeau doar hranei oamenilor, nu şi pentru vânzare…
Seliştele şi aşezările din jurul Fereştilor? Peste 40 de nume
enumără Ghibănescu, multe dintre ele dispărute la data punerii lor
pe hârtie (anul 1926) dar mai ales ulterior: Fereştii, Popeştii, Răii,
Nerăi, Făstâci, Văvărăeşti, Cursăci, Lieştii, Sărata, Româneşti,
Mărtineştii, Burdugani, Cojocari, Dobroslăveşti, Băbuşeni, Măneştii,
Mileştii Faurii, Grumăzeşti, Ungureni, Lăţcani, Prigorceni, Cârjeni,
Tătărăni, Strâmtura, Matieşti, Bouşorii, Childeşti, Şendreşti,
Căpoteşti, Vilneşti, Grauri, Frasini, Ţigăneşti, Fetioneşti, Titeştii,
Dumbrăveni, Chiujdeni, Zlătăreşti, Portari…
Unele dintre aceste aşezări vin pe Racova, cele mai multe
vin pe Vaslui şi afluenţii săi, unele şi-au schimbat numele de două-
trei ori, iar profesorul exemplifică. Numele vechi al Progorcenilor a
fost Crăjani, aşezat pe Sarata. Satul Răii, zis şi Nerăii, pe Vaslui, e
satul de azi Valea Ră, Vălenii din zilele noastre (2010). Despre
Strâmtura, scris pe alocurea şi Strâmătură, actul cel mai vechi care
îi păstrează amintirea este unul prin care marelui vatag de Vaslui –
Purcel – urmaş al celui cu legenda movilei – i se dă însărcinare, de
la marii boieri Gavril logofăt, Vasile hatman şi Zbiare vornic să „ia
sama că un Criste spătarul a răscumpărat cu 180 zloţi părţile sale
din Strâmtura de la nepoatele lui Toader, comisul, care ar fi trăit
sub Ştefan cel Mare”…
În moşia Fereşti – a lui Petre Cehan s-a intrat „prin istovirea
răzeşilor şi desfiinţarea aşezărilor” şi satul Româneşti, vechi de pe
timpul lui Petru Rareş, ba chiar de pe la 1490 când popei Sima,
Ştefan cel Mare i-a întărit proprietatea în codevălmăşie cu fraţii lui,
Gavril şi Matei, „satul de la gura Rebricioarii”…
Biserica din Fereşti este veche ctitorie Cehănească, ea
„iaste făcută de răposaţii strămoşi dumnealor a Racoviţeştilor,
unde zac şi trupurile lor”, cum zice Antioh C. Cantemir în Ispisocul
său de la 2 iulie 1705 prin care „scuteşte de tot felul de dăjdii pe

100
doi preoţi, un diacon şi un ţârcovnic”, ca „să aibă a scuti stupi de
deasetin şi mascuri şi oi de gorştin, ori câte bucate şar avea a lor
drept, toate să aibă a le scuti, pentru aceasta voi desiatnici de
stupi şi groştinari de oi, de mascuri foarte să le daţi bun pace, căci
aşa iaste porunca domniei meale”…
Faţă de starea bisericii din Fereşti la 1926, Ghibănescu
sublinia că această ctitorie Racoviţească nu mai păstra „nimic din
vechi, nici icoane, nici cărţi, nici morminte Racoviţeşti”, „vremea a
şters orice urme Racoviţeşti din Fereşti”.
„Astăzi trupurile Racoviţeştilor zac îngropate la Dobrovăţ şi
frumoase lespede de marmoră albă cu slove mari şi frumoase spun
călătorilor de vechii Racoviţeşti” în care sens dădea şi conţinutul câtorva
din ele:
a) „Aceasta piatră a făcut-o şi împodobit-o pan Neculai hatman şi
Ion părintelui lor Racoviţă Cehan, vel logofăt care s-a pristăvit în zilele lui
Ion Istratie Dabija Vodă în anul 7173 luna decembrie 15 zile (1664)”.
b) „Aceasta piatră a făcut-o şi împodobit-o pan Ion Racoviţă
părintelui său Nicolae biv vel logofăt, fiul lui Cehan Metodie vel logofăt,
care s-a pristăvit la veşnicile lăcaşuri în zilele lui Dumitraşco Vodă, la anul
7193 mart 8 zile (1685)”;
c) „Aceasta piatră a făcut şi a împodobit pan Nicolai hatman şi
fratele său Ioan mamei lor Tofanei, care s-a pristăvit la veşnicile lăcaşuri
în zilele lui Io Istratie Dabija Vodă la anul 7174, luna dec 31 zile (1665)”;
d) „Aceasta piatră a făcut-o dumnealui Nicoale Racoviţă vel
logofăt fiicei sale Ecaterina, care s-a mutat la veşnicile lăcaşuri în zilele lui
Dumitraşco Vodă în anul 7183 (1675)”;
e) „Aceasta piatră a făcut şi a împodobit pan Ion Racoviţă fratelui
său Andrei Racoviţă, postelnic, fiul lui Neculai Racoviţă biv vel logofăt, fiul
lui Cehan vistiernic (?) care s-a mutat la veşnicile locaşuri în zilele lui Io
Dumitraşco Vodă la anul 7193 luna iulie 21 zile (1685)”;
Despre parohia şi biserica din Fereşti se scria astfel în
Anuarul Eparhiei Huşilor în anul 1938:
„548 familii şi 2315 suflete. Sate: Fereşti – 448 familii şi 1868
suflete; Tătărăni – 100 familii şi 447 suflete situată la 18 km de oficiul
poştal şi gara Vaslui. Are casă parohială construită în 1924 şi 17 ha
pământ. Biserica parohială cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”
construită în 1899 cu cheltuiala enoriaşilor , din zid, în stare bună. A fost
ridicată în locul alteia din vălătuci, ctitorie a familiei Racoviţă. A fost
reparată în 1936, cu 8000 lei.. Biserica filială cu hramul „Adormirea”,
construită în 1840 cu cheltuiala enoriaşilor, din lemn, are nevoie de
reparaţii.
Paroh preot V.D.Lupu, liceul teologic, născut la 22 martie 1914,
numit 1 februarie 1937. Cântăreţ I, N.Şt. Filip, şcoală de cântăreţi, născut
26 februarie 1900, numit 1924; cântăreţ II, Lazăr Lupu, şcoala de
cântăreţi, născut 20 mai 1915, numit 1930. Căminul cultural poartă
numele „Semănătorul”, înfiinţat şi afiliat Fundaţiei Regale în 1934, la care
preotul este membru în comitetul de conducere. Parohia are cor religios.
Biblioteca are 70 de volume.
101
S-au strâns pentru reparaţia bisericii, casei parohiale şi pentru
odoare 102.675 lei de la enoriaşi, 13.500 lei de la primărie şi 49.000 lei de
la prefectură. Pentru monument s-au strâns de la enoriaşi încă 15.000 lei.
Intelectuali din parohie: pr. V. Lupu, P. Ciureanu, asistent
universitar, avocat C. Ciureanu, locotenent Al. Moşuleţ, 8 învăţători, 2
funcţionari, toţi fii de săteni.”

De ce Antioh C. Cantemir Vodă să dea scutire de dăjdii la


preoţii de la biserica Racoviţeană din Fereşti? se întreabă Gh.
Ghibănescu şi tot domnia sa ne răspunde: „În dosul actului de milă
e faptul înrudirii de aproape a Rocoviţeştilor cu Cantemireştii.
Mihai Racoviţă Vodă înainte de a se căsători cu Ana, fata
Dediului Codreanu de la Bârlad, a ţinut în căsătorie pe Elisaveta,
sora lui Dumitraşco şi Antiohie Cantemir; deci erau cumnaţi între
sine. Pe lângă aceasta ei mai erau şi alte rude, căci D. Cantemir a
ţinut pe Casandra, fata lui Şerban Vodă Cantacuzino din Muntenia,
iar Dumitraşco Racoviţă hatman a ţinut pe Ilinca, fata lui Mihai
Cantacuzino, spătarul, vară primară cu Casandra şi deci ei erau
rude şi prin Cantacuzineşti”.
Dar în ce constau dările pe care le plăteau popii pe lângă
celelalte persoane din ţară?
Din ispisocul lui Antioh Vodă se vede care erau angaraiele:
a) dajdie împărăţească;
b) dajdie vlădicească;
c) pocloane;
d) dări şi angherii mari şi mici, ca trasul bucatelor pentru
alţii sau amestecaţi la dări cu statul;
e) desetina de stupi;
f) gorştina pe oi şi mascuri;
g) cai de olac;
h) boi şi carele la podvezi;
i) bucatele la conace.
Acestea erau dările de care Antioh Vodă îi scutea pe cei doi
popi, un diacon şi un ţârcovnic de la Fereşti, Vaslui.
Fereştii care în catagrafia de la 1831 apărea situat în ocolul
Mijlocul din ţinutul Vaslui, cu 197 liude, proprietate a lui aga Scarlat
Donici; îşi menţine numele şi în hărţile lui Gh. Ghibănescu de la
1887-1888 ca făcând parte din plasa Crasna, având în componenţă
satele: Tătărăni, Sarata, Valea Rea şi Moara Domnească. El nu este
tot una cu Laza, înscrisă în aceeaşi hartă, situat la 12 km de oraşul
Vaslui, cu reşedinţa plăşii la Vaslui (Racova), formată din satele:
Laza, Sauca, Oprişiţa, Lingurari, Râşniţa, Hârşova, Fundătura,
Schitu-Mânăstirei şi Putineiu.
La reapariţia judeţelor în 1968, odată cu împărţirea
teritorial-administrativă, când Vasluiul devine capitală de judeţ iar

102
Bârladul numai municipiu, în cadrul judeţului, Laza rămâne
reşedinţă de comună, cu mai multe sate în structura sa teritorială,
printre care şi Laza, Bejeneşti, Râşniţa, Sauca, Fereştii rămânând
doar sat, alături de Moara Domnească, în cadrul comunei Văleni.
Exact aşa cum privea geografic Gh. Ghibănescu aşezarea satului:
„Mergând în sus de Vaslui pe şoseaua naţională, treci întâi pe la
Moara Grecilor, apoi dai de Moara Domnească şi la stânga apuci
Valea Sărăţii şi sui dealul la Valea Ră şi pe valea Fereştilor te sui în
susul ei spre satul Fereşti”, iar aici dai de primăria Fereştilor, s-ar fi
meritat făcută completarea realizată de noi, dacă noi cei care am
„contribuit” la structurarea judeţului Vaslui în 1968 am fi ţinut
seama şi de importanţa istorică a localităţii dar şi de ce era în
inima locuitorilor. Poate ne-am lăsat conduşi de chemările
politicului, de interesele locale, completate cu neştiinţa multora
dintre participanţii la făurirea noii structuri administrative,
motivate mai mult de entuziasmul unui nou început.
Lăsându-l pe Gheorghe Ghibănescu pentru alte viitoare noi
documentări, să-l întovărăşim acum pe profesorul Vasile Cozma,
autor al studiului „Pe Vaslui, în sus – itinerar istoric şi turistic”,
publicat în „Orizonturi” nr.9/2006, documentarea devenindu-ne şi
mai actuală: … „Ieşim din Vaslui, spre nord, urmând şoseaua
Vaslui- Iaşi, paralelă cu râul Vasluieţ. Primul sat este Moara
Grecilor, cu atestări din vremea marelui Ştefan, sat care a
aparţinut familiei de boieri Miclescu. În vremea domnitorului
Grigore Ghica, Dumitrache Miclescu vinde moşia Moara Greci
boierului Temistocle Bastachi; urmaşii săi vor dona moşia
Academiei Române. Biserica „Sf. Nicolae” din localitate a fost
ridicată la 1815, având drept ctitori pe Vasile Miclescu şi soţia sa
Zoiţa.”
Îngăduind profesorului – reporter un răgaz, reţinem cititorul
reamintindu-i că aici, la Moara Grecilor a funcţionat Şcoala de
agricultură „I.C. Agarici” coordonată de Academie, din anul 1899,
ceea ce înseamnă că în anul 1934 se afla în al 35-lea an de
funcţionare, timp în care a dat un număr de 186 absolvenţi.
La 5 mai 1909, într-o şedinţă a Academiei, iată raportul care
se citea asupra lucrărilor Comisiunii Fundaţiei Agarici:
Domnilor colegi,
Şcoala practică de agricultură de la Moara Grecilor, care se
întreţine din venitul Fundaţiei ”Ion Costache Agarici”, funcţionează astăzi
cu 28 elevi, toţi bursieri, împărţiţi în cele trei clase fixate prin programul
votat de Domniile Voastre la înfiinţarea ei şi anume: 10 în clasa I, 10 în
clasa a II-a şi 8 în clasa a III-a…”
În continuare se arăta că personalul şcolii era format dintr-
un director cu doi ajutori, aleşi dintre absolvenţii şcolii, un maistru,
fierar şi unul lemnar. Şcoala dispunea de 60 hectare pământ arabil,

103
10 ha imaş şi 5 ha fâneaţă, iar inventarul viu se compunea din 22
vite mari trăgătoare şi de lapte şi 36 vite mărunte. Cursurile
teoretice durau fără întrerupere de la 1 noiembrie până la 1 martie
iar în restul timpului se făceau lucrări practice de agricultură,
grădinărit şi pomicultură. În timpul cursurilor teoretice, ca şi în al
practicii, făceau cu rândul atât serviciile de la grajduri, curte şi
dormitoare, cât şi lucrurile de fierărie şi lemnărie în atelierele şcolii.
În şcoală, pe lângă cunoştinţele agricole propriu-zise, se predau şi
noţiuni de fizică şi chimie de către directorul şcolii, post ocupat ani
şi ani de către G. Cotea, absolvent al Şcolii Centrale de agricultură.
La lecţiile de agricultură se predau şi noţiuni de economie rurală,
aplicate la gospodăria ţărănească.
În atelierul de lemnărie se lucra numai unelte agricole, de la
greble până la car, iar în cel de fierărie se lucra mai mult pentru
trebuinţele proprii.
După absolvire elevii erau apţi pentru a-şi organiza
gospodării proprii ori pentru a iniţia şi pe alţii în meseria de
agricultor.
În vremea aceea, din comisia Academiei care se ocupa de
şcoala de la Moara Grecilor, făcea parte şi academicianul Petru
Poni de la Iaşi (Din Analele Academiei Române, anul 1909, p III şi
1934, p.79).
Dar de la Moara Grecilor să ajungem la satul Moara
Domnească pentru a-şi relua expunerea profesorul Vasile Cozma:
„La intrarea în satul Moara Domnească, un drum face la stânga,
spre Fereşti (9 km.): în aproprierea acestuia s-a aflat satul Mileşti,
satul de baştină a lui Nicolae Milescu – Spătarul (1636-1708), „un
distins învăţat” (N.Iorga), care „ştia multe limbi: elineşte,
slavoneşte, greceşte şi turceşte. Şi era mândru şi bogat” (Ion
Neculce) şi „ a străbătut multe ţări şi împărăţii ca să se instruiască
şi este un cronograf în care sunt adăvăsite toate lucrurile lumii”
(Dosoftei). Nicolae Milescu este autor al unui „Jurnal de călătorie în
China” şi „Descrierea Chinei”, opere de importanţă geografică,
etnografică şi istorică, primul român ajuns la curtea imperială din
China.
Vasluienii cinstesc memoria sa, înălţând o statuie spătarului
în faţa bibliotecii judeţene care-i poartă numele.
Revenind în şoseaua principală, continuăm spre Văleni, sat
mare, cu case arătoase, unele cu etaj – dovadă de bunăstare, cu
oameni care mai poartă straie populare în zilele de sărbătoare.
Satul exista în secolul al XV-lea, la 1600 logofătul Drăghici Bogza a
fost întărit stăpân al siliştei Vălenii pe apa Vasluiului, între satele
Romaneşti şi Strehoieşti, în baza unui document vechi avut de
acesta de la domnitorul Petru Şchiopul. În secolul al XVII-lea, satul

104
ajunge în stăpânirea Cehăneştilor. Sub numele de Valea Ră, satul
Văleni apare menţionat la începutul secolului al XVIII-lea. La 20
iulie 1707, Gheorghe Cehan dăruia partea sa din Valea Ră şi
Sărata, din ţinutul Vasluiului, vornicesei decedatului Ion Racoviţă,
„pentru ca să fie îngrijit până la moarte” (5). În 1803, satul Valea
Ră era al casei boierului Iordache Roset; după 1820 ajunge în
stăpânirea vornicului Scarlat Donici. La Văleni exista o biserică din
lemn cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” ctitorită la 1811 de
vătaful Gavril şi soţia sa, Smaranda. În fiecare an, la 15 august se
organizează Festivalul „Vălenii în sărbători” cu participarea unor
formaţii artistice de prestigiu.”
Despre biserica parohială cu hramul „Adormirea Maicii
Domnului” din Valea Rea (astăzi Văleni), Anuarul Episcopiei pe anul
1938 spune că edificiul datează din 1932, ridicat de poporăni, din
cărămidă presată. S-a început în 1925 şi a fost reparat în 1937.
Construcţia bisericii a costat 1.200.000 lei din care: 120.000 lei de
la minister, 60.000 lei de la prefectură, 20.000 lei de la alte
instituţii, iar restul de la enoriaşi. La reparaţii au contribuit:
prefectura cu 20.000 lei şi enoriaşii cu 9.500 lei. Tot ei au mai dat
zece mii pentru şcoală, 4000 lei pentru fântâni, 100.000 lei pentru
poduri. Paroh era preotul N.I.Popescu, născut în 1897, numit în
1920, econom-stavrofor 1938
La 29 mai 1968, urmare a apariţiei HCM Nr. 1130 pentru
delimitarea administrativ-teritorială a municipiilor, oraşelor şi
comunelor judeţului Vaslui, Vasluiul este declarat judeţ, cu
reşedinţa în oraşul Vaslui, având ca municipiu oraşul Bârlad iar
oraşe localităţile Huşi, Negreşti şi Vaslui.
Oraşul Vaslui, cu o suprafaţă de 6538 ha şi un număr de
20000 locuitori, cuprindea în componenţa sa şi alte 5 localităţi
componente: Bahnari, Brodoc, Moara Grecilor, Rediu şi Viişoara.
Satul Moarea Domnească trecea de la comuna Tanacu la
comuna Văleni, iar satul Valea Rea dispărea din nomenclatorul
localităţilor, fiind înlocuit de satul Văleni, care devenea reşedinţă
de comună, cuprinzând satele: Văleni, Fereşti şi Moara Domnească.
Comuna, la recensământul din 1977 avea 1890 gospodării şi
o populaţie de 7186 persoane, iar în martie 2002 numărul
gospodăriilor a crescut la 2228, în timp ce populaţia cunoaşte o
uşoară descreştere – 6983 suflete.
Recensământul din 2002 prezintă următoarea situaţie în ce
priveşte creşterea animalelor: 3917 bovine, 912 porcine, doar 350
oi şi 6579 păsări de curte.
Locuitorii comunei aveau 121 aparate de radio cu
abonament, 400 televizoare şi doar 38 numere de telefon.
*

105
NICOLAE MILESCU SPĂTARU - 300 de ani – se intitulează
materialul care vrea să fie o biografie a personajului, semnat de
Dan Răvaru în revista „Elanul” nr.80-82 din octombrie 2008.
Ion Neculce, un prim biograf al cărturarului de mai târziu, îl
considera doar vasluian iar ataşamentul lui Nicolae Milescu Spătaru
pentru valorile româneşti susţine ipoteza unei origini aromâne a
acestuia. Mama îi era de viţă nobilă moldovenească, înrudită cu
familiile boiereşti şi voievodale Racoviţă şi Movilă. Tatăl său,
Apostol, dintr-o familie venită din Peloponez, ca majoritatea
aromânilor, era considerat grec, ceea ce îi conferea şi un anumit
prestigiu şi de aceea, probabil, a acceptat să fie considerat aşa,
spune Dan Răvaru.
Familia lui Nicolae Milescu Spătarul şi-a luat numele după
satul Mileşa, localitate dispărută, aflată pe teritoriul actualului sat
Fereşti, în partea de nord-est.
Mileştii – spune Dan Răvaru, apar frecvent în acte de
vânzare-cumpărare din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea,
mai întâi ca localitate şi apoi, pe măsura depopulării, numai ca
moşie, până la începutul secolului al XIX-lea. Primii proprietari
atestaţi aici sunt Apostol Cehan, fiii săi deveniţi Racoviţă, apoi
diferite neamuri ale Mileştilor.
Aici, la Mileşti, s-a născut în 1636 cărturarul. El
impresionează prin numărul de limbi străine pe care le stăpânea:
greaca veche şi cea modernă, latina, slavona, rusa, franceza,
germana, prin ştiinţa de carte – în şcolile…….. de Vasile Lupu, la
Iaşi dar şi cu iezuiţii, probabil deprinşi la „Schola Latină” de la
Cotnari a lui Despot Vodă, şcoala mare a Patriarhiei etc.
După o scurtă perioadă de activitate în Moldova, unde
capătă rangul de spătar, adică de
purtător al spadei-sabie a
Domnitorului, el urmează în exil,
din 1666, pe Gheorghe Vodă
Ştefan, în oraşul German Stettin,
iar de aici, ca sol al Domnului –
care visa încă la Tronul Moldovei,
călătoreşte când la Londra, când la
Moscova.
Întors în Moldova, continuă
a se bucura de multă încredere,
după care vin bănuielile că ar
năzui el însuşi la scaunul Moldovei,
ceea ce-i aduce o pedeapsă
degradantă a tăierii nasului. Însemnare care în concepţia de atunci
însemna tăiere a drumului către domnie.

106
După tratament şi cusătură a nasului, în ţara nemţească,
revine în Moldova şi sub numele de Nicolae Cârnul ocupă diferite
dregătorii, conduce expediţii militare şi face drumuri la Moscova ca
reprezentant al Patriarhiei greceşti. Dornic de modernizări, ţarul
Rusiei, Alexei Mihailovici, pentru că suntem în anul 1671, îl acceptă
în rândul marilor intelectuali ai săi şi lucrează ca traducător şi în
calitate didactică la Ministerul de Externe. Neculce îi dădea
calitatea de fost profesor al lui Petru cel Mare al Rusiei. După el au
urmat alţi „luminători” moldoveni ai ruşilor: Dimitrie Cantemir,
Antioh Cantemir etc.
O cale de comunicaţie cu China o deschide Alexei
Mihailovici, trimiţându-l în solie pe nimeni altul decât pe Nicolae
Spătaru Cârnul din Mileştii-Fereştii Vasluiului… Misiunea n-a fost
deloc uşoară, dar o reuşită. Numai că, la întoarcere, găseşte că
ţarul Alexei Mihailovici murise, iar cum fiul său, Petru, era minor,
găseşte instituită o regenţă, ostilă faţă de tot ce realizase
predecesorul. Aşa că sfetnicul fostului ţar cade în dizgraţie. Câtva
timp mai trecând, când pe tron urcă Petru cel Mare, acesta îşi
caută dascălul, îl găseşte, îl pune din nou în poziţii privilegiate…
Numai că, încărcat de onoruri, fostul profesor moare la curtea
ţarului reformator, în anul 1708.
I-a rămas o operă vastă. Numai că despre Nicolae Milescu
Spătarul şi înfăptuirile lui culturale şi ştiinţifice se vorbeşte din ce
în ce mai puţin. Noroc că vasluienii au dat bibliotecii lor judeţene
numele de Nicolae Milescu Spătarul.

NICOLAE BUSUIOC născut la 12


august 1939 la Fereşti Vaslui este un
publicist şi eseist cunoscut. A făcut studii
primare la Fereşti, liceul la „Mihail
Kogălniceanu” Vaslui, facultatea de biologie
la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din
Iaşi.
A lucrat în învăţământul gimnazial,
ziarist la „Flacăra Iaşului” şi „Vremea nouă”
Vaslui, bibliograf la Biblioteca „Gheorghe
Asachi” din Iaşi, unde a fost şi director o
vreme.
A mai colaborat la „Cronica”, „Convorbiri literare”, Dacia
literară”, „Revista Română”, Sympozion”, „Tribuna României”, în
unele cu rubrici permanente ca „Fascinaţia lecturii” la „Cronica”,
„Tezaur de înţelepciune” la Sympozion.
Este deţinător al premiului pentru publicistică pentru anul
1994, acordat de revista „Cronica”, Premiul Salonului naţional de

107
carte 1995, Chişinău, al Premiului Salonului naţional de carte,
1966, Cluj-Napoca.
Are publicate mai multe volume, printre care şi un Dicţionar
bibliografic „Scriitori ieşeni contemporani”, Editura Junimea, Iaşi,
1997, ediţie revizuită şi adăugită, tipărită la „Vasiliana ∋ '98”,
2009, Iaşi
Scriitor şi publicist
6. Mirceşti comună rurală, aşezată în partea de
nord est a plăşei Mijlocul, la 35 km de oraşul Vaslui şi la 9 km de
Codăeşti, reşedinţa plăşei, situată mai mult pe o vale, formată din
două dealuri paralele, care o străbat de la nord la sud.
La data întocmirii M.D.G. comuna era formată din două sate:
Mirceşti şi Rădiul, pe o suprafaţă cam de 1860 de hectare din care:
57 hectare pădure şi 1092 hectare ale locuitorilor. Are o populaţie
de 220 familii, cu 673 suflete; două biserici, deservite de doi preoţi
şi doi cântăreţi; o şcoală, două mori – una cu apă şi alta cu vapori;
trei cârciumi. Locuitorii posedă 51 pluguri şi 54 care cu boi, 7
pluguri şi 8 căruţe cu cai, 491 vite cornute mari, 79 cai, 1433 oi, 16
capre şi 153 râmători.
„În vara anului 1912 mă aflam cu cercetările mele istorice în satul
Mirceşti, la stăpânul moşiei, tânărul Păncescu. După ce scotocisem arhiva
de documente a casei Păncescu în satul Dracseni, ne-am dus să vedem şi
satul Mirceşti, altă proprietate a Păncescului. Îmi legam în minte creşterea
averii pe numele unei familii în curs de trei generaţii, că de unde bunul
răposatului Păncescu luase de zestre 30 stânjeni din Mirceşti cu fata lui
Bantăş, azi aceeaşi Pănceşti dispun de mii de fălci în acelaşi judeţ al
Vasluiului, unind an cu an hlize de hlize, moşie de moşie, pentru a da
pildă urmaşilor de vrednicia înaintaşilor”, scrie Gh. Ghibănescu.
În Mirceşti se clădea biserică nouă; şi tânărul Păncescu dornic de a
îndeplini voinţa răposatului său tată era tocmai la socotelile cărţilor
bisericeşti, o listă întreagă de cărţi de cumpărat la tipografia cărţilor
bisericeşti.
Ne dusesem să vedem biserica veche de lemn de peste vale,
bisericuţă răzăşească – zice-se – mutată de răzeşi cu lemnărie cu tot din
seliştea veche. Preotul bisericii, părintele Bogos… întrebând pe dascăl
dacă nu cumva ştie de ceva cărţi ori pomelnice azvârlite prin pod, şi care
deci nu mai trebuie, mi-a adus din podul clopotniţei un triptic de lemn
colbăit, mucegăit, că numai cu mare greutate l-am putut descurca de
stratul de colb ce era pe dânsul. Cucoana preoteasă a avut buna voinţă,
mai ales aflând că am fost pe aceleaşi bănci cu părinţelul, de l-a spălat,
dar aşa cu economie, să nu se ducă boiaua de pe dânsul.
Tripticul, continuă Ghibănescu, e scris în slavoneşte şi cu tot
felul de adaose făcute pe dânsul. Boiaua veche e scorojită şi nu cu
uşurinţă se poate citi.
Eram în faţa unui pomelnic Racoviţesc.

108
Ce caută acest triptic racoviţesc la biserica răzeşilor din Mirceşti?
Părintele Bogos n-avea nici o ştire de vreo danie veche sau nouă a
racoviţeştilor pentru biserica din Mirceşti şi nici la pomelnicul bisericii nu
era pus vreun Racoviţă drept ctitor. Rugai pe părintele Bogos să-şi ia
însemnarea şi eu singur i-am scris pe o coală de hârtie cu slove mari să
pomenească la sfânta leturghie şi la ieşirea cu sfintele daruri între alţi
ctitori şi pe:
„jupân Iftodie Cehan vel logofăt şi jupâneasa lui Tudosica şi copiii
lor”;
„jupân Neculai Racoviţă vel logofăt şi jupâneasa lui Maria şi copiii
lor”;
„jupân Ioan Racoviţă vel vornic şi jupâneasa lui Maria”.
Era, după cum cititorii cred că au înţeles, un început la volumul VIII
Surete şi Izvoade ce avea să le scrie Gh. Ghibănescu, profesor, membru
corespondent al Academiei Române, deputat, închinat lui Gheorghe
Racoviţă, cu pioasă aducere aminte”…
Şi pentru a se face cât mai înţeles, Gh. Ghibănescu continuă
în cele „Două zile de vacanţă” publicate în „Opinia” din 4 august
1912, avându-l alături pe actorul Cârjă, de loc din Cârja Tutovii, de
la Naţionalul ieşean: „…Mă duc la biserica de lemn. Şi în Mirceşti
biserică de lemn, ca pretutindeni în Vaslui. De odată o inscripţie curioasă
„În anul 1864 septembrie 10, boit cu cheltuiala comunei de epitropii Ion
Spiridon şi Petrache Săvulu. Facerea bisericii vechi din anul 1532.”
Atât!
Nici o lămurire, nici o atestare de lucruri vechi. Nimene nu ştie,
decât că biserica din locul de azi, racla Viişoara, a fost cândva adusă în
spate din selişte, din pricina turcilor şi tătarilor.
Mă duc la hârtii. Pachetele Păncescului încep cu hliza ce a fost
cândva a Lupului Bantăş, vornic de poartă, a cărui soră Ileana s-a fost
măritat în 1832 cu Toader Păncescu, dându-i-se 10 pământuri, cam 30
fălci. Dar uricul satului lipseşte, căci el e legat de postelnicul Nerman a lui
Ştefan cel Mare, a cărui urmaş a fost Ioniţă Mircea, ce şi-a legat numele
de satul Mirceşti. Satul dar a luat naştere sub Petru Rareş, cum sună
tradiţia scrisă pe stâlpul uşii de la pridvor.
Din vechea biserică nu se păstrează decât un pomelnic - un triptih
– de lemn în 3 canate, scris slavoneşte pe 8 coloane, pe carnetul întâiu 2
coloane; în coloana întîia stă scris monah Iosaf Constantin şi copiii lui;
ierei Vasilachi, Constantin, Safta şi copiii lor, ierei Alexandra şi păpădia
(preoteasa) lui Todosia şi copii lor.
Pe coloana a doua stau scrise: Pan Iftodie Cehan i cneaghina ego
Tofana i ceadih ego: jupân Iftode Cehan şi jupâneasa lui Tofana şi copiii
lui; pan Neculaiu Racoviţă i cneaghina ego Mariia; i ciadah ego: jupân N.
Racoviţă şi jupâneasa lui Mariia şi copiii lor; Ioan şi jupâneasa lui Mariia;
pan Bejan Balş şi jupâneasa lui Catrina.
Pe coloana a 4-a „pomelnicul ctitorilor noştri Is.Hs să vă primească
jertfa pan Stratulat şi femeia lui Vasilica. Pomeneşte Doamne pe robul tău
Postolachi şi pe femeia lui Maria şi pe copiii lor.

109
Coloana a 5-a „Pomeneşte Doamne pe robul tău Zaharia şi femeia
lui Irina şi copiii lor. Celelalte nume nu ne interesează, căci abia Dzeu în
cartea vieţii oamenilor de pe pământ mai ştie ce ştie, pe când popii noştri,
sărmanii, legaţi de disc şi leturghie pomenesc atât cât le spune gologanul,
iar pe Racoviţeştii de la 1600-1700: pe Iftode Cehan Racoviţă, pe Neculai
Racoviţă, marele logofăt supt Duca Vodă, pe Ioan Racoviţă om de cinste
şi de socotinţă, cum îi spune cronicarul muntean, nici o pomeneală.
Numele lor zace prăfuit în clopotniţa bisericii, ca şi vremea care uită
toate, care adoarme totul.
În Mirceşti satul se renaşte şi se înmulţeşte; în 1818, când
hotarnica dintâi, erau mari şi laţi 9 răzeşi în cele 4 racle de pământ. Azi pe
apa Cuţitnei stau la 150 de răzeşi, căci cei 9 au crescut la pătrat şi cub,
doar atâta a mai rămas celui de jos: vlagă în copii!
Aici, în Mirceşti au poposit cu răzăşii unii din Bantăşeşti, veniţi din
Bereasa, vechiul Murgeşti, unde îi găsim în suta a XVI şi a XVIII, socrii lui
C. Cantemir Vodă bătrânul. Pe aici trăind Telemăneştii, duşi apoi la Huşi,
iar răzeşii de azi, după ce le-am vorbit în limbă, mi-au dat cu drag – dar şi
cu zdelcă la mână – o veche hotarnică şi un ţidular de pământ, aşa cum s-
a împărţit moşia lor în anii când vornicul de poartă Lupu Banteş îşi făcuse
intrarea printre răzeşii din Mirceşti.
La întors m-am mai oprit ceva în culmea dealului ca să admir şi
mai mult largul orizont ce se desfăşoară privirii în toate părţile.
Sta soarele după chindie şi era aromeală în natură; iar eu mai plin
de cele citite şi văzute, după ce ne-am mai dus gura prin cel agud din
ograda Curţii, am plecat-o spre Rebricea, cu un teanc de hârtii vechi,
hrană pentru mai apoi, ce aşa legându-mi filă de filă şi sat de sat trecutul
documentar al locurilor scumpei noastre Moldove să am ce spune la cele
guri căscate, dar mai ales să las după mine acel vraf de condică, urzială
din curiozitate şi pârâu din izvoraşul unei munci de om într-o dâră de
viaţă.”

După ani, în 1926, reînviindu-


şi amintirile, Ghibănescu nota în
Surete… volumul XVI, p. 115: „La
biserica din satul Mirceşti, Vaslui, se
păstrează un triptih al familiei
Racoviţeştilor pe care părintele
Bogos îl ştia că este în clopotniţa
bisericii, dar ce se scria în el nu ştia
nimeni din sat. În vara anului 1912
cercetând arhiva de acte vechi a
domnului Păncescu, am văzut şi
biserica din Mirceşti şi-am şters
Triptih colbul de pe triptihul Racoviţesc: are
8 coloane pe cele trei laturi de lemn, laturea din stânga are 2
coloane, mijlocul are 4 coloane, laturea din dreapta are 2 coloane.

110
Pe coloana a doua a triptihului citim pomelnicul
Racoviţeştilor”.
Gh. Ghibănescu îi fixează vechimea pomelnicului la 1665.

Mirceşti, sat, situat pe valea dintre dealurile Şurăneşti şi


Ciomagul, prin care curge pârâul Recea, are o suprafaţă cam de
860 hectare, din care 687 hectare pământ cultivabil. Are – după
statistica din 1900 – 99 familii cu 417 suflete, români răzeşi care se
trag din fraţii Mirceşti care au avut pământul în stăpânire de pe
timpul lui Ştefan cel Mare. Pământul celor doi moşneni
fracţionându-se, prin moştenire, s-a format satul numit mai în
vechime Mirceşti-Răzeşi. Avea o biserică din lemn, făcută la 1834,
o şcoală înfiinţată la 1868, frecventată de 34 elevi, o moară cu
aburi, 2 cârciumi.
Locuitorii mai aveau: 53 pluguri şi 22 care cu boi, 5 pluguri
şi 8 căruţe cu cai, 40 stupi cu albine, 362 vite mari cornute, 297 oi,
1 capră, 54 cai şi 54 porci.
Iată de la Mirceşti descrierea inedită a bisericii cu hramul
„Sf. Voievozi” la 1894, culeasă din documentele Episcopiei de către
Costin Clit şi publicată în revista Elanul nr. 32/2004:
„Una biserică de lemn veche pe temelie de piatră, în stare
proastă, după frontispiciu ea este fondată la anul 1531 de câţiva călugări
ca pentru un schitişor şi tot refăcându-se din timp în timp de către urmaşi,
cu modul acesta au ajuns până în anul 1864, când atunci mai reparându-
se de către poporănii ei, tot au mai ţinut până acum, când au ajuns în
starea ce s-a zis mai sus, rea. Biserica este fără turle, cu o clopotniţă din
lemn lipită de ea.
Biserica are ca proprietate a sa 20 prăjini loc, livadă împrejurul ei.
Ograda bisericii este îngrădită cu gard de nuiele. Asemenea mai are una
falce pământ arabil dat danii fără testament de un poporan al ei,
răposatul dl Ion Spiridon, acest pământ nu se stăpâneşte de cler ci merge
în folosul bisericii.”
Cărţi: Evanghelie (1858), Evanghelie (1799), Litrughier (1845),
Liturghier (1835), Apostol (1735), Orologiu (1831), Psaltire mare (1824),
Octoih mare (1811), Penticostar (1756), Triod (1891), Minei (1846),
Molitvelnic vechi, Te Deum (1879).
Inventarul era alcătuit la 12 iunie 1894 de către preotul Mihail
Agapi, epitropii Costachi Furnică şi Costachi Stamati.
La anul 1875, cele 103 familii din parohia Mirceşti aveau preot pe
Mihail Agapi şi cântăreţi pe Vasile Teslariu şi Alecu Ardaro; în 1879,
acelaşi preot, hirotonit la 22 ianuarie 1865, cântăreţi Vasile Teslaru
(decretat la 5 iulie 1863) şi Gh. Darie, de la 15 octombrie 1869 (Elanul
nr.38/2005).
Iată şi ce era scris în Anuarul (1938) Episcopiei Huşilor
despre parohia Mirceşti, judeţul Vaslui: „124 familii, 700 suflete,

111
situată la 40 km de Vaslui, 8 km de oficiul poştal Codăeşti şi 15 km de
gara Scânteia. Casa parohială e în construcţie. Are pământ 7½ ha.
Biserica parohială cu hramul „Sf.Împăraţi”, construită 1894-1898 de C.
Păncescu şi D. Păncescu, din zid. A fost pictată în 1915, iar în 1928 a fost
refăcută clopotniţa. Din cauza terenului biserica s-a crăpat şi are nevoie
de reparaţii radicale. Biserica filială cu hramul „ „Sf.Voievozi” construită în
1532 din lemn, fostă schit de călugări, stare bună. Serveşte ca biserică de
cimitir.
Paroh, pr. C.Popescu, seminar, gradul II, născut 8 februarie 1913,
numit 1935, pr. ajutor I.Bogos, seminar gradul I, născut 1859, pensionar;
Cântăreţ I, Şt. Moga, şcoală de cântăreţi, născut 1889, numit 1918. Postul
II vacant. Parohia are cor religios. Biblioteca are 50 volume.
Pentru casa parohială au dăruit: dl D.Păncescu, proprietar, terenul
de 2880 m.p; Sfânta Episcopie – 2000 lei, enoriaşii 16.385 lei şi lucru;
prefectura lemne în valoare de 6.765 lei. Se strâng fonduri pentru
repararea bisericilor. Intelectuali în parohie: preoţi Peptu şi I. Alexandru,
plus 4 învăţători.
Din inscripţiile bisericii „Sf. Voievozi”:
Prima inscripţie în chirilică (deasupra uşii la intrare): „Anul 1864,
septembrie: boită cu cheltuiala comună de epitropii – Ion Spiridon,
Petrache Săvuc. Facerea bisericii vechi din anul 1532.”
Nota istorică (Din Sinodic, 1875): „Biserica din satul Mirceşti este
fondată la începutul ei de câţiva călugări, ca pentru un schit. Ea este
făcută din lemn pe temelie din piatră de la anul 1532 şi este permutată
până acum din două locuri şi mai reparată din starea cea proastă în care
se afla, încât „acum este într-o stare mediocră. Această reparaţie a sfintei
biserici s-a făcut în anul 1870, din îndemnul şi cu cheltuiala obştei
satului”. Scrise de preotul M. Agapi, paroh pe vremea aceea.
Erau enumeraţi şi câţiva dintre slujitorii cunoscuţi la acest sat: pr.
Matei, pomenit într-un act din 6 aprilie 1624, preot Vasile (1698), pr.
Mantu, Anastasie şi Iordachi (1832-46), pr. Alexandru şi Adam (1860), pr.
Agapi (+) 20 decembrie 1931 în vârstă de 87 ani, preot I.Bogos pensionat
în 1935, avea 80 de ani.
Pentru Mirceşti, la Vaslui, în 1603, există „un zapis prin care
un Constantin sân Marii ot Crăieşti şi Mărie fămeaia lui Constantin
au vândut a lor direaptă ocină şi moşie din sat din Mirceşti toată
partea mânisa a Mariei fata popii lui Mihăilă ot Crăieşti unuia
Parfenie drept un bou însemnat” (Surete…, vol. 20, p. 127).
Alt zapis, fără an, dar către 22 aprilie 1604, crede
Ghibănescu, „de la o Mărie fata Antemiei, precum au vândut
direaptă moşia sa şi a fărţinesău lui Ştefan din sat din Mirceşti cu
loc de ţarină, cu vad de moară şi cu loc de prisacă ce li s-a venit
partea lor amândurora, au vândut lui Parfenie sân Hiliiasă din
Mirceşti drept şasă lei bătuţi… şi-i însemnat în dos că i sau ales
şasă pământuri din Loghin” (Surete…, ms XXI, p. 333).
În condica liuzilor, în statistica Moldovei din 1803, Mirceştii
(răzeşi) fac parte administrativ-teritorial de ocolul Mijlocului, a

112
ţinutului Vasluiului iar la catagrafia din 1820, în acelaşi ocol,
figurează ca având 97 liude, din care 11 bejenari cu bir şi 6 fără bir
ai vornicului de poartă Lupu Bantăş, cu 17 slugi boiereşti – 3 a
vornicului A. Canta, unu a vornicului Iord. Roset Baston, 2 a
serdarului D. Vasiliu, unu al căminarului Gh. Dascălu, unu a
paharnicului Iord. Bucşenescu, 3 a paharnicului C. Paladi, 2 a
comisului A. Roset, unu a spătarului Gh. Cuza.
În sat figurau 7 dascăli şi nici un preot.
La catagrafia din septembrie 1831 Mirceştii apăreau ca
aşezare răzăşească cu 108 liude.

Rediul-Burchi sau al-Zmeului, sat în partea de sud a


comunei Mirceşti, situat pe coasta de est a dealului Holmul.
Avea la 1900 o suprafaţă de cam 1000 hectare, din care 57
hectare pădure şi 646 hectare loc de cultură şi imaş ale
proprietăţii, iar 208 hectare ale locuitorilor: 74 familii cu 356
suflete, foşti clăcaşi.
Exista o biserică deservită de un preot şi un cântăreţ, o
moară, o cârciumă. Locuitorii mai aveau: 16 pluguri, 32 care cu
boi, 10 stupi, 229 vite mari cornute, 1149 oi, 15 capre, 125 cai şi
99 râmători.
La biserica „Sf. Împăraţi” de la Rădiu lui Burche, la anul 1875, nu
exista preot, poporul de 57 familii era căutat de preotul din Codăeşti dar
cântăreţi erau Ion Ilie Lazăr şi Costache Onu (Elanul nr.34/2004). În 1878,
la biserica ruinată din Rediu cântăreţi rămăsese Constantin Onu iar
pentru cele 80 de familii căuta preotul din Mirceşti (Mihalachi Agapi), fiind
aproape (Elanul nr.34); în 1894, acelaşi cântăreţ, iar preot Ion Bogos
proaspăt hirotonisit (Elanul nr.38/2005).
Învăţătorul Ion Andriescu din comuna Albeşti, judeţul Vaslui,
a trimis domnului Gh. Ghibănescu un uric slav scris pe piele din
anul 1518, Ghenar 23 (7026); cuprinsul acestui uric este următorul:
„Ştefan Vodă cel tânăr întăreşte lui Dragota şi surorilor sale
Ana şi Tudora, cum şi nepoţilor lor de soră Mircea şi Oniţă
stăpânire pe pământul din sat din Mirceşti pe Racova, pe ambele
maluri ale Racovei şi cu mori la Racova, cumpărate cu 120 galbeni
tătărăşti de la Anuşca fata lui Tatul Putredul.
Totodată Domnul dispune ca o jumătate să o stăpânească
numai cei 3 fraţi, iar cealaltă jumătate să o stăpânească ei
împreună cu nepoţii lor de soră. Iscălesc boieri de divan. Uricul e
scris de Dumitraşco Cosmovici din Vaslui, unde se afla Domnul în
acel timp.
Pergamentul avea lăţimea de 40 cm iar lungimea de 32 cm.
Pecetea era uzată şi se păstra numai şnurul roş (Opinia, 1 mai
1908, rubrica Litere-ştiinţă-artă).

113
Despre Bogheni, autorul „Suretelor”ne trimite la numele
Boghiul, unul din vechii proprietari ai unui rediu, care venea aşezat
la „răsărit de drumul Brăilei” şi despre care Veneamin Costache şi
Iordachi Lambrino spun „că numele de Bogheni s-a luat de la o
vreme încoace pe acolo dintr-un rădiu, ce se numeşte Rădiul
Boghiului care Rădiu este şi până acum” (Surete… ms XIX, 103).
Satul Bogheni, precizează Ghibănescu, era vechi, încă din
secolul al XVI-lea, pentru că într-un ispisoc de la Petru Vodă
Şchiopul din 1587 se vorbeşte de Bogheni într-o tranzacţie cu
pământuri, aşezarea având legături de loc cu ceea ce se numeşte
Chirice, locul unde a şezut Chirice Căpitanul din Curteni „la seliştea
Boghenilor, la Idrici”, parte de moşie care ţine de Băseşti, unde
Costăcheştii au intrat ca stăpâni încă de la 1676, sub Gavriliţă
Costachi, vornicul…”
În hotarnica moşiei Chirice, făcută la 1794 de ispravnicii de
la Fălciu, i se stabileşte întinderea: spre apus – Sârbăcenii –
moviliţa – rădiul Boghiului – iazul Chiricei – apa Idriciului, Dumeştii;
spre nord – Dumeştii – fântâna primejdiei – drumul vechi al Brăilei –
Puţenii; spre răsărit – Puţenii – moviliţa – luforilatul groapă; spre
sud – Sârbăcani – Piatră – moviliţa – drumul vechi al Brăilei. În total
825 hectare (Surete… ms XIX, 179).
La catagrafia ţinutului Vaslui din anul 1820, Rădiul apare în
ocolul Mijlocul, aparţinând serdarului Ilie Burchi, cu 39 liude, din
care 12 birnici, 9 slujbaşi boiereşti – 5 a logofătului C. Balş, 4 a
vistiernicului Iord. Roset, 15 bejenari fără bir ai serdarului Ilie
Burchi, un preot, un dascăl, un diacon.
La catagrafia ţinutului Vaslui din septembrie 1830, Rădiul
spătarului Ilie Burchi avea 52 liude.
În 1887-1888 Mirceşti aparţinea ca sat de comuna Codăeşti.
În 1968 devine sat component al comunei Tăcuta, judeţul
Vaslui.
Situat pe cursul mijlociu al pârâului Mirceşti, la sud-vest de
satul Tăcuta, pe un teritoriu cu urme de locuire omenească încă de
la sfârşitul epocii paleolotice, satul Mirceşti avea în 1966 un număr
de 671 locuitori, spun autorii Dicţionarului Geografic al judeţului
Vaslui, ed. 1988 (p.195).

7. Şurăneşti, comună rurală, în partea de nord a


plăşei Mijlocul, la 32 km de oraşul Vaslui şi la 5 km de Codăeşti,
reşedinţa plăşei. Era formată din satele: Şurăneşti-de-Sus,
Şurăneşti-de-Jos, Ghergheleul şi Drăcşeni.
Avea o suprafaţă de 5083 hectare, cu 309 familii sau 1405
suflete; 3 biserici, deservite de 2 preoţi şi 3 cântăreţi, o şcoală, 2
mori cu aburi, 3 iazuri şi 5 cârciumi.

114
În comună erau: 688 vite mari cornute, 12 bivoli, 1780 oi, 15
capre, 98 cai, 128 porci; 108 pluguri şi 124 care cu boi, 11 pluguri
şi 10 căruţe cu cai, 190 stupi cu albine.

Şurăneşti, sat, aşezat parte pe platoul dealului Şurăneşti


şi parte pe şesul din valea platoului, la 6 km distanţă de târguşorul
Codăeştilor. Avea 125 familii cu 559 suflete şi era reşedinţa
comunei. Şcoala e înfiinţată la 1878, biserica clădită şi înzestrată la
1877 de către Gh. Racoviţă, proprietarul moşiei; mai existau o
moară cu aburi şi două cârciumi.
Locuitorii au 45 pluguri şi 60 care cu boi, 3 pluguri şi 6
căruţe cu cai, 280 vite mari cornute, 10 bivoli, 615 oi, 6 capre, 40
cai şi 45 râmători.
Către sfârşitul lui august 1912, prof. Gh. Ghibănescu era în
vizită de documentare la Şurăneşti, prilej de a face cunoştinţă cu
Gh. Racoviţă, proprietarul moşiei, de a lua „cunoştinţă deplină
despre bogata arhivă de documente Racoviţeşti şi Pălădeşti”, şi de
a-l hotărî „pe sfătosul şi înţeleptul bătrân d. Gheorghieş Racoviţă
să ajute la publicarea” volumului de Surete şi Izvoade, închinate
Şurineştilor şi omului Gheorghe Racoviţă (vol. VIII, 1914), cât şi să
dăruiască bibliotecii Universităţii Iaşi „toată lada de documente
slavo-române, pentru a da prilej doritorilor de a cerceta trecutul
Moldovei” din colecţia de acte a Pălădeştilor şi Racoviţeştilor.
Fatalitatea a făcut ca
binevoitorul Gheorghieş Racoviţă să nu
poată vedea isprăvită lucrarea la care
contribuise, spune Ghibănescu. În ziua
de 3 februarie 1913 cercetătorul avea
să rostească în faţa ţărănimii întristate
discursul funebru dedicat boierului de
rasă „urmaş colateral a unor voievozi
de ţară, boieri mari de divan, sfetnici
luminaţi”.
Lucrarea proiectată avea să
apară prin bunăvoinţa fiului lui
Gheorghieş Racoviţă – „Emil Racoviţă,
cunoscutul savant, care a dus peste
hotare numele şi fala de român”.

„Neamul Racoviţesc e vechi în istoria Moldovei, zice


Ghibănescu; la vechimea lui se adaugă şi faptul că din sânul
acestei familii au ieşit şi domni, gospodari în cele două ţări surori,
legând asupra numelui lor fapte de merit, dar mai ales de
filantropie obştească, căci un Racoviţă a pus temeiul marelui

115
aşezământ al Ospitalului Sfântului Spiridon din Iaşi, ctitorie
Racoviţească, afierosind acestui mare aşezământ tot ce a putut
agonisi munca şi strădania a trei sau patru generaţii de boieri,
Cehăneşti-Racoviţeşti, Cantacuzineşti şi Ruseteşti, pentru a da cea
mai bună întrebuinţare banului strâns de pe sudoarea celor mici,
ca să se reverse tot asupra lor”…
Despre grija pe care sătenii din Şurăneşti o aveau pentru
bunurile localităţii lor vorbeşte următoarea jalbă adresată la 24
aprilie 1806 la Iaşi Domnitorului:
„Prea înălţate Doamne
Satul Şurineştii din ţinutul Vasluiului pe care noi ne aflăm cu
lăcuinţa, se megieşeşte alăturea cu satul Gherghelăul, şi pentru locul de
hrană ce iaste întraceste doao sate, obiceiu am avut de amândoao părţile
îl ţinem apărat cu îngrăditura, adică sătenii din Gherghelău îşi pun parte
lor de gard despre satul lor ferindu-l locul de hrană despre călcare vitelor,
şi despre satul Şurineştii, unde ne aflam noi cu locuinţa aseminea şi noi
puneam gard aşa în toţi anii urmând şi o parte şi alta, nu era pricină între
noi.
Iar acum în luna trecută, după jaloba locuitorilor din Gherghelău,
ce arătare împotrivă vor fi făcut ei, noi nu putem şti, că au dus luminata
cartea Înălţimei tale cătră is. de ţinut, şi unde grija noastră era şi silinţa
de a ne pune gard, despre partea satului nostru, acum ne vedem siliţi din
poronca ispravnicii că tot noi să punem gardul şi despre partea acestui
sat Gherghelăul, lucru ce ne este cu totul peste putinţa noastră, şi care nu
să mai urmează la alte sate asemenea silă, şi mai vârtos, ca după cum
arătam mai sus în toţi anii de mai înainte trecuţi, urmare între aceste
două sate aşa sau păzit că ei sătenii din Ghergheleu îşi puneau gard
despre satul lor şi noi încă punem gard despre partea satului nostru şi
pricină nici între noi locuitorii precum nici între stăpânii acestor doauă
sate pentru aceasta nau fost. Ne rugăm milii înălţimii tale să fie cunoscută
asuprirea ce ni să face căci de datorie avem noi să ne lăsăm lucrul
pământului şi a hranei de piste an tocmai acmu în vremea aceasta, şi să
punem gard acolo despre parte lor, unde tot ei au ţinut gard, ferind locu
de hrană despre mâncarea a însuşi vitele lor. Şi de sa găsi cu cale
arătarea noastră ne rugăm să fie poronca cătră dmlor ispravnici de ţinut
că după cum noi punem gard despre partea satului nostru asemenea şi
sătenii din Gherghelău încă săş pue gardul trebuincios despre partea
satului lor fiind că şi locul de hrană este interesat despre amândouă
părţile; şi tot asămenea urmare sau păzit şi în anii trecuţi şi precum a fi
mila înălţimei tale să fim puşi la cale cu poroncă de aice cum să urmăm la
odihna noastră.
robii înălţimii tale
locuitorii din satul Şurineştii din ţinut Vasluiului”

Scrisoarea primeşte rezoluţia lui Alexandru Constantin


Moruzi Voievod chiar în aceeaşi zi „la dmlui vel logofăt a ţării de

116
gios", cu dispoziţia, care poartă data de 26 aprilie 1806, la
expediere:
„Io Alexandru Constantin Moruzi Voievod cu mila lui Dumnezeu
domn ţării Moldovei. Cinstiţi credincioşi boerii domnii mele, dmv. is. de
ţinut Vasluiului sănătate, din jaloba aceasta pre larg veţi înţălege, deci de
este precum jăluitorii arată ei au dreptate neputând a fi siliţi cu punere de
gardu şi despre parte acelui sat numit Gherghelăul, în vreme când mai
ales ei despre parte satului lor îşi pun gardul după rânduiala ce au-urmat
între aceste două sate şi în anii trecuţi. Pentru care vă poroncim domnie
me să cercetaţi şi fiind precum ei jăluesc, dmv. după datorie dregătorii ce
aveţi de asemene pricini să puneţi la cale odihna lăcuitorilor ca să nu mai
fie siliţi acum în vreme lucrului primăverii a veni pe aice să mai jăluiască
şi în ce chip veţi pune la cale pre larg să trimeteţi înştiinţare cătră dmlui
vel logofăt.”
În legătură cu biserica din Şurineşti şi despre oprirea slujbei
este edificatoare scrisoarea lui Apostol, polcovnic, adresată la 10
mai 1820 proprietarei Safta Racoviţoae:
„Cu multă plecăciune sărut cinstita mâna dumitale kk. Safta.
Înştiinţăz dumitale kk. pentru bisărică fiind că au vinit vikilu protopopii şi
au luat sfântul antimis, şi arată că nu numai pentru ogradă opreşte
biserica, ci pentru catapiteazmă pană când sa pune zugraf în lucrare nu
va slobozi biserica, omeni bejănari din cari ai dmnata ştiinţă că sau
apucat scutelnici alţi nu sau pus la cale, şi acei care nu sau aşăzat cu
dmneta au intrat în pădure fără ştirea me şi au făcut lemn de vânzare şi
iam propit ca să nu rădice lemnu, fără ştiinţa dumitale, Irimia Petru Ioan
zic că nu sar da scutelnici nici dăcum dumneta să-mi faci de ştire săi las
să încarce pe lemn, au să nui las, trimăt pe Toadăr Crăşimarul 1044 lei
(sic) adică o suta patruzăci şi patru lei. Oneşti bănuesc cu ce chip le calcă
moşiia Vultureştii, dispre pod, ei zic că şor căuta acele acte a lor.
1820 Mai 10
Apostu Polcovnic ca o slugă dumitale”

Rezultă că biserica a fost făcută către anul 1820. Cum nu


era încă zugrăvită, nici catapeteasma gata, protopopia din Vaslui a
oprit slujba luând antemisul, din ordinul Episcopului de Huşi,
Conon.
La un simpozion ştiinţific „Emil Racoviţă" desfăşurat în
noiembrie 1968 la Vaslui, organizat de Comitetul pentru cultură şi
artă al judeţului în colaborare cu Inspectoratul şcolar, cu ocazia
împlinirii a 100 de ani de la naşterea marelui savant român, au
participat şi susţinut lucrări, răspunzând temei, personalităţi
importante.
Despre biserica din Şurineşti şi parohia de aici aflăm următoarele
din Anuarul (1938) Eparhiei Huşilor: „193 familii şi 567 suflete. Situată la
30 km de Vaslui, 6 km de oficiul poştal Codăeşti şi la 16 km de gara
Scânteia. Are casă parohială, 11½ ha pământ de cultură şi 2 ha pământ
pentru cimitir, care se cultivă în folosul bisericii. Biserica parohială cu

117
hramul „Sf. Gheorghe” construită din zid la 1876 de Gheorghe şi
Eufrosina Racoviţă, proprietari, care au înzestrat-o cu o deosebită bogăţie
de odăjdii şi obiecte de cult. Catapeteasma este executată în Rusia. A fost
reparată şi acoperită cu tablă.
Paroh pr. V. Câmpeanu, seminar gradul II, născut 28 septembrie
1908, numit la 1 noiembrie 1934. Cântăreţ I, Const. Ciureanu, şcoala de
cântăreţi, născut 1 august 1897, numit 15 mai 1935.
Biserica are cor religios iar biblioteca are 145 volume. Pentru
repararea bisericii au contribuit enoriaşii cu 30.000 lei, Ministerul cu 3000
lei şi primăria cu 1000 lei, iar prefectura cu material lemnos pentru
împrejmuirea bisericii în valoare de 6.000 lei.
Intelectuali ridicaţi din parohie: 2 profesori universitari Emil
Racoviţă – Cluj şi dr. Grigore Popa Iaşi; Emil Condurachi, inginer, asistent
universitar; 5 învăţători şi 2 funcţionari.
Şurăneştii de atunci poartă astăzi numele de Emil Racoviţă,
sat care aparţine după 1968 de comuna Dăneşti, judeţul Vaslui.
Situat spre izvoarele pârâului Lunca, afluent pe dreapta a pârâului
Vaslui, spun autorii Dicţionarului geografic din 1988.
În sat exista în afară de Muzeul „Emil Racoviţă”, semn de
respect pentru omul de ştiinţă, urmaş al Racoviţeştilor, grădiniţă
de copii, şcoală primară-gimnazială, cămin cultural, cinematograf,
bibliotecă, unităţi de prestări servicii şi de servire comercială. Satul
avea în 1966 un număr de 1582 locuitori, iar în 1977 populaţia
ajunsese la 1658. Economia era de tip agricol.
Prof. univ. Constantin Motaş, membru
corespondent al Academiei Române, a mulţumit pentru primirea
călduroasă făcută de concetăţenii săi şi de organizatorii
simpozionului, după care, prezentând comunicarea Viaţa şi opera
lui Emil Racoviţă, a evocat figura marelui savant sărbătorit.
Prof. univ. Petru Jitaru, membru corespondent al Academiei,
a prezentat lucrarea Ideile lui Emil Racoviţă cu privire la
învăţământul mediu şi superior şi la organizarea cercetării
ştiinţifice, după care prof. univ. D. Cărăuşu, în lucrarea Concepţia
general-biologică a lui Emil Racoviţă, a relevat concepţiile lui Emil
Răcoviţă, în condiţiile în care biologia generală devenea tot mai
necesară ca ştiinţă de sine stătătoare.
Filmul documentar „Emil Racoviţă", dar şi lucrările Emil
Racoviţă ca geograf al expediţiei antarctice „Belgica", prezentate
de conf. univ. I. Sârcu, şi Latura hidrologică a operei lui Emil
Racoviţă elaborată de prof. univ. S. Cărăuşu în colaborare cu
cercetătorul I. Ghenciu, s-au bucurat de audienţă şi interes.
Învăţătorul Alexandru Popovici, în încheierea manifestării, în
cuvinte emoţionante a evocat sărbătorile care se organizau la
Şurăneşti, azi satul „Emil Racoviţă”, atunci când marele savant

118
poposea la casa părinţilor săi, astăzi casă memorială (Vremea
nouă din 5 noiembrie 1968).
Într-un interviu luat profesorului universitar Constantin
Motaş, autorul cărţii „Viaţa şi opera lui Emil Racoviţă",
organizatorul Institutului de Speologie „Emil Racoviţă" al
Academiei - al cărui director a fost până în 1963, când s-a retras de
la conducerea lui, publicat în „Vremea nouă" (9 noiembrie 1968) se
spune:
- Într-adevăr, l-am cunoscut foarte bine pe Racoviţă, încă din
1925, când - tânăr fiind, mă pregăteam să plec pentru studii în
străinătate. M-am adresat lui. După ce m-a ascultat, Racoviţă m-a
îndemnat, cu multă căldură, dar şi cu seriozitate, să mă formez la
şcoala hidro-biologică din Belgia. Odată ajuns acolo, am rămas
impresionat de marea popularitate de care se bucura „Raco" cum i
se spunea, mai intim, în lumea ştiinţifică europeană.
La Cluj, apoi, ca şi prin anii 1937-1938, la Academie, am
petrecut clipe minunate în preajma sa. Era un om activ, prezent în
tot ce interesa bunul mers al ştiinţei româneşti. Se adresa
totdeauna cu multă căldură colegilor, era foarte atent cu toţi, dar
păstra în acelaşi timp o prestanţă rar întâlnită" (Mih. H).
Urmând dorinţa tatălui său, Emil Racoviţă studiază la
Facultatea de drept din Paris şi audiază şi cursurile Şcoli de
antropologie. După ce obţine licenţa în drept s-a înscris la
Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din Sorbona.
Începând din 1891, după absolvire, lucrează la
Laboratorul Arago din cadrul staţiunii biologice
marine de la Banyulssur Mer, unde efectuează
scufundări cu un echipament clasic Siebe-
Gormad, studiind viaţa acvatică. În 1896 îşi
prezintă teza de doctorat iar la numai 25 de ani
împliniţi este ales membru al Societăţii
Zoologice din Franţa.
La 1897 este recomandat şi participă
(1897-1899) ca naturalist al Expediţiei antarctice
belgiene la bordul navei „Belgica”, condusă de Adrien de Gerlache.
Expediţia porneşte din Anvers la 10 august 1897. Ea are un
caracter internaţional. La ea sunt prezenţi norvegianul Roald
Amundsen, ca ofiţer secund, medicul american Frederick Cook,
meteorologul polonez Antonie Dobrowolski şi geologul Henryk
Arctovski.
La escalele din Chile şi pe tărâmul strâmtorii Magellan,
Racoviţă face cercetări asupra florei şi faunei locurilor. În
apropierea Ţării Palmer din Antartica, expediţionarii mai descoperă
strâmtoarea pe care o vor numi după cl al navei Balcica şi câteva

119
insule; pe una din ele Racoviţă numind-o Insula Cobălcescu, drept
mulţumire adusă distinsului său profesor. Materialul adunat cu
acest prilej va constitui o lucrare ştiinţifică pe întinsul a 60 de
volume publicate, constituind contribuţia sa în cadrul expediţiei.
Studiul său asupra vieţii balenelor, pinguinilor şi a altor
păsări antarctice îi va aduce o reputaţie de neegalat. Cele 1300
exemplare identificate în flora şi fauna cercetată au constituit
motivul de cercetare şi pentru alţi colegi ai săi, care au descris
ulterior alte şi alte forme necunoscute până la ei în lumea vegetală
şi animală.
La întoarcere, Racoviţă va publica o lucrare deosebită
despre cetacee.
În 1900 va deveni director adjunct al Laboratorului
Oceanologic „ARAGO” din Banyuls-Sur-Mer, funcţie care îi permite
vizita la peştera Lueva del Drach din Mallorca, în 1904. Aici, în faţa
atâtor crustacee, renunţă la oceanografie şi se va dedica cercetării
ecosistemelor subterane. În 1907 îi va apare sub semnătură prima
lucrare importantă dedicată biospeologiei din lume: „Essai sur les
problemes biospeologiques”.
În 1920, sub conducerea sa, a luat fiinţă la Cluj primul
Institut speologic din lume. Ales academician şi chiar preşedinte al
Academiei Române, de numele său este legată existenţa la Dăneşti
a Muzeului „Emil Racoviţă” unitate care în 1959, la înfiinţarea sa,
ca şi în 1989, la „revoluţie” a suportat mari pagube ale
patrimoniului său, o seamă de obiecte de valoare dispărându-i din
inventar.
Construcţie din secolul XIX-XX, conacul de la Dăneşti, casa
marelui om de ştiinţă român Emil Racoviţă necesită mari lucrări de
consolidare şi restaurare. Un pas s-a făcut, e drept, prin
acoperământul nou pe care îl are. Titularul dreptului de
administrare al lui – Consiliul judeţean Vaslui, prin Muzeul „Ştefan
ce Mare” trebuie să facă mai mult. Şi mai bine. Acum nu se prea
simte că avem muzeu la … Emil Racoviţă.
„Emil Racoviţă s-a născut la 15 noiembrie 1868, la Iaşi. Tatăl
său, Georghieş Racoviţă, a fost magistrat şi membru al societăţii
„Junimea". Mama sa, Eufrosina Racoviţă, era o femeie de o rară
distincţie sufletească şi o apreciată artistă. Tânărul Racoviţă s-a
format în atmosfera ştiinţifică şi culturală a Iaşului patriarhal şi
romantic, de odinioară, scrie Titus Raveica-Şcheianu, universitar
ieşean, în „Vremea nouă", la 15 noiembrie 1968, cu ocazia
împlinirii celor 100 de ani de la naşterea savantului. În acest
mediu, el a avut ca dascăl pe marele povestitor al Moldovei, Ion
Creangă. Casa Racoviţeştilor din Sărărie se pare că nu era departe
de bojdeuca lui Creangă, care venea în fiecare dimineaţă ca să-şi

120
ducă elevul la şcoală până spre bariera opusă a oraşului". Şi, drept
mărturie, îl lasă chiar pe Racoviţă să se destăinuiască: „În fiecare
dimineaţă, îşi aminteşte Racoviţă, Creangă venea până la poarta
casei noastre, îşi băga degetul arătător, îndoit, în gură şi trăgea un
şuier straşnic. Cum îl auzeam, coboram. Creangă mă lua de lăbuţă
şi ne tot duceam amândoi până în Piaţa Unirii, unde mă lăsa o
bucată de timp singur, ca să-şi vadă de o afacere: Închiriase
dumnealui o tutungerie, îi făcea în drum inspecţia cuvenită, încasa
venitul, apoi iar mă lua de lăbuţă până la şcoala din Păcurari.
Colegii mei erau deja cu toţii în clasă, dar câteodată, mai ales când
întârziam mai multişor, îi găseam într-o hărmălaie de neînchipuit.
Atunci el se aşeza dămol la masă şi începea o poveste. Copiii
alergau repede la locurile lor, îşi aţinteau privirile în gura lui
Creangă şi în câteva clipe făceau o tăcere ca-n mormânt.”
Să-l lăsăm însă pe maestrul şi întru portretistică ca, în stilul
său inconfundabil, să ne prezinte nu numai pe Emil Racoviţă, ci mai
toată familia Racoviţă de la Şurăneşti – Vaslui (volumul III „Umbre”,
Editura Junimea, Iaşi 1979) – pe Aurel Leon -:

Gheorghe (Gheorghieş) Racoviţă, născut la 1839, era fiul lui Ion


Nicolae Racoviţă şi al Smarandei N. Alcaz. La rîndul lui, Ion (Iancu)
Racoviţă era fiul lui Nicolae Racoviţă şi al Elenei Caracas. A fost
înmormântat în 1854 la Sorăneşti. Ascendenţa neamului urcă pînă la
domnitorul Ştefan Mihai Racoviţă. Gheorghieş Racoviţă a avut trei copii:
Alexandru, Emil şi Margareta, din căsătoria sa cu Eufrosina Stamatopol
din Iaşi. A avut drept fraţi pe Nicolae şi Vasile. S-a căsătorit în 1864 şi tot
atunci a devenit membru al Societăţii „Junimea". Iacob Negruzzi îl descrie
astfel: „Gheorghieş n-a scris niciodată, dar e stâlp al anecdotelor corozive
şi ţigăneşti, prin urmare indispensabil la aniversări". La 6 februarie 1865,
ca preşedinte al Secţiei a II-a a Tribunalului Iaşi, a pronunţat achitarea lui
Titu Maiorescu în vestitul proces de imoralitate de la pensionatul de fete,
în care principal acuzator era Veronica Câmpeanu, devenită Miele. Din
1868 este avocat. A fost deputat de Vaslui în mai multe legislaturi.
Gheorghieş Racoviţă a trăit în Iaşi, în casele de pe strada Lascăr
Catargi (azi Karl Marx) în care i s-au născut copiii şi la Sorăneşti — Vaslui,
unde-şi avea moşioara. Curtea de la Şorăneşti era vestită la începutul
acestui veac prin frumuseţea caselor şi parcul cu flori ce le înconjura. De
altfel, mândru de proprietatea sa, Gheorghieş Racoviţă îşi tipărise pentru
corespondenţă hîrtie specială purtând în antet poza caselor din Sorăneşti.
Am în faţă asemenea scrisori adresate nepoatei sale Eugenia, fiică a lui
Ion Neculai Racoviţă şi a Măriei Caracas, căsătorită cu ing. Victor Bejan,
mamă a Vioricăi Pavelcu, soţia acad. Vasile Pavelcu. De la această
descendentă din Racoviţeşti aflu amănunte despre pitorescul Gheorghieş,
care, mai ales după moartea soţiei sale Eufrosina (1907), s-a închis în
singurătatea de la Sorăneşti, având drept unică pasiune florile. Nimeni nu
pleca de la conacul lui fără a avea brişca încărcată de flori. Era un om cult
şi bun, se vede asta şi din corespondenţa lui. A ţinut să fie adus la

121
Şorăneşti, alături de părinţii şi de soţia lui, deoarece s-a stins în ianuarie
1913, pe când se afla în sudul Franţei, la fiul său.
Trecând la urmaşi, să ne oprim la Emil, cel care vede lumina vieţii
la 15 noiembrie 1868 în Iaşi şi devine învăţăcel al lui Ion Creangă,
ajungînd apoi marele savant, explorator pe vasul „Belgica" în 1897,
cercetător a mii de grote şi peşteri din toată lumea, cercetător în
oceanografie şi biologie, creator al biospeologiei ca ştiinţă, academician şi
profesor la Cluj.
Ca să ne menţinem în spiritul genealogiei, Emil Racoviţă s-a
căsătorit în 1907 cu Elena Boucard la Paris. A avut trei feciori : Rene, Ion
şi Andrei. Rene a făcut facultatea de matematici la Cluj şi ingineria la Gre-
noble, Ion, chimia la Cluj şi ingineria la Lyon, Andrei a făcut agronomia şi
a desfăşurat activitate de cercetare ştiinţifică.
Şi acum, putem reveni la Emil Racoviţă — omul, nu savantul,
deoarece despre opera lui au scris şi vor mai scrie pene autorizate.
Am fost şi eu la Şurăneşti ori Sorăneşti, cum i se zicea în vechime,
dar am fost mai mult cu mintea la ceea ce fusese acolo decât cu ochiul la
ce este azi, aceasta nu că n-ar fi bine întreţinute casa memorială şi aca-
returile, ci fiindcă mă interesau spiritul de omenie şi dezinteresul pentru
chiverniseală, caracteristice pentru aceşti Racoviţeşti şi, în al doilea rînd,
mă aducea respectul pentru acest sat vasluian care ne-a dat trei mari
oameni de ştiinţă: Emil Racoviţă, Gr. T. Popa şi Emil Condurachi — toţi
umanişti în sensul dragostei pentru om. Stând sub un nuc bătrîn din
partea de apus a satului, pe o parte mai ridicată, de unde se vede
acoperişul lung al casei Racoviţă, iţit printre copaci tineri, mi l-am
închipuit pe Emil cel din anii 1875 şi următorii, petrecându-şi vacanţele
aici şi citind în parcul beat de miresme „Convorbiri Literare", în care
începuse a publica tânărul Mihai Eminescu, revistă la care tatăl său era
abonat. Şi tot aici o fi citit amintirile lui Creangă, învăţătorul său care,
venind din Ţicău, bătea în fiecare dimineaţă cu băţul lui noduros şi
cârlobat în ostreţele gardului şi îl striga :
— Hai, ţică, la şcoală, că ne linge ziua pe frunte să ne-ntrebe
unde-am mas azi-noapte !
Şi porneau amândoi, un pas ursul de Creangă, trei tropăituri
mărunte Racoviţă Gh. Emil, trecând pe lîngă biserica celor patruzeci de
mucenici şi cu Creangă patruzeci şi unul, pentru câte îndurase el aici ca
ginere al popii Grigoriu; apoi, pe Toma Cosma, se tot duceau către şcoliţa
din Păcurari. Emil Raooviţă i-a cunoscut pe Creangă şi Eminescu în epoca
lor de aur, iar Gheorghieş, junimistul, avea ce-i povesti fiului despre cei
doi.
Şi tot aici, la Şurăneşti, prin 1909—1910 păştea vaca pe imaşul ce
se întinde dincolo de sălciile acum bustiuhănoase, cu lozii ca nişte iuşti,
elevul Gr. T. Popa, prieten al lui conu Gheorghieş şi client la biblioteca bă-
trânului.
— Era un om scund, corpolent, nu-i vedeai dintre flori decît barba
albă, mergând alături de grădinarul franţuz care-i îngrijea parcul, îşi va
aminti mai târziu profesorul Gr. T. Popa. Toată ziua îi rodeau pragul oa-
menii din sat cu o mie şi una de nevoi: o consultaţie avocăţească, vreun
haram de cal scăpat în lanul boieresc, vreun copil de botezat cu numele

122
Gheorghieş, o cotiugă de creangă din ţihla păduricii, chiar şi vreun leac
doftoricesc. Conu Gheorghieş era de toate la Şurăneşti, numai moaşă nu,
că erau vreo două babe, dintre care una, mătuşa Aniţa, m-a scos şi pe
mine în lumină. Pe Emil nu l-am văzut pe la noi, a plecat de tînăr la studii,
dar isprăvile lui mi-au legănat multe nopţi visele. Să te duci cu Amudsen
în Antarctica — asta zic şi eu treabă ! Cum să nu fie conu Gheorghieş
mândru de aşa fecior ?
Şi parcă spre a duce mai departe omenia bătrânului, concretizând-
o politic, Emil participă încă din anii studenţiei la mişcarea socialistă, iar în
1899 semnează şi el manifestul pentru declararea zilei de l Mai ca sărbă-
toare internaţională a muncii. Poate că, dacă i s-ar fi cerut, ar fi semnat si
Gheorghieş Racoviţă, micul moşier de la Şurăneşti, cu privirea-i francă,
directă, de sub sprâncene albe. Astfel, Emil Racoviţă era pe linia grupului
de la Iaşi, Paul Bujor, dr. N. Leon, Octav Băncilă, I. Borcea, Traian Bratu şi
ceilalţi.
Şi tot aici, la Şurăneşti, Emil Racoviţă a decis în 1918 să împartă
pământul la ţărani, propunând un fel de obşte agricolă şi dând dispoziţiuni
să fie ajutaţi cu ce au nevoie. El conducea pe atunci staţiunea de zoologie
marină Banluys-sur-Mer din sudul Franţei şi laboratorul de anatomie
comparată de la Sorbona, şi intenţiona să rămână în Franţa. Dorea ca
proprietatea să treacă asupra satului, scrisorile lui în această privinţă sunt
elocvente. Iar executorul dorinţelor sale nu era altul decât tatăl viitorului
istoric şi academician Emil Condurachi. Întreaga acţiune e uimitoare
pentru anul 1917, ea dovedind o previziune politică. De fapt e un corolar
al comportării Racoviţeştilor de-a lungul istoriei. Astfel, în lucrarea
publicată de Academia Română „Familia Racoviţă-Cehan" citim că
Alexandrina Luţa Racoviţă (1832 —1852), fiică a lui Alexandru Mihai
Racoviţă şi a Anei Dinicu Golescu, scria în 11 aprilie 1850 că „ţăranul ro-
mân, singurul adevărat român, este curat de orice viţiu în mijlocul
corupţiei, are un minunat bun simţ, o răbdare şi încredere în providenţă şi
dacă a suferit tot felul de tiranii, poţi, oare, să te îndoieşti de viitorul
acestui popor ?" Luţa a murit la 20 de ani, de tifos, îngrijind o femeie din
satul Goleşti—Muscel.
În galeria de familie de la Şurăneşti, Emil la 30 de ani poartă
mustaţă bogată şi seamănă bine cu Gheorghieş, doar că tatăl e puţin mai
încruntat, mai grav, cu trăsături uşor burzuluite. Emil are un oval al feţei
calm, ochi mai blânzi, dar fruntea largă, părul scurt, ţinuta sunt ale
bătrânului. Eu l-am cunoscut la Iaşi, pe când purta cu voinicie în cârcă
ceva peste şase decenii, dar nu mai era sportivul care să se strecoare prin
uluce de grotă, ar fi trebuit lărgite gurile de peşteră. Hainele largi,
comode, îl făceau şi mai corpolent. Barbişonul îi albise bine, doar
mustăţile mai încercau să se împotrivească anilor. Firele negre rămase ca
nişte haşuri în jurul gurii îţi dădea impresia că Emil Racoviţă zâmbeşte
mereu, urmând îndemnul privirii şugubeţe. Era însoţit de Ion Simionescu
cu care semăna la figură, doar că Simionescu era mai ceremonios,
Racoviţă mai glumeţ, măcar că era suferind; urma să-l consulte pe dr. N.
Hortolomei, care, deşi locuia la Bucureşti, dădea consultaţii şi la Iaşi două
zile pe săptămână în cabinetul unui radiolog din strada V. Alecsandri. Se
afla sub impresia nenorocirii care lovise familia profesorului Ioan Borcea,

123
pe care Racoviţă îl aprecia în mod deosebit. Aflând de la Simionescu că
sunt gazetar, mi-a cerut amănunte, cât mai multe asupra cazului.
— Şi eu am făcut un fel de gazetărie când mi-am ţinut jurnalul pe
„Belgica", glumea Racoviţă. Nu pot să spun că nu mi-a plăcut şi m-a
convins chiar de utilitatea însemnărilor zilnice. Eram novice pe atunci şi
un membru al echipajului mi-a povestit o butadă a lui Mark Twain, şi el
gazetar de meserie : „Cică, moare un ziarist. La rai, nu e primit, la iad n-
are intrare — se temeau de curiozitatea lui. Atunci se retrage pe o stea şi
înfiinţează un ziar. Curând avea liberă intrare, cu bilete de favoare, şi la
rai şi la iad". Când treceam prin coşmaruri de iad în expediţie, bunul meu
coleg, om cu experienţă, mă îmbărbăta: „Lasă, Emy, — aşa mă botezase
— tu scrii jurnal, o să ai mâine bilet liber la rai şi o să pui o vorbă bună şi
pentru noi". Şi tot „bătrânul" (îi ziceam „old", dar nu era) m-a învăţat
sistemul scoţian de a combate răul de mare: ţii un penny între dinţi! Dacă
n-ar fi gluma, omul n-ar putea învinge, a conchis Emil Racoviţă urcându-
se în trăsură, după ce făcuse un popas în casa părintească unde acum
funcţiona Inspectoratul şcolar şi era un stup de birocraţie.
Trap ! trap ! urca birja la deal pe sub copacii din Lascăr Catargi, pe
lîngă Studioul de radio, ducînd doi academicieni, amândoi oameni de duh
ca toţi moldovenii. Racoviţă glumea despre boala lui ca să-şi facă curaj?
Nu, cred că nu putea altfel. Pomenise ceva despre o recomandare de cură
la Karlsbad, deci ficatul. Ei, şi ? Parcă Păstorel, expediat cu vreo doi ani în
urmă de medici la „apele păcătoase" din Karlsbad, sub blestemul cirozei,
nu începuse ca tot omul cuminte în ritm topârcenist:
Dimineaţa pe răcoare
Cum deschid pleoapele,
O pornesc înspre izvoare
Să le încerc apele,

pentru a termina curând în dilemă păstorelistă :

O să intru în păcat,
Sfinte Doamne, ţine-mă:
Pentru vin nu am ficat
Pentru apă... inemă !

Şi a doua întâlnire cu marele savant, de astă dată la Cluj, în zi de


iarnă abraşă, cu lipsuri inerente sfârşitului de război, împreună cu blândul
şi distinsul Eugeniu Speranţia am pornit să-l aflăm pe Emil Racoviţă. Se
mutase de la adresa cunoscută, undeva, mai către marginea oraşului. Pe
doamna sa, am găsit-o înfăşurându-şi corpolenţa în pleduri, în timp ce
bătrânul se necăjea cu nişte vreascuri într-o sobă care nu ştia pe unde
trebuie să scoată fumul. Părul şi barbişonul lui rivalizau cu smântâna,
slăbise şi hainele se învârteau pe el. I-a făcut plăcere să-l vadă pe
Eugeniu, cu ochelarii şi gesturile lui moi de miop, cu tunsura de călugăr
franciscan şi cu sfială feciorelnică în obraz. „Dacă eu din cort îs mai mult
mort, d-apoi cei de-afară, îs morţi de-asară", recită cu înţeles gazda, dintr-
o snoavă cunoscută a lui Teodor Speranţia, tatăl filozofului Eugeniu. Îl cu-
noscuse la Iaşi pe Teodor, nepot al lui Nădejde şi care — de altfel — ar fi

124
rămas Nădejde dacă nu i se schimba la Târgu-Frumos „nădejdea" în
„speranţie" de către un institutor latinist.
Şi, din una în alta, veni vorba despre foametea din Moldova,
despre Iaşi.
— Am primit veşti de la Şurăneşti, vorbi încet Racoviţă. Mare
prăpăd, oameni buni ! Mi-au scris la Academie, în Bucureşti, nu ştiau unde
să mă găsească. De-acolo, suplica a fost îndreptată încoace. Academia e
una pe ţară, e lesne de nimerit acolo — fie şi din întâmplare. Era o şedinţă
solemnă la nemuritori, venise şi regele. Bătrânul Alexandru Philippide se
aplecă spre Iacob Negruzzi şi-l întreabă tare, ca între moşnegi:
— Cine-i locotenentul ?
— Regele.
— Da ? Şi cu ce ocazie pe la noi ?
— E în plimbare pedestră şi a nimerit din întâmplare.
— A-ha, se poate, drăguţă.
Uite-aşa şi cu jalba ţăranilor mai de-acasă, s-a plimbat prin
capitală, întârziind rezolvarea.
— Solicitau ceva, domnule profesor ?
— Închipuiţi-vă, îmi cereau lemne, râde Racoviţă rupând un vreasc
în genunchi. Să le trimit în scris că au voie să taie din parc, altfel primarul
nu-i lasă. E un primar liberal şi apără pe boieri. Or, eu nu mai sunt de mult
boier, le-am dat tot ţăranilor de-acum aproape treizeci de ani, ce-i acolo,
e a obştei, afară de casă şi grădină. Vor să taie copacii uscaţi — zic ei —
din grădină. Le-am trimis aprobarea mea, e iarnă grea, bieţii oameni !
Bătrânul aranjează gătejele în clit ordonat, ca un bunic ce
pregăteşte aţâţatul focului de mâine. În cameră e frig de-a binelea. Mă
gândesc ce bine i-ar mai prinde lui Emil Racoviţă un copac uscat din
parcul care figura pe antetul corespondenţei tatălui său. Dar el se
încălzeşte cu preţuirea celor ce cunosc omul şi opera. Tudor Vianu scrie
undeva că „nimeni nu îmbătrâneşte frumos, dacă în jurul lui nu se adună
simpatia contemporanilor, ca o asigurare că moartea nu-l va găsi singur".
„Satul cu trei academicieni, satul Emil Racoviţă (Şurăneşti) –
Vaslui: 1.Emil Racoviţă, biolog; 2.Grigore T. Popa, medic; 3. Emil A.
Condurachi (1912-1987” – îşi intitulează prof. Dumitru Bahrim,
Jigălia, serialul despre „Briliantele” din „colierul judeţului Vaslui”
care au legătură cu localitatea evocată în revista Elanul nr.29/2004
de la Giurcani.
Dacă Emil Racoviţă şi-a petrecut copilăria în satul care acum
îi poartă numele, Grigore T.Popa chiar s-a născut la Şurăneşti, la 1
mai 1892. El a fost elev al Liceului Naţional din Iaşi în anii 1903-
1911, a absolvit Facultatea de medicină din Iaşi, după care a plecat
în Chicago cu o bursă Rockfeller şi la Londra. Remarcat de
comunitatea ştiinţifică, revine în ţară, devine titular al Catedrei de
Anatomie şi Embriologie la Institutul anatomic al Facultăţii de
Medicină din Iaşi, unde a lucrat până în 1942, când s-a transferat la
Bucureşti.

125
Grigore T.Popa este omul care l-a sfătuit pe George Emil
Palade să studieze în Anglia sau America.
Despre istoricul şi arheologul de reputaţie mondială,
membru al Academiei Române, Emil A. Condurachi, aflăm din
lucrarea „Cronica Vasluiului” de M. Ciobanu şi colaboratorii (Editura
Polirom, 1999) ceea ce ştiam: s-a născut la Scânteia (vezi
localitatea), dar şi-a petrecut copilăria în Şurăneşti.

Fascinat de evenimentele istorice,


a studiat istoria şi a avut profesori
renumiţi: O. Tafrali, I.Minea, Gh.I.Brătianu,
A.Oţetea, C. Balmuş, P. Nicorescu. A
terminat facultatea cu „Magna cum
laude” şi a fost reţinut asistent la Catedra
de arheologie (1932-1940) iar pe parcurs
a devenit membru al unor şcoli române
din străinătate, doctor în istorie în 1938,
profesor de arhivistică la Bucureşti,
conducător de săpături arheologice la
Histria şi nu numai, cu o bogată şi
recunoscută activitate ştiinţifică şi prin
lucrările publicate.
A fost membru al unor Academii din străinătate: Bulgaria,
Sarayevo, Berlin, cu importante distincţii ştiinţifice.

Ghergheleul, sat în partea de sud a comunei Şurăneşti,


plasa Mijlocul, la poala de vest a dealului cu acelaşi nume.
Cu 50 de ani în urmă, spune Marele dicţionar geografic,
satul era pe coasta acestui deal, însă, în urma unei alunecări de
teren s-a strămutat pe vale.
Avea o suprafaţă de 1439 hectare din care 287 hectare
pădure şi 714 hectare loc de cultură, fânaţ şi imaş ale proprietăţii,
iar 429 hectare ale locuitorilor, cu 3 hectare de vie.
Avea o populaţie de 78 familii cu 360 de suflete, în sat era o
biserică făcută la 1844, deservită de un preot. Locuitorii posedau:
21 pluguri şi 45 care cu boi, 4 pluguri şi 7 căruţe cu cai, 150 stupi
cu albine, 147 vite mari cornute, 850 oi, 25 cai şi 32 porci.
Biserica „Sf. Voievozi Mihail şi Gavril” din Ghergheleu era
astfel inventariată de epitropul ei Ionu Scutariu, la 15 iunie 1894
(Revista Elanul nr. 28/2004):
„ Una biserică de bârne, pardosită cu dulapi, acoperită cu şindrilă,
în stare degradată; refăcută de obştea satului Ghergheleu la anul 1829,
dintre care cei mai însemnaţi suntu D. Deaconu, N.Şură, V. Constantiniu,
Grig. Cuza, I. Mazilu, care toţi sunt adormiţi. Cu clopotniţa lipită de ea, în
care stă un clopot mic.

126
Împrejurul bisericii sunt ca 12 prăjini loc prinse cu gard de nuiele,
care e cu totul stricat.
Biserica mai are ca proprietate 8 fălci de pământ arabil şi fânaţ,
care se stăpâneşte de cler, împărţit prin legea rurală. Altă avere imobilă
nu mai are.
Ograda bisericii desgrădită şi rău îngrijită.
Biserica în totul are nevoie de o reparaţie mare, locuitorii puţin se
interesează de repararea ei.”
Cărţi: Evanghelie (1858, Mânăstirea Neamţului),Liturghier (1854),
Octoih (1793, Bucureşti), Ceaslov mare (1817, Sibiu), Penticostar (1805),
Psaltire (Mânăstirea Neamţului, 1824), Molitfelnic vechi, două Minee
lunare (1825), acte, abonamente cusute, dosare şi asigurate teancuri.
La biserica Ghergheleu la 1875 preot era Ion Dumitriu, cântăreţi
Ion Bârnoveanu şi Gheorghe Bârnoveanu.
În 1938, biserica şi parohia Ghergheleu erau astfel descrise
în Anuarul Eparhiei Huşilor: „170 familii şi 960 suflete. Situată la 25 km
de Vaslui, 5 km de oficiul poştal Codăeşti şi 15 km de gara Rebricea. Are
casă parohială construită din vălătuci, la 1927, pământ 6 ha şi pădure 6
ha. Biserica parohială cu hramul „ Sf. Voievozi” construită din cărămidă la
1913 de obştea satului.
Paroh preot Alex Zaharia, seminar gradul II, născut la 14 februarie
1911, numit 1 iulie 1934. Cântăreţ I, Const. Anisei, practicant, născut
1909, numit 15 martie 1936.
Căminul cultural „Regina Maria” este înfiinţat în 1930, afiliat la
Fundaţiile Regale în 1934, preotul fiind preşedinte al comitetului de
conducere. Parohia a primit în dar un rând de odăjdii în valoare de 11.354
lei şi 1000 lei de la Sfânta Episcopie pentru casa parohială. La acoperirea
acesteia au mai ajutat şi enoriaşii cu 9.500 lei.
Intelectuali ridicaţi din parohie: dr. S. Antoniu şi ing. I. Antoniu.”
(Vezi şi Dorinel Ichim, „Biserici de lemn…”, 2001, p.323)
Peste ani, în 1988, Ghergheleu, aparţinând de comuna
Codăeşti, situat pe valea pârâului Lunca, cu urme de locuire încă
din neolitic, avea 893 de locuitori în 1966, 678 în 1977 şi dispunea
de o grădiniţă de copii, o şcoală primară gimnazială, cămin
cultural, magazin sătesc, unităţi de prestări servicii.

Dracseni, sat în partea de nord-vest a comunei Şurăneşti,


situat pe valea şi pe coastele a 3 dealuri, ramificări ale dealului
Dracseni, circa 370 m. înălţime.
Avea o suprafaţă de 1437 hectare din care 210 hectare
pădure şi 919 loc de cultură, fânaţ şi imaş a proprietăţii iar 207
hectare teren de cultură şi 3 hectare vie ale locuitorilor.
Satul avea o biserică făcută la 1868, deservită de un preot şi
un cântăreţ. Biserica era ridicată în locul alteia, mult mai veche.
Mai exista la 1900 o moară cu aburi, un iaz, două cârciumi iar
locuitorii posedau: 18 pluguri şi 19 care cu boi, 4 pluguri şi 4 căruţe

127
cu cai, 20 stupi, 253 vite cornute mari, 2 bivoli, 315 oi, două capre,
29 cai şi 52 râmători.
În sat locuiau 106 familii cu 485 suflete.
Despre biserica cu hramul „Sf. Neculai” din satul Draxeni,
comuna Şurăneşti, inventarul alcătuit la 14 iulie 1894 de preotul
Enăchescu şi epitropul Ion Scutariu, cuprindea: „una biserică de
bârne, pardosită pe dinafară cu dulapi şi acoperită cu şindrilă, construită
de obştea satului, în stare de mijloc, data nu se poate ceti; cei mai
însemnaţi sunt preotul Gh. Ciurescu, Stf. Radu, Axente Balanu, Morariu
Cozma, Ioniţiu Olariu, I. Ciobanu, I. Adamachi, toţi adormiţi.
În jurul bisericii sunt 17 prăjini prinse cu livadă, tot în cuprinsul
acestora există şi cimitirul. Gardul e cu totul stricat, din pari şi nuiele. La
poarta intrării în ogradă este o clopotniţă din draniţă, acoperită cu
draniţă, în care stau două clopote, cel mare cumpărat de preotul G.
Ciurescu la anul 1880 cu 80 galbeni, al doilea cumpărat de săteni la anul
1810 cu 32 galbeni.
Alături cu ograda bisericii, pe din josu, mai are 20 prăjini loc dăruit
de săteni la anul 1871, se stăpâneşte de moşu Ştefanu Fanatica,
îngrijitorul cimitirului.
Alături cu clopotniţă mai este o mică căsuţă verde, acoperită cu
draniţă, pentru adăpost în care stă moşu Ştef. Fanatica, clopotarul şi
îngrijitorul bisericii şi a cimitirului. Biserica mai are o casă în sat cu 28
prăjini, stricată şi disgrădită, sub privigherea lui Toma Tulbure.
Biserica mai are în câmp opt fălci jumătate fânaţ dăruit de stat
prin legea rurală, care se stăpâneşte de cler.
Sfântul Antimis era din 11 februarie 1880, un rând de veşmânt a
fost cumpărat de săteni la 1880, sfintele vase erau suflate cu argint şi
aurite.
Cărţi: Evanghelie (7270), Liturghier (1845, Iaşi), Tipicon (1816),
Octoih mare, Minei (12 exemplare lunare, Braşov,1805), Triod (vechi),
Apostol (1756), Penticostar (7291, Bucureşti), Psaltire (1810, Braşov),
Moliftelnic (vechi), Catavasier greco-românesc (vechi), Sinodic, trei
registre pentru născuţi, căsătorii, morţi, 13 abonamente bisericeşti,
Monitorul judeţului, acte, certificate.”
Era reprodusă inscripţia „deasupra uşii aşezată în lemn” (Din
revista Elanul nr.26/2003, după Costin Clit).
Biserica „Sf.Neculai” şi parohia Draxeni erau astfel descrise
în Anuarul din 1938 al Eparhiei Huşilor:
„297 familii şi 1478 suflete. Sate: Draxeni – 197 familii şi 1039
suflete; Tufeştii de Jos – 70 familii şi 360 suflete; Răşcani – 30 familii şi
150 suflete. Situată la 30 km de Vaslui, 15 km de oficiu poştal şi gara
Scânteia. Are casă parohială bună şi 11½ ha pământ.
Biserica parohială cu hramul „Sf. Neculai” construită din lemn în
1779. Pe la 1850 a fost mutată o dată cu satul. Reparată în 1834, e în
stare bună.
Paroh pr. Constantin Buraga, seminar gradul II, născut 21
decembrie 1912, numit 1 iunie 1934: Cântăreţ I, Constantin Cotruţă,
numit 1 martie 1938. Există cor religios şi îl conduce învăţătorul Manoliu.

128
Repararea bisericii parţial s-a făcut cu 50.000 lei strânşi de la
locuitori. Intelectuali în parohie: avocat D. Păncescu, învăţător Emil
Trifan.”
Din 1968, Draxeni, ca sat aparţinând de comuna Rebricea,
în 1966, avea 1126 locuitori, iar în 1977 – 1053 locuitori.
Documentar, Draxeni este atestat din anul 1460.
În statistica Moldovei din 1803 Şurineştii clucerului Nec.
Racoviţă apar situaţi în ocolul Mijlocului, în ţinutul Vasluiului, ca şi
Dracşenii lui I. Andronache şi Ghergheleul lui Ciutea.
La catagrafia ţinutului Vasluiului din mai 1820 proprietară a
Şurineştilor este notată clucereasa Safta Racoviţă, cu 50 liude, din
care 33 birnici, 10 breslaşi, 4 slugi, 2 preoţi şi un dascăl;
Ghergheleu (proprietar serdarul Stravu) cu 82 liude, din care 61
birnici, 12 bejenari fără bir, 5 copii de casă, un preot, un dascăl, un
jâdan orândar, un seimen hătmănesc; Drăcsănii de sus şi Drăcsănii
de jos (proprietari Hristodor şi Adamachi) apar cu 72 liude, din care
26 seimeni ageşti, 26 bejenari fără bir supuşi cu hrisov lui
Adamachi, 10 darabani de temniţă, un călăraş hătmănesc, un
portărel, 4 fustaşi de vartă, un preot, un dascăl, un liude reaşezat
la rânduială.
În septembrie 1831, Şurineştii de jos, cu 45 liude, sunt
catagrafiaţi ca aparţinând lui aga Gh. Racoviţă; Şurineşii de Sus cu
41 liude, a comisului Ion Racoviţă; Gherghelău cu 114 liude a
spătarului Gr. Cuza, iar Dracseni de Sus şi Dracseni de Jos cu doar
20 liude împreună, ai comisului Hristodor Adamachi.
După 1968 Şurineşti poartă numele de Emil Racoviţă,
succesor al proprietarului fostei moşii, sat în cadrul comunei
Dăneşti, judeţul Vaslui.

8. Tăcuta, comună rurală în partea de nord a


plăşii Mijlocul, la 41 km de oraşul Vaslui şi la 9 km de Codăeşti,
reşedinţa plăşei, situată parte pe deal, parte pe văi, la nord-vest de
localitatea Codăeşti, pe cursul inferior al pârâului Duzilor.
Comuna e formată din satele: Tăcuta, Cujba, Potropeşti,
Ruleni, Propoarele şi Focşasca, pe o întindere de 3603 hectare, cu
298 familii sau 1396 suflete.
Avea 4 biserici, deservite de un preot şi 2 cântăreţi, o
şcoală, 2 iazuri, o velniţă, şi 4 cârciumi.
Locuitorii aveau la întocmirea MDG: 65 pluguri şi 120 care
cu boi, 16 pluguri şi 26 căruţe cu cai, 77 stupi, 720 vite mari
cornute, 1293 oi, două capre, 131 cai şi 137 râmători.
„Din Tăcuta Vaslui, „Evenimentul nr.180 din 31 august 1901
consemna o ştire despre… O nuntă. În ziua de 26 august – zicea
ziarul, s-a sărbătorit cu multă pompă nunta domnişoarei Ludmila

129
Mitoşeriu cu d. Mihai Manole, seminarist; zi fericită atât pentru
părinţi cât şi pentru tineri care şi-au ajuns idealul dorit. La orele 4
după cununia civilă s-a oficiat cununia religioasă de către preoţii
Evdochim Dimitriu şi Ioan Cozma, nuni fiind doamna şi domnul
Dimitrie Dobrescu, proprietarul moşiei, care a avut o deosebită
dragoste de a da direcţia sănătoasă unor tineri care au păşit în
noianul greu de străbătut al vieţii sociale; iar după aceasta au
urmat felicitările.
La orele 7 s-a servit o masă bogată, întreruptă mai la
fiecare moment prin ridicarea de toaste în fericirea şi prosperitatea
tinerei perechi.
După masă, muzica a început intonarea valsului iar
perechile două câte două au început să valseze în salonul frumos
aranjat.
În vârtejul poetic al dansului am remarcat domnişoarele:
Ludmila Mitoşeriu, mireasă, un îngeraş asemenea unui crin
îmbobocit în primăvara vieţii; Aglaea Mitoşeriu, în costum naţional,
o brunetă visătoare; Agripina Manole, în alb, o dansatoare fără
pereche, gingaşă şi seducătoare; surioarele Aneta şi Lucreţia
Apostoliu, în alb, neobosite dansatoare; Aneta Gaman, o visătoare
melancolică; Alisa Mitoşeriu, în alb, gingaşă şi plină de farmecul
copilăriei; Elena Constantinescu şi Emilia Cosma, în bleu,
asemenea unor roze de mai.
Cavaleri: Mihai Manole, mirele, un tânăr simpatic; C.
Vlădescu, funcţionar; G. Cosma, student; N. Sachelărescu,
sublocotenent; fraţii I. şi N. Donosă, învăţători; Ludovic Cosma,
teolog; M. Caşin, student; Alex. Gheorghiu, seminarist; Ion Rotaru,
învăţător; V. Manole, elev etc.
Domni şi doamne: Dna şi d. Th. Mitoşeru; dna şi dl. I.
Gaman, părinţii tinerilor soţi; dna şi dl. C. Ştefănescu, proprietar şi
preşedintele societăţii economice din Dobrovăţ; dna şi dl. I. Matei,
învăţător şi preşedintele societăţii culturale din Dobrovăţ; dna şi dl.
D. Arostoliu, judecător; dna şi dl. Gh. Roban, funcţionar, preot Ion
Cosma şi Evdochim Dumitru cu dşoarele: dna Constantinescu; dna
Verdeş Peternelli etc.
Petrecerea a ţinut până la orele 5 dimineaţa când s-au
despărţit, fiecare ducând cu sine o frumoasă amintire. Urez fericire
şi viaţă îndelungată noilor căsătoriţi, cerând, totodată scuze
persoanelor ce mi-au scăpat din vedere.”
Articolul este semnat: Combinaţie.

Tăcuta sat e aşezat între dealurile Dumaşi şi Larga, pe


2150 hectare, cu 133 familii şi 741 suflete. Biserica din sat e făcută
de fostul proprietar Gh. Sturza; şcoala e înfiinţată la 1867.

130
Aşezări în ocolul Mijlocului din ţinutul Vasluiului, Focşasca şi
Tăcuta erau proprietate a postelnicului I. Canta la 1803; în
catagrafia din mai 1820 apare doar Focşasca, aşezare răzăşească,
cu 53 liude, din care 7 bejenari daţi în bir şi alţi slujitori; în
septembrie 1831 rămâne înscrisă în statistică tot numai Focşeasca
răzăşească şi a stolnicului I. Andrierş, cu 73 liude.
Tăcuta, comună la 1864, în plasa Mijlocul, formată în 1871
din satele Focşeasca şi Tăcuta. Este desfiinţată şi nu mai apare în
1875, dar reapare în plasa Crasna în 1887, formată din satele
Cujba, Focşeasca, Protopopeştii Ducăi, Protopopeştii- Sion, Ruleni şi
Tăcuta; comună, în aceeaşi plasă este în 1892, în plasa Crasna-
Mijlocul, cu includerea şi a satului Pripoarele în 1896 şi 1897; este
menţinută comună, în plasa Mijlocul şi formată din satele Cujba,
Focşeasca, Pripoarele, Protopopeşti (care e unificat), Ruleni şi
Tăcuta la întocmirea M.D.G.; comună în plasa Dobrovăţ în 1904 şi
formată din satele Cujba, Focşeasca, Poiana cu Cetate, Pripoarele,
Protopopeşti, Ruleni şi Tăcuta; este comună şi în 1906, aparţinând
de plasa Codăieşti, cuprinzând şi satul Mirceşti. În 1909 comuna
pierde satele Poiana cu Cetate şi Pripoarele; în 1925 continuă a fi
comună în plasa Movila lui Burcel, formată din satele Focşeasca şi
Tăcuta, dar este desfiinţată în 1929; reapare în tabloul comunelor
în 1931, formată din satele Cujba, Focşeasca, Mirceşti,
Protopopeşti, Ruleni şi Tăcuta; pierde satul Mirceşti în 1932, îl
recâştigă în 1939, dar pierde satele Cujba şi Ruleni; comună în
plasa Peneş Curcanul de la 1 ianuarie 1933, din care făceau parte
32 comune. Conform Monitorului Oficial din 12 decembrie 1932;
comună în plasa Codăeşti şi Târg în 1942, în raionul Codăieşti, la
împărţirea administrativă din 1950 şi 1952 dar incluzând şi satele
Cujba şi Şofieni; în 1956 rămâne comună dar în raionul Vaslui când
include şi satul Dumasca.
Comună în judeţul Vaslui în 1968, formată din satele Cujba,
Dumasca, Focşeasca, Mirceşti , Protopopeşti, Sofieni şi Tăcuta.
Urme de locuire omenească există din epoca neolitică, dar
documentar localitatea este atestată din
anul 1503.
Din Iaşi, la 12 mai 7130 (1622)
Ştefan Tomşa întăreşte uric lui Dumitru
Buhuş şi jupânesei sale Ileana bunuri
printre care şi părţi din satul
Protopopeşti, cu siliştea Tăcuta în ţinutul
Vaslui (Catalog documente moldoveneşti,
II, p.33).
În anul 1966 satul Tăcuta număra
1117 locuitori iar în 1977 – 986 locuitori.

131
Comuna Tăcuta în 1966 număra 4574 locuitori, iar în 1977 -3822
locuitori, iar la 1 iulie 1988 se estimau 3528 locuitori.
Din cele 6098 hectare, terenul agricol ocupa 4017 ha iar
pădurile 1503 ha. Circa 400 ha. era teren irigat. Erau în comună
1664 bovine, 5882 ovine, 126 caprine, 200 cabaline, 693 porci,
230 familii de albine şi circa 14.000 păsări de curte.
Electrificată, comuna era dotată cu 4 grădiniţe de copii, 6
şcoli primare-gimnaziale, 3 biblioteci şcolare, 3 cămine culturale,
două cinematografe, oficiu PTTR, casă de naştere, dispensar
medical, punct veterinar.
Încă din 1988 locuitorii dispuneau de 200 televizoare, 100
posturi telefonice, aparate de radio, multe aparate electro-casnice.
De la 1 ianuarie 1933 comuna Tăcuta, după cum scrie
învăţătorul-pensionar C. Obreja din Pungeşti într-o Notă
monografică, publicată în revista „Învăţătorimea vasluiană" nr.
2/februarie 1939, întocmind Schiţă de hartă a văii Racovei, arată
că a făcut parte din plasa Peneş-Curcanul din care făceau parte nu
numai comunele din lungul văii Racova, ci şi altele; în total 32
comune: Mânjeşti, Deleni, Chiţoc, Lipovăţ, Tanacu, Beneşti,
Muntenii de Sus, Muntenii de Jos, Moara Domnească, Zăpodenii,
Portari, Oprişiţa, Poeneşti, Hârşoveni, Ivăneşti, Coşeşti, Armăşoaia,
Ursoaia, Toporăşti, Pungeşti, Gârceni, Trohan, Lipova, Doagele,
Valea Hogei şi Valea Caselor, cu reşedinţă în comuna Vaslui (vezi şi
M. Of. nr. 291 din 12 decembrie 1932, p. 7707).
În anul 1980, la editura Litera apare Monografia comunei
Tăcuta, realizată de învăţătorul Ştefan C.Ciudin.
Născut la Tăcuta Vaslui, educator
a zeci de generaţii, învăţătorul redă
geografia locurilor, istoricul comunei,
viaţa social economică şi culturală a
localităţii, dezvoltarea ei de-a lungul
timpului.
Sunt evocate personalităţi
reprezentative care s-au născut ori au
învăţat şi muncit pe aceste meleaguri.
Un capitol important în carte îl
ocupă folclorul local. Este un document
valoros pentru viitorime. Un exemplu de
imitat şi de către alţi intelectuali pentru
localitatea în care trăiesc şi muncesc.
Despre mişcarea ţăranilor din
primăvara anului 1907 scrie Lucian –
Valeriu Lefter în revista Orizonturi nr.6/2005 de la Chirceşti lucruri
interesante despre împroprietărirea însurăţeilor în comuna Tăcuta.

132
Aflăm astfel că după legea islazurilor din 1908, Legea Casei rurale
din 1914, în Arhivele Naţionale Vaslui se găsesc documente care
atestă împroprietăriţii de la 1864, dintre aceştia 34 fiind însurăţei
din satele aparţinătoare comunei Tăcuta: Protopeşti (Protopopeşti),
Cujba, Ruleni, Tăcuta şi Focşeasca, primii 27 din cei 34 fiind
împroprietăriţi cu câte două fălci fiecare şi cu câte 2,40 fălci
următorii 7. Şcoala a primit şi ea 12 fălci pe moşia din câmp, iar
dintre săteni sunt enumerate 36 de nume, situaţia cu
împroprietăriţii fiind semnată de primarul I. Ştefănescu şi notarul C.
Popovici, cu data de 27 aprilie 1909.
Ocupându-se de „primele menţiuni documentare despre
Tăcuta şi satele învecinate” aflăm că numele vechi al aşezării
Tăcuta a fost Tăcuteşti şi că documentul care pomeneşte întâia
oară localitatea este cel din 6 octombrie 1503, redactat la
Suceava, când Ştefan cel Mare cumpăra vechea Mănăstire
Dobrovăţ, pe terenul căreia domnitorul construieşte o altă biserică
(mănăstire) şi concomitent cumpără şi o moşie cu 5 sate,
stabilindu-i şi hotarele: Călugăreni, Tăcuteşti, Dobrovăţul Mic,
Pârâul Călnici, Ruleni, Poiana Nastei, Poiana Mestecăcenilor, Poiana
lui Ihaciu (Lehaciu), Cetăţelei, Cuţitua, Poiana lui Mogoş, Dealul
Mare, Movila Mare a Ciurbeştilor, Pietroasa, Obârşia Vasluiului,
Buciumi, Poiana lui Andriaş, Valea Pribeştilor, Dumbrava lui Pribici,
Movila Evii, Movila Tătarului (N. Iorga „Studii şi documente” vol. VI,
1904, p.55-56).
Numele Tăcuta, substituit denumirii de Tăcuteşti, autorul o
dă pe seama existenţei unuia anume „Tăcutu”, întemeietorul
satului, dar mai aproape toponimiei locale, Tăcuta cu vestiţii codri
ai Dobrovăţului, însemnând locul liniştei, tăinuit de păduri, calm,
tăcut, dar aduce în discuţie şi o legendă a locurilor, pe care o
relatează: „… Şi a fost pe vremuri, nu se ştie în ce an, o hangiţă
care a intrat în legendă, a cărei nume iar nu se cunoaşte; primea
călătorii obosiţi de drum cu ulcele de vin brumate şi mâncare din
belşug. Era scumpă la vorbă şi nu ridica ochii din pământ decât
atunci când trebuia. Fiind o femeie tăcută, călătorii în trecere prin
această parte a locului, întrebaţi unde poposesc, răspundeau: la
han, la Tăcuta. În semn de respect şi dragoste faţă de această
femeie sau, poate, fără voia lor, oamenii de aici au numit şi
numesc satul lor „Tăcuta” (vezi ziarul „Vremea nouă”, Vaslui
nr.911 din 30 ianuarie 1971, articol de V. Nanea).
Ca şi în alte localităţi, hanul a existat, iar în jurul lui, oamenii
din localitate, ori veniţi din alte părţi, şi-au construit case, s-au
stabilit aici, iar bătrânii, multă vreme, au vorbit despre hanul din
pereţii căruia au rămas doar resturile, folosite în construcţia noilor
edificii...

133
Nu ne explicăm cauza pentru care despre un obiectiv de
interes naţional – cum este conacul Sturdza de la Tăcuta este încă
tăcere. Deşi degradarea şi lipsa de interes pentru el se vede de la
o poştă: zidul fisurat, prăbuşit chiar, plafonul căzut, pardoseala
distrusă iar învelitoarea spartă total supusă clădirea intemperiilor.
Se zice că ar exista o notificare pentru restituirea lui conf. Legii
nr.10/2001. Iar dosarul ar fi printre cele uitate…
Monumentul încă se năruie. E pe c ale de dispariţie… Oare
de ce?
Biserica „Sf. Gheorghe” din Tăcuta, care oficia pentru 40 de
familii la anul 1878, avea o stare bună sub raportul întreţinerii ei şi
avea preot pe Ştefan Graner, sosit de la biserica din Ciorâţa, ca
urmare a decretului nr.455 din 4 iulie 1877, iar cântăreţi pe Sava
Leonte şi Gh. Catană (Elanul nr.34, p.7).
Hirotonit la 2 august 1875, preotul Ştefan Graner se pare că
efectiv s-a mutat la Tăcuta la 26 septembrie 1877. Cântăreţul Sava
Leonte fusese numit în funcţie la 5 iulie 1863 (Elanul nr.38, p.14)
În 1880 preotul din Tăcuta se folosea de 3 cântăreţi
bisericeşti: Sava Leonte, Gh. Catană şi Gh. Popovici (Elanul
nr.61/2007, p.15)
Parohia Tăcuta şi Biserica erau astfel nominalizate în 1938,
în Anuarul Episcopiei Huşilor: „337 familii şi 1300 suflete. Sate: Tăcuta
– 207 familii şi 770 suflete; Dumasca – 130 familii şi 530 suflete. Situată la
30 km de Vaslui, 7 km de oficiul poştal Codăeşti şi 14 km de gara
Scânteia. Are casă parohială şi 24 ha pământ.
Biserica parohială cu hramul „Sf. Gheorghe” construită în 1879 de
Gheorghe şi Smaranda Sturza. Pictată în 1903, cu cheltuiala preotului D.
Dobrescu. Are nevoie de reparaţii.
Biserica filială cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” construită
în 1854 de Pavel şi Elisabeta Stoianovici. Reparată bine în 1922, este în
stare bună. Paroh pr. Evd. Dimitriu, econ. stavrofor, seminar, gradul II,
născut 18 noiembrie 1874, numit 1 ianuarie 1899. Preot ajutor, Aurel
Dimitriu, seminar gradul II, născut 17 octombrie 1911, numit 1 decembrie
1934.
Biblioteca are 380 volume. Sătenii au dat toată suma (110.000 lei)
pentru reparaţia bisericii filiale. S-au primit în 1938 obiecte pentru
biserică în valoare de 4200 lei.
Intelectuali din parohie: preoţi Dionisie Miron şi Aurel Dimitriu,
avocat C. Dimitriu, prof. Lucia Dimitriu, 2 ofiţeri şi 4 învăţători, cinci fiind
fii de preoţi.”
Tăcuta sat în 1966, număra ceva mai mult de 1100 locuitori
iar în 1977, doar 986, dar era centru al comunei cu acelaşi nume.
În 1968, la reconsiderarea judeţelor, Tăcuta şi-a păstrat
statutul de sat – centru de comună, formând împreună cu satele
Cujba, Dumasca, Focşeasca, Mirceşti, Protopopeşti şi Sofieni
comuna Tăcuta, judeţul Vaslui.

134
Comuna Tăcuta avea în 1976, 4,9 mii locuitori.
Atestat documentar de la anul 1503, aşezat la nord-vest de
localitatea Codăeşti, pe un curs de apă care se numeşte pârâul
Duzilor, aproape de confluenţa cu pârâul numit Rediu, satul fiind
din 1968 centru de comună, avea cămin cultural, dispensar
medical şi veterinar, şcoală şi bibliotecă, grădiniţă de copii, oficiul
PTTR, casă de naştere, moară şi centru de achiziţie etc.
La o depărtare de 41 de kilometri de municipiul Vaslui,
reşedinţa judeţului, la 8 km de Codăeşti şi la 60 de km de
municipiul Iaşi, comuna Tăcuta avea în 1966 ceva mai mult de
4500 locuitori, în 1977 mai puţin de 4000 (3822), cu o densitate de
59 locuitori pe kmp.
Din suprafaţa comunei de 6098 ha, terenul agricol era
ocupat de 4017 ha, cu peste 1500 ha pădure de foioase, fag,
gorun, şi stejar, dar şi carpen, jugastru, frasin şi tei, cu aproape
250 ha vatră de sat, dar şi peste 400 ha teren irigat, de pe care se
obţineau recolte îndestulătoare.
Cele 1664 capete bovine, 5882 ovine, 126 capre, 200
cabaline, aproape 700 porcine, 14000 păsări de curte, 230 familii
de albine etc. formau sectorul zootehnic, bogăţie în localitate.
Comuna este electrificată iar în locul celor două mori de
vânt şi două mori de apă de pe pârâul Rediu, odinioară, în 1989,
comuna avea moară proprie, sistematică, dar şi mai bine de 20
unităţi cu activitate de mică gospodărie locală. Erau în comuna
Tăcuta, grădiniţe de copii, 6 şcoli primar-gimnaziale, 3 biblioteci
şcolare dar şi una publică de la căminul cultural, 2 cinematografe,
deşi mulţi locuitori dispuneau şi de televizoare, aparate de radio,
telefoane …
Peste 200 tineri şi tinere urmau cursurile liceelor din Vaslui,
Iaşi, Bârlad, dar şi la Codăeşti, unii frecventând Centrul Universitar
Iaşi, pentru specializare în diferite domenii.
Cursele de autobuze, dar şi autoturismele personale, erau
mijloacele de transport care le asigurau mişcarea rapidă şi comodă
în teritoriu.
Printre cei care s-au născut ori au trecut pe la Tăcuta dând
viaţă localităţii dar rămânând şi în memoria
băştinaşilor, amintim doar câţiva, unii
pomeniţi şi de Ştefan Ciudin în monografia
aşezării:

CONSTANTIN GH. BRUDARIU,


născut la 9 iulie 1866 la Osoi – Iaşi, fost om
de serviciu la Şcoala nr.2 Tătăraşi, cu sfatul
şi ajutorul directorului Titu Mărdărescu

135
termină studiile şi în anul 1890 şi până în 1896, după ce trecuse şi
pe la şcoala din Dobrovăţ, ajunge învăţător în sat la Dumasca.
Aici, pentru şcolarizarea mai ales a copiilor de lipoveni
primeşte „Meritul cultural” clasa I.
Cunoscător al limbilor germană, franceză, engleză, dar mai
ales legat de promovarea limbii române a devenit autorul unei
lucrări de referinţă: „Convertirea ţăranului la şcoală” (1895), „Ce
este şi ce trebuie să fie şcoala ţăranului” şi în colaborare cu Gh. I.
Kirileanu „Cartea ţăranului român” (1901). Ca publicist a semnat
studiile: „Învăţământul poporului”, „Societăţile cooperatiste”,
„Politica satelor”, „Idiologia ţărănismului”, „Dreptate şi umanitate
etc.
A murit la 20 iunie 1945 lăsând în manuscris multe lucrări
importante.

IONESCU RAICU ION, născut la 1872 în satul Bălăbăneşti


– Galaţi, dintr-o familie de ţărani săraci, a făcut şcoala primară la
Tăcuta, fiind remarcat de învăţătorul său Vasile Lărgeanu: „În
Tăcuta era unul Vasile Ionescu care avea un băiat „deştept”, elev a
lui „Lărgeanu – dascălul”, ce-nvăţa în şcoala ceia cu două odăi şi
30 de scaune” – spuneau bătrânii.
Tot ca amintire din copilărie, într-o
vară, la un bal deasupra pădurii Ciomag,
lângă Şurăneşti, Raicu, sosit şi el, îmbrăcat în
costum naţional, întrebat de cineva din ce
viţă se trage a răspuns semeţ şi acuzator:
„Tata din coadă de câine, slugoi, iar mama şi
cu mine – măturoi pe la ciocoi”.
În 1882 avea să fie elev la Liceul
Codreanu din Bârlad, în 1893 avea să
termine facultatea de litere şi filozofie a
Universităţii din Iaşi, iar în 1895 avea să
moară, lăsând posterităţii să-i apară volumul
„Scrieri literare” (1895), cu o postfaţă de G.
Ibrăileanu (C. Vraja), care l-a apreciat şi i-a
legat o strânsă prietenie.

VIOREL I. CĂPITANU, născut în comuna Tăcuta la 7


noiembrie 1932, după absolvirea facultăţii de istorie a Universităţii
ieşene a funcţionat ca muzeograf principal (1957-1998) la Muzeul
judeţean din Bacău unde a fost şi director între 1971-1974, 1990-
1998, de unde s-a pensionat. De el se leagă rezultatele săpăturilor
de la Bărboasa, Săuceşti, Buda dar şi destule îndrumări pentru cele
de la Tăcuta – Vaslui. Cataloagele de

136
specialitate, studiile publicate, notele şi articolele sale de profil îl
eternizează.

AUREL MINEAŢĂ, ziarist, născut în 1929.

137
VIERU CONSTANTIN, născut în
1916, a fost directorul economic al Casei de
Creaţie a scriitorilor în perioada 1956-1970.

Cujbă, sat la nord de satul Tăcuta, situat pe dealul Cujbei


pe versantul stâng al văii pârâului Prisaca-Rediu, pe o suprafaţă de
413 hectare, din care 34 hectare ale locuitorilor – cu 37 familii sau
157 suflete în anul 1900.
Aveau o biserică construită la 1830 de Gavril Cujbă, fostul
proprietar al acestui sat, cel care, se pare, i-a dat numele său
satului.
Locuitorii posedau: 6 pluguri şi 6 care cu boi, 5 căruţe cu cai,
22 stupi, 74 vite mari cornute, 19 oi, 38 cai şi 6 râmători. În 1966
satul număra 180 de locuitori, iar în 1977, 148 locuitori, cu şcoală
primară în sat.
La nordul comunei Tăcuta se întinde dealul Cujbei, unde se
află şi Valea Cujbei.
Pe la 1872 satului i se spunea Protopopeşti-Cujbeşti, ceea ce
înseamnă că în vremea aceea moşia Cujbă era totuna cu aceea a
Protopopeştilor.
Despre „Oameni şi locuri pe Valea Cuţignei” ne vorbeşte
documentat prof.dr.docent Constantin Crăescu în „Orizonturi”
nr.18/iulie 2009, revistă de cultură şi informaţie, editată de Şcoala
„Ion Creangă” Chirceşti – Vaslui cu ocazia sărbătoririi la 8 iulie
2009 a 100 de ani împliniţi a şcolii din satul Protopopeşti – Tăcuta –
Vaslui.
În prima jumătate a secolului al XVII-lea, începe profesorul,
stăpânea pe această vale a pârâului Cuţigna şi în împrejurimi un
boier pe nume Ionaşcu Cujbă. „Frământatele vremuri din punct de
vedere politic, ale acelor timpuri, cu desele schimbări de domnie,
cu numeroase lupte pentru putere, cu dese căderi de capete
încoronate, cărora li se alăturau şi capetele susţinătorilor din
rândul boierimii, i-au permis, pentru o scurtă perioadă de timp, de
numai doi ani, între 1631-1633 să urce încet- încet în rândurile

138
elitei politice a Ţării de Sus, graţie şi înrudirii prin căsătorie cu
marea, puternica, bogata şi implicit, influenta familie a boierilor
Moţoc. Din rândurile căreia se ridicase de-a lungul vremii „dinastii
de dregători în Ţara Moldovei.”
În calitate de mare dregător, acest Ionaşcu Cujbă a ctitorit în
Poiana, în codrii Iaşilor, astăzi satul Poiana cu Cetate din judeţul
Iaşi, cu care Protopopeştii se învecinează la Nord, o biserică din
piatră care a dăinuit până astăzi. Aşezarea este veche, atestată
documentar din secolul al XVI-lea (1503), iar numele său provine
de la „Poiana cetăţilor” şi cetăţuia neolitică întărită, ale cărei urme
se mai văd şi astăzi în partea vestică a aşezării, susţine şi
Al.T.Obreja în Dicţionarul Geografic al judeţului Iaşi, Editura
Junimea, Iaşi, 1979, p.179. Tot el continuă, şi precizează: „tot aici
se află ruinele mai vechii biserici (secolul XVII) zidită de boier
Cujbă.”
Şi îşi continuă spusele şi C.Crăescu: „Nu este un monument
impunător, de felul marilor ctitorii medievale româneşti, dar nu
este nici unul nesemnificativ, pentru că, iată, în ciuda tuturor
vicisitudinilor, a dăinuit aproape 400 de ani.”
Patru sute de ani în care urmaşii au avut ce să stăpânească
şi la ce să se roage pentru iertarea păcatelor lor şi a strămoşilor
lor. Dar iată că, peste două veacuri, în 1830, ne aminteşte şi
iscălitorul documentarului, în satul Cujbă, vornicul de poartă Gavril
Cujbă construieşte din cărămidă biserica cu hramul „Sf.Nicolae”,
care rămâne funcţională şi spre sfârşitul secolului al XIX-lea. De
altfel sunt arătate şi numele slujitorilor bisericii la anul 1845:
preotul Matei Petru, cu dascălii Ştefan Chira şi un Costache „sân
(fiul lui) preotul Mihaiu”.
Aici profesorul conchide: „Cele două acte de ctitorie
demonstrează pe deplin atitudinea şi mentalitatea stăpânilor de
sate în Moldova, ca de altfel, peste tot în ţara noastră, în ciuda
clişeelor istoriografice, cu care cei mai mulţi dintre noi suntem
obişnuiţi, nu au existat niciodată conflicte sociale între stăpânitori
şi stăpâniţi. Pentru toate relele sociale şi păcatele individuale ale
oamenilor s-au găsit întotdeauna vinovaţi, alţii decât cei „ în cauză:
năvălitorii, străinii şi… boierii.”
Ce s-a întâmplat mai apoi aflăm tot din documentarul lui
C.Crăiescu: urmaşii lui Ionaşcu Cujbă nu s-au mai ridicat pe
treptele politice aşa cum reuşise strămoşul lor, lipsindu-le,
probabil, susţinerea economică şi influenţa ce venea din prestigiul
pierdut pe parcurs, şi poate, şi un dram de … noroc. Pentru că –
zice cercetătorul – şi atunci, ca şi acum, în politică reuşeai şi
reuşeşti, „dacă erai bogat, influent şi beneficiai de o susţinere
puternică, în primul rând din partea rudelor.”

139
Şi de aici alt corolar: neamul Cujbeştilor este un caz clasic
de „decădere socială”. Împărţirea patrimoniului economic a dus la
răzăşirea neamurilor, care treptat-treptat au rămas fără dregătorii,
au trecut în tagma mazililor, apoi s-au „ţărănit”, ajungând să
muncească sfoara de moşie primită moştenire, jelindu-şi morţii în
bisericile construite de înaintaşi. Că urmaşii Cujbeştilor,
completează cuvântătorul, au uitat şi de numele purtate dar şi de
mormintele iluştrilor lor înaintaşi. O dată cu ele şi memoria
urmaşilor care n-a mai avut ce … măcina!
Discursul profesorului se încheie cu întrebare de bun simţ
dar adâncă în semnificaţii: „S-a întrebat vreodată vreun trăitor de
astăzi al familiilor Cujbă de ce poartă numele unui sat?”
Şi-şi răspunde: „Mă îndoiesc de acest fapt!...”
Despre sat se spune că e vechi, deşi el nu apare în vechile
documente istorice. Se zice că a fost întins, apoi s-a micşorat şi
datorită strâmtorării ţăranilor, acaparaţi de boieri şi arendaşi.
În perioada 1864-1873 moşia satului s-a numit Lăzăreni, de
la căminarul Lazarini, fost mai întâi vechil a lui Mihai Curtez,
proprietar al moşiei Cujba pe la 1853. Pe la 1882 moşia Cujba a
fost a unuia Ştefan Lărgeanu, când foamea şi mizeria în casele
oamenilor devin şi mai apăsătoare. De la familia lui Lărgeanu
moşia a trecut în arenda evreilor Iacob şi Nathan Uşer, după care
în stăpânirea lui Nicolae Moga şi a ginerelui său Constantin
Ştefănescu, care mai înainte fusese băiat de ogradă, chelar şi
administrator la curtea boierului Gheorghe Racoviţă din Şurăneşti.
La reforma agrară din 1945 proprietar pe moşia satului Cujba era
un anume Dimitrie Dobrescu.

Pripoarele, sat în partea de nord a comunei Tăcuta,


situat pe dealul Pripoarele (înălţimea 350 de metri).
Avea o populaţie de 34 suflete şi o suprafaţă de 220 hectare
în anii 1896 şi 1897. În 1906 aparţinea de plasa Codăeşti,
dispărând ca localitate în 1909
Apărută după 1864, aşezarea Sofieni îşi trage numele de la
un Gheorghe Sofianu, familie care şi-a construit prima casă după
împroprietărire.

Focşasca, sat la nord-vestul comunei Tăcuta, situat pe


dealul Focşasca şi străbătut de pârâul Larga, cu urme de locuire
din paleolitic.
Avea o întindere de 241 hectare din care 32 hectare loc de
cultură, fânaţ şi imaş al proprietăţii iar 64 hectare erau ale
locuitorilor - în total, la 1900, o populaţie de 60 familii cu 170
suflete, din care 20 familii ţigani.

140
Locuitorii posedau: 10 pluguri şi 2 care cu boi, 2 pluguri şi 4
căruţe cu cai, 115 vite cornute, 149 oi, 28 cai şi 31 râmători.
Biserica „Sf. Voievozi” din Focşasca, pentru 35 familii, era
ruinată la 1879 şi avea doar cântăreţ - pe Gh. Catană, numit de la
15 octombrie 1863. Fusese construită la 1800, din piatră de I.
Corbu, refăcută în 1898 de I. Petriman şi enoriaşi. Refăcută în
1926. În 1938 deservea 66 familii sau 295 suflete.
În 1966 satul Focşasca număra 683 locuitori iar în 1977 –
665. Exista o grădiniţă de copii, o şcoală primară cu bibliotecă,
cămin cultural, magazin şi bufet sătesc.
Se zice că vatra veche a satului nu este cea de astăzi, că
undeva, în colţul de sud al pădurii, la Prisaca, la cam un kilometru
şi jumătate depărtare, despre care un bătrân Leonte - spune în
Monografia învăţătorului Ciudin: „Eram copil când tata spunea că
pe vremuri, aici, lângă pădure, a fost o bisericuţă veche unde
slujea din vechime un călugăr şi în apropiere erau casele
răzeşilor.”
Cea mai veche ştire despre Focşasca (atunci Focşăşti) este
într-un document de la Ştefan cel Mare şi care poartă data de 10
ianuarie 1495, când domnitorul întăreşte prin uric slugilor sale
Vasco, Mihul Bontea, Mihăilă şi Toderică Lungul, o jumătate din
satul Fofişeşti (Focşăşti) pe Cuţigna. Satul e pomenit şi în anul
1555, păstrându-şi numele de Fofişeşti până pe la anul 1600, când
apare înscris numele de Focşăşti.
Mutarea vetrei satului este astfel explicată de Ştefan Ciudin:
„În trecutul îndepărtat, şi mai ales în perioada evului mediu, a cărei
istorie a fost atât de agitată, satele noastre se găseau într-o
necontenită vraişte omenească. Datorită deselor incursiuni
tătăreşti şi turceşti, nu era chip de durat gospodării temeinice.
Unele din ele nu au rezistat distrugerilor şi pustiirilor şi oamenii au
fost siliţi de împrejurări să-şi găsească refugiul în mijlocul codrilor.
Iar când ele au fost refăcute, unele şi-au păstrat vechiul nume, iar
altele au primit altul” (pg.40).
Aflăm că pe la 1800 aşezarea, după ce trecuse pe la familia
Palade, era stăpânită de un Ioan Corbu, care a construit şi o
biserică pentru locuitori, semn că numărul sătenilor sporise ori că
viaţa economică progresase.
De altfel, în calitate de coproprietari, numele Palade şi Corbu
a dăinuit mult timp. În Testamentul lui Constantin N. Corbu,
redactat la Bârlad la 12 mai 1893, se menţionează
consimţământul său ca soţia sa Aglaia Corbu, născută Botez, să
dea din venitul moşiilor sale suma de 42.000 lei urbei Vaslui pentru
cumpărarea unui loc în centrul oraşului pentru a clădi o şcoală.
Şcoala urma să poarte numele „Constantin N. Corbu, comandor al

141
Coroanei României şi soţia sa Aglae Corbu – născută Botez”. Ca un
act de filantropie, în amintirea faptului că „în acest judeţ (Vaslui)
familia Corbu datează de secole cu proprietatea Focşasca şi
Bumboteşti, care şi odinioară au aparţinut tot de ei (Documente
bârlădene, vol I, 1926, p. 126-127, de Iacov Antonovici).
Spre nord-vest de Tăcuta se întinde Valea Focşasca.

Protopopeşti, sat în partea de sud-vest a comunei


Tăcuta, aşezat parte pe Valea Cujbei, iar parte pe deal, pe
versantul stâng al văii pârâului Nastea Rediu, şi străbătut de pârâul
Cuţigna.
Avea la 1900 o suprafaţă de 240 hectare din care 74 hectare
pădure şi 89 hectare loc de cultură şi imaş, proprietatea statului şi
77 hectare ale locuitorilor, împroprietăriţi după legea rurală.
Avea 41 familii cu 208 suflete, o biserică făcută la 1804 de
Maiorul Duca.
Locuitorii posedau; 10 pluguri şi 24 care cu boi, 2 pluguri şi o
căruţă cu cai, 17 cai, 100 vite mari cornute, 34 oi, 4 capre, 7
râmători şi 16 stupi cu albine.
Protopopeştii sat din comuna Tăcuta- Vaslui, pitit sub poala
codrilor seculari ai Dobrovăţului, cu o istorie de şase secole, ar fi
rămas o simplă denumire toponimică dacă oamenii locului s-ar fi
pierdut în anonimat, dacă n-ar fi avut personalităţi care să-l
reprezinte şi să-i menţină frumuseţea adevărului istoric, să
tezaurizeze comorile de înţelepciune şi învăţătură manifestate în
timp – scrie profesorul Vasile Cozma în „Orizonturi” nr.18/2009
subscriind spusele lui Miron Costin: „Eu voi da sama de ale mele,
câte scriu!”
Şi cum la Protopopeşti, alături de biserică a existat şi şcoala
care a avut menirea „să îndrume omul prin lumină, învăţături de
carte spre Lumina Divinităţii, să-l facă mai bun, mai uman, mai
iubitor şi iertător, mai demn şi încrezător în sine,” profesorul ridică
un înălţător podium acestei instituţii: şcoala!
Şcoala din Protopopeşti, spune el, a fost înfiinţată la 1
octombrie 1908, scurgându-se de atunci o sută de ani, timp în care
ea, cu apostolii neamului, a dat generaţii după generaţii de ştiutori
de carte. La început
ea a funcţionat în case particulare, la Nică Poenaru, la Petrache
Damaschin, ori în casa parohială, în condiţii cu totul
necorespunzătoare.
Abia în 1926-1928 s-a construit un local de şcoală cu două
săli de clasă, o cancelarie şi două odăi pentru locuinţa directorului.
În 1964 s-a dat în folosinţă un local de şcoală cu patru săli de clasă,
laborator, cabinet pentru director, cancelarie, bibliotecă, extins pe

142
parcurs, iar în anii 2002-2003 adăugându-i-se noi lucrări de
modernizare, finanţate prin Banca Mondială.
Şcoala din Protopopeşti este astăzi o unitate de învăţământ
modernă, cu săli de clasă şi laboratoare pe măsura performanţelor
timpului, cu un colectiv didactic bine pregătit, care asigură
instruirea şi educarea a peste 200 de elevi.
Mândrindu-se cu cele afirmate mai sus, profesorul Cozma
adaugă: în istoria sa centenară şcoala de la Protopopeşti a avut un
număr de 23 de dascăli, dintre aceştia nominalizându-i pe: preot
Petru Peptu (1913-1918), înv. Ştefan Popa (1930-1948), prof.
Valeria Ţiplic (1960-1969), şi prof.dr. Vasile Ofilean (din 1979 şi
astăzi, timp de 30 de ani).
Aici, la Protopopeşti, prin grija şi preocuparea permanentă a
prof. Vasile Ofileanu, este asigurată, după criterii ştiinţifice, o
grădină botanică şcolară de un fel deosebit. Ea cuprinde un număr
impresionant de specii de plante rare, care poartă numele
prof.univ. dr. Constantin Dobrescu, savant de renume, care a
studiat flora din bazinul hidrografic Cuţigna, dezvoltând-o prin
ocrotire continuă. Este o şcoală pentru tineretul şcolar de ocrotire a
însuşi mediului natural din zonă.
Rezultat al cercetărilor sale ştiinţifice,
Vasile Ofileanu şi-a pregătit şi susţinut teza de
doctorat cu tema „Cancerul bacterian al
plantelor”, obţinând titlul ştiinţific de doctor în
botanică, editată la Junimea Iaşi, 2002,
salutată de lumea ştiinţifică a momentului. S-
au pronunţat cu aprecieri specialiştii:
prof.dr.Gheorghe Acatrinei de la Facultatea de
Biologie din cadrul Universităţii „Alexandru
Ioan Cuza”, prof.dr.Ioan Neacşu de la
Laboratorul de biologie celulară şi moleculară
din cadrul aceleaşi facultăţi.
Lucrarea profesorului Vasile Ofileanu
este apreciată ca fiind prima lucrare în limba
română care tratează cancerul la plante, conţinând date moderne
şi implicaţii biotehnologice referitoare la biologia celulei
canceroase la plante…, mijloacele de combatere şi prevenire a
acestuia.”
La sărbătoarea de la Protopopeşti – centenarul şcolii şi a zilei
„Fii satului” din 8 iulie 2009, evenimentul a fost onorat cu prezenţa
de către prof.univ.dr. Constantin I. Toma, membru corespondent al
Academiei Române, dr. Adrian Oprea, secretar ştiinţific al Grădinii
Botanice „Anastasie Fătu” din Iaşi, dr. ing. Gelu Corneanu,
directorul Staţiunii de Cercetare şi Dezvoltare Pomicolă Iaşi,

143
prof.univ.dr, Ion Nistor de la Universitatea Tehnică „Gh.Asachi”,
Iaşi, prof.drd Ana Văipan Bobu.
În cadrul sesiunii de comunicări ştiinţifice organizată cu
acest prilej a fost inaugurată Grădina Botanică Şcolară „Prof.univ.
dr. Constantin Dobrescu” din localitate şi s-a dezvelit monumentul
„Directorii Şcolii Protopopeşti 1908-2009 (foto de mai sus).
Deosebit de cei citaţi şi-au exprimat gândurile despre şcoala
din Protopopeşti şi prof. Petrea Crăcană, elev al şcolii în anii 1946-
1950, profesor de matematică şi al primului cosmonaut român
Dumitru Prunar la liceul de informatică din Braşov, astăzi
pensionar; prof. Ionel Ochea, fost director al şcolii din Protopopeşti
în perioada 1976-1979, Vasile Mariciuc, inspector şcolar general al
Inspectoratului Şcolar Judeţean Vaslui.

Protopopeştii apar în 1803 ca aşezare răzăşească.


Documentar, localitatea este atestată în 1427. În 1966 avea 953
locuitori, iar în 1977 – 853.
La 1875-1878, Biserica „Sf. Ierarh Nicolae „ din Protopopeştii
Ducăi deservea 35 de familii, era în stare bună şi la ea oficia
preotul din Protopopeştii Cujbei – Gheorghe Ciurescu, fiind foarte
aproape şi nemai necesitând preot, spune Costin Clit (Elanul
nr.34/2004). La 1879 biserica din Protopopeşti apărea ca fiind
destinată pentru 95 de familii, purtând hramul „Sf. Nicolae” şi la ea
oficia doar cântăreţul Gh. Popovici (Elanul nr. 38).
La 1938, în Anuarul Episcopiei Huşilor , parohia Protopopeşti
era astfel descrisă: „327 familii şi 1207 suflete. Sate: Protopopeşti – 205
familii şi 659 suflete; Cujbă – 27 familii şi 121 suflete; Focşasca – 66
familii şi 295 suflete, Ruleni – 29 familii şi 128 suflete. Situată la 45 km de
Vaslui, 13 km de oficiul poştal Codăeşti şi 7 km de gara Scânteia. Are casă
parohială şi 22 ha pământ.
Biserica parohială cu hramul „Sf.Nicolae”, construită în 1802 de
I.Şlicaru, de zid, reparată în 1926; stare mediocră.
Biserica filială cu hramul „Sf. Voievozi”, construită în 1800 în satul
Focşasca, de I. Corbu, din piatră. A fost refăcută în 1898 de I. Petriman şi
locuitori. S-a reparat în 1926. Stare bună.
Paroh pr. V. Topală, student teolog, născut la 23 mai 1903, numit
1 aprilie 1930. Cântăreţ I, Ştefan Poenaru, şcoală de cântăreţi, născut
1889, numit 1912; cântăreţ II, Gh. Petrea, şcoală de cântăreţi, născut
1901, numit 1916.
Pentru biserică s-au strâns până acum, 45.000 lei de la enoriaşi şi
4000 lei de la prefectură.
Intelectuali: un ofiţer.”

Ca vechime, localitatea e menţionată într-un uric care


poartă data de 16 septembrie1427 şi provine de la Alexandru cel
Bun, dat la Suceava, când „adevăratele slugi ale noastre popa
144
Andrei şi Filp şi Mihul, fiii protopopei Simion”, pentru că „au slujit
nouă cu dreaptă şi credincioasă slujbă”, „i-am miluit… şi le-am dat
în ţara noastră „Trei judecii la Cuţitna, unde a fost Bratul şi Micul şi
siliştea Micului”.
Unite cele „Trei judecii” după 1427, s-au numit Protopopeşti
– după numele protopopului Simion. Bătrânii susţin că la 21
noiembrie 1632, stăpân al Protopopeştilor era logofătul Dumitru
Buhuş, în 1660 Bucioc pârcălabul şi urmaşii lui, că pe la 1800 aici
au construit o biserică Ioan Slicariu şi soţia lui Zoiţa, că mai apoi
din oamenii avuţi, locuitorii aşezării au devenit clăcaşi, îndeplinind
poruncile stăpânilor cu palma, muncitori cu ziua sau dijmaşi” şi
numai după 1945 şi-au reluat în stăpânire hotarele.

Ruleni, sat în partea de nord-vest a comunei Tăcuta,


aşezat lângă pădurea Ruleni şi străbătut de pârâul Cuţigna.
Pădurea este la V.N.V de satul Sofieni.
Avea o întindere de 337 hectare din care 265 hectare
pădure şi 12 hectare loc de cultură şi imaş al statului iar 60 hectare
a locuitorilor, 80 de suflete în total. Situat la vest de Protopopeşti;
în 1968 satul Ruleni a fost înglobat în Protopopeşti.
Locuitorii mai aveau: 3 pluguri şi 5 care cu boi, 37 vite mari
cornute, 6 oi, 5 cai şi 5 râmători.
Documentar, Rulenii apar în 1635 când într-un ispisoc de la
Vasile Vodă, Ionaşco Cujbă cumpără jumătate din acest sat de la
Urâta, fata Ioanei, sora lui Simion şi a Antimii. Între anii 1786-1838
au fost multe procese pentru moşia locurilor. O dată cu venirea
călugărilor greci la Dobrovăţ, care pun mâna pe averile mânăstirii,
inclusiv pe satul Ruleni, de unde şi denumirea de Rulenii Mânăstirii
satului. Moşia Ruleni, din trupul Protopoeşti, numită şi moşia
Chesculeştii (de la Anastasie Cheşcu) a fost vândută la 2 iulie 1860
Mânăstirii Dobrovăţ de către proprietarul ei – Pavel Stoianovici. Cu
aceasta, vechii proprietari ai satului au devenit clăcaşii mânăstirii,
aceasta până pe la 1863-1864, după care au fost împroprietăriţi.
Până la această dată neînţelegerile pentru pământ n-au fost
puţine. Reţinem că în Cartea de la Divan din 15 februarie 1816, în
pricina lui Vasile, ginerele lui Neculai Bodros şi postelnicul Tănasă
Dima cu Tiron Cujbă, pentru o parte din moşia Ruleni, ce se
numeşte şi Protopescii, de la ţinutul Vasluiului, folosea ca mărturie:
1. Carte din 27 martie 1786 de la Alexandru Ioan Mavrocordat
Vodă; 2. Carte din 31 octombrie 1814 de la Domnul Scarlat
Alexandru Calimach Vodă, dovadă a valorii păstrării „la ladă”, ca
„zestre” a casei a documentelor (Uricarul, Tom VI, p.295).
În 1938 satul Ruleni număra 29 familii cu 128 suflete.

145
După 1968 comuna Tăcuta este formată din satele: Tăcuta,
Cujbă, Focşasca, Protopopeşti ş i se mai dauga Dumeasca, Mirceşti
şi Sofieni.

Dumeasca, sat situat la izvorul pârâului cu acelaşi nume,


într-un teritoriu cu vechi urme de locuire umană, încă din neolitic,
număra în 1966 circa 870 locuitori, iar în 1977 în jur de 600
suflete. Situat pe versantul drept al văii pârâului cu acelaşi nume,
satul Focşasca, vechi şi el ca dăinuire umană, cunoaşte o sporire a
populaţiei faţă de începutul anului 1900, când număra mai puţin de
200 suflete. În anul 1966 avea aproape 700 de locuitori, iar în 1977
doar 665 suflete. Aveau şi cei din Focşasaca grădiniţa lor pentru
copii, şcoală primară în sat cu bibliotecă, un cămin cultural dar şi
bufet şi un magazin pentru aprovizionarea curentă.
Pe cursul mijlociu al pârâului Mirceşti, la sud-vest de Tăcuta,
cu locuri care amintesc arheologic de epoca paleoliticului, având în
coastă la sud-vest dealul cu numele de Mirceşti, cu o înălţime care
duce spre 350 metri, este satul Mirceşti, localitate care, după 1968
aparţine de comuna Tăcuta.
În 1966 Mirceştii aveau cam 670 de locuitori, iar în 1977
ceva mai puţini, doar 479 suflete. Aveau şi ei prin 1989 grădiniţă
de copii în sat, şcoală primară şi bibliotecă, un cămin cultural,
magazin, o unitate sau două prestatoare de servicii ale cooperaţiei
locale.
Protopopeştii spuneam că în 1966 avea circa 950 locuitori
iar în 1977 mai puţin cu una sută, dar se lăuda nu numai cu
înălţimea dealului cu care se potrivea în nume şi cu înălţimea
acestuia care urca către 330 m, ci şi cu faptul că locuitorii aveau
mai de toate în localitatea lor: cinematograf, cămin cultural, şcoală
primară şi gimnazială cu bibliotecă şi cărţi, grădiniţă de copii, dar şi
bufet pentru distracţia de sâmbătă seara ori duminică…
Sofieni, aşezare apărută după 1864, îşi trage numele de la
un Gheorghe Sofiani, familie care şi-a construit prima casă după
împroprietărire.
Cu doar 113 locuitori în 1966 şi cu numai 95 suflete în 1977,
cei din satul Sofieni nu aveau cu ce prea mult a se lăuda dar erau şi
ei din 1968 cetăţeni ai comunei Tăcuta.

9. Telejna, comună rurală în centrul plăşei


Mijlocul, în marginea despre vest, la 23 km de oraşul Vaslui şi la 23
km de Codăeşti, reşedinţa plasei.
Era formată din satele: Telejna-de-Jos, Telejna-de-Sus,
Butucăria, Chioaia, Tătărănii şi Ciofeni.

146
Avea o suprafaţă de 2287 hectare, 1067 locuitori, 3 biserici,
o şcoală, 4 mori de vânt, una cu aburi, 4 iazuri şi 3 cârciumi.
Locuitorii mai aveau: 81 pluguri şi 131 care cu boi, 4 pluguri şi 7
căruţe cu cai, 732 vite mari cornute, 1010 oi, 21 capre, 80 cai, 170
râmători, 360 stupi - toate înscrise în statistica Marelui Dicţionar
Geografic. Documentar, localitatea este atestată din anul 1432. S-a
numit în trecut Dobrineşti, iar mai apoi Childeşti.
În satul şi comuna Telejna, în mai 1916 s-a constituit obştea
de arendare „Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena" pentru
exploatarea moşiei căpitan Gh. Macri şi Ema Gh. Macri, compusă
din 98 membri, actul fiind autentificat sub numărul 14 la
judecătoria rurală Scânteia, judeţul Vaslui.
Mandatarii societăţii erau aleşii Constantin Rotariu, Ion C.
Popa şi Nicolae N. Holba, iar cenzori Nicolae C. Moşuleţ, Gh.
Chelebet şi Th. Parfene.
Durata obştei era prevăzută pentru 5 ani.
O asemenea ştire nu era o noutate. Încă cu mulţi ani în urmă
(scriitorii) grefierii de la judecătoriile şi tribunalele din teritoriu nu
mai pridideau cu înscrierea în evidenţe şi autentificarea constituirii
a tot felul de unităţi cooperatiste, de natură să-i ajute pe locuitori
să iasă din nevoi.
În mai fiecare aşezare de gospodari fiinţa tot felul de
cooperative - de la cele de aprovizionare şi schimb de mărfuri, la
cele de exploatare şi vânzare a produselor - silvice,
meşteşugăreşti, agricole, cu structuri bine închegate.
Cooperativele de credit „Banca Populară" înfiinţate prin anii
1900-1912, de către învăţători şi preoţi, cu un mare număr de
membri, la început cu un capital redus, au fost pârghia de
susţinere economică, cu ajutorul cărora sătenii au cumpărat atâtea
moşii din jur, scăpând de bezmen.
„Banca aceasta cu nume frumos „Mugurul primăverii",
înfiinţată în 1906 la Tanacu, de către învăţătorul Ion Talpeş, la
început doar cu 458 membri şi un capital de 4308 lei, a fost una
dintre primele instituţii de credit sătesc din judeţ care şi-a încetat
activitatea în 1948. Timp de 30 de ani casierul ei a fost Iorgu
Buhăescu iar printre preşedinţi a fost şi tatăl meu, Grigore M.
Buzdugan timp de peste 20 ani", scria Gheorghe Gr. Buzdugan în
monografia „Tanacu un vechi sat de răzeşi", Editura Litera,
Bucureşti, 1986.
O altă instituţie economică a fost cooperativa de consum, de
unde locuitorii îşi puteau cumpăra cele necesare pentru
gospodărie. După primul război mondial, când s-a întors acasă
„generaţia tranşeelor", îmi aduc aminte, satul a cumpărat în 1920
o batoză pentru treier ca să nu mai chinuim caii la arie şi o

147
locomobilă care să poarte batoza. În 1925 s-a înfiinţat la Tanacu
asociaţia sătească „Spicul" care a cumpărat un tractor pentru a
eficientiza arăturile şi a ajuta batoza la treier. Iniţiatorul acestei
acţiuni a fost învăţătorul Costache Cărare-Căpitanu urmat de un
grup de gospodari, notează acelaşi.
Societatea „Ţăranul român" a contribuit la înfiinţarea
cooperativei „Valea lui Vodă" din comuna Moşna, la cumpărarea de
către Casa rurală a moşiei Răducăneni pentru a fi arendată şi
vândută locuitorilor constituiţi în obşte, au fost îndrumaţi locuitorii
din Colţul Cornii să grăbească construcţia bisericii din satul lor, iar
la Gura Bohotin pe preotul Gh. Dumitraşcu să înceapă şi el, cu
concursul obştei, zidirea altei biserici. Băncile populare din Moşna
şi Răducăneni i-a ajutat pe săteni şi în alte acţiuni de bună
prosperitate, scria „Revista Satelor" care apărea în comuna
Bohotin, judeţul Fălciu în februarie 1910.
Prefectura judeţului Iaşi, în noiembrie 1916, punând la
îndemâna gospodarilor satelor cărţulia „Îndrumări pentru
cultivarea zarzavatului" scria printre altele: „Iar dacă s-ar găsi
gospodari care să se întovărăşească cât mai mulţi şi să facă o
gospodărie de zarzavaturi pe lângă ape, îndrumările acestea încă
le-ar fi şi de mai mare folos (M.O. nr. 144/1916).
Ziare şi reviste cu titlul „Cooperaţia" sau „Cooperatorul"
erau în perioada respectivă în multe localităţi ale judeţelor.
Cele de mai sus vroiam să le scriu în replică ziarului de
cultură „Timpul" din Iaşi care în nr. 3 din anul 2006 pe o pagină
întreagă publica „O conferinţă radiofonică în spirit colectivist a unui
ierarh ortodox pro-comunist (1945)", cu conferinţa radio alături,
rostită de părintele Ion Marina, vicarul Mitropoliei Moldovei în ziua
de l iulie, cu ocazia sărbătoririi zilei internaţionale a cooperaţiei,
semnat de Gabriel Catalan.
Textul publicat „a fost descoperit de mine cu file
nenumerotate, datat 1945, dintr-un fond neinventariat complet",
se lăuda autorul şi, prezentând textul acuza pe vorbitor de spirit
colectivist, „dovadă a utilizării clerului ortodox în campania de
colectivizare şi comunizare de mai târziu a ţărănimii, care i-au
servit pentru promovarea în ierarhia bisericească.”
Adeziunea ierarhului la un anumit spirit colectivist şi modul
cum trebuie interpretată opera sa „Apostolat social" la care face
referire „descoperitorul" e treaba Bisericii, noi condeierii fiind
neputincioşi în aprecierea faptelor de viaţă ale ierarhilor. Mărturie
stau atâtea acţiuni începute, dar nefinalizate în ceea ce priveşte
adeziunea atâtor ierarhi la perceptele comuniste şi la treburile
securităţii.

148
Adevărul e că textul descoperit şi publicat la „Sărbătorirea
cooperaţiei" de către ierarhul încriminat nu iese prin nimic din
„canoanele" unei conferinţe obişnuite, ocazionale, el nefăcând
trimitere nici într-un fel la anticiparea politicii sociale şi economice
de mai târziu ale regimului comunist faţă de ţărănime cum
devansa şi acuza autorul articolului.
Cât priveşte formele de întovărăşiri ori cooperative agricole
de producţie sau gospodărie de stat, după cum spuneam, ele au
existat cu mult înainte de 1945, iar ceea ce au fost ele după 1949,
nu este decât un împrumut nefericit de la sovietici, aplicat tot atât
de nepotrivit în România, dar ele nu-s în primul şi în primul rând
vina bisericii.
Forme cooperatiste de muncă au existat şi vor exista şi în
viitor, Uniunea Europeană însăşi este o formă de cooperare, iar
asociaţiile agricole care sunt promovate astăzi pentru arendarea şi
munca pământului, tot cooperaţie se cheamă. Mai concret,
dosarele de rentă viageră întocmite în toată ţara, după anul 1989,
acţiune desfăşurată cu scopul de a defragmenta suprafeţele
agricole, prin arendare şi vindere, sunt mijloace de sprijinire a
cooperativizării pământurilor.
Dacă „Măria Sa”, Ion Iliescu, după decembrie 1989, ar fi
avut înţelepciunea să vorbească despre păstrarea şi gospodărirea
pe mai departe a formelor asociative de muncă în agricultură -
CAP, SMT, IAS etc., cu corectarea necesară în ceea ce priveşte
organizarea şi retribuirea oamenilor, România astăzi ar fi fost
foarte departe şi nu ar fi în situaţia să ne lamentăm sub titlul:
„Sate româneşti în agonie" la emisiunea „Realitatea TV", unde la
Vadul Ardelenesc, ca în întreaga ţară, de abia după anul 2000 se
caută un început. Aceasta e vina principală a lui Ion Iliescu că n-a
ştiut să înnoade un fir, într-o anumită împrejurare deosebit de
importantă, nu cuvântarea de l iulie, ziua cooperaţiei, a unui ierarh
care se ridica în păstorire dintr-un sat şi îi cunoştea realităţile.

Telejna comună în plasa Mijlocul în 1864, unde rămâne şi în


1865 dar cu includerea şi a satelor Bouşori, Butucăria, Chioaia ,
Ciofeni, Tătărăni şi Telejna, în 1871 incluzându-i-se satul Telejna
Răzeşi, dar pierzând Bouşori; în 1875 comuna Telejna, formată din
satele Bereasa, Boţoaia Mănăstirii, Boţoaia Răzeşi, Butucăria,
Buznoaia, Chioaia, Ciofeni, Conioaia, Pâslăreasa, Răşcani, Tătărăni,
Telejna Boierească, Telejna-Răzeşi şi Zăpodeni făcea parte din
plasa Mijlocul iar în 1887 din plasa Crasna-Mijlocul, formată din
satele Butucăria, Chioaia, Ciofeni,Tătărăni, Telejna de Jos şi Telejna
de Sus; comună în plasa Mijlocul în 1892; în plasa Crasna – Mijlocul

149
în 1896, ca în 1904 să fie comună în plasa Brodocul şi desfiinţată în
1906.
Comuna Telejna reapare în 1908, în plasa Zăpodeni, formată
din satele Butucăria, Chioaia, Ciofeni, Dobrosloveşti, Măcreştii-
Unceştii, Telejna de Jos, Telejna de Sus şi Unceşti; pierde satul
Dobrosloveşti în 1909, iar în 1911 este comună în plasa Deleşti; în
plasa Movila lui Burcel în 1925 formată din satele Butucăria,
Telejna de Sus şi Telejna de Jos; este desfiinţată comuna în 1929 şi
reapare în 1931, formată din satele Boţoaia, Butucăria Chioaia,
Dobrosloveşti, Măcreşti, Telejna, Unceşti. Comună în plasa Peneş
Curcanu în 1936, formată numai din satele Butucăria, Chioaia,
Măcreşti, Telejna şi Unceşti; comună în plasa Movila lui Burcel cu
includerea şi a satului Dobroslăveşti, dar fără satul Chioaia;
comună în plasa Vaslui în 1942 şi 1943, comună în raionul Vaslui în
1950 până în 1968, când comuna este desfiinţată şi nu mai apare,
satul Telejna încadrându-se în comuna Zăpodeni.
La 1875-1878 biserica „Sf.Voievozi” din Telejna avea ca
preot pe Mina Bălăuţă şi cântăreţ pe Iordachi Tiron care oficia la 76
familii. În 1879 biserica avea doar pe cântăreţul Iordachi Sălceanu,
numit în funcţie din 16 iulie 1845. În 1880 sunt enumeraţi de
Costin Clit (Elanul nr.61/2007) următorii slujitori la biserica din
Telejna: pr. Const. Ardarie, pr. Mina Bălăuţă, iar cântăreţi Iord.
Sălceanu, N.D. Dimitrie, Enachi Popa, Gh. V. Popa şi I.V. Brânză.
La 1938, parohia Telejna era astfel prezentată în Anuarul
Eparhiei Huşilor: „238 familii şi 1114 suflete. Sate: Telejna, Butucăria,
Dobroslovăţ şi Buznoaia. Situată la 20 km de oficiul poştal Vaslui şi la 9
km de gara Bălteni; casă parohială nu are; pământ are 17½ ha.
Biserica parohială cu hramul „Sf. Voievozi” construită în 1816 din
vălătuci cu scânduri, stare bună. Biserica filială Butucăria, hramul „Sf.
Voievozi”, construită în 1834, de enoriaşi. Biserica filială Dobroslovăţ,
hramul „Sf. Dumitru”, construită în 1852 de Constantin şi Ecaterina
Vârnav.
Paroh pr. N. Rotaru, sachelar, seminar, gradul II, născut 1903,
numit preot în 1929: Cântăreţ I, V.Rotaru, şcoală de cântăreţi, născut în
1901, numit 1929. Postul II vacant.
Căminul cultural „C. Rotaru” înfiinţat şi afiliat la „Fundaţiile
Regale” în 1935, la care preotul este preşedinte.
Parohia are cor religios condus de învăţător. Biblioteca are 200
volume. Pentru biserica din Dobroslovăţ, prefectura a dăruit 5000 lei.
Pentru acoperirea ei şi procurarea de odăjdii şi obiecte sacre s-au donat
38.750 lei.
Intelectuali în parohie: preoţii N. Rotaru şi Pavel Coman, 6
învăţători şi 4 funcţionari.”

Dincolo de pârâul Telejna, în partea de est a satului Telejna-


de-Jos, pe coasta dealului, se zice, că în vechime a existat un sat

150
cu numele Băliţeni, ai cărui locuitori parte s-ar fi aşezat în satul
Tătărăni iar parte cu materialele de la biserica din Băliţeni au
format satul Butucăria.
La 1902, pe locul rămas liber după plecarea din Băliţeni se
mai cunoşteau urmele mormintelor, de la săpatul pământului
scoţându-se pietre şi cărămizi.

Telejna-de-Jos e situat pe un podiş, între două dealuri, cu


o suprafaţă de 572 hectare şi avea 30 familii sau 130 suflete.
Şcoala e înfiinţată la 1879.
Mai de mult, satul a fost unit cu satul Telejna-de-Sus, însă, la
1856 proprietarul moşiei a strămutat clăcaşii cu gospodăriile în
vale, aproape de pârâul Telejna, dând numele localităţii Telejna-de-
Jos, iar cel rămas în deal -Tejena-de-Sus. După desfiinţarea
comunei Telejna în anul 1929, la reapariţia ei în anul 1931, nu mai
apar toponimele Telejna de Jos sau Telejna de Sus.

Telejna de Sus, sat, la nord de Telejna-de-Jos, avea 81


hectare, 26 familii sau 139 locuitori; o biserică, făcută de răzăşi la
1816, o moară cu aburi şi o cârciumă (vezi şi Dorinel Ichim „Biserici
de lemn…”, Biserica „Sf.Dumitru”, 1812, p.851).
Până la 1856 acest sat s-a numit Telejna, însă în acel an
proprietarul moşiei strămutând locuitorii clăcaşi mai în vale a
format un al doilea sat numit Telejna-de-Jos.
Vechile familii răzăşăşti purtau numele de Codreşti,
Sărăcineşti, Tăbuceşti, Childeşti, împrumutându-le şi trupurilor de
moşie.
A existat şi un sat numit Condreşti, aparţinând de Telejna-
de-Sus.
Locuitorii din Telejna-de-Sus posedau în anul 1900: 6 pluguri
şi 14 care cu boi, o căruţă cu cai, 16 vite mari cornute, 50 oi, 2 cai,
20 porci şi 50 stupi, iar cei din Telejna-de-Jos: 15 pluguri şi care cu
boi, un plug şi două căruţe cu cai, 132 vite mari cornute, 140 oi, 25
cai, 30 porci şi 100 stupi cu albine.

Butucăria, sat, în partea de nord-vest a comunei Telejna,


situat pe o aşezătură a culmei dealului cu aceeaşi denumire, pe o
suprafaţă de 157 hectare, din care 128 hectare pădure şi 4 hectare
vie.
Avea la 1900 o populaţie de 50 familii sau 255 suflete.
Locuitorii posedau: 10 pluguri şi 30 care cu boi, 100 stupi.
Aveau o biserică făcută de locuitori în anul 1854, deservită
de un preot şi un dascăl.

151
Anuarul Episcopiei Huşilor din 1938 atestă că Biserica „Sf.
Voevozi” din Butucăria este construită de enoriaşi în 1834.
Costin Clit dă biserica din Butucăria ca având hramul „Sf.
Voievozi” la 1875-1878 destinată pentru 52 de familii, dar neavând
cler (Elanul nr.34/2004). La 1879 însă găseşte că cele 58 familii
aveau ca preot pe Const. Ardarie, hirotonit la 21 iulie 1878, iar
cântăreţi pe N. Dascălu şi Enachi Popa, primul numit în funcţie la
26 noiembrie 1849, iar ultimul la 30 ianuarie 1850 (Elanul
nr.38/2005).
La 21 iulie 1894, la inventariere, când epitropi erau preot
Const. Ardarie, Ion Munteanu şi Neculai Cioban, găseau „biserica
făcută din vălătuci, tăbănuită pe dinafară cu dulapi în stare,
acoperită cu şindrilă, fondată la anul 1834, aprilie 16 din
milosteniile pioşilor creştini. Clopotniţa este aşezată la poartă,
făcută din lemn. Biserica are împrejurul ei ca proprietate 8 prăjini,
loc cu pomi roditori, îngrădită cu spini şi parte cu dulapi.
Biserica nu are proprietate de pământ dată după legea
rurală nici cu sau fără testament.
Biserica nu are în ogradă sau în stradă case.”
Cărţi: Evanghelie (1813), Apostol, Liturghier (1845), Triod
(1847), Minei (1768), Penticostar (1834), Ceaslov (fără an),
Panahidă (1834), Catavasier (1833), Te Deum (1879).
Satul era proprietate veche, a locuitorilor răzeşi, cu pământ
de la străbunii lor, de pe timpul marelui domnitor Ştefan, în urma
bătăliei cu turcii de la Valea Racovei.
Părţile de pământ de pe moşia satului se numesc: Childeşti,
Micăşeşti, Tărăceni şi Bencheşti.
Numărul vitelor 419: 65 vite mari cornute, 300 oi, 14 cai şi
40 râmători. În 1966 satul număra 302 locuitori, iar în 1977 avea
293 locuitori. Satul avea şcoală, magazin sătesc şi o unitate
prestatoare de servicii.
Spre vest de dealul Chioaia e situat dealul Butucăria. Pe
coasta şi culmea acestui deal e aşezat satul Butucăria care se
întinde spre sud şi, în marginea pădurii din satul Telejna-de-Jos se
desparte în două: partea de deal despre est ia numele Dealul-lui-
Topor, care se termină spre sud de satul Telejna; ramura a doua se
întinde spre vest de Dealul-Toporului, luând numele de Dealul-
Telejnei, pe a cărui coastă şi culme e situat satul Telejna-de-Sus.
Această ramură se întinde spre sud şi aproape de satul Ciofeni se
desparte în două. Puţin mai la vale, între aceste două ramificări,
este situat satul Ciofeni. Ramificarea despre est se termină din jos
de Ciofeni, lângă pârâul Telejna, cea despre vest se prelungeşte
până aproape de râul Bârlad, luând numele de Capul-Dealului, în
comuna Zăpodeni.

152
La catagrafia târgului şi a ţinutului Vaslui din mai 1820,
cătunele Butucăria şi Ciofeni făceau parte din satul Unceştii, ocolul
Mijlocul, care, împreună cu un alt cătun Măcreşti, numărau 217
liude din care 5 birnici, 33 bejenari cu hrisov ai serdarului Coste, 9
bejenari ai căminarului Iordachi Giurge, 2 argaţi ai lui Petru Grecu,
4 ai paharnicului C. Teriacogiu etc.

Băliţini, sat, „ce sunt pre apa Telejnii, la ţinutul Vasluiului,


cu loc de prisacă, şi cu loc de ţarină în câmpu, şi cu fâneaţă, şi cu
vad de moară şi cu tot venitul ce se va alege pre a noastră parte
de ocină" apărea în actul şi mărturia de la 26 mai 1704 a lui
„Andronie şi cu fratele său Stratul, feciorii lui Ioan Râciul, care
dăruiesc vel visternicului Ion Palade părţile lor de moşie din Băliţini
şi Tărărcini, pentru un bine ce li-au făcut" (I. Antonovici.
Documente bârlădene, vol. III, p. 196 şi p. 318).
Satul Biliţeni apărea ca aparţinând clucerului Safta
Racoviţă şi număra 41 liude, din care 11 bejenari daţi în bir, 7 slugi
boiereşti aparţinând 3 spătarului Gh. Cuza, unu căminarului C.
Carp, unu paharnicului Arghire Cuza, unu paharnicului C. Telgrican
şi unu postelnicului Marghioala Balş.
În septembrie 1831, satul Ciofeni din ocolul Mijlocul apărea
cu 45 liude, proprietatea băneasei Ruxcoane dar şi a răzăşilor,
Butucăria sat răzăşesc cu 43 de oameni, se menţinea satul
Măcreşti cu 33 liude, aparţinând lui Ştefan Sămionovici, dar nu
apăruse în evidenţe Telejna, iar satele Unceşti şi Biliţeni
dispăruseră.
La 20 aprilie 1598, din Suceava, Eremia Vodă Moghilă
întăreşte urmaşilor Jurjei şi lui Dragoş stăpânire în Dibrineşti, pe
Telejna, la Vaslui, ce se numeşte acum Băliţenii.
Referindu-se la mersul proprietăţii în Dobrineşti, profesorul
Ghibănescu socoteşte că unul Dobrin, pe la anul 1400, pe Telejna,
este întemeietorul satului Dobrieneşti. (Surete... volumul XX,
pagina 79-83).
La 3 ianuarie 1459, din Suceava, Ştefan Vodă dăruieşte şi
întăreşte lui Lână Rugină satele Rujineanii, Tăuţii, Telejna,
Ştoboreanii, Botoşeanii şi iezerul Leahului şi găria lui Soare: „cu
vamă şi cu moară şi iezerul Leahului, cu grindul dialului de la
Bogatul în gios şi de la Pruntul Bogatului până în gura gârlei lui
Andrieş şi cu Şipotele, unde cade în Pruteţu, însă dresele ce au
avut pe acele sate şi pe iezeru i s-au furat când i-au furat tâlharii
casa, precum au mărturisit megieşii înaintea noastră şi a tuturor
boierilor noştri" (Surete... volumul XXI, pagina 5).

153
Ciofeni, sat în partea de sud-vest a comunei Telejna,
situat între două dealuri, cu loc deschis.
Avea suprafaţa de cam 860 hectare, din care 114 hectare
pădure şi 600 hectare loc de cultură, fânaţ şi imaş ale proprietăţii
şi 143 hectare ale locuitorilor care aveau şi 8 hectare de vie.
Avea la 1900 o populaţie de 45 familii sau 240 de suflete, în
sat era o cârciumă, o moară cu aburi şi o biserică: „Sf. Nicolae”, 48
familii, pentru care oficia cântăreţul I.V. Brânză, numit în funcţie la
26 aprilie 1876.
Moşia satului Ciofeni continua a fi proprietate boierească,
parte a lui Dimitrie Castroianu şi parte a răzăşilor, totuşi.
Locuitorii din Ciofeni aveau: 36 care cu boi, 32 pluguri, două
căruţe cu cai, 30 stupi, 282 vite mari cornute, 300 oi, 14 cai, 20
râmători.
După 1968 Ciofeni aparţine de comuna Zăpodeni, în 1966
avea 296 locuitori iar în 1977 - 245 locuitori.
Petru Voievodul Moldovei întăreşte – la Huşi, la 10 mai 7054
(1546) „uric Mânăstirii Dobrovăţ satul Tăuţi, jumătate şi jumătate
din Telajin şi Gârla Soarelui…” împreună cu alte sate; tot din Huşi,
la 11 aprilie 7068 (1560) Alexandru Voievod al Moldovei întăreşte
uric Mânăstirii Dobrovăţ pe jumătate din Teleajin... la 20 noiembrie
7203 (1694) Gligoraşco Ciopotă călugărindu-se la mânăstirea „Sf.
Sava”, închină mânăstirii un loc de prisacă în satul Ciofeni, ţinutul
Vasluiului, în gura Telejinului (Telejna), cu martori de faţă
(Catalogul documentelor moldoveneşti, vol I p.118 şi vol. IV p. 143,
şi IV (p.376).
Ciofeni, sat, ot Tilijna, ţinutul Vasluiului, cu partea Zlatii,
dăruită la 29 iulie 1713 de „Ion, feciorul Oprii din târgul Vasluiului
lui Ion Palade, vel spătar" (Documente bârlădene, vol. III, p. 198).

Chioaia, sat în partea de nord a comunei Telejna, situat


pe o aşezătură a culmei dealului cu acelaşi nume. Şi-a luat numele
de la o piuă de bătut sumane care se afla pe pârâul Chioaia,
susţine institutorul C. Chiriţă, coparticipant în 1889 la desăvârşirea
Marelui dicţionar geografic al României, el realizând Dicţionarul
geografic al judeţului Vaslui. În partea de est a satului era un iaz,
format din apa pârâului Chioaia.
Satul avea o suprafaţă de 429 hectare din care 257 hectare
erau ale proprietăţii, restul a locuitorilor. Numărul vitelor era de 77,
mari cornute, 201 oi, 21 capre, 11 cai şi 10 rîmători. Locuitorii
posedau 5 pluguri şi 6 care cu boi.
Satul Chioaia se află situat pe culmea dealului Chioaia (circa
280 m înălţime) între Butucăria şi pârâul Chioaia, terenul parţial
ocupat cu pădure iar restul cu semănături.

154
Tătărăni, sat în partea de est a comunei Telejna, aşezat
între două dealuri, se întindea pe o suprafaţă de 199 hectare cu 75
familii sau 263 suflete, spune C. Chiriţă.
Avea o biserică, făcută în anul 1860 de preotul N. Tăbuşcă şi
locuitorii răzăşi; 3 mori de vânt şi o cârciumă.La 1879 biserica
„Adormirea Maicii Domnului”, servea pentru 70 de familii, avea ca
preot pe Mina Bălăuţă hirotonit la 1 iulie 1860 şi cântăreţi pe Niţă
Tăbuşcă şi Gh. V. Popa, primul în funcţie de la 22 martie 1850 iar
secundul de la 15 iulie 1845.
Locuitorii erau răzăşi împroprietăriţi de Ştefan cel Mare în
urma războiului cu turcii de la Valea Racovei. Aveau 130 vite mari
cornute, 20 oi, 14 cai, 50 râmători.
Unul din dealurile pe care se întinde satul poartă numele de
Dealul Tătărănilor, iar de pe el, pe timp frumos se văd munţii
Carpaţi.
Cum mergi spre Fereşti, „plecând din apa Vaslueţului spre
apus, sui dealul Buzdugan".,, iar, undeva, „în fundul văii vine în
amfiteatru satul Tătărăni, sub podişul Bouşorilor, acoperit cu
păduri, spune Ghibănescu iar, în zarea dealului, spre apa Telejnei,
îşi dă coaste cu satul Telejna".
Din Suceava, la 12 Ghenar 1487, venind în faţa lui Ştefan
Voievod, Domn Ţării Moldovei, „boiari Mărena şi Titiana şi Muşa,
fetele lui Feair... au vândut a lor direaptă ocină din al lor drept şi
adevărat uric, un sat anume Tătăreştii, mai sus de Fereşti", iar
Ştefan Vodă „întăreşte lui Ioan şi fraţilor săi cumpărătura".
Tătărăştii din 1487, precizează Ghibănescu, veneau pe locul
satului Tătărănii de azi, sub podişul Bouşorilor şi pe clina nordică a
dealului Corbul şi la obârşia apei Fereştilor.
„Despre Tătărăni n-avem multe acte prin care să ştim chipul
cum au intrat în trupul Cehăneştilor", zice Ghibănescu, dar aduce
dovada că de la 10 iulie 1657 marele logofăt Racoviţă Cehan
capătă carte domnească de la Gh.Ştefan Vodă să cerceteze pâra
dintre Neculcea şi Toma pentru Tătărăni şi dispune „cum vor hi
ţinut bătrânii lor aşea să ţie şi ei din vatra satului şi din câmpu şi
din pădure şi dintr-o apă şi din tot locul", punându-şi „pecetea în
tuş roş" şi semnat actul „Ionoaşco Rusul vel logofăt".
La 17 mai 1681 Constantin Vodă Cantemir când întăreşte
postelnicului Semilescu stăpânirea peste satul Tataraşi în hotarele
alese de Ilie Sturza stolnic şi Gavril Costachi serdar, scrie precizând
poziţia satului: „sat la Tătăraşi, în ţinutul Vasluiului, ce iaste la
ocolul târgului Vaslui".
În Tătărăni au căpătat danie ori au făcut cumpărături apoi
Ion Racoviţă, postelnic la 1666, apoi în 1690, la judecata lui C.

155
Vodă Cantemir, „hotărăşte ca Ştef Miclescul să ţină satul Tătărăni",
iar sub Matei Ghica Vodă, la 3 martie 1754, în uricul emis se arată
toate zapisele de intrare a Tătărănilor în mâna Racoviţeştilor,
alegându-se şi hotarele Tătărănilor de către C Flondor, hotarnic.
De altfel, încă de la l iunie 1753, Ion D Racoviţă, şatrar,
vânduse cu 1845 lei şi 80 bani fratelui său Radu Racoviţă,
vistiernic, toate moşiile sale: „...şi am vândut dsale toată partea
mea de moşie de vii de aicea din Moldova, anume satul Fireştii
întreg cu casăle şi cu toate namestiile de pe înprejur. Părtenii cu
eleşteu, Sărata cu eleşteu, Valea Ră ce se zicia Răii cu moară gata
în apa Vasluiului, părţile din Tătărăni, părţile din Portari şi din Olari.
Prigorceni sat întreg cu eleşteu, părţile din Ţigăneşti, părţile din
Boţoae şi din Chioae, Faurii sat întreg, un loc de prisacă din
Bălticani, parte din Dracşanii, satul din gura Ocoalelor la ţinut
Lăpuşna, 7 pogoane de vie la Timirleni"...
În catagrafia târgului şi ţinutului Vaslui, de la mai 1820, satul
Tătărăni apare situat în ocolul Mijlocul, având 52 liude, 3 bejenari
supuşi la postelnicie, cu 4 preoţi şi 4 dascăli, 4 liuzi neputincioşi, 2
jâdovi, 4 mazili etc.
În 1830, în catagrafia din septembrie a ţinutului Vaslui, în
ocolul Mijlocul, întâlnim şi satul Telejna a răzăşilor, dar şi a
comisului I Racoviţă cu 62 liude; satul Tătărăni, aparţinând
proprietăţii răzăşeşti număra 75 liude.
Cu ocazia noii împărţiri administrativ-teritoriale din 1968 şi
reînvierea judeţelor României, Telejna nu şi-a mai păstrat statutul
de reşedinţă de comună, satul încadrându-se în comuna Zăpodeni,
împreună cu alte sate printre care şi Butucăria, Ciofeni, Măcreşti,
Portari, iar satul Tătărăni face parte din comuna Dăneşti.
De comuna Telejna, mai bine zis de Ciofeni se leagă numele
lui Gheorghe V. Cotruţ, născut la 23 noiembrie/6 decembrie
1900, unde tatăl său a funcţionat un timp ca jandarm în localitate.
Datorită serviciului tatălui său a peregrinat şi el, făcând primele 3
clase primare la Bârzeşti – Ştefan cel Mare, apoi la Soleşti, tot
Vaslui, la Gaiceana – Bacău, dar şi la Valea-Rea Tecuci.
În perioada 1912-1921 a fost elev la Liceul „Codreau” din
Bârlad, iar după ce îşi face armata la artilerie, în 1922 intră la
fizico-chimice, la facultatea din Iaşi. În 1928 îşi trece examenul de
licenţă, devine asistent, urcă treptele ierarhiei universitare, dar
este şi părtaş la ceea ce au fost ororile războiului al doilea mondial.
După 1948 este conferenţiar universitar, profesor în 1954,
membru în Consiliul Ştiinţific al Facultăţii de chimie industrială la
Institutul Politehnic din Iaşi în anii 1955-1957. A activat şi ca
cercetător principal şi şef de laborator la Institutul de chimie „Petru
Poni” din Iaşi, decedând în 1972.

156
10. Valea Rea, comună rurală, în partea de sud
a plăşei Mijlocul, la 11 km. de oraşul Vaslui şi la 20 de km. de
Codăeşti, reşedinţa plăşei, situată de-o parte şi de alta a şoselei
naţionale Vaslui-Iaşi, udată de pârâul Vasluieţul, scria pe la anul
1900 Marele dicţionar geografic al României, contribuitor la
realizarea lui şi institutorul vasluian C. Chiriţă.
Valea Rea, comună în plasa Mijlocul în 1864, formată din
satele Moara Domnească şi Valea Rea în 1865, include şi satul
Fundătura Portari în 1871, satul Olăneştii Mânăstirii în 1873 iar în
1875 este formată din satele Bouşori, Ghildeşti, Fereşti, Moara
Domnească, Olăneşti, Portarii Boiereşti, Portari Răzeşi şi Valea Rea;
comună în plasa Mijlocul, formată din satele Moara Domnească,
Portari şi Valea Rea în 1887, comună în plasa Crasna în 1892, în
plasa Mijlocul la întocmirea M.D.G., în plasa Crasna-Mijlocul şi
formată din satele Corbul, Moara Domnească, Portari de Sus şi
Valea Rea în 1896, comună în plasa Codăeşti în 1904 şi formată
din satele Moara Domnească, Portari, Sărata şi Valea Rea, în
aceeaşi plasă în 1906 dar cuprinzând satele Corbul, Fereşti, Moara
Domnească, Portarii de Sus, Sărata şi Valea Rea; comună în plasa
Soleşti în 1908 dar formată din satele Moara Domnească şi Valea
Rea, comună în plasa Peneş Curcanul în 1925, desfiinţată în 1929.
Comună în plasa Movila lui Burcel în 1931-1932, în plasa Codăieşti-
Târg în 1942, în raionul Vaslui în 1950 – 1964, când în loc de Valea
Rea, localitatea ia numele de Văleni iar la reforma administrativă
din 1968, comuna Văleni formată din satele Fereşti, Moara
Domnească şi Văleni face parte din judeţul Vaslui.
Văleni, sat, devenit reşedinţă de comună în 1968, situat la
sud-vest de satul Soleşti, pe pârâul Valea Rea, la marginea de vest
al şesului pe care curge pârâul Vaslui, număra în 1966 – 2727
locuitori, iar în 1977 – 2967, cu o economie cu un pronunţat
caracter agricol.
Comuna număra în 1966 -6195 locuitori şi în 1977 – 6690,
iar la jumătatea anului 1986 estima aproape 7000 de locuitori, cu o
densitate de 110 locuitori /km.p.
Din suprafaţa totală a comunei de 6368 ha, suprafaţa de
5238 ha era destinată producţiei agricole şi numai 265 ha pădure.
Sectorul zootehnic cuprindea 830 bovine,16100 ovine, 100 caprine,
437 cabaline, 1052 porcine,16470 păsări, 181 stupi cu albine.
Comuna este electrificată iar localităţile ei sunt dotate cu 5
grădiniţe de copii, 5 şcoli primare generale, 3 biblioteci şcolare,
două cămine culturale, două cinematografe, două case de naştere,
3 dispensare medicale, un punct veterinar şi două oficii PTTR.
Reţeaua telefonică deservea 200 gospodării care posedau şi

157
aparate de radio dar şi peste 540 televizoare, plus aparate de uz
casnic.
„… treci întâi pe la Moara Grecilor, apoi dai de moara
Domnească şi la stânga apuci Valea Săraţii şi sui dealul la Valea
Ră", ne „şopteşte" Gh. Ghibănescu în 1926 în a sa Schiţă istorică la
ceea ce este al XVI-lea său volum de „Surete şi izvoade",
referitoare la Fereştii, Vasluiului.
Mai aproape de realitatea locului, profesorul Vasile Cozma
precizează că, dincolo de Moara Domnească, „de-o parte şi de alta
a şoselei naţionale Vaslui-Iaşi" este satul Văleni, reşedinţă a
comunei Vălenii, judeţul Vaslui, care are în compunerea sa trei sate
Văleni, Fereşti şi Moara Domnească.
La anul 1900 comuna Valea Rea era formată din satele
Valea Rea, Moara Domneasca şi Portari, pe o suprafaţă de 5 496
hectare cu 1.426 suflete.
Avea trei biserici, cu doi preoţi şi doi dascăli, o şcoală, o
moară cu vapori, una de apă, mai multe mori de vânt şi 5 cârciumi;
83 pluguri şi 137 care cu boi, 4 pluguri şi 8 căruţe cu cai, 60 stupi,
617 vite mari cornute, 5 bivoli, 47 cai, 1.869 oi, 95 porci.
Biserica din Valea Ră, la 1875 -1878 era destinată la 152
familii, avea hramul „Adormirea Maicii Domnului” şi la ea oficiau:
preotul Vasile Arseni şi preotul Nicolae Arseni iar cântăreţi erau Ion
Theodorescu şi Dimitrie Ursechescu (Elanul nr. 34/2004). Preotul
Vasile Arseni era hirotonisit la 11 aprilie 1849, iar preotul Nicolae
Arseni hirotonisit diacon la 1877 şi preot la 1 februarie 1878. În
1879 cântăreţ era Ion Dascălu, numit la 15 octombrie 1863. Preoţi
slujitori la 1880, la Biserica Valea Rea erau pr. V. Arseni, pr. N.
Arhire, pr. V. Anastasiu, iar cântăreţi I. Dascal Theodor şi I. Donosă
(Elanul nr.61/2007).
În 1938, parohia Valea Rea era astfel descrisă în Anuarul
Eparhiei Huşilor: „418 familii şi 1860 suflete. Situată la 15 km de gara şi
oficiul poştal Vaslui. Are casă parohială bună şi 24 ha pământ.
Biserica parohială cu hramul „Adormirea maicii Domnului”
construită în 1932 de poporăni, din cărămidă presată. S-a început în
1925. Reparată în 1937, este în stare bună.
Paroh, pr. N.I.Popescu,econom stavrofor, seminar gradul II, născut
27 decembrie 1897, numit 1 ianuarie 1920. Cântăreţ I, V.Grigoriţă, şcoală
de cântăreţi, născut 1911, numit 1934: cântăreţ II Th. Munteanu, şcoala
de cântăreţi, născut 1912, numit 1934.
Parohia are cor religios. Biblioteca are 200 volume.
Biserica a costat 1.200.000 lei, din care: de la Minister – 120.000
lei, de la prefectură 60.000 lei, de la alte instituţii 20.000 lei, restul de la
enoriaşi.
Pentru reparaţii au contribuit: prefectura cu 20.000 lei şi enoriaşii
cu 9500 lei. Tot ei au ajutat cu 10.000 lei pentru şcoală, 4000 lei pentru
fântâni, 100.000 lei pentru poduri.
158
Intelectuali: pr. Petru Luca, Maria Gurău, farmacistă şi 3
învăţători.”

La 1803, în Condica liuzilor, Valea Ră şi Portari figurau


administrativ în ocolul Mijlocului, ca proprietate răzeşească, ca şi în
1820, când apare şi satul Moara Domnească a banului I. Roset, cu
76 liude, din care 14 birnici, 14 slugi boiereşti 12 ale căminarului
Ilie Cogălniceanu, 2 ai banului I. Roset şi un preot.
Valea Ră apare la 1820 cu 150 liude, din care 128 birnici, 21
bejenari daţi în bir cu satul, 2 slugi a banului l. Roset, 3 preoţi, 2
dascăli, un fecior de preot neaşezat, 2 jidovi; Portari, proprietate
răzeşească în continuare, are 81 liude, din care numai 9 birnici, dar
cu 10 călăraşi isprăvniceşti, 9 slugi fără bir, 6 ai spătarului V.
Miclescu, l al spătarului A Hrisoverghi, 1 al banului I. Miclescu şi 1
al căminarului T. Buhuşi. Existau la Portari şi 22 bejenari supuşi,
din care 4 ai protopopului Andrei, 11 ai casei căminarului C.
Stamati, 3 ai căpitanului Gr. Ciohodaru, 1 al căpitanului Iordache
Ciohodar, 2 ai başciauşului N. Ciohodar, 2 preoţi, 4 dascăli etc.
La catagrafierea ţinutului Vaslui din septembrie 1831 în
ocolul Mijlocul, Valea Ră figura a proprietarului aga Scarlat Donici şi
avea 166 liude, Portari era proprietate răzeşească dar şi a lui Ştef
Costandin, avea 103 liude, iar Moara Domnească a agăi Scarlat
Donici cu 77 liude.
La 1887 -1888 în hărţile lui Gh. Ghibănescu, Valea Rea şi
Moara Domnească fac parte din comuna Fereşti, iar Portari din
comuna Zăpodenii, plasa Crasna, cu reşedinţa la Codăieşti.

Moara Domească, sat la sud de Valea Rea, la 9 km de


Vaslui, situat de-o parte şi de alta a şoselei naţionale Vaslui-Iaşi
întinzându-se parte pe şes şi parte pe ambele coaste ale dealului
ce vine din satul Valea Rea.
Suprafaţa satului era la 1900 de 2.824 hectare din care 274
hectare pădure şi 2.161 hectare loc de cultură şi imaş ale
proprietăţii, iar 386 hectare ale locuitorilor: 140 familii sau 440
suflete.
În sat se afla o biserică făcută de locuitori la 1829, o moară
de apă şi una de vapori, două cârciumi.
Locuitorii satului Moara Domnească posedau: 26 pluguri şi
50 care cu boi, l plug şi două căruţe cu cai, 207 vite mari cornute,
819 oi, 19 cai şi 30 porci. În 1966 număra 1095 locuitori iar în 1977
peste 1200.
Biserica din Moara Domnească avea hramul „Sf. Voievozi”,
folosea la 86 familii şi la 1875-1878 avea preot pe Neculai
Bocancea iar cântăreţ pe Costache Muflăescu. În 1879 preot era V.

159
Anastasiu, hirotonisit la 20 octombrie 1876, iar cântăreţ pe Ion
Donosă, decretat la 17 mai 1879.
Descrierea inedită a bisericii din satul Moara Domnească era
astfel făcută după o documentaţie descoperită de Costin Clit şi
publicată în Elanul nr.32/2004: „Una biserică din paiantă cu
vălătuci tăbănuită pe dinafară cu scânduri de brad iar pe dinăuntru
tencuită şi văruită, în stare mijlocie, acoperită cu şindrilă, fondată
la 1810 de Dlui Scarlat Donici, soţia sa Smaranda şi locuitorii Ioan
Mogaşu, Dimitrie Moraru şi Vasile Bolta; biserica nu are turle;
clopotniţa este în ograda bisericii însă despărţită şi anume: ea este
construită asupra porţii de intrare, formatul clopotniţei este în totul
din lemn de stejar şi acoperită cu draniţă, ea este fără nici o turlă.
Biserica are ca proprietate 10 prăjini loc de grădină împrejurul ei.
Ograda bisericii este îngrădită cu zaplaz de scânduri de brad.
Asemenea mai are opt fălci şi jumătate de pământ dat după legea
rurală; acest pământ se stăpâneşte de personalul clerical al
bisericii din această parohie; aceste opt fălci şi jumătate ce se
stăpâneşte de personalul clerical al acestei parohii se compune din
trei fălci loc de arătură, trei fălci loc de fânaţ şi două fălci şi
patruzeci de prăjini loc de imaş în vatra satului Moara Domnească
şi în câmp.”
În inventarul alcătuit la 8 iunie 1894 de preotul V. Anastasiu,
cu epitropii Gh. Donose şi S. Mogaşu mai cuprindea cărţile:
Evanghelie (1812, Buda), trei Liturghiere (Mânăstirea Neamţ,
tipărite de Sofrone Miclescu), 12 Minee (1854, Sibiu), Octoih
(1911, Buda), Triod (1816, Buda), Penticostar (1850, Făgăraş),
Minei pe 12 luni (tipărit de mitropolitul Moldovei Iacob), Apostol
(1858, Mânăstirea Neamţ), Apostol (vechi), Psaltire (1889,
Mânăstirea Neamţ), Ceaslov (1835, Mânăstirea Neamţ), Predicator
(1869, Cernăuţi), Vieţile sfinţilor pe luna septembrie, Catavasier
(1812, Sibiu), Bucoavnă (1833, Braşov), Filada pentru panahizi
(1837, Mânăstirea Neamţ), Te Deum (1879), Drept bisericesc, de
Silvestru Bălănescu (1892, Bucureşti), Conograf (1891, Bucureşti),
Utrenier şi Liturghier (1892, Bucureşti), 8 broşuri (1886, Bucureşti),
Moliftelnic (1834, Iaşi).
Descrierea parohiei Moara Domnească în 1938 în Anuarul
Eparhiei Huşilor este următoarea: „367 familii şi 1446 suflete. Sate:
Moara Domnească, Portarii din Deal, Portarii din Mijloc, Fundătura.
Situată la 8 km de gara şi oficiul poştal Vaslui. Are casă parohială şi
pământ 17½ ha.
Biserica parohială cu hramul „Sf. Arhangheli”, construcţie
din bârne şi lut la 1810 de vornicul Scarlat Donici şi alţii; starea
mediocră. Biserica filială cu hramul „Sf. Gheorghe” construită din

160
lemn de la 1804, de fraţii Gheorghe şi Vasile Ciohodaru. Stare
mediocră.
Paroh pr. N. Stoica, seminar, gradul II, născut 1890, numit
prin transfer în 1931. Cântăreţ I, V. Donosă, şcoală de cântăreţi,
născut 1890, numit în 1916; cântăreţ II, V. Bălleanu, şcoală de
cântăreţi, născut 1902, numit 1933.
Pentru împrejmuirea bisericii au contribuit enoriaşii cu
14.000 lei şi prefectura cu 5000 lei.
Din parohie s-au ridicat: ing. Grigore N. Sârbu, 3 învăţători şi
3 cântăreţi.”

Portari, sat, în partea de vest a comunei Valea Rea, situat


pe coasta dealului Olăneşti, pe o suprafaţă 71 hectare, din care 45
hectare pădure.
Avea la 1900, 109 suflete şi o biserică făcută de locuitori la
1847. Locuitorii mai aveau: 5 pluguri şi 10 care cu boi, un plug şi o
căruţă cu cai, 41 vite mari cornute, 50 oi, 8 cai şi 5 râmători.
Despre cum a curs proprietatea la Portari şi cum au intrat
Cehăneştii stăpâni nu există acte, spune Ghibănescu, dar ne oferă
unul, de la 20 iulie 1690, întocmit la Iaşi, între răzeşii din Portari -
care umblau pe cinci bătrâni - pentru o împăcăciune în faţa
şoltuzului de Vaslui Grigorie şi 12 pârgari, zapis după care
Constantin Vodă Cantemir avea să întărească proprietatea
cumpărătorilor.
În Valea Ră şi Sărata, Safta vorniceasca, soţia lui Ion
Racoviţă, vornicel, capătă danie de la bătrânul Gheorghe Cehan,
feciorul lui Apostol Cehan, care, la 20 iulie 1707, „denime silit nici
asuprit ce de a me bunăvoie văzând că mi sau dus feciorii pentralte ţări şi
eu căzându în lipsă şi în greale bătrâneţi am dat a me driaptă ocină şi
moşie parte me ce se va alege dintralţi fraţi din Valea Ră şi din Sărata
dumisale vornicesăi răposatului vornicului Ion Racoviţă ca să-i hie
dumisale diriaptă ocină în veci neclătită şi dumneaiei încă să aibă a mă
griji pâră când oi trăi şi după moartea mea iar nime din feciori mei sau
nepoţi mei şi strănepoţi să naiba treabă şi la această tocmeală sau
întâmplat frate meu Nicola Cehan din Fereşti şi preutul Paladi ottam şi
preotul Ion ottam şi Murdare zet Tiron şi cu preotul Sandu din Olăneşti
am scris zapisul şi pentru credinţă am şi iscălit ca să fie de credinţă..."
În Dicţionarul geografic al judeţului Vaslui, I. Gugiuman şi
colaboratorii, Iaşi, 1988, spun că documentar satul Portari datează
din 1436. Aparţinând de comuna Zăpodeni, satul Portari în 1977
avea 910 locuitori, grădiniţă de copii, şcoală, bibliotecă, cămin
cultural şi cinematograf, moară, unităţi prestatoare de servicii.

161
11. Zăpodeni, comună rurală, aşezată spre
nord-vest, pe stânga văii pârâului Telejna, spre izvoarele pârâului
Zăpodeni-Mărăşeni şi la 15 kilometri de oraşul Vaslui, în centrul
plasei Mijlocul. E străbătută de un şir de dealuri cu cel mai
important pisc numit Chicerea (circa 395 m înălţime), care împarte
comuna în două: pe coasta lui de vest e satul Zăpodeni, iar la est
satele Portari-de-Mijloc şi Portari-de-Jos.
Din dealul Chicerea se desfac mai multe ramificaţii şi
anume: în partea despre vest sunt Dealul-Satului ce se termină în
Valea Rolhna, pe care deal se zice că ar fi avut existenţă satul
Zăpodia; Taula şi Drăgana care pleacă din mijlocul satului
Zăpodeni, formând un platou ce se întinde sub numele: Ganul şi
Mehadia, după numele fostului sat. Apoi Boloaia care se termină în
şesul Bârladului cu numele de Turca, la locul numit Capul-Dealului.
Spre est se prelungesc două şiruri cu numele comun de Dealul-
Satului.
Avea două biserici cu 3 preoţi, o şcoală, 2 mori, iar locuitorii
posedau la 1889: 121 pluguri şi 181 care cu boi, 3 pluguri şi 8
căruţe cu cai, 224 stupi, 738 cornute, 1.770 oi, două capre, 70 cai,
268 râmători.
Şcoala din Zăpodeni e înfiinţată în 1865, iar biserica este
zidită la 1834. numele vechi al satului Zăpodeni a fost de Mehadia.
N. Stoicescu în Repertoriul bibliografic vorbeşte despre o biserică
de lemn „Sf. Nicolae” construită la 1775 de familia Rusu şi reparată
în 1942, dar şi despre cea din 1834 (vezi Dorinel Ichim, „Biserici de
lemn…”, Zăpodeni, mănăstire 1770-1785, p.935).
Biserica „Sf. Ierarh Nicolae” din Zăpodeni era destinată în
1875 pentru 230 familii, era în stare bună şi la ea oficiau pr.
Grigore Solomon, pr. Ion Bălăuţă, cântăreţii Ion Beldeanu şi Toma
Ciopotă. La 1879 pr. Grig. Solomon era sechelar, hirotonisit la 21
aprilie 1846, iar preotul Ion Bălăuţă hirotonit la 3 aprilie 1860, dar
mai oficia şi pr. N. Moisă, hirotonit la 25 septemnrie 1875.
Cântăreţul Toma Ciopotă era numit la 5 iulie 1863 şi îşi desfăşura
serviciul alături de colegii Ion Mărdărescu, numit tot la 5 iulie 1863,
Ion Preut Ion, decretat la 27 septembrie 1849.
Preoţi slujitori la 1880 la Biserica din Zăpodeni îi găseşte
Costin Clit (Elanul nr.61/2007) pe pr. Grigore Solomon, pr.N. Moisiu,
pr.I. Bălăuţă, pr.V. Comănescu, iar cântăreţi Toma Ciopotă, I.
Mărdărescu, I. Preot Ioan, I. Posteru, Alex. Bunea.
Anuarul Eparhiei Huşilor pe anul 1938 se referă la parohiile
Zăpodenii de Jos, cu 337 familii şi 1242 suflete, formată din
jumătate de sat Zăpodeni şi din locuitorii satelor Ciofeni,
Cănţălăreşti şi Zăpodenii de Sus, „cu 420 familii şi 1600 de suflete.

162
Biserica parohială cu hramul „Înălţarea Domnului” era o construcţie de
zid, începută la 23 iulie 1933, iar în 1938 încă se picta la ea.
Biserica filială din Ciofeni destinată pentru 61 familii şi 217 suflete,
era o construcţie din lemn realizată în 1819 de Petre şi Maria Cazimir,
purta hramul „Sf. Nicolae”.
Paroh la Zăpodenii de jos era preotul P. Potorac, econom stavrofor,
protoiereu, născut la 21 decembrie 1896, licenţiat în teologie şi drept,
hirotonit în 1924, sosit la Zăpodeni în 1929. Avea cântăreţi pe Constantin
Ionescu şi I. Cotruţ. Cântăreţul Ionescu conducea şi corul religios.
Ultima parohie – Zăpodenii de Sus situată la 16 km de Vaslui şi la
8 km de gara Bălteni. Casă parohială nu avea, ci doar 5 ha pământ.
Biserica filială cu hramul „Sf.Neculai”, construită în 1770 de enoriaşi, din
lemn de stejar, stare mediocră.
Paroh preot I. Sârbu, seminarist, născut la 20 mai 1911, transferat
la 1 septembrie 1937. Cântăreţ I, S. Bălăuţă, şcoală de cântăreţi, născut
la 1895, numit în 1919; cântăreţ II, P. Chiroşcă, şcoală de cântăreţi,
născut 1895, numit 1921.
Se construia o nouă biserică, cea parohială, începută în 1925,
terminată în 1938 şi sfinţită la 18 decembrie 1938. Făcuse donaţii pentru
noua biserică Constantin Antonescu două policandre şi o icoană în valoare
de 60.000 lei; Aurel Alexandrescu un clopot de 36.000 lei; Lucia
Antonescu – odăjdii în valoare de 11.000 lei; învăţătorul Gh. Trifan o
sfântă Evanghelie de 62.000 lei; Maria Moisiu un sfeşnic de 3500 lei; P.
Harnic – sfinte vase de 4000 lei.
Intelectuali ridicaţi din parohie: prof. Aurica Bandic şi Nec.
Pruteanu, dr. Neculai Astratinei, 1 ofiţer, 5 învăţători şi 9 funcţionari.”

Despre construcţiile gospodăreşti în localitate face dovada


Ion Popovici, scriind la 24 iulie 1968 în ziarul „Vremea nouă" din
Vaslui articolul „Prezenţe vasluiene la Muzeul Satului din capitală",
referindu-se şi la „locuinţa din satul Zăpodeni".
„Judeţul Vaslui este reprezentat în muzeu şi prin casa de la
Zăpodeni,o locuinţă de aproximativ 300 de ani, construită din
lemn de stejar şi acoperită cu stuf, scrie reporterul. Această casă
constituie tipul cel mai arhaic de locuinţă, cu o singură cameră şi
cu un mobilier foarte
simplu. Ceea ce dă culoare
interiorului casei de la
Zăpodeni sunt piesele de
port printre care ţesăturile
extrem de fine din lână albă
( o cămaşă femeiască, brâie
etc. ), precum şi unele
obiecte legate de
sărbătorile de iarnă. Dacă
din punct de vedere estetic
casa de la Zăpodeni este
163
mai puţin valoroasă, din punct de vedere documentar aceasta
prezintă o deosebită importanţă fiind cea mai veche locuinţă
existentă în muzeu".
Ca şi alte obiective, casa de la Zăpodeni este în atenţia
specialiştilor, bucurându-se, totodată, de interesul zecilor de mii de
vizitatori, români şi străin, i-a declarat reporterului şi fotografului
Ion Popovici, Georgeta Stoica, şef de secţie la Muzeul satului,
Bucureşti, în iulie 1968.”

„Satul Drăncălaieşti, pe pârâul Teleajen, vândut în


1479 de Anuşca, fata lui Costică Sărăcină şi cu fiul ei Matei, aprod
domnesc cu 200 zloţi tătărăşti fraţilor - Toader, Ioan, Zaharia şi
Tudora. Azi satul nu mai există, zice Gh. Ghibănescu, pe locul său
avem Zăpodeni, sat mare şi frumos ce stăpâneşte dealul de la gura
Telejnei, peste Boţoaia...
În 1479, urmaşii lui Baliţă vând cu 86 zloţi tătărăşti satul
Dobrieneşti pe Telejna, unde a fost casa moşului Ion Baliţa pe
vremea lui Ilieş şi Ştefan Vodă de la care are direse. Azi satul
Dobrieneşti nu mai există; el venea pe dealul ce stăpâneşte
Ciofenii spre Zăpodeni, zis şi azi dealul „băliţenilor". (I. Bogdan).
În statistica Moldovei, despre ţinutul Vasluiului la 1803,
găsim aşezarea Zăpodeni situată în ocolul Mijlocului, aparţinând
răzeşilor.
Răzeşilor le aparţinea Zăpodeni şi la catagrafierea ţinutului
în mai 1820 şi figura cu 156 liude, din care 20 slugi boiereşti - ai
slugerului C. Leondari, serdarului Coste, spătarului P. Cazimir,
stolnicului Maria Ticău, vornicului Zoiţa Balş şi paharnicului C.
Teriacoglu; 7 liude fără bir, 3 liude oameni străini, 71 seimeni ai
curţii gospodăreşti, 11 copii de casă, 2 darabani ageşti, 3 preoţi, un
dascăl, 18 surugii ce se află la poşta Teleajna, 3 diaconi, 3 ruptaşi,
4 liude care se cuvenea a se aşeza la ruptaşi etc.
Documentar, satul este atestat la începutul veacului al XVI-
lea. Martori din Zăpodeni certificau o vânzare făcută la 6 aprilie
1619, când Creţul din satul Condreşti vindea unuia Dumitru partea
sa din a treia parte din jumătatea de sus a satului ( Catalogul
Documente moldoveneşti, vol. I, p.419).
În septembrie 1831, Zăpodeni, sat răzeşesc, avea 200 liude.
Comuna Zăpodeni în 1976 avea 6,5 mii locuitori.
Zăpodenii devine comună, situată în plasa Mijlocul, în 1864,
formată în anii 1865 şi 1871 din satele Portari şi Zăpodeni, din
satele Portari de Jos, Portarii de Mijloc şi Zăpodenii în 1873,
desfiinţată comuna în 1875, când nu mai apare un timp; reapare în
1887 în plasa Crasna – Mijlocul şi în plasa Mijlocul în 1892, iar în
1896 din nou comună în plasa Crasna – Mijlocul; în 1904 comuna

164
Zăpodeni, formată din satele Portari de Jos, Portari de Sus şi
Zăpodeni, făcea parte din plasa Brodocul, iar în 1906 în plasa
Codăeşti – comuna fiind constituită din satele Butucăria, Chioasa,
Ciofeni, Portari de Jos, Portari de Mijloc, Tătărăni, Telejna de Jos,
Telejna de Sus şi Zăpodeni; în 1908 comuna Zăpodeni, formată din
satele Portari de Jos, Portari de Mijloc, Portari de Sus şi Zăpodeni
fac parte din plasa Zăpodeni, judeţul Vaslui, care era formată din
comunele Bereasa, Cănţălăreşti, Dăneşti, Fereşti, Telejna şi
Zăpodeni, plasă care dispare în 1911, locul ei luându-l plasa Deleşti
din care , până în 1925, face parte şi comuna Zăpodeni. În 1925
comuna Zăpodeni, formată doar din satul Zăpodeni, face parte din
plasa Peneş Curcanul; în 1929 comuna Zăpodeni, formată din
satele Butucăria, Cănţălăreşti, Ciofeni, Dobroslăveşti, Fereşti,
Măcreşti, Mărăşeni, Portari, Ştefan cel Mare, Tătărăni, Telejna,
Unceşti şi Zăpodeni făcea parte din plasa Movila lui Burcel; în 1931
rămâne în aceeaşi plasă dar formată doar din satele Ciofeni, Portari
şi Zăpodeni; comună în plasa Peneş Curcanul în 1932 dar pierde
satul Ciofeni iar în 1934 comuna rămâne formată numai din satul
Zăpodeni; include şi satul Ciofeni în 1939, comună în plasa Vaslui
în 1942, iar din 1950 comună în raionul Vaslui, formată din satele
Delea, Portari şi Zăpodeni, unde rămâne până la crearea judeţelor
în 1968, când comuna Zăpodeni are în componenţa sa satele
Butucăria, Ciofeni, Delea, Dobrosloveşti, Măcreşti, Portari, Telejna,
Unceşti şi Zăpodeni(vezi Dorinel Ichim, „Biserici de lemn din
Eparhia Huşilor în Evul Mediu, 2001, Unceşti, comuna Zăpodeni,
1742, p.889).
În anul 1966 satul Zăpodenii număra 2.625 locuitori, în 1977
–2.286. Populaţia comunei era de 6.894 locuitori în 1966 şi de
5.603 în 1977, în 1986 fiind estimată la 4.710 persoane. Cele 9661
hectare erau astfel folosite: 7.786 ha. teren agricol, 984 ha păduri,
399 ha. vetre de sat, circa 500 ha cu alte folosinţe: vii, livezi, etc. O
suprafaţă de aproape 80 ha era irigată în 1988. Sectorul zootehnic
cuprindea 3.426 bovine, peste 7000 ovine, 180 capre, 300
cabaline, 1.1012 porcine, 28.000 păsări de curte, 454 stupi de
albine.
Comuna este electrificată şi dispunea de S.M.A., două C.A.P.,
Centru de achiziţie, o moară sistematică, circa 50 unităţi
prestatoare de servicii, 4 grădiniţe de copii, 10 şcoli, o bibliotecă
publică şi 5 biblioteci şcolare, două cămine culturale, 3
cinematografe, un Oficiu PTTR, 3 dispensare medicale, casă de
naşteri, punct veterinar etc.
395 de familii posedau aparate de radio iar 460 televizoare.

165
În Zăpodeni – Vaslui s-a născut la 13 aprilie 1915 şi Pavel
C. Pavel. A urmat cursurile şcolii primare
în sat, după care a frecventat Şcoala Normală
din Vaslui între anii 1928-1934, reuşeşte o
schiţă de portret Lucian Valeriu Lefter în
„Elanul” nr.27 din decembrie 2003.
După absolvirea acesteia a ocupat
posturi de învăţător la diferite şcoli între anii
1937-1942, iar între 30 iunie 1940 şi 22 iunie
1941 a fost mobilizat în Regimentul 52
Infanterie, ca la 17 august 1942 să fie
concentrat în Divizia 15 Infanterie, la 10
septembrie este trecut din zona inferioară în
cea operativă, ca la 19 noiembrie 1942 să fie
declarat dispărut pe câmpul de luptă, în luptele de la Cotul
Donului.
S-a întors din captivitatea URSS în noiembrie 1946, iar de la
15 ianuarie 1947 a funcţionat ca profesor de matematici la Şcoala
din Zăpodeni, unde a predat şi limba rusă că … avea experienţă!
„În prizonierat a stat patru ani şi o zi, motiv să-l facă să-şi
înceapă chiar cu aceste cuvinte amintirile sale: „Din război , 4 ani
şi o zi”,din partea de viaţă mai frumoasă, văzută şi trăită de un
ofiţer inferior prizonier”, cuvinte pe care L.V. Lefter le reţine, în
„Elanul”, iar în numerele următoare publică însemnările celui care
avea să devină autorul propriilor destăinuiri, până în anul 1989.
Cei interesaţi despre viaţa lui din lagărul de la Mânăstirea
Oranki, undeva pe Volga, n-au decât să consulte serialul care are
savoarea destăinuirilor făcute, când pentru descărcarea bateriilor
propriilor necazuri, când scrâşnind din dinţi acuzând subţire dar cu
reproşuri înţelese, când făcând haz de propriile necazuri. Suferinţe
de care nu a scăpat nici după ce a revenit acasă din prizonierat.

Dovadă
propriilor sale neizbutiri stă însăşi casa în care a locuit şi în care a
166
învăţat să facă educaţie copiilor propriilor săi cetăţeni. Aşa cum
arată casa – reprodusă din „Elanul” nr.31/2004, poate fi socotită
drept o ironie a sorţii pentru îmbogăţiţii de după 1989, nu
întâmplător ea a şi ajuns să fie expusă la Complexul Muzeal Goleşti
– Argeş, poate, până când o astfel de instituţie va fiinţa şi în zona
Vaslui – Iaşi ori altundeva în Moldova.
La Zăpodeni sosea înainte de a se stabili la Piatra Neamţ, şi
Doamna Elena Cuza, care ajunsă la anii bătrâneţilor, „poposea la
Chioaia – Zăpodeni, unde deschidea ochii celebra sa nepoţică
Ioana, zisă Sambrina, o adevărată „sămânţă de scandal” a istoriei
româneşti moderne – spune Dan Răvaru în „Elanul” nr.72/2007,
când scrie despre „Doamna Elena Cuza, ultimii ani.”
Şi tot Dan Răvaru clarifică în ce consta „sămânţa de
scandal” la care făcea trimitere: „La Chircea, în satul Butucărie –
Zăpodeni se ruinează conacul Ioanei - Zizi Lambrino, prima soţie a
lui Carol al II-lea şi nepoată a Elenei Cuza, scrie în „Orizonturi”
nr.7/2005, sub titlul „Mirat pe valea Vasluiului”, după care
comentează sec: „Căsătoria sa a fost puternic blamată în timp dar
acum o putem privi pur şi simplu ca o poveste de dragoste.”
Despre conacul cunoscutei Zizi Lambrino, care datează din
secolul al XIX-lea, din satul Butucăria, astăzi dezafectat de
cutremure, intemperii şi neglijenţă umană, vorbesc şi ziarele care
apar astăzi la Vaslui.
Cum titlularul dreptului de administrare a lui este o societate
falimentară, Agroind-Laza, dar cu un regim juridic încă incert,
dosarul lui nefiind încă instrumentat, va mai curge încă multă apă
pe pârâul lacului până vom deveni otimişti în ceea ce priveşte
patrimoniul care ne scapă din mână. Dar câteva cuvinte şi mai
edificatoare despre „Ioana Zizi Lambrino – prima româncă membră
a familiei regale” le găsim tipărite în revista „Orizonturi” de la
Chirceşti-Vaslui (nr.17/martie 2009) pe care le încredinţăm
cititorilor noştri: „S-a născut la 3 octombrie 1898, la Roman, judeţul Neamţ,, în
familia generalului Constantin Lambrino şi al Ecaterinei Alcaz. Copilăria şi-a
petrecut-o la Chioaia, lângă Butucăria, sat din comuna Zăpodeni, judeţul Vaslui,,
unde tatăl său avea moşia. Este prima soţie a viitorului rege Carol al II-lea. De un
farmec şi o frumuseţe ieşite din comun, Zizi Lambrino îl determină pe Carol al II-
lea să fugă din armata română şi să se căsătorească în secret, căsătorie realizată
la 31 august 1918, al Odessa, fără ştirea părinţilor săi.
Prin Hotărârea Tribunalului Ilfov, căsătoria
dintre Carol al II-lea şi Zizi Lambrino a fost anulată la 8
ianuarie 1919. Relaţia lor a continuat, şi pe 8 august
1920 s-a născut fiul lor Mircea Grigore Lambrino,
nerecunoscut însă de Carol şi considerat nelegitim din
punct de vedere legal, fiind născut după anularea
căsătoriei.
Romantica poveste de iubire dintre cei doi a
fost întinată de amestecul politicienilor, însă, oricum,

167
Ioana Zizi Lambrino, rămâne prima româncă membră a familiei regale, mama
primului copil al regelui Carol al II-lea.
În 1921, după căsătoria lui Carol cu prinţesa Elena a Greciei, sub
presiunea autorităţilor române – Zizi Lambrino s-a stabilit în Franţa într-o vilă
cumpărată pentru ea la Newlly. A fost creditată de familia regală din România cu
o rentă viageră de 110.000 franci francezi.
Mai târziu, după ce în septembrie 1940, regele Carol al II-lea a pierdut
tronul, abdicând în favoarea fiului său Mihai, Zizi Lambrino l-a acţionat în justiţie,
însă fără succes. A fost ţinută sub supravegherea serviciilor secrete al României în
perioada 1930-1940, în care, Carol al II-lea a fost rege al României, iar după 23
august 1944 n-a mai reprezentat nici un interes pentru aceste servicii.
A murit la 28 martie 1953 la Newilly în Franţa, în acelaşi an cu fostul rege
şi soţ Carol al II-lea.”
În ianuarie 2010, Paul, fiul lui Mircea, a avut Bucuria să-şi înregistreze la
Starea Civilă a primăriei Bucureşti, la o vârstă înaintată, primul moştenitor, pe
care l-a botezat cu numele de Ferdinand – Carol al României.
Bătălia la moştenirea fostei familii regale a României a renăscut…

În legătură cu întâmplarea evocată, Aurel Leon scria în


„Landoul cu blazon” (Editura junimea, Iaşi 1984): „Scăpată de
concurenţa curţii regale, cu greoiul ei alai de aghiotanţi şi dame de
onoare, plus rudele, amanţii şi slugile lor, de ifosele ambasadelor şi
ale generalilor, de ghiorlănia îmbogăţiţilor de război şi şmecheria
cusută cu aţă albă a negustorilor cu vorbă repede, protipendada
Iaşului răsuflase uşurată şi începuse lupta de restabilire a
ierarhiilor locale. O vreme au mai
circulat, şoptite cu voluptate şi nedisimulată satisfacţie,cancanuri
despre aventurile Mariei de Coburg (nu ale reginei, ci simplu, ale
Mariei, tocmai spre a nu se întina rangul) şi ale lui Nando, cum îi
spuneau lui Ferdinand nevasta şi presupusele amante, la care,
cică, îşi uita cămăşile şi ale căror bileţele parfumate le amesteca
printre hârtiile de stat; despre efortul reginei de a-l însura urgent
pe Carol, a cărui căsătorie cu Zizi Lambrino, moşieriţa de la
Buhăieşti, nu era privită cu ochi răi de moldoveni, în speranţa că
astfel, Moldova va avea măcar… regina ei. Anularea căsătoriei de
la Odesa şi trimiterea prinţului în surghiun la Mânăstirea Horăiţa
erau considerate forme goale. Carol o iubea pe Zizi, şi asta
însemna, totul. Şi dacă prinţul era cu
adevărat fiul lui Barbu Ştirbei şi se
căsătorise cu o româncă, feciorul lui cu
Zizi va fi mai român decât mulţi pretinşi
prinţi de sânge, dar, de fapt,fanarioţi,
nemţi ori naiba mai ştie ce” (p.81-82).
*
„Un succes istoriografic” carac-
terizează cunoscutul prof. universitar dr.
Mircea Ciubotaru volumul lui Lucian-

168
Valeriu Lefter cartea „Zăpodeni – oameni şi locuri.”, parte a
monografiei locurilor, apărută la Institutul Român de Genealogie şi
Heraldică „Sever Zotta”, Iaşi, 2004.

Introducându-ne în subiect, încă de la început, autorul


dezvăluie în rezumat, şi bine face, conţinutul volumului: „Situată în
partea de nord a judeţului Vaslui, reşedinţa comunei Zăpodeni se
află la o distanţă de 16 km de municipiul cu acelaşi nume. La o
populaţie de 4229 de locuitori şi 2184 de gospodării, la început de
mileniu, în anul 2002, comuna Zăpodeni deţinea o suprafaţă de
10116 ha. Cea mai mare parte este luată în folosinţă ca teren
arabil (5794 ha), urmează suprafeţele de păşuni (1578 ha) şi
păduri (1122 ha). Pe sate, populaţia este distribuită astfel:
Zăpodeni – 1639 locuitori, Butucăria – 197, Ciofeni – 176, Delea –
263, Dobrosloveşti – 398, Măcreşti – 181, Portari – 728, Telejna –
418 şi Unceşti – 229.
În comună există opt şcoli, în anul 2004, din care: una cu
clasele I-X (Zăpodeni), două cu clasele I-VIII (Butucăria şi Portari), şi
cinci cu clasele I-IV (Ciofeni, Delea, Dobrosloveşti, Telejna şi
Unceşti-Măcreşti).
Populaţia şcolară numără 169 de preşcolari şi 432 de elevi,
din care: 385 de elevi în clasele I-VIII şi 47 de elevi în clasele IX-X.
Pe sate situaţia se prezintă astfel: Zăpodeni – 205 elevi, Butucăria
– 65 de elevi, Portari – 68 de elevi, Ciofeni – 13 elevi, Delea – 14
elevi, Dobrosloveşti – 24 de elevi, Telejna – 29 de elevi şi Unceşti –
Măcreşti – 14 elevi.
Bisericile de pe teritoriul comunei Zăpodeni sunt în număr
de 11, din care trei în satul Zăpodeni. Din cele 11 lăcaşuri de cult,
şase sunt din lemn şi sunt considerate monumente istorice
(Zăpodeni, Butucăria, Ciofeni, Dobrosloveşti, Portari şi Unceşti), trei
din zid (două în Zăpodeni şi una la Măcreşti ) şi două din lemn şi
vălătuci (Telejna şi Delea). Cele mai vechi sunt din secolul al XVIII-
lea (Zăpodeni – 1770 şi Unceşti – 1742), restul fiind din secolul al
XIX-lea şi al XX-lea (Portari – 1804, Ciofeni – 1819 etc.).
Aflăm în continuare că volumul editat despre Zăpodeni nu
tratează decât despre patru din satele comunei – Zăpodeni,
Ciofeni, Delea şi Portari – care alcătuiseră comuna până la reforma
administrativ-teritorială din 1968, iar următoarele
sate vor fi incluse într-un alt volum, aflat în
pregătire.
„Câţiva oameni nu trebuie daţi uitării” –
spune autorul, care ne aduce în prim plan, în
primul rând, pe profesorul Pavel C. Pavel (1915-
1989), cel care, cu ani în urmă avusese iniţiativa

169
scrierii monografiei comunei Zăpodeni. Arătându-ni-l ca pe un
nostalgic al timpurilor de demult, al tradiţiilor apuse”, aflăm
despre casa în care a locuit că „era din lemn, moştenită de la
străbunii săi, probabil din a doua parte a secolului al XVIII-lea.” A
donat-o Muzeului Satului de la Goleşti, judeţul Argeş, fiind luată din
Zăpodeni la câţiva ani după moartea sa, în 1992.
Amintirile dar şi cartea, cu rândurile sale, îl duc pe Lucian
Valeriu Lefter şi la „moş Nică a Mocanului”, oficial Ion Gh. Strat
(1903-1998), ca cel mai de seamă om al localităţii, la „moş Vasile a
Mărioarei (Vasile Iftenie)”, plecat şi el dintre localnici, fără de care
autorului şi nouă ne-ar veni greu să-l înţelegem pe Mihail
Sadoveanu, care preţuia atât de mult oamenii şi locurile.

În privinţa lui
Valeriu - Lucian Lefter, autorul monografiei, Ioan Baban, în
„Univers cultural şi literar vasluian – Dicţionar”, Editura PIM, Iaşi,
2008, relevează că acesta, născut la 26 martie 1977, în comuna
Zăpodeni, cu studii la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi,
discipol al prof.univ. dr. Ioan Caproşu, a absolvit şi masteratul la
aceeaşi facultate, cu doctorat în istorie, are astăzi şi multe alte
teme de cercetare. Se ocupă în special de soarta boierilor
moldoveni din sec. XIV- XV, coordonator de studii fiindu-i un alt
erudit – prof.univ.dr. Ştefan S. Gorovei.
Membru al Filialei Iaşi a Academiei Române şi a Institutului
Român de Ginealogie şi Heraldică, Valeriu-Lucian Lefter este o
speranţă în domeniu, de acum dovedită.

CĂTĂLIN AL. DOAMNEI, născut în 1970 la Zăpodeni, cu


numele după tată Cătălin Afrăsinei, absolvent al Facultăţii de
Filozofie a Universităţii „Al.Ioan Cuza”, Iaşi, lucrează mai întâi la

170
şcoala din comuna natală şi frecventează Cenaclul literar „Ion
Iancu Lefter” din Vaslui. A debutat literar cu volumul de versuri
„Apocalipsa după Kosovo.”
În „Elegia lupilor roşii” (1962), poetul evocă „închisoarea în care a
murit

bunicul meu”, ca mai apoi să afirme:


„La moartea tatălui meu, a fost ca la
înmormântarea tatălui lui Paganini”. Motiv să
te îndemne la lectură…
Scriind alegorie, poetul este o voce
care cheamă la studiul, pentru că poezia lui,
cărţile lui Al. Doamnei poartă mesajul
retrospectivei dar mai cu seamă al
visătorului.

Alături de cei pomeniţi mai sus, punem şi pe autorul


monografiei, care este „un succes istoriografic”. Lucian Valeriu
Lefter, dar şi pe TEODOR DRAGU născut în
1848 la Zăpodeni, cu studii la Academia
Mihăileană (1863-1871), inginer diplomat al
Şcolii centrale de arte şi meserii din Paris
(1876), membru fondator al Societăţii
politehnice (1881) şi preşedinte al ei (1915-
1919).
Împreună cu Anghel Saligny, ca
specialist şi în căi ferate, a participat la cel
de al IV-lea Congres al drumului de fier, care
a avut loc în 1892 la St. Petersburg, iar în
1905 la cel de la Washington.
A încetat din viaţă în 1925, după ce
inventica sa a adus atâtea progrese căii
ferate române.

CONSTANTIN I. ANTIP s-a născut la 27


octombrie 1925 în satul Unceşti – Zăpodeni,
unde a făcut şi şcoala primară. Cursurile
secundare le-a urmat la Liceul Mihail
Kogălniceanu din Vaslui, fiind redactorul şef al
săptămânalului local „Vremea nouă” (1946)

171
Urmează cursurile Universităţii din Bucureşti iar în perioada
1951-1960 lucrează la periodicul militar „Apărarea patriei” – unde
subsemnatul colaboram de la unitatea militară de la Someşeni-Cluj
în calitate de corespondent, el ajungând şi redactor şef, apoi
membru în colectivul de redacţie de la „Presa noastră” (1957-
1965) – unde iarăşi am colaborat, şi la „Magazin istoric” (1967-
1968).
A făcut parte din Biroul de conducere al „Uniunii scriitorilor şi
artiştilor” în perioada 1955-1976, a fost lector la Facultatea de
ziaristică a Universităţii din Bucureşti (1953-1958), profesor asociat
la Facultatea de ziaristică a Academiei „Ştefan Gheorghiu” în a
cărui Consiliu de conducere a fost până în 1972.
General maior doctor Constantin I. Antip a continuat să
colaboreze la periodicele vremii, în ţară şi în străinătate.

ABABEI LEONID s-a născut la 23 ianuarie 1930 în comuna


Zăpodeni-Vaslui, unde a urmat şcoala primară iar liceul la Iaşi. În
anul 1948 a fost admis la Facultatea de medicină. După absolvire a
continuat studiile la Institutul de Medicină Kirov din oraşul Gorki-
URSS, pe care le-a absolvit cu diplomă de merit în anul 1954.
Reîntors în ţară i s-a încredinţat funcţia de asistent la
Catedra de organizare sanitară a Institutului de Perfecţionare şi
Specializare a Medicilor din Bucureşti, până în 1957. În continuare
a devenit şef de lucrări la Catedra de biochimie a Institutului de
Medicină din Bucureşti (1962). Concomitent a funcţionat ca medic
igienist la Sanepid Bucureşti şi profesor de epidemiologie la Şcoala
medie sanitară nr. 1 din Bucureşti.
În anul 1957 a obţinut o bursă de studii la Institutul de
Medicină al Universităţii Humbollt din Berlin (ianuarie 1957-
septembrie 1961). În 1963 a obţinut titlul de doctor în ştiinţe
medicale la Humbollt. A funcţionat ca asistent superior la Catedra
de Biochimie a Universităţii Humbollt Berlin (1963-1965).
Ajuns în ţară a fost numit cercetător principal la Institutul de
Fiziologie normală şi patologică „D.Danielopol” din Bucureşti
(1961-1965), conferenţiar suplinitor la Catedra de biochimie a
I.M.F. Iaşi (1965-1966), apoi profesor până în 1981.
A fost şeful Secţiei de cercetare ştiinţifică a Institutului de
Biochimie generală şi aplicată a Academiei Române, Filiala Iaşi.
Leonid Ababei a fost membru al mai multor societăţi
ştiinţifice. A fost detaşat la Facultatea de Medicină din Oran-
Algeria, iar în 1981, a plecat la Freiburg – Germania pentru
cercetare până în 15 iunie 1984, când firul vieţii i-a fost curmat
prematur în plină afirmare.

172
Referiri: Traian Nicola, „Valori spirituale vasluiene”, 1993;
Nicolae Botezatu – „Personalităţi medicale din Ţara de Jos a
Moldovei”, Editura Sfera, Bârlad, 2003; I. Timofte „Personalităţi
ieşene”, vol.I, p.15, 2008.

Portari-de jos, sat, în partea de sud a comunei


Zăpodeni, situat pe coasta de est a dealului Chicerea.
Are o suprafaţă de 186 hectare, cu 211 locuitori. Moşia se
divide în două părţi, după susţinerile lui C. Chiriţă, cea mai mare
este a răzeşilor şi cealaltă a succesorilor defunctului Mihai Antoniu.
Afară din sat, în partea de est, e situată biserica, făcută la
20 mai 1804 de locuitorii răzeşi din Portari (Ciohodăreşti),
deservită de un preot şi doi dascăli.(Vezi Dorinel Ichim, „Biserici de
lemn…”, 2001, Portari, mănăstire, 1804, p.662) La Portari în 1875-
1878, la Biserica „Sf. Gheorghe”, aflată în stare bună, oficia preotul
Vasile Comănescu, hirotonisit la 4 ianuarie 1877 cu Decretul nr.
148, iar cântăreţi Ion Peşteri şi Alexa Mitria. La 1879 cântăreţ este
şi Alex. Busnea, cu preocupări profesionale de acest fel din 5 iulie
1863.
În trupul răzăşiei Portarilor s-a alipit şi o porţiune de pământ
numită Olăneşti în întindere de cam 60 hectare, care s-a cumpărat
de locuitori de la stat.
Locuitorii posedau 95 vite mari cornute, 5 cai, 150 oi şi 50
râmâtori.

Portari-de-Mijloc, sat în partea de est a comunei


Zăpodeni, situat pe coasta de est a dealului Chicerca, pe o
suprafaţă de 272 hectare, cu 370 locuitori.
În anul 1803 localitatea apărea în ţinutul Vasluiului, ocolul
Mijlocului, ca aşezare răzeşească; în mai 1820, Portari (răzeşeşti)
cu 81 liude, din 9 birnici, 8 bejenari daţi în bir, 10 călăraşi
isprăvniceşti, 9 slugi fără bir - ai spătarului V. Miclescu şi A
Hrisoverghe, ai banului I. Miclescu şi căminarului T. Balş, 22
bejenari supuşi din care 4 la protopopul Andrei, 11 ai casei
comisului C. Stamati, 3 ai căpitanului Gr. Ciohodaru, unul al
căpitanului Iordachi Ciohodar, 2 ai başului ceauş N. Ciohodar, 2
preoţi, 4 dascăli.
În septembrie 1831, Portari, cu 103 liude, aparţin răzeşilor
dar şi lui Ştef Constantin.

Portari, sat, stăpâneşte o porţiune de pământ numită


Olăneşti, de circa 57 hectare, care forma, împreună cu satul Moara
Domnească, din comuna Valea Rea, un singur trup de moşie,
proprietatea lui Mihai Racoviţă-Voievod,

173
Între anii 1716 – 1727, pe Dealul Olăneştilor, Mihail Racoviţă
a clădit o biserică şi un palat ale căror urme se mai văd.
Locuitorii din Portăreni, scoţând piatră şi cărămizi din
dărâmăturile zidurilor, au clădit din nou o biserică în satul Portari-
de-Jos, la 1804, în zilele Domnului Alexandru Moruzzi-Voievod, la
biserică s-au întrebuinţat icoanele din biserica dărâmată, iar strana
Arhierească, de lemn ales, foarte frumos sculptat, a fost luată de
protoereul numit Cloşcă şi dusă la una din bisericile oraşului Huşi.
Despre sat, un document din 26 ianuarie 1637 spune că a
fost vândut de Gheucă medelnicerul lui Palade jitnicerul. Iar despre
biserica de lemn „Sf. Gheorghe” din 1804, că a fost construită de
meşterul Zaharia, cu bani de la Gheorghe şi Vasile Cihodaru.
Această porţiune de pământ, împreună cu Moara
Domnească, a devenit, cu timpul, închinată mănăstirii Frumoasa
din oraşul Iaşi. Pe la 1856, boierul Scarlat Donici, proprietarul
moşiilor Valea Rea şi Fereşti, vecin cu Olăneşti-Moara Domnească,
a făcut proces mânăstirii Frumoasa, pretinzând că a fost
proprietarul acelei moşii. Procesul s-a terminat în favoarea sa şi a
devenit proprietarul moşiei Moara Domnească, afară de
Olăneşti care a rămas mănăstirii, iar după secularizare, a statului
- de la care au cumpărat-o răzeşii.
De Zăpodeni a aparţinut şi un sat vechi, numit Boloaia,
desfiinţat. După desfiinţarea regiunilor - ca aşezări administrativ -
teritoriale şi reconstituirea judeţelor, în 1968, Zăpodeni împreună
cu alte 8 sate - Butucăria, Ciofeni, Delea, Dobrosloveşti, Măcreşti,
Portari, Telejna şi Unceşti, formează comuna Zăpodeni, judeţul
Vaslui.

ION BÂRLĂDEANU, din


Zăpodeni, Vaslui „Nea Ion, artist vizual
cu drept de semnătură la Londra şi
Paris” ne este prezentat de Iulia Blaga,
în „Suplimentul de cultură”, Iaşi, în
paginile 8-9, din 16-22 ianuarie 2010,
omul care declară public care i-a fost
mediul de viaţă care l-a „promovat” în
cultură şi artă: „Înainte de 1989 lucram
mai subtil. De exemplu, am avut lucrări
care băteau la ochi, dar pe care le
arătam doar la oameni deştepţi, nu la
proşti. Când am lansat la Casa Republicii şi în Palat, la Cotroceni,
acolo erau ipsosarii şi pietrarii. Erau băieţi de ai mei, nu erau
ciobani.”

174
„Un fost gunoier român a expus la Londra alături de
Duchamp şi Warhol. Se pregăteşte pentru Paris.”, ni-l prezenta pe
scurt „Suplimentul”. Şi mai complet, chiar în prima pagină, cu
fotografia: „Ion Buzdugan are la activ peste 800 de colaje,
majoritatea realizate înainte de 1989, artă subversivă, pentru că
aproape toate îl luau în balon pe „tovarăşul dictator” Ceauşescu şi
pe „mătuşa Ileana”. După tot felul de joburi, unele la marginea
societăţii (zidar, gropar, hamal, „scriitor” de cruci, gunoier),
inclusiv un scurt sejur la închisoare, pârât că lucra ca gropar „la
negru”, a locuit câţiva ani la ghena unui bloc din Bucureşti, înainte
de a fi descoperit de artistul Ovidiu Feneş. Lansat în 2008 şi
manageriat de Dan Popescu, proprietarul galeriei Hi Art, care l-a
ajutat să se mute într-o garsonieră, a expus la Londra şi Basel şi se
pregăteşte pentru Paris.”
- El are şi sentimentul acesta profund Warholian de a
colecţiona. Colecţionează şi pietre de brichetă. Stilistica pop e
prezentă pentru că sunt vehiculate anumite brenduri de dinainte
de 1989, deci e un fel de proto-pop – ni-l prezintă succint Dan
Popescu.

Din colajele lui


Ion
Mai aflăm că despre Ion Bârlădeanu, Alexander Nanu şi HBO
România au realizat documentarul „Lumea văzută de Ion B .”
lansat în decembrie 2009 la Institutul Francez din Bucureşti şi
primit cu aplauze care l-au făcut pe „nea Ion” să se simtă „ca un
împărat japonez.”
- Mie nu-mi pare rău că n-am o familie – se mărturiseşte el
reporterei. Şi se consolează, argumentând „că nici domnul Dinică
n-a avut copii. S-a căsătorit la 60 de ani şi a crescut-o pe nepoata
soţiei ca pe propriul copil.”
Despre întoarcerea sa la Zăpodeni?
- Am avut un coleg, Costel, care mi-a spus că se mută la
ţară. O ajuns prostu' din instalator bun, grăjdar, de râdeau toate
neamurile de el. Cam cum m-aş întoarce eu la Zăpodeni şi l-aş uita
pe domnul Popescu aici, şi aş uita şi de expoziţie, ca să mă apuc de
175
fierărie sau de dulgherie. I-am citit lui nea Dan un roman de
dragoste, „Dragoste amară” – îi spune. E compus de mine, în stil
de jargon ţărănesc. M-am forţat totdeauna să vorbesc ca la cărţi,
dar nu se poate!
Artist şi al cuvântului, el însă excelează în facerea colajelor.
„Fratele nostru, porcul” este tema multora din ele. O iconografie în
cifru. Dacă şi-ar expune toţi porcii ar ocupa o… expoziţie!
Majoritatea cu Ceauşescu şi familia – în diferite ipostaze. Dar şi
multe colaje cu porci, descifrându-i pe Adrian Păunescu., altul cu
aureolă bisericească, în altul a strecurat-o şi pe Nadia Comănici pe
soclu, la Moscova, una cu George Becali şi porcul dus pe
motocicletă. Până şi un bombardament cu porci în Irak e tot colajul
lui „nea Ion.”
El nu le numeşte colaje, ci filme. Un fel de împrumut de la Le
Facteur Cheval, precursor al suprarealiştilor, un fost poştaş (1836-
1924) care şi-a construit în 30 de ani şi după propriul său plan, un
Palat Ideal, adunând pentru el petricele …
- Eu în douăzeci de ani am adunat 60 kilograme de nasturi,
pe care îi am şi acum – se grozăveşte artistul.
A colecţionat şi nasturi pentru că întotdeauna s-a vrut a fi un
om liber. Liber şi de profesie.
- Domnule, mie mi-a plăcut să fiu liber ca pasărea cerului.
Dar pe urmă am fost închis în colivie, în „ţinutul uitat de timp.” M-a
turnat un gropar când lucram la cimitirul „Sf.Vineri”. Trebuia să-i
vopsesc un gard pe o sută de lei, când lucrarea făcea o mie de lei.
Am lucrat vreo şase ani la biserici şi cimitire, când trebuia să
munceşti pentru Ceauşescu… Am fost liber ca pasărea cerului. Nici
României nu-i spuneam R.S.R, ci simplu – România…
- Când aţi stat în închisoare, începuserăţi să faceţi colaje? – îl
ischiteşte reportera.
- Aveam vreo 40 de bucăţi la gazda unde am stat. Înăuntru
nu am putut face colaje. Acolo, la penitenciarul din Iaşi, am omorât
păduchi şi am făcut foame, nu colaje. Acum nu-mi mai pare rău că
am fost la închisoare. Mi-a părut rău că am făcut-o degeaba.
Reparam lădiţe. Probabil pentru legume şi fructe. Era un frig ca în
Siberia. Şi azi am oroare să văd lădiţe de lemn…
- Cum faceţi colajele? – vine altă întrebare. Cum vă găsiţi
subiectele?
- Întâmplător. Lucrez mereu. Când am nevoie de unele, am
punga cu mine. Punga cu preşedinţii, de exemplu, inclusiv
Băsescu. Punga cu dictatori. Bag mâna, îl scot pe Fidel Castro! Cu
mătuşa Ileana am nişte colaje fantastice. Numai eu le ştiu locul.
Ştiu că aici am preşedinţii, aici legumele, dincoace salamurile. Am
unul pe care am pus mesajul: „Eu nu vin la muncă, eu vin la

176
putere.” O am şi pe Ceuşeasca cu şarpe la gât. Altu-i Viorel Lis,
celălalt Dan Bitman (nu ajunsese consilier încă la finanţe, despre
care habar n-are cu ce se mănâncă S.R.L.-ul (n.n). Nu lipsesc în
diferite ipostaze: Bahmunţeanca, Florin Piersic – o doamnă care stă
picior peste picior şi ne zâmbeşte precum i-e obiceiul, pe Gheorghe
Dinică, pe Columbeanca… îl am pe Iliescu într-o sticlă, pe
ambalajul căreia scrie: „Deliciosul verde de Paris, acum într-un nou
ambalaj” ; aici e Gigi Becali care dă unui popă o basculantă de bani
ca să facă o biserică, să i se ierte păcatele. Aici a fost Elena Udrea
dar i-am pus capul Ceauşeascăi. Acolo e Sadam cu Ţiriac, la o
afacere şi o bere, cu un mesaj:”Sadam mână cu mână!”; acolo
este Pamela Anderson cu golanul de Iliescu, sub care scrie: „Măi,
animalule!” Acesta e actorul care s-a sinucis. Sărind de la etajul
opt – Dumitru Furdui. L-am văzut în tinereţe, la Casa Armatei. Era
beat şi se lua de femei pe stradă. Era gagicar, dar a jucat frumos în
filme. Dincoace – Adela Mărculescu care mi-a dat de pomană, când
stăteam pe Moşilor. Mi-a dat o jumătate de palincă, vara. Pe
vremea aia eram boschetar… Aici e Adrian Năstase cu ouăle…
- Aţi văzut vreun film de-al lui Corneliu Porumboiu,
vasluianul?
- A fost sau n-a fost? Mi-a plăcut şi 432, a lui domnu' Mungiu.
Asta-i fata lui Băsescu, care strigă:
- Ajutaţi-mă, m-au lăsat sânii…
Aici e Mircea Albulescu. Îl ştiu din tinereţe. Odată m-a ajutat.
Într-o iarnă mergeam cu căruţul pe stradă, în care adunasem fiare
vechi, acestea mi-au căzut şi el a coborât din maşină şi m-a ajutat.
Om popular!
Şi dincoace e tot Păunescu. Adrian Păunescu în tinereţe, fără
barbă. Aproape că puteam să-l imit, când vorbea la televizor pe
vremea lui Ceauşescu. Dar era plictisitor: „Tricolorul, pacea,
poporul, Ceauşescu…”
Acela e Dan Nuţu, bătrân ca şi mine, ici Gheoghe Visu,
Sergiu Nicolaescu, Ilarion Ciobanu…
Colaje…
- Am avut de-a face cu artiştii din tinereţe, îşi mângâie
amintirile Ion Bârlădeanu din Zăpodeni.

177
178
B.Crasna, plasă, judeţul Vaslui, se
întindea de la nord la sud, pe toată partea de est a judeţului Vaslui.
Era aşezată pe două culmi de dealuri, care formează valea prin
care curge pârâul Vasluieţul, până la vărsarea lui în râul Bârlad, din
jos de oraşul Vaslui.
În vechime când vorbeai de Crasna, spuneai Docolina, ca
aşezare omenească, dar şi ca punct în care se încrucişau drumurile
comerciale care se purtau de la Galaţi spre Bârlad, Vaslui şi Iaşi, de
la Bârlad către Huşi sau care apuca spre Bacău, drumuri care
făceau ca Docolina să fie, pe undeva, mai importantă decât
Vasluiul sau Bârladul. Punct geografic cu han, pentru oameni şi
dobitoace, unde se aranjau toate afacerile comerciale. Când
spuneai atunci Docolina – spuneai totul, despre oameni şi afacerile
lor.
Limitele: se mărginea la nord, până în dreptul satului Hiliţa,
cu judeţul Iaşi, iar de acolo pe toată partea de est cu judeţul Fălciu;
la vest cu plasa Mijlocul de care se desparte prin pârâul Vasluieţul,
până la târguşorul Codăieşti. Şi de acolo cu pârâul Vasluieţul până
în apa Bârladului; iar la sud cu judeţul Tutova.

BAICAN ELIE, scriitor şi folclorist, s-a născut la Crasna în


1845 şi a încetat din viaţă la Bucureşti, în 1912. Unde a făcut prima
şcoală primară nu se ştie, mai ales că la vremea aceea şcolile erau
rare. A urmat seminarul la Huşi, după carte Facultatea de litere a
universităţii din Bucureşti dar a fost prezent pentru învăţătură şi la
cursurile Academiei Mihăilene de la Iaşi.
În anii 1892-1895 este profesor şi director de şcoală la
Focşani, timp în care este prezent şi în publicistica vremii: Epoca,
Timpul, Columna lui Traian, Făt-Frumos.
La „Timpul” poate l-a cunoscut şi s-a împrietenit cu Mihai
Eminescu, pe care avea să-l considere mentorul său literar.
Lucrarea Literatura populară sau Palavre şi anecdote, Tipografia
Academiei Române, 1882, este prefaţată de Eminescu.
Această lucrare este citată şi de B.P.Haşdeu în
„Etymologicum Magnam Romaniae spre cunoaştere. Ca şi Ion
Creangă, Elie Baican a fost elev a lui Titu Maiorescu dar a audiat şi
cursurile predate de B.P.Haşdeu şi I.A. Odobescu.
Lucrările sale ca scriitor şi folclorist nu-s puţine. După
„Literatura populară sau palavre şi anecdote”, 1882, au urmat
„Vorbe bune (Bineţe) întrebuinţate la români”, 1884; „Strigările
precupeţilor din Bucureşti şi Iaşi”,1884; „Obiceiuri la români”, 1884
(se scriau şi publicau şi atunci două-trei cărţi într-un an!); „Limba
metaforică sau graiul cărţilor la români”; „Părintele Pafnutie de la
Mânăstirea Neamţului”, schiţe; „Din viaţa lui Mihai Eminescu”, în

179
Convorbiri literare, 1914, „Anecdote populare; „Palavre şi
anecdote”, Colecţia B.B.T, Bucureşti, 1911.
S-au ocupat şi au scris despre arta şi opera sa: Ioan Slavici,
Gh. Cardaş, Iordan Datcu şi S.C.Stroescu etc.

Crasna a fost ocol în ţinutul Vaslui la:


1772 format din satele Băhnari, Bălţaţi, Beneşti, Boţeşti,
Bouşori, Chirceşti, Coticeri, Dobrovăţ, Dumbrava, Găneşti,
Greceana, Gugeşti, Lieşti, Mănăstirea, Mânjeşti, Bodescul, Micleşti,
Mândreşti, Munteana, Orzeşti, Pocreaca, Popeşti, Porcişeni,
Pribeşti, Soleşti, Şerbeşti, Ştioborăni, Tanacul, Tăoşti şi Turiţa;
1774 format din satele Bahnari, Bălţaţi, Beneşti, Bodescul,
Boţeşti, Bouşori, Chirceşti, Dobrovăţ, Dumbrava, Gugeşti, Micleşti,
Mânjeşti, Orzeşti, Pocreaca, Poienile Blidarului, Porcişeni, Pribeşti,
Soleşti, Şerbeşti, Ştioborăni, Tanacul şi Turiţa;
1778 format din satele Bahnari, Bălţaţi, Beneşti, Bodescu,
Bouşori, Chirceşti, Ciorteşti, Coropceni, Dobrovăţ, Gugeşti, Micleşti,
Mânjeşti, Moara Grecilor (în loc de Greceana), Muntenii de Jos,
Muntenii de Sus (în loc de Munteana), Pocreaca, Pribeşti, Soleşti,
Şerbeşti, Ştioborăni, Tanacul, Tăoşti şi Trestiana;
1809 format din satele Bahnari, Bălţaţi, Beneşti, Bodescul,
Boţeşti, Bouşori, Burgheleşti (în loc de Gugeşti), Chirceşti, Ciorteşti,
Coropceni, Dobrinceni, Gugeşti, Lieşti (Schit), Mânăstirea Dobrovăţ,
Micleşti, Mânjeşti, Munteni de Jos, Munteni de Sus, Pocreaca,
Poienile (în loc de Poienile Blidarului, inclus din greşeală la 1774),
Popeşti, Porcişeni, Pribeşti, Soleşti, Şerbeşti, Tanacul şi Trestiana;
1816 format din satele Băhnari, Bălţaţi, Beneşti, Bodescul,
Bouşori, Burgheleşti, Chirceşti, Ciorteşti, Coropceni, Dobrovăţ,
Dumitreşti, Micleşti, Mândreşti, Mânjeşti, Moara Grecilor, Muntenii
de Jos, Muntenii de Sus, Pocreaca, Poiana Cârnului, Popeşti,
Porcişeni, Pribeşti, Soleştii din Deal, Soleştii din Vale, Şcheia,
Şerbeşti, Ştioborăni, Tanacul, Tăoşti, Trestiana şi Valea Siliştii;
1832 format din satele Baba Rea, Băhnari, Bălţaţi, Beneşti,
Bouşori, Braniştea, Burgheleşti, Bustea, Chirceşti, Ciorteşti,
Coropceni, Dobrovăţ, Dumitreşti, Micleşti, Mânjeşti, Moara Grecilor,
Muntenii de Jos, Muntenii de Sus, Pocreaca, Poiana Cârnului,
Popeşti, Porcişeni, Pribeşti, Soleşti, Şerbeşti, Ştioborăni, Tanacul
Tăoşti, Trestiana şi Valea Siliştei;
1833 format din satele Bălţaţi, Beneşti, Broşteni, Budeşti,
Căpoteşti, Cordeni, Cornii Ungurii, Crăsnăşeni, Creţeşti, Davideşti,
Duda, Giurgeşti, Cârligaţi, Gugeşti (Hliza), Odobeştii, Iepureni,
Ivăneşti, Leoşti, Lunca, Moara Volosenii, Novaci, Odaia Volosenii,
Petrimăneşti, Pâhneşti, Plopii, Râpile, Râşeşti, Rusca, Stănileşti,
Stroieşti, Tăbălăeşti, Tăoşti, Tătărăni, Valea lui Bosie şi Vineţeşti;

180
1834 format din satele Baba Rea, Băhnari, Bogdăneşti,
Braniştea, Brodoc, Bulboaca, Bustea, Cătunul Bilahoiul, Chiţcani,
Corlăteştii de Jos, Corlăteştii de Sus, Costeşti, Deleni, Docolina,
Folteşti, Golăşei, Hârsova, Laza, Limbăieşti, Lipovăţ, Mânjeşti,
Muntenii de Jos, Pâhna, Pârveşti, Poiana Râşniţei, Rediul, Rediul,
Rediul Ulei, Tâlhăreşti, Unţeşti, Vlădeşti şi Zizinca;
Tot în 1834 format din satele Baba Rea, Băhnari, Bălţaţi,
Beneşti, Bouşori, Burgheleşti, Chirceşti, Ciorteşti, Coropceni,
Dobrovăţ, Dumeasca, Lipoveni, Dumeasca-Moldoveni, Dumitreşti,
Fereşti, Micleşti, Mânjeşti, Moara Domnească, Moara Grecii,
Munteni de Jos, Munteni de Sus, Odaia Olăneşti, Pocreaca, Poiana
Cârnului, Popeşti, Pribeşti, Schitul Ducăi, Soleşti, Şerbeşti,
Ştioborăni, Tanacul, Tăoşti, Trestiana, Valea Rea şi Valea Siliştii;
1835 format din satele Baba Rea, Băhnari, Bălţaţi, Beneşti,
Bouşori, Burgheleşti, Dobrovăţ, Dumeasca-Lipoveni, Dumeasca-
Moldoveni, Dumitreştii, Mânjeştii, Moara Grecilor, Muntenii de Jos,
Muntenii de Sus, Pocreaca, Poiana Cârnului, Schitul Ducăi, Soleşti,
Ştioborăni, Tanacul, Tăoşti, Trestiana şi Valea Siliştii;
1839 format din satele Baba Rea, Bahnari, Bălţaţi, Beneşti,
Bouşori, Burgheleşti, Chirceşti, Ciorteşti, Coropceni, Dobârceni,
Dobrovăţ, Dumeasca-Lipoveni, Dumeasca-Moldoveni, Dumitreşti,
Micleşti, Mânjeşti, Moara Grecilor, Muntenii de Jos, Muntenii de Sus,
Pocreaca, Poiana Cârnului, Popeşti, Popeştii Răzăşeşti, Pribeşti,
Schitul Ducăi, Soleşti, Şerbeşti, Ştioborăni, Tanacul, Tăoşti,
Trestiana şi Valea Siliştii;
1844 format din satele Baba Rea, Băhnari, Bălţaţi, Beneşti,
Bouşori, Burgheleşti, Chirceşti, Ciorteşti, Coropceni, Dobârceni
Dobrovăţ, Dumeasca-Lipoveni, Dumeasca-Moldoveni, Dumitreşti,
Foleşti, Micleşti, Mânjeşti, Moara Grecilor, Muntenii de Sus,
Muntenii de Jos, Pocreaca, Poiana Cârnului, Popeştii Boiereşti,
Popeştii Răzeşi, Pribeşti, Schitul Ducăi, Soleşti, Şerbeşti, Ştioborăni,
Tanacul, Tăoşti, Trestiana şi Valea Siliştii;
1845 format din satele Baba Rea, Bahnari, Bălţaţi, Beneşti,
Blaga, Bouşori, Burgheleşti, Chirceşti, Ciorteşti, Coropceni, Cutuna
Bahnari (Cotuna), Delenii, Dobârceni, Dobrovăţ-Moldoveni,
Dobrovăţ-Ruşi, Dumeasca-Lipoveni, Dumeasca-Moldoveni,
Dumitreşti, Micleşti, Mânjeşti, Moara Grecilor, Muntenii de Jos,
Muntenii de Sus, Pocreaca, Pocreaca (două sate), Poiana Cârnului,
Popeştii Miclescului, Popeştii Răzeşi, Pribeşti, Schitul Ducăi, Soleşti,
Şerbeşti, Ştioborăni, Tanacul, Tăoşti, Trestiana (patru sate) şi Valea
Siliştii;
1851 format din satele Baba Rea, Băhnari, Bălţaţi, Beneşti,
Blaga, Bouşori, Burgheleşti, Chirceşti, Ciorteşti, Coropceni, Cutuna
Băhnari (Cotuna), Deleni, Dobârceni, Dobrovăţul-Moldoveni,

181
Dobrovăţul-Ruşi, Dumitreşti, Micleşti, Mânjeşti, Moara Grecilor,
Muntenii de Jos, Muntenii de Sus, Pocreaca, Poiana Cârnului,
Popeşti, Pribeşti, Schitul Ducăi, Slobozia Pocrecii (în loc de
Pocreaca, cel de al doilea sat), Soleşti, Şerbeşti, Ştioborăni,
Tanacul, Tăoşti, Trestiana (două sate în loc de patru, ca la 1845), şi
Valea Siliştii;
1857 format din satele Baba Rea, Băhnari, Bălţaţi, Blaga,
Chirceşti, Chiţoc, Ciorteşti, Coropceni, Cutuna Băhnari (Cotuna),
Deleni, Dobrovăţul-Moldoveni, Dobrovăţul-Ruşi, Dumeasca-
Moldoveni, Dumitreşti, Micleşti, Moara Grecilor, Muntenii de
Jos,Muntenii de Sus, Pocreaca, Poiana Cârnului, Pribeşti, Schitul
Ducăi, Soleşti, Şerbeşti, Ştioborăni, Tăoşti, Trestiana şi Valea
Siliştii;
1859 ocol în districtul Vaslui, format din satele Baba
Rea, Bahnari, Bălţaţi, Beneşti, Blaga, Bouşori, Burgheleşti,
Chirceşti, Ciorteşti, Coropceni, Dobârceni (două sate), Dobrovăţ,
Dumitreşti, Foleşti, Micleşti, Mânjeşti, Moara Grecilor, Muntenii de
Jos, Muntenii de Sus, Pocreaca, Poiana Cârnului, Popeştii Boiereşti,
Popeştii Răzeşi, Pribeşti, Schitul Ducăi, Slobozia Pocrecii, Soleşti,
Şerbeşti, Ştioborăni, Tanacul, Tăoşti, Ţapul şi Valea Siliştii;
1864, plasa Crasna, judeţul Vaslui, formată din
comunele Ciorteşti, Dobrovăţ, Micleşti, Mânjeşti, Muntenii de Jos,
Muntenii de Sus, Poiana Cârnului, Soleşti, Ştioborăni şi Tanacul;
1887, plasa Crasna contopită cu plasa Mijlocul formată din
comunele Bereasa, Bodeşti, Ciorteşti, Codăieşti, Dăneşti, Deleni,
Dobrovăţ, Fereşti, Lipovăţ, Micleşti, Mirceşti, Mânjeşti, Muntenii de
Jos, Muntenii de Sus, Poiana Cârnului, Soleşti, Ştioborăni, Şurăneşti,
Tăcuta, Tanacul, Telejna, Valea Rea şi Zăpodeni;
1892, plasa Crasna separată de plasa Mijlocul formată din
comunele Ciorteşti, Codăieşti, Dobrovăţ, Fereşti, Micleşti, Mirceşti,
Poiana Cârnului, Soleşti, Ştioborăni, Tăcuta şi Valea Rea (judeţul
Vaslui avea 3 plăşi – Crasna, Fundurile, Racova);
La întocmirea MDG plasa Crasna era formată din
comunele Ciorteşti, Deleni, Dobrovăţ, Lipovăţ, Micleşti, Mânjeşti,
Muntenii de Jos, Muntenii de Sus, Poiana Cârnului, Soleşti,
Ştioborăni şi Tanacul;
1896, plasa Crasna contopită cu plasa Mijlocul (Decretul
regal nr.1012 din 20 februarie 1896), formată din comunele
Bereasa, Bodeşti, Ciorteşti, Codăieşti, Dăneşti, Deleni, Dobrovăţ,
Fereşti, Lipovăţ, Micleşti, Mirceşti, Mânjeşti, Muntenii de Jos,
Muntenii de Sus, Poiana Cârnului, Soleşti, Ştioborăni, Şurăneşti,
Tăcuta, Tanacul, Telejna, Valea Rea şi Zăpodeni;

182
1904, plasa Crasna desfiinţată, nu mai apare, judeţul Vaslui
are următoarele plăşi: Bodeşti, Brodocul, Codăieşti, Dobrovăţ,
Ivăneşti, Munteni, Negreşti, Pungeşti şi Ţibăneşti.
Structura administrativă a judeţului Vaslui cunoaşte
modificări repetate în ceea ce priveşte mărimea plăşilor până al
împărţirea administrativă din 1950, când locul judeţelor îl iau
regiunile iar al plăşii – raioanele, după sistemul sovietic.
Cât de lung a fost drumul parcurs din 1900 până în zilele
noastre o spun înainte de toate cifrele, statistica populaţiei de
exemplu, înscrisă în Monitorul Oficial nr.206 din 14 decembrie
1900:

Bărbaţi Femei Total


Bârlad 2902 2963 5865
Huşi 1991 2066 4057
Vaslui 1841 1901 3742
Iaşi 18608 20840 39448

Pe judeţe:

Tutova 3389 3478 6867


Fălciu 3244 3464 6708
Vaslui 3305 3586 6891
Iaşi 22687 24609 47296

Comparând cifrele din anul 1900 a populaţiei care s-a


recenzat în 2002, înţelegem cât de mult a sporit populaţia – şi
nevoile ei în decurs de o sută – o sută şi zece ani.
La 10 septembrie 1950, urmare a aplicării Legii pentru
raionarea administrativ-economică a teritoriului R.P.R., una din
regiuni este şi Bârladul, cu raioanele Bârlad, Vaslui, Huşi, Murgeni
şi Zeletin, oraşele Iaşi şi Bârlad având statut de raion.
Din august 1952, raionul Vaslui trece administrativ la
regiunea Iaşi, unde rămâne până în 1968 când, prin Legea nr.2 de
reînfiinţare a judeţelor ţării, Vasluiul devine unul din cele 41 judeţe
ale ţării.
Plasa Crasna la întocmirea MDG este formată din
următoarele 12 comune:
1. Ciorteşti, cu satele: Ciorteşti, Şerbeşti, Pribeşti, Deleni,
Coropceni şi Crasna;
2. Deleni, cu satul Deleni;
3. Dobrovăţ, cu satele: Dobrovăţul - Moldoveni,
Dobrovăţul - Ruşi şi Dumasca:

183
4. Lipovăţ, cu satele: Lipovăţ, Corbul, Bulboaca şi Zizinca.
5. Micleşti, cu satele: Micleşti, Chirceşti şi Popeşti:
6. Mânjeşti, cu satele: Mânjeşti, Secuia şi Dobârceni-Răzeşi
7. Munteni-de-Jos, cu satele: Munteni-de-Jos, Bahnari,
Dobârceni, Gura Munteni, Paiul şi Chiţocul;
8. Munteni-de-Sus, cu satele: Munteni-de-Sus şi Moara
Grecilor;
9. Poiana-Cârnului, cu satele: Poiana, Hiliţa, Trestiana,
Pocreaca,
Slobozia-Milului, Dumitreşti-Gălăţei (Cârpiţi), Schitul-Ducăi,
Dumitreşti şi
Blaga;
10. Soleşti, cu satele: Soleşti, Bouşori şi Foleşti;
11. Ştioborăni, cu satele: Ştioborăni, Valea Siliştei şi Balţaţi;
12. Tanacu, cu satele: Tanacu, Burgheleşti şi Beneşti.
Pârâul principal care curge de-a lungul plăşei Crasna este
Vasluieţul; râul Bârlad trece de-a curmezişul plăşei, în partea
despre sud.
Ocupaţia locuitorilor este agricultura, cultura viilor şi a
livezilor.
Localităţile au dealuri multe, acoperite cu păduri din care se
scoteau lemne pentru diferite întrebuinţări: codrii Dobrovăţului,
pădurile de prin Poiana, Micleşti, Ştioborăni, Lipovăţ şi Chiţoc erau
vestite.

1. Ciorteşti, comună rurală, aşezată în partea de


nord-est a plăşei Crasna, la 42 km de oraşul Vaslui şi 17 km de
Codăeşti, reşedinţa plăşei. Se află situată pe dealuri, văi şi şesuri,
acoperite cu păduri, iar parte cu fâneţe şi imaşuri.
Se compunea din satele: Ciorteşti, Şerbeşti, Pribeşti, Deleni,
Coropceni şi Crasna, pe o întindere de 9.614 hectare din care:
1.845 hectare pământ de cultură, imaş şi fânaţ ale proprietăţii, iar
2.207 ale locuitorilor. Avea la data întocmirii M.D.G. o populaţie de
681 familii sau 2724 suflete, din care 12 familii evrei cu 62 suflete,
61 familii ţigani cu 198 suflete. Erau căsătoriţi 1220. Ştiau carte
193 persoane.
În această comună erau 5 biserici, deservite de 5 preoţi şi 7
cântăreţi, o şcoală, 2 mori cu aburi, 16 cârciumi. Comerţul îl făceau
23 de români şi 8 străini.
Prin mijlocul comunei trece şoseaua naţională Vaslui-Iaşi,
paralel cu pârâul Vasluieţul.
Locuitorii posedau: 181 pluguri cu boi, 8 cu cai, 147 care cu
boi şi 44 căruţe cu cai,141 vite mari cornute, 3330 oi, 60 capre,
187 cai, 364 râmători, 550 stupi.
184
În centrul comunei Ciorteşti se află satul Ciorteşti, situat
între două dealuri, unul la est şi altul la vest. Prin mijlocul satului
curge pârâul Balosinei. Avea o suprafaţă de 870 hectare şi o
populaţie de 195 familii sau 847 suflete, din care 3 familii evrei cu
14 suflete şi 5 familii ţigani cu 17 persoane.
Şcoala este înfiinţată în anul 1867, frecventată de 27 elevi.
Biserica construită de săteni în 1778, era din lemn şi avea
hramul Soborul Sf. Ioan, existentă şi la 1809, dar mai înainte
fusese un schit, spune N. Stoicescu în Repertoriul bibliografic
(p.191).
Sat mare, Ciorteştii aşezat într-un hârtop la izvoarele
Balosinei, atestat documentar încă din 1523, cu nume venit de la
unul Ciortea – spune M. Costăchescu în „Documente
moldoveneşti…” p.440.
Erau două cârciumi în sat. Locuitorii posedau: 60 pluguri şi
80 care cu boi, 3 pluguri şi 12 căruţe cu cai, 120 stupi, 302 vite
mari cornute, 1200 oi, 20 capre şi 130 râmători.

La 1894 descrierea bisericii din satul Ciorteşti, cu hramul


„Sf. Ioan Botezătorul” se prezenta astfel în revista „Elanul” din
octombrie 2003: „Una biserică de lemn în stare bună, acoperită cu tablă
roşie, nu se ştie la ce an şi de cine este fondată, clopotniţa tot de lemn,
lipită de ea, fără turle.
Biserica are ca proprietate 12 prăjini cu livadă împrejurul ei,
ograda bisericii îngrădită cu zaplazi de scânduri.
Biserica mai are 17 fălci pământ dat de legea rurală, iar la danie
nu este. Din acest pământ, opt fălci se stăpânesc de cler iar restul nu se
ştie de cine. Din acest pământ stăpânit de cler, 6 fălci sunt arabile, 1
fânaţ şi 1ha suhat.”
Cărţi: Evanghelii (1856 şi 1806), Apostol (1851),Tipic (1816), Triod
(1800), Octoih (1770), Minei (1776), Cărţi predici (1811 de arhiereul
Astan), Cărţi predici (1860), Penticostar (1800), Liturghier (1845),
Liturghier (1834), Psaltire (1835), Psaltire (1847), Ceaslov (1846), Ceaslov
(fără an), Moliftelnic (1811), Agheasmatar (1857), Te Deum (1879).
Primarul comunei era Gr. Dumitraş, epitropi Gr. Stroescu, Gr.
Amarandei; inventarul a fost alcătuit la 19 iunie 1894.
La 1875 biserica din Ciorteşti avea în parohie 217 familii iar preoţi
erau pr. Ion Bulbuc, pr. Gheorghe Tonegariu şi cântăreţi Grigore
Tonegariu şi Gavril Popovici. În 1879 tabloul eclesiastic ni-l prezintă
Constantin Clit pentru biserica de la Ciorteşti (Elanul nr.37/2005): preot
Panaite Toma, hirotonisit preot la 20 august 1874, cu rang de duhovnic la
4 aprilie 1875, pr. Gheorghe Tonegariu, hirotonisit la 30 decembrie 1874,
cântăreţi aceeaşi Gheorghe Tonegariu, cu activitate de la 22 decembrie
1872, Gavril Popovici – de la 15 iunie 1845. La 1880 preoţi slujitori la
Ciorteşti erau pr. Panaite Toma, Gh. Tonegariu, Petru Bulimar, Th.
Polcovnicu, Gh. Ştefănescu, iar cântăreţi Gh. Tonegariu, Gavril Popovici,

185
Gh. Vasiliu, Simion Olăreanu, Ştefan Chifale, N. Vartolomei, Gh. Vasiliu
(Elanul nr.61/2007).

Trebuie să spunem că ajutoare ale proteiereilor în


îndeplinirea sarcinilor de ordin administrativ, cum ar fi inspecţii şi
cercetări la parohii, în fiecare judeţ funcţiona un număr de
proistoşii, aşezate pe circumscripţii, şi care în 1934 erau
următoarele în judeţul Vaslui:
1. Circa I Mărăşeni, proistaş pr. C. Manolescu cu rază de activitate în
parohiile: Delenii de Jos, Delenii de Sus, Zizinca, Bahnari, Lipovăţ, Mânjeşti,
Munteni de Jos, Munteni de Sus, Portari, Valea Rea, Brodoc, Rădiu, Mărăşeni, Laza,
Sauca, Puşcaşi, Dobriceni, Bălteni, Chiţoc, Tanacu, Burgheleşti, Buneşti, Bârzeşti,
Brăhăşoaia, Soleşti, Rădueşti şi Cozmeşti;
2. Circa a II-a Armăşoaia, proistaş pr. I. Cehan cu parohiile: Armăşoaia,
Pungeşti, Gârceni, Trohan, Lipova, Valea Caselor, Doagele, Dumbrăveni, Cursăşti,
Toporăşti, Ivăneşti, Poeneşti, Coşeşti, Oprişiţa, Hârsova, Buda, Rafaila, Gorbeşti,
Negreşti, Oşăşti, Fâstâci, Todireşti, Bâcu şi Tatomireşti;
3. Circa a III-a, Şcheia, proistaş pr. V. Popa, cu parohiile: Tungujei,
Ţibăneşti, Tansa, Dumeşti I, Dumeşti II, Băceşti, Ipatele, Căzăneşti, Suhuleţ,
Vultureşti, Ţibăneşti, Buhlei, Poiana, Buhăieşti, Grajduri, Şcheia, Drăguşeni şi
Draxeni;
4. Circa a IV-a, Tăcuta, proistaş pr. E. Dumitriu, cu parohiile: Micleşti,
Bălţaţi, Borăsăşti, Ştioborăni, Coropceni, Bouşori, Scânteia, Bereasa, Dăneşti,
Telejna, Zăpodenii de Sus, Zăpodenii de Jos, Unceşti, Bodeşti, Mirceşti, Tăcuta,
Soroneşti, Draxeni, Codăieşti, Ciorteşti, Dobrovăţ-Moldoveni, Dobrovăţ-Ruşi,
Pribeşti, Chirceşti şi Protopopeşti.
Pe circumscripţii era organizată şi activitatea de îndrumare a
învăţământului religios – cu personal de control pe judeţe şi circumscripţii la
parohii, pentru îndrumarea serviciului misionar în parohii – misionarul şef al
eparhiei şi judeţelor având preoţi misionari în circumscripţii, cu structură de
organizare aparte faţă de circumscripţiile destinate activităţii proistaşilor ori a
îndrumătorilor cu învăţământul religios (Anuarul Episcopiei Huşilor pe anul
1934, p.23-30).
În 1936 parohia Ciorteşti cuprindea 430 familii şi 2035
suflete, în satele: Ciorteşti – 350 familii şi 1525 suflete; Deleni 80
de familii şi 510 suflete; Crăsniţa 10 familii şi 30 suflete. Avea casă
parohială în stare mediocră şi 18 ha pământ. Biserica cu hramul
„Tăierea capului Sf. Ioan”, construcţie din lemn la 1809, realizată
de locuitori, stare submediocră. Biserica filială din Deleni cu hramul
„Sf.Ilie” – în construcţie; paroh pr. D. Miron, econom, seminar gr.II,
născut în 1900, numit în 1922. Cântăreţ I V. Tonegaru, şcoala de
cântăreţi, născut 1879, numit în 1919; cântăreţ II P. Pânzaru,
şcoală de cântăreţi, născut în 1 mai 1911, numit 1930.
În parohie era şi biserica fostului schit Crăsniţa. Preşedinte
de onoare a Căminului cultural „Peneş Curcanul” înfiinţat în 1923,
era preotul, iar cântăreţul Pânzaru conducea corul religios (Din
Anuarul Episcopiei Huşilor pe anul 1936).

186
Dar iată ce se scria în 1938 în Anuarul Eparhiei Huşilor
despre parohia Ciorteşti: „550 familii şi 2680 suflete. Sate: Ciorteşti
– 450 familii şi 2100 suflete; Deleni – 80 familii şi 540 suflete;
Crasniţa – familii cu 40 suflete. Situată la 37 km de gara Vaslui şi
12 km de oficiul poştal Codăeşti. Are casă parohială în stare
mediocră şi 18 ha pământ.
Biserica parohială cu hramul „Tăierea capului Sf. Ioan
Botezătorul” construită din lemn în 1809 de locuitori, stare
submediocră.
Biserica filială din Deleni, cu hramul „Sf.Ilie”, construită din
piatră de locuitori şi sfinţită la 21 noiembrie 1938.
Biserica filială cu hramul „Sf. Voievozi” a fostului schit
Crăsniţa, pe moşia dnei Michiu. Biserica a fost refăcută în 1853-54
de ieromonahul Vitalie şi reparată în 1934 cu cheltuiala dnei
Michiu.
Paroh pr. D. Miron, econom, seminar, gradul II, născut
octombrie 1900, numit 1922. Cântăreţ I, P. Pânzaru, şcoală de
cântăreţi, născut în luna mai 1911, numit 1930 şi Gh. Pânzaru,
născut 1908, şcoală de cântăreţi, numit 1938.
Căminul cultural „Peneş Curcanul” este înfiinţat în 1923, la
care preotul este vicepreşedinte al comitetului de conducere.
Parohia are cor religios condus de cântăreţul P. Pânzaru. Biblioteca
parohiei are 300 de volume.
Pentru noua biserică din Deleni au contribuit: enoriaşii cu
25.000 lei, Sf. Episcopie cu 2000 lei, Ministerul cu 15.000 lei,
prefectura cu lemne în valoare de 8000 lei. Se lucrează la o nouă
biserică parohială, din piatră, pentru care s-au strâns până acum
de la enoriaşi – 141.777 lei; de la Sf. Episcopie 5.000 lei, Minister –
1500 lei, prefectură lemne în valoare de vreo 8000 lei. Enoriaşii au
mai ajutat şi la construcţia şcolii cu circa 50.000 lei şi la construcţia
unor poduri cu 100.000 lei.
Intelectuali ridicaţi din parohie: Ioan Fodor, Mihai Jitaru,
Const. Botez, profesori secundari, maior Aurel Ionescu, locotenent
E. Alexandrovici, 9 învăţători şi 15 funcţionari.
Aflu din Ateneu nr.3/2008, revistă editată de Consiliul
judeţean Bacău că la 23 februarie Gheorghe Dosoftei, actor născut
la Vaslui, care a jucat şi pe scena Teatrului „Victor Ion Popa” din
Bârlad în anii 1962-1964, 1974-1986, a plecat discret în
transcendental.
S-a dus să se întâlnească cu Cristian Nacu, care i-a fost
regizor şi maestru la Bârlad.
În 1991 fusese la Chişinău cu piesa „O scrisoare pierdută”
de I.L. Caragiale, spectacol preluat şi transmis de televiziunea din
Republica Moldova dar şi la Paris în 1996, unde Fuga de Tristan

187
Tzara s-a bucurat de o bună primire, onorând centenarul naşterii
creatorului dadaismului.
Cornel Galben le adresa: „fie-le amintirea veşnică!”

În statistica Moldovei de la 1803, în ocolul Crasna, ţinutul


Vasluiului, făceau parte şi aşezările: Ciorteşti (a comisului I. Roset),
Pribeşti (tot comis I Roset) şi Şerbeşti a paharnicului Man. Miclescu.
La catagrafia ţinutului Vaslui de la 20 mai 1820 apar în
ocolul Crasna: Şerbeştii (casa paharnicului Man. Miclescu), cu 75
liude, din care 60 birnici, 8 breslaşi a casei paharnicului, 4 slugi tot
a acestuia, un preot, un dascăl şi un jidov orândar; Ciorteşti (comis.
Zamfira Roset) cu 163 liude, din care 145 birnici, 12 slugi a
comisoaiei, 2 preoţi, un dascăl, 1 treaptă, un jidov; Coropcenii (a
mănăstirii Bârnova) cu 70 liude; Poiana-Cârnului cu 10 liude;
Dumitreştii cu 30 liude.
În septembrie 1831 Ciorteştii şi Pribeştii aparţineau lui V.
Roset cu 173 şi 19 liude, Coropcenii cu 104 liude ai mănăstirii
Barnovschi, Poiana-Cârnului a spătarului Alex Hrisoverghi cu 14
liude, iar Dumitreştii mănăstirii Galata cu 47 liude.

Coropceni, sat a comunei Ciorteşti, situat spre nord de


satele Deleni şi Ciorteşti. Este aşezat pe dealul Coropceni, prin
marginea căruia trece şoseaua naţională Vaslui-Iaşi şi pârâul
Cornari care se varsă în Vaslueţ. Are o suprafaţă de 1538 hectare
ale locuitorilor clăcaşi atunci şi 1043 hectare proprietatea statului,
în care intră şi pădurea ce este aşezată spre nord pe o întindere de
circa 530 hectare şi care se împreunează spre nord cu pădurea din
Poiana-Cârnului, iar la est cu pădurea Covasna, din judeţul Fălciu.
Avea - după datele din dicţionarul lui C. Chiriţă, o populaţie
de 190 familii sau 570 suflete, din care 4 familii evrei cu 20 suflete
şi 16 familii de ţigani cu 60 de suflete. Este o biserică refăcută de
Ioan Beceriu pe la anul 1845, deservită de un preot şi un dascăl.
Erau 4 cârciumi în sat.
Biserica din Coropceni avea hramul „Tăierea capului Sf.Ioan”
la 1809 iar la 1879 purta hramul „Adormirea Maicii Domnului”,
avea preot pe Th Polcovnicu, hirotonit la 7 octombrie 1877,
cântăreţ pe Ştefan Chiteală, de la 15 iunie 1845, şi servea 100 de
familii.
Iată din revista „Elanul” nr.25/2003 starea inventarului
bisericii din Coropceni cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”,
publicat de istoricul Costin Clit:
„Una biserică din zid de cărămidă în stare proastă, acoperită cu
şindrilă, fundată la 1845 de către serdarul Ion Gheorghiu posesorul

188
acestei moşii ce aparţine Mânăstirii Barboiu din Iaşi cu clopotniţa alipită
de ea, având forma de mănăstire cu o turlă şi pe dinafară este sprijinită
de două picioare de piatră cioplită (fiind crăpată prin ambele ferestre de
la strană).
Biserica are ca proprietate în jurul ei 25 prăjini de pământ, cu 4
vişini, un zarzăr, patru curcudei, 1 lavă, 1 păr sălbatec , 2 plustaşi şi 4
sălcii pe şanţul ce o înconjoară.
Ograda este închisă cu gard de spini şi pari de stejar. Asemenea
mai are ca proprietate opt şi jumătate fălci pământ dat după legea rurală
din 1864, care pământ se stăpâneşte de cler. Din acest pământ, patru şi
jumătate fălci e arabil, 2 şi jumătate fălci fânaţ şi restul imaş.
Biserica mai are la poarta ei o casă construită din vălătuci şi
acoperită cu paie; în jurul ei are o grădiniţă de 7 prăjini, fără pomi şi
algăsită, se stăpâneşte de Mihai Teodorescu ce a fost cântăreţ numit cu
decret la această biserică dar acum e demisionat.
Cărţi: Evanghelie (1854), Apostol (1704), Octoih mic (1746) două
exemplare, Te Deum (1879), Slujba Paştelui (1879), Carte de cuvinte a
sfântului Macarie (1785), Ceaslov mare, Psaltire (1817), Minei (1805),
Tricod (1758), Penticostar (1800), Liturghier (1847), Octoih mare (1818),
Utrinier şi Liturghier.
Epitropi: paroh Th. Polcovnicu, Ursachi Scafariu, Vasile Bechir.
Inventar alcătuit la 13 iunie 1894 sub nr. f.1458 şi 461.
La 1875 preot era Gh. Theodorescu, iar cântăreţi Ion Neculau şi
Gheorghe Apopei.
În 1938 parohia Coropceni, cu 356 familii şi 1860 suflete
cuprindea satele Coropceni (cu 241 familii şi 1398 suflete, Satul
Nou (90 familii sau 372 suflete) şi Rotăria (25 familii cu 90 suflete).
Biserica parohială, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”,
construită din zid, clădită la 1796, fusese schit de călugări pe
moşia Bărzoiu-Iaşi, a avut la început hramul „Tăierea capului
Sfântului Ioan Botezătorul”, spune Anuarul Episcopiei Huşilor pe
anul 1938. Fusese reparată în 1930 şi era în stare… potrivită.
Avea casă parohială în construcţie şi 12 ha pământ de
cultură. Pentru casa parohială prefectura dăruise 5000 lei iar
enoriaşii strânseseră 15.000 lei. Credincioşii mai contribuiseră cu
70.000 lei pentru repararea şcolii şi 8.000 lei pentru podurile din
sat.
Paroh era Gh.C. Ţepeluş numit la 1 ianuarie 1930. Cântăreţ
era învăţătorul V.Tămăşanu, cu şcoală de cântăreţi, numit la 1
septembrie 1938.
Şi la 1639 se vorbeşte despre Novărăşti, cum se mai numea
satul. La Coropceni, mai de mult a existat un han căruia localnicii îi
ziceau hanul lui Cuza-Vodă, pentru că fiind drum de trecere de la
Iaşi la Galaţi, aici popsea Alexandru Ioan Cuza. Acest han era ca o
cetăţuie cu ziduri groase şi cu grajduri făcute din piatră, bine întărit

189
şi apărat. El a fost demolat puţin înainte de începerea celui de al
doilea război mondial.
Locuitorii posedau la data întocmirii M.D.G.: 32 pluguri, 42
care cu boi şi 9 căruţe cu cai, 80 stupi cu albine, 285 vite mari
cornute, 25 cai, 500 oi, 3 capre şi 39 râmători
Dintr-un document, dat în Iaşi, la 25 iunie 1634, de către
Vasile Vodă Lupu rezultă că acesta întăreşte lui Dumitru biv
dvornic de gloată schimbul ce a făcut cu Mihalcea, fiul Savei
Brănişteanul în nişte locuri de prisacă din Coropceni şi Lieşti:
„...iată a venit înaintea noastră şi înaintea a lor noştri moldoveneşti
boieri sluga noastră Dumitru biv dvornic de gloată cu un zapis de
mărturie de la al nostru boierin Ghianghe biv vel logofăt şi de la
Iuraşco Başotă biv hatman şi de la Apostol biv pitar şi de la Nicolaki
stolnic şi de la alţi boieri şi militari mai înainte slugi domneşti
scriind cum au venit înaintea lor Mihalcea, fiul Sarei Brănişteanu
din Şerbeşi, de nimeni nevoit nici asuprit, ci de a lui bunăvoie şi cu
ştirea tuturor fraţilor lui s-a tocmit cu socrul său Dumitru biv
dvornic şi a schimbat un loc de prisacă din hotarul Coropcenilor ce
este la ţinutul Vasluiului, unde a fost prisacă bunului Mihalcea, tatăl
milei sale lui Pantea, cu livezi şi cu poieni, cu fânaţ în acelaşi hotar
al aceluiaşi sat şi pentru acel loc de prisacă a dat lui alt loc de
prisacă în satul Lieşti iar cu livezi şi cu pomi de fâneaţă"...

Crasna, sat în comuna Ciorteşti, la est de satul Ciorteşti.


Este situat în marginea pădurii Crasna, pe o întindere de 1859
hectare din care aproape 530 hectare acoperite cu pădure,
proprietatea domnului D.C. Vidraşcu. Avea o populaţie de 53 familii
cu 148 de suflete, din care 3 familii evrei cu 15 suflete şi 30 familii
ţigani cu 78 suflete.
Satul avea o moară şi o cârciumă. Locuitorii posedau: 25
pluguri, 10 care cu boi şi 3 căruţe cu cai, 140 vite mari cornute, 13
cai, 30 oi, 7 bivoli, 10 capre, 40 râmători.
Pârâul Crasna izvorăşte din pădurea Roşieşti, udă teritoriul
comunei Ciorteşti, satul Bălţaţi, comuna Ştioborăni, teritoriul
comunelor Tanacu şi Mânjeşti şi se varsă în râul Bârlad, aproape de
moara de apă de pe moşia Târzii.
Pe valea acestui pârâu s-au dat luptele între Alexandru Vodă
şi fiul său Bogdan la anul 1461, război care s-a început din jos de
Vaslui,

Deleni, sat în comuna Ciorteşti Vaslui, între satele


Ciorteşti şi Pribeşti. E aşezat pe Dealul-Viei, sus pe platou, şi e
străbătut de pârâul Bahna, în partea de nord. Are o suprafaţă de
1610 hectare, din care 180 hectare ale locuitorilor clăcaşi în 1900,

190
iar 1430 hectare proprietatea lui Eugeniu Ghica. Avea o populaţie
de 63 familii cu 379 suflete, din care o familie de evrei cu 6 suflete
şi 2 familii de ţigani cu 8 suflete.
Satul avea două cârciumi.
Locuitorii posedau: 26 pluguri şi care cu boi, un plug şi 4
căruţe cu cai, 197 vite mari cornute, 20 cai, 500 oi, 2 bivoli, 10
capre şi 50 râmători.

Pribeşti, sat situat spre vest de satul Ciorteşti, între


două dealuri care merg paralel, de la sud spre nord, şi la capul
cărora se întinde Dealul-Pădurei, care formează limita între acest
sat şi satul Porcoaia, din comuna Poiana-Cârnului.
Avea o suprafaţă de 2137 hectare, din care 421 hectare ale
locuitorilor clăcaşi, iar 1716 hectare, în care intră şi o pădure de
429 hectare, ale Elizei Balş. Pribeşti este sat al comunei Codăieşti
situat la nord nord-est de localitatea centru de comună, pe cursul
inferior al pârâului Bârgăuşeni – actualizează autorii Dicţionarului
geografic, 1988, poziţia actuală a satului. Satul avea 107 familii cu
480 de suflete.
Spre sud de sat este o biserică, făcută de Lupuşor Balş, la
1838, deservită de un preot şi 2 cântăreţii, devenită sediul IAS şi
deteriorată în bună parte după 1945. Erau şi două cârciumi.
La 1879 satul Pribeşti avea 137 familii, ne spune Costin Clit,
iar biserica avea hramul Sf. Eufrosina, preot Gh. Ştefănescu
hirotonit la 1 iunie 1860, cântăreţ pe V. Apreutesei, de la 5 iulie
1863. Despre o biserică cu hramul „Sf. Nicolae” existentă în secolul
al XVIII-lea, a familiei Roset, vorbeşte şi N. Stoicescu în „Repertoriul
bibliografic”, 1974, p. 664.
Locuitorii mai aveau: 271 vite mari cornute, 27 cai, 700 oi,
15 capre, 27 bivoli şi 50 râmători, 25 pluguri şi 50 care cu boi, 10
căruţe cu cai, 90 stupi.
După Anuarul Eparhiei, în 1938, parohia Pribeşti, cu 373
familii, şi 1530 suflete, cuprindea satele Pribeşti (225 familii sau
840 suflete) şi Şerbeşti (148 familii şi 690 suflete).
Situată la 36 km. de Vaslui şi 5 km de Codăeşti , parohia
avea casă parohială şi 24 ha pământ. Biserica parohială purta
hramul „Naşterea Maicii Domnului”, era construită în 1843 de vel
vornic Lupu şi soţia lui Eufrosina Balaş, de zid, reparată în 1905 şi
1927. dar avea nevoie de reparaţii.
Erau strânşi 35.ooo lei de la enoriaşi, 3000 lei de la
Ministerul Cooperaţiei, 6000 lei de la primărie şi 4000 lei de la
prefectură. Erau strânşi 10.000 lei de la enoriaşi pentru clopote,
21.300 lei pentru covoare şi obiecte de cult, 12.ooo lei pentru
împrejmuirea bisericii.

191
Biserica filială de la Şerbeşti, construită din vălătuci, ridicată
în 1922, era în stare bunişoară şi avea hramul „Adormirea Maicii
Domnului”.Paroh era Constantin Burduja, din 1935, ajutat de
cântăreţii M.Bârzu şi Vasile Radu, primul din 1932, secundul din
1938.
„Pribeşti, sat care se găseşte şi la Vaslui- Pribeştii
Rosăteştilor din faţa movilei lui Purcel, se pare că-şi trage numele
de la Brebu – Brebeşti - Bribeşti, spune Ghibănescu. De la Ştefan
Brebu, maramureşeanul, care a primit uric de stăpânire pe tot locul
din valea Idriciului, unde-i fusese casa.
Pe parcurs, proprietarii în Pribeşti au fost: Costăcheştii din
1718, cu „un loc de prisacă; apoi răzeş era şi Apostol Talpeş, vornic
de poartă, Costandin din Idrici încă de la 1686, dar şi alţii, toţi
ocinaşi care „nu stăteau pe moşia Bribeşti, locul fiind impropriu
pentru aşezare de sat; erau câteva bordeie... Bribeştii au rămas
pururi moşie, şi nu sat".
Părţi în Bribeşti a avut şi preotul Gheorghe, protopopul de
Vaslui, care şi le-a vândut paharnicului Matei Costachi, sporind
trupul Roşieştilor cu părţi din Bribeşti-din sus de Tâlhăreşti". Dar
iată detalii din viaţa Pribeştilor şi a oamenilor lui puse de Gheorghe
Ghibănescu în ziarul „Opinia” nr.1297 din 7 mai 1911:
„Pe drumul ce duce spre Vaslui, venind din sus despre Iaşi, ai pe
dreapta satul Pribeşti, puţin mai în sus de movila lui Burcel.
Astăzi moşia e proprietatea d-lui St. Gheorghiu, fost prefect de
Fălciu, şi am ţinut să vizitez însumi satul, ca să văz cu ochii mei vechea
aşezare în piatră a lui Iordache Ruset vornicul, acel boer grec
Ţarigrădean, care a ţinut în mână domniile ţării Moldovei cam vreo 20 de
ani, punând şi răsturnând Voievozi. Cronicile ţării sunt pline de ştiri
despre persoana sa, şi atât N. Costin cât şi I.Neculcea nu uită a povesti în
amănunte viaţa şi faptele acestui Ruset Iordachi „matca tuturor
răutăţilor" din Moldova".
Acest Iordachi Ruset a fost unul din cei mai bogaţi boieri ai
Moldovei şi lista moşiilor sale ar speria astăzi pe cel mai mare latifundiar,
pe Nababul chiar.
În Pribeşti avem Curtea veche boierească, clădire din 1701 a
visternicului de pe atunci: Iordache şi a jupunesei sale Maria, fata lui M.
Racoviţă Vodă. Clădirea e cu bolţi, ziduri puternice, cu un cerdac în lemn
sculptat şi pus pe gârliciul unei pivniţe de piatră, zidită tot atunci. Pe
piatra de bordură a gârliciului cetim inscripţia: „această pivniţă au făcut
dumnealui Iordache Ruset vel visternic şi cu giupâneasa dumisale Maria
Vleat 7209 luni 8 (1701)”.
O descriere mai amănunţită a acestei Curţi boiereşti de 210 ani în
urmă ar întregi cunoştinţele noastre de arhitectură veche, totul fiind în
forma de atunci.
Pribeşti satul, dealul şi valea îşi au numele care derivă de la
Dumbrava lui Pribici, iar hotarul lor mergea în jos până la căderea

192
Dobrovăţului în Vaslui, pe locul numit Burcelul şi Cotul Văii – completează
M. Costăchescu descrierea originii locurilor (Documente moldoveneşti,
1933, p.268)
Interesantă e biserica, clădire nouă în piatră şi demnă de a figura
în orice oraş din ţară. Biserica e clădită la 1846, cum cetim pe potirul de
argint; "Frosiniţa Balş 1846". Pomelnicul bisericei aminteşte de aceşti
ctitori: Lupul Balş, Frăsina, soţia lui, şi fiica lor Eliza.
Tot pentru serviciul bisericii celei noi s-a cumpărat o Evanghelie
nouă, ediţia de Neamţ 1845. Din vechea biserică de lemn, ce a stat în
apropierea celei noi de piatră se păstrează în noua biserică clopotul,
câteva icoane şi cărţi vechi.
Clopotul poartă inscripţia din 1759, iulie 31.
Din icoane avem:
Icoana Maicii Domnului şi a lui Is. Hristos, apoi un iconostas
reprezentând viaţa şi patimile lui Is. Hristos.
Din cărţi vechi avem : 1). o Evanghelie ediţia din 7170 (1762) Iaşi,
supt Gr. I. Calimah Vodă fără notiţe. 2). O Psaltire Iaşi supt Sc. A. Calimah
Vodă cumpărată în 1823 Dec 28 cu 45 lei de Agaftonica Monahia ; 3). Un
Pătimier cu notiţa «acest Patimier este al nostru şi am scris eu
Constandin Ruset veleat 1785. Măria sa. Altă notiţă spune: „Această Carte
este a bisericei Sf. Neculai din sat Pribeşti şi cine o va fura să fie afurisit,
1842, Iordachi, se păstrează numai filele 9—135; fără o scoarţă.
Acest C. Roset e fiul lui C. Roset, nepot lui Ştefan Roset, strănepot
lui Iordache Ruset vornicul. A trăit între 1740—1809, şi a fost căsătorit cu
Nastasia Beldiman. Are de fraţi pe Iordachi Roset Solescul, şi vel Ştefan
Roset.
C. Roset Pribeşti are de fii pe Matei Roset, Veniamin Roset şi
Scarlat Roset.
4). Un triod fără început, are această notiţă istorică: „Acest triod
ce cuprinde în sine slujba sfintelor patemi l-am cumpărat în Bucureşti,
când am mărsu la nunta mării sale luminatului domn Ion Costandin
Voievod, Domnul ţării Româneşti, şi am luat pe doamna Catrina, leat 7241
Noemvrie 21 Iaşi".
Domnul care s-a însurat e C. N. Mavrocordat Vodă, care în prima
sa căsătorie a ţinut pe Smaranda, fata Radului Cantacuzino vel spătar, iar
în a doua căsătorie a luat pe Catrina, fata lui Constantin Ruset vel
logofăt, proprietarul Pribeştilor.” Ranjabe în Livre d'or pune data nunţii 14
Noemb. 1732; autorul notelor scrie 7241 Noemb. 21 (1732).
Cine putea fi acel care a scris notiţa ?
Mireasa lui Vodă, domniţa Catrina, era soră cu Iordachi Roset
Solescu, Ioan Ruset Bălănescul, cu C. Ruset Ciortescul, cu Ştefan şi Petre
Ruset.
În cimitirul bisericii e un monument în piatră. Aşezat pe un
postament de 4 mari lespezi de piatră, ce azi se prăbuşesc, soclul e un
bloc de piatră în formă cubică, pe care stă săpată chipul morţii, iar
cimentul, ce împlea săpăturile pietrei şi pe care era scrisă inscripţia s-a
spart şi azi n-avem nici o inscripţie. Pe blocul cubic stau 4 sfere de piatră
care ţin o columnă în formă de prismă conică, având pe una din laturi
săpat scutul familiei, ce conţine pe dreapta capul de bou, dovadă că au

193
domnit în Moldova prin Antonn Ruset Vodă, moş după tată lui Iordachi
Ruset vornicul, străbunul domniţei Catrina lui C. N. Mavrocordat; pe
stânga stă un crin eu două frunze. Iar doi lei cu cozile bârligate ţin scutul
de o parte şi de alta.
Scutul acesta nu seamănă cu cel dat de Rangabé, care aduce un
vas de flori cu 3 trandafiri. Iar sub scut e săpat în litere latine: Sereno
sorjes aut nubilo" „pe senin teafăr sau pe nuor", aluziune la fortunoasă
viaţă a lui Iordachi Ruset, care a fost în câteva daţi pe muchea pieirii.
Din Pribeşti gândul mi-a zburat departe, la vremile lui 1701. Câţi
ani statau pustii aceste curţi, în timpul pribegiilor lui Ruset vornicul!
Iar din josul satului ochiul se uită la movila lui Burcel, ce închide
valea, aşa de tare se vâră un deal în dosul altuia. Din dealul Şerbeştilor,
Movila lui Burcel o vezi de jos: din Pribeşti te uiţi la movilă ca la un vârf
de munte.
Locuri istorice! Locuri legendare! Ce n-are interesant în el ţinutul
Vasluiului! Comoară de antichităţi, comoară de viaţă veche, ascunsă în
pământ.”
Să lăsăm în aşteptare vestita, legendara şi istorica movilă a
lui Burcel şi să desluşim cele scrise de Gheorghe Ghibănescu,
chemând alături pentru a ne ajuta, pe nimeni altul decât pe Radu
Rosetti, alt mare cunoscător şi a locurilor Vasluiene dar şi a marilor
familii boiereşti, dar mai ales pe a Rosettiştilor care îl generase.
Apelând ca şi Ghibănescu la acelaşi D.E. Rizo-Rangabe,
Radu Rosetti preia spusele potrivit cărora Rosettiştii ar fi originari
din Genova, de unde un Ion Rosetti sau Rosset, ar fi venit în secolul
al 13-lea la Constantinopol, unde, căsătorindu-se, ar fi trecut la
ortodoxism, iar urmaşii i-ar fi făcut parte din înalta aristocraţie a
Bizanţului. Rangabe – arată în „De la Croix” că familia Rosetti ar fi
una din cele 17 familii nobile creştine readuse de sultan în noua sa
capitală, după cucerirea ei la 1453. Un alt cunoscător Ştefan
Greceanu, când vorbeşte de contele Neculai Rosetti, spune că în
perioada respectivă Roseteştii erau a doua familie din aristocraţia
Ţarigradului.
Lăsând presupunerile, Radu Rosetti crede cu certitudine, că
Rosetiştii se trag din Lascaris Roseto, mare logofăt al
patriarhatului, care a avut doi fii, pe Constantin şi Antonie, cel de al
doilea venit de tânăr în Moldova şi care la 1675 a ajuns Domn al
Moldovei. Sursele afirmă că el, ocupându-se până atunci cu
negoţul, ar fi obţinut domnia în schimbul unei sume de şaizeci de
pungi de bani.
Antonie Rosseto în hrisoave s-a numit Antonie Ruset, pentru
că susţine Rosetti – moldovenii „făcuse Ruset din Rosseto, după
cum grecii din Ţarigrad schimbase numele de Rosetti sau
Răssetti…
Cum era Antonie Ruset îl lasă pe Neculce să ni-l descrie:
„Antonie Vodă, măcar că era grec şi străin ţarigrădean, dar era mai
194
bun domn decât un pământean, nici un obicei rău în ţară în zilele
lui n-a făcut; ce încă şi câte au găsit de la alţii răle, multe a lăsat.”
Şi tot Neculce spune mai departe despre cei trei fii a lui
Antonie Vodă – Alecu, Ioan şi Iordache (a mai avut şi două fiice):
„erau dezmierdaţi fără de frică; umblau prin ţară cu mulţi feciori de
mazili nebuni strânşi cu dânşii, de făceau multe giocuri şi beţii şi
nebunii prin târguri şi prin sate boiereşti, de luau fetele şi femeile
oamenilor cu de-a sila de-şi râdeau de dânsele, ce nu numai
oameni proşti, ce şi a oameni de frunte şi de cinste.”
Iar alt cronicar, Neculai Costin, adaugă: „Iară când a fost
veleatul 7186 (1678) au chemat împărăţia pe feciorul lui Antonie-
Vodă, pre Alexandru-beizade, la Poartă, care era călăreţ bun şi
curvar foarte; pre multe locuri făcea silă de lua fetele oamenilor cu
sila, însă oameni proşti. Libovnic era la băuturi şi la alergături de
cai, însă nu pâra pe nimeni la tată-său; de nu grăia de bine pe om,
de rău nu-l grăia.”
Despre cel de al treilea fiu al Domnitorului, Iordache, se zice
că trăia în Bucureşti, la curtea lui Duca-Vodă şi când a auzit că
tată-său a fost ridicat în scaunul Moldovei a început să plângă. Dar
puţin după aceea se făcuse „grecul” atât de trufaş, încât nu mai
puteai vorbi cu el.”
Radu Rosetti spune (în scrieri „Restitutio”, Editura
Minerva,p.367) că Antonie-Vodă a fost mazilit în urma intrigilor lui
Duca, ajutat de Miron Costin şi de Buhuşeşti. Dus în lanţuri la
Constantinopol a fost căznit cu tulpare ce i se dădeau să le înghită,
apoi se trăgeau înapoi ca să-i scoată maţele la gură, spre a-l sili să
arate unde-i sunt ascunşi banii şi, cum zice şi Neculai Costin, „el
bani nu strânsese, că lacom nu era… iar cât avea, i-au luat turcii
tot, astfel că rămăsese sărac cu desăvârşire.”
În ce-l priveşte pe Constantin, cel de al doilea fiu al lui
Lascaris Rosseto, care ar fi fost şi marinar dar şi cupar în Moldova,
trăitor la Ţarigrad, unde era „om de mare vază şi trecere la
Poartă”, a avut cinci fii, din care, cel de al doilea, Iordache,
căsătorit cu Maria, fiica lui Dabija Vodă, era supranumit în Moldova
„matca tuturor răutăţilor, el a fost adevăratul stăpân al Moldovei
vreme de „uns sfert de veac”. Domnii, spune Rosetti, pentru a
putea rămânea în scaun, erau siliţi să se înţeleagă cu dânsul; mulţi
din ei au fost maziliţi numai prin voinţa lui şi cu ajutorul fraţilor săi
rămaşi la Ţarigrad.
Lupta pe care au purtat-o cu vărul lor, Şerban Cantacuzino,
închisorile şi bejeniile lor seamănă mai mult cu peripeţiile unui
roman a lui Dumas, decât cu istoria adevărată, relatează Radu
Rosetti. Şi insistă:”Vedem pe fii Cupariului, de la început, într-o
tabără cu totul duşmană moşului lor, Antonie-Vodă, ei fiind

195
protejaţii lui Duca-Vodă, cu care se înrudesc prin căsătorie al doilea
fiu al Cupariului, Iordache, care luase de soţie pe sora doamnei lui
Duca.
Ca toţi grecii veniţi de la Ţarigrad în ţările Române, ei nu
erau decât nişte aventurieri în deplinul înţeles al cuvântului –
apreciază Rosetti: „Cupăreştii aveau toate însuşirile unor
aventurieri: agerimea de minte, îndrăzneala şi dibăcia, dar aveau şi
cusururile lor fireşti: lăcomia şi lipsa de scrupule.”
„Cupăreştii sau Ruseteşti, cum s-au iscălit ei în actele
moldoveneşti, aveau asupra boierimii în mijlocul căreia s-au aşezat
o zdrobitoare superioritate intelectuală. Era lucru firesc ca
pământenii să fi fost cuprinşi de ură faţă de aceşti străini care
ştiuse să acapareze atât de repede şi favoarea domnilor şi slujbele
cele mai grase.
Ei au dovedit în aceste slujbe, mai cu seamă Iordache, o
agerime şi o dibăcie deosebită, aducând folos şi lor şi Domnilor. În
învinuirile care li se aduceau lor, Rosetti crede că trebuie să vedem
şi o însemnată invidie a boierimii pământene, care, fără a avea mai
multe scrupule decât Cupăreştii era departe de a fi înzestrată cu
aptitudinile pe care le aveau ei.
De altfel, spune el, toate învinovăţirile de mâncătorie a
banilor visteriei aduse vornicului Iordache, „matcei tuturor
răutăţilor” – cum îl poreclise Neculce, atât pentru vremea cât
slujise în Ţara Românească, cât şi pentru aceea în care mânuise
banii domneşti în Moldova, cad cu desăvârşire. Cantemir îl închide,
îl căzneşte, cetluindu-i capul cu un lanţ, îi ia treizeci sau patruzeci
de pungi de bani, dar pe urmă recunoaşte că vornicul a fost
nevinovat, îl despăgubeşte de ceea ce suferise şi îi dă iar visteria
ţării pe mână. Nimiceşte cu totul învinovăţirile ce îi erau aduse de
Şerban Cantacuzino şi-şi stabileşte nevinovăţia în chip strălucit,
cum reiese şi din cartea de judecată din anul 1689 dată de
Constantin Cantemir.
Radu Rosetti crede că şi în uciderea Costineştilor (Miron şi
Velicico Costin) Cupăreştii sunt cei care l-au împins pe Cantemir să
o facă, pentru că dacă vinovăţia lui Miron nu s-a putut proba, în
cazul lui Velicio, care conspira împotriva domnitorului, aceasta nu
poate fi pusă la îndoială, iar dacă acţiunea ar fi izbutit, soarta
Cupăreştilor, atât de urâţi, n-ar fi fost deloc uşoară. Pentru liniştea
lor, Cupăreştii au stăruit pe lângă domn pentru luarea capetelor
Costineştilor.
Chiar în timpul războiului de la 1711, Iordache Ruset a fost
potrivnic politicii şi a lui Dimitrie Cantemir, s-a opus tratatului
încheiat cu Petru cel Mare, fapt care a făcut „să fie privit de
pravoslavnicul împărat ca duşman primejdios”: ţarul punând să-l

196
ridice, să-l trimită la Kiev, sub escorta a 50 de dragoni. Acolo a fost
ţinut doi ani, după care s-a întors bolnav, olog de picioare.
Iordache a murit în ţară după 1718.
„Iordache Ruset, al doilea fiu al Cupariului, a lăsat cea mai
mare avere teritorială ce s-a văzut vreodată în Moldova; după
împărţirea ei, toţi fii lui au fost bogaţi. Dintr-însul se scoboară
ramura Roznovăneştilor, care în cursul secolului al XVIII-lea, a
ocupat cele mai înalte demnităţi ale ţării: logofeţi mari, vornici
mari, hatmani, vistiernici, postelnici.”
Urmaş din ramura Manolache Ruset (frate cu Iordache),
Radu Rosetti explică cum le-au derivat numele: cei care
schimbaseră pe Ruset în Roset, în cele din urmă şi-au reitalienizat
numele reiscălindu-se Rosetti când, Rosetti, când Rossetti.
Cât priveşte armele întrebuinţate de familia Rossetti, ele
sunt: pe un scut tăiet (Cóupé) de argint şi albastru (azur), o cupă
de argint cu trei roze ieşind dintr-însa, iar deviza sună: Sereno aut
nubilo sospes.
Toate peceţile vechi din veacul al XVIII-lea poartă aceste
arme. Pe unele dintr-însele cupa lipseşte: cele trei roze, legate
împreună cu o cordea pe care este înscrisă deviza, sunt aşezate
de-a dreptul pe scut.
„Persoane demne de încredere m-au asigurat că tot aceste
arme se vedeau săpate deasupra uşii de intrare a curţii din Pribeşti
(ţinutul Vaslui) care, după cum dovedeşte inscripţia de pe piatra de
deasupra uşii pivniţei, a fost clădită de vestitul vornic Iordache
Ruse. Însă când am fost la Pribeşti în anul 1904 am găsit toată
casa, precum şi uşorii de piatră acoperiţi cu un strat gros de
tencuială, n-am putut, deci, vedea nici urmă de blazon.
Mulţi din membrii familiei aşează deasupra acestor arme o
coroană, când princiară, când ducală, când de formă absolut
fantezistă, iar unii nu se dau chiar în lături de la inserarea într-
însele a unei mantii sub pretext că „aparţin unei case suverane.”
Aceste toate întemeindu-se şi pe faptul domniei de mai puţin de
trei ani a nenorocitului Antonie. Ei uită că 1. de la stingerea
dinastiilor naţionale, domnia n-a mai fost ereditară şi 2. că a voi să
transformi în suveranitate ereditară domniile cumpărate pe bani de
la turci în veacurile XVII şi XVIII şi care nu alcătuiau decât un drept
de exploatare nemiloasă a ţării pe câţiva ani, uneori pe câteva luni,
căci domnia înceta şi reîncepea după placul vizirilor şi acel al
valideelor, este a-ţi bate joc de chiar ideea suveranităţii.
„În heraldica nefantezistă Roseteştii au deci drept să aşeze,
deasupra armelor lor, un coif de nobil cu cinci vârfuri, sau, în
sfârşit, un simplu calpac de boier”, scrie Radu Rosetti (op. cit.,

197
p.372), parcă, pentru a-l completa pe Ghibănescu în ceea ce
scrisese despre Pribeşti.
Legat de însemnele de pe cărţile de la biserica din Pribeşti-
Vaslui, câteva date despre autorii lor pot fi utile cititorilor de astăzi.
Familia celor doi Calimach provenea dintr-o spiţă de răzeşi
români bucovineni. Un Teodor Călmaşu era stabilit în oraşul
Câmpulung Bucovina, unde a şi ridicat o biserică din lemn în
parohia în care locuia.
Ioan Teodor Călmaşu, fiul, care a învăţat carte şi a stat timp
îndelungat la Constantinopol, s-a grecizat, schimbându-şi numele
în Calimachi. După ce a ocupat mai multe funcţii, toate în slujba
turcilor, a ajuns mare dragoman. În această funcţie şi-a ajutat un
alt frate, pe Gheorghe Călmaşu, care învăţase şi el carte şi se
călugărise la Putna cu numele Gavril, să ajungă arhidiacon la
Patriarhia Ecumenică din Constantinopol.
Dovedindu-se vrednic, dar şi cu sprijinul fratelui său Ioan
Calimachi, în aprilie 1745, Gavril este numit Mitropolit al
Salonicului, luându-şi şi el numele Calimachi. După un timp, la 3
august 1758, cu ajutorul turcilor şi a o parte din boierii ţării, ajunge
domnitor al Moldovei Ioan Toader Calimachi.
Ajuns domn, Ioan îl sileşte pe mitropolitul Iacob Putneanu
să-şi dea demisia din scaunul mitropoliei şi-l sfătuieşte pe fratele
său Grigore să accepte numirea în postul vacant.
Cu consimţământul şi al patriarhului ecumenic, la 15 aprilie
1760 Gavril primeşte aprobarea numirii sale din scaunul de
mitropolit al Salonicului în cel al Iaşului. Ajuns din nou în ţara sa,
Gavril, care-şi adoptase şi el numele de Calimachi, cu experienţa
pe care o avea, s-a dovedit un bun organizator, cu rezultate pentru
binele bisericii şi al ţării. Cum mitropolitul făcea parte din Sfatul
Ţării, fostul ierarh Iacob Putneanu refuzase domnitorului
reintroducerea taxei pe văcărit (văcăritul) şi aruncase şi un
blestem, se aştepta ca noul mitropolit să dezlege blestemul şi să
accepte taxele propuse. Spre surprinderea tuturor boierilor, dar şi
a domnitorului, Gavril a refuzat şi el măsura propusă, fapt care l-a
„căzut în dizgraţia domnitorului, lucru care l-a făcut pe cronicarul
Enache Kogălniceanu să scrie: „Cei doi fraţi se căutau cu faţa
posomorâtă”.
Opoziţia l-a determinat pe Ioan Toader Calimachi să renunţe
la reintroducerea văcăritului, stabilind, în schimb, o altă dare
numită „Ajutorinţa”.
După Ioan Toader Calimachi (1758-1761) a urmat la tronul
Moldovei fiul acestuia Grigore Ioan Calimachi.
Născut la Istambul la 11 iulie 1735 – Grigore a urmat şcoala
primară şi gimnaziul la şcoala Neamului din Constantinopol între

198
anii 1743-1750, apoi la Universitatea din Bologna – Italia, obţinând
licenţa în drept în 1753.
Revenind în capitala imperiului otoman, se angajează
secretar pe lângă tatăl său care era dragoman al Porţii (1753-
1758). Când în 1758 tatăl său ajunge domn al Moldovei, Grigore
încearcă să ajungă el dragoman, dar pierde în favoarea lui Grigore
A. Ghica. Luptă pentru tronul Valahiei dar ajunge exilat în Insula
Samos. În 1760 revine în capitala imperiului, luptă din nou pentru
tronul Valahiei (1761) dar fiind acontat de Constantin Mavrocordat,
se mulţumeşte cu tronul Moldovei, chiar fără a plăti bani.
Ajuns domn (1761-1764) sporeşte fiscalitatea, dar pentru că
nu asigură turcilor cele necesare în războiul care avea să-l poarte
cu ruşii, îi atrage antipatia turcilor care îl mazilesc în primăvara
anului 1764.
Prins şi legat, Grigore Calimachi este dus la Istambul şi
închis la Edicule. Eliberat în ianuarie 1765 este exilat în insula
Creta, unde rămâne până în 1767. Chiar în ianuarie 1767, revine în
capitala otomană şi este numit pentru a doua oară domn al
Moldovei la 30 ianuarie 1767, după ce achită 300 de pungi de
galbeni.
Bănuit că este deschis Rusiei, Grigore Calimachi este mazilit
la 3 iunie 1769, dus la Istambul, întemniţat din nou la Edicule, iar
la 28 august 1769 este strangulat şi decapitat împreună cu
prietenul său Nicolae Şuţu.
Capul lui Grigore I. Calimachi a fost expus vederii publicului
câteva zile în piaţa publică a oraşului. După care a fost aruncat
hrană la rechini. Trupul i-a fost furat şi depus la cimitirul Patriarhiei
ecumenice din capitala imperiului.
Biserica din Bucium – azi cartier al Iaşului a fost începută în
anul 1761 sub Ion T. Calimachi şi a fost terminată în 1762 sub
domnia fiului său Grigore I. Calimachi, când mitropolitul Gavril,
unchiul său, a redactat şi aşezat deasupra uşii o placă pe care
citim:
„Ilustre principe, Ioan, divine ca o floare cu totul de aur a lui
Teodor din fundament cu strălucire ai ridicat acest templu şi Eu
rugă voi face către Domnul ca ramurile din tine, ilustru, să
strălucească pe tronurile Moldovei şi Valahiei „prin providenţa lui
Hristos 1762 octombrie 1”.
„Ramurile din tine” se refereau la fiul fratelui său Grigore
I.T. Calimachi (1761-1764; 1767-1798).
Scarlat Calimachi a fost domn al Moldovei în anul 1806 şi
1812-1819. A fost numit domn şi în Ţara Românească în 1821 dar
nu a putut ocupa scaunul din cauza răscoalei conduse de Tudor
Vladimirescu.

199
În timpul lui s-a realizat Codul civil al Principatului Moldovei,
alcătuit de Chr. Flechtenmacher şi A. Cuzanos, cu ajutorul lui
Andronache Donici şi al altor jurişti, promulgat în 1817. Această
lege aplicată mai ales după 1833, a avut putere până în 1865,
când a intrat în vigoare Codul civil de după Unirea Principatelor.

Şerbeşti, sat spre sudul comunei Ciorteşti, situat între


dealurile Chirceşti şi Şerbeşti. Prin mijlocul său curge pârâul
Şerbeşti. Are o suprafaţă de 1597 hectare, 457 suflete; o biserică
făcută de Sandu Miclescu la 1808, deservită de 2 cântăreţi; o
fabrică de spirt, o moară cu aburi, 3 cârciumi.
„Adormirea Maicii Domnului” era hramul bisericii din
Şerbeşti care avea la 1879 o populaţie de 94 familii, deservită de
preotul Petru Bulimariu, hirotonit la 2 ianuarie 1879, iar cântăreţi
pe Gh. Vasiliu şi Ion Nicolau, primul de la 5 iulie 1863 iar al doilea
de la 5 iulie 1845.
Şerbeşti de pe Valea Vasluiului, a cărui mărturie
documentară poartă data de 31 martie 1423, când pan Şerbea,
membru atunci în Înaltul Sfat al ţării, lasă – nu numai denumirea
satului care avea să devină Şerbeşti, ci şi dovada menţionării
numelui Vaslui care, o fi fost râu, târg ori ţinut făcea vorbire că pe
Valea Rebricii şi a Vasluiului, încă de atunci, exista viaţă
omenească.
Şerbeştii, satul lui Şerbea de la Vaslui, parcă îl auzim pe
Vasile Cozma, profesorul de la Micleşti, şoptindu-ne că satul a
ajuns în stăpânirea familiei Miclescu, iar biserica este construită la
1809, că la Şerbeşti s-a păstrat până în anii '70 ai secolului trecut
conacul boieresc, cu parc şi pomi, cum ne apar descrise asemenea
aşezăminte în scrierile lui Radu Rosetti, ori ale lui Aurel Leon,
clădiri demolate de slujbaşii regimului comunist…
Pentru cei care au vieţuit aici, alţii şi-au adus jertfă propria
viaţă, s-a ridicat un monument al eroilor satului Şerbeşti, despre
care scrie cu simţire patriotică col. Benone Tiron în publicaţia
„Orizonturi” nr.10/2007 de la Chirceşti: „Monumentul eroilor din
satul Şerbeşti, comuna Ciorteşti, este amplasat în curtea bisericii
ctitorită la 1809 de familia de boieri Miclescu, care a stăpânit satul.
Oamenii locului nu i-au uitat pe cei jertfiţi pe câmpurile de luptă de
la Mărăşeşti, Mărăşti, Oituz sau Măgura Caşin – din primul Război
Mondial, nici pe cei căzuţi în Basarabia, la Odessa sau la Cotul
Donului – în al II-a Război Mondial, ridicând, după posibilităţile
vremii, o cruce din piatră.”
Deteriorat, a fost nevoie de ridicarea altuia, construit în vara
anului 2003, care a fost sfinţit în ziua de 7 septembrie, la
eveniment luând parte un public numeros, autorităţile locale dar şi

200
personalităţi invitate. Lucrarea este astfel descrisă de către
Benone Tiron, ofiţer al armatei române, istoric, membru al
Asociaţiei Naţionale „Cultul Eroilor”, filiala Iaşi, un bun creştin şi fiu
al satului Şerbeşti: „Monumentul este impunător, cu o înălţime de
peste 3,5 m. situat pe un soclu paralelipiped, are forma unei cruci
mărginită lateral de plăcile de marmură pe care sunt trecuţi eroii
din 1916-1918, respectiv, 1941-1945; deasupra coloanelor cu
numele celor 65 de eroi sunt amplasate două basoreliefuri,
reprezentând o cască militară acoperind două baionete aşezate în
formă de „X", în stânga, respectiv, o baionetă intersectată de o
ramură cu flori, reprezentând recunoştinţa, în dreapta ; deasupra
lor veghează Maica Domnului cu pruncul în braţe. Monumentul este
străjuit în părţile laterale de drapelul ţării aşezat în lance, iar în faţă
sunt amplasate vase cu florile recunoştinţei, flori care se găsesc
plantate şi în stratul din spatele monumentului. Întregul complex
este împrejmuit cu lanţ metalic fixat pe stâlpi din beton mozaicat.
Pe soclu, în faţă, se află săpată pe o placă de marmură,
inscripţia : „ In memoria eroilor cunoscuţi şi necunoscuţi ai
războiului pentru reîntregirea neamului românesc". Pe feţele
laterale sunt fixate alte două plăci din marmură, pe care sunt
săpate versurile : „Şi dacă tot ce-a fost pământ/ Revine vieţii
pieritoare/ Tu dormi sub marele-ţi mormânt/ Cu tot ce-a fost
frumos şi sfânt/ Cu moartea ta nemuritoare " şi ,, Tu dormi trudit
de-atâta drum / De-atâta luptă zbuciumată/ Dar viaţa ta
sacrificată/ E flacără care de-acum/ Nu se va stinge niciodată."
De comuna Ciorteşti leagă Costin Clit şi Schitul Crăsniţa a
cărei biserică purta numele Sf. Arhidiacon Ştefan, avea 14 familii
deservite de arhim. Vasian Dragon, hirotonit diacon la 17 iunie
1863 şi preot la 31 decembrie 1865, cu rang de duhovnic la 12
iunie 1875. Cântăreţ ieromonahul Dosothei Negru de la schitul
Crăsniţa, parohia Coropceni.
Iată descrierea inventarului lăcaşului de cult, de la schitul
Crăsniţa, parohia Coropceni, întocmit la 13 iunie 1894, când
epitropi erau pr. paroh Theodor Polcovnicu ,(paroh Ursachi
Scafariu, Vasile Isachi, iar primar era în comună Gr. Dumitraş
(Elanul nr. 25/2003):
„Una biserică construită de lemn de stejar şi pardosită pe dinafară
cu scânduri de brad şi pe dinăuntru tencuită şi zugrăvită. Fondată de
către călugării Vitale şi Dosoftei, iromonahi cu cheltuiala proprietarului
Vasile Rosete şi mai în urmă reparată de fiul său Ştefan Rosete, inscripţie
nu se găseşte (această informaţie am căpătat de la bătrânii poporului).
Biserica este în bună stare cu tot corpul ei, decât acoperământul
fiind vechi, de şindrilă, nu mult are a dura fără renovare.

201
Pământ ca proprietate nu s-a lăsat nimic, dl. Rosete vânzându-şi
moşia dlui Dimitrie Vidraşcu a vândut şi locul ei de hrană şi livada ce mai
înainte se stăpânea de călugări pentru întreţinerea lor.
Biserica are clopotniţă deosebit, în stare de ruină. Mai are şi nişte
chilii unde au trăit călugării, tot în stare de ruină.”
Cărţi: Evanghelie (1754), Minei (pe 12 luni, 1816), Triod (1847,
două exemplare), Psaltire (1817), Penticostar (1800), Ceaslov (1793),
Moliftelnic, Apostol (1751), Minei, Liturghier (1845), Vieţile sfinţilor (1809)
Octoih mare (1811), Panahidă, Cazanie.
Locuitorii mai aveau: 15 pluguri şi 30 care cu boi, două
pluguri şi 9 căruţe cu cai, 157 vite mari cornute, 46 cai, 400 oi, 10
capre, 45 râmători, 250 stupi.
Din Huşi, la 3 aprilie 1547, lliaş Vodă Rareş întăreşte lui
Borcea dvornic şi a lor stăpânire pe satul Fâşcani „ce l-au avut ei
de la părintele domniei meale un sat pre Crasna, anume Fâşcanii".
Satul Fâşcani exista încă de pe la anul 1480, spune
Ghibănescu (Surete..., vol. 19, p. 2), pe acele locuri de la Vaslui -
Şerbeştii numit Fâşcă.
Din Suceava, la 30 martie 1598, Eremia Vodă Moghilă
întăreşte stăpânire în Şerbeşti, Moghileni pe Vaslui şi în Nuvăreşti
(Coropceni), urmaşilor lui Turlă Serbici şi le împarte pe seminţanii:
„miluituneam înşiene spre ei cu osebita noastră milă datam şi am
întărit înşine lor de la noi în a noastră ţară a Moldovei... ocine şi
moşii satul anume Şerbeştii şi alt sat anume Moghileanii, care sunt
la apa Vasluiului... ; iarăşi dăm dreaptă ocină jumătate sat din
Năvâreşti jumătate din jos, din vatră şi din câmp şi din toate
poenele care sunt la Coropcina, care se numesc Coropcenii şi cu
vaduri de mori în apa Vasluiului"... (Surete..., vol. XX, pp, 62-63; la
cele de sus. Ghibănescu notează: „Şerbeşti şi Moghileni, satul de
supt movila lui Purcel" p. 65).
La 16 iunie 1658 Vasile Corlat, uricar, scrie „acestu adevărat
zapis" (Surete..., vol. VI, p. 528) de vânzare prin care Aniţa şi cu
feciorul său Dumitraşco vinde lui David vel comis cu 30 lei partea
lor din Şerbeşti la Vaslui", „prin apa Vasluiului, în ţinutul Vasluiului,
din vatra satului şi din ţarină cu loc de fânaţ şi cu pomăt şi cu loc
de eleşteu, în pârâul satului"...
Comuna Ciorteşti era situată în plasa Crasna, judeţul Vaslui,
la aplicarea legii reformei administrative din 1864, apoi trece de la
o plasă Ia alta: în plasa Crasna-Mijlocul în 1887, formată din satele
Ciorteşti, Coropceni, Crâsniţa, Deleni, Pribeşti şi Şerbeşti; comună
în plasa Crasna la aplicarea legii din 1892, iarăşi în plasa Crasna-
Mijlocul în 1896; comună în plasa Dobrovăţ în 1904 şi în plasa
Codăeşti în 1906; comună în plasa Movila lui Burcel în 1925,
formată din satele Ciorteşti şi Deleni; este desfiinţată la aplicarea
reformei din 1929; reapare în 1931, formată din satele Ciorteşti,

202
Deleni, Coropceni şi Şerbeşti; în 1932 rămâne iarăşi cu satele
Ciorteşti şi Deleni, ca în 1939 să i se adauge din nou Coropceni şi
Şerbeşti; comună în plasa Codăeşti-Târg în 1942, iar în 1950 este
comună în raionul Codăeşti, în 1956 este comună în raionul Iaşi, iar
în 1965 comună în raionul Vaslui, ca la aplicarea legii nr. 2 din
1968 să fie comună în judeţul Iaşi, formată din satele Ciorteşti,
Coropceni, Deleni, Rotăria şi Şerbeşti.
Ciorteşti este un sat răzăşesc vechi, atestat documentar
din anul 1523 – spune prof.univ. Alex. T. Obreja, autorul
Dicţionarului geografic al judeţului Iaşi.
Avea în anul 1912 o populaţie de 1448 de locuitori, în 1930
de 1568 locuitori, iar în 1966 – 2057 şi doar 1612 locuitori în 1977.

Coropceni (Novăreşti) este aşezat şi astăzi tot pe


coasta dealului Coropceni (Corni), cu vechime de pe la 1639,
documentar.
În 1912 avea 1029 locuitori, în 1930 – 1338, în 1966 – 1258
iar în 1977 – 1263 locuitori.
Deleni, sat format din două cătune: Deleni Vale şi Deleni
Deal, aşezat pe valea pârâului Bahna, sat cu alunecări de teren,
atestat documentar la 1864.
Avea în 1930 o populaţie de 377 locuitori, în 1966 – 717, iar
în 1977 – 642 locuitori.
Rotăria, sat care datează de pe la 1921, situat pe cursul
superior al Văii Crasnei, propus într-un timp dezafectării. În 1966
avea 229 locuitori iar în 1977 – 345 locuitori. În 2002 avea 434
suflete.
Şerbeşti, după cum s-a mai spus, este atestat documentar
ca aşezare cu oameni de pe la 1423, iar numele îi vine de la un
Şerbea, primul locuitor în localitate. Avea în 1912 o populaţie de
602 suflete, în 1930 – 691, în 1966 – 1205 iar în 1977 – 1017
suflete.
În anul 2002 avea 920 locuitori.
Populaţia comunei Ciorteşti în 1977 era de 7079 locuitori, cu
o densitate medie de cam 94 locuitori pe kmp. Are o mobilitate a
populaţiei accentuată.
Din suprafaţa totală a comunei de 6141 ha în 1980, peste
4800 ha erau destinate terenului agricol, arabilul reprezentând
3293 ha. Păşunile ocupau peste 1000 ha, pădurile aproape 250 ha,
viile 222 ha, fâneţele 121 ha.
Numai CAP-ul dispunea de 3480 ha teren agricol. Efectivul
de vite al CAP era de 1577 capete bovine, 6327 oi, peste 25000
păsări de curte.

203
Existau în comună 5 unităţi preşcolare, 6 şcoli generale, un
cămin cultural cu 3 filiale, 2 biblioteci, 3 cinematografe, un
dispensar medical, o casă de naştere, un staţionar pentru copii,
unităţi de prestări servicii şi pentru activitate comercială şi de
servire publică.
La recensământul clădirilor de locuit în anul 1992, situaţia
locativă la Ciorteşti, pe localităţi, se prezenta astfel: Ciorteşti avea
în total 1565 clădiri, cu 3623 camere de locuit şi cu o suprafaţă
locativă de 42528 m2 , iar pe sate cifrele arătau în felul următor:
Ciorteşti – 569 clădiri, 1305 locuinţe şi 16341 m2
Coropceni – 408 clădiri, 942 locuinţe, 10692 m2
Deleni – 222 clădiri, 527 locuinţe, 6282 m2
Rotăria – 85 clădiri, 180 locuinţe, 2067 m2
Şerbeşti – 281 clădiri, 669 locuinţe, 7146 m2
La recensământul din luna martie 2002, fondul locativ pe
total comuna Ciorteşti număra 1683 case cu 4041 camere, din care
1500 case erau iluminate electric
Populaţia pe localităţi şi sexe arăta astfel:

Localitat Tota Masculi Femini Nr.


ea l n n gospodăr
ii
Ciorteşti- 436 2212 2154 1497
comună 6
Ciorteşti 133 670 660 505
sat 0
Coropcen 116 592 569 393
i sat 1
Deleni 531 260 271 205
sat
Rotăria 424 220 204 110
sat
Şerbeşti 920 470 450 284
sat

După starea civilă şi sexe situaţia se prezintă astfel pe total


comuna Ciorteşti în anul 2002:

Total Căsători Necăsătoriţi Divorţaţi Văduvi Uniuni


ţi
comun consensua
ă le
T M F T M F T M F T M F T
4749 470 996 713 213 106 107 8 4 4 43 11 32 162
9 6 2 4 9 3 6 2 1 1

204
Pe grupe de vârstă şi sexe situaţia era următoarea:

Pe Total Masculin Feminin


grupe de
vârstă
Total 4366 2212 2154
0-4 ani 329 161 168
5-9 ani 306 162 144
10-14 ani 327 182 145
15-19 ani 279 146 133
20-24 ani 331 189 142
25-54 ani 1422 757 665
55-59 ani 227 109 118
60-64 ani 308 137 171
65-69 ani 297 144 153
70-74 ani 252 107 145
75-79 ani 184 83 101
80-84 ani 66 20 46
85 ani şi 38 15 23
peste

Dar iată o fişă aproape completă a ceea ce a însemnat


comuna Ciorteşti în anii statisticii 2001 - 2004:

200 200 200 200


1 2 3 4
Suprafaţă 641 641 641 641
totală ha. 5 5 5 5
Salariaţi în 230 257 197 200
comună
Populaţie 436 437 434 432
totală 8 4 1 5
Biblioteci 6 6 6 6
Biblioteci 1 1 1 1
publice
Abonamente 564 518 941 910
radio
Abonamente 341 - 952 921
televizoare
Abonamente 7 215 256 -
telefon
Total 457 434 434 -

205
suprafaţă 1 5 3
agricolă ha.
Total 300 280 293 -
suprafaţă 1 5 1
arabilă ha
Total 101 101 - -
suprafaţă
livezi ha
Vii şi 128 128 203 -
pepeniere
viticole ha
Total 120 122 111 -
suprafaţă 8 2 4
păşuni ha
Total 133 89 95 -
suprafeţe
fâneţe ha
Total 240 200 100 -
suprafaţă
cultivată cu
grâu şi secară
Toată 134 154 166 -
suprafaţa 0 5 5
cultivată cu
porumb ha
T.s.c cu 240 110 250 -
floarea
soarelui ha
T.s.c. cu 40 60 60 -
sfeclă de
zahăr
T.s.c. cu 207 217 223 -
legume ha
Bovine total 114 112 105 -
capete 3 9 5
Porcine total 775 872 142 -
capete 0
Ovine total 435 513 672 -
capete 9 0 4
Păsări total 145 130 138 -
capete 00 25 58

206
2. Deleni, comună rurală, formată din satul
Deleni. Se află la sud estul judeţului, la 14 kilometrii de oraşul
Vaslui şi 43 kilometri de Codăeşti, reşedinţa plăşei, situat pe un
platou întins cu o poziţie pitorească.
În faţa satului despre vest se arată Dealul-Mănăstirei.
Satul se împărţea în două părţi numite: mahalaua de jos,
sub denumirea de Burgheleşti şi Cârcioanei, despărţite prin pârâul
Curgea şi mahalaua din sus, sub denumirile: Bilahoiul, Blăniţeşti,
Gherghina şi Movila, întinzându-se pe o suprafaţă de 2574 hectare,
din care pe 1700 hectare se făcea cultură de cereale, pe 300
hectare se cultivau vii şi livezi, iar restul era rezervat pentru imaşe
şi vatra satului. Avea o populaţie de 863 familii cu 3006 suflete, din
care 19 familii străini. Căsătoriţi erau 559. Ştiau carte 190
persoane – după spusele M.D.G.
Se aflau două biserici şi un schit. O biserică aşezată între
mahalaua de sus şi cea de jos, făcută de preoţii Vasile şi Gheorghe
Focşa, la 1586; cealaltă biserică se afla la sudul satului; era zidită
de la 1840 de un anume Dahnovici. Schitul Deleni era la o
depărtare de 1 kilometru de sat, înconjurat de vii şi fâneţe pe o
întindere de aproape 13 hectare, proprietatea schitului. Acest schit
era făcut tot de preoţii Vasile şi Gheorghe Focşa la anul 1580 şi a
servit până la 1866 ca loc de rugăciune pentru maici.
Despre Deleni, cu 500 familii la 1875-1878, tabloul
eclesiastic redat de Costin Clit arată astfel: La Biserica „Sf. Ierarh
Nicolae”, aflată în stare de mijloc, oficiau pr. Petru Duca cu
cântăreţii Vasile Marcu şi Iordachi Tighici; la „Sf. Dimitrie” aflată în
aceeaşi stare fizică, preotul Gheorghe Patrice cu cântăreţii Ion
Afanase şi Dumitru Danu, iar la schitul din Deleni, Biserica
„Adormirii Maicii Domnului” – ieromonah Nicon Sârbu, cu monahii
Veniamin Dandis şi Iosif Olariu.
Aflăm că, în anul 1879, preotul Petru Duca de la Biserica „Sf.
Nicolae” era hirotonisit la 15 ianuarie 1874, iar cântăreţii Vasile
Marcu funcţiona de la 16 iunie 1845, şi Iosub Tighici de la 9 august
1863. Pr. Gh. Patrice de la „Sf. Dimitrie” fusese hirotonit la 19
ianuarie 1878 ca diacon şi preot la 23 iunie 1879, în timp ce
ieromonahul Nicon Sârbu de la schit fusese hirotonisit la 31 martie
1872.
Preoţi slujitori la 1880, în Deleni, erau enumeraţi (Elanul
nr.61/2007): Petru Duca, Gh. Patrice, I. Patrice, iar cântăreţi V.
Marcu, Iordachi Tighici, I. Athanasie, D. Dorin, V. Boţu şi V. Onea.
Parohia Delenii de Jos cuprindea 241 familii cu 998 suflete la anul
1938 şi era astfel descrisă în Anuarul Eparhiei Huşilor: „Sate: Delenii de
Jos şi Mărgineni. Situată la 12 km de gara Vaslui. Casa parohială în
construcţie de la 1928, din lemn; pământ de cultivat nu are.

207
Biserica parohială cu hramul „”Sf.Dumitru”, construită de zid în
1865 de D. Dahnovici; s-a rezidit în 1907; are nevoie de reparaţie
radicală, pentru care se strâng fonduri.
Paroh pr. Gr.Sbârnea, seminar, gradul II, născut 1909, transferat
1931. Cântăreţ I, Ioan Văleanu, şcoală de cântăreţi, născut 1909, numit
1931; postul II vacant.
Căminul cultural „Mihai Eminescu” înfiinţat în 1935, la care preotul
este membru în comitetul de conducere.
Parohia are cor religios şi bibliotecă cu 85 volume.
Intelectuali din parohie: avocat A. Ciulei şi doi învăţători.
Parohia Delenii de Sus număra 299 familii cu 1205 suflete. Situată
la 15 km de Vaslui. Casă parohială n-are. Are 4 ha pământ.
Biserica parohială „Sf. Neculai” construită în 1923 de enoriaşi, din
zid. Are nevoie de reparaţii.
Paroh pr.I. Barbu, seminar, gradul II, născut 1905, numit 15 aprilie
1928. Cântăreţ I, Neculai Graur, şcoală de cântăreţi, născut 1914,
noiembrie 28, numit 1938.
Există cămin cultural „Marele Voievod Mihai” la care preotul este
vicepreşedinte. Biblioteca are 160 volume.
Intelectuali ridicaţi din parohie: pr. D.Marta, 2 doctori, 3 avocaţi, 3
ofiţeri, 1 inginer şi 5 funcţionari.
În sat se afla şi o şcoală, situată în mahalaua de jos,
înfiinţată la 1862, frecventată în 1900 de 48 de elevi.
Erau zece mori de vânt şi una cu aburi; 7 cârciumi, iar
comerţul îl făceau 7 români şi 20 de evrei.
În apropiere de această comună trecea şoseaua Vaslui-
Docolina.
Locuitorii posedau: 115 pluguri cu boi, 150 care, 32 căruţe
cu cai, 352 stupi, 516 vite cornute, 1.460 oi, 10 capre, 127 cai şi 1
050 râmători.
Deleni din sus de târgul Vaslui, unde a fost vătaful Mareş,
cumpărat de la Toader Hasnaş, este pomenit la 15 octombrie 6999
(1491), când Ştefan v.v. Moldovei cumpără o seamă de sate de pe
Racova (Catalog documente moldoveneşti, vol.I, p.63); este
enumerat şi într-un document din 13 iunie 1612 în legătură cu o
cumpărătură şi mărturie de vânzare (p.359); din Micleşti, la 29 mai
1665, Vasile Ganea, fiul Antoniei din Ciorteşti, mărturisea că a
vândut lui Darie, fost spătar, o parte de moşie din satul Buneşti
(vol.III, p.262); la 18 mai 1668, Vasilica, fata lui Simion din
Ciorteşti, vindea lui Darie spătar, parte de moşie din Buneşti şi
Măxineşti, pe valea Crasnei (p.347); martori din Ciorteşti, Pocreaca
şi Pribeşti certificau la 8 iunie 1665 o vânzare de moşie din părţile
locului (p.263).
În Cartea Divanului de la 288-296, din ianuarie 1828, în
pricina moşiei răzeşilor din Deleni, ţinutul Tutovei, dintre
eromonahul Vikentie Focşia cu ai săi din neamul Blănicescii, cu

208
medelnicerul Scarlat Herescu, Samson Negură şi alţii ai lor, pentru
această moşie s-au prezentat: 1. Ispisoc de la irimia Movilă Vodă
din 7112 aprilie 20; 2. Suret de pe ispisoc de la Ştefan Vasile Vodă
din 31 iulie 7169; 3. Suret de pe ispisoc de la Vasile Vodă din 7
iulie 7158; 4. cărţi de la Neculai Alexandru Vodă din 7221 etc.
Ispisocul de la Vasile Vodă din 7158 făcea dovadă a
proprietăţii şi în obţinerea Cărţii domneşti de la 55-60 de la Divan,
la 21 iulie 1827, într-o altă pricină dintre Samson Negură şi
Constantin Negri, răzeşi din Deleni Tutova, cu vornicul de poartă
Gheorghe Blăniţă şi alţii ai lor (Uricarul vol.VI, p.229 şi 236).
„Ispisoc, aşa numim noi, moldovenii, Hotărârile Domnitorilor
date până pe la jumătatea sutei XVIII, căci cele de la domnitorii
greci şi până astăzi le numim hrisoave, iar documentele vechi
îndeosebi, le zicem urice – notează Theodor Codrescu în Uricarul,
1875, vol. VI, p.81.”
În catagrafia ţinutului Vaslui din septembrie 1831 apare
aşezarea Burgheleştii, cu 30 liude, aparţinând serdarului Toma
Buzdugan, în ocolul Crasna.
În anul 1620 Gaşpar Vodă întăreşte armaşilor Bicăi stăpânire
pe Hotineşti, zis Deleni la Tutova: „giumătate de sat din Hotineşti,
ce se numesc acumu Deleanii pre pârâul Giurgii partea despre
răsărit, ce iaste în ţinutul Tutovei'".
Faţă de ispisocul de mai sus Ghibănescu adaugă într-o notă
a sa că în alt suret de pe ispisocul lui Vasile Vodă Lupul de la 5 iulie
1650 se zice: „să stăpânescă giumătate de sat din sat care sau
numit mai înainte Hotineştii iar acumu se numeşte Delenii partea
despre apus, după cum au stăpânit şi părinţii şi moşii lor după
hrisovul ce l-au arătat de la Gaşpar Vodă".
Tocmai în 1819 Gh. Miclescu serdar ne încredinţează că cele
două acte sunt adevărate. Ivaşco Bica, cel care ar fi căpătat danie
şi miluire de la Ştefan cel Mare, primul stăpân în Deleni nu şi-a
legat numele de acest sat, ci de Bicanii din Tutova, de pe apa
Similei, dar răzeşii din Deleni păstrează spiţe a urmaşilor Bicăi
(Surete..., vol. XXI, pp, 214-215).
Zapis pentru plata unei morţi de om pe hotarul Piteştilor, pe
Crasna făcută de Ion şi fraţii săi plătind 8 lei pentru un bătrân din
Bucureşti şi 10 lei pe giumătate bătrân din Piteşti, încheiat la 12
ghenar 1691: „Adică noi feciorul Ruxandii Ion din sat din Fedeşti şi
frate meu Iordachi şi soru mea Anghelina... am plătit un bătrân
dintru hotarul Bucureştilor şi o giumătate de bătrân din hotarul
Piteştilor... şi am dat noi în mâna dumilorsali vornicilor de Bârlad a
Sălcianului Toader şi a Cârstei Cujbă şi acestu zapis l-am făcut
dinainte vornicilor de Bârlad şi a lui Sămion din sat din Costeşti şi

209
Delenilor şi Morănilor: Cozma din Deleni şi Dănăilă din Armeşti"...
(Surete..., vol. XXII, pp. 40-41).
Făcând trimiteri la documente, preotul Anton Popescu din
Huşi, vorbind despre „Schiturile şi mânăstirile din Eparhia Huşilor”
(revista Prutul nr.9/2002) se opreşte şi asupra Delenilor „Schitul
acesta este cunoscut sub încă două nume: Bilahoi sau Ghilahoi,
după numele pârâiaşului ce curge pe partea lui – şi cuvântul se
tălmăceşte „pârâul alb şi schitul Deleni după numele comunei pe al
cărui teritoriu se află situat.
Această veche aşezare mânăstirească se odihneşte de sute
de ani în foarte liniştită poziţie, sub adăpostul unui deal, la câţiva
kilometri vest de gara Crasna.
Schitul acesta a luat fiinţă în prima jumătate a secolului al
XVI-lea.
Schitul Deleni din judeţul Vaslui datează din prima jumătate
a secolului al XVI-lea, fiind ctitorie a lui Lupan Sulgerul – scrie în
Anuarul Eparhiei, 1934, p.40. Actuala biserică datează din 1929,
dar pe la 1850 era mănăstire mixtă. După secularizare, atât
călugării cât şi călugăriţele de aici, împrăştiindu-se, biserica şi cu
satul alăturat Morăni a fost alipit la Delenii de Sus şi apoi la Delenii
de Jos. Avea 10 ha teren acoperit cu pomi roditori. În 1934
P.S.Episcop Nifon Criveanu a dispus reînfiinţarea schitului, stareţ
fiind ieromonahul Mihail Mămăligă.
Într-adevăr, într-un scurt suret de pe un uric din 30 aprilie
1546, deci din timpul lui Petru Rareş, se spune că se întăreşte
stăpânirea „lui Mihăilă”, feciorul lui Grigorie şi a altor fraţi ai lui
Mihăilă, strănepot a lui Bucur Danu, pe satul Bucureşti, ţinutul
Tutova, cu moară în Bârlad şi mănăstire în Codru.”
Iar o hotarnică din 1750 grăieşte astfel: „Peste apa
Bilahoiului, de la crucile acelea în gios, până la izvorul cel mare ce
este din gios de mânăstirea lui Lupan slugerul, unde se întâlneşte
cu hotarul Bucureştilor, să fie neamul Lupăneştilor.”
Cercetătorul trage concluzia că schitul Bilahoi, respectiv
Deleni sau Moreni, a fost întemeiat pe la 1540 de Lupan Buznea,
slugerul, şi soţia sa Maria, pe moşia lor, „în codru”, mai bine zis în
„pădurea lor”. Biserica a fost, sigur, de lemn şi mică – cum este şi
astăzi – şi a fost reparată în 1650.
Din cauza vechimii şi poate şi a neîngrijirii, biserica a început
a se strica şi a fost risipită, şi în locul ei s-a ridicat alta, tot din
lemn, cu ajutorul sătenilor din împrejurimi. Ostenitori au fost preoţii
N. Burghelea şi V. Focşa din Deleni, împreună cu credincioşii
Danovici, Matei Hodună şi Guşcă, ultimii doi lucrând ei înşişi
lemnăria.

210
Chiliile erau risipite prin livadă şi s-a constatat că în prima
jumătate a secolului trecut, la Moreni vieţuiau călugări şi
călugăriţe. Slujitorii se pare să fi fost ruşi, deoarece toate cărţile
erau în limba slavonă. Abia după 1808 au început a se folosi şi cărţi
româneşti.
În 1853 conducătoare a schitului era o monahie. Îndată după
această dată călugăriţele au fost mutate la Adam, rămânând la
Ghilahoi numai monahi.
La 23 februarie 1883 a murit ieromonahul Nicon Sârbu,
ultimul călugăr de la Schit. Slujitor a rămas preotul din Deleni –
Neculai Sârbu. Peste 11 ani, ajungând paroh, a luat schitul ca filială
la parohia sa . Faptul acesta a fost şi actul de moarte a schitului
Ghilahoi. În anul următor, în 1895, a fost trecut filială la parohia
cea mai apropiată – Deleni de Jos.
„Schitul s-a desfiinţat dar a rămas tradiţia serbării hramului
„Adormirea Maicii Domnului”, cu bâlci, muzică şi jocuri, cu totul
nepotrivite pentru un asemenea loc şi atmosferă. Şi obiceiul acesta
a luat sfârşit în 1935, când din iniţiativa şi stăruinţa episcopului
Nifon Criveanu, a luat din nou fiinţă străvechea aşezare
călugărească de la Ghilahoi.
Nu erau acolo case multe şi spaţioase –şi bisericuţa pe
măsura lor. În pacea din jur înfloreau însă şi rodeau o livadă bine
întreţinută, o viişoară şi o grădină de zarzavat, alimentată cu apă
din cişmeaua ce curgea în permanenţă în gospodăria aşezării
mânăstireşti. Poziţia sănătoasă, odihnitoare a locului, singurătatea
din jur şi liniştea ce umplea atmosfera, toate prielnice rugăciunii şi
meditaţiei au atras pe preoţii Eparhiei pentru primele „retrageri
duhovniceşti”.
Cu toate acestea obştea călugărească era mică. Mici erau,
de altfel, şi posibilităţile de locuit. În 1938 erau 5 călugăriţe, în
1948 numai 3. Apoi şi acestea s-au risipit, nemaifiind la Morăni nici
o „turmă mică”.
Schitul a rămas definitiv desfiinţat, împreună cu celelalte, în
1958.”
Existenţa a două edificii de cult, una continuând pe cealaltă
în timp, nu este singulară în spaţiul românesc. Sunt multe cazurile
în spaţiul românesc când o mănăstire continuă pe alta pe aceeaşi
temelie sau în spaţiul apropiat – spun Gheorghe Gherghe şi Marin
Rotaru în Elanul nr.25/2003 şi exemplifică: Amintim că legenda
Mânăstirii Argeşului scoate în evidenţă existenţa unor ziduri mai
vechi de mănăstire, iar în judeţul Vaslui ne limităm să amintim că
în apropierea Mânăstirii Bujoreni (Măgaru) a existat mânăstirea de
la Lahova (Recea), iar la izvoarele Elanului, documentele amintesc

211
despre Mânăstirea de pe Saca, apoi Schitul Cantemireştilor,
ambele continuate de Mânăstirea Grumezoaia.
Autorii citaţi îşi dau cu părerea autorizat şi despre cauza
dispariţiei lăcaşurilor de cult. „Numărul mare de biserici dispărute
este consecinţa normală a perisabilităţii materialelor de construcţie
folosite şi a uzurii lor în timp, la care s-au adăugat factori naturali
sau accidentali: incendii provocate, înnoiri premeditate. Multe din
edificiile actuale au suferit reparaţii, readaptări şi adăugiri.
Mânăstirea lui Bucur Dan fiind cunoscută numai documentar
şi lipsind o cercetare arheologică, rămâne la nivelul informaţiei,
fără a avea posibilitatea de a preciza: planul, arhitectura, funcţia
sau hramul.”
Vorbind despre actul de ctitorie, multă vreme aflat la
îndemâna aproape a oricui, se arată că se ajunsese, după 1800, ca
în Moldova să se afle o mulţime de schituri „făcute de moştenitorii
răzeşi şi alte ipochime, prin munţi, păduri, peşteri şi alte locuri
depărtate” ceea ce a făcut ca printr-o dispoziţie să se insiste
pentru desfiinţarea schiturilor mărunte, pentru că numai în eparhia
Romanului existau 26 de mânăstiri şi 76 de schituri, dar dispariţia
nu a avut urmări.
Se relatează că într-un memoriu din 1859 se afirma că
„multe biserici, mai cu seamă la ţară, erau în cea mai proastă
stare, făcute din nuiele şi acoperite cu paie.” Fireşte, se interzicea
a se mai ridica asemenea biserici şi se cerea proprietarilor de
moşie „a ţine bisericile în bună stare, ca pe nişte edificiuri publice.”
În ce priveşte schitul lui Lupan, la care se cunoştea ctitorul,
hramul, planul dar şi funcţia îndeplinită ca locaş de cult, autorii
apreciau că, acesta, deşi modest, prin arhitectură, el a continuat să
existe, depăşind cu succes momentele de cumpănă generate atât
de secularizare cât şi de dictatura comunistă, el a reuşit să se
ridice pe o treaptă nouă, iar după 1990 apare sub o nouă
înfăţişare, devenind actuala Mănăstire Moreni.
Descriind cadrul natural al comunei Deleni, Gheorghe
Gherghe şi Marin Rotaru, autorii studiului intitulat „Mânăstirea
Moreni” completează cele spuse până aici, ei precizând încă odată
că mânăstirea este „aşezată în partea nord-estică a Colinelor
Tutovei şi pe culoarul Bârladului, în zona cursului mijlociu, la
aproximativ 14 km. sud-vest de municipiul Vaslui, că „nota
predominantă este dată de coline şi platouri, delimitate de pâraie
(Chilahoi, Nechitoasa, Gherghina, Giurgea), colinele poartă
„denumirea de dealuri, semnificative”, cu numele Ciuta, Dinga,
Butnariu, Gheraş, Grigoroaia, Ţuglui, la care, complementar, se
adaugă platourile: Lia, Poiana, Vlamnic, Podiş, Zănoaga, Iveşti,
Bucureşti etc. şi că localnicii nici nu prea folosesc terenul de

212
colină, atunci când se referă la „delimitarea hotarelor aşezărilor, a
laturilor, ogoarelor agricole,” că peste tot în Moldova au în vedere
criteriul vechi răzăşesc, acolo „din zare în zare”, de la „pârâu până
în zare” etc.
Mai concret, spun monografii, comuna Deleni are „vecine
comunele Lipovăţ, Costeşti şi Munteni de Jos, cu o populaţie de
2676 persoane şi o suprafaţă de 4292 ha”, în 1968.
Prima atestare documentară a satului Deleni o avem din 15
octombrie 1491 (6999), când Ştefan cel Mare hotărniceşte târgul
Vasluiului, document important pentru Vaslui, pentru că îi stabilea
noul hotar al târgului în urma noilor cumpărături de pământuri şi
aşezări, dar şi pentru Deleni care devine vecin cu târgul: „prestre
drumul ce vine de la Deleni la Lipovăţ până la un (stejar cu Bour) şi
apoi iarăşi apucă dealul prin pădure, pe deasupra Bilavăi, tocmai la
vârful dealului Orgoieştilor”.
„Satul Deleni este foarte vechi, anul 1491 reprezentând
prima sa menţiune documentară” şi în lipsa cercetărilor
arheologice aprofundate, autorii fac trimitere, pentru a ne
convinge, la elemente de onomastică şi la informaţii indirecte
culese din alte documente asupra cărora nu insistăm, deşi sunt
foarte importante.
Două documente, unul din 20 mai 1597 (7105), altul din 17
decembrie 1597 demonstrează existenţa satului Deleni şi că doi
fraţi Lupan, unul fost mare medelnicer iar celălalt fost sluger, erau
proprietarii satului. Alt document, din 20 august 1604 (7112),
probează că Ieremia Movilă, domnul Moldovei „întărea lui Lupan
sulgerul a treia parte din jumătatea de sat din Deleni, care s-a
numit Hotineşti, ţinutul Tutovei, cumpărătură de la Ana şi Parasca,
fetele lui Bolea şi de la alte neamuri.”
Deşi întrucâtva contradictoriu, documentul de la 1604 şi cele
din 1597, ca şi altele (1619, 1620) atestă că satul Deleni încă de
atunci avea mai multe proprietăţi cu nume diferite: Lupan, Bolea.
Delenii (Hotineştii), argumentează autorii, ca multe sate din
zonă, era o aşezare veche, iar urmaşii primilor proprietari au
stăpânit pământurile în devălmăşie. Daniile, vânzările,
cumpărăturile, dar şi căsătoriile, au făcut ca proprietatea să se
întrepătrundă, ceea ce explică de ce în cazul satului Deleni se
găsesc proprietăţi ale „răzeşilor şi din celelalte comune: Ollăneşti,
Costeşti, Bogdăneşti sau în satele Sârbi şi Văleni.”
Împărţirea în două părţi a satului Deleni ne este explicată
prin existenţa uricului emis la Iaşi la 6 iulie 1650 (7158) de către
Vasile Lupu, domnul Moldovei, prin care întăreşte lui Ignat,
Harbuz, Tâgule, Ioan, Gheorghe şi Petru, răzeşi, stăpânirea asupra

213
jumătăţii de apus a satului Deleni, numit Hotineşti, iar lui Daniil
diac şi neamurilor sale, cealaltă jumătate a satului Deleni.
După 11 ani, la 17 iulie 1661, Ştefăniţă Lupu întărea lui
Grigore şi fraţilor lui, feciori ai lui Lupan, a treia parte din satul
Deleni.
Urmărind dezvoltarea satului, ni se spune că „în veacul al
XVIII-lea satul era stăpânit de aceleaşi familii, Lupan, Bolea, Bică
coborâtoare din Naste Deloae, dar
„răzeşi, în calitatea lor de copărtaşi,
se înmulţiseră, mulţi ajungând „boieri
în opinci”, timp, când se simţea
nevoia a noi delimitări, hotărnicii,
„probabil şi ieşirea unora din
devălmăşie.”
În acest sens autorii, care pun
în evidenţă satul Deleni, aduc un
document care dă valoare ispisocului
de la 7112 a lui Ieremia Vodă şi de la
Ştefan Vodă din leat 7169, prin care
Constantin Voievod la 25 august
1749 (7257) stabileşte noi stăpâni pe
a treia parte din jumătate de sat,
parte dinspre apus, iar două părţi din
sat să fie moştenire a altora.
Cum au evoluat hotarele moşiei Deleni şi a satului Deleni,
numit Hotineşti, ca şi ale altor localităţi vecine, o spun desluşit
Gheorghe Gherghe şi Marin Rotaru în cartea lor „Mânăstirea
Moreni”, Editura Sfera Bârlad, 2004 (coperta lucrării în foto).
Biserica veche de pe valea pârâului Billavoi (Ghilahoi) a fost
cunoscută sub mai multe denumiri, mânăstirea Bilovoi, mânăstirea
lui Lupan, mânăstioara lui Lupan, schitul lui Lupan, mânăstirea
Deleni, spun autorii cărţii.
Data ridicării nu
este cunoscută, de aceea
şi apar consemnaţi ani
diferiţi: 1540, 1546, 1586,
1650, 1770, 1801, 1821,
1829, toate aproximative,
aducându-se corecturi
afirmaţiilor din Marele
Dicţionar geografic al
României, care trece ctitori
ai bisericii de la 1546
preoţii Vasile şi Gh. Focşa,

214
care au trăit mult mai târziu, dar au fost implicaţi, totuşi, în ctitoria
bisericilor din Deleni. Se crede că un anume Grigore Sterpu, unul
din fiii sulgerului Lupan este ctitorul mânăstirii: „Schitul a fost
înfiinţat de un Grigore Sterpu, care avea 7 fraţi şi care s-a dat
danie schitului,” consemnează V. Ursăcescu, el însuşi din spiţa
Lupaneştilor. Gherghe şi Rotaru acceptă „că Grigore a fost un om
credincios”, că „avea proprietate în preajma mânăstirii” şi „fiind o
fire mai evlavioasă” a „ colaborat mai strâns cu tatăl său la
clădirea schitului sau poate l-a renovat în jurul anului 1650”, fapt
pentru care „memoria locală l-a înregistrat ctitor”, dar cred că
edificiul a fost opera lui Lupan slugerul, iar reparaţiile le-au făcut
Grigore, după circa 50 de ani, adică pe la 1650…
Reparaţia şi consolidarea de la 1650 a rezistat până
pe la 1770, când a fost dărâmată, lemnăria arsă şi cenuşa aruncată
în pârâul Ghilahoi, când câţiva credincioşi, printre care şi preoţii
Neculai Burghelea şi Vasile Focşa, ambii din Deleni, au construit o
nouă biserică, nu la 1586 şi nici la 1580.
Despre ctitoria lui Lupan şi a urmaşilor săi, oameni ai
pământului, autorii documentarului spun: „a fost o ctitorie
bisericească, moştenită de la răzeşii familiei în calitate de
copărtaşi, având funcţia de mănăstire de familie… adunând mulţi
monahi, dar şi monahii, dintre urmaşii lui Lupan…”
„Credem că în acest locaş monahul de familie, monahii şi
monahiile duceau o viaţă de sine. Ei îşi construiau chiliile, practicau
ocupaţii productive sau trăiau din veniturile realizate prin
arendarea propriilor ocine.”
… vechiul edificiu ridicat de Lupan nu s-a păstrat. Biserica s-
a menţinut, reparată şi consolidată în 1650, până la sfârşitul
secolului al XVIII-lea, când urmaşii lui Lupan şi arendaşii din zonă
au ridicat un locaş nou.”
V. Ursăcescu, paroh în satul Zizinca între 10 octombrie
1910- 1 iulie 1911, autor al lucrării „Istoria fostului schit Deleni din
judeţul Vaslui” spune că până pe la anul 1840, cu ocazia Hramului
„Adormirea Maicii Domnului”, în biserică se făcea slujba urmată de
o panahidă pentru ctitori, după care masa aşezată sub pomi în
grădină, cu mâncare adusă de participanţii la ceremonie, era
binecuvântată şi servită.
După anul 1840, masa organizată era completată cu
mâncare de la schit. Pentru masa organizată cu ocazia hramului,
„ieromonahul Gherasim tăia în fiecare an vaca şi viţelul
proprietatea sa. După hram umbla după milostenie pentru
cumpărarea altei vaci cu îndemnul:”Daţi, oameni buni, daţi căci tot
voi aveţi s-o mâncaţi” – scrie V. Ursăcescu în lucrarea amintită
(p.33).

215
„În a doua jumătate a secolului al
XIX-lea, sărbătoarea hramului a căpătat
aspect de bâlci. Mai întâi a apărut un
lipovean cu corobca cu mărunţişuri,
apoi un evreu cu alcool şi un taraf cu
lăutari. Cu timpul, numărul negustorilor
a crescut, crescând şi numărul
participanţilor la hram, interesaţi mai
mult de distracţii şi afaceri
negustoreşti. Această situaţie a fost
încurajată şi de primăria comunei Deleni
şi chiar de călugării care văzuseră în
aceasta posibilitatea unor câştiguri,
arendând terenul cu metru pentru
negustori.

Hramul se transformase mai mult în bâlci: zgomot, alcool,


muzică, dansuri, afaceri negustoreşti.”
După secularizarea averilor mânăstireşti din anul 1863,
aflăm că schitul lui Lupan şi-a continuat activitatea, el neavând
proprietăţi pe care să le piardă. Însă şi-a încetat activitatea de schit
mixt, rămânând numai schit de călugări, „ultimele monahii cu
stariţa lor fiind mutate la mânăstirea Adam.”
La 1879, la schitul Deleni, cu numele „Adormirea Maicii
Domului”, ieromonah era Nicon Sârbu, hirotonit la 30 martie 1872,
iar cântăreţ monahul Veniamin Dandiş – ne spune Costin Clit în
Elanul nr.37/2005.
Se pare că după moartea stareţului Nicon Sârbu la 23
februarie 1883, schitul de călugări nu a mai funcţionat, în biserică
au continuat slujbele prin grija preoţilor de mir de la bisericile care
funcţionau în comuna Deleni, deoarece, spun Gherghe şi Rotaru
„Biserica şi schitul Moreni au fost alipite la Delenii de Sus şi apoi la
Delenii de Jos. După 1883 de biserică s-a îngrijit preotul Neculai
Focşa, paroh al parohiei Delenii de Sus.
Că aşa a fost, iată ce rezultă dintr-un inventar alcătuit la 22
iunie 1894, cuprins în „Descrieri inedite…” semnat de Costin Clit în
Elanul nr.26/2003, despre parohia Deleni, biserica cu hramul
„Adormirea Maicii Domnului” din satul Deleni de Sus: „Una biserică
de vălătuci pe tălpoi de stejar, acoperită cu şindrilă de brad, în stare
bună, fondată la anul 1802 de preotul Vasile Focşa şi soţia sa Mariea în
unire cu domnul Mateiu Horduna şi soţia sa Maria, cu o clopotniţă pe
tălpoi de stejar rădicat în paenturi de stejar, pardosită cu scânduri de
fagu, acoperită cu scândură de stejar în stare bună, cu unu clopotu.
Biserica are proprietate 9 fălci pământ din care două fălci pământ
arabil, 5 fălci pământ fânaţ, pe acele 5 fălci pământ fânaţu sunt şi pomi

216
roditori (Livadă), precum nuci, meri, peri, două fălci pământ râpi cu
tufişuri. Aceastu pământ este dat ca danie de răposat Grigore Sterpu din
comuna Deleni, fără testamentu.
Biserica mai are una casă de vălătuci acoperită cu stuhu, fondată
la anul 1892, aprilie 4, de preotul Neculai Focşa în apropiere de biserică.
Pământul mai susu arătatu se stăpâneşte de cleru. Casa îi locuită de
mine.”
Inventarul cuprindea şi cărţile: Evanghelie (1694), Liturghier
(1845), Octoih (1816), Minei (1805), Triod (1816), Penticostar (1834),
Ceaslov (1835), Psaltire, Apostol (Bucureşti 7251), Moliftelnic, Catavasier.
Cărţi ruseşti: Evanghelie (Moscova 7312), triod (două exemplare,
1564), Minei (7213), Octoih (7244), Moliftelnic, Liturghier (două
exemplare), Psaltire (văleat lipsă). Se adăugau 15 „Cărţi neînţelese cu
văleatul lipsă” şi 5 cărţi scrise de mână veleat lipsă.”
Că biserica mânăstirească avea regim de locaş de
mănăstire, stă şi inventarul făcut la 22 iunie 1894 la biserica
parohială cu hramul „Sf. Neculai” din satul Deleni (tot din Elanul):
„Una biserică de vălătuci pardosită cu scânduri de bradu pe tălpoi de
stejar, acoperită cu tablă în stare bună, fondată la 1774 de preotul Vasile
Focşa şi soţia sa Maria, în unire cu d. Sandu Blăniţ Vornicu cu o clopotniţă
în amînari de lemnu, pardosită cu scânduri de bradu, acoperită cu tablă,
în stare bună cu unu clopotu.
Biserica are proprietate 30 de prăjini pământu la sălişte împrejurul
ei, ograda bisericii îngrădită cu gardu de nuiele cu pari de stejar în stare
bună. Aseminea mai are una falce şi jumătate pământ arabil dat ca danie
de Domnul Vasile Temercanu cu testament şi acest pământ se stăpâneşte
de cleru.”
Inventarul cuprinde şi diferite cărţi bisericeşti.
Din „Un tablou ecleziastic inedit” de la 1879, publicat de
către Costin Clit, aflăm că la biserica „Sf. Neculai” din Deleni, preot
era Petru Duca hirotonit la 15 ianuarie 1874, iar cântăreţii Vasile
Marcu şi Iord. Tighici, iar la biserica „Sf. Dumitru, tot în Deleni,
preot era Gh. Patrice hirotonit diacon la 19 ianuarie 1878 şi preot la
23 iunie 1879, iar cântăreţi Ion Aftansă şi D. Donu.
Dintr-o listă întocmită de preotul V. Ursăcescu, monograf,
aflăm că la 1829, printre vieţuitorii de la schit se număra ca
liturghisitor şi Vasile Focşa – nacialnic, care, călugărit, a devenit
Vichentie.
După 1905 biserica a intrat în grija sachelarului Ioan Cehan,
care a acoperit-o în 1906 cu tablă, a cumpărat obiecte bisericeşti,
a plantat pomi etc.
În anul 1934 P.S. Nifon, episcop al Huşlui, a dispus
reînfiinţarea schitului, stareţ ieromonah fiind trimis Mihail
Mămăligă, iar din 1935 a încredinţat conducerea schitului unui
vrednic monah, protosinghel Pitirim Tonu, născut în 1885, despre
care V. Ursăcescu spune că a avut „realizări remarcabile”: a

217
construit o casă cu 5 camere, acoperită cu tablă, o pivniţă, o casă
mică cu două odăi, a plantat 1000 butuci de viţă americană, 450
pomi şi a realizat o pepenieră cu 800 puieţi de nuci şi 1400 puieţi
de zarzări. Mânăstirea dispunea în 1936, când de acum era
populată, de 10 ha teren de cultură şi livadă.”
Din anul 1944 au început greutăţile pentru mânăstirea din
Valea pârâului Ghilahoi, care din secolul XIX începuse să se
numească Mânăstirea Moreni, spune Gh. Ghibănescu în „Vasluiul -
Studii şi documente” 1926, p.246, Tezaurul toponimic al României,
Moldova, vol. I, partea I şi 2.
„În acel an, obştea mânăstirii era formată din stareţul Pitirim
şi monahii Ignatie şi Tarasie Porfiri. La 22 octombrie 1944 stareţul
Pitirim şi monahul Ignatie au fost găsiţi împuşcaţi în chiliile lor. În
cimitirul bisericii, în partea de sud sunt trei morminte cu cruci de
fier, ale călugărilor Pitirim, Ignatie şi Filaret. După tragicul
eveniment a rămas stareţ protosinghelul Tarasie Profiri, urmat de
ieromonahul Sevastian Marcu. După moartea acestuia, schitul a
devenit de maici şi a funcţionat până în 1959 când cele 40 de
monahii şi stareţa Magdalena Moruzan au fost silite să părăsească
mânăstirea.”
În capitolul VII al cărţii Mânăstirea Moreni, referindu-se la
biserica nouă, autorii spun că la 1 noiembrie 1990, cu
„binecuvântarea P.S. Eftimie, Episcopul Romanului şi Huşilor, s-a
reînfiinţat Mânăstirea Moreni, fiind trimis stareţ ieromonahul
Meletie Mercaş”.
„Cu muncă multă dar cu rezultat fericit, în câţiva ani a
construit o biserică nouă, chiliile, clopotniţa, atelierele, biblioteca,
vie, livadă, iaz, stupină cu 70
de familii, o cişmea, un centru
de recondiţionare a
manuscriselor şi icoanelor
bizantine, ateliere de
confecţionare a veşmintelor
liturgice, un atelier de pictură,
bibliotecă, un muzeu cu
Chilii

obiecte arheologice descoperite în zona mânăstirii (unelte şi arme


de silex din paleolitic, conducte ceramice, monede de argint şi
bronz etc). Biblioteca are 1000 de volume provenite de la vechea
biserică sau cumpărate de maici.
Stareţul este preocupat în prezent de ridicarea unui schit pe
Dealul Ţugului, unde doreşte să se retragă în singurătate,

218
meditaţie şi rugăciune şi de unde poate privi fericit viaţa monahală
de jos, de la Mânăstirea Moreni. A fost ridicat la rangul de
protosinghel la 15 august 1995 de către P.S. Eftimie, Episcopul
Romanului şi Huşilor. Cunoscut şi respectat în zonă, cuviosul
Meletie Mercaş este un adevărat duhovnic binecuvântat cu harul
de a răspândi pacea, liniştea şi împlinirea celor din jur” – scriu
Gheorghe Gherghe şi Marin Rotaru în cartea lor „Mânăstirea
Moreni”, Editura Sfera, Bârlad, 2004.
„Turnul clopotniţei, la înălţimea de 23 metri, înţeapă cerul cu
crucea metalică din vârf. Construcţia are o intrare boltită şi o
poartă sculptată în lemn de stejar de meşterul C. Modoranul în
1997. Impresionează scenele biblice, sfinţii, elementele de decor
(florile, frânghia răsucită şi crucile) armonios îmbinate şi înnobilate
de patina stejarului secular.
În curtea mânăstirii te impresionează diversitatea cromatică
a florilor şi spaţiilor verzi bine îngrijite. Spre sud şi spre nord se află
două clădiri cu etaj şi parter.”

Complexul monahal
Moreni este construit într-
un stil arhitectonic unitar
în care sunt preluate
elemente tradiţionale şi
cuprinde: biserica şi
clopotniţa veche; biserica
paraclis; turnul-
clopotniţă, chiliile;
trapeza; centrul
Scriptoria; muzeul de
artă religioasă;
biblioteca; clădiri anexe
şi zidul de incintă.

*
Ca fiu al Bârladului şi ţinutului Vasluiului, general (r) Neculai
Mastacan îşi aducea aminte în 1984 publicând în „Miscelaneu", -
„Bârladul odinioară şi astăzi, file de istorie, Academia Bârlădeană,
apărută sub redacţia lui Romulus Boteanu, despre „Luptele de la
Deleni Vaslui" în august 1944 (pp. 246-247):
"Pe atunci, eram tânăr locotenent în Regimentul 1 Infanterie din
Divizia T.V şi veneam în ţară însufleţit de acel scump ideal de a o elibera
de jugul fascist pentru a o face din nou liberă şi independentă. Am luptat
atunci pe acele meleaguri de care eram legat nu numai ca român, ci şi ca
fiu al oraşului meu natal, BÂRLAD, din judeţul Vaslui. Am luptat la DELENI
- VASLUI, luptă despre care voi căuta să relatez aici modul de
desfăşurare.

219
Deci, eşalonul II ai Diviziei T.V., cu unităţile din care era format, a
plecat în drum pe şoseaua naţională Iaşi — Vaslui — Bârlad etc. În timpul
marşului am depăşit coloana fiind numit pentru pregătirea cartiruirii
eşalonului II al Diviziei în satul DELENI (ţin să menţionez că eram şi
comandantul eşalonului II al Regimentului 1 infanterie al Diviziei). Mi-am
luat plutonul de cercetare al Regimentului, aparatele radio şi armamentul
din dotare şi am plecat spre sat, aducând cu mine şi două unităţi de foc.
La intrarea în oraşul Vaslui, un post de control sovietic m-a informat că în
această zonă se găsesc trupe nemţeşti. Luând măsurile de siguranţă
apropiată am intrat în satul Deleni. Aici m-au întâmpinat câţiva săteni
care mi-au spus că în sat erau dispozitive nemţeşti, îmi amintesc despre
săteni că se numeau Frăsina şi Neculai Blăniţă şi Stan a Ivanei, pe care i-
am revăzut în 1964 şi 1979 când am participat, ca fost luptător, la
comemorarea luptelor din acele locuri, azi fiind veteran de război. Sesizat
de acest lucru, mi-am luat măsurile necesare pentru luptă.
În faţa satului Deleni era ascuns între boscheţi un detaşament de
fascişti germani format din 1000 ofiţeri şi subofiţeri, dotaţi numai cu
armament automat, care scăpaseră din încercuirea Iaşi - Chişinău, făcând
parte din Armata a 6-a Germană, şi care căutau să se strecoare prin
munţi spre Ardeal.
Cu resturi din această armată ne-am întâlnit şi în luptele de la Sf.
Gheorghe, Oradea şi în încercuirea de la Cluj.
Încleştarea luptei a durat până seara, soldându-se cu pierderi
serioase pentru nemţi, cu capturarea a 500 prizonieri fascişti şi 300-400
morţi, victoria fiind de partea noastră. Aici a căzut primul ofiţer pandur
locotenentul CEHAN şi 26 soldaţi, printre care soldatul ION IONAŞCU
originar din satul Deleni. Jertfa lor a însemnat eliberarea propriilor lor copii
şi a consătenilor.
Neputând să uit luptele de atunci, nu pot să nu aduc mulţumirile
mele tuturor care ne-au sprijinit în lichidarea acelor fascişti, ne-au ajutat
la îngroparea celor căzuţi în luptă.
În anul 1964, după 20 de ani, chiar în ziua de 31 august, am fost
trimis de către Direcţia superioară politică a armatei la Deleni, pentru
comemorarea acelor lupte; atunci am revăzut locurile unde luptasem,
unde-şi vărsaseră sângele eroii noştri pentru eliberarea ţării. Pe locurile
unde cursese sângele lor, acum viile erau în rod. Tot în anul 1964 l-am
revăzut pe tov. Blăniţă, care a recunoscut în mine pe tânărul locotenent
pe care cu 20 de ani în urmă îl călăuzise spre poziţiile duşmanului.
La acea adunare istorică au participat peste 5000 de cetăţeni din
satele: Muntenii de Jos, Deleni, Costeşti, Lipovăţ şi Bogdana, oameni care
veniseră să audă ce se întâmplase cu 20 de ani în urmă, din care unii din
ei fuseseră martorii acelor vremuri. Ceea ce m-a emoţionat atunci a fost
constatarea că mormintele eroilor noştri erau cinstite aşa cum trebuie,
ceea ce dovedea recunoştinţa sătenilor şi tuturor cetăţenilor, pentru jertfa
lor.”
Comuna Delenii, formată din satul Delenii, situat în plasa
Racova, judeţul Vaslui la aplicarea legii lui Cuza Vodă din 1864;
desfiinţată în 1875; comună în plasa Crasna-Mijlocul în 1887 şi în

220
plasa Vaslui în 1892; comună în plasa Crasna în 1896; comună în
plasa Munteni în 1904 şi nu mai apare în 1906; comună în plasa
Soleşti în 1911, formată din satele Delenii de Jos, Delenii de Sus,
Bulboaca, Moreni şi Zizinca; comună în plasa Peneş Curcanul,
formată din satele Deleni şi Moreni în 1925; comună în plasa
Movila lui Burcel în 1931, formată din satele Deleni, Moreni,
Bulboaca şi Zizinca; iarăşi comună în plasa Peneş Curcanul în
1932; comună în plasa Vaslui în 1942, iar în 1950 comună în
raionul Vaslui până în 1965, cu sate diferite de la o perioadă la alta
(1954, 1956); la aplicarea legii nr. 2 din 1968 rămâne comună în
judeţul Vaslui, formată din satele Deleni, Bulboaca, Moreni şi
Zizinca.
După 1968 satele Deleni, Bulboaca, Moreni şi Zizinca
formează împreuna comuna Deleni, judeţul Vaslui, cu o populaţie
de 2,8 mii locuitori în 1976.
În perimetrul de după 1968 a satului Deleni sunt încorporate
şi fostele sate mai mici Golăeşti şi Talaba.
Documentar satul Deleni datează din anul 1491, el
prezentând urme de locuire chiar din epoca neolitică, aşa zisa
Cultură Cucuteni. Satul, în 1966, avea 1090 locuitori iar în 1977
numai 872, dar cu o grădiniţă de copii, şcoală primară-gimnazială,
bibliotecă şcolară, cămin cultural, magazin sătesc cu de toate, un
bufet.

Bulboca sat, aşezat pe valea pârâului Zizinca, pe dreapta


văii râului Bârlad, sat cu grădiniţă de copii, şcoală primară şi
bibliotecă, cu un cămin cultural şi magazin mixt până în 1989,
număra în 1966 exact 455 locuitori, iar în 1977 – 516 suflete.
Moreni, sat aşezat într-un hârtop de pe dreapta văii
pârâului Ghilahoi, la sud-vest de satul Deleni, avea în 1966 un
număr de 98 locuitori, iar în 1968 a fost înglobat la satul Deleni. În
trecut s-a numit chiar Ghilahoi – ne spun autorii Dicţionarului
geografic al judeţului Vaslui, 1988.

Zizinca, sat situat la nord-nord-est de satul Deleni, pe


versantul drept al văii râului Bârlad, satul este atestat documentar
din anul 1497 şi în trecut a purtat şi denumirea de Hăoşeşti.
Din Vaslui, la 10 martie 1497, Ştefan Voievod întăreşte
urmaşilor lui Oană Cauea şi ai lui Toader Cauea satul Hăuşeşti, pe
Bârlad şi satul pe Rebricea Caueşti, unde au fost Leonteneşti.
E vorba de satul Zizinca, care mai înainte s-a numit
Hăuşăşti, Hăvăsăşti, din jos de Lipovăţ pe Bârlad, în judeţul Vaslui,
dar care, cândva, purtase şi numele de Căueşti, cum scrie într-un
document de la Ieremia Voievod, la 23 martie 7107 (1599), când

221
se întăreşte lui Nistor Ureche satul Hăvăsăşti, cumpărat de la
Grecea şi Sofronia, fetele Manei Căuiul, şi de la rudele lor, care sat
se cheamă Căuşeştii, pe pârâul Bârladului, în ţinutul Tutovei”, scrie
M. Costăchescu în Documente moldoveneşti, 1933, p.216. Şi
adaugă „Satul îşi are numele de la un străvechi Havăs. Căueştii
sunt pe Rebricea, în comuna Şcheia, judeţul Vaslui (Dicţionar
geografic al judeţului Vaslui, p.38). Îşi au numele de la Căuiu. Satul
este foarte vechi şi se numise mai înainte Leonteneştii (Documente
moldoveneşti, p.216).
Situat la nord, nord-est de satul Deleni, pe versantul de pe
dreapta văii râului Bârlad, Zizinca este sat, parte componentă,
astăzi, a comunei Deleni-Vaslui. În 1966 avea 552 locuitori, iar în
1977 – 380 locuitori, o localitate, ca toate din jur, cu caracter
agricol.
În sat exista o grădiniţă de copii, o şcoală primară, o
bibliotecă şcolară, un cămin cultural, un magazin mixt, un bufet, o
unitate de prestări servicii – scriu autorii Dicţionarului geografic al
judeţului Vaslui, 1988, Iaşi. La sud-vest de satul Zizinca se află
dealul cu acelaşi nume, cu o înălţime de circa 230 m, iar afluent al
râului Bârlad pe dreapta, pe o lungime de aproximativ 3 km, cu o
curgere temporară, se află pârâul Zizinca, cu o scurgere în Bârlad,
la vest de satul Bulboaca.
În 1966 comuna Deleni număra 3097 locuitori, în 1977 –
2908 şi se estima pentru 1986 doar 2562 locuitori. Din cele 4157
hectare suprafaţa comunei, 3047 o reprezenta terenul agricol, 517
ha pădure, 159 ha vatră de sat, peste 400 ha cu folosinţă diversă.
Avea 154 ha teren irigat. În comună existau 1500 bovine, 1658
ovine, 47 capre, 114 cabaline, 683 porci, 15400 păsări de curte,
290 stupi cu albine.
Comuna electrificată, avea o moară; C.A.P., Asociaţie
economică intercooperatistă, centru de achiziţie, unităţi de prestări
de servicii şi cu activitate comercială. În 486 gospodării existau
aparate de radio, 385 aveau televizoare, iar reţeaua telefonică
locală se extindea, mai ales în ce priveşte abonaţii la diferite reţele
de sistem.
La recensământul din anul 2002, comuna Deleni avea o
populaţie de 2603 locuitori, 1019 locuitori şi o suprafaţă totală
ocupată de 4157 ha. La învăţământul primar-gimnazial erau
cuprinşi 277 copii iar la grădiniţă 100. Suprafaţa agricolă a
comunei era de 3210 ha, iar cea arabilă de 2461 ha, 1900 porcine,
788 ovine, 10478 păsări de curte.
De comuna Deleni, judeţul Vaslui este legat numele lui
VIOREL P. NEGRU. Născut în această comună la 14 iunie 1941 a
urmat cursurile şcolii primare (1948-1952), ale ciclului II şi prima

222
clasă de liceu la Vaslui, apoi la Liceul „C.Negruzzi” din Iaşi, după
care, în 1959 s-a înscris la Facultatea de matematică a Universităţii
„Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, pe care a absolvit-o în 1964.
A urcat treptele universitare şi din 1974 a fost numit
conferenţiar, apoi profesor titular. Este membru al Academiei
Române care, în 1972 i-a acordat şi premiul „S.Stoilov” pentru
lucrările publicate. Încă din 1970 a fost invitat la catedrele de
matematică ale Universităţilor din Roma, Canada, Germania,
participând şi la diverse reuniuni ştiinţifice internaţionale de profil.
DONOSE CONSTANTIN a absolvit şcoala primară şi
generală la Deleni, pentru că aici i se mutase şi a stat familia până
în anul 1965. El este născut la Erbiceni, lângă Târgu Frumos.
Liceul l-a terminat la Vaslui, la „Mihail Kogălniceanu” în 1970, Între
1970-1973 a frecventat la Bucureşti Şcoala superioară de
biblioteconomie. Astăzi lucrează la Biblioteca Municipală „M.Ralea”
din Huşi. Prezent în mass-media este un publicist şi documentarist
de elită. Este coautor la două lucrări valoroase: „Istoria Huşilor”,
1995 şi „Cronica Episcopiei Huşilor”, vol.VI.

3. Dobrovăţ, comună rurală în partea de nord a


plăşei Crasna, la distanţă de 43 km de oraşul Vaslui, la 11 km de
Codăeşti, reşedinţa plăşei, şi 22 km de oraşul Iaşi, situată în
marginea judeţului, pe culmea dealurilor şi a văilor ce se desfac din
dealul Bordea, la hotar între judeţele Iaşi şi Vaslui.
Era formată la data realizării
M.D.G. din satele: Dobrovăţul -
Moldoveni, Dobrovăţul-Ruşi şi Dumasca,
pe o întindere de 8922 hectare, din care
5.028 hectare pădure şi 1.265 hectare
loc de cultură, fânaţ şi imaş,
proprietatea Domeniului Coroanei, iar
2.660 hectare erau ale locuitorilor
împroprietăriţi.
Această moşie a fost a mănăstirii
Dobrovăţul, după a cărei secularizare a
devenit proprietatea statului şi apoi a
Domeniului Coroanei.
Comuna avea la data întocmirii
Dicţionarului lui C. Chiriţă, o populaţie de
796 familii cu 2.777 suflete, din care 100
erau lipoveni, 200 ţigani şi 61 evrei. Ştiau carte 146 de persoane.
Erau 367 contribuabili.
Locuitorii se ocupau cu agricultura pe care o făceau pe 1315
hectare, părţile lor, şi 658 hectare partea proprietăţii. Se mai

223
îndeletniceau cu cultura viţei de vie şi a livezilor, pe 140 hectare,
cu tăiatul şi vânzarea lemnelor.
În comună erau două biserici şi o mănăstire, deservite de 3
preoţi şi 6 cântăreţi, o biserică lipovenească, o şcoală, o moară de
apă, 8 cârciumi (vezi şi Dorinel Ichim, „Bisericile de lemn…”,
p.253).
Locuitorii posedau: 155 pluguri şi 270 care cu boi, 28 pluguri
şi 57 căruţe cu boi, 1.244 vite cornute, 1.300 oi, 390 de cai şi 787
râmători.
La vremea aceea în comună se afla şi funcţiona
penitenciarul Dobrovăţul.

Dobrovăţul-mânăstirea era situată în marginea de nord


a satului Dobrovăţul-Ruşi, fondată de Ştefan cel Mare. Clădirea ei
s-a început la anul 1503 şi s-a terminat în anul 1504, iar zugrăvirea
din lăuntru s-a făcut sub domnia lui Petru Rareş.
Dobrovăţ, la 1879 una din biserici avea hramul „Sf. Treime”,
preot era D. Rogojinschi, hirotonit la 14 aprilie 1875 şi pe Ion
Apostol, hirotonit la 11 septembrie 1874, iar cântăreţi pe Ion
Constantinescu şi Gh. Tătaru, paraclesiarh Vasile Nicolai; cealaltă
biserică, cu hramul „Sf. Pantelimon”, avea preot pe ieromonahul
Agathon Nicolau şi ierodiaconul Ioanichie Simionescu iar cântăreţ
pe Ion Hanganu şi Vasile Tomegan, spune Costin Clit în Elanul nr.
37/2005.
Cum era obiceiul timpului, la 1784 mănăstirea Dobrovăţul
ocupa trup de moşie şi în „gura Elanului", pe Prut, unde moşiile se
întindeau numai în lărgime cale de 9 km, iar pe Elan până la 6 km,
domeniul mănăstirii de la punctul Rădeanu fiind mult mai întins
decât avea Berezana, curmezişul ei pe Elan ajungând la 1000 de
stânjeni, spunea hotarnica făcută de Vidraşco Canţâr, vornic de
poartă.
La 16 august 1669, Berezenii „pe gura Elanului" vin în
conflict cu călugării de la Dobrovăţ, „stăpâni pe Rădeanul cu balta
din Prut", pricina ajunge la divan, la Vasile Vodă, care trimite
cercetare şi restabilindu-se hotarele, călugării sunt îndepărtaţi de
la stăpânirea a ceea ce se numea „balta Mâţa", mai sus de
Rădeanu, spune Ghibănescu.
La 14 iunie 1663 soborul mănăstirii Dobrovăţul dă lui Nec.
Racoviţă, hatman, stăpânul Şurăneştilor, „o bucată de loc de pe
Cuţigna lângă Codăieşti, pentru că a făcut o pivniţă, o casă şi a
acoperit biserica cea mică de la Dobrovăţ": „Manole Constandin
egumen, ieromonah Damaschin, eromonah Patraşco Moldovan,
eromonah Ştefan, eromonah popa Serafim, eromonah Petronie,
eromonah i popa Ştefan i stariţ Nicodim, i stariţ Sofronie, i ves

224
sobor ot sfitago monastir Dobrovăţ, facem ştire cu scrisoare
noastră, tăplândusă dumisale lui Neculai Racoviţă hatman aşi face
un heleşteu pe hotarul satului dumisale Codăeştii, şi ajunge apoi şi
pre o bucată de loc din hotarul sfintei mănăstiri jumătate de şăs pi
Cuţitna în sus şi în hotarul Glodenilor, pentru acel loc a sfintei
mânăstiri… nu era sintei mânăstiri nici de o treabă, că nici era de
cosit nici de arat, neam rugat noi dumisale să ne facă la sfânta
mănăstire o pivniţă de piatră, şi să facă şi o casă pre pivniţă şi să
acopere şi biserica cea mică şi leau făcut dumnealui aceste toate şi
leau gătit, pentru acesta lucru ca să fie dumisale acel loc"...
În urma acestor legături cu mănăstirea Dobrovăţ, s-a
încuviinţat a se aduce la Dobrovăţ, în mănăstirea cea mare - zice
Ghibănescu, osemintele racoviţeştilor, întrucât devenise cu Nec.
Racoviţă ctitori ajutători mănăstirii.
Despre ducerea „petrelor mormintelor la Dobrovăţ" se
subliniază şi în prefaţa lui Gh. Ghibănescu din volumul nou, VIII
Documente Racoviţeşti.
La 22 martie 1745 într-o carte a lui Ion Nec. Mavrocordat
Vodă, scrisă către Ilie Costache biv vel armaş şi Neagoe Apostol biv
vel căpitan prin care le cere să meargă să măsoare moşiile lui
Theodor Palade, vel visternic de la Fălciu, pe care le avea de la
femeia sa domniţa Aniţa, fata lui Antioh Cantemir, rezultă că D.
Cantemir cumpărase în Urlaţi numai 2 bătrâni; pe un bătrân îl
stăpânea Ioan Călugărul, fiul lui Aftanasie, fost egumen la
Dobrovăţ. Că nepoţii acestuia, Ioan Horeanul, şi cu femeia Tudosia,
fata lui Simeon, nepoata lui Iona Călugărul, şi cu fiii săi Năstasă,
Petre şi Ioana îi dăduseră danie lui T. Palade vistiernic încă de la
1733, Ghenar 2.
Ridicând treptele călugăriei, prin 1816 egumen al
Dobrovăţului era Varlam Cuza, el având a ajunge arhiereul Sardeon
şi egumen la Sf. Spiridon, prin afacerile surorii sale mai mici,
maică, dar şi ale fratelui său Grigore, crescut sub îngrijirea
dumnealui Veneamin Costache la mitropolia din Iaşi.
La 14 iulie 1808, când era vel spătar (1800 - 1816), Arghire
Cuza răspundea la scrisoarea lui Agapie, arhimandritul de la
Dobrovâţ care ceruse doslosire banului Arghire „ca să cerceteze
pentru ce domn a fost la veleat 7116 şi.. „Deci cu amănunt mult
am cercetat pentru hatârul dumitale, şi nu numai în pomelnic, ci şi
într-alt scrisori şi am aflat pentru domnul Simion Movilă Voievod că
au fost la veleat 7115, iarăşi alt Mihail Movilă nu sau mai găsit aici
cu scrisorile"
„Tabloul cu structura bisericească şi clerul de la comuna
Dobrovăţ în 1875-1878 arăta astfel: 1.Protopopeştii lui Lazariuc cu
38 familii şi biserica „Sf. Nicoale”, fără cler; 2: Protopopeştii Cujbei

225
cu 6 familii; 3 Protopopeştii Ducăi, biserica „Sf. Nicolae”, pentru 33
familii, preot Gh. Ciurescu, bătrânul; 4 – Protopopeştii lui Sion, cu
12 familii; 5. Protopopeştii Ruleni, cu 7 familii şi cele 12 de la
cătunul Protopopeştii lui Sion, aparţineau de biserica „Sf. Nicolae”
din Protopopeştii lui Lazariuc; 6. Dobrovăţ-Ruşi, cu 100 familii,
biserica „Sfânta Treime” avea preot pe Ion Apostoleanu iar
cântăreţi pe Ion Constantinescu şi Gh. Tătaru; 7. Dobrovăţ
Moldoveni, cu 200 familii şi biserica „Sf. Pantelimon” avea preot pe
Constantin Tonegaru iar cântăreţi pe Ion Hanganu şi Vasile
Tonegaru; 8. La Dumeasca, cu 68 familii, biserica „Adormirea
maicii Domnului”, apărea fără cler dar se nota că „este urgenţă
trebuinţă de preot” (Elanul nr.34/2004).
Preoţi slujitori la 1880 pentru Dobrovăţ figurau: pr.
D.Rogoşină, pr. I. Apostol, ierom.Sava Ion, ierod. Ioanichie Simion,
pr. Gh. Ciurescu, iar cântăreţi I. Constantinescu, Gh. Tătaru, Gh.
Arhire, Platon Arhire, paraclisier V. Nicolau (Costin Clit în Elanul
nr.61/2007).
La inventarul făcut la 20 iunie 1894 de preotul paroh Ion
Bogossu, biserica cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” din
parohia Tăcuta, satul Dumasca, comuna Dobrovăţ era
prezentată:”Una biserică de zid făcută de cărămidă, în stare bună,
acoperită cu şindrilă, fundată la 1854, de către Pavel Stoianovici, văduv,
fost posesorul moşiei Dobrovăţului, cu clopotniţa făcută din zid de piatră,
lipită de ea, fără turle.
Biserica are ca proprietate 10 prăjini loc livadă împrejurul ei,
ograda bisericii este bine îngrădită cu gard împrejur. Asemenea mai are în
sat 20 de prăjini de loc unde a fost construită casa pentru preot, care
casă acum nu mai există, care loc este ocupat cu vreo 10 arbori, adică
nuci. Biserica mai are 10 prăjini pământ, loc de cimitir, pentru îngroparea
morţilor.”
Cărţi: Evanghelie (1812), Penticostariu (1808), Triod (1816),
Octoih, Ceaslov mare, Psaltire (1817), Apostol (1826 Iaşi), Moliftenic,
Catavasier, Minei pe 12 luni, Te Deum (1879).
În statistica Moldovei din 1803, Dobrovăţul e situat în ţinutul
Vasluiului, ocolul Crasna, ca proprietate a mânăstirei. În catagrafia
ţinutului de la 1820, Dobrovăţul, cu peste 200 liude, aparţinând tot
de mănăstire, are 107 birnici, din care câţiva erau cărbunari şi
butnari, pe la unii boieri, pe care îi plăteau stăpânii lor - căminar C.
Burghele trei butnari, căminar C. Scorţescu 4, vornic Man. Dimachi
2, ban T. Carp 5: logofătul Iordachi Canta avea 17 slugi boiereşti,
stolnicul Sandu Caţiche 3, consulatul rosienesc 12, spătarul V.
Miclescu 1, doftorul Lidner 2, mănăstirea Dobrovăţ 18, luminatul
beizadea D. Ghica 7, spătarul Iord. Bucşinescu 4. Mai existau 8
văcari, 6 ai orândătorului moşiei, 4 liude fără bir, veniţi de un an, 7

226
căruceri ai poştei din Iaşi, un preot, un ipodiacon, 2 aprozi, 2 jidovi
etc.
Dobrovăţul mănăstiresc în septembrie 1831 avea 345 liude.
Această mănăstire a fost închinată
mănăstirii Zografului din Sfântul Munte,
de către Vasile Vodă şi a fost stăpânită
de călugării greci cu 8 moşii, iar după
secularizare a devenit proprietatea
statului. În casele din jurul acestei
mânăstiri a funcţionat penitenciarul
Dobrovăţul, înfiinţat la 1864 de M.
Kogălniceanu, fost atunci ministru de
interne. A servit ca închisoare pentru
condamnaţii corecţionali.
În acest penitenciar a fost internat
şi a murit la 1869 nenorocitul Iancu
Fălcoianu, fostul director la acea epocă a
poştelor şi telegrafelor.
Iată ce scria la 9/10 noiembrie 1883 ziarul „Românul” din
Bucureşti (p.2): „În penitenciarul din Dobrovăţ se petrec lucruri
revoltătoare… hrana este foarte rea şi chiar insuficientă. Arestaţii
sunt siliţi a munci la prăşit, la cositul fânului şi la munca câmpului,
fără plată şi fără o zi de repaus. Muncesc la facerea cărămizilor,
trag la moară, în frig ca animalele, nu li se dă hârtie şi nici cerneală
şi trebuie să plătească 10 bani pe jumătate de coală de hârtie,
scrisorile nu se trimit la familiile lor, nu li se dă opinci, nici
îmbrăcăminte. S-au luat giurgiuvelele cu geamuri şi s-a pretins
câte 3 lei de fiecare geam. Mâinile şi picioarele li se leagă în fiare,
aşa că abia pot mânca. S-a reclamat domnului procuror şi
domnului prefect însă nici o îmbunătăţire nu s-a adus soartei
acestor nenorociţi…”

Mânăstirea
Dobrovăţ, aşa cum a
construit-o Ştefan cel
Mare – turnul şi biserica
şi interior din mănăstire
(foto Ioana Ursachi şi
Vitalie Danciu).

227
Ştefan
cel Mare, Bogdan cel Orb şi Petru Rareş. Frescă în Mânăstirea Dobrovăţ

Ultimul portret al lui Ştefan cel Mare din pictura murală


moldovenească se află la Dobrovăţ, ctitorie ridicată în ultimii săi
ani de viaţă. Împodobirea bisericii cu fresce este datorată iniţiativei
lui Petru Rareş şi datată, în baza unei inscripţii, în 1529. Grupul
ctitorilor de aici reprezintă pe Ştefan cel Mare, pe Bogdan şi pe
Petru Rareş. Toate cele trei portrete sunt cele originale. Portretul
lui Ştefan cel Mare de aici, deşi executat la un sfert de secol după
moartea ilustrului voievod, trebuie avut în vedere în aprecierea de
ansamblu a portretului său (Ion Solcanu).
Că Ştefan cel Mare s-a ocupat şi de înzestrarea edificiului,
stă mărturie un document din 7 octombrie 1503, când domnitorul
înzestrează Mânăstirea Dobrovăţ cu 5 sate: Feteşti, Alexeşti,
Munteni, Costiceni şi Ostroveni, toate cumpărate cu 1500 zloţi
tătărăşti, cu atestarea şi a altor localităţi: Movila Enei, Morile
Ciurbeştilor, Movila Tătarului, Poiana Nastei, Poiana Mestecenilor,
Poiana lui Leahaci, Poiana Cetăţelei, Poiana lui Mogoş, Călugăreştii,
Tăcuteşti (Tăcuta de azi), Valea Pribeştilor (vol.I, Catalog de
documente din Arhivele Statului, Iaşi, Moldova, p.168).
Este locul să amintim aici că Aurel Leon, într-un medalion
portretistic, închinat omului de cultură I.D.Ştefănescu (Umbre,
vol.V, Editura Junimea, Iaşi,1986) rememorează ceea ce scrisese
bizantinologul într-un volum referitor la evoluţia picturii religioase
în România, unde, printre „minunile de artă” pe care le evoca erau
enumerate, printre primele şi picturile bisericii din Dobrovăţ – Iaşi.
Nu uita însă să înserieze şi o lampă romană de lut ars (sec.
al IV-lea e.n.) găsită în Dobrogea şi aflată la preotul Ursăcescu din
Curteni-Fălciu (a se vedea în acest sens şi seria articolelor din
revista Elanul, referitoare la monografia comunei Curteni, arată
acelaşi preot Ursăcescu)..
.

228
Dobrovăţul-Moldoveni, sat în partea de est a comunei
Dobrovăţul, se numea Moldoveni pentru a se deosebi de satul
Dobrovăţul-Ruşi, care era colonizat cu ruteni încă din timpul Iui
Ştefan cel Mare.
Era situat pe coasta de vest a dealului Dobrovăţul, pe o
suprafaţă de 4.293 hectare, din care 2574 hectare pădure şi 572
hectare loc de cultură, imaş şi fâneaţă ale proprietăţii domeniului
coroanei, iar 1147 ha erau ale locuitorilor. Satul avea o populaţie
de 300 familii sau 1285 suflete, din care 31 suflete erau evrei şi 50
ţigani.
Aici era reşedinţa comunei Dobrovăţ. Avea o şcoală, cu local
propriu, înfiinţată la 1865, frecventată de 48 elevi, o biserică de
lemn, construită în 1825 de un călugăr numit Pahomie, deservită
de un preot şi un dascăl. Erau şi două cârciumi.
Locuitorii posedau: 70 pluguri şi 12 care cu boi, 10 pluguri şi
20 căruţe cu cai, 215 stupi cu albine, 492 cornute, 250 oi, 135 cai
şi 268 râmători.
Iată descrierea inedită a bisericii cu hramul „Sfântul
M.M.Pantelimon” din „cotuna Moldoveni”, comuna Dobrovăţ, aşa
cum rezultă din inventarul alcătuit la 18 iunie 1894 şi publicat de
Costin Clit în revista Elanul nr.29/2004:
„Una biserică construită din lemn stejar în stare bună, acoperită cu
şindrilă, fondată la anul 1815 de preotul Grigori şi locuitorii Ştefan
Pavelu, Ioan Pocovnicu şi alţii. Una clopotniţă la poarta bisericii construită
din lemn de stejar, acoperită cu scândură, în stare bună, având două
clopote, unul din 1856 şi altul din 1891 – bune. Are 30 prăjini de pământ
cu livadă aflate împrejurul bisericii îngrădită cu garduri de nuiele, cu
portiţă bună de lemnu, 10 prăjini pământu neîngrădite aflate în faţa
ogrăzii bisericii, 17 fălci de pământ date conform legii rurale care se
stăpânesc de servitorii bisericii, din care 11 fălci arabil, 11-20 prăjini
fânaţ, 4 fălci hugeagu şi 60 prăjini suhatu, 32 prăjini pământu în vatra
satului loc de casă date pentru doi preoţi din care 16 prăjini se stăpânesc
de actualul preot şi 16 prăjini se stăpânesc de fii defunctului preot Luca
Florescu.
Cărţi: Evanghelie (1785), Evanghelie (1864), Apostol (1814),
Octoih (1811), Triod (1856), Penticostar (1805), Liturghier (1860), Ceaslov
(1835), Ceaslov (1874), Minei (1853), Minei (1856), Psaltire (1856),
Psaltire (1860), Aghiasmatar (1857), Evhologion (1858), Predicator
(1871), Catavasier, Utrinier (1846), Prohod (1866), Prohod (1873), Te
Deum (1879), Viaţa Sfântului Haralambie de logofătul Beldiman (1865).
În Anuarul Episcopiei Huşilor pe anul 1936 biserica „Sf.
Muncenic Pantelimon” se arată că avea 428 familii de credincioşi,
cu 2007 suflete. Avea 21 ha pământ de la 1864, era construită în
1797 din lemn de obştea satului Dobrovăţ-Moldoveni, în frunte cu
preotul Constantin Tonegaru şi era „în stare bunişoară”. Paroh era
preotul Nicolaie Isailă, sachelar, seminar gr.II, născut în 1907,

229
numit la 15 iunie 1931. Cântăreţ – Aurel Hanganu, şcoală de
cântăreţ, născut 1908, numit 1931, cântăreţ II, Vasile Moga, şcoala
de cântăreţi, născut 1881, numit 1928.
Biserica avea cor religios. În sat exista o „Societate
Culturală” înfiinţată în 1899 de I. Kalinderu, iar preotul era
preşedintele ei.

Dobrovăţul-Ruşi, sat în partea de vest a comunei


Dobrovăţul (şi-a luat numele de la o colonie de mazuri rusnaci,
stabiliţi aici, se zice, încă din timpul lui Ştefan cel Mare. Era aşezat
pe coasta Dealului Ruşilor, pe o suprafaţă de 4.126 ha pădure,
proprietatea Domeniului Coroanei, iar 980 ha ale locuitorilor. Satul
avea o populaţie de 185 familii cu 900 suflete, din care 25 evrei şi
56 ţigani.
În partea nordică se afla mănăstirea Dobrovăţul, deservită
de un preot şi 3 dascăli. În curtea mânăstirii se afla penitenciarul
corecţional. În apropiere se afla şi o moară cu 4 pietre. În sat erau
4 cârciumi.
Locuitorii posedau 60 pluguri şi 100 care cu boi, 10 pluguri şi
15 căruţe cu cai, 22 stupi cu albine. 430 vite cornute, 497 oi, 154
cai şi 257 râmători.
Biserica parohială din cătuna Ruşi este astfel descrisă în
documentele cercetătorului Costin Clit la anul 1894 (Revista Elanul
nr. 29/2004):
„Una biserică de zid în stare bună cu trei turnuri de zid, având însă
necesitate de mici reparaţiuni interioare şi exterioare, acoperită cu tablă,
fondată în anul 1504 de către Ştefan cel Mare domnul Moldovei, cu
clopotniţă de zid deosebit, formând gangul intrării în ograda bisericii cu
un singur turn cu şase clopote, din care patru cu totul degradate.
Asemenea mai are 17 fălci pământ date de legea rurală. Pământul
se stăpâneşte întreg de clerul bisericii din care sunt: 13 fălci arabile 2½
fălci fânaţ şi ½ spiniş.
Mai posedă şi câteva prăjini după lege în vatra satului pentru case
de locuit a doi preoţi, dar care pământ încă nici până în prezent nu a fost
dat în stăpânire epitropiei bisericii.
Osebit case de locuinţe atât în ograda bisericii cât şi în sat nu
sunt.”
Cărţi: Evanghelie (Iaşi 1762), Evanghelie (Mânăstirea Neamţ,
1845), Evanghelie (1888), Apostol (Blaj, 1814), Apostol (Mânăstirea
Neamţ, 1851), Apostol (1888, 1889), Liturghier (Iaşi 1818), Liturghier
(Iaşi, 1759), Liturghier (Chişinău,1815), Liturghier (Iaşi,1845), Liturghier
Mânăstirea Neamţ, 1869), Liturghier (Iaşi, 1868), Octoih (Bucureşti,
1774), Octoih (Buda,1811), Octoih (1820), Liturghier (1887, 1888), Minee,
1870, 1880, de Episcopia Râmnicului Chesarie şi Filaret), Mineiu „ S
Ştoscu putred”, Minei (1891, 1892, 1892), Triod (Neamţ, 1847), Triod
(1891), Tipicon (Iaşi, 1866), Predice (Râmnicul Vâlcea 1781), Predice

230
(Bucureşti, 1857), Predici de Melchisedec (1883), Pidacion (Mânăstirea
Neamţ), Orologiu (Mânăstirea Neamţ, 1835), Orologiu (1874), Orologiu
(1887), Moliftelnic (1847), Moliftelnic (1888), Aghesmatar (Iaşi, 1823),
Aghesmatar (1886), Vieţile sfinţilor (1812-1815, Mânăstirea Neamţ),
Vieţile sfinţilor (Bucureşti), Penticostar (Bucureşti 1782), Penticostar
(1889, Psaltire (1889), Slujba Sfântului Manoil (Iaşi, 1836), Cartea
Călugăriei, manuscrisă fără dată şi numele autorului, Te Deum (Iaşi,
1828), Te Deum (1879), Carte idia sau ştiinţa celui ce cu adevărat se
pocăieşte (Braşov, 1837), Carte Darul ceresc (fără an), Codice civil (Iaşi,
1851), Apologia sau cuvânt de răspuns pentru buna credinţă (Mânăstirea
Neamţ, 1816), Talmud (Vechi), Istoria bisericească (Iaşi, 1844), Noul
Testament (Sankt Petersburg, 1819)
Cărţi elene:
Evanghelie (în număr de două, vechi), Penticostar (1801), Triod
(1805), Pidalion (Atena, 1841), Octoih (1810), Minei (1793, 1795, 1798,
1801, 1804, 1805, lipsea pe noiembrie), Evhologion (1802), Tâlcuire
Apostol Pavel (Tom II, 1819), Noul Testament (1825), Chiriacodromion
(Tom I, 1816), Anastosimatar (1832, 1839), Antologii (Constantinopol,
1827), Ineraspisis a Naschetitis tu Volteru Vivliu (1794), Lexicon elino-
ruso-francez (Tom I, Moscova, 1811), Gramatica limbii turcii (Viena,
1812), Gramatica elenă (Tom I, 1812), Stil epistolar (1779).
Cărţi slavone:
Evanghelie rusească îmbrăcată în tablă de argint cu 31 pietre
(1746, degradată), Evanghelie, îmbrăcată cu catifea roşie şi argint poleit
cu aur cu 4 evanghelişti (1857), Liturghier rusesc (2 exemplare), Apostol
rusesc (1769), Minei rusesc, Psaltire rusească (1792), Psaltire rusească
(fără an), Penticostar rusesc (1765), Ceaslov (1852), Ceaslov (fără an),
Vieţile sfinţilor pe 9 luni (una din 1791), Tipic Cazanie (1665), Tâlcuirea
Psaltirei (1781), Acatistier, Moliftelnic (1805), Moliftelnic (fără an),
Tâlcuirea Evangheliei (1780). Cărţi slavone de muzică bisericească
orientală (patru exemplare), Portrete (Ştefan cel Mare, Bogdan V.V.,
Vasile Lupu, fără rame, un portret al arhimandritului Acachie, cu ramă
proastă.”
Inventarul era alcătuit la 7 august 1894 de epitropi: pr.
Paroh N.Dăscălescu, Th. Mihai şi V.P. Grecii. Primar C.Safta.
Biserica din Dobrovăţ Ruşi la 1936 deservea 280 familii şi
1320 suflete. Avea casă parohială nouă şi 24 ha pământ. Biserica
cu hramul „Sf. Gheorghe” era construită în 1607 de Simion Movilă,
de zid şi era în stare bună. Paroh era preotul Gh. Mihoci, sachelar,
cu Liceul teologic, născut în 1908, numit la 15 martie 1930.
Cântăreţ I era N. Sprivac, şcoală de cântăreţi, născut în 1904,
numit în 1928; cântăreţ II – I. Iacobuţă, şcoală de cântăreţi – născut
1908, numit 1927.
Căminul cultural cu numele „M. Enea” înfiinţat în 1928 avea
ca preşedinte pe parohul bisericii.
Anuarul Eparhiei Huşilor pe anul 1938 afirma că în biserica
parohială este îngropat fiul lui Simion Movilă: „Aici este mormântul

231
lui Io, Pavel Voievod, prea iubitul fiul al iubitorului de Hristos Io
Simion Movilă Voievod care s-a mutat la veşnicile locaşuri în anul
7115 (1607, ianuarie)” – spunea inscripţia de pe lespedea de
deasupra bisericii: Pe pictura în frescă, deasupra mormântului, mai
scria: „Această piatră a făcut-o Io Simion Movilă şi Doamna lui
Melania, fiului său iubit Pavel Voevod, care s-a mutat la veşnicele
lăcaşuri în anul 7115 (1607), luna lui mai, 24 zile.”
Tot la intrare în biserică, deasupra, se mai scria că lăcaşul
dumnezeiesc era zidit” a doua oară din nou şi zugrăvit de robul lui
Dumnezeu arhimandritul Acachie fiu Evei Stoianovici Rusciucului,
egumen acestei sfinte mânăstiri, cu cheltuiala şi a dumisali
bătrânului Pavel Stoianovici Rusciucului, spre veşnica pomenire
1851, octombrie 28, pe vremea Înaltului Domn Grigore Voievod, cu
mama lui Gheorghe Mavrodin.”
Anuarul Eparhiei pe anul 1938 mai specifica: „Acest mic
paraclis al Mânăstirii Dobrovăţ a fost mărit în 1851”, faptul că biblioteca
avea 530 volume, că din parohia Dobrovăţ-Ruşu s-au ridicat intelectualii:
prof. Grigore Roşu, avocatul Neculai Roşu, căpitan dr. Ioan Mihai,
locotenent Emilian Ene, sublocotenent Mihai Ene şi 4 funcţionari.”
Când în vara anului 1499, seara, Ştefan, domnul Moldovei se
îndrepta spre Suceava şi într-o dumbravă din Codrii Iaşiului a zărit
o lumină, care venea de la chilia unui singuratic, a intrat, a dat
bineţe şi a cerut locatarului binecuvântarea. Se afla în faţa unui
monah, spune legenda, iar bătrânul era rus, venit de dincolo de
Nistru, căruia i-a primit salutul ce nu putea veni decât din limba
rusă.
Dobrivecer - seară bună, iar mai târziu, când Ştefan a
hotărât ca în locul bordeiului singuratic să zidească mănăstire
călugărească, în amintirea sihastrului, Dobrovăţ a numit-o, că se
vede că nici aşezări nu erau la vremea aceea, iar dacă vor fi fost
încă nu-şi aveau nume stabilite, dacă după numele ctitoriei şi-a
căpătat şi aşezarea aceeaşi denumire.
De anul 1499 este legat şi documentul emis de Ştefan cel
Mare la Hârlău, la 26 noiembrie, când înzestrează mânăstirea
Dobrovăţ „cu trei sate care sunt pe Dobrovăţ: unul anume Ruşii,
unde este curtea lui Stan a lui Popa, alt sat Călugăreni, unde a fost
Giurgiu călugărul, al treilea sat Dumeşti, unde a fost Dadul, ca să-i
fie acelei sfinte mânăstiri a noastre de la noi uric şi cu tot venitul.”
Cercetătorii au stabilit că satul numit Ruşi este satul care a
devenit apoi Dobrovăţ-Ruşi, satul Călugăreni este cel care s-a
numit Dobrovăţ-Moldoveni iar satul Dumeşti se identifică cu
actualul sat Dumasca, care din 1956 este parte a comunei Tăcuta,
judeţul Vaslui.
Ca şi a satelor, istoria mânăstirii Dobrovăţ este destul de
complexă şi oricât s-ar scrie despre ea niciodată nu acoperă
232
adevărul-adevărat (a se vedea şi „Dobrovăţ-istorie şi legendă” de
Ioan Alecu Iacobuţă, Ed.Graphix, Iaşi, 1994).
Mănăstirea aceasta, aşezată cam la 22 km de oraşul cu
foarte multe monumente istorice Iaşul, şi la cam 40 km
depărtare de Vaslui, unde istoria e mereu la ea acasă, n-are
căutarea pe care ar trebui să i-o dea cei care poartă respect şi
cinstesc înaintaşii. Mai ales că Dobrovăţul este un monument de
mare valoare care poartă în el vestigiile renaşterii europene.
Poate una din cauze va fi fiind drumurile, care-s aceleaşi ca
şi acum 100 de ani: „După dejun, am plecat la Dobrovăţ, unul
dintre Domeniile Coroanei. Drumul trece prin păduri de toată
frumuseţea, dar e lung şi neînchipuit de rău...
Netăgăduit, acest colţ de ţară e cât se poate de frumos, cu
codri aproape neumblaţi, dar drumurile sunt îngrozitoare", scrie la
1 iunie 1917 Regina Maria a României, în urma unei vizite făcute la
Dobrovăţ...(Povestea vieţii mele…).
O vizită în zonă a făcut acum câţiva ani şi un ministru al
drumurilor dintr-un guvern de după 1989, aflat la putere, numit
Miron Mitrea, mare iubitor de lucrări de artă în casele personale, şi
despre peripeţiile căruia, în căutarea drumului spre Dobrovăţ, la o
vânătoare particulară, a scris presa cu nuanţă satirică, pentru că
nimic bun nu s-a întâmplat după ce a ieşit ministrul la luminiş, nici
cu drumurile, nici cu soarta monumentului.
Astăzi, după 90 de ani de la cele spuse de Regina Maria,
drumul către Dobrovăţ a rămas împovărat de praf, ciuruit de
hârtoape, fără căutarea turiştilor... Deşi codrii bătrâni, umbroşi şi
încărcaţi de frumuseţi fac aceeaşi chemare ca pe timpul lui Ştefan
cel Mare. Zidită de Ştefan cel Mare la 1503, terminată de Bogdan
al IIl-lea la 1514, împodobită cu picturi de Petru Rareş în anul 1529,
restaurată în 1974 - 1976, redată cultului ortodox în 1990 - când s-
a reînfiinţat mănăstirea, Dobrovăţul are un trecut glorios. Însoţită
de căsoiul lung şi dărăpănat, ridicat de familia Racoviţeştilor la
1663, clădirile, foste şi penitenciar multă vreme, orfelinat de fete
şi şcoală agricolă, ascund în pivniţele lor, scobite în coama
dealului, istoria aşezării. Cuvintele oamenilor glăsuiesc şi ele
despre ceramica de tip Cucuteni, sub fostele bordeie de la
Dobrovăţ, despre resturile cetăţii dacice din veacurile 2 şi 3
î.C, despre aşezările romane din secolele III, IV, până când, acum
vreo 30 de ani, s-au dezgropat şi bordeiele care au dat la iveală
salba cocoşeilor de aur.
Dotată cu proprietăţi în tot ţinutul Vasluiului,
mănăstirea, la 1651, cu toate moşiile ei, a fost închinată mănăstiri
Zografu de la Muntele Athos, după care egumenii greci i-au spart
bisericii acoperişul şi, după moda vremii, i-au adăugat 3 turle

233
asemănătoare bulbilor de ceapă. Se zice că la 1863, un anume
localnic, Vasile Cozma, când athoniţii au părăsit Dobrovăţul ca
urmare a faptului că domnitorul Cuza a dat înapoi ţăranilor
pământurile mănăstirii, grecii i-au lăsat în păstrare câteva putini cu
brânză, să le păstreze, până se vor întoarce ei, să şi le recupereze,
dar cum anii au trecut iar cei plecaţi n-au mai revenit, localnicul a
deschis putinile, iar în loc de brânză a găsit aur. Din cocoşeii aceia,
Vasile Cozma a zidit o şcoală, iar el şi urmaşii săi au devenit cei
mat bogaţi oameni din localitate.
Dar să ne întoarcem la biserică. Iată, în partea opusă
altarului, laolaltă, cei trei mari Muşatini ai Moldovei: Rareş, Bogdan
şi tatăl lor, Ştefan, ultimul purtând în palmă biserica, aidoma celei
de astăzi. Pictura aceasta, spun specialiştii, a fost făcută, mult
după moartea lui Ştefan, chiar în timpul lui Petru Rareş, cel socotit
fecior nelegitim al marelui Ştefan...
Din dreapta altarului, înconjurând întreg naosul, pictură
după pictură, parcă înfăţişând întreg Noul Testament, pare a fi
dăruită credincioşilor însăşi Biblia, în întregime.
Nu întâmplător, ţi se vorbeşte despre biserica din complexul
muzeistic ca despre un locaş făcător de minuni.
Localnicii mărturisesc că, acum câţiva ani, biserica a luat
foc. Şi cu ea icoana Împărătească a Maicii Domnului, din stânga
iconostasului. A ars atunci întreaga tâmplărie, însuşi cadrul uşilor
împărăteşti, numai pânza i-a rămas neatinsă. Altă icoană,
împreună cu un hambar de fân au luat şi ele foc. S-au mistuit peste
icoană tone de fân, dar la potolirea incendiului, călugării au găsit
icoana din starea dinainte de foc. La fel de frumoasă şi expresivă.
Altă legendă spune că în timpul năvălirii tătarilor, un han al
acestora, luat prizonier, i-ar fi zis marelui Ştefan că se recunoaşte
învins, dar nu de oastea moldovenească, ci doar de un singur
oştean pe care l-a şi văzut luptându-se şi l-ar recunoaşte oricând
dintr-o oaste întreagă. „Acesta este oşteanul care ne-a învins!" a
răcnit tătarul căzut în genunchi în faţa icoanei Sfântului Mucenic
Gheorghe întâlnită, întâmplător, atunci, în biserică.
După aceea, Ştefan a închinat icoana respectivă la o
mănăstire de la Sfântul Munte, şi acolo a rămas până în ziua de
astăzi. '
După mutarea închisorii de acolo, într-o clădire a mânăstirii
s-a aşezat primăria comunei, în altele preotul satului Dobrovăţ-
Ruşi. Biserica a slujit multă vreme de biserică parohială. Mai târziu,
clădirea mare, cu 26 camere, a fost amenajată pentru adăpostirea
unui „Orfelinat al Casei Corpului didactic.”
Dobrovăţul are minunile lui. Altele şi altele, care de care mai
interesante şi adevărate. Aici a funcţionat şi Orfelinatul membrilor

234
corpului didactic. Iată o scurtă descriere geografică şi istorică a
acestuia, făcută de un fost cadru didactic, Victor Munteanu (din
ziarul Opinia din 26 octombrie 1907):
„Comuna Dobrovăţ şi Orfelinatul membrilor corpului didactic
(NOTE ŞI AMINTIRI;) INTRODUCERE.
În scurtul timp cât am funcţionat ca institutor la Orfelinatul
de fete din Dobrovăţ, începusem a-mi pregăti materialul necesar
pentru descrierea monografiei Orfelinatului în legătură cu
monografia comunei Dobrovăţ.
Comuna are trecut istoric prin faptul aşezământului
monastiresc ce se găseşte aici, monastire zidită de Ştefan cel Mare
şi cu schimbări istorice în decursul vremurilor. Cum însă timpul nu
mi-a îngăduit a strânge toate datele de care am avut nevoie pentru
scrierea unei monografii complete, pentru a satisface dorinţele şi
stăruinţele multor colegi învăţători, schiţez câteva note şi amintiri
despre comuna Dobrovăţ şi Orfelinatul a cărui organizare şi viitor
interesează atât de mult pe mulţi învăţători.
Făgăduiesc mai târziu a completa studiul chestiunii
Orfelinatelor şi proiectatelor institute de cultură pentru copiii
membrilor corpului didactic.

Comuna Dobrovăţ
(Scurtă descriere geografică şi istorică)
În partea de miază-noapte a judeţului Vaslui, mergând pe
şoseaua naţională până la Movila lui Burcel, şi de aci apucând
drumul pe lângă târguşorul Codăeşti, la o depărtare de 36 km. de
oraşul Vaslui, dai peste comuna Dobrovăţ. La intrarea în comună,
cum vii drumul dinspre Vaslui, o privelişte minunată ţi se des-
făşoară vederii.
Privirea ţi se îndreaptă pe cele două dealuri, pe care e
aşezată comuna. Despărţirea satului în două părţi mai tot una de
mari, se face prin valea pârăului Dobrovăţ.
Sătenii numesc Dobrovăţ Moldoveni partea satului de pe
dealul dinspre răsărit şi Dobrovăţ-Ruşi partea satului dinspre apus.
În partea de miază-noapte a comunei se întinde pădurea
Domeniului Coroanei, pădure, care începe chiar din marginea
satului şi care face fondul pitoresc al priveliştii minunate a acestei
comuni.
Plantaţiunile de brad de pe marginile pădurii înlănţuesc ca
nişte covoare verzi poalele dealurilor până în marginea satului. E
unica poziţiune pitorească, cred, în Moldova din partea şesurilor şi
dealurilor.
Solul comunei face parte din regiunea colinelor şi e aşezat la
o înălţime de 300 m. deasupra nivelului mării, având situaţia

235
geografică, 47° latitudine nordică şi 25° longitudine la răsărit de
meridianul Parisului. Tot de comuna Dobrovăţ ţine şi cătunul
Dumasca.
Atât solul cât şi subsolul comunei şi împrejurimilor e argilos
nisipos cu puţin calcar. Solul e fertil. Culturile din împrejurimi sufăr
însă din cauza secetei care bântuie mai adeseori în această
localitate, cu toate că e de mirat acest fapt, dat fiind apropierea
întinselor păduri seculare, ce înconjură comuna din două părţi.
Populaţiunea comunei se urcă la 3000 suflete. Starea
culturală şi economică înapoiată faţă cu sacrificiile ce Administraţia
Domeniilor Coroanei face pe fiecare an.
Comuna are două localuri de şcoală clădite prin sprijinul
administraţiei Domeniilor şi unul construit de decedatul sătean
Cosma—fie-i memoria bine-cuvântată.—Două biserici fiecare cu
parohia ei. Local bun de primărie—administraţie comunală însă
detestabilă.
Comuna Dobrovăţ face parte din Domeniile Coroanei prin
legea de la 1884. Până la secularizarea averi monastireşti moşia de
pe care face parte comuna a fost proprietatea mânăstirii Dobrovăţ
cea din urmă mânăstire zidită de Ştefan cel Mare anul 1504 (7012)
şi isprăvită de Petru Rareş.
Numele Dumbrăvăţ pe care îl mai poartă monastirea în
unele documente ne arată a nu fi fără temei tradiţia monastică
locală, ce spune cum că locul pe care dintru început s-a ridicat
monastirea domnească era o dumbravă în mijlocul unui mare
codru de stejar unde îşi avea chilia un bătrân Sihastru.
Marele Domn zidind monastirea, a înzestrat-o cu frumoase şi
preţioase odoare, dintre care unele se păstrează şi astăzi la Muzeul
Naţional. O dată cu aceste daruri a înzestrat-o şi cu moşia
dimprejur a Dobrovăţului. Această moşie a stăpânit-o şi
administrat-o monastirea două veacuri şi jumătate, până la 26
Martie 1651 când Vasile Lupu a închinat-o cu toate celelalte averi
ale monastirii zografului din Sfântul Munte (Melchisedec, op. cit.
pg. 138—140).
De aci înainte moşia Dobrovăţului a fost administrată alte
două veacuri şi jumătate de egumenii monastirii trimişi mai
totdeauna de zograf. La intrare în monăstire se văd pictate figurile
Domnului Ştefan cel Mare, a fiului său Bogdan şi a lui Vasile Lupu,
domni cari au avut legături cu soarta acestei dumnezeeşti
monastiri.
Pictura veche, ale cărei urme se disting bine pe alocuri, mai
cu seamă în părţile mijlocii ale interiorului clădirii, e foarte
frumoasă. S-a făcut demersuri şi încercări anul trecut, prin
stăruinţa d-lui Ioan Kalinderu, preşedintele monumentelor istorice,

236
pentru a se curaţi pictura prin spălare cu substanţe chimice.
Încercările promit a avea succes. Alături de monastirea mare e o
altă bisericuţă mică, care, după legendă, se spune a fi mai veche
decât cea mare.
Legenda spune, că Ştefan cel Mare, pe când mergea într-o
luptă, oprindu-se pe aci din drumul de la Vaslui, înnoptând prin
mijlocul pădurii, a zărit o lumină spre schitul din partea locului. S-a
îndreptat acolo şi a fost găzduit chiar în bisericuţa cea mică în lipsă
de alte încăperi ale sihastrului.
Bisericuţa astăzi adausă, era mult mai mică. În vis i se arătă
Sfântul Gheorghe şi îi spunea să meargă fără grijă contra
duşmanilor, căci va învinge.
Domnul istorisind a doua zi visul pustnicului, ar fi promis a
zidi alăturea de această bisericuţă-schit, monastirea cea mare ce
există astăzi— făgăduială îndeplinită în anul 1504, ultimul an al
domniei sale.
În bisericuţa cea mică e înmormântată o fată a lui Petru
Rareş: Elena.
Mai târziu, bisericuţa aceasta mică a fost adausă şi
reconstruită de mai mulţi ctitori, servind în vremurile din urmă ca
biserică proprie a penitenciarului ce a funcţionat aci până acum
vre-o 6 ani în localul în care astăzi se găseşte instalat Orfelinatul
de fete a membrilor corpului didactic.

Orfelinatul de fete Dobrovăţ


Prin legea din 1904, înfiinţându-se casa de economie, credit
şi ajutor a corpului didactic, legiuitorul a dispus a se crea institute
de cultură pentru copiii orfani ai membrilor corpului didactic, care
institute să fie administrate direct de casă şi sub controlul ei şi să
fie întreţinute din anumite fonduri destinate de Ministerul
Instrucţiunei.
În acest an 1904 se şi înfiinţează Orfelinatul de băieţi de la
Bistriţa cu un curs primar urban, iar orfelinatul de fete se
instalează provizoriu în Bucureşti. ;
În acest timp vechea clădire monastirească a călugărilor din
curtea monastirei Dobrovăţ, devine deşartă prin mutarea
penitenciarului. Ministrul Instrucţiunii de pe atunci d-l Spiru Haret,
stăruind, capătă de la ministerul Domeniilor printr-o lege acest
local pentru instalarea Orfelinatului de fete. Se proiectează
reconstruirea aproape în întregime a acestui local şi lucrările
începute sub supravegherea şi extrem de buna voinţă a domului
Florian Crasan, directorul Casei, se termină în toamna anului 1905
când se şi mută Orfelinatul din Bucureşti la Dobrovăţ, în luna
Noembrie.

237
Localul reconstruit se prezintă în bune condiţiuni. Bine
expus, construit în două caturi, compus din 25 camere, localul e
suficient ca încăpere pentru o populaţie de 75 eleve maximum.
Împrejurul clădirii Orfelinatului se găsesc 44 hectare de
loc, proprietatea fostului penitenciar, care loc astăzi îl stăpâneşte
Orfelinatul, cultivîndu-l şi folosindu-se de venitul căpătat.
Organizarea Orfelinatului. Odată instalat Orfelinatul în
Dobrovăţ, consiliul casei de economie şi domnul Director al Casei
Florian Crasan, s-au ocupat foarte serios de organizarea şcolii,
procurând materialul necesar şi înjghebând noua gospodărie. În-
cetul cu încetul, în mod economic, s-au făcut multe îmbunătăţiri
atât în mobilarea interiorului, cât şi în gospodăria exterioară.
În Ianuarie 1906, după o lună de la mutarea Orfelinatului în
Dobrovăţ, luând direcţiunea şcolii, d-na Henrietta Munteanu,
institutoare, iar eu direcţiunea de studii ne-am întocmit un plan de
organizare administrativ şi educativ al institutului. Ajutaţi şi
încurajaţi foarte mult de d. director al Casei, am reuşit a realiza
progrese destul de mari faţă cu scurtul timp cât am funcţionat la
Orfelinat.
De la început ne-am gândit că legiuitorul când a avut
intenţiunea de a crea aceste institute de educaţie pentru copiii
orfani ai corpului didactic, pe lângă scopul filantropic a urmărit de
bună seamă şi acela, ca aceste şcoli prin forţa lucrurilor trebuie să
devină institute model prin însuşi faptul denumirii lor. Mai târziu
completate prin alte institute secundare şi profesionale să se
completeze menirea Orfelinatelor şi scopul lor filantropic. Merită
apostolii luminii atâta atenţie să-şi aibă asigurate aceste şcoli
internate în care nu numai învăţătorii morţi pe altarul datoriei,
doborâţi de munca istovitoare a apostolatului, ci şi cei săraci şi
împovăraţi de o grea familie să-şi aibă asigurată instrucţia şi edu-
caţia copiilor lor.
Răspunderea conducerii acestui institut, deci, este mare, şi
e cu atât mai mare,cu cât îşi dă cineva seamă şi de misiunea
apostolatului şi de elementele ce vor a educa şi instrui.
Personalul administrativ şi didactic al Orfelinatului.
O bună administrare a unui institut se datoreşte
conducătorului şi personalului ajutor. În această privinţă la început
am avut de întâmpinat grele dificultăţi în primenirea şi alegerea
personalului ajutor, cunoscut fiind prejudiciile şi obiceiurile noastre
orientale când e vorba de slujbe şi buget.
Personalul definitiv rămas se compune din:
1) Directoarea care face şi lecţiuni cu clasele I şi a II-a.
2) Directorul de studiu care face lecţiuni cu cl. a III-a şi a IV-
a.

238
3) Maistra de lucru, tricotaj, ţesătorie etc.
4) Ajutoare de maistră.
5) Pedagog.
6) Garderobieră.
7) Agronom intendent.
Instrucţia şi educaţia elevelor.
Orfelinatul de fete din Dobrovăţ, fiind o şcoala primară tip
urban, elevilor li se dă instrucţie întocmai după programul oficial
obligator.
Lecţiunile se fac însă numai dimineaţa, iar după amiază
elevele sunt ocupate cu lucrul în atelier şi în clase. În afară de
program, elevele mai mari, din cl. III-a şi a IV-a, învaţă în atelier la
războiu ţesutul şi ajută la confecţionarea şi repararea îmbrăcă-
mintei (rochiţe, şorţuri, ciorapi etc.).
Însemnatul principiu didactic ca învăţământul să fie practic
în această şcoală, se poate pune în aplicare în mare parte, dat fiind
multe împrejurări favorabile.
La epoca lucrărilor agricole ce se făceau sistematic pe cele
44 hectar de pământ, proprietatea orfelinatului, se explică fetelor
intuitiv diferite cunoştinţe din studiul ştiinţelor naturale, având
prilejul elevele de a face aplicări prin practică la lucrările agricole,
observând ele înşile: aratul, grăpatul, semănatul, seceratul,
prăşitul, treieratul, cositul etc.
Grădina de legume cultivându-se sub ochii lor, în mod
sistematic, elevele luau parte prin propria lor activitate la aranjarea
straturilor şi cultivarea legumelor celor mai uzitate în gospodărie.
Cultura florilor făcându-se iar şi prin participarea elevelor la
lucrările pregătitoare şi acele de îngrijire ulterioară semănării şi
răsădirii, ele aveau prilejul de a învaţa şi completa cunoştinţele
teoretice prin cele practice, sistematic făcute şi conduse.
Excursiunile dese şi cu plan făcute le punea în posibilitate de
a studia natura în tot farmecul ei, studiind plantele, florile, arborii
din frumoasa pădure de lângă şcoală, păsările şi tot ce se poate
studia în excursiuni sistematice.
Plantaţia de duzi întemeiată şi pe viitor adaosă le
serveşte suficient acum la cultura viermilor de mătase cu toate
foloasele lor.
Livada începută şi completată, în viitor le va ajuta
elevelor la studiul practic al pomilor şi îngrijirea gradinei.
Gospodăria înjghebată, completată în viitor, le va înlesni
studiul cunoştinţelor elementare practice a îngrijirii vitelor,
păsărilor de curte, porcilor etc. Pentru acest scop şi pentru a se
trage foloase materiale în menajul internatului, s-a făcut o curte
îngrădită a părţii unde s-au construit o parte din încăperile

239
necesare întreţinerii raţionale a păsărilor, porcilor şi animalelor
de muncă.
Prin excursiuni la pepiniera silvică foarte apropiată a
Domeniilor Coroanei, elevele învaţă multe lucruri folositoare în
studiul ştiinţelor naturale.
Muzeul de la Domenii iarăşi e un atelier de învăţătură
practică în toate meseriile ce le practică pe domenii.
Ferma model iarăşi e un loc unde se poate studia în mod
practic îngrijirea sistematică a vitelor. În fine, iată o sumă de
împrejurări favorabile ale situaţiunei Orfelinatului, cari împrejurări
dau prilejul a putea elevele să studieze în mod destul de practic şi
intuitiv multe lucruri folositoare atît în viaţa de eleve cât şi mai
târziu în viaţa practică de gospodine.
Rămâne la priceperea şi buna voinţă a educatorului să ştie a
utiliza raţional şi sistematic aceste condiţiuni excepţional de
avantajoase în învăţătura unui învăţător meşter.
În orele libere anume destinate elevele se pot consulta cărţi
folositoare din biblioteca Orfelinatului explicându-li-se cunoştinţele
căpătate, reuşind astfel pe de o parte a li se lărgi cercul
cunoştinţelor, iar pe de altă parte li se dezvoltă gustul de citit. Un
registru special s-a înfiinţat în care să se noteze toate bucăţile
citite şi autorul. Se are în vedere bine înţeles în toate, măsura
puterii de pricepere a elevelor, vârsta, ferindu-le de surmenaj prin
variaţiunea sistematică a ocupaţiunilor lor, căutând a se armoniza
educaţiunea fizică, morală, estetică şi intelectuală.
Educaţiunea fizică trebuie să fie cea mai de căpitenie
preocupaţiune a unui educator. Şi mai cu seamă în acest Orfelinat
unde trebuie să se ţină socoteală de faptul că majoritatea elevelor,
rămânând orfane în mod prematur de unul din părinţi ori de
amândoi, aceasta îţi indică ceva anormal în ereditate a
organismului. În adevăr prin constatări medicale serioase ale d-lui
doctor I. Bordea, fostul medic al Orfelinatului, care totdeauna s-a
interesat cu multă bună voinţă de sănătatea elevelor, am constatat
că majoritatea lor aveau predispoziţiuni scrofoloase, anemie
etc...consecinţele surmenajului. Lucru ce ne-a dat de gândit în
îngrijirea educaţiei fizice a elevelor.
Având în vedere individualitatea elevelor, şi ajutate de
căutare medicală raţională elevele cele mai debile şi-au recăpătat
energia utilizând măsurile de dietă şi agenţii naturali: aerul curat;
curăţenie, mâncare substanţială şi îmbelşugată, gimnastică, jocuri
în aer liber, excursiuni dese. Ocupaţiunea intelectuală măsurată cu
îngrijire, iată măsuri luate în tratamentul elevelor în chestia de
educaţia fizică.

240
Variaţia în ocupaţiile elevelor le dispunea bine şi aceasta nu
trebuie de neglijat mai cu seamă în internate de felul acesta, unde
bieţii copii răpiţi din sânul familiei, educatorul trebuie cu multă
pricepere şi bună voinţă să ştie a se substitui familiei.
Se cere a se întrebuinţa multă artă educativă pentru a
preface internatul într'o familie ideală. Iată ţinta unde trebuie de
ajuns. Atunci totul va merge bine. Odată ce-am câştigat iubirea
elevelor, munca de educator va fi încoronată de succes. La aceasta
am reuşit pe deplin. În timpuri de ploi şi vreme rea, elevele au o
sală de recreaţie unde se distrează în timpul recreaţiunilor. Un pian
ce le procurasem, le delectau în jocurile lor gimnastice şi libere.
Elevele Orfelinatului foarte rar cunoşteau pedepsele. Au fost
deprinse şi trebuie să fie deprinse a-şi face toate datoriile de eleve
din simţământul de datorie, cu voie bună şi din dragoste.
Socotindu-se în familie, toate trebuie să se considere între ele ca
surori, directorii ca părinţii lor.
Tendinţa în educaţie fiind a pregăti pe eleve pentru viaţa
practică, ca să poată fi soţii şi mame bune, ele trebuie îndrumate a
purta înşile grija de propria lor sănătate, a se conduce ele înşile în
toate împrejurările vieţii, a-şi agonisi din propriul îndemn
cunoştinţele de care au nevoie. Nu numai grija supravegherii , şi
pedepselor trebuie să fie mijloacele în educaţie.
În educaţia morală am avut în vedere legătura socială ce
are să unească pe eleve mai târziu în societate. Spiritul de
solidaritate, în primul loc le-am insuflat. Şcoala unde găseşti iubire,
bunătate şi simpatie, şcoala plină de lumină şi veselie, şcoala unde
se învaţă viaţa fericită din ştiinţă, adevăr şi dreptate, iată şcoala
ideală— iată idealul unde am ţintit şi în parte am ajuns la
Orfelinatul din Dobrovăţ. Pătrunzând serios în natura copilului,
educaţia ca şi instrucţia nu mai e o tortură pentru elev.
Educaţia religioasă atât de necesară omului, câte mângâieri
nu-i aduce în anumite stări sufleteşti. Educaţia simţământului
religios cu îngrijire făcută din copilărie lasă urme temeinice şi
efecte salutare mai târziu.
Câte lacrimi nu mi-am şters pe ascuns, când elevele cântând
sfânta leturghie, în monastirea din apropierea şcoalei, transportate
în rugăciunea lor cântată în cor, păreau nişte îngeraşi rugându-se
cu toată căldura sufletelor lor. Cu ochii aţintiţi la sfânta Fecioară
Maria părea că glasurile lor ajung până la ceruri, atât de duios şi cu
simţire intonau pe Pre tine te lăudăm.
Mă uitam şi mă gândeam ce se petrece în sufletele lor
adesea şi aflam asociaţia de idei, de sentimente, de iubire către
prea sfânta Fecioară şi mamele lor pierdute pentru vecie...

241
Bietele eleve orfane în cântările lor duioase îşi alinau dorul de
mamă, dorul sfânt de mamă.
Nu am să uit niciodată acele momente de expansivitate
sufletească ce m-a impresionat atât de mult, mărindu-mi energia şi
devotamentul pentru îngrijirea ce dispuneam în educaţia şi
instrucţia orfanelor din Dobrovăţ.
Inimile tinere sunt deschise pentru credinţă, trebuie a utiliza
această predispoziţiune a copiilor în educaţia simţământului
religios.
Rugăciunile de dimineaţă, seara la masă se cântau în cor.
Elevele se împărtăşeau în cele două posturi de peste an de
către parohul bisericii, confesorul Orfelinatului.
Deprinderi practice.—Gospodărie—economie. Prin stăruinţa
şi atenţiunea ce păstrau Orfelinatului, consiliul casei, dimpreună cu
directorul ei, Dl. Florian Grasan, Orfelinatul începuse a-şi organiza
o gospodărie rurală model. Prin mijloacele modeste puse la
dispoziţiune de casă, Orfelinatul îşi croise o bună gospodărie: Curte
de păsări, prăsilă de porci, grădină de legume, se proiectase o
lăptărie (atât de necesară), stupină, pomet de vie, toate fiind
mijloace şi de educaţie şi de folosinţă a şcoalei.
Şcoala apoi stăpânind 44 hectare de pământ arabil,
începuse a se face o cultură sistematică intensivă
Prin două planuri agronomice s-a arătat casei proiectul de
asolament ce urma să se execute după toate regulile agronomice.
În primul an de încercări 1905—1906, cu toate enormele dificultăţi
întâmpinate, totuşi s-a realizat un beneficiu. O fermă model ar fi
ţinta la care s-ar putea ajunge din frumosul loc al orfelinatului, iar
mutarea orfelinatului de la Bistriţa aici ar realiza un adevărat folos
pregătirii temeinice a elevilor, care şi-ar putea continua studiile de
agricultură în o secţie specială înfiinţată.
Orfelinatul de băieţi de la Dobrovăţ ar trebui să fie organizat
astfel: un curs primar şi agricol de 7 sau 8 ani. Absolvenţii
agronomi ar avea un viitor mai bun ca acei de astăzi la multe
şcoli secundare—acesta e, de altfel, şi curentul nou ce se cere şi
trebuie creat în îndrumarea generaţiilor spre agricultură.
Condiţiunile excepţional de avantajoase a situaţiunei
descrise a Orfelinatului din Dobrovăţ, ar trebui studiate de cei în
drept şi a se face aici o şcoală de agricultură combinată cu un curs
primar pentru copiii membrilor corpului didactic.
Iată în trăsături foarte generale vederile mele asupra
organizării Orfelinatului din Dobrovăţ. Rămâne de completat multe
lipsuri pe care experienţa, timpul şi priceperea celor în măsură a
continua opera începută le va determina.

242
Noi învăţătorii vom fi recunoscători celor ce se vor interesa
de orfelinatele înfiinţate. Dezvoltarea şi completarea lor prin alte
institute de cultură, ori prin secţii şi şcoli de specializare va fi pe
viitor grija ce trebuie să avem, căci în definitiv vorbind, cursul
primar existent al Orfelinatelor, nu e suficient pentru a se realiza
atât scopul filantropic cât şi cel practic al orfelinatelor. Această
chestiune, după cum am spus, îmi propun a o studia şi a o publica
în viitor.
Nu pot încheia aceste scurte note, amintiri din viaţa ce am
petrecut un an la Orfelinatul din Dobrovăţ fără a aduce vii
mulţumiri domnului Florian Crasan, fostul director al Casei de
Economie a corpului Didactic, pentru încrederea şi sprijinul ce am
avut de la domnia sa în desfăşurarea scurtei noastre activităţi la
Orfelinatul din Dobrovăţ. Consiliul casei, animat de cele mai
frumoase intenţii, pentru prosperarea orfelinatelor, au dat
asemenea tot sprijinul şi aprobarea punerii unei baze solide
acestor instituţii de mare folos învăţătorilor.
Administraţia Domeniilor Coroanei a dat concursul atât în
timpul construcţiei localului, cât şi mai târziu la înjghebarea
gospodăriei din afară, oferind gratis din pădurile domeniului lemnul
şi nuielele necesare construirii grajdurilor, pătulului, coteţelor,
porţilor etc.”
Că excursiile la Dobrovăţ erau cum nu se poate mai bine
potrivite, tot din „Opinia” din 16 iunie 1911 aflăm următoarele:
„Luni 13 şi marţi 14 iunie un grup de 35 elevi normalişti sub
conducerea dlui profesor Gh. Ghibănescu au plecat în excursie
şcolară spre Dobrovăţ prin gara Bârnova. Plecaţi din Iaşi la 8.15
a.m., au ajuns la Bârnova la 9 ore; de acolo au lut-o pe jos să
viziteze noul sanatoriu de tuberculoză, fiind însoţiţi de d. dr. Emil
Erbiceanu, medicul sanatoriului.
Sanatoriul e o clădire mică, cu 4 saloane mari, despărţite în
camere cu pereţi subţiri şi numai pe jumătate în sus, aşa că
plafonul e comun la toate, în fiecare despărţitură sunt puse două
panouri complet amenajate. Personalul de serviciu e complet
angajat, aşa că cheltuielile pentru întreţinerea acestui personal
se face şi dr. singur privighează procurarea celor necesare. Se
crede că sanatoriul va fi deschis în cursul acestei veri. El e foarte
bine situat; coama păduroasă a dealului din faţă îl apară de
furtunile de Ia nord, iar apropierea de gara Bârnova, cu care e
legat cu o şosea, îl va face accesibil tuturor.
De la Sanatoriu elevii au luat-o de-a dreptul prin pădure, şi
după un mic popas făcut la un canton, unde s-a gustat de-ale
mâncării, drumul a fost tot numai prin pădure cu foarte mici

243
popasuri după cules fragi, pe la orele l½, din zi excursioniştii au
ajuns în marginea satului la cantonul brigadei silvice.
Aci au fost întâmpinaţi de învăţătorii satului Ar. Morţun şi
Donosă, cu o bandă de lăutari sub conducerea lui Mirlică, devenit
popular, apoi în gura excursioniştilor.
După un mic popas făcut la d. Niculescu, brigadierul,
excursioniştii au plecat spre administraţie unde li s-a făcut o
primire cordială de şeful regiei silvice d. N. Marinescu, dr. Mogoş
medicul spitalului şi întreg personalul domenial.
În sala cea mare de teatru, unde e şi sediul băncii populare
şi biblioteca populară, s-a servit o masă elevilor, însuşi dl. şi dna
Marinescu servind pe oaspeţi.
Au fost vizitate şcoala primară, spitalul, muzeul domenial,
biserica Dobrovăţului, şcoala de agricultură condusă cu atâta
destoinicie de dl. director actual, un excelent agronom. Apoi şcoala
primară din Ruşi şi apoi elevii s-au pus şi au decalcat pentru arhiva
şcoalei inscripţia slavonă a lui Ştefan Vodă din 7012 anul morţii,
cum şi 3 pietre mormântale, acea din 1513 a soţiei lui
Bogdan Voievod, care e îngropată în biserică, cum şi 2 a
membrilor familiei Racoviţă Vodă, din cele 6 pietre mormântale,
toate pe lespede de marmură, probabil aduse de la biserica din
Fereşti (Vaslui), satul de origină al Racoviţeştilor, mai ales după ce
M. Racoviţă a fost închinat mănăstirea Dobrovăţului bisericii
Zagrafos din muntele Atos.
Aici biserica a întemeiat cele două sate, Dobrovăţul
Moldoveni şi Dobrovăţul Ruşi pe cele două coaste a dealurilor din
dreapta şi stânga pârâului cu acelaşi nume.
Dobrovăţ e diminutivul din Dobrov, ca şi Popovăţ din Popov,
care şi acel Dobrov e un sufix patronimic a lui Dobre, cum Popov e
din Pop şi Petrov din Petre etc.
Seara a fost masă, concert, dans în sala teatrului sătesc.
A doua zi, marţi, elevii excursionişti au vizitat ferma
domeniului, aşezată la 9 kilometri în jos de sat, spre Codăieşti şi
Movila lui Burcel. După un mic ocol prin Codăieşti, unde elevii au
vizitat spitalul, biserica şi primăria, s-au întors la fermă, vizitând şi
grădina de pomi roditori din drum. Aici, dl. Cristescu, şeful
agronom, a dat toate lămuririle şi a servit excursioniştilor un bogat
dejun; s-a toastat pentru dl. I. Kalinderu, căruia i s-a trimis o
telegramă din partea excursioniştilor, pentru dnii Marinescu şi
Cristescu, pentru învăţătorii şcolilor primare şi de agricultură.
Pe la orele 4 p.m. excursioniştii au plecat în uralele tuturor
celor prezenţi, mulţumind domnilor Marinescu şi Cristescu, cum şi
învăţătorilor Morţun şi Donosă de buna primire, găzduire şi
ospătare. Cu trenul de 9,30 seara, excursioniştii s-au întors la Iaşi.”

244
După reînfiinţarea mânăstirii la 4 mai 1913, la 1 iunie 1913 a
fost numit întâiul stareţ – ieromonahul Damian Lascăr, întărit cu
decretul regal nr.4331. Licenţiat în teologie, fusese protopop la
Piteşti, iar după ieşirea la pensie, cu 118 lei bruto, ca stareţ mai
avea un plus de 100 lei lunar. El aduce călugări de la schitul Rafaila
cu care populează mânăstirea ocupată, totuşi, de şcoala de
agricultură, de primărie, de preotul parohiei din satul Ruşi.
Instalarea schitului se face în decembrie 1913 şi se convine
ca monahii cu stareţul să ocupe un apartament din josul clădirii
mari, iar şcoala – apartamentele de sus. Cum directorul şcolii
refuză să evacueze clasele, stareţul este nevoit să stea în casele
sale din Huşi, iar mai apoi se aşează la Rafaila – unde a şi murit.
După 1864, la secularizarea averilor, în Eparhia Huşilor n-a
rămas nici o mănăstire de călugări, ci doar schitul de la Rafaila, cu
2-3 călugări. Aici ajunsese şi părintele Damian Lascăr. Sărăcită şi
jefuită, mânăstirea de la Dobrovăţ, după actul de la 1864 s-a
desfiinţat.
De-abia în primăvara anului 1932, cu arhitectura şi piatra
bisericii, păstrate în forma iniţială, biserica a cunoscut o întreţinere
deosebită, ajungându-se „ca lucrările de spălare şi redare a vieţii
tablourilor să ajungă aproape ca în epoca zugrăvirii lor.” Atunci a
fost dată spre redeschidere, iar Buletinul Episcopiei Huşilor, organ
oficial al Eparhiei, să publice un scurt istoric al aşezământului.
Cine repară astăzi drumurile către ctitoria lui Ştefan cel
Mare de la Dobrovăţ şi îndrumă turiştii către acolo, că pădurile şi
catapeteasma care veghează de peste 500 de ani îi aşteaptă cu
tainele lor?
La această firească întrebare găsim răspuns în ziarul
„Flacăra Iaşului” din 19 martie 2008, când, sub titlul „Drum de
peste un milion de euro la Dobrovăţ”, Liviu Bulgariu, director
adjunct al A.P.D.R.P Iaşi şi Iulian Mărtinaş, primarul comunei
Dobrovăţ, aduc cititorilor veşti îmbucurătoare.

245
„La agenţia de plăţi pentru Dezvoltare rurală şi Pescuit
(APDRP) Iaşi a fost depus primul proiect privind dezvoltarea
infrastructurii rurale din judeţul Iaşi. Proiectul al cărui obiectiv este
modernizarea unui drum comunal din comuna Dobrovăţ, poate
prinde o finanţare europeană de peste un milion de euro, dosarul
fiind declarat conform, a declarat Liviu Bulgaru. Iar primarul
comunei Dobrovăţ, Iulian Mărtinaş, care doreşte modernizarea
acestei căi de acces, deoarece are un plan de dezvoltare a zonei
turistice care se bazează pe faptul că în localitate există două
biserici foarte vechi, a completat:”La noi în ţară, turismul rural se
extinde foarte mult, fapt de care dorim să profităm şi noi. Drumul
comunal pe care dorim să-l modernizăm este principala noastră
prioritate, deoarece face legătura între Mânăstirea Dobrovăţ şi
biserica „Sf. Pantelimon”. Drumul trece şi prin centrul comunei,
apoi traversează şi satul Ruşi, aşezare cu peste 1200 de locuitori.”
Cele două biserici citate sunt principala atracţie turistică.
Prima este ctitoria ultimă a voievodului Ştefan cel Mare, iar
Biserica „Sf. Pantelimon”, construită la 1797 este destinată unui
program de restaurare, cu fonduri europene, ea fiind printre
monumentele protejate de UNESCO, iar pentru aceasta este
necesar şi un proiect de utilare a comunei cu apă şi canalizare. În
acest sens aflăm că primăria comunei Dobrovăţ, împreună cu
localitatea vecină Schitu Duca au înfiinţat o asociaţie
intercomunală şi au elaborat un proiect de 6 milioane euro pentru
ca cele două comune să aibă acces la reţeaua proprie de apă şi
canalizare, studiul de fezabilitate fiind finalizat. Urmează alte etape
de parcurs pentru ca proiectul să devină fapt de viaţă (în fotografie
Liviu Bulgaru, director adjunct APDRP Iaşi şi Iulian Mărtinaş,
primarul comunei Dobrovăţ).

Dumasca, sat în partea de est a comunei Dobrovăţul,


situat pe două coaste de deal, prin mijlocul cărora curge pârâul
Dumasca; are o suprafaţă de 534 ha, proprietatea locuitorilor, 11
ha vii şi o populaţie de 100 familii, cu 518 suflete, din care 36
familii cu 130 suflete sunt lipoveni şi 3 familii evrei.
Satul avea în anul 1900, 312 vite cornute, 553 oi, 104 cai,
261 râmători.
Pe podişul Dumasca era loc de imaş şi arătură.
La Dumasca, biserica cu numele Adormirea Maicii Domnului
deservea 105 familii la 1879, avea preot pe Gheorghe Ciurescu şi
cântăreţi pe Gheorghe Arhire şi Platon Arhire, spune Costin Clit în
Elanul nr. 37/2005.
Unele date interesante despre localitatea Dumasca aflăm de
la prof. Georgeta Ştirbu care în revista „Orizonturi” nr.5/2005

246
vorbeşte pe larg despre comunitatea de ruşi lipoveni care
populează satul. Dumasca este un sat vechi, dăruit de Ştefan cel
Mare mânăstirii Dobrovăţ în 1499. Când au fost colonizaţi pe
aceste meleaguri ruşii lipoveni nu se ştie precis, spune ea, dar se
apreciază că ar fi venit acum mai bine de 350 de ani de prin Rusia
de nord şi s-au aşezat în partea sudică a satului Dumasca, pe
malurile pârâului care are acelaşi nume. Oameni paşnici, buni
constructori, agricultori dar mai ales cultivatori ai cânepii şi
legumelor, ei au găsit aici terenuri fertile, le-au cultivat, iar
produsele muncii lor le-au valorificat în apropiere, la târgul de la
Codăeşti.
Comunitatea lipovenească, completată şi cu alţi colonişti
sosiţi din alte zone geografice, mai ales din Bucovina, după ce
provincia românească a fost anexată la 1775 de habsburgi, a avut
în localitate şi o biserică făcută din lemn, cu o vechime de peste
200 de ani şi care a ars în întregime la un incendiu din anul 1970..
Autoarea relevă un obicei pe care îl au ruşii lipoveni veniţi din
nordul Rusiei şi pe care îl păstrează şi locuitorii de astăzi, acela de
a face baie cu aburi fierbinţi, la feredeu. Feredeul – explică ea –
este amenajat pe malul unei ape sau în apropierea unui izvor. În
interior s-a construit un cuptor din piatră de râu, fără a fi lipit. Focul
încălzeşte pietrele, peste ele se toarnă apă, interiorul camerei se
umple cu aburi, realizându-se într-un fel o saună finlandeză. În
feredeu există şi bănci pe două-trei nivele, iar cine poate rezista la
temperatura camerei, foloseşte treptele, urcând sau coborându-le.
Cu smocuri de crenguţe de frasin sau stejar, strânse în
timpul verii, şi puse la uscat, cei veniţi la baia de aburi se bat cu
ele în timpul spălatului pentru a se pune sângele în mişcare, după
care totul se termină „prin clătire cu apă rece de la râu sau de la
izvor.”
Lipovenii nu pot să trăiască fără baia de aburi de la feredeu.
„Aici ei îşi odihnesc trupul şi sufletul, spune autoarea articolului şi
pentru a ne convinge despre binefacerile metodei întrebuinţate de
ei, ne recomandă să citim cartea „Finlanda” apărută în anii '70, ca
să constatăm noi înşine similitudinile saunei lipoveneşti de la
Dumasca cu cele din Laponia (nordul Finlandei). Până atunci însă
îndemnând „faceţi şi o baie de aburi fierbinţi pentru a vă trata o
răceală profundă dar şi pentru a medita la originea vechiului obicei
lipovenesc”, este o altă… binefacere.
Din 1968, aşezarea Dobrovăţ constituie o singură comună
cu acelaşi nume, aparţinătoare de judeţul Iaşi. Avea, în 1976, 6,9
mii locuitori.
Dobrovăţ, sat şi comună, este aşezat pe valea pârâului
Dobrovăţ, într-o regiune deluroasă şi cu păduri – spune prof. Al.T.

247
Obreja, autorul Dicţionarului geografic al judeţului Iaşi. Numele
satului este dat pe seama pârâului ce-l străbate, izvorât din
pădurile Bârnovei care, după ce primeşte pâraiele Nastea, Pietros,
Poiana Lungă ş.a., trece prin sat, se uneşte cu apele pârâului
Cuţicna şi se varsă în Vasluieţ, lângă Codăeşti.
În apropiere, pe Dealul Buda, a fost descoperit un vas cu
monede turceşti din argint, din secolul al XVIII-lea. Populaţia
localităţii este alcătuită din români şi lipoveni. La 1912 era de 3026
locuitori, în 1930 tot de 3026, în 1966 de 3899, iar în 1977 – 3900
locuitori.
Dar iată situaţia recensământului populaţiei din martie 2002
pe grupe de vârstă şi sexe:

Grupa de vârstă Total populaţie Masculin Feminin


2624 1295 1329
0-4ani 162 77 85
5-9ani 145 80 65
10-14 ani 156 78 78
15-19 ani 159 78 81
20 - 24 ani 148 78 70
25 - 54 ani 868 473 395
55 - 59 ani 151 73 78
60 - 64 ani 203 89 114
65 - 69 ani 235 100 135
70 - 74 ani 185 94 91
75 - 79 ani 132 52 80
80 - 84 ani 51 14 37
85 ani şi peste 29 9 20

Populaţia de 10 ani şi peste care absolvise o şcoală la data


recensământului era de 2127 persoane, iar cei de 6 ani şi peste
care urmau o şcoală la acea dată era de 310.
După starea civilă şi sexe situaţia se prezenta astfel:

Căsători Necăsători Divorţa Văduv Uniuni


ţi ţi ţi i consensua
le
Tota M F Total M F Total M F Tota M F Total
l l
133 66 66 917 541 376 68 37 31 304 5 25 102
5 6 9 1 3

Fondul locativ arăta astfel: 1150 locuinţe din care 1.052 cu


lumină electrică, cu un total de 2.682 camere de locuit. La

248
recensământul din 1992 numărul clădirilor era de 1.102 cu 2.275
camere şi o suprafaţă locuibilă de 27.132 m2.

Fişa datelor statistice în comuna Dobrovăţ pentru anii 2001


2004 se prezintă astfel:

2001 2002 2003 2004


Suprafaţă Totală ha 9303 9303 9303 9303
Locuinţe existente 1154 1152 1152 1155
Salariaţi în comună 180 115 116 122
Elevi care merg la 248 250 249 275
şcoală
Personal didactic 19 19 21 25
Săli de clasă 12 12 11 13
Laboratoare 2 2 2 2
Biblioteci în comună 3 3 3 3
Biblioteci publice 1 1 1 1
Abonamente radio 517 513 611 510
Abonamente 315 — 612 512
televiziune
Abonamente telefonice 98 253 263 —
Total suprafaţă agricolă 3429 3699 3574 -
ha
Total suprafaţă arabilă 2546 2691 2529 —
ha
Total suprafaţă livezi 75 75 75 —
ha
Vii şi pepiniere viticole 89 126 89 —
ha
Total suprafaţă păşuni 451 542 609 —
ha
Total suprafaţă fânaţ 268 265 272 —
ha
Total suprafaţă 569 1297 410 —
cultivată grâu şi secară
ha
Total suprafaţă 1002 838 795 —
cultivata cu porumb ha
Total suprafaţă 110 80 80 —
cultivată cu cartofi ha
T.s.c cu floarea soarelui 350 315 525 —
ha
T.s.c. sfeclă de zahăr 10 18 — _

249
ha
TSC legume ha 161 116 116 —
Bovine total capete 301 403 385 —
Porcine total capete 715 527 767 —
Ovine total capete 1708 1913 1570 —
Pasări total capete 11300 14735 11980 —

Dobrovăţul (a mănăstirii) apare evidenţiat în condica liuzilor


în 1803, în ocolul Crasna, iar Dumasca (tot a mănăstirii) în ocolul
Mijlocului unde apare şi satul de răzeşi Protopopeştii; la catagrafia
din mai 1820 Dobrovăţul (mănăstirii Dobrovăţ) are 202 liude, iar
Dumasca 100 liude. În septembrie 1831, Dumasca Moldoveni a
mănăstirii Dobrovăţul avea 46 liude iar Dumasca Lipoveni 49;
Dobrovăţul mănăstirei avea 345 liude; Dobrovăţul, comună în plasa
Crasna, judeţul Vaslui, la 1864; formată din satele Dobrovăţul
Moldoveni, Dobrovăţul-Ruşi şi Dumasca în 1865. I se adaugă şi
satele Protopopeştii lui Cujbă, Protopopeştii lui Duca, Protopopeştii
lui Lazarini, Protopopeştii lui Sion şi Ruleni în 1875; comună în
plasa Crasna-Mijlocul în 1887, formată din satele Dobrovăţul-
Moldoveni, Dobrovăţul-Ruşi şi Dumeasca; comună în plasa
Dobrovăţul când include şi satul Dobrovăţul-Deleni, în anul 1904
când plasa Dobrovăţul era formată din comunele Ciorteşti,
Dobrovăţ, Poiana Cârnului şi Tăcuta; comună în plasa Codăeşti în
1906, în plasa Movila lui Burcel în 1925; comună în plasa Codăeşti-
Târg în 1942 şi în raionul Codăeşti la împărţirea administrativă din
1950; comună în raionul Iaşi, formată doar din satul Dobrovăţ
(unificat) în 1956 şi după reînfiinţarea judeţelor în 1968.
Dând aprecierile cuvenite înaintaşilor, în cartea sa”Dobrovăţ
– istorie şi legendă” Ioan Alecu Iacobuţă realizează portrete ale
unor săteni din Dobrovăţ (p.84), dar se opreşte pe larg şi asupra
unora care au plecat din localitate făcând operă în diferite domenii
de activitate, printre aceştia din urmă enumerându-se:

VASILE CRISTESCU născut la


20 iunie 1869 în comuna Dobrovăţ, fiul
lui Grigore Cristescu, primul învăţător
al satului care a făcut apostolat din
1865 până în 1890 în sat iar apoi ca
institutor la Vaslui; s-a remarcat ca
matematician, inginer şi colaborator al
lui Anghel Saligny, profesor la şcoala
profesională PTT (1905-1907) şi la
şcoala specială de artilerie, geniu şi

250
marină (1910-1913). A fost unul din fondatorii „Gazetei
matematice” în 1895.

GRIGORE ROŞU născut în Dobrovăţ în anul 1877, a urmat


şcoala primară în sat, liceul la Iaşi, facultăţile de filologie şi drept
din Iaşi, concomitent, după care a funcţionat în învăţământ dar şi
ca avocat la Constanţa. A luat parte la luptele de la Mărăşti,
Mărăşeşti în primul război mondial şi s-a stins din viaţă în 1942.

IOAN N. DONOSE s-a născut în Dobrovăţ în aprilie 1878, a


absolvit Şcoala normală „Vasile Lupu” din Iaşi şi în 1890 a fost
numit învăţător în comuna Tăcuta unde împreună cu învăţătorul
Ioan Matei au înfiinţat la Tăcuta Banca populară „Movila lui Burcel”.
Tot la Tăcuta în 1908 a înfiinţat prima obşte de arendare din
judeţul Vaslui, numită „Buna Vestire”. În 1911 a fost transferat la
şcoala din satul Dobrovăţ-Moldoveni, unde a îndeplinit funcţia de
director până în anul 1933. S-a stins din viaţă la 20 august 1938.

MIHAI TONEGARU, născut la 11 februarie 1905 în


Dobrovăţ- Moldoveni; după absolvirea şcolii normale „Vasile Lupu”
din Iaşi a funcţionat învăţător la şcoala din satul natal, unde a fost
şi director, iar după începerea războiului în 1941 a fost chemat sub
arme ca ofiţer. Şi-a reluat activitatea didactică la şcoala din Galata
Iaşi, până în 1971 când s-a pensionat. A încetat din viaţă în 1990.

NICOLAE DONOSE s-a născut la 23 februarie 1885 în


Dobrovăţ, a făcut şcoala primară în satul natal, seminarul
„Veniamin Costachi” din Iaşi, iar după doi ani de preoţie la Golăeşti
Iaşi a devenit paroh la Dobrovăţ-Ruşi.
A luat parte la Războiul de întregire naţională, fiind decorat
de mai multe ori. A fost profesor la Seminarul din Iaşi, unde a
predat ortodoxia bisericească (Omiletica). Ştia şi recita din
memorie, din operele lui Demostene şi Cicero şi a făcut numeroase
traduceri. S-a stins din viaţă în anul 1960.
PETRU TONEGARU, născut la 12 iulie 1901 în Dobrovăţ, a
urmat medicina şi a fost medic militar până în 1957, fiind prezent
în război la luptele din Cehoslovacia. A încetat din viaţă în 1981.

ION MIHAI, medic şi el, s-a născut la 4 noiembrie 1901, la


Dobrovăţ şi a profesat 45 de ani, stingându-se în anul 1972.

MIHAI I. GUZU, născut la 17 septembrie 1912, MIHAI M.


ENEA, născut tot în 1912 la Dobrovăţ, medici militari, ultimul a
căzut în 1941 în luptele de la Bugalic – Odesa.

251
PETRU I. NICULESCU s-a născut în Dobrovăţ în 1896 şi a
practicat avocatura la judecătoria din Codăeşti până în anul 1946.
A fost senator de Vaslui între cele două războaie mondiale, fapt
pentru care după 1945 a fost persecutat şi închis pentru
convingerile sale politice. A murit în 1973.

ADRIAN BRUDARIU, născut la 26 august 1863 la Dobrovăţ,


licenţiat în drept, a fost comandantul eroinei Ecaterina Teodorescu
în primul război mondial. A fost deputat în anii 1927-1928, a făcut
parte din Partidul Ţărănesc a dr. N. Lupu, după care a trecut la
Partidul Ţărănesc Independent şi Partidul Naţional Ţărănesc la 27
decembrie 1933.

VALERIU LUCA născut în 1912 la Dobrovăţ a studiat artele


plastice şi-a publicat volumele de poezie „Cântecul morţii” şi
„Floare de fag” dar şi piese de teatru. A încetat din viaţă în 1980.

VASILE COZMA – ctitorul Şcolii „Vasile Cozma” în 1893.

CONSTANTIN STUMBEA, născut la 12 martie 1885 la


Telejna, a făcut şcoala primară şi gimnaziul, după care a urmat o
şcoală de notari pe care o termină în anul 1910, vine notar la
Dobrovăţ, unde lucrează în această funcţie timp de 46 de ani, până
în 1956, timp în care a „scris toate documentele primăriei, actele
de stare civilă, evidenţele curente, actele notariale etc. – cum
notează în cartea sa Ioan Alecu Iacobuţă.
„Dobrovăţul se bucură de „pacea măreaţă a văilor,
frumuseţea dătătoare de visuri a codrului ce se întinde nesfârşit şi
umple cerul”, îl citează profesorul Vasile Cozma din Chirceşti-
Vaslui, pe Alexandru Vlahuţă care, de altfel, l-a vizitat de mai multe
ori între anii 1883-1888. Dar nu numai Vlahuţă i-a fost oaspete
Dobrovăţului, ci şi Mihai Eminescu când îndeplinea funcţia de
revizor şcolar al judeţului Vaslui, când găsea şcolile rurale din
Poiana Cârnului, Ciorteşti şi Dobrovăţ „cele mai bune” din judeţ, iar
manualul de istorie a românilor, publicat de învăţătorul Grigore
Gavrilescu din Dobrovăţ, un mare succes a acestuia; când Nicolae
Iorga vizitează mânăstirea de la Dobrovăţ în 1907 şi-i citeşte
inscripţiile; Ada Orleanu care publică romanul „Atunci au tras toate
clopotele”, inspirat din fapte trăite la Dobrovăţ de tatăl său, inginer
silvic, Constantin Marinescu în timpul războiului, în ianuarie-iulie
1917; Vasile Pârvan în 1916, când îndeplinea funcţia de director al
Muzeului Naţional Bucureşti, evacuat la Dobrovăţ; prof. Ion
Simionescu care descrie Dobrovăţul ca fiind „chenarul”tuturor

252
caselor dese; Mihail Sadoveanu în 1925, 1926 şi 1930, pe care l-a
străbătut cu prilejul partidelor de vânătoare dar şi încercător de
noroc în „negustoria cu lemne” care l-a adus la faliment; Regina
Maria a României, care, după cum spunea, venea la Dobrovăţ nu
numai pentru a vedea răniţii de pe frontul din iunie 1917 dar să se
şi desfete în „acest colţ de ţară” care i se părea aşa de frumos, „cu
codri aproape neumblaţi” dar „cu drumuri îngrozitoare.”

4. Lipovăţ, comună rurală, în partea de sud a


plăşei Crasna pe cursul mijlociu al pârâului Lipovăţ, la 10 km de
oraşul Vaslui şi 42 km de Codăeşti, reşedinţa plăşei, situată pe
dealuri, văi şi şesuri, între comunele: Deleni, Munteni de jos, oraşul
Vaslui şi comuna Orgoeşti din judeţul Tutova.
Era formată din satele: Lipovăţ, Corbul, Bolboca şi Zizinca,
pe o întindere de 6916 ha, din care 1876 ha pădure şi 3106
pământ de cultură şi imaş, aparţinând statului, iar 1935 ha erau ale
locuitorilor.
Avea o populaţie de 569 familii cu 1741 suflete, din care 73
familii ruşi românizaţi şi 4 familii evrei; 3 biserici, deservite de 3
preoţi şi 3 cântăreţi, o şcoală, o moară şi 4 cârciumi.
Locuitorii aveau: 117 pluguri cu boi şi 1 plug cu cai, 260 care
cu boi şi 19 căruţe cu cai, 180 stupi cu albine, 707 vite cornute,
304 oi, 77 cai şi 285 râmători, după cum rezultă din Dicţionarul lui
C. Chiriţă.

Lipovăţ, sat, e situat pe coasta dealului Făgădăul spre


sud-est, pe coasta dealului Suceveni spre sud-vest şi pe coasta
dealului Lipovăţul, spre nord-vest; pe o suprafaţă de 3126 ha din
care 673 ha pentru cultură, imaş şi fânaţ, şi 1393 ha pădure,
proprietatea statului, iar 1060 ha ale locuitorilor, atestat
documentar din anul 1437.
Satul avea 292 familii, cu 1234 suflete.
Era reşedinţă de comună, avea o şcoală înfiinţată la 1868,
frecventată de 45 elevi, avea două biserici din care una zidită de
călugării greci pe la 1860, iar a doua era de lemn, cu o vechime de
peste 400 ani în 1900 şi despre care se zicea că a fost construită
de un cioban.
La 1875-1878, Costin Clit, în Elanul nr.34/ 2004, dă comuna
formată din satele Chiţoc, Lipovăţ, Zizinca şi Deleni cu următoarea
situaţie ecleziastică: la Chiţoc, 98 familii, biserica „Prea
Născătoarea de Dumnezeu”, iconom Ştefan Buzdugan, diacon
Ionachi Buzdugan, cântăreţi Dimitrachi Cosma şi Ion Popa; Lipovăţ,
298 familii, biserica „Sf. Gheorghe”, pr. Ion Marcu, pr. Ion Lupanu,
cântăreţi Andrei Popovici şi Gheorghe Pâslă; la Zizinca, 67 familii,

253
biserica „Sf. Nicolae”, pr. Ion Patrice, cântăreţi Ion Boţu şi Ion sân
pr.Gheorghe; Deleni, 439 familii, biserica cu hramul „Sf. Nicolae” şi
„Sf. Dumitru”, preot Petru Duca, pr. Gh. Patrice, cântăreţi Iordachi
Tighici, Vasile Marcu şi Matei Glată.
Statistica pentru clerul şi personalul ajutător de la 1879,
publicată de Costin Clit în Elanul nr. 37/2005, prezintă următorul
„tablou eclesiastic" pentru biserica „Sf. Gheorghe” din Lipovăţ:
deservea 300 familii, sachelar era Ion Marcu, hirotonit la 30 martie
1868, sachelar Ion Lupan, hirotonit la 21 februarie 1864, cântăreţi
Gheorghe Pâslă de la 5 august 1858 şi V. Lefter de la 17 octombrie
1875.
Din Suceava la 24 februarie 1437, Ilie şi Ştefan Voievozi
dăruiesc lui Şteful jumătate satele Văscăuţii, pe Sireti, Muşineţ,
Dragoşani, Batcouţi, Lipovăţ, în jos de Vaslui, şi Maneuţi, la
Suceava. Aceasta din urmă pe jumătate fratelui Mândrea.
Identificând satele, M. Costăchescu (Documente
moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, p.510) spune că satul
Lipovăţ în jos de Vaslui este în comuna cu acest nume din judeţul
Vaslui, că în uricul de la 6 iunie 1469 era în stăpânirea boierilor
Paşcu, că e pomenit şi în documentele întocmite la 15 octombrie
1490, la 18 mai 1491, că aici, la Lipovăţ s-a dat la 6 septembrie
1457 lupta între Bogdan Voievodul Moldovei şi între Alexandru
Voievod, care venise cu polonii pentru a detrona pe părintele lui
Ştefan cel Mare. Zice că numele satului era de la pădurea de tei,
din partea locului şi că satul e foarte vechi, poate din vremea
slavilor.
Vechimea satului Lipovăţ este dinaintea documentului emis
de Ştefan cel Mare la 1491 pentru hotărnicirea târgului Vaslui
pentru că este amintit ca şi Delenii drept reper de hotar...
Despre starea bisericească din localitate documentele mai
spun: Lipovăţ lângă Vaslui, cu biserica „Sf. Gheorghe” construită
de Vasile Coci, mare vornic, 1630-1631, despre care la 5 august
1631, Moise Movilă voievod arăta că Vasile Vodă, mare vornic, a
zidit o mănăstire lângă târgul Vasluiului cu hramul „Sf. Gheorghe”
pe care a închinat-o ca metoh la Mânăstirea Zografu de la muntele
Atos. Acestei ctitorii, Domnul i-a dat şi un loc de prisacă, fost al
mânăstirii Corbu, dar şi alt loc pe pârâul Lipovăţ „unde mai înainte
se numea mânăstirea Corbul” – spune Ghibănescu („Surete” XV,
p.72-73).
Preoţii Ion Marcu şi Ion Lupanu, cântăreţii Gh. Pâslă şi V.
Lefter erau slujitori la Lipovăţ şi în anul 1880.
Cât priveşte mânăstirea Corbu, din alte documente rezultă
că Vasile Vodă Lupu trimisese pe logofătul Racoviţă al III-lea să
aleagă un loc de mănăstire şi acesta îl găsise la Corbu. Domnul îi

254
poruncise să pregătească piatră şi var pentru zidire dar el voise să
le ia de la Curtea Domnească din Vaslui, acţiune faţă de care
Domnul îl împiedecase, spunându-i că „nu iaste cu cinste să facă
acest lucru”.
Evidenţele spun că la Lipovăţ au existat două biserici:
biserica de lemn „Sf. Gheorghe” şi biserica mare „Sf. Gheorghe”.
Mai complet în explicaţii mi se pare a fi pr. Anton Popescu,
care în lucrarea sa despre „Schiturile şi mânăstirile din Eparhia
Huşilor” (Prutul nr.9/septembrie 2002) notează: „Schitul acesta
Lipovăţ a fost lângă satul cu acest nume, sat vechi în preajma
locului faimoasei bătălii a lui Ştefan cel Mare cu turcii, în 1475.
Cuvântul „Lipovăţ” înseamnă „de tei” şi aşezarea omenească de
lângă pădurea de tei o găsim pomenită în documente încă din 15
octombrie 1491 şi 18 mai 1497.
Întemeiat de Vasile Lupu încă de pe când era boierul Lupu
Coci în 1618, a fost închinat apoi de el, odată cu Dobrovăţul. Cu
timpul, lângă biserica de lemn a lui Lupu, pentru călugării de la
Lipovăţ, s-a ridicat alta „acum de iznoavă”, cum scria Vodă Mihai
Racoviţă la 1 mai 1717, care o şi înzestrează cu o mare bucată de
pământ.
Ştim că la 24 ianuarie 1635 egumen era Chiriac, iar la 14
iunie 1663 stăreţea Costandie, care se judecă cu al doilea spătar,
Apostol, pentru nişte mori, pe apa Bârladului, mai jos de Vaslui,
deci în dreptul Lipovăţului.
În secolul trecut s-a ridicat o altă biserică de zid, tot cu
hramul „Sf.Gheorghe”, care avea următoarea pisanie: „Anul 1861,
mai 10, în zilele domnului stăpânitoriu Principatelor Unite,
Alexandru Ioan Voievod.” Acest sfânt locaş s-a săvârşit în vremea
precuvioşiei sale arhimandritul Silvestru egumen sfintei mânăstiri
Dobrovăţ.
După secularizare bisericile au rămas în folosinţa satului,
care nu este numai vechi, ci şi mare (aproape de gara Munteni).
Cea veche, de lemn, a lui Vasile Lupu, există şi astăzi. Şi a fost de
mare folos după 10 noiembrie 1940, când cutremurul a trântit pe
corpul clădirii, marea turlă a bisericii de zid, care abia se reparase
şi se pictase. A fost refăcută şi aceasta. Celei mici, îi dăruise
ctitorul frumosul potir de argint aurit, care se găsea în Muzeul
Episcopiei de Huşi şi pe care erau săpate aceste cuvinte: „Acest
potir l-a făcut Lupu Coci, mare vornic, cu doamna lui Tudosia şi l-a
dat bisericii de lângă târgul Vasluiului (care) este metoc al
mânăstirii Zografului din Sf. Munte, unde este hramul „Sf. Mare
Mucenic Gheorghie”, în anul 7139 (1631).
Şi amândouă bisericile stăpânesc Lipovăţul în partea de
miază/noapte , spre pădure; cea de lemn, între copaci şi tufişuri,

255
@ascunzându-şi parcă modestia şi micimea pe care însă
cutremurul nu le-a risipit.”
În 1936 în Anuarul Episcopiei Huşilor se scrie despre Lipovăţ
şi parohie: 460 familii şi 1860 suflete. Casă parohială nu are dar
are pământ 20 hectare. Biserica parohială cu hramul „Sf.
Gheorghe”, construită din piatră şi cărămidă în 1851, de enoriaşi, e
în reparaţie. Biserica filială hramul „Sf. Gheorghe”, construită de
lemn la 1628 de Lupu Vornicu, stare bunişoară. Paroh pr. N.. Lazăr,
sachelar, seminar gradul II – născut 11 ianuarie 1904, transf. 1
decembrie 1932. Cântăreţ I Dumitru Grâu, şcoala de cântăreţi,
născut 5 octombrie 1911, numit 1 aprilie 1934; cântăreţ II Vasile
Ropotă, student teolog, numit 1936.
În anul 1938, Anuarul Eparhiei Huşilor menţionează:
existenţa corului religios în parohie, condus de învăţătorul C. Pâslă,
existenţa unei biblioteci cu 106 volume dar şi faptul că din parohie se
ridicaseră ca intelectuali: pr. Neculai Ursăcescu, avocatul Liviu
Ursăcescu, locotenentul Ichim, 6 învăţători şi 7 funcţionari.
Dar iat-o descrisă, biserica cu hramul „Sf.Gheorghe” cum
era la 1894, în revista Elanul nr.30/2004: „Una biserică de zid în stare
bună, acoperită cu tablă, fondată la anul 1861 de către arhimandritul
Natanail în timpul domniei lui Ion Cuza, această biserică are două turnuri
din care unul este cu clopotniţă.
În ograda acestei biserici se mai află încă o biserică veche
construită din lemn de stejar, acoperită cu şindrilă, din tradiţie se zice că
ar fi construită de meşteşugari în timpul lui Ştefan cel Mare, are clopotniţă
separată construită din lemn de stejar din timpul foştilor călugări
administratori ai acestei moşii.
În ograda aceastor biserici este ca proprietate 80 prăjini pământ
pe care sunt construite ambele biserici; tot în această ogradă este şi
cimitirul locuitorilor poporăni acestei comune, fiind la o distanţă de sat
conform regulilor igenice. Asemenea, biserica mai are pământ pentru
personalul său 25 fălci dat din anul 1864 după legea rurală, după cum se
vede în planul format de inginerii de pe atunci, prevăzut în scris şi în
procesul verbal încheiat de Comisiunea ad-hoc, ce era constituită pentru
delimitarea pământurilor, însă din pământul menţionat se stăpâneşte de
către personalul cleric numai 17 fălci, iar restul de 8,5 fălci a fost oprit de
locuitori, în partea lor, care nu s-a mai restituit bisericii nici până în
prezent, ca pământ arabil sunt 8 fălci, 4 fânaţ şi restul imaş între locuitori.
În ograda bisericii la poartă este o mică căsuţă construită din lemn
şi acoperită cu şindrilă, care era pentru portar la foştii călugări şi este
prevăzută în inventarul moşiei şi dată în seama arendaşului.”
„Noi date privind Mânăstirea Lipovăţ” se intitulează
documentarul autorilor Laurenţiu Chiriac şi Viorel Ţibuleac, publicat
în revista „Elanul” nr.90/2009, p.4-10.
Pornind şi stabilind care au fost hotarele ocolului domnesc al
Târgului Vasluiului, cei doi cercetători se referă la reperele
geografice ale moşiei Lipovăţ, după care localizează în timp şi
256
spaţiu satul Lipovăţ, redând datele planimetrice şi formele de relief
cu trimitere la: date arheologice, documente planimetrice şi
topografice, realizând un studiu de referinţă.
În acest sens, insistând asupra „atestărilor documentare” şi
valorificarea lor, ei documentează că „mânăstirile puteau fi
reperate fie după numele hramului lor – spre exemplu, Mânăstirea
„Trei Ierarhi”, Mânăstirea „Sf. Sava” etc. sau după numele
ctitorului – mânăstirea lui Aron Vodă, mânăstirea lui Miron
Barnovschi, fie după locul unde se află – gen Mânăstirea Bistriţa,
Mânăstirea Putna, Mânăstirea Corbu. Astfel locuitorii satului
Lipovăţ, nu de mult strămutaţi, ar fi putut schimba numele Dealului
Corbu în Dealul Mânăstirii. Satul Corbu a apărut abia între 1831-
1872 şi este amplasat pe Valea Corbului, luându-şi numele de la
acesta.”
Insistând asupra „aşezămintelor monastice”, ei scriu că,
„prima informaţie despre mânăstirile din Lipovăţ o găsim în actul
prin care, la 30 iulie 1626, Miron Barnovschi închina biserica
„Uspenia” din Târgul Vasluiului, mânăstirii Zografu de la muntele
Athos. Documentele nominalizează şi pe ctitorii acestui locaş:
Cioban sân Pântea Onil şi Mihail, precum şi hramul bisericii
„Adormirea presfintei de Dumnezeu născătoare”. În schimb, nu
este precizată moşia bisericii, ci doar daniile făcute personal de
domnitor.”
Alte documente arătate de autori relevă evoluţia mânăstirii
„Uspenia”, care întăresc, într-un fel, informaţiile despre
Mânăstirea „Sf.Gheorghe” – zidită de „al nostru cinstit şi credincios
boier Lupu, vel vornic al Ţării de Sus, cu „locuri de ocină, mori şi
vaduri de mori şi prisăci şi locuri de prisăci, şi heleşteie şi vii cu
livezi”, care constituiau, de fapt, „averea ce au avut mânăstirea
cea veche unde a fost hramul „Adormirea Preasfintei de Dumnezeu
născătoare”, care după ce s-au stricat, au făcut el altă mănăstire,
precum scrie mai sus, şi i-au pus hram „Sf.Gheorghe”.
Reamintind că Mânăstirea Corbu, despre care s-a mai vorbit,
se mai numea şi mânăstirea „Uspesia”, cercetătorii Chiriac şi
Ţibuleac conchid că: „aceasta se afla lângă Târgul Vasluiului, în
ocolul său domnesc dar pe pârâul Lipovăţului.” Deci, insistă ei,
existau două lăcaşe de cult, unul chiar în oraşul Vaslui, iar celălalt
la Corbu, ctitorit de marele vornic Lupu. De altfel, se evidenţiază şi
un fapt semnificativ: acela că dărmarea mânăstirii „Uspenia” şi
ridicarea noii mânăstiri „Sf.Gheorghe” a avut loc între 30
septembrie 1630 şi 5 august 1631, adică în timpul efemerilor
domnii ale lui Alexandru Iliaş şi cea de a doua domnie a lui Miron
Barnovschi.

257
Şi pentru înţelegerea mai deplină a succesiunii edificiilor, ei
analizează alte acte emise de vornicul Lupu, căci ajuns domn al
Ţării Moldova, pe care le amintim şi noi celor interesaţi: „Primul
document adresat lui Racoviţă Cehan şi emis la 5 august 1635,
care relevă: :
- domnitorul dorea să construiască o „mânăstioară” pentru
nişte „călugăraşi”, înţelegându-se prin aceasta un schit – lămuresc
cercetătorii;
- locul unde urma să fie construită „mânăstioara” se numea
„La Corbu” şi aparţinea ocolului domnesc al târgului Vaslui, iar ca
dovadă, ei aduc însăşi participarea târgoveţilor la „socotirea
locului”, el aflându-se, de fapt, în hotarul mânăstirii;
- biserica urma să fie ctitorită din piatră, materialul necesar
urmând să fie pregătit până în primăvara anului 1636 – când
începea efectiv lucrarea (pasajul din Hala centrală a municipiului
Iaşi a început acum 3-4 ani şi nici astăzi nu se ştie când va fi gata
n.n.).
Ne devine mai clară şi poziţia documentarului care
atenţionează: „nu iaste cu cinste a se folosi la construcţia noului
edificiu, piatra luată de la „Curtea Domnească” din Vaslui.
Cercetătorii ne clarifică în acest sens: „conform uzanţelor
religioase ale acelor timpuri, construcţia trebuia făcută prin
folosirea materiei prime cumpărată, cu cheltuiala proprie spre
înlăturarea ori evitarea unor abuzuri făcute cu ocazia strângerii
unor danii pentru ridicarea unor edificii (mânăstirea în cazul dat).
În acest sens este redată însăşi poziţia lui Constantin Brâncoveanu
în cadrul Divanului de judecată care se opunea clucerului
Constantin Ştirbei într-o împrejurare similară, reproşându-i: „Auziţi,
boieri, cu jafuri şi cu nedreptăţi face pomana! Dar până când
aceste jafuri să le faci, clucere Constantine?”
Al doilea document luat în discuţie de Laurenţiu Chiriac şi
Viorel Ţibuleac era cel emis la 1 septembrie 1635 şi reprezintă un
uric de danie către o mănăstire de la Lipovăţ şi se referă la partea
nordică a moşiei, căreia, cei doi îi şi prezintă hotarele în lucrarea la
care ne referim.
Informaţiile din cele două documente se completează
reciproc şi autorii ni le prezintă:
- locul de la Lipovăţ din hotarul Vasluiului reprezintă partea
nordică a moşiei, călugării în hotarul cărora se ridica noua
mănăstire „Sf. Gheorghe”, fiind conduşi atunci de egumenul
Chiriac.;
- mânăstirea „Sf. Gheorghe”, succesoarea în averi a vechii
mânăstiri „Uspenia” avea stabilit hotarele cu vasluienii, urmând a fi
determinate hotarele noii construcţii.

258
Iar drept concluzie, cercetătorii statuează: „la finele anului
1635 şi începutul celui următor – moşia Lipovăţului era împărţită
între Mânăstirea „Sf.Gheorghe” şi noul schit, ambele ctitorii ale lui
Vasile Lupu.”
Mai clar şi decisiv: „La 1688 călugării de la mânăstirea
„Sf.Gheorghe” stăpâneau toată moşia Lipovăţului.”
„Succesiunea proprietarilor moşiei Lipovăţ, deşi deosebit de
interesantă, o lăsăm pe seama interesaţilor de problemă, noi
repetând însăşi regretele cercetătorilor: nu se ştie data la care
mânăstirea „Sf.Gheorghe” din Lipovăţ a ajuns metoh al mânăstirii
Dobrovăţ. Se ştie doar că, după dania de la 7 februarie 1662 şi a
hotarnicii de la 1725, mânăstirea „Sfâtul Gheorghe” devenise
metoh al mânăstirii Zografu”, stare care s-a menţinut în perioada
1662-1725. Că din Metoh al mânăstirii Zografu, mânăstirea
„Sf.Gheorghe” devenea schitul de lemn „Sf.Gheorghe”, apoi metoh
al mânăstirii Dobrovăţ.
După secularizarea averilor mânăstireşti, schitul s-a
desfiinţat iar la sfârşitul secolului al XIX-lea, schitul Lipovăţ avea
două biserici de mir.
Din documentele timpului, cercetătorii ne identifică şi
asupra personalului ecleziastic. În 1774, spun ei, printre cei 10
birnici ai satului Lipovăţ, era şi dascălul Gavril sau diaconul
Ştefan… Că la 1808, biserica de lemn, cu hramul „Sf.Gheorghe”,
avea ca preot pe Ştefan Lefter, iar în 1820, din cei 111 liuzi (capi
de familie) ai satului Lipovăţ, doi erau preoţi şi unul diacon. Că la
sfârşitul secolului al XIX-lea, în Lipovăţ existau două biserici, doi
preoţi alături de doi cântăreţi. Că înainte de anul 1940, când au
apărut biserica şi cimitirul din satul Corbu, sătenii veneau la
biserica din Lipovăţ şi îşi îngropau morţii la cimitirul de aici.
Şi concluzionând, în baza şi a studiilor episcopului Ioan
Antonovici din Documente Bârlădene, autorii studiului care ne-a
inspirat, conchid:
- actuala biserică de lemn „Sf.Gheorghe” din Lipovăţ a fost
reconstruită la sfârşitul veacului al XVIII-lea şi a constituit biserica
de mir a satului, iar strămutarea satului Lipovăţ pe o nouă vatră, a
determinat şi mutarea bisericii pe un alt amplasament;
- actuala biserică de piatră „Sf.Gheorghe” din Lipovăţ este
probabil să fi fost opera călugărilor greci care, la 1860, pe locul
ruinelor vechii biserici de zid a lui Vasile Lupu, să fi edificat schitul
sau mânăstirea Lipovăţ.
Cu toate că nici studiul evocat nu lămureşte pe deplin
succesiunea în timp şi numele lăcaşului de cult de la Lipovăţ,
Laurenţiu Chiriac şi Viorel Ţibuleac reuşesc să ne convingă : e
vorba de două edificii religioase distincte, cu acelaşi hram –

259
biserica parohială din lemn „Sf.Gheorghe” a satului Lipovăţ şi
biserica din piatră „Sf.Gheorghe” a mânăstirii Lipovăţ.
Alte studii vor contribui la rezolvarea pe deplin a problemei
care rămâne de interes (vezi şi „Biserici de lemn… Schitul Lipovăţ,
1777, p.538 de Dorel Ichim).

Sentinela Ortodoxă, foaie pentru îndrumarea religioasă şi


culturală, revistă lunară, care mai întâi apăruse la Bălţaţi, din
decembrie 1932 - ianuarie 1933 sediul redacţiei este mutat la
Lipovăţ, ca urmare a schimbării parohiei pentru preotul N. Lazăr
care se ocupa de revistă. Tipografia Al. Onceanu, Vaslui.
Revista se adresa preoţilor şi cântăreţilor bisericeşti, dar şi
restului intelectualilor, cu articole cu conţinut religios şi laic, după
necesităţi: „Preotul ca educator"; „Nimic fără Dumnezeu", „Din
activitatea cercurilor culturale preoţeşti", dar şi „De la cercurile
culturale unite: preotese şi învăţătorese", precum şi rubrici: „Ştiri",
„Poşta redacţiei", „Gânduri", „Cugetări", „Hazuri", „Lecţii de
religie", literatură, proză şi versuri etc. Foaia se vindea şi cu
numărul. Se găsea de vânzare în Vaslui, la regia M. Ene şi la
Librăria Onceanu, iar în Huşi la Librăria Mohor.
În ianuarie, februarie 1938 Sentinela Ortodoxă reapare cu
numerele 1-2 (anul IV), tot lunar şi sub conducerea unui comitet,
cu sediul redacţiei şi a administraţiei la Lipovăţ - Vaslui şi protoeria
Vaslui, cu Biserica „Sf. M. Mucenic Gheorghe" din comuna Lipovăţ
pe copertă, format carte: 16x23 cm., de regulă în 10 pagini.
Pe spatele coperţii, colorate în verde, se preciza că biserica
„este una dintre cele mai mari şi rezistente lăcaşuri de
închinăciune din Eparhia Huşilor. Este lungă de 36 metri, largă de 9
metri, cu turla deschisă. Grosimea zidurilor este de aproape 2
metri. Cornişele, atât la turle cât şi la întreaga clădire, sunt de
blocuri masive de piatră.
Lucrul ei a început la 24 iunie 1853, cu stăruinţa şi
supravegherea Arhimandritului Acachi, igumen şi stareţ al
Mănăstirilor Dobrovăţ şi Lipovăţ. Lucrul a ţinut 7 ani. În anul 1861,
luna mai, în 10 zile, s-a făcut sfinţirea de către Arhiereul Filaret
Scriban şi stareţ fiind Arhimandritul Naftanail, căci încetase din
viaţă Arhimandritul Acachi care începuse lucrarea".
La data aceea biserica era închisă de aproape doi ani şi i se
executa zugrăveala şi lucrări de pictură, în stil bizantin, decorativ,
de către maestrul I. Seb. Constantinescu. Avea să fie deschisă şi
redată cultului în vara anului 1938. În acest sat s-a aşezat Bogdan
Vodă cu o parte din oastea moldovenească, în războiul pe care l-a
avut cu Alexandru Vodă, fiul lui Iliaş, care era ajutat de leşi pentru
a relua scaunul domniei. De aici, Bogdan a purtat lupte prin codri

260
cu oastea leşească, până în apa Bârladului, apoi, lăsându-se în jos,
în valea Crasnei, de-a lungul râului Bârlad, s-a dat lupta, iar
Bogdan a fost învins.
La întocmirea M.D.G. locuitorii din Lipovăţ, aveau 385 vite
mari, 250 oi, 40 cai, 150 râmători, 69 pluguri şi 100 care cu boi, un
plug şi 10 căruţe cu cai, 120 stupi.
În statistica Moldovei de pe la 1803, din condica luzilor,
Lipovăţul ca şi Zizinca făceau parte din ocolul Stemnicului, Zizinca
fiind sat de răzeşi, iar Lipovăţul aparţinând cu moşia de schitul din
localitate.
La catagrafia târgului şi a ţinutului Vaslui din mai 1820,
Lipovăţul era tot în ocolul Stemnicul şi figura cu 111 liude, din care
56 erau birnici, 5 bejenari fără bir fiind a poruşnicului N. Atanasă.
Evidenţele arătau prezenţa la schit a 6 argaţi, 2 preoţi şi un diacon.
Zizinca figura cu 58 liude, din care 9 slugi boiereşti: 4 la
logofătul C. Balş, 2 la căminarul Iordache Duca, unu la aga Alecu
Greceanul, 2 la Balaşa Burgheloaie.
La catagrafia din septembrie 1831, Lipovăţul, Zizinca şi
Bulboaia aparţineau aceluiaşi ocol, proprietate a schitului Lipovăţ,
cu 335 liude -împreună.
La 10 februarie 1784 când s-a ivit un litigiu dintre
mănăstirea Lipovăţul şi Climente, diacul de visterie pentru moara
de pe apa Vasluiului, egumenul prezenta un ispisoc al lui Miron
Barnovschi Voievod din anul 1328 de miluire a mănăstirii „cu mori
pe pârâul Vasluiului şi cu grădini la fântâna Răulii, cu locuri de
prisăci şi cu altele", apoi alt ispisoc al lui Moise Movilă Voievod din
anul 1331 care întărea iarăşi mănăstirea ce este închinată
mănăstirii Zograf la muntele Aftonului cu aceleaşi proprietăţi,
câştigătoare a ieşit mănăstirea Lipovăţului.
Cercetarea şi cartea de judecată a divanului era trecută „la
condica de giudecăţi" de Vasile Codrianu Condicar, semnate de
întărirea spuselor de către: Lascarachi Roset vel vornic, Vasile
Costachi vel spătar, de Sturza vel logofăt, Ştefan Sturza vel vornic,
Atan. Ramadan vel vornic.
Comentând spusele cronicarilor, I. Antonovici, în lucrarea sa
„Istoria comunei Bogdana", vecină cu comuna Lipovăţ, punând în
pagină „evenimentele istorice de pe teritoriul comunei Bogdana" şi
referindu-se la „retragerea şi întărirea lui Bogdan II Voievod pe
dealul Horaiţ sau Tabăra, în anul 1450", zice: „Cronicarul Ureche,
sub titlu Războiul lui Bogdan Vodă cu al Leşilor, după ce ne
vorbeşte despre intrarea oştirii Polone în Moldova, pe la Hotin, ne
arată că Bogdan se afla atunci la Lipovăţ, şi că: „leşii dacă au
înţeles că dânsul (adică unde se află) au vrut să treacă Prutul să-i
dea război, socotind să-i bage la locuri strimte, şi zăbovindu-i să-i

261
flămânzească. Aşa i-au purtat din loc în loc până la apa Bârladului;
iar el ţinea pădurile, şi trimitea cu înşelăciune soli că va să se plece
la Crai". . (Letop. Mold. t 148) De asemenea şi istoricul polon
Dugloş ne spune următoarele: „şi (Leşii) trecând Prutul au ajuns la
oraşul (satul) Lipovăţ, gândind că acolo vor găsi pe Bogdan cu
oastea. Iar el nu în vârtutea ostaşilor ci în înşelăciuni punându-şi
toată nădejdea, au lăsat Lipovăţul şi trăgându-se la munţi (dealuri
înalte) au început a se ruga de pace. Tuturor le-au plăcut pacea,
mai vârtos cu omul care le era dedat cu pădurele. Drept acee
încetându-se de la arme şepte zile, s-au vorbit de pace, stând
oştile (polone) la râul Lipovăţului, şi sâmbătă înaintea Sântă-Măriei
cei mici s-au făcut pace... (Şi) oastea Crăiască au pornit de la
Lipovăţ cătră casă". (Lip. 13, apud G. Şincai, Cron. Rom. Ediţ.II, p.
31)
Lipovăţul este un sat ce se află la apus de gara Muntenii, din
jud. Vaslui, localiza la 1906, autorul poziţia satului, în depărtare ca
de 3 km: în apropiere de acel sat se află şi un loc numit la Cetate
ce se desemnează ochiului prin o ridicătură de pământ în formă de
circumferinţă la botul dealului, unde se varsă pârâul Corbului în
pârâul Lipovăţului (cetatea Chiţoc, 262 m. înălţime, pe dreapta văii
râului Bârlad, la sud-vest de Vaslui, dar şi dealul Cetate, 480 m.
înălţime, la sud-vest de satul Poieneşti n.n.).
Din relaţiunele amintiţilor cronicari, rezultă că, pe când
Polonii au ajuns la Lipovăţ, Bogdan Vodă, care pare că se întărise
acolo, nu se mai găsea în acea localitate, ci se retrăsese la munţi,
cum zice Dlugos, din auzitele, - adică pe nişte dealuri înalte.
Retragerea aceasta însă n-a putut s-o facă Bogdan decât numai
spre apus de Lipovăţ, în comuna vecină, Bogdana, unde erau
dealuri destul de înalte şi acoperite cu păduri seculare, cum erau
atunci în toate părţile pe aici'...
La 1 mai 1717, Mihai Racoviţă Voievod dăruieşte mănăstirii
Zograf de la Sântagora o bucată de loc din hotarul târgului
Vasluiului, care bucată de loc este între hotarele mitohului
Zografilor, numit Lipovăţul, mitoh făcut de răposatul Vasâle Vodă
încă din boiarie şi i-au pus nume Zofgraf şi l-au închinat la
Sfântagora (Documente Bârlădene, vol. III. p. 213).

Corbul, sat în partea de nord-vest a comunei Lipovăţul,


aşezat în vale şi pe coastele a 3 dealuri: Lipovăţul, Corbul şi
Chiţocul, pe o suprafaţă de 447 ha, proprietatea locuitorilor, în care
avea şi statul 6 ha de vie.
Avea o populaţie de 114 familii, cu 483 suflete, jumătate
români, jumătate rusnaci, care, toţi, se ocupau de lucrarea

262
pământului şi creşterea vitelor. Se lucra şi dogăria, rotăria, dar se
cultiva şi via precum şi pomii fructiferi.
Locuitorii aveau: 20 pluguri şi 20 care cu boi, 8 căruţe cu
cai, 40 stupi cu albine, 200 vite cornute, 16 oi, 13 cai şi 100 de
râmători.
Dealul Corbul (220 m înălţime) începe din marginea satului
Corbul, în direcţia sud-nord şi se termină în marginea de sud a
satului Chiţocul.
Corbul, pârâu, cu o curgere de cam 9 km., afluent pe stânga
a pârâului Lipovăţ, izvorăşte din partea de vest a satului , curge
spre est, pe Valea Corbului, prin mijlocul satului şi la distanţă de un
km se varsă în pârâul Putnăriul, după ce primeşte afluenţii
Corbişorul şi Chiţocaşul.
Valea Corbului e situată între dealurile Corbul, Lipovăţul şi
Chiţocul. Are o întindere de cam un km. Pârâiaşul Corbuşorul
izvorăşte din dealul Lipovăţul.
Despre existenţa unui locaş de cult în aşezarea Corbul
vorbeşte Gheorghe Ghibănescu în „Viitorul” Iaşi, 1-15 mai 1908, p.
4-5, unde în materialul „Curtea lui Ştefan Vodă din Vaslui şi
biserica Zugraful a lui Vasile Lupu” crede că aceasta e mânăstirea
Corbul, construită la 1635, dar şi Ioan Popa în „Cronica Huşilor”,
VII, 1940, nr. 4-5, p.128-132, unde în „Vechea mănăstire din satul
Corbu, judeţul Vaslui”, crede că a fost făcută de Ştefan cel Mare,
dispărută, ajungând la concluzia despre mânăstirea Lipovăţ că au
fost două mânăstiri diferite dar despre actul de urzire a mânăstirii
Corbu pledează categoric pr. Anton Popescu în lucrarea sa aflată în
manuscris în arhiva Episcopiei Huşilor, informaţii pe care ni-le oferă
(„Prutul” nr.9/2002).
„Io Vasile Voievoda… scriem domnia mea la boiarinul domniei
mele credincios, la Racoviţă logofătul. De carte ce ai trimis la domnia
mea, înţelesem scrisorii domniei tale. De care lucru te-am trimis domnia
mea acol, să socoţi de un loc de mânăstioară ce vrem domnia mea să
facem, cu agiutorul lui Dumnezeu. Scrie-ne domnia ta cum ai socotit şi s-
au aflat un loc bun de acea mânăstioar, la un loc unde se cheamă Corbul,
ce iaste în hotarul călugărilor. După cum aţi socotit domnia voastră cu
acei orăşăni de acolo, bine au părut şi domniei mele să fie acolo unde aţi
socotit dumneavoastră.
Pentru aceea, dacă vei vedea cartea domniei mele, iar dumneata
să socoteşti unde se află piatră de biserică şi piatră să fie de var, să
tocmeşti oameni să scoată piatră tot acum până la iarnă şi să facă
varniţele (cuptoare pentru var) câte vor trebui, să fie gata în primăvară,
de va ajuta Dumnezeu, să fie tot lucrul gata, numai să înceapă a lucra.
Şi cum vei putea tocmi cu oamenii să scoată piatra şi să facă
varniţele să dai ştire domniei mele să-ţi trimitem bani. Scrii domnia ta să
luăm piatră de la curtea din Vaslui, ce acest lucru nu se cade să facem, că
nu este cu cinste şi de aiurea să cauţi unde se va afla.

263
Alta te pofteşti domina ta să fii pristav acolo la acea mânăstioară
şi domnia mea am fost bucuros de acest lucru, să nu mi-ai hi scris domnia
ta, că de vei hi domnia ta nevoit ori spre această svântă rugă ce va să se
facă, avea-vei şi domnia ta plată de la Dumnezeu şi de la domnia mea
mulţămită – şi vei hi titor (ctitor) domnia ta ca şi alţii.
Alta să socoteşti domnia ta cu orăşenii bătrâni să faceţi hotar acei
mânăstioare, din hotarul târgului, să se poată hrăni şi acei călugări şi să
se hrănească şi târgul, să nu fie gâlceavă între dânşii, ce să-şi poată
îngădui unii pe alţii.
Aceasta scrisu şi altfel să nu hie.
În Iaşi 7145 (1635), august 6.”
La cele de mai sus, pr. Anton Popescu referindu-se la
afirmaţia documentului că… „loc ce se cheamă Corbu, în hotarul
călugărilor” ar rezulta că „mânăstioara Corbu era vecină cu schitul
Lipovăţ, precizează: „Au fost deci două aşezări călugăreşti
deosebite, deşi apropiate. Satul Corbul nu era şi nu este propriu-zis
vecin cu Vasluiul. Credem că în scrisoarea lui V.Lupu nu este vorba
de oraşul în sine, ci de ocolul Vaslui, care era mult mai întins.”
Şi încheie: „Despre viaţa acestui schit nu se mai ştie nimic.
Schitul Corbu are biserică de zid, construită de puţinii săi enoriaşi
(187) între anii 1933-1943, închinată „Marelui Mucenic Dimitrie.”
Situat în bazinul pârâului Corbu, pe un teritoriu cu urme de
locuire încă din epoca fierului, satul Corbu număra în 1966 – 810
locuitori, iar în 1977 – 724. În sat exista o grădiniţă de copii, o
şcoală primară şi gimnazială, cămin cultural, o bibliotecă şcolară,
cinematograf, magazin şi o unitate de prestări servicii către
populaţie.

Bulboaca, sat în partea de est a comunei Lipovăţ aşezat


pe coastele dealurilor Bulboaca şi Pietrăria spre est, pe o întindere
de 197 ha din care 8 ha cu vie. Avea la anul 1889 o populaţie de
47 familii sau 203 suflete, parte români, parte rusnaci,
ocupându-se cu lucrarea pământului şi creşterea vitelor. Ei aveau
13 pluguri, 20 care cu boi şi o căruţă cu cai, 72 vite cornute, 20 oi,
8 cai şi 40 râmători.
În sat erau două crâşme.
În anul 1966 satul Bulboaca număra 455 locuitori iar în
1977 – 516 locuitori. În sat exista o grădiniţă de copii, şcoală
primară, bibliotecă şcolară, cămin cultural, magazin sătesc şi un
bufet.

Zizinca, sat de răzeşi, aşezat pe coasta de sud a dealului


Zizinca, atestat documentar în anul 1497, purtând în vechime
numele de Hăogeşti.

264
Avea în 1889, 245 ha teren, 201 suflete şi o biserică.
Biserica din Zizinca, aflată la 1879 în comuna Deleni, deservea 136
familii, susţine Costin Clit, şi avea preot pe Ion Petrică, hirotonit la
27 martie 1840, cu rang de duhovnic de la 22 decembrie 1854,
cântăreţi pe V. Boţu şi V. Onea. Anterior anului 1809 Zizinca avea
biserica „Sf. Nicolae”, cu acelaşi hram şi după 1912.
Zizinca la 1938 era parohie cu 386 familii şi 1638 suflete,
formată din satele: Zizinca (73 familii sau 288 suflete), Zizincuţa
(56 familii cu 264 suflete), Bulboaca (85 familii şi 377 suflete),
Băcăoani (83 familii sau 361 suflete), Secuia (89 familii sau 388
suflete).
Situată la 10 km de Vaslui şi 6 km de gara Munteni. Nu avea
casă parohială, dar avea 12½ ha pământ de la reforma agrară din
1864.
Biserica parohială, cu hramul „Sf.Nicolae” era construită în
1912 de enoriaşi, din zid. Avea nevoie de reparaţii. Paroh era I.
Ştefanachi, numit preot în 1929. Cântăreţi erau: I. Boţ – din 1915 şi
Gr. Boţ – din 1930.
În parohie se construiau două biserici noi, una în satul
Secuia, alta în Băcăoani, dar se conta şi pe contribuţia Ministerului
Cooperaţiei care donase 3000 lei, iar Ministerul Domeniilor – lemne
în valoare de 5000 lei.
În 1968, la reînfiinţarea judeţelor, Lipovăţul a fost înscris cu
statutul de comună, având în componenţa sa satele: Lipovăţ,
Căpuşneni, Chiţoc, Corbu şi Fundu Văii.
La recensământul populaţiei din 1976 comuna Lipovăţ era
înscrisă cu 4,9 mii locuitori, în 1977 – 4546 locuitori, iar pentru
1986 se estimau 4315 locuitori.
Ca răzeşi, cei din Zizinca au avut parte de suficiente litigii, în
care părţile îşi aduceau documentele întăritoare ale proprietăţilor.
Astfel, în anaforaua întărită la 23 februarie 1827 de Ioan S. Sturza
Vodă, în pricina vlădicăi Vârlan Sardion, proistaşul schitului
Lipovăţul, cu Ioniţă Casapul şi Georgie Banariu pentru moşia
Lipovăţul de pe râul Bârladului, a numitului schit, se aduceau
actele: 1. Uric din 6977 de la Ştefan Vodă că au miluit pe un Ioan şi
pe un Ivaşco, cu satul Lipovăţul; 2. Ispisoc din 6999 de la Ştefan
Vodă; 3. Ispisoc din 7136 de la Miron Barnovschi Vodă; 4. Ispisoc
din 7138 de la Alexandru Vodă, plus altele până la cel cu numărul 8
(Uricarul, tom VI, p.341).
Carta din 15 septembrie 1827 de la I.S. Sturza Vodă, în
pricina lui Ioan Buţă, vornic de poartă, Gheorghe Blăniţă, vornic de
poartă, răzeşii locurilor Curăluşia şi Zizinca de la ţinutul Vasluiului,
cu arhimandritul Varlam Sardion, proiestaşul monostirii Lipovăţul,
pentru acele locuri, punea faţă în faţă alte documente: 1. Suret de

265
pe ispisocul lui Ştefan Vodă din 18 martie 7005, care s-a arătat de
răzeşi, iar scrisorile monostirii au fost: 1. Ispisoc din 13 martie
7107 de la Irimia Movilă Vodă; 2. Anafora din 1778, întărită de
Const. Dim. Moruz Vodă (Uricarul, vol. VI, p.233).

Lipovăţul, comună în plasa Racova în 1864; formată din


satele Bulboaca, Corbul, Lipovăţ şi Zizinca în 1865; comună în
plasa Crasna, cu includerea şi a satelor Chiţoc, Deleni şi Paiul în
1887; comună în plasa Crasna-Mijlocul în 1896; comună în plasa
Munteni în 1904; comună în plasa Codăeşti în 1906, formată din
satele Bulboaca, Chiţocul, Corbul, Deleni, Lipovăţ, Moreni şi
Zizinca; comună în plasa Munteni în 1908 şi în plasa Soleşti în
1912; comună în plasa Peneş Curcanul, formată din satele Lipovăţ
şi Spătari în 1925; comună în plasa Movila lui Burcel, formată din
satele Chiţoc, Corbul, Lipovăţ şi Spătari în 1931; în plasa Peneş
Curcanul în 1932; comună în plasa Vaslui în 1942; comună în
raionul Vaslui în 1950 formată din satele Căpuşneni, Chiţoc, Corbul,
Fundul Văii şi Lipovăţ; comună în judeţul Vaslui în 1968, formată
din satele Lipovăţ, Căpuşneni, Chiţoc, Corbu, Fundu Văii.
Către anul 1985, din totalul celor 5617 ha, terenul agricol
cuprindea 3109 ha, pădurile 1937 ha, vetrele de sat 253 ha, iar
pentru alte folosinţe aproximativ 300 ha. Majoritatea terenului
agricol era destinat culturilor agricole, fâneţele şi păşunile ocupau
565 ha. Iar viile şi livezile 145 ha. O suprafaţă de circa 80 ha era
teren irigat.
Sectorul zootehnic în 1986 era constituit din: 1320 bovine,
5800 ovine, 170 caprine, 174 cabaline, 1137 porcine, circa 24000
păsări de curte, aproape 1400 stupi cu albine.
Comuna era electrificată, avea un CAP, centru de achiziţii,
un centru de prelucrare a fructelor, un început de alimentare cu
apă potabilă prin conducte în satele Lipovăţ şi Chiţoc, 16 unităţi de
prestări de servicii şi cu activitate comercială, localitatea având
tradiţii în acest sens, pentru că aici funcţionau în trecut 4 mori de
vânt şi una de apă.
Existau în comună 5 grădiniţe de copii, 6 şcoli primare şi
gimnaziale, 4 biblioteci şcolare, 5 cămine culturale, 4
cinematografe, un oficiu PTTR, casă de naştere, două dispensare
medicale, punct veterinar iar electrificarea făcea ca circa 500 de
gospodării să aibă aparate de radio şi televizoare, plus alte aparate
electrocasnice de folosinţă îndelungată.

266
ŞTEFAN CIOBOTĂRAŞU,
născut la 21 martie 1910 în comuna
Lipovăţ-Vaslui, tatăl său era frânar la
calea ferată, şcoala primară o
urmează în comuna natală, după care
pleacă din Lipovăţ la Bucureşti – unde
este găsit între anii 1921-1924 ucenic
la cizmăria lui Gh. Ene Filipescu. Visa
să repare încălţările consătenilor?
Întors la Vaslui îşi continuă
studiile. Urmează mai întâi primele
clase de liceu în particular, celelalte la
cursurile de zi ale Liceului „Mihail Kogălniceanu”, debutează apoi în
gazetărie – mai întâi la revista şcolii care se numea „Năzuinţe”, cu
pseudonimul Ciciricea, lucrează gazetar împreună cu Valer Mitru la
revista „Uzina cu umor”, ajunge actor, după ce învaţă la Iaşi
„Conservatorul” la clasa poetului Mihai Codreanu. Face şi
Facultatea de istorie. Tot la Iaşi.
Împreună cu Costel Ioanid editează revista „Humorul literar”
unde colaborează şi Mihai Codreanu, G. Topârceanu, Otilia Cazimir,
Al.O. Teodoreanu ş.a. Încă înainte de a promova Conservatorul
este angajat la Teatrul Naţional unde joacă între anii 1933-1945. La
16 august se căsătoreşte cu Aurora Donose şi au un copil – Magda.
Din anul 1948 lucrează la teatrul din Arad, apoi la
Hunedoara, iar în 1950 revine la Bucureşti – la Teatrul Municipal. În
1963 cu filmul „Lupeni '29” primeşte medalia de argint pentru rolul
jucat la „Al treilea festival internaţional al filmului”, desfăşurat la
Moscova.
Din când în când revine la Vaslui. Devine colaborator şi la
ziarul „Vremea nouă” care apare în judeţ după 1968. A încetat din
viaţă la 27 august 1970 lăsând un mare gol pe scena teatrului
român dar şi în sufletele celor mulţi care l-au apreciat şi iubit.
Traian Nicola, în volumul „Valori spirituale vasluiene” îi trece în
revistă rolul, piesa şi autorul, cu care ne-a delectat Ştefan
Ciubotăraşu la Teatrul Naţional din Iaşi, la Teatrul „Ion Sava” din
Iaşi dar şi pe scenele din Bucureşti, Arad, Botoşani (p.219-231).
Cum socotea Ionel Teodoreanu arta spectacolului, cum l-a
depistat pe elevul Ciubotăraşu că are în el „de toate”, pornind de la
interpretarea versurilor, dar şi cum ştia să „bată un step îndrăcit”
şi multe altele, ne-o spune şi Aurel Leon când scrie despre Ştefan
Ciobotăraşu („Umbre” III, Junimea, Iaşi, 1975):
„O dată cu integrarea în atmosfera culiselor, directorul Ionel
Teodoreanu prinsese gust de teatru, amuzându-se copilăreşte de
ficţiunea mereu la îndemână, în timp ce imaginaţia lui de scriitor avea
voie să se declanşeze doar în timpul lunilor de vacanţă, când scria obli-
267
gatoriu şi contractual un roman. În căutarea de noi talente, asista la
producţiile conservatoarelor. După o asemenea etalare a viitorilor actori
pregătiţi la Conservatorul din Bucureşti, a scris în decembrie 1932
articolul „Dramaticalia" (ziarul „Lumea", 25 decembrie 1932), terminat
astfel :
„Portarul palatului artei declamaţiei suflă în cuvântul venit din
viaţă până ce îl umflă gargantuelesc şi abia după ce l-a umflat îi dă
drumul în palatul vântului şi al ecourilor. Căci scopul artei declamaţiei e
să exalte sonoritatea celui mai prizărit cuvinţel până la supremul dia-
pazon, fiindcă această artă urmăreşte sublimul. E acesta un misticism, o
valoare la modă.
Dacă s-ar putea măsura cu metrul sonoritatea cuvintelor, am
vedea că un cuvânt rostit de cineva neiniţiat în arcanele declamaţiei are,
de pildă, dimensiunea unui nas normal; şi că acelaşi cuvânt rostit
de un absolvent are dimensiunea unui nas de elefant. Dacă nasul
de elefant e sublim, desigur că şi arta declamaţiei e sublimă şi vrednici
de sublimul ei sunt cei oare o predică şi o practică.
Numai că — să nu uităm — nasul de elefant se cheamă „trompă".
Iar după această ironizare a „trompetiştilor orali", urmează un
P.S.:
„Acum câteva zile, asistând la o producţie a Conservatorului din
Iaşi, am descoperit o strălucită excepţie de la regula formulată în acest
articol: e vorba de elevul Ciobotăraşu, pe care-l semnalez atenţiei publice.
Acest tânăr a spus două poezii de George Lesnea cu o sobrietate atât de
matură, cu un glas în care trâmbiţa eroică şi violoncelul elegiac reuneau
muzical şi fără greş nuanţele versului, cu o atitudine atât de substanţial
simplă, din care gesturile se desprindeau sigure şi utile ca pânzele unei
corăbii, prinzând anumite vânturi ale văzduhului marin al poeziei, încât
mâinile mele încărcate de scepticism şi politeţe au aplaudat frăţeşte un
talent nealterat.
Onoare lui! Şi onoare profesorului — poetul Mihai Codreanu — care
a transmis elevului lapidaritatea sonetelor sale.”
Aceasta a fost decolarea lui Ştefan Ciobotăraşu din hangarul
modest de pe strada Banu. Pe atunci nu era avionul de cursă lungă de
mai târziu, maiestuos şi opulent de har, ci un ţintar de vânătoare, slab
toacă, zburlit sârmă şi adept al preceptului susţinut — după cele aflate de
la Artur Gorovei — de Ion Dragoslav: „sănătatea mea o datoresc celor 10
pahare de apă băute zilnic din lipsă de mâncare". Era şi el un biet student
hămesit de foame şi de glorie ca toţi cei care măturam în templul Thaliei,
ciugulind fărâmiturile ospăţului. Chita noastră era în localul Pogor din
Piaţa Unirii. Din cauza concurenţei vinurilor (toate bune şi fiecare mai bun
în felul lui), acest Pogor, un om mărunt şi rotofei, găsise la sugestia lui
Păstorel o metodă… moldovenească de a-şi lansa producţia podgoriei din
Bucium: gustările — gratuit, plăteşti doar vinul pe care-l bei. Bineînţeles
că gustările erau picant-perfide, deschizătoare de sete şi ales
atrăgătoare chiar pentru un sătul, dar încă pe nişte drâgle de
pripas hămesite ca noi. Aşadar, fac rost prin subscripţie de preţul
sfertului de vin şi ne fiinţam la Pogor, fredonând un cuplet la modă
lansat de Aurel Munteanu: „Între Corso şi Pogor". Iar cel viteaz

268
atacant al galantarului cu sandvişuri se dovedi Fănică Ciobotăraşu.
Într-un asemenea moment de chiverniseală, surprinzând privirea
albastră, venind de jos în sus, a lui Pogor, Ciobotăraşu îi mărturisi
înghiţind de zor:
— Domnule, unul din noi doi crapă. Ori eu de mâncare, ori
dumneata de ciudă !
În „Visuri americane" de Profira Sadoveanu, montată la Naţional
de Ion Sava, viitorul mare dirijor Sergiu Celibidache, compozitor,
pianist şi coregraf, a făcut din I. Ţincoca un tenor italian, din Atena
Marcopol — dansatoare spaniolă, din Dida Predescu — cântăreaţă
americană, iar pe Şt. Ciobotăraşu l-a pus să bată un step îndrăcit. După
ce, la început, Fănică o cam aducea cu de la el din Lipovăţul Vasluiului,
până la urmă nu putea fi oprit. Stepa de pârâia parchetul, ceea ce l-a
făcut pe Mihai Sadoveanu să exclame la o repetiţie :
— Şi doar părea un „pâşân" din rasa lui Ion Creangă, un fel de om
încet ca şi mine.
Pentru ca, la observaţia lui Ion Sava că în tânărul zburlit zace un
actor de rasă, conu Mihai să adauge zâmbetul său şugubăţ din privire:
— Rasa-i un complex greu de definit, înăuntrul aceleiaşi rase
sunt diferenţieri diametrale. De exemplu eu şi Topârceanu —
amândoi suntem români get-beget; eu— nordic, spătos, înalt, blond,
ochi albaştri; Topârceanu - ascuţit, ager, numai vioiciune, om de la sud.
Ciobotăraşu vine din ţinutul lui Tănase, poţi şti ce iese dintr-însul ?
Nu putea şti atunci Sadoveanu ce poate ieşi, dar în schimb a văzut
ce poate intra pe gâtlejul agerului dansator considerat la început „pâşân",
cu prilejul mesei prieteneşti dată corpului artistic după spectacol. Mai
mult. concurentul lui Fred Astaire a început să umble şi la ... muză:
„Degeaba predic eu,
Fiţi cumpătaţi, amici.
Voi beţi pahare mari
La intervale mici !"
Stima marelui scriitor pentru Ciobotăraşu a sporit cu prilejul piesei
„Neamul Şoimăreştilor", mai ales când falnicul Tudor Şoimaru, venind pe
scenă călare, n-a mai putut descăleca şi încerca s-o îmbrăţişeze pe
Sandina Stan, el de pe cal şi ea „pedestră".
La justificarea autorului că din cauza pintenilor agăţaţi de scară a
trebuit să-i trimită bezele Sandei în loc s-o sărute, Al. O. Teodoreanu a
replicat „la facon de donner vaut mieux que ce qu'on donne", iar
Sadoveanu l-a ogoit pe nefericit :
— Arta în general cere multă, foarte multă simplitate şi sinceritate.
Sincer erai, rămâne să-ţi simplifici mijloacele. Data viitoare renunţă la
pinteni — podoabă inutilă. E păcat să pierzi ocazia cu Magda Orheianu din
cauza greierilor de la botfori.
Ciobotăraşu a renunţat, în adevăr, la ţârâitul pintenilor, dar a
început să piardă nopţile de dragul cântecului peniţei — altfel de ţârâit —
în cadenţă de sonete.
La întrebarea: ce poate fi mai bun decât un pahar de Cotnari?
Ciobotăraşu de mai târziu obişnuia să-şi răspundă: „Sticla întreagă". Şi
râdea larg, bucurându-se de viaţă prin toţi porii fiinţei lui, răspândind

269
veselie şi, mai ales, bunătate. Ce poate fi mai bun decît un actor ? Un
actor-poet. Şi decât el ? Un altul la fel, dar ceva mai gras… Şi decât
ultimul ? Numai Fănică Ciobotăraşu. Acest aspru şi hirsut la înfăţişare era
un mare duios.
„Duiois pentru uz personal" obişnuia să zică; duios faţă de tot ce
ne zdrăngăne corzile inimii, zic eu. Solemn şi grav în toate fibrele, ca
pentru poziţia de salut la drapel, devenea doar în faţa artei şi a tot ce
înseamnă patriotism. Şi-a slujit cu devoţiune arta şi patria ca actor. Le-a
cântat ca poet. Din manuscrisele lui, care într-o zi vor fi adunate probabil
într-un volum postum, alegem drept profesiune de credinţă sonetul „Ora
pro nobis", schiţat printre reflectoarele de la Buftea:
„Aş vrea ca la pătrarul tău de vreme
S-adaug ora mea de gând şi faptă,
Patria mea, urcând din treaptă-n treaptă
Spre acele ţeluri de atins — supreme.

Să fac în lume-aceeaşi parte dreaptă


Celui năpăstuit care mai geme,
C-au prins noroade-n ajutor să cheme
Ora pro nobis — ora ta-nţeleaptă…

Eşti România mea printre popoare


Ca floarea soarelui sădită-n lan
Ce-şi potriveşte ceasul după soare.

Un soare-al tuturor, cel mai uman.


Fă-o să bată ora asta mare.
A Păcii, pe cadranul pământean ..."

Şi cum multă vreme Ciubotăraşu a fost nedespărţit de Valer


Mitru, iată spusele lui Aurel Leon şi despre gazetarul de-o viaţă
(„Umbre”, vol.V, Junimea, Iaşi, 1986, p.73-76):
„Când l-am descoperit-, întâmplător, în „biroul" său amenajat într-
o chilie din spatele casei părinteşti, am rămas perplex. Mezinul familiei
Mitru din Vaslui arăta ca un scriitor tras după şablonul acelui an, cred
1934 sau 35: lavalieră bogată, cu buline, pipă neagră în colţul, puţin cam
blazat, al gurii, ceaşcă de cafea sub nasul preocupat, foarte preocupat, să
urmărească presa. Aproape că nici n-a avut timp să mă remarce, între
timp, doamna Mitru discuta cu colega ei, institutoarea Ana Negoiţă,
despre chelimuri şi covoare, în care era neîntrecută. N-am văzut în viaţa
mea o casă mai sufocată de frumuseţi izvodite din croşet şi gherghef.
Fusesem pus în temă de mătuşă-mea că prietena ei, văduvă din război,
avea trei feciori cuminţi ca nişte domnişoare, însă cam ciudaţi: nu umblau
cu nasul adulmecând fete, erau însinguraţi, fiecare cu pasiunea lui:
ofiţeria, mecanica şi scrisul. Mijlociul avea atelier într-o atenansă, sub
foişorul porumbeilor, şi acolo meşterea cu grijă, să nu tulbure reveria lui
Valeriu. Tot el se ocupa şi de grădina dichisită ca o poză de album
horticol. Pe mine, însă, mă intriga domnul cu pipă neagră şi cărţi de vizită

270
pe care mamă-sa mi le arătase, aşa, ca din întâmplare: VALER MITRU —
ziarist. Nu citisem nimic publicat sub acest nume şi nu înţelegeam ce
poate face un ziarist la Vaslui, decât doar să fie corespondent onorific la
vreo gazetă din capitală sau din Iaşi. Or, cum amicul strâmbase din pipă
când îl întrebasem unde scrie şi întrucât ştiam din proprie uzanţă căr în
orăşelele în care „nu se întâmpla niciodată nimic, ziare]e aveau unul
şi acelaşi reprezentant, depozitarul care asigura distribuţia, l-am
bănuit că tinde spre literatură, mai ales că mi~a întins un roman al lui
Todiriţă Râşcanu, cu o dedicaţie prietenească. Acest Th. Râşcanu era
mic moşier pe lângă Scânteia, dar trăia mai mult la Bucureşti, ţinând
trena lui N. D. Cocea şi altor scriitori. L-am cunoscut la Iaşi, cu
prilejul unei vizite a „faunului" — alias N. D. Cocea. Era un tip
uscăţiv, roşcovan, purtător şi el de lavalieră. A scris două romane în
manieră păşunistă. Omul era mai interesant decât opera, trăind un fel
de mit al epocii în care eroul zilei era romancierul, de la Mihail
Sadoveanu şi Ionel Teodoreanu mai departe. Chiar „ziaristul"
descoperit acum între cliturile de hârtie tipărită mima mai curând
decât scria, aşa cum aveam să mă conving în următorii ani, când l-am
uns corespondent pentru Vaslui al ziarului ieşean „Opinia u. În afară de
felicitări, cu prilejul anului nou n-am primit de la el măcar un rând despre
vreo crimă, deşi îi eliberasem legitimaţie cum ceruse şi ridica de la
depozitar exemplarul gratuit de ziar, după uzanţă. De câte ori treceam
prin Vaslui, îl întâlneam pe singura stradă principală, circulând grăbit,
totdeauna cu un sul de ziare sub braţ, totdeauna absent, cu pipa stinsă,
uitată în colţul ei. N-avea nimic să-mi spună, în afară, de plictisul vieţii
pe care el, neînţelesul, era obligat să-l suporte într-un târg pe
care, mai târziu, Şt. Ciobotăraşu, colegul lui de copilărie, avea să-l evoce
astfel :
„Aţi văzut cum se nasc bulbucii în apele stătute? Parc-ar spune că
dedesubt sunt fiinţe vii, care respiră sau care se îneacă. Aşa şi oamenii de
prin târgurile moldoveneşti. Se bâhleau ca murăturile puse la borcan. Aşa
şi Vasluiul, târgul tinereţii mele, născut din smârcurile Bârladului, cu
muzică militară şi iarmaroc de pripas. Amintirea acestui târg capătă
imaginea unui fund de heleşteu în care soarele se ghiceşte albia undeva,
deasupra". M-am întrebat în acei ani, din ce trăieşte ? M-am întrebat şi
mai târziu, după ce am aflat, documentându-mă pentru cartea dedicată
lui Şt. Ciobotăraşu, că tipăriseră împreună o revistuţă ocazională, pentru
zilele iarmarocului şi că Valer Mitru era directorul şi unicul redactor al
unor foi scoase, cam una pe an, sub oblăduirea primăriei, şi pentru care,
bineînţeles, nu primea nimic. Se purta, totuşi, elegant, dichisit, cu morgă
împrumutată, dar cu gust. În cameră, fotografie mare, din profil, cu pipa,
ca aceea, cunoscută, a lui Mihai Codreanu, papetărie pretenţioasă cu
poza sa, privire sardonică preluată de la Cocea — idolul său şi autograf ca
tăiat în onix, plus profesiunea şi adresa. L-am considerat un ins ce putea fi
încadrat oarecum în constatarea lui Oscar Wilde: „Unii aşa-zişi poeţi
trăiesc literatura pe care n-o pot scrie, în timp ce poeţii adevăraţi scriu
poezia pe care nu îndrăznesc s-o trăiască", şi l-am lăsat în plata domnului.
Dar iată că au venit şi anii de trezire la realitate. Au dispărut
pensia şi grija maternă, bărbatul imatur s-a văzut aruncat în vâltoarea

271
vieţii. Stabilit la Iaşi, a devenit făcător de toate la staţiunea de
radioamplificare. Şi a început a salahori a acelei profesiuni pe care doar
o... mirosise de la distanţă, în tinereţe. A fost crainic, redactor şi apoi
tehnoredactor, prietenul de zi şi de noapte al tipografilor. A scris tablete
pentru radio, articole şi diferite mărunţişuri. Ne-am reîntâlnit în redacţia
revistei „Cronica". Prin felul său aerian în probleme de viaţă, devotat total
profesiei şi generos, s-a făcut repede simpatic tuturor. De unde la
radioamplificare dormea în redacţie, învelindu-se cu drapelele de
pavoazare, acum avea o garsonieră... mobilată cu vrafuri de ziare, încât,
odată uitând-o descuiată, vecinii au reclamat la miliţie că tovarăşul
Valeriu a fost jefuit. A trebuit să declare că nu-i lipseşte nimic, chiar patul
fiind confecţionat din pachete de ziare, omul dormind pe idealul vieţii lui.
În tipografie, avea colţul obişnuit, cu ibricul de cafea, pachetul de ţigări
şi... presa. Acumulate zi de zi, gazetele deveneau incomode, şi o dată pe
an erau evacuate forţat, spre disperarea filoneistului nostru. Şi~a adus de
acasă şi colecţia revistelor lui de odinioară, şi prelua de acolo... podoabe
de paginaţie, precum celebrii lui... bumbişori - adică nişte rotunduri
tipografice ornamentale, plasate în revistă oriunde se ivea vreun loc —,
spre disperarea lui M. R. Iacoban, care tuna :
— Iar s-a inspirat nea Mitru din „Foaia vacilor de pripas", dar-ar
dalacu-n ele !
(Foaia de la Vaslui era plină de anunţuri ca: „În ocolul primăriei se
află o vacă de pripas, ţapoşă, cu o pată neagră etc. Cine a pierdut-o să
vină s-o ia").
Unde au rămas lavaliera, pipa şi celelalte însemne scriitoriceşti?
Acum, când ar fi meritat să le poarte, fiindcă omul avea condei şi muncea
în serviciul scrisului, arbora o boemă totală, nu avea timp de...
ciţişmisuri ! Nu mai trăia decât pentru tipografie, duminica învârtindu-se
fără rost, căci nu avea pe nimeni, decât pe fratele de la Vaslui. Când, într-
o vară, i s-a repartizat un loc pentru odihnă, şi-a tot amânat plecarea,
ajungând în staţiune exact când trebuia să-şi termine şederea şi
neînţelegând... birocraţia celor de acolo. Pensionarea ar fi fost o tragedie
dacă nu i s-ar fi permis să rămână între regale şi paginatori, pe scăunelul
lustruit de neastâmpărul lui. Şi, curios, începuse să semene cu N. D.
Cocea !
Trăia modest, într-o discreţie totală, nepermiţând nimănui să-i
calce pragul. Şi-a permis doar două luxuri în viaţă.
O dată pe an, într-o anumită noapte, îşi umplea braţele cu cele
mai frumoase flori şi, furişându-se pe o străduţă lăturalnică din Vaslui, le
arunca în pragul unei case, după care lua trenul spre Iaşi. Acolo, locuia fe-
meia pe care o iubise în tinereţe, acum gospodină la casa ei, cu feciori, şi
nepoţi.
În fiecare zi, trecea prin piaţă şi cumpăra smocuri de mărar şi
pătrunjel, spre a-şi aroma searbăda zeamă de la bufetul „Expres", unde
prânzea jinduind gustul mâncării de odinioară, de la Vaslui. Sunt aproape
sigur că-n buzunarul hainei în care a fost găsit mort de nu ştiu câte zile,
se aflau asemenea bucheţele de verdeaţă, mai puţin fanate decât omul.
Le pregătise pentru cantina sufletelor bune de dincolo.”

272
5. Micleşti, comuna rurală, în partea de est, plasa
Crasna, la 26 km de Vaslui şi la 12 km de Codăeşti, reşedinţa
plăşei Crasna, aşezată pe dealuri, văi şi podişuri, pe stânga
pârâului Vasluieţul.
Era formată din satele: Micleşti, Chirceşti şi Popeşti, pe o
suprafaţă de 4100 ha, din care 615 ha pădure, 2445 ha loc de
cultură şi imaş ale proprietăţii, iar 1039 ha ale locuitorilor.
Avea la 1889, 379 familii sau 1792 suflete, 4 biserici,
deservite de 2 preoţi şi şase cântăreţi, o şcoală, o moară cu aburi,
10 iazuri, 6 cârciumi, 1182 vite cornute, 180 cai, 3694 oi, 12 capre,
5 bivoli, 364 râmători. Locuitorii mai posedau: 166 pluguri şi 188
care cu boi, 16 pluguri şi 32 căruţe cu cai. 174 stupi cu albine.
Pe teritoriul comunei s-au găsit urme de locuire omenească
încă din paleolitic.

În anul 1966 populaţia


comunei număra 3861 locuitori, în 1977 – 3363, iar în 1986 se
estima scăderea la 3243.
Din suprafaţa totală a comunei în 1989 de 4328 ha, terenul
destinat agriculturii propriu-zise se întindea pe 2926 ha, iar
pădurile pe 794 ha, vetrelor de sate fiindu-le rezervate 145 ha iar
pentru alte destinaţii circa 450 ha.
Economia comunei având un caracter agricol, terenul arabil
este folosit pentru cultura cerealelor: 570 ha grâu – secară, 750 ha
porumb, 80 ha orz-orzoaică, 100 ha floarea-soarelui dar şi
suprafeţe pentru sfecla de zahăr, in, cânepă, legume şi zarzavaturi,
iar pentru vii şi livezi aproximativ 220 ha în 1986.

273
Zootehnia era reprezentată de 500 bovine, 5800 ovine, 180
capre, 130 cabaline, aproape 600 porci, 13000 păsări de curte şi
230 familii de albine.
Construirea lacului de acumulare din dreptul localităţilor
Satu Nou-Soleşti şi aducţiunea prin conductă a apei din râul Prut,
pentru alimentarea oraşului Vaslui, face din curgerea pârâului
Vaslui – cu scurgere intermitentă odinioară – o permanenţă, de la
Schitul Duca în aval, ceea ce va înviora zona nu numai vegetal dar
mai ales economic.
În comună existau în preajma anului 1989 un număr de 3
grădiniţe de copii, 4 şcoli primare-gimnaziale, 3 biblioteci şcolare, 3
cămine culturale, cinematograf, oficiu PTTR, două dispensare
medicale şi o casă de naştere, punct veterinar etc.
Nivelul de viaţă al populaţiei era reflectat în sporirea cu
aproape 400 locuinţe construite în ultimul deceniu, aproape 1000
gospodării luminate electric, în care aparatele de radio, televizorul
şi telefonul începeau să nu mai fie o raritate (60 aparate de radio şi
aproape 200 televizoare încă din 1986).

Micleşti sat e situat de o parte şi de alta a Pârâului-


Chirceştilor. Teritoriul satului avea o suprafaţă de 1458 ha din care
214 ha pădure ale proprietăţii, iar 395 ha ale locuitorilor (152
familii cu 759 suflete) în anul 1889.
Satul avea o biserică, făcută de vorniceasca Raluca
Miclescu, o şcoală, înfiinţată în 1867, frecventată de 50 elevi, o
moară cu vapori, 4 iazuri, două cârciumi.
Locuitorii posedau: 70 pluguri şi 81 care cu boi, 16 pluguri şi
22 căruţe cu cai, 512 vite cornute, 1900 oi, 5 capre, 115 cai, 168
râmători, 77 stupi.
Vorbind despre poziţia satului, Constantin Chiriţă, în
Dicţionarul Geografic al judeţului Vaslui din 1889 – spune despre
Micleşti: „Sat şi reşedinţă, în centrul comunei Micleşti, plasa
Crasna. Şi-a luat numele de la familia Miclescu, proprietarii acestor
locuri. Este situat într-o parte şi de alta a pârâului Chirceştilor;
partea din dreapta pârâului este aşezată pe înclinarea estică a
podişului Văii Seci iar partea din stânga pârâului este aşezată pe
şes şi coasta Dealului Fundătura.
Aşezarea Micleşti este atestată documentar încă din vremea
lui Ştefan cel Mare, când într-un act datat 15 martie 1493 dat la
Suceava, este menţionat ca martor şi preotul Toader ot Micleşti,
alături de alţii la cumpărarea făcută de Ivul Mândru, de la nepoţii
lui Petru şi Toader Tălpig din satul Tălpigeni, vecin cu Micleştii…

274
Actul – după cum spun Gh.Ghibănescu (Surete…) şi
I.Bogdan, întărea şi stăpânirea ocinelor lor – siliştea Ghibarţul şi
satul Găneşti, pe Valea Crasnei.
Despre şcoala de la Micleşti, înfiinţată la anul 1867, având
ca învăţător pe preotul Theodor Petru se ştie că mai întâi a
funcţionat într-o încăpere de la primărie şi abia în 1906 va avea
local propriu, cu doar 31 absolvenţi la pregătirea cărora se
perindaseră 7 învăţători: după preotul Theodor Petru au urmat
Ştefan Petrescu, suplinitor (1893-1894), Neculai Dârciu, suplinitor
(1898-1899, Ion Polcovnicu cu şcoală normală (1899-1905),
Thoader Cărare, normalist şi el (1905-1907), Grigore Idriceanu,
normalist (1907-1910) Ioan Cozma (1910-1913), Constantin
Girescu (1913-1915).
Şcoala de la Micleşti s-a confruntat şi ea cu destule greutăţi.
În 1919 când se dă în funcţie noul local al primăriei, vechiul local
rămânea şcolii, acoperind nevoile creşterii numărului celor chemaţi
să înveţe. În timpul cât a funcţionat ca învăţător şi director Petru
Cojocaru, numărul celor înscrişi ajunge la 106. În anul şcolar 1919-
1920 se înfiinţează şi al doilea post de învăţător, ocupat de
Ecaterina Negrea, suplinitoare, timp de patru ani. Urmează la
catedră: Ion Ţiglea din 1922 până în 1938, de numele lui fiind
legate multe din realizările şcolii, recompensat cu „Coroana
României în grad de cavaler” şi „Răsplată muncii, clasa a II-a”
pentru construcţii şcolare realizate, ajungând şi inspector şcolar la
plasa Codăeşti în 1938.
După 1939 funcţionează la şcoala din Micleşti următorii
învăţători nominalizaţi de prof. Vasile Cozma: Neculai Gaşpar,
Vasile Fecioru. Andrei Cocuz, Adela Grigoriu, Valeriu Netedu,
Teodor Roşu, Laura Roşu, Vasile Tălpălaru, Aurelia Dumitriu până
în 1964…
Descriind după documentele de la anul 1894 Biserica cu
hramul „Sf. Nicolae” din Micleşti, Costin Clit o prezintă astfel în
revista Elanul nr.32/2004: „Una biserică din zid în stare mediocră
acoperită cu şindrilă, fondată la anul 1837 de către dna Ralo Miclescu,
clopotniţă de zid, deasupra pridvorului. Biserica e în forma corăbiei cu un
singur turn şi servea de clopotniţă. Biserica fiind îngrăditura proprietăţii,
nu posedă loc împrejurul ei; îngrăditura ei este de nuiele. Are opt fălci
pământ şi 60 prăjini dat după legea rurală, din care se stăpâneşte de cler,
din care 7 fălci arabil şi una şi patruzeci prăjini râpi şi pornituri. Biserica
nu mai posedă nici o clădire.”
Cărţi: Evanghelie, ferecată cu argint şi suflată cu aur, două
Evanghelii, Apostol, Tipic, două Ceasloave, două Liturghiere, două Psaltiri,
două penticostare, Triod (două), Octoih, Moliftelnic, 12 Minee lunare, 12
Proloage (Vieţile Sfinţilor), Minei pe tot anul, Acatistul Sf. Pantelimon, Te
Deum.

275
Anuarul Eparhiei Huşilor pe 1938 spune despre parohia
Micleşti (p.117) : „340 familii şi 1500 suflete, cu satele: Micleşti 240
familii şi 1060 suflete; Popeşti – 100 familii cu 440 suflete. N-are casă
parohială, are pământ 22 ha din 1864. Biserica parohială cu hramul „Sf.
Nicolae”, construită în 1830 de Vorniceasa Raluca Miclescu, de zid, stare
bună; biserica filială, hramul „Sf. Ion Botezătorul”, construită în 1795 de
Dumitru şi Elena Miclescu din lemn, stare mediocră. Paroh pr. Nicolae I.
Dimitriu, econom, seminar gr. II, născut 1904, transferat 1929. Cântăreţ I
Nicolae V. Gaşpar şc. cântăreţi, născut 1894, numit 1923; cântăreţ II V.M
Sandu, şc. cântăreţi, născut 1910, numit 1935. Biserica are cor religios”
Pe dealul La-Gropi se află două gropi artificiale, una mai
mare, cu un diametru cam de 8 metri şi alta cam de 4 metri, cu o
adâncime de 5-6 metri, despre ele zicându-se că sunt făcute de pe
timpul năvălirii turcilor şi tătarilor; în ele oamenii îşi ascundeau şi
îşi asigurau produsele pentru hrană. În localitate erau codri mari,
vestiţi.
Familia Miclescu, familie veche moldovenească, este
atestată documentar printr-un ispisoc din 1438 şi apoi 1464, în
care este menţionat strămoşul ei Stanciu Hotnogul, comis şi
staroste – spune prof.dr. Mircea Păcurariu în Dicţionarul Teologilor
Români, Editura Univers enciclopedic, Bucureşti, 1966.
Armele familiei sunt: fundal verde din
care se vede numai le chef o cetate cu două
turnuri şi poarta de aur deasupra căreia, între
turnuri, se află încrucişate o sabie şi o cheie.
Acest blazon aminteşte cetatea Hotinului,
unde pe vremuri au fost castelani şi unde
tradiţia spune că un Miclescu a învins pe turci.
Oficial, familia Miclescu datează de la
1436, din zona Iaşiului, dar se pare că originile acestei familii ar fi
din jurul anului 1200 de prin părţile Maramureşului, primele acte
oficiale despre Micleşteni fiind date în vremea lui Ştefan cel Mare,
când Stanciul este declarat pârcălab de Hotin.
Descriind starea familiei Miclescu, prof.univ.dr.arh Sandu
Miclescu şi prof.dr. Mihai Sorin Rădulescu, în „Historia”, trimiţând la
tradiţie, la cetatea Hotinului, locul de unde strămoşii Micleştilor, ca
staroşti şi pârcălabi, aveau să fie împământeniţi la 21 aprilie 1436,
pe timpul lui Ilie şi Ştefan Voievozi, la Crasna, unde le erau şi
casele, vorbesc şi despre încununarea de succes a luptei de
veacuri pentru existenţa statului naţional român.
Documentul acestei împământeniri, cunoscut de Gh.
Ghibănescu şi Mihai Costăchescu, notat şi în alte condici ale
vremurilor, zace şi astăzi la Moscova, acolo unde, ca şi tezaurul de
la Pietroasa şi alte valori româneşti s-au dat… pierdute,
consumate de bolşevici, dar pe care, noi, românii le aşteptăm

276
valorificate, prin compensare către Ţară a valorilor lor. Zugrăvind
personalităţile de marcă ale Micleştilor, tabloul familiei trebuie
întregit şi cu alte nume ale lor.
Ca şi Nicolae Milescu Spătarul, Cârnul, însuşi Nicolae Iorga,
om al enciclopediilor, coboară tot dintr-o ramură a Micleştilor. Că
scrie el în cartea sa de amintiri „Orizonturile mele. O viaţă de om,
aşa cum a fost”: Ioan Arghiropol, străbunul său, luase în căsătorie
tocmai pe o Miclească de la Bogdana, din Tutova. Neam vechi ale
căror origini se pot urmări până la 1600, neam care a dat boieri de
Sfat domnesc şi mitropoliţi, ca Sofronie, unchiul lui Gheorghe
Arghiropol, bunicul matern a lui Iorga, dar şi pe Calinic Miclescu .

– Iaca, scrie
Iorga,
bunica
mamei
mele,
aceea
care în
parte a crescut-o, era din boierimea cea mai
înrădăcinată a ţării. De la dânşii, şi de la alţii, veniţi
la mine prin mama mamei mele, am acea simţire
pentru tot ce se leagă de acest pământ, făcând din
scrisul meu, în fiecare clipă când ating acest trecut,
un omagiu lor şi în acelaşi timp o recunoaştere a tot
ceea ce mă leagă de iubita mea istorie a Moldovei
noastre (vezi şi prof.univ. dr. Mircea Ciubotariu
„Arghiropolii din Moldova – noi informaţii şi
conexiuni genealogice”, în revista „Elanul”
nr.95/2010, p. 1, 9-12).
Într-adevăr, unul din fii cunoscutului Gavril Miclescu – cu 9
copii din două căsnicii, demnitar cu multe funcţii în Sfatul Moldovei,
în răstimpul a nouă domnii, sub cinci domnitori, pentru că s-a
sfârşit după ce împlinise 90 de ani de viaţă, e vorba de paharnicul
Constantin Miclescu, lasă descendenţa fiului său Sandu. Acesta, la
rândul său, fiului său, un alt Constantin ajuns vornic în Ţara de Jos
(1760-1830), căsătorit cu Zoiţa Vârnav-Liteanu şi au stăpânit

277
împreună 18 moşii în Moldova şi au avut 5 băieţi şi două fete.
Aceştia din urmă sunt începătorii ramurii importante a Micleştilor,
din care au făcut parte mitropoliţii Sofronie şi Calinic Miclescu şi
din care, pe linie femeiască, coboară Nicolae Iorga – scrie revista
„Historia” nr.67 din iulie 2007.
Despre Sofronie Miclescu, se ştie, în vremea păstoririi sale
(1826-1851), la 1834, când era episcop de Huşi, hirotonit la 3 iunie
1826, isprăvnicia ţinutului Fălciu s-a mutat de la Fălciu la Huşi, cu
tot cu judecătorie, eforie şi şcoală primară, aşa cum prevedea noile
norme ale Regulamentului Organic.

Portretul

Mitropolitului Mitropolitul Calinic Miclescu


Sofronie Miclescu executat ( n. 16 aprilie 1822-
Suceava,
de Nicolae Grigorescu la decedat 14 august
1866
Mânăstirea Agapia (n.1790- Bucureşti
d.21 mai 1863)

Tot sub el, la 1847, s-a încercat să se pună capăt


nemulţumirilor târgoveţilor locali, faţă de Episcopie, pornită de la
actul de la 9 ianuarie 1782 când Constantin Moruzi, domnitorul,
întărise prin hrisov deplina proprietate a Episcopiei asupra târgului
Huşi: „Dat-am Domnia mea danie Sfintei Episcopii a Huşilor toată
vatra Târgului Huşilor, cu locul ce are împrejur, ca după cum locul
de prin prejur, este miluirea Sfintei Episcopii , aceştia de la alţi
luminaţi domni de cei înainte, precum hrisovul arată, aşa şi vatra
târgului cu tot locul ce are împrejur să fie iarăşi al Sfintei Episcopii
a Huşilor danie şi afierosire de la domnia mea şi dreaptă ocină şi
moşie cu tot venitul din tot locul în veci.”(Cronica Huşilor, p.330).
Atunci guvernul i-a delegat pe vornicul Vasile Beldiman şi pe
Costache Burghelea să cerceteze la faţa locului neînţelegerile şi se
hotărâse ca Episcopia să dea târgoveţilor huşeni un imaş de 1000

278
de fălci, pe care să nu se facă semănături, iar orăşenii să achite
pentru el dările fixate. Venitul realizat din păşunatul vitelor era
hărăzit de Episcopie întreţinerii cişmelelor din oraş. De pe locul
cedat , Episcopia îşi rezerva opt fălci pentru grădinărie şi mori de
apă proprii cum şi: „dreptul de a da locuri de case în târg” celor ce
vor dori aceasta.
Sofronie Miclescu s-a comportat la Huşi ca un bun gospodar,
mai ales în ce priveşte repararea şi construcţia edificiilor Eparhiei.
De aceea zice Anuarul Episcopiei pe anul 1938 (p.249) el a pus de
a reparat casele şi atenansele Episcopiei, a împrejmuit curtea cu
zidul de astăzi, „a zidit de isnoavă” toate chiliile din curte pentru
locuinţele personalului clerical, în care a funcţionat seminarul de la
1919, a pus de s-a făcut catapeteasmă nouă Catedralei, iar pe cea
veche a dat-o bisericii „Sfinţii Voievozi” din Huşi.
Aceste sunt catapetesmele de astăzi ale acestor două
biserici. A vopsit şi acoperit biserica, lucruri frumoase care
aureolează numele episcopului Sofronie Miclescu şi care au fost
gata în 1849.
Tot de la Sofronie Miclescu a rămas şi un pomelnic al
ctitorilor şi episcopilor care e întocmit mai exact decât cel a lui
Iacov Stamate.
În vremea aceea, scaunul de Mitropolit al Moldovei era
vacant de un an, Meletie murise de holeră încă din 1848;
conducerea Ţării nu dispusese alegerea înlocuitorului decât peste
trei ani, când, deşi era sigur de reuşită Veniamin Costache a
Romanului a fost ales Mitropolit al Moldovei Sofronie al Huşilor,
lucru care s-a întâmplat la 12 martie 1851.
Calinic Miclescu (1822-1886) altă mare personalitate din
familia Miclescu, era fiul vornicului Scarlat Miclescu şi al soţiei sale
Maria Beldiman, cea care l-a vegheat pe Lumânărică în cele trei
zile cât acesta a fost depus la Biserica Tălpălari din Iaşi, după ce
sufletul lui, desprins de rămăşiţele trupului pământesc s-a ridicat la
Domnul (vezi Costache Negruzzi, Păcatele tinereţilor, Editura
Bezman Iaşi, 1857; Al. Papadopol-Calimach, Lumânărică şi
Titinaş, în revista „Arhiva”, Iaşi, 1896, nr.1-2; Liviu Leonte,
Costache Negruzzi, Editura Alfa Iaşi, 2003; V.Ghiacioiu, Costache
Negruzzi, Păcatele tinereţilor, Editura Scrisul Românesc, Craiova
1942, lucrare premiată de Academia Română; C.Negruzzi, Negru
pe alb, Scrisori de la un prieten, publicată de Avram P.Todor,
Editura Tipografiile Române, Bucureşti, 1936; Ion N.Oprea,
Lumânărică – Sfântul Ioan de la Tutova, Editura PIM, 2009, Iaşi).
Scarlat Miclescu (1780-1846), tatăl lui Calinic era unul dintre
fraţii mitropolitului Sofronie, despre care s-a relatat.

279
Calinic Miclescu, din botez Constantin, s-a născut la 16
aprilie 1822, în oraşul Suceava. A fost călugărit la Huşi la 18 iunie
1842, sub numele de Calinic, de chiar unchiul său P.S. Episcop
Sofronie Miclescu al Huşilor, viitorul Mitropolit al Moldovei. A fost
hirotonisit ierodiacon la 23 aprilie 1843, ieromonah la 31 noiembrie
1848, apoi hirotonisit protosinghel şi arhimandrit.
Între anii 1851-1858 este egumen la Mânăstirea Slatina,
când a înfiinţat o şcoală în schitul Mălini pentru copiii ţăranilor. La 2
februarie 1855 a fost hirotonit arhiereu titular cu titlul
„Hariupoleos”. Activează ca membru în Divanul Ad-hoc (1857).
Pentru o perioadă a fost numit locţiitor de episcop la Huşi – 8
noiembrie 1858 – 15 ianuarie 1861, timp din care se reţine, „a
plantat curtea şi grădina”.
După 15 ianuarie 1861 devine iarăşi egumen la Mânăstirea
Slatina (1861-1863). La 7 mai 1863, P.S. Calinic este numit locţiitor
de mitropolit al Moldovei prin decret al domnitorului Al. Ioan Cuza.
După moartea mitropolitului Nifon Rusailă este ales
mitropolit primat al României, demnitate pe care o deţine până la
moarte.
La 11 aprilie 1876, senator de drept în parlamentul
României, e ales, la propunerea lui I.C.Brătianu, preşedinte al
Senatului, cu 47 de voturi din 53 de votanţi (din Dicţionarul
teologilor români, ediţie revăzută, 2002, de Mircea Păcurariu,
p.284).
„Mititel, cocoşat, cu o barbă rară, îmbrăcat în haine largi,
căptuşite cu roşu” – aşa este prezentat de M. Theodorian – Carado
în „Medalii şi plachete”, Editura Institutului de Arte Grafice Flacăra,
Bucureşti, 1913, p.57-64) Calinic Miclescu, Primatul României.
Moştenise de la Mitropolit Sofronie al Moldovei, unchiul său,
versalitatea şi venalitatea, avea o educaţie şi o instrucţie aleasă,
foarte curajos în toate, temut şi ascultat de toată lumea, nelipsit de
la nici o recepţie regală, el însuşi un organizator de prânzuri
suculente, om care trăia domneşte.
Bibliofil, iubitor de frumos, atras de civilizaţia apuseană, la
curtea lui se vorbea mai ales franţuzeşte. Stâlp al guvernului
liberal, era mereu atacat de opoziţia conservatoare. I s-a pus în
sarcină până şi aderarea la catolicism, dar pe el nimic nu l-a
tulburat, pentru că ştia să atace şi el opoziţia.
De activitatea lui este legată nu numai păstrarea cu succes
a bisericii, inclusiv ca primat al României, sub care s-a definitivat
Autocefalia Bisericii Ortodoxe Române la 28 aprilie 1885, a înfiinţat
facultatea de teologie de la Bucureşti, ca şi a Stabilimentului
„Santa Maria” de la Iaşi în 1867, cu patru instituţii deosebite:

280
pension, azil, şcoală primară urmată de un curs de Şcoală normală
şi o sală de lucru pentru activităţi practice.
Stabilimentul era destinat copiilor fără prea mare sprijin
material, patronat de Sfânta Mitropolie a Iaşilor, având în
conducere persoane foarte cunoscute şi stimate în Iaşi. Se
prevedea ca noua instituţie să aibă o Capelă în care se va săvârşi
servirea de Dumnezeu,” o bibliotecă, un medic şi condiţii de igienă.
Localul funcţiona în Uliţa Tălpălarilor, în casele lui Gheorghe Scarlat
Miclescu.

Făcând o prezentare a satelor aparţinătoare de comuna


Micleşti, după Dicţionarul geografic al judeţului Vaslui – 1889,
preluată apoi şi în Marele Dicţionar Geografic al României – M.D.G.
(1899-1904), revista „Orizonturi” nr.1/2004 de la Chirceşti reţine
că satul centru de comună Micleşti şi-a luat numele de la familia
Miclescu, proprietara locurilor, iar în aceeaşi publicaţie (nr.6/2005)
profesorul Vasile Cozma redă testamentul lui Vasile D. Miclescu,
ultimul proprietar al familiei, redactat la 8 februarie 1822, ceea ce
facem şi noi:
”Eu, Vasile D. Miclescu şi soţia mea Sultana V. Miclescu, născută
Gr. Răşcanu, neavând copii, prin executorii testamentari – Sultana V.
Miclescu şi fratele ei Petru Gr. Răşcanu dispun:
Porţiunea din moşia Popeşti ce va rămânea neexprorpriată – teren
de cultură, şes, pădure, acarete cu toate trupurile şi denumirile ei, o
dăruiesc finilor Mircea G. Săvescu, fiul cumnatului meu George Săvescu şi
a Nataliei G. Săvescu şi lui Dinu Petru Răşcanu, fiul lui Petru Gr. Răşcanu,
magistrat şi al Ilenei P. Răşcanu, născută Liciu; ambii se vor bucura de
veniturile acestei moşii şi porţiuni, ca stăpâni veşnici din Popeşti, numai
după încetarea din viaţă a soţiei mele, care va încasa pe tot timpul
acestui period întreg venitul. Rog pe ambii mei fini ca moşia, de s-ar
putea, s-o stăpânească indiviză şi să n-o vânză înainte de a intra în
stăpânire sau după, cum eu am păstrat-o, aceasta în amintirea binelui ce
l-am făcut, cum şi eu le-am păstrat-o şi fiind păstrată şi de strămoşii mei
aproape patru secole şi dată de logofătul Gavril Miclescu fiului său, cum
se vede în spiţa de neam a familiei Miclescu din care succed.
Las fratelui meu col. dr. C. Miclescu suma de lei 150.000, iar în caz
când fratele s-ar săvârşi din viaţă înaintea mea, soţia sa Maria dr. C.
Miclescu, deşi n-are copii, va avea dreptul să moştenească în viaţă suma
de numai 100.000 lei.
Las pentru orfanii de război, instituţiei create de regina Maria a
României, suma ce se va vărsa în bonuri sau renta internă 1920 ca fond
numit „Vasile D. Miclescu” – 200.000 lei.
Las cumnatei mele Maria Gr. Răşcanu, fiica lui Grigore şi Mariei
Răşcanu, suma de 30.000 lei în efecte.
Las domnişoarei Elena Sterea Ghiorghiu, botezată de mine, fiica lui
Sterea şi Cristina Ghiorghiu, lei 20.000.

281
Las domnişoarei Maria I. Pavlov, fiica lui Petre şi Ecaterinei Pavlov
20.000 lei.
Las domnişoarei Alisa C. Gheorghiu, fiica lui Constantin şi a Mariei
Gheorghiu, născută Miclescu, suma de 20.000 lei, spre fructificare ca dotă
la mariaj.
Las la două doamne Rosescu, surori, fiicele răposatei Maria
Rosescu, născută Cuza, câte 10.000 lei.
Las copilei botezată de mine a soţilor Andrei Brighiu din Huşi lei
10.000.
Las bisericii „Sf.Ioan Botezătorul” din Popeşti, construită de
străbunii mei şi reparată de tatăl meu col. D. Miclescu suma de 50.000 lei
şi 5 ha loc arabil pentru preot şi 3 dascăli.
Las domnişoarelor Niniţa şi Lucreţia Miclescu câte 15.000 lei de
fiecare, fiicele lui Mihai şi Elena Miclescu.
Las Ministerului Instrucţiunii Publice pentru Casa Şcoalelor 36.000
lei pentru a clădi un local de şcoală în cătuna Popeşti, fie pe terenul meu
în faţa conacului moşiei sau pe islazul comunal, fosta crâşmă boierească,
având avantajul a fi în mijlocul cătunelor Popeşti.
Las fiicei colegului meu de şcoală Cezar Partenie Antoni, fost
magistrat, pentru a-i servi la completarea studiilor, 25.000 lei.
Las tânărului Mircea Săvescu pentru completarea studiilor 20.000
lei.
Las cumnatului Petru Gr.Roşcanu 10.000 lei, ca executor
testamentar.
Las Mariei Vasile Rale, cumnatul meu Vasile Rale şi Ecaterina Rale,
a căror fiică este, 20.000 lei.
Las copilei Margareta, fiica căpitanului Marin şi Elisei Rale, 15.000
lei.
Las copilei de curând născută a cumnatului Grigore Gr. Răşcanu
15.000 lei.
Las văduvei Maria Neculai Dârţu din Micleşti 4.000 lei şi o vacă cu
viţel.
Las copilului Aurel, botezat de mine, şi la două fete a văduvei
Maria Neculai Dârţu câte 2000 lei pentru fiecare.
Las văduvei Zamfira Lupu din Micleşti 2000 lei şi o vacă cu viţel.
Las văduvei Ioana Const. Ioniţă din Micleşti, nepoata lui Gheorghe
Săvescu, 2.500 lei.
Las ca imediat după îngropare, la 20 locuitori din Popeşti, din acei
ce soţia îi va crede mai săraci, între care femei de preferinţă văduve, şi
bărbaţi, câte 500 lei la fiecare.
Las a se depune la 10 fete sărace din Popeşti, care va socoti soţia
mea, câte 1.000 lei.
Las Georgetei Miclescu, profesoară, fiica lui Mihai şi Elisei, 10.000
lei.
Las copilei lui Ninică Straja şi a Lilicăi Straja, născută Miclescu,
14.000 lei.
Las prietenului Dumitru Tiron din Vaslui, un inel de aur, piatra de
smarald cu briante şi rubine mici şi cu bold de cravată cu semilună.

282
Las prietenului Gheorghe Vartolomei, fost grefier la Tribunalul
Vaslui, ceasul meu de aur.
Cumnatului Lascăr Cihodaru îi las o pereche butoni manşetă iar
cumnatei un inel safir.
Las tabloul lucrat de pictorul Nicolae Grigorescu, reprezentând pe
Domnul Iisus Hristos, dus la Muntele Măslinului spre crucificare, Bisericii
„Sf. Ioan” din Vaslui.
Las Regimentului 7 Racova 25 tabloul Campania din Rusia a lui
Napoleon I.
Las biblioteca mea, compusă din două dulapuri, unul de mahon şi
altul de stejar Gimnaziului „Kogălniceanu” din Vaslui.
Tot restul averii în bani, bonuri etc., mobile, toată gospodăria
casnică a gospodăriei, vite, trăsuri etc., cât şi porţiunea de moşie rămasă
neexpropriată rămâne soţiei Sultana V.Miclescu.
Casele din Huşi, cu locul şi atenansele rămân în deplină
proprietate soţiei.
Înmormântarea mea se va face la biserica clădită de familia mea
„Sf. Ioan Botezătorul”, care hram are de pe moşia Popeşti şi în cimitir,
între cei doi peri, aşa fel ca ea să nu le strice vitele, spre nord de altarul
bisericii; pe mormânt nu mi se va pune decât o piatră săpată cruce, piatră
de Scheia din judeţul Vaslui, cu data naşterii 10 ianuarie 1856 şi a
decesului, cu săpătură în piatră, pentru candelă, mormântul va fi îngrădit
cu un grilaj de lemn de stejar, făcut solid şi vopsit cu ulei.
Nu se va face nici o cheltuială zădarnică, ceremonia înmormântării
va fi simplă, cu un singur preot de mir şi doi dascăli pentru slujbă şi
prohod, nici un doliu în casă şi porţi, sicriul simplu de brad, fără doliu,
numai vopsit cu negru şi transportat la biserică cu doi boi, cu carul. Nici o
invitaţie, în afară de cei ce vor voi să vină şi numai un anunţ prin ziare.
Cele creştineşti se vor face îndestulătoare – praznic cu bucate, pâine, vin
la toţi, pomene, colaci şi colivă suficiente.
Făcut azi 8 februarie 1922, la Moşia Popeşti, semnat, V.D.
Miclescu”.

Despre familia de boieri Miclescu aflăm că este una din cele


mai vechi din Moldova, domnitorul cărturar Dimitrie Cantemir în
„Descrierea Moldovei” enumerând-o „între neamurile boiereşti pe
care istoria moldovenească le pomeneşte dintru început, iar
Nicolae Iorga zice că „fac parte din boierimea cea mai îndătinată a
ţării.”
Satele comunei Micleşti intrate în secolul al XVII-lea în
stăpânirea familiei de boieri Miclescu, care alături de familiile
Sturdza, Balş, Rosetti, Ghica, Costache, Cantacuzino ş.a. formau
marea boierime a Ţării Moldovei, acolo unde au stăpânit au lăsat şi
multe ctitorii ecleziastice ori laice – biserici din lemn sau zid,
conace şi alte acareturi – scrie prof. Vasile Cozma, când vorbeşte
despre istoria şi activitatea locurilor, în revista „Orizonturi!
Nr.17/2009. Şi exemplifică: biserica din lemn de la Popeşti, cu

283
hramul „Sf.Ioan Botezătorul”, monument istoric, construit în 1793,
ctitor Dimitrie Miclescu, stolnic; biserica din Micleşti, cu hramul
„Sf.Nicolae”, construită în 1832-1834, ctitor vorniceasa Raluca
Miclescu, soţia banului Ioan Miclescu; biserica „Adormirea Maicii
Domnului” din satul Şerbeşti, ctitorită la 1809 de boierul Sandu
Miclescu.
Din această ilustră familie s-au ridicat înalţi ierarhi ai
bisericii ortodoxe şi oameni de cultură, precum Sofronie Miclescu,
episcop de Huşi (1826-1851) şi apoi Mitropolit al Moldovei, Calinic
Miclescu, episcop de Huşi (1858-1860), locţiitor de Mitropolit şi
Mitropolit al Moldovei, Mitropolit al Ungro-Vlahiei şi Primat al
Bisericii Ortodoxe Române – adaugă profesorul.
Într-adevăr, Condica liuzilor din 1803 includea familia
Miclescu pe locul 7 între cele 28 de familii care formau la vremea
aceea marea boierime; 1. familia Balş stăpânea moşia a 70 de
sate; 2 Sturza – 65; Roseti – 57; 4 .Ghica – 52; 5. Costache – 28; 6.
Cantacuzino -19 şi 7. Miclescu cu 18 sate în judeţele Vaslui,
Tutova, Roman şi Botoşani.
Despre aflarea originii familiei Miclescu suntem trimişi s-o
căutăm în documentele din secolul al XV-lea, în satul Gugeşti, unde
în 1438 este menţionat Stanciu, comis, cu urmaşi până la Ionaşcu,
diacul ot Gugeşti (1600), părintele lui Gligore, paharnicul, care face
cumpărături la Popeşti în 1641. De la data aceasta şi până în
preajma celui de al doilea război mondial, moşia Popeşti se află în
stăpânirea urmaşilor paharnicului Gligorie.
(A se vedea în acest sens şi documentarul „Pomelnicul ce
mare de la Biserica „Sf. Nicolae” din Gugeşti (Vaslui) semnat de
Iulian Pruteanu – Isăcescu în revista „Elanul” nr.79/2008 cu un
adevărat arbore genealogic şi a familiei Miclescu).
Vasile D. Miclescu este ultimul reprezentant al familiei cu
proprietăţi în judeţul Vaslui, la Popeşti şi Bălţaţi. Născut la 10
ianuarie 1856, cum spune şi în testament, fiu al colonelului
Dimitrie Miclescu, devine om politic cu rang de ministru sub Ghica
şi Alexandru Ioan Cuza Vodă, prefect de Vaslui între 1877-1879.
Senator de Vaslui în parlamentul ţării în mai multe rânduri, el a fost
nu numai un mare filantrop, ci şi un colecţionar, un sprijinitor al
culturii, un mare posesor de averi.
A fost căsătorit la 20 mai 1885 la Micleşti, cu Sultana
Răşcanu, născută la 25 decembrie 1863 în Huşi, fiică a numiţilor
Grigore şi Maria Răşcanu.
A locuit la conacul din Popeşti, dar avea case şi la Huşi. S-a
stins din viaţă la 5 decembrie 1925 şi înmormântat în curtea
Bisericii „Sf. Ioan Botezătorul” din satul Popeşti, ctitorită de
înaintaşii săi în 1793: stolnicul Dumitrache Miclescu şi soţia sa

284
Elena, aşa cum spune inscripţia săpată în lemn de stejar, aşezată
deasupra uşii de la intrare.
A lăsat urmaşilor şi prietenilor o imensă avere: conacul de la
Popeşti şi moşia în suprafaţă de peste 325 ha, casele din Huşi, cu
loc şi atenanse, peste 700.000 lei, o bibliotecă bogată, opere de
artă, bijuterii, multe animale…
La sfârşitul secolului al XIX-lea, marea proprietate la comuna
Micleşti cuprindea 4099 ha, ceea ce reprezenta 74,6% din
suprafaţa comunei – mica proprietate întinzându-se pe doar 1.040
ha, adică 25,4% din terenul comunei. Reformele din 1921 şi 1945
au redus marea proprietate, în 1948 ea reprezentând doar 15,3%
din suprafaţa comunei, care însemnau: 1.Moşia Micleşti, proprietar
Eliza P. Suciu, fiica profesorului Paul Suciu de la Universitatea
Bucureşti, cu 252 ha din care 47 ha arabil, 200 ha pădure, 2 ha vie,
3 ha cu diverse, un conac cu 10 camere pe o suprafaţă de 107,37
m.p. pe care se mai aflau – o magazie, un grajd, o locuinţă pentru
muncitorii aflaţi la lucru; în anul 1909 moşia Micleşti fusese
cumpărată de Petru Antonescu, arhitectul Capitalei şi lăsată
moştenire fiicei sale Eliza.
2. Moşia Chirceşti , proprietar Eliza Papazoglu, cu un total de
276 ha (127 ha arabil, 130 ha păduri, 1 ha vie etc.), un conac cu 13
camere şi inventarul aferent;
3. Moşia Popeşti – proprietar Constantin Răşcanu şi Mircea
Săvescu, testamentari, în indiviziune cu Sultana Miclescu, pe un lot
de 100 ha, un conac cu 11 camere şi inventarul mărunt. Parcul de
3,5 ha cuprindea mulţi pomi fructiferi dar şi arbori ornamentali,
inclusiv brazi şi sălcii plângătoare…
Reforma agrară din 1945 a pus capăt marii proprietăţi
agricole…
Despre bisericile din Micleşti documentele spun că – în
comuna Micleşti - în 1899-1904 erau 4 biserici cu 2 preoţi şi 6
ecleziasci, iar când le detaliază aflăm că în satul Miceşti era
biserica făcută de vorniceasa Raluca Miclescu, cu un preot şi 2
ecleziasci, la Chirceşti o biserică cu un preot şi 2 ecleziasci, făcută
în 1810 de Al. Hrisoverghi, iar în Popeşti-Boiereşti o biserică din
lemn, cu 2 ecleziasci, făcută la 1793 de Ion Miclescu.
Dintr-un document publicat de Costin Clit în „Elanul”
nr.37/2005 aflăm şi ecleziasticii de la 1879: la Micleşti biserica „Sf.
Ioan”, cu 100 familii, preot era Teodor Petru (hirotonit la 18
octombrie 1865), cântăreţi Const. Istrati (decretat la 16 martie
1863) şi Vasile Gaşpar decretat (de la 10 februarie 1870); la
Chirceşti biserica „Sf. Treime” cu 120 de familii, preot era Grigore
S. Sboiu (hirotonit diacon la 19 aprilie 1845 şi preot la 8 iunie 1852,
duhovnic de la 3 martie 1876), cântăreţi Mihai Onofrei (decretat la

285
3 ianuarie 1858) şi Gavril Bradenu (decretat la 5 iunie 1863). La
Popeşti, biserica „Sf. Ioan”, 60 familii, doar cântăreţul: Vasile Mihai
decretat la 15 iunie 1845.
Venind cu contribuţii la „Istoricul bisericii „Sfânta Treime”
din satul Chirceşti, profesorul Vasile Cozma („Orizonturi”
nr.1/2004,p.13) susţine că primul preot aici ar fi fost popa Matei,
care la 1654 se judeca pentru o ocină în satul Brădiceşti, dar nu se
ştie nici astăzi unde era biserica şi nici nu s-a putut stabili locul ei
nici în perioada următoare. Recensămintele de la 1772-1774
dădeau în satele Micleşti şi Chirceşti ca fiind 2 preoţi şi un dascăl,
menţionându-i pe popa Andrei, pe Costin - diac şi un dascăl,
înregistraţi şi în Condica liuzilor de la 1803.
Biserica construită în 1809-1810 la Chirceşti de ctitorul său
principal Alexandru Hrisoverghi, fostul proprietar al moşiei din
localitate, este dată de către Vasile Cozma ca având hramul „Sf.
Treime”, iar N. Stoicescu, în Repertoriul bobliografic ca având
hramul „Coborârea Sf. Duh”, reparată în 1894. Un alt autor,
Constantin N. Tomescu menţionează (Arhivele Basarabiei) că în
1909 încă se lucra la biserica din Chirceşti, era nesfinţită şi fără
hram iar preot era Ioan Zboiul. Anuarele Eparhiei Huşilor din anii
1934, 1935 şi 1938 spun despre biserica „Sfânta Treime” din
Chirceşti că e construită din zid la 1810 de proprietarul
Hrisoverghi, deşi a fost reparată în anii 1880, 1887, 1923 şi 1931-
1933. Alături de ctitorul principal Al. Hrisoverghi în sinodicul
bisericii sunt trecuţi drept ctitori şi episcopul de Huşi de la acea
dată Meletie Lefter (1803-1826), Mitropolitul Veniamin (1803-1842)
şi monahul Ghenadie, se pare fratele ctitorului, Grigore, trecut la
monachism către sfârşitul vieţii.
Când s-a făcut reparaţia de la 1887, preot al bisericii era
Vasile Ştefănescu, trecut la cele veşnice în 1892, când sătenii s-au
angajat să presteze muncă pe moşia proprietarului St. Rosetti, iar
acesta a contribuit cu bani pentru materiale şi reparaţiile bisericii.
În 1936 paroh era pr. Cl.
Florescu, sachelar, Liceul teologic, născut 11 noiembrie 1905,
numit la 1 martie 1930. Cântăreţ I Şt. Toma, şcoala de cântăreţi,
născut 1915, numit 1 decembrie 1934, onorific. Biserica avea cor
religios.

286
În fotografie:
Biserica„Sf. Treime” din
satul Chirceşti

La reparaţiile din
1931-1933 preot era
Clement Florescu care
oficia de la 1 martie
1930. O dată cu
reparaţiile bisericii s-a
construit şi casa
parohială, cu două
camere, tindă şi chiler,
acoperită cu tablă,
fântână în ogradă şi la
care au contribuit cu
bani enoriaşii şi preotul.
Casa parohială a costat
51.500 lei, strânşi de la
enoriaşi, fântâna din
curtea casei parohiale a costat 4000 lei dăruiţi de parohul bisericii.
De la enoriaşi s-au mai strâns 6000 lei pentru un rând de odăjdii (în
1936), 6200 lei pentru sfeşnice şi sfinte vase; un teren de 0,36 ha
pentru mărirea cimitirului.
Parohia Chirceşti în 1938 cuprindea 260 familii sau 1075
suflete, cu satele: Chirceşti-Ruşi (95 familii şi 376 suflete. Chirceşti-
Moldoveni (81 familii sau 337 suflete) şi Chirceşti-Părăeni (cu 84
familii şi 362 suflete).
Situată la o depărtare de 27 km de oraşul Vaslui şi la 7 km
de oficiul poştal Codăeşti, centrul plăşei.
Parohia avea şi cinematograf care costase 12.000 lei
La cutremurul de la 10 noiembrie, 1940,biserica a fost pusă
la mari încercări iar reparaţia ei a continuat şi în anii 1964-1965,
când preot era Constantin Tomozei, aducându-i-se o nouă
catapeteasmă de la Episcopia Huşi care servise la biserica din satul
Magireşti – Bacău, satul de naştere a P.S. Iachim, Episcopul Huşilor.
Aflăm că în timp când paroh la Chirceşti era Clement
Florescu, acesta s-a ocupat nu numai de reparaţiile bisericii din anii
1931-1933, 1940-1943, 1954 şi 1965, ci şi de construcţia şcolilor
din satul Chirceşti din 1950 şi 1963-1964, el fiind şi organizatorul
corului bisericesc care a funcţionat în perioada interbelică, condus
de învăţătorii Gheorghe Scutaru şi Victor Hriscu, fii ai satului.

287
Între anii 1966-1973 preot paroh a fost Vasile Miclescu,
originar din Gugeşti-Fălciu şi descendent din familia Micleşti, în
1973-1979 parohia a fost suplinită de Vasile Florea de la
Şerboteşti, Constantin Constandache din Iaşi, iar în 1979 până în
1990 de Constantin Tomozei, originar din Rusenii-Răzeşi de pe
Valea Tutovei, care mai înainte activase în învăţământ la
Dragomireşti- Vaslui şi chiar ca secretar la primăria comunei
Micleşti. Mai târziu, lui i-a succedat la altar fiul său Iustinian
Tomozei, hirotonit pr. pe seama parohiei Fâstâci – Vaslui, la 8
septembrie 1987 de către P.S. Eftimie, atunci Episcop al Romanului
şi Huşilor. Prin grija familiei Iustinian şi Daniela Tomozei,
învăţătoare în Chirceşti, a fost ridicat Monumentul Eroilor Satului,
căzuţi la datorie pentru libertatea şi apărarea patriei în 1877-1878,
1916-1918 şi 1941-1945.
Despre preotul Tomozei C. Iustinian, născut la 29 august
1966, revista „Orizonturi” de la Chirceşti realizează un portret
succint dar cuprinzător pe care îl publică la rubrica „Licenţiaţii
satului Chirceşti (nr.11/12/2007, p. 25-32) unde pune fotografii şi
vorbe de caldă apreciere şi despre alţi localnici: Chilug D.
Constantin, profesor şi inginer, Chilug Gh. Liviu, licenţiat în drept şi
ofiţer, Alicinc E. Vasile, licenţiat în drept, subofiţer,, Cârmaciu M.
Milu, profesor şi economist, Conta Al. Constantin, economist,
Costiniu Al. Corneliu, inginer, Cârmaciu M. Viorel, consilier juridic,
Cozma C. Petru profesor-inginer şi Cozma C. Vasile, profesor,
Cozma V. Vasile – Marius, profesor, Damian G. Magdalena şi
Huhurez G. Romică, ingineri, Hriscu V. Constantin şi Docan
(Moraru) M. Lucica, economişti, Damian I. Gheorghe, colonel în
rezervă şi încă mulţi alţii.
Preţuind pe toţi cei născuţi în comună, conducerea revistei
„Orizonturi”, într-un alt număr (3-4, 2004)), îi acordă un spaţiu mult
mai cuprinzător, prezentându-ni-l cu căldură şi
multă obiectivitate pe prof. univ. dr. Pavel
Tălpălaru născut la Micleşti, într-o familie cu 7
copii; gimnaziul îl face în satul natal, urmează
Liceul „M. Kogălniceanu” din Vaslui în perioada
1954-1957, Facultatea de matematică din cadrul
Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi – ca
şef de promoţie, iar apoi a urcat treptele
didactice de la asistent în 1962 la cea de
profesor, cu titlul de doctor în matematică în
1971, avându-l drept conducător ştiinţific pe
neuitatul profesor dr. docent Adolf Haimovici.
După 43 de ani de carieră didactică, la o întâlnire cu cei din
localitatea natală, la 10 octombrie 2004, când i s-a acordat titlul de

288
„Cetăţean de onoare” drept recunoştinţă pentru activitatea depusă
şi legăturile pe care le-a păstrat cu localitatea, Pavel Tălpălaru şi-a
adus aminte şi despre referinţele pe care le-a primit de la comună,
când i se cereau de către factorii comunişti de la Iaşi, pentru
dosarul de cadre, personal: „recomandările”… menţionau doar
faptele reprobabile, este drept, ale unora din fraţii mei, şi nu
scoteau în evidenţă şi circumstanţele sau trăsăturile care îi
onorau…”
Timpurile acelea au trecut, comuna poate şi-a reparat
greşelile trecutului, omul plecat din localitate a rămas om, iar cel
care dă iertare tuturor faptelor, poate, lucrează cu har şi pentru
viitorime…
În cinstea concetăţenilor lor, al celor
căzuţi pe câmpul de luptă pentru
asigurarea independenţei ţării şi a comunei
lor se înscrie şi fotografia cu textul alăturat
publicat de „Orizonturi” nr.11-12, pe care
îl redăm mai jos:
„ În amintirea viteazului Olaru Vasile
- sold. Regimentul 5 Linie, din comuna
Miclesci, judeţul Vaslui, mort pentru ţară în
războiul de neatârnare naţională. Patria
recunoscătoare ".
„Asemenea lui Olaru Vasile, au
răspuns chemării Patriei, jertfindu-se pe
câmpurile de luptă de la Griviţa, Plevna, Smârdan, Vidin, în
Războiul de Independenţă de la 1877-1878 şi alţi fii ai meleagurilor
vasluiene . Amintim pe: serg. maj. Alexandrescu Alecu, din Tanacu,
serg.Cârlan Gheorghe din Vaslui, caporal Pastia Ion din Huşi, sold.
Iacob Ion, sold. Ilaş Nicolae şi sold. Cerne Năstase, din Codăeşti ,
sold. Păduraru Gheorghe şi sold. Creţu Neculai din Şurăneşti ( azi,
Emil Racoviţă, com. Dăneşti), sold. Manta Nicolae din Lipovăţ, sold.
Iftimi Ion din Telejna (com.Zăpodeni), sold. Turbatu Toader din
Mânjeşti (com.Muntenii de Jos), sold. Popa Dumitru din Dolheşti şi
mulţi alţii, ale căror nume sunt înscrise în cartea de aur a istoriei
naţionale.
Jertfa lor să fie pildă generaţiilor de azi iar eroismul tuturor
celor care au contribuit Ia obţinerea independenţei să fie îndemn
de luptă şi străduinţă pentru afirmarea personalităţii fiecăruia într-
o lume în schimbare şi transformare.”
Trecând în revistă unităţile militare vasluiene şi oamenii lor,
care au participat de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul
secolului al XX-lea la războaiele pentru apărarea fiinţei naţionale şi
a teritoriului, profesorul Vasile Cozma face o amănunţită şi

289
necesară trecere în revistă a situaţiei timpurilor. Astfel, el arată că
în contextul organizării de către Alexandru Ioan Cuza a armatei
române, prin actul de stat de la 27 noiembrie 1864 a fost înfiinţat
şi în judeţul Vaslui un batalion de miliţii care în 1872 s-a numit
batalionul II al Regimentului 7 Dorobanţi, urmare a Decretului
Domnesc din 26 noiembrie 1876, prin care s-au înfiinţat încă 8
regimente de dorobanţi pe lângă cele 8 existente.
Devenit batalionul II al regimentului 13 Dorobanţi, cu sediul
la Iaşi, şi făcând parte din Divizia a IV-a teritorială, regimentul
vasluian cuprindea două batalioane – unul cu sediul la Iaşi iar al
doilea cu sediul la Vaslui, ultimul compus din companiile care şi-au
avut sediul la Vaslui, Negreşti, Stemnicul şi Racova.
Prin acelaşi decret domnesc s-a înfiinţat şi la Bârlad
Regimentul 12 Dorobanţi, tot cu două batalioane, unul la Bârlad cu
companii la Bârlad, Tutova, Simila şi Corod şi altul la Fălciu cu
subunităţi similare la Huşi, Podoleni, Mijlocul şi Crasna – regimentul
fiind subdiviziune a diviziei III teritoriale.
„Regimentul 13 Dorobanţi a moştenit tradiţia Regimentului 7
Dorobanţi, înfiinţat în anul 1872 în garnizoana Iaşi. La 1 februarie
1877 acesta a luat denumirea de Regimentul 13 Dorobanţi, iar în
anul 1891 i s-a atribuit numele domnitorului Ştefan cel Mare.
Primul comandant al unităţii a fost colonelul Gheorghe Stăniceanu.
Regimentul a primit drapelul de luptă la 14 octombrie 1874, de
ziua Sfintei Parascheva, ocrotitoarea Moldovei.”
Arătând că în timpul războiului de independenţă regimentul
13 Dorobanţi a avut comandanţi pe lt. Colonel Petrovici, iar cel din
Bârlad pe lt. Colonel Racoviţă, cu sprijin deosebit din partea
generalului Cernat, autorul arată că ostaşii regimentului vasluian s-
au distins în luptele de la Griviţa, cronicile frontului menţionând
lapidar că dorobanţii „s-au purtat în mod admirabil… dând probe
de devotament şi curaj.”În lunile următoare ei s-au distins în
luptele pentru cucerirea Plevnei, ceea ce l-a făcut pe bardul de la
Mirceşti Vasile Alecsandri, să le laude faptele:
„Plecat-am nouă din Vaslui
Şi cu sergentul, zece,
Şi nu-i era, zău, nimănui
În piept inima rece.
Voioşi ca şoimul cel uşor
Ce zboară de pe munte,
Aveam chiar pene la picior,
Ş-aveam şi pene-n frunte.
Toţi dorobanţi, toţi căciulari,
Români de viţă veche,
Purtând opinci, suman, iţari

290
Şi cuşma pe-o ureche.
Ne dase nume de Curcani
Un hâtru bun de glume.
Noi am schimbat lângă Balcani
Porecla în renume.”

După ce se acoperise de glorie pe câmpul de lupte şi


cunoscuseră toate onorurile militare,
oamenii Regimentului 13 au fost
demobilizaţi la 5 ianuarie 1878, iar
drapelul de luptă a Regimentului
distins la 31 decembrie 1877 cu
ordinul „Steaua României”, iar la 8
octombrie 1878 cu crucea „Trecerea
Dunării”, mărturii că faptele şi
eroismul nu se uită ci se cinstesc
întotdeauna.
Cât priveşte Regimentul 12
Tutova, aparţinând de divizia a II-a, al
cărei comandant era generalul Mihai
Cherchez, s-a înscris şi el cu fapte
nepieritoare în cucerirea Plevnei.
Însuşi Osman-Paşa, comandantul
armatelor turceşti de la Plevna, şi-a
predat sabia şi persoana sa în mâinile acestui brav fiu al Bârladului,
declarând rituos: „mă predau în mâinile bravei şi junei armate
române.” Alte acţiuni militare, încheiate cu aceleaşi bune rezultate,
aveau să urmeze în luptele de la Vidin, Belogradgic, ceea ce a
făcut ca la revenirea la Bârlad, la 7-19 august 1878, regimentul să
fie întâmpinat cu admiraţia cuvenită de „autorităţi, garda civilă,
precum şi de majoritatea populaţiei oraşului.”
În cel de al II-lea război balcanic din anul 1913, ca şi la 1877-
1878, unităţile amintite s-au încununat de glorie şi mare eroism,
evidenţiat punct cu punct de profesorul Vasile Cozma în
documentarul citat. Cu acelaşi bun renume au ieşit vasluienii şi în
luptele din 1916-1918 de la Caşin şi Poiana Sărată, de la
Nămoloasa, Nicoreşti, Cozmeşti, la marea bătălie de la Mărăşti-
Mărăşeşti, dar şi în 1940-1945, fie că a fost vorba de luptele din
răsărit, fie de la apus…
Contribuţia armatei române şi a locuitorilor din părţile
Vasluiului sunt pe larg arătate şi de Ioan Mancaş şi Nicolae Ionescu
în lucrarea lor „Vasluienii în războiul de independenţă 1877-1878”
tipărită la Editura „Sfera” Bârlad, în 2007.

291
A se vedea în această privinţă şi revista „Orizonturi”
nr.17/2009, p.13-15, Chirceşti-Vaslui cu foto, documentarul
„Monumentele în piatră şi bronz din comuna Micleşti, judeţul
Vaslui”, semnat de prof. Marius Cozma,
Pe teritoriul comunei Micleşti se află Movila-lui Burcel,
despre care se povesteşte în localitate următoarea legendă: erau
doi fraţi, unul bogat şi altul sărac. Cel bogat nu se îndura să dea
celui sărac plugul ca să are, decât numai duminica şi sărbătoarea;
aşa că într-o duminică voind să are, s-a suit pe vârful movilei şi a
strigat la fratele său să-i trimită plugul cu boi. Din întâmplare,
trecând pe acolo Ştefan Vodă şi auzindu-l,l-a chemat la sine şi l-a
întrebat de ce ară sărbătoarea, el a spus pricina domnului şi acesta
a poruncit să ia plugul de la cel bogat şi să-l dea celui sărac.
Revenind în realitatea zilelor noastre, îl urmărim pe Vasile
Cozma vorbindu-ne despre locul „La cetăţuie” situat la nord-est de
satul Chirceşti, în pădure, unde se refugiau sătenii din faţa
hoardelor tătare, „cetăţuia loc cam de 12 ha, înconjurat de două
râpi care se uneau şi aici oamenii tăiau copacii până la jumătate
să-i prăvale peste năvălitori, întocmai cum la Posada Basarab I al
Ţării Româneşti îl zdrobise pe Carol Robert, alt năvălitor, într-o altă
îndepărtare de timp”, mai ales făcându-ne mărturisiri tot despre…
Movila lui Burcel.
„Movila lui Burcel, zice profesorul în „Orizonturi” nr.9/2006
reprezintă blazonul comunei (Mirceşti locul unde se întrepătrund în
armonia sufletului istoria şi legenda despre binecredinciosul voievod
Ştefan cel Mare şi Sfânt şi viteazul Burcel, cel rămas fără o mână în lupta
de la Războieni şi „miluit” cu această movilă…” aici pe vârful movilei, la
întâlnirea cu cerul, prin strădania părintelui arhimandrit dr. Ştefan Guşă s-
a înălţat (în zilele noastre) mănăstire şi loc de închinare, un complex
monumental format din trei cruci, reprezentând simbolurile ortodoxiei, un
bust al voievodului şi un cămin de bătrâni. La 7 mai 2005 biserica de lemn
de pe Movilă a ars datorită unui trăsnet. Dumnezeu a ajutat şi s-a înălţat
altă biserică tot din lemn, mai frumoasă şi este în lucru alta din zidărie de
cărămidă. Noua biserică a fost sfinţită la 2 iulie 2006, de ziua Marelui
Voievod. La aceasta se adaugă monumentele religioase din satele
comunei ctitorite de membrii familiei Miclescu: biserica de lemn din satul
Popeşti, monument istoric, ridicată în 1793 de stolnicul Dumitrache
Miclescu şi soţia sa Elena; biserica „Sf.Nicolae” din Micleşti ctitorită de
păharniceasa Ralu Miclescu în 1832-1834; biserica „Sf. Treime” din
Chirceşti, ridicată la 1809-1810 de spătarul Al. Hrisoverghi, ginerele lui
Sandu Miclescu. De la înălţimea Movilei lui Burcel se deschid privelişti
încântătoare spre văile Dobrovăţului şi Cutignei, Balosinei şi Pribeştilor, cu
sate mai vechi, cu peisaje variate, multicolore.
Movila lui Burcel a jucat un rol important în sistemul de apărare al
Moldovei, focurile aprinse dădeau „sfoară în ţară” de apropierea
duşmanilor iar oamenii din sate se refugiau în pădurile din preajmă. Că

292
aşa este, o dovedeşte şi toponimul „Valea Dumii”, loc aflat la circa 200-
300 m de Movilă, care poate însemna şi un nume de persoană, dar, în
acelaşi timp, poate fi slv.”duma” – adunare, deci loc de adunare pentru
„străjerii” care păzeau focul pe Movila lui Burcel. Totodată Movila lui
Burcel este şi rezervaţie naturală sub egida Academiei Române, aici, pe
un areal de circa 17 ha sunt conservate unele specii rare din Flora
Moldovei şi a Ţării, ocrotite prin lege.
Comparată cu Ceahlăul ori cu Pietricica prin frumuseţea tainică şi
atât de plină de trecut, Movila lui Burcel este o oază de spiritualitate şi un
izvor de cultură, loc de odihnă şi de reînviorare a puterilor fizice şi psihice
ale tuturor celor care caută alinare sufletească…”
În statistica Moldovei din 1803 cele trei sate - Micleştii (a
paharnicului Măriuţă Micleasca), Chirceşti (a stolnicului A.
Hrisoscole) şi Popeştii (a stolnicului Elena Miclescu) făceau parte
din ocolul Crasna, ţinutul Vasluiului.
În catagrafia din 1820, localităţile respective rămân ca părţi
componente ale ocolului Crasna, dar statistic îmbogăţite ca cifre:
Micleştii banului I. Miclescu are 138 liude, din care 47 bresle ale
casei paharnicului Maria Miclescu, 22 slugi ale banului I. Miclescu şi
păhărnicesei, 65 lemnari ai Curţii, 3 preoţi şi un dascăl; Chirceştii
spătarului A. Hrisoverghi cu 76 liude, din care 55 birnici, un lemnar
al curţii gospodăreşti, doi preoţi şi un dascăl; Popeştii căminarului I.
Miclescu aveau 63 liude, din care 27 birnici, una liudă străină fără
bir, 8 bejenari fără bir a diacului C. Agarici, 22 slugi a căminarului I
Miclescu, paharnicului C. Istrate şi stolnicului Maria Costandache, 2
preoţi şi un dascăl.
În septembrie 1831 satul Micleşti aparţinea lui Relu Miclescu
cu 129 liude, Chriceştii lui Alex Hrisoverghi, spătar, cu 77 liude şi
Popeştii lui Ion Miclescu şi C. Agarici cu 53 liude.
Deşi statistica nu-l înregistrează, la 31 decembrie 1820, din
satul Micleşti, ţinutul Fălciu, Vasile Răşcanu trimitea următoarea
„jalobă" către divan:
Prea înalte Doamne,
Jăluiescu milei înălţimii tale că eu din anul 1791 august 21, după
alăturatele cărţi domneşti şi a divanului Knejiei Moldovei, arătătoari
pentru mine, de a fi neam de boieri, neam cu dumnealui vornicul
Constantin Răşcanu şi până acum în curgere de 29 ani nu am fost supărat
întru nimica cât de puţin de-a fi supărat atât cu vreo cerere de dare de
bani sau cu slujbele ţinutului rămânând nesupărat întru nimica; şi acum
de cătră dregători mi se ceru ca să dau în patru vadele pe an câte zece lei
cu răsurile lor.
Deci fiind că eu după alăturatele cărţi gospodăreşti precum am zis
mai sus sunt neam de boieri, şi fiindcă acum mă aflu şi cu totul lipsit de
hrana cea de toate zilele, având şi casa grea cu trei fete, neavând chip de
a le înzestra, pe lângă aceasta sunt şi cu mâna stricată ajungându-mă şi
vârsta bătrâneţilor pentru aceasta cu lacrimi mă rog, Înălţimei tale, că
precum şi de alţi înalţi domni am fost apărat şi miluit, aşa şi acum să
293
reverse razele milostive Înălţimei tale asupra mea, spre a nu fi supărat cu
acea cerere de bani şi mare pomenire va rămâne Înălţimei tale.
Robul Înălţimei tale"
Urma semnătura, rezumatul cancelariei: „să roagă Înălţimei
tale să dai carte gospod. către dumnealor dregătorii ţinutului spre
a nu fi supărat cu acea cerere de bani", pe care Constantin Suţu,
vtori logofăt scria. „Dumnealui vel visternic să cerceteze jaloba
aceasta".
Cu mult mai înainte, din Iaşi, la 22 iunie 1661, pornise
„cartea lui Ştefan Vasile Vodă către Toderaşco de Soleşti şi Ionaşco
de Boldeşti şi Toader de Porcişani şi Irimia de Micleşti în pricina
dintre Gligore paharnicul cel mare şi Apostol Golăe pentru jacul
casei, bucatelor şi vânzarea unui eleşteu cu peşte" pentru că
„deacă veţi vedea cartea domniei miale, iar voi să socotiţi, şi să
întrebaţi de oameni de va hi fost şi Apostol atunce la acel joc cu
fraţii lui, să faceţi o mărturie să ne daţi ştire".

Chirceşti, sat în partea de nord a comunei Micleşti,


descris astfel în Marele dicţionar geografic: comuna formată din
trei sate: Chirceşti-Ruşi, situat pe înclinarea sud-estică a podişului
dealului Valei-Săci. Locuitorii acestui sat sunt colonişti din
Bucovina, veniţi aici după luarea acestei provincii de către nemţi;
Chficeşti-Moldoveni, situat pe coasta nord-vestică a dealului Valei-
Săci şi Văleni situat sub poala dealului cu acelaşi nume.
Are o suprafaţă de 1558 ha din care 236 ha pădure şi 852
ha loc de arat, fânaţ, imaş ale proprietăţii, iar 470 ha sunt ale
locuitorilor, cu o populaţie de 148 familii sau 600 suflete, din care 2
familii de evrei, cu 12 suflete.
Are o biserică, deservită de un preot şi doi dascăli, făcută la
1810 de Al. Hrisoverghi, fost proprietar al moşiei, acum
proprietatea aparţine domnului Ştefan Rosetti.
Erau 3 iazuri şi 3 cârciumi în sat.
Locuitorii mai posedau: 442 vite cornute, 42 cai, 1350 oi,
139 râmători, 72 pluguri şi 61 care cu boi şi 8 căruţe cu cai, 21
stupi cu albine.
Satul Chirceşti, situat spre izvoarele pârâului Velniţa, afluent
pe stânga al pârâului Vaslui este categorisit de către autorii
Dicţionarului geografic al judeţului Vaslui, Iaşi, 1988, ca având
urme de locuire omenească din epoca paleolitică.
Un local de şcoală din vălătuci, acoperit cu tablă, având trei
săli de clasă, cancelarie şi locuinţă pentru director avea să se
construiască la Chirceşti în anii 1925-1928. Despre şcoala de la
Chirceşti, prof. Vasile Cozma scrie în „Orizonturi” nr.17/2009:
„Pentru realizarea investiţiei, comitetul şcolar rural Chirceşti a

294
obţinut un împrumut la Casa Şcoalelor în sumă de 80.000 lei iar
cetăţenii au contribuit cu suma de 53.700 lei la realizarea localului
de şcoală. O contribuţie majoră a avut învăţătorul Nicolae Roşu,
absolvent al Şcolii Normale „Ştefan cel Mare” din Vaslui, numit
învăţător la Chirceşti la 1 septembrie 1926 şi director al şcolii din
1928 până în 1952, cu întrerupere în perioada războiului, când a
fost mobilizat pe front. Împreună cu soţia sa Maria Roşu,
învăţătoare la această şcoală, Nicolae Roşu s-a numărat „printre
puţinii directori de şcoală care a asigurat funcţionarea şcolii fără
întrerupere.”
Pentru activitatea desfăşurată, Neculai Roşu a primit
distincţiile „Răsplata muncii” clasa a II-a pentru construcţia şcolii şi
„Centenarul regelui Carol I” pentru contribuţie aleasă la înzestrarea
oştirii.
În urma evenimentelor din 1944, documentele timpului
reflectă şi starea şcolii de la Chirceşti: „Şcoala a suferit mari avarii.
În afară de local, întregul gard a fost distrus şi ars de trupele
sovietice în trecere prin sat. Din biblioteca şcolii n-a mai rămas nici
un volum, toate au fost distruse…”
Pentru repararea gardului la şcoala Chirceşti, directorul
şcolii, Nicolae Roşu a apelat la cetăţeni şi la bunătatea
proprietarului moşiei Chirceşti iar pentru repararea clădirii şcolii s-a
reuşit să se obţină de la prefectura judeţului Vaslui suma de
100.000 lei.
În anul şcolar 1945-1946 la şcoala Chirceşti erau înscrişi în
clasele I-IV un număr de 151 elevi, din care 85 erau în clasa I, cu
un singur învăţător. Erau recenzaţi şi 328 neştiutori de carte, ceea
ce a necesitat cererea înfiinţării celui de al doilea post de învăţător,
cu ore în două schimburi.
Prima atestare documentară a satului Chirceşti este
considerată de revista „Orizonturi” nr.3-4/2004 de la Şcoala „Ion
Creangă” din Chirceşti din 11 mai 7048 (1540), când din Hârlău,
Ştefan Lăcustă voievod întăreşte Elincăi parte din satul Creceşti,
cumpărată de la fratele său Toader Ploscă… cu 220 zloţi tătăreşti,
plătiţi de Elinca în mâinile lui Ploscă, când şi-a plătit el capul…
„Deci văzând tocmeala lor de bună voie şi plata deplină şi
noi de asemenea şi de la noi am dat şi am întărit Elincăi aceasta
mai înainte zisă jumătate din a treia parte de sat din Creceşti, ca
să-i fie ei de la noi uric, cu venitul ei şi copiilor ei, şi nepoţilor ei, şi
strănepoţilor ei, şi răstrănepoţilor, şi întregului neam… neclintit
niciodată, în veci…”
La cele de mai sus se face precizarea că satul Creceşti,
Criceşti s-a numit mai târziu, după 1652, cu numele de Chirceşti.

295
Cu numele de Criceşti apare înscrisă localitatea la 5 martie
(7083) 1575 când, din Iaşi, Petru Şchiopul Voievod întăreşte fiicelor
lui Gligan părţi din satul Criceşti, în urma unei judecăţi: „… noi am
cercetat acest privilegiu de împărţeală şi am aflat că spune pentru
Anuşca, străbunica Varvarei şi a Tudorei, şi a Bâlei, şi Solomiei,
fiicele lui Gligan, strănepoatele lui Şerb şi o selişte sub Moghilă şi
cu mori în râul Vaslui. Iar Dumitru şi fetele lui, Nicoară, fiii Ilincăi şi
vara lui Erimia, fiica lui Mihăilă Ploscă, ei au spus că Anuşca
străbunica a dat această a treia parte de sat, din Criceşti, partea
de jos mai înainte spuselor Varvarei şi Tudorei, şi Bâlei, şi Solomiei,
fiicele lui Gligan (copiilor) lui Ploscă cel Bătrân…”
Documentul de mai sus aduce şi precizări că satul în cauză
avea uric de danie încă de la Alexandru cel Bun, deci el exista pe la
anul 1400 şi poate încă cu mult înainte…
Un foarte important document pentru satul Criceşti
(Chirceşti) este cel din 5 martie 1575, emis de cancelariea lui Petru
V.V. (Şchiopul) prin care Petru V.V., domnul Moldovei, întăreşte uric
Varvarei şi surorilor ei Tudora, Bâla şi Solomia, fiicele lui Gligan,
nepoatele Soficăi, fiica Anuşcăi, fiica lui Şerb, satul Criceşti, o
sălişte sub Moghilă şi mori în Vaslui, pentru care au avut pâră cu
Dumitru şi Cecoară, fiii Ilincăi şi vara lor Erina, fiica lui Mihăilă
Ploscă, ce, cu un uric de mărturie de la Petru V.V., făcut viclean
după moartea lui Gligan, ce au fost tăiat de domn, cereau a treia
parte din satul Criceşti, ce ar fi fost dată de Ploscă cel Bătrân lui
Anuşca, străbunica fiicelor lui Gligan; acestea au adus uricul de
împărţeală de la Ştefan Vodă cel Bătrân ce l-au avut Iurie, Anuşca
şi Maruşca, copiii lui Şerb, făcut din privilegiul de danie a lui Şerb
de la Alexandru V.V., urice ce „au fost în mâinile” lui Dumitru,
Nicoară şi Erina şi „le-au ars anume cu vicleşug şi că mai mare
mărturie sunt aceste privilegii arse acum de faţă” (Catalog, p.376).
La 5 decembrie 1585 Mânăstirea Galata „capătă un loc de
prisacă la obârşia Vasluiului”, la Gura Trestianei pentru care se va
judeca cu răzeşii din Popeşti (Catalog, p.466-467).
Anterior, la 11 mai 1540, Ştefan Voievod, „fiul lui Ştefan
Voievod cel Bătrân, întărea Elincăi, jumătate din a treia parte din
satul Creceşti (Chirceşti), cumpărată de la fratele ei Teodor Ploscă,
cu 220 zloţi tătărăşti, când i-a plătit capul” (catalog, p.257).
La 5 februarie 7164 (1656), cu zapis, Ştefan Căcăcială vinde
o parte din ocină din sat Chirceşti: „adică eu, Ştefan Căcăceală,
scriu şi mărturisesc … cu a mea bună vrere am vândut o parte de
ocină ci se va alege giumătate din partea lui Ionaşcăo Căcăcianul
frate meu dintr-un moş a treia parte lui Vasile Blândei pentru 4 vaci
cu viţei… a treia parte din sat din Chirceşti, ci sunt în ţinutul
Vasluiului…”

296
Dar iată din Orizonturi nr.7/2005, în original, rezumatul unei
cărţi de întăritură de la Duca Voievod dată la 9 iulie (7188) 1670 lui
Antochie Jora, clucerul pentru seliştile Chirceşti şi Poiana Cârnului
din ţinutul Vasluiului care sunt împresurate de oamenii de acolo:

Inventarul
bisericii „Pogorârea
Duhului Sfânt” din satul
Chirceşti, comuna
Micleşti, cuprindea
la 1894: „Una biserică de
zid, în stare mediocră,
acoperită cu şindrilă,
fondată la anul 1803 de
către dl. Alexandru
Hrisoverghe, cu clopotniţă
de zid deasupra pridvorului,
biserica are forma corăbiei cu un singur turl ce servea pentru clopote.
Biserica are împrejurul ei, ca proprietate a ei, cca. 20 prăjini
pământ, îngrădită cu şanţ care e deteriorat. Asemenea are 8 şi jumătate
fălci pământ dat după legea rurală, care se stăpâneşte de clerul bisericii.
Din acest pământ: 5 sunt arabil şi restul fâneaţă. Altă avere nu
mai posedă.
Cărţi: Litrughier, Minei, Tricod, Penticostar, Apostol, Octoih mare,
Octoih mic, Ceaslov, Psaltire, Moliftelnic, Panahidă, Catavasier (Elanul
nr.25/2003).

Popeşti, sat situat în partea de sud a comunei Micleşti,


este nominalizat drept comună, formată din satele Popeşti-Răzeşi
şi Popeşti-Boiereşti, în cadrul plăşei Crasna – urmare a modificărilor
administrativ-teritoriale prea dese care creau dificultăţi însăşi
redactării marelui dicţionar geografic al localităţilor.
1508, februarie 16, Bogdan Voievod întăreşte Neacşei, fiica
Marenii, satele de pe Crasna, Dragoteştii şi Popeştii, şi jumătate,
parte din jos, din satul Perecopul din Vale.
Satul Drăgoteştii, pe Crasna, nu mai este, s-a păstrat însă în
numele unui Deal (cca 270 m înălţime, situat la nord, nord-vest de
satul Ollăneşti _ Dicţionarul geografic n.n.) care se întinde din
hotarele comunei Olteneşti, printre pâraiele Crasna şi Lohan, pe
teritoriul comunei Târzii şi continuă până aproape de vărsarea
acestor două pâraie, spune M. Costăchescu şi continuă
identificarea: în apropiere, spre apus, pe teritoriul judeţului Vaslui,,

297
în comuna Mânjeşti, este iarăşi un deal al Drăgoteştilor, poate
urmă a aceluiaşi deal. Îşi avea numele de la un Dragotă.
Despre Popeşti, cercetătorul spune că o moşie şi un deal cu
numele Popeşti, nu prea departe de Crasna, este pe teritoriul
comunei Tanacu judeţul Vaslui. Moşia e între Topul, Valea Seacă şi
Folteşti. Alt sat Popeşti, tot în judeţul Vaslui, dar mai spre
miazănoapte şi mai aproape de Micleşti, care-şi are numele de la
un Popa.
Catalogul documentelor despre satul Popeşti de la obârşia
Vasluiului sunt generoase. În 1554, Alexandru V.V. (Lăpuşneanu)
domnul Moldovei avea să întărească mai multor nepoţi ai lui
Cristea Neagoe „şase părţi din opt” din satul Negoeşti şi „cinci
părţi şi jumătate din opt” din satul Ungureni de pe Vaslui (între
Popeşti şi Soleşti), cu mori. Exista şi era păstrat de Cârstea un
privilegiu de la Ştefan Voievod cel Bătrân (Catalog p.309)
Tot Lăpuşneanu, cu soţia sa Ruxanda, dăruiseră la 15
aprilie 1560 satul Popeşti de la obârşia Vasluiului, cu mânăstirea
Trestiana, cu moară, păduri şi prisăci – toate foste proprietatea
paharnicului Lupu, nepot al Tăutului, pe care le-a pierdut „când s-a
ridicat împotriva domnului, când şi-a pierdut şi viaţa (Catalog
p.338).
Alte întăriri pentru Popeştii de la obârşia Vasluiului face şi
Bogdan Lăpuşneanu la 6 iulie 1570 (Catalog, p.362).
Biserica de lemn de la Popeşti cu hramul „Sf.Ioan
Botezătorul” datează din anul 1793, ctitor boierul Dimitrie
Miclescu.
Şcoala din Popeşti – spune prof. Vasile Cozma, a fost
înfiinţară de abia în anul 1919, iar primul ei învăţător a fost Ioan
Barbu care a funcţionat timp de trei ani. I-au urmat Vasile Simion,
Vasile Fecioru, Nicolae Gaşpar iar din 1927 se înfiinţează al doilea
post de învăţător, suplinitor Maria Răşcanu.
Localul de şcoală s-a construit între 1924-1925 cu o singură
sală de clasă şi locuinţă pentru învăţător. O construcţie din paiantă
pe furci de stejar, acoperită cu tablă. Terenul pentru construcţie a
fost donat de proprietarul moşiei – Vasile D. Miclescu, care a donat
şi suma de 36.ooo lei. În semn de respect pentru el şi faptele sale,
corpul didactic al şcolii Popeşti a hotărât ca „fotografia lui Vasile
D.Miclescu să se păstreze în ramă în sala de clasă, pentru că alţi
oameni care să merite această cinste nu mai sunt în localitate.”
La 1 septembrie 1931 a sosit la Popeşti învăţătorul
Constantin Popa care va conduce şcoala şi ca director până la
pensionare în 1970. Va fi sprijinit de soţia sa Maria Popa, născută
Săvescu, originară din comuna Boţeşti-Fălciu. Într-un raport din 4
septembrie 1938, adresat prefectului, se arăta că „la şcoala

298
Popeşti nu sunt decât 4 bănci, atât de vechi şi rele încât ar putea fi
considerate ca şi inexistente…”
Crasna este un pârâu, izvorăşte din Pădurea Roşiori din
judeţul Fălciu şi se varsă în Bârlad, pe moşia Târzii.
În noua împărţire administrativă de după 1968, Micleştii este
păstrată comună, în cadrul judeţului Vaslui, formată din
următoarele sate: Micleşti, Chirceşti şi Popeşti.
În 1976 avea 4,2 mii locuitori.
La 22 decembrie 1996, Consiliul local Micleşti editează şi
difuzează primul număr al periodicului economic, social-cultural,
intitulat „Movila lui Burcel", având în chenar înscrise versurile: ,-
Măi, Burcele, fiul meu/ Iată, ce hotărăsc eu:/ Ia-ţi movila răzăşie/ Ca
s-o ai de plugărie...", iar dedesubt, pe aceeaşi linie de pagină,
articolele: „Cuvânt de început şi „Satul românesc, făuritor de
cultură şi civilizaţie” - felicitarea ziarului pentru 1997 cu „La mulţi
ani" adresată „Cu ocazia sărbătorilor Crăciunului şi a Anului nou de
colectivul de redacţie al ziarului "Movila lui Burcel" tuturor
cititorilor, cetăţenilor comunei Micleşti, cu multă sănătate şi
fericire".
În „Cuvânt de început", Constantin Ciubotă, primarul
comunei Micleşti, arată că apariţia ziarului venea să concretizeze
obiectivul principal al conducerii comunei de a informa permanent
locuitorii cu principalele probleme din economie, societate, cultură,
învăţământ şi sănătate care, toate, veneau să-şi găsească locul în
preocupările locuitorilor pe linia bunei administrări şi gospodăriri a
localităţii.
Profesorul Vasile Cozma, inginer A. Axinte, prof. Alexandrina
Bâclea, bibliotecar Maria Bulai semnau materiale de susţinere a
dezideratelor conducerii comunei.
Din colectivul de redacţie a periodicului făceau parte: Vasile
Bulai, redactor şef, Vasile Cozma, Constantin Ciubotă, Donţu Nica
şi Mihai Stan.
Tiparul executat la S.C. Odeon SRL Vaslui, Strada Andrei
Mureşanu nr.22.
La 1 martie 2004 avea să apară la Chirceşti revista
„Orizonturi” periodic de cultură şi informare a Şcolii „Ion Creangă”,
din colectivul redacţional făcând parte prof. Vasile Cozma, redactor
responsabil, iar redactori prof. Dan Răvaru, înv. Ştefan Macovei şi
Vasile Bulai, la care îşi aduceau contribuţia şi alte condeie: Daniel
Rusu, Gioni Butnaru, Lucian Valeriu Lefter, Paraschiva Neacşu,
Veronica Ulian etc.
Despre revistă, editorii şi redactorii ei, despre contribuţia lor
la culturalizarea sătenilor avea să scrie o largă prezentare Ion. N.
Oprea în cartea sa de cercetare a presie locale intitulată „Huşul în

299
presa vremii de la Melchisedec până în zilele noastre – 1869-2006,
apărută la TipoMoldova Iaşi în 2007, cu o prefaţă scrisă de Iorgu
Burghelea.

Popeşti, comună rurală, plasa Crasna în partea de sud a


comunei Micleşti formată din satele: Popeşti-Răzeşi şi Popeşti-
Boiereşti, cel dintâi situat pe coasta dealului Piscul-Corbului, iar cel
de-al doilea sub poala sudică a dealului Ursoaia.
Se întindea pe o suprafaţă de 1083 hectare, din care 163
hectare pădure, 745 hectare loc de cultură şi imaş ale proprietăţii,
iar 175 hectare ale locuitorilor.
Avea 72 familii sau 333 de suflete, o biserică de lemn în
satul Popeşti-Boiereşti, făcută de Ioan Miclescu, vechiul proprietar
şi deservită de 2 dascăli; 3 iazuri şi o cârciumă, după statistica
marelui dicţionar geografic (vezi şi Dorinel Ichim, „Biserici de
lemn…” 2001, Popeşti, 1795 (p.661).
Locuitorii posedau în perioada anului 1900: 30 pluguri şi 16
care cu boi, 4 pluguri şi două căruţe cu cai, 160 vite mari, 3
bivoli,30 cai, 444 oi, 7 capre, 50 râmători, 16 stupi cu albine.
În 1966 satul număra 654 locuitori, iar în 1977 avea 469
locuitori. În sat exista o grădiniţă de copii, o şcoală primară, o
bibliotecă şcolară, o unitate de prestări servicii, un magazin al
cooperaţiei de consum.
La 10 mai 1641, din Iaşi, Mafteiu mărturisea, vindea şi scria
cum că ruda „lui Grigore postelnic, vornicul de Botoşani, cu 15
galbeni partea lui din Popeşti la Vaslui din bătrânul Pătrăcoaei": „şi
au vândut dumisal, lui Gligori postelnicul, vornicul de Botăşeani,
derept cincisprezece galbeni şi întocmeala noastră au fostu mulţi
boiari şi megiiaşi Lupul de Popeşti şi Ionaşco feciorul Lupului şi
Nicuar de acolo şi Nacu otam şi Ghiorghie otam şi Toderaşco
Şoldea ot Soleşti şi Buciumaşi otam Grosul Otam şi Tiron ot
Micleşti... ca să-şi facă dumnealui derease domneşti, să fie moşie
în veci, să ştie".
În 1642, din Iaşi, se înregistra două zapise fără a se arăta
ziua şi luna, prin care „lonaşco biv căpitan vinde cu 10 lei bătuţi
partea sa din bătrânul Pătrăşcoaei din Popeşti de la Vaslui, lângă
Micleşti pentru o datorie în bani".