P. 1
Raiul dinăuntru - devenirea spirituală în viziunile lui Jung, Fromm, Frankl şi Maslow

Raiul dinăuntru - devenirea spirituală în viziunile lui Jung, Fromm, Frankl şi Maslow

|Views: 504|Likes:
Published by Cristina Pop
Eseu care explorează ideea suprapunerii dintre conceptul de religiozitate intrinsecă şi spiritualitatea matură descrisă de Carl Gustav Jung, Erich Fromm, Viktor Frankl şi Abraham Maslow.
Eseu care explorează ideea suprapunerii dintre conceptul de religiozitate intrinsecă şi spiritualitatea matură descrisă de Carl Gustav Jung, Erich Fromm, Viktor Frankl şi Abraham Maslow.

More info:

Published by: Cristina Pop on Jun 20, 2010
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

08/13/2013

pdf

text

original

UNIVERSITATEA DE VEST DIN TIMIŞOARA FACULTATEA DE SOCIOLOGIE ŞI PSIHOLOGIE SPECIALIZAREA PSIHOLOGIE

Raiul dinăuntru:
devenirea spirituală în viziunile lui C. G. Jung, E. Fromm, V. E. Frankl şi A. H. Maslow
– Eseu pentru Psihologia religiei –

Autor: Cristina Pop An II Grupa 5

Timişoara, iunie 2010

Introducere
Spre deosebire de filozofie sau teologie, care au ca obiect formularea unor adevăruri închegate în ansambluri de concepţii despre lume şi viaţă – cu accent deosebit asupra transcendentului în cazul teologiei, psihologia religiei caută să înţeleagă modul în care oamenii se raportează la un astfel de sistem de credinţe şi felul în care viaţa lor psihică este influenţată de aceste credinţe. Relevanţa unei astfel de cunoaşteri este foarte bine exprimată în următorul citat: „La fel ca televiziunea, banii, sexul şi agresivitatea, religia este o importantă parte integrantă a vieţii, iar psihologia nu poate pretinde a fi completă fără a înţelege religia alături de celelalte fenomene.” (Baumeister, 2002, apud Koltko-Rivera, 2006). Ca viitor psiholog, simt nevoia de a înţelege trăirile religioase ale altora, atât din curiozitate nemijlocită, cât şi din dorinţa de a şti cum să îi abordez în privinţa acestui subiect pe cei cu care voi colabora în viaţa profesională. Această dorinţă de cunoaştere se manifestă în contextul particular în care eu însămi mă consider o persoană spirituală, fără a aparţine, însă, altfel decât formal, unei religii instituţionalizate. Aşadar, căutările în acest plan nu îmi sunt deloc străine, chiar dacă ele nu îmbracă aceleaşi forme exterioare cu ale majorităţii celor din propria-mi cultură. Nefiind preocupată de dogmele religioase, am rezonat de la început foarte puternic cu conceptul de „religiozitate intrinsecă” propus de Gordon Allport – adică o formă de spiritualitate ce este parte integrantă a vieţii lăuntrice a unei persoane, fiind prin ea însăşi un scop, spre deosebire de cea extrinsecă, care reprezintă mai degrabă calea spre a atinge scopuri de altă natură (cum ar fi dobândirea securităţii prin apartenenţa la un grup religios sau prin promisiunea unor recompense din partea divinităţii). În acest eseu voi urmări felul în care religiozitatea este prezentată în operele a patru dintre cele mai mari nume ale psihologiei, care au tratat acest subiect: Carl Gustav Jung, Erich Fromm, Viktor E. Frankl şi Abraham H. Maslow. Voi arăta că descrierile pe care ei le fac unei vieţi spirituale mature se suprapun – în ciuda abordărilor diferite şi a accentelor pe aspecte diferite – cu religiozitatea intrinsecă. Pentru aceasta, voi arăta mai întâi felul în care fiecare dintre cei patru autori a înţeles transcendentul şi relaţia omului cu acesta, iar apoi voi prezenta trăsăturile comune ale viziunilor lor în ceea ce priveşte trăirea unei vieţi împlinite spiritual.

Accepţiuni ale divinităţii şi ale dezvoltării spirituale
Deloc întâmplător, aş spune, având în vedere natura profesiei lor, toţi cei patru îşi aţintesc privirea nu asupra lui Dumnezeu ca entitate, ci a reprezentării sale în psihicul uman. Pentru aceasta, Jung, a fost acuzat de „psihologism”, întrucât el declara că Dumnezeu este „o realitate psihică pe care nu o putem experimenta în chip imediat” şi că „un Dumnezeu care nu poate fi cunoscut la modul viu, sensibil, nu are nicio importanţă pentru sufletul uman” (Jung, 1998). Pentru el, contactul cu Dumnezeu este accesibil omului prin accederea la inconştient, îndeosebi la cel colectiv, de unde poate aduce în conştiinţă „acel arhetip al imaginii divine, respectiv radiaţia şi efectul său” (Jung, 1998). Jung a numit „individuaţie” procesul de reunificare a Sinelui, prin aducerea inconştientului în conştient, şi a văzut în aceasta expresia maturizării psihice şi totodată spirituale a unei persoane. Definiţia pe care Erich Fromm o dă divinităţii este, de asemenea, una strict raportată la experienţa lăuntrică a individului. El arată mai întâi că în toate religiile, indiferent de dogma adoptată, „Dumnezeu reprezintă cea mai înaltă valoare, cea mai dezirabilă formă de bine” (Fromm, 1995). Mai departe, el descrie două forme de iubire pentru divinitate, asimilabile celor două forme de religiozitate – extrinsecă şi intrinsecă: dragostea imatură şi cea matură, „adevărată”. Fromm (1995) afirmă că pentru persoana cu adevărat religioasă „Dumnezeu devine un simbol [...] al celor către care omul tinde”; omul matur din punct de vedere religios „are credinţă în principiile pe care «Dumnezeu» le reprezintă, el gândeşte adevărul, trăieşte dragostea şi dreptatea”, iar dragostea de Dumnezeu „nu este nici cunoaşterea lui Dumnezeu prin gând, nici gândul la propria iubire pentru

Dumnezeu, ci actul experimentării unificării cu Dumnezeu”. Deşi singurul dintre cei patru autori adept al unei forme instituţionalizate de religie, Viktor Frankl nu încearcă să impună, prin opera sa, propria lui concepţie despre divinitate. Principiile credinţei sale transpar însă în teoria sa şi în crezul său terapeutic. Pentru el, apogeul dezvoltării personale este găsirea unui sens al propriei vieţi, atât per ansamblul ei, cât şi pentru fiecare secvenţă a ei. Şi, deşi adept al unei religii monoteiste, care promovează imaginea lui Dumnezeu ca o fiinţă supranaturală, Frankl (2009) afirmă că „sensul şi perceperea lui se găsesc în totalitate pe pământ; ele nici nu plutesc undeva, prin aer, şi nici nu sunt zăvorâte într-un turn de fildeş”. Aşadar, şi în acest caz ce interesează este modul în care omul găseşte în sine şi pentru sine acel sens care va da expresia vieţii sale spirituale mature. Ultimul în această enumerare, Abraham Maslow este cunoscut îndeosebi pentru teoria sa privind motivaţia umană, organizată sub forma piramidei trebuinţelor. Iniţial, în vârful acesteia se afla nevoia de auto-actualizare (de realizare deplină a potenţialului propriu), dar spre sfârşitul vieţii Maslow (apud Koltko-Rivera, 2006) a diferenţiat o nouă treaptă, considerată până atunci doar o caracteristică a unora dintre oamenii în proces de actualizare a sinelui: nevoia de transcendenţă. Oamenii ajunşi la acest nivel de dezvoltare „urmăresc un câştig dincolo de cel pur personal şi caută comuniunea cu transcendentul, eventual prin experienţe mistice sau transpersonale; ei ajung să se identifice cu ceva mai mare decât sinele pur individual, deseori punându-se în slujba altora”. Aceasta este pentru Maslow cea mai evoluată formă de viaţă spirituală. El a identificat prezenţa unei credinţe declarate în Dumnezeu sau a unor experienţe mistice la o parte dintre persoanele care au depăşit faza de auto-actualizare, dar nu a impus existenţa acestora ca o condiţie pentru accederea la cel mai înalt nivel de dezvoltare. Aşadar, transcendentul este şi aici privit din perspectiva individului, implicând o trăire a persoanei care, ajunsă la o maturitate psihică superioară, caută să-şi depăşească graniţele unui sine izolat, prin conexiunea cu o formă mai extinsă de viaţă – fie ea supranaturală sau o pământeană colectivitate umană.

Caracteristicile intrinseci ale spiritualităţii mature
Se observă încă din definiţiile prezentate mai sus că toţi cei patru autori sunt preocupaţi de studierea unei forme intrinseci de spiritualitate. Dezvoltarea spirituală este un scop în sine; ea nu este o călătorie spre atingerea unui alt scop, ci este totodată călătoria şi destinaţia. Erich Fromm (1995) este chiar drastic afirmând că iubirea matură pentru Dumnezeu este una dezinteresată: „persoana cu adevărat religioasă, dacă urmează esenţa ideii monoteiste, nu se roagă pentru nimic, nu aşteaptă nimic de la Dumnezeu”. La fel de categoric este Viktor Frankl (2009) atunci când afirmă că viaţa – şi, aş adăuga eu, nici Dumnezeu – „nu ne datorează fericirea, dar ne oferă un sens”. Aşadar, calea maturizării spirituale nu este menită nici măcar să ne aducă fericirea ca recompensă. Cu acest punct de vedere sunt congruente şi observaţiile lui Maslow (2007) asupra oamenilor auto-actualizaţi, care, deşi puternici şi sănătoşi psihic, nu sunt scutiţi de trăiri ca anxietatea, vinovăţia sau chiar, uneori, depresia; ba chiar, observă Maslow, o anumită tristeţe pare să fie inerentă condiţiei acestor oameni, care găsesc relativ rar oameni care să le poată răspunde la nivelul profunzimii pe care o caută ei în relaţii, şi care se află în poziţia de a asista la evoluţia inferioară a celor din jur fără a putea interveni în măsura în care şi-ar dori. Tot în această linie se înscriu şi afirmaţiile lui Jung (1998) despre dificultăţile procesului de individuaţie, care presupune un puternic disconfort prin faptul că necesită abandonarea, în bună măsură, a certitudinilor şi a sentimentului de control. Rămânând în acest context, consemnez faptul că toţi cei patru menţionează acceptarea suferinţei inerente maturizării psihice ca o caracteristică a oamenilor ce pot atinge această maturitate. Jung (1998) vorbeşte despre „a nu fugi de suferinţă” în contextul acceptării mersului natural al procesului de individuaţie. Maslow (2007) despre lipsa temerii faţă de necunoscut, ba chiar atracţia pentru acesta, specifică oamenilor auto-actualizaţi. Fromm (1995, 1998) descrie atât adevărata libertate, cât

şi adevărata iubire, ca presupunând riscul unei anumite insecurităţi şi chiar suferinţe. Iar Frankl (2009) arată chiar că una dintre cele trei căi de a da sens propriei vieţi este acceptarea suferinţei inevitabile şi transformarea ei într-o experienţă cu semnificaţie (el atrage atenţia că aici este vorba strict despre suferinţa ce nu poate fi evitată). Şi atunci, dacă o viaţă spirituală matură îl pune uneori pe om faţă în faţă cu propria suferinţă, fără menajamente, de ce ar alege el această cale? Din nou, răspunsurile ne conduc către noţiunea de „intrinsec”: stă în însăşi natura umană să evolueze pe această direcţie. Cel mai evident este acest fapt în viziunea lui Maslow (2007), care afirmă că, odată satisfăcute nevoile de la un nivel al piramidei, omul evoluează de la sine spre următorul. Tendinţa este, deci, de a accede spre cel mai înalt nivel, cel al trebuinţei de transcendent. Iar Frankl (2009) susţine, în cadrul teoriei sale, că „oamenii sunt dotaţi cu voinţa de a găsi un sens, de a da sens ”. Se poate pune aici întrebarea dacă tendinţa de creştere spirituală face parte din natura umană în general, sau îi caracterizează doar pe unii indivizi. În acest sens, au fost aduse critici mai ales teoriilor susţinute de Jung şi Maslow ca fiind prea optimiste atunci când susţin că fiecare om are tendinţa şi capacitatea de a se individua, respectiv de a se auto-actualiza. Realitatea arată, incontestabil, că nu toţi oamenii ating faze superioare de dezvoltare psihologică, respectiv spirituală. Consider, însă, aceste critici ca fiind nefondate, întrucât afirmaţiile tuturor acestor autori se referă la tendinţe şi potenţialuri, fără a pretinde că aceste potenţialuri sunt întotdeauna realizate. Atât Jung (1998), cât şi Maslow (2007) şi Fromm (1995, 1998) recunosc că este redus numărul celor care ating maturitatea spirituală pe care o descrie fiecare dintre ei. Într-o notă nu doar ştiinţifică, ci şi puternic impregnată de propria experienţă, Frankl (2009) spune despre tovarăşii săi din lagăr că „unii [...] s-au comportat asemeni porcilor, în vreme ce alţii s-au purtat ca sfinţii” şi arată că „omul poartă în sine ambele potenţialităţi; pe care dintre acestea o actualizează depinde de deciziile sale, iar nu de condiţiile în care se găseşte”. Aşadar, după cum sugerează deja Frankl, adevărata creştere spirituală îşi va găsi nu numai imboldul în viaţa interioară a unei persoane, ci ea se va şi realiza hrănindu-se din resurse interioare. Pentru ca aceste resurse să nu se epuizeze, este necesară dobândirea unei foarte bune relaţii cu propria persoană. Jung (1998) vorbeşte despre acceptarea de sine în contextul individuaţiei, al aducerii în conştient a aspectelor inconştiente şi a integrării lor în propria concepţie despre sine. Maslow (2007) arată că oamenii auto-actualizaţi au un nivel ridicat al acceptării de sine, inclusiv o percepţie despre sine cu un grad înalt de acurateţe. Iar Fromm (1995) merge chiar mai departe şi aduce în discuţie conceptul de iubire de sine, ca însumare a sentimentelor de respect, grijă, responsabilitate şi dorinţă de cunoaştere îndreptate spre propria persoană. El arată că o iubire adevărată îndreptată spre exterior este imposibilă în absenţa unei sănătoase iubiri de sine. Un aspect legat de acceptarea de sine este cel al acceptării paradoxurilor, legate aici în primul rând de integrarea atât a aspectelor pozitive ale sinelui, cât şi a celor negative. La Jung (1998), paradoxul apare încă din definirea individuaţiei ca un proces de „unificare a contrariilor”. Fromm (1995) vorbeşte despre „logica paradoxală” îndeosebi în contextul iubirii pentru Dumnezeu, iar Frankl (2009) despre „intenţia paradoxală” ca o metodă de terapie care, folosind resursele de umor ale persoanei, o ajută la integrarea unor elemente ale vieţii sale care îi produc teamă. Iar Maslow (2007) descrie portretul tipic al omului auto-actualizat ca fiind o reunire de paradoxuri, căci aceşti oameni sunt „totodată cei mai maturi şi cei mai copilăroşi, cei mai etici şi morali, dar şi cei mai plini de pofte şi animalici, mânaţi de datorie dar căutând în acelaşi timp plăcerea”. În acelaşi registru, al rezervorului interior din care se alimentează maturizarea spirituală, toţi cei patru autori dedică o atenţie deosebită conceptului de autonomie. Frankl (2009) vorbeşte mai ales despre faptul că „oamenii au în orice împrejurare libertatea de a-şi exercita voinţa de sens”, ei neputând fi supuşi de împrejurări, ci se pot doar supune acestora prin propria lor decizie. Maslow

(2007) arată că oamenii în proces de auto-actualizare au un grad ridicat de autonomie, nu numai în relaţiile directe cu ceilalţi, ci şi în contextul mai larg al societăţii, ei dovedind o relativ puternică „rezistenţă la enculturaţie” şi lipsă a convenţionalismului. Aceste aspecte apar şi în descrierea pe care Fromm (1995, 1998) o face oamenilor cu adevărat maturi. Cei doi mai împart şi accentul pus pe spontaneitatea (re)câştigată prin dezvoltarea spirituală, care însoţeşte autonomia prin aceea că îl face pe individ mai conştient de propriile nevoi şi capacităţi şi mai responsabil de propriile acţiuni, întrucât acestea sunt dictate de propria conştiinţă, şi nu de conformarea la norme. Autonomia şi spontaneitatea sunt şi consecinţe ale individuaţiei descrise de Jung.

Relaţia interior - exterior
Deşi până acum am insistat asupra vieţii lăuntrice a unei persoane ca fiind punctul de plecare şi cel de destinaţie în călătoria spirituală, această călătorie nu se petrece într-un sine izolat de lumea exterioară. Dimpotrivă, relaţia cu mediul extern este absolut necesară, iar schimbul se petrece în ambele sensuri. Mai întâi, exteriorul contribuie la creşterea interioară prin oferirea de resurse pentru aceasta. În acest sens, Maslow (2007) vorbeşte despre cum oamenii auto-actualizaţi găsesc plăcere în „experienţele elementare ale vieţii”, cum ar fi muzica sau un frumos apus de soare. Este evident că omul are nevoie de mediul extern cu mult înainte de a ajunge în această etapă, pentru satisfacerea nevoilor sale de bază, însă iată că el continuă să alimenteze şi creşterea specifică stadiilor superioare de dezvoltare. Frankl (2009) vorbeşte despre una dintre modalităţile de a da sens vieţii, cea numită „pasivă sau contemplativă”, şi anume „experimentând ceva sau cunoscând pe cineva”. El numeşte aici în primul rând trăirea iubirii pentru o altă persoană, dar şi plăcerea produsă de contactul cu valori fundamentale ca frumosul, adevărul, binele. Dragostea joacă un rol central şi în viziunea lui Fromm (1995), care vede în aceasta unul din cele două moduri de a depăşi durerosul sentiment al izolării. Pe de altă parte, scopul final al evoluţiei spirituale este, după cum s-a văzut deja în mai multe puncte, acţiunea dinspre interior spre lumea exterioară, în folosul explicit al acesteia şi doar implicit al sinelui. Jung (1998) vorbeşte despre „dăruirea de sine” caracteristică omului individuat. În aceleaşi cuvinte formulează şi Frankl (2009) sensul suprem, care poate avea, pe lângă formele deja menţionate (trăirea suferinţei sau a dragostei), şi pe aceea dată de actul de creaţie, de înfăptuire. Productivitatea este o caracteristică esenţială şi a omului matur descris de Fromm (1995, 1998), fie că ea se realizează prin muncă, fie prin iubire – esenţială este componenta creatoare în ambele variante. Cât despre Maslow (2007), acesta aminteşte transcederea eului în chiar denumirea dată celei mai înalte trepte a piramidei trebuinţelor. În ceea ce priveşte oamenii auto-actualizaţi, el afirmă că aceştia sunt nu numai dedicaţi unor cauze externe, dar se şi simt „înrudiţi cu toţi oamenii”. Un paradox legat de relaţia sine – mediul extern este acela, prezent la toţi cei patru autori, că pentru a transcede eul, acesta trebuie întâi fortificat. Astfel, doar un Sine realizat, individuat, poate fi capabil de adevărata dăruire (Jung, 1998). Doar un om care se iubeşte pe sine, cu toate implicaţiile ce decurg de aici (autonomie, spontaneitate), poate simţi pentru altcineva iubire, şi nu dependenţă (Fromm, 1995). Doar prin găsirea şi îndeplinirea sensului individual poate omul oferi altora tot ce are el mai bun; după cum spune Frankl (2009): „individul este unic, de aici şi rolul său unic în viaţă”. Iar Maslow (2007) insistă pe acest tip de paradox în descrierea oamenilor auto-realizaţi, care sunt „deopotrivă egoişti şi altruişti”. Revenind la schimbul interior - exterior, în lumina acestui paradox: pentru a folosi resursele externe, sinele trebuie să le recunoască şi să le poată integra, iar pentru a se dedica altora, el trebuie mai întâi să se construiască, pentru a avea ce oferi. Aşadar mediul este un suport pentru creşterea persoanei şi un beneficiar al acesteia, dar esenţa acestui proces rămâne în interiorul persoanei.

Concluzie
Pe baza argumentelor prezentate în această lucrare, se poate conchide că religiozitatea prezentată ca matură de către Jung, Fromm, Frankl şi Maslow este una de tip intrinsec: ea este trăită pentru ea însăşi şi nu ca mijloc de a atinge alte scopuri, este parte integrantă a naturii omului, se alimentează din adâncurile eului şi caută să acţioneze în primul rând tot asupra acestuia. Totodată, ea este calea prin care persoana se poate conecta cu transcendentul (fie el înţeles ca supranatural sau transpersonal), ca un sine prea plin care se revarsă în afară, contopindu-se cu exteriorul. Sau, aşa cum Jung (1998) îşi descrie esenţa Sinelui, vizualizată într-un vis ca un copac în mijlocul unui lac: „ca şi cum copacul s-ar fi aflat în lumina soarelui, şi ca şi cum ar fi fost el însuşi lumina”. Având în vedere că, în ciuda deschiderii lor intelectuale spre culturi diverse, toţi cei patru autori aparţin unor culturi occidentale, cu specific mai degrabă individualist, consider că ar fi interesant de văzut în ce măsură argumentele lor rămân valabile într-o cultură tipic orientală. Menţionez acest lucru deoarece viziunile prezentate aici se sprijină în bună măsură pe conceptele de autonomie şi de realizare a sinelui, care în mediile colectiviste au o greutate diferită faţă de cele individualiste. Presupunerea mea este că, chiar dacă argumentaţia ar putea să difere, concluzia ar rămâne aceeaşi, şi anume că raiul este de căutat aici, pe pământ, chiar în interiorul nostru, iar odată construit înăuntru el poate radia spre cei ce ne înconjoară.

Bibliografie
Frankl, V. E. (2009). Omul în căutarea sensului vieţii. Bucureşti: Meteor Press Fromm, E. (1995). The Art of Loving. Londra: Thorsons Fromm, E. (1998). Frica de libertate. Bucureşti: Editura Universitas Jung, C. G. (1998). Psihanaliza fenomenelor religioase. Bucureşti: Editura Aropa Koltko-Rivera, M. E. (2006). Rediscovering the later version of Maslow’s Hierarchy of needs: Selftranscendence and opportunities for theory, research and unification. Review of General Psychology, 10 (4), 302-317 Maslow, A. H. (2007). Motivaţie şi personalitate. Bucureşti: Editura Trei

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->