72. Alexandru Philippide, Glasuri 1. Două perechi de antonime în textul dat sunt: vin - s-au dus; jos - sus. 2.

Cratima din structura din vremi de-odinioară are rol fonetic (evitarea hiatului printr-un diftong); din punct de vedere prozodic, păstrează ritmul şi măsura versurilor. 3. Enunţuri în care cuvântul lume are sens: denotativ: Lumea s-a strâns aici să audă veştile cele noi. conotativ: Poetul trăieşte in lumea ideilor, a imaginaţiei. 4. Verbele la viitor (n-oi mai fi, mă veţi lua ş.a.) sugerează nedeterminarea, temporală, susţinând tonul reflexiv al textului. 5. În prima strofă, apare rima încrucişată, iar în ultima, rima împerecheată. 6. În primele două strofe, repetiţia „De unde vin? De unde se coboară…” sugerează, prin interogaţiile retorice pe care le cuprinde, incertitudinea, frământarea eului liric. Metafora „nălucirea lor adâncă” sugerează caracterul ireal, dar şi profunzimea glasurilor, a inspiraţiei poetice. 7. Procedee specifice registrului retoric în textul dat sunt: interogaţiile retorice -„De unde vin? De unde se coboară / În mine nălucirea lor adâncă? / Vor fi rămas din vremi de-odinioară? / Se smulg din vremea ne-mplinită încă?” - , exclamaţia retorică -„Din stele chiar vor fi venind!” - , repetiţiile, interjecţia (O, glasuri...). 8. Poezia desemnează, prin metafora glasurilor, ecourile, gândurile, emoţiile, ideile care aparţin memoriei poetice universale, sau spiritului universal creat prin succesiunea generaţiilor de poeţi. Al. Philippide a dezvoltat această concepţie lirică în mai multe creaţii ale sale (Voci ale vechilor poeţi, Ausonius ş.a.). Ultima strofă a poeziei ilustrează condiţia poetului de receptor al fiorului cosmic, universal - cu ajutorul interjecţiei emfatice şi al metaforei plastice: O, glasuri care m-aţi ales popas... Interogaţiile retorice au rol dubitativ, exprimând neliniştea, sfâşierea între ideea disipării spiritului în neant şi aceea a pătrunderii sale, prin creaţie, în eternitate. Determinantul metaforic fără jos şi sus desemnează natura eternă, incognoscibilă, nemărginită a memoriei cosmice; metaforele cu sonoritate biblică (calea de apoi, vămile văzduhului) şi epitetele (stingher, uitat, pierdut; străin ungher) accentuează îndoiala, nesiguranţa, sugerând însă şi speranţa în forţa creaţiei, care face din poet o părticică din energia universală, din frumosul etern. 9. Textul dat este o poezie lirică, deoarece vocea eului liric conturează sentimentele şi atitudinea subiectivă a poetului, modurile de expunere valorificate de poet, descrierea şi monologul, susţin tonul reflexiv, meditativ, poezia exprimă, în final, o stare de nelinişte, de frământare existenţială; nota subiectivă se întreţine prin efecte retorice, personificări, repetiţii

73. Alexandru Philippide, Secrete şi mistere 1. Sinonimele contextuale ale cuvintelor: molcom - liniştit, calm, domol; steril -sterp, neroditor. 2. Două situaţii diferite de folosire a virgulei în text: În versul „Tu, monstru al fierbnteui Egipt”, virgula izolează un pronume în vocativ de restul enunţului; în versul „În timpul fără sens, fără-ncheiere”, virgula marchează raportul de coordonare prin juxtapunere dintre termenii unei enumeraţii ( atribute adjectivale ). 3. Cuvinte formate prin schimbarea valorii gramaticale: pierdută, -ndepărtată ( participii folosite cu valoare adjectivală ) 4. Tema poeziei este trecerea timpului, iar motivele care o susţin sunt idolii, piramidele, Sfinxul, pustiul, stelele. 5. Mărci lexico-gramaticale ale prezenţei eului liric în text sunt formale verbale şi pronominale de persoana I – descoperim – şi caracterul retoric al discursului liric, care presupune existenţa unui emiţător: „Cine-a ciopli?”, „cine ştie?” 6. Epitetul din structura portice lungi alcătuieşte o imagine vizuală a spaţiului în care prezenţele de altădată se mişcau fără a fi preocupate de trecerea timpului, iar epitetul chipuri stranii creează o imagine vizuală a statuilor uriaşe, enigme al Planetei, mistere nedezlegate. 7. Ultimul vers al poeziei – „Da-n stele nu ajung decât poeţii” – exprimă scepticismul cu privire la cunoaştere, la pretenţia omului de a înţelege tot ce se întâmplă în univers. Stelele, despre care se speră că deţin secretele universului, reprezintă un spaţiu rezervat poeţilor, singurii capabili să atingă, prin imaginaţie, aceste orizonturi îndepărtate. 8. Ultima strofă începe cu o interogaţie retorică – „Dar ce să dezlegăm?” - , sugestivă pentru zădărnicia cunoaşterii, atâta timp cât în urma oamenilor totul se va şterge. Trecerea ireversibilă a timpului reprezintă ideea centrală a poeziei, fiind reluată şi în ultima strofă prin epitetele „fără sens, fără-ncheiere”. Nici călătoria în saţiul selenar nu reprezintă un pas important în dezlegarea misterelor lumii, iar dezamăgirea este exprimată printr-un şir de epitete sugerând golul, lipsa de viaţă şi, deci, de sene: „un plat pustiu, sărac, steril, urât”. Finalul strofei este construit retoric şi evidenţiază imaginea stelelor, în raport cu care se exprimă speranţa dezlegării tainelor: „O să ajungem oare şi la stele, / Cu gândul să descoperim în ele / Secretul universului şi-al vieţii?” Orice încercare apare însă inutilă, iar sentimentul zădărniciei eforturilor umane aminteşte de poemele romantice eminesciene. 9. Titlul acestei poezii, Secrete şi mistere, sugerează caracterul criptic al existenţei umane, supusă condiţiei limitate. Lumea este reprezentată ca o sumă de taine inaccesibile fiinţei umane, care antrenează un sentiment de nemulţumire faţă de limitarea specifică acestei condiţii.

74. Alexandru Philippide, Apropieri 1. Expresii şi locuţiuni cu termenul timp: a pierde timpul, a-şi face timp, a-i lua timp să..., cu timpul, din timp 2. Cratima din structura Putea-voi oare fără călăuz notează inversiunea din cadrul formei verbale; din punct de vedere prozodic, contribuie la păstrarea ritmului versurilor. 3. Verbele la modul conjunctiv (să dibui, să gust) desemnează o acţiune posibilă, rămasă aici la nivelul incertitudinii, în legătură cu dorinţa eului liric de a transcende simţurile, de a descoperi gustul eternităţii. 4. Imagini vizuale din prima strofă: Un lin urcuş de neagră catifea; in faldurile unor înalte draperii. 5. Tema: căutarea, călătoria spirituală; motive poetice: cărarea, draperia, aurora 6. În ultima strofă, metafora „puntea dintre privire şi auz” sugerează o cale spirituală, care duce la depăşirea dualităţii, al regăsirea echilibrului, a armoniei fiinţei. Epitetele „senina voluptate nouă” sugerează starea trăită prin descoperirea eternităţii – liniştea, împlinirea, echilibrul lăuntric. 7. Prima strofă reliefează ideea centrală a înălţării spirituale, a ascensiunii într-o lume a misterelor universale. Primele două versuri sunt construite prin asimilarea, în manieră modernă, a unor simboluri poetice consacrate. Eul liric se află în ipostaza căutătorului, pe drumul întoarcerii la esenţe, solicitând, simbolic, cele două simţuri esenţiale – auzul şi văzul ( sugestie a contemplaţiei estetice ). Epitetul lin urcuş sugerează simbolul / motivul drumului, al cărării ( drum spiritual, ascendent ). Inversiunea metaforă „neagră catifea” exprimă ideea de mister, de lume necunoscută dar caldă, primitoare. Enumeraţia „Doar câţiva paşi făcui şi mă oprii” sugerează ezitările eului liric, ale cărui căutări se circumscriu ariei misterelor universale, sugerate prin metafora şi epitetele din versurile „În faldurile unor înalte draperii / Nemăsurat de-nalte şi uşoare, / Prelung şi muzical fălfăietoare”. Caracterul iluzoriu al realităţii pe care eul liric încearcă să o descifreze este sugerat prin inversiune şi metaforă: „Aeriene fermecătorii / ţesute parcă numai din sunet şi culoare.” 8. Titlul, Apropieri, exprimă metaforic ideea de căutare dilematică a cunoaşterii supreme. Eul liric are de parcurs un drum al apropierii de sine, către desăvârşirea artistică, într-o îmbinare sinestezică de sunet şi culoare. Simbolul draperiei ascunde şi revelează esenţa – care poate fi atinsă doar dincolo de simţuri, dincolo de manifestările artelor, pe tărâmul fragil situat între privire şi auz, acolo unde fiinţa se apropie de poarta către eternitate. 9. Sugestia este trăsătura limbajului poetic obţinută prin imaginile plastice ale drumului – „În faţa mea pe-ncetul se ivea / Un lin urcuş de neagră catifea.” Expresivitatea ca manifestare a conţinutului afectiv (emoţional) al discursului, se obţine prin imaginile artistice, prin figurile de stil.

76. Alexandru Philippide, Veghe 1. Sinonime contextuale ale cuvintelor: unghere - colţuri, ascunzişuri; se zbate - se zvârcoleşte, se zbuciumă. 2. Cratima din structura s-adună prin unghere notează elidarea sunetului e, rostirea în aceeaşi silabă a pronumelui reflexiv şi a verbului, pentru păstrarea ritmului şi măsurii. 3. Cuvinte din strofa a doua: străvechi (cuvânt format prin derivare cu prefix); fiecare (cuvânt format prin conversiune: din pronume nehotărât a devenit adjectiv pronominal). 4. Două figuri de stil prezente în versul Tăcut ca vremea, orb ca un mormânt: epitetul (tăcut, orb) şi comparaţia (tăcut ca vremea; orb ca un mormânt). Aceste figuri de stil sugerează înţelepciunea, cunoaşterea. 5. Prezenţa eului liric se evidenţiază, în textul dat, la nivel lexico-gramatical, prin forme verbale şi pronominale de persoana I: mă, simt, în mine . 6. Tema: căutarea de sine, veghea spirituală în accepţie biblică; motive poetice: tăcerea, şarpele, noaptea, gândurile 7. Verbele la modul indicativ, timpul prezent înregistrează trăirile intense ale fiinţei umane şi contribuie la susţinerea tonului filozofic, reflexiv (afirmaţiile sugerează repetabilitatea, dimensiunea mitică a experienţei trăite). 8. Textul dezvoltă tema centrală a cunoaşterii sinelui, prin meditaţie. Aplecarea înspre adâncurile conştiinţei este sugerată prin epitetul şi metafora din primul vers, care constituie premisa discursului liric: „Mi-e sufletul în hrube-adânci boltit”. Epitetele şi comparaţia accentuează parcursul interior al demersului cognitiv, pe care eul liric îl asociază cu descoperirea celor mai ascunse laturi ale propriei personalităţi: „Tăceri străvechi s-adună prin unghere, / Ca nişte şerpi bătrâni ce m-au pândit. / Ascult în noapte, gârbov de veghere, / Cum cade fiecare gând, gândit.” Apropierea de partea ce mai ascunsă a propriei fiinţe lăuntrice este asemănătoare cu un proces de regresie prin intermediul căruia eul liric se contopeşte cu un element primordial – pământul, văzut ca unică realitate care ar putea da naştere vieţii, în antiteză cu cerul ostil: „Pământul… / Spasm puternic de dragoste şi ură! / În fiecare bulgăre un pumn ascuns se zbate. / Şi cerul orb, deasupra, deschide-n gol o gură / Cu vineţi dinţi de stele, sclipind sălbatic toate!....” Aşadar, procesul de cunoaştere al propriului eu se asociază cu ideea morţii, a disoluţiei, a contopirii cu elementul primordial care a dat naştere universului: „În preajma mea, prin somn, pământul geme, / Un glas în mine prinde să mă cheme, / Şi simt cum din adânc de suflet, greu, / Tânguitorul glas de veghe geme, / Chemând mereu. / Şi mă scobor în mine şi în vreme.” 9.Una dintre caracteristicile limbajului poetic din acest text este ambiguitatea trăsătură ilustrată prin: îmbinările surprinzătoare de cuvinte (Cum cade fiecare gând, gândit); prezenţa simbolurilor (tăcerea, şarpele, mormântul ş.a.); imaginile paradoxale, neaşteptate (La căpătâiul meu de veghe sunt); sugestiile mitologice/biblice.