77. Ion Pillat, Ctitorii 1. Termeni şi sintagme aparţinând câmpului semantic al timpului: copilăria, noaptea, trecutul, an cu an. 2.

Linia de pauză din ultima strofa creează o pauză în discursul liric, marcând două planuri temporale - prezent şi trecut, acum şi atunci. 3. Expresii şi locuţiuni cu substantivul viaţă: a-şi da viaţa pentru ceva, a da viaţă, \ a-şi lua viaţa-n propriile mâini; a fi între viaţă şi moarte 4. Verbele la conjunctiv din ultimele două strofe (să desluşesc, să stau etc.) exprimă o acţiune posibilă, realizabilă, de a reînvia trecutul prin amintire. In contextul rememorării dureroase a trecutului fiinţa umană se simte cuprinsă de vrajă, ca şi cum visul despre trecut ar prinde viaţă. 5. Cadrul natural apare sugerat prin imaginile vizuale: dealurile toamnei; neaua lunii ninge pe sălcii de zăvoi; alb, Negoiu, toamna şi prin imaginile auditive: murmură pe ape...; şopoteşte valea de cântecele morii; pe drumuri depărtate sunându-şi clopoţeii. 6. Tema poeziei este trecerea timpului, aspect susţinut prin următoarele motive: râul, succesiunea anotimpurilor, vatra 7. In versul Acolo-n pacea nopţii, pe dealuri de podgorii, metafora pacea nopţii exprimă atmosfera de linişte care îmbracă lumea după lăsarea întunericului, un echilibru al naturii, o stare de armonie. 8. Strofa a treia reprezintă o profesiune de credinţă: eul liric îşi afirmă spiritul tradiţional, dorinţa de a rămâne în spaţiul străbun, căruia îi aparţine organic. Comparaţia din primul vers globul terestru ca o minge sugerează aspectul nesemnificativ al lumii, jucărie lipsită de farmec în opoziţie cu locurile dragi, ilustrate prin metafora pridvorul străbun. Spaţiul are valenţe ocrotitoare, benefice, atrage o atmosferă dragă eului liric tocmai prin familiaritatea ei. Imaginea vizuală să culeg cu ochii dezvăluie şi un sentiment de satisfacţie faţă de farmecul vieţii rurale. In final, Negoiul domină tabloul acestei lumi care trăieşte în comuniune cu natura, o comuniune excepţională prin prelungirea terestrului spre cosmic. 9.Titlul acestei poezii se referă la asumarea propriului destin, a locului fiinţei în univers (Mi-am ctitorit viaţa pe dealurile toamnei). Asemenea naturii creatoare de frumos, omul este, în spaţiul privilegiat al „pridvorului străbun", creator de construcţii rezistente în faţa timpului.

78. Ion Pillat, Străinul 1. Enunţ cu omonimul cuvântului vie: De când i-am turnat apă, floarea e mai frumoasă şi mai vie. 2. Cratima din structura s-o vezi marchează, la nivel fonetic, pronunţarea în aceeaşi silabă a două cuvinte diferite, înlocuind sunetul ă, iar la nivel prozodic contribuie la menţinerea elementelor de prozodie (rimă, ritm, măsura versurilor). 3. Enunţuri în care substantivul toamnă să aibă sens: - conotativ: Profesorul era în toamna vieţii. - denotativ: Când vine toamna se scutură frunzele îngălbenite. 4. Imagini vizuale: Florica e acolo, cu casă, parc, livezi; Câmpia e albastră şi-n zare norii ard; imagine auditivă: Un taur muge; puţul cu lanţ şi roată ţipă. 5. Interjecţia onomatopeică vrrr produce, în strofa a doua, un efect acustic, vizual şi dinamic, descriind înălţarea bruscă a stolului de vrăbii, pulsaţia vieţii. In ultima strofă, interjecţia creează sugestia trecerii timpului, accentuează sentimentul elegiac al poeziei - în sensul că omul nu are mijloacele de a interveni asupra trecutului, fiind nevoit să accepte resemnat scurgerea anilor. 6. În prima strofă, enumeraţia „Florica e acolo, cu vie, parc, livezi” îi dezvăluie contemplatorului elementele definitorii ale peisajului descris. Epitetul „drumul mare” evocă un spaţiu rustic, creează impresia de vechime a locurilor. 7. Strofa a treia are în centru motivul străinului, reprezentat ca spectator necunoscut, indiferent, care poate cuprinde, întro privire fugară, întreaga moşie Florica, dar nu şi sufletul ei - şi nici nu poate percepe ecoul timpului, patina de mister a trecutului. Epitetul din structura te-apleci mirat... exprimă curiozitatea trecătoare a celui care vede peisajul ca simplu decor, lipsit de suflul tinereţii şi al vieţii, idee completată şi cu ajutorul comparaţiei (Te-apleci... ca pe o ramă) şi al metaforei (din umbra muzeului pustiu). Totuşi, o adiere a ceea ce a fost cândva atinge inima călătorului, sentimentul fiind desemnat prin epitetul metaforic din structura rănit de-un dor târziu. În strofa a patra, sentimentele de copleşitoare nostalgie sunt exprimate direct, prezenţa eului liric fiind pregnantă – „trecutul meu”. Inversiunea şi metafora – „Pe-albastra depărtare a luncii de demult, / Trecutul meu ce arde sclipind în Râul Doamnei” – accentuează caracterul unic şi irepetabil al experienţelor trăite într-un cadru de neuitat, a cărei contemplare poate însemna desprinderea de sub dominaţia timpului, motiv reliefat prin epitetul şi metafora din ultimul vers – „N-ai auzit, deodată, rupând tăcerea toamnei, / Vrrr… timpu-n zbor, pe care cutremurat l-ascult.” 8. Încadrarea poeziei în orientarea tradiţionalistă se justifică prin elementele caracteristice universului rural (castanul, via, zăvoiul), paseismul, tonul elegiac, sentimentul neputinţei în faţa scurgerii timpului, imaginile plastice vizuale şi auditive, sensibilitatea mesajului liric. 9.Expresivitatea ca manifestare a conţinutului afectiv (emoţional) al discursului, se obţine prin: imaginile artistice plastice, vizuale şi auditive – „Florica e acolo, cu vie, parc, livezi”; tonul elegiac; sensibilitatea lirică; folosirea figurilor de stil – „Trecutul meu ce arde sclipind în Râul Doamnei”.

79. Ion Pillat, Amurg în Deltă 1. Sinonime ale cuvintelor: trist - melancolic, îndurerat; scâncind - gemând, tânguindu-se. 2. În structura amurgu-mbracă cratima notează elidarea vocalei iniţiale a cuvântului îmbracă pentru a uşura rostirea într-o silabă a cuvintelor, păstrând măsura şi ritmul poeziei. 3. Măcelarul a tăiat cu grijă muşchiul. Maioneza s-a tăiat din cauza uleiului. A tăiat ultimul paragraf 4. Tema poeziei este natura. Motivele valorificate de poet sunt: apa, cocorul, caii, satul, amurgul, valurile 5. Rima versurilor din strofa a doua este încrucişată, iar măsura de zece-unsprezece silabe. 6. În prima strofă, epitetul antepus cu sugestie cromatică „verde, păpurişul” exprimă vitalitatea naturii. Personificarea „un cocor… sfâşietor de trist, scâncind” redă strigătul dezolant al cocorului şi creează imaginea vieţii care se manifestă într-o gamă amplă de sentimente. 7. Ultima strofă introduce un element de civilizaţie în peisaj: vaporul, singurul în mişcare într-o lume cuprinsă de liniştea asfinţitului. Imaginile plastice vizuale sunt completate prin sugestia sonoră noaptea şoptitoare, personificare armonizată cu fundalul sonor discret al deltei. Ochiul uman reţine întunericul care învăluie ocrotitor peisajul şi redă aspectul ceremonios al naturii, îmbrăcate festiv. în aur vânăt. Metafora citată ilustrează aspectul fascinant al spaţiului, transfigurat artistic prin sugestia cromatică. Comparaţia cum e pruna îşi asociază culorile asfinţitului, dar şi imaginea desăvârşită a acestei lumi, o lume caldă, plină de savoare. 8. Titlul surprinde chiar tema poeziei, natura în asfinţit, anticipând sugestia cromatică prin care natura este unicizată. Poetul creează un pastel al peisajului din deltă, într-o viziune personală, subiectivă, reflexivă. 9. Expresivitatea ca manifestare a conţinutului afectiv (emoţional) al discursului, se obţine prin: imaginile artistice plastice, vizuale şi auditive – „Din când în când şi-arată luminişul / Un ochi de apă moartă”; tonul elegiac – „sfâşietor de trist scâncind”; sensibilitatea lirică; folosirea figurilor de stil – „De aur vânăt cum e pruna”.

80. Ion Pillat, Timpul 1. Două construcţii care exprimă o relaţie de antonimie: apus - auroră (în text, cu sensul de răsărit); ieri - azi. 2. În prima strofă, virgulele îndeplinesc următoarele funcţii: prima separă două complemente circumstanţiale de mod juxtapuse (In sticlă nu-i, în ceasul cu nisip), cea de-a doua desparte două propoziţii principale, coordonate prin conjuncţia şi, care în context actualizează un sens adversativ (are înţelesul de iar: iar urma-i...). 3. Două mijloace diferite de îmbogăţire a vocabularului din strofa a treia a textului: recheamă: derivare cu prefix;toţi, mei: conversiune (pronume nehotărât, respectiv pronume posesiv -devenite adjective pronomimale); 4. Negaţiile din cadrul primei strofe exprimă sugestiv natura impalpabilă, imaterială a timpului; timpul nu este conţinut de obiectele care îi măsoară trecerea (în sticlă nu-i, în ceasul cu nisip), şi nici măcar succesiunea a nopţilor nu constituie propriu-zis un reper temporal – „Nu-i în apus şi nici în auroră”. Imposibilitatea omului de a opri devenirea, scurgerea timpului, reiese şi din structurile metaforice cuprinse în versul „Şi urma-i pe pământ nu are chip.” 5. Teme: timpul, apropierea morţii; motive lirice: ceasul, ora, apusul, 6. Prezenţa eului liric este marcată la nivel lexico-gramatical prin: forme verbale şi pronominale de persoana I: aud, simt, îmi, mei. 7. Comparaţia din ultima strofă (îngălbenind ca fila dintr-o carte) conturează o imagine sugestivă a îmbătrânirii, a apropierii omului de moarte verbul la gerunziu îngălbenind sugerează o acţiune durativă, continuă Fila îngălbenită are drept conotaţii vechimea, fragilitatea, prăfuirea, ca atribui ale bătrâneţii. 8. Titlul face referire la tema poeziei, sugerând efectele timpului asupra fiinţele omeneşti. Poezia este o elegie, exprimând sentimente de tristeţe, de regreţi neîmplinire - provocate de trecerea ireversibilă a anilor, de situarea existent umane sub semnul zădărniciei, al devenirii şi al morţii. 9. Textul dezvoltă tema trecerii timpului, a apropierii de moarte. Ca prezenţă centrală, timpul este personificat, devenind o realitate exterioară conştiinţei eului liric, care îl percepe acut, sentimentele trăite fiind subliniate prin metaforă şi comparaţie: „Dar îl aud târziu, la foc de sobă, / Cum pasu-i apăsat îşi face drum / Venind din ţara umbrelor şi cum / În inimă îmi bate ca-ntr-o tobă.” Caracterul inefabil al timpului care trece inexorabil este subliniat prin enumeraţii şi prin epitetul multiplu din prima strofă: „În sticlă nu-i, în ceasul cu nisip / Ce curge lin şi sec aceeaşi oră.” Metafora „urma-i pe pământ nu are chip” face referire la imposibilitatea omului de a percepe material realitatea abstractă a timpului trecător. În antiteză cu timpul universal, având caracter implacabil, dar egal cu el însuşi – „aceeaşi oră” - , timpul individual are caracter efemer şi este perceput ca o trecere continuă, sentiment desemnat prin enumeraţii şi comparaţii: „Recheamă tot cea fost şi o să fie; / Toţi anii mei cu clipa lor învie / Dintotdeauna, fără ieri şi azi. // Simt mâna-i cum m-atinge ca o moarte, Şi în oglindă stă un alt obraz, / Îngălbenind ca fila dintr-o carte.”

96. Ion Pillat, În toamnă 1. pustie – părăsită; zadarnic – inutil. 2. Cratima din structura „Acelaşi ca şi-atuncea” marchează, la nivel fonetic, pronunţarea în aceeaşi silabă a două părţi de vorbire diferite, prin evitarea hiatului (i devine semivocală) şi apariţia unui diftong, iar, la nivel prozodic, contribuie la menţinerea ritmului şi a măsurii versurilor. 3. Adverbul „ce” din structura „Ce mari sunt azi copacii” subliniază sentimentele trăite de eul liric, alcătuind superlativul absolut cu valoare expresivă al adjectivului „mare”. 4. „pustie e grădina”, „Chilim aştern arinii în zilele de zloată”. 5. Tema naturii, motivul fântânii. 6. Inversiunea „pustie e grădina” accentuează caracteristica unui peisaj dominat de singurătate, care predispune la melancolie, la izolare. 7. Textul reliefează sentimentul dureros al regretului provocat de trecerea timpului şi de dispariţia unor sentimente. Repetiţia adjectivului în inversiune „pustie e grădina, pustie casa toată” accentuează singurătatea eului liric, izolarea, starea depresivă. Moartea sentimentului de dragoste este sugerată prin verbul la modul indicativ, timp mai mult ca perfect, cu rol personificator din structura „o iubire crescuse an de an”. Epitetele „fântâna părăsită”, „cărările înguste”, „roze efemere”, enumeraţiile - „Se pierde şerpuirea potecii într-un lan, / Şi sub boltirea verde a codrului, oltean / Chilim aştern arinii în zilele de zloată.” – accentuează melancolia unui cadru exterior în care apar simboluri ale trecerii timpului şi ale efemerităţii. Exclamaţia şi interogaţia retorică „Cărările înguste zadarnic le cutreier! / Străine îmi sunt astăzi sau eu le sunt străin?” accentuează înstrăinarea eului liric, imposibilitatea de a găsi un sprijin în imaginea trecutului strins, iar metafora şi inversiunea „dar neschimbat prieten, un ţârâit de greier / …/ Îmi sângerează pieptul cu veşnicul său spin” evidenţiază suferinţa profundă a celui care nu-şi mai regăseşte coordonatele familiare. 8. Subiectivitatea discursului liric se realizează prin mărci ale eului liric – forme verbale şi pronominale de persoana I („îmi”, eu”, „cutreier”), transmiterea directă a sentimentelor („Străine îmi sunt astăzi sau eu le sunt străin?”), crearea unei corespondenţe între stările sufleteşti ale eului liric şi elementele cadrului exterior, caracterul retoric – „Cărările înguste zadarnic le cutreier!” 9. Descrierea este un mod de expunere prin intermediul căruia se prezintă aspecte caracteristice ale unui peisaj. În textul dat predomină imaginile vizuale prin intermediul cărora se prezintă aspecte caracteristice ale unui peisaj – „pustie e grădina”, „ce mari sunt azi copacii”, „fântâna părăsită”. În text, apar numeroase substantive şi adjective, verbele, mai puţine, au sens figurat – „Pridvorul alb în frunze de iederă înoată.”

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful