Sociologie generala

Cap. I
Notiuni teoretice ale sociologiei

I.Problematica sociologiei :
Teme:

1) 2) 3) 4)

Conceptul de sociologie Problematica si functiile sociologiei Realitate sociala Comunitati umane

1.Conceptul de sociologie
Cea mai curenta definitie a sociologiei este ca ea e stiinta vietii sociale . Viata sociala e obiectul acestei stiinte ,numai ca ea este inteleasa si explicata in diferite moduri ,incat definitia de mai sus este numai formala , referindu-se pur si simplu la termenul “sociologie” . Unii pun societatea in functie de spirit ,de psihologie,altii o considera drept un rezultat al trebuintelor si activitatilor economice ,altii vad in ea consecinta existentei unei reguli de drept si a unei autoritati constrangatoare ,care aplica sanctiuni si asa mai departe . De aceea ,conceptia sociologie ca stiinta este in functie de modul de a intelege obiectul ei ,societatea. Pentru acest motiv ,noi vom cerceta caracterele acestor conceptii ,pentru a evidentia cat adevar cuprinde fiecare din ele .Trebuie sa facem insa o clara distincte intre teoriile care se ocupa de structura si forma societatii ,cautand sa le explice prin factori

oarecum exteriori ei ,factori care au ,de sigur ,importanta pentru existenta si evolutia societatii ,dar care nu putem spune ca formeaza esentialul si teoriile care cerceteaza viata sociala insasi ,in elementele ,structura si functiunile sale ,explicandu-le prin forte si cause existente in ea . Desi ca stiinta ,sociologia e noua ,caci are in jurul a numai 100 de ani (Auguste Comte 1828-1842 ) , totusi cercetari cu character sociologic au existat si mai inainte de aceasta data , ba ciar problemele sociale s-au impus cu mai multa tarie decat cele pur stiintifice , pentru ca ele au interesat sip e indivizi personal,si societatea omeneasca in acelasi timp, fiind mai aproape de intelegerea si de viata oamenilor. Nu este nicio mirare ca sociologia s-a dezvoltat atat de tarziu ,pentru ca alta era mentalitatea in trecut ,spiritual fiind dominat rand pe rand de idei si reprezentari foarte diferite de conceptele si explicarile din zilele noastre . Daca pentru primitive si pentru antichitate natura insasi era spiritualizata si fiece fenomen era privit ca manifestare a unei forte suprafiresti sau a unui spirit ,pe care omul trebuia sa si-l faca prieten ,se intelege usor ca nu era loc pentru cercetarea stiintifica . Pornind de la magie , care este cea dintai atitudine a omului fata de tot ceea ce este in jurul sau sic ea dintai credinta , trecand apoi prin religie,pentru a ajunge la explicarea stiintifica,popoarele au oarcurs un drum fiare lung si anevoios . In antichitate au lipsit deci principiile fundamentale trebuitoare oricarei cercetari stiintifice obiective : Legea naturala si idea de necessitate ,ceea ce a intarziat dezvoltarea stiintei . Nu putem spune ca grecii n-au contribuit al cercetarea sociologica ,deoarece ei inca din secolul V inainte de Hristos s-au preocupat de politica in sensul ei practic ,de arta politicii ,cercetand cu aceasta ocazie comunitatea de viata pe baza careia se construieste cetatea si lasand astfel pretioase informatii asupra structurii societatii vechi .Desigur ,gasim la Greci ,ca si la alte popoare din aceeasi epoca ,multe izvoare si documente prin ajutorul carora putem reconstituii tipul

de societate din antichitate .Gasim ,de asemenea , cercetari asupra unor fenomene sociale si date statictice , dar toate acestea nu contituie sociologia propriuzisa,caci lipseste din ele spiritual stintific – sociologic . Platon scrie Statul si Legile ,in care se ocupa declasele sociale ,de constitutie si de legi, de cea mai buna forma de stat etc. Si tot asa ,Aristotel ,care face intr-adevar teoria generala a statului . Lasand la o parte aceste exceptii trebuie sa recunoastem ca nu se poate vorbii de sociologie propriu-zisa in antichitate .

Platon si Aristotel au facut mai mult Filosofie sociala , in care considerentele morale sunt pe primul plan , inaintea celor sociologice .Numai aca dam numele de sociologie oricaror speculatii morale ,umane atunci ar insemna ca am putea vorbii de sociologie de acum vreo 4000 de ani . Evul mediu a fost absorbit de preocupari filosofice si religioase,care distrageau atentia de la empiric ( practic) si social , ba chiar pana la inceputul secolului al XIX-lea se inglobau in filosofia istoriei sau in etica aproape toate cercetarile sociologice . Iata de ce stiinta sociologiei este atat de noua . In toate timpurile , problemele sociale s-au impus cu destula acuitate ,dar cercetarea sociologica sistematica a vietii sociale este un produs al timpurilor noi si apartine in special Europei occidentale. De cand socieatatea si cultura pe care o produce ea au fost private ca realitati supuse legilor pe baza unei cauzalitati empirice ,s-a nascut stiinta sociologiei . E drept ca exista numeroase conceptii sociologice si farte diferite feluri de a intelege sociologia , dar faptul acesta , desi poate trezi neincredere in stiinta sociologiei , nu este un argument in contra ei .

Iniţiatorii sociologiei ca ştiinţă si abordarile acestora
Emile Durkheim (1858 – 1917) Născut la Epinal, îşi face studiile la Paris, după care activează ca profesor la Bordeaux şi la Sorbona. În 1894 publică „Les regles de la methode sociologique“, iar în 1897, „Le suicide“. Din punctul său de vedere, sociologia trebuie să îndeplinească două condiţii pentru a se constitui ca ştiinţă: - să îşi definească obiectul propriu de cercetare: faptele sociale deosebite de obiectul altor ştiinţe. - faptele sociale trebuie observate şi explicate cu aceeaşi rigurozitate metodologică. Cea dintâi problemă care se pune sociologului este de a defini faptul social, în acest sens trebuind să aibă două caracteristici: să fie exterior individului şi să se impună individului cu o forţă coercitivă. „Este fapt social orice fel de a face, fixat sau nu, capabil să exercite asupra individului o constrângere exterioară, sau care este general pentru o întreagă societate dată, având totuşi o existenţăproprie, independentă de manifestările sale individuale.“ (Durkheim). Astfel, faptul social se delimitează în mod clar de faptul biologic, fiind reprezentare sau acţiune şi de faptul psihic, fiind exterior individului, impunându-I-se cu o forţă de constrângere. Faptele sociale sunt se diferenţiază şi în fapte normale şi fapte patologice, această clasificare având la bază tot criterii statistice. Faptele normale sunt caracteristice majorităţii indivizilor în timp ce faptele patologice sau anomice apar la un număr relativ restrâns de indivizi şi au o condiţionare spaţio-temporală. Astfel, anumite fenomene considerate patologice, precum crima sau suicidul, devin normale din punctul de vedere al lui Durkheim, o societate fără crime sau sinucideri fiind imposibilă, iar aceste fapte trecând în rândul normalităţii. După definire şi clasificare, faptele sociale trebuie supuse metodei de cercetare, prima regulă fiind aceea de a considera faptele drept lucruri, pentru a deveni obiectivi în studiu, eliminând subiectivismul caracteristic gândirii

speculative, psihologismului şi ideologismului. De asemeni, explicaţia faptului social trebuie să fie de ordin cauzal, această cauză fiind tot din mediul social şi nu din cel psihologic sau biologic, air funcţia pe care o îndeplineşte trebuie să fie tot din mediul vieţii sociale. O altă necesitate pe care metoda o impune este cercetarea din punct de vedere statistic a faptelor sociale, precum şi stabilirea de corelaţii între diversele tipuri de fapte sociale. El va aplica aceste reguli în celebrul studiu asupra suicidului, „Le Suicide“. Max Weber (1864 – 1920) Născut la Erfurt, face studii de drept, economie, istorie şi filosofie, după care activează ca profesor la Freiburg, Heidelberg şi Munchen. În lucrările sale abordează trei teme majore: - natura dominaţiei - caracteristicile raţionalităţii - raporturile dintre idei şi interesele materiale (ideile religioase şi activitatea economică). În definirea sociologiei, Weber va pleca de la distincţia dintre judecăţile de valoare şi judecăţile de raportare la valori. Primele nu intră în corpul ştiinţei, în timp ce celelalte servesc la selecţia şi ierarhizarea faptelor sociale devenite subiect al ştiinţei. A doua etapă a metodei propuse de Weber constă în explicaţia cauzală a faptelor sociale, care trebuie să fie universal valabilă. La acest nivel, cercetătorul trebuie să se supună principiului neutralităţii axiologice, trebuind să dea dovadă de obiectivitate, verificabilitate independenţă şi consistenţă logică. În viziunea lui Weber, sociologia este o ştiinţă care îşi propune să înţeleagă prin interpretare activitatea socială şi prin aceasta să explice cauzal desfăşurarea şi efectele activităţii sociale. Astfel, sociologia este o ştiinţă comprehensivă şi explicativă a faptelor sociale. Ea are obligaţia înţelegerii acestor fapte şi apoi a explicării lor prin interpretare. Sarcina sociologiei este de a reduce formele cooperării umane la o activitate comprehensibilă. Talcott Parsons (1902 – 1979)

Născut în Colorado Springs, urmează cursurile unor prestigiose universităţi americane şi europene, după care va activa ca profesor la Universitatea Harvard. Este principalul reprezentant al structuralismului funcţionalist din sociologia americană, în viziunea sa, sistemul social constând dintr-o pluritate de actori individuali incluşi întrun proces de interacţiune şi motivaţi de obţinerea unor satisfacţii optime. El a introdus şi conceptele de rol şi status social, statusul reprezentând poziţia individului în cadrul sistemului social, în timp ce rolul defineşte latura dinamică a acestuia, activarea sa în viaţa socială. Astfel, acţiunea umană este modelată de norme, valori şi simboluri sociale care delimitează comportamentul adecvat şi permis al actorilor implicaţi în viaţa socială. Conform lui Parsons, sistemul social se confruntă cu nevoia de integrare socială a indivizilor şi menţinerea echilibrului funcţional, în acest scop reliefând patru funcţii: funcţia de intergrare, de adaptare, de atingere a scopului şi de păstrare a structurilor sociale şi atenuare a tensiunilor. Echilibrul funcţional poate fi păstrat prin socializarea valorilor şi prin controlul social asupra indivizilor.

2.Functiile sociologiei Definita ca studiul sistematic al societatilor umane, punand accent in special pe sistemele moderne industrializate ,implicand metode de investigare si evaluare a teoriilor necesare evidentierii si argumentarii logice ,sociologia are urmatoarele functii importante : a) Expozitiva b) Explicativa c) Critic-Ameliorativa

d) Aplicativa sau Pragmatic-Inginereasca
a) Expozitiva – este functia de descriere a

realitatii sociale ,de prezentare a faptelor ,fenomenelor si proceselor sociale ,asa cum acestea au loc . Este asa-numita dimensiune sociografica a sociologiei . b) Explicativa . Ca orice stiinta ,sociologia urmareste explicarea a ceea ce se intamplain societate ,analiza diferitelor aspecte ale realitatii sociale ,clarificarea si intelegerea diverselor relatii dintre diversele laturi ale vietii sociale ,dintre faptele ,fenomenele si procelese sociale care caracterizeaza o societate . c) Critic –Ameliorativa ,prin studierea fenomenelor sociale ,critica realitatilor problematice s propunerea de solutii ce pot fi integrate in diferite politici sociale .Dimensiunea critica a sociologiei face ca aceasta disciplina sa nu se poata dezvolta cu adevarat decat in societatile democratice. d) Aplicativa sau Pragmatic-Inginereasca . Rezultatele cercetarilor sociologice pot fi utilizate in elaborarea politicilor sociale ,sociologul neputandu-se substitui insa politicianului . Implicatiile practice ale sociologiei sunt deosebit de importante . Sociologia poate contribui la critca sociala si la practica reformei sociale in mai multe feluri . intre acestea mentionam: -Imbunatatirea intelegerii unui anumit complex de circumstante sociale ne ofera ,adesea o sansa in plus de a le controla ; -Sociologia ne asigura mijlace de a ne sporii sensibilitatea culturala permitand politicii sa se bazeze pe constiinta valorilor culturale divergente ; -Putem investiga consecintele –inentionale si neintntionale – ale adoptarii unui anumit program politic – Poate, cel mai important ,

sociologia produce constiinta de sine,oferind indivizilor si grupurilor o sansa sporita de a-si determina conditiile propriilor lor vieti. 3.Realitate sociala Realitatea sociala poate fi abordata din doua puncte de vedere: A.Al cunoasterii comune ( Spontane ) despre societate, al bunului simt , sau al “ rationalitatii eronate “ B.Al cunoasterii stiintifice A. Cunoasterea comuna ( spontana ) Toti avem o anumita perceptie asupra societatii si asupra raporturilor acesteia cu individual. Termenii de “ individ “ si “ societate” au un sens destul de précis in cunoasterea comuna . De pilda , o ancheta efectuata intr-un orasel Canadian cu privire la realtiile sociale si afective ale locuitorilor ,a relevant faptul ca la nivelul simtului comun,societata se reduce la vecinatate ,la familia si rudele care traiesc in apropiere ( studiul a fost efectuat in anul 1987) . Pentru alti indivizi insa ,societatea inseamna lumea larga ,accesul la alte culture si o experienta diversificata . In consecinta ,diferitele medii sociale percep diferit societatea.Ceea ce este evident pentru unul , nu este la fel de evident pentru celalalt si invers . Adesea ,in cadrul cunoasterii comune ,individual apare ca principal actor al vietii proprii si artizanul deciziilor pe care trebuie sa le ia . datorita vointei si talentului pe care le are, individual poate devenii ceea ce doreste . In acest caz ,societatea ,structurile sociale si institutiile sociale nu exericta sau au o mica influenta asupra lui. Sunt si situatii in care membrii unor grupuri considera ca evolutia ,traiectoria lor sunt rezultatul actiunii societatii ,a societatea este singura responsabila de soarta acestora . De fapt zi de zi ,fiecare dintre noi observam si interpretam realiatea sociala .

Cu totii ne lansam in discutii si speculatii cu privire la cauzele si implicatiile fenomenelor si proceselor in care suntem antrenati si care ne influenteaza viata . Vazut din perspective indiividuale ,unul si acelasi fenomen sau proces genereaza semnificatii diferite . Perspectivele individuale insa sunt in mod inevitabil partiale si incomplete ,deoarece este practice imposibil sa cumprindem dintr-odata toate laturile si implicatiile fenomenelor si proceselor sociale. In scopul de a ne organiza observatiile,de a intelege semnificatia datelor obtinute si de a ne orienta comportamentul si acitunile ,trebuie sa avem o anumita perspectiva. Dupa modul de dobandire a cunostintelor se pot identifica doua forme esentiale ale simtului comun: -Simtul comun de prima mana – care semnifica “ansamblul cunostintelor spontane fondate pe experienta directa a agentilor cunoscatori” -Simtul comun de mana adoua – care reprezinta “ ansamblul cunostintelor stiintifice transformate in imagini si folosite in practica “ Se constata asadar ca intre activitatea practica a oamenilor si activitatea de cunoastere exista o evidenta interferenta ,ca tipul cunoasterii spontane ,al rationalitatii eronate a fost depasit treptat in decursul evolutiei societatii de cunoasterea stiintifica . Caracteristicile cunoasterii comune ( spontane ) a)Caracterul iluzoriu arata ca la nivelul simtului comun cunoasterea are un caracter iluzoriu datorita unei serii de factori: - Enculturatia : Transmiterea culturii dela o generatie la alta ,are efecte limitative asupra cunoasterii .Perceptia lumii inconjuratoare este conditionata de caracteristicile gramaticale si semantice ale limbii subiectului cunoscator . - Socializarea : procesul de formare a personalitatii in acrod cu normele si valorile societatii in care individul se naste si traieste.Atat socializarea primara ( proces ce incepe din primele saptamani de viata ale

individului si in care joaca un rol determinant parintii ) cat si socializarea secundara ( realizata in cadrul institutiilor specializate prin transmiterea de cunostinte si formarea de deprinderi , atitudini , convingeri ) se desfasoara diferit de la un grup la altul .In acest fel indivizii isi formeaza abilitatile de cunoastere spontana foarte diferentiat . - Implicarea subiectiva a oamenilor in viata sociala - caracterul iluzoriu al cunoasterii spontane decurge si din aceasta implicare a indivizilor in functie de scopurile si interesele lor particulare, ceea ce ii face sa se insele adesea .Nu numai societatea in evolutia ei ,dar si structura propriei personalitati,motivatia propriului comportament raman partial necunoscute celui care se bazeaza numai pe cunoasterea spontana . b) Caracterul pasional . Pe parcursul vietii si activitatii fiecare om are interese , scopuri ,conceptii , prejudecati etc . De obicei oamenii nu se multumesc numai sa constate numai ce se petrece in jurul lor ci judeca ,interpreteaza , apreciaza realitatea uneori denaturand-o sau falsificand-o. Pentru a-si forma o imagine obiectiva a realitatii ,oamenii trebuie sa dispuna de o pregatire speciala sis a faca apel la un continuu examen critic . c) Caracterul contradictoriu . Permanent indivizii oscileaza intre sentimentul liberului-arbitru si cel al fatalitatii.Acest mechanism psiho-social de fluctuatie permanenta , la nivel individual ,nu este acceptabil intr-un demers stiintific . d)Caracterul limitat .In general indivizii au experiente de viata care se inscriu in mediile sociale in care traiesc . Ei nu se afla decat ocazional sau nu cunosc nimic despre ceea ce se intampla in alte grupuri ,societati ,culturi. De aceea, ceea ce nu le este cunoscut, familiar , adeseori le apare ca anormal sau scandalos. Asadar cunoasterea comuna nun e ofera o cunoastere adecvata a realitatii sociale . A ramane la nivelul simtului comun in cunoasterea realitatii inseamna a-I acorda acestuia o autoritate pe care el n-o mai are de multa vrenme in celelalte stiinte.

B.Cunoasterea stiintifica Nasterea sociologiei,ca stiinta. A insemnat punerea sub semnul intrebarii a simtului comun in abordarea si Interpretarea fenomenelor si proceselor cu care suntem confruntati zilnic . De asemenea ,ea a pretins adoptarea unei atitudini prudente ,daca nu chiar de respingere totala ,fata de intuitie ,speculatie ,superstitie ,mit,etc. Sociologia nu trebuie sa consiste intr-o simpla parafraza a prejudecatilor traditionale ci san e faca sa vedem lucrurile altfel de cum apar omului de rand; Caci obiectul fiecarei stiinte este de a face descoperiri si orice descoperire facuta deconcerteaza mai mult sau mai putin opiniile acceptate . In present ,tot mai mutli sociologi se pronunta pentru distantarea cunoasterii teoretice de cunoasterea spontana . Definite in mod esential ca “ Studiul explicativ si comprehensive al realitatii sociale in totalitatea ei , precum si a unor parti ,fenomene si procese ale acestei realitati inlegaturile lor multiple ,variate si complexe cu intregul ”(Achim Mihu ,1992),sociologia ofera raspunsuri la problemele care ne preocupa ,avandu-si temeiul in datele si faptele stranse ,printr-o cercetare sistematica directa sau puse la dispozitie de alte stiinte ,analizate si interpretate in conformitate cu anumite cerinte riguros determinate . Din aceasta succinta caracterizare a obiectului sociologiei rezulta ca ea este o stiinta si in acelai timp o constiinta de un tip aparte. 4. Comunitati umane Comunitatile umane teritoriale reprezinta cadrul de desfasurare a vietii sociale . Ele sunt constituite din grupuri de oameni,care traiesc intr-o anumita arie geografica ,sunt cuprinsi intr-o anumita diviziune sociala a muncii ,au anumita cultura comuna si un sistem social de organizare a activitatilor , sunt constienti de

apartenenta lor la comunitatile resprective , actionand in mod colectiv si organizat. Datorita diversitatii mari a punctelor de vedere izvorate atat din varietatea abordarilor disciplinare ,cat si din multitudinea formelor de comunitati , definitiile date comunitatilor umane teritoriale pot fi grupate in urmatoarele clase distincte : a) Definitii de tip Istorico-Genetic ,care au in vedere devenirea social –istorica a comunitatilor teritoriale ; b) Definitii statistico-administrative ; In cazul Romaniei , organizarea administrative opereaza cu urmatoarele tipuri de comunitati teritoriale : - Municipiul - Orasul - Comuna suburbana - Comuna rurala-Avand ca subdiviziune satul c) Definitii sociologice care au la baza in principal criterii sociologice si care sunt de o mare diversitate; Comunitatile rurale : Realitati complexe ,cu variate determinari si caracteristici , comunitatile rurale reprezinta o mare diversitate e la o societate la alta si de la o perioada isrtorica la alta . Neputand fi reduse la un fenomen social omogen ,comunitatile rurale pot fi definite cu dificultate . Referindu-ne la vechile comunitati rurale romanesti,le putem definii pornind de la o serie de caracteristici demografice , economice,sociale si culturale: - Satul era un grup biologic relativ redus bazat pe legaturi de rudenie - Sub aspect economic satul era autarhic - Intreaga activitate a satului era organizata si controlata de obste

- Satul avea o cultura proprie cu character folcroric - Comunitatile rurale intretineau legaturi unele cu atele in cadrul unor veritabile societati taranesti regionale . Exista un set de variabile in functie de care putem identifica ,defini si deosebi o asezare rurala de o comunitate urbana : - Ocupatiile locuitorior - Caracteristile ecologice - Densitatea populatiei - Dimensiunea asezarii umane ( numar de locuitori) - Stratificarea sociala - Omogenitatea sau eterogenitatea socioculturala - Mobilitatea sociala - Tipul de interactiune sociala - Tipul de solidaritate sociala

Comunitatea rurala se defineste prin faptul ca este “ un tot uman” ,avand la baza urmatoarele criterii: -Identitate -Omogenitate -Dimensiuni reduse - Autonomie

Comunitatile urbane : Ca si in cazul comunitatilor rurale ,definirea termenului de comuniate urbana ,oras este la fel de dificila . Cateva caracteristici ,care intrunesc consensul specialistilor ,pot fi considerate definitorii pentru comunitatile urbane : -Volum demographic relative mare

-Prezenta numeroaselor ocupatii specializate in cadrul diviziunii sociale a muncii -Preponderenta activitatilor industriale si in sfera servciilor -Organizarea sociala bazata pe diviziunea ocupationala sip e structura sociala -Reglementarea formala ,institutionala a relatiilor sociale - Insemnatatea redusa a relatiilor de rudenie si a celor de intercunoastere -Viata sociala rationalizata Dezvoltarea urbana cunoaste trasaturi specifice fiecarei societati sau regiuni ,incat nu s epoate vorbii de o teorie generala a urbanizarii .

II.Notiuni de antropologie:
Teme:

1)Antropologie fizica 2)Antropologie culturala 3) Religia din punct de vedere al sociologiei 4) Socio-Antropologia (Elemente ce stau la baza constituirii societatii romanesti)

1.Antropologia fizica Despre homo sapiens nu se poate spune ca in ultimii 3000 de ani ,asupra corpului sau ,s-a produs vreo modificare structurala din punct de vedere biologic sau fiziologic .Cu toate astea ,odata cu evolutia societatii ,necesitatile fiziologice (de hrana ,de igiena ,etc.) au cunoscut numeroase modificari , in functie de adaptarea individului la mediul inconjurator , concomitant cu momentul dat in care s-a aflat la momentul respectiv societatea . Daca vom compara spre exemplu practicile actuale de igiena cu cele din Evul Mediu , contrastul este frapant: clientii unui han din Evul Mediu scuipau pe jos si mancau dintr-un platou comun cu mana ,care le servea si ca batista . Noaptea ,cei care dormeau la han imparteau patul cu strainii . Este limpede ca deprinderile de igiena s-au transformat cu timpul . Oamenii din evul mediu nu aveau aceeasi experienta ca noi cu privire la ce inseamna curat si murdar .Intr-un remarcabil studio asupta igienii corpului in Evul mediu , Georges Vigarello (1985) arata ca doar mainile si fata faceau obiect de peocupare in privinta sanatatii . Oamenii din acea vreme nu faceau nicio legatura intre igiena si o bunastare de sanatate . Abia in secolul al XIX lea , clasa bogata extinde curatenia si la vestminte si in secolul al XXlea se pune problema asocierii unei bune sanatati fizice cu practica igienei intregului corp . Si asta se remarca lipsa de igiena in anumite tari ,datorita conditiilor geografice si de viata foarte dificile. Pe de alta parte , de la o tara la alta , diferentele intre practile de igiena pot fi uriase. In multe tari, de pilda , este obisnuinta sa faci dus si

sa-ti schimbi hainele zilnic. Nevoia de igiena intalnita la membrii acestor societati nu este resimtita cu aceeasi intensitate in altele . In multe tari, de altfel, depreinderile de igiena din tarile dezvoltate sunt imposibile ,in deosebi datorita lipsei de apa .Absenta apei in unele tari ii impiedica pe cei care le locuiesc sa stabileasca cun raport similar celui pe care il au cu corpul lor oamenii din statele dezvoltate. Exemplul referitor la deprinderile de igiena nu este decat o ilustrare a faptului ca indivizii adera la un ansamblu de practici pe care le impartasesc sin u le pun in discutie . Aceasta le permite sa se integreze intr-un anumit mediu social . Aceste moduri de a gandi ,de a simti si de a actiona ,in materie de practica de igiena ,formeaza cultura spontana si comuna mai multor membrii dintr-o anumita societate .Ea se distinge de cultura secundara care se exprima in productia de bunuri culturale . 2.Antropologie culturala Sa incercam , mai intai sa definim conceptul de cultura, identificand elementele sale constitutiv si sa evidentiem importanta sa pentru individ si societate .Apoi , sa explicam cum sunt orientate ,in societatile industrializate ,raporturile individ – cultura . Nu in ultimul rand sa vedem si modul in care individul este chemat sa se raporteze la valori , adeseori contradictorii si sa emita judecati asupra a ceea ce il inconjoara Sociologul E.B.Taylor cuprinde in definitia culturii “ toate cunostintele si aptitudinile pe care le-a acumulat omul in lupta cu natura ,dar si legile ,obiceiurile ,arta ,moravurile ,credintele insusite in decursul istoriei sale “.

Teoria culturii ,trebuie sa tina seama de cele doua laturi ale naturii omului : latura biologica si cea sociala . Cultura are o baza biologica ,elementele ei fiind inventate pentru satisfacerea nevoilor elementare ale oamenilor .Ea este un tot constand din bunuri de consum , drepturi constitutionale acordate grupurilor sociale ,idei si mestesuguri ,credinte si obiceiuri . Indiferent daca examinam o cultura foarte simpla si primitiva sa o cultua foarte complexa si dezvoltata ,ne lovim de acest mechanism material ,uman si spiritual cu ajutorul caruia omul poate rezolva problemele specifice cu care este confruntat . Antropologii americani A.Kroeber si K. Kluckhohn ,care au consacrat o lucrare speciala istoriei conceptului de cultura ,ocupand-se de natura culturii ,de elementele componente si proprietatile sale ,de raporturile acesteia cu psihologia , cu limba,cu societatea,privesc cultura intr-o relatie tridimensionala si anume: - Relatia omului cu natura - Relatia omului cu valoarea - Relatia omului cu omul Cultura consta din metodele implicite si explicite ale comportarii si pentru comportare ,acumulate si transmise prin simboluri,incluzand si realizarea lor in unelte . Miezul esential al culturii consta din idei traditionale aparute si selectionate istoric si in special din valorile ce l-i se atribuie . Sistemele de cultura pot fi considerate ,pe de o parte , ca produse ale actiunii si pe de alta parte ca elemente ce conditioneaza actiunea viitoare . Pentru sociologul Leslie A. White axioma este “ Omul si cultura constituie un tot inseparabil”.El distinge doua planuri ale culturii : cel care reprezinta “cultura reala” si cel logic in care include

credinte obiceiuri ,arta, institutii,etc. , pe care le are orice popor . Referindu-se la continutul culturii ,el afirma ca acestea ar consta in organizarea actelor( Modele de comportament) , obiectelor ( unelte de munca) , ideilor ( cunostinte,credinte) si sentimentelor umane . El extinde explicatia afirmand ca aceasta consta in obiecte materiale( unelte ,ustensile ,ornamente) ,fapte ( actiuni) ,credinte si atitudini si atrage atentia asupra diferitelor aspecte ale culturii : Material ,social,ideologic . Se desprinde de aici idea modalitatii de manifestare a culturii , ganditorul American descifrand cele doua aspecte ale fenomenului cultural , aratand ca fiecare element cultural are un aspect subiectiv si unul obiectiv . Un interesant punct de vedere este si acela ca societatea este elemental fundamental in definirea culturii . Aceasta este produsul corelatiilor trecutului care orienteaza ciorelatiile prezentului sip e cele viitoare si in care personalitatea prezinta aspectul subietiv al culturii . Cronologic , societatea este prima iar cultura o urmeaza Societatile dezvolta culturi iar culturile isi pun amprenta asupra societatii . Cultura este un produs specific uman de interactiune sociala . Ea ofera modele sociale acceptate de membrii societatii: - Este cumulativa - Este transmisa din generartie in generatie - Este semnificativa pentru ca este simbolica - Este un determinant de baza al personalitatii - Depinde de functionarea continua a societatii - Este independenta de orice individ sau grup

Clasificarea teoriilor antropologice ale culturii . Ele se clasifica in trei mari grupuri: a) Cele care urmeaza traditia si care abordeaza cultura din unghiul istoriei culturale .Curentul are meritul de a fi deposit teoriile statice ale culturii ,teorii ce se limitau la stabilirea pentru fiecare tip de societate a unui catalog pe cat posibil complet al cunostintelor ,tehnicilor si credintelor sale.Orientarea istorica pune in evidenta aspectul dinamic al culturii ,procesul formarii si dezvoltarii culturilor si civilizatiilor; b) Scolile care analizeaza cultura in raport cu anumite tipuri de personalitate . Se disting aici, din punct de vedere al clasificarii culturilor, civilizatiile arhaice si personalitatile corespunzatoare in doua tipuri: - “ Apoliniene “ orientate spre armonie pasnica ,intelepciune si echilibru ; - “Dionisiace “ care exalta tendintele agresive ale individului. Aceste scoli vor evolua spre teoriile si analizele dezvoltate in jurul notiunii de “ personalitate de baza” . c) Cele care studiaza cultura in raporturile sale cu teoria comunicarii ,ajungand la structuralism .In aceste conceptii ,in cultura ,se observa simultan un system de comportamente pe care societatea il impune indivizilor si un sistem de comunicare pe care ea il stabileste intre ei .Structuralismul are unele inrudiri cu functionalismul ,care explica fiecare element al unei culturi prin rolul sau functia pe care o indeplineste in cadrul ei si prin contributia la conservarea unui grup sau al unui sistem cultural .

3.Religia din punct de vedere al sociologiei

Tipuri de religie În mãsura în care se poate stabili o formã oarecare de religie a existat în toate societãtile cunoscute. Dar formele pe care le-a luat au variat în mod considerabil. Diferiti oameni au adorat toate felurile de obiecte si fiinte si s-au angajat într-o ordine de comportament “religios.” a) Supranaturalismul Supranaturalismul este o formã de religie care presupune existenta unor forte în afara lumii obisnuite, în supranatural, care influenteazã evenimentele umane atât în bine, cât si în rãu. Nu este implicat un anumit zeu sau spirit, doar forte supranaturale impersonale. Desi, în general, un element al societãtilor preindustriale, unele aspecte ale supranaturalismului pot fi vãzute în practica contemporanã de a purta laba de iepure sau de a crede în noroc. b) Animismul De asemenea, religia poate lua forma animismului, o credintã în activitatea “spiritelor” în lume. Aceste spirite pot exista în oameni sau în orice fiinte din lumea naturalã, cum sunt arborii si animalele. Aceste forte spirituale pot fi folositoare sau dãunãtoare fiintelor umane sau indiferente fatã de ele. Spiritele pot fi influentate prin magie, practici rituale care permit oamenilor sã foloseascã puterea supranaturalã sau spiritualã pentru propriile lor scopuri. Religia animistã a fost obisnuitã printre diverse triburi din Africa si din alte locuri. c) Teismul Teismul este credinta în existenta unor zei despre care se presupune cã sunt puternici si interesati de activitãtile fiintelor umane. Acesti zei trebuie sã fie venerati si cinstiti într-un fel oarecare. Existã douã forme majore de teism: • Politeismul Cea mai obisnuitã formã de teism este politeismul, credinta în existenta mai multor zei. Deseori, un zeu este considerat mai puternic decât ceilalti, un zeu al zeilor.

• Monoteismul A doua formã de teism este credinta într-un zeu. Desi monoteismul nu este la fel de obisnuit ca politeismul, cele trei religii monoteiste – iudaismul, crestinismul si islamismul – au, laolaltã, mai multi membri decât orice formã de religie. d) Idealismul transcendent Idealismul transcendent nu implicã venerarea nici unui zeu, spirit sau fortã supranaturalã; el se bazeazã pe principii sacre de idei si actiuni. Scopul sãu este sã dea fiintelor umane posibilitatea de a atinge cel mai înalt potential. Forme de idealism transcendent se gãsesc îndeosebi în Asia; budismul este un exemplu. Teorii sociologice asupra naturii religiosului A) Perspectiva functionalistã În general, functionalistii considerã religia o fortã pozitivã în societate. Ea îndeplineste functii sociale importante si, ca atare, existã într-o oarecare formã în toate societãtile. 1. Functiile religiei functia cognitivã: explicarea lumii în conditiile lipsei de cunoastere stiintificã si chiar în prezenta acesteia, dar ca revers al saturatiei de tehnicism; • functia actionalã: religia este o formã de extensie a capacitãtilor umane de actiune inevitabil limitate. Omul a încercat sã subordoneze lumea prin magie; când a constatat imposibilitatea acestui demers a apãrut religia, omul subordonându-se fortelor naturale pentru a le îndupleca (FRAZER); • functia de coeziune socialã: religia actioneazã ca o fortã unificatoare în societate, asigurând un ansamblu împãrtãsit de idei, valori si norme în jurul cãruia oamenii pot forma o identitate comunã. Religia devine un unificator, o modalitate de a stabili un limbaj comun; ea este liantul care leagã un grup laolaltã, oferindu-i un

ansamblu comun de valori. De pildã, evreii, rãspânditi pe glob în diferite culturi timp de secole, si-au mentinut identitatea caracteristicã în mare mãsurã prin ideile si practicile religioase comune. S-a sustinut, totusi, cã aspectele unificatoare ale religiei sunt mai aparente în societãtile care au doar o religie. Aceasta a fost deseori cazul în societãtile preindustriale; la aceste societãti se referea Durkheim când a scos în evidentã aspectul unificator al religiei. • functia de oferire a unui sens în viatã: în general, religia oferã rãspunsuri satisfãcãtoare emotional “marilor” întrebãri în legãturã cu existenta umanã si scopul ei. În particular, ea rezolvã problemele vietii si ale mortii, descrie felul de viatã pe care oamenii trebuie sã-l ducã – scopul lor în viatã - si explicã ce li se întâmplã dupã ce mor. Religia este, esentialmente, singura institutie socialã care încearcã sã rezolve aceste probleme importante; • functia de control social: normele societãtii sunt, deseori, bazate pe un ansamblu de idei religioase. Cele mai multe dintre cele mai importante legi din societatea americanã (e.g., legea care interzice omorul) dobândesc o fortã moralã, precum si una legalã, deoarece ele sunt incluse în valorile religioase; li se dã o legitimitate sacrã. În evul mediu, se credea cã regii domnesc prin drept divin, iar legea în tãrile islamice este justificatã prin Coran, cartea sfântã a islamului.

Unii autori (RADCLIFFE – BROWN) considerã cã functia principalã a religiei este tocmai aceastã functie socialã: − cel mai adesea riturile religioase nu sunt reductoare de anxietate, ci dimpotrivã, generatoare de anxietate în jurul evenimentelor sociale importante, asigurând astfel o integrare socialã mai eficientã (SCHACHTER: anxietatea determinã afilierea); − în consonantã, antropologia culturalã indicã faptul cã numeroase tabu-uri si prescriptii religioase trebuie

interpretate ca modalitãti de adaptare a colectivitãtilor umane la ecosistemul din care fac parte (obiceiuri alimentare etc.); − functia de sprijin psihologic: religia oferã multor oameni sprijinul afectiv si psihologic de care au nevoie ca sã supravietuiascã într-o lume complexã si nesigurã. Ea este deosebit de utilã în vremuri de crizã, cum este moartea cuiva apropiat. Ea sugereazã un oarecare scop în a muri si oferã un ansamblu de practici rituale pentru doliu _ (“priveghiul” la crestini sau “siva” la evrei, de pildã) care usureazã suferinta supravietuitorilor. Opus unui punct de vedere mentionat mai sus, aceastã functie de reducere a anxietãtii (MALINOWSKI) se manifestã în situatiile care depãsesc posibilitãtile umane efective de control. 2. Ideologiile funcþionale ale religiei seculare: echivalentele

Religia se referã la sfera sacrã a experientei umane. Dar ceea ce este considerat sacru este construit social. Functionalistii aratã cã existã echivalente functionale (caracteristici sociale si culturale care au acelasi efect si pot substitui alte caracteristici sociale si culturale) ale religiei. Adicã, sistemele de idei seculare (nereligioase, e.g., stiinþa) pot îndeplini aceleasi functii mentionate mai sus pentru religie. Multe din “ism”-ele lumii – fascismul, socialismul, comunismul, umanismul – pot fi considerate religii seculare. Ele toate promoveazã solidaritatea socialã si coeziunea printre credinciosii lor. Ele dau vietii un scop si un sens si justificã comportamentele necesare în cadrul grupului practicant. Ideile lor ideologice oferã sprijin afectiv în vremuri grele si de nesigurantã. Ele chiar gãsesc justificarea mortii, dacã aceasta este în serviciul unei cauze pe care adeptii lor o definesc ca fiind nobilã. Deosebirea între religie si ideologii seculare constã în faptul cã religia este orientatã spre tãrâmul supranaturalului si îsi trage puterea din acel tãrâm. Aceastã credintã în supranatural mãreste stabilitatea religiei si o împiedicã sã se schimbe drastic.

B) Perspectiva religiei

conflictualistã

în

abordarea

Teoreticienii conflictului nu considerã religia institutia socialã pozitivã descrisã de funcþionalisti. Ei prezintã câteva caracteristici negative ale societãtii care îsi au originea direct în religie sau sunt apãrate de ea: • religia ca “opiu al poporului” Religia, sustin teoreticienii conflictului, sustine si legitimeazã sistemul existent. Ea realizeazã aceasta prin abaterea atentiei celor oprimati de la problemele lor si de la orice încercare de a le rezolva. Într-o expresie memorabilã, Marx (1848) a numit religia “opiului poporului”. El voia sã spunã cã, la fel ca opiul, religia îi face pe oameni sã se simtã bine, dar le abate atentia de la existenta lor nenorocitã si de la actiunea necesarã pentru a o schimba. Teoreticienii conflictului considerã religia un alt element în luptele pentru putere în societate. Ea este folositã de cei de la putere atât pentru a-si justifica pozitia, cât si pentru a descuraja orice încercare a celor fãrã putere sã-si schimbe situatia. Religia abate atentia de la problemele si suferintele lumii prezente, promitând recompense în viata de apoi; • religia si inegalitatea Stabilitatea si coeziunea pe care religia le asigurã sunt considerate, de teoreticienii conflictului, exemple ale naturii sale distructive. Decât sã se împace cu inegalitãile despre care teoreticienii conflictului cred cã existã în toate societãtile moderne, oamenii constienti social, cu simtul istoriei, ar trebui sã lupte ca sã le elimine. Dar religia deseori asigurã legitimitatea moralã pentru aceste inechitãti, descurajând schimbarea socialã. Regii domnesc si îsi oprimã poporul în virtutea unui drept divin si, astfel, sunt imuni fatã de criticã. Mai general, conditiile economice existente, pe care Marx si teoreticienii conflictului le considerã fortele fundamentale în societate,

influenteazã forma, directia si rolul religiei în societate. Astfel spus, structura economicã si socialã dã formã sistemelor de idei si valori, inclusiv religiei. Religia, din perspectiva conflictului, este o fortã conservatoare în lume. Ea derivã din statu-quo si pãstreazã ordinea socialã existentã si descurajeazã schimbarea socialã. Sã ne amintim discutia de mai înainte despre baza religioasã a sistemului castelor. Un alt exemplu, cele mai multe religii sunt orientate spre bãrbati si dominate de bãrbati, adicã, patriarhale în formã. Chiar astãzi, multe dintre religii importante au rezistat, în diferite grade, la puterea si autoritatea din ce în ce mai mari ale femeilor în ierarhiile lor; • religia si conflictul social În societãtile în care existã mai multe religii, în loc de una majorã, probabilitatea ca religia sã creeze dezbinare socialã si conflict decât sã promoveze coeziunea socialã este mai mare. Irlanda de Nord si Pakistanul sunt exemple evidente. În cel de-al doilea caz, conflictul între hindusi si musulmani a devenit atât de acut, ca tara a trebuit sã fie împãrtitã pe baza religiei. În Irlanda de Nord, conflictul între catolici si protestanti pare fãrã sfârsit, asa cum pare si conflictul între evrei si musulmani în Orientul Mijlociu. În toate societãtile, aratã teoreticienii conflictului, religia produce conflict social. Cruciadele i-au atâtat pe crestini împotriva musulmanilor si au provocat nenumãrate distrugeri. Una dintre justificãrile majore pentru colonizarea europeanã a Africii, Asiei si Americii de Sud a fost sã-i converteascã pe “pãgâni”, oameni care se închinau la idoli sau la multi zei. Productiile sociale ale religiei Organizarea socialã a religiei Pe lângã ansamblul de credinte si ritualuri, religia, ca si alte institutii sociale, are o structurã organizatoricã ce ia diverse forme. Cele mai obisnuite patru forme de organizare religioasã sunt descrise mai jos.

a) Biserica Biserica este o organizatie religioasã stabilã care este integratã bine în societate si care pretinde cã este singura cale spre adevãrul religios. Deseori, ea are o ierarhie de functionari bine definitã si o oarecare formã de organizare birocraticã. Acesti functionari se ocupã de ritualurile religioase relevante. Printre religiile lumii, romanocatolicismul, de pildã, are una dintre cele mai ierarhice si birocratice structuri. Bisericile tind sã fie conservatoare. Deseori, ele acceptã obiectivele majore ale societãtii si se opun schimbãrii. Acest fapt este evident, de pildã, în opozitia Vaticanului, sediul autoritãtii Bisericii Catolice, fatã de eliberarea teologiei, care îsi are originea în ideologia marxistã. Preotii latino-americani care subscriu la aceastã ideologie se dedicã promovãrii salvãrii spirituale, dar si ameliorãrii conditiilor materiale ale sãracilor, prin schimbãri economice si sociale. b) Secta În unele privinte, sectele se aseamãnã cu biserica. La fel ca biserica, sectele pretind singura legitimitate pentru adevãrul religios, dar ele nu se încadreazã la fel de confortabil în cultura majoritãtii. Ele tind sã fie mici si exclusiviste, deseori resping normele si valorile culturii dominante. Deseori, sectele se formeazã dupã ce un mic numãr de indivizi se desprinde dintr-o bisericã mai mare si mai bine constituitã. Sectele sunt organizate mai putin formal decât biserica. Conducerea este, deseori, bazatã pe charismã, calitãti personale extraordinare care atrag si tin adeptii. În timp ce biserica tinde sã se concentreze asupra ritualurilor formale, sectele pun accentul pe experienta personalã. Practicile religioase în cadrul sectelor deseori reprezintã o formã de schismã împotriva vreunui aspect al culturii mai mari sau împotriva bisericii mai traditionale. De pildã, anabaptistii reformei (miscarea din secolul al XVI-lea care a dus la instituirea protestantismului) au negat validitatea botezului copiilor si au practicat botezul adultilor. c) Confesiunea

O confesiune este o organizatie la fel ca biserica, în general integratã în societate, dar nu pretinde legitimitate exclusivã pentru sistemul sãu de credinte. Acceptarea pluralismului în religie este una dintre caracteristicile unei confesiuni. În general, confesiunile au un cler constituit si prezintã mai putinã fervoare emotionalã în ritualurile lor religioase. Într-o oarecare mãsurã, confesiunile ar putea fi considerate secte care au ajuns mai mari si s-au adaptat într-o oarecare formã la societate. Prezbiterianismul este o confesiune calvinistã condusã de bãtrâni numiti prezbiteri.

d) Cultul Cultul este o formã de organizare religioasã care are o relatie antagonistã cu societatea înconjurãtoare. Cultele, ca si sectele, deseori depind de o conducere charismaticã. Ele deseori tind sã-si izoleze membrii de societatea mai mare, pe care o considerã corupãtoare. Cultele încearcã sã le ofere membrilor un stil de viatã complet care, deseori, este cu totul diferit de cel avut anterior intrãrii în cult. Apartenenta la un cult deseori implicã o transformare personalã considerabilã. Drept consecintã, ultimele douã decenii au fost martorele unei îngrijorãri considerabile în privinta cultelor si abilitãtii lor de a spãla creierul – un termen popular pentru ceea ce sociologii numesc “resocializare” – tinerilor si alienatilor. Meditatia Transcedentalã (MT) o miscare condusã de Maharishi Malesh Yogi, si Biserica Unificãrii a reverendului Sun Myung Moon (“Moonies”) sunt douã exemple de culte contemporane. Productiile sociale ale religiei a) b) solidaritatea religioasã; riturile: − pelerinajul; − rugãciunea; − sacrificiul; credintele (ideologia centralã)

c)

d)

Deosebit de importantã aici este interpretarea raportului stiintã-credintã: − imaginatia si magia (ca suport al credintelor) ocupã tot terenul lãsat liber de stiintã si tehnicã; − orice progres al stiintei si tehnicii produce un recul al imaginatiei si magiei în problema consideratã si pentru persoanele implicate; − dogmele religioase sunt rationale (coerente si plauzibile), nestiintifice (nu pot fi verificate experimental), mitologizabile (pot fi reperate în tot felul de mitologii) (BAECHLER); regulile de viatã.

4. Elemente de antropologie ce stau la baza

constituirii societatii romanesti

Psihologia popoarelor se configureaza prin intrepatrunderea factorilor fizici -rasa, clima, configuratie geografica, si a celor istorico-sociali –relatiile cu vecinii, situatia geografica, institutiile politice, sociale si economice. Rasa Nemul romanesc nu apartine unei singure rase istorice –se compune dintr-un amestec nedefinit, haotic de rase multiple si felurite (in proportii diferite). Pastrand sirul cronologic, fara a tine cont de proportii se pot desprinde urmatoarele elemente: 1. Primul fond etnic este stratul tracic, format din geto-dacii care au absorbit la venirea lor elementele ramase intre Dunare si M-tii Carpati de la vechile populatii ale acestori tari: scytii si agatirisi. [geto-

dacii ar fi un trunchi despartit din marele trunchi de rase germanice –frati cu scandinavii, danezii, saxonii]. 2. Pe acest fond etnic s-a altoit sangele si civilizatia latina. Sangele roman nu era nici el limpede si nici curat, deoarece, Traian a adus din intreaga lume romana o multime de oameni pentru a munci campul si pentru a reface orasele. Printer acestia se numarau galii –cautatori de aur, asiatici, egipteni etc, veniti din Galia, Iliria, Dalmatia, Asia Minor, Italia. Toate aceste populatii vorbeau o limba comuna pentru a se putea intelege, limba oficiala a Imperiului Roman, limba latina. 3. Ilirii au constituit cea mai mare proportie dintre aceste populatii. Ei veneau din dreapta Dunarii, din Macedonia si Albania de astazi. Dupa ce o parte din populatia coloniilor a fost retrasa din Dacia si Moesia, populatia ramasa s-a contopit din nou. Aceste poulatii romanizate din mijlocul provinciei Dacice au fost din nou imprastiate pe ambele maluri ale Dunarii o data cu navala hunilor, gotilor si avarilor.
4. In prima jumatate a secolului al IV-lea au venit si

triburile slave impinse de valurile navalitorilor. Ei veneau ca fugari, singuri si linistiti cu turme de oi si de boi, traind alaturi de populatiile romanice, in M-tii Daciei (N.Iorga). O data cu inaintarea lor spre Apusul Europei, avarii au coborat si spre capmiile sudice unde au continuat procesul de cotropiri reciproce. A.D.Xenopol a observat si afirmat ca elemental roman a fost mai puternic deznatiolizand populatia slava. 5. La jumatatea secolului al VII-lea vin triburile bulgare –denumite si barbare. O ramura a lor se aseaza intre Nistru, Prut si Dunare. Cu timpul acestia vor trece pe malul drept al Dunarii si se amesteca cu populatia trco-germanica. Limba, moravurile si credinta le imprumuta de la slavi, care aveau o cultura mult mai puternica.

6.

7.

8.

9.

La sfarsitul secolului al IX-lea, inceput de secol XI, pe teritoriul tarii noastre isi fac aparitia triburile pecenege, ungurii si cumanii care au avut si ele destule influente. In secolul al XII-lea isi fac aparitia hoardele salbatice ale tatarilor.Dintre toate aceste cotropiri cele care au influentat populatia bastinasa au fost bulgarii, ungurii si cumanii –in Muntenia si Moldova timp de 200 de ani. Aceasta a fost evidentiata prin studierea numelor localitatilor. Timp de cateva veacuri, neamurile neolatine s-au limpezit si s-au separat de unguri care s-au retras. Din secolul al XIV-lea apar turcii si tulbura linistea stabilita de doua secole. La sfarsitul secolului, Principatul Munteniei se supune turcilor, apoi Moldova, iar in secolul XV si Transilvania. Influenta turcilor dureaza de la 1320 la 1880. Turcii nu au avut o influenta covarsitoare asupra romanilor. Dupa 1880, navalirile barbare inceteaza si fac loc navalirilor semi-civilizate, cele grecesti si ruse. Grecii moderni vin la sfarsitul secolului XIX, inceput de secol XX. Acestia sunt negustori si se aseaza in special in orasele de la malul Marii Negre. Ne-au influentat prin economia si religia lor. “Veneau spre noi grecii lihniti de foame si inraiti de robia si mizeria turceasca.” (sec XV-XVII). Rusii veneau pe urmele vechilor navaliri slave. S-au stabili mai ales in Moldova si Basarabia.

10. La inceputul secolului XIX, apare o inraurire

franceza prin plecarea la studii in Franta –la Paris a rinerilor intelectuali romani. Limba romana, gramatica si sintaxa propozitiei s-au resimtit profound incercand sa imite limba franceza. Un scriitor anonim francez spunea: “Romanii au imprumutat moravurile si viciile popoarelor care i-au guvernat sau protejat: ei au imprumutat de la greci lipsa lor de buna-credinta in afaceri;de la principii fanarioti amestecul lor de josnicie si de vanitate; de la rusi desfraul lor; de la turci lenevia; polonezii i-au inzestrat cu divortul lor.”

Izvoarele entice ale sufletului romanesc Dacii. In constiinta (filosofia) poporului romanesc apare idea nemuririi (ca la toate triburile de rasa tracica). Aceasta credinta a influentat viata morala si sufletul romanesc. In lupte dacii erau de neinvins, erau foarte curajosi, nu se temeau de moarte; o doreau si chiar o binecuvantau. Simteau dispret fata de viata (de aici decurge mandria pe care o aratau) si preferau sa moara decat sa traiasca in rusine (pg. 119 sus). Cruzimea era o caracteristica a lor; a omora un dusman inseamna ai face un bine, de aceea acesta trebuia chinuit pentru a simti pedeapsa. Ascetism, preotii si calugarii nu se casatoreau, nu mancau carne –Nirvana budista. Putere de vointa si de a se stapani (pg. 119 jos). Minte active, agera, dispusa sa ia lectii de la dusmani si sa imite. Popor razboinic urau munca campului, o considerau injositoare, preferand sa traiasca din prada. Si-au dezvoltat duplicitatea, viclenia, prefacatoria si dibacia de a insela. Decebal era cunoscut ca un bun diplomat si strateg. Romanii, popor de plugari soldati, aveau o fire violenta, vointa tenace, prevazatoare, impulsive si stapana pe sine; masurati politic, spirit de ordine si disciplina de regularitate statornica; distingea partea esentiala de cea neesentiala a lucrurilor; predilectie pentru ideile si vederile universale, pentru ideile largi, pentru sinteze elocinte. Elocinta –puterea de convingere si spiritul batjocoritor al satirei. Caracter egoist, hraparet, aspru, perfid, sentiment religios superficial redus la implinirea formalitatilor exterioare, practice si lipsit de orice temelie mistica sau metafizica. Ingaduitori cu toate religiile, nu cunosteau fanatismul si erau inclinati spre superstitii. Slavii, popor de plugari si de pastori cu moravuri blande, pasnice, idilice, iubitori de dans, cantec, libertate,

anarhie. Sensibilitate impresionabila, nestatornicie, elasticitate ii ingradeau de a reveni si de a se regasi. Ospitalieri, primitori, sociabili, inteligenta vioaie, simplista, indrezneata; logica radicala inclinata spre absolut. Cultivau orice stiinta si arta, invatau limbile popoarelor cu care veneau in contact. Se mladiau la toate obiceiurile, puteau lua infatisarea si purtarea tarii in care traiau dar nu isi schimbau fondul. Au devenit ortodoxi, credeau in viata de dupa moarte, considerau moartea ca o calatorie pentru o alta viata; credeau in fiinte nevazute care aduc boli contagioase atat omului cat si animalelor. Din toate aceste neamuri, psihologia romanilor s-a format ca o rasa occidentala cu obiceiuri orientale.

III.Viata sociala

Teme: 1)Relatia individ-societate 2)Factorii vietii sociale

(socializare,umanizare,educatie)
1)Relaţia individ – societate Cum nu exista societate fara comunicare, asa nu exista nici personalitate, individ fara interactiune cu mediul social. Intre individ si societate putem stabili o relatie sistemica, in care personalitatea integrate in diverse subsisteme (structuri de activitati sociale care realizeaza functii ale sistemului social, activitati economice, politice, de familie, culturale, etc.), este in raport cu societatea, considerat sistem global, element in sistem, agentul actiunii sociale. In cadrul acestei relatii, societatea formeaza, modeleaza individual si personalitatea acestuia conform sistemului de norme si valori acceptate intr-un moment istoric dat, iar personalitatea prin activitatea sa creatoare, optimizeaza societatea, perfectioneaza mecanismele sistemului social, doar cand se impune, proiecteaza, creeaza noi structuri sociale, adecvate sensului devenirii istorice. Societatea participa la modelarea personalitatii, a comportamentului social, iar cand individual este activa, acest lucru se repercuteaza asupra sa si totodata societatea asupra personalitatii individului in stare pasiva a acesuia.Suficient fiind doar prezenta in acel mediu si apoi actiunea individului asupra mediului. Trebuie admis si ca mediile inconjuratoare in care traieste individul sunt asa de variate si de diversificate incat a intelege impactul pe care ele il pot avea asupra existentei individului, nu este o sarcina la indemana oricui, aceasta pentru ca mediile inconjuratoare diferite produc diferente sensibil nu numai intre societati, dar si

in interiorul fiecareia dintre aceste societati, dar si in interiorul fiecaruia dintre indivizii acestor societati.

2) Factorii vietii

sociale(socializare,umanizare,educatia şi rolul său în dezvoltarea societăţii) :
a)Socializare Proces psihosocial de transmitere, asimilare a unor atitudini, valori, conceptii, modele de comportare specifice unui grup sau unei comunitãti în vederea formãrii adaptãrii si integrãrii sociale a unei persoane. Mecanismul fundamental al socializãrii este învãtarea socialã. Existã mai multe tipuri de socializare: • adaptativã si anticipativã; • asociativã si institutionalã; • pozitivã si negativã. Procese corelate cu socializarea , desocializarea si resocializarea: • desocializarea este izolarea fizicã si socialã a unei persoane, depãrtarea ei de contextele sau persoanele care i-au satisfãcut necesitãtile de interactiune; • resocializarea – se abandoneazã vechile norme si se învatã altele noi (ex: imigrantii, puscãriasii etc.). Agentii socializãrii: • familia; • scoala; • grupurile (de apartenentã, de referintã); mijloacele de comunicare în masã. b) Umanizarea Umanizarea progresiva a omului primitiv şi o intrare în posesie prin cunoaşterea de sine,a propriei fiinţe pe parcursul evoluţiei vieţii este determinată de personalitatea individului. Personalitatea presupune, asadar,o bogata viata interioara dezvoltata prin examene de conştiinţă si bilanţuri spirituale în vederea unei

potenţări si neîncetate creşteri,se vorbeşte de o dezvoltare fără termen,dezvoltându-se din copilărie şi până în ultima zi a vieţii. Această îmbogăţire si adâncire treptată este însăşi condiţia specifică a vieţii spirituale umane,care nu înseamna în timp o curbă suitoare, ci ameninţată cu destrămări şi decăderi pe parcurs. Personalitatea se formeaza,se cucereste,este ansamblul de dispozitii inascute dobandite,formate si dezvoltate continuu sub influenta factorilor biologici si a experientelor personale. Aceasta “expresie a structurii sale psihice”, este o dimensiune a omului ce presupune existenta celorlalte dimensiuni,biologica si fiziologica. Natura bio-psiho-sociala,asigurand unui individ buna adaptare originala la mediul natural si social. O astfel de personalitate si o gandire emotionala dezvoltata il poate ajuta pe individ sa se integreze mai usor in societatea sa ,sa se socializeze, dar si sa se descurce in orice situatie si orice ipostaza ceea ce duce la valorizarea , afirmarea sa. Sensul actelor umane savarsite la nivel de individ nu pot fi intelese in afara sistemului de valori . Interesul individului pentru cunoasterea valorilor , a modului in care ierarhizeaza acestea este puternic stimulat de constientizarea influentei pe care o are asupra comportamentului sau . Trebuie precizat insa ca acele valori care se convertesc din valori declarate in valori traite devin parti constitutive ale comportamentului uman . Functionalitatea valorilor consta in capacitatea pe care o au de a ajuta individul sa rezolve probleme ale situatiilor tipice oferindu-i un complex de solutii codificate . Participarea la viata sociala a indivizilor implica folosirea de catre acestia valorile ca pe niste instrumente . Producerea valorilor ca instrumente spirituale in masura sa reglementeze raporturile individului cu ceilalti si prin aceasta sa guverneze propria sa aliniere la limitele curiozitatii , propria sa stapanire de sine , aceleasi in jurul valorilor istorice constituite ale epocii. Umanizarea individului prin valori reprezinta o modalitate a existentei si totodata a opozitiei dinamice dintre indivizi si societate .

Rupt de mediul valorilor omul nu se realizeaza ca om si ramane in stadiul de animalitate . Valoarea exprima umanizarea progresiva a omului . Istoria a confirmat ca comportamentul omului , atat la nivel de individ , cat si la nivel de colectivitate , universul social creste neincetat exprimand tot mai mult interiorizarea necesitatii naturale . Intre nevoie si actiune se interpune valoarea . Necesitatea circumscrie individului granitele intre care el urmeaza sa se integreze social , iar valoarea ii serveste ca mijloc , ca instrument pentru realizarea acestei integrari . Infaptuirea procesului de socializare a individului uman are loc prin intermediul valorilor . Datorita valorilor omul invata sa se desprinda de prezentul imediat , sa memoreze experienta colectiva a grupului din care face parte , sa anticipeze , sa-si dea valoare creatiilor sale . Valorile au valoare deosebita pentru dezvoltarea relatiilor interumane , realizand puncte de legatura intre membrii societatii .
c) Educaţia şi rolul său în dezvoltarea soc

ietăţii Prin educatie se urmareste formarea unei personalitati in concordanta cu cerintele obiective ale societatii, dar si ale individului. Ca orice fenomen social, educatia are in mod implicit si un caracter istoric. Ea a aparut odata cu societatea, evolueaza si se schimba in functie de transformarile ce se produc in cadrul societatii. In trecut, educatia se referea doar la o etapa din viata omului, fapt datorat ritmului lent de dezvoltare a societatii. Dar, chiar si in aceste conditii, marile personalitati ale omenirii, au insistat pe ideea ca educatia este necesar sa se exercite asupra individului, pe tot parcursul vietii sale. Seneca de exemplu, considera ca si "batranii trebuie sa invete", Comenius sustine ca "pentru fiecare om viata este o scoala, de la leagan pana la mormant", iar Nicolae lorga precizeaza ca "invatat este omul care se invata necontenit pe dansul si invata necontenit pe altii". Deci, educatia permanenta devine o necesitate a societatii contemporane, reprezentand un

principiu teoretic si actional care incearca sa ordoneze o realitate specifica secolului nostru. Cel mai important criteriu care impune si justifica educatia permanenta este factorul socia! schitat de accelerarea schimbarilor, dinamismului, mobilitatea profesiilor, evolutia stiintelor, sporirea timpului liber, criza modelelor relationale si de viata, precum si de cresterea gradului de democratizare a vietii sociale. Mai nou, necesitatea educatiei este impusa si de o serie de factori individuali cum ar fi necesitatea integrarii dinamice a omului in societate, nivelul crescut al aspiratiilor individuale, sentimentul demnitatii personale, nevoia de incredere in viitor si in progres. Scopul fundamental al educatiei permanente este de a mentine si de a imbunatati calitatea vietii si progresul. Asadar, educatia ca proces de modelare a personalitatii, realizat de familie, scoala, societate are ca scop pregatirea educatului pentru educatie. Autoeducatia evidentieaza faptul ca omul nu reprezinta un produs inert al unor forte externe sau interne. Fiinta umana este in mare masura rezultatul vointei proprii. Pregatirea pentru educatie se realizeaza prin intreg procesul educational. Incepand cu primit ani de viata, se pun bazele prin formarea in familie a unor deprinderi de autoservire, igienico-sanitare, de comportare civilizata si a celor legate de activitatile scolare. Se poate spune ca educatia care precede autoeducatia ofera tanarului directia devenirii sale, ii formeaza deprinderile si priceperile indispensabile unui caracter independent si ii cultiva increderea in sine. Educatia pregateste autoeducatia intr-un sens dublu: ofera o "baza de lansare", prin sistemul de cunostinte, priceperi si deprinderi se stimuleaza nevoia continua de educatie, de perfectionare. Menirea scolii, a activitatii profesionale consta in a provoca in constiinta educatului, nevoia de educatie. Numai o angajare completa in ceea ce intreprinde personalitatea este capabila sa devina forta motrice care aduce progres de ordin cantitativ si calitativ in procesul educational. O astfel de activitate a avut in vedere academicianul V. Pavelcu spunand ca: "nu exista o sursa mai bogata in satisfactii decat aceea de te simti

opera propriei tale personalitati si sculptor al propriei tale fiinte''. De-a lungul istoriei,societatea a acumulat experienta de cunoastere teoretica si practica condensata in valori materiale si spirituale ce constituie ereditatea sociala a culturii si civilizatiei. Conservarea valorilor si transmiterea lor se realizeaza prin educatie care,in aceasta ipostaza ,reprezinata institutia constituirii si transmiterii ereditatii sociale a culturii si civilizatiei. Pe acest fundament de experienta condensata se actioneaza,prin educatie, pentru formele omului ca utilizator si consumator de valori,ca producator si creator de valori. Educatia este o functie esentiala si permanenta a societatii in doua ipostaze: de institutie a ereditatii sociale a culturii si civilizatiei si de instrument de actiune pentru formarea omului. In sens social-istoric educatia este procesul de transmitere si asimilare a experientei -economice, politice,religioase,filosofice,artistice,stiintifice si tehnice – de la inaintasi la urmasi. In fazele de inceput ale societatii transmiterea experientei se realiza ocazional nesistematic si oral in comunitatile gentilicotribalica. In etapele avansate de dezvoltare a societatii, la unele popare,spre exemplu la egipteni,indieni etc.,educatia se realiza ca initiere in temple, cunoasterea fiind un act sacru. Concomitent si ulterior educatia se institutionaliza prin scoli si universitati. Indiferent de nivelul de dezvoltare a culturii si civilizatiei si de modalitatile de transmitere, s-a realizat dialogul generatiilor, s-a asigurat continuitatea existentei materiale si spirituale a omenirii. In sens social-cultural,educatia este procesul de ridicare a individului din stare de natura biologica la cea culturala. Din ins biologic cu predispozitii normale cognitive, afective, si volitive, in mediul social si prin el, individul devine o fiinta culturala,asimiland cultura si in situatii de exceptie, creand-o. Din punct de vedere psihologic, psihogenetic, educatia este procesul de formare a omului ca personalitate in plan cognitiv ,afectivmotivational,volitiv, aptitudinal, atitudinal. Structura psihica a personalitatii se construieste pe fundamentul eredo-nativ al fiintei biologice, in cadrul relatiei educationale prin continutul cultural al experientei

adultului-parinte, invatator, profesor. Educatia in acest caz este instrumentul formarii individului ca personalitate. Educaţia este fenomenul social complex privit in trei dimensiuni: -activitate constienta a subiectului educatiei (educator) de stimulare, indrumare, formare a obiectului educatiei (educat); -proces de formare a omului pentru integrarea activa in societate, proces de formare intelectuala, morala, profesionala, fizica, estetica; -rezultat prin preluarea selectiva a actiunilor informationale si includerea in structuri comportamentele proprii de cunoastere si actiune. Pentru Platon,educatia ar fi “arta de a forma bunele deprinderi sau de a dezvolta atitudinile native pentru virtute ale acelora care dispun de ele” Aristotel, in lucrarea sa “Politica”, considera ca educatia “trebuie sa fie un obiect al supravegherii publice,iar nu particulare”. In consecinta,ea trebuie sa pregateasca viitori cetateni. Aceasta pregatire trebuia sa se fac diferentiat dupa modelul in care cele trei aspecte ale sufletului (vegetativ,animal, rational) se distribuie in randul oamenilor. J.A.Comenins,in lucrarea sa “Didactica magna”, considera ca la nastere,natura inzestreaza copilul numai cu “semintele stiintei, ale moralitatii si religiozitatii”. Acestea nu se desavarsesc prin sine si de la sine, ele devin un bun al fiecarui om numai prin educatie. Rezulta ca, in conceptia sa, educatia este o activitate de stimulare a acestor “seminte” si implicit, de conducere a procesului de umanizare, omul “nu poate deveni om decat daca este educat” Filosoful german Imanuel Kant, in reflectiile sale,aprecia ca educatia contribuie la valorificarea naturii umane in folosul societatii: “Este placut sa ne gandim ca natura omeneasca va fi mai bine dezvoltata prin educatie si ca se poate ajunge a i se da o forma care sa-i convie cu deosebire. Aceasta ne descopera perspectiva fericirii viitoare a neamului omenesc”. Zi de zi, fiecare dintre noi suntem supusi, vrand/nevrand unui aflux informational si unui bombardament mediatic cu sau fara intentie pedagogica.

Aceste influente multiple, resimtite sau nu ca fiind de tip educativ, pot actiona concomitent, succesiv sau complementar, in forme variate, in mod spontan, incidental sau avand un caracter organizat si sistematic. Toate influentele si actiunile educative care intervin in viata individului, in mod organizat si structurat (in conformitate cu anumite norme generale si pedagogice,desfasurate intr-un cadru institutionalizat) sau,dimpotriva, in mod spontan (intamplaror,difuz,neoficial) sunt reunite sub denumirea de forme ale educatiei. In functie de gradul de organizare si de oficializare, al formelor educatiei, putem delimita trei mari categorii: -educatia formala(oficiala); -educatia non-formala(extrascolara); -educatia informala(spontana). Suportul psihologic al relatiei educationale este trebuinta de a comunica. Se comunica nu numai cunostinte, informatii ci si atitudini, sentimente si convingeri. Se comunica prin cuvant, gest, mimica, prin intreaga conduita. Clasificarea formelor educatiei angajeaza doua categorii de criterii valorice: a) Criteriul proiectarii care delimiteaza intre formele educatiei institutionalizate (care au in vedere realizarea unor finalitati specifice,intr-un cadru institutionalizat) -educatia formala si nonformala ; Si forma educatiei neinstutionalizata (“realizata implicit, fara obiective specifice institutionalizate”) -educatia informala (educatia realizata doar pe baza unor influente implicite) . b) Criteriul organizarii conform caruia diferentiem educatia realizata pe baza unor actiuni explicite si influente implicite : -educatia formală- este după Philip Coombs:“sistemul educational structurat ierarhic si gradat cronologic, pornind de la scoala primara si pana la universitate, care include, in plus fata de studii academice, o varietate de

programe de specializare si institutii de pregatire profesionala si tehnica cu activitate full-time”; -educaţia nonformală –este după J.Kleis : “orice activitate educationala,intentionata si sistematica, desfasurata de obicei in afara scolii traditionale, al carui continut este adaptat nevoilor individului si situatiilor speciale, in scopul maximalizarii problemelor cu care se confrunta acesta in sistemul formal (stresul notarii in catalog, disciplina impusa, efectuarea temelor etc.)” -educatia informală - se refera la experientele zilnice ce nu sunt planificate sau organizate si conduc catre o invatare informala. Cand aceste “experiente sunt interpretate de catre cei mai in varsta sau de catre membrii comunitatii ele se constituie in educatie informala”. Educatia informala este procesul care se intinde pe toata durata vietii,prin care individul dobandeste informatii,isi formeaza priceperi si deprinderi, isi structureaza convingerile si atitudinile, se dezvolta, prin intermediul experientelor cotidiene. Functiile generale ale educatiei reprezinta proprietati intrinseci, specifice activitatii de formare-dezvoltare permanenta a personalitatii umane, exprimate la nivelul consecintelor sociale angajate in mod obiectiv, la nivelul de sistem (societatea in ansamblul sau) si de subsistem (cultural, comunitar, economic, politic, natural). Functia fundamentala a educatiei este aceea de a vehicula, selecta, actualiza si valorifica experienta sociala in vederea asigurarii unei integrari eficiente si rapide a individului in societate si, prin aceasta, in vederea crearii premiselor autodeterminarii individului ca factor de progres social. Prin educatie, in principal, omul trece de la stare de existenta pur biologica la aceea de existenta sociala. Daca omul ar fi la nastere inzestrat prin ereditare, cu posibilitatile adultului, nu ar exista educatie. In ceea ce priveste procesul devenirii omului ca fiinta sociala nu este nici o deosebire intre copil nascut intr-o mare metropola si cel nascut intr-un trib primitiv, intrucat amandoi trebuie sa invete totul. O parte a invataturii este rezultatul

contractului spontan al omului cu diferite aspecte ale vietii sociale, dar cea mai consistenta parte a invataturii se acumuleaza prin instruire, prin forme organizate si sistematice. Piaget considera ca scoala trebuie sa fie conceputa ca un centru de activitati reale, practice, desfasurate in comun, in asa fel ca inteligenta logica sa se formeze in functie de actiunea si de schimbarile sociale. Educatia reprezinta, astefel, activitatea psihosociala cu functie generala de formare-dezvoltare permanenta a personalitatii umane pentru integrarea sociala optima, angajata conform finalitatilor asumate, la nivel de sistem si de proces, proiectate, realizate si dezvoltate prin actiuni specifice avand ca structura de baza corelatia subiect (educator) obiect(educat),intr-un context deschis,(auto) perfectibil.

Cap.II Identificarea elementelor de sociologie a colectivitatilor
I. Elemente de sociologie a colectivitatii
Teme:

1) Forme de asociere, colectivitati umane 2) Grupurile sociale 3) Mobilitatate sociala, dimensiunile verticale si orizontale; procesul de integrare sociala si reintegrare
1.Forme de asociere ,colectivitati umane Sodalitate, sociabilitate, socialitate Valenta umanã de a se asocia cu semenii a fost conceptualizatã în mai multe moduri (Baechler): • sodalitate – capacitatea umanã de a întemeia grupuri, definite ca unitãti de activitate (cupluri, familii, echipe etc.); • sociabilitate (termenul “sociabil” este cunoscut din 1522!) – capacitatea umanã de a forma retele prin care unitãtile de activitate transmit informatii ce le exprimã interesele, opiniile etc.; • socialitate – capacitatea umanã de a mentine împreunã grupurile si retelele, de a le asigura coerenta si coeziunea ce le constituie în societãti. Sociabilitatea este un concept central al sociologiei, fiind consideratã premisa constitutivã a societãtii si este explicatã în douã moduri:
• •

consecintã a naturii umane (instinct social); un produs al ratiunii, o normã sau o valoare socialã.

2. Grupurile sociale Grupul social este important în sociologie. Punctul de vedere individualist nu este productiv; viata socialã apare în esentã ca fiind mai degrabã opera unor grupuri decât a indivizilor considerati ca atare. Schimbãrile sociale sunt produse de grupuri, state, clase, natiuni, multimi. Sociologia trebuie sã rãspundã la intrebarile: “Ce sunt grupurile?”, “Prin ce se deosebesc între ele!”, “Ce functii au?” Grupul social reprezintã un ansamblu de persoane caracterizat de o anumitã structurã si cu o culturã specificã, rezultat din relatiile si procesele psiho-sociale dezvoltate în cadrul sãu. Grupurile sociale sunt unitãti, ansambluri de indivizi conditionate social-istoric reunite prin anumite relatii si activitãti. Studiul sistematic – din punct de vedere sociologic – al grupului social a fost dezvoltat de Scoala de la Chicago (Thomas, Park, Mead) care considerã grupul ca faptul social primar. Pentru a sublinia ideea de dezvoltare a grupului si procesele din interiorul sãu, Lewin dezvoltã ideea dinamicii de grup. Clasificare grupurilor se poate face dupã mai multe criterii: 1. dupã tipul de relatii: • grupuri primare (“face-to-face”) – relatii directe între membri; • grupuri secundare (Cooley); 2. dupã normalitate: • grupuri formale (oficiale, institutionalizate); • grupuri informale (neoficiale); 3. dupã apartenentã:

grupuri de apartenentã (Hyman, Merton); grupuri de referintã (grupurile din care individul ar dori/doreste sã facã parte; aceste grupuri au mai multe functii: normativã, comparativã, publicã).
• •

Tipuri de grupuri Cuplul. Este cel mai mic grup posibil si existenta sa trebuie corelatã cu câteva caracteristici recente alte atitudinilor fatã de cãsãtorie: • coabitarea – acceptarea de a alcãtui un cuplu fãrã ritul social al cãsãtoriei; • instabilitatea relatiilor premaritale si maritale; • întârzierea pronuntatã a vârstei de cãsãtorie; • celibatul; explicat prin mai multi factori din care principalul pare a fi conceptia partenerilor de a-si asigura conditiile pentru urmãrirea/atingerea obiectivelor proprii. Grupul mic. • de la 2 la 30-40 chiar 70-80 indivizi; • momentul decisiv al aparitiei grupului mic îl reprezintã activitatea de muncã, dar si criterii afective, preferentiale; • din numãrul de membri rezultã anumite caracteristici: − relatii complexe − relatii de comunicare − relatii de simpatie, de afinitate • structuri de dominare • coeziunea de grup – mãsura în care grupul este unit, dispune de unitate; coeziunea: − are un sens valoric − factor temporal – se realizeazã în timp • dinamica specificã a statutelor si rolurilor Ca efect al coeziunii si dinamicii de grup apare climatul de grup(atmosfera).

Coeziunea + climatul → factori ai productivitãtii grupului.

Grupul mare (grupul secundar) Grupul secundar constã din douã sau mai multe persoane implicate într-o relatie impersonalã si au un scop practic specific. Oamenii coopereazã cu alti semeni pentru realizarea unui scop. Spre deosebire de grupul primar, relatia dintre membrii grupului secundar este un mijloc pentru atingerea unui tel. Exemple de grupuri secundare: corporatiile, scolile, unitãtile de muncã, unitãtile militare, comunitãtile etnice si nationale. Prin natura lor, grupurile secundare se manifestã ca medii sociale în care indivizii se produc ca actori sociali. Relatiile interumane se stabilesc în temeiul unor regulamente pe care, fie cã le acceptã sau nu, individul trebuie sã le respecte. Numai astfel insul integrat într-un grup secundar este acceptat ca membru si poate sã realizeze scopurile sale. Mai mult, în acest tip de grup, oamenii se reunesc dincolo de diferentele ce-i marcheazã, pentru cã nu au altã cale de înfãptuire a intereselor lor. Ilustrativ este în acest sens grupul secundar specific unitãtilor de muncã. Într-o uzinã lucreazã insi ce urmãresc, prin interactiunea lor, motivaþia si satisfactia date de exercitarea unei ocupatii sau obþinerea unui câstig, prestigiu profesional etc. Dacã grupul primar rãmâne prioritar în socializarea primarã a individului, initiindu-l si introducându-l în mecanismele vieþii de grup si ale vietii sociale, grupul secundar are rol esential în afirmarea socialã si profesionalã a individului. În grupurile secundare insul fiinteazã ca realitate socialã. Grupul primar actioneazã pentru insul concret, iar grupul secundar activeazã individual prin statusurile sale. De pildã, în grupul primar poti fi prieten, conditie suficientã. În grupul secundar existi cu precãdere printr-un status social, profesional, cultural, religios etc.

O problemã asociatã analizei grupului secundar o reprezintã relatia acestuia cu grupul primar. Relatiile caracteristice grupului primar se pot desfãsura în cadrul grupului secundar. Situatia poate fi întâlnitã, de regulã, în unitãtile de muncã, unde oamenii dezvoltã, adesea, relatii de prietenie cu colegii de muncã. În acelasi mod au loc relatii între oameni în cadrul unitãtilor de învãtãmânt. Trebuie spus cã în anumite contexte sociale sau culturale, relatiile interumane din grupurile secundare se pot organiza si ca alternativã la influenta excesivã a acestor grupuri. Referindu-ne concret la societatea româneascã de dinainte de 1989, puternic socializantã, este de notorietate functionalitatea raporturilor interumane în cadrul întreprinderii sau al unei institutii. Cerinte institutionale erau înfãptuite prin intermediul acestor relatii specifice grupului primar. De cele mai multe ori acest tip de relatii se identificã cu relatiile specifice grupului informal despre care vom vorbi mai jos. Diferentele între grupul primar si cel secundar sunt prezentate mai jos (dupã James W. Vander Zanden, 1988, p.110). Caracteristicile grupurilor primare - numãr mic de persoane - implicarea întregii individualitãti - relatie personalã - interactiune continuã - duratã lungã - asteptãri informale - constrângeri impuse informal - legãturi expresive Grupul de presiune Caracteristicile grupurilor secundare - numãr mare de persoane - implicarea unor segmente ale vietii unei persoane - relatie impersonalã - interactiune sporadicã - duratã scurtã - asteptãri formale - constrângeri impuse formal - legãturi instrumentale

Grupul de presiune este constituit dintr-un numãr de persoane cu anumite interesesi directii comune de actiune si care urmãresc atingerea unor scopuri sociale sau politice în mod declarat sau ascuns. Aceste grupuri pot actiona agresiv sau opresiv, cu mijloace deschise, controlabile, ex: sindicatele, sau dimpotrivã, ele pot fi formale sau informale. Una din modalitãtile de actiune: lobby – presiune pentru a obtine o influentã socialã sau politicã. În principiu grupurile de presiune urmãresc sã-si amplifice la maximum influenta asupra centrelor de decizie.

3. Mobilitatate sociala, dimensiunile

verticale si orizontale; procesul de integrare sociala si reintegrare
A.Definitie si clasificare Miscarea indivizilor în cadrul unei structuri sociale si accesul la ocuparea unor pozitii corespunzãtoare calitãtilor si mijloacelor de care dispun (studii, cometentã, bunuri materiale, putere politicã etc.) reprezintã procesul de mobilitate socialã (concept introdus de P.SOROKIN, 1927). Existã mai multe tipuri de mobilitate socialã, corespunzãtoare criteriilor utilizate pentru clasificare si polimorfismului fenomenului. • Astfel, în functie de sensul miscãrii, distingem mobilitatea orizontalã, adicã deplasarea de la un status (pozitie) la un alt status, de acelasi nivel (salarial, de prestigiu etc.) si mobilitatea verticalã – trecerea indivizilor de la un status social la altul, în sens ascendent sau descendent.

• Mobilitatea verticalã poate sã aparã sub douã forme speciale: ca schimbare de status în raport cu cel al pãrintilor, denumitã mobilitate intergenerationalã si ca schimbare de status în raport cu pozitiile anterioare ocupate de aceeasi persoanã, vizând cariera unui individ, denumitã mobilitate intragenerationalã sau de carierã. Cu cât evolutia sistemului social determinã extensia unor statusuri, aparitia altora noi si cu cât facultãtile indivizilor sau sistemul de promovare socialã contribuie la ridicarea, stagnarea sau decãderea în status, cu atât mobilitatea inter si intragenerationalã este mai puternicã si exercitã efecte sociale favorabile sau nefavorabile asupra indivizilor si societãþii, ceea ce capãtã o importantã deosebitã în procesul schimbãrii generale, în progresul social. Aspiratiile indivizilor spre pozitii sociale superioare sau spre noi locuri în ierarhia socialã sunt stimulate cu atât mai mult cu cât societatea realizeazã o evolutie globalã, continuã, determinând trecerea de la un sistem de pozitii sociale – având un anumit nivel de eficientã – la un sistem îmbunãtãtit, care intrã în consonantã cu noi cãi de perfectionare si de eficientizare a statusurilor, de creare a unor statusuri superioare.

La scara societãtii globale, acest proces de mobilitate ascendentã duce – în timp – la diminuarea straturilor inferioare (sub aspect social-economic) în favoarea unor straturi medii, clase medii si chiar superioare – din punct de vedere al veniturilor, prestigiului, nivelului de viatã, pozitiei în viata socialã etc. Ca exemplu poate fi dat procesul de mobilitate care s-a produs în SUA dupã anii ’40 ai secolului nostru si care a avut ca rezultat sporirea “gulerelor albe” si formarea claselor mijlocii, fapt care a contrazis teoria marxistã a claselor. • Un loc important îl ocupã în cadrul procesului de mobilitate socialã si mobilitatea ocupationalã, deoarece prin trecerea la profesii de calificare tot mai înaltã, cu importantã socialã, se realizeazã ascensiunea pe plan social. Se obtin salarii mai mari, prestantã si prestigiu mai înalte, apreciere socialã si economicã deosebite. Este

calea prin care se realizeazã o schimbare importantã în stratificarea socialã în societãtile avansate. Întelegerea acestui proces este importantã atât pentru cunoasterea factorilor care pot influenþa mobilitatea socialã, cât si pentru realizarea unor modele care sã faciliteze producerea sa în sensul în care poate fi util progresului social. Desfãsurarea mobilitãtii implicã însã si fenomene care preced procesul în sine, cum ar fi: mobilitatea spatialã, geograficã sau teritorialã – cuprinzând migratia cu obiectiv profesional – de la sat la oras sau invers, cu schimbarea profesiei si a altor conditii de viatã, cu acces la valori sociale noi etc. De asemenea, avem în vedere chiar si miscarea navetistã ca preludiu al mobilitãtii sociale si chiar alte fenomene care îi premerg si o favorizeazã. În economia contemporanã, un factor important este aparitia de noi sectoare si domenii de activitate, care impun formarea unor contingente de specialisti cu pregãtire adecvatã noilor cerinte si care – datoritã competitivitãtii lor – pot obtine pozitii noi în structurile profesionale si sociale.
A. Factori ai mobilitãtii

a) Factori structurali sau de macronivel: • dezvoltarea economicã • diversificarea structurilor ocupationale societate

în

b) Factori de micronivel • vointa indivizilor, aspiratii. Dezvoltarea economicã, diversificarea structurilor ocupationale, precum si alti factori determinã schimbãri si la nivel psihoindividual. Sistemele motivationale ale indivizilor sunt conditionate social-istoric, dupã cum procesele de dezvoltare economicã/tehnologicã sunt si procese de creare a unor noi aptitudini. În consecintã, si nivelele aspirationale ale indivizilor se

schimbã. Prezentãm în continuare schimbare (cazul Middletown).

o

astfel

de

1924 • Procentul celor care se trezesc înainte de ora 6 într-o zi de lucru: – clasa oamenilor de afaceri – clasa muncitoare • Procentul familiilor în care lucreazã si sotia: – clasa oamenilor de afaceri – clasa muncitoare • Procentul mamelor care doresc sãsi trimitã copiii la facultate: – clasa oamenilor de afaceri – clasa muncitoare • Procentul pãrintilor care accentueazã independenta copiilor: – clasa oamenilor de afaceri – clasa muncitoare
• un

1972 31% 38% 42% 48% 90% 83% 82% 68%

15% 93% 3% 44% 93% 23% 46% 17%

alt factor de micronivel: pozitia familiei în ierarhiile de prestigiu/sociale. Acest factor se aflã într-o strânsã legãturã cu: • educatia. Opiniile specialistilor sunt împãrtite: – scoala (educatia) reprezintã un instrument de reproductie socialã, de perpetuare a structurilor existente; – în acest sens, paradoxul lui Anderson aratã faptul cã a transmite fiului o diplomã mai ridicatã nu îi asigurã acestuia o pozitie superioarã în societate, dupã cum obtinerea unei diplome inferioare nu conduce automat la o pozitie inferioarã; – o conditie necesarã – desi nu suficientã – pentru mobilitatea ascendentã rezidã însã în nivelul de instruire.
B. Evolutia mobilitãtii


Analiza studiilor privind mobilitatea duce la câteva concluzii interesante: existã o foarte puternicã mobilitate de la o generatie la alta; mobilitatea ascendentã este mai puternicã decât cea descendentã; totusi, mobilitatea ascendentã are o evolutie curbilinie: marcheazã o crestere în perioada 1930-1955, dupã care o scãdere semnificativã; existã o corelatie medie între originea socialã si destinul fiului: – a crescut mobilitatea la agricultori si la nivelele superioare ale salariatilor; – ereditatea meseriei rãmâne puternicã la functionari si muncitori; – mobilitatea descendentã este mai accentuatã la comercianti etc.
C. Efectele sociale ale mobilitãtii

efect pozitiv: încadrarea pozitiilor din societate cu oameni valorosi; • efctele negative: – cresterea asteptãrilor de ascensiune peste nivelul posibilitãtilor si, consecutiv, aparitia unor stãri de frustratie, deziluzie, înstrãinare; la cei cu mobilitate descendentã: panicã, umilintã etc

II. Familia ca grup social (Grupul familial)
Teme : 1. Interpretarea sociologica a familiei

2.Tipologii ale familiei 3.Familia în societate 4.Funcţii ale familiei
1.

familiei

Interpretarea sociologica a

Familia este grupul cel mai important dintre toate grupurile sociale deoarece ea influienteaza si modeleaza persoana umana.Unii merg chiar mai departe si sustin ca actiunea ei asupra persoanei e atat de mare ,incat ea egaleaza actiunea celorlalte grupuri sociale.Aceasta este cu deosebire cazul cercetarilor care vin dinspre psihanaliza,psihologia sociala si sociologie sustinand ca familia este :adevaratul laborator de formare a persoanei.Transformarea individului in persoana adica in ;individ cu status social” este intai de toate opera familiei.Sunt doua cauze care explica aceasta influeta a fam.asupra persoanei;una este legata de faptul ca actiunea fam.se exercita mai de timpuriu iar a doua de acela ca multa vreme fam. e calea prin care se canalizeaza oricare alta actiune de socializare ,ea fiind identica cu intreaga lume sociala a copilului. Termenul „famulus”, de în „familie” sens provine larg din latinescul „supus”,

care

semnifică

„ascultător”, iar în sens restrâns, termenului de familie:

„slugă”, „slujitor”.

Dicţionarul de sociologie menţionează 2 sensuri ale

Familia = un grup social al cărei membrii sunt legaţi prin raporturi de vârstă, căsătorie, sau adopţie, care trăiesc împreună şi cooperează sub aspect economic şi au grijă de copii. Familia, în sens, restrâns desemnează cuplul

căsătorit şi copiii lor. Familia este vazută drept o formă de comunitate umană întemeiată prin căsătorie, care uneşte pe soţi şi pe descendenţii lor prin relaţii strânse de ordin biologic, economic, psihologic şi spiritual. Familia este o formă de comunitate umană, un grup primar cu toate caracteristicile lui, dar care se deosebeşte de celelalte grupuri primare prin câteva note specifice:  uneşte membrii prin relaţii de căsătorie, consangvinitate sau adopţie;  membrii unei familii trăiesc împreună (de regulă), alcătuiesc un singur menaj;  desfăşoară o activitate economică comună;  membrii sunt legaţi prin anumite relaţii de ordin biologic, spiritual şi ideologic, menţinând şi perpetuând cultura societăţii date;  îşi acordă sprijin emoţional-afectiv, înteracţionând în cadrul rolurilor de soţ-soţie, mamă-fiu. Acest grup se întemeiază pe anumite reguli, prevăzute în acte oficiale, în condiţiile statului şi a dreptului. 2. Tipologii ale familiei

1. În raport cu gradul de cuprindere al sistemului familial, exiastă:

familia nucleară (familia simplă) – alcătuită dintr-o singură pereche maritală şi urmaşiilor, care locuiesc şi gospodăresc împreună. În familiile nucleare incompete se stabilesc diade: soţ-soţie, tată-copil, mamă-copil;

familia extinsă, lărgită – este tipul de familie ce cuprinde pe lângă nucleul familial şi alte rude şi generaţii, constituite din cuplul conjugal şi copiii lor la care se pot adăuga: părinţii soţului şi /sau soţiei, bunicii acestora, fraţii şi surorile soţului şi/sau soţiei, copiii lor, unchi, mătuşi ai cuplului.

De regulă, în familia lărgită trăiesc trei generaţii. Există familia extinsă propriu-zisă, familia liniară şi familia tulpină.

3. Familia in societate
Familia care reprezinta un bun mediu educativ Familia trebuie sa fie un colectiv sanatos, adica in componenta sa sa existe toti membrii care alcatuiesc in mod normal un asemenea colectiv (doi parinti), intre acestia sa fie relatii de intelegere, respect, intrajutorare, sa traiasca in deplina armonie, sa duca o viata cinstita, onesta. Opiniile celor doi parinti referitoare la copil trebuie sa fie convergente iar parintii trebuie sa fie un bun exemplu, avand in vedere cat de puternic este spiritul de imitatie la copii. In comparatie cu familia cu un singur

copil, familia cu mai multi copii reprezinta un mediu educativ mai bun. Daca copilul este singur la parinti el tinde sa fie mofturos, egoist, capricios datorita parintilor care doresc sa-i faca toate poftele. In familiile cu mai multi copii, afectiunea parintilor se indreapta catre toti copiii. Parintii trebuie sa aiba o autoritate asupra copilului. Aceasta autoritate nu trebuie obtinuta cu ajutorul pedepselor sau a violentei si nici printr-un exces de bunatate si satisfacerea oricarei dorinte. "Adevarata autoritate deriva din exigenta parintilor fata de comportarea copiilor, imbinata cu respectul fata de acestia". Copilul trebuie sa simta iubirea pe care parintii io poarta, dar este necesar sa stie ca nu-i vor ingadui orice capriciu. "Dragostea este astfel nu numai cheagul familiei, ci si calea cea mai eficienta a educatiei, dar numai daca ea e potrivita si cu masura". Nu in ultimul rand, "pentru a fi un bun mediu educativ, familia trebuie sa aiba o situatie economica apta sa satisfaca trebuintele de prim ordin ale membrilor sai". A educa un copil nu este un lucru atat de usor. Unii parinti, avand conceptii invechite, cred ca ei stiu cel mai bine sa-si educe copilul, neacceptand sfaturi din exterior. In prezent, exista o multime de carti, filme si emisiuni special realizate pentru indrumarea pedagogica a parintilor. Familia contribuie si la educatia estetica a copilului. Parintii sunt cei care realizeaza contactul copilului cu frumusetile naturii (culorile si mirosul florilor, cantecul pasarilor, verdele campului etc.), cu viata sociala (traditii, obiceiuri stravechi etc.). Mijloacele mass-media si in mod special televiziunea exercita o influenta puternica asupra educatiei estetice. Nu se poate vorbi despre o influenta strict pozitiva sau strict negativa; pe de o parte exista numeroase emisiuni culturale, de imbogatire a cunostintelor, dar pe de alta parte sunt difuzate numeroase programe care pot deforma imaginatia inocenta a copiilor intr-un sens negativ. Parintii trebuie sa controleze atat timpul pe care copilul il petrece in fata televizorului cat si emisiunile pe care le urmareste. In unele familii preocuparea pentru cultura estetica a copilului lipseste cu desavarsire, iar in altele aceasta este

exagerata. Daca copilul nu are aptitudini si nici placere pentru diferite arte (balet, muzica, teatru etc.), parintii trebuie sa respecte optiunea copilului. Familia care nu reprezinta un bun mediu educativ a) Familia descompusa - familia care ramane descompusa in urma unui divort sau a unui deces, nu este un mediu educativ ideal. Dar totusi conditia de viata a copilului orfan de un parinte depinde foarte mult de puterea de dragoste a celui ramas, care poate compensa dragostea celui disparut. In trecut divortul era extrem de daunator pentru copii. Cercetarile actuale par sa indice ca copiii se simt mai bine daca parintii nefericiti divorteaza decat daca stau impreuna intr-o atmosfera de furie, amaraciune, violenta si ura. b) Familia reconstituita - Recasatorirea creeaza o familie reconstituita sau combinata formata din doi parinti, din care cel putin unul aduce in aceasta unitate familiala noua unul sau mai multi copii dintr-o casatorie anterioara. Cuvintele mama mastera si tata vitreg sunt deja expresii peiorative. Atunci cand copiii provin din doua familii diferite, mama va proteja pe ai sai, iar tatal pe ai lui, plangandu-se fiecare impotriva copiilor celuilalt. In acest context merita sa ne punem cateva semne de intrebare: Cine asigura disciplina in aceasta familie? Dar educatia? Care sunt indatoririle parintelui biologic caruia i s-a luat copilul? Ce autoritate are acesta? Raspunsul la aceste intrebari variaza de la caz la caz. c) Violenta in familie este un fenomen ce ia amploare. Maltratarea partenerului si a copiilor are loc in toate clasele sociale, dar posibilitatea maltratarii creste o data cu problemele financiare. Cazurile de maltratare a copiilor sunt in crestere. "Ca si in cazul maltratarii unuia dintre soti, sunt responsabili mai ales barbatii. In multe cazuri, cei care maltrateaza au fost maltratati in copilarie, astfel perpetuand un ciclu de violenta". Copiii maltratati sunt frustrati de dragoste, pierd bucuria de dragoste si intelegere a semenilor, sanatatea

lor psihica fiind pusa la indoiala. d) Alte cazuri in care familia nu este un bun mediu educativ: - Certurile si neintelegerile dintre parinti au efecte traumatizante asupra copiilor. - Divergentele dintre parinti cu privire la masurile educative au urmari negative asupra educatiei. - Daca parintii mint, fura, injura, sunt necinstiti, in cele mai multe cazuri copilul va imita comportamentul acestora. In concluzie, as putea motiva alegerea acestei teme: Am dorit sa demonstrez intr-un fel sau altul faptul ca nu este neaparata nevoie de o familie cu doi parinti pentru a fi copilul fericit. Dupa cum am citat si din cartea lui Norman Goodman, copiii sunt mult mai fericiti daca cei doi parinti care au permanent neintelegeri, divorteaza. Deci, chiar daca familia este completa, dar climatul moral din ea lasa de dorit, ea nu poate constitui un bun mediu educativ. Forme familiale alternative Astfel, “familia nucleara”, caracteristica perioadei anterioare, a trecut la modele familiale alternative. Sexualitatea, casatoria si copiii tind sa fie realitati distincte, fragmentare, fara legatura intre ele. “Familia nu mai este o institutie fundamentala pentru supravietuirea individului si reproducerea societatii. Aceasta functie a fost preluata de alte institutii si grupuri sociale. Rolul social al familiei, functiile ei sociale, importanta ei pentru functionarea societatii se estompeaza continuu” (Georgeta Ghebrea, “Regim social-politic si viata privata”). Dintr-un alt aspect, relatiile sexuale inainte de casatorie nu mai constituie un tabu, ci o realitate generalizata ale carei consecinte nu s-au lasat prea mult asteptate: nasterile sunt in scadere datorita utilizarii pe scara larga a contraceptiei moderne, tinerii isi amana tot mai mult data casatoriei sau renunta definitiv la aceasta practicand un celibat cu tendinte libertine. Casatoria nu mai reprezinta debutul constituirii uniunilor conjugale si, prin aceasta, debutul procrearii. Paralel cu scaderea ratei nuptialitatii,

creste varsta la prima casatorie, atat pentru femei cat si pentru barbati. Multe tinere prefera sa aiba copii fara a se casatori, nici cu tatal copilului, nici cu altcineva iar in familia nucleara moderna copiii devin o sarcina suplimentara prin costul întretinerii si educarii lor.

sociologica

4. Funcţiile familiei din perspectiva

Cat de importanta este cresterea copilului, dar si evolutia adultului, intr-o familie completa, care sa contracareze dezechilibrele venite din mediul extern, este subliniat amanuntit in lucrarile de sociologie. Potrivit cercetatorilor din acest domeniu, familia constituie cadrul de realizare al sociabilitatii, premisa deprinderii normelor deziderabile, a modelelor de conduita asteptate. In cadrul familiei, individul stabileste primele contacte a perceperii notiunilor de responsabilitate si rationalitate, primele confruntari cu situatii supuse interdictiilor si evaluarii normelor si idealurilor cadrului social extins. Din aceeasi perspectiva, se stabilesc patru situatii specifice de realizare a functiei de socializare a familiei. Pe primul plan sunt plasate situatiile de educatie morala, care au la baza relatiile de autoritate, prin intermediul carora i se fundamenteaza copilului regulile morale. Urmeaza apoi situatiile de invatare cognitiva, prin care copilul deprinde sistemul de cunostinte, atitudini, deprinderi necesare convietuirii ?n societate si situatiile angajand inventia si imaginatia, prin care se dezvolta capacitatile creatoare si g?ndirea participativa. Nu in ultimul rand se au in vedere situatiile de comunicare psihologica care dezvolta activitatea specific umana, cu un rol deosebit de important in echilibrul moral si psihologic al individului.

III.Cultura organizationala
Teme: 1) Institutii si organizatii sociale

2)

Conceptul de cultura, functiile culturii, sociologia culturii

1.Institutii si organizatii sociale Statutul si rolul societatea contemporanã
A.

organizatiilor

în

Asistãm în ultimele decenii la un proces amplu si permanent de multiplicaresi diversificare a formelor de organizare a vietii sociale, la aparitia unor modalitãti de actiune cât mai adecvate în vederea rezolvãrii optime a problemelor ce apar în societate. Printre instrumentele utilizate de cãtre aceasta din urmã pentru buna sa functionare se numãrã si organizatiile, fie ele economice, industriale, politice, juridice, culturale, religioase etc. Unii specialisti considerã chiar cã succesul marilor organizatii constituie una din caracteristicile esentiale, dacã nu chiar fundamentale, a societãtilor moderne. Omul modern nu poate actiona decât de-a lungul si în cadrul marilor organizatii. Dacã secolul XIX a fost considerat secolul individualitãtilor, secolul XX este indiscutabil secolul colectivitãtilor organizate, al marilor organizatii; s-a creat, pentru societatea modernã, chiar un concept special: societatea organizationalã sau societatea organizatã. Este evident cã aceastã caracteristicã a societãtii – de a avea în cadrul ei numeroase organizatii apãrute/create tocmai pentru buna sa functionare – s-a impus de la sine cercetãtorilor prin numeroasele probleme implicate:
a) ce

este totusi entitatea pe care o numim “organizatia”? b) organizatiile sunt identice, similare sau diferite? c) dacã sunt diferite, au ceva în comun? Ce anume?

d) si,

mai ales, cum putem sã facem aceste instrumente – organizatiile – cât mai eficiente în raport cu scopurile sociale dezirabile?

B. Definitii ale organizatiilor

Punctul de plecare în orice demers stiintific îl constituie definirea entitãtii studiate. Ori, multitudinea organizatiilor existente atrage dupã sine si o multitudine de definitii, mai mult sau mai putin asemãnãtoare. Vom opta pentru definitia/definitiile care scot în evidentã tocmai aspectele psihologice si psihosociale ale organizatiilor si nu, sã spunem, cele tehnice, juridice etc. Definitia 1: “Organizatia este o activitate socialumanã care presupune asocierea spontanã sau dirijatã, voluntarã, a unui numãr mare de indivizi ce detin statuturi si roluri bine definite, determinate sau nu, în vederea realizãrii unui scop, unui obiectiv (Zlate, 1981)“. Definitia 2: “Organizatia este o multime relativ constantã de agenti pentru care a fost determinat un scop unic, un organ de decizie si organe de executie, precum si o anumitã diviziune a muncii si raporturi de cooperare între agenti, o structurã formalã si un sistem de norme menite sã sporeascã eficienta socialã a actiunii (Popa, 1978)“. Definitia 3: “Organizatia este coordonarea rationalã a activitãtilor unui numãr de oameni pentru realizarea unor scopuri comune explicite, prin intermediul diviziunii muncii si functiilor si prin intermediul ierarhiei, autoritãtii si responsabilitãtii (Schein, 1965)“. Reþinem organizatiilor: astfel notele definitorii ale

a) existenta unui numãr mare de indivizi; b) existenta unor scopuri comune;

unei activitãti pentru realizarea acestor scopuri comune; d) activitatea respectivã impune atât diviziunea, cât si cooperarea socialã, coordonarea eforturilor; e) activitatea este reglementatã social; cu alte cuvinte cei în cauzã dispun de statute si roluri clar definite, sunt cuprinsi într-o structurã socialã determinatã (norme, regulamente etc.; f) diviziunea socialã se remarcã prin ierarhie si autoritate. Problemele ridicate la finalul paragrafului anterior îsi gãsesc astfel un prim rãspuns. Ratiunea aparitiei si multiplicãrii organizatiilor rezidã atât în caracteristica acestora de a realiza scopurile indivizilor care alcãtuiesc organizatia - si care devin scopuri sociale-mai rapid si mai eficient decât prin actiune izolatã, cât si în capacitatea lor de a rãspunde unor trebuinte umane fundamentale: de apartenentã, de activitate, de comunicare, de autorealizare. Iar notele definitorii si isomorfismul mai mult sau mai putin accentuat existent între anumite organizatii relevã tocmai diversificarea lor, determinatã de scopul devenit social si activitãtile întreprinse pentru îndeplinirea scopului respectiv C. Perspective în studiul organizaţiilor Asa cum se întâmplã în multe stiinţe / domenii ale cunoasterii stiintifice, întâi apar problemele si abia apoi preocupãrile pentru cunoasterea si rezolvarea acestora, ceea ce s-a întâmplat si în cazul studiului stiinţific al organizatiilor. Se stie însã cã existã perspective diferite într-o lume care nu este absolutã (Jean Piaget), astfel încât, particularizând, organizatiile au fost abordate din numeroase perspective: sociologicã, psihologicã, economicã, juridicã etc., inclusiv multidisciplinar. În legãturã cu aceste perspective multiple asupra organizatiilor sunt interesante douã probleme: cauza perspectivelor multiple si efectele perspectivelor multiple asupra unuia si aceluiasi fenomen.

c) desfãsurarea

Cauza sau cauzele rezidã în douã explicatii simple: a) conceptia cercetãtorului asupra organizatiei (ce este, ce factori sunt mai importanti în alcãtuirea ei etc.) si / sau; b) considerente empirice (ce tipuri de organizatii s-au impus / manifestat mai puternic în viaþa socialã, ce organizatii a studiat sau a putut studia un cercetãtor sau altul etc. • Efectele perspectivelor multiple asupra organizatiilor sunt, de asemenea, foarte importante pentru întelegerea imensului material faptic achizitionat în acest domeniu si, în final, a organizatiilor ca atare: a) tratarea organizatiilor în acceptiuni multiple, asa cum vom vedea mai jos, cu consecinte asupra tipurilor de actiuni întreprinse asupra lor, în interiorul lor etc.; b) accentuarea unor elemente diferite în definirea si caracterizarea organizatiilor; c) disjunctia dintre “material“ si “uman“, dintre “eficienta materialã“ si cea “umanpsihologicã“; d) adâncirea cunoasterii organizatiilor sub anumite aspecte, cu pierderea în vederea însã a altor aspecte sau a viziunii de ansamblu (Zlate, 1981).

Un astfel de efect al perspectivelor multiple, la rândul sãu cu consecinte importante asupra analizei organizationale, este, cum arãtam mai sus, accentul pus pe diferiti autori asupra unor dimensiuni diferite ale organizatiei, ceea ce înseamnã practic tot atâtea abordãri teoretico-metodologice ale organizatiilor: → Organizatia – grup. Aceastã abordarea este tipicã psihologiei sociale, iar accentul cercetãrii este pus pe regulile si normele grupale pe baza cãrora membrii grupului interacþioneazã si creeazã identitatea colectivã a acestora. Conceptele cel mai des vehiculate sunt acelea de influentã socialã, leadership, conformitate, coeziune, climat, structurã formalã si informalã a grupului etc;

mãsurã sociologicã si se bazeazã pe cercetãrile lui Weber, Taylor, Fayol, Urwick etc. datoritã valentelor sale structuraliste, se concentreazã pe cunoscutele notiuni – cheie de structurã si functie. Preocupãrile cele mai importante ale acestei abordãri sunt cele de identificare a functiilor manifeste si latente ale organizaþiilor si ale diferitelor lor subgrupuri, analiza determinantilor structurii, interactiunile si raporturile de generare dintre structurã si functie. Pe marginea acestei abordãri si a conceptiei conform cãreia omul este produsul mediului în care trãieste, au luat nastere primele interventii organizationale care aveau ca scop “restructurarea“, schimbarea structurii, ca mijloc pentru o optimizare functionalã.; → Organizatia-sistem. Conceptul de sistem este preluat în psihologia organizationalã pe filiera ciberneticii si a teoriei informatiei (Wiener si Cannon). Aplicarea conceptelor cibernetice la organizatii a avut câteva consecinte notabile pentru teoria si practica din domeniu. În primul rând organizatiile au fost redefinite ca entitãti (sisteme) cu autoreglare; în al doilea rând a fost posibilã evidentierea generãrilor si conditionãrilor mutuale (sau constrângeri reciproce, dupã unii teoreticieni) dintre componentele si subsistemele organizatiei. În baza acestei abordãri studiul organizatiilor s-a centrat asupra mai multor problematici: fluxul informatiei, ca fenomen generat dar si ca factor generator al structurii organizationale; • interactiunea componentelor umanã si tehnicã dintr-o organizatie, ca temã centralã a teoriei sistemelor sociotehnice; • interactiunea dintre organizatie si mediul sãu relevant, ca temã centralã a teoriei sistemelor deschise; • învãtarea organizationalã si problemele de flexibilitate structuralã si functionalã, ca urmare a paradigmei sistemelor autoreglabile.

→ Organizatia – structurã. Este o abordare în mare

– politicã. Nãscutã probabil ca urmare a modei “politizãrii“ proceselor grupale, aceastã abordare priveste relatiile dintre indivizi si dintre grupuri

→ Organizatia

ca jocuri de interese contradictorii, cu caracter tipic politic, dar în sens larg, duse pentru asigurarea controlului resurselor, teritoriilor, informatiei, canalelor de comunicare etc. temele centrale ale acestei abordãri sunt cele de putere, distributia puterii între grupuri, dominarea, supunerea si compromisul inter-grupal. → Organizatia – culturã. Aceasta este cea mai modernã abordare a lumii organizationale inspiratã de antropologie si care descrie organizatiile ca “microsocietãti“ umane, în care oamenii creeazã pentru ei însisi iar viata se grupeazã în jurul unor componente “soft“: semnificatii, ritualuri, simboluri, tabuuri si scheme cognitive comune. Studiul organizatiilor a avut un curs neobisnuit si rar întâlnit, neurmând linia “clasicã a demersurilor aplicative din psihologie în care teoria se dezvoltã în centre universitare si laboratoare de cercetare. iar practica urmeazã, uneori chiar de la distantã, aceste descoperiri teoretice. Studiul organizatiilor a avut de la începutul sãu valente eminamemte aplicative, practice, fiind strâns legate de economie si potrivindu-se excelent cu finalitatea materialã si pecuniarã a lumii moderne. Prin aceastã legãturã poate fi explicatã si suprapunerea consistentã existentã între psihologia organizationalã si psihologia muncii/industrialã, deseori fiind mentionate în literatura de specialitate drept “psihologia muncii / organizationalã“ (work / organizational psychology“).

D. TEORIA ASUPRA ORGANIZATIILOR 1.Teoriile clasice sau formaliste Teorii clasice – numite astfel pentru cã au fost primele abordãri stiintifice ale organizatiei – studiazã aproape în exclusivitate “anatomia“ organizaiilor, latura lor formalã, oficialã de organizare ce poate fi relatatã sugestiv sub forma organigramei; de aici si denumirea lor de teorii formaliste.

Ca teorii mai importante în aceastã grupã amintim: teoria fiziologicã a organizãrii, promovatã de Taylor (1911) si teoria gestiunii sau conducerii administrative, reprezentatã de Gulick si Urwick (1937) si Fayol (1916). Teoriile, destul de asemãnãtoare între ele, accentueazã analiza a patru elemente considerate cele mai importante: • eficienta; • principiile ierarhiei functionale; • cele mai bune structuri de organizare; • cele mai adecvate mijloace de control a activitãtii depuse. Cercetând elementele enumerate mai sus si relatiile dintre ele, aceste teorii afirmã în esentã urmãtoarele: a) eficienta maximã se obtine prin diviziunea excesivã a muncii, prin scurtarea timpului acordat pentru efectuarea operatiilor de muncã, prin rationalizarea acestor operatii; b) munca poate si trebuie sã fie standardizatã (chiar reusindu-se acest lucru); c) structura sau lantul de conducere trebuie sã fie bine determinat (fiecare trebuie sã stie cui se / pe cine subordoneazã, în ce domeniu etc); d) autoritatea este metoda cea mai sigurã si eficace de control a activitãtii celorlalte persoane (puterea de a decide trebuie sã se afle exclusiv în mâinile conducãtorului; acesta trebuie sã dispunã de un sistem foarte precis de sanctiuni s. a. ); e) organizatiile trebuie sã fie caracterizate de o organizare precisã, o ierarhie riguroasã si, asa cum am spus, de un control sever.

Fãcând o evaluare a acestor teorii, putem arãta urmãtoarele:

a) în afara faptului cã au deschis studiul stiinþific al

organizatiilor, teoriile analizate au avut - si au încã – o serie de valente pozitive: • eficienta unei organizatii poate creste si prin optimizarea organigramei, a structurii ei formale (organizarea precisã, ierarhia autoritãtii); • diviziunea muncii, rationalizarea si standardizarea operatiilor de muncã sunt metode de crestere a eficientei economice. b) teoriile clasice au însã si numeroase limite: • se accentueazã aproape exclusiv pe latura instrumental – tehnicã a personalitãtii umane; omul este redus la calitãtile sale executorii, instrumentale (ce stie sã facã), fiind deci considerat pasiv, inert (fãrã motivatie, fãrã imaginatie); • teoriile sunt, în consecintã, extrem de simplificatoare, neglijându-se aspecte importante ale cresterii eficientei, anume acelea care tin de potentialul uman latent. Am insistat în prima parte a lucrãrii asupra rolului motivatiei în activitate, asupra resurselor practic nelimitate ce existã în fiecare membru al unei organizatii si care pot fi valorificate prin activitatea trebuintelor superioare (de stimã si apreciere, de autorealizare), a nivelului de aspiratie etc.; • teoriile clasice nu au putut sã descopere faptul cã munca nu este doar un mijloc prin care omul îsi câstigã existenta, ci si un cadru de dezvoltare a personalitãtii sale, de manifestare activã în cadrul relatiilor interpersonale. De remarcat faptul cã lucrãri si cercetãri efectuate în spiritul acestor teorii – oarecum modernizate – continuã sã aparã si astãzi. 2. Teoria neoclasicã sau a relatiilor umane Teoria neoclasicã asupra organizaþiilor si care vizeazã în principal aceeasi problemã a eficientei, dar dintr-o altã perspectivã, este fundamentatã de Mayo (1933, 1945) si colaboratorii sãi Roethlisberger si Dickson (1939).

Cercetãrile lui Mayo asupra unor fenomene noi, întrun fel neobisnuite care se manifestau în organizatiile industriale si care contribuiau fie la ridicarea, fie la scãderea randamentului muncii, sunt încã de actualitate astfel încât analiza lor, chiar si sumarã, este necesarã. Între 1924 si 1927 Mayo a fãcut o serie de cercetãri la firma Hawthorne (producãtoare de materiale telefonice) asupra iluminatului halelor de lucru. El organizeazã douã grupuri: unul de control sau martor (în hala respectivã iluminatul rãmâne nemodificat) si unul experimental, în care intensitatea iluminatului era variatã (crescutã) dupã o schemã gânditã în prealabil (modelul experimental). S-au constata lucruri aparent paradoxale: • cresterea randamentului muncii atât în atelierul experimental (cum era si firesc), dar si în cel de control (ceea ce nu mai era atât de firesc, ba dimpotrivã)! • scãderea foarte mult a iluminatului în atelierul experimental – noaptea pânã aproape la lumina naturalã a lunii – era însotitã tot de cresterea randamentului! De ce aceste rezultate aparent paradoxale? → muncitorii, indiferent dacã fãceau parte din grupul experimental sau de control, constientizau cã problemele lor nu sunt indiferente conducerii; → perceptia sensibilitãtii conducerii fatã de latura umanã a productiei a dus în mod firesc la cresterea încrederii salariatilor în conducere; → satisfacerea trebuintei de apartenentã la grupul de muncã, la organizatie, toate acestea ducând la cresterea moralului, a motivatiei, în final a randamentului. Plecând de la aceste rezultate – ca o parantezã, Mayo nu a putut da atunci o interpretare corectã si completã a fenomenelor legate de iluminat si randament – el desfãsoarã în 1927 alte experimente în care a introdus o serie de variabile noi: • sistemul de salarizare; • introducerea unor pauze;

modificarea zilei de muncã si a sãptãmânii la lucru etc.

Într-o fazã ulterioarã a cercetãrilor muncitorii îsi pot alege colegii (partenerii) de echipã, punându-se deci accent pe structura socio-preferentialã a echipei de muncã. Rezultatele acestor experimente au fost similare, ceea ce a permis elaborarea unei teorii închegate a organizaþiei si a factorilor de eficientã. În esentã, teoria afirmã urmãtoarele: a) într-o organizatie trebuie acordat un rol primordial omului, trãirilor lui psihologice, problemelor lui; b) problemele psihologice ce apar ca urmare a interactiunii indivizilor într-un grup / organizatie sunt foarte importante pentru functionarea acesteia; c) trebuie deplasat accentul de pe tehnic / tehnologic spre uman, cele douã trebuind sã fie considerate ca interactiune; d) organizatia trebuie conceputã interactionist – elementele componente se influenteazã reciproc; e) interactiunile cele mai importante în organizatie sunt cele între oameni (relatiile umane); f) oamenii se folosesc de organizatie pentru a-si realiza scopurile proprii care nu sunt exclusiv materiale, ci si umane. Fãcând si aici o evaluare, putem arãta cã: a) teoria neoclasicã are o contributie decisivã prin introducerea studiului si stiintei comportamentului în abordarea organizatiilor. Practic, de acum înainte psihologia nu mai poate fi neglijatã în studiul si practica activitãtii în organizatii decât cu preul unor pierderi importante; b) se pune totusi un accent prea mare pe legãturile preferentiale în constituirea grupurilor de muncã. Nu întotdeauna criteriile si valorile în jurul cãrora se structureazã relatiile socio-afective sunt consonante cu cele care sustin activitatea productivã;

c) se încearcã pe o cale pur psihologicã atenuarea

hiatusului între patron si angajati care, orice ar fi, de la un anumit punct au interese divergente si care pot fi relationate nu exclusiv psihologic, ci si economic etc. Ultimele douã aspecte constituie deci limite destul de serioase ale teoriei relatiilor umane în domeniul organizatiilor.

3. Teoriile moderne sau holiste Abordãrile moderne interpreteazã organizatia ca un întreg, ca un tot unitar, în interiorul cãruia actioneazã în strânsã dependentã – interdependentã o multitudine de factori si fenomene. Analiza stiintificã pertinentã si practica socialã au arãtat astfel cã modelele clasice ale organizãrii, care se bazau pe imaginea simplificatã a unui “homo oeconomicus“, ignorau extrem de importantele procese psihologice interne organizatiilor. În plus rationalitatea, care era principiul central în modelele clasice, s-a dovedit a fi ideal greu de atins, atât datoritã imposibilitãtii fizice de a cuprinde exhuasiv scenariile alternative, cât si datoritã unor constructe operante la nivel psihologic si care fac demersurile rationale mai degrabã suficientrationale si rationalizatoare decât cu adevãrat logice. Drept urmare cercetãrile ulterioare s-au concentrat asupra grupului de muncã, asupra stilurilor de conducere, asupra atitudinii fatã de muncã si fatã de institutia angajantã, asupra factorilor motivatori, asupra conceptelor de climat organizational etc., toti acesti factori considerati - repetãm - în relatia de interdependentã. În conceptiile/teoriile moderne organizatia este un sistem încheiat, dinamic, evolutiv; Maech si Simon (1965), Lickert (1961) s.a., continuã numai aparent scoala relatiilor umane pentru cã ei opereazã cu o altã

perspectivã, anume cea inspiratã din teoria generalã a sistemelor (Bertalanffy, 1973). Caracteristicile teoriilor holiste sunt în esentã urmãtoarele: a) motivarea adecvatã a oamenilor si a grupurilor umane este esentialã pentru cresterea productivitãtii (prin satisfactia lucrãtorilor); b) se pune accent pe capacitãtile cognitive ale oamenilor, capacitãti care îi ajutã sã selecteze acele variante comportamentale ce se dovedesc utile; c) stilul de conducere al liderilor (managerilor) de la diferite nivele ierarhice au o importantã deosebitã asupra climatului psihosocial si randamentului din structurile subordonate; d) gradul de participare al angajatilor la procesul luãrii deciziilor este, de asemenea, o variabilã importantã în eficienta organizatiei; e) rezolvarea incompatibilitãtii dintre om si organizatie se face si prin mecanisme psihologice, ceea ce constituie un adevãrat proces de dezvoltare umanã a organizatiilor. Finalul acestei evolutii poate fi desemnat drept “modernism”, în sensul unui profund spirit eclectic, si se caracterizeazã prin circumstantialitate. Este vorba de un numãr mai mare de teorii, grupate de teoreticieni în jurul conceptului de “contingency theory”, si care au drept trãsãturã fundamentalã respingerea credintei într-un “optim”, fie acesta referitor la structurã, la functie, la stil de conducere ori la motivatie. Nu existã deci un mod unic, perfect, de organizare, ci, în functie de caracteristicile situatiei, de mediu, unul sau altul din stilurile aplicabile proceselor organizationale poate fi cel mai adecvat. Întrun mediu stabil o organizatie puternic structuratã, cu o ierarhie rigidã si cu o specializare functionalã a subsistemelor va da un randament mai bun decât o organizatie micã, flexibilã, cu un lant de comandã redus si o voitã nespecializare functionalã, care este mai adecvatã unui mediu instabil. E. Tipuri de organizatii

Numeroasele puncte de vedere, teorii si consideratii asupra organizatiilor au operat, fiecare, cu alte criterii de clasificare, criterii însã care nu sunt reciproc exclusive. Cunoasterea acestora este utilã cel putin din douã puncte de vedere: → se face astfel o “inventariere” a tipurilor de organizatii, întelegând mai bine însãsi problematica organizatiilor; → criteriul de clasificare constituie de cele mai multe ori un reper important în analiza organizatiilor respective. 1. Dupã specificul scopului pe care îl au de realizat (Zlate, 1981): a) scopul productiv: • organizatiile industriale; • organizatiile producãtoare de servicii; b) scop educativ: • organizatiile scolare; c) scopuri de ordin recreativ: • organizatiile culturale, artistice; d) scopuri combative: • organizatiile militare. 2. Dupã criteriul primului beneficiar (Blau, Scott, 1962): a) primul beneficiar este membrul organizatiei: • partidele politice; • sindicatele; • sectele religioase; b) primul beneficiar este patronul: • firmele industriale; • firmele comerciale; • bãncile; c) primul beneficiar este clientul (organizatiile “service”): • spitalele; • scolile; d) primul beneficiar este publicul luat în acceptiunea sa foarte largã (organizatiile nationale):

• armata; • politia. 3. Dupã modul de exercitare a controlului social (Etzioni, 1961): a) coercitive: • scoli de corectie; • închisori; • spitale de boli nervoase; b) utilitare: • fabrici; c) normative: • biserici; • partide politice; • asociatii voluntare. 4. Dupã natura si specificul scopurilor (Katz, Kahn, 1968): a) economice si productive (productie de bunuri de consum si de servicii): • mine; • fabrici; • industrii manufacturiere; • întreprinderile de transport si comunicatii; b) de mentinere (au ca finalitate socializarea si instruirea indivizilor pentru a-si asuma roluri în alte organizatii în societate): • scolile; • biserica; c) de adaptare (aport de noi cunostinte, de solutii noi la vechile probleme): • laboratoare de cercetãri; d) de directionare si politice (coordoneazã si controleazã elementul uman, diferitele resurse, precum si rezolvarea conflictelor între grupurile competitive): • statul; • organismele guvernamentale; • sindicatele.

F. Perspectiva asupra organizatiilor

psihologicã

si

psihosocialã

Reamintim faptul cã perspectiva psihologicã si psihosocialã asupra organizatiilor nu este unicã; în schimb, ea oferã posibilitatea întelegerii si actiuni eficiente tocmai pentru cã se centreazã asupra fenomenelor cele mai dinamice din cadrul acestora. Existã numeroase argumente care justificã - si chiar impun - o astfel de perspectivã în studiul organizatiilor (Zlate, 1982; Pitariu, 1981, 1994): a) din analiza, chiar si sumarã, a teoriilor organizatiilor s-a putut vedea cã acestea erau cu atât mai capabile sã explice corect functionarea organizatiilor respective cu cât teoriile în cauzã interpretau mai corect omul, personalitatea sa si relatiile interpersonale si grupale în care acesta era inclus; b) dacã organizatiile influenteazã într-o mare mãsurã viata membrilor sãi si reciproca este adevãratã: organizatiile sunt influentate - mai mult sau mai putin, mai superficial sau mai profund, în anumite compartimente si/sau activitãti sau în totalitatea lor etc. - de membrii sãi;

c) comportamentele oamenilor care actioneazã într-o

anumitã organizatie au anumite caracteristici comune (“omul organizational”); d) în fine, un ultim grup de argumente derivã din însãsi problemele generale ale organizatiilor si strategiilor psihologice si psihosociale de rezolvare a lor. Probleme generale ale organizatiilor 1. Eficienta economicã; Strategii de rezolvare

1. Recrutarea, selectarea, instruirea si alocarea resurselor umane (R.U.); 2. Organizarea si diviziunea 2. Utilizarea R.U.; interactiuni, muncii; coordonarea eforturilor; grupuri de muncã; conducere

(autoritate, influentã); 3. Crearea unor conditii 3. Dezvoltarea creativitãtii; pentru munca eficientã (ergonomice, sisteme de motivare etc.); 4. Adaptarea organizatiei la 4. Dezvoltarea flexibilitãtii schimbarea conditiilor comportamentale a membrilor mediului înconjurãtor si la organizatiei; atasamentul fatã inovarea tehnologicã; de aceasta; 5. Rezistenta la concurentã, 5. Strategii psihologice schimbare etc. specifice. Am insistat asupra acestor aspecte pentru a sublinia cã, desi absolut indispensabilã pentru un manager, pentru orice persoanã care lucreazã la un anumit nivel al ierarhiei organizationale si/sau în compartimente specializate, perspectiva psihologicã si psihosocialã asupra organizatiilor este extrem de utilã; aceasta oferã cheia rezolvãrii multor probleme, dar ea trebuie sã tinã cont, evident, si de anumite criterii economice, juridice, tehnice etc. Perspectiva psihologicã si psihosocialã - perspectiva complementarã celei sociologice - are avantajul - si în acelasi timp dificultatea - de a se centra asupra elementului cel mai dinamic, cel mai complex, care poate avea rolul decisiv - accelerant sau frenãtor - în organizatie, anume omul.

2. Conceptul de cultura, functiile culturii, sociologia culturii
Conceptul de culturã Definitia culturii Existã multe definitii ale culturii, începând de la lapidarul – “un mod distinct de viatã al oamenilor, un

model de a trãi” (Kluckhohn, 1949) - si mergând pânã la cel enumerativ - “acel întreg complex care include cunostintele, credinta, arta, morala, legea, obiceiul si alte deprinderi dobândite de om ca membru al unei societãti” (Tylor, 1871). Totusi, toate definitiile au unele elemente comune. Cultura este o caracteristicã a unei societãti, nu a unui individ. Cultura este tot ceea ce este învãtat în cursul vietii sociale si transmis din generatie în generatie. În cuvintele lui Ralph Linton, ea este “ereditatea socialã a membrilor unei societãti”. Goodman si Marx (1982:85) au vãzut cultura ca fiind “mostenirea învãtatã si socialmente transmisã, a obiectelor fãcute de om, a cunostintelor, a pãrerilor, a valorilor si a perspectivelor, care asigurã membrilor unei societãti unelte pentru a face fatã problemelor curente”. Cultura defineste si pune la dispozitia membrilor unei societãti hranã pentru a o mânca, haine pentru a le purta, limbã pentru a o folosi, valori pentru a face aprecieri, idei pentru a le ghida comportamentul si practici pentru a le urma. Pe scurt, cultura dã formã vietii sociale si o organizeazã. • Cultura – o inventie umanã Cultura pare a fi o caracteristicã eminamente umanã. Alte specii nu par sã posede culturã. O mare parte din comportamentul animalic este o functie a instinctului sau derivã din învãtarea specificã a unui animal în timpul vietii sale. De ce au culturã fiinþele omenesti? În cursul evolutiei, multe dintre instinctele pe care specia umanã le-a împãrtãsit cu strãmosii sãi mamiferele au fost “selectate” treptat sau pierdute. Cu toate acestea, fiintele omenesti sau dezvoltat. De-a lungul timpului, fiintele omenesti s-au transformat într-o specie complexã si numeroasã, într-un sens specia dominantã pe Pãmânt. De ce? Rãspunsul scurt este “cultura”. Cultura dã fiintelor omenesti o mai bunã si mai rapidã metodã de adaptare la schimbarea fizicã, topologicã si climatologicã decât ar fi fost posibil doar prin evolutia biologicã. Combinatia între evolutia anatomicã (dezvoltarea creierului, degetul mare

opozabil, mersul biped) si dezvoltarea culturalã a condus specia umanã la starea sa actualã deosebit de dezvoltatã. Relatia între culturã si fiintele omenesti este reciprocã. Desi noi creãm culturã (i.e., “inventând” limbaj si valori), noi, la rândul nostru, suntem umanizati de ea. Mult din ceea ce trece drept “naturã umanã“ este, de fapt, produsul unei anumite culturi. Americanii, de pildã, deseori vãd rãzboiul, agresivitatea si competitia ca fiind umane prin nastere. Totusi, existã societãti (e.g., arapesii din Noua Guinee) în care rãzboiul este necunoscut, iar comportamentul agresiv si competitiv, virtual inexistent. • Cultura limiteazã libertatea umanã Cultura limiteazã libertatea individualã. Oamenii nu sunt liberi sã facã ceea ce vor. Legile, o inventie culturalã, îi implicã sã se angajeze în anumite feluri de comportament le cer sã actioneze în anumite feluri. Indivizii nu îsi pot crea propria limbã dacã vor sã comunice cu alþii. Desi egali biologic (în acelasi timp diferiti), bãrbatii si femeile rar sunt egali din punct de vedere cultural. În multe societãti, bãrbatii au un statut social superior si mai multã putere decât femeile. Acelasi lucru sar putea spune despre sãracii si minoritãtile din cele mai multe societãti. Cultura limiteazã în mod inegal. • Cultura extinde libertatea umanã În acelasi timp, cultura mãreste libertatea. Cultura elibereazã individul de comportamentul predeterminat si conditionat, dictat de instinct. Oamenii îsi modificã reactiile în functie de situatii: ei fac alegeri, oricât ar fi ele de limitate. Chiar dacã asa cum am arãtat, cultura limiteazã, ea adesea permite alegerea în cadrul unei game rationale de optiuni acceptabile. Cultura ne elibereazã de nevoia de a reinventa mereu aspectele necesare ale vietii sociale. Nu trebuie sã creãm neîntrerupt o limbã cu care sã comunicãm sau sã redescoperim în mod continuu focul; nenumãratele lucruri obisnuite pe care le facem în fiecare zi si articolele materiale de care avem nevoie sunt asigurate prin culturã, astfel eliberându-ne timp pentru creatie si explorare. • Componentele culturii

Sociologia face distinctie între cultura materialã si cultura nematerialã. 1. Cultura materialã. Se referã la toate creatiile concrete si tangibile ale societãtii, de la obiectele principale descoperite prin sãpãturile arheologice la creatiile tehnice contemporane. Pe scurt, orice manifestare fizicã a vietii unui popor este o parte a culturii sale materiale. Cultura materialã este transmisã generatiilor viitoare. Unele obiecte produse de om sunt considerabil modificate (mijloacele de transport) altele, suportã putine schimbãri sau deloc în structura lor de bazã. Unele, cum este rigla de calcul, sunt înlocuite cu succese tehnologice; altele ajung la modã si dispar. Fie cã se schimbã substantial, fie cã nu, comportamentele culturii materiale devin o parte importantã a caracterului societãtii. 2. Cultura nematerialã. Sociologii manifestã tendinta de a se concentra asupra culturii nemateriale, creatiile abstracte ale societãtii, care sunt transmise din generatie în generatie. Acestea sunt însãsi continutul vietii sociale. Cunostintele si opiniile. Ideile pe care le avem despre lume constituie un aspect important al culturii nemateriale. Aceste idei sunt parte din mostenirea culturalã a tuturor societãtilor. Cunostintele se referã la acele concluzii bazate pe un anumit criteriu al evidentei empirice. De pildã, forma sfericã a pãmântului si relatia între copiii cu greutate micã la nastere si fumatul în timpul sarcinii sunt elemente ale cunoasterii. Pãrerile, pe de o parte, se referã la concluziile care nu sunt sustinute de un sprijin empiric suficient, pentru a fi considerate adevãrate. Douã exemple de pãreri controversate sunt: viata începe în momentul conceperii si pedeapsa capitalã retine de la crimã. Culturile tuturor societãtilor întruchipeazã idei despre mediul natural precum si despre lumea pe care au creat-o fiintele umane. Mai mult, toate culturile au idei despre multe aspecte ambigue si confuze ale vietii si ale mortii, ca de pildã, dacã existã viatã dupã moarte, intelesul fericirii umane si soarta finalã a universului. Aceste opinii
a)

strãbat existenta de fiecare zi a fiintelor omenesti de pretutindeni.

b) Valorile Valorile sunt idei despre ceea ce o societate crede cã este bun, corect si plãcut. Valorile asigurã contextul în cadrul cãruia normele sociale (vezi mai jos) sunt stabilite si explicate. Valorile asigurã baza pe care judecãm actiunea socialã, prin aceasta dând formã alegerilor pe care le facem. În societatea modernã de pildã, apreciem munca în mod deosebit, iar “etica muncii“ ne influenteazã comportamentul specific. Valorile nu sunt doar concepte abstracte; ele sunt investite cu semnificatie emotionalã considerabilã. Oamenii discutã în contradictoriu, se luptã si chiar mor pentru valori, cum este “libertatea“. Uneori, valorile se ciocnesc, astfel cã o valoare nu este în mod necesar universal acceptatã de o societate, nici nu are totdeauna acelasi înteles în diverse societãti. De pildã, democratiile interpreteazã cu totul diferit “libertatea“ fatã de statele totalitare. Mai mult, valorile sunt deseori limitate în cadrul unei societãti. De pildã, “exprimarea liberã“, care este foarte apreciatã de democratii, este deseori limitatã în timp de rãzboi; si chiar timp de pace, legile împotriva calomniei si a preocupãrii de a provoca “un pericol evident si iminent“ limiteazã dreptul oamenilor de a zice tot ceea ce vor. Valorile nu sunt în mod necesar statice; ele se pot schimba si chiar se schimbã în decursul timpului. De pildã, valorile care se referã la iubire, la sex si la cãsãtorie s-au schimbat în ultimele decenii. De asemenea, cercetarea actualã aratã cã studentii din ultimii ani au ajuns sã considere învãtãmântul superior un mijloc de a dobândi sigurantã financiarã mai degrabã decât o cale de a-si perfectiona o filozofie semnificativã de viatã. c) Normele O mare parte din viata socialã implicã comportament rutinier. Oamenii se trezesc si se culcã la anumite ore, mãnâncã dupã un program precis si se îmbracã într-un

anumit fel. Acest lucru nu este întâmplãtor. Comportamentul nostru este structurat de norme, reguli sociale si linii de conduitã care prescriu un comportament adecvat în situatii speciale. De asemenea, normele pot modela actiunile oamenilor în relatiile dintre ei. “Normele de politete“ definesc comportamentul cuvenit fatã de altii. Ansamblul normelor societãtii (“cadrul normativ“) este împãrtit în obiceiuri, moravuri si legi.

Obiceiurile. Obiceiurile sunt conventiile curente ale vietii de fiecare zi. Ele sunt cãile obisnuite prin care oamenii actioneazã: desteptarea la o anumitã orã, îmbrãcarea într-o tinutã potrivitã pentru o ocazie, folosirea tacâmurilor “adecvate“ la masã. Obiceiurile sunt actiuni cu o micã semnificatie moralã; cel mai adesea, ele sunt chestiuni de gust. Oamenii trebuie sã se comporte în aceste feluri: dacã nu o fac, pot fi considerati excentrici, neatenti sau ciudati, dar, de obicei, nu primejdiosi sau rãuvoitori. Dacã oamenii încalcã obiceiurile, ei se expun bârfei si ridicolului, nu sanctiunilor legale (juridice). Moravurile. Moravurile sunt norme considerate importante si semnificative pentru functionarea societãtii si a vietii sociale. Furtul din proprietatea privatã este o problemã serioasã. El sfideazã conceptiile sociale de distribuire a proprietãtii si de încredere. Valorile patriotice sunt alcãtuite din moravurile referitoare la felul în care cetãtenii responsabili ar trebui sã se comporte. Tabuurile sunt moravuri proscriptive, adicã definesc ceea ce nu ar trebui sã fie fãcut. În general, societãtile au tabuuri referitoare la relatiile sexuale si maritale între rude apropiate (“tabuul incestului“) si tabuul referitor la consumarea cãrnii de om. În general, încãlcãrile tabuurilor si ale moravurilor implicã sanctiuni mult mai severe decât nerespectarea obiceiurilor. Aceste sanctiuni includ întemnitarea, exilul si chiar moartea. Deosebirea conceptualã între obicei si moravuri (prima oarã fãcutã de Sumner, 1906) este relativ clarã. Totusi, nu este totdeauna usor sã distingi comportamente specifice obiceiurilor sau moravurilor. Profanarea steagului constituie un bun exemplu. Pentru unii oameni, aceasta

este, pur si simplu, o violare a unui obicei si nu necesitã nimic mai mult decât dezaprobarea. pentru altii, un asemenea act este o violare a moravurilor societãtii si necesitã o pedeapsã severã. Legile. Legile sunt norme stabilite si aplicate de autoritatea politicã a societãtii. Dupã ce aceste legi au fost scrise si codificate, se face referintã la ele, în general, ca “legi promulgate“. În unele societãti, legea este transmisã pe cale oralã; aceasta este consideratã ca “legea obiceiului“ sau “obiceiul pãmântului“. Indiferent de forma sa, deseori legea se aplicã acelor comportamente care sunt considerate importante în societate.O mare parte din dezbaterile curente despre caracterul adecvat al legilor care reglementeazã orice fel de comportament sexual , între adulti, cu consimtãmântul pãrtilor, este o consecintã a deosebirilor între protagonisti cu privire la faptul dacã un astfel de comportament este într-adevãr o problemã de “gust“ personal sau stil (obicei), sau de preocupare principalã a societãtii (moravuri). Semnele si simbolurile Semnele. Semnele sunt reprezentãri; ele reprezintã altceva. Existã douã feluri de semne: semne naturale si semne conventionale (simboluri). Un semn natural are o relatie proprie cu ceea ce reprezintã. Simbolurile. Simbolurile (sau “semnele conventionale”), pe de altã parte, nu sunt “naturale“; ele sunt reprezentãri create în mod arbitrar (cuvinte, gesturi, obiecte, imagini vizuale) care dobândesc înteles prin consens social. Un steag, de pildã, este pur si simplu, o bucatã de pânzã cu o anumitã formã, culoare si desen. Totusi, oamenii mor pentru el – nu pentru pânzã în sine, ci ceea ce reprezintã, pentru semnificatia care i s-a atribuit. Steagul este un simbol al unei natiuni si întruchipeazã întreaga semnificatie a acelei societãti. Weitman (1973) a arãtat cã poate fi analizatã semnificatia pe care o societate o investeste în steagul sãu national, ca o modalitate de a întelege aspectele importante ale acelei culturi. Limba. Limba, un ansamblu semnificativ de simboluri social construit, este cel mai important aspect al culturii. Elementele unei limbi au aproximativ aceleasi
d)

sensuri pentru membri aceleiasi comunitãti lingvistice. Prin urmare, limba devine principalul vehicul de comunicare între oameni. Cu cât mai largã este gama de cunostinte, cu atât mai multe simboluri sunt necesare pentru a le comunica. De obicei, bogãtia si varietatea vietii sociale sunt legate de bogãtia si varietatea limbii. Gesturile. Oamenii comunicã si prin gesturi, miscãri ale corpului (ale pãrtilor corpului, cum sunt fata si mâinile) care au semnificatii consimtite social. În societatea americanã, descrierea unui cerc cu degetul mare si cu arãtãtorul de la mâna dreaptã, þinând celelalte trei degete în sus si miscând usor mâna, înseamnã “A-okay; totul este în regulã“. În alte societãti, acelati gest are semnificaþii diferite. De pildã, în Franta el exprimã insulta cã cineva este un nimeni, un “zero“. În Grecia si Turcia, el sugereazã o invitatie sexualã nedoritã. Gesturile, ca si limba, au semnificatie în cadrul unui context social specific. Oamenii comunicã atât pe cale oralã, prin limbaj, cât si prin gesturi. De fapt, comunicarea personalã îsi trage bogãtia si subtilitatea din asocierea indicatiilor verbale si a semnelor neverbale.

Cultura “idealã“ si cultura “realã“

Normele ajutã la structurarea comportamentului prin definirea modurilor de actiune aprobate cultural. Normele definesc “idealul“; ele precizeazã ceea ce societatea considerã cã oamenii ar trebui sã facã, ceea ce se asteaptã din partea lor sã facã. Dar oamenii nu se comportã totdeauna asa cum ar trebui sau cum se asteaptã di partea lor sã se comporte. De pildã, în societatea americanã, oamenii subscriu, în general, la normele fidelitãtii sexuale în cãsãtorie. Totusi, între un sfert si jumãtate din bãrbatii si femeile cãsãtorite au relatii extraconjugale. Chiar si asa, cei angajati în astfel de actiuni deseori sustin validitatea normelor. Ei îsi explicã comportamentul prin slãbiciunea personalã sau prin împrejurãri speciale [“mariajul meu se destramã“, “sotia

(sotul meu) mea nu mã întelege, iar eu am nevoie de dragoste si afectiune]. Normele ar trebui confundate cu comportamentul. Normele precizeazã comportamentul cuvenit din punct de vedere social, care poate sau nu poate fi manifestat. Ele sunt pãtrunderi valoroase în formele de actiune pe care o societate le considerã oportune, dar ele nu garanteazã cã acele actiuni sunt cu adevãrat efectuate. 2. Relativitatea si diversitatea culturalã. Analiza antropologicã a culturii Ipoteza relativitãtii lingvistice Limba face mult mai mult decât sã le dea oamenilor posibilitatea de a comunica unii cu altii. Însãsi natura limbii, s-a sustinut, structureazã modul în care percepem lumea. Aceastã teorie, numitã ipoteza relativitãtii lingvistice, a fost formulatã initial de doi antropologi, Edward Sapir (1929) si Benjamin Lee Whorf (1956). Ei sustin cã limba unei societãti dirijeazã atentia membrilor sãi spre anumite trãsãturi ale lumii mai degrabã decât spre altele. Ilustrarea clasicã a acestui fenomen este

cã, în timp ce limba englezã are doar un singur cuvânt pentru zãpadã, limbii inuitilor îi lipseste un termen general pentru ea. În schimb, întrucât deosebirea diverselor forme de zãpadã este foarte importantã în viata lor zilnicã, ei au cuvinte diferite care descriu tipuri diferite de zãpadã (e.g., zãpadã pufoasã, zãpadã care cade, zãpadã umedã, nãmeti). Astfel, utilitatea deosebirii multelor tipuri de zãpadã a dus la crearea cuvintelor pentru a le numi si la includerea lor în limba inuitilor. Aspectul important al ipotezei relativitãtii lingvistice este concentrarea ei asupra structurii gramaticale, care, sustin Sapir si Whorf, îi conduc pe oameni sã priveascã lumea într-un anumit fel. De pildã, în unele limbi neeuropene ( limba chinezã) separarea obisnuitã a agentului care actioneazã (subiectul) si a actiunii (predicatul) nu are loc (Tung-Sen, 1970). În schimb, agentul si actiunea sunt legate laolaltã; actiunea este agentul, iar agentul este actiunea.

Potrivit lui Sapir si lui Wholf, vocabularul si structura gramaticalã a unei limbi, împreunã, determinã modul în care membrii unei societãti percep lumea. Astãzi, pãrerile cele mai bine informate acceptã o versiune “slabã“ a ipotezei lingvistice. Existã un consens general cã vocabularul si structura gramaticalã a limbii unei societãti îsi concentreazã atentia mai degrabã asupra anumitor fatete ale lumii decât altora si îi determinã pe membri sã gândeascã într-un stil specific. Totusi, perspectiva modificatã a ipotezei relativitãtii lingvistice sustine cã limba este un mecanism “care faciliteazã“. O anumitã limbã te ajutã sã gândesti si sã percepi într-un mod specific, dar ea nu îi obligã pe oameni sã vadã alte fatete ale lumii sau sã îsi dezvolte alte moduri de a gândi. • Diversitatea culturalã Ipoteza Sapir-Whorf nu explicã în totalitate diferentele culturale. Totusi acestea din urmã sunt o caracteristicã importantã a societãtilor umane contemporane; mai mult, existã o diversitate marcantã chiar în interiorul aceleasi societãti .
1)

Diversitatea între societãti

Rapoartele antropologilor exprimã diversitatea culturalã considerabilã între societãti. Societãtile se deosebesc prin modurile în care îsi organizeazã relatiile dintre membri, dar si prin culturile lor. Variatiile în cultura materialã a societãtilor sunt evidente. Pentru sociologie diferentele între societãti sunt relevante îndeosebi în culturile lor materiale.Societãtile se deosebesc prin valorile lor si prin normele care precizeazã comportamentul potrivit. Ruth Benedict (1934) a descris douã situatii diametral opuse: o culturã dionisiacã, de activitate freneticã, de sensibilitate exageratã si de înãltare individualã prin competitie (o populaþie de indieni din Insula Vancouver, Columbia Britanicã) si cultura apolonicã, de discretie, sobrietate si moderatie, care pune accentul pe importanta colectivitãtii în raport cu individul (o populatie din New Mexico). În societãtile moderne vedem deosebiri similare. Accentul pus de cultura americanã pe individ diferã în

mod considerabil de accentul pus pe colectiv de alte culturi. Fireste, existã asemãnãri în toate societãtile. Totusi, istoria, geografia, clima si conditiile sociale se combinã pentru a deosebi societãtile una de alta în multe privinte. De pildã, culturile societãtilor insulare, cum este Marea Britanie, contin elemente nautice distinctive care lipsesc în tãrile înconjurate de uscat, cum este Elvetia. Culturile tãrilor tropicale se deosebesc de culturile din zona temperatã. Tãrile dominate cândva de Franta se deosebesc de cele stãpânite cândva de Marea Britanie sau Portugalia. Diversitatea culturalã dintre societãti demonstreazã flexibilitatea si variabilitatea organizatiilor omenesti. Întelegerea si aprecierea acestei diversitãti poate duce la respect fatã de deosebirile dintre popoare si fatã de ingeniozitatea speciei umane. Diversitatea în cadrul unei societãti Asa cum culturile diferitelor societãti variazã de la una la alta, grupuri din cadrul aceleiasi societãti pot, de asemenea, vãdi varietate, îndeosebi dacã societatea este numeroasã, complexã si modernã. Aceste grupuri, numite subculturi, pot varia dupã clasa socialã, origine etnicã, rasã, religie si stil de viatã, precum si dupã scopuri si interese
2)

a) Subculturile Tiparele subculturale dau unui grup o savoare si o identitate ce îl deosebesc de societatea întreagã din care face parte. Identitatea unei subculturi se poate baza pe mostenirea sa etnicã, indiferent dacã este chinezã, italianã sau polonezã. Ea ar putea deriva din conditia economicã a grupului, cum este cazul sãracilor din ghetou. Subculturile unice din Noua Anglie si din sudul îndepãrtat se bazeazã pe regiune si istorie. Subcultura drogurilor îsi are propriile sale tipare. Pe scurt, orice grup de mãrime medie, care are idei sociale, valori, norme si stiluri de viatã considerabil diferite de cele ale societãtii mai mari, poate fi considerat o subculturã. Deseori, o subculturã are o limbã distinctã. Limba oamenilor de stiinþã este în esentã un jargon subcultural,

asa cum este terminologia negustorilor de droguri sau a muzicantilor de jazz. Formele distincte de comunicare în cadrul subculturilor conferã un sentiment de identitate, oferã posibilitatea unei comunicãri mai precise între membrii subgrupului si protejeazã aceastã comunicare de persoanele din afara acestuia. Mozaicul cultural creat de subculturi poate fi considerat un factor de îmbogãþire a societãtii. Statele Unite, de pildã, deseori au considerat diversitatea lor culturalã ca fiind una dintre puterile lor majore (desi legile stricte de imigrare în cea mai mare parte a acestui secol demonstreazã cã nu toti americanii au aceeasi pãrere). Pe de altã parte, unele societãti ( Japonia) cred cã variatia subculturalã slãbeste cultura naþionalã si de aceea nu o încurajeazã. b) Contraculturile În unele cazuri, tiparele culturale ale unui anumit subgrup nu sunt doar diferite, ci contrare tiparelor restului societãtii. Contraculturile, cum sunt numite aceste subgrupuri, întruchipeazã idei, valori, norme si stiluri de viatã ce sunt în opozitie directã cu cele ale societãtii mai mari. În anii ’60 si la începutul anilor ’70, de pildã, “hippie” au sfidat valorile americane fundamentale de individualism, competitie si materialism. Miscarea neonazistã crescândã din Germania, Ku Klux Klan-ul din Statele Unite s.a. si-au dezvoltat propriile lor ansambluri de tipare culturale care îi pun în opozitie cu culturile propriilor lor societãti. Uneori, cum a fost cazul cu miscarea “hippie” din Statele Unite, elementele contraculturii sunt absorbite de cadrul cultural mai larg, iar distinctia dintre cele douã se estompeazã. Totusi, cel mai adesea, contracultura rãmâne în contact puternic cu societatea mai mare. Relativismul cultural Varietatea practicilor culturale atât în interiorul societãtilor, cât si între ele sugereazã cã nu existã un singur tipar “cel mai bun”. O astfel de concluzie constituie baza relativismului cultural, ipoteza cã nici o practicã culturalã nu este inerent bunã sau rea; fiecare trebuie •

înteleasã în raport de locul ei în configuratia culturalã mai largã. Aceastã perspectivã îl face pe observator sã se abtinã de la a formula aprecieri asupra practicilor necunoscute. Aceasta presupune tolerantã, si chiar respect, fatã de stilurile culturale care pot pãrea ciudate sau chiar “nefiresti”. Oamenii au tendinta de a evalua obiceiurile, practicile si comportamentele în raport cu ale lor si deseori aceastã evaluare capãtã un caracter moral care este asociat cu foarte mult sentiment. Relativismul cultural apãrã împotriva acestei tendinte.

Oare relativism cultural înseamnã cã “orice merge”, cã nu existã standarde absolute? Aceasta presupune iertarea pruncuciderii (uciderea copiilor, deseori folositã ca un mecanism de control al populatiei) sau brutalitatea îndreptatã spre un grup minoritar? Sociologia, ca disciplinã, nu are rãspunsuri usoare la aceste întrebãri. Ca indivizi, cei mai multi sociologi, dacã nu toti, sunt socati de aceste practici. Totusi, ei ar încerca sã-si separe preferintele si ideile morale de eforturile lor profesionale de a analiza cauzele si consecintele unei anumite practici culturale. Adoptarea pozitiei relativismului cultural îi încurajeazã pe oameni sã priveascã mai obiectiv propria lor societate si practicile ei culturale. Aceasta oferã un fel de distantã de la care oamenii sã-si priveascã propria viatã. Etnocentrismul Opusul relativismului cultural este etnocentrismul, tendinta de a considera propria culturã superioarã altora din punct de vedere moral si, astfel, de a judeca alte culturi dupã standardele proprii. A fi etnocentrist înseamnã a presupune cã propria societate face lucruri doar cum este drept si cum se cuvine. Observatorul etnocentrist este, de aceea, capabil sã perceapã practicile altor culturi sau subculturi ca derivatii, nu doar ca deosebiri. Etnocentrismului îi este mai usor sã se mentinã în societãti relativ omogene, traditionale si izolate. În astfel •

de societãti, existã probabilitatea unui contract redus cu diferite practici si putine posibilitãti de a le vedea utilitatea si importanta în interiorul culturii în care acestea au loc. Când membrii acestui fel de societate sunt expusi acestor variatii, este improbabil ca ei sã aibã gama de experiente care le-ar permite sã suspende judecata si sã considere o variatie ca fiind mai degrabã pur si simplu diferitã decât gresitã. 3. Analiza culturale practicilor culturale. Politicile

Din cele prezentate mai sus se poate concluziona cã o culturã este marcatã de o serie de modele, de imagini ghid, de reprezentãri la care se raporteazã membrii unei societãti în comportamentele, munca, rolurile si relatiile lor sociale (De LAUWE). Astfel, modurile de actiune socialã pot fi tratate drept practici culturale. Conceptul ne permite identificarea unei corelatii între stratificarea socialã si stratificarea culturalã. Corespunzãtor stratificãrii sociale, existã – dupã unii sociologi (VALADE) – o culturã etilistã, o culturã de mijloc si o culturã de masã si care pot fi valid caracterizate prin distinctie, pretentie si caracter privat. În acest context practicile culturale nu sunt separabile de politicile culturale, aspectul concret al culturii administrate. Aceste politici culturale – expresia a culturii administrate, si care diferã de la tarã la tarã, functie de caracteristicile acesteia, de conditiile sociale si politice etc. – pot avea ca obiective: − dezvoltarea creativitãtii tinerilor; − dezvoltarea industriilor culturale; − reechilibrarea centrelor de actiune culturalã pe ansamblul teritoriului; − consolidarea culturii stiintifice si tehnice; − politica audiovizualului; − dezvoltarea învãtãmântului artistic; − propagarea internationalã. Se subliniazã însã faptul cã politicile culturale nu reusesc sã depãseascã total handicapurile geografice, sã învingã rezistentele sociale. Existã însã mari deosebiri, în

fiecare tarã, între regiuni, între rural si urban, între diferite grupuri sociale etc.

Cap III . Sociologie Medicala
medicala I. Elemente de sociologie

Teme: 1.Sociologia medicală. Subramură importantă a sociologiei 2. Factorii medicali şi sociali ai dezvoltării sociologiei medical 3. Obiectivele sociologiei medicale 4. Boala şi sănătatea. Aspecte sociomedicale.

5.Statusurile sociale şi rolurile sociale în relaţia asistent medical – pacient

1.Sociologia medicală. Subramură importantă a sociologiei.
Apariţia sociologiei medicale se bazează atât pe pluridimensionalitatea fenomenului „sănătate“, cât şi pe ambiţia sociologiei care se dreşte, în conformitate cu dezioderatele enunţate de întemeietorii săi, o ştiinţă a „bunăstării“ şi a „libertăţii“ umane. Sociologia medicală a debutat practic odată cu publicarea lucrării „Le suicide. Etude de sociologie“ (1897) a lui Durkheim, în care el distinge două tipuri de solidaritate: mecanică şi organică. Solidaritatea mecanică este, ca formă de integrare socială caracteristică societăţilor primitive, definite de o minimă diviziune a muncii, omogenitate a rolurilor sociale, experienţe de viaţă comună şi o conştiinţă colectivă puternică. Solidaritatea organică este specifică societăţii moderne industriale cu o diviziune a muncii sociale complexă, care presupune prin specializare şi interdependenţa între indivizi. Membrii societăţii sunt diferiţi, fiecare având propria personalitate, iar conştiinţa colectivă restrangându-se în favoarea celei individuale. Fiecare parte a sistemului are propria mişcare, diviziunea complexă a muncii asigurând armonia şi coeziunea ansamblului. Indivizii cooperează pentru realizarea unor scopuri pe care nu le pot atinge singuri, datorită diferenţelor de rol şi a interdependenţei impuse de diferenţelor de status. Dezagregarea relaţiilor sociale – anomia - are consecinţe negative pentru societate, dar şi pentru persoane, acestea putând fi îminse către comiterea sucidului. Folosind date statistice, demografice din surse autorizate, Durkheim contrazice teoriile potrivit cărora

rata suicidului este influenţată de factori geografici, climatici, biologici, rasiali sau psihologici. El a susţinut că suicidul este un fapt social obiectiv şi poate fi explicat numai prin factori sociali. Analizând fenomenul sinuciderii (fenomen medical şi social) Durkheim a demonstrat că acesta variază în funcţie de un alt fapt social, integrarea şi coeziunea socială, apărând astfel cerinţa metodologică de a explica un fapt social tot prin factori de natură socială. Primele teorii de sociologie medicală au apărut în anii ’50 fiind elaborate de cercetători celebri precum Parsons, Merton sau Kendall. Ei au abordat din perspectivă sociologică aspecte ale instituţiilor de îngrijire a sănătăţii, ale rolurilor profesionale, organizarea instituţiilor de învăţământ medical, au definit conceptele de boală şi sănătate şi au precizat şi principalele drepturi aşi obligaţii ale statusurilor şi rolurilor de pacient şi medic. Sociologia medicală are drept obiect de studiu fundamentele sociale ale sănătăţii şi îmbolnăvirii, interdependenţa dintre factorii sociali şi starea de sănătate sau de boală a populaţiei, precum şi incidenţa stării de sănătate sau de boală asupra vieţii sociale a indivizilor şi a grupurilor umane. Sociologia medicinei – studiază factori precum structura organizatorică, relaţiile dintre roluri, sistemul de valori, ritualurile şi funcţiile medicinei ca un sistem de conduite (R. Strauss, 1955) Sociologia în medicină – integrează conceptele, principiile şi cercetările sociologice în medicină, inclusiv educaţia sociologică a studenţilor medicinişti, studiul comportamentului sanitar şi al epidemiologiei sociale, studiul proceselor de dezvoltare ale unei boli sau ale factorilor care influenţează atitudinea pacienţilor faţă de boală (R. Strauss, 1972) Sociologia sănătăţii – studiul particular al aspectelor economico-sociale ale sănătăţii, ale locului sitemului sanitar în societate şi raporturile dintre diferitele politici sanitare (Steudler, 1972) Toate aceste definiţii sunt complementare, vizează aspecte particulare ale sistemelor de sănătate şi se circumscriu sociologiei medicale. Între obiectivele sociologiei medicale se numără:

- distribuirea bolilor în societate, în funcţie de sistemul social, mediul familial, religie, sex, clase sociale, profesie. - factorii sociali şi culturali legaţi de natura şi gravitatea bolii - tipul de tratament adoptat - elementele sociale care intervin în procesul terapeutic - etiologia socială şi ecologia bolii - comportamentele sociale ale terapiei şi readaptării - medicina ca instituţie socială - sociologia învăţământului social - studiul variabilelor culturale ale manifestării sănătăţii şi bolii - relaţiile medicale şi sociale în grupurile mici - bazele economice ale serviciilor medicale - influenţa industriilor medicale asupra stării de sănătate a populaţiei - conexiunea dintre structura socială şi boală - influenţa factorilor economico-sociali asupra stării de sănătate şi răspunsul societăţii la sănătate şi îmbolnăvire. Aceste obiective interferează cu cele ale epidemiologiei şi sănătăţii publice, dar exită diferenţe remarcabile în ceea ce priveşte metodele şi tehnicile utilizate de foecare disciplină în parte, precum şi direcţiile şi obiectivele cercetării.

2. Factorii medicali şi sociali ai dezvoltării sociologiei medical
Sociologia medicală se va dezvolta în special în SUA, unde cercetarea organizaţiilor medicale a reprezentat o prioritate pentru sociologie. Ulterior, după anii ’70, şi în ţările europene se va dezvolta acest sector ştiinţific. Între factorii care au influenţat evoluţia sociologiei medicale se numără: - evoluţia practicii medicale - transformarea instituţiilor de îngrijire a sănătăţii - creşterea preţului sănătăţii şi introducerea sistemelor de asigurare a sănătăţii - organizarea studiilor de medicină

- modificarea tabloului morbidităţii - implicarea guvernamentală sporită în domeniul sănătăţii şi apariţia surselor de finanţare pentru cercetarea sociologică a sistemelor sanitare. 3.Obiectivele sociologiei medicale
Obiectivul medical

Sociologia medicală informează asupra proceselor sociale care interferează cu echilibrul fizic sau mental al indivizilor, aducându-şi aportul la realizarea studiilor de epidemiologie socială, la studiul concepţiilor despre sănătate, şi al comportamentului sanitar, în organizarea activităţii sanitareşi elaborarea politicii sanitare.
Obiectivul economic

Sociologia medicală efectuează cercetări asupra costurilor îngrijirii medicale, consumul de medicamente, cheltuielile individuale şi de la buget referitoare la sănătate, oferind cunoştinţe utile asupra comportamentelor sociale care influenţează producerea şi consumul prestaţiei sanitare.
Obiectivul sociologic

Analizând problemele de sănătate, sociologia medicală vizează cunoaşterea societăţii, domeniul medical reflectând în mod specific comportamentul individual şi al grupurilor sociale. Studiind raportul sănătate – boală – societate, sociologia medicală încearcă să dezvăluie acest loc particular al vieţii sociale.

Problematica sociologiei medicale
Între temele dominante ale sociologiei medicale se numără: - conceptele socicologice de sănătate şi boală - schimbarea socială şi dimanica timpurilor de morbiditate - cauze sociale ale îmbolnăvirilor - comportamentul bolnavului în spital şi în societate

relaţiile dintre medic şi pacient spitalul şi pacienţii moartea şi starea de muribund comunicarea în practica medicală inegalitatea accesului la serviciile sanitare etnicitate, sănătate, asistenţă medicală familia şi îmbolnăvirea femeile ca paciente şi asistente ale bolnavilor persoanele în vârstă şi sănătatea medicina şi controlul social devianţă, etichetare şi stigmat social sistemul sanitar naţional în perspectivă internaţională (comparativă) - profesiile medicale şi rolul lor în domeniul apărării şi promovării sănătăţii publice - măsurarea stării de sănătate - evaluarea asistenţei medicale. -

4. Boala şi sănătatea. Aspecte sociomedicale.
Conceptele de boală şi sănătate sunt concepte evaluative, fiind circumscrise de dezvoltarea cunoaşterii biomedicale, de orientările intelectuale ale culturii, de sistemul axiologic al societăţii. Astfel vor exista diferenţe notabile în ceea ce priveşte statutul bolnavului şi natura stării, considerată normală sau patologică, în funcţie de tipul de societate şi nivelul de dezvoltare la care a ajuns aceasta. În prezent, medicii definesc boala în urma aplicării unor standarde riguroase şi a analizării temeinice a pacientului, definind starea de boală, creând rolul său social şi astfel legitimând comportamentul bolnavului. Există însă şi factori care afectează negativ acest proces medico-social: divergenţe de opinii asupra diagnosticului, prognosticului, profilaxiei şi tratamentului anumitor afecţiuni, un adevărat fenomen al modei în tratarea unor boli, precum şi alte implicări ale socialului şi medicalului în actul medical.

Boala şi sănătatea nu pot fi deci definitie decât prin raportare la fiinţa umană privită entitate biologică, psihică şi socială în acelaşi timp. Conceptul de sănătate este, la fel ca şi cel de boală, unul plurisemantic, semnificaţia sa înregistrând nuanţări în funcţie de grupuri, clase sociale sau populaţii. În domeniul medical, sănătatea este privită de către patolog ca o stare de integritate, de către clinician ca lipsă de simptome şi de bolnav ca o stare de bien-etre (A. Athanasiu, 1983).

Sănătatea presupune mai multe dimensiuni (C. Herzlich): - absenţa bolii - o constituţie genetică bună, respectiv un capital biologic înnăscut - o stare de echilibru a organismului dată de adaptarea individului la mediul de viaţă Factorii care influenţează starea de sănătate sunt (J. Bond, S. Bond, 1994): - biologia umană: moştenire genetică, procese de maturizare, îmbătrânire, tulburări cronice, degenerative, geriatrice - mediul: apa potabilă, medicamente, poluare, salubrizare, boli transmisibile, schimbări sociale rapide - stilul de viată: hrană, activităţi fizice, sedentarism, tabagism, alcoolism - organizarea asistenţei medicale: cantitatea şi calitatea resurselor medicale, accesul la ele, relaţia dintre persoane şi resurse în asistenţa medicală. Din punct de vedere biologic, sănătatea poate fi definită drept acea stare a unui organism neatins de boală, în care toate organele, aparatele şi sistemele funcţionează normal (organism în homeostazie). Din punct de vedere psihic, sănătatea poate fi înţeleasă drept armonia dintre comportamentul cotidian şi valorile fundamentale ale vieţii asimilate de individ, reprezentând starea organismului în care capacitatea sa de a munci, a studia sau a desfăşura activităţile preferate este in deplina concordanta.

Între priorităţile actului medical într-un astfel de caz se numără rezolvarea următoarelor probleme: - tulburări de comportament ale pacientului - suferinţei bolnavului - perturbarea ordinii publice Priorităţile diferite ale medicului şi pacientului constituie o altă sursă importantă de conflicte pe parcursul derulării relaţiei între cei doi. În timp ce pentru pacient prioritatea absolută o are propria afecţiune şi tratamentul efectuat, medicul trebuie să se implice în tratarea unui număr mai mare de pacienţi. Tot sursă de conflicte în relaţia medic – pacient este şi diferenţa dintre cei doi actori în ceea ce priveşte evaluarea gravităţii bolii, diferenţă ce provine din inechilibrul în cunoştiinţe medicale şi din experienţa personală diferită a bolii. Astfel, de cele mai multe ori, medicii par a subestima gravitatea bolii şi mai ales efectul acesteia asupra vieţii cotidiene a bolnavilor, în timp ce pacienţii o supraestimează, considerând-o extrem de gravă. Aşteptările contradictorii ale indicilor cu privire la comportamentul bolnavilor se constituie într-o altă sursă de conflict între medic şi pacient. În viziunea medicilor, pacientul ideal este cel capabil să îşi evalueze starea de sănătate cu suficient discernământ pentru a cunoaşte problemele pe care trebuie să le supună atenţiei medicului, deci un individ cu suficiente cunoştiinţe medicale. Acest ideal vine însă în contradicţie cu dorinţa ca pacientul să accepte fără echivoc diagnosticul şi tratamentul prescris, iar pacientul văzut în această dublă ipostază devine o potenţială sursă de conflict. Din fericire însă, toate aceste surse de conflict sunt unele potenţiale, ele îmbrăcând rareori forme deschise. Prescrierea reţetelor medicale este o trăsătură generală a practicii medicale, îndeplinind funcţii sociale importante în relaţia medic – pacient. Astfel, medicul poate prescrie reţete pentru a-şi satisface aşteptările pacientului, aşa cum le percepe el, poate scurta durata unei consultaţii şi în acelaşi timp, poate influenţa comportamentul pacientului dincolo de relaţia directă între ei.

În prezent, s-a înregistrat o importantă sporire a participării pacientului la actul medical, datorită acumulării de cunoştiinţe medicale în rândul pacienţilor. Acest lucru reflectă importanţa acordată de mass-media bolii şi sănătăţii şi, în consecinţă, creşterea responsabilităţii indivizilor în legătură cu propria sănătate. De asemeni, acceptarea ideii că medicii trebuie să se comporte şi ca educatori în problemele de sănătate au condus la modificarea raporturilor medic – pacient. Pentru optimizarea relaţiilor medic – pacient, a fost elaborat chiar un cod de conduită (I. Saas, 1995): A. Reguli pentru cetăţeni privind îngrijirile medicale 1. consultaţi un expert medical experimentat şi demn de încredere 2. dezvoltaţi-vă simţul responsabilităţii şi competenţa pentru a înlătura riscurile medicale 3. utilizaţi din plin medicina preventivă şi predictivă 4. profitaţi de îngrijirile medicale de vârf, dar fiţi atenţi la limitele şi riscurile oricărei intervenţii medicale. 5. cereţi informaţii şi sfaturi experţilor medicali şi fiţi-le un partener loial 6. definiţi-vă sensul calităţii vieţii, valabil din copilărie până la bătrâneţe, pentru perioadele de boală şi de sănătate şi bucuraţi-vă de ea 7. pregaătiţi un testament biologic şi desemnaţi pe cineva pentru a lua decizii dacă veţi deveni dependent 8. folosiţi în mod responsabil resursele medicale comune B. Reguli pentru personalul medical 1. trataţi fiecare pacient ca pe o persoană, nu ca pe un caz 2. ajutaţi pacienţii să îşi dezvolte competenţa lor medicală pentru a elimina riscurile medicale 3. integraţi statusul de valori al pacientului în statusul său clinic din diagnosticul diferenţial şi pentru a stabili prognosticul 4. cunoaşteţi avantajele, limitele şi riscurile medicinei de vârf şi discutaţi-le cu pacienţii 5. fiţi un partener cometent în relaţiile cu pacientul şi respectaţi-I punctele de vedere şi valorile sale 6. preocupaţi-vă permanent de perfecţionarea pregătirii voastre profesionale şi oferiţi cele mai bune servicii clinice şi personale pacienţilor

7. ajutaţi pacientul să îşi pregătească un testament biologic (privitor la donarea de organe) şi colaboraţi cu cei apropiaţi lui, în interesul său. 8. folosiţi în mod responsabil resursele medicale comune. Există şi anumite criterii ale sănătăţii mintale (A. Ellis, W. Dryden, 1997): 1. conştiinţa clară a interesului personal 2. conştiinţa limpede a interesului social 3. auto-orientarea (capacitatea de a se conduce şi orienta singur în viaţă) 4. nivelul înalt de toleranţă a frustrării 5. acceptarea incertitudinii şi capacitatea de ajustare la incertitudine 6. angajarea în activităţi creatoare 7. gândirea ştiinţifică, realistă şi obiectivă 8. auto-acceptarea 9. angajarea moderată şi prudentă în activităţi riscante 10. realismul şi gândirea utopică 11. asumarea responsabilităţii pentru tulburările emoţionale proprii 12. flexibilitatea în gândire şi acţiune 13. îmbinarea plăcerilor immediate cu cele de perspectivă Conceptul de personalitate autorealizată propus de A.H. Maslow (1976) presupune forma supremă a sănătăţii psihice şi are următoarele caracteristici: 1. orientarea realistă în viaţă 2. acceptarea de sine, a altora şi a lumii înconjurătoare aşa cum sunt ele 3. înaltul grad de spontaneitate 4. centrarea pe probleme şi nu pe trăiri subiective 5. atitudinea de detaşare şi nevoia de intimitate 6. autonomia şi independenţa 7. aprecierea elastică a oamenilor şi lucrurilor, lipsită de stereotipii 8. existenţa experienţelor spirituale sau mistice profunde, dar nu neapărat cu caracter religios

9. existenţa unor relaţii afective intime profunde şi cu mare încărcătură emoţională, practicate cu puţine persoane şi a unora superficiale cu un număr mare de persoane 10. identificarea cu omenirea şi existenţa unor interse sociale puternice 11. împărtăşirea atitudinii şi valorilor democratice 12. neconfuzia mijloacelor cu scopurile 13. existenţa unui simţ al umorului superior, detaşat filosofic, neostil şi nevindicativ 14. existenţa unui mare potenţial creator 15. opoziţia faţă de conformismul cultural 16. transcenderea mediului de viaţă şi neconformismul faţă de acesta. Din punct de vedere social sănătatea este starea organismului în care capacităţile individuale sunt optime pentru ca persoana să îşi îndeplinească în mod optim rolurile sociale (de prieten, vecin, cetăţean, soţ, părinte, cetăţean etc.). Parsons defineşte sănătatea drept capacitatea optimă a unui individ de a îndeplini eficient rolurile şi sarcinile pentru care a fost socializat. Sănătatea pozitivă are două componente (Downie, 1992): 1. bunăstarea fizică, psihică şi socială 2. fitness – forma fizică optimă incluzând cei patru S (în engleză) - strenght – forţă fizică - stamina – vigoare (rezistenţă fizică) - suppleness - supleţe fizică - skills – îndemânare (abilitate) fizică Conform OMS (1946), sănătatea reprezintă starea de completă bunăstare fizică, mentală şi socială, care nu se reduce la absenţa bolii sau a infirmităţii. Deţinerea celei mai bune stări de sănătate de care este capabilă persoana umană este unul dintre drepturile fundamentale ale omului. Conceptul de sănătate a fost operaţionalizat pentru a fi aplicat diverselor comunităţi socio-culturale, evaluările fiind făcute pe baza unor indici precum: morbiditatea, mortalitatea (generală şi specifică), disconfortul,

insatisfacţia, deficienţele, invlidităţile, handicapul, indicele de dezvoltare umană. Conceptul de boală este şi el mai multe dimensiuni. Din punct de vedere biologic, boala este o stare a organismului sau a unei părţi din organism în care funcţiile sunt afectate sau deranjate de factori interni sau externi. Din perspectivă plurifactorială, boala poate fi definită drept o stare finală, rezultat al unei combinaţii a factorilor ecologici şi comprotamentali aflaţi în interacţiune cu predispoziţiile genetice, care plasează statistic individul într-o situaţie de risc mărit, ca urmare a unei alimentaţii neraţionale, dezechilibrate, de lungă durată, expunerii cronice la agenţii patogeni ai locului de muncă, stresului vieţii sau altor factori (R. Fitzpatrick, 1986). Boala reprezintă, mai mult decât o o sumă de simptome, fiind un proces care chiar dacă nu conduce la modificări importante structurale sau funcţionale, afectează psihicul individului ca o reacţie la boală. Starea de boală, legitimată prin diagnostic, conduce la apariţia unui comportament structurat în jurul acestei stări. Conştiinţa bolii conduce la manifestarea unor stresuri psihice majore şi de lungă durată. Se diferenţiază în acest sens anozognozia, negarea subiectivă sau nerecunoaşterea bolii şi opusul său, hipernozognozia, respectiv supraevaluarea subiectivă a simptomelor. Pentru dimensiunile particulare ale bolii, literatura medicală anglo-saxonă a introdus următorii termeni: - illness – realitatea subiectivă a bolii, ceea ce percepe bolnavul şi nu suferinţa corporală, ci percepţia individuală a unei schimbări negative în bunăstarea sa şi în activităţile sale sociale. - disease – realitatea biofizică a bolii, adică anomalia funcţională a structurii sau fiziologiei organismului. - sickness – realitatea socioculturală a bolii, adică modelarea rolului social al bolnavului, formele de adaptabilitate socială a maladiei ori atribuirea etichetei de bolnav persoanei suferinde. Boala presupune şi anumite restricţii modificând stilul de viaţă al individului şi implicit afectând starea sa psihică: - restrângerea sau modificarea unor activităţi motrice sau fiziologice

- limitarea sau suprimarea unor activităţi intelectuale sau profesionale - suprimarea unor activităţi extraprofesionale - modificarea relaţiilor intepersonale în sensul diminuării contactelor cu cei apropiaţi - dereglarea raporturilor familiale sau conjugale - pierderea sau reducerea capacităţii de muncă şi, implicit, a posibilităţilor asigurării subzistenţei - dependenţa de alte persoane, mai ales în cazul apariţiei unor infirmităţi. Starea de boală depăşeşte astfel limita biologicului, fiind o stare socială deviantă şi de nedorit. Prin devianţă se înţelege orice abatere de la regulile de convieţuire şi imperativele de ordine ale unei forme de viaţă colective, iar comportamentul deviant este supus de obicei corecţiei, tratamentului sau pedepsirii de către agenţiile de control social. În ceea ce priveşte asocierea bolii cu devianţa Scambler (1986) propune trei modalităţi: - considerarea bolii ca devianţă, şi astfel, pe lângă devierea de la starea normală a organismului, starea de boală presupune şi o deviere de la normele culturale stabilite cu privire la ceea ce se consideră sănătate, iar cel ajuns într-o astfel de stare trebuie să caute tratamentul necesar pentru a o elimina. - boala este o stare ce permite comportamentul deviant, făcând posibile noi modalităţi de manifestare a acestuia. Prin asumarea noului rol de bolnav, individul trebuie îşi asume drepturile şi îndatoririle impuse de acest rol, în caz contrar, comportmentul său deviind de la obligaţiile de rol - îmbolnăvirea deviantă sau stigmatizantă care poartă această etichetă pusă de nespecialişti. Punând diagnostice în virtutea unei autorităţi dobândite, medicul capătă o putere foarte mare din acest punct de vedere şi poate influenţa persoana etichetată. Astfel, stigmatul unui individ ajunge să domine percepţia şi modul în care este tratat de către ceilalţi. Astfel, statutul său deviant devine statut dominant şi influenţează în mod negativ evoluţia sa ulterioară. În funcţie de semnificaţia socio-culturală dobândită de boală în societate, de apartenenţa indivizilor la medii

culturale diferite variază şi reacţia acestora faţă de boală şi durere, stări fiziologice părecum foamea sau durerea având şi determinare socio-culturală. Dacă durerea este un indiciu al stării morbide sau premorbide a individului, atât contextul biologic cât şi cel cultural au un anumit rol în definirea lor. Astfel, societatea în care se găseşte individul devine factorul care condiţionează formarea tipurilor de reacţie individuală faţă de durere. Durerea este identică la toţi indivizii având funcţia de a provoca reacţii de evitare a stimulilor nocivi pentru sănătatea individului, dar reacţia faţă de durere este diferită, depinzând de mediul cultural al indivizilor. Clasificarea bolilor a ţinut cont de mai multe criterii, pentru sociologia medicală fiind important criteriul frecvenţei şi al celor mai efecte asupra vieţii colective a oamenilor. Există astfel mai multe clasificări: R.M. Coe, 1970 propune urmaătoarele tipuri: - infecto-contagioase - cronice - mintale D. Field a luat în considerare patru criterii: - durata episodului de boală - prognosticul (posibilitatea tratamentului curativ şi întinderea lui) - gradul de disconfort (incapacitate sau handicap provocate de boală) - gradul de stigmatizare (potenţialul de autodegradare provocat de boală) şi a evidenţiat astfel patru tipuri de boli: - boli acute de scurtă durată (infecţioase: rubeolă, rujeolă, pneumonie) - boli de lungă durată nestigmatizante (infarctul de miocard, diabetul zaharat) - boli de lungă durată stigmatizante (cancer, SIDA, sifilis, scleroză multiplă) - boli mintale (schizofrenia, isteria, fobiile) Conform OMS (1990), bolile pot fi împărţite în 21 de categorii: 1. boli infecţioase şi parazitare 2. tumori

3. bolile sângelui, ale organelor hematopoietice şi tulburări ale mecanismului de imunitate 4. boli endocrine, de nutriţie şi metabolism 5. tulburări mentale şi de comportament 6. bolile sistemului nervos 7. bolile urechii şi apofizei mastoide 8. bolile ochiului şi anexelor sale 9. bolile aparatului circulator 10. bolile aparatului respirator 11. bolile aparatului digestiv 12. boli ale pielii şi ale ţesutului celular subcutanat 13. bolile sistemului osteo-articular, ale muşchilor şi ţesutului conjunctiv 14. bolile aparatului genito-urinar 15. sarcina, naşterea şi lăuzia 16. unele afecţiuni a cărăr origine se situează în perioada perinatală 17. malformaţii congenitale, deformaţii şi anomalii cromozomiale 18. simptome, semne şi rezultate imprecis definite ale investigaţiilor clinice şi de laborator 19. leziuni traumatice, otrăviri şi alte consecinţe ale cauzelor externe 20. cauze externe de morbiditate şi mortalitate 21. factori influenţând starea de sănătate şi motivele recurgerii la serviciile de sănătate.

5.Statusurile sociale şi rolurile sociale în relaţia asistent medical – pacient
Relaţia asistent medical–pacient este una extrem de complexă, vizând aspecte culturale, psihologice şi sociale, care vor influenţa comportamentul fiecăruia dintre cei doi actori. Această relaţie este una care se stabileşte între membrii a două grupuri sociale distincte în ceea ce priveşte prestigiul, puterea şi orientările lor: un grup ce oferă îngrijiri specializate unui alt grup care solicită aceste îngrijiri de sănătate. Totodată, această relaţie se desfăşoară într-un cadru instituţionalizat,

după un anumit ritual. Astfel, în această relaţie se conturează extrem de bine conceptele de status şi rol social. 1. Statusul social Statusul reprezintă poziţia ocupată de o persoană sau un grup de persoane în societate, având determinare atât pe orizontală, în ceea ce priveşte reţeaua de contacte şi schimburi cu persoane având acelaşi nivel social, cât şi pe verticală, vizând relaţiile cu persoane aflate în poziţii superioare sau inferioare în ierarhia socială. Statusul social a primit din aceste puncte de vedere mai multe definiţii şi caracterizări: - ansamblu de relaţii egalitare şi ierarhice pe care individul le are cu alţi membri din grupul din care face parte - prestigiu social (M. Weber, 1921) - colecţie de drepturi şi de datorii generate de locul ocupat de fiecare individ în societate (R. Linton, 1936) - statusurile atribuite (vârstă, sex, rasă) diferă de cele achiziţionate (profesie, poziţie economică, stare civilă), pentru care individul a optat şi a depus anumite eforturi (T. Parsons, 1951) Statusul de vârstă, cel profesional şi cel cultural evoluează împreună în copilărie, ulterior distanţându-se şi dezvoltându-se separat. Există de asemeni, distincţii, între statusul actual şi cel latent, posibil de actualizat în alte contexte sociale. Fiecare persoană posedă mai multe statusuri, grupate astfel: - Statusul biologic - Statusul familial - Statusul extrafamilial Toate statusurile asociate unei persoane formează setul de statusuri proprii acesteia, între care cel cultural, cel economic şi cel profesional au cel mai importan rol în configurarea statusului social al persoanei respective. Statusul profesional este cel mai important în societăţile moderne, divizându-se în: - statusuri formale (oficiale, distribuite conform cu organigrama) - informale (dobândite pe baza caracteristicilor persoanei)

Statusul formal face diferenţa între gradul de autoritate conferit de organizaţie angajaţilor şi se exteriorizează printr-un set de simboluri: - titluri profesionale - avantaje suplimentare - posibilitatea de a desfăşura o muncă plăcută - condiţii de lucru luxoase Statusul informal vizează prestigiul obţinut de angakaţi pe baza unor trăsături necerute expres de organizaţie: - angajaţii în vârstă şi cu mai mare experienţă sunt percepuţi cu un status mai înalt decât ceilalţi colegi - cei care au capacităţi speciale au de asemeni un status mai înalt - femeile şi persoanele aparţinând unor grupuri minoritare sunt valorizaţi mai puţin Dobândirea unui status profesional mai înalt se face pe mai multe căi: - experienţă câştigată - trecerea prin posturi de suport mai puţin prestigioase, care oferă posibilitatea dobândirii de experienţă - concursuri sau numiri în posturi noi - calităţi excepţionale - status privilegiat al familiei individului, relaţii sociale de suport, intervenţii de susţinere în momentul avansării Schimbarea statusului profesional implică şi schimbarea statusului economic (venituri şi prestigiu social). Totodată, statusurile parţiale ale unei persoane pot fi congruente sau incongruente, putând genera conflicte (statusul profesional cu cel familial), iar poziţiile ierarhice intermediare determină conflicte intersatus, depăşite doar prin modul în care persoana îşi percepe propiul status. 2. Rolul social Rolul social reprezintă model de comportare asociat unui status, punerea în act a drepturilor şi datoriilor prevăzute de statusurile indivizilor şi grupurilor într-un sistem social. Învăţarea rolurilor sociale duce la formarea personalităţii şi asigură funcţionalitatea colectivităţilor umane. Rolul social reprezintă atât comportamentul

efectiv cât şi prescripţia normativă în legătură cu acesta., fiind definit şi ca ansamblul de comportamente pe care în mod legitim îl aşteaptă ceilalţi de la individul care ocupă un status social. În raport cu statusul social, rolul este mai flexibil. Statusl poate rămâne neschimbat, dar rolul se poate modifica pe măsura schimbării cerinţelor sociale. Rolurile sociale evoluează în funcţie de aşteptările rolului (prescripţiile normative care definesc modul în care trebuie jucat un rol), iar realizarea rolului este dependentă de cerinţele de rol, perceperea lor de către individ, trăsăturile de personalitate ori gradul de identificare a individului cu grupul de apartenenţă. În problema raporturilor dintre rol şi personalitate au fost distinse trei poziţii (J. Maisonneuve, 1996): - personalitatea nu se poate confunda cu rolurile, ea doar le transcende şi se exprimă prin intermediul lor - personalitatea se reduce la jocul de roluri - personalitatea este o putere de opţiune între roluri, o sinteză a lor şi a anumitor elemente aparte, ireductibile, constituindu-se astfel persoana (legată de o scară de valori) sau personajul (sinteză compromisă) Personajul exte astfel un compromis între spontaneitatea subiectului şi exigenţele sociale, realizându-se în diverse modalităţi: rol stereotipizat (a trebui să fii), în strictă conformitate cu modelul şi aşteptările celorlalţi mască (aparenţă), un compromis cu intenţie manipulatorie sau oportunistă refugiu (alibi), cu intrarea în roluri protectoare sau magice ideal personal (a voi să fii), trăit în mod dinamic, ca expresie a unui eu profund Rolurile sociale au funcţia de reglare a raporturilor sociale şi de structurare a comportamentului indivizilor în limite aşteptate de societate. Statutul social presupune existenţa concomitentă a unui set de roluri ce pot fi sau nu congruente.Tensiunea rolului (persoana nu poate răspunde aşteptărilor rolului) apare în situaţii precum: - există discrepanţe între trăsăturile de personalitate şi prevederile rolului social

- apare o schimbare rapidă a rolului de la un tip de activitate la altul - persoana este supra- ori subsolicitată în rolul respectiv. Conflictul de rol apare atunci când individul joacă două sau mai multe roluri ale căror cerinţe sunt contrare şi nu pot fi conciliate, singura soluţie în acest sens fiind ierarhizarea rolurilor prin ignorarea anumitor prevederi până la o limtiă maximă.Între sursele de conflit între roluri se numără (J. Maisonneuve): - proliferarea rolurilor în societatea contemporană - inconsistenţa sau echivocul poziţiilor şi al modelelor de roluri corelative - evoluţia rolurilor în defavoarea statusurilor şi a modelelor comune - articularea deficientă a funcţiilor - plasarea individului într-o poziţie de intersecţie - inaderenţa individului afectivă şi ideologică la rol - reacţia provocată asupra individului de exigenţele incompatibile ale unui rol mixt. Metodele de ieşire din conflictul de roluri pot fi (J.Maisonneuve): - opţiunea pentru un rol în defavoarea altuia - compromisul pe baza unei ierarhii între prescripţii, ori a unei alternanţe a rolurilor - inovaţia în promovarea unui nou model de rol care conciliază aşteptările contrare, menţinând doar o parte din aspectele rolurilor aflate în conflict - raţionalizarea elimină antagonismul conduitelor concrete prin referirea la principii care par să se concilieze in abstracto - negarea conflictului în scopul protejării de anxietate şi îndepărtării scadenţei. Astfel, conflictele între roluri devin factori de schimbare socială, având potenţial perturbator pe paln social şi personal, provocând chiar, prin amplificare la nivelul societăţii, o revizuire a aşteptărilor şi a datelor obiective. Rolurile sociale pot fi şi ele impuse şi dobândite, în condiţii similare statusurilor sociale, iar între rol şi personalitate există o strânsă interdependenţă.

Statusurile sociale şi rolurile sociale în relaţia asistent medical– pacient În societatea actuală, medicul are un status extrem de înalt, diferenţiindu-se prin nivelul de formaţie abstractă şi specializată, prin orientarea spre profesie, prin recunoaşterea autorităţii depline asupra bolii şi asupra tratamentului. Monopolul asupra activităţii proprii îi diferenţiază net pe medici de alţi profesionişti, dobândind astfel şi o autonomie extremă asupra controlului şi exerciţiului meseriei. Statusul social al asistentului medical este perceput de către masa largă de persoane în asociere cu valori precum: cunoaştere, devotament, putere de sacrificiu. Intervenind în situaţiile de criză, medicul apare într-o triplă ipostază, de om care: - alină suferinţa - vindecă boala - salvează viaţa bolnavului Rolul social al asistentului medical este asociat statusului său şi este caracterizat de cinci trăsături principale (T. Parsons, 1956): - competenţa tehnică determinată de conţinutul tehnic al ştiinţei medicale şi prioritară în înfăptuirea eficientă a actului medical. Este asimilată încă de la începutul studiilor şi se probează prin concursuri şi examene şi atestată de titlul profesional. Unul dintre atributele sale, întâlnit cel mai des în cazul asistentilor medicali generalişti, este minima competenţă în maximum de domenii medicale. Competenţa tehnică presupune şi cunoaşterea unor noţiuni non-medicale, care au însă implicaţii profesionale ori socio-administrative pentru bolnav (drepturi materiale şi legale, pensionări, protecţie împotriva noxelor, etc.) - universalismul care presupune existenţa unei relaţii cu pacientul bazate pe reguli formale şi nu pe legături personale, neputând face nici un fel de discriminare în acest sens.

Există însă şi excepţiile care confirmă regula: 1. medicina de campanie în care asistenţa medicală se acordă cu precădere gradelor superioare 2. presiunile de natură socială cu privire la îngrijirea unor personaje cheie în viaţa politică ori socioeconomică 3. cabinetele şi clinicile particulare specificitatea funcţională privind îngrijirea sănătăţii şi rezolvarea cazurilor de boală, care presupune acţiunea cu mijloace şi tehnici specifice (tehnice, psihologice, psihiatrice, etc.) şi fără a interveni în alte aspecte ale vieţii pacientului. neutralitatea afectivă care impune un existenţa unei relaţii obiective şi fără implicare emoţională. Dacă relaţia asistent medical – pacient presupune existenţa unui anumit grad de acces din partea asistentului medical la intimitatea corporală şi psihică a pacientului, acest proces nu trebuie să fie unul care să acţioneze şi în sens invers. Chiar dacă în aceste raporturi medicul devine un surogat de părinte, frate sau prieten, el nu trebuie să se confunde cu aceştia şi nici să judece ori să condamne bolnavul indiferent de culpa acestuia. orientarea spre colectivitate este obiectivul ideologiei medicale, care pune accent pe devotamentul faţă de colectivitate şi mai puţin pe urmărirea unor profituri materiale. Profesiunea de asistent medical presupune, ca şi alte profesii, reuşita dar, spre deosebire de acestea în care orientarea valorilor se face spre sine, aici este spre alţii. În plus, moralitatea medicului este crucială în chiar legitimarea stării de bolnav a pacientului. Rolul social de bolnav implică cinci trăsături caracteristice (I. B. Iamandescu, 1997): situaţia marginală a bolnavului din care rezultă instabilitate emoţională şi stări conflictuale pericolul care apare asupra bolnavului şi care îl determină să apeleze la mijloace şi tehnici de protecţie, rezultând şi aici stări euforice ori sugestibilitate amplificată. restrângerea orizontului egocentrism

-

-

-

-

-

- anxietate şi exagerarea acţiunii factorilor de mai sus ca urmare a unei perspective temporare de lungă durată a bolii. Tot rolul social de bolnav, cu caracter temporar sau permanent presupune alte patru caracteristici (Parsons): - degrevarea de sarcinile şi responsabilităţile vieţii normale, ce se poate transforma într-un drept în cazul în care boala nu se vindecă - receptarea sprijinului din partea instituţiilor abilitate în acordarea ajutorului medical, acţiune care presupune şi două extreme: exagerare ori refuz. - dorinţa de însănătoşire ca o legitimitate condiţionată a rolului de bolnav. - obligaţia de a căuta ajutor competent şi de cooperare cu personalul abilitat în acest sens, obligaţie care legitimează starea de boală, anulând caracterul de devianţă al acesteia. Prima caracteristică nu este una generalizată, aplicându-se necondiţionat în cazul bolilor grave dar nu şi în acela al unor boli cronice ori malformaţii congenitale, în timp ce a doua trăsătură nu este valabilă în cazul formelor uşoare de boală. Tipul de rol social al bolii este în strânsă corelaţie cu: - natura bolii (somatică, psihică) - gravitatea bolii - cronicizarea bolii - tipul de tratament aplicat (ambulator, staţionar, spitalicesc). Se poate vorbi în acealşi timp şi de două tipuri de pacienţi (Beckmann, 1979): - bolnavii timizi care doresc o relaţie extrem de apropiată cu medicul curant, care să le ofere protecţie şi compasiune pentru probleme de orice natură (personală, socio-emoţională, etc.) - bolnavii „suprasănătoşi“, cu grave tulburări de sănătate, dar care refuză să accepte boala şi să consulte medicul ştiind că tratamentul nu este eficient. Rolul social al bolnavului legitimează astfel vulnerabilitatea sa temporară sau permanentă, totodată obligându-l să caute vindecarea şi să îşi asume

incapacitatea, existând însă în acelaşi timp şi pericolul ca pacientul să încerce să evite o serie de responsabilităţi invocând o stare de boală mai mult sau mai puţin existentă.

II.Tipuri de relatii asistent medicalpacient
Teme:

1.Relatiile profesionale ( de complementare, de conducere, de cooperare, de coparticipare); 2. Conflicte de roluri: situatii conjucturale, expectante, evaluarea gravitatii bolii, intereser si prioritati, stingerea conflictului. 1.Relatiile profesionale ( de complementare, de conducere, de cooperare, de coparticipare);
Relaţia asistent medical – pacient este o relaţie de roluri, asimetrică şi consensuală, în care asistentul are poziţia de superioritate, fiind elementul activ care caută soluţia la boala de care suferă pacientul, văzut aici ca un element pasiv. Totodată, pacientul recunoaşte autoritatea asistentului, iar relaţia terapeutică se bazează pe reciprocitate, cele două roluri alcătuind un cuplu complementar. Atitudinile pe care asistentul medical le adoptă în cadrul acestei relaţii pot fi: - autoritar - Ajutor neconditionat detaşat - părinte bun şi protector

Natura relaţiei asistent medical medic – pacient influenţează în mod decisiv actul terapeutic şi ameliorarea starii de sanatate pana la insanatosire. În caracterizarea relaţiei sociale asistent medical – pacient s-au impus două puncte de vedere: 1. relaţie între doi actori sociali (T. Parsons), în care cele două roluri sunt complementare, iar drepturile şi obligaţiile sociale prevăzute potenţează eventualul conflict interrelaţional, fără a-l elimina în totalitate. Acest model se referă însă la bolile acute, care în societatea actuală au cedat locul bolilor cronice, în care pacienţii rămân în activitatea socio-economică cu responsabilităţile aferente. Prin prisma faptului că bolile cronice sunt greu vindecabile, relaţia asistent medical – pacient a suferit modificări apărând şi incertitudini de ordin clinic (privind prognosticul său) şi funcţionale (privind secretul păstrat de asistentului medical asupra diagnosticului). În acest model de relaţie s-au diferenţiat trei situaţii, legate de simptomele organice ale pacientului (T. Szasz, M. H. Hollender, 1956): activitate – pasivitate, asistentul medical este activ, bolnavul pasiv (răni grave, comă, anestezie) conducere – cooperare, bolnavul urmează sfaturi şi are raţionament (boli acute, infecţii) participare reciprocă, asistentul medical ghidează bolnavul în a-şi acorda singur ajutorul, întâlnirile fiind ocazionale (boli cronice)

2. Conflicte de roluri: situatii conjucturale, expectante, evaluarea gravitatii bolii, intereser si prioritati, stingerea conflictului.
Strategiile de control în relaţia medic – pacient se împart în patru categorii (Morgan, 1986):

1. Persuasiunea - dacă pacienţii încearcă să convingă medicul că un anumit tip de tratament este mai potrivit, prezentând informaţiile legate de boală într-un mod convenabil lor, şi medicul va încerca la rândul său să convingă pacientul că procedeul său este cel mai bun prin copleşirea sa cu dovezi sub formă de analize de laborator ori exemple din experienţa anterioară şi nu acceptă sugerarea de proceduri de către pacient. 2. Negocierea – procesul prin care medicii şi pacienţii ajung la un compromis, de obicei în ceea ce priveşte durata programului de tratament. 3. Incertitudinea funcţională – în momentul în care există siguranţă privind evoluţia unei boli ori succesul unei terapii, medicul poate menţine incertitudinea pacientului, în scopul economisirii de timp, evitării unor scene emoţionale, ori al menţinerii autorităţii asupra pacientului. 4. Comportamentul non-verbal – joacă un rol important în desfăşurarea acestei relaţii şi în influenţarea calităţii informaţiei communicate. Aceste tehnici non-verbale servesc la controlul consultaţiei, ori pentru a indica sfârşitul acesteia. Din punctul de vedere al comportamentului non-verbal, medicul ocupă poziţia dominantă, conducând dialogul şi semnalând intrarea ori ieşirea pacientului, posibilitatea acestuia din urmă de a influenţa în vreun fel conversaţia depinzând de nivelul cunoştiinţelor medicale pe care le posedă, de gradul de disconfort creat de boală, precum şi de capacitatea de a-şi exprima trăirile, dar şi de bunăvoinţa medicului. Consultaţiile au fost şi ele împărţite în două categorii ce se deosebesc prin oportunitatea acordată participării pacienţilor (Byrne, Long, 1976): - centrate pe medic, caracterizate prin abordare directă, utilizarea unui interviu strâns controlat care ţinea la stabilirea diagnosticului într-un timp cât mai scurt, iar pacientului i se refuză posibilitatea discutării simptomelor, problemelor şi angoaselor. - centrate pe pacient, în care medicul acordă mai mult timp pacientului şi tuturor problemelor acestuia, acest model tinzând spre extindere, dar având şanse reduse deocamdată datorită presiunii timpului.

III.Strategii de control
Teme: 1. Sisteme de sănătate. Caracteristici şi evaluări. 2.Comunicarea verbala, nonverbala, limbaj, paralimbaj; 1.Sisteme de sănătate. Caracteristici şi evaluări.
Întrucât sănătatea reprezintă o valoare fundamentală pentru individ şi societate, o resursă a dezvoltării vieţii sociale în ansamblul ei, orice societate tinde să-şi valorifice sănătatea ca resursă funcţională şi să organizeze un sistem de protecţie împotriva bolii,

organizat astfel încât să asigure depistarea, îngrijirea şi restabilirea celor afectaţi. Sistemele de asigurare a sănătăţii au apărut începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în cadrul programelor de protecţie socială iniţiate la presiunea mişcărilor sindicale, muncitoreşti şi a diverselor grupări politice. Prin perfecţionarea acestor programe s-a ajuns la conceptul de „securitate socială“ utilizat în 1935 în SUA, termen prin care se înţelege protecţia pe care o asigură societatea pentru membrii ei, printr-o serie de măsuri publice, împotriva problemelor economice şi sociale cauzate de pierderea sau reducerea substanţială a veniturilor datorită îmbolnăvirii, invalidităţii, bîtrâneţii sau morţii. Securitatea socială devine astfel expresia solidarităţii financiare dintre membrii unei societăţi, în virtutea unui principiu conform căruia „mărimea cotizaţiei nu se face în funcţie de porbabilitatea producerii evenimentului contra căruia se face asigurarea, ci în funcţie de venit“ (D. Anvers, 1991). Sistemele de asistenţă presupun ajutarea minorităţilor lipsite de resurse de către colectivitate, neadmiţându-se astfel excluderea unor categorii sociale, spre deosebire de asigurările facultative ce pot fi contractate individual şi sunt o cumpărare de drepturi. Primul sistem de asigurări sociale a fost creat de Bismarck, între anii 1883-1889, debutând prin asigurarea de boală condusă prin fondurile de ajutor mutual existente şi ulterior apărând asigurările privind accidentele de muncă operate de asociaţiile patronale şi cele de invaliditate şi bătrâneţe, în administraţia locală. Deja muncitorii, patronii şi statul , ca parteneri sociali, aveau roluri, drepturi şi obligaţii în conducerea sistemului ca întreg. Asigurările sociale erau finanţate prin contribuţii şi erau obligatorii pentru salariaţii pentru care fuseseră create. După anii ’30 sistemele de asigurări sociale se extind în multe din ţările lumii, iar în perioada postbelică, prin sistemul propus de William Beveridge, înregistrează un salt calitativ. El a considerat că orice sistem satisfăcător de asigurări sociale trbuie să se bazeze pe trei elemente:

- alocaţii pentru copii, cerinţele familiilor cu copii trebuind să fie satisfăcute mai bine prin alocaţii universale, indiferent dacă susţinătorii au sau nu de lucru - serviciu naţional de sănătate care să furnizeze îngrijire acolo unde este necesar fără condiţia de plată a indivizilor şi care înlocuieşte rolul asigurărilor de sănătate, menţinând o populaţie sănătoasă. - asigurarea de către guvern a forţei de muncă şi prevenirea şomajului în masă. În conformitate cu modul de finanţare, se cunosc patru tipuri fundamentale de sisteme de sănătate: 1. Sistemul asigurărilor private – este preponderent în SUA, Thailanda, Africa de Sud, Filipine, Nepal şi este excepţia în ţările Europei Occidentale. A apărut ca rezultat al politicii economice americane potrivit căreia sectorul particular şi mecanismele pieţei libere conduc la o mai bună funcţionare cu cheltuieli mai mici şi, totodată, a cuantificării sănătăţii drept un bun de consum pe care individul îl cumpără în funcţie de posibilităţi, fără ca societatea să fie obligată să furnizeze cuiva îngrijire medicală. Nu există un sistem de asigurări pentru caz de boală generalizat, cheltuielile publice alocate sănătăţii sunt minime şi, de asemeni, nu există asigurare obligatorie de boală, individul adresându-se unei companii private de asigurări. În anii ‘60, în SUA, au fost totuşi iniţiate programe sociale de asigurare medicală a populaţiei destinate persoanelor cu venituri reduse şi persoanelor în vârstă de peste 65 de ani, ce furnizează protecţie împotriva costurilor ridicate ale spitalizării şi ale plăţii medicilor. Avantaje ale sistemului asigurărilor private: alegerea furnizorului şi a gamei de servicii transparenţă în costurile şi beneficiile oferite de sistem finanţarea nu depinde de obiectivele politice stabilite pe termen scurt finanţarea directă îl face pe consumator să fie conştient de costul îngrijirii sănătăţii, determinându-l să adopte un stil de viaţă preventiv Dezavantaje ale sistemului asigurărilor private:

lipsa echităţii în contribuţia cetăţenilor la finanţarea sistemului medical slaba acoperire a populaţiei cu servicii de sănătate dificultatea de a controla cheltuielile medicale globale (la nivel naţional) accesibilitatea scăzută la asistenţă medicală a populaţiei defavorizate costurile ridicate implicate de companiile de asigurare şi onorariile ridicate ale medicilor. 2. Sistemul naţional de sănătate bazat pe finanţarea centrală – întâlnit în Anglia, Suedia, Danemarca, Norvegia, Grecia, Arabia Saudită, Israel, Noua Zeelandă, Canada, Portugalia, Italia, Spania, are atât dimensiuni sociale cât şi economice. Fondurile destinate sănătăţii sunt colectate prin intermediul sistemului fiscal, iar acoperirea cu servicii medicale se realizează prin înscrierea fiecărui individ pe lista de pacienţi ai medicului generalist preferat, fără a se folosi drept criteriu capacitatea de plată a cetăţeanului. Gradul de echitate a sistemului depinde de modalitatea de impozitare aleasă, iar sumele alocate asistenţei medicale sunt stabilite de Parlament. Finanţarea prin impozite generale nu presupune doar existenţa unui sistem sanitar public, din banii colectaţi finanţându-se atât furnizorii de sănătate publici, cât şi cei privaţi. Plata medicilor în acest sistem are la bază fie capitaţia, fie salariul. Avantaje ale sistemului de finanţare centrală: echitatea în finanţare acoperirea largă şi reglementată cu servicii de sănătate posibilitatea controlului asupra cheltuielilor medicale totale Dezvantaje ale sistemului de finanţare centrală: lipsa participării individuale la deciziile de finanţare lipsa de transparenţă în finanţarea unor costuri pentru servicii medicale adiţionale posibilitatea afectării finanţării sistemului medical de deciziile politice pe termen scurt.

3. Sistemul de asigurări sociale de sănătate (de tip Bismarck) – este prezent în ţări precum Germania, Franţa, Belgia, Japonia, Australia, Brazilia, Egipt, India şi are ca principală sursă de finanţare contribuţiile obligatorii plătite de angajatori şi angajaţi. Fondurile adunate sunt dependente de numărul persoanelor active şi cotizante, iar rezultatele sunt legate de echilibrul între numărul acestora şi cel al beneficiarilor de servicii medicale. Acest lucru conduce la apariţia dificultăţilor în perioadele cu rate înalte ale şomajului, atunci când scade numărul cotizanţilor, fiind necesară intervenţia de la buget pentru a nu creşte prima de asigurare. Asistenţa sanitară pentru categoriile de persoane ce nu activează pe piaţa muncii (şomeri, pensionari, copii, elevi, studenţi) este suportată de stat. Fondurile obţinute nu sunt stabilite de Parlament, ci se stabilesc în funcţie de capacitatea financiară a cetăţenilor, indiferent de starea lor de sănătate, toţi trebuind să aibă acces la îngrijirile medicale. Palta medicilor se face după numărul de prestaţii acordate, existând astfel riscul consumului indus şi al inflaţiei de servicii. Avantaje ale sistemului de asigurări sociale de sănătate: transparenţa mai mare a contribuţiilor şi beneficiilor sistemului pentru cetăţean finanţarea sistemului medical este legată de nivelul veniturilor finanţarea este independentă de schimbarea priorităţile politice Dezavantaje ale sistemului de asigurări sociale de sănătate: reducerea bazei de contribuţii în perioadă de recesiune economică finanţarea este strâns dependentă de gradul de ocupare ori şomaj al forţei de muncă impune costuri mai mari pentru agenţii economici. 4. Sistemele socialiste – au fost întâlnite în ţările cu acest sistem politic, având următoarele caracteristici:

serviciile medicale sunt caracterizate un drept legitim al fiecărui individ, fără cheltuieli personale considerabile furnizarea serviciilor medicale cade în sarcina guvernului şi a organismelor sale la nivel central şi local serviciile medicale preventive şi terapeutice sunt integrate, cu accent pe asistenţa medicală preventivă resursele şi serviciile medicale sunt planificate centralizat politica sanitară este decisă de către autorităţile politice şi medicale centrale, fără participarea cetăţenilor datorită caracterului limitat al resurselor, sistemul sanitar acordă prioritate îngrijirii sănătăţii muncitorilor şi copiilor toate componentele sistemului sanitar sunt subordonate unei autorităţi centrale unice – Ministerul Sănătăţii activitatea medicală privată nu este interzisă, dar este supusă unor reglementări drastice întreaga activitate medicală trebuie să se bazeze pe principii ştiiţifice, astfel încât activităţile medicale paraştiinţifice sunt îngrădite. Încă de la apariţia lor, sistemele medicale şi de asigurări medicale din întreaga lume se confruntă cu o serie de probleme structurale: greşita alocare a resurselor financiare inechitatea accesului populaţiei la serviciile medicale preventive, curative şi recuperatorii ineficienţa cheltuirii fondurilor destinate sănătăţii creşterea explozivă a costurilor asistenţei medicale. Principalele criterii de evaluare a sistemelor de sănătate sunt: echitatea în finanţare gama de servicii pe care le acoperă gradul de acoperire a populaţiei eficienţa

-

-

transparenţa libertatea de alegere accesibilitatea stabilirea finanţării procentul cheltuielilor din PIB pentru sănătate satisfacţia populaţiei faţă de îngrijirea sănătăţii

2.Comunicarea verbala, nonverbala, limbaj, paralimbaj;
Comunicarea şi rolul său în practica medicală Procesul comunicării reprezintă transmiterea, recepţionarea, stocarea, prelucrarea şi utilizarea informaţiilor, fiind caracteristică individului şi societăţii în toate etapele dezvoltării. Prin comunicare omul dispune de principalul mijloc de socializare, în timp ce sistemele şi structurile sociale îşi menţin stabilitatea şi îşi realizează finalităţile prin intermediul reţelelor de comunicaţie disponibile. Claude Shannon (1948) emite prima teorie matematică a comunicării, conform căreia cel mai elementar act al comunicării presupune existenţa unui emiţător, care utilizând un limbaj codifică un mesaj pe care îl transmite printr-un canal de comunicare spre un receptor ce primeşte mesajul în decodifică şi îi înţelege sensul. Există de asemenea şi răspunsul receptorului la mesajul primit, fiind vorba de feedback. În cercetările asupra comunicării au fost emise şi şapte axiome ale acestui proces: 1. Comunicarea este inevitabilă atâta timp cât între doi interlocutori comunciarea nu se limitează la componenta verbală, ci include procesul complex al mişcării corporale voluntare sau involuntare, al gesturilor, privirii, tăcerii, spaţiului individual, vestimentaţiei, toate acestea având o valoare comunicativă foarte bogată.

-

-

-

2. Comunicarea se desfăşoară la două niveluri: informaţional şi relaţional, cel de-al doilea oferind indicaţii de interpretare a conţinutului celui dintâi. 3. Comunicarea este un proces continuu, care nu poate fi tratat în termeni de cauză – efect sau stimul răspuns. 4. Comunicarea îmbracă fie o formă digitală, fie o formă analogică. 5. Comunicarea este ireversibilă. 6. Comunicarea presupune raporturi de forţă şi ea implică tranzacţii simetrice sau complementare. 7. Comunicarea presupune procese de ajustare şi acordare. Procesul de comunicare presupune şi existenţa unor scopuri, care au fost reliefate de N. Stanton (1995): să fim recepţionaţi (auziţi sau citiţi) să fim înţeleşi să fim acceptaţi să provocăm o reacţie (o schimbare de comportament sau de atitudine) E. La Monica (1994) propune alte nouă scopuri ce pot fi găsite în procesul comunicării: 1. a învăţa, transmite sau primi cunoştiinţe 2. a influenţa comportamentul cuiva 3. a exprima sentimente 4. a explica sau a înţelege propriul comportament sau al altora 5. a întreţine legături cu cei din jur sau a te integra întro colectivitate sau grup social 6. a clarifica o problemă 7. a atinge un obiectiv propus 8. a reduce tensiunile sau a rezolva un conflict 9. a stimula interesele proprii sau ale celor din jur Clasificarea comunicării a pornit de la două tipuri principale: comunicarea verbală comunicarea non-verbală, Fiecare categorie poate avea două subgrupe: comunicare într-un sens comunicare în ambele sensuri (cu feedback) Comunicarea verbală include tot ceea ce este scris sau spus, mijlocind schimbul de semnificaţii în societate

şi reprezantând o paradigmă a tuturor celorlalte forme de comunicare umană. În comunicare, limbajul are şase funcţii, conforme cu cele şase elemente ale procesului comunicativ – emiţător, transmiţător, referent (realitatea la care se referă mesajul), codul, canalul şi destinatarul – (R. Jakobson, 1964): 1. Funcţia emotivă – exprimă direct atitudinea vorbitorului faţă de cele spuse de el 2. Funcţia conativă sau persuasivă – urmăreşte obţinerea unui anumit tip de răspuns din partea destinatarului 3. Funcţia referenţială – denotativă sau cognitivă vizează referentul, interesul fiind pentru semnificaţia, conţinutul exprimat 4. Funcţia fatică – se referă la controlul canalului de comunicare dintre cei doi interlocutori. 5. Funcţia poetică – vizează mesajul, modul de exprimare şi forma care reţin atenţia la fel de mult ca şi conţinutul cognitiv al mesajului 6. Funcţia metalingvistică – se referă la codul utilizat, manifestându-se atunci când în comunicare apare necesitatea atenţionării în legătură cu codul utilizat. Aceste funcţii coexistă în orice tip de comunicare, într-un mesaj predominând una dintre ele, care determină, de altfel, şi structura verbală a acestuia. În comunicare, vorbitorul realizează trei tipui de acte (I.L. Austin): - acte locuţionare, privind realitatea propriu-zisă a unui mesaj - acte ilocuţionare, privitoare la scopul şi stitudinea emiţătorului faţă de receptorul mesajului - acte perlocuţionare, referitoare la influenţa exercitată de vorbitor asupra receptorului prin mesajul emis. O altă caracteristică a limbajului este productivitatea sa, orice utilizator putând construi mesaje inteligibile pentru orice recpetor aparţinând aceleiaşi comunităţi lingvistice, cu privire la orice subiect, real sau imaginar. Astfel pot apărea şi mesaje sau relatări in absentia despre evenimente ori situaţii, generatoare ale unei subclase degradate de mesaje, zvonurile sau minciuna. Folosirea minciunii are anumite raţiuni, pe lângă cele

legate de obţinerea unor avantaje personale existând şi unele chiar altruiste. Între limbajul scris şi cel oral există câteva deosebiri definitorii: - limbajul scris exprimă în cele trei dimensiuni ale spaţiului ceea ce limbajul fonetic exprimă în unica dimensiune a timpului (A. Leroi-Gurham, 1983) - limbajul scris privilegiază raţionamentul, rigoarea termenilor, formulările clare - comunicarea scrisă implică formulări definitive, exclude negocierea sensurilor între emiţător şi receptor, aceştia putând fi separaţi în spaţiu şi timp, este logică, precisă şi suficientă sieşi - limbajul oral are un registru mai larg de manifestări, prin intermediul factorilor extra şi paralingvistici care îl însoţesc, prin influenţa decisivă a cadrului situaţional în care are loc comunicarea - limbajul verbal are o forţă de sugestie mai mare, fiind generator chiar de efecte hipnotice în anumite condiţii - limbajul verbal primeşte particularităţi şi nuanţe în funcţie de sexul, vârsta şi statusul social al interlocutorilor Situaţiile de comunicare influenţează utilizarea limbajului verbal, elementele esenţiale fiind: rolurile sociale, cadrul fizic, cadrul social, contextul lingvistic şi extralingvistic şi momentul desfăşurării comunicării, între acestea trebuind să existe o anumită compatibilitate în scopul unei comunicări eficiente. - în funcţie de rolul jucat, vorbitorul alege anumite registre de vorbire - în funcţie de relaţia de rol, vorbitorul alege registrele de vorbire adecvate, deduse din practica socială şi culturală, alternându-le în funcţie de rolurile pe care le adoptă - comunicarea prin limbaj verbal se asociază comunicării prin mijloace nonlingvistice, cu metacomunicarea de relaţii interpersonale şi poate atinge performanţe superioare când se întemeiază pe modalităţi extralingvistice (expresii ale trăirii). Comunicarea non-verbală însoţeşte limbajul verbal, comunicând o serie de informaţii despre emitent, vocea acestuia putând oferi date despre starea sa de

sănătate, originea socială, geografică, starea de spirit din acel moment. Informaţiile verbale sunt însoţite de un ansamblu de procedee non-verbale (gesturi, mimică, manifestări vocale, accent, intonaţie, ritm, pauze etc.) care contribuie la precizarea intenţiei vorbitorului. Aceste mijloace non-verbale au fost grupate în opt tipuri (N. Hayes, S. Orrel, 1997): - paralimbaj - contact vizual - expresii faciale - postură - gesturi - atingere - proximitate - îmbrăcăminte O altă categorisire a indicilor non-verbali (N. Stanton, 1995) - expresia feţei (zâmbet, încruntare) - gesturi (mişcarea mâinilor şi a corpului) - poziţia corpului (în picioare sau aşezaţi) - orientarea (cu faţa sau spatele la interlocutor) - proximitatea (distanţa faţă de interlocutor) - contactul vizual (privirea îndreptată sau nu spre interlocutor) - contactul corporal (atingere, bătaie pe umăr) - mişcări ale corpului (indică aprobarea sau dezaprobarea, încurajare) - aspectul exterior (înfăţişarea fizică, vestimentaţia) - aspectele non-verbale ale vorbirii (variaţii de volum şi tonalitate) - aspectele non-verbale ale scrisului (aşezare, acurateţe, organizare, aspect vizual general) În categoria limbajelor non-verbale se mai înscriu: 1. limbajul tăcerii – formă de limbaj cu profunde semnificaţii comunicative. Tăcerea presupune mai multe stări: neştiinţa răspunsului la o întrebare, plicitseală, meditaţie, ascultare. Ascultarea nu este un proces pasiv,

el presupunând înţelegerea, interpretarea şi integrarea informaţiei primite în modelele de cunoaştere proprii, dar există şi posibilitatea ca individul să se gândească la altceva în timpul ascultării, ori să se conceapă propriul răspuns, neglijând astfel ascultarea eficientă. Ascultarea atentă prespupune şi efecte benefice: încurajarea celorlalţi obţinerea întregii informaţii ameliorarea relaţiilor cu ceilalţi rezolvarea problemelor o mai bună înţelegere a oamenilor, altfel spus, un bun ascultător câştigă: - informaţie - înţelegere - receptare (ascultare) reciprocă - cooperare 3. Limbajul spaţiului – obiectul de studiu al proxemicii (disciplină fondată în anii ’60 de Edward Hall), ştiinţă care studiază proprietăţile comunicaţionale ale spaţiului şi modalităţile de folosire optimă a acestor proprietăţi. Conform acestei ştiinţe, fiecare individ are tendinţa de a-şi marca imaginar un spaţiu personal, considerându-l o prelungire a propriului corp. Încălcarea acestui spaţi îi creează disconfort individului, îl lezează şi poate crea chiar stări conflictuale. În scopul evitării acestor situaţii fiecare individ îşi construieşte un spaţiu tampon între el şi celelalte persoane sau locruri, cu o anumită permeabilitate, mărime sau formă, cu importante funcţii psihosociale: protecţie, intimitate, siguranţă, odihnă, reverie etc. Acest spaţiu poate fi împărţit în patru zone distincte, fiecare având la rândul său două subzone, una apropiată şi una îndepărtată: Zona intimă – se întinde de la suprafaţa corpului până la distanţa de 46 cm, fiind cea mai importantă şi mai apărată de către om, fiind permis accesul doar celor apropiaţi - emoţional. Favorizează comunicarea tactilă şi olfactivă. Subzona apropiată se întinde până la 15 centimetri de corp, ea fiind penetrată doar în timpul contactului fizic (raporturi sexuale sau luptă). Mesajele transmise în acest caz sunt puternic colorate afectiv.

- Zona personală – cuprinsă între 46 şi 122 cm, include o subzonă apropiată (46 – 75 cm) în care intră prietenii şi persoanele pe care le simpatizăm şi o subzonă îndepărtată dedicată indivizilor întâlniţi la reuniuni prieteneşti ,oficiale ori ceremonii. Distanţa asigură protecţia faţă de atingerea celorlalţi şi comunicarea verbală optimă, mesajul olfactiv rămâne perceptibil, contactul vizual devine mai bun, iar limita extremă a zonei permite stabilirea unui contact fizic direct pe un teritoriu relativ neutru (strângerea mâinii). - Zona socială – cuprinsă între 122 şi 369 cm, include o subzonă apropiată (122 – 220 cm) care presupune comunicarea verbală clară, evitarea contactului fizic printr-o serie de bariere şi o subzonă îndepărtată (220 – 369 cm), care sugerează şi o distanţă ierarhică. Transgresarea acestor limite presupune situaţii cu totul speciale. - Zona publică – peste 360 cm, corepsunzătoare aunci când ne adresăm unui grup mare de oameni, iar comunciarea îşi pierde caracterul interpersonal. În acest caz volumul vocal al vorbitorului creşte în timpul comunicării, el neputând controla vizual fiecare interlocutor, dar poate urmări recţia acestora. Include şi subzona 360 – 75 cm în care se poate recepta optim reacţia publicului, dupăaceastă distanţă feedback-ul diminuându-se progresiv. Există cazuri în care zonele intime sunt invadate de necunoscuţi, indivizii adoptând un comportament de autoapărare ale cărui reguli au fost enunţate de Allan Pease (1993): 1. Nu ai voie să vorbeşti cu nimeni, nici chiar cu cei pe care îi cunoşti 2. Trebuie să eviţi ca privirea ta să se întâlnească cu privirile altora 3. Să păstrezi o expresie de jucător de poker, fără a afişa vreo emoţie 4. Dacă ai o carte sau un ziar să dai impresia că eşti cufundat în citirea lor 5. Cu cât aglomeraţia este mai mare, cu atât îţi poţi permite mai puţine mişcări ale trupului 6. În ascensor să urmăreşti cifrele care indică etajele.

Distanţele spaţiului personal variază şi în funcţie de factori sociali, culturali, demografici etc. 4. Paralimbajul include aspectele nonverbale ale vorbirii care dezvăluie o serie de informaţii despre vorbitor, despre emoţiile şi sentimentele sale, precum şi despre atitudinea sa faţă de mesajul verbal pe care îl transmite. Între elementele de paralimbaj se remarcă tonul vocii, intensitatea vorbirii, timbrul vocii, ritmul sau fluenţa vorbirii. Toae acestea furnizează date extrem de utile despre calităţile psihice ale vorbitorului şi despre starea în care acesta se află în momentul comunicării (nesiguranţă, anxietate, nelinişte, furie, spaimă etc.) 5. Contactul vizual – are un poate cel mai important rol în emiterea şi receptarea semnelor interpersonale, pentru că: - multe din aprecierile noastre cu privire la alte persoane se bazează pe durata şi timpul contactului vizual pe care îl avem cu acestea - este un puternic indicator al stărilor interioare - are o mare putere de influenţare a sentimentelor Contactul vizual urmează o serie de reguli sociale nescrise care stabilesc, în funcţie de circumstanţe, timpul cât putem privi o persoană fără a-i provoca iritare sau reacţii ostile. Durata medie a privirii unei persoane necunoscute este de 1,28 secunde, peste această limită putând fi interpretată ca un act de agresiune şi determinând reacţii ostile. Într-o conversaţie obişnuită, modul de a privi este în relaţie cu interesul acordat interlocutorului. Fără contact vizual nu se poate ghici întreg conţinutul mesajului, totodată acest contact denotând şi relaţia socială întreţinută cu interlocutorul. O durată mai mare a contactului vizual presupune dorinţa de intimitate, în timp ce evitarea contactului vizual conduce la o relaţie de inamiciţie. Un alt criteriu privind reacţia determinată de contactul vizual este cel oferit de dilatarea pupilei, proces determinat şi de sentimentele pe care le încercăm în legătură cu persoana privită. Contactul vizual îndeplineşte patru funcţii în comunicare: 1. reglarea fluxului conversaţiei 2. furnizarea de feed-back

3. semnalarea naturii relaţiei 4. exprimarea emoţiei 6.Expresia facială Faţa reprezintă cel mai puternic mijloc non-verbal de comunicare, musculatura feţei conferind o mobilitate ce exprimă o gamă variată de reacţii, emoţii, sentimente. Au fost distinse 21 de tipuri de trăsături faciale (Paul Eckman, 1978), împărţite în trei grupe: - statice (structura osoasă a feţei) - mobile dar lente (pigmentaţia pielii, dentiţia, ridurile, relifeul feţei) - rapide (temperatura, culoarea, poziţia feţei) Faţa omenească poate furniza 18 tipuri de informaţii, printre care: temperament, inteligenţă, emoţie, dispoziţie, vârstă, starea sănătăţii. Totodată s-a demonstrat că multe dintre expresiile emoţionale de bază sunt înnăscute, manifestându-se similar la indivizi aparţinând unor medii culturale diferite, precum şi la persoane care nu au avut posibilitatea de a şi le însuşi prin învăţare. Emoţiile sunt astfel definite drept fenomene psihologice şi comportamentale care: a) se produc în situaţii repetabile la aceste situaţii b) implică aprecierea şi reacţiile la aceste situaţii c) au un debut brusc d) au în general durată scurtă e) sunt percepute ca reacţii involuntare f) sunt prezente şi la alte primate g) au elemente comune într-un anumit context, dincolo de diferenţele individuale produse de ereditate sau educaţie

Emoţiile fundamentale au un număr variabil: 1. fericire 2. mirare 3. furie 4. tristeţe 5. dezgust 6. teamă 7. dispreţ (Eckman, 1984) 8. ruşinea

9. culpabilitatea 10. bucuria (Izard, 1990) Pe lângă acestea există şi emoţii complexe sau mixte,alcătuite din combinarea celor de bază (gelozia = teamă + furie; anxietatea = teamă + culpabilitate + tristeţe + ruşine). Aceste emoţii sunt comune tuturor indivizilor, indiferent de mediul social şi cultural din care provin, dar gradul de expresivitate facială variază. Au fost astfel diferenţiaţi: - internalişti – persoane cu feţe relativ inexpresive şi reactivitate fiziologică internă mare - externalişti – indivizi cu feţe expresive şi reactivitate fiziologică redusă. Expresiile universale de bază pot fi controlate conştient, în trei situaţii: - conformarea la regulile culturale de exprimare a emoţiilor - autoprezentarea într-o lumină favorabilă - tendinţa de a înşela pe cineva Controlul expresiei faciale şi astfel al informaţiei afective exprimate include trei forme: - inhibarea reacţiei - exagerarea reacţiei - mimarea reacţiei contrare. 7. Atitudinile şi poziţiile corporale Poziţia corporală indică şi ea, involuntar uneori, indicii privind starea psiho-socială a individului. Astfel, modul în care stăm în picioare, stăm aşezaţi sau ne mişcăm transmit o serie de atitudini complexe, printre care pot fi remarcate cu uşurinţă starea socială, dorinţa de dominaţie, supunerea, ostilitatea, teama etc. 8. Gesturile Gesturile sunt modalităţi obişnuite de comunicare nonverbală a informaţiilor, avand în cea mai mare măsură semnificaţie universală. Totuşi, există gesturi cu o determinare culturală specifică, caracteristice aşadar anumitor grupuri socio-culturale. Gestul poate fi deliberat (comunică ceva), spontan (rezonanţă a stărilor emoţionale) sau poate fi simulat. Gesturile se manifestă din copilărie, finnd expansive şi imitative, comunicarea prin gesturi fiind asimilată înainte de cea verbală, ulterior învăţându-se gesturile

implicate în conduitele civilizate, cele legate de statusuri şi roluri sociale, reverenţioase, legate de relaţiile dintre sexe. Gesturile servesc la îndeplinirea a cinci scopuri ale comunicării (N. Stanton, 1995): 1. comunicarea informaţiei – completând înţelesul cuvintelor sau înlocuind discursul 2. comunicarea emoţiei 3. susţinerea discursului – corelându-se cu acesta 4. exprimarea imaginii de sine – cu diferenţe între introşi extrovertiţi 5. exprimarea prieteniei
9. Atingerea

Este în strânsă corelaţie cu ideea de spaţiu personal şi chiar dacă este considerată cea mai veche formă de comunicare, atingerea corpului de către diferite persoane este permisă extrem de selectiv. Dacă mâinile sunt permise atingerii de către persoane chiar atunci cunoscute, faţa, trunchiul, gâtul sunt interzise străinilor. Culturile occidentale prevăd norme ce au stabilit zonele corpului ce pot fi atinse de către anumite persoane, în anumite împrejurări, existând diferenţe privind vârsta, sexul, statusul social ori gradul de apropiere al interlocutorului. Funcţiile comunicării tactile se împart în cinci categorii (S. Jones, E. Yarbrough, 1987) 1. atingeri care transmit emoţii pozitive – exprimă afecţiune, căldură 2. atingeri în joacă –exprimă încurajare, apropiere, solidaritate 3. atingeri de control – dirijează comportamentul sau atitudinea persoanei atinse 4. atingeri rituale – exprimă formă de salut, de respect 5. atingeri în alt scop decât comunicare – ajutor, control fiziologic, nu au drept scop comunicarea, dar transmit şi o serie de informaţii afective În ultimul timp se discută şi despre atingerea terapeutică, întâlnită în cadrul terapiei bioenergetice.
10. Indiciile non-verbale ale comunicării

1. 2. 3. 4. 5.

Indiciile non-verbale al comunicări au fost clasificate în cinci grupe (N. Hazes, S. Orrel, 1997): Simboluri – acţiuni sau gesturi non-verbale cu o semnificaţie explicită, ce poate fi exprimată şi verbal Ilustratorii – gesturi şi acţiuni non-verbale ce însoţesc şi completează comunicarea verbală Manifestări specifice – indici non-verbali ce dezvăluie stările afective Elemente de reglaj – gesturi şi acţiuni non-verbale ce controlează şi întreţin comunicarea Elemente de adaptare – mişcări şi gesturi ce răspund unor necesităţi umane şi care ne permit adaptarea la anumite situaţii. Comunicarea non-verbală este frecvent întrebuinţată în procesele de instruire, învăţământ, artă dramatică şi medicină. Între indivizi există diferenţe semnificative privind comportamentul non-verbal sau stilul non-verbal de comunicare, de asemeni există corelaţii strânse şi între indicii non-verbali utilizaţi în comunicare, precum şi între mesajul verbal şi cel non-verbal transmis de individ. Între nivelul de pregătire, statusul social şi disponibilităţile de vorbire ale unei persoane şi numărul de gesturi utilizate de ea pentru a transmite un mesaj există de asemeni o strânsă legătură. Comunicarea in relaţia medic – pacient

Proces cheie în medicină, comunicarea îmbracă mai multe forme şi poate fi întâlnită în diverse situaţii, cea mai importantă dintre ele fiind fără îndoială cea între medic şi pacient, care furnizează o mare parte din datele necesare stabilirii diagnosticului. Totodată, comunicarea devine chiar unica modalitate de tratament în cazul unor boli cronice, prin sfaturi, suporturi, informaţii găsindu-se stilul de viaţă impus de boală. Ameliorarea relaţiei de comunicare între medic şi pacient presupune înţelegerea complexităţii şi subtilităţii comportamentelor interpersonale (B.H. Doblin, D. Klamen, 1997). Între cauzele insuficientei comunicări între medic şi pacient se numără:

1. Atitudinea profesională – mulţi medici afirmând că timpul consultaţiei trebuie redus în favoarea educaţiei de specialitate. Dacă unii medici nu oferă informaţii pacienţilor, considerând că acestea le-ar putea afecta psihicul, o altă categorie de medici consideră comunicarea informaţiilor legate de boală către pacient, indiferent dacă au fost sau nu solicitate, drept o parte integrantă a îndatoririlor lor. Dacă în primul caz se poate vorbi despre o delimitare clară a rolurilor, de control asupra consultaţiei şi de accentuare a distanţei dintre ele, în a doua categorie se regăseşte deja o relaţie de reciprocitate, medicul recunoscând în pacient un factor activ pe tot parcursul desfăşurării relaţiei medicale. 2. Stiluri de interviu – s-au diferenţiat mai multe stiluri de interviu, printre care se numără: birocratic (cel mai comun, sondaj eficient, limitare a sensibilităţii pacientului, nediferenţiere în funcţie de pacient), orientat spre persoană (empatia şi conştientizarea sentimentelor pacienţilor sunt obiectul comunicării), orientat spre pacient, orientat spre medic. 3. Problema incertitudinii – este des întâlnită în cazul bolilor cronice, unde etiologia lor nu este suficient cunoscută, astfel neputându-se oferi informaţii satisfăcătoare. Menţinerea incertitudinii este şi o practică de menţinere a controlului asupra pacientului şi tratamentului. 4. Neîncrederea pacientului – la această neîncredere o contribuţie importantă îşi aduce şi diferenţierea socială impusă de medici în procesul de comunicare a informaţiilor legate de boală, dar şi modul în care se răspunde pacienţilor ce solicită informaţii. 5. Perspective diferite ale medicului şi pacientului – perspectiva medicului se îndreaptă spre raţionamentul ştiinţific şi datele psiho-clinice în evoluţia bolii, în timp ce pacientul acordă importanţă experienţei subiective a bolii şi semnificaţiei duratei acestei experienţe. 6. Dificultăţi legate de înţelegere şi memorie – apar atunci când informaţiile furnizate pe parcursul consultaţiei nu sunt înţelese ori sunt uitate într-un timp relativ scurt după consultaţie. Între factorii care contribuie la aceste aspecte se numără vocabularul tehnic al medicilor,

agitaţia pe care o produce vizita medicală, cantitatea prea mare de informaţie furnizată uneori de către medic, chiar şi într-un limbaj comun, selecţia convenabilă a informaţiei de către pacient. Efectele comunicării adecvate în practica medicală: 1. Controlul durerii postoperatorii – fenomen fiziologic identic la toţi indivizii, durerea presupune, pe lângă „senzaţia de durere“ cu răspunsurile ei imediate şi o serie de stări afective asociate în „experienţa durerii“. 2. Comunicarea cu pacienţii înainte de actul operator reduce atât nervozitatea acestora, care este legată de durere, cât şi durerile postoperatorii, contribuind la îmbunătăţirea stării lor fizice. 3. Reducerea anxietăţii şi stresului preoperator – neliniştea dinaintea intervenţiei chirurgicale influenţează starea pacientului, uneori fiind necesară mărirea dozei de anestezic. O bună comunicare cu pacientul înainte de actul operator contribuie la optimizarea stării fiziologice generale a pacientului, la reducerea stresului şi la scăderea complicaţiilor somatice care survin după operaţie. 4. Respectarea indicaţiilor medicale – mulţi pacienţi nu respectă întru totul recomandările medicului privind tratamentul pe care trebuie să îl urmeze. La originea acestei atitudini se găsesc doi factori principali, calitatea consultaţiei şi durata tratamentului, dar şi lipsa de comunicare dintre medic şi pacient. Nerespectarea indicaţiilor medicale creşte astfel atunci când medicul nu oferă explicaţii privind natura şi cauzele bolii ori când manifestă dezinteres în implicare pacientului într-o relaţie de colaborare având drept scop ameliorarea stării de sănătate. S-a realizat astfel un model de coparticipare la decizia privind tratamentul adecvat (C. Charles, 1997): a) medicul şi pacientul sunt participanţi în luarea deciziilor medicale b) ei trebuie să îşi transmită reciproc informaţiile pe car ele deţin c) ei trebuie sa facă paşi în direcţia consensului necesar pentru aplicarea metodei de tratament adecvată

d) ei trebuie să ajungă la un acord asupra tratamentului aplicat. 5. Satisfacţia pacientului faţă de îngrijirea medicală primită – pacienţii au tendinţa de a pune accent pe calităţile personale ale medicului, în defavoarea abilităţilor tehnice, profesionale. Buna comunicare medic – pacient va conduce la scăderea nemulţumirii celui din urmă în ceea ce priveşte calitatea serviciilor medicale primite şi a acuzelor de neglijenţă profesională. Metode de îmbunătăţire a comunicării în practica medicală Pentru eficientizarea relaţiei de comunicare între cei doi actori ai actului medical, au fost elaborate câteva sugestii (Ley, 1976): 1. îndrumările şi recomandările să fie date la ănceputul interviului 2. să fie accentuată importanţa recomandărilor şi indicaţiilor medicale 3. să se folosească propoziţii şi cuvinte scurte 4. informaţia ce trebuie comunicată să fie furnizată în propoziţii clare 5. recomandările să fie repetate 6. să fie furnizate informaţii concrete, precise, în mod detaliat, mai degrabă decât informaţiile generale. 7. să fie date şi informaţii scrise pacientului, pentru a se putea orienta atunci când este cazul. 8. desemnarea unei persoane specializate în comunicare a cu pacientul din rândul echipei terapeutice.

Cap IV .

Rolul Cercetării Sociologice

I . Proiectarea cercetării sociologice Teme : 1. Componenetele proiectării sociologice
2. Etapele proiectarii sociologice

1. Componenetele proiectării sociologice
Metodele statistice reprezintă un instrument de

cercetare.. Nu putem obţine niciodată mai mult decât am

proiectat iniţial. Erorile de proiectare a cercetării induc invariabil erori de analiză şi interpretare a datelor. Proiectarea unei cercetări necesită răspunsul la o serie de întrebări, dintre care cele mai importante sunt : • Ce tratamente sau condiţii vor fi aplicate subiecţilor în vederea testării ipotezelor; • Care sunt variabilele de interes şi cum vor fi acestea măsurate; • La ce nivel de precizie vor fi efectuate măsurătorile; • Care va fi lotul de subiecţi pe care se va desfăşura cercetarea. Orice cercetare necesită un plan de cercetare numit şi design de cercetare. În urma acestui plan se stabilesc variabilele ce vor fi analizate şi numărul de subiecţi necesar.

2.Etapele proiectarii sociologice

Citându-l pe R.Mucchieli, S.Chelcea (Note de curs, Univ.Buc., 1991) consideră că, într-o investigaţie sociologică trebuie urmate următoarele etape: I) Determinarea obiectului investigaţiei. Aceasta presupune parcurgerea a cinci paşi obligatorii: A) Determinarea obiectului se va face în raport cu ideea şi scopul declarat al iniţiatorilor investigaţiei şi cu

metodologia cercetării, ţinând cont totodată şi de factorii tehnici (nivelul de calificare al personalului de cercetare şi al personalului auxiliar, precum şi de termenul calendaristic al investigaţiei – acordăm o treime din timp muncii de teren, iar două treimi muncii de prelucrare. R.Boudon distinge trei categorii de probleme sociologice ce pot face obiectul unei investigaţii: a) Studiul societăţilor globale. Acestea pot fi investigate fie sub raportul schimbărilor sociale (aşa cum au făcut E.Durkheim şi M.Weber), fie din punct de vedere al sistemului social însuşi (ca în cazurile lui T.Parsons şi G.Murdock); b) Studiul segmentelor sociale, respectiv a indivizilor în contextul social concret în care sunt situaţi (este cazul cercetării lui Stouffer); c) Studiul unităţilor naturale, a grupelor, instituţiilor, comunităţilor (este cazul cercetărilor lui F.White, M.Crozier). S.Chelcea adaugă acestei liste de probleme sociologice ce pot face obiectul investigaţiei sociologice, încă două clase de probleme: d) Studiul fenomenelor actuale, cum ar fi adaptarea la munca industrială a populaţiei din mediul rural, integrarea tineretului, etc. e) Studiul structurii sociale, a mobilităţii şi omogenităţii sociale, precum şi al sistemului de statusuri şi roluri sociale.

B) Definirea operaţională a conceptelor sociologice, cu alte cuvinte, traducerea conceptelor în “evenimente observabile”. Scopul definirii operaţionale este acela de a lega semnele indicatoare ce apar la nivelul observaţiei şi experimentului de semnele convenţionale sau simbolurile ce apar la nivelul permite condiţia construcţiilor numărarea obligatorie utilizate teoretice. şi a Definirea operaţională (cu al şi măsurarea specificării evenimentelor procedeului

materialelor măsurării). C)

pentru

asigurarea a

repetabilităţii conceptelor indicatorilor Definim

Operaţionalizarea Aceasta şi gruparea

propriu-zisă presupune lor în

sociologice. sociologici

găsirea

dimensiuni.

indicatorul ca fiind semnul exterior, observabil, măsurabil, care se află faţă de indicat fie într-un raport de corespondenţă totală, fie de corespondenţa sociologică. Prin utilizarea corectă a indicatorilor se asigură traducerii conceptelor sociologice în concepte operaţionale un grad înalt de validitate. D) Articularea indicatorilor într-un sistem printr-o selecţie atenta. Sunt reţinuţi doar indicatorii necesari şi suficienţi, stabilindu-se puterea lor de respingere, puterea lor de conţinere şi, respectiv, puterea lor de discriminare. E) Construcţia indicilor obiectului reprezintă investigaţiei ultimul pas în În determinarea sociologice.

construirea indicilor trebuie să fie urmate etapele:

a) fixarea condiţiilor în care indicatorul trebuie să ia valori maxime; b) normalizarea intervalului de variaţie (fixat între”0 şi 1” sau “-1 şi +1” sau de la “0 la 100” sau “-100 la +100”); c) precizarea ordinii valorilor în interiorul intervalului de variaţie. II) Preancheta. Este a doua etapă majoră din investigaţia sociologică. Are ca scop fixarea obiectivelor şi constă în analiza logică amănunţită a ipotezelor posibile, selectânduse ipotezele verificabile. În cadrul preanchetei se estimează costul întregii investigaţii; se stabileşte termenul calendaristic de încheiere a cercetării; se prevăd dificultăţile din teren legate de desfăşurarea investigaţiei şi, nu în ultimul rând, se studiază bibliografia aferentă problemei de cercetat. III) Stabilirea obiectivelor şi formularea explicită a ipotezelor cercetării. În această fază a cercetării trebuie explicat scopul cercetării precum şi rezultatele ce se prevăd a fi obţinute. Aşa cum am precizat într-un capitol anterior, ipoteza reprezintă enunţul relaţiei cauzale într-o formă ce permite verificarea empirică (Th. Caplow). Altfel spus, ipoteza este explicaţia plauzibilă ce urmează a fi verificată de materialul faptic, putând fi confirmate sau infirmate parţial sau total (S.Chelcea, Note de curs, Univ.Buc.,1991). Calea de stabilire a ipotezelor este următoarea (S.Chelcea, Note de curs, Univ.Buc.,1991): considerăm teoria sociologică drept un sistem de ipoteze confirmate cu nivel maxim de

generalitate. Din aceasta deducem ipotezele de nivel intermediar (teoriile cu rază medie de generalitate), urmând ca din ultima categorie menţionată să extragem ipotezele de lucru, respectiv cele de nivel minim, direct testabile prin cercetare empirică.

Ipoteze de nivel maxim (t. sociologica)

1

Ipoteza testabilă.
Ipoteze de nivel intermediar (t. cu raza medie)

indirect

2

Ipoteza indirect testabilă.
Ipoteze de nivel minim (ip. de lucru) 3a 3b 3c …3n

Ipoteze direct testabile.
Date empirice

Sursa: (S.Chelcea, Note de curs, Univ.Buc., 1991)

Facem următoarea precizare: în formularea ipotezelor ce urmăresc testarea relaţiei dintre variabile, trebuie precizat ce fel de legături considerăm că există între fenomene: de prezenţă, de absenţă sau de modificare a caracteristicilor. Ipotezele de lucru trebuie formulate în termenii “dacă… atunci…” sau “cu cât… cu atât…”. IV) Stabilirea universului anchetei, respectiv

stabilirea populaţiei de referinţă care va fi investigată şi asupra căreia vor fi extinse rezultatele investigaţiei sociologice. De la caz la caz, universul anchetei va fi mai mult sau mai puţin lărgit. V) Alcătuirea eşantionului, pornind de la unitatea de eşantionare cea mai adecvată (individ, grup, etc.) precum şi de la cadrele de eşantionare disponibile (liste nominale, etc). Trebuie studiată aici atât problema mărimii eşantionului, cât şi cea a probabilităţilor de eroare (se admit erori de 4-6%, ceea ce permite cercetătorului să lucreze cu eşantioane de la 500 la 2000 de persoane). Un studiu realizat de G.Gallup în S.U.A. a arătat că, la nivelul întregii populaţii de referinţă, probabilitatea de eroare scade astfel: dacă la un eşantion de 100 de persoane probabilitatea de eroare este de 15%, la un eşantion de 900 de persoane, ea este de 5%. Pentru un eşantion de 10.000 de persoane, probabilitatea de eroare scade la 1.5%. Cu alte cuvinte, cu cât volumul eşantionului

este mai mare, cu atât probabilitatea de eroare este mai mică. Pe poziţie adversativă, J.Stoetzel face precizarea că şansa de eroare depinde numai de tehnica de eşantionare şi de volumul eşantionului, şi nu de raportul mărimea eşantionului – universul anchetei. Este, deci, importantă mărimea eşantionului şi nu ponderea eşantionului din populaţia investigată. În funcţie de problematica investigaţiei, de existenţă unei baze de sondaj convenabile (fişiere, liste, instrumente de cercetare), precum şi în funcţie de costul anchetei, cercetătorul alege un model de eşantionare (eşantionare aleatoare etc.). simplă, eşantionare aleatoare stratificată, eşantionare Panel, eşantionare pe cote, randomizare,

VI) Alegerea tehnicilor de cercetare în funcţie de metodologia cercetării. Metoda de investigare este determinată atât de adecvarea tehnicilor la scopul propus (tehnicile trebuie corelate pentru ca fiecare dintre ele are limite), cât şi de accesibilitate şi costuri. De exemplu, alegând chestionarul ca tehnică de cercetare, este important să ştim că acesta trebuie ”dublat” prin tehnica observaţiei directe şi prin tehnica

observaţiei

indirecte

(respectiv

de

cercetare

a

documentelor). Trebuie să atragem atenţia în acest punct al descrierii investigaţiei sociologice, asupra posibilităţii apariţiei fenomenului de serendipitate. În sociologie, serendipitatea este un procedeu metodic de observare colaterală a acelor manifestări, fenomene sau evenimente care sunt sau par neanticipate sau ciudate, dar care au efecte strategice în contextul unui proiect de cercetare. Accentul este pus pe posibilităţile de descoperire, din întâmplare sau datorită perspicacităţii, a unor rezultate importante care nu erau iniţial căutate (de aceea se numesc rezultate sau descoperiri serendipitale). că cel (sursa: Dicţionar de sociologie, 1993, 539) R.Konig consideră mai periculos rezultat serendipital este cel obţinut de cercetătorul instruit: “Nu observaţia naivă a unui observator naiv, ci, dimpotrivă observaţia naivă a unui observator instruit constituie serendipity-pattern” (S.Chelcea, Note de curs, Univ.Buc., 1991) VII) Pretestarea instrumentelor de cercetare (ancheta-pilot), este etapa standardizării instrumentelor de investigare (stabilirea lor exacta). Adecvarea tehnicilor de cercetare la obiectul de cercetat şi la metodologia cercetării reprezintă garanţia validităţii concluziilor. De exemplu, pretestarea chestionarului demonstrează accesibilitatea limbajului şi a terminologiei folosite. Prin

pretestare

a

instrumentului

de

cercetare

se

obţin

informaţii referitoare la imaginea pe care şi-o formează cel ce răspunde cu privire la problematica cercetării şi la instrumentul de cercetare utilizat. Pretestarea se realizează asupra unor persoane care nu vor intra, ulterior, în eşantionul calculat, dar care prezintă aceleaşi caracteristici cu cele ale persoanelor ce alcătuiesc universul anchetei.
VIII) Definitivarea

instrumentelor de cercetare

de

cercetare, reprezintă etapa de finalizare a instrumentelor (finalizarea elementelor de conţinut, punerea în pagină). IX) cercetare. X) obţinute. Informaţiile obţinute din aplicarea în teren a instrumentelor de cercetare sunt clasificate, înseriate şi pregătite pentru prelucrarea matematică. Prelucrarea presupune codificare şi tabulare. Codificarea datelor este operaţia de atribuire fiecărei categorii de informaţii a unui număr sau literă. În cadrul codificării, informaţiile se condensează, se sistematizează şi se normalizează. Codificatorul face analiza şi interpretarea informaţiilor cu scopul încadrării lor în Prelucrarea datelor şi a informaţiilor Aplicarea în teren a instrumentelor de

categorii exclusive. Se ridică aici mai multe probleme legate de codificare, şi anume cele referitoare la validitatea, fidelitatea şi sensibilitatea codurilor. Tabularea (manuală, mecanică sau electronică) se referă la prezentarea datelor codificate sub forma tabelelor în vederea totalizării frecvenţei lor de apariţie. XI) Analiza rezultatelor obţinute din etapele anterioare ale investigaţiei sociologice. În această etapă se urmăreşte, ca în raport cu datele codificate obţinute din investigaţie, să se confirme sau să se infirme ipotezele avansate. XII) Redactarea raportului de cercetare. Un raport de cercetare, corect întocmit, trebuie să cuprindă: o introducere în problema studiată; un scurt istoric al proiectului de cercetare; un rezumat al cercetărilor anterioare; o reformulare clară a problemei; redarea completă a procedeelor utilizate pentru culegerea şi prelucrarea informaţiilor; prezentarea detaliată a rezultatelor şi un rezumat al interpretării rezultatelor. (S.Chelcea, Note de curs, Univ.Buc., 1991) Th.Caplow (1970) subliniază că evaluarea cercetărilor sociologice trebuie făcută în raport cu un sistem de criterii bine puse la punct. Este necesar, spune Caplow, să se elaboreze grile de evaluare care să cuprindă:

a) problema cercetată – cercetăm importanţa problemei pe o grilă de evaluare de la foarte semnificativ, la semnificativ, la puţin semnificativ, la nesemnificativ. b) tehnica utilizată – se fac analize cu privire la reprezentativitatea eşantionului, la gradele de utilizare sau de insuficienţă ale instrumentelor. c) rezultatele obţinute – analiza subliniază cât de complete sau incomplete sunt rezultatele investigaţiei în raport cu obiectivele propuse. d) interpretarea rezultatelor – analiza concludentei cercetării din punct de vedere al rezultatelor teoretice (pe o scală de la teoretic la instructiv), sau al rezultatelor practice (pe o scală a utilităţii, de la foarte utile la utile şi respectiv inutile). Înainte de a încheia acest capitol, ne simţim datori să atragem atenţia asupra unei dileme etice cu care, deseori, cercetarea sociologica îl supune pe investigator. Dilemele etice se pot ivi acolo unde subiecţii cercetării sunt supuşi unor tehnici ce au în vedere înşelarea de către cercetător, fie atunci când publicarea descoperirilor cercetării ar putea avea influenţe dăunătoare asupra sentimentelor sau vieţii celor studiaţi. La aceste probleme nu există o soluţie satisfăcătoare pe de-a-ntregul, dar toţi cercetătorii trebuie să fie atenţi la dilemele care apar.

II. Metodologia cercetarii sociologice
Teme: 1)Observatia sociologica; 2) Experimentul sociologic; 3) Interviul sociologic; 4) Analiza documentelor.Tipuri de documente; 5) Ancheta sociologica si sondajul de opinie; 6) Esantionarea; 7) Finalitatea rezultatelor anchetelor si sondajelor.

1)Observatia sociologica

A. Definiţia observaţiei sociologice. Valoare şi limite Observaţia constituie una din metodele de bază ale sociologiei, funda-mentală pentru cunoaşterea

realităţii înconjurătoare şi, totodată, reprezintă o etapă sau un moment al demersului sociologic. Ea completează toate celelalte metode de investigaţie sociologică: interviul, metoda sociometrică, experimentul etc. şi permite obţinerea de date şi informaţii, ca urmare a contactului nemijlocit al observatorului cu obiectul observaţiei. Observaţia este o metodă deosebit de utilă şi valoroasă, cu condiţia ca ea să fie corect realizată. Cum am precizat mai sus, ea permite accesul direct şi nemijlocit al cercetătorului la realitatea socială (obiectul observaţiei) şi asigură un grad mare de obiectivitate şi complexitate a imaginii rezultate. Observaţia înregistrează atât comportamente individuale, cât şi colective, în momentul desfăşurării lor, evitând astfel erorile datorate memoriei celor vizaţi (cum este cazul anchetei sau studiului documentelor); de asemenea, observaţia prezintă avantajul că înregistrează comportamentele în condiţiile naturale de desfăşurare a lor (spre deosebire de experiment).

În plus, metoda observaţiei prezintă avantajul analizei longitudinale a fenomenelor, comportamentelor, proceselor.Dar, ca orice altă metodă din ştiinţele socioumane, observaţia are şi unele dezavantaje. Neajunsul principal constă tocmai în faptul că necesită timp îndelungat; se limitează la studiul unor eşantioane mici şi nu poate pătrunde în profunzimea unor comportamente intime (de exemplu, comportamentulsexual). În principal, la nivelul observaţiei nu se pot identifica relaţiile cauzale,cu un rol decisiv pentru înţelegerea şi explicarea corectă a realităţii sociale. B. Tipuri de observaţie Numeroşi autori au încercat să găsească diferite criterii de clasificare a procedeelor de aplicare a metodei observaţiei, care au dat tot atâtea tipuri de observaţie.

Madeleine Grawitz în Methodes des scienes sociales (1972), pornind de la criteriul sistematizării, delimitează trei tipuri de observaţie: nonsistematizată,elaborată (sau sistematizată) şi întărită, la care adaugă un al doilea criteriu,posibilitatea de cuantificare, după care se disting două tipuri de observaţie: calitativă (pe care o recomandă în studiul fenomenelor complexe) şi cantitativă(care permite generalizarea statistică). După alţi autori, observaţia se împarte în observaţie controlatăşi observaţie necontrolată, observaţie participativă şi observaţie nonparticipativă,observaţie directă şi observaţie indirectă,slab structurată şi puternic structurată, observaţie de teren şi observaţie de laborator etc. Lazăr Vasilescu (1986,pag.213) evidenţiază faptul că observaţia se diferenţiază în funcţie de obiectul cererii, tehnica de înregistrare aplicată şi poziţia observatorului, variante din combinarea cărora rezultată trei tipuri de observaţie: structurată, nedistorsionată şi participativă. Exemplele pot continua, însă noi ne vom opri doar asupra câtorva din criteriile de clasificare a observaţiei, mai des utilizată în cercetările sociologice.

Astfel: a) După gradul de structurare, observaţia poate fi nestructurată (sau slab structurată) şi structurată. Observaţia nestructurată (sau slab structurată) constituie, în general, primul pas în cercetarea sociologică de teren; ea se realizează fără a se urmări anumite direcţii de observare şi se întâlneşte atât în cercetările de teren, cât şi în studiile de laborator.

Metoda a fost aplicată în monografiile realizate de Dimitrie Gusti, iar Henri H. Stahl realizează o excelentă descriere a sa în lucrarea Tehnica monografiei sociologice (1934). Observaţia se realizează fără a avea o schemă dinainte stabilită, o serie de categorii sau ipoteze specifice, ele urmând a fi elaborate pe parcursul cercetării sau la sfârşitul acesteia. Rezultatul unei astfel de observaţii este, fie o descriere,fie o explicaţie cât mai complexă a fenomenului studiat. Observaţia structurată, ca şi cea nonstructurată, se poate aplica în cercetările de teren, dar şi în studiile de laborator. Ea presupune existenţa unei grile de categorii şi ipoteze dinainte stabilite, observaţia realizând, fie clasificarea datelor, a materialului obţinut, în respectivele categorii, fie testarea ipotezelor. Septimiu Chelcea (1998) înţelege prin aceste categorii de observaţie „clase de fapte şi fenomene omogene, în care sunt reuniţi indicatori relevanţi şi care permit, prin codificare, analiza statistică a proceselor şi relaţiilor sociale”. b) După gradul de implicare a cercetătorului în sistemul studiat, observaţia poate fi neparticipativă (sau externă) şi participativă (sau coparticipativă). Observaţia neparticipativă (sau externă) indică situarea observatorului în afara sistemului sau grupului supus observaţiei, rolul său de martor la tot ceea ce se întâmplă; ea este recomandată în cazurile în care este dificil accesul cercetătorului în colectivitatea care urmează a fi studiată (spre exemplu, instituţiile politice, religioase, militare etc.). Observatorul nu perturbă în nici un fel desfăşurarea normală a activităţii grupului observat, obiectivitatea şi neutralitatea lui fiind, astfel, garantate în mare măsură. În schimb, este dificilă realizarea unei observări continue, pe timp îndelungat, fapt pentru care se procedează la o selecţie, o limitare, doar asupra unor aspecte exterioare, de suprafaţă, ale grupului respectiv.

Observaţia neparticipativă este întâlnită, cu precădere, în studiile realizate în laborator. Observaţia participativă (sau coparticipativă) presupune din partea observatorului a lua parte conştient şi sistematic la viaţa grupului studiat, deci presupune integrarea acestuia în cadrul grupului şi ea este specifică cercetărilor de teren. Cercetătorul poate îndeplini în cadrul acestui tip de observaţie mai multe roluri (S. Chelcea,1998), şi anume: • totalmente participant (cercetătorul ascunde rolul său de observator şi se integrează în colectivitatea studiată cât mai mult posibil); • participant ca observator (îşi dezvăluie rolul de cercetător, dar timpul său este consacrat, în special, activităţilor grupului); • observator ca participant (reduce aceste activităţi în favoarea cercetării propriu-zise); • totalmente observator (nu se implică în viaţa grupului şi nu intervine în desfăşurarea fenomenelor studiate). Observatorul este privit ca un membru al grupului şi, ca urmare, ceilalţi membri ai grupului nu manifestă nici un fel de reţineri faţă de acesta, iar observarea fenomenelor şi proceselor sociale se realizează în mod natural. Acest tip de observaţie prezintă unele avantaje, iar cel mai important este faptul că face posibilă pătrunderea în profunzime, surprinderea resorturilor intime ale vieţii grupului şi se poate realiza un timp mai îndelungat. În schimb, există riscul perturbării activităţii normale a grupului şi alterării neutralităţii şi obiectivităţii cercetătorului, printr-o identificare prea mare a acestuia cu grupul observat. Observaţia participativă este considerată o observaţie calitativă, preocupată în special de culegerea datelor concrete, are un caracter descriptiv,de redare cât mai fidelă şi completă a situaţiilor, fenomenelor şi faptelor sociale,în desfăşurarea lor naturală.

c) În funcţie de durata observaţiei, putem distinge observaţia continuă şi cea instantanee (sau eşantionată). Observaţia continuă se desfăşoară vreme îndelungată, permiţând surprinderea grupului supus observaţiei într-o varietate de situaţii, ipostaze şi manifestări; este posibil de realizat, în special ca observaţie participativă. Observaţia continuă se referă la perioade limitate din viaţa unei colectivităţi şi doar la anumite aspecte ce o caracterizează, deoarece este imposibil să cuprinzi într-un fapt de observaţie toate elementele specifice acelei colectivităţi sau unui individ. În consecinţă, este o observaţie dificil de realizat, destul de costisitoare şi, de obicei, se recurge la selectarea unităţilor semnificative care urmează a fi studiate. Observaţia instantanee (sau eşantionată) se bazează pe tehnica sondajului, este un fel de fotografiere a grupului la un anumit moment. Ea este relativ comodă, uşor de realizat, fără perturbarea comportamentului celor studiaţi, dar prezintă riscul de a surprinde grupul într-o situaţie atipică, ce nu caracterizează comportamentul obişnuit. d) Luând în considerare natura observaţiei realizate, modul cum se ţin datele şi informaţiile despre realitatea supusă investigaţiei, întâlnim observaţia directă şi cea indirectă. Observaţia directă este cea obişnuită, realizată de către observatorul calificat din punct de vedere profesional şi nu presupune decât existenţa simultană atât a obiectivului observaţiei cât şi a observatorului. Observaţia indirectă presupune şi ea o relaţie între observator şi

obiectul observaţiei, cu singura precizare că acest obiect, în realitate, doar intermediază legătura dintre observator şi realizarea socială. Pentru a înţelege mai bine, când vorbim de observaţie indirectă ne referim la observarea unor obiecte materiale, a unor documente sociale care ne pot da informaţii despre un aspect al vieţii sociale trecute sau la care nu avem acces în mod direct, observaţia opiniilor subiecţilor sau reacţiilor acestora etc. e) În fine, în funcţie de gradul de extensiune şi de profunzime al observaţiei putem distinge observaţia extensivă şi cea intensivă. Observaţia extensivă vizează un număr mare de aspecte ce compun realitatea socială supusă investigaţiei şi permite identificarea şi inventarierea lor; este mai mult o prospectare a acestora decât o investigare temeinică a lor. De fapt, aceasta permite selectarea aspectelor semnificative, asupra cărora cercetătorul trebuie să se concentreze ulterior şi să realizeze o observaţie în profunzime, intensivă. Deci, putem spune că observaţia intensivă se opreşte asupra unui număr redus, selectat, de aspecte ale aceleiaşi realităţi, aspecte observate în mod continuu, constant şi timp îndelungat. Astfel, obiectul observat este surprins într-o multitudine de ipoteze, eliminându-se riscul de a surprinde grupul într-o situaţie accidentală, care nu îl caracterizează. Dar, necesitatea realizării continue şi în timp îndelungat a acestui tip de observaţie, sunt motive pentru care observaţia intensivă nu este foarte mult utilizată în investigaţiile sociologice, preferându-se alte tipuri de observaţie, de exemplu cea instantanee, care permite obţinerea rapidă a informaţiilor.

2) Experimentul sociologic A.Specificul metodei experimentale

Aplicat cu succes în ştiinţele naturii, experimentul este astăzi tot mai des utilizat în sociologie, psihologie şi pedagogie. Manifestările fenomenelor sociale sunt observate şi descrise, pentru ca, în final, datele de observaţie să fie integrate în sisteme teoretice explicative. Ernest Greenwood defineşte experimentul ca fiind „verificarea unei ipoteze încercând a pune doi factori în relaţie cauzală prin cercetarea situaţiilor contrastante, în care sunt controlaţi toţi factorii în afara celui ce interesează,acesta din urmă fiind cauza ipotetică sau efectul ipotetic” (Greenwood, E. 1945,după S. Chelcea, 1998). În cercetarea psihosociologică, valoarea metodei experimentale este dată de capacitatea acesteia de verificare a ipotezelor cauzale. Metoda experimentală se fondează pe teorie şi are drept scop verificarea ipotezelor cauzale. A ne opri însă la această remarcă presupune a indica genul proxim, fără a arăta şi diferenţa specifică, deoarece „verificarea ipotezelor” este scopul oricărei metode de cercetare sociologică, nu doar a metodei experimentale. Specificul experimentului constă în posibilitatea de a controla situaţiile experimentale (de a controla factorii introduşi în experiment, de a menţine constanţi sau de a elimina alţi factori exteriori experimentului). Definiţia dată de Leon Festinger este mai cuprinzătoare: experimental constă în „observarea şi măsurarea efectelor manipulării unei variabile independente asupra variabilei dependente, într-o situaţie în care acţiunea altor factori (prezenţi efectiv, dar străini studiului) este redusă la minimum” (Festinger, L. şi Katz D., 1963, după M. Zlate, 2000). Sunt subliniate, în această definiţie, două caracteristici esenţiale ale experimentului: a) experimentul este observaţie provocată; b) experimentul presupune măsurarea efectelor manipulării variabilei independente asupra variabilei dependente într-o situaţie experimentală controlată. Definind experimentul ca o „observaţie provocată” apar necesare următoarele precizări: la fel ca şi în cazul observaţiei, experimentul presupune urmărirea, respectiv înregistrarea

obiectivă şi sistematică a manifestării fenomenelor sociale; spre deosebire însă de metoda observaţiei, experimentul presupune intervenţia activă a cercetătorului, şi anume: a) experimentatorul provoacă intenţionat fenomenul; b) „izolează” variabilele cercetate şi menţine sub control alţi factori care pot perturba cercetarea - în afara variabilelor manipulate de cercetător, se urmăreşte ca alţi factori ce intervin în situaţia experimentală să rămână constanţi, să fie controlaţi; c) cercetătorul poate modifica condiţiile de manifestare a fenomenelor pentru a sesiza relaţiile dintre variabilele experimentale; d) compară efectele obţinute la grupul experimental (în care se intervine prin introducerea variabilei independente) cu cele obţinute la grupul martor(„grupul de control” în care nu acţionează variabila independentă). Este evident, în acest sens, că, spre deosebire de metoda observaţiei, în experimentul psihosociologic cercetătorul este cel ce provoacă producerea fenomenelor sociale cu scopul de a le înregistra şi explica prin identificarea relaţiilor cauzale. O definiţie cuprinzătoare a metodei experimentale este dată de Septimiu Chelcea: „În ştiinţele socio-umane experimentul psihosociologic constă în analiza efectelor unor variabile independente asupra variabilelor dependente într-o situaţie controlată, cu scopul verificării ipotezelor cauzale” (S. Chelcea, 1998). În definiţiile reproduse apare unanim acceptată ideea intervenţiei active a experimentatorului, deşi se poate afirma că manipularea efectivă a variabilelor de către cercetător este caracteristică anumitor tipuri de experimente (în cazul experimentului natural, nu cercetătorul este cel care provoacă fenomenele –acestea sunt determinate de cauze naturale).

B.Concepte de baza in experimental sociologic

Vom defini, în continuare, noţiunile de: variabilă (independentă, dependentă), control, grup (experimental, „martor”), moment experimental,situaţie experimentală, – care constituie concepte de bază în metodologia experimentului (după Septimiu Chelcea, 1998): – Variabilă. Leslie Kish stabileşte patru categorii de variabile: explicative (experimentale, interne), exterioare controlate, exterioare necontrolate şi exterioare necontrolate care dau erori întâmplătoare (după Septimiu Chelcea, 1998). Variabilele explicative se clasifică în variabile independente şi variabile dependente. Variabilele independente sunt cele introduse deliberat de cercetător în experiment pentru a produce variaţia celor dependente. Variabilele dependente sunt variabilele ale căror modificări (ca urmare a acţiunii asupra lor a variabilelor independente) sunt observate şi înregistrate de cercetător. Sunt „dependente” deoarece valorile pe care le vor lua în cursul experimentului depind de factorii introduşi de cercetător. În experiment, în afara variabilelor explicative (independente şi dependente), pot interveni şi alţi factori (variabile exterioare) care: a) fie sunt menţinuţi constanţi, sunt controlaţi (variabile exterioare controlate); b) fie sunt factori necontrolaţi care pot introduce erori sistematice (variabile exterioare necontrolate); c) fie sunt factori care generează erori aleatoare a căror influenţă se anulează reciproc (variabile exterioare necontrolate care dau erori întâmplătoare). – Controlul reprezintă elementul specific al metodei experimentale. Controlul vizează întreaga situaţie experimentală: controlul acţiunii variabilei independente asupra variabilelor dependente; controlul variabilelor

exterioare(fie prin menţinerea lor constantă, fie prin eliminare). Totodată, controlul se referă şi la modul de constituire a grupelor experimentale şi „martor”, pentru a fi posibilă, în final, compararea lor. Controlul este elementul indispensabil metodei experimentale definind specificul şi gradul de fidelitate al acesteia. – Grupul. În experimentul sociologic distingem între: grupul experimental (constituit din ansamblul persoanelor asupra cărora vor acţiona variabilele pe care cercetătorul le introduce în mod deliberat – variabile independente) şi grupul de control (sau grupul „martor” – asupra căruia nu acţionează variabila independentă, el asigurând comparabilitatea rezultatelor). – Momentul experimental reprezintă momentul în care se măsoară variabila dependentă: înaintea acţiunii asupra lor a variabilei independente (t1) şi după introducerea variabilei independente (t2). Achim Mihu evidenţiază şi apariţia unui moment intermediar (th): „Perioada de timp în care grupul experimental este pregătit pentru a i se introduce variabila independentă” (Achim Mihu, 1973). – Situaţia experimentală „cuprinde ansamblul persoanelor (cercetători, personal ajutător, subiecţi de experiment), al obiectelor (aparatura de producere a stimulilor, de înregistrare a reacţiilor etc.), precum şi condiţiile în care se desfăşoară experimentul” (S. Chelcea, 1998). În funcţie de tipul de experiment, distingem între situaţii experimentale naturale (în cazul experimentului natural – situaţia experimentală fiind reprezentată de însăşi viaţa socială) şi situaţii experimentale artificiale, create de cercetător (în cazul experimentului de laborator).

C.Tipuri de experimente
În literatura de specialitate există o mare diversitate a criteriilor de

clasificare a experimentului psihosociologic. Cele mai răspândite tipuri de experimente, regăsite la majoritatea autorilor – pe care le vom discuta în continuare – sunt: experimentul de laborator şi experimentul natural. Experimentul de laborator. Acestui tip de experiment îi este caracteristică situaţia artificială în care se realizează cercetarea. Subiecţilor aleşi în experiment le este creată o ambianţă artificială; aceştia ştiu că sunt obiectul unei cercetări şi cunosc caracterul artificial al experimentului. Experimentul de laborator, în afară de situaţia artificială de desfăşurare a experimentării, impune rigurozitate, care se manifestă sub forma controlului variabilelor cercetate (explicative – independente şi dependente), manevrate deliberat de cercetător, dar şi controlul factorilor exteriori, perturbatori, a căror acţiune este minimalizată de către experimentator – fie prin menţinerea lor constantă, fie prin eliminarea acestora – pentru a fi posibilă cunoaşterea exactă a raporturilor de cauzalitate dintre variabilele cercetate. Experimentul de laborator trebuie să satisfacă unele cerinţe metodologice – după Mihai Golu : a) delimitarea exactă a condiţiilor, care trebuie să se menţină constante de cele modificabile; b) formularea cu exactitate a obiectivelor şi ipotezelor; c) repetabilitatea şi verificabilitatea (să poată fi repetat de atâtea ori de câte ori este necesar pentru obţinerea datelor necesare confirmării sau infirmării ipotezelor şi să poată fi reprodus şi de altcineva, pentru compararea şi testarea concluziilor şi generalizărilor formulate pe baza lui)”, (Golu Mihai). De asemenea, importantă este şi problema participării la experiment: cercetătorul trebuie să câştige încrederea subiecţilor participanţi la experimentele de laborator şi să-i motiveze – tocmai datorită faptului că aceştia nu-şi vor desfăşura anumite activităţi (comportamente, reacţii) în mediul lor natural de viaţă. Pregătirea subiecţilor, prin explicarea scopului cercetării şi a condiţiilor în care se va desfăşura, reprezintă o etapă

importantă a realizării experimentului de laborator. Este necesar, în acest sens, un instructaj corect,pentru ca fiecare subiect să înţeleagă specificul situaţiei experimentale şi ceea ce are de făcut într-o astfel de situaţie „supravegheată”, controlată de experimentator. În consecinţă, experimentul de laborator presupune un cadru artificial(situaţie experimentală artificială) şi control deplin al variabilelor pentru asigurarea fidelităţii măsurării şi expunerii rezultatelor experimentului. Din aceste sublinieri decurg, de fapt,avantajele experimentului de laborator: controlul variabilelor (manipularea variabilelor explicative, pe de o parte, şi menţinerea constantă a acţiunii factorilor exteriori, pe de altă parte); măsurare cu grad mare de precizie şi rigurozitate oferită tocmai de situaţia experimentală artificială. Totodată, experimentul de laborator presupune producerea de către cercetător a fenomenului studiat, în conformitate cu obiectivele şi ipotezele cercetării, fără să mai fie necesară aşteptarea apariţiei fenomenului în cadrul natural. Deşi scopul experimentului de laborator este acela de a crea o situaţie experimentală cât mai asemănătoare cu situaţiile reale, artificialitatea ridică o serie de probleme: „ruperea” subiectului de cadrul lui natural şi introducerea într-un mediu nou, artificial – ceea ce poate crea o discrepanţă între comportamentul în condiţii normale, naturale şi comportamentul în condiţii artificiale al subiectului; prezenţa experimentatorului sporeşte gradul de artificialitate a situaţiei experimentale: el poate sugera involuntar ce aşteaptă de la subiecţi sau subiecţii îşi modifică reacţiile pentru a nu se prezenta într-o lumină nefavorabilă lor în faţa experimentatorului. Toate aceste „inconveniente” pe care le presupune experimentul de laborator – şi care decurg din artificialitatea situaţiei experimentale – sunt eliminate de experimentul natural, asupra căruia ne vom opri în continuare. Experimentul natural – presupune desfăşurarea lui în situaţii sociale reale. Subiectul nu mai este „rupt” de

mediul social – ambiental natural, participarea subiecţilor la experiment este determinată tocmai de situaţia socială concretă, iar cercetătorul nu influenţează, prin prezenţa sa, situaţia experimentală. Experimentul natural, desfăşurându-se în condiţii sociale reale (naturale),se aseamănă cu cercetarea sociologică de teren (de aceea este numit şi experiment de teren), elementul specific constituindu-l acţiunea variabilei independente asupra variabilei dependente (într-o situaţie reală, naturală). Frecvent, experimentele naturale sunt aplicate în mediul şcolar: modificarea programei de învăţământ, introducerea unui procedeu nou de predare sau de examinare a elevilor etc. Maurice Duverger distinge următoarele forme ale experimentului de teren: experimentul pasiv şi experimentul activ . În cazul experimentului de teren pasiv cercetătorul observă şi înregistrează schimbările intervenite într-o colectivitate fără să manevreze variabilele cercetării („observaţie provocată”) sau caută să stabilească relaţiile dintre factorii care au produs o anumită situaţie – analizăm consecinţele unui factor care a acţionat, dar care nu a fost introdus deliberat în vederea cercetării (experimentul ex post facto). Experimentul de teren activ poate fi, la rândul lui, de două tipuri: experimentul activ direct şi experimentul activ indirect. În cazul experimentului activ direct factorii experimentali sunt introduşi de cercetător (de ex.experimentul psihopedagogic), în timp ce experimentul activ indirect presupune generarea factorilor experimentali de o situaţie naturală, întâmplătoare, imprevizibilă (inundaţii, secetă, incendiu, cutremur de pământ etc.) – efectele sociale ale unor evenimente naturale devin obiect de studiu.

Trebuie subliniat faptul că experimentul activ indirect vizează consecinţele modificărilor produse independent de cercetare şi experimentator; astfel,

controlul variabilelor cercetării este dacă nu imposibil cel puţin extrem de dificil de realizat. Este recomandat ca, atunci când este posibil, o problemă socială să fie analizată atât prin experimentul natural cât şi prin experimentul de laborator, ţinând cont că avantajele şi dezavantajele celor două tipuri de experimente sunt reciproce: experimentul de laborator permite controlul riguros al variabilelor (ceea ce constituie un real avantaj), însă presupune o situaţie experimentală artificială; experimentul de teren are tocmai avantajul de a păstra neschimbate condiţiile naturale ale fenomenului cercetat, însă întreaga situaţie experimentală este greu de controlat (izolarea variabilelor experimentale şi menţinerea constantă a variabilelor externe, în condiţii naturale este extrem de greu de realizat).
3)

Interviul sociologic
A .Definirea interviului

Termenul de interviu este un neologism provenit din limba engleză (interview întâlnire, întrevedere şi are ca echivalenţi, în limba franceză, entretien, convorbire, conversaţie şi entrevue, întâlnire între două sau mai multe persoane, iar în limba germană interview, befragung sau unterredung, a întreba, a se informa, convorbire, conversaţie, conferinţă cu cineva). Ceea ce înseamnă că termenul de interviu s-a impus pe plan mondial, fiind preluat atât de sociologii francezi, cât şi de către cei germani. Noi îl folosim alături de termenul de „convorbire”, având acelaşi înţeles. (Primul care a utilizat termenul de „convorbire sociologică” a fost Dimitrie Gusti, în cadrul Şcolii sociologice). Dacă în Dicţionarul de sociologie (1998) interviul este prezentat ca o „tehnică de obţinere prin întrebări şi răspunsuri a informaţiilor verbale de la indivizi şi grupări umane în vederea verificării ipotezelor sau pentru descrierea ştiinţifică a fenomenelor socioumane...”, în Dicţionarul de psihologie (1997) interviul este o „formă de dialog în care

interrelaţionarea are un scop important şi special de a surprinde cunoaşterea unei anumite persoane, a opţiunilor sale, a experienţei personale cu privire la ceva, dar şi a modului de a interpreta situaţii, probleme, reacţii la care a asistat ori evenimente în care a fost implicat direct sau indirect cel solicitat în interviu”. În sfârşit, Dicţionarul de pedagogie (1979) ne prezintă interviul ca fiind un „procedeu de investigaţie ştiinţifică, specific ştiinţelor sociale, ce urmăreşte prin intermediul procesului de comunicare verbală dintre două personae (cercetător şi respondent) obţinerea unor informaţii în raport cu un anumit obiectiv sau scop fixat”. Înseamnă că în viaţa cotidiană utilizăm interviul, dar nu orice conversaţie sau întâlnire între două sau mai multe persoane echivalează cu un interviu, în special cu un interviu de cercetare ştiinţifică. În general, interviul se bazează pe comunicarea verbală, aceasta fiind o comunicare de tip special, în care o persoană pune întrebări (anchetatorul), iar cealaltă furnizează răspunsuri, informaţii (persoana intervievată). Convorbirea reprezintă, deci, elemental fundamental în tehnica interviului, dar interviul nu se poate confunda cu chestionarul (bazat şi el pe întrebări şi răspunsuri), în primul caz este vorba de obţinerea de informaţii verbale, de opinii, păreri, preferinţe exprimate liber despre problema pusă în discuţie, iar în cel de-al doilea întrebările şi răspunsurile sunt, de regulă, scrise (are loc înregistrarea obligatorie a răspunsurilor în scris; într-o anchetă bazată pe tehnica chestionarului răspunsurile sunt scurte, clare, precise). B.Interviul ca tehnica de cercetare in stiintele socioumane Folosirea interviului ca tehnică de cercetare în ştiinţele socioumane duce, aşadar, la stabilirea relaţiilor dintre variabile şi la verificarea, testarea ipotezelor. Acesta se deosebeşte de comunicarea verbală obişnuită prin simplul fapt că informaţia este dirijată de către cel ce intervievează. Folosit în anchete-

interviul, ca de altfel şi chestionarul sociologic, fiind tehnici de cercetare ale metodei anchetei şi ale sondajului de opinie (de unde şi denumirea de „anchetă prin interviu”) – constituie metoda de investigare cu cea mai mare frecvenţă de aplicare. C.Criterii de clasificare a interviurilor În literatura de specialitate întâlnim o serie de clasificări ale interviului ca tehnică de cercetare. În continuare vom urmări clasificarea interviurilor redată de Septimiu Chelcea (1998).

a. După gradul de libertate lăsat operatorului de interviu în abordarea diferitelor teme de investigare, în ceea ce priveşte formularea,numărul şi succesiunea întrebărilor, precum şi după nivelul de profunzime al informaţiei culese, se disting mai multe tipuri de interviu, de la interviul nondirectiv(nedirijat, neghidat, nedirecţionat de către operator), până la interviul directiv(structurat, ghidat, standardizat), după cum urmează: • Interviul clinic – a fost propus ca tehnică de investigaţie psihoterapeutică de psihologul american Carl Rogers (1902–1987) şi este utilizat nu numai în psihoterapie şi psihanaliză, ci şi în psihodiagnoză, în activităţile de OSP (orientare şcolară şi profesională) sau de asistenţă socială. Acesta presupune comunicarea autentică între operator şi subiectul de interviu, bazată pe înţelegere şi încredere. • Interviul în profunzime – aplicat cu succes mai ales în studiul motivaţiei, vizează obţinerea de informaţii nu despre subiect în întregul său, ci doar despre un singur aspect al personalităţii acestuia. (De exemplu, poate investiga

adaptarea unei persoane la situaţii noi, gradul de implicare a unei persoane într-o anumită activitate, relaţionarea subiectului cu noii colegi de serviciu, rezolvarea situaţiilor conflictuale etc. • Interviul cu răspunsuri libere – se aseamănă cu interviul în profunzime, ambele fiind utilizate atât în psihoterapie, cât şi în cercetările socio-psiho-culturale. • Interviul centrat (focalizat) – utilizarea acestui tip de interviu a fost propusă pentru prima dată de către R.K. Merton în anul 1956 şi presupune investigaţia temelor stabilite dinainte, deşi întrebările şi succesiunea acestora nu sunt prestabilite. El stabileşte centrarea interviului pe o experienţă comună tuturor. De exemplu, cercetătorul va analiza comportamentul subiecţilor după o experienţă trăită în comun (vizitarea unei expoziţii de artă, participarea la o competiţie sportivă etc.). Pe baza ipotezelor deja formulate, va elabora apoi un ghid de interviu ce urmează a fi aplicat aceloraşi subiecţi, vizând experienţa subiectivă a acestora în situaţia respectivă. • Interviul cu întrebări închise şi cu întrebări deschise – ambele constau într-o listă de întrebări ce urmează a fi discutate în cadrul interviului. În cazul interviului cu întrebări închise (sau precodificate) gradul de libertate al subiectului în elaborarea răspunsului este redus, variantele de răspuns fiind limitate. De exemplu, interviul poate conţine întrebări de genul: „Aveţi încredere în cabinetele de planning familial?” - Da; - Nu; - Nu ştiu. Sau: „Ce preferinţe culinare aveţi?” - Mâncarea italiană; - Mâncarea chinezească; - Mâncarea românească; - Mâncarea mexicană; - Alte preferinţe.

În ceea ce priveşte interviul cu întrebări deschise (libere sau postcodificate), acesta lasă subiecţilor libertatea deplină de exprimare a răspunsurilor, lucru ce îi îngreunează cercetătorului codificarea, dar care oferă culegerea de informaţii variate despre temele de cercetat. b. După natura conţinutului comunicării distingem: • Interviul de opinie – cu ajutorul lui studiem psihologia persoanei, trăirile sale subiective (interese, atitudini, pulsiuni, înclinaţii etc.), adică informaţii imposibil de observat direct. • Interviul documentar – care poate fi şi centrat pe un anumit domeniu: politic, economic, social, medical, sportiv etc. c. După gradul de repetabilitate al convorbirilor, interviurile pot avea loc o singură dată sau în mod repetat. Vorbim astfel de: • Interviul unic – presupune o singură convorbire între anchetator şi persoana cuprinsă în eşantion, care răspunde la întrebări, spre deosebire de • Interviul repetat – care presupune întrevederea repetată între cercetător şi subiectul intervievat, tip de interviu utilizat mai ales în ancheta panel. d. După calitatea informaţiilor obţinute, vizând nu numai volumul informaţiilor obţinute, ci şi calitatea lor: • Interviul extensiv – se aplică pe un număr mare de persoane într-un interval de timp limitat, ceea ce nu permite recoltarea informaţiilor de profunzime. • Interviul intensiv – se distinge prin faptul că fiecărui subiect intervievat îi este acordat un timp îndelungat de discuţie, ceea ce permite abordarea problemelor puse în discuţie în profunzimea lor. e. După numărul persoanelor care participă la interviu, acesta poate fi:

• Interviul personal – la care participă doar operatorul de interviu şi subiectul intervievat. • Interviul de grup – folosit ca metodă de culegere a datelor psihosociale, de exemplu în studiile de marketing şi piaţă. La nivelul grupului se formează opinia majoritară, exprimată prin liderul grupului, reacţiile proprii fiind dezvăluite cu precădere în interviurile personale. În grup, subiecţii elaborează în interacţiune un răspuns colectiv – care exprimă opinia de grup – la întrebările puse de către anchetator. f. După modalitatea de comunicare distingem: • Interviul direct (face-to-face) – are loc întrevederea dintre operator şi intervievat. • Interviul telefonic – în care prima impresie a subiectului de interviu se formează pe baza caracteristicilor vocale ale operatoruluin şi se dezbat problemele speciale. În România, însă, acest tip de interviu nu este folosit pe eşantioane reprezentative la nivel naţional, datorită lipsei de posturi telefonice în anumite zone, în apecial în mediul rural, ceea ce scade reprezentativitatea eşantionului naţional. g. După statutul social şi demografic al participanţilor, interviul poate avea loc cu adulţi, tineri, copii, cu persoane publice, aparţinând vieţii politice şi culturale, cu persoane defavorizate, cu specialişti din diverse domenii etc., criterii de care cercetătorul va ţine cont în elaborarea şi aplicarea interviului. h. După funcţia pe care o îndeplineşte în cadrul cercetării distingem: • Interviul explorativ – este utilizat în prima fază a cercetării şi are drept scop identificarea unor probleme ce urmează a fi ulterior cercetate, cu ajutorul altor tehnici de cercetare. • Interviul de cercetare (propriu-zis) – este utilizat ca tehnică principală de obţinere a datelor de cercetare în investigaţia sociologică de teren.

• Interviul de verificare – are drept scop atât verificarea, cât şi completarea informaţiilor culese cu ajutorul altor metode şi tehnici de investigaţie. I. După scopul urmărit: • Interviul de selecţie (de angajare); • Interviul terapeutic; • Interviul de informare. Acestea pot avea loc în diverse contexte: şcoală,întreprindere, spital, domiciliu etc.

4) Analiza documentelor.Tipuri de documente
Alături de observaţie, tehnica documentară constituie, după unii autori,una din principalele surse de date şi informaţii sociologice. Prin natura şi complexitatea lor, documentele asigură o diversificare a informaţiilor şi permit elaborarea unor modele explicative ale fenomenelor sociale. Fie că realizează în mod spontan sau sistematic acest lucru, oamenii produc documente, le analizează, le interpretează. Se impune, deci, elaborarea unei teorii a documentelor sociale, cu evidenţierea valorii dar şi a limitelor acestora. Înainte de a vedea la ce se referă această tehnică, trebuie să clarificăm înţelesul termenului de „document”. Aşa cum sublinia S. Chelcea , în limbajul comun, termenul de document are înţelesul de act oficial.În sens sociologic, însă, el este utilizat cu înţelesul de text sau orice alt obiect care oferă anumite informaţii, imagini asupra populaţiilor sau domeniilor vizate, date despre contextul social în care a fost construit; documentele sunt marcate atât de specificitatea (particularitatea) epocii în care au fost elaborate, cât şi de personalitatea (subiectivitatea) autorilor lor.

„Actele oficiale, ziarele şi revistele, cărţile şi foile volante tipărite, afişele, fotografiile, benzile imprimate, casetele video, însemnările zilnice, jurnalele personale, scrisorile, biografiile şi autobiografiile, dar şi uneltele de muncă tradiţionale sau moderne, produsele muncii, bunurile de consum, ca şi creaţia artistică (pictura, sculptura, arhitectura etc.) reprezintă documente sociale, importante surse de informaţii în sociologie” Trebuie făcută o menţiune, totuşi: deşi este o tehnică clasică, indispensabilă în orice cercetare şi oricărui sociolog, documentarea nu poate constitui o sursă unică de investigaţie şi nu poate înlocui celelalte metode şi tehnici. Sociologia ca ştiinţă, utilizează, în primul rând, metoda observaţiei directe a faptelor, fenomenelor şi proceselor sociale. Analiza documentelor sociale nu constituie decât o metodă complementară de investigaţie.

Tipuri de documente
Urmele lăsate de trecutul mai apropiat sau mai îndepărtat sunt multiple şidiverse. Ele nu se referă doar la documente scrise (gen scrisori, jurnale personale, statistici, publicaţii), ci şi fotografii, filme, clădiri sau obiecte casnice. Bogăţia acestor surse din care cercetătorii extrag informaţii pentru reconstituirea vieţii sociale, a relaţiilor interumane şi a proceselor sociale, impune necesitatea elaborării unui sistem de tipologizare a documentelor. Criteriile după care se pot clasifica aceste documente sunt numeroase şi,din această cauză, este greu de elaborat o schemă integratoare, care să le cuprindă pe toate. De-a lungul timpului, documentele au fost clasificate de diverşi autori după conţinutul lor (documente individuale şi colective), după originea lor (personale şi

oficiale), după formă (statistice şi literare) sau după natura lor (directe şi indirecte, originale şi reproduse) etc. V. Miftode (1995, pag. 158) preia un model al lui Maurice Duverger şi elaborează o schemă operaţională în care reuşeşte să reunească mai multecriterii într-o singură clasificare. Pe scurt, schema se prezintă ca în figura Tipuri de documente: I. Scrise: II. Statistice - Iconografice III. Alte documente: 1. În imagini: - Fotografice Cinematografice 2.Fonice 3. Material –Tehnice - 1. Oficiale - 2.Personale-particulare - 3. Presa şi literatura

Din prima categorie de documente, cele scrise, fac parte arhivele (oficiale),memoriile, jurnalele personale, biografiile, scrisorile (ca documente particulare) sau presa, care poate fi privită, atât ca sursă de date, cât şi ca fenomen social, ce reflectă anumite tendinţe şi aspecte ce se manifestă întrun anumit context. Dacă ne referim la documentele statistice, trebuie menţionat faptul că datele cuprinse în astfel de documente sunt obţinute prin două tipuri de înregistrări: selective (prin sondaje) şi exhaustive. Acestea din urmă se realizează, fie periodic (cum este cazul recensământului), fie continuu (atunci când se înregistrează căsătoriile, decesele, forţa de muncă sau situaţia infracţională). Dată fiind varietatea documentelor, există, pe lângă aceste exemple, şi alte tipuri de documente, care, în

concepţia aceluiaşi autor, constituie o sursă importantă de informaţii, deloc neglijabilă: documente fonetice (înregistrările sonore de orice tip), documente fotografice şi cinematografice, documente iconografice (sculpturi, tablouri, gravuri etc.). Documentele „publice” sunt acele acte care privesc viaţa economică, socială, politică, administrativă a societăţii şi interesează întreaga populaţie a ţării, în timp ce documentele „personale” sau private sunt individuale, aparţin cuiva. În al doilea rând, când vorbim de documente exprimate în „cifre”, formularea corectă este de documente „cifrice”şi nu documente „cifrate”, care se referă la existenţa unui cod, a unui cifru. În ultimul rând, menţionăm faptul că documentele „oficiale” sunt documentele emise de autorităţile de stat sau de guvern, iar documentele „oficioase” (denumire pe care o întâlnim uneori) se referă la acele acte care exprimă o anumită poziţie oficială a unor organisme (spre exemplu partidele politice).

5) Ancheta sociologica si sondajul de opinie
A. Specificul anchetei sociologice În cercetarea sociologică concretă ancheta este cea mai cunoscută şi cea mai răspândită metodă. Spre deosebire de alte metode preluate din ştiinţele naturii – cum sunt, de pildă, observaţia, experimentul etc. –şi adaptate posibilităţilor de investigaţie în domeniile proprii diferitelor ştiinţe sociale, ancheta apare şi se dezvoltă în legătură cu evoluţia ştiinţelor sociale şi umane. Ancheta este una dintre cele mai complexe metode de investigaţie sociologică, atât de complexă încât uneori este identificată, în mod nepermis,cu cercetarea sociologică însăşi. Complexitatea ei este dată de ansamblul instrumentelor (chestionare, ghiduri de interviu, planuri de anchetă), a tehnicilor (de codificare, scalare, analiză, prelucrare etc.), pe care le foloseşte şi de faptul că

adeseori utilizează, în mod complementar, alte metode şi tehnici de cercetare (observaţia, analiza documentară etc.). Deşi face parte dintre metodele mai vechi folosite în cercetarea socială,importanţa anchetei a crescut considerabil abia din deceniile 3-4 ale secolului nostru, în strânsă legătură cu introducerea tehnicilor de analiză cantitativă în ştiinţele sociale. Apariţia maşinilor de calcul, a procedeelor de prelucrare şi analiză statistică şi perfecţionarea tehnicilor de eşantionare probabilistică au transformat ancheta dintr-o metodă tradiţională puţin folosită într-o metodă modernă, situată pe primul loc în cercetarea sociologică. Extensiunea largă a anchetelor sociologice în investigaţia socială trebuie explicată şi în legătură cu rolul opiniei publice în reglarea vieţii sociale. Ancheta constituie una dintre modalităţile de cunoaştere ştiinţifică a opiniilor, atitudinilor, aspiraţiilor oamenilor şi, totodată, un mijloc de influenţare. Se poate spune fără a greşi că sondajele de opinie fac parte din practica vieţii societăţii moderne. Populaţia este consultată prin intermediul sondajelor asupra unei game foarte largi de probleme economice şi sociale – activitatea comercială, satisfacţiile în raport cu mass-media, utilizarea timpului liber, atitudinile electorale etc. După unii autori, un indicator al nivelului de civilizaţie al unei ţări l-ar constitui şi gradul de familiarizare al cetăţenilor săi cu chestionarele de anchetă. Este semnificativă, în acest sens, aprecierea autorului francez J. Antoine, care afirmă că „ancheta prin sondaj a intrat adânc în deprinderile societăţii noastre moderne. Ea interesează nu doar câteva categorii socioprofesionale, ci, în general, «omul modern» al secolului XX”. Definirea anchetei sociologice Formularea unei definiţii cuprinzătoare pentru ancheta sociologică este o sarcină mai mult decât dificilă. Aceasta datorită faptului că însăşi noţiunea de„anchetă sociologică” (ancheta socială, ancheta psihosocială) are semnificaţii adeseori diferite.

Unii autori acordă anchetei o semnificaţie atât de largă, încât o identifică cu cercetarea sociologică sau îi subordonează alte metode de cercetare. Chiar şi atunci când nu i se subordonează alte metode de cercetare, semnificaţia anchetei rămâne foarte largă, corespunzător ariei foarte întinse de probleme care sunt studiate cu ajutorul ei. C.A. Moser arată că o definiţie dată„anchetei sociale” ar fi atât de generală încât i-ar anula scopul, deoarece însuşi termenul şi metodele legate de ea se aplică într-o varietate foarte largă de cercetări, începând cu analizele clasice asupra sărăciei, de acum cincizeci de ani, până la sondajele asupra opiniei publice efectuate de Institutul Gallup,anchetele pentru planificarea oraşelor, cercetarea pieţii, activitatea observaţiei sociale (Mass Observation), precum şi nenumăratele investigaţii organizate de institutele de cercetare. El precizează totuşi că „atunci când este vorba de conţinutul concret al anchetelor, toate se ocupă de caracteristicile demografice,cu mediul social, cu activităţile, opiniile sau atitudinile unui anumit grup de oameni” . Claude Javeau precizează că „ancheta are drept scop căutarea de informaţii referitoare la un grup social dat (un stat, un grup etnic, o regiune, o clasă socială, o categorie de vârstă etc.). Aceste informaţii trebuie să poată fi prezentate, în vederea analizei lor, sub forma unor rezultate cuantificabile” . Într-un sens mai restrâns, ancheta reprezintă o culegere metodică de informaţii asupra opiniilor, atitudinilor indivizilor, ajungându-se la rezultate cuantificabile cu privire la comportamentele grupurilor umane, a gusturilor,trebuinţelor, motivaţiilor acestora, la maniera lor de amunci, de a trăi, de a se distra. Roger Pintoşi Madeleine Grawitz spun că în sens restrâns, ancheta, prin însăşi semnificaţia sa etimologică, comportă căutare de informaţii orale ... la originea sa, ancheta conservă un element oral: „întrebarea”care îi este proprie şi în sens ştiinţific ea implică efortul pentru cuantificarea informaţiilor culese”. Realizând o sinteză a diferitelor elemente cuprinse în definiţiile şi

caracterizările din literatura de specialitate se poate defini ancheta drept o metodă de interogare, informare asupra faptelor sociale (opinii, atitudini, motivaţii, aspiraţii, caracteristici personale, ale mediului social etc.) la nivelul grupurilor umane, mai mici sau mai mari, de analiza cuantificabilă a datelor în vederea descrierii şi explicării lor. Punctul de plecare al anchetei îl constituie întrebările pe care şi le pune cercetătorul cu privire la fapte, fenomene sociale,asupra cărora, de regulă, nu există informaţii statistice sau alte surse de date documentare sau de observaţie. Aşa cum precizează C.A. Moser, „dacă cineva doreşte să afle ce gândeşte o persoană despre pedeapsa cu moartea sau ce ştie despre convertibilitatea monetară, cât de des a mers la cinema în ultima săptămână, sau de ce citeşte cutare ziar, cum şi-a cheltuit salariul pe ultima lună, când s-a căsătorit, sau dacă are intenţia de a-i vota la viitoarele alegeri pe laburişti sau pe conservatori, atunci trebuie să întrebe persoana însăşi şi trebuie să ne bazăm pe ceea ce spune ea. Se ştie foarte bine că ea poate să dea răspunsuri deformate, poate să nu fi înţeles întrebările, sau dacă este vorba despre lucruri din trecut, se poate ca memoria s-o înşele, dar altă cale nu există; una dintre cele mai dificile sarcini ale anchetatorului este de a încerca să descopere astfel de erori” Tipuri de anchete sociologice Clasificarea anchetelor sociologice se face după mai multe criterii, în funcţie de forma sau conţinutul lor, după natura problemelor studiate, scopul cercetării sau după istoria dezvoltării lor etc. A. În funcţie de ţelurile urmărite şi modul de desfăşurare a anchetei distingem: Anchetele intensive realizate pe populaţii restrânse (o întreprindere, o secţie, un sat, un cartier etc.) cu scopul de a aprofunda o temă specială sau chiar o

tematică complexă. Numărul relativ mic de subiecţi este supus unei investigaţii profunde şi nuanţate (instrumente, tehnici variate) oferindu-se în final o cunoaştere complexă şi de adâncime a acestora. Anchetele extensive asupra unor populaţii numeroase, eşantioane mari valabile la scara unui mare oraş, judeţ, regiune sau a întregii ţări. Axate pe teme speciale, ele surprind caracteristici de ordin general, valabile la scară zonală sau naţională. Anchetele calitative sunt intensive şi pun accent pe studiul însuşirilor,caracteristicilor definitorii ale faptelor sociale supuse investigaţiei. Realizate pe indivizi, luaţi separat, din grupuri sau comunităţi cu caracter restrâns, ele permit studiul calitativ de profunzime al acestora. Acest tip de anchetă se realizează în mod eficient cu instrumente puţin formalizate şi oferă date puţin cuantificabile,în schimb permite surprinderea nuanţată şi complexă a faptelor studiate. Datorită populaţiei restrânse supuse anchetei, este puţin reprezentativă din punct de vedere statistic. Anchetele cantitative cu instrumente formalizate şi rezultate cuantificabile se realizează pe populaţii mari, reprezentative din punct de vedere statistic. Numărul mare de chestionare precodificate, aplicate pe eşantioane mari se prelucrează relativ uşor cu ajutorul maşinilor de calcul. Se aplică frecvent în studiul opiniilor, atitudinilor comerciale, culturale, electorale etc. Anchetele colective se aplică pe grupuri de oameni în vederea colectării informaţiei necesare şi nu pe indivizi luaţi separat. În astfel de anchete nu interesează structurarea opiniilor, atitudinilor pe categorii de indivizi în raport cu anumite variabile (sex, vârstă, studii etc.), ci cunoaşterea tipurilor de comportamente (atitudini, opinii) la nivelul ansamblului populaţiei investigate. Anchetele individuale presupun aplicarea individuală a instrumentelor de investigaţie în vederea corelării informaţiilor culese cu o seamă de indicatori socio-demografici (vârstă, sex, studii, profesie etc.). În cadrul lor interesează opiniile distincte ale diferiţilor subiecţi supuşi investigaţiei.

Anchetele directe presupun colectarea de informaţii referitoare la subiecţii investigaţi, opiniile lor cu privire la fapte, fenomene în care sunt implicaţi nemijlocit, participă la ele, sunt inerente vieţii şi activităţii lor. Anchetele indirecte se realizează, de obicei, asupra unor teme legate prea intim de viaţa şi activitatea populaţiei investigate, situaţie în care sunt anchetaţi fie subiecţi cunoscători ai faptelor studiate, dar neimplicaţi în desfăşurarea lor, fie se cer aprecieri, informaţii asupra comportamentelor altor persoane decât al celor anchetate, chiar dacă cei investigaţi sunt implicaţi în faptele studiate. Ancheta se mai aplică pentru colectarea de informaţii asupra unor fapte, fenomene inaccesibile investigaţiei directe din diferite motive (evenimente trecute, comportamente discrete etc.). B. După conţinutul problemelor investigate, anchetele se mai pot clasifica după cum urmează: Anchetele socio-economice de interes naţional. Cu ajutorul lor se pot surprinde periodic o seamă de aspecte legate de evoluţia nivelului de trai, a calităţii vieţii în rândul diferitelor grupuri socioprofesionale, pe eşantioane reprezentative la scară naţională. Anchetele asupra dezvoltării zonale, rurale şi urbane. Prin intermediul lor sunt studiate diferite aspecte ale sistematizării şi modernizării localităţilor rurale şi urbane, factorii economici şi sociali de amplasare a obiectivelor industriale, de construcţie, modernizare şi extindere a oraşelor. Anchetele de opinie publică asupra celor mai diferite probleme economice, politice, sociale, culturale. Cunoaşterea curentelor de opinie în evoluţia şi dinamica lor trebuie să stea la baza măsurilor şi programelor de dezvoltare economico-socială. Ele pot fundamenta acţiunile sociale de educare şi antrenare a maselor la înfăptuirea diferitelor

obiective ce urmează să fie realizate pe plan local sau zonal. Anchetele comerciale sunt consacrate studiilor de marketing, de investigare şi prospectare a pieţii, în vederea optimizării comerţului şi influenţării producţiei de bunuri destinate consumului public. În astfel de anchete interesează opiniile diferitelor categorii sociale de cumpărători despre calitatea, prezentarea, preţul produselor, evoluţia gusturilor, cerinţelor populaţiei etc. Anchetele asupra mijloacelor de comunicare în masă presupun studierea satisfacţiilor-insatisfacţiilor şi cerinţelor publicului faţă de diferitele componente ale mass-media, în special faţă de programele emisiunilor de radio şi TV, cu privire la calitatea şi tirajul cărţilor beletristice, opiniile cu privire la filme,spectacole teatrale etc. Ele constituie o importantă sursă de informare menite să ducă la perfecţionarea continuă atât a conţinutului acestora cât şi a modalităţilor de transmitere, pentru a satisface într-o măsură tot mai mare cerinţele publicului. C. O clasificare a anchetelor în ordinea apariţiei şi dezvoltării lor istorice ne oferă C.A. Moser . El le împarte în: a) anchete clasice asupra paupertăţii maselor muncitoare; b) anchete de planificare regională; c) anchete sociale guvernamentale; d) anchete de prospectare a peţii; e) anchete asupra emisiunilor radio şi TV; f) sondaje de opinie publică; g) alte anchete (recensământul populaţiei, viaţa urbană, rurală, bugete de familie, probleme de educaţie, sănătate, mobilitate socială, relaţii industriale, delincvenţa juvenilă,timp liber etc.). În literatura de specialitate, într-o formă sau alta, sunt menţionate toate tipurile de anchetă descrise mai sus.

Facem, însă, precizarea că tipologizarea respectivă este relativă; în cele mai multe cazuri distincţia dintre diferite tipuri se face doar pentru a sublinia accentul care trebuie pus, într-o situaţie dată, pe aspectele caracteristice fiecărui tip în parte – aşa, de exemplu, într-o anchetă de tip intensiv pot să predomine întrebări directe sau indirecte, ancheta poate viza cu precădere analiza cantitativă sau cea calitativă etc. Raportul dintre sondajul de opinie si ancheta sociologica Adeseori, în rândul nespecialiştilor, cercetarea sociologică, în general,este identificată cu ancheta sociologică, iar unii reduc ancheta la aplicarea de chestionare. Aşa se face că, în viziunea unora, investigaţia sociologică este pur şi simplu redusă la aplicarea chestionarelor, înseamnă nici mai mult nici mai puţin decât mânuirea de chestionare, colectarea de informaţii cu ajutorul acestora şi prelucrarea lor. Trebuie să menţionăm că, cel puţin, distincţia dintre ancheta sociologică şi cercetarea sociologică nu este făcută cu claritate adeseori nici de către unii specialişti în lucrările lor. Chiar dacă diferitele metode, tehnici de cercetare sunt analizate corect din punct de vedere al caracteristicilor şi posibilităţilor lor de cunoaştere, ele apar uneori subsumate anchetei, lăsându-se impresia că aceasta din urmă le-ar îngloba, identificându-se cu cercetarea sociologică. Deşi problema nu este suficient de clară în literatura de specialitate,şi deci este susceptibilă de discuţii, de puncte de vedere diferite, noi nu împărtăşim ideea unei identităţi între anchetă şi cercetarea sociologică. În dorinţa clarificării acestor probleme, ne propunem precizarea, pe scurt, a conţinutului noţiunilor de „sondaj de opinie”, „anchetă sociologică” şi„cercetare sociologică”. O încercare de clarificare a raportului dintre ele găsim şi la S. Chelcea, care afirmă pe bună dreptate că „într-un anume sens, termenii de cercetare sociologică concretă şi investigaţie sociologică de teren subsumează termenii de anchetă şi sondaj, constituind faţă de aceştia genul proxim, diferenţa specifică fiind dată de ponderea

metodelor interogative caracteristice anchetelor şi sondajelor” . Sondajul de opinie este o formă specifică a anchetei sociologice. El este definit, în continuare, ca o „metodă statistică de stabilire, pe baza eşantionării, a stratificării opiniilor în raport cu diferite variabile sociodemografice ale populaţiei studiate”. I. Drăgan precizează că „ancheta de opinie reprezintă varianta cea mai răspândită a cercetărilor sociologice, mai precis spus a anchetei prin sondaj, aceasta fiind cu deosebire adecvată determinării distribuţiei cantitative a opiniilor între diferitele categorii de populaţie din cuprinsul unui vast ansamblu social”. Alţi autori apreciază că „sondajul de opinie colectează, pornind de la un eşantion reprezentativ, informaţii standardizate, deci comparabile, numeroase şi generalizabile” . Se poate vorbi de o largă răspândire a sondajelor de opinie în societatea modernă, ele constituind o modalitate de cunoaştere rapidă, eficientă şi la scară reprezentativă, din punct de vedere statistic, pentru diferite colectivităţi umane, a opiniilor cu privire la cele mai variate probleme economice, politice,administrative şi social-culturale. Aşa cum subliniază Jacques Antoine „anchetele prin sondaj sunt din ce în ce mai utilizate ca mijloace de informare în serviciul conducerii treburilor publice, a previziunii naţionale şi planificării, în fine, în cercetare ştiinţifică, mai ales în ştiinţele umane”. Sondajul ca formă specifică de anchetă se circumscrie sferei acesteia din urmă,constituind o modalitate de realizare a anchetei. În calitate de formă a anchetei,el prezintă o seamă de trăsături distinctive. Astfel sondajul este un fel de anchetă pură şi rapidă. În cadrul său se aplică doar instrumente de anchetă (chestionare, ghiduri de interviu), fapt care permite colectarea rapidă de informaţii dintre cele mai variate. Sondajul se opreşte la date de ordin subiectiv (opinii, aspiraţii, motivaţii

etc.), fără să-şi propună confruntarea acestora cu faptele, cu fenomenele obiective care le determină şi eventualele corecţii care se impun ca urmare a acestei confruntări. Vizând cu precădere studiul opiniilor, fără corectarea lor prin informaţii colectate cu alte tehnici şi metode, la nivelul sondajului se tolerează erori inevitabile de recoltare, de prelucrare a informaţiilor şi mai ales cele care ţin de subiectivitatea populaţiei investigate. Ancheta sociologică este o metodă complexă în care accentul poate să cadă pe studiul opiniilor, atitudinilor, motivaţiilor, aspiraţiilor – într-un cuvânt asupra subiectivităţii umane – dar nu se opreşte doar la ele. Coeficientul de eroare este depăşit prin confruntarea opiniilor cu faptele pe care le reflectă. În acest scop, sunt utilizate metode şi surse complementare de informare asupra fenomenelor cercetate. Confruntarea opiniilor recoltate cu instrumentele de anchetă, cu alte surse de informare, permite introducerea unor corecţii menite să ofere o imagine ştiinţifică asupra faptelor sociale investigate. Astfel, dacă în sondaj opiniile subiecţilor constituie principala sursă (sau chiar unica) de informare asupra faptelor studiate în anchetă, opiniile constituie în acelaşi timp şi obiect de cercetare supus analizei ştiinţifice riguroase. Metodele, în mod curent folosite complementar anchetei, sunt observaţia şi analiza documentară.Prin acestea se validează adeseori datele anchetei şi se introduc corecţiile necesare. În această semnificaţie mai largă, ancheta, ca metodă complexă, care foloseşte tehnici complementare în investigaţia de teren, este identificată adeseori cu cercetarea sociologică însăşi. După cum vom vedea în continuare, această identificare este greşită, chiar dacă se are în vedere ancheta în semnificaţia sa largă, cu metode, tehnici subsumate complementar. Aşa după cum numeroşi cercetători considera sondajul de opinie drept un „tip de anchetă”, la rândul ei ancheta poate fi considerată mai mult decât o metodă şi anume un tip de cercetare sociologică (bazat în mod precumpănitor pe anchetă) dar nu cercetarea sau investigaţia sociologică însăşi.

În acest caz: a) ancheta este metoda de bază a cercetării; b) alte metode, tehnici utilizate (observaţia, analiza documentarea, tehnici experimentale etc.) au rolul de a întregi şi verifica datele anchetei; c) ele nu acoperă (deloc sau acoperă doar parţial) o arie tematică de sine stătătoare în cadrul cercetării; d) cercetarea bazată pe anchetă are mai mult un caracter descriptiv, cu finalitate practic aplicativă şi urmăreşte într-o mai mică măsură dezvoltarea teoretică.

6)

Esantionarea

În cercetările psihosociale se utilizează ca sursă de informaţii oamenii, care sunt, de fapt, integraţi ei înşişi în procesele analizate, sunt creatorii faptelor sociale şi purtătorii celor mai diverse relaţii. Deoarece scopul cunoaşterii este determinarea structurilor economice,politice, culturale şi a climatului psihosocial în care acţiunea umană a devenit sau poate să devină eficientă în condiţiile obiective şi subiective existente într-un anumit moment al dezvoltării unei organizări umane sau instituţii sociale, informaţile luate direct de la subiecţii activităţilor practice au o valoare deosebită pentru analiza ştiinţifică a mediului social pe care îl construiesc şi în care trăiesc aceştia. Pentru ca informaţiile recoltate de la oameni să aibă valoare ştiinţifică, trebuie să se respecte cu rigoare câteva cerinţe ale metodologiei cercetării. Printre acestea, determinarea pe baze ştiinţifice a populaţiilor care urmează să fie cercetate are o importanţă deosebită. Determinarea populaţiei supuse investigaţiei presupune realizarea a trei operaţii metodologice distincte, dar strâns legate între ele; stabilirea colectivităţii statistice generale, stratificarea (gruparea populaţiei) şi alegerea eşantioanelor asupra cărora urmează să se efectueze investigaţia propriu-zisă.

Aceste operaţii se realizează după ce, în prealabil, a fost stabilită sfera de cuprindere în teritoriu (delimitarea spaţială a cercetării). Din considerente economice, dar şi pentru că unităţile de cercetare (colectiv de catedră, centre de cercetare, laboratoare psihologice) sunt relativ restrânse, cercetările sociologice nu depăşesc de regulă dimensiunile unei zone sociogeografice. Cele mai numeroase cercetări se efectuează în marile organizaţii economice, la nivelul judeţelor, în comune şi oraşe. După ce a fost stabilită sfera de cuprindere în teritoriu sau nominalizate unităţile economice sau comunităţile umane care urmează să fie cercetate, se trece la delimitarea colectivităţii statistice generale. Criteriul de referinţă pentru efectuarea acestor operaţii îl constituie problemele sociale care constituie obiectul cercetării de teren. Astfel, vor fi incluse în colectivitatea statistică generală: a) toate persoanele (sau grupurile umane organizate) care sunt implicate cel puţin printr-un tip de activitate practică în procesele socio economice sau culturale care constituie obiectul cercetării; b) toate persoanele care, prin statutul lor social, sunt răspunzătoare de organizarea, conducerea şi efectuarea controlului social asupra aceloraşi procese; c) persoane care, deşi nu sunt implicate nemijlocit în procesele analizate, deţin informaţii referitoare la aceste procese. Pentru a exemplifica, vom spune că sfera colectivităţilor generale este diferită în cazul a două cercetări pe teme aparent asemănătoare. O investigaţie pe tema „Factorii psihosociali ai creşterii productivităţii muncii” la organizaţia economică „X” presupune luarea în considerare a informaţiilor date de salariaţii care îşi desfăşoară activitatea în unitatea respectivă. Dacă, însă, analiza vizează cunoaşterea „factorilor psihosociali care contribuie la creşterea eficienţei sociale a muncii”, chiar

dacă cercetarea se desfăşoară în aceeaşi unitate economică sfera colectivităţii statistice generale va fi mult mai mare. Diferenţa este dată de conţinuturile celor două concepte : „productivitatea muncii” şi „eficienţa socială a muncii”. Ultimul este un concept mult mai complex; el exprimă pe lângă productivitatea muncii şi valoarea socială a produselor, calitatea acestora, nevoile sociale pe care le satisfac etc. În acest caz pentru o analiză riguroasă şi relevantă sunt necesare informaţii şi de la beneficiarii produselor realizate în unitatea cercetată.

7) Finalitatea rezultatelor anchetelor si sondajelor.
A. Analiza datelor şi explicarea proceselor şi fenomenelor studiate devin posibile numai după ce avem toate informaţiile sistematizate şi ordonate. În vederea unei analize riguroase, se impune utilizarea unor metode statistice şi matematice: se calculează ponderea diverselor caracteristici, medii şi indici ale valorilor acestora; se urmăreşte evoluţia în timp a proceselor analizate, se face analiză comparativă etc. B.Redactarea raportului de cercetare este ultima etapă a unei cercetări sociologice. Există şi alte modalităţi de finalizare a cercetărilor (elaborarea unorstudii, monografii, sinteze în domeniul metodologiei etc.), dar, în toate cazurile în care cercetarea s-a realizat pe baza unei convenţii sau contract cu instituţii sau organizaţii economice, se impune redactarea şi a unui raport de cercetare. Întrucât acesta are unele particularităţi în comparaţie cu toate celelalte modalităţi de finalizare a unei cercetări, vom prezenta câteva din cerinţele de bază ale redactării lui:

a) se elaborează mai întâi o schiţă a raportului. Schiţa este necesară în toate cazurile când se redactează un material. Aceasta permite punerea în ordine logică a tuturor informaţiilor de care dispunem; formează convingerea că sunt cuprinse toate problemele importante, ne permite să avem imaginea raportului în întregime şi să operăm cu mai multă uşurinţă schimbările care se impun. În cazul raportului de cercetare, elaborarea unei schiţe este obligatorie pentru că, pe baza ei, se desfăşoară o dezbatere cu factorii de decizie, singurii în măsură să aprecieze dacă problemele abordate prezintă interes sau nu; dacă există şi alte probleme care ar solicita explicaţii din partea cercetătorilor; dacă raportul va fi centrat pe problemele ce fac subiectul convenţiei etc; b)se procedează la redactarea propriu-zisă a raportului, care trebuie să fie concis. Conciziunea solicită, de regulă, mai mult timp autorilor, dar dă mai multă forţă raportului şi scurtează timpul de lectură pentru beneficiari. Există,însă, situaţii când se impune folosirea unor date, a unor explicaţii suplimentare, descrierea evoluţiei în timp a unor fenomene care ar lungi dimensiunile raportului. În acest caz, se folosesc adausuri sub formă de note de subsol sau anexe. Adausurile sunt chiar necesare deoarece menţinând calităţile unui raport concis, permit cititorului să recurgă la date elaborate sau materiale ilustrative (planşe, grafice, tabele etc.); c) după ce raportul a fost redactat, se procedează la o analiză critică a acestuia de către autori, cu participarea şi a altor specialişti sau colaboratori. În cadrul acestei dezbateri, autorii trebuie să răspundă la câteva întrebări, printre care: sunt destul de clare ideile expuse în raport (claritatea ideilor, a propunerilor, sugestiilor, fiind judecată în raport de obiectivele organizării şi conducerii şi nu în raport cu exigenţele aparatului conceptual cu care operează sociologia şi ştiinţele sociale). Concluziile de bază ale raportului, aprecierile critice şi propunerile sunt susţinute de argumente suficiente, plauzibile? În cazul în care există idei sau concluzii care nu au suficientă

acoperire în fapte, dar a căror raţionalitate cercetătorul o intuieşte, se recomandă totuşi trecerea acestora în raport sub formă de ipoteze sau sub rezerva recoltării de noi informaţii, ori a unei analize secundare. O astfel de procedură conduce la sporirea încrederii beneficiarului în competenţa şi seriozitatea cercetătorului. O altă problemă care trebuie să stea în atenţia autorilor sau colaboratorilor acestora se referă la măsura în care propunerile făcute se încadrează în sfera de competenţă a beneficiarului şi în limita cadrului legislativ care reglementează funcţionarea organismului social analizat. Există situaţii când o propunere sau alta pot să prezinte interes deosebit dacă sunt analizate prin prisma raporturilor logice dintre fapte, dar pentru care în unitatea respectivă să nu se fi creat toate condiţiile pentru materializarea acestei propuneri sau să se fi consumat împrejurările în care ar fi avut sens propunerea respectivă. Se recomandă renunţarea la astfel de formulări în favoarea prestigiului cercetării ştiinţifice şi creşterii utilităţii acesteia. Cunoaşterea în detaliu a tuturor etapelor pe care le presupune cercetarea sociologică constituie doar punctul de plecare în organizarea şi desfăşurarea acesteia. Realizarea fiecărui demers metodologic menţionat presupune, însă,implicarea totală şi responsabilă a cercetătorului, iniţiativa şi activitatea creatoare, utilizarea experienţei acumulate în alte cercetări, folosirea unor metode rezultate din cercetări similare desfăşurate de alţi autori etc. Între etapele prezentate există o legătură indisolubilă, iar actul cunoaşterii se realizează ca rezultată a activităţii desfăşurate de cercetător pe întreg parcursul activităţii sale.

Cap. V : Analiza diferitelor politici sociale si de sanatate
I.Politica Sociala
Teme: 1.Programe sociale 2. Criterii de analiza a politicilor sociale

II. Modele de sanatate
Teme: 1. Indicatori ai starii de sanatate; 2.Politici sociale de sanatate.

sanatate;

1. Indicatori ai starii de

Două concepte îşi găsesc în acest caz terenul propice de desfăşurare: stilul de viaţă şi modul de viaţă. 1. Modul de viaţă se referă la elementele obiective ale traiului, la condiţiile materiale, economice şi sociale ale vieţii, între indicatorii săi numărându-se (A. Roth, 1996): - natura muncii (ocupaţiei, profesiunii) şi durata ei - învăţământul, calificarea profesională şi accesibilitatea formelor acestora - rezidenţa şi circulaţia (timpul afectat şi mijloacele de transport disponibile şi utilizate) - locuinţa (m²/persoană) şi echipamentul acesteia (gradul de confort) - condiţii de igienă şi asistenţă sanitară (accesibilitatea acesteia) - mijloace de comunicare, telecomunicare - informaţie şi cultură - timpul liber (durata şi folosirea acestuia) - sistemul tradiţiilor, obiceiurilor si moralei Acesti factori, prin evolutia lor istorica, isi aduc aportul la crearea profilului psihologic al unei populaţii, la formarea personalităţii indivizilor şi la structurarea relaţiilor sociale. Orice mod de viaţă este produsul unei istorii, reflexul unei culturi şi al unor tradiţii specifice, fiecare societate având un mod specific de viaţă. Un factor ce contribuie la diferenţierea tipurilor de societăţi pe baza modului de viaţă este distribuţia, cuantumul şi utilizarea veniturilor şi a bunurilor materiale. Astfel, în cazul societăţilor de tip tradiţional-agrar cheltuielile preponderente sunt cele pentru nevoile primare, de alimentaţie, în timp ce în cazul modului de viaţă urban, cheltuielile familiale se orientează spre produsele industriale care staisfac encesităţi secundare, iar în cazul societăţilor post-industriale se deplasează preponderent spre nevoia de servicii. Modul de viaţă postindustrial are tendinţa de globalizare şi este unul contruit în jurul automobilului, al echipamentului domestic, electronic, al telecomunicaţiilor şi al mediilor de informare. Acest mod de viaţă va fi asimilat de populaţiile care ajung la nivelul de dezvoltare atins de ţările occidentale în prezent.

Stilul de viaţă – se referă la aspectul subiectiv al modului de viaţă, reprezentând opţiunea individului şi direcţia spre care se orientează manifestările sale particulare. La baza acestei opţiuni se află anumite credinţe, imagini şi reprezentări ale individului despre lume şi viaţă, care îl dirijează în acţiuni şi alegeri şi care îl pot conduce la reuşită sau eşec. Astfel, stilul de viaţă se referă la decizii, acţiuni şi condiţii de viaţă care afectează sănătatea persoanelor, apărând riscurile autoasumate (tabagismul, abuzul de droguri, excesele alimentare sau subnutriţia, alcoolismul, promiscuitatea sexuală, condusul auto imprudent, sedentarismul, munca în exces, stresul profesional, etc.), o parte dintre acestea fiind şi impuse de condiţiile sociale. Stilul de viaţă constă din combinaţii ale diferitelor practici şi deprinderi comportamentale şi condiţii de mediu ce reflectă modul de viaţă, influenţate de antecedentele familiale, condiţiile culturale şi socio-economice ale persoanei. Altfel spus, stilul de viaţă este tipul de comportament repetitiv, habitual, condiţionat de nivelul de cultură şi de nivelul de trai, aflat sub controlul limitat al familiei şi individului, în cadrul impus de resursele economice. Modificarea stilului de viaţă implică deci schimbarea concomitentă a comportamentului personal şi a condiţiilor de viaţă. Primele abordăriale stilului de viaţă aparţin lui Alfred Adler în psihologie şi lui Max Weber în sociologie. Adler a legat stilul de viaţă de procesul de strucutrare a personalităţii în funcţie de eul ideal, complexul de inferioritate, complexul de superioritate şi sentimentul de comuniune socială. Pe baza acestui model, au fost propuse ulterior 14 tipuri generale ale stilului de viaţă: Descurcăreţul, Controlorul, Conducătorul, Corectul, Superiorul, Simpaticul, Binevoitorul, Opozantul, Victima, Martirul, Copilarosul, Neadaptatul, Pasionatul şi Placidul. Ulterior s-a mai realizat o tipologie a stilurilor de viaţă folosind descrieri împrumutate din lumea animală: - Tigrul – agresiv, autoritar, ambiţios - Cameleonul – conformist, flexibil - Broasca ţestoasă – retras, discret, serios, zelos, descurcăreţ, echilibrat

- Vulturul – individualist, egoist - Somonul – dârz, opozant Max Weber a definit stilul de viaţă în dependenţă de doi factori: comportamentul în viaţă (opţiunile avute în alegerea unui anumit stil de viaţă) şi şansele de viaţă (probabilitatea realizării practice a acestor opţiuni personale, ţinând cont de de condiţiile structurale necesare pentru susţinerea unui anumit stil de viaţă). Astfel, el îmbină opţiunile individuale cu constrângerile social-economice în operaţionalizarea conceptului de Lebensstil. Stilul de viaţă poartă amprenta modului de viaţă al comunităţii şi al grupului în care persoana s-a născut şi s-a format. Opţiunile în funcţie de care se structurează stilul de viaţă sunt individuale, dar valorile, reprezentările, ţelurile şi aspiraţiile care impun aceste opţiuni au determinare socială. Astfel, dacă modul de viaţă se referă la aspectele exterioare ale vieţii, la condiţiile economice şi sociale, stilul de viaţă priveşte modul în care omul şi grupurile sociale valorizează aceste condiţii, în funcţie de anumite opţiuni valorico-normative. Evaluarea stilurilor de viaţă şi a modurilor de viaţă este importantă pentru stabilirea calităţii vieţii pe care o pot asigura. Există aşadar stiluri de viaţă defavorabile pentru sănătate precum şi stiluri de viaţă favorabile sănătăţii (abstinenţă tabagică, consum moderat de alcool, fitness, dietă echilibrată şi variată, evitarea consumului de droguri, prudenţă în traficul rutier, prudenţă în viaţa sexuală, folosirea strategiilor adecvate de ajustare a stresului profesional). S-a realizat chiar o suită de 7 porunci pentru un stil de viaţă favorabil (N. Belloc, L. Breslow, 1972): 1. Nu fumaţi 2. Consumaţi alcool în cantităţi moderate 3. Nu săriţi niciodată peste micul dejun 4. Păstraţi-vă greutatea corporală în limitele ideale 5. Serviţi 3 mese pe zi la ore fixe şi evitaţi gustările între mesele principale 6. Practicaţi exerciţii fizice moderate de 2-3 ori pe săptămână 7. Dormiţi cel puţin 7-8 ore pe noapte. Stilul de viaţă poate fi:

- pozitiv (comportamentele nu se abat de la standardele normale) - negativ (abaterile se constituie în factori de risc) Stilul de viaţă negativ este determinat de doi factori: - factorul socio-economic - factorul cultural-educativ Efectele stilului de viaţă asupra sănătăţii sunt de două feluri: - directe (fumatul şi alcoolul constituie riscuri de cancer pulmonar sau de ciroză, alimentaţia bogată în colesterol are rol etiologic în aterogeneză) mediate (agravarea diabetului zaharat, a hipertensiunii arteriale, etc.)

sanatate.

2.Politici sociale de

În sociologia medicală actuală există trei curente majore, ilustrate prin trei perspective teoretico-metodologice. Astfel, concepţiile cu privire la locul şi rolul sănătăţii, bolii şi al sistemului medical în cadrul social diferă în funcţie de perspectiva adoptată. a) Perspectiva (paradigma) funcţionalistă – i-a avut ca reprezentanţi de marcă pe Durkheim, Weber, Parsons şi Merton, care susţineau că sănătatea este esenţială pentru perpetuarea speciei umane şi viaţa socială organizată. Pentru a funcţiona în parametri optimi, societatea trebuie să asigure exitenţa unor persoane productive care să efetueze sarcinile vitale. În caz contrar, se produc disfuncţionalităţi în ceea ce priveşte bunul mers al vieţii sociale, al bunăstării populaţiei, precum şi al alocării de resurse în sectoarele neproductive. Conform funcţionaliştilor, instituţiile medicale îşi au rolul bine definit de a diagnostica, a trata şi a încerca să vindece o afecţiune, de asemenea trebuie să prevină apariţia bolii folosind programele de asistenţă primară şi să activeze în cercetarea ştiinţifică în scopul eficientizării actului medical. Totodată ele devin şi instituţii de control social, prin abilitatea de a defini comportamentele umane drept normale ori deviante. Talcott Parsons a definit rolul de bolnav, printr-un set de aşteptări culturale ce

definesc comportamentele adecvate ori inadecvate ale persoanelor bolnave. Astfel, el consideră că boala afectează negativ viaţa socială, impunându-se astfel un control al societăţii, rolul de bolnav având numeroase trăsătrui comune cu rolul de deviant. b) Perspectiva (paradigma) conflictualistă – între susţinătorii săi se numără Marx, Mills, Waitzkin şi Therborn şi porneşte de la presupoziţia că serviciile de îngrijire medicală nu sunt accesibile pentru toţi membrii societăţii, fără dicriminare. Astfel, serviciile de sănătate sunt condiţionate şi de capacitatea financiară a individului, existând şi aici o stratificare socială generatoare de inechităţi. Ei acuză reţele private de instituţii medicale, orientate spre profit, pentru faptul că nu acordă îngrijiri şi celor de nu îşi pot permite financiar aceste servicii. Totodată, clinicile private sunt acuzate şi de faptul că nu acordă atenţie învăţământului medical, susţinut din bani publici în spitalele universitare, cheltuielile acestora din urmă fiind mai mari cu 30%, faţă de cele ale unui spital obişnuit. c) Perspectiva (paradigma) interacţionistă – promovată de Mead, Cole, Goffman, Schutz şi Garfinkel, pretinde că boala este o etichetă atribuită unei afecţiuni. Astfel, definiţia bolii este negociată, validată prin confirmaresau infirmarea sa de către alte persoane în procesul interacţiunii sociale simbolice. Prin larga lor răspândire, unele afecţiuni nu sunt considerate anormale, iar în alte cazuri, medici consideră anumite afecţiuni drept boli, deşi există puţine argumente în ceea ce priveşte existenţa unor cauze biologice certe şi totodată a unui tratament adecvat. De asemeni, descoperirea unui produs medicamentos înainte ca afecţiunea pe care o tratează să fie considerată boală, a condus la etichetarea respectivei afecţiuni. În prezent se manifestă şi procesul de medicalizare a devianţei prin care tipuri comportamentale considerate imorale în trecut sunt privite acum drept stări patologice. Din perspectiva interacţionistă, comportamentele sau reglementările sociale îi îndeamnă pe oameni să se conformeze normelor sociale, să gândească, să acţioneze şi să perceapă lucrurile în modalităţi acceptabile în cadrul unei culturi. Un rol important în cadrul acestei perspective îl joacă şi teoria sociologică a etichetării, a rolului reacţiilor sociale faţă de devianţă. Adepţii acestei teorii susţin că nu actul sau comportamentul unei persoane este deviant, ci devianţa este determinată de reacţia socială la devianţă. În ceea ce priveşte metodologia sociologică se disting două paradigme dominante în sociologia medicală:

a) Perspectiva (paradigma) pozitivistă propune o metodologie bazată pe modelul ştiinţelor naturii, în care sursele fundamentale ale cunoaşterii sunt inducţia teoretică sau testarea teoriilor prin intermediul experienţei. Există astfel o distincţie clară între judecăţile de constatare şi judecăţile de valoare. Astfel, faptele sociale sunt explicate prin alte fapte sociale, iar cunoaşterea socială trebuie să asigure obiectivitatea discursului sociologic, evitând explicaţiile axiologice şi bazându-se pe legi şi generalizări empirice. În sociologia medicală, pozitiviştii au studiat influenţa variabilelor sociale asupra originii bolii. b) Perspectiva (paradigma) interpretativă are la bază scrierile lui Max Weber, punând accentul pe specificul subiectiv, ireductibil al faptelor sociale şi conducând la necesitatea concentrării asupra analizării semnificaţiilor vehiculate de actorii sociali în interacţiunile sociale. Se pune astfel accent pe distincţia dintre studiul naturii şi studiul culturii, în sociologia medicală avându-se în vedere distincţia dintre fenomenul biofizic al bolii (disease) şi fenomenul social al îmbolnăvirii (illness). În timp ce boala apare independent de natura umană, fiind studiată de ştiinţa bio-medicală, analizarea reacţiei la boală a grupurilor sociale şi trăirii în plan psihic a stării de boală aparţin psihologiei sociale şi sociologiei. Astfel, se insistă asupra etichetării bolii şi a bolnavului şi asupra caracterului stigmatizant al acestei etichetări. În rândul sociologilor medicali, părerile sunt împărţite, existând fie adepţi ai uneia dintre cele două paradigme, fie neutri care consideră ca ambele perspective au valoarea lor explicativă, pentru diferite probleme. De asemenea, au existat şi voci care au promovat integrarea lor în folosul ştiinţei, ele neexcluzându-se reciproc.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful