CAPITOLUL 3

FISCALITATEA CAPITALURILOR

3.1 Fiscalitatea capitalului social

Capitalul propriu este reprezentat de dreptul acţionarilor şi asociaţilor (interesul

rezidual) în activele entităţilor după scăderea tuturor datoriilor. Capitalul propriu este
reprezentat de resursele cu care au contribuit proprietarii de capital la constituirea
entităţii, profitul capitalizat, rezervele ce reprezintă alocarea rezultatului reportat,
rezervele ca ajustări pentru menţinerea capitalului. Implicaţiile fiscale în contabilitatea
capitalului social sunt reprezentate de aporturile iniţiale de capital şi de majorarea
ulterioară a acestuia. Aporturile de capital sunt reprezentate prin bunurile şi valorile pe
care acţionarii şi asociaţii le transferă în proprietatea entităţii, în contrapartidă cu acţiunile
şi părţile sociale pe care le deţin.
Principalele operaţiuni referitoare la capitalul social sunt: subscrierea capitalului
social, majorarea capitalului social şi reducerea capitalului social.
Înregistrarea în contabilitate a operaţiunilor referitoare la capitalul social se
prezintă astfel:

Subscrierea capitalului social

Capitalul social se poate subscrie în numerar sau în natura (terenuri, instalaţii
tehnice, mijloace de transport, animale, plantaţii, mobilier, aparatură birotică, materii
prime, materiale consumabile, mărfuri).

Conform prevederilor legale1 în cazul în care acţiunile sunt incluse în activul

bilanţului, în pasivul bilanţului se prevede o rezervă de valoare egală, care nu poate fi
distribuită.

1
Legea nr. 31/ 1990 – privind societăţile comerciale cu modificările şi completările
ulterioare art. 105 al (3)
 2
Legislaţia în vigoare prevede faptul că câştigurile sau pierderile legate de
emiterea, răscumpărarea, vânzarea, cedarea cu titlu gratuit sau anularea instrumentelor de
capitaluri proprii ale entităţii (acţiuni, părţi sociale) nu se recunosc în contul de profit şi
pierdere. Contravaloarea primită sau plătită în urma unor astfel de operaţiuni este
recunoscută direct în capitalurile proprii şi se prezintă direct în bilanţ, respectiv Situaţia
modificărilor capitalului propriu.
Câştigurile legate de instrumentele de capitaluri proprii se determină ca diferenţă
între preţul de vânzare al instrumentelor de capitaluri proprii şi valoarea lor de
răscumpărare.
Pierderile legate de instrumentele de capitaluri proprii se determină ca diferenţă
între valoarea de răscumpărare a instrumentelor de capitaluri proprii şi preţul lor de
vânzare.
Din punct de vedere fiscal, se cunosc trei categorii de aporturi:
- aporturi simple realizate de asociaţi sau acţionari, în schimbul părţilor sociale
sau acţiunilor, fiind supuse riscurilor de a pierde integral sau parţial aportul;
- aportul cu titlul oneros remunerate în contrapartidă cu diminuarea riscurilor
întreprinzătorilor, reprezentând vânzări de acţiuni sau părţi sociale;
- aporturi mixte remunerate o parte ca aporturi simple, iar o altă parte ca aporturi
cu titlu oneros.
Opţiunile entităţilor de a apela la una sau alta din categoriile de aporturi se
intersectează cu fiscalitatea. Aceasta poate juca un rol esenţial, prin influenţarea costului
fiecărei resurse şi prin influenţa pe care o decizie sau alta o poate avea asupra rezultatului
impozabil. Criteriul definitoriu pentru alegerea resurselor de finanţare este
rentabilitatea, în sensul de a finanţa investiţii, ale căror rate de rentabilitate să fie mai
mari decât costului capitalului mobilizat, pentru finanţarea investiţiilor respective.
Creşterea capitalului social prin aporturi de numerar sau în natură, capitalizarea
rezultatelor are ca obiective:
- consolidarea situaţiei financiare;
- autonomia financiară;
2
Ordin nr 2374/ 12.12.2007 privind modificarea şi completarea O.M.F.P nr 1752 / 2005
pentru aprobarea reglementărilor contabile conforme cu directivele europene , punct 16,
M.O 25 din 04-01-2008
 - creşterea resurselor de finanţare.
Consecinţele fiscale ale majorării sau reducerii capitalului social se regăsesc sub
forma influenţelor pe care le au diferenţele între valoarea contabilă şi valoarea de
răscumpărare în cazul titlurilor răscumpărate şi anulate care influenţează rezultatul
înregistrat de entitate implicit impozitul pe profit precum şi a taxelor ce trebuie achitate la
Oficiul Registrului Comerţului, Notariate, Monitorul Oficial etc., aceste cheltuieli
diminuând profitul şi trezoreria entităţii.

3.2 Fiscalitatea rezervelor

Rezervele constituite la nivelul unei entităţi pot proveni din:

- rezerve din reevaluare;
- rezerve legale;
- rezerve din profitul net;
- alte rezerve.

3.2.1 Rezervele din reevaluare

3.2.1.1 Rezervele din reevaluare prin prisma reglementărilor

contabile

Rezervele din reevaluare apar odată cu reevaluarea imobilizărilor corporale

(terenuri, amenajări de terenuri, construcţii, instalaţii tehnice, mijloace de transport etc.).
Din punct de vedere contabil până în anul 2004, efectuarea unei reevaluări
necesita existenţa unui act normativ care să cuprindă prevederi exprese privind
reevaluarea imobilizărilor corporale la finele unui exerciţiu financiar. În prezent,
reglementările contabile3 precizează:
„Pentru prezentarea unei imagini fidele a poziţiei financiare şi performanţei în
situaţiile financiare anuale, persoanele juridice prevăzute la art. 1 (al 1) din Legea
contabilităţii nr. 82/1991, republicată, pot efectua reevaluarea imobilizărilor
corporale, cu reflectarea în contabilitate a rezultatelor acesteia. Valoarea reevaluată
reprezintă valoarea justă sau costul curent al imobilizărilor corporale la data
situaţiilor financiare. Aceste valori se determină pe baza unor evaluări efectuate, de
regulă, de evaluatori autorizaţi.
Reevaluarea imobilizărilor corporale reprezintă o operaţiune contabilă de gestiune
a acestei structuri contabile, prin care valoarea netă contabilă a acestora este adusă la
nivelul valorii juste. Această operaţiune este realizată în două sensuri: în sensul creşterii
valorii contabile, până la nivelul valorii juste sau invers, în sensul scăderii valorii
contabile.
Dacă reevaluarea se realizează în sensul creşterii, această modificare a valorii
contabile trebuie analizată din punct de vedere al caracterului său, în sensul că dacă
aceasta are un caracter stabil şi este considerat permanent atunci diferenţele obţinute se
contabilizează în categoria capitalurilor proprii. Însă, dacă această creştere este judecată
prin prisma principiului prudenţei ca un câştig probabil, aceasta nu trebuie contabilizată.

În situaţia în care la reevaluare se constată o scădere a valorii contabile, aceasta

trebuie, de asemenea, analizată, distingându-se două situaţii:
- caracterul reversibil al micşorării valorii contabile, care trebuie contabilizat, ca o
ajustare de depreciere;
- caracterul ireversibil al micşorării valorii contabile, care se contabilizează sub
forma unor reevaluări negative sau a unei amortizări extraordinare.
Reevaluarea se poate realiza prin iniţiative proprii ale entităţii (reevaluare liberă),
în funcţie de raţionamentul profesional al factorilor de decizie sau prin acte normative
(reevaluare reglementată).

3
O.M.F.P nr. 1827/ 2003 - Privind modificarea şi completarea unor reglementări în
domeniul contabilităţii
 La reevaluarea unei imobilizări corporale, amortizarea cumulată la data
reevaluării este tratată în unul din următoarele moduri4:
- recalculată proporţional cu schimbarea valorii contabile brute a activului, astfel
încât valoarea contabilă a activului, după reevaluare, să fie egală cu valoarea sa
reevaluată. Această metodă se aplică de obicei, în cazul în care activul este reevaluat prin
aplicarea unui indice;
- eliminată din valoarea contabilă brută a activului şi valoarea netă, determinată în
urma corectării cu ajustările de valoare, este recalculată la valoarea reevaluată a activului.
Această metodă este folosită, deseori, pentru clădirile care sunt reevaluate la valoarea lor
de piaţă.
În situaţia în care, ulterior recunoaşterii iniţiale ca activ, se efectuează reevaluarea
activului respectiv, valoarea rezultată din reevaluare va fi atribuită activului, în locul
costului de achiziţie / costului de producţie sau oricărei alte valori atribuite înainte acelui
activ. În aceste cazuri, regulile privind amortizarea se vor aplica activului având în vedere
valoarea acestuia, determinată în urma reevaluării.

Elementele dintr-o grupă de imobilizări corporale se reevaluează simultan pentru

a evita prezentarea în situaţiile financiare a unor valori care sunt o combinaţie de costuri
şi valori calculate la date diferite. Dacă un activ imobilizat este reevaluat, toate celelalte
active din grupa din care face parte trebuie reevaluate, cu excepţia situaţiei când nu există
nici o piaţă activă pentru acel activ.

O piaţă activă este o piaţă unde sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
- elementele comercializate sunt omogene;
- pot fi găsiţi în permanenţă cumpărători şi vânzători interesaţi;
- preţurile sunt cunoscute de cei interesaţi.
În cazul în care valoarea justă a unei imobilizări corporale nu poate fi determinată
prin referinţă la o piaţă activă, valoarea activului prezentată în bilanţ trebuie să fie
valoarea sa reevaluată la data ultimei evaluări, din care se scad ajustările cumulate de
valoare.
4
Ordinul 1752/17.XI.2005 pentru aprobarea reglementărilor contabile conforme cu
Directivele Europene subsecţiunea 7 punctul 109 al (2)
 3.2.1.2 Consecinţele fiscale ale reevaluării imobilizărilor

Din punct de vedere fiscal, imobilizările corporale pot fi împărţite în două grupe:
►imobilizări corporabile amortizabile – sunt reprezentate de acele imobilizări
corporale pentru care este permisă amortizarea fiscală conform prevederilor legale5;
►alte imobilizări corporale – imobilizări corporale pentru care nu este permisă
amortizarea fiscală (terenuri, case de odihnă, locuinţe de protocol etc.).
Rezervele din reevaluarea activelor fixe amortizabile
Până la data aderării României la Uniunea Europeană potrivit prevederilor art. 24
al.(15) din Codul Fiscal „pentru mijloacele fixe amortizabile, deducerile de amortizare se
determinau fără a lua în calcul amortizarea contabilă şi orice reevaluare contabilă a
acestora. În consecinţă, orice reevaluare a activelor fixe amortizabile nu influenţa
amortizarea fiscală aferentă respectivului activ reevaluat.
Conform prevederilor legale6 ultima reevaluare s-a efectuat pentru activele fixe
existente în patrimoniu la 31.12.2003. Entităţile economice care au efectuat reevaluarea
au avut posibilitatea de a lua în calcul diferenţele pozitive rezultate la determinarea
profitului impozabil prin deducerile de amortizare. În cazul în care în urma reevaluării au
rezultat valori mai mici decât cele la care activele erau înregistrate în contabilitate,
diferenţa înregistrată în contabilitate sub forma unei cheltuieli a fost deductibilă la
calculul profitului impozabil.
Începând cu data aderării la Uniunea Europeană, data intrării în vigoare a Codului
Fiscal modificat, entităţile economice vor putea lua în calculul amortizării fiscale şi orice
reevaluare contabilă în urma modificării art. 24 alin (15) având următorul conţinut:
„Pentru mijloacele fixe amortizabile, deducerile de amortizare se determină
fără a lua în calcul amortizarea contabilă”. În consecinţă, reevaluările contabile
trebuie luate în calcul la determinarea amortizării fiscale a activului reevaluat.

5
Legea nr. 571/ 22.12.2003 privind Codul Fiscal, cu modificările şi completările
ulterioare art 24 Monitorul Oficial nr 927 din 23-12-2003
6
H.G nr. 1553 / 18.12.2003 privind reevaluarea imobilizărilor corporale – Monitorul
Oficial nr. 21/12.01.2004
 Din punct de vedere fiscal statul şi-a păstrat dreptul de a impune ulterior ceea ce
contribuabilul a dedus prin intermediul amortizării.
Astfel, potrivit art. 22 alin.(5) din Codul Fiscal „reducerea sau anularea oricărui
provizion ori a rezervei care a fost anterior dedusă se include în veniturile impozabile,
indiferent dacă reducerea sau anularea este datorată modificării destinaţiei provizionului
sau a rezervei, distribuirii provizionului sau a rezervei către participanţi sub orice formă,
lichidării, divizării, fuziunii contribuabilului sau oricărui alt motiv. Aceste prevederi nu
se aplică în cazul în care un alt contribuabil preia un provizion sau o rezervă în legătură
cu o fuziune sau divizare”.
Normele metodologice7 detaliază la punctul 57 al (1) faptul că „surplusul din
reevaluarea imobilizărilor corporale, care a fost anterior deductibil, evidenţiat potrivit
reglementărilor contabile în contul 107 (Rezultatul reportat) sau în contul 1068 (Alte
rezerve) analitice distincte, se impozitează la momentul modificării destinaţiei rezervei,
distribuirii rezervei către participanţi sub orice formă, lichidării, divizării, fuziunii
contribuabilului sau oricărui alt motiv, inclusiv la folosirea acesteia pentru acoperirea
pierderilor contabile. Pentru calculul profitului impozabil aceste sume sunt elemente
similare veniturilor. Înregistrarea şi menţinerea în capitaluri proprii, respectiv contul de
rezerve sau rezultatul reportat, analitice distincte, a rezervelor constituite în baza unor
acte normative nu se consideră modificarea destinaţiei sau distribuţiei”.
De precizat este faptul că Legea Societăţilor Comerciale nu permite majorarea
capitalului social din rezervele din reevaluare.
În opinia noastră, nu se supun acestor reguli fiscale (nu se asimilează veniturilor
şi nu se impozitează) rezervele din reevaluare înregistrate după data de 01.01.2004 până
la data modificării Codului Fiscal (01.01.2007), deoarece suplimentul de amortizare
înregistrat ca urmare a reevaluării nu a fost deductibil din punct de vedere fiscal pe
seama cheltuielilor cu amortizarea şi, în consecinţă, nu se îndeplineşte regula fiscală
necesară considerării rezervelor din reevaluare ca elemente similare veniturilor.
Reevaluarea activelor are consecinţe fiscale care conduc la apariţia impozitelor
amânate. Este cazul reevaluărilor contabile care nu sunt recunoscute din punct de vedere

7
HG nr. 44/22-01-2004 privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Codului
Fiscal Monitorul Oficial nr. 112/06.02.2005
fiscal. Diferenţa între valoarea fiscală şi valoarea contabilă este o diferenţă temporară
impozabilă care dă naştere unei datorii din impozite amânate.
Rezerva din reevaluare care se determină ca diferenţă între valoarea reevaluată şi
valoarea netă contabilă se înregistrează în bilanţ, la capitaluri proprii, fără a afecta contul
de profit şi pierdere. Prin consecinţă, eventualele datorii sau creanţe aferente reevaluării
se vor înregistra tot în bilanţ, fără a afecta contul de profit şi pierdere.
Rezolvarea ar consta în transferarea unei părţi din rezerva (diferenţa) din
reevaluare într-un cont de provizioane privind impozite amânate.

Exemplu
La sfârşitul anului N, o entitate economică efectuează reevaluarea unei clădiri
având în vedere următoarele elemente:
- valoarea contabilă = 20.000 lei;
- amortizarea cumulată = 5.000 lei;
- valoarea netă contabilă = 15.000 lei;
- valoarea reevaluată = 25.000 lei;
- durata rămasă de utilizare = 10 ani
- amortizarea fiscală anuală va fi (15.000 lei : 10 ani) = 1.500 lei / an.
- amortizarea contabilă anuală va fi (25.000 lei : 10 ani) = 2.500 lei / an
În urma reevaluării clădirii, valoarea justă este de 25.000 lei, însă, baza de
impozitare nu este ajustată deoarece nu se recunoaşte de către autoritatea fiscală calculul
amortizării în funcţie de valoarea reevaluată a clădirii. Valoarea reevaluată a clădirii
(25.000 lei) fiind mai mare decât baza de impozitare a clădirii (15.000 lei) rezultă o
diferenţă temporară impozabilă de 10.000 lei şi o datorie privind impozitul amânat de
1.600 lei (10.000 lei * 16%).
Rezerva din reevaluare se înregistrează în bilanţ la capitaluri proprii, fără a afecta
contul de profit şi pierdere, prin urmare şi datoria privind impozitul pe profit amânat este
înregistrată în bilanţ, fără a afecta contul de profit şi pierdere. Prin utilizarea metodei nete
de înregistrare a reevaluării vom avea:

- diferenţa din reevaluare 10.000 lei;

 - datorii din impozite amânate 10.000 lei * 16% = 1.600 lei;
- rezerva din reevaluare = 10.000 lei – 1.600 lei = 8.400 lei.

Plusvaloarea din reevaluare s-ar putea înregistra şi astfel:

212 = % 10.000
„Construcţii” 105 „Diferenţe din reevaluare” 8.400
1516 „Provizioane pentru impozite” 1.600

Dacă luăm în considerare amortizarea contabilă 2.500 lei/an, iar amortizarea

deductibilă din punct de vedere fiscal 1.500 lei/an, iar rezultatul contabil este 100.000 lei,
atunci rezultatul impozabil este: 100.000 lei + 2.500 lei – 1.500 lei = 101.000 lei.
Impozitul pe profit este 101.000 lei * 16 % = 16.160 lei.

Datoria din impozitele amânate va fi reintegrată în rezultatul contabil, pe

parcursul amortizării utilajului. Astfel, cheltuiala cu impozitul pe profit va afecta contul
de profit şi pierdere ca şi cum reevaluarea ar fi deductibilă din punct de vedere fiscal.
Cheltuiala cu impozitul pe profit care se va înregistra în contabilitate va fi cea
aferentă rezultatului contabil (100.000 lei * 16%) respectiv 16.000 lei.
Înregistrările în contabilitate vor fi:
- pentru amortizarea pe baza valorii reevaluate:

6811 = 2812 2.500

„Cheltuieli de exploatare
privind amortizarea „Amortizarea clădirilor”
imobilizărilor”

- pentru impozitul pe profit:

% = 441 „Impozitul pe 16.160

profit”
691 „Cheltuieli cu impozitul pe profit” 16.000
151 „Provizioane pentru impozite” 160
6

Surplusul din reevaluare care se va vira la rezultatul reportat va fi determinat ca

diferenţă între amortizarea contabilă aferentă activului reevaluat şi amortizarea fiscală
bazată pe costul istoric, mai puţin impozitul amânat aferent (2.500 lei – 1.500 lei) * (1-
0,16) respectiv 840 lei.

- simultan diferenţa realizată se virează la rezultatul reportat:

105 = 1065 840

„Rezerve reprezentând surplusul
„ Diferenţa din reevaluare” realizat din rezerve din
reevaluare”

Impozitarea surplusului din reevaluare reflectat în contul 1065 „Rezerve

reprezentând surplusul realizat din rezerve din reevaluare” se face la momentul
schimbării destinaţiei acestor rezerve (distribuirea către acţionari sau retragerea unui
acţionar presupune impunerea sumelor respective cu impozit pe profit şi impozit pe
dividende, conform prevederilor legale în vigoare).

Exemplu
Se rambursează către acţionari din contul 1065 „Rezerve reprezentând surplusul
realizat din rezerve din reevaluare” suma de 2.500.
Înregistrarea în contabilitate:
- rambursarea sumei către acţionari:

1065 = 456 2.500

„Rezerve reprezentând surplusul
„Decontări cu asociaţii privind
realizat din rezerve din
capitalul”
reevaluare”
 - Înregistrarea impozitului pe profit şi impozitului pe dividende (2.500 x 16 % =
400)

456 = 441 400

„Decontări cu asociaţii privind
„Impozit pe profit”
capitalul”

456 = 446 400

„Decontări cu asociaţii privind „Alte impozite, taxe şi
capitalul” (2.500 * 16% = 400) vărsăminte asimilate”

3.2.1.3 Rezerve din reevaluarea altor imobilizări corporale

Implicaţiile fiscale ale rezervelor din reevaluarea imobilizărilor corporale, altele

decât activele fixe amortizabile, sunt similare cu cele descrise în cazul rezervelor din
reevaluarea activelor fixe amortizabile cu următoarele precizări:
- având în vedere că pentru aceste imobilizări corporale nu este permisă deducerea
amortizării la determinarea profitului impozabil, crearea rezervelor din reevaluare
aferente acestora nu va avea influenţă la determinarea profitului impozabil;
- în cazul în care aceste imobilizări corporale se valorifică (prin vânzare),
veniturile obţinute sunt venituri impozabile, putându-se deduce valoarea fiscală a
imobilizărilor respective. Valoarea fiscală poate include reevaluarea imobilizărilor
respective dacă s-a efectuat în baza reglementărilor legale sau poate exclude reevaluarea
dacă acesta este rezultatul exclusiv al voinţei entităţii (până la data de 01.01.2007 dată de
la care exluderea nu se mai realizează).
- rezerva din reevaluare urmează acelaşi tratament fiscal ca cel în cazul
imobilizărilor amortizabile. În cazul în care aceasta a fost inclusă în valoarea fiscală şi a
fost scăzută la determinarea profitului impozabil aceasta va fi impozitată în momentul
schimbării destinaţiei.

3.2.2 Rezervele legale

 Rezervele legale sunt constituite în baza prevederilor unor acte normative. Dintre
acestea cu influenţă asupra profitului impozabil al entităţilor economici enumerăm:
- rezerva de 5% din profitul brut al entităţii, constituită în baza prevederilor
legale8;
- rezerva reprezentând diferenţa dintre cota standard de impunere şi cota redusă
aferentă profitului impozabil corespunzător exportului de bunuri şi/sau prestărilor de
servicii la extern;
- rezerva reprezentând reducerea de impozit pe profit pentru investiţiile efectuate
de contribuabil în active corporale şi necorporale;
- rezerva reprezentând diferenţele nete rezultate din evaluarea disponibilului în
devize;
- rezerva reprezentând excedentul obţinut din vânzarea acţiunilor la un curs mai
mare decât valoarea nominală, dacă acest excedent nu este folosit la plata cheltuielilor de
emisiune, sau destinat amortizărilor – rezerve pentru acţiuni proprii.

►Rezerva legală de 5%
Legea societăţilor comerciale nr. 31/1990 art. 183 al (1) precizează faptul că „din
profitul societăţii se va prelua, în fiecare an, cel puţin 5% pentru formarea fondului de
rezervă, până ce acesta va atinge minimum a cincia parte din capitalul social”.
Reglementările fiscale9 prevăd următoarele: „Contribuabilii au dreptul la
deducerea rezervei legale care este deductibilă în limita unei cote de 5% aplicată asupra
profitului contabil, înainte de determinarea impozitului pe profit, din care se scad
veniturile neimpozabile şi se adaugă cheltuielile aferente acestor venituri neimpozabile,
până ce aceasta va atinge a cincea parte din capitalul social subscris şi vărsat sau din
patrimoniu, după caz, potrivit legilor de organizare şi funcţionare. În cazul când aceasta
este utilizată pentru acoperirea pierderilor sau este distribuită sub orice formă,
reconstituirea ulterioară a rezervei nu mai este deductibilă la calculul profitului
impozabil.

8
Legea nr. 31/16.11.1990 privind societăţile comerciale, republicată în MO nr.
1066/17.11.2004 art. 183
9
Legea nr 571/ 2003 privind Codul fiscal - Monitorul Oficial nr 927/ 23.12.2003 art. 22
al (1) lit a)
 La fel ca în cazul rezervelor din reevaluare, neimpunerea unei părţi din profitul
impozabil al entităţilor economice nu este definitivă şi irevocabilă, statul rezervându-şi
dreptul de a impune această rezervă în anumite condiţii.
Astfel10, „sumele înregistrate în conturile de rezerve legale şi rezerve reprezentând
facilităţi fiscale nu pot fi utilizate pentru majorarea capitalului social sau pentru
acoperirea pierderilor. În cazul în care nu sunt respectate prevederile legale, asupra
acestor sume se recalculează impozitul pe profit şi se stabilesc dobânzi şi penalităţi de
întârziere, de la data aplicării facilităţilor respective potrivit legii”.
De asemenea, şi prevederile legale în materie comercială11 interzic majorarea
capitalului social din rezervele legale.

Exemplu pentru calculul rezervei legale:

O entitate economică are un capital social în sumă de 10.000 lei. Rezerva legală
constituită 500 lei. În anul curent entitatea raportează:
- venituri totale = 25.000 lei din care:
- venituri din dividende de la societăţi româneşti = 500 lei
- venituri din provizioane pentru deprecierea stocurilor = 1.000 lei
- cheltuieli totale = 14.000 lei din care:
- cheltuieli cu impozit pe profit = 500 lei
Suma maximă cu care se poate majora rezerva legală este:

a) determinarea limitei maxime a rezervei legale care se poate constitui:

Capital social 10.000 lei * 20 % = 2.000 lei;
b) determinarea rezervei maxime care se poate constitui în anul curent:
2.000 lei – 500 lei = 1.500 lei
c) determinarea rezervei legale din punct de vedere fiscal:
- veniturilor impozabile = venituri totale – venituri neimpozabile
25.000 lei – 1.500 lei = 23.500 lei;

10
Legea nr 571/ 2003 privind Codul fiscal – Monitorul Oficial nr 927 / 2003 art. 22 al
(6)
11
Legea societăţilor comerciale nr. 31/1990 republicată Monitorul Oficial nr 1066/ 2004
art. 210
 - cheltuielilor deductibile = cheltuieli totale – cheltuieli cu impozitul pe profit
14.000 lei – 500 lei = 13.500 lei;
- rezerva deductibilă din punct de vedere fiscal = (venituri impozabile – cheltuieli
deductibile) * 5 % = (23.500 lei – 13.500 lei) * 5 % = 10.000 lei * 5 % = 500 lei.
La rezerva legală se pot repartiza 500 lei.

►Rezervele reprezentând diferenţa dintre cota standard de impunere şi cota

redusă aferentă exportului de bunuri şi/sau prestării de servicii în străinătate, rezervele
reprezentând reducerea de impozit pe profit pentru investiţiile efectuate de contribuabil în
active corporale şi necorporale precum şi rezervele reprezentând diferenţele nete rezultate
din evaluarea disponibilului în devize.
Aceste rezerve au fost constituite în baza prevederilor legislaţiei privind impozitul
pe profit în vigoare în anii fiscali precedenţi şi în baza altor reglementări, au acelaşi regim
fiscal ca şi rezerva legală de 5 %. Folosirea acestora pentru majorarea capitalului social şi
acoperirea pierderii contabile conduce la recalcularea impozitului pe profit de la data la
care au fost constituite acestea şi la plata dobânzilor şi penalităţilor de întârziere.

Din punct de vedere fiscal, sumele incluse în rezultatul reportat prin reluarea unor
rezerve constituite din reevaluarea disponibilităţilor în valută, reprezintă o facilitate
fiscală întrucât la constituire nu au fost considerate venituri impozabile. Acelaşi tratament
se aplică şi în cazul altor rezerve constituite anterior aplicării IAS, potrivit
reglementărilor legale având în vedere deprecierea monedei naţionale.
Din punct de vedere fiscal, sumele înregistrate în conturi de rezerve legale şi
rezerve reprezentând facilităţi fiscale nu pot fi utilizate pentru majorarea capitalului
social sau pentru acoperirea pierderilor. În caz contrar, asupra acestor sume se
recalculează impozitul pe profit şi se stabilesc dobânzi şi penalităţi de întârziere, de la
data aplicării facilităţii respective, potrivit legii.

Alte rezerve
 Celelalte rezerve (statutare, alte rezerve etc.) constituite din profitul net nu
influenţează determinarea profitului impozabil al entităţilor economice. Se consideră
eficientă finanţarea capitalurilor proprii, pe seama rezervelor constituite din profitul net
doar atunci când profitul net, obţinut ca urmare a reinvestirii, este superior dobânzii pe
care ar fi încasat-o asociaţii sau acţionarii, dacă ar fi repartizat profitul net la dividende,
iar după impozitare (impozit pe dividende), ar fi depus sumele la bancă or ar fi
achiziţionat titluri de valoare purtătoare de dobânzi.

►Alte implicaţii fiscale ale rezervelor

Majorarea capitalului social din rezerve nu generează dividende decât în situaţia12
în care această operaţie se face prin distribuirea de titluri de participare noi care modifică
procentul de deţinere a titlurilor de participare ale oricărui participant la persoana
juridică.

În cazul constituirii rezervelor din reevaluare în baza prevederilor unui act

normativ se poate concluziona că avem de a face cu o facilitate fiscală constând în
amânarea momentului impunerii unei părţi din profitul impozabil al entităţii, parte care
corespunde diferenţei pozitive din reevaluare. Entităţile economice pot deduce o valoare
mai mare de amortizare la determinarea profitului impozabil, urmând a fi impozitate
pentru diferenţa în momentul în care modifică destinaţia rezervelor, data impunerii
putându-se prelungi cel mult până la dizolvarea entităţii, în cazul în care entitatea
respectivă nu face obiectul unei fuziuni sau divizări în care rezervele sunt preluate de o
altă entitate sub aceleaşi restricţii fiscale.
3.3 Structura de finanţare şi relaţia ei cu fiscalitatea

3.3.1 Consideraţii generale

Capitalurile permanente reprezintă resursele de care entitatea dispune pe o

perioadă mai mare de un an. Identificarea lor este importantă mai ales din considerente de

12
Legea nr 571/ 2003 privind Codul fiscal - Monitorul Oficial nr 927/ 2003 art. 7 al 1
punctul 12
analiză financiară, unde trebuie să se facă distincţie între capitalurile pe termen lung şi
cele pe termen scurt, în vederea determinării unor mărimi precum fondul de rulment,
nevoia de fond de rulment sau trezoreria netă. În literatura de specialitate când se
analizează capitalurile permanente se au în vedere mai ales componente ale acestora
precum capitalul social, prime de capital, rezerve, rezultatul reportat, rezultatul
exerciţiului şi împrumuturile pe o perioadă mai mare de un an..
Opţiunile entităţii în materie de finanţare se bazează pe un anumit număr de
variabile, printre care fiscalitatea poate juca un rol esenţial, prin influenţa sa asupra
costului fiecărei resurse şi prin incidenţa pe care o decizie sau alta o are asupra
rezultatului impozabil al entităţii. În general, se poate spune că, în condiţiile unui
mediu economic normal entităţile pot apela la resurse pe termen lung datorită
efectului de pârghie financiară a gradului de îndatorare.

Rentabilitatea financiara se poate determina după relaţia:

Dat (1 −I )
Rf = Re + (Re – Rd) ∗
Kp

În care:
Rf = rentabilitatea financiară;
Re = rentabilitatea economică;
Rd = rata dobânzii;
Dat = datorii;
Kp = capitaluri proprii;
I = cota de impozit;
Re – Rd = levier;
Dat
= braţul levierului
Kp

Efectul general de îndatorare antrenează modificarea nivelului rentabilităţii

capitalurilor proprii, în sensul creşterii sau scăderii sale, după cum rentabilitatea
economică este superioară sau inferioară costului mediu al datoriilor. Acest efect este
amplificat de braţul levierului cu cât ponderea îndatorării în sursele de finanţare este mai
ridicată.
Dacă levierul este pozitiv rentabilitatea financiară va fi cu atât mai mare cu cât
îndatorarea va fi mai importantă (fiecare procent de creştere a îndatorării va determina o
creştere a rentabilităţii financiare egală cu diferenţa dintre Re şi Rd).
În cazul levierului negativ, creşterea îndatorării are efect nefavorabil asupra
rentabilităţii financiare, astfel încât, cu fiecare procent de creştere a îndatorării,
rentabilitatea financiară se va diminua cu diferenţa dintre rata rentabilităţii economice şi
rata medie a dobânzii.
Relaţia fundamentală prezentată evidenţiază şi efectul fiscalităţii asupra
rentabilităţii financiare. Astfel dacă entitatea este profitabilă, fiscalitatea (deductibilitatea
dobânzilor şi impozitul pe profit) atenuează efectul de levier. În caz contrar, de regulă,
fiscalitatea nu influenţează rentabilitatea financiară. Pot exista şi excepţii când
cheltuielile nedeductibile (dobânzi şi diferenţe de curs valutar aferente împrumuturilor
contractate) sunt mai mari decât pierderea înregistrată, entitatea putând înregistra impozit
pe profit.
Din punct de vedere fiscal cheltuielile cu dobânzile sunt integral deductibile în
cazul în care gradul de îndatorare a capitalului este mai mic decât trei. Gradul de
îndatorare a capitalului se determină ca raport între capitalul împrumutat cu termen de
rambursare peste un an şi capitalul propriu, ca medie a valorilor existente la începutul
anului şi sfârşitul perioadei pentru care se datorează impozit pe profit. Prin capital
împrumutat se înţelege totalul creditelor şi împrumuturilor cu termen de rambursare peste
un an, potrivit clauzelor contractuale. În cazul în care gradul de îndatorare este peste trei,
cheltuielile cu dobânzile şi pierderea netă din diferenţele de curs valutar sunt
nedeductibile şi se raportează în perioadele următoare când vor deveni deductibile ţinând
cont de cele prezentate.
În cazul în care cheltuielile din diferenţele de curs valutar aferente împrumuturilor
contractate sunt mai mari decât veniturile din diferenţele de curs, diferenţa se tratează ca
o cheltuială cu dobândă urmând limitele de deductibilitate precizate.
Nu se încadrează în limita de deductibilitate împrumuturile obţinute direct sau
indirect de la bănci internaţionale, împrumuturi garantate de stat, împrumuturi obţinute de
la bănci româneşti sau străine, entităţi de leasing, cooperative de credit, entităţi de credit
ipotecar.

În cazul împrumuturilor obţinute de la alte entităţi decât cele precizate

deductibilitatea este limitată la:
a) nivelul ratei de referinţă a Băncii Naţionale corespunzătoare ultimei luni din
trimestru pentru împrumuturile în lei;
b) nivelul ratei dobânzii anuale de 7 % pentru împrumuturile în valută pentru anul
2007.
Modul de calcul al dobânzilor şi diferenţelor de curs valutar pentru împrumuturile
de la alte entităţi este similar cu cel al dobânzii aferente împrumuturilor.
Costul capitalului împrumutat este influenţat atât de momentul rambursării
ratelor, cât şi de dimensiunea cheltuielilor cu dobânzile. Dacă nu luăm în considerare
fiscalitatea, costul capitalului împrumutat poate fi determinat ca raport între dobânda
plătită pentru împrumutul contractat şi valoarea împrumutului. Astfel, dacă notăm cu Cki
– costul capitalului împrumutat, cu D – dobânda achitată într-un interval de timp şi Ki –
capitalul împrumutat care generează dobânda în perioada luată în calcul, formula pentru
determinarea costului capitalului împrumutat este:

D
Cki = * 100 (1)
Ki

Dacă luăm în considerare şi fiscalitatea care acţionează asupra costului capitalului

prin intermediul impozitului pe profit, costul capitalului se modifică în sensul diminuării
datorită faptului că dobânda este un element de cost care diminuează profitul impozabil
şi, implicit, impozitul pe profit. În această situaţie costul capitalului împrumutat în
condiţii de fiscalitate se modifică devenind:

D * (1 − t )
Ckif = * 100 (2)
Ki

t - cota impozitului pe profit

 Această situaţie a fost pusă în evidenţă printre alţii şi de Modigliani & Miller13,
care au evidenţiat modul în care impozitul pe profit poate face ca îndatorarea să fie mai
convenabilă decât finanţarea prin fonduri proprii, deoarece cheltuielile cu dobânzile pot fi
deduse din rezultatul impozabil.
În consecinţă, costul capitalului împrumutat depinde de ratele de dobândă aferente
diferitelor componente ale capitalului împrumutat (care pot fi exprimate global sub forma
costului mediu ponderat al capitalului împrumutat), precum şi de rata impozitării. În
cazul legislaţiei din România aplicabilitatea relaţiei (2) poate fi limitată datorită modului
specific de deductibilitate al cheltuielilor cu dobânzile. Astfel, cheltuielile cu dobânzile se
pot încadra în două categorii: cheltuieli cu dobânzile deductibile fiscal (Ddedf) şi
cheltuieli cu dobânzile nedeductibile fiscal (Dnedf). Cheltuielile cu dobânzile (D) se pot
exprima astfel:

D = Dded + Dnedf (3)

În condiţii de lipsă a fiscalităţii dacă înlocuim relaţia (3) în relaţia (1) se obţine:

Dded + Dned
Cki = * 100 (4)
Ki

Dacă se ia în consideraţie fiscalitatea relaţia (4) devine:

Dded * (1 − t ) + Dnedf
Ckif = * 100 (5)
Ki

Prin luarea în considerare a faptului că cheltuielile cu dobânzile deductibile le

notăm cu a, iar cheltuielile nedeductibile fiind 1-a relaţia (5) devine:

D * (1 − a * t )
Ckif = * 100 (6)
Ki

Modigliani, F., Miller M.H., Corporate Income Taxes and the Cost of the Capital,
13

American, Economic Review, 1963

 Din relaţia (6) rezultă următoarele:
- costul capitalului împrumutat este influenţat de cota de impozitare, în sensul
diminuării, doar pentru partea de cheltuieli deductibile;
- costul capitalului împrumutat în condiţii de fiscalitate este cu atât mai scăzut cu
cât ponderea cheltuielilor cu dobânzile deductibile este mai ridicată.

Având în vedere legislaţia fiscală din România şi anume împărţirea cheltuielilor

deductibile fiscal în anul curent sau deductibile în perioadele viitoare, în ultimul caz
influenţa asupra costului capitalului este diminuată datorită valorii în timp a banilor.
Astfel, economia de impozit nu se realizează în anul în care se datorează dobânda, ci în
anul următor. Această amânare a beneficierii de reducerea de impozit, conduce la
situaţia în care în condiţii de inflaţie, economia de impozit în condiţiile unei cote de
impozitare constante, să fie devalorizată. Astfel, economia de impozit datorată dobânzii
trebuie corectată cu rata deprecierii pe perioada analizată.

Efectele fiscalităţii în condiţii de îndatorare sunt completate şi cu o altă

componentă a sarcinii fiscale şi anume impozitul pe dividende pe care entitatea trebuie să
îl plătească la remunerarea capitalurilor proprii care poate descuraja finanţarea prin
capitaluri proprii.
De remarcat este faptul că nedeductibilitatea cheltuielilor cu dobânzile şi
diferenţele de curs valutar generează impozite amânate privind impozitul pe profit.

3.3.2 Implicaţiile fiscale ale costurilor îndatorării aferente activelor pe

termen mediu şi lung

Conform IAS 36 „Costurile îndatorării” paragraful 4 „Costurile îndatorării

cuprind dobânda şi alte costuri suportate de o entitate în legătură cu împrumutarea de
fonduri”.
Costurile îndatorării conform paragrafului nr. 5 din IAS 23 „Costurile îndatorării”
pot include:
 - dobânzile corespunzătoare descoperirilor de cont şi împrumuturilor pe termen
scurt şi lung;
- amortizarea reducerilor sau primelor aferente împrumuturilor;
- amortizarea cheltuielilor complementare realizate în scopul obţinerii
împrumuturilor;
- cheltuielile financiare aferente contractelor de leasing financiar şi recunoscute în
conformitate cu IAS 17 „Contracte de leasing”;
- diferenţele de curs valutar aferente împrumuturilor în valută, în măsura în care
sunt privite ca o ajustare a cheltuielilor cu dobânda.
Există active care au o durată mare de fabricaţie (în special bunurile imobiliare) şi
care se regăsesc în contabilitate sub denumirea de active pe termen lung sau active
calificabile. Un activ calificabil este un activ care necesită o perioadă îndelungată pentru
a fi gata în vederea utilizării sale prestabilite sau pentru vânzare. Pentru a finanţa această
perioadă îndelungată, entităţile pot să recurgă la împrumuturi.
IAS 36 „Costurile îndatorării” cuprinde referiri cu privire la tratamentele aplicate
costului îndatorării, pentru contabilizarea costurilor îndatorării existând două tratamente:
Tratamentul de bază – costurile îndatorării se înregistrează ca o cheltuială în
perioada în care apar, fără să ţină cont de modul cum sunt utilizate împrumuturile.
Tratamentul alternativ – acele costuri ale îndatorării care sunt direct atribuibile
achiziţiei, construcţiei sau producţiei unui activ sunt incluse în costul acelui activ.
Paragraful 11 din IAS 23 „Costurile îndatorării” precizează: „Costurile îndatorării
care sunt direct atribuibile achiziţiei, construcţiei sau producerii unui activ cu ciclu lung
de producţie trebuie capitalizate ca parte din costul acelui activ”. Paragraful 15 din IAS
23 „Costurile îndatorării” menţionează: „În măsura în care fondurile sunt împrumutate
special în scopul obţinerii unui activ cu ciclu lung de producţie, suma costurilor
îndatorării ce pot fi capitalizate pentru acel activ trebuie determinată ca diferenţă între
costurile actuale ale îndatorării generate de acele împrumuturi în cursul perioadei şi orice
venit rezultat din investirea temporară a acelor împrumuturi”. Aceste costuri sunt
capitalizate în costul activului atunci când există probabilitatea ca ele să producă beneficii
economice viitoare. IAS 29 „Raportarea financiară în economiile hiperinflaţioniste”
stabileşte că impactul inflaţiei este, de obicei, recunoscut în costurile îndatorării, iar
acestea să fie separate, una fiind inflaţia (care trebuie recunoscută ca o cheltuială), iar
cealaltă reprezentând costurile reale de îndatorare (care trebuie capitalizate).
Capitalizarea costurilor îndatorării ca parte a costului unui activ cu ciclu lung de
producţie începe conform paragrafului nr. 29 din IAS 23 „Costurile îndatorării” în
momentul în care:
- se realizează cheltuielile pentru acel activ;
- se generează costurile îndatorării; şi
- sunt în curs activităţile necesare pentru pregătirea activului în vederea folosirii
prestabilite sau vânzării lui.
Costurile capitalizării se întrerup în timpul perioadelor prelungite în care nu se
lucrează efectiv la realizarea activului respectiv conform paragrafului 23 din IAS 36
„Costurile îndatorării”. Încetarea capitalizării costurilor îndatorării se produce atunci când
se realizează cea mai mare parte a activităţilor necesare pentru pregătirea activului cu
ciclu lung de producţie în vederea utilizării prestabilite sau a vânzării acestuia conform
paragrafului nr. 25 din IAS 23 „Costurile îndatorării”.
Reglementările contabile precizează faptul că în cazul în care costurile îndatorării
sunt capitalizate în Nota nr. 6 „Principii, politici şi metode contabile” trebuie prezentate
informaţii cu privire la tratamentul contabil adoptat, valoarea costurilor îndatorării
capitalizate în cursul perioadei, rata de capitalizare folosită pentru a determina valoarea
costurilor îndatorării care pot fi capitalizate.

În cazul capitalizării costurilor îndatorării acestea se recuperează pe calea

amortizării activelor sau în momentul vânzării prin trecerea acestora pe cheltuieli, ceea
ce conduce la supraevaluarea rezultatelor şi implicit a unui impozit pe profit mai mare.

În măsura în care fondurile sunt împrumutate în general şi folosite pentru

obţinerea unui activ calificabil, suma costurilor îndatorării ce pot fi capitalizate trebuie
determinată prin aplicarea unei rate de capitalizare asupra cheltuielilor cu acel activ. Rata
de capitalizare trebuie să fie media ponderată a costurilor îndatorării aplicată
împrumuturilor entităţii, care nu sunt rambursate în timpul perioadei, altele decât
împrumuturile făcute special pentru a obţine un activ calificabil. Valoarea cheltuielilor
capitalizate într-o perioadă nu trebuie să depăşească valoarea costurilor îndatorării
suportate în timpul acelei perioade. Perioada de începere a capitalizării este în momentul
generării de cheltuieli pentru acel activ şi se întrerup în momentul când nu se lucrează
pentru acel activ, iar încetarea capitalizării începe din momentul când activul este pregătit
în vederea utilizării sau vânzării.

Din punct de vedere fiscal costul îndatorării în cazul împrumuturilor bancare

este reprezentat, în principal, de dobânda aferentă creditelor contractate, în plus, în
cazul creditelor contractate în monedă străină apar şi cheltuielile sau veniturile din
diferenţele de curs valutar rezultate din diferenţele de curs înregistrate între data
contractării creditelor şi data rambursării acestora. Aplicarea tratamentului de bază sau
alternativ în contabilizarea operaţiunilor aferente împrumuturilor are relevanţă din
punct de vedere fiscal. Astfel, în cazul aplicării tratamentului de bază, costurile
îndatorării se înregistrează ca o cheltuială în perioada în care apar, fără să se ţină
seama de utilizarea efectivă a împrumuturilor. În această situaţie dobânzile şi celelalte
cheltuieli sunt integral deductibile dacă împrumuturile sunt contractate de la instituţii
autorizate diminuând impozitul pe profit în perioada înregistrării acestora cu efecte
benefice asupra trezoreriei.
În cazul aplicării tratamentului alternativ, costurile îndatorării sunt atribuibile
direct achiziţiei, construcţiei sau producţiei unui activ şi sunt incluse în costul activului
recuperându-se treptat pe măsura amortizării acestuia. Importanţă prezintă în cazul
aplicării tratamentului alternativ în contabilizarea împrumuturilor şi aplicarea IAS 29
„Raportarea financiară în economiile hiperinflaţioniste” care prevede separarea
impactului inflaţiei în două componente:
- inflaţia recunoscută ca o cheltuială;
- costurile reale care trebuie capitalizate.
Această delimitare reduce cheltuielile care trebuie capitalizate cu cheltuielile
aferente inflaţiei care are efecte benefice asupra impozitului pe profit datorat şi a
trezoreriei entităţii. Aplicarea tratamentului de bază sau alternativ în contabilizarea
împrumuturilor bancare trebuie să aibă la bază raţionamentul profesional al
profesionistului contabil.
 3.3.3 Particularităţi în fiscalitatea împrumuturilor din emisiunea de
obligaţiuni

Din punct de vedere fiscal dobânzile şi diferenţele de curs valutar în cazul

obligaţiunilor emise în valută aferente împrumuturilor din emisiunea de obligaţiuni
admise la tranzacţionare pe o piaţă reglementată se încadrează în categoria dobânzilor
aferente împrumuturilor obţinute de la instituţii autorizate14 şi, în consecinţă, sunt
integral deductibile. Astfel, potrivit reglementărilor legale: „Intră sub incidenţa
prevederilor art.23 alin.(4) din Legea nr. 571/ 2003 privind Codul Fiscal cu modificările
şi completările ulterioare, şi dobânzile/pierderile din diferenţe de curs valutar, aferente
împrumuturilor obţinute în baza obligaţiunilor emise, potrivit legii, de către entităţile
ecnomice cu respectarea cerinţelor specifice de admitere la tranzacţionare pe o piaţă
reglementată din România, potrivit Legii nr. 297/2004 privind piaţa de capital, cu
modificările şi completările ulterioare, precum şi cele admise la tranzacţionare pe pieţe
străine de valori mobiliare reglementate de autoritatea în domeniu a statelor respective”.

În situaţia în care obligaţiunile nu sunt tranzacţionate sau nu sunt admise la

tranzacţionare pe o piaţă reglementată atunci dobânzile aferente se încadează în cadrul
dobânzilor obţinute de la alte entităţi decât cele autorizate şi sunt deductibile în
următoarele limite:
- nivelul ratei dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României,
corespunzătoare ultimei luni din trimestru, pentru împrumuturile în lei; şi
- nivelul ratei dobânzii anuale pentru împrumuturile în valută. Nivelul ratei
dobânzii se stabileşte prin Hotărăre de Guvern. Pentru anul 2007, nivelul ratei dobânzii
este de 7%.

14
HG nr 1861/29-12-2006 Privind modificarea şi completarea Normelor metodologice de
aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul Fiscal, aprobate prin HG nr. 44/ 2004 – art 23
punct.70 - Monitorul Oficial nr. 1044/29.12.2006
 Primele de rambursare a obligaţiunilor şi cheltuielile ocazionate de emiterea
obligaţiunilor sunt integral deductibile din punct de vedere fiscal în momentul efectuării
lor.

3.3.4 Fiscalitatea altor împrumuturi pe termen lung

Cadrul fiscal al operaţiunilor de leasing în România

Operaţiunile de leasing intră sub incidenţa legilor fiscale din România referitoare
la:
- Impozitul pe profit;
- Tva;
- Impozitul pe veniturile nerezidenţilor;
- Taxele vamale.

a) Impozitul pe profit

a1) Cheltuieli cu amortizarea bunurilor în regim de leasing

Conform prevederilor legale15 în cazul leasingului financiar utilizatorul este tratat

ca proprietar, în timp ce în cazul leasingului operaţional, locatorul are această calitate.
Amortizarea bunului care face obiectul unui contract de leasing se face de către utilizator
şi de către locator, în cazul leasingului operaţional, cheltuielile fiind deductibile. În cazul
leasingului financiar utilizatorul deduce dobânda, iar în cazul leasingului operaţional
locatarul deduce chiria (rata de leasing).

a1.1) Cheltuielile privind amortizarea activelor în regim de leasing financiar

Cheltuielile privind amortizarea activelor în regim de leasing financiar sunt
deductibile în limita prevederilor Codului Fiscal. Astfel, amortizarea activelor în regim

Legea nr 571/ 2003 privind Codul fiscal art 25 aliniat (1) si (2) – Monitorul Oficial nr
15

927/ 23-12-2003
de leasing financiar se face pe durata normală de viaţă stabilită prin Hotărâre de Guvern,
utilizând cele trei metode de amortizare (liniară, degresivă şi accelerată) după cum
urmează:
- în cazul construcţiilor metoda liniară;
- în cazul echipamentelor tehnologice contribuabilul poate opta pentru metoda de
amortizare liniară, degresivă sau accelerată;
- în cazul oricărui alt mijloc fix amortizabil, contribuabilul poate opta pentru
metoda de amortizare liniară sau degresivă. De precizat este faptul că locatarii care au
încheiat un contract de leasing financiar cu clauză definitivă a transferului dreptului de
proprietate au beneficiat o perioadă (de la apariţia Codului Fiscal până la 15.07.2005) de
facilităţi fiscale. Astfel, dacă aceştia au investit în active fixe destinate activităţilor pentru
care sunt autorizaţi şi nu au optat pentru regimul de amortizare accelerată, au putut
deduce cheltuieli suplimentare de amortizare reprezentând 20% din valoarea de intrare a
acestora. Valoarea rămasă de recuperat pe durata de viaţă utilă se determină după
scăderea din valoarea de intrare a sumei egale cu deducerea de 20%. Contribuabilii care
au beneficiat de aceste facilităţi fiscale au obligaţia să păstreze în patrimoniu aceste
mijloace fixe cel puţin o perioadă egală cu jumătate din durata lor normală de
funcţionare.
a.1.2) În ceea ce priveşte cheltuielile privind amortizarea activelor în regim de
leasing operaţional, reglementările fiscale existente până la introducerea Codului Fiscal
erau favorabile leasingului operaţional, în sensul în care locatorul avea posibilitatea să
amortizeze întreaga valoare a mijlocului fix, mai puţin valoarea reziduală prevăzută în
contract, pe parcursul duratei contractului, dar nu mai puţin de trei ani.
Codul Fiscal nu are prevederi speciale referitoare la calculul amortizării în cazul
leasingului operaţional, aceasta făcându-se conform prevederilor Legii nr. 15/1994
republicată aplicându-se cele trei metode de amortizare la valoarea fiscală a activelor
fixe, pe o durată normală de utilizare reglementată legal.
Cheltuielile cu dobânzile aferente leasingului se tratează astfel:
În cazul leasingului financiar, utilizatorul deduce dobânda de leasing
financiar, care este asimilată dobânzilor de la instituţiile de credit autorizate fiind
nelimitate în funcţie de clauzele contractuale.
 În cazul leasingului operaţional, chiria este integral deductibilă. În România,
cheltuielile de asigurare a bunului în regim de leasing sunt deductibile fiscal (eşalonat pe
durata contractului) de către partea care este obligată prin contract să plătească sumele de
asigurare. În România, entitatea de leasing este cea care are obligaţia să asigure bunul
cedat în regim de leasing indiferent de tipul de leasing încheiat, însă, riscul pierderii,
distrugerii, avarierii bunului este suportat de locatar.

b) Taxa pe valoarea adăugată

Operaţiunile de leasing sunt considerate ca fiind prestare de serviciu. Potrivit
16
prevederilor legale transmiterea folosinţei bunurilor în cadrul unui contract de leasing
operaţional sau financiar se consideră prestare de servicii. Dacă în cursul derulării unui
contract de leasing financiar intervine o cesiune între utilizatori cu acceptul
locatorului/finanţatorului sau o cesiune a contractului de leasing financiar prin care se
schimbă locatorul/finanţatorul, operaţiunea nu constituie livrare de bunuri, considerând
că persoana care preia contractul de leasing continuă persoana cedentului. Operaţiunea
este considerată în continuare prestare de servicii, taxa pe valoarea adăugată fiind
datorată de persoana care preia contractul de leasing în aceleaşi condiţii ca şi cedentul.
De asemenea, pentru operaţiunile de leasing având ca obiect utilizarea bunurilor mobile
corporale, locul prestării se consideră a fi sediul activităţii economice sau sediul
permanent al beneficiarului pentru care sunt prestate serviciile, sau în absenţa acestora,
domiciliul sau reşedinţa obişnuita a beneficiarului potrivit art. 133 alin (2) litera a din
Codul Fiscal. Această regulă este denumită „taxare inversă” deoarece obligaţia plăţii
taxei pe valoarea adăugată revine beneficiarului prestării de serviciu şi nu prestatorului.
Atunci când persoana impozabilă stabilită în străinătate efectuează astfel de prestări către
beneficiarii români, taxa pe valoarea adăugată este datorată de beneficiar, dacă
operaţiunile în cauză sunt taxabile.
Modalitatea de declarare şi plată a Tva se face diferenţiat astfel:
- persoanele care nu sunt înregistrate ca plătitori de Tva achită taxa pe baza
decontului special de taxă pe valoarea adăugată;

Normele Metodologice de aplicare a Legii nr 571/ 2003 aprobate prin HG nr 44 –

16

Monitorul Oficial nr 112/ 2004 punct 8

 - persoanele înregistrate ca plătitori de taxa pe valoarea adăugată evidenţiază
aceste operaţiuni în decontul de taxă pe valoarea adăugată, atât ca taxă colectată, cât şi ca
taxă deductibilă.
În cazul în care operaţiunile de leasing sunt contractate cu un prestator stabilit în
străinătate acestea sunt denumite operaţiuni de leasing extern, iar dacă operaţiunile de
leasing sunt contractate cu un prestator stabilit în România, acestea sunt denumite
operaţiuni de leasing intern. Taxa pe valoarea adăugată în ambele situaţii devine exigibilă
la fiecare din datele specificate în contract pentru plata ratelor.
Nu s-au cuprins în baza de impozitare a Tva dobânzile percepute pentru
operaţiunile de leasing până la data de 31.12.2006. După această dată dobânzile aferente
operaţiunilor de leasing sunt supuse Tva. În cazul operaţiunilor de leasing intern, factura
fiscală se emite la fiecare din datele specificate în contract pentru plata ratelor.
Operaţiunile de leasing extern se autofacturează de către beneficiarii din
România, înregistraţi ca plătitori de Tva, la data stabilită în contract pentru plata ratelor
de leasing. Persoanele care nu sunt înregistrate ca plătitori de Tva nu întocmesc facturi
fiscale prin autofacturare, fiind obligate să achite efectiv Tva şi să întocmească decontul
special de Tva.
Transferul dreptului de proprietate la sfârşitul contractului de leasing, pentru
valoarea reziduală a bunului contractat, este considerată livrare de bunuri.

În conformitate cu prevederile Directivei a VI-a, România va trebui să ţină cont

de prevederile acestei directive începând cu data aderării la Uniunea Europeană. În cazul
leasingului trebuie avut în vedere:
- dacă leasingul este considerat o livrare de bunuri sau prestare de servicii;
- dacă bunul aflat în regim de leasing este un mijloc de transport sau un alt
bun.
Dacă leasingul este tratat ca o livrare de bunuri atunci se vor aplica aceleaşi
reguli ca în cazul livrării de bunuri. Utilizatorul/cumpărătorul va trebui să aplice şi să
plătească Tva în următoarele cazuri:
- achiziţie intracomunitară de bunuri;
- import de bunuri;
 - livrare locală de bunuri, în situaţia în care statul membru a introdus procedura de
taxare inversă pentru toate livrările de bunuri efectuate de companii străine către un
plătitor de Tva din statul respectiv.
În toate celelalte situaţii, furnizorul/locatorul va trebui să aplice Tva în ţara în care
bunurile sunt furnizate.
Dacă leasingul este tratat ca o prestare de servicii, trebuie făcută distincţia dacă
bunul care face obiectul contractului de leasing este un mijloc de transport sau un altfel
de bun mobil corporal.
În cazul în care bunurile ce fac obiectul contractului de leasing sunt mijloace de
transport, furnizarea serviciului are loc în ţara prestatorului/locatorului. Totuşi, dacă
locatorul se află în afara Uniunii Europene se poate considera ca locul prestării
serviciului, locul unde mijlocul de transport este efectiv folosit. În acest caz, taxarea
inversă se aplică numai dacă statul membru o permite.
În cazul în care bunurile ce fac obiectul contractului de leasing sunt bunuri mobile
corporale, în conformitate cu prevederile Directivei a VI-a, taxarea inversă se aplică în
cazul în care prestatorul este o companie străină care nu este stabilită în ţara
cumpărătorului, iar acesta din urmă este o persoană impozabilă.

c) Impozitul pe veniturile nerezidenţilor

Veniturile obţinute de nerezidenţi sub formă de dobândă sau de redevenţă (rata de
leasing) stabilită de părţile contractante, în cazul contractelor de leasing financiar sau
operaţional, se impun în România prin reţinere la sursă conform prevederilor de evitare a
dublei impuneri, încheiate de România cu alte state, sau legislaţiei interne, după caz. În
cazul contractelor de leasing operaţional încheiate cu persoane nerezidente, redevenţa
înseamnă beneficiul stabilit între părţi sau rata de leasing, dacă prin contract nu se
17
identifică parte din beneficiu. Conform prevederilor legale dacă un contribuabil este
rezident al unei ţări cu care România a încheiat o convenţie pentru evitarea dublei
impuneri cu privire la impozitele pe venit şi capital, cota de impozit care se aplică
venitului impozabil obţinut de către acel contribuabil din România nu poate depăşi cota
de impozit, prevăzută în convenţie, care se aplică asupra acelui venit. În situaţia în care
17
Legea nr 571/ 2003 privind Codul fiscal – Monitorul Oficial nr 927/ 2003 art 118 al
(1) , (2), (3)
cotele de impozitare din legislaţia internă sunt mai favorabile decât cele din convenţiile
de evitare a dublei impuneri se aplică cotele de impozitare mai favorabile. Pentru
veniturile din redevenţe cota de impozit este de 15 % în România.

d) Taxele vamale
În cazul achiziţionării bunurilor, la expirarea contractului de leasing, conform
opţiunii utilizatorului, acesta este obligat să achite taxa vamală calculată la valoarea
reziduală a bunului care nu poate fi mai mică de 20% din valoarea de intrare a bunului.
Pe durata contractului de leasing entităţile de leasing sunt exonerate de la plata taxelor
vamale inclusiv a garanţiilor vamale.
Scutirea de la plata taxelor vamale pentru bunurile care au făcut obiectul unui
contract de leasing, ulterior finalizat prin import se poate acorda în baza certificatului de
origine din statele cu care România are încheiate acorduri de comerţ liber (UE, AELS
etc.).
Odată cu intrarea în Uniunea Europeană, România va fi obligată să aplice
prevederile Codului Vamal Comunitar şi să aplice politicile vamale în concordanţă cu
aceste prevederi. Având în vedere că procedura vamală de „import temporar” este
reglementată de Codul Vamal Comunitar, aceasta permite utilizarea în Uniunea
Europeană a bunurilor care nu sunt de provenienţă UE şi care sunt destinate reexportului
cu exonerare totală sau parţială de la plata drepturilor de import. Plasarea bunurilor în
regim de admitere temporară trebuie făcută pe baza unei autorizaţii emise de autorităţile
vamale. Perioada maximă în care bunurile pot rămâne în regim de admitere temporară
este de 24 luni. În cazul în care bunurile sunt plasate în regim de admitere temporară cu
exonerare parţială de la plata drepturilor de import, suma drepturilor de import care
trebuie plătită este stabilită la 3%, pentru fiecare lună sau fracţiune de lună în care
bunurile s-au aflat în acest regim, din suma taxelor care ar fi fost plătite dacă bunurile s-
ar fi importat definitiv.
Legislaţia naţională în domeniul operaţiunilor de leasing se diferenţiază de cea
internaţională datorită următoarelor aspecte:
 - noţiunile de valoare reziduală garantată şi negarantată nu sunt reglementate
juridic în România, existând doar noţiunea de valoare reziduală18 ca fiind „valoarea la
care, după achitarea de către utilizator a tuturor ratelor de leasing prevăzute în contract,
precum şi a tuturor celorlalte sume datorate conform contractului, se face transferul
dreptului de proprietate asupra bunului către locatar/utilizator şi este stabilită de părţile
contractante. Aceasta se referă, în principal, la cazul taxelor vamale în cazul leasingului
extern.
- o altă deosebire importantă cu implicaţii fiscale este stabilirea duratei de
amortizare. Amortizarea activului de către locator se face pe baza duratelor normate
stabilite conform legii care sunt, de obicei, superioare duratei contractelor de leasing
financiar a căror durată respectă criteriul de 80% din durata normală de utilizare. În
consecinţă, cheltuiala cu amortizarea va fi subevaluată, cu implicaţii fiscale.
- în ţările dezvoltate (SUA) un factor cu influenţă majoră asupra operaţiunilor de
leasing este politica fiscală promovată de stat. Stimularea entităţilor în direcţia creşterii
activităţii se poate realiza prin promovarea unei politici de destindere fiscală şi invers.
Unul din avantajele fiscale majore acordate în SUA îl constituie deductibilitatea fiscală a
ratelor de leasing în condiţiile în care contractul de leasing respectă anumite criterii:
- durata contractului mai mică de 30 ani astfel este considerată formă de vânzare;
- leasingul nu trebuie să aibă o opţiune de achiziţie a activului la un preţ sub
valoarea sa justă (de piaţă);
- leasingul nu trebuie să aibă o schemă a plăţilor de chirii care să fie mai ridicată la
începutul leasingului şi foarte scăzute după aceea.
De asemenea, în această ţară există o diferenţiere a ratei de impozit pe profit
aplicabile entităţilor, care să stimuleze activitatea de leasing. În ceea ce priveşte
amortizarea bunurilor în regim de leasing, aceasta se poate realiza (în condiţii de
deductibilitate fiscală) pe o durată mai scurtă decât durata de viaţă utilă a acestora.
Datorită influenţei puternice a politicii fiscale asupra operaţiunilor de leasing, pe plan
mondial s-a generalizat noţiunea de leasing fiscal. În cazul leasingului fiscal, locatarul
poate finanţa dobândirea unui bun în condiţii de cost mai bune decât cele pe care le-ar
obţine altfel pe piaţa de capitaluri, în timp ce locatorul îşi remunerează fondurile investite
18
art. 2 pct.c din Legea nr. 287/13.07.2006 privind modificarea şi completarea OG nr.
51/1997 privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing
cu o rată a dobânzii superioară celei de pe piaţă. Aceste caracteristici fac din leasingul
fiscal o tehnică atractivă, dar în acelaşi timp, dependenţa de reglementările fiscale. La
contractarea unui leasing de acest tip, rolul hotărâtor îl au reglementările fiscale aferente
fiecărei ţări referitoare la taxele vamale, impozitele şi politicile tarifare sau netarifare. Tot
o formă a leasingului fiscal este leasingul double-dip (depreciere dublă). Această formă
de leasing nu se datorează neapărat numai unor reglementări fiscale, ci, în mod indirect,
este rezultatul unor concepţii despre proprietate diferite care guvernează contabilitatea
diferitelor ţări. Astfel, în situaţia în care locatarul şi locatorul se află localizaţi în ţări în
care există concepţii diferite referitoare la proprietate, există posibilitatea ca amortizarea
să fie înregistrată (şi respectiv dedusă) de două ori: o dată la locator în virtutea dreptului
de proprietate juridic pe care îl deţine asupra bunului şi o dată la locatar, în virtutea
dreptului de proprietate economic pe care îl deţine ca urmare a beneficierii în mare parte
de avantaje economice ale utilizării bunului, ratele de leasing diminuându-se
corespunzător. Unul din avantajele leasing-ului, ca mijloc de finanţare este că, în pofida
costului relativ ridicat, permite entităţii să dobândească, la sfârşitul contractului,
imobilizări a căror achiziţie va fi finanţată (în cazul leasingului operaţional) pe seama
cheltuielilor de exploatare, sub forma chiriilor plătite locatorului. Aceste cheltuieli sunt,
în mod normal, deductibile fiscal integral şi imediat, comparativ cu eventualele amânări
în timp ale cheltuielilor cu amortizarea pe care le-ar fi înregistrat în cazul achiziţionării
imobilizărilor. De asemenea, plata eşalonată în timp a chiriilor permite locatarului
mobilizarea resurselor pe termen lung (proprii sau străine) necesare pentru finanţarea
achiziţiilor de bunuri, ceea ce are un efect favorabil asupra capacităţii de îndatorare.

3.4 Implicaţiile fiscale în contabilitatea subvenţiilor pentru

investiţii

Subvenţiile pentru investiţii reprezintă sumele alocate de la bugetul de stat sau

din alte surse nerambursabile de care beneficiază entitatea, în vederea procurării sau
producerii de echipamente ori a altor bunuri de natura imobilizărilor, pentru finanţarea
unor activităţi pe termen lung, sau a altor cheltuieli de natura investiţiilor. În această
categorie se includ şi valoarea bunurilor de natura imobilizărilor primite cu titlu gratuit
sau constatate plus la inventariere.
De regulă, subvenţiile sunt acordate fie pentru realizarea unor active (subvenţii
aferente activelor), fie pentru acoperirea unor cheltuieli (subvenţii aferente veniturilor).
Subvenţiile aferente activelor sunt acordate cu condiţia ca entitatea beneficiară să
cumpere, să construiască sau să achiziţioneze active imobilizate. O subvenţie
guvernamentală poate îmbrăca forma monetară sau nemonetară. Subvenţia monetară se
recunoaşte prin efectuarea unor plăţi de către entitatea care primeşte subvenţia sau prin
primirea unor sume de bani. Subvenţia nemonetară înseamnă primirea unui activ
nemonetar, situaţie în care subvenţia şi activul sunt înregistrate la valoarea justă.
Subvenţiile aferente veniturilor cuprind toate subvenţiile, altele decât cele pentru
active.
Primirea de subvenţii reprezintă pentru entitate un avantaj concretizat în bunuri şi
valori, care, de regulă, nu trebuie rambursate, denumite asistenţă guvernamentală (IAS
20). Din punct de vedere financiar şi contabil primirea de subvenţii reprezintă pentru
entitate un câştig şi, în consecinţă, ar putea fi înregistrată la venituri. Dacă s-ar proceda
astfel, ar apărea posibilitatea ca o parte din câştigul respectiv, deci o parte din resursa pe
care o primeşte entitatea, să revină statului sub formă de impozit pe profit. Înregistrarea
subvenţiei pentru investiţii într-un cont de resurse permanente, este în parte justificată de
acest aspect de natură fiscală. Pe de altă parte, înregistrarea subvenţiei ca resursă este
justificată şi de principiul contabil al independenţei exerciţiilor. Subvenţia se va
concretiza, de cele mai multe ori, într-o investiţie, ale cărei efecte asupra cheltuielilor
entităţii se vor manifesta în timp, pe măsura înregistrării amortizării. Principiul
independenţei exerciţiilor precizează faptul că este necesar să se pună faţă în faţă
eforturile cu efectele corespunzătoare. Cheltuiala înregistrată de entitate prin calculul
amortizării bunului finanţat prin subvenţie nu corespunde unui efort real al entităţii, deci
nu ar trebui să influenţeze rezultatul exerciţiului. În plus, dacă statul este cel care acordă
subvenţia, acesta ar suporta costul investiţiei de două ori: o dată la acordare şi a doua
oară, pe măsura înregistrării amortizării, prin diminuarea profitului impozabil. Soluţia
este înregistrarea unei părţi din subvenţie la venituri înregistrată anterior la resurse
proprii, proporţional cu amortizarea trecută pe cheltuieli. Se poate afirma că primirea de
subvenţii pentru investiţii este neutră în ceea ce priveşte rezultatul fiscal. Neutralitatea
este pusă în evidenţă prin intermediul conturilor de venituri şi cheltuieli.
Subvenţia se înregistrează prin intermediul contului 131 „Subvenţii
guvernamentale pentru investiţii”. Pe plan internaţional există două concepţii cu privire la
înregistrarea subvenţiei pentru investiţii. Prima concepţie presupune înregistrarea în
bilanţ a subvenţiei ca venit amânat, iar a doua prin deducerea subvenţiei pentru obţinerea
valorii contabile nete a activului.