c




c

Problema trăită şi parţial elaborată de Schiller a fost reluată într-un mod nou şi original
de Nietzsche în lucrarea m


 

 






din 1871. Această scriere
de tinereţe se raportează, ce-i drept, nu la Schiller, ci mai degrabă la Schopenhauer şi la Goethe.
Cel puţin aparent, ea are însă în comun cu Schiller estetismul şi credinţa în greci, cu
Schopenhauer pesimismul şi motivul mîntuirii, şi multe puncte de contact cu 
al lui Goethe.
în ce ne priveşte, dintr 353v211d e toate aceste raportări, cea mai importantă este, fireşte,
aceea la Schiller. Nu putem trece însă pe lîngă Schopenhauer fără a remarca măsura importantă
în care el a dezvoltat ideile orientale tratate de Schiller sub forma unor palide scheme. Dacă
facem abstracţie de pesimismul lui Schopenhauer, izvorît din opoziţia faţă de bucuria creştină a
credinţei şi certitudinea mîntuirii, doctrina salvării este la el esenţialmente budistă. El s-a situat
de partea Orientului. Evident, aici este o contrareacţie la atmosfera noastră occidentală. După
cum se ştie, această reacţie subzistă nu în mică măsură şi astăzi în cadrul unor mişcări variate,
îndreptate mai mult sau mai puţin total către India. Această orientare către Orient se opreşte
pentru Nietzsche în Grecia. El resimte Grecia şi ca pe un spaţiu de mijloc între Răsărit şi Apus.
Aici se întîl-neşte cu Schiller Ͷ dar cît de diferită este concepţia lui despre caracterul grecesc! El
vede fondul întunecat pe care este pictată lumea de aur, senină, a Olimpului. ͣPentru a putea
trăi, grecii au trebuit să creeze, împinşi de cea mai imperioasă necesitate, aceşti zei." ͣGrecul
cunoştea şi resimţea spaimele şi ororileexistenţei; în genere, spre a putea trăi, el a trebuit să le
opună acestora naşterea de vis, strălucitoare a olimpicnilor." Acea neîncredere uriaşă în faţa
puterilor titanice ale naturii, acea Moira tronînd fără milă peste orice cunoaştere, acel vultur al
lui Prome-tcu, prietenul oamenilor, acea neînfricare a înţeleptului Oedip, acel blestem al
neamului atrizilor care îl constrînge pe Orestc la matricid (...) au fost mereu şi reînnoit biruite de
greci, sau cel puţin învăluite şi retrase privirii cu ajutorul acelei lumi artistice intermediare a
olimpicnilor."2 ͣSeninătatea" grecilor, cerul rizind al Eladei ca o iluzie lucind pe fundaluri
întunecate Ͷ iată cunoaşterea rezervată modernilor; un argument important împotriva
estetismului moral! Nietzsche adoptă astfel un punct de vedere substanţial diferit de acela al lui
Schillcr. Ceea ce am presupus în cazul lui Schillcr, anume faptul că  
 
   
 


se află in slujba unei cauze proprii, devine în cazul scrierii lui Nietzsche o certitudine
Ͷ cartea este ͣprofund generală". Şi in vreme ce Schillcr începe şovăitor să picteze lumini şi
umbre în culori palide şi, climinînd toate ascunzişurile şi abisurile naturii umane, să înţeleagă
opoziţia din propriul suflet ca fiind aceea dintre ͣnaiv" şi ͣsentimental", concepţia lui Nietzsche
este mai profundă şi desenează un contrast care pe una din laturile lui nu este cu nimic mai
prejos dccît frumuseţea strălucitoare a viziunii lui Schillcr, iar pe cealaltă latură găseşte sunete
infinit mai întunecate care intensifică, ce-i drept, puterea luminii, dar lasă, totodată, să se
presimtă dincolo de ele un întuneric şi mai adine.
Nietzsche numeşte perechea sa fundamentală de contrarii:
    
 Să
încercăm mai intîi să ne reprezentăm natura lor. în acest scop, voi da mai jos o seric de citate cu
ajutorul cărora cititorul va fi în măsură Ͷ chiar fără a fi parcurs scrierea lui Nietzsche Ͷ să-şi
formeze singur un punct de vedere şi să judece totodată opinia mea in ce o priveşte.
ͣVom fi ciştigat mult pentru ştiinţa esteticii în clipa in care vom fi ajuns nu doar la
înţelegerea logica, ci şi la certitudinea nemijlocită a punctului de vedere potrivit căruia dezvol-
tarea în continuare a artei este legată de duplicitatea
    
  în acelaşi fel în care
generarea depinde de dualitatea sexelor în condiţiile unei lupte continue şi ale unei împăcări in-
tervenind doar periodic."
ͣDe cele două divinităţi ale artei, de Apollo şi de Dio- nysos, legăm recunoaşterea
faptului că în lumea greacă există, în funcţie de origine şi de scopuri, o
! "
#între
arta plastică, apolinică, şi arta lipsită de imagini a muzicii ca artă a lui Dionysos: cele două
instincte atît de diferite merg în paralel, în conflict deschis cel mai adesea, imboldindu-se
reciproc în vederea unor noi naşteri, mereu mai robuste, spre a perpetua prin
ele lupta acelor opoziţii pe care cuvîntul comun «artă» doar aparent o anulează; pînă cînd, în
cele din urmă, printr-un act metafizic miraculos al «voinţei» elenice, ele apar $




#şi în
această împerechere zămislesc opera de artă, dionisiacă şi apolinică deopotrivă, a tragediei
atice."3
Spre a caracteriza mai îndeaproape aceste două instincte, Nietzsche compară stările
psihologice specifice produse de ele cu acelea ale %  şi ale 
"
Instinctul apolinic produce
starea comparabilă %  # instinctul dionisiac pe cea comparabilă 
"
 Prin ͣvis", Nietzsche
înţelege, cum spune el însuşi, mai cu seamă ͣviziunea interioară", ͣaparenţa frumoasă a
lucrurilor onirice". Apollo ͣstăpîneşte aparenţa frumoasă a lumii interioare a fanteziei", el este
ͣzeul tuturor forţelor plastice". Este măsură, număr, limitare şi stăpînire a tot ceea ce este
sălbatic şi neîmblînzit". ͣAi vrea (...) să-1 desemnezi pe Apollo prin superba imagine divină a
      % 
  &'Dionisiacul este, în schimb, eliberarea instinctului fără limite, iz-
bucnirea neînfrînatei (
 a naturii animale şi divine, de unde faptul că omul apare în corul
dionisiac ca 
(#zeu în partea de sus, ţap în cea de jos.5 Este groaza provocată de sfărîmarea
principiului individuaţiei şi totodată ͣextazul plin de delicii" pentru că el s-a sfărîmat. Dionisiacul
este din acest motivcomparabil cu beţia care dizolvă individualul în instincte şi conţinuturi
colective, o explozie a eului închis sub influenţa lumii. De aceea în dionisiac aflăm omul în faţa
omului, ͣchiar şi natura alienată, ostilă sau subjugată celebrează din nou sărbătoarea împăcării
cu fiul ei pierdut, omul"6. Fiecare se simte ͣuna" cu aproapele său (ͣnu doar unit, împăcat,
contopit"). Individualitatea sa trebuie să fie de aceea complet abolită. ͣOmul nu mai este artist,
el a devenit operă de artă: forţa artistică a întregii naturi [...] se revelează aici sub fiorul beţiei."7
Altfel spus, acea (
 creatoare, libidoul sub forma instinctului, ia în stăpînire individul ca pe
un obiect şi îl foloseşte ca pe un instrument sau ca pe o expresie. Dacă ar fi să concepem fiinţa
naturală ca ͣoperă de artă", atunci, în stare dionisiacă, omul devine operă de artă naturală; în
măsura în care fiinţa naturală tocmai nu este operă de artă în accepţia în care obişnuim să
înţelegem noi ͣopera de artă", ea nu este decît simplă natură neîmblînzită, torent sălbatic în
orice privinţă, nici măcar animal limitat la sine şi la fiinţa lui. Din raţiuni de claritate şi din motive
legate de discuţia care va urma, mă simt obligat să subliniez acest punct pe care Nietz-sche, din
anumite motive, a omis să-1 scoată în evidenţă, ascun-zînd astfel problema sub un văl estetic
înşelător, pe care însă, fără voia lui, l-a ridicat din cînd în cînd. Aşa, de pildă, atunci cînd se referă
la orgiile dionisiace: ͣAproape pretutindeni, în miezul acestor sărbători se afla o desfrînare
sexuală tumultuoasă ale cărei valuri se revărsau peste fiecare familie şi peste legile ei
venerabile; tocmai bestiile cele mai sălbatice ale naturii erau aici descătuşate pînă într-atît încît
se lăsau pradă acelui respingător amestec de voluptate şi cruzime."
Nietzsche consideră reconcilierea dintre Apollo delfic şi Dionysos un simbol al
reconcilierii acestor contraste în inima grecului civilizat. El uită însă de propria formulă
compensatoare, potrivit căreia zeii din Olimp îşi datorează lumina întunericului din sufletul grec;
în consecinţă, împăcarea lui Apollo cuDionysos ar fi o aparenţă frumoasă, un deziderat provocat
de mizeria resimţită de jumătatea civilizată a grecului în luptă cu latura barbară care în stare
dionisiacă îşi croia nestînjenită drum. între religia unui popor şi modul său de viaţă real există
întotdeauna o relaţie compensatoare, altminteri religia nu ar avea nici un sens practic. Regula se
confirmă începînd cu moralitatea înaltă a religiei perşilor pe de-o parte, şi cu ambiguitatea
morală a obiceiurilor lor, faimoasă încă din Antichitate, pe de altă parte, şi pînă în epoca noastră
ͣcreştină", în care religia iubirii a asistat cea mai întinsă baie de sînge din istoria universală. De
aceea putem conchide, în temeiul tocmai al simbolului reconcilierii delfice, că există un conflict
cu deosebire vehement în fiinţa greacă. Ceea ce ar putea explica dorinţa de mîntuire care a con-
ferit misterelor acea importanţă imensă în viaţa poporului grec pe care au trecut-o pe de-a-
ntregul cu vederea eleniştii exaltaţi de odinioară. Se obişnuia să se atribuie în mod naiv grecilor
doar ceea ce ne lipsea nouă.
În starea dionisiacă, grecul nu devenea nicicum operă de artă, ci era inundat de propria
fiinţă barbară, deposedat de personalitate, desfăcut în componentele sale colective şi făcut una
cu inconştientul colectiv (prin renunţarea la ţelurile individuale), una cu ͣgeniul speciei", al
naturii chiar. Pentru cel care atinge condiţia de înfrînare apolinică, această stare de beţie care îl
făcea pe om să-şi uite cu totul de sine şi de umanitatea sa, devenind o simplă fiinţă instinctuală,
va fi fost ceva demn de dispreţ, motiv pentru care între cele două instincte trebuia, neîndoielnic,
să izbucnească mai întîi o luptă aprigă. Să se pună în libertate instinctele omului civilizat! Cel
care se exaltă în faţa culturii îşi închipuie că din ea izvorăşte doar frumuseţe. Această eroare se
bazează pe o lipsă de cunoaştere psihologică profundă. Forţele instinctuale acumulate în insul
civilizat sînt extrem de distrugătoare şi cu mult mai primejdioase decît instinctele primitivului
care îşi trăieşte continuu şi în măsură modestă instinctele negative. De aceea nici un război din
trecutul istoric nu poate rivaliza, în amploarea ororii, cu războiul naţiunilor civilizate. Nici la greci
nu va fi fost altminteri. Tocmai pentru că au trăit v»u senzaţia de groază, ei au izbutit să împace
treptat dionisiaculcu apolinicul ͣprintr-un act metafizic miraculos", cum spune Nietzsche chiar
de la început. Trebuie să reţinem această afirmaţie, ca şi cealaltă, după care opoziţia în
chestiune ͣnu este suprimată decît aparent de termenul comun «artă»". Trebuie să ne amintim
de aceste propoziţii deoarece Nietzsche, asemenea lui Schiller, are tendinţa evidentă de a
atribui artei un rol mediator şi mîntuitor. Şi astfel, problema se înfundă în estetic Ͷ urîtul este
de asemenea ͣfrumos"; abominabilul, răul chiar strălucesc, jinduite, în lucirea înşelătoare a
frumosului estetic. Natura de artist a lui Schiller, ca şi aceea a lui Nietzsche, revendică prin sine
şi pentru posibilităţile proprii de creaţie şi de expresie un sens mîntuitor.
Iată de ce Nietzsche uită cu totul de faptul că lupta dintre Apollo şi Dionysos şi împăcarea
lor finală nu era pentru greci o problemă estetică, ci 
 
  
! Sărbătorile dionisiace ale
satyrilor erau, potrivit oricărei analogii, un fel de sărbători totemice, însoţite de identificări
totemice cu strămoşii mitici sau direct cu animalul totem. Cultul lui Dionysos a avut în multe
locuri o coloratură mitic speculativă şi a exercitat în orice caz o influenţă religioasă foarte
puternică. Faptul că tragedia a luat naştere din ceremonia religioasă primitivă semnifică tot atît
cît legătura dintre teatrul nostru modern şi misterele medievale, precum şi fundamentul
exclusiv religios al acestora, şi nu îngăduie de aceea ca problema să fie judecată doar în aspectul
ei estetic. Estetismul reprezintă ochelarii moderni prin care tainele psihologice ale cultului
dionisiac sînt văzute într-o lumină în care anticii în mod sigur nu le vedeau şi nu le trăiau. Atît în
cazul lui Nietzsche, cît şi în acela al lui Schiller, punctul de vedere religios a fost complet ignorat
şi înlocuit cu reflecţia estetică. în mod cert, aceste lucruri posedă o latură estetică ce nu trebuie
nicidecum neglijată. Dacă însă creştinismul medieval este interpretat doar estetic, caracterul său
real se falsifică şi se superficializează tot atît de mult ca atunci cînd este abordat exclusiv istoric.
O înţelegere autentică nu poate avea loc decît pe un fond identic, căci nimeni nu va susţine că
înţelege esenţa unui pod de cale ferată, simţindu-1 estetic. Tot astfel, a concepe lupta dintre
Apollo şi Dionysos ca pe o chestiune legată de instincte artistice contrarii înseamnă a transfera
problema, nemotivat din punct de vedere istoric şi material, în domeniul estetic, a o supune
unei examinări parţiale care nu va da niciodată seamă de conţinutul ei real.
Această deplasare are în mod sigur mobilul şi scopul ei psihologic. Avantajul procedurii
nu este greu de descifrat: examinarea estetică transformă pe loc problema într-o imagine pe
care contemplatorul o examinează comod, admirîndu-i atît frumuseţea cît şi urîţenia, situat fiind
la o depărtare sigură de orice simpatie şi participare, mulţumindu-se să retrăiască doar senzitiv
pasiunea din imagine. Atitudinea estetică ne fereşte de participare, de amestecul personal pe
care îl presupune înţelegerea religioasă a problemei. Acelaşi avantaj e garantat de modul istoric
de examinare, la a cărui critică Nietzsche însuşi a adus o serie de contribuţii dintre cele mai
preţioase.10 Posibilitatea de a aborda doar estetic o astfel de problemă Ͷ ͣo problemă cu
coarne", cum o numeşte el Ͷ este fără îndoială ispititoare, căci înţelegerea religioasă, singura
adecvată în acest caz, presupune o trăire prezentă sau trecută, de care omul modern este
rareori în stare. Dionysos pare să se fi răzbunat pe Nietzsche; a se vedea å



)
*  *#din anul 1886, care prefaţează m


 

ͣDa, ce este dionisiac? Ͷ în
această carte se oferă un răspuns Ͷ- aici vorbeşte un «ştiutor»,  "
  



 !&++Ceea ce Nietzsche nu era cînd a scris m


 

absorbit fiind
de estetică; dionisiac însă a devenit abia scriind ,


 şi acel paragraf memorabil care
încheie å


 )
*  *  ͣînălţaţi-vă inimile, fraţi ai mei, sus, mai sus! Şi nu uitaţi de
picioarele voastre! Ridicaţi-vă şi picioarele, voi, buni dansatori, şi mai bine chiar: staţi şi în cap!͟.
Profunzimea deosebită cu care Nietzsche a înţeles problema, în ciuda certitudinilor sale
estetice, era atît de aproape de realitate încît experienţa dionisiacă pe care o va face ulterior
pare aproape o consecinţă inevitabilă. Atacul împotriva lui Socrate, întreprins în m





# se adresează raţionalistului, insensibil la orgiasticul dionisiac. Acest afect cores
punde erorii analoage pe care o săvîrşeşte contemplaţia estetică:

 $  " 
 

 

 
"!în ciuda concepţiei sale estetice, Nietzsche a intuit încă de atunci soluţia reală, scriind
că opoziţia va fi anulată nu de artă, ci de un ͣact metafizic miraculos al voinţei elene". El pune
ͣvoinţa" între ghilimele, ceea ce ne face să credem, ţinînd seama de influenţa puternică pe care
Schopenhauer o exercita asupra lui, că avem în vedere noţiunea metafizică de voinţă.
ͣMetafizică" are, pentru noi, semnificaţia psihologică de ͣinconştient". Dacă în formula lui
Nietzsche îl înlocuim pe ͣmetafizic" cu ͣinconştient", atunci soluţia problemei ar fi un ͣact
miraculos" inconştient. Un ͣmiracol" este iraţional, deci actul este un fenomen iraţional
inconştient, ceva ce se formează din sine fără participarea raţiunii şi a intenţiei con
ştiente; el rezultă, devine, ca fenomen de creştere al naturii creatoare, născut nu din subtilităţile
spiritului uman, ci din aşteptarea nostalgică, din credinţă şi speranţă.
Să lăsăm deocamdată această problemă deoparte, deoarece în cursul expunerii noastre
vom avea prilejul să revenim mai amănunţit asupra ei, şi să cercetăm mai îndeaproape noţiunile
de apolinic şi dionisiac. Să examinăm mai întîi i
  .
Prezentarea lui Nietzsche lasă limpede să se vadă că el are de astă dată în vedere o
desfăşurare, o revărsare în sus şi în afară, o 
!# cum spune Goethe, o mişcare ce
îmbrăţişează universul, cum o descrie Schiller în oda c


 -!

 ͣîmbrăţişaţi-
vă, voi milioane Un sărut al lumii întregi", şi mai departe:

ͣLa sinul naturii

Fiinţele toate sorb bucurie;
Toţi cei buni, toţi cei răi
Merg pe urmele-i de roze.
Sărutări ne-a dat şi poame,
Un prieten pin' la moarte devotat;
Viermelui plăcerea i-a fost dată,
Iar cherubul stă în faţa Domnului."

Aceasta este o expansiune dionisiacă. Un torent de puternică simţire universală care

izbucneşte irezistibil şi ameţeşte simţurile ca un foarte tare vin. Este o beţie în cel mai înalt sens.
La această stare, elementul psihologic al senzaţiei, senzorială sau afectivă, participă într-
o măsură foarte mare. Este vorba de o extraversie de sentimente, legate indistinct de elementul
senzaţie, motiv pentru care le numim senzaţii afective.
Există de aceea mai degrabă afecte care izbucnesc în această stare, prin urmare ceva
instinctiv care exercită o coerciţie oarbă ce se exprimă în afectarea sferei corporale.

c
  , în schimb, este o percepere de imagini interioare ale frumuseţii, ale măsurii şi
ale sentimentelor în proporţii temperate. Comparaţia cu visul arată limpede caracterul stării
apolinice: este starea introspecţiei, a contemplaţiei întoarse către interior, către lumea de vis a
ideilor eterne, deci o stare de %


Pînă aici analogia cu mecanismele noastre este desigur în afara oricărei îndoieli. Dacă ne
vom mulţumi însă doar cu ea, nu vom putea da întru totul seama de noţiunile lui Nietzsche.
Pe parcursul cercetării de faţă vedem că starea de introversie, în măsura în care devine
un habitus, aduce întotdeauna cu sine şi o diferenţiere a relaţiei cu lumea ideilor, în vreme ce
extraversia devenită obişnuinţă aduce cu sine o diferenţiere arelaţiei cu lumea obiectului. în
conceptele lui Nietzsche nu vedem nimic dintr-o astfel de diferenţiere. Sentimentul dionisiac
are caracterul absolut arhaic al senzaţiei afective. El nu este deci pur şi simplu diferenţiat de
instinctual spre a putea deveni acel element mobil care, în cazul tipului extravertit, ascultă de
recomandările raţiunii şi se lasă în voia acesteia ca un instrument docil. Tot aşa, conceptul de
introversie al lui Nietzsche nu întreţine nici un fel de relaţie distinctă cu ideile care, odată elibe-
rate de intuiţia determinată senzorial sau produsă creator, să poată deveni forme abstracte şi
pure. Apolinicul este o percepţie interioară, o intuiţie a lumii ideilor. Comparaţia cu visul arată
desluşit că Nietzsche gîndea această stare, pe de-o parte, ca simplă intuiţie, pe de alta, ca simplă
imagine.
Aceste caracteristici au ceva particular pe care nu ne putem îngădui să-l atribuim noţiunii
noastre de atitudine introvertită sau extravertită. în cazul unui om orientat precumpănitor pe
reflecţie, starea apolinică de contemplare a imaginilor interioare produce o elaborare a acestora
potrivit cu esenţa gîndirii intelectuale. Astfel iau naştere ideile. în cazul unui om orientat pre
cumpănitor pe sentiment are loc un proces asemănător: imaginile sînt simţite profund şi apare o
idee afectivă care poate să coincidă în esenţa ei cu ideea produsă de gînd. Ideile sînt de
aceea tot atît de mult gînduri cît şi sentimente, de exemplu ideea de patrie, de libertate, de
Dumnezeu, de nemurire etc. Principiul ambelor elaborări este raţional şi logic. Există însă şi un
alt punct de vedere potrivit căruia elaborarea logic raţională nu este valabilă. c
  

%




 


  în introversie el întîrzie asupra 
!  ideilor, dezvoltă intuiţia şi
contemplarea interioară; în extraversie, el întîrzie asupra senzaţiei şi dezvoltă simţurile,
instinctul, afectanţa. Pentru acest punct de vedere, gîndirea nu este în nici un caz principiul
percepţiei interioare a ideilor şi nici sentimentul; pentru el, gîndirea şi simţirea sînt simple
derivate ale contemplaţiei interioare sau ale senzaţiei simţurilor.
Noţiunile lui Nietzsche ne conduc, prin urmare, la un al treilea şi, respectiv, al patrulea
tip psihologic pe care le-am putea denumi estetice prin raportare la tipurile raţionale (al gîndirii
şi al simţirii). Sînt    "
 şi   

"
 Aceste două tipuri au comun cu tipurile
raţionale momentul introversiei şi al extraversiei, fără însă a diferenţia, ca în tipul gîndirii,
perceperea şi contemplarea imaginilor interioare de gîndire şi, precum tipul simţirii, conţinutul
afectiv al imaginilor interioare de sentiment, în schimb, intuitivul ridică perceperea inconştientă
la rangul unei funcţii diferenţiate prin care se produce şi adaptarea sa la lume. El se adaptează
cu ajutorul unor directive inconştiente pe care le receptează graţie unei percepţii deosebit de
fine şi de ascuţite şi interpretării unor mişcări pe jumătate conştiente. Cum arată o astfel de
funcţie este greu de descris, din cauza caracterului ei iraţional şi, ca să spun aşa, inconştient. Ar
putea fi comparată cu 
  lui Socrate; cu deosebirea însă că atitudinea neobişnuit
raţionalistă a lui Socrate refula funcţia intuitivă, în aşa fel încît ea trebuia să se impună într-o
formă concret halucinatorie, deoarece nu avea acces psihologic direct la conştiinţă.
Tipul senzaţiei este în orice privinţă o răsturnare a celui intuitiv. El se bazează exclusiv pe
elementul senzaţiei simţurilor. Psihologia lui se orientează după instinct şi după senzaţie.El se
referă de aceea la excitaţia reală.
Faptul că Nietzsche subliniază tocmai funcţia psihologică a intuiţiei pe de-o parte, pe
aceea a senzaţiei şi a instinctului de cealaltă parte, este caracteristic pentru propria sa
psihologie.El aparţine, desigur, tipului intuitiv cu înclinare spre introversie. în favoarea încadrării
în categoria intuitivilor pledează modulpredominant intuitiv artistic al producţiei sale, pentru
care cu deosebire semnificativă este tocmai scrierea m
 
 
 

 şi, în mai mare
măsură, principala sa operă, c 
 ,


 Pentru latura sa introvertit intelectuală
definitorii sînt scrierile aforistice care, în ciuda coloraturii lor intens afective, atestă un
intelectualism eminamente critic, de factura celui francez din veacul al XVIII-lea. în favoarea
tipului său intuitiv pledează în general lipsa de limitare şi de unitate raţională. Ţinînd seama de
această stare de fapt nu ne uimeşte situarea, inconştientă, a propriei psihologii în prim-planul
scrierilor de început, ceea ce corespunde atitudinii intuitive care percepe mai degrabă exteriorul
prin interior, uneori chiar în paguba realităţii. Cu ajutorul acestei atitudini, el a dobîndit şi o
cunoaştere profundă a calităţilor dionisiace ale propriului inconştient ale cărui forme primitive
au atins, atît cît ştim, suprafaţa conştiinţei abia o dată cu izbucnirea bolii, după ce mai înainte se
trădaseră la nivelul operei prin numeroasele aluzii erotice. Din
punct de vedere psihologic, este de aceea extrem de regretabil că scrierile, deosebit de
semnificative, descoperite la Torino, după declanşarea bolii, au fost distruse din scrupul moral şi
estetic.