Evenimentele zilelor din urmã

Evenimentele zilelor din urmã

F.T. WRIGHT

Publicat de:
BISERICA ADVENTĂ A ODIHNEI DE SABAT

Sabbatruhe-Advent-Gemeinschaft Waldstraße 37 57520 Dickendorf Germania Titlul original: Last Day Events Prima ediţie: Septembrie 2007 (Last Day Events, Romanian Edition)

Ilustraţia copertei: Imaginea de pe copertă a fost luată în nord-vestul Portugaliei în vara anului 1990, când o secetă teribilă a cuprins ţinutul. Iarba era uscată ca iasca, izvoarele au secat, focurile au cuprins pădurea şi iarba cu vâlvătăi ce nu puteau fi stinse iar soarele neacoperit de nori ardea cu o putere mistuitoare. Din fericire lucrurile s-au ameliorat când în cele din urmă a venit ploaia. Condiţiile existente în acel timp şi loc când a fost luată această imagine ne oferă o ilustraţie exactă a situaţiei cu mult, mult mai rele, ce se va dezvolta în timpul plăgii a patra, care este unul din evenimentele zilelor din urmă. Atunci soarele îi va pârjoli pe oameni cu o mare fierbinţeală, cerul se va înnegri de fum, nu va fi apă iar oamenii şi animalele vor muri în foarte mare număr. Evenimentele zilelor din urmă vor evolua din rău în mai rău, excepţie făcând tabăra sfinţilor, cu toate că nici acolo nu vor fi condiţii prea uşoare. Cu totul demnă de luat în seamă este solia adusă de sus de a ieşi din Babilon, ca să scăpăm de suferinţa adusă de plăgile lui, cele mai înspăimântătoare pedepse care au fost cunoscute vreodată de către cei muritori. Cei care depun eforturi pentru a înţelege aşa cum trebuie evenimentele zilelor din urmă vor şti pentru ei că: „În faţa noastră se află o chestiune foarte serioasă şi solemnă. A sosit timpul când fiecare suflet trebuie să înţeleagă că are un suflet de salvat sau de pierdut, un cer de câştigat şi un iad de evitat. Trebuie să înţelegem ce trebuie să facem pentru a fi salvaţi…” The Upward Look, pag. 56.

Cuprins
Introducere . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 7 1. Chipul fiarei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 17 2. Ridicarea fiarei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 29 3. Ridicarea chipului fiarei. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 42 4. Rolul spiritismului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 55 5. Cei patru îngeri. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 72 6. Profeţia nunţii. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 83 7. Profeţia nunţii – partea a doua . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 97 8. Babilonul cel mare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 116 9. Solia creşte . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 127 10. O unire mondială . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 136 11. Marea încercare finală . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 146 12. Timpul judecăţii celor vii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 161 13. Două separări total diferite . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 177 14. În serviciul sanctuarului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 189 15. Uşa închisă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 206 16. Lucrarea de sigilare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 219 17. Primul sigiliu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 231 18. Ploaia timpurie şi târzie. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 243 19. Sigiliul al doilea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 257 20. Marea strigare începe. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 271 21. Marea strigare ia amploare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 282 22. Ultima cernere . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 298 23. Probaţi la maximum . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 311 24. Iosua şi îngerul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 324 25. Durata timpului strâmtorării lui Iacov. . . . . . . . . . . . . . 355 26. Plăgi, şi ultimele plăgi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 345 27. Ora necunoscută . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 357 28. Primele patru plăgi. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 368 29. Plaga a cincea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 379

30. Momentul eliberării . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 390 31. Râul Eufrat . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 401 32. Plaga a şasea. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 412 33. Strâmtorarea lui Iacov . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 423 34. Un popor fără păcat . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 434 35. Curăţirea pământescului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 447 36. Plaga a şaptea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 460 37. Învierea specială . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 471 38. Ultimele ore ale celor răi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 481 39. Isus vine din nou. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 489 40. Transferul păcatelor asupra ţapului de trimis . . . . . . . . 499 41. Mileniul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 510 42. Marea zi a judecăţii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 522 Anexă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 536

Introducere
Un anumit om înţelept a remarcat că unul din secretele unui politician de succes este acela de a fi în stare să prezică cu precizie ce urmează să se întâmple în timpul anului şi apoi să fie capabil să explice de ce, când a venit timpul, prezicerea sa nu a avut loc. Aceasta este încurcătura în care se găsesc, de la mic la mare, toţi aceia care nu sunt copiii lui Dumnezeu. Pentru ei viitorul este un mare necunoscut, întunecat şi înfricoşător. Nu tot aşa este pentru copilul cel umil şi temător de Dumnezeu al Celui prea Înalt, care în armonie cu instrucţiunile divine, cercetează Scripturile, ca să ştie ce vine asupra lumii acesteia. „Dar voi, fraţilor nu sunteţi în întuneric, pentru ca ziua aceea să vă prindă ca un hoţ. Voi toţi sunteţi fii ai luminii şi fii ai zilei. Noi nu suntem ai nopţii, nici ai întunericului. De aceea să nu dormim ca ceilalţi, ci să veghem şi să fim treji.” 1 Tesaloniceni 5, 4-6. „Şi avem cuvântul proorociei făcut şi mai tare; la care bine faceţi că luaţi aminte, ca la o lumină care străluceşte într-un loc întunecos, până se va crăpa de ziuă şi va răsări luceafărul de dimineaţă în inimile voastre.” 2 Petru 1,19. Şi aceasta nu este totul, pentru că avem Cuvântul lui Dumnezeu, care ne spune: „Nu, Domnul Dumnezeu nu face nimic fără să-Şi descopere taina Sa slujitorilor Săi prooroci.” Amos 3,7. Aici nu se spune că El va face descoperiri întotdeauna doar atunci când îşi va împlini cuvântul Său profetic, ci face afirmaţia extraordinară că El nu va face nimic, adică nici măcar un singur lucru, fără să-l descopere mai întâi slujitorilor Săi profeţi. Uneori aceasta include şi anunţarea zilei în care evenimentul profetizat va avea loc, ca de pildă timpul profeţiilor din cărţile Daniel şi Apocalipsa. Deşi mulţi au o altă părere, profeţiile nu sunt greu de înţeles. Cuvântul lui Dumnezeu le descrie ca fiind o lumină care străluceşte într-un loc întunecos, risipind ceea ce este întunecos, misterios şi nesigur dinaintea copiilor Săi. Chiar cuvintele Scripturilor arată că nu există nici o taină cu privire la aceste

(7)

8

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

lucruri. Este adevărat că profeţiile sunt scrise într-un limbaj codificat în care sunt folosite simboluri spre a identifica forţele neprihănirii şi ale răului. Acest procedeu este folosit cu scopul de a-i împidica pe vrăjmaşii Evangheliei să obţină informaţiile care i-ar ajuta în lupta împotriva adevărului. Celor luminaţi de El le oferă cheia codului, împreună cu călăuzirea minunată a acelui mare şi extraordinar Învăţător, Duhul Sfânt. Nimeni nu trebuie să aibă nici cea mai mică îndoială sau incertitudine cu privire la ceea ce înseamnă aceste solii pentru el. „Biblia a fost dată cu scopul de a fi o călăuză pentru toţi aceia care doresc să cunoască voia Făcătorului lor. Dumnezeu a dat oamenilor cuvântul cel sigur al profeţiei; îngerii, şi chiar Hristos, au venit să facă cunoscut lui Daniel şi lui Ioan lucrurile care aveau să se întâmple în curând. Acele probleme importante care au de-a face cu mântuirea noastră n-au fost lăsate învăluite în mister. Ele n-au fost descoperite în aşa fel încât să încurce şi să rătăcească pe căutătorul sincer după adevăr. Domnul spunea prin profetul Habacuc: ,Scrie viziunea şi fă-o clară… ca cel ce aleargă s-o poată citi.’ Habacuc 2,2. K.J.V. Bible. Cuvântul lui Dumnezeu este lămurit pentru toţi aceia care îl studiază cu o inimă plină de rugăciune. Orice suflet cu adevărat sincer va veni la lumina adevărului. ‚Lumina este semănată pentru cel neprihănit.’ Psalm 97,11. Şi nici o biserică nu poate înainta în sfinţenie dacă membrii ei nu caută cu stăruinţă după adevăr ca după o comoară ascunsă.” Tragedia veacurilor, cap. 32, par. 12. Este o mare mângâiere pentru copiii credinţei să primească asigurarea că profeţiile simbolice pot fi uşor înţelese, cu condiţia să existe un studiu sârguincios şi credincios al Cuvântului vieţii, sub călăuzirea şi inspiraţia Duhului Sfânt. Nimeni să nu se dea mulţumit cu ideea că a înţeles tot ce se poate învăţa din aceste mari subiecte, sau că o înţelegere superficială şi ocazională va fi suficientă pentru a primi puterea de care avem nevoie ca să biruim în zilele întunecoase ale viitorului nostru apropiat. Dimpotrivă, toţi trebuie să lărgească tot mai mult graniţele cunoaşterii Scripturilor, pentru a înţelege mai mult şi mai profund adevărul până când vor cunoaşte pentru ei, temeinic, natura luptei care se conturează la orizont. Toţi trebuie să se angajeze în această lucrare vitală cu o perseverenţă proporţională cu seriozitatea înfricoşătoare a crizei care va lua lumea prin surprindere. Există un foarte important principiu al revelaţiei care ne spune că desfăşurarea adevărului este progresivă, aşa încât oricare generaţie

INTRODUCERE

9

a avut disponibilă toată lumina acumulată dată generaţiilor anterioare plus darul adevărului prezent oferit generaţiei respective. Această declaraţie nu ignoră faptul că în timpul acestor lungi perioade, când biserica alunecase în întunericul adânc al unei apostazii apăsătoare, o mare parte din ceea ce fusese descoperit mai înainte a fost pierdut, dar numai pentru o vreme. Când redeşteptarea şi reforma au format o mişcare nouă, întemeietorii au pus temeliile şi au clădit structura cu adevărurile date înaintaşilor lor. Odată ce înţeleseseră acele descoperiri puternice din trecut, Duhul Sfânt i-a călăuzit mai departe la descoperiri noi, pline de putere. Astfel ei au experimentat adevărul Scripturii: „Dar cărarea celor neprihăniţi este ca lumina strălucitoare, a cărei strălucire merge mereu crescând, până la miezul zilei.” Proverbe 4,18. Pe cât este de sigur că desfăşurarea adevărului salvator este progresivă, tot atât de sigur este că noi, astăzi, dispunem de mai multă lumină decât a existat în trecut. Aceasta este atât o binecuvântare minunată, cât şi o responsabilitate uriaşă, sporită. „În aceste zile din urmă noi avem lumina acumulată care a strălucit de-a lungul tuturor veacurilor, şi vom fi făcuţi răspunzători pe măsură.” Review and Herald, 25 noiembrie 1884. „Dacă acelora care au crezut în Dumnezeu în vechea dispensaţiune li s-a poruncit să se scoale şi să lumineze, cu cât mai mare este obligaţia astăzi de a ne scula şi de a lumina, când lumina noastră este mai strălucitoare luminând în raze mai clare şi mai puternice. Obligaţia noastră de a revărsa lumină este cu atât mai mare decât a fost obligaţia oamenilor din vechime, cu cât lumina noastră este mai clară şi mai desluşită.” Signs of the Times, 1 octombrie 1895. Aceasta nu poate însemna decât că, pe măsură ce ne apropiem de sfârşitul timpului, cu mult mai multă lumină trebuie să strălucească din cuvântul profetic. De aceea, această carte nu poate fi sub nici o formă ultima descoperire cu privire la ordinea evenimentelor ultimelor zile. Tot ce putem face este să consemnăm ceea ce Învăţătorul Ceresc a putut să ne descopere până la timpul când cartea a fost scrisă. Cu toate acestea, cartea nu va ajunge niciodată să fie lipsită de valoare în rolul ei ca punte de legătură între trecut şi prezent şi mai departe, trecând dincolo de prezent, în viitor. Ar fi bine dacă am avea o evaluare realistă cu privire la cât de puţin ştim şi cât de mult avem nevoie să ştim. Atunci nu ne-am mai face vinovaţi de a crede că am primit toată lumina ce trebuie să fie

10

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

primită. Au existat unii în timpul lui Ellen White care au avut această vedere îngustă: „Unii m-au întrebat dacă eu cred că va mai exista lumină de dat pentru poporul lui Dumnezeu. Minţile noastre au devenit atât de înguste, încât se pare că nu înţelegem faptul că Domnul are o mare lucrare de făcut pentru noi. Mai multă lumină trebuie să strălucească asupra noastră; deoarece ‚cărarea celor neprihăniţi este ca lumina strălucitoare, a cărei strălucire merge mereu crescând până la miezul zilei.’ ” Review and Herald, 18 iunie, 1889. Cu o altă ocazie, răspunsul ei la aceeaşi întrebare a fost şi mai energic: „Mi s-a pus întrebarea: ,Crezi că Domnul mai are vreo lumină pentru noi, ca popor?’ Eu răspund că El are lumină care este nouă pentru noi, şi totuşi ea este lumină veche, preţioasă, care trebuie să strălucească din Cuvântul adevărului. Noi avem doar licăriri din razele de lumină care trebuie încă să mai vină. Noi nu profităm la maximum de lumina pe care Domnul deja ne-a dat-o, motiv pentru care nu izbutim să primim lumină în plus; noi nu umblăm în lumina deja revărsată asupra noastră.” Review and Herald, 3 iunie, 1890. „Un creştin viu este acela care trăieşte o viaţă de rugăciune continuă. ,Cărarea celor neprihăniţi este ca lumina strălucitoare, a cărei strălucire merge mereu crescând până la miezul zilei.’ Viaţa creştinului este o viaţă de înaintare. El merge înainte din tărie în tărie, din har în har şi din slavă în slavă, primind din Cer lumina pe care Hristos, cu un preţ infinit pentru El, a făcut-o posibil de obţinut pentru om.” Bible Echo and Signs of the Times, 1 februarie 1893. În ciuda faptului că profeţiile nu sunt greu de înţeles, semnificaţia lor rămâne ascunsă înaintea oricui, fie el prieten sau duşman, până ce vine timpul ca ele să devină adevăr prezent. Aceasta îi include chiar pe profeţii prin care lumina a fost dată iniţial. „Chiar şi profeţii, care au fost favorizaţi cu o iluminare deosebită a Duhului, n-au înţeles pe deplin importanţa descoperirilor încredinţate lor. Înţelesul avea să fie dezvăluit de la un veac la altul, pe măsură ce poporul lui Dumnezeu urma să aibă nevoie de îndrumările cuprinse în ele.” Tragedia veacurilor, cap. 19, par. 4. Nu trebuie decât să studiem istoria interpretării profetice pentru a vedea că, pe măsură ce fiecare generaţie a urmaşilor lui Hristos a intrat pe scenă, acestea au înţeles proorociile care erau

INTRODUCERE

11

ghidul timpului lor, în vreme ce acelea care urmau să se împlinească într-o generaţie din viitorul îndepărtat nu li s-au făcut cunoscute pe deplin de către Duhul Sfânt. Li s-au făcut cunoscute doar într-o oarecare măsură, dar nu în plinătatea acelei lumini cu care profeţiile aveau să fie descoperite generaţiilor de mai târziu, care aveau o mult mai directă legătură cu ele. Astfel, de exemplu, este clar că în zilele primilor creştini chipul din Daniel 2 şi cele patru fiare din capitolul şapte au fost înţelese în mod clar ca simbolizând cele patru mari imperii mondiale: Babilonul, Medo-Persia, Grecia şi Roma, dar ei nu înţelegeau semnificaţia cornului cel mic şi nici a celor trei coarne care trebuiau să fie smulse. Ei nu aveau lumină cu privire la expresia „o vreme, vremi şi jumătate de vreme”, la cele 2300 de zile, chipul fiarei, bătălia Armaghedonului şi aşa mai departe. Dar când Evul Mediu a sosit însoţit de adâncimile cele mai întunecate ale apostaziei, copiii lui Dumnezeu au fost în stare să identifice puterea cornului cel mic ca fiind acel opresor îngrozitor numit papalitatea. Dar chiar şi aşa, înţelesul expresiei „o vreme, vremi şi jumătate de vreme” a rămas ascunsă de ei, până când perioada celor 1260 de ani, pe care o simbolizau, ajunsese aproape de încheiere. Atunci, lumina cu privire la acea perioadă de timp a izbit cu aşa claritate minţile lor, încât cei mai de seamă cercetători ai profeţiilor biblice au fost în stare să prezică anul 1798 ca fiind anul când rana de moarte dată papalităţii avea să sfărâme puterea ei teribilă. Evenimentul a avut loc chiar în anul în care studiul lor cu privire la profeţiile biblice îi condusese să-l aştepte. Până în anul 1798 prea puţină importanţă, sau deloc, i se dăduse lui Daniel 8 şi mai ales vitalului verset 14, însă, odată ce anul 1798 venise şi trecuse, de ambele părţi ale Atlanticului s-a produs o schimbare de interes pentru Daniel 8,14. Acest lucru a avut loc sub conducerea Duhului Sfânt, pentru că nu există nici un alt intelect superior care ar fi putut coordona această schimbare de interes de la Daniel 7 la Daniel 8, fără ca cercetătorii să fie conştienţi că înaintau toţi în aceeaşi direcţie şi în acelaşi timp. Acest nou mod de iniţiativă în domeniul studiului a dat naştere marii mişcări a celei de-a doua veniri, care a avut drept bază a inspiraţiei biblice profeţiile din Daniel 8 şi 9 şi Apocalipsa 14,6-12. Astăzi, pe măsură ce noi înfruntăm norii de furtună ce se ivesc la orizont, ai efortului final din partea fiarei şi a chipului ei de a-şi stabili pretenţiile, domeniile înţelegerii au trecut dincolo de ceea ce

12

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

pionierii adventişti au înţeles. Cărţile Daniel şi Apocalipsa sunt deschise acum în totalitate înţelegerii noastre. Aceasta nu înseamnă a spune că noi înţelegem tot ce e cuprins în aceste două cărţi. Suntem departe de acest lucru, pentru că rămâne adevărat că „noi avem doar licăriri din razele de lumină care trebuie încă să mai vină.” Dar nici una din aceste două cărţi nu este sigilată pentru noi, fiindcă avem o înţelegere dreaptă, fundamentală a tot ce e cuprins în cele două descoperiri remarcabile ale adevărului profetic. Studiul acestei desfăşurări a înţelegerii profetice este cu adevărat o cercetare fascinantă şi iluminatoare, şi este tratat foarte pe larg şi complet în cele patru volume scrise, în urma unei investigări minuţioase, de L.E. Froom, intitulate The Profetic Faith of Our Fathers (Credinţa profetică a părinţilor noştri), Review and Herald Publishing Association, Takoma Park, Washington D.C., USA. Aceia care vor fi în viaţă şi vor face parte din oştirea lui Dumnezeu când se va da bătălia finală, trebuie să aibă o înţelegere profundă a înălţimilor, adâncimilor şi lărgimilor marilor adevăruri cuceritoare pe care Domnul le-a descoperit şi le va mai descoperi. Nici unul nu-şi poate permite să aibă deficienţe nici măcar într-un singur punct. Nimeni nu înţelege nevoia noastră teribilă mai bine ca Isus Hristos, puternicul General al oştirii Domnului. El ştie ca nimeni altul cât de mare este nevoia noastră, şi putem fi siguri că El va satisface din belşug acea nevoie. Trebuie să fim absolut siguri că „Lumină şi mai mare va străluci asupra tuturor adevărurilor solemne ale profeţiei, iar ele vor fi văzute în noutatea şi strălucirea lor, deoarece razele strălucitoare ale Soarelui Neprihănirii vor lumina întregul adevăr.” Evanghelizare, cap. Solia şi prezentarea ei, subcap. Predicarea profeţiilor atrage atenţia, par. 20: Lumină şi mai mare asupra profeţiilor. Noi ştim că această promisiune se împlineşte pentru noi astăzi. Beneficiem foarte mult de o înţelegere clară şi precisă a cuvântului profetic cu privire la evenimentele ultimelor zile, şi tocmai această lumină dorim s-o luăm în discuţie în paginile care urmează. Subiectele pe care le luăm în considerare vor fi ridicarea chipului fiarei, căderea Babilonului cel mare, ploaia târzie, secerişul, judecata celor vii, sigilarea, închiderea harului, nunta, cernerile, plăgile, şi aşa mai departe. Cu alte cuvinte, va fi un studiu al evenimentelor ultimelor zile. Este foarte important încă de la bun început ca fiecare cercetător

INTRODUCERE

13

care studiază evenimentele ultimelor zile să fie deplin conştient de ceea ce este profeţia biblică şi ce nu este ea. În primul rând, ea nu este o trecere în revistă a evenimentelor politice viitoare, faţă de care copiii lui Dumnezeu vor fi detaşaţi ca simpli spectatori ai bătăliei. Trebuie să se înţeleagă că ridicarea şi căderea anumitor naţiuni este raportată doar pentru că acele împărăţii sunt sursa puterii forţelor maligne, ostile, care urmau să se lupte împotriva lui Dumnezeu şi împotriva copiilor Lui. Satana, a cărui împărăţie este Babilonul, depinde de puterea oamenilor şi de puterea banilor pentru a-şi clădi imperiul. Dacă aceste puteri seacă, atunci căderea lui este sigură. De-a lungul istoriei guvernările lumeşti şi-au pus marile lor puteri în serviciul lui Satana şi, ca atare, pot fi identificate, iar istoria lor este prezisă în profeţiile biblice. Nimeni nu poate identifica pe vrăjmaşii noştri atât de bine ca Cel atotştiutor care niciodată nu judecă strâmb. Ochiul Său străpunge faţada vizibilă a lucrurilor dincolo de care vrăjmaşii noştri vicleni fac paradă şi amăgesc pe atât de mulţi, şi expune la vedere caracterul real ascuns înăuntru. Astfel, când Babilonul antic stăpânea lumea, cei mai mulţi oameni vedeau doar o naţiune puternică, o economie bogată în aur şi o cultură extrem de dezvoltată. Însă Dumnezeu a văzut totul ca nefiind altceva decât puterea oamenilor şi puterea banilor prin care Babilonul real putea să opereze. Dumnezeu a identificat în mod corect marele sistem în totalitate răzvrătit, nelegiuirea sfidătoare pe care El a numit-o „urâciunea pustiirii”, ca fiind în adevăr cetatea fizică de pe Eufrat. Când acest mare râu a fost secat, când armata haldeilor a fost înfrântă, iar mândrele clădiri rase de pe faţa pământului, când împăratul şi poporul au fost ucişi, şi decretul divin intrase în vigoare, arătând că niciodată nu va mai fi zidit sau locuit, Babilonul, antihristul şi taina fărădelegii nu au încetat să existe, ci pur şi simplu şi-au refăcut baza de operaţiuni într-un nou loc. Această confederaţie puternică a răului chiar acum se ridică spre ultima ei manifestare, cea mai puternică, ca o sfidare la adresa lui Dumnezeu. Lumea întreagă îşi va oferi puterea banilor şi puterea ei personală pentru a-i sprijini candidatura pentru postul de stăpânitor suprem al acestei planete. Miliarde de fiinţe umane înşelate se vor alinia sub stindardul ei şi se vor dedica cu totul războiului împotriva lui Dumnezeu, ca supuşi ai ei.

14

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

Dumnezeu va întâmpina această ameninţare la adresa păcii şi vieţii veşnice, care se găsesc numai sub guvernarea Sa neprihănită şi dreaptă, prin trimiterea trupelor Sale pe câmpul de luptă. Înspăimântător va fi conflictul viitor, sacrificiile care vor fi făcute vor fi teribile, dar cu totul admirabilă va fi victoria când însuşi duhul lui antihrist va fi înlăturat ca niciodată nu mai apară iarăşi. Dezvoltarea forţelor binelui şi răului pentru „bătălia zilei celei mari a Dumnezeului atotputernic” formează subiectul studiului evenimentelor ultimelor zile. Nu va fi o investigaţie în politică, pentru că creştinul are o nevoie cu mult mai mare decât aceea de a fi informat cu privire la acest subiect. Marele subiect al profeţiei biblice este neprihănirea şi triumful ei final asupra nelegiuirii şi a celui din urmă vrăjmaş – moartea. Vom vedea că triumful cauzei lui Dumnezeu este sigur, şi aceasta nu pentru că El deţine puteri fizice nelimitate, atotputernice, prin care el poate anihila pentru vecie pe toţi rebelii ridicaţi împotriva Lui, ci pentru că această cauză este neprihănită în ea însăşi. Chiar dacă răul apare copleşitor de puternic şi în control deplin, el trebuie să cadă, pentru a nu se mai ridica niciodată, pentru că el conţine în el însuşi seminţele autodistrugerii. Cu cât mai viguros caută răul să se consolideze, cu atât mai rapid şi mai deplin se apropie de sfârşitul lui etern, chiar dacă în acelaşi timp va părea că cei neprihăniţi sunt sortiţi pieirii, iar cauza adevărului pierdută pe vecie. Dar la sfârşit, când se pare că nu mai poate fi făcut nimic care să oprească arogarea puterii depline de către forţele întunericului, se va vedea că adevărul este indestructibil, etern şi nemuritor. Ni se va descoperi că aceia care posedă adevărul ca un principiu viu de viaţă şi de lumină în ei înşişi, nu pot pieri în cele din urmă, ci vor avea viaţa veşnică. Dar ca să puteţi obţine tot ceea ce este mai bun din această serie de studii, trebuie deja să aveţi o înţelegere a ceea ce a fost descoperit prin desfăşurarea sulului profetic. Cu cât suntem mai versaţi în marile profeţii de bază din Daniel 2, 7, 8, 9, 11 şi 12 şi a capitolelor corespunzătoare din Apocalipsa, cu atât mai bine vom fi în stare să înţelegem şi să apreciem adevărurile din această carte. Există câteva lucruri pe care le vom considera deja însuşite de cercetătorul acestei cărţi, şi pe care nu le vom mai explica din nou, altfel această serie de studii nu s-ar sfârşi niciodată. Principiul biblic este că Dumnezeu dă mai multă lumină doar acelora care au luat seama la toată lumina deja descoperită, pe care au avut posibilitatea să o cunoască.

INTRODUCERE

15

Cu câtă sârguinţă, deci, ar trebui să studiem noi marele cuvânt profetic! Luaţi seama la cuvintele prin care suntem sfătuiţi în acest citat: „Cu toate că nu le-a fost dat proorocilor să înţeleagă deplin lucrurile descoperite lor, ei au căutat cu stăruinţă să primească toată lumina pe care Dumnezeu le-o descoperise după buna Sa plăcere. Ei ‚au cercetat şi au căutat cu stăruinţă’, ‚căutând să vadă ce vreme şi ce împrejurări avea în vedere Duhul lui Hristos care era în ei’. Ce lecţie pentru poporul lui Dumnezeu din era creştină, pentru a cărui folosinţă au fost date aceste proorocii slujitorilor Săi! ,Lor le-a fost descoperit că nu pentru ei înşişi, ci pentru noi spuneau aceste lucruri.’ Priviţi la acei oameni sfinţi ai lui Dumnezeu în timp ce ,au cercetat şi au căutat cu stăruinţă’ cu privire la descoperirile date lor pentru generaţiile care nu se născuseră încă. Puneţi în contrast zelul lor sfânt cu neglijenţa cu care cei favorizaţi din vremurile de pe urmă tratează acest dar al cerului. Ce mustrare pentru indiferenţa iubitoare de comoditate şi de lume, care se mulţumeşte să declare că profeţiile nu pot fi înţelese.” Tragedia veacurilor, cap. 19, par. 6. Singura carte din toată Biblia care conţine o binecuvântare specială în introducerea şi încheierea ei este cartea Apocalipsa, marea carte profetică din Noul Testament. Notaţi cuvintele acestor versete din primul capitol: „Descoperirea lui Isus Hristos, pe care i-a dat-o Dumnezeu, ca să arate robilor Săi lucrurile care au să se întâmple în curând. Şi le-a făcut-o cunoscut, trimiţând pe îngerul Său la robul Său Ioan, care a mărturisit despre Cuvântul lui Dumnezeu şi despre mărturia lui Isus Hristos, şi a spus tot ce a văzut. Ferice de cine citeşte şi de cei care ascultă cuvintele acestei proorocii, şi păzesc lucrurile scrise în ea! Căci vremea este aproape.” Apocalipsa 1,1-3. Acum comparaţi aceasta cu făgăduinţa la fel de minunată din ultimul capitol: „Şi îngerul mi-a zis: ,Aceste cuvinte sunt vrednice de crezare şi adevărate. Şi Domnul, Dumnezeul duhurilor proorocilor, a trimis pe îngerul Său să arate robilor Săi lucrurile care au să se întâmple în curând. Şi iată, Eu vin curând! Ferice de cel ce păzeşte cuvintele prorociei din cartea aceasta!’ ” Apocalipsa 22,6.7. Apocalipsa este cu mult mai mult decât un domeniu de învăţătură interesant, informativ şi fascinant. Pe deasupra tuturor acestora, ea împarte o binecuvântare a cărei valoare şi putere depăşeşte aprecierea noastră. Aceia care astăzi arată că sunt de partea lui

16

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

Dumnezeu în bătălia finală cu forţele întunericului, au nevoie orice binecuvântare promisă care le este disponibilă. Fie ca toţi să se roage lui Dumnezeu să ne deschidă inimile, minţile şi vieţile, încât să poată turna în noi un adevărat potop de binecuvântări promise, după care, reînvioraţi şi întăriţi, să putem suporta cu succes venirea timpului de strâmtorare şi astfel să triumfăm glorios. Se poate spune cu mult mai mult în introducerea de faţă, dar e şi mai important să trecem la studierea acestor evenimente mari şi a temelor pe care ele le desfăşoară la rândul lor, în ordine. Pe măsură ce începem această investigaţie să ne aducem aminte că noi nu suntem copiii întunericului, ci suntem copiii luminii, pentru că noi avem cuvântul mult mai sigur al profeţiei la care bine facem că luăm aminte ca la o lumină care străluceşte în întunericul viitorului, care altfel ar rămâne necunoscut. Să ne amintim că pentru copilul lui Dumnezeu care îl are drept Învăţător pe Duhul Sfânt aceasta nu este o taină. Să ne aducem aminte că Domnul declară că acest studiu este esenţial şi că există o mare binecuvântare pentru aceia care se îmbarcă în această călătorie inspirată şi binecuvântată, în viitor.

CAPITOLUL 1

Chipul fiarei
entru determinarea ordinei corecte a evenimentelor sfârşitului este necesar de la început să localizăm corect pietrele de hotar dominante. Odată ce acestea sunt întărite pe poziţiile lor legitime, devine o chestiune extrem de simplă să venim cu completarea detaliilor mai fine. Această abordare organizată a subiectului, sub tutela inspirată a Maestrului-Învăţător, Duhul Sfânt, este garantată să clădească o structură exactă a adevărului. Aşa că noi căutăm evenimentul care e cel mai proeminent, până la care şi dincolo de care pot fi trasate liniile de ordine. Acest eveniment este ridicarea icoanei fiarei, aşa cum este descris în Apocalipsa 13,11-18. „Apoi am văzut ridicându-se din pământ o altă fiară, care avea două coarne ca ale unui miel, şi vorbea ca un balaur. Ea lucra cu toată puterea fiarei dintâi înaintea ei; şi făcea ca pământul întreg să se închine fiarei dintâi a cărei rană de moarte fusese vindecată. Săvârşea semne mari, până acolo că făcea chiar să se coboare foc din cer pe pământ, în faţa oamenilor. Şi amăgea pe locuitorii pământului prin semnele pe care i se dăduse să le facă în faţa fiarei. Ea a zis locuitorilor pământului să facă o icoană fiarei care avea rana de sabie şi trăia. I s-a dat putere să dea suflare icoanei fiarei, ca icoana fiarei să vorbească, şi să facă să fie omorâţi toţi cei care nu se vor închina icoanei fiarei. Şi a făcut ca toţi: mici şi mari, slobozi şi robi, să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte, Şi nimeni să nu poată cumpăra sau vinde fără să aibă semnul acesta, adică numele fiarei, sau numărul numelui ei. Aici e înţelepciunea. Cine are pricepere să socotească numărul fiarei. Căci este un număr de om. Şi numărul ei este şase sute şase zeci şi şase.” Aşa după cum am declarat în introducerea acestei cărţi, plecăm de la premiza că cititorii au o înţelegere temeinică şi fundamentală a profeţiilor din Daniel şi Apocalipsa, şi că deja ştiu că prima fiară la care se face referire în acest pasaj şi aşa cum se explică în primele

P

(17)

18

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

zece versete ale capitolului, nu este nimeni alta decât puterea papală care a stăpânit în mod absolut asupra lumii timp de 1260 de ani, între 538 şi 1798 d.Hr. Este de asemenea ştiut că fiara care seamănă cu un miel care s-a ridicat la putere după prima fiară ce primise temporar rana de moarte, nu este nimeni alta decât puterea protestantismului apostat, leagănul Statelor Unite ale Americii. Înainte de a localiza ridicarea chipului fiarei, este necesar să înţelegem ce înfăţişează acest simbol. O identificare corectă şi exactă a acestei puteri este esenţială la acest stadiu, deoarece fără aceasta o vom lua pe un drum greşit. Ce este deci o icoană, un chip? Este o asemănare sau o reproducere a ceea ce a fost mai înainte; acelaşi lucru repetat din nou. În mod normal noi gândim că o icoană este o bucată de piatră sculptată, care are forma unui om, a unui animal sau a altui lucru, pe care ceilalţi oameni doresc să-l onoreze. Icoana poate fi turnată în bronz, ciment, sau într-un metal preţios ca argintul şi aurul. Cu toate că facerea unui chip cioplit este în mod expres interzisă în porunca a doua, există anumite biserici ce pretind a fi creştine, care au instalat în casele lor de închinare icoane, de la câteva la o mulţime, aşa cum îşi închipuie ele că ar arăta Hristos şi mama Sa. Ei cred că în „lucrările acelea de artă” au reprodus cu acurateţe originalul, şi că Dumnezeu priveşte la „devoţiunea” lor cu o categorică aprobare. Dar nici una dintre aceste icoane nu întruneşte condiţiile pentru cazul pe care îl avem înaintea noastră – chipul fiarei. Acele icoane care sunt făcute din piatră, ciment, bronz, aur, argint, sau lemn, sunt fără suflare de viaţă; pe când icoana fiarei este însufleţită, inteligentă, trăieşte, are puterea de a vorbi şi de a îşi impune voinţa prin pedeapsa morţii. Aceste capacităţi sunt descoperite pe deplin în următoarele cuvinte: „I s-a dat putere să dea suflare icoanei fiarei, ca icoana fiarei să vorbească, şi să facă să fie omorâţi toţi cei care nu se vor închina icoanei fiarei.” Apocalipsa 13,15. Cu siguranţă că aceasta nu este o cioplitură sau un chip turnat, ci este o forţă vie, hotărâtă să obţină cu orice preţ supunerea tuturora înaintea voinţei ei. Este fiara care seamănă cu un miel, care mai târziu vorbeşte ca un balaur, şi care va da suflare icoanei. A pune suflare în icoană înseamnă să-i dai viaţă, ca să devină o

CHIPUL FIAREI

19

putere vie. Aşa se face că icoana fiarei „vorbeşte”. Ea porunceşte ca să i se aducă închinare, şi decretează ca cei care refuză să i se închine să sufere decretul de moarte. Este foarte semnificativ pentru noi, şi de o mare valoare, că această putere este declarată a fi „icoana fiarei”, pentru că aceasta ne avertizează că ea este o reapariţie a unei puteri care deja şi-a trăit traiul ei în istoria omenirii. Ceea ce prima fiară a făcut mai înainte, icoana ei în mod sigur va face exact la fel, din nou, ceea ce înseamnă că, cu cât înţelegem mai bine spiritul, caracterul, metodele şi operaţiunile fiarei nelegiuite, cu atât mai bine vom şti ce e de aşteptat de la icoana ei nelegiuită. Aşa dar, cine a fost fiara a cărei icoană primeşte viaţă în zilele acestea din urmă? Iată răspunsul inspiraţiei: „Prin fiara cea dintâi este reprezentată biserica RomanoCatolică, o corporaţie ecleziastică învestită cu autoritate civilă, având autoritate pentru a pedepsi pe oponenţii ei. Icoana fiarei reprezintă o altă corporaţie religioasă învestită cu puteri similare.” Story of Redemption, pag. 381. Astfel, avem un răspuns clar la întrebarea cu privire la cine este prima fiară. Este papalitatea, care prin autoritatea şi tăria puterilor civile, a ţinut omenirea în robie între 538-1798. Folosirea acestor forţe cu scopul de a-şi impune în mod arbitrar voinţa ei asupra locuitorilor pământului, este o caracteristică pe care o putem acum identifica fără efort, pentru că stă în natura fiarei de care ne ocupăm aici ca să opereze în felul acesta. Când o altă corporaţie bisericească va obţine pe scară mondială autoritatea statală şi o va folosi pentru a-şi impune credinţa ei, atunci se va fi creat reproducerea sau icoana primei fiare. Prima fiară ţine de domeniul trecutului, a venit şi s-a dus, deşi spiritul şi învăţăturile ei trăiesc mai departe; dar icoana ei este încă în viitor. Când va veni, va fi cu mult mai puternică decât a fost biserica Romano-Catolică în Evul Mediu, şi tot la fel de fără de scrupule şi plină de cruzime. Cu totul teribilă va fi lupta prin care va trece în curând poporul lui Dumnezeu. Va fi nevoie de credinţa lui Isus pentru a birui icoana fiarei. Toate acestea arată că vor avea loc schimbări remarcabile şi vaste ce vor afecta libertatea binecuvântată de a ne închina potrivit convingerilor personale lui Dumnezeu, sau nu, după cum alegem. Să folosim deci din plin posibilităţile pe care le avem în prezent,

20

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

pentru că sunt trecătoare. Nespus de curând, oprimarea religioasă şi o persecuţie înfricoşată vor fi armele pe care icoana fiarei le va folosi pentru a-şi consolida supremaţia ei indiscutabilă. Azi noi dorim ca ploaia târzie să fie revărsată, şi ne rugăm să primim binecuvântarea ei minunată, fără însă să realizăm natura odioasă şi dimensiunile reacţiei icoanei fiarei în lupta ei pentru supremaţie, cât şi dezvăluirile de necrezut ale caracterului ei. Când acest timp de necaz fără egal se va năpusti asupra noastră, unii îşi vor dori să revină timpul prezent de libertate şi de pace. Că într-adevăr va fi aşa, reiese din următoarea declaraţie inspirată: „...când furtuna împotrivirii şi a reproşurilor se năpusteşte asupra lor, unii copleşiţi de uluire, vor fi gata să spună: ,Dacă am fi prevăzut consecinţele cuvintelor noastre, am fi tăcut.’ ” Tragedia Veacurilor, cap. 38, par. 14. Am întâlnit oameni care, ţinând mult la ideea că omul modern a lepădat ignoranţa şi temerile superstiţioase ale Evului mediu întunecat, nu pot crede că mai pot fi înviate scenele acelea de totală negare ale libertăţii religioase, şi mai ales în lumea iubitoare de libertate a Statelor Unite ale Americii. Dar Cuvântul viului Dumnezeu a declarat că va fi întocmai aşa, şi întocmai aşa va fi. Icoana fiarei va fi instaurată, şi aceleaşi persecuţii neîndurătoare practicate în trecut de fiara papală, vor fi repetate de icoana fiarei. Trebuie să punem acum câteva întrebări: Când va fi ridicat chipul fiarei? Ce fapte ale omului îl vor instaura? Ce anume este implicat în aceasta? Inspiraţia a răspuns cu o limpezime indiscutabilă la aceste întrebări. Iată răspunsurile: „Când bisericile principale din Statele Unite se vor uni asupra unor puncte de doctrină care le sunt comune, vor influenţa statul pentru a impune decretele lor şi pentru a susţine instituţiile lor, atunci America protestantă va face o icoană ierarhiei Romei, iar aplicarea pedepselor civile asupra disidenţilor va fi rezultatul inevitabil al acestor acţiuni.” Tragedia Veacurilor, cap. 25, par. 31. „Icoana fiarei reprezintă acea formă de protestantism apostaziat care se va dezvolta când bisericile protestante vor căuta ajutorul puterii civile pentru impunerea dogmelor lor.” Tragedia Veacurilor, cap. 25, par. 32. „Romano-Catolicii declară că ‚păzirea duminicii de către protestanţi este un omagiu pe care ei îl aduc fără voia lor autorităţii

CHIPUL FIAREI

21

Fiara şi icoana acesteia localizate în perioadele lor de timp respective
? Necunoscut

538 1260 de ani

1798

?

Fiara din Apocalipsa 13,1-10 Astăzi

Chipul fiarei din Apocalipsa 13,11-18

Trecut

Viitor

Bisericii Catolice.’ (Mgr. Segur, Plain Talk About the Protestantism of Today, pag. 213.) Impunerea ţinerii duminicii de către bisericile protestante este o impunere a închinării la papalitate – la fiară. Aceia care, înţelegând cerinţele poruncii a patra, aleg să păzească sabatul fals în locul celui adevărat, aduc prin aceasta închinare acelei puteri prin care a fost poruncită. Însă, chiar prin actul impunerii unei datorii religioase de către puterea civilă, bisericile vor face un chip fiarei; de aceea, impunerea păzirii duminicii, în Statele Unite, va fi o impunere a închinării la fiară şi la chipul ei.” Tragedia Veacurilor, cap. 25, par. 43. Astfel am răspuns la întrebarea: „Când va fi ridicat chipul fiarei?” El va fi ridicat când bisericile principale din Statele Unite se vor uni asupra unor puncte de doctrină care le sunt comune şi vor obţine puterea autorităţilor civile pentru a impune ca lege decretele şi poruncile bisericii, îndeosebi cu privire la legislaţia duminicală. Sporesc cu rapiditate semnele care arată că această stare teribilă de apostazie respingătoare va fi legiferată în curând. Deja mişcarea pentru unitatea bisericii este foarte înaintată şi paşi mari au fost făcuţi în această direcţie, paşi care n-ar fi fost posibili cu câţiva ani în urmă. Mulţi văd în această unitate o mare binecuvântare

22

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

pentru lume, şi este adevărat că Hristos s-a rugat pentru unitatea poporului Său. Să nu uităm însă că unitatea pentru care s-a rugat Isus nu este rădăcina, ci fructul. În primul rând, fiecare membru al trupului lui Hristos devine un membru în virtutea stabilirii vieţii şi a adevărului lui Hristos în el însuşi. Unitatea perfectă este atunci existentă prin faptul că fiecare credincios are în natura sa spirituală aceeaşi legătură a vieţii, a iubirii şi a adevărului lui Isus Hristos. Nimeni nu poate face parte din unitatea pentru care s-a rugat Isus, dacă nu a experimentat înlăuntrul său, cu adevărat, schimbarea aceea miraculoasă prin care firea cea veche a păcatului stăpânitor, este nimicită şi înlocuită prin sămânţa lui Hristos. Aceia care nu sunt familiarizaţi cu aceste adevăruri, trebuie să studieze cu seriozitate acele publicaţii tipărite de către Biserica Adventă a Odihnei de Sabat care explică în mod clar acest aspect al soliei. Mă refer la cărţi ca „Salvat din robia păcatului”, „Mărturisirea corectă”, „Renaşterea şi reforma” şi „Cei vii şi cei morţi”. Unitatea pentru care lucrează bisericile lumii nu implică o transformare a naturii, ci doar o schimbare de loialitate. Acest principiu este ilustrat cu putere în tiparele de comportament care au fost date pe faţă în timpul revoluţiei franceze, când a avut loc o mare schimbare de atitudine în populaţia Franţei. Înainte ca masele să se ridice împotriva preoţilor şi nobilimii, acestea erau romano-catolici devotaţi, dar odată cu venirea insurecţiei naţionale s-au transformat pe neaşteptate în ateişti. Această realiniere a loialităţii lor nu a necesitat o schimbare de caracter. Ura şi spiritul de răzbunare, atât de violent manifestate odată ce revoluţia începuse, au fost doar descoperirea a ceea ce se afla deja înăuntrul lor, deşi ţinut în frâu, înainte de izbucnirea anarhiei. Nu a existat o schimbare de caracter în aceia care au instigat la revoltă sau care au dus mai departe furia nestăvilită ce n-a reuşit altceva decât să distrugă Franţa. Acelaşi principiu de operare îl vedem în căderea comunismului care a avut loc în Europa de est, în 1989. Aici schimbarea a fost în direcţie opusă faţă de cea din cadrul revoluţiei franceze, schimbare care fusese de la catolicism la ateism. La căderea comunismului schimbarea a fost de la ateism înapoi la libertatea religioasă, dar fără vreo schimbare de caracter. Pentru ca un ateist, un protestant apostat, un romano-catolic, un musulman, un hindus, sau un păgân să devină membru al trupului lui Hristos, se cere o transformare reală a naturii sale

CHIPUL FIAREI

23

lăuntrice de la starea de păcătoşie la cea de sfinţenie sau neprihănire. Fără de aceasta nu poate fi realizată în nici un fel unitatea pentru care s-a rugat Isus. În ultimul conflict o altă unitate decât cea care vine de la Hristos, va produce o stare de lucruri în care forţele pământului vor fi una în gând şi una în spirit. „Va exista o alianţă universală, o mare armonie, o confederaţie a forţelor Satanei”. SDA Bible Commentary, vol. 7, pag. 983.

„Atunci când principalele biserici din Statelor Unite se vor uni asupra unor puncte de doctrină care le sunt comune, vor influenţa statul pentru a impune decretele lor şi pentru a susţine instituţiile lor, atunci America protestantă va face un chip al ierarhiei Romei…” Tragedia veacurilor, cap. 25, par. 31.

24

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

Unirea propusă aici nu se face pe platforma adevărului, ci este o tactică desemnată pentru a obţine o putere care să înlocuiască puterea lui Dumnezeu, pe care ei au pierdut-o prin respingerea soliei îngerului al treilea, Evanghelia lui Isus Hristos. Singura putere la care pot privi pe drept bisericile şi la care ar trebui să se întoarcă este atotputernicia nespusă a Celui Prea Înalt, însă acele biserici care au pierdut acea putere nu fac lucrul acesta. În schimb, ele caută să umple locul rămas liber din alte surse – puterea banilor şi puterea oamenilor. Guvernele civile sunt administratoarele acestei puteri, sursa de aprovizionare. De aceea, pentru a dobândi această putere, bisericile trebuie să apeleze la stat. Ele nu pot face acest lucru separat, ci trebuie să discute ca un corp unit – toţi pentru unul şi unul pentru toţi. De aici imboldul atotputernic pentru unitate. Unii au impresia că chipul fiarei trebuie să fie deja ridicat, deoarece există numeroase legi duminicale în constituţiile multor state americane, europene şi australiene. Dar astăzi aceste legi nu sunt impuse cu forţa; însă va veni însă timpul când, în faţa acelor crize ce ameninţă existenţa omenirii, va exista o puternică unire a bisericilor urmată de o foarte severă impunere a legii, mai întâi în America. Va fi o chestiune naţională ce va implica rescrierea unor porţiuni din constituţia americană. Va fi „o apostazie naţională, care se va sfârşi cu o ruină naţională.” SDA Bible Commentary, vol. 7, pag. 976. Ar trebui să fie clar acum că, atunci când autorităţile civile ale Statelor Unite îşi folosesc puterea în numele bisericilor pentru a decreta şi a impune legea naţională duminicală, chipul fiarei va fi ridicat în acea ţară. Nici un adevărat creştin care studiază cuvântul sigur al profeţiei nu va avea nici cea mai mică dificultate în a recunoaşte evenimentul atunci când el va veni. Statele Unite vor fi liderul mondial, pentru că chipul fiarei va fi stabilit de către guvernul ei, înainte ca să fie adoptat pe rând de fiecare naţiune de pe glob. „Atunci când America, ţara libertăţii religioase, se va uni cu papalitatea pentru constrângerea conştiinţei şi pentru a-i sili pe oameni să onoreze sabatul cel fals, oamenii din fiecare ţară de pe glob vor fi determinaţi să urmeze exemplul ei.” „Naţiunile străine vor urma exemplul Statelor Unite. Deşi ea stă în frunte, ca exemplu, totuşi aceeaşi criză va veni asupra poporului nostru din toate părţile lumii.” Mărturii pentru comunitate, vol. 6, cap. Lucrarea pentru timpul acesta, par.15; cap. Atitudinea noastră faţă de autorităţile civile, par. 4.

CHIPUL FIAREI

25

Trebuie să fie de la sine înţeles până acum că ridicarea chipului fiarei este un eveniment de cea mai mare importanţă. Este o dezvoltare care aduce lumea la un anumit punct de criză acută, şi introduce o serie de reacţii în lanţ care se sfârşesc cu cele şapte plăgi finale, venirea Domnului în slavă şi nimicirea totală a tuturor nelegiuiţilor. De aici importanţa stabilirii acestei pietre de hotar la locul ei corect chiar de la începutul acestei cărţi. Să luăm în considerare implicaţiile înfricoşătoare ale faptului că ridicarea chipului fiarei este actul apostaziei naţionale, mai întâi în Statele Unite, apoi, pe rând, în fiecare ţară, până când întreaga lume s-a afundat într-o apostazie globală. „Când naţiunea noastră (Statele Unite), în consiliile ei legislative, va promulga legi care să încătuşeze conştiinţele oamenilor cu privire la privilegiile lor religioase, impunând păzirea duminicii şi ridicând puterea opresivă împotriva celor care păzesc Sabatul zilei a şaptea, legea lui Dumnezeu, în toate intenţiile şi scopurile ei, va fi făcută fără efect în ţara noastră; iar apostazia naţională va fi urmată de ruină naţională.” Review and Herald, 18 decembrie 1888. Aceasta nu va fi o apostazie minoră, ci o totală cufundare în despărţirea de Domnul slavei. Declaraţiile care urmează arată limpede aceasta: „Prin decretul ce impune instituţia papalităţii care violează legea lui Dumnezeu, naţiunea noastră (Statele Unite) se va rupe cu totul de neprihănire. Când protestantismul va întinde mâna peste abis pentru a prinde mâna puterii romane, când se va întinde peste abis pentru a da mâna cu spiritismul, când, sub influenţa acestei întreite uniri, ţara noastră va respinge orice principiu al Constituţiei sale, ca o conducere protestantă şi republicană, şi va face legi pentru propagarea minciunilor şi înşelăciunilor papale, putem cunoaşte că a venit timpul pentru lucrarea prin minuni a lui Satana şi că sfârşitul este aproape. După cum aproprierea armatelor romane a fost un semn pentru ucenici cu privire la iminenta distrugere a Ierusalimului, tot astfel se poate ca această apostazie să fie un semn că limita răbdării lui Dumnezeu a ajuns la capăt, că măsura nelegiuirii naţiunii noastre s-a umplut şi că îngerul milei este gata să-şi ia zborul, pentru a nu se mai întoarce niciodată.” Mărturii pentru comunitate, vol. 5, cap. Criza ce vine, par. 5, 6. Înspăimântătoare vor fi consecinţele acestei prăbuşiri ireversibile în nelegiuire, care vor aduce întreaga naţiune şi, mai apoi întreaga

26

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

lume, la ruină spirituală, morală, socială, financiară şi economică. Prăbuşirile bursei de valori pe care le-am cunoscut până acum sunt o nimica toată în comparaţie cu ce va veni. Se va produce o ruină atât de deplină, încât nu va mai exista nici cea mai mică speranţă de refacere. „Când bisericile protestante se vor uni cu puterea seculară pentru a susţine o religie falsă, lucru împotriva căruia înaintaşii lor au luptat şi au îndurat cea mai cumplită persecuţie, atunci Sabatul papal va fi impus prin autoritatea combinată a bisericii şi a statului. Va fi o apostazie naţională care va sfârşi doar într-o ruina naţională.” Evanghelizare, cap. Predicarea adevărurilor distinctive, par. Primirea semnului fiarei în viitor. „Când vine timpul apostaziei naţionale, acţionând pe baza politicii lui Satana, conducătorii ţării se vor aşeza de partea omului fărădelegii – atunci măsura vinovăţiei este deplină; apostazia naţională este semnul ruinei naţionale.” Selected Messages, vol. 2, pag. 373. Aceste declaraţii nu mai au nevoie de nici un comentariu. Ele ne spun pe faţă că actul aprobării şi impunerii legii duminicale naţionale ca un act al omagiului adus papalităţii, este o apostazie naţională atât de adâncă şi învăluită în întuneric, încât aduce despărţire completă de toată neprihănirea, umple măsura vinovăţiei lor şi face ca îngerul milei să plece pentru a nu se mai întoarce niciodată. Nu e de mirare că acesta este un eveniment important, unul care este plin de consecinţe înspăimântătoare. Este punctul cel mare de la care nu mai există întoarcere. Odată ce acest pas este făcut puterile acestui pământ se vor fi aventurat mult prea departe pentru a se mai putea întoarce, iar distrugerea lor este garantată. Prin ridicarea chipului fiarei, ţinta Satanei va fi atinsă pe deplin. Atunci el va fi înarmat şi echipat pentru bătălia finală. Foarte multă vreme diavolul a lucrat pentru a aduce întreaga lume sub controlul său deplin, prin unirea locuitorilor ei într-o armată uriaşă, care se opune poporului şi adevărului lui Dumnezeu. Dar el nu putea să-şi atingă ţinta atâta vreme cât forţele sale erau împrăştiate şi dezbinate, luptându-se între ele. Pentru a perfecta planul său trebuie să pună capăt acestor lupte interne şi să angajeze toate legiunile sale de peste tot din întreaga lume să lupte numai sub comanda sa, într-un angajament comun împotriva Suveranului universului.

CHIPUL FIAREI

27

Acum, în sfârşit, planul său va fi încheiat, iar el va fi pregătit pe deplin pentru ultima confruntare prin care el speră, nutrind o iluzie, că va fi în stare să-l forţeze pe Dumnezeu să îl recunoască drept o parte legitimă a împărăţiei divine. „Când legiuitorii întocmesc legi care înalţă ziua întâi a săptămânii şi o pun în locul zilei a şaptea, planul lui Satana va fi împlinit.” Review and Herald, 15 aprilie 1890. Împlinirea planului lui Satana face ca legea lui Dumnezeu să nu aibă nici un efect în inimile şi minţile acelora care au respins adevărul şi sprijină pretenţiile diavolului. „Vine un timp când legea lui Dumnezeu urmează să fie făcută, într-un sens special, fără efect în ţara noastră. Conducătorii naţiunii noastre vor impune, prin hotărâri legislative, legea duminicală şi, în felul acesta, poporul lui Dumnezeu va fi adus într-un mare pericol. Când naţiunea noastră, în consiliile ei legislative, va promulga legi care să încătuşeze conştiinţele oamenilor cu privire la privilegiile lor religioase, impunând păzirea duminicii şi ridicând puterea opresivă împotriva celor care păzesc Sabatul zilei a şaptea, legea lui Dumnezeu, în toate intenţiile şi scopurile ei, va fi făcută fără efect în ţara noastră; iar apostazia naţională va fi urmată de ruină naţională.” Review and Herald, 18 decembrie 1888. În mod foarte firesc aceasta va aduce marea încercare pentru poporul lui Dumnezeu. „Domnul mi-a arătat clar că chipul fiarei va fi format înainte de încheierea timpului de probă; pentru că el trebuie să fie marea încercare pentru poporul lui Dumnezeu prin care se va hotărî destinul lor veşnic… (Apocalipsa 13,11-17 citat.) … Aceasta este încercarea pe care poporul lui Dumnezeu trebuie să o treacă înainte de a fi sigilat. Toţi cei care şi-au dovedit credincioşia faţă de Dumnezeu prin păzirea legii Sale, se vor strânge sub stindardul Domnului Dumnezeu Iehova şi vor primi sigiliul Dumnezeului cel viu. Aceia care renunţă la adevărul de origine cerească şi acceptă sabatul duminical vor primi semnul fiarei.” SDA Bible Commentary, vol. 7, pag. 976. Pentru poporul lui Dumnezeu va veni timpul când trebuie să fugă din oraşe: „După cum asediul Ierusalimului de către armatele romane a fost semnalul de fugă pentru creştinii iudei, tot astfel arogarea puterii din partea naţiunii noastre prin decretul de impunere a sabatului papal va fi o avertizare pentru noi. Atunci va

28

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

fi timpul să părăsim marile oraşe înainte de a le părăsi pe cele mici pentru locuinţe retrase, în locuri izolate, printre munţi.” Mărturii pentru comunitate, vol. 5, cap. Biserica, lumina lumii, par. 23. Acesta este timpul, după cum vom arăta mai târziu în carte, când solia care spune că Babilonul cel mare a căzut, va merge înainte. Proclamarea soliei nu va fi aceea că ceasul căderii lui a sosit, nici că este pe punctul să cadă, ci că a căzut. „După aceea am văzut coborându-se din cer un alt înger, care avea o mare putere; şi pământul s-a luminat de slava lui. El a strigat cu glas tare şi a zis: ,A căzut, a căzut Babilonul cel mare! A ajuns un locaş al dracilor, o închisoare a oricărui duh necurat, o închisoare a oricărei păsări necurate şi urâte; pentru că toate neamurile au băut din vinul mâniei curviei ei, şi împăraţii pământului au curvit cu ea, şi negustorii pământului s-au îmbogăţit prin risipa desfătării ei.’ ” Apocalipsa 18,1-3. Nu poate exista deci nici o îndoială că, potrivit cu lumina dovezilor menţionate mai sus din Cuvântul profetic, ridicarea chipului fiarei este un eveniment foarte semnificativ şi important, o piatră kilometrică ce nu trebuie să fie ignorată. Acest eveniment marchează un punct precis şi decisiv în evoluţia ultimului mare conflict, iar noi trebuie să fim pe deplin familiarizaţi cu toate faptele care îl privesc. Aceste fapte vor căpăta şi mai multă însemnătate pe măsură ce înaintăm în acest studiu şi vom putea urmări influenţa pe care ele o au asupra crizei.

CAPITOLUL 2

Ridicarea fiarei

R

idicarea chipului fiarei este produsul acţiunilor şi conflictelor de interese ale forţelor titanice din zilele din urmă, în răzvrătirea lor împotriva lui Dumnezeu. Arogarea puterii şi autorităţii absolute de către chipul fiarei este de mult timp întârziată, deoarece împotriva ascensiunii acestuia pe poziţia dominantă se află puterea restrângătoare a puternicilor îngeri care ţin pe loc cele patru vânturi ale vrajbei. Ei vor continua să facă acest lucru până când poporul Domnului aflat în întârziere va fi pregătit pe deplin să câştige bătălia care va aduce prăbuşirea lui veşnică. Însă, în ciuda slujirii eficace a celor patru îngeri care ţin în frâu vânturile vrajbei, răutatea şi violenţa sporesc cu rapiditate şi îngerii dau drumul în mod treptat frâielor lor. În cele din urmă şi în mod inevitabil va fi insuficientă opunerea lor la ridicarea chipului fiarei, iar liderii politici şi religioşi se vor grăbi să profite din plin de ocazia de multă vreme aşteptată. Poporul lui Dumnezeu trebuie să fie pe deplin pregătit când vine ziua aceea. Când chipul fiarei este ridicat în cele din urmă, acest lucru va fi o dezvoltare care nu ar putea avea loc fără să aibă la bază o cauză. Oarecum ea va fi rezultatul derulării anumitor paşi şi a unor decizii cruciale care au fost luate de-a lungul unei lungi perioade de timp. Este ceva la care biserica şi statul, odată ce au pus piciorul pe această cale, trebuie în mod necesar să ajungă la un sfârşit. Pentru noi, care suntem chemaţi de Dumnezeu să fim cercetători credincioşi ai Bibliei, nu este de ajuns să ştim că chipul fiarei trebuie să fie ridicat şi să fim în stare identificăm acest lucru când va avea loc. Noi trebuie de asemenea să înţelegem factorii care conduc la o asemenea desfăşurare teribilă. În măsura în care ne este descoperit şi în măsura în care este posibil pentru mintea omenească, ajutată de Duhul lui Dumnezeu, să înţeleagă aceste chestiuni importante, trebuie să înţelegem desfăşurarea principiilor care conduc la această situaţie. Altfel nu vom fi pregătiţi să

(29)

30

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

recunoaştem ascensiunea lui la supremaţie înainte de fi prea târziu pentru a scăpa de puterea lui înşelătoare. Fiecare trebuie să fie grabnic în a detecta în el însuşi orice prezenţă a acestor factori care conduc la dezvoltarea chipului fiarei în persoana sa. Dacă va îngădui ca acest lucru să aibă loc, atunci el va fi prizonierul acelei înşelăciuni prin care chipul fiarei îl va ţine captiv pe el şi întreaga lume. Întrebarea pe care o punem acum este: Cum să ajungem noi la o înţelegere clară a acelor factori care chiar acum lucrează în vederea zidirii chipului fiarei? Răspunsul la această întrebare a fost dat în capitolul precedent. Pentru a înţelege ce aduce cu sine chipul fiarei, studiaţi ce a adus cu sine ridicarea fiarei dinaintea chipului fiarei, pentru că în felul acesta vom găsi răspunsul. Chipul fiarei este în toate privinţele un chip, o icoană. Forţele care au condus la ridicarea fiarei vor fi aceleaşi forţe, dar într-un viitor apropiat, care vor conduce la ridicarea chipului fiarei. Ceea ce a condus la apariţia uneia va conduce şi la apariţia celeilalte. De aceea, pentru a înţelege ce urmează să aibă loc în viitor, noi trebuie să studiem cu mare grijă ceea ce deja a mai fost. Care oare a fost acel lucru ce a condus în primul rând la instaurarea fiarei? Aceasta este întrebarea, iar răspunsul este oferit în mod clar şi distinct în aceste cuvinte: „Apostazia a fost aceea care a condus biserica primară să caute ajutor la conducerea civilă, şi aceasta a pregătit calea pentru dezvoltarea papalităţii – fiara. Pavel spunea: ,Va veni… lepădarea de credinţă’ şi se va ,descoperi omul fărădelegii’. 2 Tesaloniceni 2,3. În felul acesta, apostazia în biserică va pregăti calea pentru chipul fiarei.” Tragedia veacurilor, cap. 25, par. 27. Această declaraţie ne conduce direct în inima problemei prin faptul că arată secvenţa evenimentelor care au condus la dezvoltarea fiarei – papalitatea. Totul a început cu apostazia care i-a jefuit pe pretinşii copii ai lui Dumnezeu de puterile de origine cerească, fără de care ei nu puteau acţiona ca reprezentanţi ai lui Dumnezeu. Apoi a urmat pornirea bisericii în căutarea şi acapararea puterii statului pentru a impune legile şi autoritatea bisericii. Exact în acelaşi fel va fi format şi chipul fiarei. Apostazia care va conduce la ridicarea acestui chip este deja prezentă şi va ajunge la punctul ei terminus în mare grabă. Curând, bisericile căzute se

RIDICAREA FIAREI

31

vor uni cu autorităţile civile pentru a impune voinţa bisericii asupra oamenilor, iar când acest timp vine va apare chipul fiarei. De ce însă apostazia este cauza care face ca biserica să ceară sprijinul puterii civile, şi să promulge legi desemnate să impună cu rigurozitate religia în întreaga lume? De ce este ridicarea fiarei şi apoi a chipului ei, consecinţa firească şi inevitabilă a apostaziei? Apostazia este acea cădere de la principiile curate ale adevărului lui Dumnezeu – la început un declin imperceptibil în credinţa lui Isus – prin care biserica se depărtează de lumină şi coboară din ce în ce mai adânc în întuneric. Această respingere a luminii divine poate să dureze mult timp ca să se dezvolte, dar când, mai devreme sau mai târziu, devine totală, ea dă naştere unui sistem de opresiune restrictiv, de o cruzime de neconceput. Căderea sau lepădarea de credinţă care a dat naştere fiarei papale a fost semănată în biserica apostolică cea sfântă şi curată de către oameni care avuseseră în inima lor cele mai bune interese ale bisericii, dar care nu au înţeles principiile libertăţii religioase absolute. Aceşti oameni, care nu părăsiseră pe deplin spiritul de tiran când au ieşit din iudaism, au simţit că este de datoria lor să controleze şi să direcţioneze pe lucrătorii cauzei adevărului. La vremea aceea, puterea statului nu le era disponibilă pentru a-şi impune voinţa, dar s-au pus în situaţia de a se folosi de toată presiunea ce le stătea la îndemână. Aceasta a fost sămânţa încolţită care, odată ce plinătatea apostaziei apăsa din greu asupra întregului pământ, crescuse pentru a deveni fiara papală, iar consecinţele au fost teribile. Vezi Odihna divină de Sabat, capitolele 10 şi 11, de F. T. Wright, tipărită de către Biserica Adventă a Odihnei de Sabat. Multe capitole ar putea fi scrise cu privire la acest punct, descriind în amănunţime felul cum majoritatea celor din biserica creştină s-au afundat de la o adâncime a necredinţei la alta şi mai adâncă, însă în această carte nu este suficient spaţiu pentru o asemenea abordare detaliată. Este de recomandat să se studieze cu sârguinţă Tragedia veacurilor, cap. Persecuţiile din primele veacuri. Aici vom descoperi faptul că, la început, Satana a încercat să distrugă biserica prin uciderea membrilor ei, dar acest lucru nu a reuşit să producă rezultatul scontat. În schimb, a păstrat biserica liberă de aceia care nu erau credincioşi, şi a înmulţit numărul membrilor.

32

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

„Zadarnice au fost străduinţele Satanei de a distruge biserica lui Hristos prin violenţă. Lupta cea mare în care ucenicii lui Isus şi-au dat viaţa nu a încetat nici atunci când aceşti credincioşi purtători de steag au căzut la posturile lor. Ei au biruit chiar doborâţi. Lucrătorii lui Dumnezeu erau ucişi, dar lucrarea Sa a mers în mod neabătut înainte. Evanghelia a continuat să se răspândească, iar numărul adepţilor nu a încetat să crească. Ea a pătruns în regiuni care erau inaccesibile chiar şi vulturilor Romei. Un creştin, mustrând pe conducătorii păgâni care susţineau persecuţia, spunea: ,Ne puteţi ucide, ne puteţi tortura, ne puteţi condamna ... Nedreptatea voastră este o dovadă că suntem nevinovaţi ... Nici cruzimea... nu vă foloseşte.’ Aceasta nu era decât o invitaţie puternică de a aduce şi pe alţii la convingerea lor. ,Cu cât suntem seceraţi mai des de voi, cu atât creştem la număr; sângele creştinilor este o sămânţă.’ (Tertulian, Apology, par. 50.) Mii au fost închişi şi ucişi, dar răsăreau alţii pentru a le lua locul. Iar aceia care au fost martirizaţi pentru credinţa lor, erau asiguraţi în Hristos şi socotiţi de El biruitori. Ei luptaseră lupta cea bună şi urmau să primească cununa slavei la venirea lui Hristos. Suferinţele pe care le-au suportat i-au adus pe creştini mai aproape unul de altul şi de Răscumpărătorul lor. Exemplul vieţii şi al morţii lor era o mărturie permanentă în favoarea adevărului; şi acolo unde se aştepta mai puţin, supuşii lui Satana părăseau slujirea lui pentru a se înrola sub stindardul lui Hristos.” Tragedia veacurilor, cap. 2, par. 7, 8. Când Satana a văzut natura indestructibilă a bisericii păstrată curată prin procesul de curăţire al persecuţiei, a ştiut că va trebui să adopte procedee diferite, după cum a şi făcut. „De aceea, Satana şi-a făcut planul de a lupta cu mai mult succes împotriva guvernării lui Dumnezeu, înfigându-şi steagul în mijlocul bisericii creştine. Dacă urmaşii lui Hristos ar putea fi amăgiţi şi aduşi să fie neplăcuţi lui Dumnezeu, atunci tăria, curajul şi fermitatea lor s-ar nărui şi în felul acesta ar cădea ca o pradă uşoară. Marele vrăjmaş s-a străduit acum să câştige prin şiretenie ceea nu reuşise să-şi asigure prin forţă. Persecuţia a încetat şi în locul ei au fost puse amăgirile primejdioase ale prosperităţii vremelnice şi ale onoarei lumeşti. Idolatrii au fost aduşi să primească o parte din credinţa creştină, în timp ce respingeau alte adevăruri esenţiale. Susţineau că primesc pe Isus ca Fiu al lui Dumnezeu şi

RIDICAREA FIAREI

33

cred în moartea şi învierea Sa, dar nu aveau nici o convingere despre păcat şi nu simţeau nevoia de pocăinţă sau de schimbare a inimii. Cu unele concesii din partea lor, ei au propus ca şi creştinii să facă concesii, pentru ca să se poată unii cu toţii pe temelia credinţei în Hristos. Acum biserica se afla într-o primejdie înfricoşătoare. Închisoarea, tortura, focul şi sabia fuseseră binecuvântări în comparaţie cu aceasta. Unii creştini au rămas neabătuţi, declarând că nu puteau face nici un compromis. Alţii erau în favoarea părăsirii sau modificării unor trăsături ale credinţei lor şi a unirii cu aceia care primiseră o parte a creştinismului, susţinând că acestea ar fi mijloace pentru deplina lor convertire. Acesta a fost un timp de groază adâncă pentru urmaşii credincioşi ai lui Hristos. Sub mantia unui creştinism cu numele, Satana s-a strecurat în biserică pentru a corupe credinţa şi pentru a întoarce minţile de la Cuvântul adevărului. Cei mai mulţi dintre creştini au consimţit în cele din urmă să coboare standardele lor şi s-a format o unire între creştinism şi păgânism. Deşi închinătorii la idoli susţineau a fi convertiţi şi uniţi cu biserica, ei îşi păstrau încă idolatria lor, schimbând numai obiectele închinării lor cu imagini ale lui Isus, şi chiar cu ale Mariei şi ale sfinţilor. Aluatul stricat al idolatriei, adus în felul acesta în biserică, şi-a continuat lucrarea lui otrăvitoare. Învăţături false, ritualuri superstiţioase şi ceremonii idolatre au fost încorporate în credinţă şi în închinare. Când urmaşii lui Hristos s-au unit cu idolatrii, religia creştină s-a stricat, iar biserica şi-a pierdut curăţia şi puterea. Totuşi, au fost unii care nu au fost înşelaţi de aceste amăgiri. Ei şi-au păstrat credincioşia faţă de Autorul adevărului şi s-au închinat numai lui Dumnezeu.” Tragedia veacurilor, cap. 2, par. 9-12. Notaţi îndeosebi că, atunci „Când urmaşii lui Hristos s-au unit cu idolatrii, religia creştină s-a stricat, iar biserica şi-a pierdut curăţia şi puterea.” Tragedia veacurilor, cap. 2, par. 12. O biserică stricată sau coruptă este o biserică apostaziată, marcată de necurăţie şi de slăbiciune. Un asemenea trup este ineficient; nu are putere de influenţă asupra păcătoşilor pentru a-i câştiga la Hristos. Neavând putere pentru a atrage membri, numărul adepţilor se diminuează permanent şi, ca atare, se afundă din ce în ce mai mult, şi tot mai mult, în slăbiciune. Neputincioasă de a aduce la îndeplinire orice ideal al scopurilor

34

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

binecuvântate ale lui Dumnezeu, o asemenea biserică şi-a pierdut dreptul de a exista. Creştină doar cu numele, este un blestem pentru Dumnezeu şi pentru om. Însă un alt factor este introdus. Când biserica are adevărul lui Dumnezeu, atunci ea are şi Duhul lui Dumnezeu, spiritul slujirii pline de iubire, de umilinţă faţă de alţii chiar până la moarte dacă este necesar. Dar când adevărul lui Dumnezeu este pierdut, atunci dispare şi acel spirit de slujire altruistă şi este înlocuit de dorinţa de a fi slujit, mai degrabă decât de a sluji; de a fi stăpân şi nu cel ce slujeşte. Câtă vreme biserica avea adevărul lui Dumnezeu, puterea şi Spiritul lui Dumnezeu, atrăgea în mod firesc mulţi oameni spre ea şi le oferea o slujire plină de iubire. Dar odată ce ea pierduse acel adevăr şi acea putere nu a mai avut absolut nimic cu care să atragă oamenii, iar biserica s-a văzut nevoită să piardă din ce în ce mai mult din importanţă. Preoţii, plini de spiritul egoismului, au văzut în toate acestea pierderea poziţiei, a reputaţiei şi a prestigiului lor, ca să nu mai vorbim de mijloacele de trai. Astfel, presiunea pe care o simţeau din plin era aceea de a scăpa de problema cu care se confruntau. Ce puteau face? Ei nu mai aveau nici adevărul, nici puterea lui Dumnezeu şi nici Duhul Său sfânt prin care să clădească cu succes împărăţia lui Dumnezeu pe pământ, întrucât apostaziaseră de la toate acestea. Nu mai aveau nici dispoziţia de a recunoaşte sau de a mărturisi adevărata cauză a slăbiciunii lor înfiorătoare, astfel că nu mai exista nici o posibilitate de a fi în stare să rezolve problema pe calea cea dreaptă. De aceea, ei trebuia să caute o altă putere pentru a atrage oamenii, alta decât puterea lui Dumnezeu. Dar ce altă putere era de găsit? Mai exista doar o singură altă putere, iar aceasta era puterea forţei. Dacă oamenii nu vor să vină la biserică şi să-i susţină, atunci trebuie să fie siliţi s-o facă. Dar puterea forţei nu se afla în mâinile preoţimii. Statul era administratorul acestei puteri. De aceea, printr-un mijloc sau altul, biserica trebuia să câştige sprijinul statului până când decretele bisericii, ce ordonă tuturor oamenilor să se închine potrivit cu dictatele bisericii, aveau să fie puse în practică de autorităţile civile. Şi exact acest lucru este ceea ce au făcut ei. Întrucât pierduseră puterea lui Dumnezeu, fiind stăpâniţi de spiritul egoismului, ei nu mai puteau face altceva decât lucrul acesta. Iar ei au avut succes

RIDICAREA FIAREI

35

în obţinerea puterii şi a sprijinului săbiei, pentru a-şi impune decretele lor şi pentru a-şi susţine instituţiile lor. În felul acesta a avut loc ridicarea fiarei. A. T. Jones defineşte principiile implicate aici într-o manieră foarte clară: „Biserica era pe deplin conştientă de faptul că a pierdut puterea lui Dumnezeu înainte de a căuta puterea statului. Dacă n-ar fi fost, atunci niciodată nu ar fi făcut vreo propunere oficială autorităţii imperiale şi nici n-ar fi primit cu favoare vreun avans de la ea. Există o putere care aparţine Evangheliei lui Hristos, iar ea este inseparabilă de adevărul Evangheliei; aceasta este puterea lui Dumnezeu. De fapt, Evanghelia este doar manifestarea acelei puteri; pentru că Evanghelia ,este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede’. De aceea, atâta vreme cât o adunare sau organizaţie a oamenilor care profesează sau împărtăşesc Evanghelia lui Hristos susţin cu sinceritate principiul acelei Evanghelii, tot atâta vreme puterea lui Dumnezeu va fi cu ei şi nu vor avea nevoie de nici o altă putere pentru a-şi face simţită influenţa lor spre bine, ca să fie cunoscută pretutindeni. Dar de îndată ce vreun om sau asociaţie care profesează sau mărturiseşte Evanghelia pierde spiritul ei, tot atât de curând pierde şi puterea. Atunci, şi numai atunci, o asemenea organizaţie caută un alt gen de putere pentru a suplini locul aceleia pe care a pierdut-o. Tot astfel a fost cu biserica din această vreme. Ea căzuse, o cădere deplorabilă de la curăţie şi adevăr, şi de aceea de la puterea Evangheliei. Şi, întrucât a pierdut puterea lui Dumnezeu şi a evlaviei, ea a apucat cu lăcomie puterea statului şi a nelegiuirii. Scopul hotărât al episcopatului, pe care l-a avut în vedere atunci când a încheiat acea tranzacţie cu Constantin şi i-a acordat influenţa bisericii în aspiraţiile sale imperiale, a fost acela de a-şi asigura legi prin care să-şi poată impune disciplina şi dogmele asupra acelora în dreptul cărora pierduse puterea de a-i convinge sau de a-i îndupleca.” Great Empires of Prophecy (Mari imperii ale profeţiei), pag. 472. A fost necesar ca multe secole să treacă pentru a se ajunge la locul unde ei să se afunde atât de jos, dar, pe cât de cert conducătorii bisericii respinseseră soluţia divină a restaurării la poziţia adecvată stabilită de Dumnezeu, tot atât de sigur s-au confruntat cu acest singur rezultat posibil. Pas cu pas fuseseră aduşi, prin despărţirea lor crescândă de Dumnezeu, mai jos şi tot mai jos în această situaţie de slăbiciune spirituală, umilitoare şi frustrantă.

36

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

În felul acesta au fost stabilite condiţiile şi a fost pregătită pe deplin calea pentru următorul pas ce trebuia făcut de biserică – asigurarea impunerii de către împărat a voinţei bisericii asupra oamenilor. Ei nu puteau vedea nici o altă soluţie pentru a satisface nevoia stringentă a ceea ce devenise acum biserica, o biserică în întregime egoistă, care se preamăreşte pe sine, în afara aceleia de a căuta cealaltă putere din afara puterii lui Dumnezeu – puterea forţei. Şi, întrucât acea putere este deţinută în mod ferm de către autorităţile civile, care au fost puse în lume să conducă pe cei ce nu se pot conduce, urmează deci ca biserica să câştige controlul statului pentru a-şi atinge scopurile şi a se înfăţişa înaintea tuturor ca o instituţie vrednică de lăudat şi folositoare. Iar când acest lucru este realizat, atunci fiara este formată. Venise timpul, după cum am arătat mai sus, când bisericile duceau o aşa lipsă de puterea lui Dumnezeu, încât nu mai puteau deloc să atragă oamenii, iar preoţii au văzut că duminica şi zilele de sărbători speciale oamenii mai degrabă munceau, decât să vină la biserică. Preoţii nu mai puteau îngădui continuarea acestei practici, deoarece nu numai că era o lovitură serioasă pentru mândria şi prestigiul lor, ci şi o ameninţare clară a mijlocului lor de trai. Între timp, întrucât au câştigat favoarea şi influenţa împăratului, s-au dus la el şi au obţinut legea care interzicea tuturor să muncească în prima zi a săptămânii, mergând pe premiza falsă că, atunci când oamenii nu pot să muncească duminica, în mod sigur vor veni cu grămada în biserică. A. T. Jones, în Great Empires of Prophecy, pag. 487, citează pe Neander când spune că: „Printr-o lege din anul 386 acele schimbări mai vechi efectuate de împăratul Constantin au fost impuse şi mai riguros; şi, în general, tranzacţiile civile de orice fel erau strict interzise duminica. Oricine încălca legea trebuia să fie considerat, în fapt, vinovat de sacrilegiu.” Comentând aceasta, A. T. Jones scrie: „Ca rezultat direct al acestei legi, curând şi-a făcut apariţia un rău care, potrivit împrejurărilor şi logicii cazului, atrăgea după sine o legislaţie adiţională în aceeaşi direcţie. Legea interzicea orice muncă. Dar pentru că oamenii nu aveau o religie care să-i facă să-şi consacre ziua exerciţiilor pioase şi morale, efectul legii era doar acela de a impune lenevia. Lenevia obligatorie a înmulţit doar ocaziile pentru petreceri. Consecinţa firească a fost că circurile şi teatrele din

RIDICAREA FIAREI

37

întregul imperiu erau supraaglomerate în fiecare duminică.” Great Empires of Prophecy, pag. 487, 488. Spre amara şi acuta lor dezamăgire, preoţii au văzut că încercarea lor de a-i face pe oameni să vină la biserică, forţându-i să se reţină de la muncă duminica, nu a produs rezultatul scontat. În schimb, proprietarii circurilor şi teatrelor erau aceia care prosperau. Întrebarea care s-a ridicat apoi a fost: „Ce e de făcut acum?” Răspunsul era simplu. Întrucât au păşit cu totul pe această cale greşită, nu mai era nimic de făcut pentru ei decât să meargă mai departe pe această cale şi, ca atare, au izbutit să elaboreze o lege care a pus lacăt teatrelor duminica. La Conciliul din Cartagina din iunie, anul 401 d.Hr., a fost promulgat următorul canon: „Canonul 5. Duminicile şi în zilele de sărbătoare nu va fi jucată nici o piesă de teatru. Ca acest canon să poată deveni eficace episcopii aceluiaşi conciliu au votat o decizie şi au trimes o petiţie către împăratul Honorius, rugându-l ,ca spectacolele publice să poată fi transferate din ziua duminicii creştine şi din zilele de sărbători în oricare altă zi a săptămânii’. – Neander. ...Membrii bisericii nu aveau suficientă religie sau dragoste faţă de ceea ce este bun pentru a face ceea ce pretindeau a crede că este corect; de aceea statului i s-a cerut să înlăture toate ocaziile de a face ceea ce este greşit; atunci ei vor fi creştini! Satana însuşi putea fi făcut astfel un creştin de acest gen – şi ar rămâne tot un diavol mai departe.” Great Empires of Prophecy, pag. 489, 490. În anul 425 î.Hr. aceasta a devenit lege şi preoţii erau încrezători că, acum, acea competiţie fusese anulată şi bisericile aveau să se umple de oameni, întrucât fusese strict interzis să se lucreze sau să se joace piese de teatru duminica, aşa că oamenii n-aveau decât să vină la biserică. Dar din nou au fost dezamăgiţi, deoarece oamenii preferau mai degrabă să nu facă nimic decât să vină la o biserică ce nu mai are absolut nimic pentru ei. Ca atare, se odihneau acasă duminica lăsând bisericile tot atât de goale după cum erau şi înainte. Astfel, până la acest punct, conducătorii religioşi nu-şi atinseseră obiectivul, totuşi nu aveau să admită niciodată înfrângerea, ci au stăruit mai departe, fără să ţină seama de aceasta. Diavolul şi agenţii lui sunt de admirat pentru hotărârea, tenacitatea şi stăruinţa lor îndârjită. Un exemplu tipic cu privire

38

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

la acest lucru îl găsim în comportamentul sfidător a reginei Izabela, după înfrângerea zdrobitoare suferită de ea şi adepţii ei pe muntele Carmel. Acolo, Dumnezeu îşi demonstrase marea Lui putere, poporul declarase în masă convingerea adevărată şi categorică că „Domnul, este adevăratul Dumnezeu”, preoţii lui Baal fuseseră executaţi până la ultimul om, seceta luase sfârşit, iar regele fusese zguduit cu putere. Având toate acestea împotriva ei, regina cea nelegiuită ar fi trebuit să se teamă din răsputeri pentru viaţa ei, care era pe punctul de a lua sfârşit. Dar, nici vorbă! Ea era tot atât de neînduplecată şi de sfidătoare, căci a putut pune în circulaţie o ameninţare împotriva vieţii lui Ilie, astfel că, pus în primejdie, el a rupt-o la fugă într-un mod umilitor ducându-se într-un loc sigur, departe. Aceasta este calea lui Satana şi a urmaşilor lui – niciodată nu renunţă, pe când poporul lui Dumnezeu, prin contrast, de obicei este gata să se dea bătut. Ei trebuie să înveţe că „Credinţa este puterea cea vie care trece prin orice barieră, depăşeşte toate obstacolele şi îşi înfige steagul chiar în inima taberei vrăjmaşului.” SDA Bible Commentary, vol. 2, pag. 995. Când, sub conducerea lui Dumnezeu, ieşim în întâmpinarea vrăjmaşului şi vedem că sucombăm, nu rezistăm în faţa puterii lui de natură să intimideze până când eşecul pare sigur, atunci îngăduiţi acestor cuvinte să reînsufleţească zelul, curajul şi credinţa noastră lipsită de viaţă: „Dar când ne predăm cu totul lui Dumnezeu şi când în lucrarea noastră urmăm liniile Lui directoare, El se consideră atunci răspunzător pentru împlinirea acelei lucrări. El nu doreşte ca noi să ne îndoim cu privire la succesul străduinţelor noastre sincere. Niciodată n-ar trebui să ne gândim la nereuşită. Noi trebuie să cooperăm cu Acela care nu cunoaşte înfrângere.” Parabolele Domnului Hristos, cap. Talanţii, subcap. Talanţii ceruţi înapoi, par. 13. Hotărârea stăruitoare a lui Satana şi a urmaşilor lui de a nu capitula niciodată chiar dacă totul e pierdut pentru ei, va fi depăşită de către poporul lui Dumnezeu în lupta finală. Nici măcar o singură dată nu-şi vor permite să se gândească la nereuşită, deşi vor fi puternic ispitiţi s-o facă. Între timp, noi trebuie să fim conştienţi permanent că înfruntăm vrăjmaşi care nu cunosc tactica retragerii din luptă. Tot astfel a fost

RIDICAREA FIAREI

39

atunci când legile lor succesive de a interzice populaţiei să lucreze sau să se distreze duminica nu au izbutit să aducă oamenii simpli în casa de închinare, iar preoţii nu s-au gândit nici măcar pentru o clipă să-şi abandoneze cauza lor. În schimb, ei au făcut presiuni asupra împăratului pledând ca închinarea în ziua duminicii să fie obligatorie. Aşa că oamenilor, indiferent că le-a plăcut sau nu, nu li s-a mai permis să lucreze, să dea spectacole, sau să se odihnească acasă duminica. Ei trebuia să meargă la biserică, ori să sufere pedeapsa deplină ce decurgea din lege, chiar moartea de martir. A. T. Jones descrie din nou evoluţia situaţiei în aceste cuvinte: „În logica acestei teorii a mai rămas doar un singur pas de făcut. Pentru a vedea cât de logic s-a întâmplat acest lucru, să aruncăm o privire la paşii făcuţi de la primul până la acest punct: Mai întâi, biserica a interzis orice muncă duminica, pentru ca oamenii să participe la serviciile divine; munca a fost interzisă ca oamenii să se poată închina. Însă oamenii nu doreau să se închine; ei s-au dus la circ şi la teatru, în loc să meargă la biserică. Atunci biserica a promulgat legi care punea lacăt circului şi teatrelor, pentru ca oamenii să poată frecventa biserica. Dar chiar şi atunci oamenii nu doreau să fie credincioşi şi nici nu frecventau biserica; pentru că ei nu aveau nici o religie adevărată. De aceea pasul următor ce trebuia făcut, potrivit logicii situaţiei, era acela de a-i obliga să fie credincioşi – de a-i sili să participe la serviciile divine. Acesta a fost următorul pas logic ce trebuia făcut, şi a fost făcut. Episcopii teocratici au fost la înălţimea situaţiei. Ei aveau pregătită o teorie care întrunea exact cerinţele cazului; şi unul dintre cei mai mari părinţi ai Bisericii Catolice şi dintre sfinţii catolici a fost părintele acestei teorii pioase catolice. El scria: ,Este într-adevăr mai bine ca oamenii să fie aduşi să servească lui Dumnezeu prin învăţătură decât prin frica de pedeapsă şi prin durere. Dar pentru că mijloacele dintâi sunt mai bune, totuşi pedeapsa şi durerile nu trebuie neglijate... Adesea mulţi trebuie să fie aduşi înapoi la Domnul lor, asemenea robilor netrebnici, prin toiagul suferinţei vremelnice, înainte ca ei să atingă gradul cel mai înalt de dezvoltare religioasă.’ Augustin.” Great Empires of Prophecy, pag. 490, 491. Aşa s-a întâmplat că, de-a lungul acestui curs de dezvoltare, care pas cu pas a fost singurul rezultat posibil al acestei apostazii de lungă durată şi permanentă, fiara şi-a atins puterea ei absolută. Desigur, majoritatea oamenilor care înainte nu aveau suficientă

40

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

Când biserica a părăsit temelia curată a Cuvântului, s-a întors din ce în ce mai mult spre superstiţii, rituri păgâne şi fabule. Apoi a început să caute puterea statului, pe care a folosit-o în cele din urmă spre a-i persecuta pe servii credincioşi ai lui Dumnezeu.

RIDICAREA FIAREI

41

religie spre a-i determina să meargă la biserică, s-au dus acum, şi asta fiindcă nu aveau suficientă religie în inimă care să-i ajute să discearnă natura acestui autoritarism sau să opună cât de cât rezistenţă. Însă, acum, adevăraţii copii ai lui Dumnezeu au început să aibă dificultăţi. Ei puteau să asculte de o lege civilă care le interzicea munca în prima zi a săptămânii, iar legea care le interzicea să se ducă la circ şi la teatru nu avea de-a face cu ei, deoarece nu găseau nici o plăcere pentru spectacolul oferit acolo. Dar când li s-a impus cerinţa ce-i obliga să se închine lui Dumnezeu într-un sabat fals, ei au înţeles că nu trebuia să asculte de acea lege. Această neascultare de o lege nedreaptă şi nelegiuită concepută de om, căruia Suveranul universului niciodată nu-i dăduse dreptul sau autoritatea s-o facă, a atras foarte repede pedepse civile severe asupra creştinilor veritabili. Totul era făcut în interesul unei biserici care, întrucât pierduse puterea lui Dumnezeu, nu mai avea dreptul nici măcar să existe ca biserică. Şi când biserica a văzut că asemenea pedepse, aşa cum erau ele aplicate, nu-i puteau face pe creştinii adevăraţi să şovăie şi să asculte, atunci, ca o ultimă măsură, ei au introdus decretul morţii şi, după cum atestă istoria, au ucis cu o cruzime nemiloasă şi sălbatică milioane de oameni lipsiţi de apărare care nu doreau să se supună, ci preferau să asculte de Dumnezeu mai degrabă decât de om, oricât i-ar fi costat aceasta. Aceasta a fost istoria ridicării fiarei. „Apostazia a fost aceea care a condus biserica primară să caute ajutor la conducerea civilă şi aceasta a pregătit calea pentru dezvoltarea papalităţii.” Tragedia veacurilor, cap. 25, par. 27. După cum s-a întâmplat cu ridicarea fiarei – papalitatea – tot astfel trebuie să fie şi cu dezvoltarea chipului acelei fiare. Una este de domeniul trecutului, însă cealaltă este încă în viitor şi repetarea ei va fi teribilă. În analele istoriei este raportată venirea la existenţă a fiarei; în Cuvântul profetic este descoperită apariţia chipului ei. Fiara a fost subiectul acestui capitol – chipul ei este subiectul următorului capitol.
* Notă: Pentru un studiu suplimentar cu privire la informaţiile prezentate în acest capitol, vezi Great Empires of Prophecy, cap. 32, de A.T. Jones, publicat sub titlul Opposing Principles, care poate fi procurat de la Biserica Adventă a Odihnei de Sabat.

CAPITOLUL 3

Ridicarea chipului fiarei

A

m observat până acum, în acest studiu al evenimentelor ultimelor zile, că instaurarea chipului fiarei este o piatră de hotar în desfăşurarea sulului profetic. Ridicarea chipului fiarei este adusă la îndeplinire atunci când bisericile, care şi-au asigurat sprijinul puterii statale, au aprobată legea duminicală naţională şi o impun. Un asemenea act, după câte ştim, va determina căderea completă a Babilonului. Acesta va aduce puterea bisericii şi a statului la punctul de unde nu mai există întoarcere, lucru care va conduce la chemarea sub drapel a adevăraţilor copii ai lui Dumnezeu înainte ca judecăţile să cadă asupra Babilonului la modul cel mai serios şi să-l distrugă cu desăvârşire. Un asemenea punct al dezastrului nu va putea fi atins într-o clipă, ci mai degrabă va fi rezultatul unor forţe anumite pe parcursul unei perioade de timp. Obiectivul studiului nostru deocamdată este acela de a înţelege această desfăşurare de forţe, aşa încât s-o putem urmări după cum se dezvoltă, şi să ştim că toate lucrurile sunt aproape în mişcările finale de încheiere a istoriei lumii acesteia. Noi suntem binecuvântaţi pentru că deja o asemenea stare de lucruri a mai avut loc cândva, deoarece, aşa după cum deja am văzut în Tragedia veacurilor, cap. 25, par. 27, evoluţia chipului fiarei este reproducerea exactă a dezvoltării fiarei de dinaintea lui. În acest paragraf citim următoarele: „Apostazia a fost aceea care a condus biserica primară să caute ajutor la conducerea civilă şi aceasta a pregătit calea pentru dezvoltarea papalităţii – fiara. Pavel spunea; ,Va veni lepădarea de credinţă,… şi se va descoperi omul fărădelegii’. 2 Tesaloniceni 2,3. În felul acesta, apostazia din biserică va pregăti calea pentru chipul fiarei.” Cuvântul „în felul acesta” înseamnă „la fel”. Aceasta înseamnă că, după cum apostazia din biserica primară a condus la ridicarea papalităţii, tot aşa, exact pe aceeaşi cale, apostazia în biserica modernă va conduce la ridicarea chipului fiarei. Dezvoltarea

(42)

RIDICAREA CHIPULUI FIAREI

43

acestor lucruri este suficient de maturizată la timpul scrierii acestei cărţi, încât nu este dificil să vedem cum ne apropiem de icoana fiarei. Deci, întrucât am văzut în ultimul nostru capitol ce relaţie există între evoluţia apariţiei apostaziei şi ridicarea ulterioară a fiarei în primele secole, să studiem acum pas cu pas succesiunea evenimentelor care vor conduce la dezvoltarea deplină a chipului fiarei în aceste zile din urmă. Între anii 1831-1844 Domnul cerului şi al pământului a trimis bisericilor protestante, care erau la acea vreme bisericile lui Dumnezeu pe pământ, lumina glorioasă a soliei advente. Dacă această lumină ar fi fost primită, după cum a plănuit Domnul să fie, atunci acele biserici ar fi devenit o mare putere în lume. Evanghelia ar fi fost dusă imediat la orice neam, limbă şi popor, iar împărăţia lui Hristos ar fi fost stabilită. Dar lumina care a fost trimisă nu a fost dorită şi a fost respinsă cu violenţă. Consecinţa inevitabilă a fost o serioasă cădere spirituală. „A doua solie îngerească din Apocalipsa 14 a fost predicată mai întâi în vara anului 1844, cu care ocazie a avut o aplicaţie mai directă la bisericile din Statele Unite, unde avertizarea cu privire la judecată fusese vestită mai mult, dar lepădată în general, şi unde decăderea în biserici fusese mai rapidă. Dar solia celui de-al doilea înger nu şi-a atins împlinirea totală în anul 1844. Bisericile au ajuns atunci la decădere morală, ca urmare a respingerii luminii soliei advente; dar această cădere nu era totală. Atunci când ele au continuat să lepede adevărurile speciale pentru vremea aceea, au decăzut din ce în ce mai mult.” Tragedia veacurilor, cap. 21, paragraful 4 de la sfârşit. Acea respingere a luminii la vremea aceea a fost un pas care nu se putea sfârşi decât cu formarea deplină a chipului fiarei. Nu există nici un alt rezultat posibil decât acesta. Stabilirea chipului fiarei şi toată opresiunea şi persecuţia care îl vor însoţi, a devenit din acel moment o certitudine inevitabilă. Şi asta nu din cauza vreunui decret arbitrar din partea lui şi nici măcar datorită voinţei şi alegerii omului, ci pur şi simplu pentru că efectul urmează cauzei în acest domeniu, tot atât de sigur ca şi în orice alt domeniu. Pe cât de sigur există o cauză, tot atât de sigur vor urma şi efectele. Tot ce se cere pentru a verifica acest adevăr este de a face o examinare a istoriei bisericilor protestante după respingerea măreţei solii a celei de-a doua veniri, pe care Împăratul universului

44

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

le-a trimis-o pentru a le separa de păcat şi de lume, şi pentru a le pregăti să stea de partea cea dreaptă în ultimul conflict. Dar indiferent cât de cuprinzătoare ar fi această examinare, noi nu vom înţelege niciodată adevărata natură a acelei revolte, dacă nu pricepem ce anume a determinat în realitate acea respingere la timpul acela crucial. În mod evident, trebuia să fie ceva foarte serios pentru a avea consecinţe atât de drastice, consecinţe care au atras după ele nimic altceva decât pierderea definitivă a prezenţei, călăuzirii şi binecuvântării lui Dumnezeu. Ca organizaţii bisericeşti, ele au căzut pentru a nu se mai ridica niciodată. Deci, care a fost acel lucru care a fost refuzat cu dispreţ la vremea aceea? A fost un doar un punct special al adevărului, o avertizare urgentă, sau un punct profetic? Se poate spune că au fost toate acestea fără o înţelegere profundă a adevăratei probleme implicate la timpul acela. Ceea ce a fost respins de către acele biserici era Evanghelia mântuitoare a lui Isus Hristos, „puterea lui Dumnezeu pentru salvarea fiecăruia care crede…” Romani 1,16. Că într-adevăr aşa este, poate fi verificat cu Apocalipsa 14,6 în al cărei verset este descoperit faptul că îngerul ce simbolizează mişcarea primului înger are în stăpânirea sa Evanghelia lui Isus Hristos. Mai întâi, el o are; apoi o predică fiecărui norod, neam, limbă şi popor. De aceea, pentru ca bisericile din anul 1844 să devină o parte din mişcarea simbolizată prin îngerul cel puternic ce zboară cu putere şi cu viteză prin mijlocul cerului, ele trebuia să intre în posesia a ceea ce îngerul avea – Evanghelia veşnică – şi să facă ceea ce el spunea că trebuie făcut – s-o vestească cu putere pe tot globul pământesc, după cum stă scris: „Şi am văzut un alt înger care zbura prin mijlocul cerului cu o Evanghelie veşnică, pentru ca s-o vestească locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod.” Apocalipsa 14,6. Această Evanghelie salvatoare este descoperită mai departe ca fiind soluţia ceasului înfricoşător al judecăţii, care a început pentru cei morţi la sfârşitul perioadei celor 2300 de ani, iar pentru cei vii va începe în clipa când timpul de probă se va încheia. Prin slujirea lui Isus Hristos ea are puterea de a desăvârşi în aşa fel pe om, încât el se poate ridica cu succes la nivelul standardului perfecţiunii cerute de legea cea sfântă a lui Dumnezeu. Nici un om care

RIDICAREA CHIPULUI FIAREI

45

păcătuieşte nu va fi primit în ceruri, şi nimeni nu poate atinge nivelul desăvârşirii caracterului, unde neprihănirea este calea vieţii, fără Evanghelie, puterea lui Dumnezeu de a mântui, nu în păcat, ci din păcat. Prin mesagerul îngeresc, Dumnezeu a plănuit ca biserica Sa să fie custodele curăţiei şi puterii Lui, pentru că nu există altă cale prin care poate fi obţinută calificarea pentru cer, şi pe nici o altă cale bisericile nu puteau fi în stare să aducă mântuire celor pierduţi. Acesta este înaltul şi sfântul ei destin. „Hristos a dăruit bisericii Sale ample facilităţi, pentru ca El să poată primi un tribut de mare slavă de la cei răscumpăraţi de El ca proprietate a Sa. Înzestrată cu neprihănirea lui Hristos, biserica este depozitara Sa, în care bogăţia milei Sale, iubirea şi harul Său trebuie să apară în manifestarea lor deplină şi definitivă. Declaraţia din rugăciunea Sa de mijlocire, că iubirea Tatălui este tot atât de mare faţă de noi, după cum este şi faţă de El, singurul Său Fiu născut, şi că noi vom fi cu El acolo unde este El, pentru totdeauna una cu Hristos şi cu Tatăl, este o minune pentru oastea cerească şi aceasta le procură o mare bucurie. Darul Duhului Său Sfânt, în bogăţia şi plinătatea sa abundentă, trebuie să fie pentru biserica Sa ca un zid de foc de jur împrejurul ei, pe care puterile iadului nu-l pot birui. Hristos priveşte la poporul Său, în curăţia şi desăvârşirea lui nepătată, imaculată, ca la o răsplată a tuturor suferinţelor Sale, a umilinţei şi iubirii Sale şi ca la un adaos la gloria Sa – Hristos, marele centru de unde radiază toată slava. ,Ferice de cei chemaţi la ospăţul nunţii Mielului.’ ” Mărturii pentru predicatori, cap. Biserica lui Hristos, subcap. Experimente divine, par. 3. Ne-am aştepta ca, în postura de primitoare a unor asemenea daruri glorioase de la Dumnezeu, bisericile să fi dat dovadă de cea mai serioasă dorinţă de a obţine aceste incredibile prevederi ale harului divin, dar, spre uimirea adevăraţilor copii ai lui Dumnezeu, în 1844, bisericile au dispreţuit lumina ce le-a fost trimisă cu iubire din cer, tratând-o ca pe un vrăjmaş de moarte. Acum, dacă cei care au avut nevoie atât de mult de puterea mântuitoare a lui Dumnezeu au refuzat s-o primească, atunci ei nu au avut-o, pentru că nimeni nu poate refuza darul lui Dumnezeu şi totodată să-l aibă. Este deja evident acest lucru, însă chiar dacă este evident trebuie să fie spus pe faţă, fiindcă noi trebuie să înţelegem că bisericile au rămas nu numai lipsite de adevăr, ci şi de puterea lui Dumnezeu care se află în acel adevăr.

46

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

Împotriva bisericii se înalţă puterea păcatului, şi biserica este în lume pentru a-i salva pe oameni de păcat. Dar pentru a aduce la îndeplinire această misiune şi pentru a împlini unicul scop al existenţei ei, biserica trebuie să fie înzestrată cu suficientă putere pentru îndeplinirea sarcinei ei. Puterea păcatului este o putere extraordinară – şi nu poate exista nici o îndoială cu privire la aceasta. Şi este adevărat că singura putere existentă care poate întâmpina şi poate birui puterea păcatului este puterea lui Dumnezeu. Acum, fie că biserica are această putere, fie că nu o are. Ceea ce dă bisericii această putere nu este bunul mers al unei organizaţii mari şi extraordinare, nici marele număr de membri care slujesc biserica, nici cantitatea de bani pe care o deţine şi nici vreun alt lucru din categoria acestora. Ceea ce dă unei biserici o asemenea putere este primirea adevărului lui Dumnezeu, aşa cum este dat bisericii de către Dumnezeu. Această primire a adevărului trebuie să meargă mult mai adânc decât simpla înţelegere a teoriei adevărului. Pentru a înzestra biserica cu puterea necesară în vederea executării misiunii desemnate ei, puterea Dumnezeului cel viu trebuie să fie prezentă ca o forţă creatoare, însufleţitoare în acel adevăr şi înăuntrul celor credincioşi care deţin lumina din cer. În 1844 bisericile au respins adevărul lui Dumnezeu, respingând experienţa şi puterea lui, şi rămânând astfel fără capacitatea necesară combaterii puterii păcatului. Această deficienţă le-a lăsat fără putere, fără apărare şi lipsite de tot ceea ce este necesar pentru a atinge neprihănirea. Mai rău decât atât, ele au devenit atât de oarbe cu privire la adevărata lor condiţie, încât au crezut că sunt loiale lui Dumnezeu, când de fapt ele erau sclavele arhivrăjmaşului. Dintr-o asemenea stare de lucruri trebuia să-şi facă apariţia anumite evenimente predictibile, uşor de anticipat, şi ele au avut loc. Păcătoşenia în variatele ei forme de necredinţă, imoralitate, violenţă, nelegiuire şi pervertire a adevărului lui Dumnezeu, a înflorit ca rezultat direct al respingerii luminii, chiar dacă a stat ascunsă în parte de privirea omenească sub mantaua unei pretinse neprihăniri. Acesta este de altfel singurul rezultat posibil al situaţiei. O asemenea cauză trebuie să fie urmată de efectele ei sigure. Istoria în sine atestă trăinicia acestor principii de operare, după cum citim: „Nelegiuirea şi întunericul spiritual care au

RIDICAREA CHIPULUI FIAREI

47

stăpânit în timpul supremaţiei Romei au fost urmarea inevitabilă a înăbuşirii Scripturilor.” Tragedia veacurilor, cap. 36, par. 11. După cum a fost în trecut, tot astfel va fi în prezent şi în viitor, pentru că aceeaşi respingere a adevărului lui Dumnezeu va aduce aceleaşi rezultate triste. Solia Evangheliei veşnice, aşa cum a fost adusă în lumina adevărului advent de la 1844, i-a chemat pe oameni să asculte de toate poruncile lui Dumnezeu, incluzând Sabatul zilei a şaptea. Înţeles cu adevărat, primit şi ascultat, Sabatul lui Dumnezeu este dovada prezenţei puterii lui Dumnezeu şi, de aceea, locul lui în învăţătura ultimei solii a milei faţă de lume este vital şi necesar. El trebuie să fie acolo, căci altfel solia este incompletă şi lipsită de putere şi de tărie vitală. Pentru informaţii suplimentare cu privire la acest punct vital, studiază Adevărata neprihănire şi Sabatul lui Dumnezeu, de F. T. Wright. Însă Sabatul este îndeosebi inacceptabil, nedorit pentru aceia care resping solia şi sunt conduşi să desconsidere întreaga Lege, pentru a putea evita cerinţele Sabatului. Cu toate acestea, lucrarea de reformă a Sabatului se extinde şi, cu cât se extinde mai mult, cu atât mai mult i se rezistă de către biserici. În acest fel, respingerea adevărului lui Dumnezeu de către ele este tot mai mult confirmată, şi, în mod inevitabil, puterea păcatului năvăleşte şi mai hotărât şi cu viguros în lume. Astfel, chiar bisericile care sunt în lume în calitate de canale prin care să curgă spre lume mântuirea lui Dumnezeu, devin chiar mijloacele prin care păcatul se întăreşte şi se consolidează. Despre aceasta noi citim: „Când lucrarea pentru reforma Sabatului se extinde, această lepădare legii divine, pentru a evita cerinţele poruncii a patra, va deveni aproape universală. Învăţăturile conducătorilor religioşi au deschis uşa către necredinţă, către spiritism şi către dispreţuirea legii sfinte a lui Dumnezeu; şi asupra acestor conducători zace o răspundere grozavă pentru nelegiuirea care există în lumea creştină.” Tragedia veacurilor, cap. 36, par. 11. Aceasta este cu totul adevărat. Numai aceia care nu cunosc nimic din istorie pot nega acest lucru cu sinceritate. Până la 1844, bisericile au fost învăţători puternici cu privire la obligaţiile cerute de legea lui Dumnezeu, iar această perioadă este recunoscută ca fiind una dintre cele mai prudente şi morale din întreaga istorie. E adevărat că a existat şi

48

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

o clasă de oameni lumeşti care trăia în viciu, dar inima societăţii era religioasă şi rămăsese credincioasă legii. A fost o perioadă când au existat bărbaţi şi femei de o mare tărie de caracter şi de o mare valoare morală. Rata divorţurilor şi a crimelor era foarte mică, iar familia era un tot solid şi foarte bine închegat. Însă, atunci, în 1844, a venit lumina suplimentară a soliei advente şi, după cum am notat deja, bisericile au fost în fruntea respingerii acelei solii. De la acea vreme încoace peste tot în lume s-a dat pe faţă o nesocotire crescândă a cerinţei de a asculta de legea lui Dumnezeu. Unitatea familiei nu mai este stabilă. Crimele juvenile, ca şi ale celor maturi, au atins asemenea proporţii înfiorătoare, încât formează o grijă majoră pentru guverne. Divorţul este ceva comun, violenţa este de nestăpânit, iar terorismul a devenit o ameninţare grozavă pentru toţi. Şi toate acestea sporesc cu rapiditate. Acestea sunt faptele, şi nimeni nu le poate tăgădui cu toată sinceritatea. Lumea nu devine un loc mai bun. Ea devine din ce în ce mai rea într-un ritm înfiorător, după cum ne-au avertizat Scripturile. „Să ştii că în zilele din urmă vor fi vremuri grele. Căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţămitori, fără evlavie, fără dragoste firească, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, neîmblânziţi, neiubitori de bine, vânzători, obraznici, îngâmfaţi; iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu; având doar o formă de evlavie dar tăgăduindu-i puterea. Depărtează-te de oamenii aceştia.” 2 Timotei 3,1-5. Noi trăim în aceste zile din urmă, şi această stare de lucruri există chiar acum. Cel mai de rând om poate vedea aceasta. Oficialităţile pot vedea aceasta. Biserica o poate vedea. Liderii naţiunilor o pot vedea. Toţi pot vedea această stare de lucruri. Şi pentru că toţi pot vedea aceasta, şi pentru că toţi sunt tulburaţi de ea, situaţia devine problema numărul unu chiar pe scenele politice ale lumii. Situaţia este prezentă chiar aici, printre noi şi este foarte reală şi teribilă. Oamenii vor oferi un număr de motive diferite ca explicaţie a prezenţei acestei stări de lucruri sau chiar vor fi în încurcătură în a găsi un motiv, dar se ştie pe baza autorităţii Cuvântului lui Dumnezeu că există doar un singur motiv pentru ea, şi anume respingerea adevărului trimis bisericilor de către cer. Acesta este motivul. Întrucât au respins adevărul lui Dumnezeu,

RIDICAREA CHIPULUI FIAREI

49

ele au respins puterea lui Dumnezeu şi astfel nu mai au scut de apărare împotriva puterii păcatului din lume. Zilnic, păcatul se revarsă din ce în ce mai cu putere peste lume, şi singura cale pentru a salva situaţia ar fi ca bisericile să asculte de îndemnul: „Fii plin de râvnă dar, şi pocăieşte-te!”, şi să primească chiar solia şi puterea ei, solie pe care au refuzat-o când le-a fost oferită în trecut. Dar vor dori ele să facă acest lucru? Cuvântul sigur al profeţiei ne spune că ele nu vor face aceasta. Atunci, ce vor face ele în schimb? Ele sunt acelea care presupun că au răspunsul la problemele păcatului din lume, însă creşterea nestăvilită a crimei, violenţei şi imoralităţii incriminează tot mai puternic bisericile pentru eşecul lor. O asemenea situaţie impune astfel o presiune tot mai sporită asupra lor pentru a veni cu un răspuns care fie rezolvă problema, fie îndepărtează cel puţin blamul sau vina din dreptul lor. Aceasta ne aduce la pasul următor în marşul inexorabil către instaurarea chipului fiarei. Ele au respins adevărul lui Dumnezeu – Sabatul lui Dumnezeu – puterea lui Dumnezeu. Bariera care stătea înaintea păcatului a fost înlăturată, iar păcatul a năvălit în lume ca un potop. Acum ce e de făcut? Mai sus deja am citat această declaraţie: „Învăţăturile conducătorilor religioşi au deschis uşa către necredinţă, către spiritism şi către dispreţuirea legii sfinte a lui Dumnezeu; şi asupra acestor conducători zace o răspundere grozavă pentru nelegiuirea care există în lumea creştină”. Tragedia veacurilor, cap. 36, par. 11. Deşi este perfect corectă şi adevărată, această acuzaţie este una greu de făcut şi dificil de menţinut, pentru că este îndreptată împotriva oamenilor care fac cele mai înalte mărturisiri de loialitate faţă de Dumnezeu, a căror înfăţişare şi comportament se potrivesc cu mărturisirea lor foarte înaltă şi care denunţă păcatul în tonuri asurzitoare. Cu toate acestea, ei sunt cu adevărat lupi în haine de oi, lucru care devine uşor vizibil când învăţăturile lor sunt examinate şi analizate cu atenţie. De exemplu, ei îi asigură pe ascultătorii lor că legea nu mai trebuie ţinută de creştini, pentru că, zic ei, a fost pironită pe cruce după ce a fost ţinută de Hristos în locul nostru. Mai mult decât atât,

50

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

ei susţin că legea nu poate fi păzită deloc. Ce invitaţie pentru omul păcătos de a lepăda toate restricţiile şi de a păcătui după cum îi place făcându-l să creadă că acolo unde păcatul se înmulţeşte, harul se-nmulţeşte şi mai mult! Săptămână de săptămână, aceia care sunt fascinaţi de aceste învăţături, se întorc de la biserică fără nici o convingere faţă de păcat, fără nici o restrângere din partea Cuvântului sfânt al lui Dumnezeu şi fără nici o frică de judecata viitoare. Nu este de mirare că Dumnezeu a declarat prin Spiritul Profetic următoarele: „Învăţăturile conducătorilor religioşi au deschis uşa către necredinţă, către spiritism şi către dispreţuirea legii sfinte a lui Dumnezeu; şi asupra acestor conducători zace o răspundere grozavă pentru nelegiuirea care există în lumea creştină”. Tragedia veacurilor, cap. 36, par. 11. Imediat după această declaraţie urmează aceste cuvinte: „Şi cu toate acestea, chiar această categorie de oameni susţine că rapida răspândire a stricăciunii se datorează în mare măsură profanării aşa-numitului ,Sabat creştin’, şi că impunerea păzirii duminicii ar reface într-o mare măsură morala societăţii.” Tragedia veacurilor, cap. 36, par. 12. Este un principiu al vieţii faptul că a comite un act rău deschide uşa pentru următorul act rău. În felul acesta, când David a comis adulter cu Bat-Şeba, soţia lui Urie, hetitul, el avea de ales între a face o mărturisire clară, precisă a păcatului sau a comite o crimă pentru a-şi acoperi păcatul adulterului. Tot astfel şi bisericile, întrucât au respins Sabatul şi puterea lui Dumnezeu, adaugă un alt păcat la primul lor păcat – respingerea Sabatului – prin faptul că pun pe seama profanării duminicii toate necazurile din lume, când realitatea nu este aceasta. Acesta este un act ce vine în sprijinul duminicii şi, de aceea, este un act în plus în respingerea Sabatului – adevărul şi puterea lui Dumnezeu. Acest fapt nu face decât să le îndepărteze şi mai mult de Dumnezeu, să le afunde şi mai mult în puterea păcatului, şi astfel uşa se deschide tot mai larg către puhoiul imoralităţii, păcatului şi spiritismului. În felul acesta, bisericile se află pe spirala unei căderi de proporţii tot mai înfricoşătoare, până ce va fi atinsă o criză de asemenea proporţii, încât va necesita o acţiune drastică şi imediată pentru rezolvarea problemei. Va fi o situaţie în care numai Dumnezeu va putea să ocupe în mod efectiv poziţia de

RIDICAREA CHIPULUI FIAREI

51

Rezolvator de probleme; totuşi oamenii vor căuta să preia această răspundere, aşa cum au făcut cu consecvenţă de la începutul marii lupte. Nu există nici o problemă, în timpul scrierii acestei cărţi, în a vedea că se dezvoltă o criză de proporţii mondiale, criză ce cuprinde biserica şi lumea. Lumea se confruntă tot mai intens cu un timp de necaz ce ameninţă viaţa în fiecare aspect al existenţei ei, într-o asemenea măsură necunoscută vreodată anterior. Dezastre naturale în formă de erupţii vulcanice, inundaţii, cutremure, tornade, mari conflagraţii şi alte asemenea lucruri, ce sporesc în frecvenţă şi în putere destructivă, nimicesc în întregime comunităţi de oameni, în vreme ce foametea devenind şi mai teribilă datorită ravagiilor războiului, pretinde un preţ înfiorător de vieţi omeneşti. Boli mortale precum SIDA, cancerul şi alte năpaste incurabile sfidează cele mai bune şi cele mai costisitoare eforturi ale omului pentru găsirea unui remediu pentru aceste tulburări. Crima este în afara oricărui control deoarece legiuitorii dau o bătălie deja pierdută împotriva elementelor anarhice, nelegiuite ale societăţii. Războaie barbare, cumplite, devastează pământul pretinzând o plată înfiorătoare de vieţi omeneşti, proprietăţi sau bunuri materiale. Toate acestea se ridică la un cost atât de înspăimântător, încât dispariţia totală a întregii vieţi pe această planetă devine o perspectivă din ce în ce mai evidentă. Oamenii vor fi disperaţi în căutarea unei soluţii şi vor apela la orice propunere care pare să le ofere nădejde, exceptând calea lui Dumnezeu. Politicienii şi administratorii sunt aceia către care oamenii îşi îndreaptă privirile pentru a rezolva în mod eficient nenorocirile unei lumi pierdute, dar ei se dovedesc extrem de incompetenţi faţă de această sarcină şi astăzi, datorită acestui lucru, există tendinţa tot mai sporită din partea oamenilor de a-şi pierde încrederea în capacitatea lor de a îndeplini acest rol. Atunci, către cine poate să se întoarcă omenirea înnebunită în disperarea ei, când de fapt ar trebui să se întoarcă numai la Dumnezeu? Nu mai există decât o altă instituţie – bisericile. Însă, problema este că şi ele suferă o lipsă acută a încrederii din partea oamenilor. Milioanele de oameni care odinioară îşi puneau o încredere oarbă

52

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

în conducătorii religioşi, le întorc acum spatele plini de scepticism. La aceştia se mai adaugă aceia care întotdeauna au fost nereligioşi, fapt pentru care bisericile dispun doar de foarte puţini susţinători, în nevoia lor de a ridica chipul fiarei. Această pierdere a credinţei oarbe în biserică nicăieri nu s-a dat pe faţă mai bine decât în evenimentele care au avut loc în anii ‘60 în Biserica Romano-Catolică, în ce priveşte problema controlului naşterilor. Timp de foarte multă vreme lumea catolică a aşteptat declaraţia papei cu privire la această chestiune. Dat fiind faptul că problema covârşitoare a creşterii rapide a populaţiei lumii până la punctul, şi chiar dincolo, la care ar fi imposibil să se întreţină miliardele de oameni ale planetei, s-a anticipat că papa ar urma să adopte o vedere practică bazată pe o judecată sănătoasă asupra problemei şi să susţină anumite măsuri necesare controlului naşterilor. Dar capul acestei biserici n-a adoptat o asemenea poziţie. În schimb, el a păstrat linia rigidă a vechilor tradiţii. Pentru o clipă lumea şi-a ţinut respiraţia, pentru ca după aceea un val de răzvrătire să măture rândurile Bisericii Catolice care a fost tot atât de surprinzător în proporţiile lui ca şi în manifestarea lui făţişă şi hotărâtă. Pe neaşteptate lumea a devenit conştientă de faptul că papalitatea nu mai deţine aceeaşi putere şi autoritate peste oamenii ei, aşa după cum le deţinea odinioară. Aceasta nu înseamnă a spune că enciclica despre controlul naşterilor a adus cu sine această destrămare a autorităţii papale. În nici un caz. O asemenea destrămare este lucrarea unei lungi perioade de timp. Mulţi factori au contribuit la acest lucru. Incidentul menţionat mai sus doar a făcut să declanşeze reacţia care a dat pe faţă o situaţie care deja existenta, dar despre care majoritatea nu era conştientă. Atât de serioasă devenise situaţia, încât papa a convocat un conciliu special în octombrie 1969 pentru a discuta problema şi pentru a vedea ce paşi trebuie făcuţi pentru a contracara problema. Aceasta nu a însemnat nimic altceva decât că ierarhia papală a admis că este conştientă de faptul că şi-a pierdut puterea asupra multor oameni. Şi aceasta mai înseamnă o recunoaştere din partea lor a pierderii puterii lui Dumnezeu. Acest lucru este un eveniment esenţial ce precede imediat căutarea puterii statului de către biserică. Să cităm din nou declaraţia lui A. T. Jones pe care am citat-o în ultimul capitol. „Biserica era pe deplin

RIDICAREA CHIPULUI FIAREI

53

conştientă de faptul că a pierdut puterea lui Dumnezeu înainte de a căuta puterea statului. Dacă n-ar fi fost, atunci niciodată nu ar fi făcut vreo propunere oficială autorităţii imperiale şi nici n-ar fi primit cu favoare vreun avans de la ea.” Great Empires oh Prophecy, pag. 472. Chiar faptul că încă o dată biserica devine pe deplin conştientă de pierderea puterii prin care ajunge la oameni şi îi păstrează de partea ei, este un indiciu clar că în curând ea va căuta iarăşi puterea statului. Şi, după câte ştim din Apocalipsa 13, bisericile protestante îşi vor da concursul chiar în acest domeniu. Conştiente de faptul că sunt neputincioase de a ajunge la oameni şi de a-i păstra de partea lor, şi de faptul că nu pot să stăvilească valul crescând al răului, bisericile vor fi forţate să caute puterea într-un loc unde o vor găsi. Dar ele au respins puterea lui Dumnezeu şi s-au întărit ele însele în această respingere, până la punctul unde nu mai au capacitatea de a mărturisi păcatul şi de a se întoarce la Dumnezeu. De aceea, ele trebuie să găsească o altă putere, şi o vor găsi. Singura putere care mai rămâne disponibilă este puterea forţei, mijlocul prin care omul este silit să facă ceea nu doreşte să facă. Dar această putere nu aparţine bisericii, ci statului. Nu este calea lui Dumnezeu aceea de a forţa pe cineva să facă ceva. Dumnezeu doreşte numai o ascultare de bună voie şi voioasă. El caută un popor care să facă ceea ce este drept pentru că este drept, bine şi potrivit să facă astfel. Dar puterea statului este de aşa natură, încât nu poate obţine ascultare de propriile legi decât prin forţă. Statul nu dispune de alte mijloace. De aceea, când biserica îşi pierde puterea de a face apel la inima omului şi are nevoie de puterea forţei pentru a-i obliga pe oameni să asculte împotriva voinţei lor, atunci ea se va duce la stat şi va obţine de la el puterea pe care o are, şi când a obţinut acest lucru va ridica chipul fiarei. Dar o asemenea situaţie nu vine peste noapte. Ea va fi culminarea unui proces îndelung care începe cu respingerea puterii lui Dumnezeu, urmată logic de potopul de imoralitate, viciu, spiritism, violenţă, răzvrătire şi alte asemenea lucruri, culminând cu formarea chipului fiarei. Dacă ele ar putea să vadă că acesta este doar rezultatul propriului lor curs de acţiune dăunător, ca să poată fi conduse să se pocăiască de lucrul care a cauzat problema, ar fi foarte bine. Dar în schimb, o acţiune greşită conduce la o alta şi apoi la o alta, şi tot

54

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

aşa, până când problema în sine atinge o criză de asemenea proporţii, încât biserica, în nevoia ei disperată, cheamă în sprijin puterea statului pentru a face ceea ce ea este neputincioasă să facă. Aceasta este procesul cel lung şi necruţător care conduce la chipul fiarei. Acest proces deja este foarte înaintat şi în scurtă vreme vom vedea roadele lui pe deplin.

CAPITOLUL 4

Rolul spiritismului
n lucrarea de restaurare a fiarei în persoana icoanei sau chipului ei, nu trebuie trecut cu vederea rolul important şi puternic al spiritismului, pentru că acesta va avea într-adevăr un rol hotărâtor în această revenire la dominaţia şi opresiunea ecleziastică. În Scripturi sunt date avertizări clare cu privire la acest factor, despre care Ioan scrie: „Al şaselea a vărsat potirul lui peste râul cel mare, Eufrat. Şi apa lui a secat, ca să fie pregătită calea împăraţilor care au să vină din Răsărit. Apoi am văzut ieşind din gura balaurului şi din gura fiarei, şi din gura proorocului mincinos, trei duhuri necurate care semănau cu nişte broaşte. Acestea sunt duhuri de draci care fac semne nemaipomenite, şi care se duc la împăraţii pământului întreg, ca să-i strângă pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului Celui Atotputernic. ,Iată, Eu vin ca un hoţ. Ferice de cel ce veghează şi îşi păzeşte hainele ca să nu umble gol şi să i se vadă ruşinea!’ Duhurile cele rele i-au strâns în locul care pe evreieşte se cheamă Armaghedon.” Apocalipsa 16,12-16. Două informaţii majore sunt furnizate în aceste versete. Prima este că împăraţii pământului şi întreaga lume vor fi strânşi ca să participe la bătălia zilei celei mari a Dumnezeului atotputernic, confruntare pe care noi o cunoaştem ca fiind bătălia grozavă a Armaghedonului. A doua informaţie vitală este că această strângere a împăraţilor pământului şi a întregi lumi va fi efectuată prin lucrarea spiritelor de demoni care fac minuni sau, cu alte cuvinte, prin spiritism. Este important să înţelegem că strângerea la Armaghedon a puterilor care conduc pământul, este de fapt ridicarea chipului fiarei. Ele sunt unul şi acelaşi eveniment. Înţelegerea acestui lucru depinde de ceea ce ştim noi că va fi sau nu bătălia Armaghedonului. Ea nu este după cum presupun atât de mulţi oameni o bătălie titanică între naţiunile din Orient şi cele din Occident, care are loc pe şesurile Meghido din Palestina.

Î

(55)

56

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

Aceia care trag concluzia aceasta interpretează Biblia conform principiilor interpretării geografice. În acest sistem de interpretare, locul unde te afli determină sau arată cine eşti; astfel, dacă o împărăţie se întinde la răsăritul Palestinei, atunci ea este un împărat din răsărit. Prin urmare, acest tip de raţionament identifică Irakul, Iranul, Pakistanul, India, Japonia, şi aşa mai departe, ca fiind împăraţii de la răsărit, şi îi vede luptându-se împotriva acelor împăraţi, localizaţi în vestul Palestinei, în bătălia finală numită Armaghedon. Însă Dumnezeu nu are în vedere locul de unde provenim din punct de vedere geografic, ci ceea ce suntem în caracter. Pentru Suveranul universului caracterul determină identitatea sau ce eşti arată cine eşti. Aceia care cred în interpretarea geografică nu sunt în stare să aplice în mod consecvent metoda lor de explicare a soliilor conţinute în profeţii. De exemplu, Babilonul joacă un rol extrem de important în scenele finale ale ultimului mare conflict, dar nimeni din rândurile lui nu provine astăzi dintr-o aşezare geografică numită Babilon. Deci, dacă noi căutăm o putere care să vină din marele oraş ce era odinioară Babilonul fizic, nu vom găsi nimic pentru că acea mare capitală zace în ruine până astăzi, şi niciodată nu va mai fi rezidită sau locuită iarăşi. Însă dacă noi căutăm, fără să ţinem seama câtuşi de puţin de locul de unde provine, o împărăţie sau împărăţii care să aibă caracterul, politica, ţelurile şi metodele Babilonului antic, atunci vom descoperi „o taină: Babilonul cel mare, mama curvelor şi spurcăciunilor pământului”. Apocalipsa 17,5. Indiferent unde se află sau este localizată, la nord, la sud, la est sau la vest de Palestina, ea este acelaşi Babilon şi, din acest motiv, este cunoscută sub acest nume din pricina a ceea ce este. În timp ce aceia care sunt legaţi de interpretarea geografică a profeţiei biblice se aşteaptă inevitabil ca Armaghedonul să fie o luptă armată între împăraţii din răsărit şi restul puterilor lumii, nu există nici măcar o singura referinţă în Spiritul Profetic care să sprijine o asemenea vedere. Dimpotrivă, „războiul zilei celei mari a Dumnezeului Cel Atotputernic”, Apocalipsa 16,14, este declarat a fi un conflict între Dumnezeu şi aceia care ascultă de Legea Sa, pe de o parte, şi Satana şi aceia care sunt neascultători, pe de altă parte. Acest lucru este declarat în cel mai simplu limbaj în declaraţii ca cea de mai jos:

ROLUL SPIRITISMULUI

57

„Două mari puteri opuse sunt descoperite în ultima mare bătălie. De o parte stă Creatorul cerului şi al pământului. Toţi cei de partea Sa poartă sigiliul Său. Ei sunt ascultători de poruncile Sale. De cealaltă parte stă prinţul întunericului împreună cu aceia care au ales apostazia şi răzvrătirea.” SDA Bible Commentary, vol. 7, pag. 982, 983. Există mai multe declaraţii cu privire la acest lucru, care au acelaşi sens, înţeles, în Spiritul Profetic, dar pentru că acum nu studiem în mod special Armaghedonul, ci evenimentele zilelor din urmă, nu le vom cita pe toate aici. Pentru mai multe informaţii cu privire la natura acestei lupte titanice, studiaţi Cei şapte îngeri, de F. T. Wright, carte disponibilă la Biserica Adventă a Odihnei de Sabat. Adevărul este că Apocalipsa 13, 16, 17, 18 şi 19 reprezintă descrierea în întregime a forţelor îndreptate una împotriva celeilalte în bătălia Armaghedonului, chiar dacă numai în Apocalipsa 16 bătălia este numită Armaghedon. Toate aceste mari capitole profetice descoperă lupta celor neascultători împotriva Aceluia despre care stă scris că: „judecă şi se luptă cu dreptate”. Apocalipsa 19,11. În capitolul 13,1-10 este zugrăvit în mod clar acest tablou al tuturor puterilor pământeşti unite împotriva Împăratului împăraţilor: „Şi tot pământul se minuna şi urma fiara... Ea şi-a deschis gura, şi a început să rostească hule împotriva lui Dumnezeu, să-i hulească numele, cortul şi pe cei ce locuiesc în cer. I s-a dat să facă război cu sfinţii şi să-i biruiască. Şi i s-a dat stăpânire peste orice seminţie, peste orice norod, peste orice limbă şi peste orice neam. Şi toţi locuitorii pământului i se vor închina, toţi aceia al căror nume nu a fost scris în Cartea Vieţii Mielului junghiat de la întemeierea lumii.” Versetele 3,6-8. N.K.J.V. Bible. Când citim aceste versete se disting clar două puncte: mai întâi se declară că, în afara adevăratului popor al lui Dumnezeu, lumea întreagă va fi unită sub capul papal, şi că, mai apoi, aceste forţe unite sunt îndreptate împotriva Celui Preaînalt, şi nu una împotriva celeilalte. Profeţia nu lasă loc sub nici o formă vreunei lupte care s-ar putea dezlănţui între diferite naţiuni, înainte sau după strângerea acestor forţe sub stindardul Satanei. Singura lor preocupare este aceea că ele merg la război împotriva oştirilor Domnului. Nici un alt conflict în afara celui menţionat nu este subiectul acestor profeţii.

58

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

Armaghedonul
nu este
o luptă titanică între naţiunile occidentale şi cele din răsărit,

nu este
ultima confruntare între două grupuri, ambele neascultătoare faţă de Dumnezeu. Dimpotrivă, este ultima bătălie decisivă între Hristos şi oştirile Sale şi Satana şi oştirile lui – cei neascultători împotriva celor ascultători.
„Două mari puteri opuse sunt descoperite în ultima mare bătălie. De o parte stă Creatorul cerului şi al pământului. Toţi cei de partea Sa poartă sigiliul Său. Ei sunt ascultători de poruncile Sale. De cealaltă parte stă prinţul întunericului împreună cu aceia care au ales apostazia şi răzvrătirea.” SDA Bible Commentary, vol. 7, pag. 983.

Pentru copiii lui Dumnezeu solia este limpede: Nu vă angajaţi în zadarnica încercare de a descoperi unele evenimente politice sau anumite conflicte internaţionale în profeţiile biblice, pentru că bătăliile dintre neamuri nu sunt subiectul profeţiei, cu excepţia faptului că ele sunt un eveniment din războiul Babilonului împotriva lui Dumnezeu şi a poporului Său. În timp ce este adevărat că versetele citate mai sus din Apocalipsa 13,1-10 se referă la istoria trecutului, ele sunt cu atât mai adevărate în viitor deoarece orice descriere a fiarei este de asemenea o descoperire a ceea ce icoana ei va fi şi va face. De fapt, în viitorul apropiat vom asista la cea mai deplină împlinire a profeţiei din Apocalipsa 13,1-10. Să ne concentrăm atenţia acum la Apocalipsa 16, capitolul în

ROLUL SPIRITISMULUI

59

care suntem informaţi că împăraţii întregului pământ se vor strânge la Armaghedon pentru a se lupta împotriva Celui atotputernic. Ei nu vor veni ca un popor divizat, ci vor fi uniţi împreună într-o unitate mondială în spirit, scop şi acţiune, aşa după cum se spune în mod simplu în aceste cuvinte: „Cele zece coarne pe care le-ai văzut sunt zece împăraţi, care n-au primit încă împărăţia, ci vor primi putere împărătească timp de un ceas împreună cu fiara. Toţi au acelaşi gând, şi dau fiarei puterea şi stăpânirea lor. Ei se vor război cu Mielul; dar Mielul îi va birui, pentru că El este Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor. Şi cei chemaţi, aleşi şi credincioşi, care sunt cu El, de asemenea îi vor birui.” Apocalipsa 17,12-14. „ ,Toţi au acelaşi gând.’ Va fi o unire universală, o mare armonie, o confederaţie a forţelor lui Satana.” SDA Bible Commentary, vol. 7, pag. 983. Aceia care cred că Armaghedonul va fi o confruntare între două mari diviziuni ale forţelor lui Satana, în mod sigur nu vor găsi nici un sprijin pentru înţelegerea acestei declaraţii. Ea prevede sau asigură „o unire universală”, adică o unitate ce cuprinde orice individ de pe glob. Va exista doar „o mare armonie”, nu două sau trei, şi fiecare membru al acestei globale „confederaţii a forţelor lui Satana”, îl va urma fără reţinere pe diavolul în lupta împotriva Celui atotputernic. Aceasta este natura iminentei bătălii a Armaghedonului. Fiecare bărbat, femeie şi copil care vor trăi la acea vreme, vor fi ori de o parte, ori de alta în această luptă pentru supremaţie din partea diavolului. În Apocalipsa 19 este prezentat acelaşi tablou din nou. Mai întâi este zugrăvit Hristos, puternicul campion angajat în conflict de partea celor neprihăniţi, după cum reiese din următoarele versete: „Apoi am văzut cerul deschis, şi iată că s-a arătat un cal alb! Cel ce sta pe el se cheamă ,Cel credincios’ şi ,Cel adevărat’, şi El judecă şi se luptă cu dreptate. Ochii Lui erau ca para focului; capul îl avea încununat cu multe cununi împărăteşti, şi purta un nume scris pe care nimeni nu-l ştie, decât numai El singur. Era îmbrăcat cu o haină muiată în sânge. Numele Lui este: ,Cuvântul lui Dumnezeu’. Oştile din cer îl urmau călări pe cai albi, îmbrăcate cu in subţire, alb şi curat. Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită, ca să lovească neamurile cu ea, pe care le va cârmui cu un toiag de fier. Şi va călca cu picioarele teascul vinului mâniei aprinse a atotputernicului Dumnezeu. Pe haină şi pe coapsă avea scris numele acesta:

60

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

,Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor.’ ” Apocalipsa 19,11-16. Următoarele câteva versete descoperă rezultatul acestui conflict – o înfrângere totală a forţelor întunericului. Nimicirea lor va fi atât de totală, încât nici un singur supravieţuitor nu va fi de găsit în întreaga lume. Iată raportul profetic a ceea ce va urma: „Apoi am văzut un înger care stătea în picioare în soare. El a strigat cu glas tare, şi a zis tuturor păsărilor care zburau prin mijlocul cerului: ,Veniţi, adunaţi-vă la ospăţul cel mare al lui Dumnezeu, ca să mâncaţi carnea împăraţilor, carnea căpitanilor, carnea celor viteji, carnea cailor şi a călăreţilor, şi carnea a tot felul de oameni, slobozi şi robi, mici şi mari!’ ” Apocalipsa 19,17.18. Încă o dată se repetă că Armaghedonul se va lupta împotriva lui Hristos şi a oştirilor Sale, lucru care-i va aduce sfârşitul: „Şi am văzut fiara şi pe împăraţii pământului şi oştile lor, adunate ca să facă război cu Cel ce şedea călare pe cal şi cu oastea Lui.” Apocalipsa 19,19. Va fi o realizare incredibilă pentru Satana ca să unească sub conducerea sa, cu excepţia rămăşiţei credincioase a lui Dumnezeu, fiecare om în viaţă spre a se lupta pentru cauza sa personală. El s-a muncit ca să-şi aducă l-a îndeplinire această ambiţie de la vremea când Adam şi Eva au fost izgoniţi din Eden, dar până acum niciodată nu şi-a atins pe deplin obiectivul. Alţii au încercat de asemenea să stăpânească lumea întreagă – bărbaţi în persoana marilor generali ce aveau sub comanda lor armate în aparenţă invincibile; politicieni abili care aveau îndemânarea de a mişca masele potrivit dorinţele lor personale; conducători religioşi care au ştiut cum să strecoare o frică de moarte în sufletele oamenilor, sau au ştiut să-i influenţeze cu linguşiri sau să le ofere poziţii de vază; oameni de afaceri fără scrupule care au acces nelimitat, real la puterea banului – toţi aceştia şi-au dedicat viaţa pentru a aduce lumea exclusiv sub controlul lor, însă nici unul nu a reuşit să împlinească acest vis înşelător. Când luăm în consideraţie dificultăţile care trebuiesc învinse, ne putem da seama ce eforturi trebuie să depună chiar şi Satana pentru a aduce pe toţi oamenii în mod complet sub conducerea sa personală. Gândiţi-vă la problemele care trebuie învinse. Există ambiţii personale care-i stăpânesc şi conduc pe oamenii puternici să fie interesaţi nu în zidirea împărăţiei lui Satana sau a oricărui altuia, ci doar a lor personală. Cântăriţi greutatea factorilor

ROLUL SPIRITISMULUI

61

următori: ostilităţi personale înverşunate, neîncredere internaţională, suspiciune universală, absenţa interesului altruist pentru drepturile celorlalţi. Apoi încercaţi să evaluaţi efectele mândriei distrugătoare, a urii ce clocoteşte, a poftei de răzbunare, a dorinţelor nesfinte, a iubirii de laude, şi aşa mai departe, asupra relaţiilor umane şi vom avea idee cât de cât despre ce înseamnă să uneşti pe „împăraţii întregului pământ” într-o „mare armonie”. Cu toate acestea, acest lucru va fi realizat. Spiritismul are capacitatea de a face aceasta. Cei zece împăraţi vor ajunge la punctul unde va fi „o unire universală”, o vastă „confederaţie a forţelor lui Satana”. Dar cum va fi realizat acest lucru? Cum poate fi adus la îndeplinire ceva ce în aparenţă este imposibil? Răspunsul este repetat mereu şi mereu în Scripturi. Acest lucru va fi realizat prin folosirea puterii de amăgire a spiritismului. Satana trebuie să recurgă la persuasiune prin amăgire pentru a-şi atinge obiectivele, căci el nu are puterea, după cum ar putea presupune unii, de a lua în stăpânire în mod nelimitat vieţile omeneşti, cu excepţia cazurilor de demonizare. Satana nu este păcatul stăpânitor, pentru că el însuşi este sclavul păcatului. El nu se poate controla nici chiar pe sine, fiindcă asemenea tuturor celorlalţi păcătoşi „...el este mişcat de o putere de dedesubt”. Mărturii pentru predicatori, cap. Solii lui Dumnezeu, subcap. Lupta devine tot mai furioasă, par. 1. Dar în timp ce nu poate să-i controleze pe bărbaţi şi pe femei aşa după cum îşi doreşte, el înţelege natura omenească şi forţele ce o controlează şi este meşter în arta manipulării omenirii prin crearea de iluzii – face lucrurile să pară ceea ce nu sunt în realitate. Observaţi repetatele afirmaţii din versetele următoare prin care se arată că diavolul foloseşte amăgirea, pentru a convinge fiinţele omeneşti să-l urmeze fără rezerve. „Şi fiara a fost prinsă. Şi împreună cu ea a fost prins proorocul mincinos, care făcuse înaintea ei semnele cu care amăgise pe cei care primiseră semnul fiarei şi se închinaseră icoanei ei. Amândoi aceştia au fost aruncaţi de vii în iazul de foc, care arde cu pucioasă.” Apocalipsa 19,20. „Căci se vor scula hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi; vor face semne mari şi minuni, până acolo încât să înşele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi.” Matei 24,24. Este demn de notat că, ori de câte ori o putere satanică face

62

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

„semne mari şi minuni”, ele sunt întotdeauna semne şi minuni mincinoase. Ele nu sunt niciodată lucrările adevărate şi sincere ale Legii lui Dumnezeu. „Semne îngrozitoare, cu un caracter supranatural, se vor descoperi în curând în ceruri, ca dovadă a puterii făcătoare de minuni a demonilor. Duhurile de demoni vor merge la împăraţii pământului şi în lumea întreagă pentru a-i lega în amăgire şi pentru a-i îndemna să se unească cu Satana în ultima lui luptă împotriva conducerii cerului. Prin aceste mijloace vor fi amăgiţi deopotrivă conducătorii şi supuşii. Se vor ridica persoane care vor pretinde că sunt Hristos însuşi, şi vor pretinde titlul şi închinarea care aparţin Răscumpărătorului lumii. Ei vor face minuni uimitoare de vindecare şi vor pretinde că au descoperiri din cer care contrazic mărturia Scripturilor.” Tragedia veacurilor, cap. 39, par. 30. Deci, chipul fiarei va fi adus la viaţă prin exercitarea puterii amăgitoare a împărăţiei întunericului. Notaţi cum anume se declară acest lucru în Apocalipsa 13,11-14: „Apoi am văzut ridicându-se din pământ o altă fiară, care avea două coarne ca ale unui miel, şi vorbea ca un balaur. Ea lucra cu toată puterea fiarei dintâi dinaintea ei; şi făcea ca pământul şi locuitorii lui să se închine fiarei dintâi, a cărei rană de moarte fusese vindecată. Săvârşea semne mari, până acolo că făcea chiar să se coboare foc din cer pe pământ, în faţa oamenilor. Şi amăgea pe locuitorii pământului prin semnele pe care i se dăduse să le facă în faţa fiarei. Ea a zis locuitorilor pământului să facă o icoană fiarei, care avea rana de moarte şi trăia.” Acum, pentru că începem să înţelegem faptul că diavolul are la dispoziţia sa o putere de amăgire atât de mare, încât va înşela întreaga lume, în afara adevăratului popor al lui Dumnezeu, să-l urmeze fără nici o rezervă, ne putem da seama întrucâtva cu ceea ce vom avea de luptat. Noi ştim acum că nu ne vom confrunta doar cu simple fiinţe omeneşti, indiferent cât de puternice ar fi acestea, ci chiar cu demoni – fiinţe supranaturale care posedă puteri supranaturale. Aceasta ne ajută să avem o înţelegere mult mai clară cu privire la ceea ce a intenţionat să spună Pavel când a zis: „Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti.” Efeseni 6,12.

ROLUL SPIRITISMULUI

63

Scripturile nu oferă o listă a diferitelor minuni amăgitoare care vor fi făcute, dar ele menţionează una în mod special – coborârea focului din cer pe pământ: „Săvârşea semne mari, până acolo că făcea chiar să se coboare foc din cer pe pământ, în faţa oamenilor.” Apocalipsa 13,13. Unii au presupus că focul prezis aici ar fi exploziile nucleare orbitoare cu strălucirea lor. Dar acest lucru nu este adevărat fiindcă detonarea dispozitivelor nucleare nu-i poate înşela pe oameni, ci mai degrabă îi îngrozeşte. În plus, puterea lor distrugătoare este atât de mare, încât dacă focul ar urma să izbucnească din aceste explozii asupra întregii lumi, atunci n-ar mai fi nici un supravieţuitor care să sprijine cauza diavolului. Prin urmare, ar fi complet împotriva intereselor lui Satana de a umple pământul cu foc atomic. Deci, dispensându-ne de toate ideile preconcepute, vom căuta în Scripturi explicaţia acestor cuvinte. Proeminent printre cei nelegiuiţi vor fi hristoşii falşi şi profeţii mincinoşi care, prin realizarea de minuni impresionante ce includ chiar coborârea focului din cer, vor căuta să-şi stabilească o falsă identitate. Realizarea unei astfel de personificări de succes necesită din partea lor îmbrăcarea în ceva ce pare a fi veşmântul lui Hristos. De aceea, coborârea focului din cer trebuie să fie într-o formă a ceva care să-i determine pe oameni să-l asocieze cu adevăratul Hristos şi profeţii Lui. Cu alte cuvinte, trebuie să fie o contrafacere a adevăratului foc. Aceste spirite de demoni apar la vremea când adevăratul Hristos şi solii Săi vor fi înzestraţi cu cea mai mare putere pe care biserica a manifestat-o vreodată de-a lungul întregii sale istorii. Venirea acelei ere glorioase este prezisă în Ioel: „După aceea voi turna Duhul Meu peste orice făptură; fiii şi fiicele voastre vor prooroci, bătrânii voştri vor visa visuri, şi tinerii voştri vor avea vedenii. Chiar şi peste robi şi peste roabe voi turna Duhul Meu în zilele acelea. Voi face să se vadă semne în ceruri şi pe pământ: sânge, foc şi stâlpi de fum; soarele se va preface în întuneric şi luna în sânge, înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare şi înfricoşată. Atunci oricine va chema Numele Domnului va fi mântuit. Căci mântuirea va fi pe muntele Sionului şi la Ierusalim, cum a făgăduit Domnul, şi între cei rămaşi pe care îi va chema Domnul.” Ioel 2,28-32. Această făgăduinţă şi-a găsit cea mai minunată împlinire în

64

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

Ziua Cincizecimii, când Duhul Sfânt a coborât cu mare putere asupra ucenicilor aşteptători. „În ziua Cincizecimii erau toţi împreună în acelaşi loc. Deodată a venit din cer un sunet ca vâjâitul unui vânt puternic, şi a umplut toată casa unde şedeau ei. Nişte limbi ca de foc au fost văzute împărţindu-se printre ei, şi s-au aşezat câte una pe fiecare din ei. Şi toţi s-au umplut de Duh Sfânt, şi au început să vorbească în alte limbi, după cum le da Duhul să vorbească.” Fapte 2,1-4. Nu poate exista nici cea mai mică umbră de îndoială că această revărsare a Duhului Sfânt era prima împlinire cu putere a profeţiei din Ioel, pentru că Duhul Sfânt a declarat prin Petru cel inspirat că aşa era. Nu există o autoritate mai înaltă şi mai vrednică de încredere în sprijinul adevărului decât Duhul Sfânt, pentru că El, ca Dumnezeu, este egal cu Dumnezeu. Iată adeverirea Sa că profeţia lui Ioel s-a împlinit prin darul ploii timpurii: „Atunci Petru s-a sculat în picioare cu cei unsprezece, a ridicat glasul, şi le-a zis: ,Bărbaţi iudei şi voi toţi care locuiţi în Ierusalim, să ştiţi lucrul acesta şi ascultaţi cuvintele mele! Oamenii aceştia nu sunt beţi, cum vă închipuiţi voi, căci nu este decât al treilea ceas din zi. Ci aceasta este ce a fost spus prin proorocul Ioel.’ ” Fapte 2,14-16. Chiar în Ziua Cincizecimii s-au împlinit de prima dată cuvintele din Ioel când s-a coborât foc din cer înaintea oamenilor, ca mărturie că Duhul Sfânt venise cu putere asupra poporului lui Dumnezeu. Aceasta a fost o demonstraţie a felului în care această profeţie trebuia să se împlinească, lucru despre care diavolul era pe deplin conştient. Întrucât el este hotărât să apară şi să se dea drept Hristos cel atotputernic, urmează că, prin mijlocul spiritismului, sau prin duhurile de demoni care săvârşesc minuni, el va face să pară că revărsarea Duhului Sfânt a venit asupra urmaşilor săi, că Ziua Cincizecimii se repetă printre aceia care se închină fiarei şi icoanei ei. De aceea, după cum la prima împlinire a profeţiei din Ioel s-a coborât foc din cer pe pământ înaintea oamenilor, ca mărturie a venirii adevăratului Duh Sfânt, tot astfel ne putem aştepta, după câte ştim, ca acelaşi lucru să se întâmple la a doua şi cea din urmă împlinire a aceleiaşi profeţii. Această aşteptare nu se limitează numai la adevăratul popor al lui Dumnezeu, ci se răspândeşte peste tot în bisericile căzute. Înainte ca să vină timpul pentru ca evenimentul prezis să aibă loc, Satana trebuie să contrafacă acest eveniment. Astfel, focul pe care duhurile de demoni îl vor coborî din cer va fi contrafacerea revărsării Duhului Sfânt.

ROLUL SPIRITISMULUI

65

Căderea focului din cer care a marcat coborârea Duhului Sfânt în Ziua Cincizecimii, a fost imediat urmată de minuni de vindecare. În acelaşi fel, ne putem aştepta să vedem minuni de vindecare ce năvălesc în acele biserici care, întrucât au respins lumina adevărului şi solia despre Reforma Sabatului, au deschis uşa pentru năvălirea spiritismului. Există în special două doctrine care îi dau lui Satana o mare putere în efortul lui hotărât de a aduna întreaga lume sub controlul său. „Prin cele două rătăciri mari, nemurirea sufletului şi sacralitatea duminicii, Satana va aduce pe oameni în robia amăgirilor sale. În timp ce prima pune temelia pentru spiritism, ultima creează o legătură de simpatie cu Roma. Protestanţii din Statele Unite se vor afla în primele rânduri pentru a întinde mâna peste abis şi a prinde mâna spiritismului, ei vor trece peste abis pentru a da mâna cu puterea romană; şi sub influenţa acestei uniri întreite, această ţară va merge pe urmele Romei pentru a călca în picioare drepturile conştiinţei.” Tragedia veacurilor, cap. 36, par. 13. A fost o vreme când aceasta era doar o profeţie. Acel timp însă a trecut. Deja mare parte din profeţie este împlinită. Bisericile protestante deja au întins mâna peste abis spre a prinde mâinile spiritismului şi Romei, iar influenţa acestui fapt se face deja simţită acum, fapt care va conduce la călcarea în picioare a drepturilor conştiinţei. Nu este nici timp şi nici spaţiu pentru a cita măcar minimum esenţial din muntele de dovezi în favoarea adevărului din paragraful citat. Este adevărat că aceste veşti nu sunt în general consemnate în ziare – deocamdată. Dar acest lucru se va întâmpla atunci când evenimentul are loc pe faţă şi începe cu adevărat să-şi facă simţit impactul în lume. Totuşi vom cita dintr-o sursă ca o dovadă pentru cele de mai sus. Citatul este luat din Full Gospel Businessmen’s Voice Magazine, din septembrie 1962. În această revistă se află un reportaj despre o puternică revărsare a „Duhului” la Seattle, Washington, care a avut loc în luna iulie a aceluiaşi an. Reportajul sună astfel: „Mii de oameni care tânjesc după plinătatea lui Hristos, ce au deplina libertate de a i se închina după cum doresc, s-au adunat la Seattle, Washington, în perioada 2-6 iulie, pentru a zecea convenţie anuală a asociaţiei Full Gospel Businessmen’s Fellowship International (Asociaţia Internaţională a Oamenilor de Afaceri ai Evangheliei Depline).

66

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

Prin întreita unire a romanismului, protestantismului apostaziat şi spiritismului, Satana va înşela întreaga lume şi o va conduce să se închine chipului fiarei.
Hristos a ieşit în întâmpinarea credinţei oamenilor într-un fel puternic şi a revărsat Duhul Său Sfânt asupra lor. Dacă ai fi fost acolo, ai fi ştiut ce s-a întâmplat. Puterea lui Dumnezeu a putut fi simţită ca şi cum El s-ar fi coborât în persoană! Dacă n-ai fost destul de norocos pentru a participa la această mare întrunire, atunci categoric ai pierdut ceva care ar fi putut însemna apogeul experienţei tale creştine!

ROLUL SPIRITISMULUI

67

Duhul Sfânt s-a coborât asupra oamenilor care se aflau adunaţi laolaltă în marea sală de baluri a hotelului Olimpic. Zeci de oameni au primit botezul preţios al Duhului Sfânt şi au vorbit în limbi, aşa cum au vorbit primii creştini în Ziua Cincizecimii cu aproape 2000 de ani în urmă! ( Fapte 2,4). S-au aflat reprezentanţi din multe confesiuni adunaţi pentru un singur scop comun: prezbiterieni, episcopalieni, laici reformaţi olandezi, metodişti, luterani, nazarineni, baptişti, adventişti de ziua a şaptea, şi s-au adunat cu toţii la picioarele lui Isus.” După toate aparenţele, aceasta a fost marea lucrare a lui Dumnezeu. Unitatea minunată, dragostea frumoasă şi puterea sublimă manifestate acolo proclamau celor prezenţi că ceea ce părea a fi prezenţa divină, de fapt chiar aşa era. A fost cea mai convingătoare realizare. În mod sigur oamenii care au trăit acea experienţă, ca şi mulţi alţi privitori, au crezut că nu a fost nimic altceva decât marea revărsare a Duhului Sfânt. Însă această experienţă s-a întâmplat unui grup mare de oameni care au respins solia îngerului al treilea şi care cred cu fermitate în sfinţenia duminicii şi în nemurirea sufletului. Noi ştim că ploaia târzie niciodată nu va fi revărsată asupra unor astfel de oameni. Prin urmare, trebuie să conchidem că aceasta trebuie să fi fost o ocazie când chipul fiarei, ce se află în dezvoltare, a coborât un foc fals „pe pământ în faţa oamenilor”. „Şi amăgea pe locuitorii pământului prin semnele pe care i se dăduse să le facă în faţa fiarei. Ea a zis locuitorilor pământului să facă o icoană fiarei, care avea rana de moarte şi trăia.” Apocalipsa 13,13.14. Atât de clar am fost avertizaţi despre ceea ce poate face spiritismul, ca forţă ce pune în funcţiune chipul fiarei, încât nu există scuză pentru a fi înşelaţi de puterea lui de a săvârşi minuni. De aceea, noi trebuie să ştim că nu prezintă nici o siguranţă primirea oricărei manifestări aparente a Duhului Sfânt ca fiind manifestarea puterii lui Dumnezeu. Tot ceea ce am arătat până acum nu reprezintă dimensiunea deplină a ceea ce urmează să aibă loc. Ca popor al lui Dumnezeu încă nu am fost puşi la probă în mod deplin de puterea amăgitoare a chipului fiarei, însă acel timp vine cu repeziciune. Pe măsură ce spiritualitatea scade peste tot pe pământ, puterea Spiritismului creşte. „Linia de deosebire dintre creştinii cu numele şi cei nelegiuiţi

68

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

abia se mai distinge astăzi. Membrii bisericii iubesc ce iubeşte lumea şi sunt gata să se unească cu ea, iar Satana este hotărât să-i unească într-o singură organizaţie şi în felul acesta să-şi întărească puterea, aruncându-i în rândurile spiritismului. Papistaşii care se laudă cu minunile, ca fiind un semn sigur al adevăratei biserici, vor fi amăgiţi cu uşurinţă de această putere făcătoare de minuni; iar protestanţii care au lepădat scutul adevărului vor fi amăgiţi şi ei. Papistaşii, protestanţii şi cei lumeşti vor primi în egală măsură o formă de evlavie fără putere, şi vor vedea în această unire o mare mişcare pentru convertirea lumii şi pentru inaugurarea mileniului mult aşteptat.” Tragedia veacurilor, cap. 36, par. 15. Dar adevăratul popor al lui Dumnezeu nu va fi amăgit. Ei vor şti că lucrarea acestor forţe va sprijini minciuna şi va suprima adevărul. De aceea, ei vor întoarce spatele fără ezitare oricărei ispite ademenitoare de a se uni în clădirea chipului fiarei. Când falşii hristoşi le vor fi prezentaţi, ei vor spune: „Nici acesta şi nici acela nu este Dumnezeul meu! Nu-i primesc şi nici nu-i urmez!” Dar când Isus apare în cele din urmă pe norii cerului, atunci adevăraţii copii ai lui Dumnezeu vor spune: „Iată, acesta este Dumnezeul nostru, în care aveam încredere că ne va mântui. Acesta este Domnul în care ne încredeam, acum să ne veselim şi să ne bucurăm de mântuirea Lui!” Isaia 25,9. Mai există şi un alt mijloc pe care diavolul îl foloseşte în strădania sa de a aduce pe toţi oamenii în supunere faţă de el, şi anume instrumentul calamităţilor şi al necazurilor. În vreme ce, pe de o parte, îi vindecă pe oameni prin spiritism şi în felul acesta apare ca binefăcător al neamului omenesc, pe de altă parte el lucrează în adevăratul său rol de distrugător. Capacitatea sa de a manipula forţele puternice ale naturii este de-a dreptul uimitoare. O descoperire a acesteia este dată în furtuna distrugătoare pe care Satana a adus-o asupra lui Iov cu scopul de a-l nimici, un obiectiv pe care l-ar fi atins dacă Domnul nu şi-ar fi protejat servul credincios. Prin urmare, astăzi „Dumnezeu este Acela care ocroteşte făpturile Sale şi le înconjoară pentru a le feri de puterea distrugătorului. Dar lumea creştină a arătat dispreţ faţă de legea lui Iehova; iar Domnul va face exact ce a spus – îşi va retrage binecuvântările de la pământ şi-şi va îndepărta grija Sa ocrotitoare de la aceia care se răscoală împotriva legii Sale învăţând şi obligând pe alţii să facă la fel.” Tragedia veacurilor, cap. 36, par. 17.

ROLUL SPIRITISMULUI

69

Îndepărtarea protecţiei lui Dumnezeu lasă uşa deschisă pentru ca Satana să-şi facă voia. El nu-i va trata pe toţi la fel, ci după cum va servi cel mai bine scopului său. „Satana are stăpânire peste toţi aceia pe care Dumnezeu nu-i păzeşte în mod deosebit. El va favoriza şi va face pe unii să prospere pentru ca să-i aducă la îndeplinire planurile lui, şi va aduce necazuri pentru alţii, făcându-i pe oameni să creadă că Dumnezeu este acela care îi chinuieşte.” Tragedia veacurilor, cap. 36, par. 17. Încă din acele timpuri îndepărtate când l-a lovit şi chinuit pe Iov înţelegerea pe care Satana o are despre puterile din natură este cât se poate de mare, enormă, iar îndemânarea sa de a le desfăşura a crescut. Acum are şi mai multă putere de distrugere decât înainte. Astfel, citim că: „În timp ce va apărea înaintea copiilor oamenilor ca un medic mare care le poate vindeca toate bolile, el va aduce boală şi dezastru, până acolo încât oraşele populate să fie aduse în stare de ruină şi părăsire. Chiar acum el este la lucru. În accidente şi calamităţi pe mare şi pe uscat, în marile conflagraţii, în tornade cumplite şi furtuni cu grindină îngrozitoare, în uragane, inundaţii, cicloane, valuri uriaşe şi în cutremure, în toate locurile şi în mii de forme, Satana îşi exercită puterea. El distruge recolta gata de recoltat, şi ca urmare vine foametea şi suferinţa. El face ca aerul să fie poluat de moarte şi mii pier de molimă. Aceste calamităţi vor deveni din ce în ce mai frecvente şi tot mai dezastruoase. Distrugerea va veni asupra oamenilor şi a animalelor. ,Ţara este tristă, sleită de puteri; locuitorii sunt mâhniţi şi tânjesc. Ţara a fost spurcată de locuitorii ei; ei călcau legile, nu ţineau poruncile şi rupeau legământul cel veşnic.’ (Isaia 24,4.5.)” Tragedia veacurilor, cap. 36, par. 18. Aici avem în plus dovada clară în sprijinul faptului că Satana este o fiinţă nespus de puternică, împotriva căruia nici o fiinţă omenească nu poate sta. Ce om de pe acest pământ are capacitatea de a genera, de a opri sau a redirecţiona o tornadă cumplită, o furtună cu grindină îngrozitoare, un val uriaş sau un cutremur de pământ? Răspunsul este că nici un om nu poate face aşa ceva, însă diavolul are o asemenea putere. De fiecare dată când vedeţi o furtună violentă şi distrugătoare care se năpusteşte asupra voastră, amintiţi-vă că vi se oferă o descoperire a puterii şi îndemânării incredibile a lui Satana. Vă va ajuta să înţelegi că numai în Hristos poate fi câştigată victoria.

70

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

Este imposibil să rămânem neştiutori cu privire la creşterea vertiginoasă a dezastrelor naturale care au luat amploare în ultimii ani. Erupţii vulcanice, cutremure devastatoare, incendii de mari proporţii, secete pârjolitoare, inundaţii catastrofale, cuplate cu terorismul de nestăvilit, crime violente, boli mortale şi războaie violente, au devenit din ce în ce mai frecvente cu preţul unor sacrificii de vieţi omeneşti din ce în ce mai mari. Soliile pe care trebuie să le citim în toate aceste lucruri sunt acelea că grija ocrotitoare a lui Dumnezeu se retrage constant de pe pământ, ca răspuns la respingerea crescândă a Lui şi a neprihănirii Sale, fapt care-i oferă diavolului ocazia de a-şi exercita puterea sa extraordinară pentru a lăsa pământul pustiu, în măsura în care i se permite. Această stare de lucruri înfricoşătoare va deveni cu mult mai rea, însă cu cât mai mult se înrăutăţeşte, cu atât mai aproape vom fi aduşi de sfârşit. Satana însă nu are intenţia de a îngădui omenirii să înţeleagă cine este forţa reală din spatele tuturor acestor distrugeri, suferinţe, moarte şi pierderi, şi prin urmare el face să pară că Dumnezeu este distrugătorul cel crud, în vreme ce el, fără să-şi descopere adevărata identitate, se prezintă ca un binefăcător blajin al oamenilor şi totodată salvatorul neamului omenesc. „Şi atunci, amăgitorul cel mare îi va convinge pe oameni că aceia care slujesc lui Dumnezeu provoacă toate aceste rele. Clasa de oameni care a provocat dizgraţia cerului va pune toate necazurile lor asupra acelora a căror ascultare de poruncile lui Dumnezeu este o mustrare continuă pentru călcătorii ei. Se va spune că oamenii insultă pe Dumnezeu prin violarea sabatului duminical; că acest păcat a adus calamităţile care nu vor înceta până nu se va impune cu stricteţe păzirea duminicii; şi că aceia care susţin cerinţele poruncii a patra, distrugând prin aceasta respectul faţă de duminică, sunt tulburătorii oamenilor, împiedicând revenirea lor în favoarea divină şi la prosperitatea materială. În felul acesta, acuzaţia ridicată în vechime împotriva slujitorului lui Dumnezeu se va repeta pe criterii bine stabilite: ,Abia a zărit Ahab pe Ilie, şi i-a zis: Tu eşti acela care nenoroceşte pe Israel? Ilie a răspuns: Nu eu nenorocesc pe Israel, ci tu, şi casa tatălui tău, fiindcă aţi părăsit poruncile Domnului şi te-ai dus după Baali.’ (1 Împăraţi 18,17.18.) Când mânia oamenilor va fi provocată prin acuzaţii neadevărate, ei vor urma faţă de ambasadorii lui Dumnezeu o cale foarte asemănătoare cu aceea pe

ROLUL SPIRITISMULUI

71

care Israelul apostaziat a urmat-o în ceea ce privea pe Ilie.” Tragedia veacurilor, cap. 36, par. 19. Cu toate că acuzaţiile vor fi în opoziţie cu adevărul, ele vor fi foarte uşor crezute de mulţimile dornice de a găsi un ţap ispăşitor asupra căruia să arunce vina tuturor necazurilor lor. În felul acesta, poporul lui Dumnezeu va deveni obiectul celei mai înverşunate persecuţii şi va fi silit să sufere foarte mult de dragul adevărului. Participarea celor răi la aducerea falselor acuzaţii împotriva poporului lui Dumnezeu, îi înstrăinează şi mai mult de Dumnezeu, îi face să sporească în nelegiuire şi reduce nivelul protecţiei pe care Dumnezeu li-l oferă. Aceasta serveşte doar pentru a deschide uşa şi mai larg lui Satana pentru a aduce mai mult necaz pe de o parte, şi pe de altă parte să-i conducă la o şi mai mare răutate pe pământ, lucru care va produce o şi mai mare agitaţie pentru impunerea strictă a legii duminicale. În consecinţă, evenimentele vor escalada din ce în ce mai mult spre un singur sfârşit posibil – ridicarea chipului fiarei. În felul acesta lucrează toate aceste forţe diabolice având drept ţintă acest sfârşit. Marea putere a spiritismului travestit în religia cea adevărată, va fi forţa cea mare motivatoare şi unificatoare în cadrul acestei mişcări. Aceia care vor sta hotărâţi pentru adevăr şi neprihănire în faţa puterii copleşitoare a spiritismului, aşa cum îşi exercită el capacitatea în aceste zile din urmă, vor trebui să facă cea mai sârguincioasă pregătire pentru această grea încercare. Acum este timpul pregătirii. Să facem tot ceea ce ne stă în putinţă în cadrul acestor puţine ore de aur care ne-au mai rămas, căci aceasta este ocazia noastră.

CAPITOLUL 5

Cei patru îngeri

A

şa după cum am observat deja în aceste studii cu privire la ordinea evenimentelor ultimelor zile, ridicarea sau instituirea chipului fiarei este o piatră de hotar. Este un eveniment către care şi de la care putem trasa importantele schimbări ce vor conduce istoria pământului la un sfârşit tragic. Până acum noi am trasat factorii şi forţele care aduc bisericile la punctul unde ele trebuie să facă o icoană fiarei. Aceste biserici, întrucât au respins puterea cea vie a lui Dumnezeu ce le-a fost oferită în adevărul Său, nu mai sunt sub nici o formă adevăratul popor al lui Dumnezeu, ci sunt doar vrăjmaşii Săi în ciuda înaltei lor pretenţii şi aparenţe de pietate şi virtute. De aceea, noi am trasat până acum evoluţia vrăjmaşilor lui Dumnezeu către rolul lor final în ultimul conflict. Această evoluţie a lucrurilor va aduce lumea la un punct de criză înfricoşătoare şi teribilă, datorită căreia se va părea că vrăjmaşii adevărului au triumfat şi că întreaga lume a trecut în rândurile diavolului. Dar Dumnezeu niciodată nu este luat prin surprindere. El ştie ce urmează să se întâmple şi cu mult timp înainte ca să aibă loc, El a conceput soluţia perfectă şi completă la întreaga problemă. Astfel, această soluţie va fi aplicată la timpul când în lume se formează această vastă confederaţie sfidătoare şi răzvrătită împotriva lui Dumnezeu. Dumnezeu va ieşi în întâmpinarea ei cu puterea tăriei Lui şi o va înfrânge şi distruge în totalitate, dar nu fără o luptă foarte înverşunată şi grozavă. Oştirile Dumnezeului cel viu vor fi victorioase în acest mare război spiritual ce trebuie să fie dat în zilele din urmă. Armele folosite de către această oştire nu vor fi muniţii obişnuite de război, ci Sabia Duhului sau Cuvântul lui Dumnezeu. Pregătirea acestei oştiri a Dumnezeului cel viu este o lucrare ce necesită o anumită perioadă de timp. Desigur, ea necesită mai mult timp decât este necesar, nu pentru că ar exista vreun defect la Dumnezeu, ci din pricina tărăgănării de inimă şi a necredinţei

(72)

CEI PATRU ÎNGERI

73

poporului Său. Dar pentru noi este important să înţelegem evoluţia poporului prin care va lucra Dumnezeu în ultimul conflict ce isprăveşte lupta de veacuri, deoarece această bătălie nu poate fi dată fără a fi folosit fragilul agent omenesc. Dumnezeu ar putea să încredinţeze întreaga sarcină îngerilor cereşti, însă este necesar pentru buna desfăşurare a planului de mântuire ca sarcina să fie încredinţată oamenilor, sub protecţia şi călăuzirea îngerilor. În ultimul capitol am ajuns până la formarea chipului fiarei, un eveniment care, la timpul scrierii acestei cărţi, se află încă în viitor. Acum, noi va trebui să ne întoarcem înapoi şi, într-o manieră similară, să trasăm evoluţia oştirii Domnului care trebuie să iasă în întâmpinarea puterilor întunericului şi să le înfrângă. Este clar faptul că de-a lungul istoriei omeneşti Dumnezeu a avut o linie neîntreruptă de oameni credincioşi. „De la început, sufletele credincioase au constituit biserica de pe pământ.” Faptele apostolilor, cap. 1, par. 6. Aceştia constituie biserica lui Dumnezeu, şi aceştia sunt poporul lui Dumnezeu, deşi ei sunt de obicei împrăştiaţi, puţini la număr şi nerecunoscuţi de lume. Cu toate acestea, este un lucru cât se poate de simplu pentru cei care sunt iluminaţi din punct de vedere spiritual să traseze urmele acestei biserici din generaţie în generaţie. De aceea, nu este necesar să începem examinarea noastră cu cei care au constituit biserica lui Dumnezeu din vremea lui Adam, ci putem începe din vremuri mult mai recente. Indiscutabil, Hristos este singurul Cap adevărat al Bisericii Creştine. Prin urmare, aceia pe care El îi conduce sunt poporul lui Dumnezeu şi deci Biserica lui Dumnezeu. În felul acesta, în zilele când El a fost pe pământ, apostolii şi cei convertiţi de ei la creştinism erau adevăratul popor al lui Dumnezeu. Dar odată cu apostazia acelora care au urmat primilor conducători şi-a făcut apariţia biserica apostată, omul fărădelegii prezis în profeţie. Dar în ciuda acestui fapt au existat adevăraţi urmaşi ai Domnului în toate ţările, oameni care au suferit teribil de pe urma persecuţiilor puse la cale de Biserica Romano-Catolică. Apoi a urmat redeşteptarea adevărului prin reformatori, primul dintre ei fiind John Wycliffe, urmat apoi de către Huss şi Ieronim, după care a venit Luther şi asociaţii lui. Având Cuvântul lui Dumnezeu în mâna lor, deschis la capitolul al şaptelea din Daniel, prin cuvântul sigur al profeţiei, ei au identificat papalitatea ca fiind Antihristul istoriei.

74

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

Într-adevăr, măreaţă a fost lucrarea pe care au făcut-o, însă înţelegerea şi experienţa lor nu a fost suficientă pentru a încheia lucrarea. Era nevoie de mult mai mult pentru pregătirea poporului care trebuia să încheie lucrarea lui Dumnezeu pe pământ. Ei nu au înţeles marile profeţii din Daniel 8,14 şi Apocalipsa 13-19. Mai trebuia descoperit încă mult adevăr şi din acest motiv Dumnezeu a adus la existenţă Marea Mişcare a celei de a doua veniri din perioada 1831-1844. Suntem nevoiţi din nou să spunem aici că noi presupunem faptul că cititorii noştri au o cunoaştere clară a istoriei apariţiei acestei mişcări, motiv pentru care nu intenţionăm să oferim în acest capitol o istorie detaliată. Dacă cineva se află în încurcătură în privinţa aceasta, atunci suntem bucuroşi să furnizăm materialul care tratează perioada respectivă. Pe noi ne interesează aici anumite fapte şi concluzii ce ţin de apariţia şi dezvoltarea mişcării poporului lui Dumnezeu care-şi vor atinge apogeul când chipul fiarei este format. O cunoaştere profundă a apariţiei soliei şi mişcării îi va face în stare pe toţi să înţeleagă mai clar aceste fapte şi concluzii. Nu există nici cea mai mică scuză ca cineva să fie incapabil să identifice în mod sigur pe poporul adevărat al lui Dumnezeu la vremea când ridicarea chipului fiarei se apropie. Acest eveniment nu-l va lua prin surprindere pe Dumnezeu, pentru că El are de multă vreme răspunsul perfect la această chestiune. Acest lucru este extraordinar, dar ceea ce este şi mai extraordinar e minunatul fapt că El nu a păstrat această cunoştinţă pentru Sine, ci a descoperit-o prin profeţii Săi, după cum a spus că va face întotdeauna, în următoarele cuvinte: „Nu, Domnul Dumnezeu nu face nimic fără să-şi descopere taina Sa slujitorilor Săi prooroci.” Amos 3,7. Iată cea mai încurajatoare şi convingătoare promisiune, şi ne bucurăm de ea. Ea ne asigură că nu există nici măcar un singur lucru pe care Domnul să nu-l facă în hotărârea Lui de a rezolva criza ce tot sporeşte, fără ca mai întâi să nu îl comunice poporului Său prin Cuvântul Profetic. Prin urmare, urmează ca evoluţia poporului lui Dumnezeu în pregătirea sa pentru ultimul mare conflict să fie trasată dinainte în profeţiile Sale. Şi aşa şi este. Principalele profeţii care tratează acest lucru se găsesc în Apocalipsa 14 şi 18 şi în Matei 22. Să ne îndreptăm către aceste profeţii pentru a găsi în soliile lor revelaţia

CEI PATRU ÎNGERI

75

clară a felului cum se va dezvolta ultima mişcare a lui Dumnezeu, până la punctul unde oamenii ce o compun vor fi instrumente în mâinile lui Dumnezeu; gata de a încheia marea controversă. Nicăieri nu este zugrăvită mai bine ivirea ultimei mişcări a lui Dumnezeu, prin care va oferi în mod definitiv ultimul Său răspuns domniei întunecate şi îndelungate a păcatului, ca în Apocalipsa 14,6-12 şi 18,1-4. „Şi am văzut un alt înger care zbura prin mijlocul cerului cu o Evanghelie veşnică, pentru ca s-o vestească locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod. El zicea cu glas tare: ,Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui; şi închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor!’ Apoi a urmat un alt înger, al doilea, şi a zis: ,A căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare, care a adăpat toate neamurile din vinul mâniei curviei ei!’ Apoi a urmat un alt înger, al treilea, şi a zis cu glas tare: ,Dacă se închină cineva fiarei şi icoanei ei, şi primeşte semnul ei pe frunte sau pe mână, va bea şi el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mâniei Lui; şi va fi chinuit în foc şi pucioasă, înaintea sfinţilor îngeri şi înaintea Mielului. Şi fumul chinului lor se suie în sus în vecii vecilor. Şi nici ziua, nici noaptea n-au odihnă cei ce se închină fiarei şi icoanei ei, şi oricine primeşte semnul numelui ei! Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus.’ ” Apocalipsa 14,6-12. „După aceea, am văzut coborându-se din cer un alt înger care avea o mare putere; şi pământul s-a luminat de slava lui. El a strigat cu glas tare, şi a zis: ,A căzut, a căzut Babilonul cel mare! A ajuns un locaş al dracilor, o închisoare a oricărui duh necurat, o închisoare a oricărei păsări necurate şi urâte; pentru că toate neamurile au băut din vinul mâniei curviei ei, şi împăraţii pământului au curvit cu ea, şi negustorii pământului s-au îmbogăţit prin risipa desfătării ei!’ Apoi am auzit din cer un alt glas care zicea: ,Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei şi să nu fiţi loviţi cu urgiile ei.’ ” Apocalipsa 18,1-4. Aici sunt scoase în evidenţă existenţa şi lucrarea a patru îngeri foarte puternici şi plini de slavă. Toţi aceştia vor juca un rol cheie în încheierea marii lupte. Fiecare dintre aceşti îngeri simbolizează o mişcare de oameni sub protecţia, călăuzirea şi instruirea îngerilor. Acest lucru este arătat într-un mod clar în capitolele 2 şi 3 din Apocalipsa, unde fiecare biserică este simbolizată printr-un

76

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

înger. Aşa se face că citim iarăşi şi iarăşi: „Îngerului bisericii din Efes... Smirna... Pergam... Tiatira... Sardes… Filadelfia... Laodicea”, fiecare la rândul lui. Dar soliile sunt în realitate adresate oamenilor din cadrul acelor biserici. De aceea, este evident că un înger este simbolul unei mişcări de oameni, al cărei mesager este. Acest adevăr este confirmat mai departe de următoarea declaraţie: „Despre Babilon, la vremea când a fost scos în evidenţă în această profeţie, s-a spus: ,Păcatele ei s-au îngrămădit şi au ajuns până la cer, şi Dumnezeu şi-a adus aminte de nelegiuirile ei.’ Apocalipsa 18,5. Ea a umplut măsura vinovăţiei ei, şi distrugerea este gata să cadă peste ea. Dar Dumnezeu are încă un popor în Babilon; şi, înainte de căderea judecăţilor Sale, aceşti credincioşi trebuie să fie chemaţi afară din el, ca să nu ia parte la păcatele lui şi să nu fie ,loviţi cu urgiile ei’. De aici mişcarea simbolizată de îngerul care se coboară din cer, luminând pământul cu slava lui şi strigând cu un glas puternic, făcând cunoscute păcatele Babilonului. În legătură cu solia lui se aude chemarea: ,Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu’. Aceste înştiinţări, unite cu solia îngerului al treilea, constituie avertizarea finală care va fi dată locuitorilor pământului.” Tragedia veacurilor, cap. 38, par. 3. Această declaraţie stabileşte în mod clar faptul că un înger este simbolul unei mişcări. Dar notaţi că fiecare înger urmează celui de dinaintea lui. Ei nu vin toţi în acelaşi timp, ci urmează în succesiune. Aceasta arată spre faptul că în loc să fie doar o singură mişcare mai degrabă este o succesiune de mişcări. Totuşi, în acelaşi timp, noi vorbim despre Marea Mişcare a celei de a doua veniri ca şi cum ar fi doar o singură mişcare. Acest lucru este perfect adevărat, însă rămâne faptul că există o succesiune de mişcări în cadrul acestei mişcări generale sau globale. Aceasta este realitatea situaţiei aşa cum noi o atestăm în istorie şi, în apariţia mişcării, vom vedea cum se iveşte un tipar semnificativ. Solia de avertizare a început să fie dată sub îndrumarea şi chemarea Domnului în cadrul bisericilor protestante, care la acea vreme, în 1831, erau bisericile lui Dumnezeu pe pământ. Lumina aceasta depăşea cu totul tot ceea ce ele avuseseră până atunci în desprinderea lor crescândă de întunericul Romei, dar ea nu a fost dată prin conducătorii bisericilor, şi numai o mică parte

CEI PATRU ÎNGERI

77

dintre cei care alcătuiau aceste biserici au primit şi au urmat lumina în realitate. Există un tipar de bază, consecvent, care se repetă cu fiecare nou înger ce intră pe scenă şi cu fiecare nouă mişcare care se formează, începând cu cea a primului înger. Să punem lucrurile cap la cap, aşa încât să fie clar pentru orice minte. Mai întâi de toate, când mişcarea primului înger a început să se formeze, ea s-a format ca răspuns la lumina ce întrecea tot ceea ce primiseră deja bisericile. Ea era solia judecăţii iminente ce se baza pe Daniel 8,14 şi Apocalipsa 14,6.7. În al doilea rând, solia a fost proclamată nu de către conducătorii recunoscuţi ai bisericilor, ci de către laicii aleşi de Dumnezeu. William Miller a fost fondatorul mişcării primului înger în America împreună cu alţi bărbaţi care s-au unit cu el odată cu scurgerea timpului. În al treilea rând, nu toţi cei care se aflau în biserici au trecut de partea soliei. Majoritatea a luptat cu putere împotriva ei. Doar o minoritate a primit şi a stat de partea soliei. Deci mişcarea primului înger s-a format în mare măsură ca o biserică în sânul bisericilor. Despărţirea nu era o chestiune clar conturată şi deplină, deşi prăpastia dintre cel credincios şi cel necredincios devenea zilnic tot mai largă. Cu toate acestea, ei au rămas încă din punct de vedere fizic în biserici, deşi erau despărţiţi în duh şi, deci, şi în realitate. Însă îngerul al doilea a urmat celui dintâi. În vara anului 1844 a început să se facă auzită solia „A căzut, a căzut Babilonul”, şi o nouă mişcare a luat fiinţă. Acum, din nou se repetă acelaşi tipar. Mai întâi, s-a primit o lumină suplimentară faţă de cea care a fost vestită prin mişcarea primului înger. Dar, în acelaşi timp, ei păstrau şi învăţau tot adevărul care fusese descoperit prin intermediul primului înger. În al doilea rând, mişcarea îngerului al doilea a început nu prin Miller şi nici prin asociaţii săi de frunte, ci glasul care începuse să vestească solia îngerului al doilea era Charles Fitch care a făcut parte din mişcarea primului înger, dar nu a fost un conducător proeminent. În al treilea rând, nu toţi aceia care stătuseră de partea soliei primului înger erau pregătiţi să primească solia îngerului al doilea şi să intre în mişcarea acestuia. Ei au arătat că nu voiesc să urmeze

78

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

pe Domnul atât de departe pe cât dorea El să-i conducă. Astfel, ei nu L-au urmat şi au pierdut adevărul şi mântuirea care vine prin adevăr. Însă alţii le-a luat locul până când numărul lor a ajuns la peste 50.000 de oameni în zilele premergătoare lui 22 octombrie 1844. Dar nici îngerul al doilea nu şi-a sfârşit lucrarea. El era un pas mai departe în programul evenimentelor ultimelor zile. Îngerul al treilea urmează primilor doi îngeri conform profeţiei din Apocalipsa 14. Şi este o realitate istorică faptul că această a treia mişcare a început imediat după ce cea de-a doua îi condusese pe oameni cât de departe a putut să o facă la vremea aceea. Pe 22 octombrie 1844 a avut loc marea dezamăgire ca urmare a faptului că aşteptările lor de a-l vedea pe Domnul revenind nu s-au împlinit. Chiar în dimineaţa următoare, după o lungă noapte de rugăciuni, a început să mijească o lumină clarificatoare, şi astfel a început mişcarea îngerului al treilea. Şi din nou s-a repetat tiparul. Mai întâi, lumina suplimentară ce fusese dată nu fusese adusă nici de primul, nici de al doilea înger. Aceasta era lumina care arăta lucrarea specială a lui Hristos în Sfânta Sfintelor din sanctuarul ceresc. Această lumină arăta natura reală a curăţirii sanctuarului şi explica motivul pentru care ei fuseseră dezamăgiţi în aşteptările lor. Însă trebuie văzut că nimic din ceea ce ei primiseră acum nu ia condus să lepede marile adevăruri fundamentale date de primul şi al doilea înger. Lumina cea nouă doar a adăugat şi a confirmat preţioasa lumină dată anterior, iar ei au putut să vestească lumina oferită înainte şi lumina suplimentară cu o putere şi cu o convingere şi mai mare. În al doilea rând, lumina adusă de îngerul al treilea trebuia să fie dată printr-un nou glas. De data aceasta Hiram Edson a fost cel care a primit primele raze de lumină cu privire la slujirea lui Hristos în Sfânta Sfintelor din sanctuarul ceresc. Nici el nu a fost o persoană proeminentă în mişcarea de dinainte. Şi, în armonie cu tiparul primelor două mişcări, el s-a unit cu alţii în proclamarea noii lumini date de Domnul. Cu fiecare nouă mişcare descoperim noi persoane care devin proeminente, în timp ce aceia care fuseseră în fruntea mişcării anterioare au fost de obicei ultimii în acceptarea noii lumini. Acest fapt este prezentat în declaraţia următoare: „Aceia care mai înainte fuseseră în fruntea lucrării au fost printre cei din urmă care s-au alăturat acestei mişcări.” Tragedia

Dezvoltarea progresivă a celor patru solii, soli şi mişcări îngereşti
1844 1888 1893 1950 Fin del tiempo
de gracia

CEI PATRU ÎNGERI

1831

1844

Primul înger

Al doilea înger Al treilea înger Amânarea Al patrulea înger

Al patrulea înger

Fiecare înger a simbolizat şi a condus o nouă mişcare. Fiecare mişcare este condusă de un alt conducător omenesc.

William Miller

Charles Fitch

Hiram Edson

Waggone y Jones

Fără sol

Ultimii soli

Fiecare sol aduce lumină suplimentară care n-a fost descoperită mai înainte. Fiecare produce o cernere şi o separare.

Slujirea tuturor celor patru îngeri este esenţială pentru încheierea lucrării.
79

80

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

veacurilor, cap. 22, par. 30. Deşi această declaraţie a fost scrisă cu privire la reacţia pe care au avut-o conducătorii de dinainte faţă de strigătul de la miezul nopţii, realitatea istorică descoperă că, cu puţine excepţii, tiparul se repetă în sine de fiecare dată când se descoperă o nouă lumină ce conduce la formarea unei noi mişcări. În al treilea rând, nu toţi aceia care au luat parte la mişcarea îngerului al doilea aveau să compună mişcarea îngerului al treilea. De fapt, doar o rămăşiţă a acceptat noua lumină. Din cei 50.000 de oameni care l-au aşteptat pe Isus să întoarcă pe 22 octombrie 1844, doar foarte, foarte puţini au rămas în ziua următoare să se roage şi să aştepte mai multă lumină. Majoritatea dintre ei a arătat că credinţa lor era de aşa natură, încât n-au putut îndura încercările care-i aşteptau şi au căzut la test, lucru ce i-a condus să lepede adevărul pe care-l avuseseră. În felul acesta, ei şi-au pierdut viaţa veşnică. Există şi astăzi oameni care cred că sunt membrii mişcării îngerului al treilea şi care sunt convinşi că mişcarea de care aparţin este ultimul popor al lui Dumnezeu, popor prin care El va revărsa ultima solie a harului ce trebuie să fie dată omenirii pieritoare. Dar prin aceasta ei fac o greşeală tragică, deoarece mai sunt încă patru mişcări ce vor fi chemate de Dumnezeu înainte ca să vină sfârşitul. Prima dintre acestea care urmează îngerului al treilea este îngerul al patrulea a cărui lucrare este descrisă în Apocalipsa 18,1-4. În total vor fi şapte mişcări îngereşti şi nu doar trei. Pentru un studiu mai detaliat cu privire la aceste şapte mişcări, vezi Cei şapte îngeri, de F. T. Wright. Noi deja am stabilit acum tiparul exact cu privire la ceea ce va însemna aceasta. Va însemna că există o mult mai mare lumină ce trebuie să fie adăugată la lumina deja dată. Mai înseamnă că vor fi noi conducători. Înseamnă că majoritatea acelora care sunt membrii mişcării îngerului al treilea vor respinge această lumină şi îi vor persecuta pe aceia care o primesc. Însemnă deci că ei vor pierde viaţa veşnică procedând în felul acesta, deoarece vor dovedi că sunt gata să-l urmeze pe Domnul lor până la un anumit punct, dar nu mai departe. Asemenea oameni nu sunt destoinici pentru împărăţia lui Dumnezeu, după cum stă scris: „Oricine pune mâna pe plug şi se uită înapoi, nu este destoinic pentru împărăţia lui Dumnezeu.” Luca 9,62. Aceste cuvinte sunt pe cât de clare, pe atât de solemne. Soliile

CEI PATRU ÎNGERI

81

pe care Dumnezeu le trimite în lume sunt solii de viaţă şi de moarte, şi nu trebuie să îndrăznim să le tratăm cu uşurinţă. În timp ce pe de o parte trebuie să fim foarte atenţi să nu primim rătăciri, pe de altă parte totuşi trebuie să ne temem ca nu cumva să respingem adevărul. Adevărul nu se măsoară prin canalul prin care vine, ci se măsoară doar prin Cuvânt. Dar există şi mai multe dovezi care arată că această situaţie va avea loc întocmai după cum am indicat în paragrafele de mai sus, adică îngerul al patrulea va stabili o mişcare nouă, aşa cum au fost instituite primele trei, va avea lumină suplimentară, o nouă conducere şi numai o rămăşiţă a persoanelor din mişcarea anterioară se va alătura noii mişcări. În încheierea acestui capitol să ne întoarcem la declaraţiile Cuvântului inspirat ce ne oferă adevărul cel sigur, real. Lumina pe care îngerul al patrulea o va aduce nu a fost întrezărită şi nici vestită de către poporul mişcării îngerului al treilea. Acest lucru este evident din următoarea declaraţie: „De aici mişcarea simbolizată de îngerul care se coboară din cer, luminând pământul cu slava lui şi strigând cu un glas puternic, făcând cunoscute păcatele Babilonului. În legătură cu solia lui se aude chemarea: ,Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu’. Aceste înştiinţări, unite cu solia îngerului al treilea, constituie avertizarea finală care va fi dată locuitorilor pământului.” Tragedia veacurilor, cap. 38, par. 3. Acest paragraf declară la modul cel mai clar că vor fi adevăruri cereşti care vor descoperi ca niciodată mai înainte natura reală a apostaziei, adevăruri ce vor fi unite cu lumina deja înţeleasă în cadrul soliei îngerului al treilea. Exact după cum s-a întâmplat cu cele trei solii îngereşti anterioare, fiecare la rândul ei, tot astfel va fi şi cu vestirea ultimei solii. Şi notaţi de asemenea că acest înger este simbolul unei mişcări bine definite. Nu poate fi nici o îndoială cu privire la îngerul la care se referă citatul de mai sus; el este îngerul din Apocalipsa 18 şi, deci, el simbolizează o mişcare. Declaraţia este cât se poate de clară în această privinţă. În al doilea rând, va fi o nouă conducere. Declaraţia următoare subliniază acest lucru, deoarece vorbeşte despre timpul când semnul fiarei va fi impus popoarelor de pe acest pământ. „Se apropie în mare grabă zilele când va avea loc o mare confuzie şi nedumerire. Satana, îmbrăcat în veşminte de înger, va înşela, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi. Vor fi mulţi dumnezei şi

82

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

mulţi domni. Va bate orice vânt de învăţătură. Acelora care au dat omagiu suprem ‚ştiinţei pe nedrept numită astfel’, nu vor fi atunci conducători. Aceia care s-au încrezut în intelect, în geniu sau talent, nu vor sta atunci în fruntea membrilor bisericii. Ei nu au ţinut pasul cu lumina. Celor care s-au dovedit necredincioşi nu li se va încredinţa turma. În ultima lucrare solemnă, puţini oameni mari vor fi angajaţi. Ei sunt mulţumiţi de ei înşişi, independenţi de Dumnezeu şi El nu-i poate folosi. Dumnezeu are slujitori credincioşi care, în timpul zguduirii şi al încercării vor fi scoşi la iveală.” Mărturii pentru comunitate, vol. 5, cap. Mărturiile desconsiderate, par. 11 de la sfârşit. După cum în toate celelalte mişcări anterioare vechea conducere nu mai poate fi întrebuinţată, tot astfel va fi şi acum. Tiparul se va repeta. Aceasta nu înseamnă în mod neapărat că toţi foştii conducători vor apostazia, ci înseamnă că, cu puţine excepţii, ei nu vor deţine poziţii de frunte în mişcarea următoare. În final, nu toţi cei care aparţin mişcării îngerului al treilea vor trece în mişcarea celui de al patrulea. Multe asemenea preziceri pot fi găsite. „Multe stele, pe care le-am admirat pentru strălucirea lor, se vor pierde în întuneric. Pleava asemenea unui nor va fi spulberată de vânt chiar din locuri unde vedem numai arii pline de grâu. Toţi aceia care iau asupra lor podoabele sanctuarului, dar nu sunt îmbrăcaţi cu neprihănirea lui Hristos, vor apărea în ruşinea propriei lor goliciuni.” Mărturii pentru comunitate, vol. 5, cap. Mărturiile desconsiderate, par. 10 de la sfârşit. Dumnezeu călăuzeşte şi pregăteşte astăzi un popor pentru marea şi ultima lucrare ce trebuie să fie săvârşită în toată lumea. În acelaşi timp, El cerne şi vântură aşa încât toţi aceia care rămân mulţumiţi să se prindă de o organizaţie bisericească tihnită şi confortabilă, mai degrabă decât să meargă în pas cu adevărul, vor fi părăsiţi şi vor pieri împreună cu respingătorii soliei. Noi trebuie încă de astăzi să ţinem pasul cu lumina care creşte continuu şi să fim gata să părăsim mişcarea îngerului al treilea şi să intrăm în cea de-a patra, pe măsură ce aceasta se dezvoltă. Acest capitol oferă un tablou de ansamblu al situaţiei. Acum însă este timpul să ne îndreptăm atenţia la o profeţie mai detaliată a acestei perioade. Dar lucrul acesta îl vom face în următorul capitol.

CAPITOLUL 6

Profeţia nunţii

P

rofeţia despre cei patru îngeri pe care tocmai am studiat-o în capitolul precedent descoperă cu claritate ce se va întâmpla şi, în realitate, ea este în plină desfăşurare printre aceia care pretind a fi poporul lui Dumnezeu, de vreme ce îngerul al patrulea şi-a început puternica sa lucrare. Ea descoperă în cadrul bisericii pe aceia care iubesc în realitate adevărul lui, cât şi pe aceia care slujesc doar cu buzele adevărul prezent. La începutul acestui capitol ar fi bine să rezumăm pe scurt evenimentele ultimelor zile, aşa cum au loc în mijlocul celor ce pretind a fi poporul lui Dumnezeu, pentru că, după cum cei nelegiuiţi îşi strâng rândurile şi îşi pregătesc rolul în ultimul conflict, tot astfel adevăratul popor al lui Dumnezeu trebuie concomitent să intre în rânduri. În primul rând, Dumnezeu trimite un sol care prezintă cu putere Evanghelia în cadrul adevărului prezent, o prezentare care este perfect adaptată la nevoile prezente. Solul, chemat de Dumnezeu şi folosit de El drept canal pentru prezentarea adevărului prezent oamenilor, nu vine cu aprobarea autorităţilor bisericeşti. La început, mulţi sunt treziţi la cercetarea inimii, dar când descoperă că trebuie să lepede păcatele nutrite întorc spatele luminii, se luptă împotriva soliei şi dispreţuiesc solul. Prin această atitudine ei îşi închid uşa milei pentru totdeauna, se despart pe veci de Dumnezeu şi, în consecinţă, nu mai sunt mişcarea binecuvântată şi călăuzită de El. Acest tragic rezultat a avut loc în 1844, după cum stă scris: „Mi s-a arătat în viziune, şi eu încă cred, că o uşă a fost închisă în 1844. Toţi aceia care au văzut lumina soliilor primului şi al doilea înger şi care au lepădata acea lumină au fost lăsaţi în întuneric. Şi aceia care au acceptat-o şi au primit Duhul Sfânt, ce a însoţit proclamarea soliei din cer, şi care după aceea au renunţat

(83)

84

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

la credinţa lor şi au considerat experienţa lor o amăgire, prin aceasta au lepădat Duhul lui Dumnezeu care a încetat să mai mijlocească pentru ei. Aceia care nu au văzut lumina nu se fac vinovaţi de respingerea ei. Duhul lui Dumnezeu nu a putut atinge inimile acelei clase care dispreţuise lumina din cer. Iar această clasă cuprindea, aşa după cum am spus, atât pe aceia care au refuzat să accepte solia când le-a fost prezentată, cât şi pe aceia care au primit-o şi după aceea au renunţat la credinţa lor. Aceştia puteau avea o formă de evlavie şi să pretindă a fi urmaşii lui Hristos; dar neavând o legătură vie cu Dumnezeu ei aveau să fie luaţi captivi prin înşelăciunile lui Satana. Aceste două clase au fost scoase în evidenţă în viziune – aceia care spuneau că lumina pe care o urmaseră era o amăgire şi cei nelegiuiţi din lume care, odată cu respingerea luminii, respinseseră şi pe Dumnezeu. Nu s-a făcut nici o referire la aceia care nu văzuseră lumina, motiv pentru care nu se făceau vinovaţi pentru lepădarea ei.” Selected Messages, vol. 1, pag. 63, 64. Acest principiu al pierderii mântuirii de către aceia care resping lumina din cer se repetă de fiecare dată când Domnul trimite o solie pentru a trezi şi pune la probă poporul Său. Pe de altă parte, aici se descoperă vederii o minoritate a acelora care sunt gata să lase totul pentru Hristos şi neprihănirea Sa, iar despărţirea dintre cele două clase este inevitabilă. În felul acesta, o mişcare nouă se formează cu adevăruri noi, cu o conducere nouă, ce cuprinde doar o rămăşiţă a acelora care alcătuiau mişcarea de dinainte. Acesta este tiparul firesc de comportament în ciuda abundenţei mărturiilor din Sfânta Scriptură ce avertizează cu privire la primejdia de a respinge lumina şi de a umbla despărţiţi de adevărul lui Dumnezeu. Condamnarea atrasă de un asemenea curs de acţiune ar fi destul de rea, chiar dacă ceea ce am prezentat până acum este singura dovadă cu privire la aceasta. Dar nu este singura mărturie. Biblia a stabilit principiul următor: „Orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori”. 2 Corinteni 13,1. Aceasta înseamnă cel puţin doi sau trei martori; iar Dumnezeu a prevăzut ample mărturii sau dovezi, pentru a fi sigur că noi nu vom pierde din vedere solia. Ca atare, Cuvântul lui Dumnezeu nu a lăsat ca această problemă importantă să depindă doar de un singur martor. Un număr destul de mare de mărturii sunt oferite, fiecare la fel de clară şi de precisă ca şi profeţia deja studiată.

PROFEŢIA NUNŢII

85

Pentru a le cuprinde pe toate ar fi nevoie de o carte separată pe care nădăjduiesc s-o scriu când voi avea timp. Ne-am putea teme că o asemenea repetare ar fi plictisitoare. Dacă fiecare martor sau dovadă ar fi doar o simplă repetare a celor spuse anterior, atunci teama noastră ar fi îndreptăţită. Totuşi, nici măcar doi martori nu-şi dau mărturia din acelaşi punct de vedere şi, cu toate acestea, fiecare, în timp ce oferă aceeaşi imagine de bază ca a celorlalţi, prezintă o vedere a lucrurilor care introduce aspecte ale cazului pe care ceilalţi nu le-au prezentat. De aceea, fiecare martor se completează reciproc. Fiecare trebuie studiat pe rând pentru a obţine un tablou complet. Să ne îndreptăm deci atenţia către un alt martor care confirmă adevărul că datorită soliilor finale care trebuie vestite se va forma o nouă mişcare, cu noi adevăruri şi o nouă conducere. Poporul lui Dumnezeu se va confrunta cu chipul fiarei sub comanda îngerului al patrulea. Cel de-al doilea martor către care vă îndrept atenţia acum este parabola nunţii din Matei 22,1-14. „Isus a luat cuvântul şi le-a vorbit iarăşi în pilde. Şi a zis: Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un împărat care a făcut nuntă fiului său. A trimis pe robii săi să cheme pe cei poftiţi la nuntă; dar ei n-au vrut să vină. A trimis iarăşi alţi robi, şi le-a zis: Spuneţi celor poftiţi: ,Iată că am gătit ospăţul meu; juncii şi vitele mele cele îngrăşate au fost tăiate; toate sunt gata, veniţi la nuntă’. Dar ei, fără să le pese de poftirea lui, au plecat; unul la holda lui, şi altul la negustoria lui. Ceilalţi au pus mâna pe robi, şi-au bătut joc de ei şi i-au omorât. Când a auzit împăratul s-a mâniat; a trimis oştile sale, a nimicit pe ucigaşii aceia şi le-a ars cetatea. Atunci a zis robilor săi: ,Nunta este gata; dar cei poftiţi n-au fost vrednici de ea. Duceţi-vă dar la răspântiile drumurilor şi chemaţi la nuntă pe toţi aceia pe care îi veţi găsi’. Robii au ieşit la răspântii, au strâns pe toţi pe care i-au găsit, buni şi răi, şi odaia ospăţului de nuntă s-a umplut de oaspeţi. Împăratul a intrat să-şi vadă oaspeţii; şi a zărit acolo pe un om care nu era îmbrăcat în haina de nuntă. ,Prietene’, i-a zis el, ,cum ai intrat aici fără să ai haină de nuntă?’ Omul acela a amuţit. Atunci împăratul a zis slujitorilor săi: ,Legaţi-i mâinile şi picioarele şi luaţi-l şi aruncaţi-l în întunericul de afară; acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor. Căci mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi.’ ”

86

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

Sunt unii care vor obiecta, spunând că o parabolă nu poate fi o profeţie schematică, pentru că, după cum afirmă ei, parabolele sunt destinate numai pentru a prezenta o solie de tip devoţional, şi nu o profeţie schematică. Dar nu acesta este adevărul. Un număr de câteva parabole sunt treceri în revistă schematice foarte concrete cu privire la evenimente viitoare, şi trebuie considerate ca atare. Aceasta se va vedea pe măsură ce înaintăm în studiul parabolei profetice despre nuntă. De fapt, condeiul inspiraţiei descrie parabola din Zaharia 3 ca fiind o profeţie: „În minunata parabolă profetică a lui Zaharia, marele preot Iosua, stând îmbrăcat cu haine murdare înaintea îngerului Domnului, îl reprezintă pe păcătos. Şi cuvântul rostit de Domnul spunea: ,Dezbrăcaţi-l de hainele murdare de pe el!’ Apoi a zis lui Iosua: ,Iată că îndepărtez de la tine nelegiuirea şi te îmbrac cu haine de sărbătoare!’ ” Parabolele Domnului Hristos, cap. Pierdut şi a fost găsit, par. 23. În general, noi credem că profeţia este dată în două feluri. Credem că este dată prin viziuni şi vise, ca în cazul profeţiilor din Daniel şi Apocalipsa. De asemenea, există situaţia când cuvântul lui Dumnezeu vine direct la profet, fără să fie însoţit de viziune. Un exemplu în acest sens este prezicerea cu privire la durata captivităţii lui Israel în Babilon, aşa cum este consemnată în Ieremia 25,12. În timp ce nu ne îndoim de validitatea acestor două metode de descoperire divină, noi trebuie să nu trecem cu vederea cea de-a treia metodă prin care este descoperită o profeţie. Această metodă este parabola. Este adevărat că nu toate parabolele sunt profeţii, dar există unele care sunt. Un exemplu excelent îl găsim în Matei 21,33-46. Chiar şi la cea mai neatentă citire a parabolei se poate constata că ea a fost o profeţie care s-a împlinit cu acurateţe prin modul cum iudeii au tratat pe profeţi şi în cele din urmă pe Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Un alt exemplu asemănător este parabola profetică a celor zece fecioare după cum o găsim în Matei 25,1-13, şi despre care stă scris: „M-am referit adeseori la parabola celor zece fecioare, dintre care cinci erau înţelepte şi cinci erau nechibzuite. Această parabolă s-a împlinit şi se va mai împlini chiar la literă, pentru că are o aplicaţie deosebită pentru acest timp şi, asemenea soliei îngerului

PROFEŢIA NUNŢII

87

al treilea, s-a împlinit şi va continua să fie adevăr prezent până la încheierea timpului.” Review and Herald, 19 august 1890. Alte parabole sunt dedicate învăţării unor anumite adevăruri şi nu sunt profeţii în sensul descoperirii unor evenimente progresive, însă cele luate în considerare aici sunt cât se poate de clare. În abordarea studiului parabolei profetice din Matei 22 ne trebuie foarte multă grijă pentru a nu pune pe seama ei nici o explicaţie sau interpretare omenească. Din acest motiv, vom urma o metodă de studiu sistematică. Mai întâi vom lua profeţia ca atare şi o vom prezenta punct cu punct fără a face vreo încercare de a o potrivi cu împlinirea ei deocamdată. Apoi, când profeţia ne este clară în minte vom lua prima împlinire a ei, aşa cum este schiţată în cartea Parabolele Domnului Hristos, şi vom potrivi această împlinire cu prezicerea ei. Odată ajunşi aici vom vedea cât de exactă este profeţia şi cum s-a împlinit cu adevărat chiar literă. În cele din urmă, vom lua profeţia aşa cum se înfăţişează ea astăzi, precum şi în împlinirea ei finală. Şi încă o dată vom vedea natura exactă profeţiei, cum şi faptul că s-a împlinit chiar la literă. Acesta va fi procedeul pe care-l vom folosi în studiul nostru sistematic, iar dacă vom întreba: „Ce spune Cuvântul scris?”, atunci nu va fi cu putinţă să greşim. Primul eveniment din profeţie este facerea nunţii fiului de către împărat. Nu ne preocupă încă cine este împăratul şi cine este fiul. Înţelegerea acestui fapt va veni de la sine când vom începe studiul interpretării. Este important să înţelegem aici că facerea nunţii nu este nunta propriu-zisă, ci este pregătirea pentru nuntă, lucru care include facerea unei liste de oaspeţi, precum şi invitarea respectivilor oaspeţi la nuntă. În cursul firesc al lucrurilor şi mai ales când este vorba de invitaţia împăratului, oaspeţii vin la timpul prevăzut, dar în acest caz lucrurile nu sunt fireşti. În mod inexplicabil, ei nu vin şi devine necesar ca împăratul să-şi trimită servii pentru a chema pe cei care fuseseră poftiţi să vină la nuntă. Să observăm în mod special două lucruri la acest punct. În primul rând, sesizaţi vă rog faptul că facerea nunţii nu reprezintă prima chemare, chiar dacă implică trimiterea invitaţiilor la aceia care, de aici încolo, sunt identificaţi ca fiind „cei poftiţi”.

88

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

În al doilea rând, prima chemare este adresată acestei clase a celor poftiţi. Notaţi uluitorul fapt că nici unul dintre cei poftiţi mai înainte nu au răspuns la invitaţia sa, împăratul îşi trimite servii „să-i cheme pe cei poftiţi la nuntă; dar ei nu au vrut să vină”. Aceasta este prima chemare. Ea este dată de către servii împăratului acelora care deja fuseseră poftiţi şi care ar fi trebuit să răspundă invitaţiei de a veni la nuntă. Dar, în mod cu totul surprinzător, ei refuză totuşi să vină. În ciuda faptului că aceasta nu este nimic altceva decât o insultă făţişă la adresa împăratului, el este foarte răbdător şi trimite alţi servi să cheme a doua oară pe aceeaşi oaspeţi. Dar, ca şi cum împăratul ar fi insultat pe oaspeţi prin faptul că îi invitase la nunta fiului său, unii dintre ei tratează cea de-a treia invitaţie cu dispreţ, în timp ce restul trece la persecutarea servilor lui Dumnezeu într-o manieră sălbatică. Acum împăratul îşi dă seama că aceşti oaspeţi nu au nici o intenţie de a veni la nuntă. Fapta lor este una de răzvrătite totală împotriva împărăţiei şi autorităţii sale, astfel că îi condamnă la distrugere, fiind exact ceea ce merită o asemenea atitudine. În timp ce nunta a fost amânată până acum din cauza refuzului oaspeţilor de a veni la nuntă, asta nu înseamnă că nu va mai avea loc nunta. Vor fi chemaţi oaspeţi dintr-o altă clasă de oameni, astfel că împăratul îşi trimite servii la răspântiile drumurilor şi la garduri de unde sunt strânşi şi buni şi răi pentru această ocazie extraordinară. Acum oaspeţii vin şi totul este gata, cu excepţia unui singur lucru. Înainte ca nunta să aibă loc în realitate, împăratul trebuie să-şi cerceteze oaspeţii ca să vadă dacă toţi sunt în regulă. Aşadar, îi examinează unul câte unul, însă descoperă un om care nu are haina de nuntă şi, fiindcă omul nu poate oferi nici un temei pentru lipsa lui, este aruncat afară în întuneric. În consecinţă lucrurile stau în felul următor: Se face o nuntă şi sunt invitaţi oaspeţi. Li se adresează două chemări şi nimic mai mult. Dar ei refuză toate cele trei ocazii. Atunci împăratul îi lasă pradă distrugerii şi, cu ajutorul celei de a patra încercări de a găsi oaspeţi, el trimite chemarea unei alte clase de oameni. Apoi urmează examinarea oaspeţilor, urmată de o altă distrugere, de această dată a acelora care vin la nuntă fără a fi pregătiţi în mod corespunzător.

PROFEŢIA NUNŢII

89

Profeţia din Matei 22,1-10
Nunta este A doua chefăcută; oas- Prima che- mare este Oaspeţii Mergerea la drumuri şi la peţii sunt mare către adresată din sau cei garduri; Nunta are loc cu oaspeţii in- nou oaspeţi- poftiţi sunt invitaţi alţi oaspeţi. vitaţi lor invitaţi lepădaţi
rii i ito lu luj ăratu S p îm

Distrugerea celor ce au respins invitaţiile

Prima lepădare

A doua lepădare

Oa

sp

eţi

i

Separarea

Aceasta este ordinea evenimentelor pe care Dumnezeu încearcă să ni le prezinte. Dar dacă vom privi mai în profunzime, vom descoperi că, în realitate, distrugerea ambelor grupe, a celor poftiţi şi a acelora care au venit îmbrăcaţi necorespunzător, are loc la un timp care se află după examinarea oaspeţilor. La început unii vor crede că distrugerea celor poftiţi ar trebui să aibă loc înainte de chemarea de la drumuri şi garduri şi nu după examinarea oaspeţilor, aşa cum am arătat în acest studiu şi în diagrama ataşată lui. Dar vom vedea că aceasta este modalitatea prin care Cuvântul lui Dumnezeu duce la bun sfârşit o fază a naraţiunii sau a relatării, pentru ca apoi să se întoarcă şi să urmărească desfăşurarea altei faze. Astfel, soarta ultimă a celor poftiţi este descrisă până când ei dispar din tabloul relatării, apoi profeţia revine pentru a ne descoperi altă chemare şi răspunsul faţă de această chemare care, în realitate, se întâmplă înainte de a avea loc distrugerea celor poftiţi. Acest lucru va deveni mai clar totuşi dacă urmărim împlinirea profeţiei, lucru pe care-l vom face chiar acum.

90 Prima împlinire

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

Această profeţie s-a împlinit cu cea mai mare exactitate în istoria iudeilor. Deşi nu ne preocupă într-atât de mult această împlinire din trecut, totuşi vom vedea că ea serveşte ca un tablou clar al felului cum profeţia se va împlini din nou. Ceea ce a avut loc atunci va avea loc din nou, aşa după cum vom vedea, într-un mod clar, foarte pe scurt. Este cât se poate de evident faptul că Împăratul din parabolă este Dumnezeu Tatăl. Fiul, căruia i se face nunta, este Hristos. Dar, ce este căsătoria? „Căsătoria reprezintă unirea lui Dumnezeu cu omenirea.” Parabolele Domnului Hristos, cap. Fără haină de nuntă, par. 1. Prin urmare, facerea acestei căsătorii sau nunţi spirituale trebuie să fie aducerea împreună a acestor două părţi despărţite – Dumnezeu şi biserica Lui. Ceea ce îi separă este păcatul prezent în membrii bisericii, astfel că chemarea la nuntă trebuie să fie în mod necesar vestirea Evangheliei ca putere a lui Dumnezeu pentru îndepărtarea reală a păcatului. La orice oră în istoria lumii oamenii ca indivizi pot primi Evanghelia şi pot ajunge într-o relaţie de căsătorie cu Dumnezeu, însă nu este cu putinţă pentru biserică, în întregime ca popor, să devină pe deplin şi într-un mod desăvârşit mireasa lui Hristos la orice oră. Toata învăţătura acestei parabole ne arată că, în timp ce oamenii ca indivizi separaţi au răspuns chemării, întregul corp al bisericii nu a acceptat-o. Primirea chemării de către o minoritate de indivizi din cadrul organizaţiei nu este menţionată în parabolă. Ea nu are în vedere această categorie, ci are în vedere răspunsul corpului bisericii, ca întreg. De aceea, acest lucru ne arată că nunta sau căsătoria despre care vorbeşte parabola trebuie să fie cea a bisericii cu Hristos, şi nu a oamenilor ca indivizi separaţi cu Hristos. A fost imposibil pentru biserica iudaică, în calitate de corp al lui Hristos, să intre într-o strânsă relaţie de căsătorie cu Hristos în timpul perioadei captivităţii babiloniene. Ca robi, ei nu erau liberi să îndepărteze păcatul în întregime, aşa încât între ei şi Dumnezeu să nu mai existe nici un păcat. Cu excepţia celor câţiva credincioşi, printre care se afla şi Daniel cu prietenii săi, toţi au intrat în Babilon sub puterea stăpânitoare a păcatului care îi despărţise de

PROFEŢIA NUNŢII

91

adevăratul lor Soţ spiritual. Dar Domnul le-a dat din nou libertatea cu scopul expres de a îndepărta toate păcatele lor, aşa încât să-i pună în postura de a putea intra în cea mai strânsă relaţie de căsătorie cu El. Pentru a realiza acest lucru El le-a dat Evanghelia, puterea lui Dumnezeu ce avea menirea să-i despartă de păcat, pentru ca astfel să pună capăt despărţirii de El. El le-a înapoiat sanctuarul, care este un tablou al Evangheliei. Aceste prevederi ale harului divin au aşezat biserica pe poziţia în care evreii au avut ocazia de nezădărnicit, ca indivizi, ca biserică şi ca naţiune, de a experimenta căsătoria cu Hristos până la desăvârşirea ei totală. Deci pentru ei, ca popor preţios ales de Dumnezeu, nunta era pregătită, iar ei au fost poftiţi să ia parte la ea. El le-a dat ocazia de a vedea că adevăratul scop al izbăvirii lor din Babilon nu a fost acela ca ei să-şi reia pur şi simplu viaţa în ţara lor, ci ca să poată intra într-o relaţie de căsătorie durabilă, totală şi pe vecie cu Dumnezeu. De asemenea, ei nu trebuia să lase lucrurile de azi pe mâine în această lucrare, deoarece li s-a alocat un timp limită de 70 de săptămâni sau 490 de ani în termeni cât se poate de clari, după cum urmează: „Şaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău şi asupra cetăţii tale sfinte, până la încetarea fărădelegii, până la ispăşirea păcatelor, până la ispăşirea nelegiuirilor, până la aducerea neprihănirii veşnice, până la pecetluirea vedeniei şi proorociei, şi până la ungerea Sfântului sfinţilor.” Daniel 9,24. Astfel, iudeilor le-au fost alocate 70 de săptămâni profetice sau 490 de ani, care încep în anul 457 î.Hr., timp în care trebuia făcută această lucrare. Fuseseră împlinite toate condiţiile în cer şi pe pământ ca această lucrare să poată fi făcută. Nunta era pregătită şi oaspeţii invitaţi. Participarea lor la nuntă implica lucrarea de a pune capăt păcatelor şi de a aduce neprihănirea cea veşnică. Cadrul era stabilit, ocazia pregătită, iar dacă lucrarea ar fi fost realizată, atunci căsătoria ar fi avut loc, pentru că atunci când se pune capăt tuturor păcatelor şi neprihănirea veşnică este adusă, orice despărţire între Dumnezeu şi om dispare. Dar evreii au pierdut din vedere scopul divin şi au dat loc în schimb unei teribile căderi în apostazie, astfel că, atunci când Isus

92

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

a venit spre sfârşitul timpului alocat lor, pentru a-i călăuzi spre plinătatea finală a căsătoriei omenescului cu dumnezeirea, ei, cei care au avut datoria de a umbla foarte strâns cu Dumnezeu, rătăciseră foarte departe de El. În aceste condiţii o căsătorie este de-a dreptul imposibilă; să vezi zilnic cum cei doi parteneri se depărtează din ce în ce mai mult unul de celălalt. Astfel deci, cei care fuseseră poftiţi la nuntă în anul 457 î.Hr. au avut nevoie de o chemare specială pentru a veni la nuntă. Următorul pas important este de a identifica în mod clar şi sigur prima chemare a membrilor bisericii iudaice, la vremea când ei erau aceia care fuseseră poftiţi la nuntă. Nu există nici cel mai mic pericol de a face vreo greşeală în această privinţă, pentru că ni se spune în mod precis de către Inspiraţie că prima chemare a fost dată de către cei doisprezece şi cei şaptezeci de ucenici, înainte de răstignirea lui Hristos. Cu privire la aceasta cităm următoarea declaraţie: „Chemarea la ospăţ a fost adresată de ucenicii lui Hristos. Domnul a trimis pe cei doisprezece, după aceea pe cei şaptezeci, vestind împărăţia lui Dumnezeu s-a apropiat şi chemând pe oameni să se pocăiască şi să creadă Evanghelia. Dar chemare n-a fost ascultată. Cei care au fost chemaţi la ospăţ, n-au venit.” Parabolele Domnului Hristos, cap. Fără haina de nuntă, par. 5. Astfel au avut loc prima chemare şi respingerea ei. Dar acest lucru încă nu a închis uşa harului pentru biserica iudaică. Noi suntem familiarizaţi cu natura specifică a profeţiei biblice. În Daniel, de exemplu, sunt prezise patru imperii mondiale, nu trei şi nici cinci, ci patru. Acum, dacă istoria ar fi dat naştere la trei sau la cinci în loc de patru, atunci nu am avea ce face cu profeţia lui Daniel. Am respinge-o cu certitudine ca fiind falsă! Prin urmare, în această profeţie sunt două chemări ale celor poftiţi, nici una mai mult, nici una mai puţin. De aceea, când prima chemare a luat sfârşit, avea să urmeze cea de-a doua, care ar fi trebuit să fie ultima. Biserica iudaică a avut în total trei ocazii de a intra într-o relaţie deplină de căsătorie cu Hristos, ca biserică. Respingerea acestora avea să conducă la pecetluirea soartei ei ca biserică. A doua chemare a fost adresată prin vestirea Evangheliei în puterea Duhului Sfânt, în Ziua Cincizecimii. Faptul acesta este declarat în continuarea paragrafului citat mai sus. „Mai târziu, slujitorii au fost trimişi să spună: ,Iată că am gătit ospăţul Meu;

PROFEŢIA NUNŢII

93

juncii şi vitele mele cele îngrăşate au fost tăiate; toate sunt gata, veniţi la nuntă!’ Aceasta a fost solia dusă naţiunii iudaice, după crucificarea lui Hristos; dar naţiunea care pretindea că este poporul ales al lui Dumnezeu, a respins Evanghelia ce le-a fost adusă prin puterea Duhului Sfânt. Mulţi au făcut acest lucru în modul cel mai batjocoritor. Alţii au fost aşa de înverşunaţi împotriva mântuirii ce le-a fost oferită, împotriva iertării oferite pentru faptul că au respins pe Domnul slavei, încât s-au întors împotriva celor ce le-au adus solia. S-a pornit ,o mare prigonire’. Fapte 8,1. Mulţi, atât bărbaţi cât şi femei, au fost aruncaţi în

Profeţia din Matei 22,1-10 Prima împlinire
Nunta este A doua cheMergerea la drufăcută; oas- Prima che- mare adre- Oaspeţii muri şi la garduri; peţii sunt in- mare către sată din nou sau cei Nunta are loc cu vitaţi oaspeţii in- oaspeţilor poftiţi sunt alţi oaspeţi. invitaţi vitaţi lepădaţi
rii ito lui luj ratu S pă îm Oa sp e

Distrugerea celor care au respins invitaţiile
ţii

Prima lepădare

A doua lepădare

Separarea Chemarea neamurilor Cincizecimea
ii

457 î.Hr.

Către iudei

A

s po

tol

Iu
Chemarea de Înainte de Calvar; a pune capăt Trimiterea celor păcatului 12 şi apoi a celor 70 de ucenici

70 d.Hr. – Căderea Ierusalimului

de

ii

Separarea

94

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

închisoare, iar unii dintre solii Domnului, cum au fost Ştefan şi Iacov, au fost daţi morţii.” Parabolele Domnului Hristos, cap. Fără haina de nuntă, par. 5. Înainte ca să se întâmple toate aceste lucruri, Isus a prezis că acesta urma să fie răspunsul la cea de-a doua chemare. Şi chiar aşa a fost. Evenimentul a împlinit exact profeţia. Înainte ca cea de-a doua chemare să fie dată, atât Hristos cât şi ucenicii Săi rămăseseră în biserica iudaică, dar după cum respingerea celei de-a doua chemări a fost definitivă şi grabnică, tot atât de repede au părăsit şi ei acea biserică. Ocazia acelei biserici trecuse. Acum, chemarea urma să fie dată altor oameni. Acest lucru îl găsim scris în continuarea declaraţiei de mai sus. „În acest fel, poporul iudeu a sigilat în dreptul lui respingerea milei lui Dumnezeu. Rezultatul a fost prezis de către Hristos în parabolă. Împăratul ,a trimis oştile sale, a nimicit pe ucigaşii aceia, şi le-a ars cetatea’. Judecata rostită a venit asupra iudeilor, prin distrugerea Ierusalimului şi împrăştierea lor printre naţiunile lumii.” Parabolele Domnului Hristos, cap. Fără haina de nuntă, par. 6. Cea de a treia chemare la ospăţ reprezintă vestirea Evangheliei către neamuri. Împăratul a spus că nunta este gata, dar cei poftiţi n-au fost vrednici. Prin urmare, El i-a instruit pe servii săi să se ducă la răspântiile drumurilor şi să invite la nuntă pe toţi aceia pe care îi găsesc. Am menţionat mai devreme în acest capitol ceva despre sistemul de revelaţie al Bibliei prin intermediul căruia soarta unei clase este trasată până la sfârşit, după care, pentru puţin timp, revine şi se ocupă de altă clasă. Astfel, noi aici suntem conduşi până în 70 d.Hr., anul când are loc distrugerea Ierusalimului de către armatele romane, după care suntem aduşi în vremea când se vesteşte Evanghelia către neamuri, vestire care începe imediat după încheierea celor 490 de ani, în anul 34 d.Hr. În felul acesta, chemarea a fost îndreptată către drumuri şi garduri, fapt care a făcut ca unei alte clase de oameni să-i fie adresată invitaţia pe care iudeii o dispreţuiseră. Dumnezeu aşteptase cu îndelungă răbdare ca lucrarea să fie dusă la bun sfârşit de poporul iudeu, dar El fusese dezamăgit. Apoi, El a căutat să încheie lucrarea prin biserica apostolică, dar din nou a fost dezamăgit, pentru ca, după ce au atins o anumită culme a măreţiei, să cadă în apostazia adâncă a Evului Mediu, perioadă în care biserica a suferit aceeaşi povară jalnică de opresiune teribilă,

PROFEŢIA NUNŢII

95

după cum a suferit şi Israel în robia Babilonului, în vremea lui Daniel. Vorbind despre persecuţia necruţătoare care a început în era apostolică şi s-a sfârşit scurt timp înainte de anul 1798, pana inspiraţiei a scris: „Biserica lui Dumnezeu de pe pământ a fost într-o adevărată robie în timpul acestei perioade lungi de prigoană necruţătoare, aşa cum copiii lui Israel au fost robi în Babilon în timpul exilului.” Profeţi şi regi, cap. 59, par. 30. În asemenea condiţii încheierea căsătoriei bisericii cu Hristos era imposibilă. Unirea lui Hristos cu poporul Său poate avea loc doar printr-o mişcare a unui popor spiritual care este liber în totalitate, motiv pentru care încheierea marii controverse poate fi realizată doar printr-un popor complet eliberat din robia păcatului. Acesta este un adevăr a cărui putere trebuie văzută şi înţeleasă de fiecare dintre noi. Abia atunci vom înţelege de ce cei 144.000 trebuie să ajungă, şi vor ajunge, la o stare de desăvârşire nepătată. Acest final fericit al căsătoriei ar fi trebuit să aibă loc încă din zilele apostolilor dacă cei credincioşi în Isus ar fi pus capăt cu adevărat tuturor păcatelor şi ar fi adus neprihănirea veşnică, dar, în schimb, ei au adus în Biserica Creştină un număr mare de idei care ţineau de Babilon, idei ce ar fi trebuit să fie părăsite pentru totdeauna. Pentru un studiu suplimentar cu privire la acest punct, vezi Odihna divină de Sabat, cap. 10-13, F. T. Wright. Acest amestec de idei şi concepte babiloniene şi creştine a schilodit pe servii lui Dumnezeu, a jefuit biserica de puterea lui Dumnezeu şi, astfel, a fost împiedicată strângerea completă a secerişului neamurilor de la drumuri şi garduri. Acest lucru a împiedicat examinarea oaspeţilor adunaţi de către Împăratul slavei, adică judecata de cercetare a celor care mărturisesc a fi poporul lui Dumnezeu. De aceea, această primă împlinire a profeţiei este incompletă, iar întreaga dramă trebuia reconstituită. Din nou trebuia să fie făcută o nuntă; din nou trebuia să fie două chemări către cei poftiţi; din nou trebuia să aibă loc respingerea finală a celor poftiţi, iar chemarea trebuia să fie dată unei alte clase; şi din nou va trebui să aibă loc distrugerea finală a celor poftiţi şi a acelora care vin îmbrăcaţi necorespunzător cu haina de nuntă. De astă dată slujitorii Împăratului, pe deplin eliberaţi de toate ideile babiloniene, izbăviţi de toate păcatele şi plini cu puterea

96

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

sublimă a ploii târzii, vor reuşi cu desăvârşire să strângă oaspeţii. Chemarea finală şi avertizarea vor fi duse literalmente fiecărui individ din orice norod, neam, limbă şi popor. Nu va rămâne nici o singură persoană vie care să nu fie în stare să ia o decizie, într-un fel sau altul. Oaspeţii vor fi strânşi, judecata de cercetare a celor vii va avea loc, cei care au lepădat invitaţia plină de milă a lui Dumnezeu vor suferi distrugerea, căsătoria Mielului cu poporul Său va fi încheiată şi, astfel, va veni sfârşitul. Ceea ce ne preocupă şi ne interesează cel mai mult pe noi acum este cea de-a doua împlinire şi ultima a acestei profeţii, studiu pe care-l vom destina capitolului următor.

CAPITOLUL 7

Profeţia nunţii – partea a doua
nainte ca Acela care este Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor să se poată întoarce pe norii cerului, trebuie să fie încheiată căsătoria dintre Hristos şi biserica Sa. Cu alte cuvinte, înainte ca sfârşitul timpului de probă să se poată încheia Dumnezeu trebuie să aibă pe acest pământ o biserică „fără pată şi fără zbârcitură sau altceva de felul acesta”. Efeseni 5,27. În această biserică trebuie să se fi pus capăt tuturor păcatelor în fiecare credincios pentru totdeauna, iar neprihănirea cea veşnică trebuie să fi fost adusă înăuntrul fiecăruia dintre membri. Altminteri ei n-ar putea niciodată să suporte timpul strâmtorării lui Iacov care urmează după încheierea timpului de probă sau de har şi care precede a doua venire a lui Hristos. Iar dacă ei nu ar izbândi atunci şi s-ar aşeza pe o poziţie de unde Satana „ar putea să-i şteargă de pe pământ, biruinţa lui ar fi deplină”. Tragedia veacurilor, cap. 39, par. 13. Ca triumful lui Satana să fie deplin ar însemna să fie înfrântă cu totul cauza lui Dumnezeu. De aceea, statornicia şi credinţa poporului lui Dumnezeu în această criză şi conflict este o problemă cât se poate de serioasă. Ca atare, trebuie să aibă loc o nuntă şi aceasta trebuie să fie încheiată înainte ca Isus să părăsească Sfânta Sfintelor din sanctuarul ceresc. Acest lucru este declarat în Experienţe şi viziuni, cap. Încheierea vestirii celei de-a treia solii îngereşti, par. 3. După ce suntem aduşi, în sulul nederulat al profeţiei, la acea vreme când timpul de probă se încheie, ni se spune: „Fiecare caz fusese hotărât pentru viaţă sau pentru moarte. În timp ce Isus slujise în sanctuar, judecata continuase pentru neprihăniţii care erau morţi şi apoi pentru neprihăniţii aflaţi în viaţă. Hristos îşi primise Împărăţia după ce făcuse ispăşire pentru poporul Său şi le ştersese păcatele. Era hotărât cine aveau să fie supuşii Împărăţiei. Nunta Mielului luase sfârşit. Şi Împărăţia şi măreţia ei în întregime au fost date lui Isus şi moştenitorilor

Î

(97)

98

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

mântuirii, iar Isus urma să domnească ca Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor.” Pentru atingerea acestei stări de desăvârşire fără pată Dumnezeu are responsabilitatea majoră, însă nu-şi poate împlini partea dacă cealaltă parte a legământului, oamenii, nu şi-o împlineşte pe a ei. Putem fi siguri că nu există eşec sau amânare din partea lui Dumnezeu. Dacă acele probleme îşi spun cuvântul, după cum s-a întâmplat mereu, atunci eşecul ni se datorează întru totul nouă. Toată puterea şi toate resursele cerului sunt pregătite în vederea încheierii acestei nunţi. Până acum realizarea acestui lucru nu a avut succes şi din acest motiv timpul se tot amână. Dar nici una din nereuşite nu poate fi atribuită Domnului, deoarece toate prevederile stabilite de cer au fost mai mult decât adecvate. Acest adevăr este accentuat de câteva ori în toată profeţia. Mai întâi ni se spune că Împăratul a făcut nuntă Fiului Său. Aceasta nu înseamnă că El doar a intenţionat s-o facă, sau că a început bine dar nu a mai dus la bun sfârşit lucrarea, ci că în realitate El a făcut nunta. Din acest motiv El a putut spune în mod clar: „Toate sunt gata, veniţi la nuntă!” O citire atentă ne arată că amânarea a fost cauzată nu de lipsa de pregătire sau de neglijenţă din partea Domnului, ci de refuzul persistent al poporului Său de a veni la invitaţia Sa. „A veni”, în acest cadru, nu înseamnă a merge pe jos spre o localitate dintr-un anume punct geografic, ci înseamnă lucrarea de pregătire a sufletului ce implică lepădarea păcatului din viaţa personală, căci păcatul dinăuntru este elementul care îi ţine despărţiţi unul de altul pe cei doi parteneri de căsătorie. În această despărţire, nu El este cel care umblă despărţit de noi, ci noi suntem aceia care umblăm despărţiţi de El. Dar, după cum am arătat deja, lucrarea lui Dumnezeu nu se poate încheia şi Hristos nu se poate întoarce fără a fi încheiată mai întâi căsătoria, prin desăvârşirea completă a credincioşilor în Isus. Toate lucrurile au fost gata când Hristos a slujit pe pământ, şi Domnul le-a spus acest lucru, însă iudeii au refuzat să vină în ciuda pretenţiilor lor serioase de a fi singura, unica naţiune aleasă. După ce a făcut absolut totul pentru a restabili relaţia dintre poporul Său şi El, Dumnezeu a pus la dispoziţia bisericii primare creştine această ocazie, dar nici ea nu a izbutit să strângă oaspeţii şi să vină la nuntă. Dimpotrivă, membrii bisericii s-au depărtat din ce în ce

PROFEŢIA NUNŢII – PARTEA A DOUA

99

mai mult de Conducătorul lor divin, până când i-a cuprins şi i-a ferecat întunericul adânc al marii apostazii babiloniene. În felul acesta, a luat sfârşit nobila şi lăudabila încercare a lui Dumnezeu de a încheia căsătoria dintre Dumnezeu şi om la acea vreme anumită din istorie. Acest lucru nu i-a lăsat lui Dumnezeu nici o altă alegere decât să aştepte cu răbdare sosirea unei alte ocazii. Această nouă şi preţioasă ocazie nu se putea ivi mai înainte ca puterea papală să fie zdrobită, deoarece căsătoria poate fi finalizată doar cu un popor eliberat din robia păcatului. De aceea, trebuie să se vadă clar faptul că, în perioada îndelungatei captivităţii a Evului Mediu, nu putea avea loc nici o căsătorie sau nuntă. Ca atare, Dumnezeu a aşteptat cu o nesfârşită răbdare până ce a venit timpul când a putut să facă din nou nuntă Fiului Său. Tot ce se putea face mai bine atunci era ca Dumnezeu să ţină lucrurile sub stăpânire, pentru ca biserica să nu poată fi distrusă cu totul, şi în acelaşi timp să creeze o situaţie prin care să poată fi făcută din nou nunta şi oaspeţii să fie chemaţi pentru încheierea ei. Acest obiectiv a fost atins în anul 1844. Din nou Împăratul a făcut nuntă Fiului Său şi oaspeţii au fost poftiţi la ea prin intermediul strigării de la miezul nopţii: „Iată Mirele, ieşiţi-I în întâmpinare!” Matei 25,6. Toţi cei care sunt familiarizaţi cu istoria apariţiei mişcării advente, ştiu că nunta a fost făcută în 1844. Există declaraţii lămurite ce confirmă acest lucru. Totuşi, vom cheltui puţin timp pentru a stabili aceasta ca un fapt dincolo de orice bănuială. În cartea Experienţe şi viziuni ne este dată o descriere a ceea ce a avut loc în sanctuarul ceresc la sfârşitul celor 2300 de ani, care s-au sfârşit la 22 octombrie 1844. La rândul ei ea este o descriere mult mai detaliată a lui Daniel 7,9.10, care spune: „Mă uitam la aceste lucruri, până când s-au aşezat nişte scaune de domnie. Şi un Îmbătrânit de zile a şezut jos. Haina Lui era albă ca zăpada şi părul capului Lui era ca nişte lână curată; scaunul Lui de domnie era ca nişte flăcări de foc, şi roatele Lui ca un foc aprins. Un râu de foc curgea şi ieşea dinaintea Lui. Mii de mii de slujitori îi slujeau, şi zeci de mii de ori zece mii stăteau înaintea Lui. S-a ţinut judecata şi s-au deschis cărţile.” Sfânta Sfintelor sau a doua încăpere a sanctuarului ceresc este sala de judecată, astfel că, aici în Daniel, chiar la timpul când au loc evenimentele descrise în această profeţie, Cel Îmbătrânit de

100

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

zile, sau Dumnezeu Tatăl, este văzut când ia loc în această sală. Acest eveniment a avut loc la sfârşitul celor 2300 de ani, conform profeţiei din Daniel 8,14. În pasajul din Experienţe şi viziuni, cartea despre care am pomenit mai sus, Tatăl şi Fiul sunt văzuţi stând împreună pe un tron care se află, după câte ni se spune, în Sfânta sau prima încăpere a sanctuarului ceresc. Aceasta este în armonie cu viziunea lui Ioan din Apocalipsa 4 şi 5, unde Tatăl şi Fiul sunt văzuţi împreună în încăperea unde se află cele şapte sfeşnice, despre care noi ştim că s-au aflat întotdeauna în prima încăpere a sanctuarului. Este în armonie de asemenea cu Evrei 1,3 şi 8,1, unde Isus este văzut ca şezând la dreapta scaunului de domnie din ceruri. Dar, la sfârşitul celor 2300 de ani, în 1844, slujirea din Sfânta avea să dea loc slujirii din Sfânta Sfintelor, fapt care necesita deplasarea Tatălui şi Fiului în această încăpere. Acest lucru este arătat, după cum am indicat mai sus, în Daniel 7,9.10 şi de asemenea în versetul 13, unde Fiul omului este adus înaintea Celui Îmbătrânit de zile, pentru a-şi primi Împărăţia. Scena este descrisă cu detalii şi mai amănunţite în Experienţe şi viziuni, cap. Sfârşitul celor 2300 de zile, par. 2: „L-am văzut pe Tatăl ridicându-se de pe scaunul de domnie, mergând cu un car de foc în Sfânta Sfintelor, înăuntrul perdelei, şi a şezut jos.” Cu ce scop? Răspunsul este pentru a face nuntă Fiului Său. Aceasta este evident din următoarea declaraţie: „Apoi, Isus s-a ridicat de pe tron... Apoi, şi-a ridicat braţul drept şi l-am auzit spunând cu glasul Său încântător: ,Aşteptaţi aici; Mă duc la Tatăl Meu să primesc Împărăţia; păstraţi-vă veşmintele nepătate, iar Eu mă voi întoarce după puţină vreme de la nuntă şi vă voi primi.’ ” Experienţe şi viziuni, cap. Sfârşitul celor 2300 de zile, par. 2. Dacă, prin ieşirea din locul unde s-a dus, El s-a întors de la nuntă, atunci înseamnă că El trebuie să fi participat la nunta pe care Tatăl Său se dusese să i-o pregătească din timp. Acest fapt este arătat la modul cel mai clar în Tragedia veacurilor, cap. 24, par. 11: „Vestirea ,Iată Mirele vine’, din vara anului 1844, a făcut ca multe mii să aştepte venirea imediată a Domnului. La timpul cuvenit Mirele a venit, dar nu pe pământ cum aşteptau oamenii, ci la Cel Îmbătrânit de zile în ceruri la nuntă, să-şi primească Împărăţia.” Aceste referinţe arată foarte clar că Tatăl a făcut nuntă Fiului

PROFEŢIA NUNŢII – PARTEA A DOUA

101

în 1844. Acest lucru implica făurirea unui popor care să poată fi clasificat ca fiind „cei poftiţi”. Dar cine era acest popor? Cum să-l identificăm? Ei au fost aceia care au întrunit specificaţiile asemănătoare acelora care au fost poftiţi în anul 457 î.Hr. Ei fuseseră în robia Babilonului spiritual, dar răspunseseră la solia îngerului al doilea de a ieşi afară din el pentru a face lucrarea de reclădire a gloriosului adevăr cu privire la sanctuar, tot aşa cum mica rămăşiţă ieşise din Babilon pentru a rezidi templul în zilele lui Ezra şi Neemia. Ei au fost cei poftiţi la nuntă. Ei luaseră seama la chemarea „Iată Mirele, vine; ieşiţi-I în întâmpinare!” Matei 25,6. Aceasta înseamnă a spune că în 1844 Dumnezeu şi-a adus poporul pe aceeaşi poziţie avantajoasă, dându-le aceeaşi ocazie, întocmai cum a făcut-o cu vechiul Israel în 457 î.Hr., când El le pusese la dispoziţie o perioadă de timp precisă, adică 490 de ani, în care trebuia să pună capăt păcatelor şi să aducă neprihănirea cea veşnică. În 1844 El i-a chemat să facă aceeaşi lucrare fără a mai specifica durata timpului care le fusese alocată. Acest timp a fost descris în aceste cuvinte: „Dar în zilele în care îngerul al şaptelea va suna din trâmbiţa lui, se va sfârşi taina lui Dumnezeu.” Apocalipsa 10,7. Sfârşitul tainei lui Dumnezeu reprezintă încheierea lucrării prin care Hristos ia chip în mod deplin înăuntrul fiecărui credincios, după cum stă scris: „Dumnezeu a voit să le facă cunoscut care este bogăţia slavei tainei acesteia între neamuri, şi anume: Hristos în voi, nădejdea slavei.” Coloseni 1,27. Nu înseamnă acest lucru tocmai a pune capăt păcatelor şi a aduce neprihănirea veşnică? Şi când această lucrare este săvârşită, nu va fi îndepărtată orice barieră de despărţire dintre Dumnezeu şi om? Nu înseamnă acest lucru că va fi încheiată căsătoria când unirea este perfectă? Sfârşirea tainei lui Dumnezeu înseamnă isprăvirea căsătoriei, a nunţii. În 1844 totul fusese adus la stadiul de pregătire cu scopul ca această lucrare să se poată sfârşi cu repeziciune. Puterea papalităţii fusese zdrobită, oamenii erau liberi ca niciodată mai înainte, lumina glorioasă a Evangheliei veşnice strălucea peste ei şi Împăratul deja venise să cerceteze caracterele celor morţi neprihăniţi. Nunta era făcută. Toate lucrurile erau pregătite şi tot ce mai

102

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

rămăsese de făcut era ca poporul lui Dumnezeu să grăbească lucrarea de a sfârşi taina lui Dumnezeu în ei, aşa încât Hristos să poată veni să-i primească în împărăţia Sa. Dar, exact aşa cum s-a arătat în profeţie, ei nu au venit atunci când au fost iniţial poftiţi. În schimb, a urmat o tristă cădere în apostazie, timpul s-a amânat, iar Mirele şi Tatăl Său au fost lăsaţi să aştepte, şi să tot aştepte. „Dacă adventiştii, după marea dezamăgire din 1844, şi-ar fi păstrat cu tenacitate credinţa şi ar fi urmărit strâns uniţi providenţa lui Dumnezeu care se deschidea pentru ei, primind solia îngerului al treilea şi proclamând-o în puterea Duhului Sfânt lumii, ei ar fi văzut mântuirea lui Dumnezeu, Domnul ar fi lucrat cu mare putere împreună cu eforturile lor, lucrarea ar fi fost încheiată, iar Hristos ar fi venit în acest veac pentru a-i primi pe cei din poporul Lui în vederea răsplătirii lor..” Evanghelizare, cap. Solia triumfătoare, subcap. Motivul amânării, par. 6. Această declaraţie a fost scrisă în 1883 şi arată în mod clar că cei poftiţi ar fi trebuit să intre la nuntă înainte de acest an, dar ei nu au intrat. De aceea, exact aşa cum arată profeţia şi exact aşa cum fusese necesar şi în prima împlinire a ei în istoria poporului Israel, Împăratul a trebuit să trimită o chemare specială acelora care fuseseră poftiţi. Întrucât avuseseră loc numeroase tulburări şi fuseseră date multe solii în mijlocul poporului lui Dumnezeu, sarcina noastră este aceea de a identifica acel eveniment care în realitate a împlinit profeţia. Profeţia cere ca Împăratul să trimită poporului Său, celor poftiţi, o chemare la nuntă. O asemenea solie trebuie să descopere cu mult mai mult decât cunoaşterea a ceea ce ei ar trebui să fie, de fapt ea trebuia să le explice cum pot să atingă standardul divin al desăvârşirii şi, de asemenea, să le prezinte puterea extraordinară a Evangheliei prin care poate fi adusă la bun sfârşit lucrarea. Această nevoie mi-a fost lămurită cu o forţă frapantă într-o noapte în Johannesburg, Africa de Sud. Cu acea ocazie prezentam un studiu din Romani 7 şi 8. Explicasem metodic problema păcatului ca o situaţie în care păcătosul se află într-o stare de robie neputincioasă faţă de păcatul stăpânitor. Am demonstrat cu ajutorul Scripturilor că noi comitem păcatul fără voia noastră, deoarece nu avem putere să facem altfel până când suntem

PROFEŢIA NUNŢII – PARTEA A DOUA

103

eliberaţi din această robie. Am arătat spre starea deplorabilă a nefericiţilor evrei în Egipt ca o ilustraţie a problemei noastre spirituale, prin care am descoperit ce nu trebuie să fim, şi ce ar trebui să fim. Această parte a prezentării a durat 45 de minute, şi am sugerat o pauză de 15 minute înainte de a continua subiectul. Îndată un bărbat a luat cuvântul în adunare şi a zis: „Sabatul trecut pastorul a ţinut o predică în care vorbea despre problema păcatului, exact aşa cum aţi făcut dumneavoastră. El ne-a spus că legea lui Dumnezeu poate fi ţinută în mod desăvârşit şi că acesta este nivelul la care trebuie ţinută de aceia care vor primi un loc în Paradisul restabilit. Dar predica lui s-a încheiat fără a mai continua, şi a şezut jos. Eu m-am ridicat îndată în picioare şi l-am rugat sincer să nu se oprească la acest punct, ci să continue ca să ne spună cum să atingem acest standard al desăvârşirii. Pastorul s-a ridicat din nou, dar încet, în picioare şi a mărturisit că ne-a spus tot ceea ce ştia, că, în timp ce înţelegea că desăvârşirea este realizabilă, că se poate pune capăt păcatului pentru totdeauna şi că neprihănirea desăvârşită poate fi adusă în suflet pe vecie, el nu poate explica cum poate fi atins acest standard.” Apoi omul m-a provocat cu aceste cuvinte: „Ne veţi prezenta ca acel pastor experienţa neprihănirii, dar fără să ne explicaţi cum poate fi atinsă?” Cât de recunoscător am fost că solia îngerului al patrulea, care este chemarea la nuntă, explică în mod clar pas cu pas procedeul simplu prin care neprihănirea lui Hristos devine neprihănirea sfinţilor. L-am asigurat pe cel care a pus întrebarea că solia cea vie pe care o aveam conţinea toate răspunsurile de care el avea nevoie, şi că urmau să fie prezentate în studiul următor. După primirea răspunsurilor în acea noapte s-a dus acasă ca un om fericit. Înainte de a merge mai departe este cât se poate de important să înţelegem ce anume constituie prima chemare către cei poftiţi, ce a urmat după facerea nunţii în 1844. Este foarte uşor să facem acest lucru, pentru că există doar un singur eveniment care întruneşte toate criteriile, şi anume prezentarea soliei „Hristos, neprihănirea noastră” de către solii aleşi de Dumnezeu, Waggoner şi Jones, între anii 1888-1893. Chemarea de a veni la nuntă nu poate fi altceva decât un apel din partea lui Dumnezeu către poporul Său ca ei să stârpească din

104

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

vieţile lor ceea ce îi desparte de Hristos – adică păcătoşenia lor, după cum stă scris: „Ci nelegiuirile voastre pun un zid de despărţire între voi şi Dumnezeul vostru; păcatele voastre vă ascund faţa Lui şi-l împiedică să v-asculte!” Isaia 59,2. Dumnezeu nu cere nimic de la poporul Său dacă nu le şi pune la dispoziţie mijloace pentru realizarea acestui lucru. Toate cerinţele Lui sunt însoţite de puterea Sa. „Când voinţa omului cooperează cu voinţa lui Dumnezeu, ea devine atunci atotputernică. Tot ceea ce, la porunca Sa, trebuie făcut, poate fi adus la îndeplinire prin puterea Sa. Toate cerinţele lui Dumnezeu sunt tot atâtea împuterniciri.” Parabolele Domnului Hristos, cap. Talanţii, subcap. Folosirea talanţilor, ultimul paragraf. Pavel a înţeles aceasta foarte clar şi ne atrage atenţia la acest fapt în aceste cuvinte: „Dumnezeul păcii să vă sfinţească El însuşi pe deplin; şi duhul vostru, sufletul vostru şi trupul vostru să fie păzite întregi, fără prihană la venirea Domnului nostru Isus Hristos. Cel ce v-a chemat este credincios, şi va face lucrul acesta.” 1 Tesaloniceni 5,23. De aceea, orice chemare la nuntă trebuie să fie o explicare clară a problemei păcatului, trebuie să descopere procedeele practice prin care se poate obţine eliberarea şi trebuie să ne pună la dispoziţie puterea necesară pentru a realiza izbăvirea noastră. În toate şi în tot legea sfântă a lui Dumnezeu trebuie să fie întronată la locul ei de drept. Când vom face acest lucru, vom fi feriţi de a face greşeala atât de comună cu privire la rolul legii ce constă în tendinţa generală de a gândi că, dacă încălcarea legii ne jefuieşte neprihănirea şi sănătatea – după cum în mod sigur se întâmplă – atunci păzirea legii va restabili aceste lucruri, fapt care nu este adevărat. Dacă legea ne este propovăduită fără ca puterea salvatoare a Evangheliei să fie descoperită ca mijloc prin care standardul ei înalt şi nobil să poate fi atins, ascultătorul ajunge apăsat de descurajare şi sufletul lui cade în disperare. Aceasta este exact ceea ce s-a întâmplat cu adventismul de-a lungul anilor de după 1850, când adventiştii au devenit laodiceeni. Lipsiţi de credinţa care lucrează prin iubire şi curăţă sufletul, de haina alba a neprihănirii lui Hristos şi de alifia pentru ochi a discernământului spiritual, ei vestiseră „legea până când noi am ajuns tot atât de uscaţi ca şi dealurile Ghilboa, care n-aveau nici rouă, nici ploaie”. Review and Herald, 11 martie 1890. Pentru o

PROFEŢIA NUNŢII – PARTEA A DOUA

105

analiză mai detaliată a condiţiei generale a adventismului între anii 1858-1888, studiaţi Destinul unei mişcări, cap. 17, de F. T. Wright. Vă invit acum să priviţi cu atenţie la acea perioadă, între anii1858 şi 1888, spre a vedea dacă a existat vreo chemare adresată celor poftiţi de-a lungul acestui interval de timp. Puteţi găsi vreo solie adusă personal de către solii lui Dumnezeu bisericii sau celor poftiţi, şi nu lumii? Dacă totuşi puteţi identifica o solie adresată celor poftiţi, atunci a fost ea puterea cea vie a Evangheliei lui Isus Hristos, neprihănirea Lui, chemarea de a înlătura toate păcatele, de a pune capăt fărădelegii şi de a aduce neprihănirea cea veşnică? Căutaţi cât doriţi şi veţi descoperi că nu a avut loc nici un asemenea eveniment. Chemarea celor poftiţi nu s-a auzit între anii 1858-1888. Există doar un singur eveniment care putea întruni toate aceste specificaţii, şi acesta a fost trimiterea lui Waggoner şi Jones ca servi, de către Dumnezeu, la cei poftiţi, poporul advent, între anii 1888-1893, cu solia Evangheliei veşnice, ca putere a lui Dumnezeu de a mântui din păcat. Compară specificaţiile profeţiei în cele ce urmează: El „a trimis pe robii Săi să cheme pe cei poftiţi la nuntă”, Matei 22,3, cu aceste cuvinte care descriu solia din 1888 cât şi prin cine a fost dată: „Domnul, în marea Sa milă, a trimis poporului Său cea mai preţioasă solie prin Waggoner şi Jones.” Mărturii pentru predicatori, cap. Lepădarea luminii, subcap. Solia îndreptăţirii prin credinţă, par. 1. Evenimentul s-a potrivit exact cu profeţia. Aceasta a fost prima chemare adresată poporului advent. Notaţi faptul că cei doisprezece şi cei şaptezeci de ucenici au fost trimişi să ducă solia doar la oile pierdute ale casei lui Israel, lucru pe care ei l-au făcut. În acelaşi mod Waggoner şi Jones au adresat solia poporului advent. Ei nu erau evanghelişti pentru lume, ci pentru biserică. Ei nu-şi aleseseră o astfel de cale. Domnul a fost Acela care alesese să se întâmple astfel, iar ei au ascultat pur şi simplu de voia Lui. Dar ce triste au fost urmările! Privind cu ochi profetic de-a lungul timpului, Isus spusese: „Dar ei n-au vrut să vină.” Matei 22,3. Şi El a fost cât se poate de corect în prorocirea Sa, aşa cum numai El, cel mai mare dintre profeţi, putea fi, pentru că poporul advent nu a binevoit să răspundă invitaţiei Sale pline de har.

106

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

Foarte multe argumentări şi dezbateri s-au ivit cu privire la faptul dacă biserica a respins cu adevărat în 1888 solia trimisă ei. Organizaţia de astăzi a Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea pretinde de fapt că solia niciodată nu a fost respinsă, ci mai degrabă a ieşit din această criză mai sănătoasă şi mai bună ca biserică. Pentru a sprijini această vedere ei arată spre faptul că într-adevăr au fost unii care au respins-o, că majoritatea nu a luat o decizie oficială prin vot pentru a respinge solia şi că o mare parte din biserică era nesigură de poziţia pe care trebuia s-o adopte. Dar un asemenea argument reprezintă doar un efort hotărât de a ascunde adevărata istorie din acea vreme şi, astfel, de a evita să facă faţă consecinţelor, de a evita umilinţa de a se pocăi şi mărturisirea pe care o cerea o asemenea recunoaştere a adevăratei stări de lucruri. Nu vom face nici o dezbatere pe larg aici pentru a dovedi acest fapt, deoarece nu este nevoie. Că scopul lui Dumnezeu a fost zădărnicit este evident din trei motive. În primul rând, exista profeţia prin care se arăta că cei poftiţi nu aveau să vină la nuntă. Cu mult înainte de a avea loc acest eveniment Dumnezeu declarase în mod prevestitor că poporul urma să refuze primirea chemării. Dumnezeu, care ştie toate lucrurile de la început, motiv pentru care niciodată nu este luat prin surprindere, a declarat cu mult înainte că aşa vor răspunde ei la chemarea Sa. Şi, în ciuda avertizării clare, ei au mers mai departe şi au făcut chiar acel lucru. Au refuzat totalmente să primească lumina, refuz care nu este altceva decât lepădare. În al doilea rând, când evenimentul a avut loc Dumnezeu a oferit prin serva Sa, într-un limbaj foarte clar, propria Sa evaluare cu privire la ceea ce a avut loc la Minneapolis între anii 1888-1893. El a spus: „Prejudecăţile şi părerile care au predominat la Minneapolis în nici un caz nu sunt moarte.” Mărturii pentru predicatori, cap. Apel şi avertisment, subcap. Degradarea sufletului, par. 3. Prejudecăţile şi părerile niciodată nu lucrează împreună de partea lui Dumnezeu. Niciodată! Ele sunt armele vrăjmaşului a toată neprihănirea prin care caută să înfrângă adevărul. Există timpuri când el are mare succes şi, de fapt, pare că îl are mai tot timpul. Cuvântul „predominat” înseamnă a învinge sau a domina, a fi victorios într-o luptă. De aceea este clar că în 1888 Domnul şi solia Lui nu au câştigat biruinţa, ci ea a fost obţinută de vrăjmaşii

PROFEŢIA NUNŢII – PARTEA A DOUA

107

acelei solii. Nici un alt înţeles nu poate fi dat acestei declaraţii. Este adevărat că oamenii vor lua dovezi din istoria celor întâmplate şi vor deduce din acele dovezi ceea vor ei, în încercarea de a face ca raportul să pară diferit de evaluarea făcută de Dumnezeu. Dar când Dumnezeu vorbeşte şi ne spune că la Minneapolis au predominat prejudecăţile şi părerile, atunci trebuie că El are ultimul cuvânt asupra chestiunii. Toate argumentele să înceteze şi să mărturisim în umilinţă faptul acesta, şi să ne rugăm la modul cel mai sincer cum putem să recuperăm terenul pe care l-am pierdut de-a lungul timpului. Dar acesta nu este singurul cuvânt din partea lui Dumnezeu în acest scop. Din nou citim: „O rea-voinţă de a renunţa la opiniile preconcepute şi de a accepta acest adevăr, stă la temelia unei largi contribuţii a opoziţiei manifestate la Minneapolis împotriva soliei Domnului adusă prin fraţii E.J. Waggoner şi A. T. Jones. Prin exercitarea acelei opoziţii Satana a reuşit să ţină departe de poporul nostru, într-o mare măsură, puterea specială a Duhului Sfânt pe care Dumnezeu tânjea să le-o împărtăşească. Vrăjmaşul i-a împiedicat să obţină acea eficienţă pe care ar fi putut s-o aibă prin transmiterea adevărului către lume, aşa cum apostolii l-au proclamat după Ziua Cincizecimii. Lumina care urmează să lumineze întregul pământ cu slava ei a fost respinsă şi, prin acţiunea fraţilor noştri, a fost ţinută într-o mare măsură departe de lume.” Selected Messages, vol. 1, pag. 234, 235. Iarăşi, ce limbaj poate fi mai clar decât acesta? Satana a fost cel care a avut succes în această luptă de a aduce lumina şi puterea ultimei avertizări către o lume pieritoare. Acest lucru nu se datorează vreunei lipse din partea lui Dumnezeu, pentru că atunci când planurile Sale sunt ascultate „nu poate fi insucces, pierdere, imposibilitate, sau înfrângere...” Hristos Lumina Lumii, cap. 53, par. 26. Nereuşita se datorează doar elementului omenesc, şi aceasta a făcut ca solia să nu fie primită şi acceptată, după cum era în planul Lui să fie. În al treilea rând, simpla mărturie a timpului arată că solia nu a fost niciodată primită de către biserică, în majoritatea ei, ca să facă din aceasta o biruinţă pentru Dumnezeu. Dacă ar fi fost primită, marea strigare s-ar fi făcut auzită cu foarte mult timp în urmă, iar astăzi cei credincioşi ar fi fost în Împărăţie. Dar noi nu suntem acolo. Nu se poate câştiga nimic prin refuzul de a admite în mod sincer

108

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

că solia a fost respinsă cu multă vreme în urmă, că prima chemare către cei poftiţi a fost respinsă exact aşa cum a prezis Dumnezeu că se va întâmpla. Prin urmare, să însemne aceasta că suntem blocaţi într-o situaţie de unde nu mai există scăpare? Nu, nicidecum, deoarece ca indivizi fiecare se poate pocăi, tot aşa după cum întreaga biserică s-ar fi putut şi ar fi trebuit să se pocăiască. Aceasta a fost doar o scurtă examinare a primei chemări adresată celor poftiţi şi a respingerii ei de către aceştia. Este recomandat să se facă un studiu atent al cărţii Mişcarea destinului, de F. T. Wright. În această carte sunt adunate dovezi care demonstrează într-un mod convingător că oaspeţii au refuzat să vină când au fost chemaţi. Trebuie subliniat faptul că nereuşita de a accepta prima chemare nu aduce biserica la punctul fatal care să-l determine pe Domnul să spună servilor Săi: „Cei care au fost poftiţi nu sunt vrednici. Ocoliţi-i şi mergeţi la o altă clasă de oameni”. Prima respingere nu aduce biserica la punctul acesta deoarece mai rămâne a doua chemare şi, până când aceasta nu este dată, biserica continuă să fie recunoscută de Dumnezeu ca fiind poporul Său, de care nimeni nu trebuie încă să se despartă. După cum Hristos şi apostolii au rămas în biserica iudaică, în ciuda apostaziei ei adânci, până când a fost respinsă şi a doua chemare, tot aşa nu trebuia să existe nici o despărţire de biserică până când chemarea a doua avea să fie respinsă cu desăvârşire. Că ea avea să fie respinsă este adeverit de profeţia ce descrie felul în care biserica urma să trateze a doua chemare. Este tabloul tragic al unei reacţii cu mult mai violente şi batjocoritoare decât cea cu care a fost respinsă prima chemare. O parte a celor poftiţi avea să devină violentă, în timp ce ceilalţi urmau să trateze cu uşurinţă solia şi să se ducă să-şi vadă de treaba lor. Adresarea celei de-a doua chemări este ultima ocazie pentru biserică de a răspunde invitaţiei de a participa la căsătoria Dumnezeirii cu natura omenească. Nu va exista niciodată o a treia chemare pentru ei; niciodată nu va mai fi vreo altă ocazie. De la acel timp, când cea de-a doua chemare a fost dată şi a fost lepădată, nu va mai exista niciodată a treia chemare pentru biserică, ceea ce va face ca ea să fie lăsată cu desăvârşire în propria ei soartă fără Dumnezeu, tot aşa după cum au fost lăsaţi şi iudeii din anul 34 î.Hr.

PROFEŢIA NUNŢII – PARTEA A DOUA

109

Singura întrebare care mai rămâne este dacă cea de-a doua chemare a fost adresată celor poftiţi din timpul prezent, adică membrilor Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea. Pentru a afla răspunsul nu trebuie decât să examinăm perioada cuprinsă între 1893 şi timpul prezent spre a vedea dacă Dumnezeu a trimis din nou alţi servi cu adevărata solie a lui Hristos şi neprihănirea Sa, pentru a pune capăt păcatului şi pentru a aduce neprihănirea cea veşnică. După cum este de aşteptat un număr de mişcări diferite şi-a făcut apariţia, fiecare pretinzând a fi trimisă de Dumnezeu, dar o examinare atentă a fiecăreia descoperă că numai una dintre ele întruneşte specificaţiile profeţiei. Aceasta este singura care vine cu Evanghelia, puterea cea vie a lui Dumnezeu de a pune capăt cu desăvârşire păcatului şi de a stabili neprihănirea cea veşnică în locul lui. Una din mişcări care nu poartă însemnele calificării propovăduieşte într-adevăr legea, dar fără prezentarea Evangheliei ca mijloc prin care legea poate fi ascultată. Altele au o poziţie deosebită cu privire la profeţie şi doctrine, ceea ce le face să nu fie deloc în armonie cu mişcarea şi cu solia îngerului al patrulea. Acestea îşi fac apariţia cu mari speranţe, însă mai curând sau mai târziu ele dispar. Între timp, între anii 1888-1950, cărţile lui Waggoner şi Jones în care se află păstrate soliile pe care Dumnezeu le-a trimis prin ei dispăruseră din vedere. Numele acestor doi bărbaţi erau necunoscute în comunităţi, iar predicile lor nu erau menţionate niciodată. Ceea ce s-a întâmplat la Minneapolis, Minnesota, Statele Unite, fusese dat uitării. În mod evident conducătorii bisericii au dorit un asemenea curs al lucrurilor. Dar odată cu sosirea anului 1950 netulburata solie nu mai putea fi ţinută ascunsă vederii. Lucrurile au început să evolueze şi au condus către o criză care şi-a atins apogeul în 1962. De fapt, perioada anilor 1950-1962 conţine o bogată istorie în privinţa aceasta. Această istorie este mult prea bogată pentru a putea fi consemnată în această carte a cărei întindere este limitată, dar, pentru a cuprinde această perioadă, intenţionăm să scriem o lucrare cu mult mai cuprinzătoare. De aceea, vom face în cele ce urmează un scurt rezumat al acestor evenimente cu câte ceva din semnificaţia lor. La începutul deceniului 1950-1960, doi misionari, Wieland şi

110

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

Short, au abordat Comitetul General al adventiştilor de ziua a şaptea exprimându-şi îngrijorarea cu privire la dezvoltările ce au loc în biserică şi prezentând convingerea că era urgentă nevoie de o reînviorare a adevăratei solii din 1888, pentru ca astfel să poată fi pusă la dispoziţia bisericii. Ţinând cont de instrucţiunea dată de a aşterne în scris convingerea lor, ei au scris un volum intitulat 1888 Reexaminat în care au accentuat în mod deosebit faptul că puterea extraordinară a lui Dumnezeu niciodată nu se va manifesta în mod vizibil în cadrul bisericii, atâta vreme cât greşeala de la 1888 nu va fi recunoscută şi îndreptată. Din răspunsul conducătorilor reiese într-un mod evident faptul că ei au înţeles clar apelul şi că tot atât de clar şi-n egală măsură l-au respins. Wieland şi Short au lăsat efectiv problema nerezolvată, dar Domnul nu a făcut lucrul acesta, deoarece chiar în timpul când conducătorii se confruntau cu această chestiune Domnul a organizat evenimentele în aşa fel, încât la nivelul laicilor solia a început să se facă auzită din nou în diferite ţări simultan. Peste tot în lume erau oameni care tânjiseră după eliberare din păcat, iar ei s-au prins cu tărie de binecuvântarea oferită, dar printre conducătorii bisericii răspunsul fusese grabnic decis. Ei au văzut în solie ceva ce era considerat primejdios, exact aşa cum fusese profetizat că o vor face: „În biserici trebuie să aibă loc o manifestare extraordinară a puterii lui Dumnezeu, dar ea nu va mişca pe aceia care nu s-au umilit înaintea Domnului şi nu au deschis uşa inimii prin mărturisire şi pocăinţă. În manifestarea acestei puteri care luminează pământul cu slava lui Dumnezeu, ei vor vedea doar ceva pe care în orbirea lor îl vor socoti periculos, ceva care le va trezi temerile, şi se vor lega strâns să i se împotrivească. Deoarece Domnul nu lucrează conform ideilor şi aşteptărilor lor ei se vor opune lucrării. ,De ce’, zic ei, ,să nu fim în stare să cunoaştem Spiritul lui Dumnezeu, de vreme ce am fost în lucrare aşa de mulţi ani?’ – Deoarece ei nu au răspuns avertizărilor, stăruinţelor soliilor lui Dumnezeu, ci în mod persistent spun: ,Sunt bogat, m-am îmbogăţit, şi nu duc lipsă de nimic.’ ” The Review and Herald, 23 decembrie 1890. Zeloşi pentru cauza lui Dumnezeu şi totodată nechibzuiţi în acel zel, ei au început să facă presiuni sub diverse forme pentru a ţine

PROFEŢIA NUNŢII – PARTEA A DOUA

111

Profeţia din Matei 22,1-10 Prima şi a doua împlinire
A doua cheMergerea la druNunta este fă- Prima che- mare adre- Oaspeţii muri şi la garducută; Oaspeţii mare către sată din nou sau cei ri; Nunta are loc sunt invitaţi oaspeţii oaspeţilor poftiţi sunt cu alţi oaspeţi lepădaţi invitaţi invitaţi
ii tor ui uji ratul Sl pă îm Oa sp e

Prima lepădare Către iudei

A doua lepădare

ţii

Distrugerea celor care au respins invitaţiile

Separarea 457 î.Hr. Cincizecimea Chemarea neamurilor

o Ap

sto

lii

Iu

70 d.Hr. – Căderea Ierusalimului
de ii

Chemarea Înainte de Calvar; de a pune Trimiterea celor capăt 12 şi apoi a celor păcatului 70 de ucenici

Separarea Marea strigare

1844

1888– 1893

1950– 1962

Ad

i i lu ori ezeu jit n Slu um D
ve nti şti

Ultimele şapte plăgi

Sfârşitul tainei lui Dumnezeu

i Separarea

112

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

lumina departe de comunităţi. Oricine care avea şi care citea scrierile lui Waggoner şi Jones era etichetat drept eretic, schismatic şi periculos. Dacă cineva era văzut stând de vorbă cu această categorie de oameni, urma să fie suspectat ca fiind unul dintre ei. Conflictul devenea din ce în ce mai aprig şi, ca urmare, un număr destul de mare au fost îndepărtaţi din poziţiile lor şi excluşi din rândurile bisericii. Familiile erau divizate, vechilor prietenii li s-au pus capăt luând naştere astfel despărţiri serioase. A fost o perioadă când trebuia să ştii ce crezi şi pe ce poziţie stai, altminteri urmai să fi cuprins de confuzia generală, aşa cum s-a întâmplat cu atât de mulţi. Dar nu toţi au adoptat rolul de persecutor; acolo mai erau şi din aceia care au respins invitaţia „la modul cel mai batjocoritor”. Parabolele Domnului Hristos, cap. Fără haina de nuntă, par. 5. Această clasă a tratat cu uşurinţă chemarea şi nu a vrut să dea ascultare acesteia, ci fiecare s-a dus la ale lui; unul la holda lui şi altul la negustoria sa. Această atitudine niciodată nu a fost dată mai bine pe faţă decât la Conferinţa Generală a Adventiştilor de Ziua a Şaptea, care a avut loc în 1962. Pe măsură ce se apropia timpul pentru această sesiune, aceia dintre noi care iubeau solia şi îi rămăseseră credincioşi cu orice preţ, au văzut din ce în ce mai limpede că această conferinţă reprezenta ultima speranţă ca biserica să accepte solia. Pe parcursul celor 12 ani care trecuseră văzusem cum lumina fusese lepădată la orice nivel, cu excepţia Conferinţei Generale în sesiune. Dacă şi delegaţii din întreaga lume aveau să aleagă să sprijine poziţia luată în decursul acestor 12 ani la toate nivele mai de jos, atunci lepădarea celor poftiţi urma să fie completă, iar Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea avea să înceteze pentru totdeauna de a mai fi poporul lui Dumnezeu. Ei aveau să aibă aceeaşi soartă ca şi iudeii la sfârşitul celor 420 de ani, şi din aceleaşi motive. Cu cea mai adâncă îngrijorare pentru adevăr şi pentru biserica pe care o iubeam atât de mult, noi ne-am unit în cea mai serioasă rugăciune pentru ca, prin slujirea Duhului Sfânt, delegaţii aflaţi în sesiune să recunoască ceea ce era bine de făcut pentru a fi în armonie cu Dumnezeu. În plus, unii dintre noi au putut să participe la acea sesiune hotărâtoare şi au făcut apeluri personale, ca tuturor chestiunilor legate de solie să li se dea locul lor de drept.

PROFEŢIA NUNŢII – PARTEA A DOUA

113

Dar acest lucru a fost cu desăvârşire ignorat. Nu a existat nici o discuţie cu privire la acest subiect, nu s-a făcut nici un apel la pocăinţă şi nici nu a avut loc vreo recunoaştere a faptului că lipsa lor spirituală înfiorătoare se datora umblării lor continue pe cărarea respingerii, căreia îi pusese temeliile înaintaşii lor spirituali. Procedând astfel ei au lepădat şi cea de-a doua chemare adresată lor, celor poftiţi, la modul cel mai batjocoritor. Respingerea a fost definitivă. Cea de-a doua ocazie venise şi se dusese pentru totdeauna, cea de-a treia chemare nemaiurmând să fie dată niciodată. Din acea zi şi până astăzi adevărata solie de la 1888, solia neprihănirii celei vii, nu mai este de găsit în această biserică, cu excepţia faptului că este adusă de către persoane din afara acestei biserici. În orice fel ar pune cineva la îndoială canalele, metodele şi instrumentele pe care Domnul le-a folosit pentru a adresa cea de-a doua chemare la nuntă, rămâne clar şi evident faptul că problemele implicate în cea de-a doua chemare au fost prezentate înaintea bisericii cu o claritate şi insistenţă mai mult decât suficientă, pentru a sili biserica să dea un răspuns definitiv şi cât se poate de clar. Şi la orice nivel oficial, de la cel mai de sus până la cel mai de jos, răspunsul a fost clar, hotărât şi neechivoc – biserica n-a avut timp pentru solie. Desigur, conducătorii denominaţiunii pretind că niciodată nu au respins lumina şi că ei cred cu adevărat şi proclamă sincer pe „Domnul, neprihănirea noastră”. Într-adevăr, în efortul lor de a tăinui şi de a face confuză chestiunea ei vestesc astăzi o altă solie despre care spun că este solia din 1888, şi arată spre faptul că au acceptat-o, ca pe o dovadă că niciodată nu au lepădat în mod real solia. Dar aceia care cunosc şi au experimentat puterea soliei neprihănirii celei vii trimisă în 1888, şi din nou astăzi, nu sunt amăgiţi. Prin răspunsul ei final la întrebarea care i-a fost pusă a doua oară cu privire la atitudinea pe care avea s-o adopte faţă de invitaţia la nuntă, această biserică s-a plasat singură exact acolo unde s-au plasat iudeii în anul 34 d.Hr. Această dezvoltare este una extrem de importantă în desfăşurarea evenimentelor zilelor din urmă. În armonie cu principiile Sale de lucru Domnul nu se putea întoarce către o altă

114

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

clasă de oameni pentru a da marea strigare, până când biserica nu avea să confirme refuzul de a-şi face lucrarea. Această întrebare este acum lămurită. De aceea, Domnul împuterniceşte o altă clasă de oameni pentru a face lucrarea pe care cei poftiţi ar fi trebuit s-o facă, dar au declarat într-un mod irevocabil că nu vor s-o facă. În profeţie este declarat la modul cel mai clar că Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea niciodată nu va da marea strigare în puterea ploii târzii. După cum am văzut în capitolul intitulat „Cei patru îngeri”, că după cea de-a treia mişcare urmează o altă mişcare, tot astfel am văzut clar că nu cei poftiţi, ci robii sau servii care au adresat ultima chemare sunt aceia care devin cea de-a patra mişcare. În cele ce urmează, cuvântul profetic ne spune acest lucru. „Atunci a zis robilor Săi: ,Nunta este gata; dar cei poftiţi n-au fost vrednici de ea. Duceţi-vă dar la răspântiile drumurilor şi chemaţi la nuntă pe toţi aceia pe care-i veţi găsi.’ ” Matei 22,8.9. Aceia pe care Domnul îi călăuzeşte şi îi îndrumă sunt poporul Său, biserica Sa. Pe cine călăuzeşte Domnul astăzi? Pe cei ce sunt cei poftiţi şi care au lepădat cea de-a doua chemare a Domnului? Sau pe servii care au adresat a doua chemare? Nu există nici o îndoială cu privire la răspuns. Nu cei poftiţi sunt aceia cărora Împăratul le dă instrucţiuni şi nici nu sunt aceia pe care El îi conduce. În schimb, El oferă această înaltă onoare unei mici grupe de servi. Ei sunt aceia cărora Împăratul le transmite poruncile Lui, în timp ce El ne spune foarte clar că cei poftiţi sunt aceia care s-au depărtat de El. Ei continuă să umble pe o cale proprie despărţiţi de Dumnezeu. Este demn de notat aici că dacă studiem mai departe în profeţii vom descoperi că nu toţi servii care au luat parte la vestirea soliei către cei poftiţi vor rezista până la încheierea lucrării. Mulţi sunt cernuţi şi vor fi lăsaţi pe cale. Chemarea către cei de la drumuri şi de la garduri reprezintă marea strigare dată în puterea ploii târzii. Nu există nici o problemă în a trage o astfel de concluzie din pricina faptului că ea este ultima solie care va mai fi dată vreodată. Prin acest mijloc, oaspeţii sunt strânşi la nuntă şi, de îndată ce sunt adunaţi, are loc judecata de cercetare a celor vii, simbolizată prin intrarea Împăratului în odaia ospăţului ca să-şi examineze oaspeţii. Împreună cu acest eveniment ia sfârşit timpul de probă sau de har. În timp ce aceia care sunt îmbrăcaţi cu haina de nuntă rămân în

PROFEŢIA NUNŢII – PARTEA A DOUA

115

odaia nunţii, aceia care sunt îmbrăcaţi cu hainele propriilor lor fapte sunt aruncaţi afară şi încredinţaţi distrugerii. Această profeţie ar părea să indice că strângerea celor de la drumuri şi de la garduri, adică vestirea marii strigări, are loc imediat după respingerea celei de-a doua chemări. Totuşi şi alte profeţii, ca de pildă cea a celor zece fecioare şi cea a cernerii, arată că între respingerea finală de către cei poftiţi prin a doua chemare şi începutul marii strigări se scurge o perioadă de timp. Pe parcursul acestui interval de timp Dumnezeu îşi pregăteşte grupa cea mică pentru extraordinara lucrare de a da ultima solie de milă unei lumi pieritoare. Astăzi ne aflăm în această perioadă. Curând ne vom pomeni cu chipul fiarei şi cu începutul marii strigări. Prin cuvântul sigur al profeţiei ştim la modul cel mai sigur că nu cei poftiţi vor da marea strigare, ci servii lui Dumnezeu. Pe baza acestei profeţii suntem în stare să spunem la ce punct am ajuns în desfăşurarea evenimentelor ultimelor zile. În 1844 nunta fusese făcută şi cei poftiţi au fost invitaţi, dar n-au vrut să vină. În 1888, prin Waggoner şi Jones, a fost dată şi totodată respinsă prima chemare la nuntă a acelora care fuseseră poftiţi. Cea de-a doua şi ultima chemare a celor poftiţi a fost adresată între anii 1950-1962 şi din nou a fost respinsă categoric, cu rezultatul că Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea a încetat pentru totdeauna să mai fie biserica lui Dumnezeu. Toate aceste evenimente sunt acum de domeniul trecutului. Astăzi, alţi servi sunt canalul de lumină al lui Dumnezeu în acest timp de zăbavă, iar următorul eveniment va fi revărsarea ploii târzii şi vestirea marii strigări. Prin aceste descoperiri toţi copiii lui Dumnezeu ştiu cu certitudine ce poziţie să adopte.

CAPITOLUL 8

Babilonul cel mare

O

rice adevărat credincios în Isus aşteaptă şi arde de dor după fericita zi când forţele întunericului vor fi înfrânte pentru totdeauna, iar împărăţia neprihănirii va fi instaurată pe vecie într-o lume unde „moartea nu va mai fi; nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut”. Apocalipsa 21,4. Dar această zi nu poate veni până când nu se va realiza pe deplin şi permanent scopul marii controverse. Legea lui Dumnezeu trebuie să fie reabilitată şi susţinută ca fiind singura cale a vieţii, încât nelegiuirea să nu mai aibă niciodată nici cel mai mic prilej de a apărea şi de a-şi impune prezenţa. Singura modalitate de a ajunge la această totală respingere a nelegiuirii şi la primirea fără rezerve a neprihănirii este de a descoperi caracterul plin de iubire al lui Dumnezeu în razele lui cele mai strălucitoare, şi de a expune totodată răutatea şi ticăloşia în hidoşenia lor cea mai rea cu putinţă. Pentru un studiu mai deplin cu privire la acest punct, vezi Cei şapte îngeri, de F. T. Wright, capitolele 14-18. Desigur, această condiţie culminantă a lucrurilor nu s-a dezvoltat încă pe deplin, dar fiţi siguri că se apropie cu repeziciune ziua când va atinge maturitatea ei completă. Clipă de clipă omenirea se afundă neîntrerupt în hăul cel mare al ultimei apostazii, în vreme ce, pe de altă parte, adevăratul popor al lui Dumnezeu se desparte de lume şi de stricăciunea ei. În lumina acestor ţeluri trebuie să studiem instaurarea chipului fiarei, pe de o parte, iar pe de altă parte desăvârşirea celor sfinţi. Astfel sunt trasate liniile bătăliei. În timp ce diavolul îşi aranjează forţele sale, Domnul şi le pregăteşte pe ale Lui. Acesta este un tablou încurajator mai ales când putem să recunoaştem aceste evenimente ca împliniri ale profeţiei, şi ştim că ele vor avea loc în mod sigur. Din nefericire, soluţionarea acestor chestiuni ia mult mai mult timp decât ar fi fost necesar, deoarece în mod sigur Dumnezeu n-a

(116)

BABILONUL CEL MARE

117

avut nevoie de şase mii de ani pentru a rezolva problema păcatului, introdus în Univers de Satana. Vina este a noastră, poporul lui Dumnezeu, care din pricina necredinţei am cauzat amânare după amânare. Generaţii au venit şi s-au dus, şi mişcări şi-au făcut apariţia doar pentru a cădea mereu şi mereu. Astfel, ceea ce ar fi trebuit să aibă loc, niciodată nu s-a întâmplat. Cu toată această amânare făgăduinţa unei biruinţe desăvârşite şi veşnice este asigurată. Din acest motiv sunt ţinute în frâu cele patru vânturi ale vrajbei, până când se încheie această pregătire. Apoi orice element al luptei va fi eliberat în totalitate pentru a confrunta orice element al binelui, în ultimul mare conflict dintre fiară şi chipul ei pe de o parte şi oştirile Dumnezeului cel viu pe de altă parte. Acesta va fi ultimul conflict care va coborî cortina istoriei acestei lumi şi va anunţa a doua venire glorioasă a Domnului şi Mântuitorului nostru, Isus Hristos. Este un conflict în care vor implicaţi în mod inevitabil toţi aceia care trăiesc la acea vreme. Nimănui nu i se va îngădui să adopte o poziţie neutră, independentă. În acest conflict orice bărbat, femeie şi copil din întreaga lume va fi silit să ia poziţie de o parte sau de alta. Nu va fi nimeni neutru atunci. Chiar forţa presiunilor din marele conflict va cere acest lucru, şi fiecare trebuie şi va da un răspuns prin a accepta o cale sau alta. De aceea, subiectul acestui conflict trebuie să fie de o importanţă vitală pentru toţi aceia care trăiesc pe pământ în timpul de faţă. Chestiunile implicate în acest război sunt de ordin spiritual, dar aceasta nu înseamnă a spune că armele forţei nu vor fi folosite de aceia care sunt deprinşi să-şi atingă scopurile prin aceste mijloace. Însă de partea adevărului lui Dumnezeu armele folosite vor fi de natură spirituală şi nicidecum materiale, iar Dumnezeu, prin biserica Sa, va rezista puterilor întunericului prin proclamarea puternicei solii conţinute în prima parte a Apocalipsei 18. Deoarece ne interesează ordinea evenimentelor ultimelor zile, să privim la aceste versete din acest punct de vedere. O lumină remarcabilă este aruncată asupra chestiunii prin compararea ei cu o solie foarte asemănătoare pe care o găsim în Apocalipsa 14,8 şi despre care citim: „Apoi a urmat un alt înger, al doilea, şi a zis: ,A căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare, care a adăpat toate neamurile din vinul mâniei curviei ei!’ ” Aceasta este solia îngerului al doilea, iar „A doua solie îngerească din Apocalipsa 14 a fost mai întâi predicată în vara

118

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

anului 1844…” Tragedia veacurilor, cap. 21, paragraful 4 de la sfârşit. Proclamarea ei a urmat după vestirea primei solii îngereşti ce s-a făcut auzită înaintea ei, şi anunţa solemn rezultatul respingerii prezentării Evangheliei veşnice şi a avertizării iminentei judecăţi de către primul înger. Notaţi cu mare atenţie modul de exprimare diferit al acestor două solii. În prima solie îngerească se arăta că ceasul judecăţii lui Dumnezeu venise, ceea ce înseamnă că este cu totul altceva decât a spune: „A venit judecata lui Dumnezeu”. Prima declaraţie, „a venit ceasul judecăţii Lui”, nu ne spune că judecata a şi început în realitate, ci că ne aflăm în cadrul orei sau timpului când ea va începe. De aceea, această solie anunţă iminenţa judecăţii şi nicidecum începerea ei în realitate. Cealaltă expresie, „a venit judecata lui Dumnezeu”, nu poate fi cu adevărat propovăduită decât dacă a început în realitate judecata. Astfel, între 1831 şi 22 octombrie 1844, era potrivit să se predice faptul că „a venit ceasul judecăţii lui Dumnezeu”, dar de atunci încoace a fost potrivit să se anunţe că, pentru cei morţi neprihăniţi, a început cu adevărat judecata. Această distincţie trebuie să fie clar stabilită în mintea noastră pentru a înţelege diferenţa dintre prima solie îngerească şi a doua solie îngerească. Menţionarea soliei îngerului al doilea arată că ea era scrisă la timpul prezent. Ea nu declară că a venit ceasul căderii Babilonului, ci că el a căzut. Aşa că solia nu putea fi proclamată până când nu putea fi proclamată în adevăr. Acest lucru înseamnă că, mai întâi trebuie să cadă Babilonul, pentru ca abia apoi să poată fi dată solia: „A căzut Babilonul”. Judecata celor morţi în Hristos a început la 22 octombrie 1844, la sfârşitul perioadei profetice de 2300 de ani, dar solia care spune că ceasul judecăţii lui Dumnezeu venise a fost vestită timp de treisprezece ani înainte de aceasta, aşa după cum era şi potrivit să se facă. Ca rezultat al respingerii acestei solii, Babilonul a căzut. „Bisericile au ajuns atunci la decădere morală, ca urmare a respingerii luminii soliei…” Tragedia veacurilor, cap. 21, paragraful 4 de la sfârşit. Astfel a căzut Babilonul, care la acea vreme a fost încercat şi pus la probă de adevărul lui Dumnezeu. Şi imediat după căderea lui, Domnul a împuternicit îngerul al doilea să anunţe această cădere şi să cheme pe adevăratul popor al lui Dumnezeu afară din bisericile căzute. Dar, şi este bine să notăm cu mare grijă acest punct, este un

BABILONUL CEL MARE

119

simplu fapt istoric că acea solie nu s-a făcut auzită decât atunci când a putut fi proclamată ca adevăr prezent. Iar dacă acest eveniment ar fi urmat să fie vestit în viitor, atunci niciodată nu s-ar fi putut spune în adevăr că Babilonul a căzut. Dumnezeu nu minte în soliile Sale. Ele spun adevărul. De aceea, când El trimite o solie precum că Babilonul a căzut, atunci acea solie nu vine până când Babilonul nu a căzut. În consecinţă, aceasta ne aduce la punctul unde să putem compara cu folos solia celui de-al doilea înger din Apocalipsa 14,8 cu solia îngerului din Apocalipsa 18,1-4. La prima vedere ele par a fi identice, dar există o diferenţă vitală între ele, şi anume: îngerul al doilea anunţă faptul că Babilonul a căzut, în timp ce Apocalipsa 18 arată că Babilonul cel mare a căzut. Este foarte potrivit acum să punem întrebarea cu privire la care este diferenţa dintre Babilon şi Babilonul cel mare. Aşa după cum am declarat la începutul acestor studii, noi am plecat de la presupunerea că cititorii noştri posedă un anumit bagaj informaţional, aşa încât să nu fie necesar să examinăm aici cu amănunţime totul în legătură cu acest subiect. Dar câteva lucruri de bază totuşi le voi repeta. Babilonul este numele dat de Biblie formelor de religie apostată şi coruptă, care sunt în război cu Dumnezeu, întocmai după cum termenul Israel este numele de identificare dat poporului lui Dumnezeu credincios şi adevărat. Astfel, în perioada Noului Testament până la a doua venire a lui Hristos, acestea două, Babilonul şi Israelul, susţin deopotrivă aceleaşi principii, răul şi neprihănirea, după cum erau susţinute de către Babilon şi Israel în Vechiul Testament. Papalitatea, tot la fel de bine ca şi Roma antică, a susţinut principiile Babilonului şi s-a luptat în fărădelege împotriva lui Dumnezeu şi a adevărului Său, în persoana sfinţilor Săi. Dar nu ele erau Babilonul care a căzut în 1844, pentru că ele se aflaseră într-o condiţie căzută cu secole înainte de această vreme. Babilonul care a căzut în 1844 era constituit din bisericile protestante cărora Dumnezeu le trimisese lumina adevărului şi care au refuzat categoric acest adevăr. „Despre Babilon se spune că este ,mama curvelor’. Prin fiicele ei sunt simbolizate bisericile care se prind de doctrinele şi tradiţiile ei şi urmează exemplul ei de jertfire a adevărului şi a aprobării lui Dumnezeu, pentru a forma o alianţă nelegiuită cu lumea. Solia din Apocalipsa 14, care anunţă căderea Babilonului, trebuie să se

120

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

aplice grupărilor religioase care odinioară au fost curate, dar care s-au stricat. Şi întrucât această solie urmează după avertizarea cu privire la judecată, ea trebuie să fie vestită în zilele din urmă, de aceea ea nu se poate referi numai la Biserica Romei, deoarece această biserică a fost într-o stare de decădere timp de multe veacuri.” Tragedia veacurilor, cap. 21, par. 21. Deci, de la 1844 încoace, comunitatea Babilonului a crescut tot la fel de mult pe cât s-a dezvoltat şi s-a adâncit păcătoşenia, după cum putem citi în următoarea declaraţie: „Dar solia celui de-al doilea înger nu şi-a atins împlinirea totală în anul 1844. Bisericile au ajuns atunci la decădere morală, ca urmare a respingerii luminii advente; dar aceasta nu era totală. Atunci când ele au continuat să lepede adevărurile speciale pentru vremea aceea, au decăzut din ce în ce mai adânc. Totuşi, încă nu se putea spune ,a căzut Babilonul… pentru că el a făcut ca toate popoarele să bea din vinul mâniei curviei ei’. El încă nu reuşise să facă lucrul acesta cu toate popoarele. Spiritul asemănării cu lumea şi al nepăsării faţă de adevărurile probatoare pentru timpul nostru există şi câştigat teren bisericile protestante din toate ţările creştinătăţii; şi aceste biserici sunt cuprinse în denunţarea solemnă şi teribilă a celui de-al doilea înger. Dar lucrarea apostaziei încă nu a atins punctul culminant.” Tragedia veacurilor, cap. 21, paragraful 4 de la sfârşit. Dar bisericile nu pot cădea la nesfârşit. Trebuie să vină un timp când cele două părţi sunt dezvoltate şi are loc astfel ultima confruntare. Aceasta înseamnă că Babilonul urmează să ajungă la un punct de unire când trebuie să fi încetat lupta din sânul lui, fapt care-l pregăteşte să înfrunte pe poporul lui Dumnezeu în ultima bătălie. De asemenea este o realitate faptul că Apocalipsa 18 reprezintă ultima solie dată unei lumi pieritoare, după cum ni se spune în declaraţia următoare: „Apocalipsa 18 arată spre vremea când, ca urmare a lepădării întreitei avertizări din Apocalipsa 14,6-12, biserica va ajunge pe deplin la starea prevăzută de îngerul al doilea, dar poporul lui Dumnezeu care este încă în Babilon va fi chemat să se despartă de legătura cu el. Aceasta solie este ultima care va mai fi dată lumii; şi ea îşi va îndeplini lucrarea.” Tragedia veacurilor, cap. 21, ultimul paragraf. Acesta este tabloul. Până în 1844 deja exista un Babilon ce cuprindea cel puţin Biserica Romano-Catolică. După 1844

BABILONUL CEL MARE

121

Procesul de decădere este un proces progresiv. Prin respingerea adevărului bisericile au căzut din ce în ce mai jos, iar când chipul fiarei este înălţat, căderea lor va fi completă şi irevocabilă.
comunitatea Babilonului a crescut incluzând şi bisericile protestante. Dar căderea Babilonului nu a fost totală atunci. El a continuat să decadă din ce în ce mai jos, până când, la sfârşit, va fi atins punctul cel mai de jos posibil. Acum, conform declaraţiei tocmai citate, Babilonul din Apocalipsa 18, care este Babilonul cel mare, „va ajunge pe deplin la starea prevăzută de îngerul al doilea”.

122

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

Deci, ultima solie salvatoare este dată de către ultima biserică a lui Dumnezeu Babilonului cel mare, ultimul şi cel mai decăzut dintre toate Babiloanele. Şi cât de adecvat este acest termen care i se aplică, deoarece acest ultim Babilon dă pe faţă cea mai mare unitate şi cea mai mare ostilitate faţă de Dumnezeu, dintre toate grupurile babiloniene din istorie. Solia îngerului din Apocalipsa 18 este preocupată cu Babilonul cel mare şi anunţă că acesta a căzut, şi nu că a sosit ceasul căderii lui. Prin urmare, în lumina factorilor arătaţi mai sus cu privire la soliile primilor doi îngeri este evident că solia îngerului din Apocalipsa 18 nu poate şi nici nu va începe să fie vestită sub călăuzirea şi îndrumarea lui Dumnezeu, până când nu devine realitate ceea ce conţine şi vesteşte ea, aşa încât ea să poată declara cu adevărat că Babilonul cel mare a căzut. Acest lucru însă face să se nască întrebarea dacă acest fapt este deja adevăr prezent, sau dacă este o situaţie care urmează să-şi facă apariţia. Dacă Babilonul cel mare nu a căzut încă, atunci ce alte adâncimi ale apostaziei mai trebuie atinse înainte ca acest lucru să devină realitate? Din Tragedia veacurilor, cap. 38, par. 2, învăţăm că această solie se afla încă în viitor la vremea scrierii ultimei ediţii a acestei cărţi, în 1911. După citarea câtorva versete din Apocalipsa 18,1.2.4, textul continuă să ne spună: „Acest pasaj din Scriptură arată înainte către o vreme când vestirea căderii Babilonului, adusă de cel de-al doilea înger din Apocalipsa 14 (vers. 8), trebuie repetată cu adăugirea menţiunii despre stricăciunile care au intrat în diferitele organizaţii care constituie Babilonul, de când a fost dată pentru prima oară solia, în vara anului 1844.” Timpul la care se face referire în declaraţia de mai sus nu este un moment al timpului, ci o perioadă de timp. Este perioada de timp, despre care încă nu ştim cât de lungă este, pe durata căreia solia înaintează anunţând căderea Babilonului şi adresând chemarea adevăratului popor al lui Dumnezeu de a ieşi afară din el. Ea se afla încă în viitor la vremea când a fost scrisă declaraţia de mai sus, dar pentru câtă vreme se află în viitor? Întrucât noi ştim că nu va mai fi niciodată vreo altă solie bazată pe un timp precis, atunci nu ne putem aştepta să ni se dea vreo informaţie undeva în Cuvântul lui Dumnezeu cu privire la o dată exactă, însă este de aşteptat să ni se spună despre condiţiile exacte care vor aduce Babilonul cel mare acolo unde solia să poată vesti în adevăr faptul că el a căzut.

BABILONUL CEL MARE

123

În acest caz să începem să punem cap la cap informaţiile pe baza cărora să putem stabili răspunsul la aceste întrebări. Pe pagina imediat următoare celei din care am citat paragraful de mai sus, citim următoarele: „Despre Babilon, la vremea când a fost scos în evidenţă în această profeţie, s-a spus: ,Păcatele ei s-au îngrămădit şi au ajuns până la cer; şi Dumnezeu şi-a adus aminte de nelegiuirile ei’. Apocalipsa 18,5. El a umplut măsura vinovăţiei lui şi distrugerea este gata să cadă peste el. Dar Dumnezeu are încă un popor în Babilon şi, înainte de căderea judecăţilor Sale, aceşti credincioşi trebuie să fie chemaţi afară din el, ca să nu ia parte la păcatele lui şi să nu ,fie loviţi cu urgiile ei!’ ” Tragedia veacurilor, cap. 38, par. 3. Timpul scos în evidenţă în această profeţie este timpul când solia vesteşte faptul că Babilonul cel mare a căzut pentru ca niciodată să nu-şi mai facă apariţia. Acest lucru se va întâmpla deoarece păcatele Babilonului vor fi ajuns până la ceruri şi îşi va fi umplut măsura vinovăţiei lui. Cu alte cuvinte, el îl va fi sfidat pe Dumnezeu până la extrem. Răzvrătirea lui împotriva Celui atotputernic, Creatorul cerurilor şi al pământului, nu va cunoaşte limite şi va fi în cele din urmă sprijinită de orice bărbat, femeie şi copil din lume, cu excepţia adevăratului popor al lui Dumnezeu. Şi putem să afirmăm precis pe baza Cuvântului lui Dumnezeu ce eveniment îi va aduce în postura unde păcatele lor să ajungă până la cer. Există două declaraţii care, citite împreună, ne oferă informaţia pe care o căutăm. În cea dintâi citim că legea lui Dumnezeu va fi făcută fără efect când se va aproba legea duminicală. Acesta este timpul instaurării chipului fiarei, aşa cum am învăţat în primele capitole ale acestei cărţi. A doua declaraţie ne spune că păcatele lumii vor fi ajuns până la ceruri atunci când Legea lui Dumnezeu este făcută fără efect. Deci, aceste cuvinte ne spun într-un mod foarte clar, aşa cum de altfel întotdeauna ni s-a spus, că punctul din timp când Babilonul cel mare a căzut în cele din urmă este acel punct din timp când legea lui Dumnezeu este făcută fără efect pe pământ prin impunerea legii duminicale, act prin care ei umplu măsura vinovăţiei lor şi păcatele lor vor ajunge până la ceruri. Citiţi despre acest adevăr în aceste declaraţii. „Va veni un timp când Legea lui Dumnezeu va fi făcută, într-un sens special, fără efect în ţara noastră. Conducătorii naţiunii noastre vor impune legea duminicală prin decrete sau hotărâri legislative, şi astfel poporul lui Dumnezeu va fi adus într-o mare

124

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

primejdie. Când naţiunea noastră, în consiliile ei legislative, va promulga legi pentru a înrobi conştiinţele oamenilor cu privire la privilegiile lor religioase, impunând păzirea duminicii şi aducând puterea opresivă împotriva acelora care păzesc Sabatul zilei a şaptea, legea lui Dumnezeu va fi făcută fără efect în ţara noastră în toate intenţiile şi scopurile ei; iar apostazia naţională va fi urmată de ruină naţională.” Review and Herald, 18 decembrie 1888. „Păcatele lumii vor fi ajuns până la ceruri când legea lui Dumnezeu este făcută fără efect, când Sabatul Domnului este călcat în picioare şi aruncat în ţărână, iar oamenii sunt constrânşi să accepte în locul lui o instituţie papală, prin braţul cel puternic al legii ţării. Prin înălţarea unei instituţii omeneşti mai presus de instituţia rânduită de Dumnezeu, ei arată dispreţ faţă de marele Dătător al legii şi refuză semnul sau sigiliul Lui.” Review and Herald, 5 noiembrie 1889. Suplimentară la declaraţiile de mai sus este şi declaraţia din Mărturii pentru comunitate, vol. 5, cap. Criza ce vine, par. 5, care cuprinde acelaşi adevăr după cum urmează: „Prin decretul ce impune instituţia papalităţii care violează legea lui Dumnezeu, naţiunea noastră se va rupe cu totul de neprihănire”. A te rupe cu totul de neprihănire înseamnă a ajunge acolo unde nimeni nu mai poate merge mai departe în despărţire de Dumnezeul cel viu. Aceasta înseamnă a umple măsura nelegiuirii şi a vinovăţiei, aceasta înseamnă ca păcatele cuiva să ajungă până la ceruri. Dar când va fi adus la îndeplinire acest lucru? Acest lucru se va realiza prin promulgarea decretului care va impune închinarea la instituţia papalităţii, lucru pe care noi îl cunoaştem a fi impunerea legii duminicale. Desigur, este evident că la timpul scrierii acestui studiu acest eveniment se află încă în viitor. Bisericile nu şi-au asigurat încă puterea legislativă pe pământ, în Statele Unite mai întâi, pentru a-şi impune decretele şi pentru a-şi susţine dogmele. Dar acel timp va veni cu siguranţă şi, pe cât de sigur va veni, pe atât de cert va avea loc şi căderea Babilonului cel mare care va fi totală. Şi atunci, cât se poate de sigur va veni şi timpul când solia care anunţă acea cădere se va face auzită prin îndrumarea îngerului care luminează întregul pământ cu slava lui. Ea va merge atunci şi se va face auzită în realitate ca adevăr prezent. Aşa cum am declarat mai înainte în această serie de studii, punctul din timp când chipul fiarei va fi instaurat este o piatră de

BABILONUL CEL MARE

125

hotar clară, sigură. Este acel punct din timp când se va atinge acel stadiu din partea lumii cât şi din partea bisericii lui Dumnezeu de unde nu mai poate şi nu va mai exista întoarcere de nici un fel. Este punctul către care diavolul dezvoltă acum apostazia bisericilor aflate sub controlul său şi, de asemenea, este un punct către care Dumnezeu dezvoltă şi pregăteşte o rămăşiţă credincioasă în stare să poarte lupta Lui în acea zi decisivă. Aceste două linii de dezvoltare vor ajunge la acelaşi punct focal în acelaşi timp, şi deja ambele au înaintat mult în dezvoltarea lor. Înainte ca acea oră critică să vină au mai rămas puţine lucruri ce trebuie să-şi atingă împlinirea. Deja unirea bisericilor, eveniment care precede imediat impunerea legii duminicale şi despre care noi am învăţat în primul capitol al acestei serii de studii, este foarte aproape de a se realiza pe deplin, iar când acest lucru devine un fapt real, atunci chipul fiarei va fi format, păcatele Babilonului cel mare vor fi ajuns până la ceruri, cupa nelegiuirii va fi plină şi căderea lui va fi totală. Atunci va fi sosit timpul ca să fie vestită solia: „A căzut Babilonul cel mare”. Această vestire este cea mai importantă dezvoltare în lansarea generală a marii strigări, şi aceasta va fi dată cu o putere care va lumina întregul pământ cu slava îngerului. Acest lucru este foarte clar arătat în următoarea declaraţie: „Am văzut îngeri grăbindu-se încoace şi încolo în cer, coborând către pământ şi urcând apoi iarăşi la cer, pregătindu-se pentru împlinirea unui eveniment important. Apoi am văzut un alt înger puternic, însărcinat să coboare pe pământ, să-şi unească glasul cu al celui de-al treilea înger şi să dea putere şi energie soliei sale. Slavă şi o mare putere au fost date îngerului şi, când a coborât, pământul a fost luminat de slava lui. Lumina care-l însoţea pe acest înger pătrundea pretutindeni, în timp ce el striga cu o voce puternică: ,A căzut, a căzut Babilonul cel mare! A ajuns un locaş al dracilor, o închisoare a oricărui duh necurat, o închisoare a oricărei păsări necurate şi urâte’. Solia căderii Babilonului, aşa cum a fost dată de cel de-al doilea înger, este repetată, cu menţionarea în plus a stricăciunilor care au intrat în biserici din 1844 încoace. Lucrarea acestui înger vine chiar la timpul potrivit pentru a se alătura ultimei mari lucrări a soliei celui de-al treilea înger, în timp ce se transformă într-o mare strigare. Iar poporul lui Dumnezeu este pregătit astfel să rămână în picioare în ceasul ispitei, pe care urmează s-o înfrunte în curând. Am văzut o lumină puternică

126

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

asupra lor, iar ei s-au unit pentru a vesti fără frică solia celui de-al treilea înger.” Experienţe şi viziuni, cap. Marea strigare, par. 1. Este deci limpede şi evident că ordinea evenimentelor este aceea că, de îndată ce puterea bisericii şi a statului se unesc pentru a impune decretele bisericii cu privire la legea duminicală, atunci căderea Babilonului este totală. Acesta va fi semnalul coborârii puternicului înger din Apocalipsa 18 care se uneşte cu puternica lucrare a îngerului al treilea, pe măsură ce slujirea acestuia se transformă într-o mare strigare.

CAPITOLUL 9

Solia creşte
ste cât se poate de important să înţelegem că „Lucrarea acestui înger [cel de-al patrulea, din Apocalipsa 18] vine chiar la timpul potrivit pentru a se alătura ultimei lucrări a soliei celui de-al treilea înger, în timp ce se transformă într-o mare strigare.” Experienţe şi viziuni, cap. Marea strigare, par. 1. Prin urmare, înainte de ridicarea chipului fiarei şi înainte de căderea totală a Babilonului cel mare va avea loc o asemenea revărsare de putere spirituală, încât aceasta va face ca solia îngerului al treilea să crească sau să se transforme într-o mare strigare. Aceasta înseamnă că noi nu trebuie să aşteptăm până când are loc aprobarea legii ce impune închinarea în ziua duminicii, ca să primim primele revărsări de putere spirituală. Astfel, poporul lui Dumnezeu va fi înzestrat în mod sporit cu putere care-l face în stare să iasă în întâmpinarea crizei crescânde din lume şi din biserici. În acelaşi timp, după cum voi dovedi pe scurt, aceste manifestări ale puterii divine prin copiii credincioşi ai lui Dumnezeu vor fi un factor semnificativ în producerea căderii Babilonului cel mare. Aceeaşi idee cu privire la solia îngerului al treilea care creşte până la punctul unde întregul pământ este umplut cu slava îngerului, este exprimată în mai multe declaraţii asemenea celei de mai jos: „Îngerul al treilea, zburând prin mijlocul cerului, vestind poruncile lui Dumnezeu şi mărturia lui Isus, reprezintă lucrarea noastră. Solia nu pierde nimic din puterea ei în zborul îngerului, pentru că Ioan o vede crescând în tărie şi putere, până când întregul pământ este luminat de slava ei. Drumul poporului lui Dumnezeu care păzesc poruncile Lui este înainte şi tot înainte. Solia adevărului pe care o ducem trebuie să meargă la naţiuni, limbi şi popoare. În curând, ea va fi vestită cu voce tare şi pământul va fi luminat de slava ei. Ne pregătim noi oare pentru această mare revărsare a Duhului lui Dumnezeu?” Mărturii pentru comunitate, vol. 5, cap. Susţinerea misiunilor în oraşe, paragraful 5 de la sfârşit.

E

(127)

128

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

Este de asemenea evident că alcătuirea legii duminicale nu este ceva care va veni pe furiş asupra noastră, într-atât de tainic încât să nu ştim când se va petrece în realitate. Dimpotrivă, o vom vedea când se va apropia, iar când va avea loc, îngerul al treilea va da pe faţă o putere nemaivăzută înainte. Declaraţia următoare adevereşte acest lucru: „Odinioară, aceia care au prezentat adevărurile celei de-a treia solii îngereşti au fost priviţi ca nişte alarmişti. Prezicerile lor, că intoleranţa religioasă va obţine controlul în Statele Unite, că biserica şi statul se vor uni ca să prigonească pe aceia care păzesc poruncile lui Dumnezeu, au fost socotite neîntemeiate şi absurde. S-a declarat cu încredere că această ţară n-ar putea deveni niciodată altceva decât ceea ce a fost întotdeauna – apărătoarea libertăţii religioase. Dar, pe măsură ce problema impunerii duminicii este agitată în cercuri tot mai largi, evenimentul de care s-au îndoit şi nu l-au crezut atâta vreme se vede apropiindu-se, iar a treia solie îngerească va produce un efect pe care nu l-a avut mai înainte.” Tragedia veacurilor, cap. 38, par. 8. Acest tablou al soliei care creşte în putere, strălucire şi forţă spirituală este atestat mai departe în aceste cuvinte scrise în contextul a ceea ce a avut loc în preajma Cincizecimii: „Şi astăzi Dumnezeu foloseşte încă biserica Sa pentru a face cunoscută voinţa Sa pe pământ. Astăzi, vestitorii crucii merg din oraş în oraş şi din ţară în ţară, pregătind calea pentru a doua venire a lui Hristos. Stindardul legii lui Dumnezeu este înălţat. Spiritul Celui atotputernic mişcă inimile oamenilor şi aceia care răspund influenţelor Sale devin martori pentru Dumnezeu şi adevărul Său. În multe locuri, pot fi văzuţi bărbaţi şi femei consacrate, vestind şi altora lumina care le-a făcut clară calea spre mântuire prin Hristos. Şi continuând să lase să strălucească lumina lor, aşa cum au făcut cei ce au fost botezaţi cu Duhul Sfânt în Ziua Cincizecimii, ei au primit mai mult şi tot mai mult din puterea Duhului Sfânt. În felul acesta, pământul trebuie să fie luminat de slava lui Dumnezeu.” Faptele apostolilor, cap. 5, par. 18. Va fi foarte uşor de discernut faptul că, în aparenţă, ne confruntăm cu două tablouri contradictorii cu privire la vestirea ultimei avertizări. Unul din ele descoperă o solie care este dată în puterea ploii târzii şi care nu poate începe până când căderea Babilonului nu este totală. Acest tablou ne este oferit în Apocalipsa 18,1-4. Aici, prima impresie căpătată este aceea că îngerul al patrulea păstrează o tăcere absolută până când căderea Babilonului a atins limita

SOLIA CREŞTE

129

extremă, după care, pe neaşteptate, dă glas soliei lui cu deplină putere. Pare mai degrabă un salt din nimic la ceva cu totul extraordinar, ce în aparenţă ne conduce mintea înapoi la coborârea neaşteptată a Duhului Sfânt în Ziua Cincizecimii şi la strigătul de la miezul nopţii din vara şi toamna anului 1844. Ca o aparentă contradicţie a acestei idei, ne confruntăm cu alte declaraţii care zugrăvesc o creştere spre o mare lumină a soliei până la timpul când lucrarea îngerului al patrulea „vine chiar la timpul potrivit pentru a se alătura ultimei lucrări a soliei celui de-al treilea înger, în timp ce se transformă într-o mare strigare”. Experienţe şi viziuni, cap. Marea strigare, par. 1. Aceste declaraţii totuşi nu sprijină deloc ideea saltului de la nimic la ceva cu totul extraordinar, ci mai degrabă susţin ideea unei creşteri până la timpul când are loc o mare creştere datorită sporirii considerabile a cantităţii de ploaie. Va exista de asemenea o creştere continuă pe durata marii strigări. Realitatea este că ambele seturi de declaraţii sunt corecte. Înainte de revărsarea neaşteptată a ploii târzii va avea loc o mare creştere în putere a soliei îngerului al treilea, fără de care Babilonul n-ar putea cădea complet. Această creştere în lucrarea îngerului al treilea este esenţială pentru realizarea mântuirii sau pentru pustiirea totală a pământului de ultimii ei locuitori. Se va ajunge la această situaţie prin aplicarea principiului că adevărul Evangheliei fie împietreşte, fie înmoaie inima. Acest principiu niciodată nu îngăduie vreunui om să meargă doar pe calea lui. „Pastorii şi membrii să nu uite că adevărul Evangheliei împietreşte atunci când nu mântuieşte. Respingerea luminii îi ţine pe oameni captivi, îi leagă cu lanţurile întunericului şi ale necredinţei. Sufletul care refuză să asculte invitaţia milei, şi face aceasta zi de zi, în curând va auzi cele mai urgente apeluri fără acea emoţie care să-i mişte sufletul.” Mărturii pentru comunitate, vol. 5, cap. Natura şi influenţa „Mărturiilor”, subcap. Neglijarea „Mărturiilor”, par. 5. Faraonul Egiptului ne oferă un exemplu excelent cu privire la acest principiu. Când Moise a ajuns pentru prima oară în prezenţa monarhului, împăratul era departe de a fi un potentat împietrit şi nemilos, aşa cum devenise la vremea când respinsese cele zece apeluri pline de iubire din partea Suveranului universului. Fiecare rugăminte respinsă a adus cu sine un efect rău asupra caracterului faraonului, până când s-a vândut cu totul lui Satana.

130

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

Fiecare afluent adaugă la mărimea şi puterea râului pe care îl aprovizionează cu apă; şi ori de câte ori perioada de ploaie se prelungeşte râul se umflă şi iese din matca lui. În acelaşi fel, primul, al doilea, al treilea şi al patrulea înger aduc putere suplimentară soliei, care va creşte până ce devine ploaia târzie şi erupe în marea strigare.
„Dumnezeu nu nimiceşte pe nimeni. Oricine este totuşi distrus, se va distruge singur. Oricine caută să înăbuşe mustrările de conştiinţă, seamănă seminţele necredinţei, iar acestea vor aduce în mod sigur un seceriş. Respingând prima avertizare din partea lui Dumnezeu, faraonul din vechime a semănat seminţele încăpăţânării şi a secerat încăpăţânare. Dumnezeu nu l-a obligat să nu creadă. Sămânţa necredinţei, pe care el a semănat-o, a produs un seceriş după felul ei. De aceea atitudinea lui de împotrivire a continuat, până când a ajuns să vadă ţara pustiită, pe fiul său întâi născut rece şi mort, şi pe toţi întâii născuţi ai casei lui şi ai tuturor familiilor din

SOLIA CREŞTE

131

împărăţia sa, până când apele mării s-au strâns iarăşi asupra cailor, carelor şi a războinicilor lui. Istoria sa este o ilustraţie teribilă a adevărului cuprins în cuvintele ce spun că: ,Ce seamănă omul, aceea va şi secera.’ Galateni 6,7. Dacă oamenii şi-ar da seama de lucrul acesta, atunci ar fi cu mult mai atenţi la sămânţa pe care o seamănă.” Parabolele Domnului Hristos, cap. Alte învăţături din semănarea seminţei, subcap. Vom secera ce am semănat, par. 3. Acelaşi rezultat s-a putut vedea în dezvoltarea celei mai adânci apostazii a conducătorilor iudei care s-au împotrivit şi au respins slujirea plină de dragoste a lui Hristos. Când Mântuitorul a venit pe pământ aceşti oameni erau departe de a fi plini de mândria fanatică şi de ura clocotitoare care i-a luat în stăpânire când au ţipat la Pilat să-l răstignească pe Mântuitorul nostru binecuvântat. Fiecare zi care-i aducea în contact cu caracterul divin al lui Isus şi refuzul lor de a se preda şi de a se pocăi a avut asupra lor un efect de împietrire îngrozitor până când, la vremea când Isus se afla în camera de judecată a lui Pilat, acei oameni s-au găsit în cea mai adâncă apostazie. În timp ce mulţi preoţi şi oameni din popor erau încă deschişi pentru a primi lumina, acei conducători care respinseseră pe Hristos şi se luptaseră împotriva Lui n-au beneficiat sub nici o formă de ploaia timpurie. Primul lor pas spre împietrirea inimii a fost făcut atunci când au refuzat să se supună puterii convingătoare a Duhului Sfânt prin slujirea Ioan Botezătorul. Odată ce făcuseră acest pas niciodată după aceea n-au mai păşit pe cărarea neprihănirii, după cum citim în declaraţia următoare: „Atenţia mi-a fost îndreptată către vestirea primei veniri a lui Hristos. Ioan fusese trimis în puterea şi în duhul lui Ilie pentru a pregăti calea lui Isus. Cei care au respins mărturia lui Ioan nu au beneficiat de învăţăturile lui Isus. Împotrivirea lor faţă de solia care prevestea venirea Lui, i-a plasat într-un loc în care nu puteau primi cu plăcere cea mai puternică dovadă că El era Mesia. Satana i-a condus pe cei care au respins solia lui Ioan să meargă încă şi mai departe, să-l respingă şi să-l răstignească pe Hristos. Făcând acest lucru, ei s-au plasat într-un loc în care nu puteau primi binecuvântările Zilei Cincizecimii, care i-ar fi învăţat calea către sanctuarul ceresc. Sfâşierea perdelei de la templu a arătat că jertfele şi rânduielile iudaice nu aveau să mai fie primite. Marea Jertfă fusese adusă şi acceptată, iar Duhul Sfânt, care a coborât în Ziua Cincizecimii, a purtat mintea ucenicilor de la sanctuarul

132

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

pământesc către cel ceresc, unde Isus a intrat prin propriul Său sânge, pentru a revărsa asupra ucenicilor Săi foloasele ispăşirii Sale. Dar iudeii au fost lăsaţi într-un întuneric total. Ei au pierdut toată lumina pe care ar fi putut-o avea asupra planului de mântuire şi s-au încrezut mai departe în jertfele şi arderile lor de tot inutile. Sanctuarul ceresc luase locul celui pământesc, cu toate acestea ei nu ştiau nimic de această schimbare. Din acest motiv, ei nu au putut beneficia de mijlocirea lui Hristos în Sfânta sau locul sfânt.” Experienţe şi viziuni, cap. O bază solidă, par. 2. Acelaşi principiu a lucrat şi în vestirea celor trei solii îngereşti în 1844. „Cei care au respins prima solie nu au putut avea vreun avantaj de la cea de-a doua; şi nu au avut nimic de câştigat nici prin strigătul de la miezul nopţii, care trebuia să-i pregătească să intre cu Isus prin credinţă în Sfânta Sfintelor din sanctuarul ceresc. Şi, respingând primele două solii, ei şi-au întunecat în aşa măsură priceperea, încât nu pot vedea nici urmă de lumină în cea de-a treia solie îngerească, ce arată calea către Sfânta Sfintelor. Am văzut că, după cum iudeii l-au răstignit pe Isus, tot aşa bisericile cu numele răstigniseră aceste solii şi nu au, prin urmare, nici cea mai vagă cunoştinţă în ce priveşte calea către Sfânta Sfintelor şi nici nu pot beneficia de mijlocirea săvârşită de Isus acolo. Asemenea iudeilor, care îşi aduceau jertfele inutile, ei îşi înalţă rugăciunile nefolositoare către încăperea pe care Isus a părăsit-o; şi Satana, mulţumit de această amăgire, îşi ia o aparenţă religioasă şi îndreaptă către sine mintea acestor aşa-zişi creştini, lucrând cu puterea lui semne şi minuni mincinoase pentru a-i imobiliza în capcană.” Experienţe şi viziuni, cap. O bază solidă, par. 3. Dumnezeu a intenţionat ca revărsarea ploii timpurii să-i pregătească pe membrii bisericii Sale pentru mutarea la cer, dar în schimb biserica a alunecat în apostazie. În acelaşi fel, Dumnezeu plănuise ca puternica revărsare a Duhului Sfânt prin care fusese dat strigătul de la miezul nopţii să fi pregătit poporul advent pentru mutarea la cer, după cum este arătat în mod clar în aceste cuvinte: „Istoria Israelului din vechime este o ilustraţie izbitoare pentru experienţa trecută a poporului advent. Dumnezeu a condus pe poporul Său în mişcarea adventă, chiar aşa cum a condus pe copiii lui Israel din Egipt. În timpul marii dezamăgiri, credinţa lor a fost

SOLIA CREŞTE

133

încercată aşa cum a fost a evreilor la Marea Roşie. Dacă ei şi-ar fi pus încrederea în mâna călăuzitoare care fusese cu ei în experienţa lor trecută, ar fi văzut mântuirea lui Dumnezeu. Dacă toţi care au lucrat uniţi în lucrarea din anul 1844 ar fi primit solia îngerului al treilea şi ar fi vestit-o în puterea Duhului Sfânt, Domnul ar fi lucrat cu putere împreună cu eforturile lor. Un potop de lumină ar fi fost revărsat asupra lumii. Cu ani mai înainte, locuitorii pământului ar fi fost avertizaţi, lucrarea de încheiere ar fi fost terminată, iar Hristos ar fi venit pentru răscumpărarea poporului Său.” Tragedia veacurilor, cap. 26, par. 19. Dar Domnul nu va da greş. El va pune capăt păcatelor definitiv şi în totalitate, şi va aduce neprihănirea cea veşnică, dând pe faţă păcatul în hidoşenia lui cea mai rea, păcat care este pus alături de neprihănire în cea mai pură strălucire a ei. Această victorie va fi obţinută prin soliile aduse de cei trei îngeri şi de către îngerul al patrulea. Din acest motiv, noi trebuie să înţelegem rolul îngerilor în aducerea Babilonului cel mare acolo unde deghizarea sau masca lui va fi smulsă şi va fi expus ca ceea ce este în realitate, ultima manifestare a nelegiuirii, „mama curvelor şi spurcăciunilor pământului”. Apocalipsa 17,5. Această lucrare ar fi trebuit să fie adusă la îndeplinire prin prezentarea slujirii celor trei îngeri la scurt timp după anul 1844, dar în jurul anului 1858 poporul advent alunecase în starea laodiceană, stare care dădea pe faţă lipsa Evangheliei, motiv pentru care nu aveau puterea cu care să demaşte Babilonul cel mare. În acest fel, timpul s-a amânat, iar sfârşitul tuturor lucrurilor a fost întârziat. Apoi, în 1888 a venit îngerul al patrulea. Vezi Cei şapte îngeri, cap. Îngerul al patrulea. Solia acestui înger este o reformulare a soliilor primului, al doilea şi al treilea înger, care a venit cu o forţă şi mai mare, mai profundă şi mai clară decât în timpul primei lor vestiri. Era o necesitate ca îngerul să trebuiască mai întâi să-şi facă lucrarea în mijlocul poporului advent, înainte ca el să poată vesti adevărurile sale lumii. Şi aceasta din cauză că poporul advent care ar fi trebuit să cunoască foarte bine solia o pierduse întru totul, astfel încât nu a fost în stare să recunoască ceea ce ea era de fapt – solia îngerului al treilea în adevăr – şi a trebuit ca Ellen White să fie întrebată pentru a identifica solia în locul lor ca membri, după cum ea a scris:

134

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

„Mulţi mi-au scris şi m-au întrebat dacă solia îndreptăţirii prin credinţă este solia îngerului al treilea, iar eu am răspuns: ,Ea este solia îngerului al treilea în adevăr.’ ” Review and Herald, 1 aprilie 1890. „Această solie trebuia să aducă şi mai proeminent înaintea lumii pe Mântuitorul înălţat, jertfa pentru păcatele întregii lumi. Ea a prezentat îndreptăţirea prin credinţă în Garantul; a invitat poporul să primească neprihănirea lui Hristos care se manifestă prin ascultare de toate poruncile lui Dumnezeu. Mulţi l-au pierdut din vedere pe Isus. Ei trebuia să-şi fi îndreptat ochii spre persoana Sa divină, spre meritele Sale şi spre iubirea Sa de neschimbat pentru familia umană. Toată puterea este dată în mâinile Sale pentru ca să poată împărţi daruri bogate oamenilor, să împărtăşească darul de nepreţuit al neprihănirii Sale agentului uman neputincios. Aceasta este solia pe care Dumnezeu a poruncit să fie dată lumii. Este solia îngerului al treilea care trebuie să fie proclamată cu glas tare, şi însoţită de revărsarea Duhului Sfânt într-o mare măsură.” Mărturii pentru predicatori, cap. Respingerea luminii, subcap. Solia îndreptăţirii prin credinţă, par. 1. Aceasta este exact solia care are capacitatea de a încheia lucrarea aducând pe toţi oamenii în postura de a lua o decizie finală. Despre apariţia acestei solii în 1888, stă scris: „Timpul încercării este chiar deasupra noastră deoarece marea strigare a îngerului al treilea a început deja prin descoperirea neprihănirii lui Hristos, Răscumpărătorul iertător de păcate. Acesta este începutul luminii îngerului a cărui slavă va umple întregul pământ.” Review and Herald, 22 noiembrie 1892. Dar, în vreme ce solia marii strigări s-a făcut auzită în Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea, marea strigare încă nu începuse să fie vestită în lume şi nici nu putem vedea ca solia să fi crescut spre a deveni marea strigare în afara bisericii. Ceea ce noi vedem este doar primul pas a ceea ce ar fi devenit marea strigare în deplina ei putere. Această dezvoltare ar fi trebuit să aibă loc pe deplin după sosirea îngerului al patrulea între anii 1888-1893, fapt care i-ar fi condus, după ce solia ar fi fost învăţată de către poporul advent, să dea întregii omeniri ultima avertizare. Planul însă niciodată nu a fost adus la bun sfârşit datorită necredinţei încăpăţânate a pastorilor urmaţi apoi de popor; ceea ce înseamnă că trebuie să vedem cum primii patru îngeri îşi săvârşesc

SOLIA CREŞTE

135

în continuare lucrarea slujirii lor care va aduce cu sine sfârşitul. La vremea scrierii acestei cărţi îngerul al patrulea s-a întors ca învăţător al neprihănirii pentru mica rămăşiţă a poporului advent, care s-a dovedit credincioasă Conducătorului ei divin. Cu o aşteptare înflăcărată, noi, credincioşii, aşteptăm cu dor revărsarea ploii târzii. Mai mult decât atât, solia îngerului al treilea trebuie să crească sau să se transforme într-o mare strigare în timpul premergător intrării îngerului din Apocalipsa 18 în sfera lui de activitate. De aceea, ne aşteptăm să vedem cum Duhul Sfânt este revărsat din ce în ce mai mult în timpul slujirii îngerului al treilea, chiar dacă nu sunt încă semne vizibile ale impunerii legilor duminicale. În concluzie, secvenţa premergătoare apariţiei puternicului înger din Apocalipsa 18 în puterea ploii târzii care dă ultima avertizare lumii întregi, este în rezumat următoarea: Mai întâi, puternicul înger se coboară şi descoperă solia îngerului al treilea, în adevăr, celor care sunt sensibili spiritual din mijlocul poporului advent. Acest lucru conduce în mod inevitabil la înlăturarea şi excluderea celor credincioşi din mijlocul foştilor lor fraţi. Îngerul al patrulea îşi continuă lucrarea sa de educare a celor credincioşi. Lucrarea lui devine mult mai eficientă tocmai prin faptul că sunt despărţiţi. Apoi vine timpul când apostazia din lume ce împresoară pe copiii lui Dumnezeu se adânceşte, încât vor fi constrânşi de Duhul Sfânt să vestească adevărul despre Hristos şi neprihănirea Sa. Aceasta va fi o lucrare liniştită la început, dar sub călăuzirea şi binecuvântarea Duhului Sfânt solia va creşte până ce devine o mare strigare. La timpul potrivit, chiar atunci când chipul fiarei este ridicat, îngerul al patrulea se va uni cu îngerul al treilea pe măsură ce solia celui din urmă va creşte până când se transformă într-o marea strigare. Abia atunci va începe la modul cel mai serios ultima mare bătălie din cadrul marii controverse, şi nu se va sfârşi decât atunci când va fi luată pe deplin ultima decizie de către toţi locuitorii pământului.

CAPITOLUL 10

O unire mondială

B

abilonul este o putere care nu se limitează la o singură regiune geografică, ci se găseşte peste tot, de-a lungul şi de-a latul pământului. Din acest motiv, el va da pe faţă acelaşi spirit şi va lucra ţinând seama de aceleaşi scopuri în orice parte a pământului, aşa cum numai el este în stare s-o facă, după ce va fi câştigat controlul tuturor puterilor guvernamentale din diferitele naţiuni ale lumii. Prin urmare, chipul fiarei se va forma în fiecare localitate unde locuiesc oameni, iar căderea totală a Babilonului cel mare va fi globală în magnitudine. Ce colaps va fi acesta! Căderea va începe în Statele Unite ale Americii unde se va forma mai întâi chipul fiarei, urmând apoi ca fiecare ţară să impună chipul în orice teritoriu, fapt care va aduce cu sine căderea acestora, rând pe rând. Este extrem de dificil ca în acest veac când libertatea personală este privită ca un drept inalienabil să se accepte eventualitatea de a fi privaţi total de libertatea personală de a ne închina lui Dumnezeu conform dictatelor unei conştiinţe luminate, chiar şi în naţiunile aşa-numit creştine, dar este cu mult mai dificil să credem că acest lucru se va întâmpla chiar în mijlocul acelor naţiuni unde Dumnezeul creştinilor nu este recunoscut deloc. Gândiţi-vă mai întâi la dificultatea uriaşă din partea Babilonului de a strânge toate naţiunile pretins creştine într-un singur corp unit sub o singură conducere şi sub o singură stăpânire. În timp ce este adevărat că papa de la Roma se bucură de mai mult respect decât s-a bucurat vreodată înainte din partea celor de credinţă catolică sau necatolică, totuşi sunt dezacorduri, neînţelegeri în sânul bisericii. Ea nu este încă în stare să prezinte înaintea lumii un front unit. Sunt mulţi care nu au uitat Reforma protestantă, şi există alte religii care sunt anticatolice. Cu toate acestea, toate aceste deosebiri vor dispărea atunci când asupra popoarelor de pe întreg pământul vor fi aduse presiuni teribile. Ele nu vor cădea de acord în toate detaliile, ci se vor uni

(136)

O UNIRE MONDIALĂ

137

între ele „asupra unor puncte de doctrină care le sunt comune”. Tragedia veacurilor, cap. 25, par. 31. Va fi un timp de groaznică suferinţă, pentru că: „Fiecare secol de imoralitate a strâns mânie pentru ziua mâniei; iar când vine timpul şi nelegiuirea este deplină, atunci Dumnezeu va săvârşi lucrarea Lui ciudată. Se va descoperi atunci că este un lucru teribil ca răbdarea divină să ajungă la capăt; pentru că mânia lui Dumnezeu va cădea atât de vădit şi de puternic, încât este prezentată ca fiind neamestecată cu milă; şi tot pământul va fi pustiit. La vremea când are loc apostazia naţională, când, acţionând potrivit politicii lui Satana, conducătorii ţării se vor aşeza de partea omului fărădelegii – atunci măsura vinovăţiei este plină; apostazia naţională este semnalul ruinei naţionale.” Selected Messages, vol. 2, pag. 372. Va fi un seceriş înfiorător aşa cum nici un condei nu-l poate zugrăvi şi nici un glas nu-l poate descrie. Fiind dedicate concepţiei că obiectivul este atât de esenţial pentru ca omenirea să supravieţuiască cumva şi că scopul scuză chiar şi cele mai ilicite mijloace ce pot fi folosite pentru atingerea lui, diferitele fracţiuni care divid creştinătatea vor pune mâna pe orice soluţie ce promite eliberare. Bisericile vor pretinde că doar o „întoarcere la ascultare de Dumnezeu” va fi suficientă pentru salvarea lor şi, sub presiunea crescândă a disperării datorită situaţiei ce ameninţă viaţa lor, chiar acei aşa-numiţi creştini care mai înainte se luptaseră împotriva papalităţii vor da sprijin fără rezerve sistemului. Tot astfel, naţiunile care nu recunosc în nici un fel vreun alt Dumnezeu în afara celui care este al lor, se vor uni cu papalitatea. Mă gândesc la marile puteri de pe pământ precum Rusia şi China şi la alte puteri mai mici precum Vietnamul, Coreea şi Cuba. Apoi mai este lumea musulmană unde creştinismul este obiect de batjocură. Gândiţi-vă la hinduism, budism, şintoism şi multe alte religii. Priviţi la ura incredibil de adâncă manifestată de evrei şi arabi, unii împotriva altora. Toate acestea au dat pe faţă ceea ce părea a fi o ură implacabilă împotriva creştinismului şi a uneia împotriva celeilalte. Atât de înverşunată şi de durată a fost ostilitatea uneia împotriva celeilalte, încât este foarte dificil de crezut că va veni vreodată ziua când toate aceste forţe se vor uni, simultan, în cauza comună a instaurării chipului fiarei. În pofida aparentei imposibilităţi de a exista o unire a tuturor forţelor lui Satana, Cuvântul lui Dumnezeu prezice fără rezerve că

138

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

va fi o vastă confederaţie a răului în care toţi membrii ei vor lucra sub un singur cap, având aceleaşi obiective. Aşa stând lucrurile, noi trebuie să luăm acum în considerare dovezile conţinute în profeţii. Familiarizarea cu aceste profeţii are menirea să ne scape de amăgire, înţelegerea noastră fiind întemeiată nu pe ceea ce am putea crede că se va întâmpla, ci pe ceea ce Domnul, prin Scripturi, ne spune că va avea loc. Prin urmare, să ne abatem ochii neajutoraţi de la scenele confuze şi discordante ale lumii şi să privim în schimb la Cuvântul lui Dumnezeu, să adresăm acestui Cuvânt, prin Duhul Sfânt, întrebarea gravă cu privire la ce se află înaintea noastră şi, în acest Cuvânt, vom descoperi că nu mai puţin decât întreaga lume va acorda loialitate papalităţii. Fiecare naţiune, neam, limbă şi popor de pe faţa întregului pământ va face acest lucru, şi nimic mai puţin. Nu are importanţă că martorul vizibil al împrejurărilor poate părea să nege acest fapt la vremea scrierii acestei cărţi. Adevărul este că Domnul a spus că aşa va fi şi, de aceea, acest lucru întocmai aşa va fi. Dumnezeu a rostit acest cuvânt, şi este doar o chestiune de timp mai înainte ca ceea ce El a spus să se împlinească la modul cel mai sigur. Să ne întoarcem la Cuvântul lui Dumnezeu şi să vedem adevărul care stă scris acolo despre aceasta. În Apocalipsa 13,8, după ce citim despre reînscăunarea papalităţii la putere, urmează această declaraţie: „Şi toţi locuitorii pământului i se vor închina, toţi aceia ale căror nume n-au fost scrise în cartea vieţii Mielului înjunghiat de la întemeierea lumii”. K.J.V. Bible. În acest verset sunt scoase în evidenţă două clase. Aceia ale căror nume sunt scrise în cartea vieţii Mielului şi, în mod evident, ei sunt aceia care slujesc lui Dumnezeu în duh şi în adevăr din orice naţiune, neam, limbă şi popor. Ei sunt singurele excepţii, spre deosebire de restul tuturor celorlalţi locuitori ai pământului care se vor închina fiarei. În ziua aceea, ne vom număra fie printre cei din clasa celor ce se închină lui Dumnezeu, fie printre cei din clasa celor ce se închină fiarei indiferent dacă ne place sau nu. Ori vom fi printre aceia ale căror nume sunt scrise în cartea vieţii şi au puterea de a rezista fiarei şi icoanei ei, ori vom fi chiar închinătorii acelei fiare şi icoanei ei. Cum se va întâmpla acest lucru este arătat clar în versetele de mai înainte ale acestui capitol. Este evidentă încă din versetul 4 ivirea situaţiei prin care fiara este capabilă să-şi desfăşoare în aşa

O UNIRE MONDIALĂ

139

fel puterea, ca să intimideze restul lumii, încât să o aducă în stare să spună: „Cine se poate asemăna cu fiara, şi cine se poate lupta cu ea?” Acesta este doar un alt fel de a spune că fiara este prea puternică pentru a-i da cuiva şi cea mai slabă speranţă de victorie în orice dispută cu ea. Aşa se va întâmpla că „i s-a dat stăpânire peste orice seminţie, peste orice limbă şi peste orice norod”. Versetul 7. Ca rezultat al acestui lucru, toţi locuitorii pământului se vor închina fiarei de bună voie sau fără voia lor, cu excepţia acelora ale căror nume sunt scrise în cartea vieţii. Când privim la lumea de astăzi vedem că naţiunile pământului sunt divizate în atitudinea lor faţă de puterea papală, majoritatea oamenilor de pe pământ fiind ostili pe faţă şi fermi faţă de papalitate, motiv care ne determină să ne întrebăm cum s-ar putea vreodată să se ajungă la punctul unde toţi aceştia să se închine acestui potentat. Dar când privim la lucrurile care se desfăşoară astăzi în lume şi tragem concluziile de rigoare, noi facem aceasta fără să ne dăm seama că rezultatul concluziilor noastre este dependent de anumite idei pe care le avem în minte despre ceea ce constituie închinarea. În mod firesc gândim că închinarea este o adorare pioasă benevolă faţă de cineva înaintea căruia ne închinăm – ceva care este oferit pentru că vrem să-l oferim. Fără îndoială, este adevărat acest lucru în măsura în care închinarea are de-a face cu Dumnezeu, pentru că este singurul fel de închinare pe care Dumnezeu îl acceptă, însă acest lucru nu este adevărat în măsura în care închinarea are de-a face cu fiara şi icoana fiarei. Aceasta este o închinare impusă închinătorului deoarece puterea potentatului este de o asemenea magnitudine când porunceşte, încât închinarea să poată fi adusă indiferent că persoana doreşte sau nu s-o aducă. Pentru fiecare adevăr din Noul Testament există un tip în Vechiul Testament, iar tipul impunerii închinării în ziua duminicii din partea Babilonului modern se găseşte în impunerea închinării înaintea chipului de aur de pe câmpia Dura, în vremea lui Nebucadneţar. El era papa acelor zile şi era acela care a chemat oamenii din orice naţiune să se închine chipului de aur, iar ca răspuns la această chemare oamenii sau reprezentanţii lor au venit, pentru că nu îndrăzneau să stea deoparte. Condiţiile arătate clar în acea chemare erau: ascultarea sau moartea. În Apocalipsa 13 citim că pedeapsa cu moartea atârnă deasupra

140

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

capetelor tuturor acelora care nu se închină fiarei şi icoanei ei. Acesta este doar antitipul tipului pe care-l găsim în zilele lui Nebucadneţar, fiindcă el a ameninţat cu moartea pe toţi aceia care refuzau să îngenuncheze înaintea chipului de aur. După cum a fost atunci, tot astfel va fi şi astăzi. În zilele acelea s-au adunat laolaltă conducătorii tuturor popoarelor din întreaga lume, peste care stăpânea Babilonul. Şi fiecăruia i s-a cerut să se închine înaintea puterii Babilonului sub pedeapsa cu moartea. Cunoscând bine spiritul de răzvrătire ce locuieşte în inimile celor cuceriţi, noi putem înţelege faptul că mulţi dintre aceia care s-au închinat în acea zi, s-au închinat nu pentru că ar fi avut de gând să se închine chipul de aur, simbolul puterii Babilonului, ci pentru că nu doreau să ajungă în cuptorul cu foc. Este adevărat că ei s-au închinat, dar n-au făcut-o pentru că iubeau Babilonul, ci au făcut-o deoarece se temeau de puterea lui şi de asemenea pentru că erau încătuşaţi de această putere, motiv pentru care nu aveau nici o opţiune decât să asculte sau să moară. Ceea ce a fost, va mai fi. De aceea, ura pe care aceste naţiuni o au faţă de papalitate şi faţă de lumea occidentală care protejează şi încurajează papalitatea, nu este deloc o dovadă să nu credem că papalitatea nu va obţine iarăşi închinarea întregii lumi. Ea va obţine închinarea pentru că va intra în posesia puterii de a face aşa ceva. Prin puterea spiritismului şi prin puterea Statelor Unite aflate sub conducerea spiritismului se va dezvolta o situaţie care va da înapoi papalităţii supremaţia întregii lumi. Pe câmpia Dura se aflau două clase de oameni ce stăteau înaintea acelui chip, şi numai două. O clasă era formată din oamenii din întreaga lume ce se plecaseră înaintea chipului, iar cealaltă clasă era alcătuită din cei puţini credincioşi, doar trei la număr, care nu se temeau de puterea Babilonului şi ale căror nume erau scrise în cartea vieţii Mielului. Aceştia singuri nu s-au închinat înaintea chipului, şi aşa va fi din nou. Cei puţini credincioşi vor cunoaşte puterea lui Dumnezeu şi, în felul acesta, vor fi în stare să stea împotriva puterii Babilonului cel mare. Îngerul al treilea este acela care dă avertizarea concretă împotriva închinării înaintea fiarei şi icoanei ei şi împotriva primirii semnului ei pe frunte sau pe mână. Către cine dă el această avertizare? Răspunsul trebuie să fie către aceia care sunt în primejdia de a face chiar acele lucruri împotriva cărora se dă avertizarea. De aceea, trebuie că îngerul se va duce peste tot la

O UNIRE MONDIALĂ

141

oamenii de pe pământ care sunt în primejdia de a face o greşeală atât de teribilă. Dacă pentru anumiţi oameni nu există acest pericol, atunci îngerul nu va da avertizarea concretă împotriva fiarei şi a icoanei ei, ci va face cunoscută o altă avertizare ce ascunde primejdia deosebită în care aceştia se află. Cu alte cuvinte, dacă în zilele din urmă Rusia şi China nu se vor închina fiarei şi icoanei ei, atunci avertizarea oamenilor din aceste ţări nu va cuprinde ceva cu care ei niciodată nu se vor confrunta. Din acest motiv, îngerul al treilea nu s-ar duce la aceşti oameni. Dar îngerul al treilea merge la ei. Acest lucru este făcut clar în cuvântul profeţiei, ce spune că „a urmat un alt înger, al treilea”, după primii doi. Despre primul din aceşti trei îngeri se declară limpede că duce solia sa „oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod”. De aceea, dacă îngerul al treilea îi urmează, atunci înseamnă că şi el îşi duce solia oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod, şi avertizează pe fiecare persoană despre pericolul de a se închina fiarei şi icoanei ei. Aceasta nu poate să însemne decât că fiarei i se va aduce închinare de către oamenii din orice neam, orice seminţie, orice limbă şi orice norod, pentru că altfel avertizarea n-ar putea fi dată oricărei persoane. Dacă ar exista o altă punere la probă pentru oamenii altor ţări, atunci le-ar fi adresată o avertizare diferită de către un alt înger. Iată câteva declaraţii concrete care ne spun în câteva cuvinte că în fiecare parte a lumii criza va fi aceeaşi. „Atunci când America, ţara libertăţii religioase, se va uni cu papalitatea pentru constrângerea conştiinţei, silindu-i pe oameni să onoreze sabatul cel fals, oamenii din fiecare ţară de pe glob vor fi determinaţi să urmeze exemplul ei... Naţiunile străine vor urma pilda Statelor Unite. Deşi ea stă în frunte, ca exemplu, totuşi aceeaşi criză va veni asupra poporului nostru din toate părţile lumii.” Mărturii pentru comunitate, vol. 6, cap. Lucrarea pentru timpul acesta, par. 14; cap. Atitudinea noastră faţă de autorităţile civile, par. 4. Aceste declaraţii nu au nevoie de comentarii deoarece solia lor este mult prea simplă pentru a fi înţeleasă greşit. Pe lângă acestea, să citim următoarea declaraţie: „Istoria se va repeta. Religia falsă va fi înălţată. Ziua întâi a săptămânii, o zi de muncă obişnuită neavând nici o sfinţenie, va fi instituită exact aşa cum a fost chipul din Babilon. Tuturor naţiunilor şi limbilor, tuturor oamenilor li se va porunci să se închine acestui sabat fals. Acesta este planul lui

142

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

Satana de a desconsidera ziua instituită de Dumnezeu, dată lumii ca un memorial al creaţiei. Decretul care impune închinarea în această zi va fi dat în toată lumea… Încercare şi persecuţie va veni asupra tuturor acelora care, ascultând de Cuvântul lui Dumnezeu, refuză să se închine acestui sabat fals. Forţa este ultimul mijloc al oricărei religii false. La început, ea încearcă să atragă, tot aşa cum a încercat împăratul Babilonului prin puterea muzicii şi a fastului exterior. Dacă aceste atracţii, inventate de oameni inspiraţi de Satana, n-au reuşit să-i determine pe oameni să se închine chipului, atunci flăcările nesăţioase ale cuptorului erau pregătite să-i mistuie. Tot astfel va fi şi acum. Papalitatea şi-a exercitat puterea de a sili pe oameni să asculte de ea, şi va continua să facă lucrul acesta. Avem nevoie de acelaşi spirit care a fost dat pe faţă de slujitorii lui Dumnezeu în conflictul cu păgânismul.” Signs of the Times, 6 mai 1897. „Lumea este plină de furtună, război şi ceartă. Totuşi, sub o conducere unică, puterea papală, oamenii se vor uni ca să se împotrivească lui Dumnezeu în persoana martorilor Lui.” Mărturii pentru comunitate, vol. 7, cap. Biserica şi casa de editură, par. 2. Întrucât subiectul în discuţie din cadrul acestei declaraţii este lumea, atunci oamenii care se vor uni, chiar dacă nu sunt în război şi ceartă unii cu alţii, trebuie să fie oamenii din întreaga lume şi nu o parte a ei. Ei vor avea un singur cap şi acesta va fi capul papal, Babilonul cel mare. Astfel, „va fi o unire universală, o mare armonie, o confederaţie a forţelor lui Satana… În lupta ce va fi dată în zilele din urmă vor fi unite, în opoziţie cu poporul lui Dumnezeu, toate puterile corupte care au apostaziat de la credincioşie faţă de legea lui Iehova.” SDA Bible Commentary, vol. 7, pag. 983. Întrebarea este: Câţi dintre locuitorii pământului fac parte din acest sistem de clasificare? Şi răspunsul este: „toate puterile corupte care au apostaziat de la credincioşie faţă de legea lui Iehova”. Noi suntem înclinaţi să limităm acest sistem de clasificare la aceia care sunt în apostazie faţă de Dumnezeu şi faţă de legea Sa, la membrii organizaţiilor care cândva erau loiali lui Dumnezeu dar care între timp i-au întors spatele, când de fapt ar trebui să-i vedem incluşi pe toţi oamenii de pe pământ. Însă să nu uităm că a existat un timp când primii oameni de pe

O UNIRE MONDIALĂ

143

pământ erau credincioşi lui Dumnezeu, credincioşie de la care au apostaziat toţi aceia care nu-l iubesc astăzi pe Dumnezeu. Din acest motiv, orice bărbat, femeie şi copil de pe faţa pământului care nu slujeşte lui Dumnezeu, este un apostat de la legea lui Iehova şi toţi se vor găsi uniţi în ziua ultimului mare conflict în închinare faţă de Babilonul cel mare. Trebuie să fie „o unire universală, o mare armonie, o confederaţie a forţelor lui Satana”. Cuvântul „universal” înseamnă „mondial” şi, în cadrul acestei uniri universale sau mondiale, trebuie să existe nu două sau trei tabere diferite, ci o mare armonie, o singură confederaţie a forţelor lui Satana. Aceste declaraţii nu lasă loc de îndoială cu privire la faptul că acelaşi chip sau icoană a fiarei va fi făurit în toate celelalte ţări ca şi în America. Nu este loc de îndoială nici pentru faptul că Rusia şi China vor fi printre acele naţiuni care se vor uni în această ultimă mare apostazie, nu atât de mult pentru că au gândul de a face acest lucru, ci fiindcă au de gând să scape de pedeapsa pe care Babilonul o va aplica în mod cert tuturor acelora care nu se supun autorităţii lui. Ele vor proceda astfel nu pentru că doresc foarte mult acest lucru, ci fiindcă neavând puterea lui Dumnezeu în ele însele, aşa cum o aveau Şadrac, Meşac şi Abed-Nego, nu vor avea nimic care să le facă în stare să se împotrivească şi să biruie puterea Babilonului cel mare. Ele vor proceda în felul acesta pentru că nu vor avea nici o şansă, în afara pieirii. Dar dacă vor mai fi încă unii care nu pot accepta, de exemplu, faptul că China şi India se vor supune puterii papale, atunci iată o declaraţie care, oricât ar părea de ciudat, aminteşte pe nume aceste două ţări, drept ţări unde fiara şi chipul fiarei vor fi impuse asupra oamenilor. „Printre locuitorii pământului, răspândiţi pe tot pământul, sunt cei care nu şi-au plecat genunchiul lui Baal. Asemenea stelelor cerului, care se văd numai noaptea, aceşti credincioşi vor străluci atunci când întunericul acoperă pământul şi negură mare popoarele. În Africa cea păgână, în ţările catolice ale Europei şi Americii de Sud, în China, în India, în insulele mării şi în cele mai întunecate colţuri ale pământului, Dumnezeu are în rezervă o constelaţie a celor aleşi, care vor străluci în mijlocul întunericului, făcând cunoscut lămurit unei lumi apostate puterea transformatoare a ascultării de legea Sa. Chiar şi acum ei se arată în fiecare popor, în fiecare limbă şi în fiecare naţiune, şi în ceasul celei mai adânci apostazii, când Satana depune efortul suprem de a face ca ‚toţi, mici şi mari, bogaţi şi săraci, slobozi

144

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

şi robi’ (Apocalipsa 13,16), să primească, sub pedeapsa cu moartea, semnul de supunere pentru o zi falsă de odihnă, aceşti credincioşi ‚fără prihană şi curaţi, copii ai lui Dumnezeu fără vină’... vor ‚străluci ca nişte lumini în lume’. (Filipeni 2,15). Cu cât mai întunecată este noaptea, cu atât mai strălucitor vor lumina ei.” Profeţi şi regi, cap. 14, paragraful 3 de la sfârşit. Această profeţie descrie cel mai încurajator tablou al adevăraţilor credincioşi în Isus care stau neclintiţi în colţurile întunecate ale pământului, unde papalitatea se va lupta să obţină

„Deşi lumea este implicată în conflicte şi lupte pentru supremaţie, Cuvântul lui Dumnezeu declară la modul cel mai clar că, în ultima bătălie, toate puterile lumii se vor uni „într-o uniune universală, o mare armonie ...” SDA Bible Commentary, vol. 7, pag. 983. În timpul acela, copiii lui Dumnezeu „vor străluci în mijlocul întunericului”. Profeţi şi regi, cap. 14, paragraful 3 de la urmă.

O UNIRE MONDIALĂ

145

o autoritate de necontestat. Suntem asiguraţi că, cu cât noaptea va fi mai întunecată şi cu cât apostazia va fi mai adâncă, cu atât aceste lumini vor străluci mai mult. Prin urmare, căderea Babilonului cel mare începe în Statele Unite mai întâi, dar ceea ce se va face acolo nu reprezintă decât începutul unui val care se va năpusti peste lumea întreagă, până când fiecare naţiune va urma aceeaşi cale. Aceste mişcări vor fi atât de rapizi încât, pe măsură ce înghit naţiune după naţiune şi popor după popor, vor ajunge neîntârziat la ultimul suflet, excepţie făcând doar aceia ale căror nume sunt scrise în cartea vieţii Mielului. Când acel timp vine, atunci va veni şi sfârşitul timpului de probă. Dincolo de acest punct nu va mai fi zi de har pentru nimeni. Atunci Dumnezeul cerului se va scula să se răzbune, iar plăgile vor fi turnate asupra Babilonului fără măsură în potirul mâniei Lui. „Substituirea legii lui Dumnezeu cu legile omeneşti, înălţarea prin simplă autoritate omenească a duminicii în locul Sabatului biblic este ultimul act din dramă. Când această substituire devine universală, Dumnezeu se va descoperi. El se va ridica în maiestatea Sa pentru a zgudui teribil pământul acesta. El va ieşi din locul Său pentru a pedepsi pe locuitorii lumii pentru nelegiuirea lor, iar pământul va da pe faţă sângele lui şi nu va mai acoperi pe ucişii săi.” Mărturii pentru comunitate, vol. 7, cap. Scopul lui Dumnezeu cu casele noastre de editură, par. 11. Asupra pământului urmează să vină, şi va veni în mod sigur, această ultimă şi vastă supunere universală faţă de puterea papală. Doar aceia care au primit astăzi înăuntrul lor puterea Dumnezeului cel viu vor avea tăria de a sta pe picioarele lor la vremea aceea. Noi ştim ce urmează să vină asupra pământului şi asupra poporului lui Dumnezeu. Şi vine în mod sigur! Timpul acela a fost multă vreme amânat, dar va veni tot atât de sigur după cum noaptea urmează zilei. Când vine noaptea, va fi prea târziu spre a ne mai pregăti pentru ea atunci. Azi este ziua pregătirii. Să facem această lucrare de pregătire, sigură şi eficientă, în temere de Dumnezeul cel viu care singur poate să înfrunte şi să înfrângă puterea Babilonului cel mare.

CAPITOLUL 11

Marea încercare finală
e parcursul studiului nostru despre evenimentele ultimelor zile, am văzut clar până acum că prăbuşirea Babilonului cel mare coincide cu instaurarea chipului fiarei, eveniment care urmează a fi adus îndeplinire atunci când bisericile unite îşi vor asigura autoritatea puterilor civile pentru a face din prima zi a săptămânii o zi de închinare şi a impune păzirea acesteia în locul Sabatului zilei a şaptea. Aceste legi opresive vor fi stabilite mai întâi în Statele Unite ale Americii, dar fiecare naţiune de pe faţa pământului va urma cu repeziciune exemplul ei, până când oamenii întregii lumi se vor supune cu totul Babilonului cel mare. Acum a sosit timpul să studiem mai îndeaproape despre felul cum evoluează încercarea la care va fi supus poporul lui Dumnezeu, începând cu momentul căderii totale a Babilonului. Întrebarea este: Vine această încercare asupra lor cu o presiune şi greutate deplină în momentul în care legea duminicală este aprobată sau vine cu o presiune care sporeşte treptat când lupta se dezvoltă spre apogeul ei? Aceasta este o întrebare foarte importantă deoarece plasarea exactă a marii încercări finale determină poziţionarea judecăţii celor vii şi sigilarea cu ultimul sigiliu al lui Dumnezeu, şi are o mare legătură cu relaţia dintre sigilare şi ploaia târzie. Aceasta înseamnă că dacă avem o înţelegere incorectă a naturii marii încercări finale, noi o vom amplasa la un punct al timpului greşit, greşeală care va afecta în mod foarte serios înţelegerea noastră cu privire la celelalte evenimente care vor avea loc chiar în zilele din urmă. Prin urmare, este important la acest stadiu să înţelegem cu exactitate natura şi întinderea marii încercări finale pentru a o putea amplasa la locul potrivit. Există o declaraţie care, mai presus de toate celelalte, este cheia care descuie taina ordinii evenimentelor ultimelor zile, începând de la instaurarea chipului fiarei şi până la încheierea timpului de probă al omenirii. Această declaraţie ne spune următoarele:

P

(146)

MAREA ÎNCERCARE FINALĂ

147

„În ultimul mare conflict al luptei cu Satana, aceia care vor rămâne credincioşi lui Dumnezeu vor vedea cum li se ia orice mijloc de întreţinere. Pentru că ei refuză să calce legea Sa, ca să asculte, în schimb, de puterile pământeşti, li se va interzice să cumpere şi să vândă. În cele din urmă, se va da un decret ca toţi să fie omorâţi.” Hristos Lumina Lumii, cap. 12, par. 24. Această declaraţie ne spune foarte limpede că poporului lui Dumnezeu i se va interzice să cumpere şi să vândă deoarece a refuzat să calce Legea lui Dumnezeu pentru a da ascultare puterilor pământeşti. Câteva clipe de reflecţie ne vor descoperi imediat că există doar o singură lege care poate crea o asemenea situaţie, şi anume viitoarea lege duminicală. Nici un creştin adevărat nu va refuza să asculte de legile ţării care interzic crima, furtul sau ceva asemănător. Singura lege de care poporul lui Dumnezeu va refuza să asculte este legea prin care oamenii vor căuta să impună păzirea duminicii în locul poruncii lui Dumnezeu care cere în mod expres să onorăm şi să păzim Sabatul zilei a şaptea. De asemenea, este clar că nu poate exista refuz de a asculta de o lege care de fapt nu există. De aceea, neascultarea la care se referă această declaraţie se va da pe faţă numai după ce legea naţională duminicală este în realitate aprobată, ceea ce înseamnă că acest refuz începe la acel punct al timpului când are loc prăbuşirea Babilonului cel mare, adică timpul când îngerul cel puternic din Apocalipsa 18 coboară ca să lumineze pământul întreg cu slava sa, timpul când are loc revărsarea ploii târzii şi începe să fie vestită marea strigare. Coincidenţa manifestării tuturor acestor evenimente face ca acest lucru să fie o piatră de hotar extrem de importantă în ordinea evenimentelor viitoare. Pe parcursul timpului premergător tuturor acestor coincidenţe care au loc, poporul lui Dumnezeu, chiar dacă lucrarea lui creşte până ce devine o mare strigare, va fi un popor obscur, prea puţin cunoscut sau deloc de către autorităţi sau reprezentanţii puterii statale. Iată o declaraţie ce descrie această situaţie în timpul imediat premergător formării chipului fiarei şi al aprobării decretului ce pedepseşte cu moartea pe toţi cei care nu se vor supune legii duminicale: „Am văzut că biserica cu numele şi adventiştii cu numele, asemenea lui Iuda, ne vor trăda catolicilor pentru a căpăta influenţă împotriva adevărului. Sfinţii vor fi la vremea aceea un

148

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

popor obscur, prea puţin cunoscut catolicilor; însă bisericile şi adventiştii cu numele care cunosc credinţa şi obiceiurile noastre (deoarece ne-au urât din cauza Sabatului, pentru că nu-l puteau combate ca netemeinic) îi vor trăda pe cei sfinţi şi-i vor turna catolicilor ca fiind aceia care nesocotesc instituţiile oamenilor; adică faptul că ei păzesc Sabatul şi nesocotesc duminica. Atunci, catolicii ordonă protestanţilor să înainteze în lucrarea lor, şi emit un decret ca toţi cei care nu păzesc ziua întâi a săptămânii, în locul zilei a şaptea, să fie omorâţi. Şi catolicii, al căror număr este foarte mare, îi vor sprijini pe protestanţi. Catolicii îşi vor oferi puterea icoanei fiarei. Iar protestanţii se vor strădui, după cum s-a străduit şi mama lor înainte, să-i distrugă pe cei sfinţi. Dar înainte ca decretul lor să aducă rod, sfinţii vor fi eliberaţi prin Vocea lui Dumnezeu.” Spalding and Magan Collection, pag. 1. Această declaraţie acoperă o perioadă destul de lungă de timp, de la vremea când sfinţii sunt un popor obscur şi până la timpul când înzestrarea cu Duhul Sfânt în puterea ploii târzii îi trimite chiar în prim planul influenţei şi interesului public, şi generează o aşa persecuţie înverşunată, încât culminează cu aprobarea decretului de moarte. Astfel deci, dacă sfinţii sunt atât de puţin cunoscuţi, fiind un popor obscur când legea duminicală este aprobată, atunci ei nu pot fi o problemă pentru lume, problemă pe care oamenii să caute s-o rezolve prin emiterea decretului ce înalţă în slăvi ziua întâia a săptămânii. Cu totul altul trebuie să fie factorul care îi va duce pe oameni la disperare prin impunerea acestei soluţii omenirii. Care va fi acest factor, va deveni evident pe măsură ce înaintăm în studiul nostru, dar pentru acum putem fi absolut siguri că nu opoziţia puternică din partea poporului lui Dumnezeu va fi aceea care-i va conduce pe oameni să impună legile duminicale. Însă, odată ce Duhul Sfânt începe să se manifeste pe Sine cu putere, cel puţin până la punctul unde poporul lui Dumnezeu devine o forţă ce ameninţă să dezmembreze grandiosul plan utopic de stabilire a noii ordini mondiale, atunci legea va fi îndreptată împotriva poporului lui Dumnezeu cu o severitate din ce în ce mai sporită. Mai întâi, ei vor fi ameninţaţi cu amenzi şi cu închisoare, iar atunci când aceste ameninţări nu reuşesc să aducă la tăcere protestul lor activ, pasul următor va fi aprobarea decretului care le interzice să cumpere şi să vândă în orice tip de afaceri pe care le întreprind. Dar acest lucru nu se va dovedi suficient pentru a

MAREA ÎNCERCARE FINALĂ

149

zdrobi credincioşia poporului lui Dumnezeu şi, ca atare, lumea va lua ultimele măsuri pentru a aduce la tăcere glasul disident şi mustrător. Ei vor aproba decretul cu moartea pentru toţi aceia care vor refuza să onoreze ziua instituită de om în locul Sabatului lui Dumnezeu. Trebuie să fie evident faptul că acest lucru va necesita o perioadă de timp. Nu se va petrece într-un moment. Deci, secvenţa evenimentelor, care este clar zugrăvită în această declaraţie deosebită din Hristos Lumina Lumii, ne arată că mai întâi este aprobată legea duminicală. Apoi urmează refuzul din partea poporului lui Dumnezeu de a asculta de acea lege, care va aduce cu sine la un anumit punct al timpului în viitor aprobarea decretului ce interzice cumpărarea şi vânzarea. Dar această ameninţare în plus la adresa supravieţuirii lor nu reuşeşte să zdrobească voinţa sfinţită a celor credincioşi lui Dumnezeu, al căror refuz continuu de a da ascultare edictelor omeneşti va sili autorităţile nelegiuite să dea decretul cu moartea. În felul acesta, încercarea devine treptat mai grea şi tot mai grea până când atinge presiunea ei maximă, ce se concretizează prin aprobarea decretului de moarte împotriva poporului lui Dumnezeu. Acest lucru este scos în evidenţă într-un mod foarte clar în The Spirit of Prophecy, vol. 4, pag. 444, 445, după cum urmează: „În ultimul conflict Sabatul va fi punctul special al controversei din întreaga creştinătate. Cârmuitorii lumeşti şi liderii religioşi se vor uni pentru a impune păzirea duminicii; şi când măsurile mai blânde se năruie vor fi decretate cele mai opresive legi. Se va susţine că cei puţini care stau în opoziţie cu vreo instituţie a bisericii sau cu vreo lege a ţării nu trebuie să fie toleraţi, iar în final va fi emis un decret ce-i denunţă ca meritând cea mai severă pedeapsă şi oferă oamenilor libertatea ca după o anumită vreme să-i dea morţii. Romanismul din Lumea veche şi protestantismul apostat din Lumea nouă vor urma un curs similar faţă de aceia care onorează preceptele divine.” Va deveni evident că, pe măsură ce ne afundăm mai adânc în studiul evenimentelor ultimelor zile, poporul lui Dumnezeu nu este pus la încercare îndeosebi atunci când legea duminicală este elaborată mai întâi. Motivul pentru aceasta constă în faptul că, la acea vreme va exista un popor atât de mic la număr şi atât de nesemnificativ pentru preocupările acestei lumi, încât puterile stăpânitoare nici măcar nu se gândesc să-l aibă în atenţie atunci

150

Principalele evenimente ale ultimelor zile în succesiunea lor
Încheierea timpului de har Cele 7 plăgi din urmă Timpul strâmtorării

Căderea ploii târzii

Solia îngerului al treilea creşte

Marea strigare

Persecuţie amară

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

Legea duminicală – Instaurarea chipului fiarei

Decretul ce in- Decretul terzice vânzarea morţii şi cumpărarea

Timpul pentru executarea decretului morţii

MAREA ÎNCERCARE FINALĂ

151

când aprobă această lege. Legea duminicală va fi introdusă ca o măsură din partea bisericilor pentru a-şi asigura o putere cu scopul de a înlocui puterea pe care au pierdut-o prin faptul că s-au îndepărtat de puterea cea vie a Dumnezeului cel viu. Acest lucru deja l-am învăţat în capitolul anterior, iar sugestia este aceea de a vă întoarce şi de a citi capitolele doi şi trei din cadrul acestei serii de studii. Vom învăţa de asemenea, pe măsură ce înaintăm, că prima măsură luată împotriva poporului lui Dumnezeu nu va fi persecuţia, ci argumentele. Când acestea dau greş, atunci împotriva lor va fi generată persecuţia, iar când şi acest lucru dă greş, ei vor fi târâţi înaintea curţilor de judecată ale ţării. Dar când şi acest lucru dă greş, asupra lor va fi impus decretul ce interzice vânzarea şi cumpărarea, iar când, în ultimă instanţă, şi această măsură dă greş, atunci ultima măsură care mai rămâne va fi decretul morţii. Şi vom mai învăţa, de asemenea, odată cu înaintarea noastră în acest studiu, că poporul lui Dumnezeu nu se va vedea confruntat cu încercarea finală chiar în momentul când este aprobată legea duminicală. Declaraţia cheie pe care deja am oferit-o arată că ceea ce aduce asupra lor încercarea sau testul este urmarea refuzului poporului lui Dumnezeu de a asculta de această lege. Şi, pe măsură progresăm în studiul nostru, vom învăţa din dovezile cuvântului profetic că refuzul poporului lui Dumnezeu de a se supune icoanei fiarei nu va fi o atitudine pasivă, paşnică, ci va fi protestantism strălucitor în razele lui cele mai luminoase şi în sonoritatea lui cea mai bună cu putinţă – o mare strigare! Nu va fi doar un refuz din partea lor de a se conforma, ci va fi de asemenea o demascare sub puterea cea mare a Duhului Sfânt a naturii nelegiuite a actului săvârşit de biserică şi stat. Vom învăţa că actul instaurării icoanei fiarei, întrucât a pricinuit prăbuşirea totală a Babilonului cel mare, aduce lumea la punctul care arată că este coaptă pentru a primi judecăţile distrugătoare ale ultimelor şapte plăgi. Este punctul unei crize îngrozitoare şi ultime la care va fi adusă lumea, iar Domnul nu va îngădui ca oamenii să piară fără cea din urmă avertizare şi fără să-i cheme pe toţi copiii adevăraţi ai lui Dumnezeu să iasă afară din Babilon, înainte de a fi pentru totdeauna prea târziu. Lansarea ultimei avertizări va fi un act al iubirii divine, dar nu va fi privită în felul acesta de aceia cărora le este oferită spre folosul lor. În orbirea lor ei vor vedea în ea doar ceva primejdios şi îşi vor

152

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

aduna toate puterile ca să i se împotrivească. În mod corect, ei vor recunoaşte faptul că marea strigare dezvăluie adevărata natură şi rezultatul final al propunerilor lor pentru rezolvarea tuturor nenorocirilor omeneşti, însă ei vor fi atât de îmbătaţi de falsele învăţături, încât nu vor lua aminte la avertizarea dată cu putere şi dragoste. În schimb, ei vor deveni plini de furie, o furie ce va fi îndreptată împotriva poporului credincios al lui Dumnezeu, care va fi astfel ameninţat cu distrugerea dacă nu va renunţa la credinţa lui şi nu va intra în linie cu restul lumii. Cu alte cuvinte, marea încercare finală vine asupra poporului lui Dumnezeu ca o consecinţă a protestului lor împotriva formării icoanei fiarei, şi nu la punctul când chipul fiarei este în realitate format. Aceasta înseamnă a spune că ordinea evenimentelor ultimelor zile, pe scurt, este următoarea: Icoana este formată şi căderea Babilonului este totală. Poporul lui Dumnezeu este umplut cu puterea ploii târzii şi merge înainte refuzând să asculte de legile ţării în ce priveşte legea duminicală şi, în acelaşi timp, demască chiar miezul cel rău al întregului plan. Acest fapt îndreaptă furia diavolului şi a susţinătorilor lui împotriva copiilor lui Dumnezeu, exercitând o presiune groaznică pentru a-i face să renunţe la credinţa lor. Aceasta este încercarea care creşte în intensitate până când atinge punctul maxim al presiunii prin decretul morţii, încercare care are loc la ceva vreme după făurirea chipului fiarei. Un studiu minuţios al cărţii Tragedia veacurilor, cap. 38, par. 10-16, va clarifica acest lucru. În acest scop, trebuie să devenim ferm stabiliţi în adevărul că marea încercare finală nu vine la acel punct al timpului când este instaurat chipul fiarei, ci mult mai târziu ca o consecinţă directă a refuzului poporului lui Dumnezeu de a asculta de legea duminicală. Trebuie să localizăm acum pe cât de minuţios putem timpul când se emit, pe rând, decretul ce interzice vânzarea şi cumpărarea şi decretul morţii. Decretul ce interzice vânzarea şi cumpărarea va fi localizat undeva, după cum este de aşteptat, spre sfârşitul perioadei marii strigări la ceva timp după aprobarea legii duminicale, însă înainte de impunerea decretului morţii. Este o măsură cu mult mai severă decât amenzile şi închisoarea, dar mai puţin drastică decât decretul morţii. De fapt este un decret al morţii pentru că o persoană care nu-şi poate cumpăra hrana, cel mai probabil, dacă nu chiar cel mai sigur, va muri de foame după o vreme. Cineva ar putea susţine că s-ar putea trăi din ce va produce

MAREA ÎNCERCARE FINALĂ

153

pământul; dar la vremea aceea, seceta, focurile, plaga lăcustelor şi alte forţe devastatoare, vor fi devorat în totalitate întreaga hrană ce provine din această sursă. Însă nu suntem în stare să fixăm cu precizie locul decretului morţii în raport cu ordinea evenimentelor ultimelor zile. Este adevărat că mulţi oameni susţin părerea că decretul morţii se emite în realitate după încheierea timpului de probă. Desigur, nu există discuţii în contradictoriu cu privire la faptul că data pentru punerea în execuţie sau aplicare a decretului se află după încheierea timpului de probă, această dată fiind acel timp ce coincide cu plăgile a cincea şi a şasea, plăgi ce cad după încheierea timpului de probă sau de har. Un studiu foarte atent descoperă faptul că decretul de moarte şi impunerea acestuia asupra poporului lui Dumnezeu au loc chiar înainte de încheierea timpului de har. Decretul va fi emis chiar înainte de judecata celor vii care, la rândul ei, are loc chiar înainte de a începe timpului strâmtorării lui Iacov. Să ne îndreptăm acum către un număr de dovezi conţinute în Cuvântul scris care stabilesc adevărul că decretul de moarte va fi legiferat chiar înainte de încheierea timpului de probă, fapt care impune la acest punct al timpului marea încercare finală. Prima declaraţie pe care o vom lua în considerare confirmă adevărul că Satana este un cercetător foarte profund al Scripturilor care înţelege „adevărata lor importanţă” şi, din acest motiv, cunoaşte exact când va fi aprobat decretul morţii şi ce se va întâmpla când este emis. „Îngăduiţi fiului amăgirii şi martorului mincinos să fie primit de o biserică ce a avut o mare lumină şi dovezi extraordinare, iar acea biserică va lepăda solia pe care Dumnezeu a trimis-o şi va primi cele mai neraţionale susţineri, supoziţii şi teorii false. Satana râde de nebunia lor, căci ştie ce este adevărul.” Mărturii pentru predicatori, cap. Solii lui Dumnezeu, subcap. Alegerea fatală, par. 1. Această declaraţie ne spune la modul cel mai clar că Satana ştie ce este adevărul. Oamenii de pe acest pământ sunt amăgiţi zi de zi, mulţi dintre ei chiar în timp ce susţin că ceea ce ei cred este adevărul. Crize şi probleme se ivesc mereu în biserica lui Dumnezeu. Oamenii iau poziţii diferite şi cred că stau tare de partea adevărului lui Dumnezeu, când de fapt sunt cu siguranţă amăgiţi, însă Satana nu se lasă amăgit deoarece ştie ce este adevărul.

154

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

Satana a fost întotdeauna un cercetător foarte pătrunzător al profeţiilor. Când Isus era pe punctul de a-şi face apariţia pentru întâiaşi dată pe acest pământ, el a lucrat pentru a fi sigur că liderii iudei nu înţeleg profeţiile care preziceau în mod clar natura lucrării şi împărăţiei lui Hristos. „Satana îi aţâţa pe oameni la patimi nelegiuite, ca astfel să-i poată stăpâni mai bine. Când s-a dat Cuvântul scris al lui Dumnezeu, Satana a studiat profeţiile cu privire la venirea Mântuitorului. Din generaţie în generaţie, el a lucrat ca să-i orbească pe oameni faţă de aceste profeţii, şi ei să-l lepede pe Hristos la venirea Lui.” Hristos Lumina Lumii, cap. 12, par. 4. Noi ştim prea bine că evreii au fost înşelaţi de Satana cu privire la natura adevărată a primei veniri a lui Hristos. Şi ştim de asemenea că Satana, ca un cercetător minuţios al acestor profeţii, nu s-a lăsat înşelat. El a înţeles acele descoperiri. El a râs de nebunia evreilor, pentru că ştia ce este adevărul. „El încă se mai arată ca un înger de lumină şi dă de înţeles că are cunoştinţe din Scriptură şi că înţelege valoarea celor scrise.” Hristos Lumina Lumii, cap. 13, par. 2. „Când Cuvântul scris al lui Dumnezeu a fost dat prin proorocii evrei, Satana a studiat cu stăruinţă soliile cu privire la Mesia. El a subliniat cu grijă cuvintele care accentuau cu claritate neîndoioasă lucrarea lui Hristos printre oameni, ca jertfă suferindă, şi ca împărat care biruieşte. În sulurile pergamentelor Scripturilor Vechiului Testament, el a citit că Acela care avea să vină urma să fie adus ‚ca un miel pe care-l duci la măcelărie’. ‚Atât de schimonosită îi era faţa şi atât de mult se deosebea înfăţişarea Lui de a fiilor oamenilor.’ Isaia 53,7; 52,14. Mântuitorul făgăduit omenirii avea să fie ‚dispreţuit şi părăsit de oameni, om al durerii şi obişnuit cu suferinţa lovit de Dumnezeu şi smerit’. Totuşi, El avea să-şi folosească puterea cea mare, ca să facă ‚dreptate nenorociţilor poporului’, El avea să scape pe ‚copiii săracului’ şi să zdrobească ‚pe asupritor’. Isaia 53,3,4; Psalm 72,4. Aceste proorocii au făcut ca Satana să tremure şi să se teamă; totuşi, el nu şi-a părăsit planul de a zădărnici, dacă se poate, măsurile pline de milă ale lui Iehova pentru răscumpărarea neamului omenesc pierdut. S-a hotărât să orbească ochii oamenilor atât cât va fi posibil, faţă de însemnătatea reală a proorociilor mesianice, în vederea pregătirii căii pentru lepădarea lui Hristos, la venirea Sa.” Profeţi şi regi, cap. 58, par. 13. Astfel deci, este clar că Satana are o cunoaştere exactă a

MAREA ÎNCERCARE FINALĂ

155

profeţiilor în lumina cărora îşi instruieşte îngerii când plănuiesc strategia luptei în vederea ultimului conflict. Ceea ce le spune el îngerilor săi nu este destinat să-i amăgească, ci să-i informeze despre ceea ce în realitate se va întâmpla atunci când lupta înaintează. De aceea, chiar dacă cuvintele consemnate în următoarea declaraţie sunt cuvintele lui Satana adresate îngerilor săi, ele sunt rostite ca urmare a cunoaşterii sigure pe care el o are cu privire la exactitatea profeţiilor biblice şi, de aceea, ele sunt adevărul. În felul acesta, ştiind că decretul morţii va impune marea încercare finală asupra poporului lui Dumnezeu înainte ca timpul de probă să se încheie, el spune: „Când moartea va deveni pedeapsa pentru violarea sabatului nostru, atunci mulţi care acum se află în rândurile păzitorilor poruncilor vor trece de partea noastră.” Mărturii pentru predicatori, cap. Cursele lui Satana, par. 5. Nu va mai fi nici o schimbare ulterioară de poziţie odată ce timpul de probă s-a încheiat. De aceea, orice eveniment, decret, constrângere sau aplicare a vreunei pedepse care produce o cernere, de o parte sau de cealaltă, trebuie să aibă loc înainte ca timpul de probă să se încheie. Această declaraţie ne spune limpede că decretul de moarte va produce o trecere considerabilă a acelora care pretind că-i servesc lui Dumnezeu în rândurile maestrului amăgirii. Prin urmare, decretul de moarte care produce această cernere trebuie să fie emis în cadrul legilor duminicale, înainte de încheierea timpului de probă. Împreună cu această declaraţie mai avem o dovadă în plus din Mărturii pentru comunitate, vol. 5, cap. Sigiliul lui Dumnezeu, par. 20: „‚În vremea aceea se va scula marele voievod Mihail, ocrotitorul copiilor poporului tău; căci aceasta va fi o vreme de strâmtorare, cum n-a mai fost de când sunt neamurile şi până la vremea aceasta. Dar în vremea aceea, poporul tău va fi mântuit, şi anume oricine va fi găsit scris în carte.’ Când vine acest timp de strâmtorare, fiecare caz este hotărât; nu mai este timp de probă, nu va mai fi nici un fel de milă pentru cel nepocăit. Sigiliul Dumnezeului cel viu este pus asupra poporului Său. Această mică rămăşiţă, neputincioasă să se apere singură în conflictul de moarte cu puterile pământului care sunt aranjate de către oastea balaurului, fac din Dumnezeu apărarea lor. Decretul ca să se închine fiarei şi să primească semnul ei, sub pedeapsa persecuţiei şi a morţii, a fost emis de către cea mai înaltă autoritate pământească.”

156

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

Această declaraţie descrie condiţiile care vor exista când va fi atins un anumit punct al timpului – momentul când Mihail, Marele nostru Preot, şi-a sfârşit slujirea Sa în sanctuarul ceresc, când timpul de probă s-a încheiat şi când marele timp de strâmtorare a început. Când vine acest timp de strâmtorare, 1. fiecare caz este hotărât; 2. nu mai este timp de probă; 3. nu mai există milă pentru cel nepocăit; 4. mica rămăşiţă face din Dumnezeu apărarea ei; 5. decretul ca să se închine fiarei şi să primească semnul ei, sub pedeapsa persecuţiei şi a morţii, a fost emis de către cea mai înaltă autoritate pământească. Cu alte cuvinte, decretul de moarte a fost emis sau aprobat cu puţin timp înainte de începerea timpului de strâmtorare. Există însă o obiecţie care apare împotriva folosirii acestei declaraţii în felul acesta, obiecţie care declară că timpul strâmtorării lui Iacov începe la puţin timp după încheierea mijlocirii lui Hristos în ceruri. Dar acestei obiecţii i se dă răspuns în următoarea declaraţie: „Când Hristos va înceta lucrarea Sa de Mijlocitor în favoarea omului, atunci va începe acest timp de strâmtorare.” Patriarhi şi profeţi, cap. 18, par. 16. O dovadă în plus că decretul morţii va fi emis înainte de încheierea timpului de probă o găsim în declaraţia următoare: „Caracterul se dă pe faţă în timp de criză. Când vocea plină de seriozitate proclamă în miez de noapte: ‚Iată mirele, ieşiţi-i în întâmpinare’ şi fecioarele adormite s-au trezit din somnolenţa lor, atunci s-a văzut cine s-a pregătit pentru acest eveniment. Ambele părţi au fost luate prin surprindere, numai că o parte era pregătită pentru această împrejurare critică, iar cealaltă parte a fost surprinsă nepregătită. Tot astfel şi astăzi, o nenorocire neobişnuită şi neaşteptată, care aduce sufletul faţă în faţă cu moartea, va arăta dacă există o reală credinţă în făgăduinţele lui Dumnezeu. Astfel, se va dovedi dacă sufletul este sau nu susţinut de harul lui Dumnezeu. Marea încercare finală vine la încheierea timpului de har, când va fi prea târziu ca să se mai satisfacă nevoile sufleteşti.” Parabolele Domnului Hristos, cap. În întâmpinarea Mirelui, par. 11. Indiscutabil, marea încercare finală este încercarea impusă asupra poporului lui Dumnezeu prin presiunea decretului de

MAREA ÎNCERCARE FINALĂ

157

moarte. Declaraţia în sine arată acest lucru când vorbeşte despre sufletul care este adus „faţă în faţă cu moartea”. Dar când vine această mare încercare finală? Ea vine la acel punct al timpului când începe judecata celor vii, fapt care face ca ei să nu mai aibă nici o ocazie în plus pentru a-şi schimba poziţia. Înainte de acest timp, harul s-a închis pentru fiecare individ la moartea lui, dar astfel de închideri de har individual nu reprezintă închiderea timpului de probă omenesc. Acest timp vine pe neaşteptate peste toţi aceia care sunt încă în viaţă. Şi chiar la acest punct al timpului se dă acest decret de moarte, ca fiind marea încercare finală pentru toţi oamenii. Fiecare va lua ultima lui decizie în favoarea binelui sau a răului, după care urmează imediat judecata celor vii care va sigila pentru totdeauna hotărârea luată, în fiecare individ, spre viaţă sau spre moarte. Isus îndepărtează păcatele din sanctuar şi apoi iese îmbrăcând hainele răzbunării, după care vine pe pământ pentru a doua oară. Astfel, această declaraţie învaţă clar că decretul de moarte se emite înainte ca Isus să părăsească sanctuarul ceresc. O altă dovadă clară că marea încercare finală a decretului de moarte vine înainte de încheierea timpului de probă, ne este oferită în cartea Tragedia veacurilor, cap. 39, par. 7: „Pentru că Sabatul a devenit punctul deosebit de discuţie în creştinătate, iar autorităţile religioase şi pământeşti s-au unit pentru a impune păzirea duminicii, refuzul stăruitor al unei minorităţi de a se supune cerinţei populare va face din ei obiectul unui blestem universal. Se va cere ca acei oameni puţini, care stau în opoziţie cu o instituţie a bisericii şi cu legea statului, să nu mai fie toleraţi; că este mai bine să sufere ei decât naţiuni întregi să fie aruncate în confuzie şi nelegiuire. Acelaşi argument a fost adus acum optsprezece veacuri împotriva lui Hristos de către ,conducătorii poporului’. ,Oare nu vă gândiţi că este în folosul nostru’, spunea Caiafa cel nelegiuit, ,să moară un singur om pentru norod şi să nu piară tot neamul?’ Ioan 11,50. Acest argument va părea convingător; şi, în cele din urmă, se va da un decret împotriva acelora care sfinţesc Sabatul poruncii a patra, denunţându-i ca meritând pedeapsa cea mai aspră şi dând oamenilor libertatea ca, după un anumit timp, să-i dea la moarte. Romanismul din Lumea veche şi protestantismul apostat din Lumea nouă vor urma un curs similar faţă de aceia care onorează toate preceptele divine.” Această declaraţie începe cu evenimente care vor avea loc atunci

158

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

când Sabatul a devenit punctul special în discuţie, iar conducătorii religioşi şi pământeşti s-au unit pentru a impune păzirea duminicii. Adică aceste lucruri se întâmplă atunci când chipul fiarei a fost făurit. Refuzul minorităţii lui Dumnezeu de a se supune generează o persecuţie înfricoşătoare, ce-şi atinge nivelul maxim prin anunţarea că păzitorii Sabatului au fost privaţi de toată protecţia în faţa furiei maselor cărora li se dă „libertatea ca, după un anumit timp, să-i dea la moarte”. Aceasta este structura teribilului decret al morţii. Acum, care va fi evenimentul imediat următor? „Poporul lui Dumnezeu va fi atunci cufundat în acele scene de necaz şi de suferinţă, descrise de profet ca fiind timpul strâmtorării lui Iacov. ,Aşa vorbeşte Domnul: Auzim strigăte de groază; spaimă, nu este pace! S-au îngălbenit toate feţele. Vai! Căci ziua aceea este mare; nici una n-a fost ca ea. Este o vreme de necaz pentru Iacov; dar Iacov va fi izbăvit din ea’ Ieremia 30,5-7.” Tragedia veacurilor, cap. 39, par. 8. Deci, secvenţa este aceea că decretul morţii este urmat de începerea timpului strâmtorării lui Iacov, ceea ce înseamnă că decretul morţi vine înainte de încheierea timpului de probă, pentru că, după cum citim în Patriarhi şi profeţi, cap. 18, par. 16: „Când Hristos va înceta lucrarea Sa de Mijlocitor în favoarea omului, atunci va începe acest timp [al lui Iacov] de strâmtorare.” Mai există cel puţin o declaraţie care adaugă greutate la adevărul că decretul morţii va fi aprobat înainte de încheierea timpului de har. Să o citim după cum urmează: „Domnul mi-a arătat clar că icoana fiarei va fi făurită înainte de încheierea timpului de probă; pentru că ea este marea încercare pentru poporul lui Dumnezeu prin care se va hotărî destinul lor veşnic… [Urmează citatul din Apocalipsa 13,11-17]... Aceasta este încercarea prin care trebuie să treacă poporul lui Dumnezeu înainte de a fi sigilat. Toţi cei care şi-au dovedit credincioşia faţă de Dumnezeu păzind legea Sa şi refuzând să accepte un sabat fals, se vor aduna sub stindardul Domnului Dumnezeu Iehova şi vor primi sigiliul viului Dumnezeu. Aceia care renunţă la adevărul de origine cerească şi primesc sabatul duminical vor primi semnul fiarei.” SDA Bible Commentary, vol. 7, pag. 976. Pentru a înţelege corect această declaraţie necesită ca noi să observăm felul cum se dezvoltă spre deplinătatea ei icoana fiarei.

MAREA ÎNCERCARE FINALĂ

159

Noi trebuie să ne însuşim adevărul că încercarea impusă poporului lui Dumnezeu este una care creşte în severitate, de la un început relativ blajin până la apogeul presiunii maxime. Încercarea nu va fi completă până când icoana fiarei nu şi-a epuizat toate resursele de a aduce mai ales pe poporul lui Dumnezeu şi apoi lumea în general de a-şi da sprijinul deplin confederaţiei nelegiuirii. Pentru a clarifica ce înseamnă amploarea deplină a încercării impuse de chipul fiarei, Ellen White a citat mai întâi Apocalipsa 13,11-17. Apoi ea a scris: „Aceasta este încercarea prin care trebuie să treacă poporul lui Dumnezeu înainte de a fi sigilat.” Astfel deci, Apocalipsa 13,11-17 cuprinde o descriere a elementelor încercărilor ce îşi găsesc izvorul în icoana fiarei. Prima încercare are loc prin semnele şi minunile realizate de demonii făcători de minuni ce au capacitatea de a amăgi pe toţi, cu excepţia celor aleşi. Apoi, chipul fiarei în sine este făurit şi impune decretul ce interzice vânzarea şi cumpărarea, după care urmează decretul morţii. Toate aceste lucruri şi nimic mai puţin înseamnă încercarea totală impusă de chipul fiarei, o încercare pe care poporul lui Dumnezeu trebuie s-o suporte înainte de a putea primi sigiliul Dumnezeului cel viu, după care sunt cufundaţi în timpul strâmtorării lui Iacov. Acei care vor trece această încercare „prin care se va hotărî destinul lor veşnic” trebuie să biruie în fiecare punct. O victorie nu va fi suficientă pentru toate celelalte. Astfel, mulţi dintre aceia care se vor număra printre poporul lui Dumnezeu când începe să se facă auzit protestul împotriva legii duminicale, vor cădea când primele presiuni vor fi aduse asupra lor. Pentru ei, acesta va fi sfârşitul procesului încercării, pentru că dacă ei nu pot să îndure încercarea mai blajină, atunci cu siguranţă nu vor fi în stare să reziste celor mai dificile. Ei au fost îndepărtaţi din armata Domnului şi orice altă încercare este inutilă. Dar aceia care trec de prima încercare la nivelurile ei cele mai slabe, nu au hotărât la acest punct al timpului destinul lor veşnic. Când ei trec de fiecare punct şi biruie, descoperă că se confruntă cu o încercare cu atât mai grea, cu cât nivelul la care trebuie să ajungă este mai mare, până când presiunea deplină şi finală a icoanei fiarei este adusă asupra lor prin decretul de moarte, cu condiţia ca ei să nu cadă pe cale la un anume nivel. Cea mai vastă cădere va avea loc atunci când ei se apropie de

160

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

sfârşitul acestei perioade de încercare, iar furtuna persecuţiei este pe punctul de a izbucni asupra lor, după cum stă scris: „Când furtuna se apropie, o mare grupă de credincioşi care au mărturisit credinţa în solia îngerului al treilea, dar care n-au fost sfinţiţi prin ascultare de adevăr îşi vor părăsi poziţia şi vor trece în rândurile împotrivitorilor. Unindu-se cu lumea şi împărtăşindu-se de spiritul ei, au ajuns să vadă lucrurile aproape în aceeaşi lumină; şi când ajung la încercare, ei sunt pregătiţi să aleagă partea uşoară, populară. Bărbaţi de talent şi cu aspect plăcut, care odinioară se bucuraseră în adevăr, îşi folosesc puterile pentru a amăgi şi a rătăci suflete. Ei devin vrăjmaşii cei mai aprigi ai fraţilor lor de mai înainte. Când păzitorii Sabatului sunt aduşi înaintea tribunalelor pentru a da socoteală de credinţa lor, aceşti apostaţi sunt agenţii cei mai eficienţi ai lui Satana de a-i prezenta într-o lumină falsă şi a-i acuza şi, prin declaraţii mincinoase şi bănuieli, de a-i incita pe conducători împotriva lor.” Tragedia veacurilor, cap. 38, par. 13. Astfel deci, conform acestor declaraţii, presiunea deplină a icoanei fiarei ce include decretul de moarte, va fi adusă asupra poporului lui Dumnezeu înainte de a fi sigilat, ceea ce înseamnă că decretul morţii este emis înainte de încheierea timpului de probă. Această serie de declaraţii arată foarte clar faptul că decretul de moarte va fi aprobat chiar înainte de încheierea timpului de probă. Acest lucru nu trebuie confundat cu timpul pentru executarea sau aducerea acestui decret la îndeplinire. Acest timp vine după încheierea timpului de probă, iar data pentru executarea sau punerea lui în practică trebuie să fie deosebită de data când acesta este aprobat sau emis, când deplina lui greutate şi ameninţare, ca marea încercare finală, e simţită de către poporul lui Dumnezeu. Este într-adevăr vital pentru viaţa noastră veşnică de a înţelege că atunci când vine încercarea finală va fi prea târziu pentru a suplini lipsa din experienţa noastră. Această lucrare se face astăzi. Ar fi bine, deci, ca toţi cititorii noştri să facă zilnic cea mai profundă pregătire pentru acest eveniment, aşa încât nimeni să nu fie găsit nepregătit pentru el.

CAPITOLUL 12

Timpul judecăţii celor vii

A

m declarat în capitolul unsprezece că înţelegerea plasării corecte în timp a decretului morţii afectează înţelegerea plasării corecte în timp a judecăţii celor vii. Acum a sosit timpul să stabilim când va începe judecata celor vii, adică a tuturor acelor neprihăniţi care trăiesc pe pământ la vremea aceea. În general vorbind, există două poziţii susţinute astăzi cu privire la această problemă. O poziţie este cea înaintată de către aceia care cred că judecata celor vii începe odată cu instaurarea icoanei fiarei, poziţie care susţine că doar aceia care au trecut de scrutinul judecăţii de cercetare pot primi ploaia târzie şi pot ieşi pentru a da marea strigare. Apoi, pe măsură ce solia înaintează şi sufletele sunt adunate din Babilon, fiecare, pe rând, este judecat, sigilat şi umplut cu Duhul Sfânt în puterea ploii târzii pentru a lua parte la vestirea marii strigări. Această procedură continuă până când este judecată şi sigilată ultima persoană şi lucrarea se sfârşeşte cu încheierea timpului de probă omenesc. Aceasta este una din poziţiile susţinute astăzi. Cealaltă poziţie, cea susţinută de către autorul acestei cărţi, este că judecata celor vii vine asupra poporului lui Dumnezeu la sfârşitul perioadei marii strigări când misiunea Evangheliei s-a încheiat. Acest timp va veni pe neaşteptate asupra tuturor şi nu vine pe rând la fiecare om, aşa cum caută să dovedească cealaltă poziţie. Există însă şi unii care susţin faptul că nu contează deloc ce poziţie susţinem, atâta vreme cât suntem pregătiţi zi de zi pentru judecată. Însă nu este atât de simplu după cât pare. Dacă ar fi, atunci de ce şi-a dat Dumnezeu osteneala atât de mult să ne dea Cuvântul sigur al profeţiei, dacă n-am avea cu adevărat nevoie de el? Acest Cuvânt a fost dat pentru ca noi să-l studiem şi să-l înţelegem; să ştim când se vor întâmpla aceste lucruri în ordinea lor corectă, aşa încât să ne putem raporta în mod corect la evenimentele ultimelor zile pentru a fi găsiţi chiar pe poziţia şi în locul unde Dumnezeu doreşte să fim.

(161)

162

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

Gândiţi-vă la amăgirea fatală care se va alipi de mintea aceluia care crede că primirea ploii târzii poate veni doar după ce el a fost judecat şi sigilat cu sigiliul viului Dumnezeu! Acest lucru ar însemna că chiar în momentul când va primi revărsarea Duhului Sfânt în puterea ploii târzii (deşi niciodată nu ar putea fi posibil ca cineva să primească ploaia târzie atâta vreme cât înţelegerea lui cu privire la adevăr a fost cât se poate de eronată), el trebuie să conchidă că a fost judecat şi sigilat şi că, din acest motiv, este asigurat veşnic acum şi are garanţia unui loc în cer. Dar primirea ploii târzii nu poate stabili faptul că lucrarea dinăuntrul individului este încheiată sau desăvârşită, aşa încât acesta să fie sigilat veşnic, pentru că ploaia târzie este cea care aduce la încheiere lucrarea harului lui Dumnezeu în suflet. Observaţi cum suntem învăţaţi acest lucru, în mod clar, în următorul citat: „‚Cereţi de la Domnul ploaie în timpul ploii târzii. Domnul va face norii să fulgere şi le va da averse de ploaie.’ ‚El va face să cadă pentru voi ploaie, ploaia timpurie şi ploaia târzie.’ Zaharia 10,1; Ioel 2,23. K.J.V. Bible. În Orient, ploaia timpurie cade la timpul semănatului. Ea este necesară pentru ca sămânţa să poată germina. Sub influenţa averselor de ploaie fertilizatoare, mlădiţa firavă încolţeşte. Ploaia târzie, căzând aproape de sfârşitul sezonului, coace grânele şi le pregăteşte pentru seceriş. Domnul foloseşte aceste operaţii ale naturii pentru a reprezenta lucrarea Duhului Sfânt. După cum roua şi ploaia sunt date mai întâi pentru a face ca sămânţa să încolţească, şi mai apoi pentru a coace secerişul, tot astfel Duhul Sfânt este dat pentru a duce mai departe, de la un stadiu la altul, procesul creşterii spirituale. Coacerea grânei reprezintă împlinirea lucrării harului lui Dumnezeu în suflet. Prin puterea Duhului Sfânt, chipul moral al lui Dumnezeu trebuie să fie făcut desăvârşit în caracter. Noi trebuie să fim transformaţi în întregime după asemănarea lui Hristos. Ploaia târzie, maturizând recolta pământului, reprezintă harul spiritual care pregăteşte biserica pentru venirea Fiului omului. Însă dacă ploaia timpurie nu a căzut, atunci nu va exista viaţă; firul verde nu va încolţi. Dacă aversele timpurii nu şi-au făcut lucrarea, atunci ploaia târzie nu poate aduce sămânţa la desăvârşire. Trebuie să fie ,întâi un fir verde, apoi spic, după aceea grâu deplin în spic’. Trebuie să existe o dezvoltare constantă a virtuţilor

TIMPUL JUDECĂŢII CELOR VII 163

Atât natura cât şi Cuvântul lui Dumnezeu confirmă că ploaia târzie precede judecata celor vii.

164

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

creştine, o înaintare constantă în experienţa creştină. Noi trebuie să căutăm aceasta cu o dorinţă înfocată, pentru ca să putem înfrumuseţa învăţătura lui Hristos, Mântuitorul nostru.” Mărturii pentru predicatori, cap. Rugaţi-vă pentru ploaia târzie, par. 1-3. Astfel deci, prin puterea ploii târzii care lucrează pe parcursul unei perioade de timp, sfinţii cei vii sunt aduşi la starea de a fi gata pentru a trece de judecata care va cere o desăvârşire de caracter nepătată. „Trăim acum în ziua cea mare de ispăşire. În serviciul simbolic, atunci când marele preot făcea ispăşire pentru Israel, tuturor li se cerea să-şi întristeze sufletele prin pocăinţă de păcat şi prin umilinţă înaintea lui Dumnezeu, ca să nu fie nimiciţi din poporul lui Dumnezeu. În acelaşi fel, toţi aceia care vor ca numele lor să rămână în cartea vieţii trebuie ca acum, în puţinele zile de har care au mai rămas, să-şi umilească sufletele înaintea lui Dumnezeu prin întristarea pentru păcat şi prin pocăinţă adevărată. Trebuie să se dea pe faţă o cercetare de inimă profundă şi sinceră. Spiritul uşuratic şi frivol, îngăduit de atâţia care pretind că sunt creştini, trebuie îndepărtat. În faţa tuturor acelora care vor să-şi supună înclinaţiile rele ce vor să stăpânească, stă cea mai serioasă luptă. Lucrarea de pregătire este o lucrare personală. Nu suntem mântuiţi în grup. Curăţia şi devoţiunea unuia nu vor împlini lipsa acestor calităţi la altul. Chiar dacă toate popoarele trebuie să treacă prin faţa judecăţii lui Dumnezeu, El va cerceta cazul fiecăruia în parte cu tot atâta atenţie ca şi când n-ar mai exista altă fiinţă pe pământ. Fiecare trebuie să fie încercat şi dovedit fără pată sau zbârcitură sau altceva de felul acesta.” Tragedia veacurilor, cap. 28, par. 32. Sarcina de a ridica un suflet din adâncimile degradării păcatului până la înălţimile unei purităţi nepătate, gata pentru trăirea unei vieţi în prezenţa fiinţelor sfinte cereşti, poate fi adusă la îndeplinire doar de către Dumnezeu şi Hristos, prin slujirea Duhului Sfânt. Lucrarea este începută de ploaia timpurie prin slujirea căreia omul este adus la un anumit nivel, aproape de desăvârşire. Lucrarea de încheiere a desăvârşirii chipului lui Dumnezeu în cei sfinţi este apoi încredinţată ploii târzii. Dar ea nu se săvârşeşte într-o clipă. Mai degrabă, necesită o perioadă de timp. Deocamdată nu putem spune cât de lungă va fi această perioadă, însă oricât va fi de lungă, ea va fi atât cât trebuie pentru aceia care folosesc cu sârguinţă harul ce le este pus la dispoziţie. Va fi o experienţă extraordinară de creştere în neprihănirea lui Hristos.

TIMPUL JUDECĂŢII CELOR VII

165

„Pe măsură ce membrii trupului lui Hristos se apropie de perioada ultimului lor conflict, ,timpul strâmtorării lui Iacov’, ei vor creşte în Hristos şi se vor împărtăşi în măsură bogată cu Duhul Său. Pe măsură ce solia îngerului al treilea creşte până devine o mare strigare, şi pe măsură ce o mare putere şi slavă însoţesc încheierea lucrării, poporul credincios al lui Dumnezeu se va împărtăşi de acea slavă. Ploaia târzie este cea care îi reînsufleţeşte şi îi întăreşte pentru a trece prin timpul strâmtorării. Feţele lor vor străluci de slava acelei lumini care îl însoţeşte pe cel de-al treilea înger.” Mărturii pentru comunitate, vol. 1, cap. Viitorul, par. 1. Concluzia din toate acestea este că, dacă judecata celor vii ar avea loc înainte de căderea ploii târzii, atunci ar trebui să aibă loc o examinare a oaspeţilor în care lucrarea harului lui Dumnezeu să nu fi fost încheiată în suflet, chipul moral al lui Dumnezeu să nu fi fost perfectat sau desăvârşit în caracter, iar ei să nu fi fost transformaţi în întregime după asemănarea cu Hristos. Pentru a confirma aceasta, să luăm din nou în considerare o parte a pasajului citat mai înainte din Mărturii pentru predicatori, cap. Rugaţi-vă pentru ploaia târzie, par. 1: „După cum roua şi ploaia sunt date mai întâi pentru a face ca sămânţa să încolţească, şi mai apoi pentru a coace secerişul, tot astfel Duhul Sfânt este dat pentru a duce mai departe, de la un stadiu la altul, procesul creşterii spirituale. Coacerea grânei reprezintă împlinirea lucrării harului lui Dumnezeu în suflet. Prin puterea Duhului Sfânt, chipul moral al lui Dumnezeu trebuie să fie făcut desăvârşit în caracter. Noi trebuie să fim transformaţi în întregime după asemănarea lui Hristos.” Vă recomand de asemenea să studiaţi Ne aşteaptă judecata – Eşti pregătit?, de F. T. Wright. Aşadar, aceia asupra cărora nu va cădea ploaia târzie nu vor atinge acest standard indiferent cât de serios şi de sârguincios o pot căuta, pentru că nimeni altcineva nu poate îndeplini lucrarea Duhului Sfânt, decât Duhul Sfânt. De aceea, judecata îi va găsi pe toţi aceştia, ca o consecinţă sigură, nepregătiţi pentru mutarea la cer şi îi va declara pierduţi pe veci. Am încredere că cititorii mei înţeleg deosebirea dintre aceia care trec prin mormânt în drumul lor spre cer şi care astfel nu sunt transformaţi pe de-a-ntregul după chipul lui Hristos prin ploaia târzie, şi aceia care sunt vii când are loc judecata celor vii pentru pregătirea căreia au fost binecuvântaţi cu plinătatea ploii târzii,

166

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

prin intermediul căreia au fost în întregime transformaţi după chipul lui Hristos. Care este deosebirea? Deosebirea este că aceia care vor fi în viaţă pe pământ după ce timpul de probă s-a închis, trebuie „să stea în faţa unui Dumnezeu sfânt fără Mijlocitor”. Tragedia veacurilor, cap. 24, par. 6. Aceasta înseamnă că slujirea lui Hristos în sanctuarul ceresc este încheiată. De aceea, orice păcat nemărturisit şi nepărăsit încă, chiar şi cea mai mică fărâmă din el, trebuie să rămână pe vecie în acel om deoarece, odată ce sanctuarul s-a închis, nu mai există nici un mijloc de a-l îndepărta din el. A-l primi în ceruri ar însemna ca păcatul să fie din nou restabilit, un pas care niciodată nu trebuie îngăduit. Prin urmare, toţi trebuie să fie desăvârşiţi sau fără pată la acea vreme sau trebuie să piară. Acest adevăr este clar enunţat în următorul paragraf: „Aceia care vor trăi pe pământ atunci când va înceta mijlocirea lui Hristos în sanctuarul de sus vor trebui să stea în faţa unui Dumnezeu sfânt fără Mijlocitor. Hainele lor trebuie să fie fără pată, caracterele lor trebuie să fie curăţite de păcat prin sângele stropirii. Prin harul lui Dumnezeu şi prin eforturile lor stăruitoare, trebuie să fie biruitori în lupta cu cel rău. În timp ce judecata de cercetare se continuă în cer, în timp ce păcatele credincioşilor pocăiţi sunt îndepărtate din sanctuar, în mijlocul poporului lui Dumnezeu de pe pământ trebuie să se producă o lucrare deosebită de curăţire, de îndepărtare a păcatelor. Această lucrare este mai clar prezentată în soliile din Apocalipsa 14.” Tragedia veacurilor, cap. 24, par. 6. Astfel deci, puternica slujire a Duhului Sfânt în puterea ploii târzii pregăteşte poporul lui Dumnezeu să întâmpine şi să treacă de scrutinul minuţios al judecăţii celor vii. Aşa stând lucrurile, întreaga durată a ploii târzii trebuie localizată înainte şi nu după judecata celor vii. Deoarece slujirea vitală a Duhului Sfânt în puterea ploii târzii nu-şi poate împlini lucrarea fără cooperarea inteligentă a celui credincios, este esenţial ca toţi copiii lui Dumnezeu să fie bine familiarizaţi cu ceea ce face Duhul Sfânt pentru ei la fiecare stadiu în creşterea lor către desăvârşirea finală. Să ne întoarcem acum la studiul altor dovezi profetice care arată atât de clar faptul că judecata celor vii vine deodată, pe neaşteptate, asupra tuturor la sfârşitul perioadei marii strigări şi nu la-nceputul ei.

TIMPUL JUDECĂŢII CELOR VII

167

Chiar primul lucru de care avem nevoie să fie foarte bine şi clar întipărit în înţelegerea noastră este că nici unul dintre noi nu poate primi sigiliul final al lui Dumnezeu decât după ce am trecut de marea încercare finală. Cu alte cuvinte, asupra noastră vine mai întâi marea încercare finală pe care fie o trecem, fie cădem sub presiunea ei. Dacă noi rezistăm cu succes în puterea Dumnezeului cel viu, atunci vom primi sigiliul lui Dumnezeu şi suntem asiguraţi veşnic faţă de născocirile ispititorului. Vă atrag atenţia acum la o declaraţie pe care am citat-o în capitolul precedent pentru a demonstra faptul că judecata celor vii urmează perioadei timpului pe durata căruia cade ploaia târzie. Vom vedea acum că ea ne învaţă şi faptul că sigiliul Dumnezeului cel viu va fi pus doar asupra acelora care au trecut de marea încercare finală şi care au fost primiţi la judecată ca fiind pregătiţi pentru a intra în cer. Iată din nou acea declaraţie: „Domnul mi-a arătat clar că icoana fiarei va fi făurită înainte de încheierea timpului de probă; pentru că ea este marea încercare pentru poporul lui Dumnezeu prin care se va hotărî destinul lor veşnic. ,Apoi am văzut ridicându-se din pământ o altă fiară, care avea două coarne ca ale unui miel, şi vorbea ca un balaur. Ea lucra cu toată puterea fiarei dintâi înaintea ei; şi făcea ca pământul şi locuitorii lui să se închine fiarei dintâi, a cărei rană de moarte fusese vindecată. Săvârşea semne mari, până acolo că făcea chiar să se pogoare foc din cer pe pământ, în faţa oamenilor. Şi amăgea pe locuitorii pământului prin semnele, pe cari i se dăduse să le facă în faţa fiarei. Ea a zis locuitorilor pământului să facă o icoană fiarei, care avea rana de sabie şi trăia. I s-a dat putere să dea suflare icoanei fiarei, ca icoana fiarei să vorbească, şi să facă să fie omorâţi toţi cei ce nu se vor închina icoanei fiarei. Şi a făcut ca toţi: mici şi mari, bogaţi şi săraci, slobozi şi robi, să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte, şi nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, fără să aibă semnul acesta, adică numele fiarei, sau numărul numelui ei. Aici e înţelepciunea. Cine are pricepere, să socotească numărul fiarei. Căci este un număr de om. Şi numărul ei este: şase sute şaizeci şi şase.’ Apocalipsa 13,11-17. Aceasta este încercarea prin care trebuie să treacă poporul lui Dumnezeu înainte de a fi sigilat. Toţi cei care şi-au dovedit credincioşia faţă de Dumnezeu păzind legea Sa şi refuzând să accepte un sabat fals, se vor aduna sub stindardul Domnului Dumnezeu Iehova şi vor primi sigiliul viului Dumnezeu. Aceia care

168

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

renunţă la adevărul de origine cerească şi primesc sabatul duminical vor primi semnul fiarei.” SDA Bible Commentary, vol. 7, pag. 976. După ce se citează Apocalipsa 13,11-17, chiar cuvintele imediat următoare spun: „Aceasta este încercarea prin care trebuie să treacă poporul lui Dumnezeu înainte de a fi sigilat”. Atunci devine evident faptul că încercarea la care face referire cuvântul „aceasta” nu poate fi decât încercarea descrisă în citatul dat mai înainte. Priviţi din nou acel citat şi veţi vedea că descrie următorii paşi care conduc la creşterea în severitate a încercării până la presiunea ei deplină şi finală. Mai întâi, se descoperă puterea făcătoare de minuni a spiritismului. Acest lucru va pune la încercare pe poporul lui Dumnezeu şi, fără îndoială, vor fi printre copiii lui Dumnezeu din aceia care vor fi amăgiţi de această putere. Apoi urmează făurirea icoanei fiarei. După cum am învăţat mai înainte, poporul lui Dumnezeu va refuza să asculte de legea impusă de această icoana sau chip, iar acest lucru va aduce cu sine decretul ce interzice vânzarea şi cumpărarea, specificat în respectivele versete. În cele din urmă, urmează decretul morţii impus asupra acelora care refuză să se supună. Doar atunci când va fi atins acest punct va fi simţită deplinătatea încercării impuse de icoana fiarei. Când chipul fiarei este făurit la început, sunt folosite doar măsuri mai blânde pentru stabilirea unei ascultări silite. Numai atunci când aceste măsuri nu izbutesc să aducă la îndeplinire obiectivele lor, presiunile vor spori până la punctul unde sunt atinse limitele maxime în ce priveşte impunerea decretului de moarte. Deoarece toate aceste lucruri sunt descrise în aceste versete, citatul spune: „Aceasta este încercarea prin care trebuie să treacă poporul lui Dumnezeu înainte ca să fie sigilat”. De aceea, tot ceea ce se specifică în versetele respective, şi nu doar o parte din acele lucruri, trebuie că sunt cuprinse în această încercare. Întrucât am învăţat din capitolul precedent că decretul morţii este impus cu toată greutatea lui îngrozitoare asupra poporului lui Dumnezeu chiar înainte de încheierea timpului de probă al omenirii, şi întrucât învăţăm aici că decretul morţii este cuprins în marea încercare finală, şi fiindcă am învăţat că noi trebuie să trecem de această încercare mai înainte de a fi sigilaţi, atunci urmează că sigiliul lui Dumnezeu va fi pus asupra poporului lui Dumnezeu chiar înainte de începerea timpului strâmtorării lui

TIMPUL JUDECĂŢII CELOR VII

169

Iacov care se află la o oarecare distanţă de timp de la data când a fost ridicat chipul fiarei. Prin urmare, nici unul dintre noi nu poate primi sigiliul Dumnezeului cel viu decât după ce a fost judecat iar păcatele au fost şterse din sanctuarul ceresc. Deci, dacă numai aceia care au trecut de această încercare pot primi sigiliul Dumnezeului cel viu, atunci doar aceia care au trecut prin aceeaşi încercare pot trece cu succes de judecata celor vii. Dacă primirea sigiliului este direct dependentă de trecerea acestei încercări, atunci trecerea cu bine a judecăţii trebuie să fie în aceeaşi măsură dependentă de sigilare. Aceasta nu poate însemna decât că judecata celor vii nu va începe până când încercarea finală nu va veni asupra lumii. Acum ştim perfect de bine că „marea încercare finală vine la încheierea timpului de har”. Parabolele Domnului Hristos, cap. În întâmpinarea Mirelui, par. 11. Aceasta înseamnă că ea vine la sfârşitul perioadei ploii târzii când misiunea Evangheliei este încheiată şi, prin urmare, judecata celor vii trebuie să vină şi ea tot la sfârşitul perioadei ploii târzii şi nicidecum, lucrul cel mai sigur de altfel, la începutul acesteia după cum cred unii. Să luăm în considerare acum încă o declaraţie care confirmă adevărul pe care l-am învăţat aici: „Când se încheie solia îngerului al treilea, mila nu mai mijloceşte pentru locuitorii vinovaţi ai pământului. Oamenii lui Dumnezeu şi-au îndeplinit lucrarea. Ei au primit ,ploaia târzie’, ,înviorarea de la faţa Domnului’, şi sunt pregătiţi pentru ceasul încercării care le stă înainte. Îngerii se grăbesc încoace şi încolo, în ceruri. Un înger care vine de pe pământ anunţă că şi-a terminat lucrarea; încercarea finală a fost adusă asupra lumii, şi toţi aceia care s-au dovedit credincioşi faţă de preceptele divine au primit ,sigiliul viului Dumnezeu’. Atunci Isus îşi încetează mijlocirea în sanctuarul de sus. El îşi ridică mâinile şi cu un glas puternic spune: ,S-a sfârşit’, şi toată oastea îngerească îşi scoate coroanele când El face acest anunţ solemn: ,Cine este nedrept, să fie nedrept şi mai departe; cine este întinat, să se întineze şi mai departe; cine este fără prihană să trăiască şi mai departe fără prihană. Şi cine este sfânt, să se sfinţească şi mai departe!’ Apocalipsa 22,11. Fiecare caz a fost hotărât pentru viaţă sau pentru moarte. Hristos a făcut ispăşire pentru poporul Său şi i-a şters păcatele. Numărul supuşilor Săi este hotărât; ,împărăţia, stăpânirea, măreţia şi

170

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

domnia de sub cerul întreg’ sunt gata să fie date moştenitorilor mântuirii, iar Isus va domni ca Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor.” Tragedia veacurilor, cap. 39, par. 2. Această declaraţie este de foarte mare ajutor prin faptul că ea aşează în ordinea lor evenimentele care vor avea loc în preajma încheierii timpului de probă. Un anumit înger, întorcându-se de pe pământ, anunţă că şi-a terminat lucrarea. Care este lucrarea lui? Ea este specificată chiar în aceeaşi frază. Este lucrarea prin care se aduce asupra lumii încercarea finală a adevărului despre Sabat, aşa încât destinul fiecărei clase să poată fi stabilit atunci pe vecie. Aceia care s-au dovedit credincioşi în faţa acestei încercări, primesc sigiliul viului Dumnezeu, în timp ce restul tuturor au în mod evident semnul fiarei pentru totdeauna. Chiar în momentul când această lucrare este adusă la îndeplinire, Isus îşi încetează lucrarea în sanctuarul de sus, rostind anunţul solemn, anunţ care poate fi făcut doar dacă judecata este încheiată, că toţi trebuie să rămână pentru totdeauna aşa cum sunt la vremea aceea. Cei nedrepţi trebuie să rămână nedrepţi, iar cei neprihăniţi trebuie să rămână neprihăniţi. Nu mai poate exista după aceea sub nici o formă vreo schimbare dintr-o tabără într-alta. Destinul fiecărei clase este stabilit pe veci. Această grupare a omenirii în două tabere de neschimbat este realizată prin marea încercare finală care vine concomitent asupra lumii întregi, silind pe toţi oamenii să ia decizia finală pentru sau împotriva lui Dumnezeu, şi imediat după aceea lucrarea din sanctuar este terminată. Aceasta stabileşte faptul că odată cu venirea încercării finale, prin care toţi trebuie să treacă înainte de a fi sigilaţi, vine imediat şi judecata celor vii, lucrarea din sanctuar este isprăvită, iar pentru suflet nu mai există nici un fel de lucrare a harului. Şi toate acestea dovedesc că judecata celor vii nu este urmată de ploaia târzie, ci doar de timpul strâmtorării lui Iacov. Ploaia târzie trebuie să vină şi chiar vine înainte de judecata celor vii. Dovada luată în considerare până acum este mai mult decât suficientă pentru a stabili adevărul că ploaia târzie precede judecata celor vii. Cu alte cuvinte, nici o parte a uneia nu se petrece simultan cu vreo parte a celeilalte. Există însă mult mai multe dovezi conţinute în Cuvântul Adevărului ce întăresc acest punct şi extind înţelegerea noastră despre el. Să ne îndreptăm acum la parabola grâului şi a neghinei.

TIMPUL JUDECĂŢII CELOR VII

171

„Isus le-a pus înainte o altă pildă, şi le-a zis: Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un om care a semănat o sămânţă bună în ţarina lui. Dar, pe când dormeau oamenii, a venit vrăjmaşul lui, a semănat neghină între grâu, şi a plecat. Când au răsărit firele de grâu şi au făcut rod, a ieşit la iveală şi neghina. Robii stăpânului casei au venit, şi i-au zis: ,Doamne, n-ai semănat sămânţă bună în ţarina ta? De unde are dar neghină?’ El le-a răspuns: ,Un vrăjmaş a făcut lucrul acesta’. Şi robii i-au zis: ,Vrei dar să mergem s-o smulgem?’ ,Nu’, le-a zis el, ,ca nu cumva smulgând neghina, să smulgeţi şi grâul împreună cu ea. Lăsaţi-le să crească amândouă împreună până la seceriş; şi la vremea secerişului, voi spune secerătorilor: Smulgeţi întâi neghina, şi legaţi-o în snopi ca s-o ardem, iar grâul strângeţi-l în grânarul meu.’ ” Matei 13,24-30. Punctul specific al dovezii oferit de această parabolă cu privire la chestiunea analizată de noi aici, este că grâul şi neghina cresc împreună până la seceriş. La acest punct însă ele sunt separate aşa încât, după aceea, nu se mai află împreună. Acest punct al dovezii ce serveşte pentru a sprijini poziţia că ploaia târzie vine înaintea şi nicidecum după judecata celor vii, poate fi lămurit în mod clar doar atunci când noi înţelegem ce înseamnă simbolurile parabolei. Însuşi Isus a explicat ce vrea să ne spună parabola. El a declarat că semănătorul este Fiul Omului; ţarina este lumea; sămânţa bună sau grâul care răsare din ţarină sunt copiii lui Dumnezeu; neghina sunt fiii celui rău, iar semănătorul cel rău este diavolul. Acum însă apare problema definirii înţelesului cuvântului „lumea” din parabolă. Problema este rezolvată prin următoarea declaraţie: „ ,Ţarina’ a spus Domnul Hristos, ,este lumea’. Dar noi trebuie să înţelegem aceasta ca simbolizând biserica lui Hristos din lume. Parabola aceasta este o descriere a ceea ce ţine de împărăţia lui Dumnezeu şi de lucrarea Sa pentru mântuirea oamenilor; iar această lucrare este adusă la îndeplinire prin biserică. Este adevărat că Duhul Sfânt este prezent în lumea întreagă; pretutindeni El lucrează asupra inimilor oamenilor; dar în biserică este locul unde noi trebuie să creştem, să ajungem la maturitate ca să fim gata pentru grânarul lui Dumnezeu.” Parabolele Domnului Hristos, cap. Neghina, par. 2. Neghina nu trebuie confundată cu mărăcinii şi cu scaieţii. E clar ca lumina zilei că acestea nu sunt grâu, pe când neghina se

172

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

aseamănă atât de mult cu grâul, încât nimeni în afara unui expert nu o poate selecta până la seceriş când se vede clar că ea este ceea ce este. Acum, întrucât ambele trebuie să crească împreună în biserică până la seceriş, şi fiindcă acesta este punctul asupra căruia suntem cel mai mult interesaţi, urmează să stabilim ce este secerişul. Explicând parabola, Isus a spus: „secerişul este sfârşitul veacului [lumii, după K.J.V. Bible]”. Matei 13,39. În sensul cel mai deplin şi mai clar, această parabolă îşi găseşte aplicaţia la cea de-a doua venire a lui Hristos când neghina şi grâul sunt despărţite pentru totdeauna, dar trebuie înţeles că sfârşitul timpului de probă este, din toate punctele de vedere, sfârşitul lumii. Acest adevăr este învăţat iarăşi foarte clar în Cuvântul Inspiraţiei. Iată ce citim: „Neghina şi grâul vor creşte împreună până la seceriş; iar secerişul este încheierea timpului de probă.” Parabolele Domnului Hristos, cap. Neghina, par. 6. „Privitorul nu poate discerne vreo deosebire; dar există Unul care a spus că neghina nu trebuie să fie smulsă de mâinile omeneşti, ca nu cumva să fie smuls şi grâul. Să crească împreună până la seceriş! Atunci Domnul îşi trimite secerătorii să strângă neghina şi s-o lege în snopi ca să fie arsă, în timp ce grâul este strâns în grânarul cerului. Timpul judecăţii este cea mai solemnă etapă, când Domnul îşi strânge copiii din mijlocul neghinei. Aceia care au fost membri ai aceleaşi familii sunt despărţiţi. Un semn este pus asupra celor neprihăniţi.” Mărturii pentru predicatori, cap. Ameninţarea ce pluteşte asupra bisericilor, subcap. Neghina şi grâul, par. 1. Aceste două declaraţii arată că sfârşitul timpului de probă sau judecata celor vii reprezintă secerişul când Domnul desparte grâul de neghină. Până la timpul acela amândouă cresc împreună, dar dincolo de acest timp ele sunt despărţite pentru totdeauna. Aceia care susţin că ploaia târzie vine doar asupra celor care au fost judecaţi, susţin că timpul de probă s-a închis pentru unii atunci când se făureşte mai întâi icoana fiarei şi începe ploaia târzie, aşa încât pe durata perioadei marii strigări biserica ce dă ultima avertizare este o biserică pură, curată, compusă doar din grâu. Şi dacă s-ar putea dovedi şi arăta că pe durata perioadei marii strigări există doar grâu în biserică, atunci ei ar avea o dovadă; însă Cuvântul lui Dumnezeu arată tocmai contrariul ca fiind adevărul. Cu alte cuvinte, întrucât grâul şi neghina cresc împreună doar

TIMPUL JUDECĂŢII CELOR VII

173

până la seceriş; şi fiindcă secerişul reprezintă judecata celor vii la sfârşitul timpului de probă, urmează deci că dacă nu mai vedem grâul şi neghina amestecate împreună, atunci vom şti că are loc judecata. Dar dacă descoperim că grâul şi neghina nu mai sunt amestecate nicidecum pe durata perioadei marii strigări, atunci putem ştim că judecata celor vii a început; însă dacă ele continuă să fie amestecate, atunci putem şti în aceeaşi măsură că judecata nu a început încă. De aceea, vom descoperi în Cuvântul lui Dumnezeu că pe parcursul perioadei marii strigări grâul şi neghina cresc încă împreună până la seceriş. Să citim despre acest adevăr. În parabola nunţii fiului de împărat este descrisă vestirea ultimei chemări adresată omenirii. După respingerea celei de-a doua chemări adresată celor poftiţi, Împăratul a spus servilor Săi: „ ,Nunta este gata; dar cei poftiţi n-au fost vrednici de ea. Duceţivă dar la răspântiile drumurilor şi chemaţi la nuntă pe toţi aceia pe care-i veţi găsi.’ Robii au ieşit la răspântii, au strâns pe toţi pe care i-au găsit, şi buni şi răi, şi odaia ospăţului de nuntă s-a umplut de oaspeţi.” Matei 22,8-10. Punctul important al acestei parabole este acela că nunta este amânată deoarece poporul lui Dumnezeu refuzase să vină în calitate de oaspete. Dar chiar în clipa când oaspeţii sunt strânşi se încheie lucrarea, nunta poate continua spre finalul ei, şi astfel este pregătită pe deplin calea pentru întoarcerea grabnică a lui Isus. Această parabolă ne vorbeşte despre modul şi timpul când lucrarea reuşeşte în sfârşit să găsească oaspeţii care umplu odaia de nuntă, iar noi ştim că acesta va fi lucrarea marii strigări sau ultima avertizare. Aceasta este ultima lucrare de evanghelizare în lume, şi va fi plină de succes în aducerea oaspeţilor la nuntă. Dar, ne învaţă această parabolă că numai grâul este adus în biserică în timpul acestei strângeri a oaspeţilor pentru nuntă? Nu, nicidecum! Mai degrabă, parabola spune cel mai desluşit că şi cei buni şi cei răi vin să se prezinte la judecată. „Robii au ieşit la răspântii, au strâns pe toţi pe care i-au găsit, şi buni şi răi, şi odaia ospăţului de nuntă s-a umplut de oaspeţi.” Matei 22,8-10. Aceştia, şi buni şi răi, sunt strânşi în biserică – în biserica marii strigări, acolo unde ei cresc împreună până la judecata reprezentată de intrarea Împăratului ca să-şi vadă oaspeţii, după care în cele din urmă sunt despărţiţi unii de alţii pentru totdeauna.

174

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

Intrarea Împăratului pentru a-şi examina oaspeţii reprezintă judecata de cercetare a celor vii. „Prin cercetarea de către împărat a oaspeţilor veniţi la nuntă, este înfăţişată lucrarea judecăţii. Oaspeţii veniţi la ospăţul Evangheliei sunt aceia care mărturisesc a sluji lui Dumnezeu, aceia ale căror nume sunt scrise în cartea vieţii. Dar nu toţi aceia care mărturisesc a fi creştini sunt şi adevăraţi ucenici. Mai înainte ca răsplătirea finală să fie acordată, trebuie să se hotărască cine dintre aceştia este pregătit să ia parte la moştenirea celor drepţi. Această hotărâre trebuie luată mai înainte de a doua venire a Domnului Hristos pe norii cerului; căci atunci când El vine, răsplata Sa este cu Sine, ,ca să dea fiecăruia după fapta lui’ Apocalipsa 22,12. Deci, caracterul lucrării fiecărui om va fi hotărât mai înainte de venirea Sa, şi fiecăruia dintre urmaşii Domnului Hristos, răsplata îi va fi dată după faptele sale. Judecata de cercetare are loc în curţile cereşti, în timp ce oamenii locuiesc încă aici pe pământ. Viaţa tuturor acelora care mărturisesc a fi urmaşi ai Săi trece prin faţa lui Dumnezeu. Toţi sunt cercetaţi după cele ce sunt scrise în cărţile din ceruri şi destinul fiecăruia este hotărât pentru totdeauna, după faptele sale.” Parabolele Domnului Hristos, cap. Fără haina de nuntă, par. 10, 11. Astfel deci, intrarea împăratului ca să-şi cerceteze oaspeţii reprezintă judecata de cercetare. Atunci când are loc această intrare? Va avea loc în timpul strângerii oaspeţilor? Coincid cumva cele două evenimente? Intră împăratul în odaia de nuntă înainte ca oaspeţii să fie strânşi, ca o anticipare a faptului că sunt strânşi pentru examinare? Răspunsul în fiecare caz este „Nu!” Mai întâi, oaspeţii sunt găsiţi şi strânşi laolaltă, iar când strângerea lor la nuntă este încheiată, atunci şi numai atunci intră şi împăratul ca să-şi examineze oaspeţii. Dovada arată încă o dată că judecata celor vii are loc la sfârşitul şi nu la începutul perioadei ploii târzii. O altă declaraţie care arată că grâul şi neghina sunt încă amestecate împreună în timpul perioadei marii strigări este următoarea: „Printre noi vor fi şi din aceia care vor voi totdeauna să controleze lucrarea lui Dumnezeu, să dicteze chiar şi ce mişcări să fie făcute când lucrarea înaintează sub îndrumarea îngerului care se uneşte cu îngerul al treilea în solia ce trebuie să fie dată lumii.”

TIMPUL JUDECĂŢII CELOR VII

175

Mărturii pentru predicatori, cap. Nevoia călăuzirii divine, subcap. Sfatul lui Dumnezeu nu a limitat lucrarea, par. 1. Ce categorie de oameni are dispoziţia de a controla şi de a dicta în biserica lui Dumnezeu? Sunt grâu, sau neghină? Ei sunt neghină! Şi unde se vor găsi ei încă atunci când îngerul din Apocalipsa 18 se uneşte cu îngerul al treilea în ultima solie care trebuie dată lumii? Ei vor fi exact printre grâu, exact în biserică încercând să dicteze şi să controleze lucrarea lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, chiar în biserica marii strigări se vor găsi încă amestecate printre cei care dau solia grâul şi neghina, adică printre servii care ies şi strâng oaspeţii pentru nuntă. Astfel, înţelegem că aceia care sunt aduşi în biserică în timpul perioadei marii strigări şi aceia care vor da solia şi strâng restul, sunt împreună alcătuiţi din grâu şi neghină. Aceasta nu înseamnă a spune că neghina va primi umplerea cu ploaia târzie ca să poată săvârşi o mare lucrare pentru Dumnezeu, ci înseamnă a spune că ea va creşte împreună cu grâul de-a lungul acestei perioade şi va continua să crească, până când judecata o desparte de grâu la sfârşit. Nu trebuie decât să comparăm rolul ploii târzii în natură cu rolul ploii târzii în lucrarea harului, pentru a vedea că despărţirea finală dintre grâu şi neghină nu are loc niciodată la începutul ploii târzii, ci doar la sfârşitul acesteia. Ploaia târzie face ceva atât pentru neghină, cât şi pentru grâu. După cum ea aduce la maturitate deplină bunătatea grâului, tot astfel aduce la maturitate deplină natura neghinei. Nu trebuie să uităm niciodată că în timpul perioadei de început a creşterii lor, nu este uşor să facem deosebirea dintre neghină şi grâu. Sunt atât de mult asemănătoare. „Neghina seamănă foarte mult cu grâul câtă vreme mlădiţa este verde; dar când câmpul a devenit alb, gata pentru seceriş, buruienele fără valoare nu se mai aseamănă deloc cu grâul care se apleacă sub povara spicelor pe deplin coapte. Păcătoşii care fac paradă de pretinsa lor sfinţenie se amestecă pentru un timp cu adevăraţii urmaşi ai Domnului Hristos şi înfăţişarea lor de creştini va înşela pe mulţi.” Parabolele Domnului Hristos, cap. Neghina, par. 12. Astfel, nici grâul, nici neghina nu ajung la maturitate deplină până când ploaia târzie nu şi-a făcut lucrarea. În natură, ploaia timpurie germinează sămânţa şi o face să crească, dar ceea ce împlineşte bobul şi-l coace pentru seceriş este ploaia târzie. Şi

176

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

aceeaşi ploaie târzie este cea care face ca neghina să crească până la maturitate deplină. Am putea întreba cum poate fi adevărat acest lucru pe tărâm spiritual, până când ajungem să înţelegem de fapt că acolo unde Evanghelia apare în razele ei cele mai strălucitoare, păcatul se descoperă în hidoşenia lui cea mai urâtă. Pe crucea Calvarului, locul unde neprihănirea a apărut în razele ei cele mai strălucitoare, răutatea păcatului s-a văzut în urâţenia ei cea mai rea cu putinţă. Tot astfel şi când cade ploaia târzie, aceasta impune o încercare şi o chemare pentru aceia care nu sunt în ton cu ea, motiv pentru care ei sunt forţaţi să ia poziţie împotriva ei. Cu cât ploaia târzie devine mai puternică, cu atât mai mult se dezvoltă această împotrivire, până când orice pretext este îndepărtat şi adevăratul caracter al individului este văzut aşa cum este. Exact acelaşi lucru este şi în cazul grâului şi al neghinei ce trebuie să crească împreună până la seceriş, care este sfârşitul timpului de probă şi totodată începutul judecăţii celor vii. Abia la acest punct al timpului ele sunt despărţite. Iar acest lucru nu înseamnă altceva decât că judecata celor vii nu poate avea loc niciodată altundeva decât la sfârşitul ploii târzii. Nici un fermier nu are de gând vreodată să se ducă şi să secere recolta în clipa în care începe ploaia târzie. El va aştepta până când ploaia târzie şi-a făcut lucrarea ei necesară şi soarele călduros al verii a împlinit sau maturizat bobul pentru secerat. Atunci şi numai atunci, la sfârşitul ploii târzii, începe el să recolteze grâul. Exact la fel se vor petrece lucrurile şi în grânarul ceresc. În felul acesta, am văzut cum dovadă după dovadă arată că judecata celor vii va începe la sfârşitul şi nu la începutul perioadei ploii târzii. În următorul nostru capitol vom explora şi alte dovezi pentru a ne consolida înţelegerea şi cunoştinţa cu privire la această chestiune vitală.

CAPITOLUL 13

Două separări total diferite
n capitolul anterior am examinat unele dovezi din Cuvântul profetic care arată atât de clar că ploaia târzie vine înainte şi nu după începerea judecăţii celor vii. Deoarece acest punct este atât de important, merită să ne ocupăm mai departe de el şi să examinăm şi alte dovezi pentru a arăta acelaşi adevăr. „Când lucrarea de vestire a Evangheliei s-a încheiat, judecata va face lucrarea de separare... Când lucrarea Evangheliei s-a încheiat, urmează imediat separarea dintre cei buni şi cei răi, destinul fiecărei clase fiind hotărât pentru totdeauna.” Parabolele Domnului Hristos, cap. Năvodul, par. 2, 4. Această declaraţie este de un interes special pentru noi din cauza strânsei ei legături cu declaraţiile luate în considerare în capitolul precedent cu privire la grâu şi neghină. Ea se ocupă exact cu acelaşi lucru, dar sub un simbolism diferit. Simbolismul folosit aici sunt peştii buni şi răi, pe când în cealaltă parabolă am avut grâul şi neghina. Învăţătura lui Hristos în cadrul studiului nostru de aici este o altă parabolă, cea a năvodului. Isus a zis: „Împărăţia cerurilor se mai aseamănă cu un năvod aruncat în mare, care prinde tot felul de peşti. După ce s-a umplut, pescarii îl scot la mal, şed jos, aleg în vase ce este bun, şi aruncă afară ce este rău. Tot aşa va fi şi la sfârşitul veacului (lumii, conform K.J.V. Bible). Îngerii vor ieşi, vor despărţi pe cei răi din mijlocul celor buni, şi-i vor arunca în cuptorul aprins; acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.” Matei 13,47-50. „Aruncarea năvodului reprezintă predicarea Evangheliei. Aceasta aduce în biserică şi buni şi răi.” Parabolele Domnului Hristos, cap. Năvodul, par. 2. După cum grâul şi neghina cresc împreună în biserică până la seceriş, tot astfel năvodul Evangheliei adună peşti buni şi peşti răi în biserică până la seceriş, când cele două categorii de peşti sunt

Î

(177)

178

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

separate pentru totdeauna. Astfel, vedem că între parabola grâului şi neghinei şi cea a năvodului există o foarte strânsă legătură şi că ambele învaţă acelaşi adevăr cu privire la separarea finală. Această parabolă este şi mai concretă decât parabola grâului şi neghinei, deoarece întăreşte relaţia dintre judecata celor vii şi marea strigare. Gândul principal este cuprins în următoarele cuvinte: „Când lucrarea de vestire a Evangheliei s-a încheiat, judecata va face lucrarea de separare... Când lucrarea Evangheliei s-a încheiat, urmează imediat separarea dintre cei buni şi cei răi, destinul fiecărei clase fiind hotărât pentru totdeauna.” Parabolele Domnului Hristos, cap. Năvodul, par. 2, 4. Să punem câteva întrebări care îşi vor găsi răspunsurile în aceste fraze. Pentru cât timp rămân peştii buni şi peştii răi împreună în barcă, adică în biserică? Ei rămân împreună până când lucrarea de vestire a Evangheliei s-a încheiat, după care sunt separaţi unii de alţii pentru totdeauna. Când se va încheia lucrarea de vestire sau misiunea Evangheliei? Se va încheia la începutul sau la sfârşitul perioadei ploii târzii? Dacă misiunea Evangheliei s-ar încheia la începutul perioadei ploii târzii, atunci de ce ar mai fi nevoie de ploaia târzie şi de marea strigare? Ploaia târzie este cea care sfârşeşte lucrarea harului lui Dumnezeu nu numai în sufletul fiecărui credincios viu, ci şi în lucrarea de chemare a adevăraţilor copii ai lui Dumnezeu la cunoaşterea deplină a adevărului în acele ultime zile. De aceea, numai atunci când ploaia târzie a ajuns la sfârşitul ei, misiunea Evangheliei se va fi încheiat. Ce urmează să aibă loc la acest punct al timpului pentru a realiza lucrarea separării finale? La acest punct al timpului urmează judecata. Aceasta nu poate fi decât judecata celor vii, pentru că judecata celor morţi a început în 1844 şi continuă să se desfăşoare până la punctul începerii judecăţii celor vii. Cu greu ne-am putea aştepta să găsim o declaraţie, asemenea celei de mai sus, care să arate şi mai limpede faptul că ploaia târzie vine înainte de judecata celor vii. Ea o spune într-un mod precis şi direct, şi nu lasă loc nici unui argument. În Experienţe şi viziuni, cap. Zguduirea, este descrisă cernerea şi ni se spune la fel de clar că această cernere precede ploaia târzie. Sunt mulţi care imediat presupun că această cernere reprezintă

DOUĂ SEPARĂRI TOTAL DIFERITE

179

despărţirea grâului de neghină, a fecioarelor înţelepte de cele neînţelepte, a peştilor buni de cei răi şi, deci, că ar fi aceeaşi cernere ca cea pe care noi deja am studiat-o în acest capitol şi în cel precedent, din această carte. Acum, a face o astfel de presupunere şi a trage o astfel de concluzie înseamnă a face o greşeală extrem de serioasă. Înseamnă a nu izbuti să se înţeleagă deosebirea dintre lucrurile care au acelaşi nume, dar care sunt cu totul diferite. În timp ce este foarte adevărat că există o cernere sau separare înainte de începerea ploii târzii, trebuie să fie bine înţeles faptul că aceasta nu este aceeaşi cernere care are loc la sfârşitul perioadei marii strigări în timpul judecăţii celor vii. Ele sunt două cerneri foarte diferite ce au loc la două puncte de timp la fel de diferite şi care sunt cauzate de factori cu totul diferiţi. Este important să se înţeleagă bine aceste diferenţe, pentru că altfel ne vom trezi în situaţia de a trage concluzii greşite care ne vor conduce să luăm poziţii foarte greşite în ultimul conflict. Înainte de a lua în discuţie aceste cerneri diferite pentru a clarifica acest punct, trebuie să stabilim mai întâi principiul interpretării biblice care ne ajută să vedem că adesea există două lucruri diferite care au acelaşi nume, dar care totuşi sunt diferite în toate privinţele. Ca cercetători ai Bibliei, noi trebuie să învăţăm să înţelegem aceste deosebiri, deşi niciodată nu sunt clarificate explicit în Scripturi. Cel mai simplu şi cel mai clar exemplu cu privire la aceasta îl găsim în cele două veniri ale lui Isus Hristos, prima venire fiind acum de domeniul trecutului şi cea de-a doua urmând să aibă loc în viitor. Amândouă aceste evenimente sunt numite în Scripturi „venirea lui Hristos”, deoarece aceste evenimente sunt exact ceea ce se spune că sunt. Nici o altă expresie nu poate descrie mai bine evenimentul în fiecare caz. Dar similaritatea sau asemănarea lor nu este decât în numele comun, pentru că în toate celelalte privinţe sunt întru totul diferite. Să comparăm aceste diferenţe. La prima venire El a venit în obscuritate totală, dar la a doua venire El va veni în toată slava strălucitoare a Tatălui Său şi a tuturor îngerilor sfinţi, şi orice ochi îl va vedea. Nu va fi nimic obscur la cea de-a doua venire. La prima venire El a venit în sărăcie, dar la a doua venire El îşi va face apariţia cu toate bogăţiile Tatălui Său.

180

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

La prima venire El a venit ca un bebeluş, dar la a doua El va veni în deplină maturitate şi cu statura Sa deplină. La prima venire El a venit înveşmântat în carnea muritoare şi păcătoasă, dar la a doua venire El va veni să slujească în nemurire plină de slavă. Am putea continua astfel alcătuind o listă cu deosebiri, dar cele prezentate sunt suficiente pentru a clarifica punctul în discuţie. Aşadar, în vreme ce aceste două veniri sunt descrise în Vechiul Testament, totuşi nu ni se spune nici măcar o singură dată că ar fi vorba de două veniri. Întotdeauna se vorbeşte doar despre venirea lui Hristos ca Mesia sau Mântuitorul, sau Împăratul, fără însă să se specifice care dintre cele două veniri este descrisă. Este lăsat în seama cercetătorului Cuvântului Sfânt să distingă care apariţie sau venire constituie subiectul profeţiei, pentru ca să poată aplica apoi în mod corect informaţia. Ceea ce de fapt s-a întâmplat a fost faptul că Domnul i-a arătat unui profet o viziune despre prima venire a lui Hristos, iar profetul a scris doar ceea ce i s-a arătat. Unui alt profet i s-a dat o viziune despre cea de-a doua venire a lui Hristos, iar el a scris ceea ce i s-a arătat, însă în nici unul din cazuri profeţilor nu li s-a arătat despre care venire este vorba, prima sau a doua. A fost lăsat în seama cercetătorului prudent şi evlavios al Cuvântului lui Dumnezeu să înţeleagă şi să cunoască acest lucru sub călăuzirea Duhului Sfânt. Astăzi nu mai prezintă nici un fel de problemă pentru noi toţi să discernem deosebirile dintre cele două veniri ale lui Hristos. În mod automat, fără ca măcar să gândim, aplicăm textele corespunzătoare fiecărei veniri deoarece noi ştim că trebuie să fie cel puţin două veniri ale lui Hristos, şi înţelegem diferenţele dintre aceste două veniri. De exemplu, când citim următorul text imediat îl aplicăm la cea de-a doua venire, lucru care de altfel este cât se poate de corect: „Dumnezeul nostru vine şi nu tace. Înaintea Lui merge un foc mistuitor, şi împrejurul Lui o furtună puternică. El strigă spre ceruri sus, şi spre pământ, ca să judece pe poporul Său.” Psalmul 50,3.4. Aceste cuvinte nu se aplică deloc la prima venire a lui Hristos. Noi ştim că n-ar fi potrivit un astfel de lucru. Dovada că ele se aplică la a doua venire a lui Hristos şi nu la prima este dată de următoarea declaraţie: „Când Prezenţa divină s-a manifestat pe Sinai, slava Domnului

DOUĂ SEPARĂRI TOTAL DIFERITE

181

era asemenea focului mistuitor înaintea întregului Israel. Dar când Domnul Hristos va veni în slavă cu sfinţii Săi îngeri, întregul pământ va străluci de lumina teribilă a prezenţei Sale. ,Dumnezeul nostru vine şi nu tace. Înaintea Lui merge un foc mistuitor, şi împrejurul Lui o furtună puternică. El strigă spre ceruri sus şi spre pământ, ca să judece pe poporul Său’. Psalm 50,3.4. Un torent de foc va ieşi şi va pleca dinaintea Lui, făcând ca elementele naturii să se topească de căldura cea mare, aşa cum se va întâmpla şi cu pământul, iar lucrurile care sunt pe el vor fi de asemenea arse. ,La descoperirea Domnului Isus din cer, cu îngerii puterii Lui, într-o flacără de foc, ca să pedepsească pe cei ce nu cunosc pe Dumnezeu şi pe cei ce nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos.’ 2 Tesaloniceni 1,7.8.” Patriarhi şi profeţi, cap. 29, par. 27. Dar când citim Isaia 53,4.5: „Totuşi, El suferinţele noastre le-a purtat, şi durerile noastre le-a luat asupra Lui, şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit. Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea, a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi”, noi ştim că citim despre prima venire a lui Hristos. În timp ce acest lucru nu prezintă probleme pentru noi, totuşi pentru oamenii care au trăit în aşteptarea venirii lui Mesia la timpul primei Sale apariţii este cert că nu a fost aşa de uşor. De fapt, ei n-au văzut şi n-au înţeles că trebuia să fie două veniri ale lui Hristos, ci au văzut şi au înţeles că ar fi doar una, când ar fi trebuit să vadă două. Dumnezeu nu poate fi blamat pentru înţelegerea lor greşită. Duhul Sfânt le-a fost tot atât la-ndemână lor după cum ne este şi nouă pentru a-i învăţa aceste principii de interpretare călăuzitoare, aşa încât ei să nu trebuiască să greşească deloc. Dar ei au greşit chiar dacă n-au avut scuză pentru săvârşirea acestei erori fatale, iar noi avem şi mai puţine scuze, deoarece nu numai că avem avantajul aceluiaşi Învăţător ca şi ei, dar avem şi lecţia pe care noi putem şi trebuie s-o învăţăm din greşeala lor. „Dacă ei [evreii] ar fi studiat profeţiile cu mintea umilă şi cu discernământ spiritual, nu s-ar fi aflat într-o aşa mare eroare de a trece cu vederea profeţiile care arătau către prima Sa venire în umilinţă şi să le aplice greşit pe acelea care vorbeau despre a doua Sa venire cu putere şi mare slavă. Poporul evreu năzuise după putere. Ei erau ambiţioşi după onoruri lumeşti. Erau mândri şi

182

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

corupţi, şi nu puteau discerne lucrurile sacre. Ei nu puteau distinge între acele profeţii care arătau către prima venire a lui Hristos şi acelea care descriau a doua Sa venire în slavă. Au atribuit primei Sale veniri puterea şi slava descrise de către profeţi ca aparţinând celei de-a doua Lui veniri.” Review and Herald, 17 decembrie 1872. Măsura gravităţii greşelii lor poate fi văzută doar atunci când înţelegem că aceasta i-a costat viaţa veşnică, deoarece atunci când Isus şi-a făcut apariţia exact aşa cum fusese profetizat, ei, ca urmare a faptului că erau eronaţi în ce priveşte natura venirii deosebite a lui Hristos, l-au respins datorită înţelegerii pe care o aveau despre profeţii. Orbiţi de mândrie, ei selectaseră cu grijă orice profeţie ce descria a doua venire a lui Hristos, în vreme ce au ignorat toate declaraţiile ce detaliau felul în care El urma să apară la prima Sa venire. Este un adevăr neexagerat faptul că, odată ce ei s-au statornicit în acest procedeu greşit, cu cât studiau mai sârguincios, cu atât mai mult sprijin scripturistic găseau pentru poziţia lor, cu atât mai mult se ferecau în aşteptările lor cu privire la felul cum avea să apară Mântuitorul-Împărat şi cu atât mai sigură avea să fie respingerea lui Mesia. De aceea „savanţii învăţători ai legii” erau cei mai înverşunaţi oponenţi ai lui Hristos. Toate aceste lucruri ne avertizează solemn despre faptul că nu este suficient să petrecem foarte mult timp în studierea Cuvântului lui Dumnezeu, oricât de important ar fi acest lucru. Pe lângă aceasta, noi trebuie să studiem conform principiilor corecte de interpretare biblică. Altfel, cu cât petrecem mai mult timp studiind Scripturile, cu atât mai adânc vom pătrunde în rătăcire. Acesta este motivul pentru care toate bisericile pretins creştine au ajuns fiecare la puncte de doctrină diferite şi eronate, toate numai din studiul aceleiaşi Biblii. Astfel deci, nu îndrăznim să gândim despre noi cu nechibzuinţă că suntem imuni faţă de aceeaşi greşeală. Într-adevăr, nu vom face aceasta cu privire la cele două veniri ale lui Hristos, dar noi trebuie să facem faţă aceluiaşi test al umilinţei şi al bunăvoinţei de a învăţa ceea ce Cuvântul ne va învăţa ca distinct faţă de ceea ce am dori noi ca el să ne înveţe în alte domenii. După cum sunt două veniri ale lui Hristos, tot astfel sunt şi două cerneri sau separări, două sigilii ale lui Dumnezeu, două nunţi, două ştergeri ale păcatelor şi două îndreptăţiri, ca să numim câteva din lucrurile care sunt denumite cu acelaşi nume, dar care totuşi

DOUĂ SEPARĂRI TOTAL DIFERITE

183

sunt diferite. Pentru a evita greşeala de a ajunge la concluzii greşite în privinţa acestor perechi şi ale altora, noi trebuie să aplicăm cu credincioşie şi cu consecvenţă aceleaşi principii sigure de interpretare biblică, asemenea acelora care descoperă cele două veniri ale lui Hristos. Să facem acest lucru în privinţa celor două cerneri sau separări foarte diferite, notând mai întâi de toate că scriitorul inspirat nu declară nicăieri că sunt două cerneri diferite. Noi suntem preveniţi de posibilitatea că sunt două atunci când începem să descoperim două descrieri diferite ale cernerilor, care nu pot fi armonizate. Odată ce am devenit conştienţi de existenţa a două cerneri diferite, următoarea sarcină este aceea de a căuta cât de multe declaraţii pot fi găsite care descriu cernerile, şi apoi să le sortăm în două categorii – acelea care descriu un fel de cernere şi acelea care descriu celălalt fel de cernere. Vom vedea atunci cum se iveşte un tipar armonios extraordinar. Rareori se întâmplă ca cele două lucruri care sunt diferite să fie tratate în aceeaşi profeţie. De obicei ele nu sunt menţionate împreună, iar relaţia uneia faţă de cealaltă nu este uşor de văzut. În această parabolă, deosebirile dintre aceste două separări sunt arătate atât de clar, încât nimeni nu trebuie să greşească în înţelegerea lor. Să luăm în atenţie atunci, pentru câteva clipe, parabola năvodului. Năvodul, care este un simbol al învăţăturii Evangheliei oferite de buze omeneşti alese de Dumnezeu, este coborât în marea lumii şi aduce la suprafaţă atât peşti buni, cât şi peşti răi. Notaţi cu foarte mare grijă că năvodul nu prinde pe toţi peştii buni şi toţi peştii răi din mare dintr-o singură scufundare, şi nici nu prinde pe toţi peştii răi din mare. Cu alte cuvinte, în această separare unii peşti buni şi unii peşti răi sunt separaţi de restul cu fiecare aruncare a năvodului Evangheliei. Aceşti peşti buni şi răi sunt depozitaţi împreună în corabie, în timp ce năvodul este mereu şi mereu aruncat în apă pentru a aduna şi mai mulţi peşti buni şi răi în aceeaşi corabie. În cele din urmă, misiunea pescarului se încheie şi apoi porneşte către mal unde se aşează jos şi examinează pe fiecare peşte în parte, separând pe cei buni de cei răi şi aruncând pe cei răi înapoi în mare. Aceasta este descrierea pe scurt a pildei năvodului. Să examinăm acum diferenţele în detaliu. În prima cernere sau separare, predicarea Evangheliei de către

184

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

soli omeneşti realizează lucrarea, dar cea de-a doua separare este adusă la îndeplinire prin faptul că peştii sunt supuşi unui test. Fiecare peşte este examinat în parte pentru a se vedea dacă întruneşte standardul cerut. De aceea, în timp ce prima separare este realizată prin solia adusă de către solii omeneşti, cea de-a doua separare este săvârşită numai de Dumnezeul cerurilor prin îngerii Săi. Aceasta este o lucrare care nu este încredinţată oamenilor spre a o face. Din acest motiv, trebuie să înţelegem că lucrarea de separare pe care o săvârşesc îngerii trebuie aplicată doar cu privire la a doua separare, şi nicidecum la prima aşa cum se înţelege de obicei. Declaraţiile care scot în evidenţă acest lucru sunt următoarele: „Lăsaţi atât grâul cât şi neghina să crească împreună până la seceriş. Iar la vremea secerişului îngerii sunt aceia care săvârşesc lucrarea de separare.” „Lucrarea de separare este dată îngerilor lui Dumnezeu, nu este încredinţată mâinilor vreunui om.” Selected Messages, vol. 2, pag. 69; Mărturii pentru predicatori, cap. Biserica rămăşiţei nu este Babilon, subcap. Biserica nu este desăvârşită, par. 2. Prima separare desparte pe cei buni şi pe cei răi de restul, însă a doua separare îi desparte pe cei buni de cei răi din mijlocul acelora care au luat parte la prima separare. Notaţi cu atenţie că cea de-a doua separare nu se ocupă deloc cu aceia care niciodată n-au participat la prima separare. Acest lucru ar trebui să fie o avertizare solemnă pentru aceia care insistă să rămână în vechile organizaţii ale bisericilor apostaziate lipsite de speranţă, atunci când Dumnezeu trimite solia Evangheliei menită să despartă sau să separe. Ei au falsa idee că vor ieşi afară atunci când are loc încercarea finală. Însă nu vor face acest lucru, deoarece, dacă nu au luat parte la prima separare, nici măcar nu vor fi luaţi în considerare la a doua. Prima separare ocupă un timp îndelungat, pe măsură ce năvodul este coborât din nou şi din nou, până când misiunea Evangheliei este încheiată, însă a doua separare este foarte scurtă deoarece fiecare peşte este trecut prin selectarea încercării finale, pentru a determina acceptarea sau respingerea lui pentru seceriş. Prima adună pe cei buni şi pe cei răi în biserică, a doua îi separă pe cei buni pentru împărăţia lui Dumnezeu. Aşadar, faptul că cineva este cuprins în prima separare nu este o garanţie că va intra în împărăţia cerului, dar acei peşti buni care

DOUĂ SEPARĂRI TOTAL DIFERITE

185

sunt despărţiţi de lume la prima separare şi care apoi sunt despărţiţi de peştii răi la cea de-a doua separare, în mod sigur vor fi luaţi la cer. Prima separare trebuie să fie completă mai înainte ca a doua să poată începe. Aceste deosebiri dintre cele două separări sau cerneri sunt cu adevărat foarte reale. Ele sunt tot la fel de reale ca şi deosebirile

Parabola năvodului

Prima separare Desparte peştii buni şi răi de restul peştilor. Năvodul Evangheliei este cufundat din nou şi din nou până când misiunea lui s-a încheiat. Separarea este adusă la îndeplinire prin Evanghelie.

A doua separare Separă pe cei buni de cei răi printr-o examinare. Doar aceia care au luat parte la prima separare pot avea parte şi de a doua. Nu lucrarea Evangheliei, ci Judecătorul este cel care, prin examinare, hotărăşte cine trebuie să se întoarcă în mare, sau cine este gata pentru seceriş – împărăţia lui Dumnezeu.

186

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

dintre cele două veniri ale lui Hristos şi, asemenea acestora, ele nu trebuie confundate una cu cealaltă. Dacă suntem atenţi ca să înţelegem aceste deosebiri, atunci nu vom avea nici cea mai mică dificultate pentru a observa la care dintre cele două cerneri se face referire, ori de câte ori citim o profeţie despre una sau despre cealaltă, tot aşa cum înţelegerea clară şi distinctă a deosebirilor dintre cele două veniri ale lui Hristos înlătură orice dificultate când este necesar să aplicăm diferitele profeţii la unul dintre aceste două evenimente. Aceasta ne aduce înapoi la cernerea de dinaintea ploii târzii. În lumina celor declarate mai sus, nu vom avea nici o dificultate în a vedea deosebirea dintre această cernere şi cea pe care deja am studiat-o în parabola grâului şi a neghinei. Ştiind deci că prima cernere are drept cauză testul soliei, în vreme ce cea de-a doua este pricinuită de testul persecuţiei, nu trebuie decât să întrebăm care este cauza cernerii menţionate în Experienţe şi viziuni, cap. Zguduirea, pentru a afla despre care dintre cele două cerneri se vorbeşte. Să citim: „Am întrebat care este înţelesul cernerii pe care o văzusem şi mi s-a arătat că aceasta va fi provocată de mărturia directă, adusă de sfatul Martorului Credincios către laodiceeni.” Paragraful 5. Poate exista un limbaj mai clar decât acesta? Aici ni se spune că adevărata cauză a acestei cerneri care are loc înaintea ploii târzii este aducerea unei solii pentru biserica laodiceană, acea solie fiind solia laodiceană. Nicăieri în această descriere a cernerii, a cauzei şi a urmărilor ei, nu se face vreo menţiune cu privire la decretul de moarte, care este impus poporului lui Dumnezeu, ca fiind cauza acestei cerneri. Dumnezeu nu va îngădui niciodată o asemenea situaţie, pentru că El ştie că laodiceenii n-au nici o speranţă de a rezista unei asemenea încercări înfiorătoare atunci când decretul de moarte va fi impus. Solia laodiceană este adresată unui popor aflat într-o stare de încropeală care, crezând că sunt bogaţi, că s-au îmbogăţit şi nu duc lipsă de nimic, sunt de fapt ticăloşi, săraci, orbi, goi, aflându-se într-o nevoie disperată. Un asemenea popor care se află în această condiţie nu va putea niciodată, la modul cel mai cert, să facă faţă presiunilor impuse de icoana fiarei. Ei nu vor fi în stare să refuze o lege care le cere să se închine fiarei şi icoanei ei şi, de aceea, fiara niciodată nu va fi adusă ca o încercare asupra unui astfel de popor, deoarece biserica şi statul îi va avea de partea lor prin presiuni mult mai mici decât aceasta.

DOUĂ SEPARĂRI TOTAL DIFERITE

187

Aceasta înseamnă a spune că un asemenea popor, aflat într-o asemenea stare, niciodată nu ar genera o persecuţie îngrozitoare care este esenţa marii încercări finale, încercare ce aduce la îndeplinire cea de-a doua şi ultima separare. Când s-a întâmplat vreodată ca o biserică încropită, căldicică, să stârnească vrăjmăşia şi mânia lumii împotriva ei? Niciodată nu s-a întâmplat aşa ceva şi niciodată nu se va întâmpla. În schimb, după felul cum se desfăşoară lucrurile, biserica se află într-o stare de încropeală, căldicică, lipsită de prezenţa cea vie a puterii extraordinare a lui Dumnezeu. La o asemenea biserică vine solia neprihănirii vii, trăite, cu rezultatul că are loc o cernere, o despărţire, o separare, majoritatea mergând pe calea aleasă de ea, în timp ce minoritatea, care preţuieşte victoria şi mântuirea suficient pentru a da totul pentru ele, merge pe calea lui Dumnezeu. Priviţi la acest tablou în zilele lui Hristos şi ale apostolilor! Priviţi acest tablou în orice veac şi-n orice generaţie! Când biserica este umplută cu puterea lui Dumnezeu şi cu adevărul lui Dumnezeu şi merge înainte pentru a răsturna întăriturile vrăjmaşului, atunci urmează şi persecuţia. În situaţia la care trebuie să se facă faţă în zilele din urmă, aceasta va conduce pe poporul lui Dumnezeu în mod inexorabil la marea încercare finală care va veni ca rezultat al mărturiei lor pline de putere pentru adevăr şi al protestului lor împotriva ticăloşiilor timpului. Iar marea încercare finală, la rândul ei, va realiza ultima lucrare de separare. Astfel, nu poate exista scuză pentru confundarea separării care are loc înainte de ploaia târzie şi care este provocată de solia trimisă din cer, şi separarea pricinuită de marea încercare finală care are loc la sfârşitul ploii târzii, când misiunea Evangheliei s-a încheiat după cum se arată în parabola năvodului. Aceasta explică de asemenea faptul că în timpul perioadei ploii târzii grâul şi neghina sau fecioarele înţelepte şi cele neînţelepte sunt încă împreună. Noi ştim acum că prima separare scoate şi buni şi răi din restul. De aceea, separarea care are loc înainte de ploaia târzie nu desparte grâul de neghină, ci doar adună grâul şi neghina în biserica lui Dumnezeu unde continuă să crească împreună până la seceriş, când judecata va aduce la îndeplinire lucrarea de separare, hotărând pentru totdeauna destinul fiecărei clase. Ambele clase au nevoie de ploaia târzie ca să fie aduse la maturitate, iar dovezile prezentate în acest capitol arată în

188

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

termenii cei mai clari cu putinţă că judecata celor vii nu începe decât la sfârşitul ploii târzii şi nicidecum la începutul acesteia. Pilda grâului şi a neghinei precum şi cea a năvodului arată aceasta foarte clar. Aceste cuvinte sunt prea clare pentru a fi înţelese greşit: „Când lucrarea de vestire a Evangheliei s-a încheiat, judecata va face lucrarea de separare.” Parabolele Domnului Hristos, cap. Năvodul, par. 2. Înţelegând acum că această separare este separarea grâului de neghină, acest lucru ne face în stare să pricepem că cernerea care are loc înaintea ploii târzii nu este cernerea la care face referire textul citat şi, de aceea, nu reprezintă deloc un argument împotriva poziţiei prin care susţinem că judecata are loc la sfârşitul ploii târzii şi nicidecum la începutul ei. Aceasta este singura modalitate ce poate exista, iar înţelegerea noastră cu privire la acest lucru va deveni din ce în ce mai bună pe măsură ce înaintăm în studiul nostru. Până acum am strâns dovezi din învăţăturile clare ale Cuvântului scris al lui Dumnezeu, dar este esenţial să vedem că acest lucru este învăţat şi prin cortul întâlnirii sau sanctuar, care este marele model al căii mântuirii. Dacă nu putem găsi acest adevăr în sanctuar, atunci nu avem nici un motiv ca să îl credem. Ca atare, în următorul capitol, ne vom folosi de această sursă de lumină şi adevăr, pentru a vedea că ploaia târzie vine într-adevăr înaintea judecăţii celor vii.

CAPITOLUL 14

În serviciul sanctuarului
ovezile biblice examinate până acum arată în mod clar relaţia dintre judecata celor vii şi ploaia târzie, în ceea ce priveşte timpul când acestea au loc. Aceste dovezi nu lasă nici o îndoială cu privire la faptul că judecata celor vii are loc la sfârşitul ploii târzii şi nicidecum la începutul ei. Am putea crede că acest lucru este îndeajuns, dar pentru că este atât de important serviciul sanctuarului şi înţelegerea pe care o avem despre această slujbă, nu ne putem permite să isprăvim acest studiu fără să aruncăm o privire asupra acestui minunat exemplu, pentru a descoperi acelaşi adevăr învăţat aici cu aceeaşi claritate, şi aceasta deoarece aici găsim calea lui Dumnezeu, după cum stă scris: „Calea Ta, o, Dumnezeule, este în sanctuar; care Dumnezeu este atât de mare ca Dumnezeul nostru?” Psalm 77,13. N.K.J.V. Bible. Ordinea evenimentelor ultimelor zile, judecata celor morţi şi a celor vii, sigiliul lui Dumnezeu şi marea separare finală, toate sunt o parte a planului Evangheliei pentru mântuirea oamenilor şi, ca atare, toate sunt prefigurate în serviciul sanctuarului. În Leviticul 16 găsim descrisă rânduiala serviciului ispăşirii finale. Acest serviciu, după cum bine ştim, preînchipuie judecata, mai întâi a celor morţi neprihăniţi şi apoi a celor vii neprihăniţi. În rânduiala acestui serviciu vom descoperi o armonie desăvârşită cu celelalte adevăruri deja studiate cu privire la ordinea evenimentelor ultimelor zile. Acest serviciu sau slujbă descoperă faptul că mai înainte ca Aaron să aducă jertfă pentru popor în general, el aducea o jertfă specială de ispăşire finală pentru sine şi pentru familia sa. Acest lucru este consemnat în Leviticul 16,11-14: „Aaron să-şi aducă viţelul lui pentru jertfa de ispăşire, şi să facă ispăşire pentru el şi pentru casa lui. Să-şi junghie viţelul pentru jertfa lui de ispăşire. Să ia o cădelniţă plină cu cărbuni aprinşi de pe altarul dinaintea Domnului, şi doi pumni de tămâie mirositoare pisată mărunt; să aducă aceste lucruri dincolo de perdeaua

D

(189)

190

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

dinlăuntru; să pună tămâia pe foc înaintea Domnului, pentru ca norul de fum de tămâie să acopere capacul ispăşirii de pe chivotul mărturiei, şi astfel nu va muri. Să ia din sângele viţelului şi să stropească cu degetul pe partea dinainte a capacului ispăşirii spre răsărit; să stropească din sânge de şapte ori cu degetul lui înaintea capacului ispăşirii.” După ce sfârşea lucrarea de aducere a sângelui viţelului în Sfânta Sfintelor prin care stropea capacul milei sau ispăşirii pentru el şi casa lui, marele preot lua ţapul pentru jertfa de ispăşire ce trebuia adus pentru popor, şi îi ducea sângele în sanctuar făcând cu el exact ceea ce făcuse cu sângele viţelului. „Să junghie ţapul adus ca jertfă de ispăşire pentru popor, şi să-i ducă sângele dincolo de perdeaua dinlăuntru. Cu sângele acesta să facă întocmai cum a făcut cu sângele viţelului, să stropească cu el spre capacul ispăşirii şi înaintea capacului ispăşirii. Astfel să facă ispăşire pentru sfântul locaş, pentru necurăţiile copiilor lui Israel şi pentru toate călcările de lege, prin care au păcătuit ei. Să facă la fel pentru cortul întâlnirii, care este cu ei în mijlocul necurăţiilor lor. Să nu fie nimeni în cortul întâlnirii când va intra Aaron să facă ispăşirea în sfântul locaş, până va ieşi din el. Să facă ispăşire pentru el şi pentru casa lui, şi pentru toată adunarea lui Israel. După ce va ieşi, să se ducă la altarul care este înaintea Domnului, şi să facă ispăşire pentru altar; să ia din sângele viţelului şi ţapului, şi să pună pe coarnele altarului de jur împrejur. Să stropească pe altar cu degetul lui de şapte ori din sânge, şi astfel să-l cureţe şi să-l sfinţească de necurăţiile copiilor lui Israel.” Leviticul 16,15-19. Putem să facem acum un scurt rezumat cu privire la ceea ce avea loc în ziua cea mare a ispăşirii, cel puţin în măsura în care pe noi ne interesează tipul ordinii evenimentelor ultimelor zile. Mai întâi, în această zi erau puşi deoparte doi ţapi, un ţap pentru Domnul, iar celălalt pentru Azazel, în afară de viţelul care trebuia adus ca jertfă pentru Aaron şi casa lui. În primul rând, Aaron jertfea viţelul pentru ca ispăşirea finală să se poată face pentru el şi fiii săi, prin ducerea sângelui viţelului direct în Sfânta Sfintelor şi stropirea acestuia spre capacul ispăşirii. Apoi jertfea ţapul desemnat pentru Domnul şi cu sângele aducea la îndeplinire aceeaşi procedură a ispăşirii finale, exact aşa cum făcea şi cu sângele viţelului. Prin acest mijloc era adusă la îndeplinire ispăşirea finală pentru toţi aceia din popor care

ÎN SERVICIUL SANCTUARULUI

191

întruneau condiţiile cerute, iar sanctuarul însuşi şi mobilierul lui erau curăţite. Nimeni n-ar trebui să aibă dificultatea de a vedea că pentru o clasă de oameni se făcea ispăşire finală înainte de a fi făcută pentru cealaltă clasă. O clasă simboliza pe Aaron şi fiii săi; cealaltă clasă simboliza pe Leviţi şi de restul adunării. Pentru a înţelege această distincţie trebuie să pricepem în ce anume erau diferite cele două clase. Următoarea declaraţie clarifică acest punct: „Prin rânduială dumnezeiască, seminţia lui Levi a fost pusă deoparte pentru serviciul de la sanctuar. În vremurile de demult, fiecare bărbat era preotul propriei sale case. În zilele lui Avraam, preoţia era socotită ca fiind dreptul de întâi născut al celui mai mare fiu. Acum, în locul primului născut din tot Israelul, Domnul a primit seminţia lui Levi pentru a sluji la sanctuar. Prin această cinste deosebită, El şi-a manifestat aprobarea pentru credincioşia lor, dovedită atât prin faptul că au rămas loiali slujbei Sale, cât şi prin faptul că au executat judecata Lui atunci când Israel a apostaziat, închinându-se la viţelul de aur. Cu toate acestea, preoţia a fost restrânsă numai la familia lui Aaron. Numai lui Aaron şi fiilor săi le era îngăduit să slujească înaintea Domnului; restul seminţiei avea în grijă sanctuarul şi mobilierul lui şi trebuia să le dea ajutor preoţilor în slujba lor, dar nu avea voie să aducă jertfe, să ardă tămâie sau să privească la lucrurile sfinte, până nu erau acoperite.” Patriarhi şi profeţi, cap. 30, par. 21. Dumnezeu a fost foarte exact în detalierea sferei lucrării ce trebuia adusă la îndeplinire de către Aaron şi fiii săi, precum şi în limitele impuse cu privire la restul leviţilor. Aaron şi fiii săi erau răspunzători cu aducerea jertfelor şi erau îndrumaţi să intre în sanctuar sau în cortul întâlnirii ca să facă ispăşire pentru popor şi pentru curăţirea locurilor sfinte sau a sfântului locaş, dar slujirea leviţilor era restrânsă la activităţile dinafara sanctuarului, adică în curtea exterioară şi printre oameni. Cu toate acestea, în ciuda limitelor impuse lor, ei erau oameni foarte ocupaţi deoarece erau învăţătorii poporului şi aceia care strângeau congregaţia pentru diferite adunări solemne, ispăşirea finală fiind cea mai solemnă. Ei slujeau în multe feluri nevoilor fizice şi spirituale ale poporului, însă nu puteau şi nici nu îndrăzneau să intre în sanctuar. Aaron şi fiii săi făceau parte din casa lui Levi, iar ei puteau să

192

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

facă tot ceea ce făceau leviţii, dar în timp ce casa lui Aaron era o parte a casei lui Levi, totuşi leviţii nu erau o parte a casei lui Aaron. Această deosebire nu trebuie trecută cu vederea sau ignorată. Acest lucru nu poate însemna decât că atunci când Aaron aducea ca jertfă pentru sine şi casa sa viţelul, pentru a face ispăşirea finală în dreptul lor, acest fapt nu includea şi pe leviţi. Acea jertfă nu era şi pentru ei deoarece Dumnezeu stabilise un alt simbol sacrificial pentru aceştia. Ei trebuia să primească şi chiar au primit ispăşirea finală de la cealaltă jertfă disponibilă, şi anume jertfa ţapului pentru Domnul. Deoarece această jertfă era pentru popor în general, atunci se înţelege că jertfa pentru leviţi era inclusă în cea a poporului; deci era o jertfă ce era adusă în acelaşi timp pentru leviţi şi pentru popor. Acest simplu fapt arată că Aaron şi fiii săi primeau ispăşirea finală înaintea leviţilor şi a poporului în general; iar leviţii o primeau în acelaşi timp cu poporul. Nu trebuie să deducem din această distincţie că una dintre cele două grupe primeşte ispăşirea finală prin jertfa lui Hristos, iar cealaltă prin altcineva. Acest lucru n-ar fi potrivit deoarece jertfa ispăşitoare a lui Hristos este singura pe baza căreia poate fi făcută ispăşirea finală pentru cineva. Viţelul junghiat pentru Aaron şi fiii săi îl simboliza pe Hristos tot atât de mult după cum ţapul pentru Domnul, prin care se făcea ispăşirea finală pentru casa lui Levi şi restul lui Israel, simboliza de asemenea pe Isus Hristos. Noi nu trebuie să pierdem niciodată din vedere adevărul glorios al mântuirii că toată rânduiala jertfelor specificată în serviciile simbolice din Vechiul Testament, toate arată spre singura moarte sacrificială a lui Isus Hristos, Mântuitorul nostru. Motivul pentru folosirea unei varietăţi de simboluri este de a scoate la vedere diferitele aplicaţii ale sângelui lui Hristos. Pentru a înţelege solia învăţată prin jertfirea viţelului prin care se asigura ispăşirea finală lui Aaron şi fiilor săi pe de o parte, şi a ţapului pentru casa lui Levi pe de altă parte, trebuie să înţelegem cine sunt antitipurile acestor simboluri. Odată ce am făcut acest lucru, solia transmisă prin intermediul sanctuarului devine clară. Identificarea lui Aaron, marele preot, este o chestiune simplă şi necomplicată. Poziţia şi slujirea ce o însoţea arată spre Hristos în rolul Său de Mare Preot al sanctuarului din ceruri, un adevăr pe care Pavel îl atestă necontenit. „Punctul cel mai însemnat al celor spuse este că avem un Mare Preot, care s-a aşezat la dreapta scaunului de domnie al Măririi, în

ÎN SERVICIUL SANCTUARULUI

193

ceruri, ca slujitor al sanctuarului şi al adevăratului cort, care a fost ridicat nu de om, ci de Domnul.” Evrei 8,1,2. N.K.J.V. Bible. Imediat însă se ivesc două întrebări. Prima întrebare este: Dacă Aaron ca tip sau simbol al lui Hristos face ispăşire finală pentru sine, este el atunci prin facerea acelei ispăşiri finale pentru sine un simbol a ceea ce Hristos trebuie să facă pentru El însuşi? Răspunsul trebuie să fie „Da!” Este adevărat, bineînţeles, că Isus Hristos nu are vreun păcat personal, nici prin moştenire naturală, nici prin fărădelege ulterioară pentru care El să aibă nevoie să facă ispăşire finală. Să nu uităm însă niciodată că Isus Hristos a luat asupra Sa păcatele întregii lumi şi că, în calitate de om şi Dumnezeu, poartă aceste păcate în sanctuarul de sus. El a luat asupra Sa această povară îngrozitoare a vinovăţiei care se afla în noi şi asupra noastră. Ea nu poate rămâne acolo pentru totdeauna, ci trebuie să fie luată şi pusă asupra ţapului pentru Azazel, care trebuie trimis departe în exilare veşnică. Aceasta va necesita o ispăşire finală, atât pentru El, cât şi pentru noi. Bineînţeles că pentru noi ispăşirea se face prin sângele Altuia, însă în cazul lui Hristos ispăşirea se face prin propriul Său sânge deoarece în simbol El este atât preot, cât şi jertfă în ziua cea mare a ispăşirii. Acum urmează a doua întrebare: Cine sunt fiii antitipici ai lui Aaron? Ei nu pot simboliza poporul lui Dumnezeu de pe pământ, pentru că nici unul din noi, chiar dacă suntem fiii Marelui nostru Preot, nu suntem slujitori împreună cu Hristos în antitipicul sau adevăratul sanctuar din ceruri. Noi nu ne aflăm acolo purtând cădelniţe de aur pline cu tămâie sfântă care reprezintă neprihănirea lui Hristos; nu suntem acolo ca să prezentăm rugăciunile creştinilor pământeni înaintea Tatălui veşnic. Noi ne aflăm pe pământ şi nicidecum în ceruri! Dar nu putem fi acolo prin credinţă? Noi putem să fim acolo prin credinţă, dar numai ca cei care se roagă stăruitor, ca cei care îl urmează pe Marele lor Preot prin credinţă când El se duce înaintea lui Dumnezeu, şi nu ca preoţi. Pentru a sluji ca fiu al Marelui Preot se cere ca să fim în sanctuar în persoană, fizic şi deci în realitate, şi nu doar prin credinţă. Atunci cine sunt oare fiii antitipici ai Marelui Preot? Ei sunt aceia dintre copiii lui Dumnezeu care au fost mutaţi la cer fără să vadă moartea, precum Enoh şi Ilie, sau care au fost înviaţi din morţi şi luaţi la cer, precum Moise şi aceia care au fost

194

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

înviaţi împreună cu Hristos în dimineaţa învierii Lui. Despre ei stă scris: „Isus a strigat iarăşi cu glas tare, şi şi-a dat duhul. Şi îndată perdeaua dinlăuntrul templului s-a rupt în două, de sus până jos, pământul s-a cutremurat, stâncile s-au despicat, mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor care muriseră, au înviat. Ei au ieşit din morminte, după învierea Lui, au intrat în sfânta cetate, şi s-au arătat multora.” Matei 27,50-53. „Atunci când Hristos a înviat, El a eliberat din mormânt o mulţime de captivi. Cutremurul de la moartea Lui deschisese mormintele şi, când El a înviat, ei au venit afară cu El. Aceştia fuseseră conlucrători cu Dumnezeu şi, cu preţul vieţii lor, mărturisiseră despre adevăr. De astă dată, urmau să fie martori pentru Acela care îi înviase din morţi.” Hristos Lumina Lumii, cap. 81, par. 18. „Când El s-a înălţat la cer după învierea Sa, El a luat robia roabă şi a dat daruri oamenilor. Aceia care călcaseră legea lui Iehova căzuseră pradă morţii. Deşi ei îşi mărturisiseră şi părăsiseră păcatele, Satana îi pretindea ca fiind supuşii şi prizonierii săi de drept. El spunea că ei erau victimele lui; dar când Hristos a ieşit din mormânt, El a scos din închisoarea vrăjmaşului o mulţime de robi ca model al învierii generale. Şi când El vine din nou, va sfărâma lanţurile mormântului pentru a chema afară pe prizonierii speranţei din închisoarea lor ca să-i îmbrace cu splendoarea nemuririi.” Signs of the Times, 17 iunie 1889. Când aceşti privilegiaţi au ajuns în cer au primit posturi înăuntrul sanctuarului ceresc prin intermediul cărora slujesc fraţilor lor de pe pământ. Lui Ioan i s-a dat o viziune despre ei în timp ce aceştia ocupau aceste poziţii şi îşi îndeplineau aceste datorii. Ceea ce el a văzut şi a auzit a consemnat în Apocalipsa 4 şi 5. Mai întâi el relatează cum a răspuns invitaţiei de a fi informat cu privire la evenimentele viitoare şi cum a văzut „un scaun de domnie, şi pe scaunul acesta de domnie şedea Cineva. Cel ce şedea pe el, avea înfăţişarea unei pietre de iaspis şi de sardiu; şi scaunul de domnie era înconjurat cu un curcubeu ca o piatră de smarald la vedere. Împrejurul scaunului de domnie stăteau douăzeci şi patru de scaune de domnie; şi pe aceste scaune de domnie stăteau douăzeci şi patru de bătrâni îmbrăcaţi în haine albe; şi pe capete aveau cununi de aur. Din scaunul de domnie ieşeau fulgere, şi glasuri şi tunete. Înaintea scaunului de domnie ardeau şapte lămpi de foc, care sunt cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu. În faţa

ÎN SERVICIUL SANCTUARULUI

195

scaunului de domnie mai este un fel de mare de sticlă, asemenea cu cristalul. În mijlocul scaunului de domnie şi împrejurul scaunului de domnie stau patru făpturi vii, pline cu ochi pe dinainte şi pe dinapoi.” Apocalipsa 4,2-6. Fără îndoială, fiinţa minunată care stătea pe tron nu putea fi nimeni altcineva decât Dumnezeu Tatăl, iar tronul din încăpere se afla în prima despărţitură a sanctuarului din ceruri, aşa după cum este arătat prin cele „şapte lămpi de foc dinaintea scaunului de domnie, care sunt cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu”, şi confirmat de către următoarea declaraţie: „Locurile sfinte ale sanctuarului din ceruri erau reprezentate prin cele două despărţituri ale sanctuarului de pe pământ. Când apostolului Ioan i-a fost arătată în vedenie o privelişte a templului lui Dumnezeu din ceruri, el a văzut acolo ,şapte lămpi de foc arzând înaintea tronului’. Apocalipsa 4,5. A văzut un înger ,având o cădelniţă de aur; şi i s-a dat tămâie multă ca să o aducă împreună cu rugăciunile sfinţilor pe altarul de aur care este înaintea scaunului de domnie’. Apocalipsa 8,3. Aici profetului i s-a îngăduit să vadă prima despărţitură a sanctuarului din ceruri; şi acolo a văzut cele ,şapte lămpi de foc’ şi ,altarul de aur’, reprezentate prin sfeşnicul de aur şi prin altarul tămâierii din sanctuarul de pe pământ. Iarăşi, ,templul lui Dumnezeu a fost deschis’ (Apocalipsa 11,19) şi a privit dincolo de perdeaua dinăuntru în Sfânta Sfintelor. Acolo a văzut ,chivotul legământului Său’, reprezentat prin lada sfântă, construită de Moise pentru a pune acolo legea lui Dumnezeu.” Tragedia veacurilor, cap. 23, par. 17. Astfel deci, în această descoperire inspirată Dumnezeu este Fiinţa atotputernică ce şade pe scaunul de domnie din prima încăpere a sanctuarului ceresc. Unii pot avea dificultăţi în acceptarea faptului că Dumnezeu se afla în această încăpere, pentru că în mintea lor l-au îngrădit pe Dumnezeu întotdeauna la a doua încăpere unde şi l-au închipuit stând perpetuu deasupra tronului milei sau capacului ispăşirii, între heruvimi. Din pricina naturii limitate a modelului sanctuarului sau cortului întâlnirii din Vechiul Testament, există pericolul adoptării ideii că Tatăl nostru ceresc este ţintuit doar într-un singur loc. Această vedere limitată despre un Dumnezeu ţintuit locului a venit în sprijinul acelora care au respins existenţa celor două încăperi din sanctuarul ceresc, unde Hristos administrează mai întâi ispăşirea zilnică urmată apoi de ispăşirea finală. Aceste

196

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

numeroase persoane care au respins adevărul spun că atunci când Hristos s-a întors în ceruri, El s-a dus direct în prezenţa Tatălui Său, în Sfânta Sfintelor din sanctuarul ceresc. Este adevărat că El s-a dus direct în prezenţa Tatălui Său, însă Tatăl se afla în prima încăpere sau Sfânta şi nu în a doua încăpere sau Sfânta Sfintelor. Multe versete biblice confirmă faptul că Isus s-a dus direct în prezenţa Tatălui când s-a înălţat la cer. Iată câteva din ele: „După ce a vorbit părinţilor noştri prin prooroci, în multe rânduri şi în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârşitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul, pe care l-a pus moştenitor al tuturor lucrurilor, şi prin care a făcut şi lumile. El, care este strălucirea slavei Lui şi expresia chipului persoanei Lui şi care ţine toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui, a făcut curăţirea păcatelor şi a şezut la dreapta Maiestăţii în ceruri.” Evrei 1,1-3. N.K.J.V. Bible. „Punctul cel mai însemnat al celor spuse este că avem un Mare Preot, care s-a aşezat la dreapta scaunului de domnie al Maiestăţii, în ceruri, ca Slujitor al sanctuarului şi al adevăratului cort care a fost ridicat nu de un om, ci de Domnul.” Evrei 8,1.2. N.K.J.V. Bible. „Celui ce va birui, îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie.” Apocalipsa 3,21. Acest tron uimitor de o putere şi glorie fără pereche, nu este un accesoriu imobil, ci are capacitatea de a se deplasa cu o viteză incredibilă, atât de rapid încât Dumnezeu se poate deplasa din cer pe pământ în câteva minute. Hristos a demonstrat această capacitate la învierea Sa când s-a înălţat la Tatăl Său şi apoi s-a întors pe pământ în aceeaşi zi. Lui Ezechiel i s-a dat o viziune care descoperea printre alte lucruri capacitatea lui Dumnezeu şezând pe tronul Său de a se deplasa cu viteză uimitoare dintr-un loc în altul, oricând şi oriunde. Primul capitol din Ezechiel este dedicat în întregime naturii vii a tronului lui Dumnezeu, alcătuit din heruvimi, roţi în roţi şi făpturi vii, despre care profetul a văzut că: „Făpturile vii însă când alergau şi se întorceau erau ca fulgerul.” Ezechiel 1,14. Întregul capitol este prea lung pentru a fi citat aici, dar recomand să fie citit cu grijă de mai multe ori. Astfel, nu există probleme în privinţa capacităţii lui Dumnezeu de a se deplasa împreună cu tronul Său viu cu o viteză incredibilă, oriunde şi oricând. Şi într-adevăr El s-a deplasat.

ÎN SERVICIUL SANCTUARULUI

197

Tatăl şi Fiul erau împreună în prima despărţitură a sanctuarului ceresc, cel puţin din ziua întoarcerii triumfale a lui Hristos în ceruri după răstignirea şi învierea Sa şi până la 22 octombrie 1844, când Tatăl a părăsit Sfânta şi s-a mutat în cea de-a doua încăpere sau Sfânta Sfintelor. Acesta eveniment a fost de o importanţă atât de mare, încât trebuie să ne aşteptăm să găsim descrieri detaliate despre el în autoritatea scrierilor inspirate. Şi într-adevăr le găsim. Lui Daniel i s-a dat o viziune în care i s-a descoperit intrarea solemnă a Celui atotputernic în sala de judecată sau a doua încăpere a sanctuarului din cer. El a văzut cum s-au aşezat nişte scaune de domnie, cum Tatăl cel veşnic a şezut jos, cum au fost deschise cărţile şi cum a început judecata. Iată viziunea inspirată a acestor evenimente care au avut loc la timpul sfârşitului profeţiei celor 2300 de ani: „Mă uitam la aceste lucruri, până când s-au aşezat nişte scaune de domnie. Şi un Îmbătrânit de zile a şezut jos. Haina Lui era albă ca zăpada şi părul capului Lui era ca nişte lână curată; scaunul Lui de domnie era ca nişte flăcări de foc şi roţile lui ca un foc aprins. Un râu de foc curgea şi ieşea dinaintea Lui. Mii şi mii de slujitori îi slujeau, şi de zece mii de ori zece mii stăteau înaintea Lui. S-a ţinut judecata, şi s-au deschis cărţile.” Daniel 7,9.10. O descriere şi mai detaliată care arată că Tatăl, la sfârşitul celor 2300 de ani în 1844, s-a deplasat în a doua încăpere înaintea lui Hristos, o găsim în aceste cuvinte: „L-am văzut pe Tatăl ridicându-se de pe scaunul de domnie, mergând cu un car de foc în Sfânta Sfintelor, dincolo de cea de-a doua despărţitură şi aşezându-se. Apoi, Isus s-a ridicat de pe tron şi cei mai mulţi dintre cei care erau aplecaţi s-au ridicat împreună cu El. Din momentul în care s-a ridicat, nu am văzut nici o rază de lumină căzând de la Isus peste mulţimea nepăsătoare, şi aceasta a fost lăsată în întuneric total. Cei care s-au ridicat odată cu Isus şi-au păstrat privirile aţintite asupra Sa când a părăsit tronul, şi i-a condus o mică bucată de drum. Apoi, şi-a ridicat braţul drept şi l-am auzit spunând cu glasul Său încântător: ,Aşteptaţi aici; Mă duc la Tatăl Meu să primesc Împărăţia; păstraţi-vă veşmintele nepătate, iar Eu mă voi întoarce după puţină vreme de la nuntă şi vă voi primi’. Apoi un car de foc, cu roţile ca văpăile de foc, înconjurat de îngeri, a venit acolo unde se afla Isus. A păşit în car şi a fost purtat în Sfânta Sfintelor, unde şedea Tatăl. Acolo l-am

198

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

privit pe Isus, un impunător Mare Preot, stând în picioare înaintea Tatălui. Pe tivul veşmântului Său erau un clopoţel şi o rodie, un clopoţel şi o rodie. Cei care se ridicaseră împreună cu Isus îşi trimiteau către El credinţa, în Sfânta Sfintelor, şi se rugau: ,Tatăl nostru, dă-ne Duhul Tău’. Apoi, Isus sufla asupra lor Duhul Sfânt. În suflarea aceea era lumină, putere şi multă iubire, bucurie şi pace.” Experienţe şi viziuni, cap. Sfârşitul celor 2300 de zile, par. 2. Aşadar, nu există nici o problemă în ce priveşte faptul că Dumnezeu a fost prezent în timpul lui Ioan în prima încăpere şi nici cu privire la deplasarea Lui în cea de-a doua încăpere în 1844. Tatăl şi Fiul s-au aflat împreună în prima încăpere a sanctuarului ceresc, iar din 1844 se află împreună în Sfânta Sfintelor din ceruri. Ei nu au fost despărţiţi unul de altul până la începerea judecăţii, aşa încât Hristos să se afle în Sfânta, iar Tatăl Său în Sfânta Sfintelor, ţintuit în acel loc. Pasul următor în cercetarea noastră este de a identifica pe cei douăzeci şi patru de bătrâni şi pe cele patru făpturi vii care sunt văzute în prima încăpere împreună cu Tatăl şi cu Mielul. Acest lucru nu ridică dificultăţi pentru că ei înşişi mărturisesc cine sunt. Ei sunt cei răscumpăraţi de pe pământ care deja se aflau în ceruri în vremea lui Ioan, răscumpăraţi ce include pe Enoh, Moise, Ilie şi pe aceia care au fost înviaţi împreună cu Hristos şi care au fost luaţi în căminul ceresc împreună cu El. Iată mărturia lor personală cu privire la identitatea lor: „Când a luat cartea, cele patru făpturi vii şi cei douăzeci şi patru de bătrâni s-au prosternat înaintea Mielului, având fiecare câte o alăută şi potire de aur, pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinţilor. Şi cântau o cântare nouă, şi ziceau: ,Vrednic eşti Tu să iei cartea şi să-i rupi peceţile; căci ai fost junghiat şi ne-ai răscumpărat pentru Dumnezeu, prin sângele tău, din orice seminţie, din orice limbă, din orice norod şi din orice neam. Ai făcut din noi împăraţi şi preoţi pentru Dumnezeul nostru; şi noi vom împărăţi pe pământ.’ ” Apocalipsa 5,8-10. N.K.J.V. Bible. Numai fiinţele omeneşti care au fost salvate din păcat şi moarte pot mărturisi despre Hristos că i-a răscumpărat cu sângele Său din orice seminţie, din orice limbă, din orice neam şi din orice norod. Despre aceşti răscumpăraţi se spune că sunt împăraţi şi preoţi, şi sunt văzuţi slujind înaintea Tatălui în prima despărţitură din ceruri, fiecare având un potir de aur plin „cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinţilor”.

ÎN SERVICIUL SANCTUARULUI

199

Acesta este clar antitipul slujirii preoţilor din sanctuarul Vechiului Testament. Exact după cum Aaron şi fiii săi aduceau jertfe şi slujeau înăuntrul cortului, tot astfel fac Hristos şi fiii Săi în sanctuarul ceresc. Aceştia sunt cei care atât în tip, cât şi în antitip primesc ispăşirea finală şi curăţirea înaintea restului lui Israel. În tipul sau simbolul vechi-testamental, restul Israelului, în afară de Aaron şi fiii săi, era alcătuit din două clase de oameni – leviţii şi restul adunării sau leviţii şi celelalte douăsprezece seminţii, deşi nu trebuie să uităm că erau cu totul treisprezece seminţii. Care era diferenţa dintre aceste două grupe? Leviţii erau cei care conduceau închinarea înaintea lui Dumnezeu, ei erau instructorii poporului şi ajutoarele preoţilor în lucrarea legată de cortul întâlnirii. Ei erau aceia care adunau poporul şi îl conducea la templu pentru ziua cea mare a ispăşirii. Aceleaşi două clase, cu excepţia acelora care sunt deja în ceruri, trebuie să fie prezente în antitip. Cine sunt deci cei simbolizaţi prin leviţi astăzi? Ei sunt aceia care prin solia îngerului al treilea cunosc foarte bine adevărul despre sanctuar şi care, drept consecinţă, vor fi umpluţi cu puterea ploii târzii şi trimişi să slujească acelora dintre copiii lui Dumnezeu care nu ştiu încă nimic din aceste mari adevăruri. Ei vor fi învăţătorii acestei mari mulţimi pe care o vor strânge la templu pentru ziua cea mare a ispăşirii finale. Astfel deci, în serviciul tipic existau trei clase de oameni pentru care trebuia să se facă ispăşirea finală. Este vorba despre marele preot şi fiii săi, despre leviţi şi despre restul Israelului. Dar nu existau decât două slujbe pentru aceste trei grupe, ceea ce însemna că două dintre ele erau obligate să împartă în mod egal una dintre cele două slujbe disponibile. Aceste două grupe erau leviţii şi restul poporului. Există un motiv foarte evident pentru aceasta. Ziua cea mare a ispăşirii finale nu era plănuită să înceapă decât în octombrie 1844, dar în planul divin era necesar să fie aduşi anumiţi fii ai Marelui Preot pentru a ocupa poziţii importante şi de fapt fundamentale în serviciul sanctuarului ceresc cu mult timp înaintea acelui an. Am observat din lumina cuprinsă în Apocalipsa 4 şi 5 că Hristos a făcut acest lucru. Noi ştim foarte bine că aceşti răscumpăraţi care fuseseră luaţi la ceruri înaintea tuturor celorlalţi nu puteau să ajungă acolo dacă în ei nu s-ar fi făcut o lucrare încununată cu succes deplin „de

200 EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

Ultimele două ispăşiri realizate în Ziua Ispăşirii arată că marele preot şi fii săi sunt judecaţi primii, iar apoi sunt judecaţi leviţii împreună cu poporul.

ÎN SERVICIUL SANCTUARULUI

201

încetare a fărădelegii, de a pune capăt păcatelor, de ispăşire a nelegiuirii şi de aducere a neprihănirii veşnice”. Daniel 9,24. N.K.J.V. Bible. Aceasta înseamnă că orice ispăşire necesară de isprăvire a acestor lucrări în ei, incluzând ispăşirea finală, trebuie să fi fost făcută pentru ei aşa încât să poată fi curăţiţi ca să poată intra în cer. Şi, pentru că aceşti fii ai Marelui Preot au fost luaţi la cer cu mult înaintea fraţilor lor, ei a trebuit să beneficieze de o slujbă specială de ispăşire finală cu mult înainte de 1844. Cât de simplu şi cât de minunat le-a fost pusă la dispoziţie această prevedere a harului divin, aşa încât fiii lui Hristos să se poată dedica slujirii lor desemnate în sanctuarul ceresc! În timp ce aceia care sunt deja în cer au primit ispăşirea finală înaintea tuturor celorlalţi, nu tot aşa se întâmplă cu celelalte două clase de credincioşi care nu beneficiază de această lucrare măreaţă. Să luăm seama la ceea ce avea loc în ziua cea mare a ispăşirii finale când întregul Israel era adunat la cortul întâlnirii. Cu zece zile înainte începeau să sune trâmbiţele care dădeau avertizarea despre apropierea grabnică a zilei judecăţii şi a ispăşirii finale. De-a lungul întregului an, leviţii se trudiseră să-i pregătească pe toţi pentru adunarea cea solemnă, iar acum ei îi chemau pe toţi să se adune la cort pentru a primi binecuvântarea ispăşirii finale. Trebuie să accentuăm faptul că leviţii nu se adunau mai întâi la cort ca să primească ispăşirea finală, pentru ca apoi să se ducă să strângă oştirea lui Israel la cort ca aceasta să primească la rândul ei ispăşirea finală. Lucrurile nu stăteau deloc astfel. În schimb, leviţii strângeau poporul la cort şi, împreună cu ei, primeau toate binecuvântările ce trebuia căpătate de la Domnul în acea zi solemnă. Ceea ce avea loc în serviciul tipic este descoperirea a ceea ce se întâmplă în antitip. Aceia dintre noi care înţeleg soliile adevărului prezent sunt oamenii simbolizaţi de către leviţi. Asemenea lor, nu vom veni mai întâi la sanctuar pentru a primi ispăşirea finală, pentru ca apoi să mergem în puterea ploii târzii a Duhului Sfânt să strângem restul oştirii nevăzute încă a lui Israel, ca aceştia să primească ispăşirea finală. Dacă acesta ar fi fost procedeul, atunci tipul şi antitipul ar fi într-o contradicţie iremediabilă. În schimb, noi care cunoaştem soliile finale vom fi înzestraţi cu Duhul Sfânt în puterea ploii târzii în virtutea căreia ne vom duce în întreaga lume pentru a strânge tot Israelul pentru ziua cea mare

202

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

a judecăţii. Apoi, când această misiune a Evangheliei s-a încheiat, noi vom primi beneficiile ispăşirii finale împreună cu ei. În felul acesta, sanctuarul şi serviciile lui armonizează cu adevărul că ploaia târzie şi marea strigare ce rezultă din aceasta au loc înainte de judecata celor vii şi de sigilarea tuturor sfinţilor în viaţă. Este demn de notat faptul că, dacă ar fi adevărat că judecata celor vii, ispăşirea finală şi sigilarea vor precede revărsarea ploii târzii, ar însemna ca poporul lui Dumnezeu să nu aibă nevoie să trăiască prin credinţă pe perioada marii strigări şi după aceasta, în timpul strâmtorării lui Iacov. Dacă ar fi aşa atunci revărsarea ploii târzii ar trebui să aibă loc după sigilarea finală, iar în acest caz primirea ei de către un individ ar fi garanţia absolută a faptului că el este sigilat veşnic. După primirea acestui semn incontestabil, el n-ar mai avea nevoie să trăiască prin credinţă, pentru că ar fi martor la faptul că el este asigurat pe vecie. Dar acest lucru este o imposibilitate, fiindcă aceasta va fi cea mai mare încercare a credinţei impusă vreodată poporului lui Dumnezeu. Ea va fi perioada când cei sfinţi vor trebui să se lupte în rugăciune pentru a obţine biruinţa. Este mai mult decât imposibil pentru noi să înţelegem mai dinainte ce fel de timp al încercării urmează să aibă loc. „Timpul de suferinţă şi de groază din faţa noastră va cere o credinţă care să suporte oboseala, amânarea şi foamea – o credinţă care nu va slăbi, chiar dacă va fi aspru încercată. Tuturor le este oferit timpul de har spre a se pregăti pentru vremea aceea. Iacov a biruit pentru că a fost stăruitor şi hotărât. Biruinţa lui este o dovadă despre puterea rugăciunii stăruitoare. Toţi aceia care se vor prinde de făgăduinţele lui Dumnezeu, aşa cum a făcut el, şi vor fi serioşi şi stăruitori, aşa cum a fost el, vor reuşi asemenea lui. Aceia care nu sunt gata să se lepede de sine, să se lupte înaintea lui Dumnezeu, să se roage mult şi stăruitor pentru binecuvântarea Sa, nu o vor primi. A te lupta cu Dumnezeu – cât de puţini ştiu ce înseamnă lucrul acesta! Cât de puţini sunt aceia care şi-au înălţat sufletul către Dumnezeu cu o dorinţă atât de puternică, până când toată puterea a ajuns la limită. Când valul disperării, pe care nici o limbă nu o poate exprima, se revarsă peste cel care se roagă, cât de puţini se prind cu credinţă statornică de făgăduinţele lui Dumnezeu!” Tragedia veacurilor, cap. 39, par. 22. Obiecţiunea care a fost adusă împotriva acestui argument este

ÎN SERVICIUL SANCTUARULUI

203

că noi nu vom şti când se va revărsa asupra noastră ploaia târzie. În sprijinul acestui argument în dispută se citează o declaraţie care spune: „Ea poate cădea peste inimile tuturor din jurul nostru, dar noi nu o vom discerne şi nici primi.” Mărturii pentru predicatori, cap. Rugaţi-vă pentru ploaia târzie, par. 4. Această declaraţie este folosită pentru a transmite ideea că ploaia târzie va fi întru totul o manifestare atât de liniştită, încât va veni şi va trece fără ca măcar să ştim dacă a venit sau s-a dus. Dar o asemenea idee apare din nereuşita de a observa cu atenţie înţelesul cuvântului „a discerne”. A discerne înseamnă a evalua un lucru în mod corect ca ceea ce este. Când ploaia târzie va cădea întreaga lume va şti că se întâmplă ceva remarcabil şi teribil totodată, exact aşa cum au ştiut conducătorii iudei când s-a revărsat ploaia timpurie. „Puterea care însoţeşte solia nu face decât să-i mânie şi mai mult pe aceia care se împotrivesc.” Tragedia veacurilor, cap. 38, par. 11. Dar în timp ce ei sunt pe deplin conştienţi că ceva teribil are loc şi în timp ce îşi încordează toate energiile ca să-i reziste, totuşi rămâne faptul că ei nu o vor discerne ca ceea ce este. Pentru ei, puterea lui Dumnezeu nu este nimic altceva decât puterea lui Satana. Revărsarea ploii târzii va fi împlinirea finală şi completă a profeţiei din Ioel 2. Această profeţie s-a împlinit pentru prima dată în experienţa ucenicilor când asupra lor s-a revărsat ploaia timpurie. Petru, vorbind prin inspiraţia Spiritului lui Dumnezeu, a recunoscut evenimentul ca fiind împlinirea profeţiei atunci când a spus: „Aceasta este ce a fost spus prin proorocul Ioel”. Fapte 2,16. Cu cât mai sigur va fi poporul lui Dumnezeu în înţelegerea profeţiei şi cu cât mai mult se află sub inspiraţia lui Dumnezeu, cu atât mai mult va şti că a venit ploaia târzie şi că Ioel 2,28-32 se va împlini pentru a doua şi ultima oară. Poporul lui Dumnezeu va şti că ploaia târzie a venit pe baza unui număr de dovezi. Ei vor şti aceasta deoarece a fost constituit chipul fiarei, iar căderea Babilonului cel mare este completă. Ei vor şti prin chiar natura soliei ce va fi proclamată. Vor şti deoarece Spiritul lui Dumnezeu le va spune aceasta. De fapt, nu trebuie decât să citim propoziţia de dinaintea celei citate mai sus din Mărturii pentru predicatori, cap. Rugaţi-vă pentru ploaia târzie, par. 4, pentru a vedea aceasta. Ea spune: „Dacă nu înaintăm zilnic în exemplificarea virtuţilor creştine active, nu vom recunoaşte manifestarea Duhului Sfânt în ploaia

204

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

târzie. Ea poate cădea peste inimile din jurul nostru, dar noi nu o vom discerne şi nici primi.” Iată o avertizare urgentă care ne spune că nu vom recunoaşte Duhul Sfânt în ploaia târzie dacă nu înaintăm zilnic cu Hristos. De aceea, dacă noi înaintăm zilnic cu Hristos vom recunoaşte Duhul Sfânt în ploaia târzie, o vom primi şi vom şti că am primit o înzestrare reală cu putere şi lumină. Dar poporul lui Dumnezeu va trăi numai prin credinţă până la sfârşit, pentru că revărsarea ploii târzii nu va fi niciodată o solie care ne spune că suntem asiguraţi pe veci. În cele din urmă ei vor avea dovada vizibilă că sunt asiguraţi veşnic atunci când glasul lui Dumnezeu îi eliberează în timpul fazei finale a plăgilor. Un alt argument folosit de toţi este că ploaia târzie va fi dată doar acelora care sunt pe deplin asiguraţi şi niciodată nu mai pot cădea din nou, şi că Dumnezeu niciodată nu va oferi Duhul Sfânt vreunuia care ar putea cădea mai târziu. Dar un asemenea argument trece cu vederea două lucruri importante. Primul este că ploaia târzie este aceea care isprăveşte lucrarea harului lui Dumnezeu în suflet. De aceea, nimeni care aşteaptă să ajungă desăvârşit înainte de a primi ploaia târzie nu o poate primi niciodată, pentru că trebuie să primească ploaia târzie ca să ajungă la această condiţie. Vom fi gata pentru mutarea la cer doar atunci când ploaia târzie îşi isprăveşte lucrarea în noi, şi nu mai înainte. Cel de-al doilea lucru este că darul Duhului Sfânt este oferit în raport cu capacitatea noastră de a-l primi şi nu ca o garanţie că nu vom cădea din nou niciodată. Sunt mulţi oameni în istorie care au primit Duhul Sfânt în puterea Lui fără însă să vadă vreodată împărăţia lui Dumnezeu. Două exemple sunt regele Saul care a profeţit sub inspiraţia Duhului lui Dumnezeu, şi Iuda care a primit putere împreună cu ceilalţi ucenici de a merge să vindece pe bolnavi şi de a face alte minuni. De asemenea, faptul că cineva a primit revărsarea Duhului când ploaia târzie cade nu este o garanţie că el va rămâne credincios până la sfârşit. Nici un copil al lui Dumnezeu nu va fi asigurat pentru veşnicie decât atunci când glasul lui Dumnezeu va izbăvi pe poporul Său în timpul căderii plăgii a şasea, foarte, foarte aproape de a doua venire a lui Hristos. Până atunci însă ar fi extrem de primejdios să ne relaxăm şi să ne închipuim că acum suntem asiguraţi pe vecie şi că nu am mai putea cădea iarăşi. Oricine poate cădea, iar acest lucru face necesară vegherea în

ÎN SERVICIUL SANCTUARULUI

205

rugăciune şi studiul ca niciodată mai înainte, pentru a fi siguri că stăm fără să şovăim. „Aceia care acum pun la lucru puţină credinţă sunt în cea mai mare primejdie de a cădea sub puterea amăgirilor satanice şi a decretului de constrângere a conştiinţei. Şi chiar dacă vor rezista încercării, vor fi aruncaţi într-o groază şi într-un chin mai adânc în timpul de strâmtorare, pentru că niciodată nu şi-au făcut obiceiul să se încreadă în Dumnezeu. Lecţiile de credinţă pe care ei le-au neglijat vor fi siliţi să le înveţe sub apăsare şi descurajare grozavă. Tragedia veacurilor, cap. 39, par. 22. Astfel, noi vedem cum dovezi peste dovezi s-au adunat pentru arăta natura ordinii evenimentelor ultimelor zile. Curând aceste evenimente vor veni asupra noastră şi este de datoria tuturor să înţeleagă şi să ştie că trebuie să fim gata şi să veghem pentru ca Domnul să ne poată umple cu Duhul Său, aşa încât în cele din urmă să vedem lucrarea încheiată.

CAPITOLUL 15

Uşa închisă
n multe declaraţii inspirate, asemenea celei ce urmează, suntem îndrumaţi să tragem concluzii pe baza greutăţii dovezilor: „Nu există nici o scuză pentru îndoială sau scepticism. Dumnezeu a stabilit ample prevederi pentru a statornici credinţa tuturor oamenilor, dacă vor să decidă pe baza greutăţii dovezilor. Dar, dacă ei aşteaptă să fie îndepărtată orice obiecţiune aparentă înainte să creadă, nu vor fi niciodată stabiliţi, înrădăcinaţi şi întemeiaţi în adevăr. Dumnezeu nu va îndepărta niciodată toate dificultăţile aparente din calea noastră. Cei care doresc să se îndoiască vor avea prilejul să o facă; cei care vor să creadă vor găsi dovezi bogate pe care să-şi întemeieze credinţa. Poziţia unora este inexplicabilă, chiar şi pentru ei. Sunt purtaţi de curent fără ancoră, mânaţi încoace şi încolo în ceaţa nesiguranţei. Atunci, Satana pune repede mâna pe cârmă şi duce barca lor fragilă oriunde îi place. Ei devin supuşii voinţei lui. Dacă aceste minţi n-ar fi ascultat de Satana, n-ar fi fost înşelaţi de sofismele lui; dacă s-ar fi înclinat de partea lui Dumnezeu, n-ar fi devenit confuzi şi tulburaţi.” Mărturii pentru comunitate, vol. 4, cap. Poziţia şi lucrarea sanatoriului, par. 25. Cu toate acestea, este un lucru uimitor faptul că după prezentarea unor dovezi solide şi incontestabile care descoperă un aspect important al adevărului prezent, cei care mai obiectează vin cu o singură declaraţie sumară şi obscură care, luată aparte, poate sprijini vederile lor contrare, în vreme ce, de fapt, ea anulează puterea şi adevărul soliei. Ei se vor agăţa de aceasta cu tenacitate şi încăpăţânare oarbă, alegând să-şi lege întreaga credinţă şi înţelegere de această singură dovadă, în timp ce resping un adevărat munte de dovezi care descoperă adevărul deplin. Dar după cum paiul de care se agaţă omul gata să se înece serveşte doar pentru a oferi o ultimă clipă de nădejde trecătoare, tot astfel declaraţiile de care se agaţă aceşti oameni oferă doar o falsă speranţă fugitivă. O luare în considerare mai atentă a ceea ce de fapt spune declaraţia va arăta la modul cel mai clar faptul că nu

Î

(206)

UŞA ÎNCHISĂ

207

există nici o contradicţie între ea şi restul tuturor dovezilor. O astfel de declaraţie tipică este cea care urmează: „Timpul judecăţilor distrugătoare ale lui Dumnezeu este un timp de milă pentru aceia care nu au ocazia să înveţe ce este adevărul. Dumnezeu va privi la ei plin de milă. Inima Sa plină de îndurare este mişcată; mâna Sa este încă întinsă pentru a mântui, în timp ce uşa este închisă pentru aceia care nu vor să intre. Vor fi primiţi mulţi oameni care în aceste zile din urmă aud adevărul pentru prima oară.” (Review and Herald, 5 iulie 1906). SDA Bible Commentary, vol. 7, pag. 979. Iată o declaraţie clară care descoperă faptul că soarta a două clase diferite de oameni va fi sigilată la două puncte de timp diferite. În timp ce pentru un grup uşa milei rămâne deschisă, pentru celălalt grup ea este bine închisă. Aceasta înseamnă că timpul de probă a trecut pentru un grup, însă mai rămâne o perioadă din acest timp pentru celălalt grup. Noi suntem în primejdia de a ajunge la unele concluzii greşite din aceste lucruri, deoarece pur şi simplu avem tendinţa de a asocia încheierea timpului de probă sau de har doar cu judecata celor vii. Este adevărat că în momentul în care numele unei persoane va fi chemat pentru judecata de cercetare, timpul de probă al acelei persoane s-a încheiat pentru veşnicie. Toţi aceia care au luat asupra lor numele lui Hristos vor intra la judecata de cercetare laolaltă în acelaşi timp, atunci când ia sfârşit ziua ocaziei lor ultime, pentru că, aşa după cum am văzut, nu vor exista două grupe – una la începutul ploii târzii, iar cealaltă la sfârşitul ei. Însă declaraţia de care ne ocupăm aici ar putea fi interpretată greşit pentru a veni în sprijinul unei astfel de vederi, până când vom vedea că au existat numeroase încheieri ale timpului de probă care n-au avut nici o legătură cu judecata de cercetare finală a poporului care a mărturisit că este al lui Dumnezeu. De vreme ce timpul de probă a luat sfârşit pentru cei ce au respins solia de mustrare şi avertizare, se presupune în mod greşit că acest timp s-a încheiat şi pentru cei ce au primit solia. În toată veşnicia, ce cuprinde trecutul şi viitorul, nu există decât o singură încheiere a timpului de har, încheiere care are loc în acelaşi timp atât pentru cei care au primit mântuirea, cât şi pentru cei care au respins-o, iar aceasta va fi la sfârşitul marii strigări când timpul de probă omenesc se încheie pentru a face loc începerii judecăţii celor vii.

208

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

Prima încheiere a timpului de probă a început cu marea răzvrătire a lui Lucifer. Multă vreme a ţinut Dumnezeu uşa milei deschisă. „În marea Sa milă, în armonie cu caracterul Său, Dumnezeu l-a suportat mult timp pe Lucifer.” Patriarhi şi profeţi, cap. 1, par. 18. Dar, în cele din urmă, timpul său de probă s-a isprăvit, iar el şi urmaşii săi au fost excluşi din cer pentru veşnicie. Atât de bine a fost închisă uşa faţă de ei, încât chiar dacă el a stăruit să fie primiţi din nou în cer, acest lucru nu li s-a mai putut acorda. „După ce Satana şi cei ce căzuseră odată cu el au fost izgoniţi din cer şi el şi-a dat seama că pierduse pentru totdeauna toată puritatea şi slava acestuia, s-a căit şi a dorit să fie readus în cer. Era dispus să-şi reia poziţia corespunzătoare sau orice altă poziţie în care ar fi putut fi numit. Dar nu; cerul nu trebuie pus în primejdie. Tot cerul putea fi întinat dacă ar fi fost adus înapoi; căci păcatul îşi afla originea în el şi seminţele răzvrătirii erau în el. Atât el, cât şi cei ce-l urmaseră au plâns şi au implorat să fie readuşi în favoarea lui Dumnezeu. Dar păcatul lor – ura, invidia şi gelozia lor – fusese atât de mare încât Dumnezeu nu-l putea şterge. El trebuia să rămână pentru a-şi putea primi pedeapsa finală.” Experienţe şi viziuni, cap. Căderea lui Satana, par. 3. Fără îndoială, acesta este un exemplu clar prin care se arată că perioada timpului de probă pentru Lucifer şi îngerii săi ajunsese în cele din urmă la sfârşit. Dar trebuie să ne aducem aminte că, odată ce Lucifer şi-a dat pe faţă adevăratele probleme în cer, toţi îngerii au fost supuşi unui timp de probă ca să poată avea ocazia de a lua o decizie proprie pentru a rămâne credincioşi sau pentru a fi răzvrătiţi mai departe. Există un punct aici care nu trebuie trecut cu vederea. Când timpul de probă al lui Lucifer s-a încheiat definitiv, acesta încă a continuat pentru îngerii loiali până la răstignirea Domnului Hristos, când „ultima verigă a simpatiei dintre Satana şi lumea cerească a fost ruptă”. Hristos Lumina Lumii, cap. 79, par. 15. Astfel, începând de la cruce îngerii au fost atât de bine sigilaţi împotriva lui Satana şi a filozofiei lui, încât nu au mai avut nevoie de timpul de probă. Ei au ales irevocabil să rămână credincioşi lui Dumnezeu. Există numeroase exemple de-a lungul istoriei cu privire la închiderea uşii milei faţă de aceia care au dispreţuit avertizările şi

UŞA ÎNCHISĂ

209

mustrările lui Dumnezeu, în timp ce a rămas deschisă în continuare pentru aceia care încă s-au luptat şi se luptă pentru a-şi desăvârşi caractere creştine în temere de Dumnezeu. Iată câteva dintre ele: „A existat o uşă închisă în zilele lui Noe. La acea vreme a avut loc o retragere a Duhului lui Dumnezeu de la neamul omenesc păcătos care a pierit în apele potopului. Dumnezeu însuşi i-a dat lui Noe solia despre uşa închisă: ,Duhul Meu nu va rămâne (nu se va lupta) pururea în om, căci şi omul nu este decât carne păcătoasă; totuşi zilele lui vor fi de o sută douăzeci de ani.’ (Geneza 6,3). A existat o uşă închisă în zilele lui Avraam. Mila a încetat să stăruie pe lângă locuitorii Sodomei şi, în afară de Lot, soţia, şi cele două fiice ale sale, toţi au fost mistuiţi de focul care a fost trimis din cer. A existat o uşă închisă în zilele lui Hristos. Fiul lui Dumnezeu le-a spus iudeilor necredincioşi din acea generaţie: ,Iată că vi se lasă casa pustie’. (Matei 23,38). Privind de-a lungul timpului până în zilele din urmă, aceeaşi putere nemărginită a proclamat prin Ioan: ,Iată ce zice Cel Sfânt, Cel Adevărat, Cel ce ţine cheia lui David, Cel ce deschide, şi nimeni nu va închide, Cel ce închide, şi nimeni nu va deschide.’ (Apocalipsa 3,7). Mi s-a arătat în viziune, şi încă cred acest lucru, că a existat o uşă închisă în 1844. Toţi care au văzut lumina soliilor primului şi celui de-al doilea înger şi au respins acea lumină, au fost lăsaţi în întuneric. Iar aceia care au acceptat-o şi au primit Duhul Sfânt ce a însoţit proclamarea soliei din cer şi care după aceea au renunţat la credinţa lor şi au declarat experienţa lor o înşelăciune, au respins prin aceasta Duhul Lui Dumnezeu şi El nu a mai stăruit pe lângă ei. Aceia care nu au văzut lumina, nu se fac vinovaţi de respingerea ei. Doar clasa care respinsese lumina din cer a fost aceea care n-a mai putut fi atinsă de Duhul lui Dumnezeu. Iar această clasă includea, aşa după cum am declarat, pe aceia care au refuzat să primească solia când le-a fost prezentată şi de asemenea pe aceia care, prin respingerea ei, au renunţat după aceea la credinţa lor. Aceştia puteau avea o formă de evlavie şi puteau pretinde că sunt urmaşii lui Hristos; dar întrucât n-aveau nici o legătură vie cu Dumnezeu au fost luaţi captivi de amăgirile lui Satana. În viziune

210

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

sunt scoase în evidenţă aceste două clase – aceia care au spus că lumina pe care au urmat-o fusese o înşelăciune, şi cei răi din lume care, întrucât au respins lumina, respinseseră pe Dumnezeu. Nu se face nici o referire cu privire la aceia care nu văzuseră lumina şi care nu se făcuseră vinovaţi de respingerea ei.” Selected Messages, vol. 1, pag. 63, 64.

În timp ce uşa harului este încă deschisă pentru unii, ea este închisă pentru aceia care nu vor să intre.

UŞA ÎNCHISĂ

211

Prima uşă închisă, după cum se subliniază în acest citat, este cea din zilele lui Noe. La vremea aceea, şi uşa milei şi uşa din lemn a arcei au fost închise pentru totdeauna înaintea acelora care refuzaseră oferta plină de har a mântuirii lui Dumnezeu în timpul judecăţilor retributive ale lui Dumnezeu. Dar în vreme ce timpul de probă luase sfârşit pentru toţi cei din afara arcei, el nu se încheiase pentru aceia care se aflau înăuntrul minunatei corăbii. Atât atunci când se aflau înăuntru, cât şi atunci când au ieşit afară din arcă ei au trăit într-un timp de încercare şi de punere la probă, cu libertatea de a părăsi neprihănirea oricând ar fi dorit s-o facă. Aceleaşi condiţii au rămas valabile la distrugerea Sodomei şi a Gomorei şi, de asemenea, în orice altă situaţie când s-a închis uşa milei. Cu aceste principii în minte putem să citim altfel, mult mai inteligent, declaraţia pe care noi am luat-o în considerare mai sus: „Timpul judecăţilor distrugătoare ale lui Dumnezeu este un timp de milă pentru aceia care nu au nici o ocazie să înveţe ce este adevărul. Dumnezeu va privi la ei plin de milă. Inima Sa plină de îndurare este mişcată; mâna Sa este încă întinsă pentru a mântui, în timp ce uşa este închisă pentru aceia care nu vor să intre. Vor fi primiţi mulţi oameni care în aceste zile din urmă aud adevărul pentru prima oară.” (Review and Herald, 5 iulie 1906). SDA Bible Commentary, vol. 7, pag. 979. Potopul de pe pământ în zilele lui Noe şi arderea Sodomei au fost în mod cert un timp al judecăţilor distrugătoare ale lui Dumnezeu. Au fost de asemenea vremuri de milă, pentru că altfel lumea şi locuitorii ei ar fi fost nimiciţi. Noi avem nevoie să reţinem faptul că nu trebuie să ne aşteptăm ca în jurul nostru să se dezvolte o situaţie de mare criză ca să se încheie timpul nostru de probă. Ni se poate întâmpla acest lucru pe calea vieţii noastre, aşa cum s-a întâmplat la mii de oameni. Luaţi seama la solia solemnă cuprinsă în aceste cuvinte: „Dumnezeu îşi conduce mereu poporul, pas cu pas. El îi va aduce în diferite situaţii rânduite astfel, pentru a se da pe faţă ceea ce este în inimă. Unii sunt tari într-un punct, însă cad la următorul. Cu fiecare pas înainte, inima este încercată şi pusă la probă tot mai mult. Dacă cei ce pretind că fac parte din poporul lui Dumnezeu descoperă că inimile lor se opun acestei lucrări drepte, acest lucru ar trebui să-i convingă că au o lucrare de făcut pentru a birui, pentru ca să nu fie vărsaţi din gura Domnului. Îngerul a spus:

212

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

,Dumnezeu îşi face continuu lucrarea, pentru a pune la încercare şi a proba pe fiecare din poporul Său’. Unii sunt gata să primească un anumit punct; însă, atunci când Dumnezeu îi aduce în alt punct în care sunt puşi la probă, ei se dau înapoi şi se retrag, pentru că aceasta îi aduce în luptă directă cu un idol îndrăgit. Aici, ei au ocazia să vadă ceea ce este în inimile lor şi care îi îndepărtează pe Isus. Ei preţuiesc altceva mai mult decât adevărul, iar inimile lor nu sunt gata să-l primească pe Isus. Fiecare în mod personal va fi pus la probă şi încercat o perioadă de timp, pentru a se vedea dacă îşi va sacrifica idolii şi va da atenţie sfatului Martorului Credincios. Dacă este cineva care nu va fi curăţit prin ascultarea de adevăr şi nu-şi va birui egoismul, mândria şi patimile rele, îngerii lui Dumnezeu au următoarea sarcină: ,Sunt ataşaţi de idolii lor, lăsaţi-i în pace’; şi ei trec mai departe să-şi facă lucrarea, lăsându-i pe aceştia, cu trăsăturile lor păcătoase neîndreptate, în stăpânirea îngerilor răi. Aceia care trec de fiecare punct şi rezistă la fiecare încercare, şi biruie, oricare ar fi preţul, au dat atenţie sfatului Martorului Credincios şi vor primi ploaia târzie, şi astfel vor fi corespunzători pentru a fi luaţi la cer.” Mărturii pentru comunitate, vol. 1, cap. Biserica Laodicea, par. 7. Apoi a venit un timp când uşa milei s-a închis pentru totdeauna în dreptul bisericii iudaice în anul 34 d.Hr. Dar în timp ce uşa a fost închisă la acea vreme pentru aceia care n-au intrat, acest lucru nu însemna că timpul de probă al celor care au trecut cu bine încercarea s-a încheiat pentru totdeauna. Acei apostoli care au dat marea strigare a ploii timpurii încă mai aveau de trecut printr-o viaţă de încercări şi de punere la probă, iar faptul că uşa fusese închisă pentru aceia care n-au dorit să intre nu însemna nici în cea mai mică măsură că timpul de probă al apostolilor luase sfârşit. Ei trecuseră cu bine acea încercare de care nu reuşise să treacă biserica iudaică, dar, într-adevăr, aceasta nu era o garanţie că urmau să treacă de toate celelalte încercări presărate de-a lungul căii lor. Iarăşi, în 1844 a existat o uşă închisă. Acest lucru este clar adeverit de Scripturi. „Iată ce zice Cel Sfânt, Cel Adevărat, Cel ce ţine cheia lui David, Cel ce deschide, şi nimeni nu va închide, Cel ce închide, şi nimeni nu va deschide.” Apocalipsa 3,7. Aici Domnul declară că El deschide uşi pe care nimeni nu le poate închide, şi închide uşi pe care nimeni nu le poate deschide. Apoi, în versetul următor declară foarte direct adevăratului Său popor că El le-a pus

UŞA ÎNCHISĂ

213

înainte o uşă deschisă. El n-a spus că uşa era deschisă mai departe pentru toţi, ci doar pentru ei, iar dacă uşa era deschisă doar pentru ei atunci pentru ceilalţi ea trebuie să fi fost bine închisă. Ca rezultat al respingerii soliei de către bisericile protestante în general, uşa milei fusese închisă pentru o clasă numeroasă de oameni, aşa cum s-a arătat mai sus. Dar, iarăşi, aceasta nu însemna că ei toţi trecuseră prin judecata de cercetare a celor vii, din moment ce acea judecată se afla încă în viitor la acea vreme. Şi nici nu însemna că sigilarea celor care au primit solia a luat sfârşit. Pe scurt, este ceva exagerat să se ajungă la presupunerea că a început judecata celor vii, doar pentru că uşa milei s-a închis pentru biserică în general. De asemenea, este exagerat să se presupună că încheierea timpului de probă pentru cei care au respins solia însemnă încheierea timpului de har şi pentru cei care au primit-o. Noi nu putem şi nu trebuie să citim mai mult decât trebuie în declaraţia de care ne-am ocupat până acum. Dificultatea poate fi şi mai mult clarificată când înţelegem că mai există un alt tip de judecată care trebuie să fie luat în seamă, şi anume judecata zilnică. Zi de zi are loc o judecată cu ajutorul căreia Dumnezeu cunoaşte exact starea spirituală a oricărui individ, a oricărei biserici şi naţiuni în orice moment. Dar aceasta nu trebuie să fie confundată cu trecerea în revistă finală a fiecărui caz, ce are loc la sfârşitul vieţii tuturor acelora care au trăit de la 1844 încoace, sau la închiderea timpului de probă al tuturor acelora care se vor afla în viaţă la vremea aceea. Că se ţine un asemenea raport zilnic ne este arătat clar prin următoarele paragrafe: „Fiecare în mod personal va fi pus la probă şi încercat o perioadă de timp, pentru a se vedea dacă îşi va sacrifica idolii şi va da atenţie sfatului Martorului Credincios. Dacă este cineva care nu va fi curăţit prin ascultarea de adevăr şi nu-şi va birui egoismul, mândria şi patimile rele, îngerii lui Dumnezeu au următoarea sarcină: ,Sunt ataşaţi de idolii lor, lăsaţi-i în pace’; şi ei trec mai departe să-şi facă lucrarea, lăsându-i pe aceştia, cu trăsăturile lor păcătoase neîndreptate, în stăpânirea îngerilor răi.” Mărturii pentru comunitate, vol. 1, cap. Biserica Laodicea, par. 7. Pentru ca o asemenea decizie să fie luată, decizie prin care sufletele sunt lăsate în stăpânirea îngerilor răi, este nevoie ca Domnul să păstreze un raport detaliat al situaţiei lor zilnice. Din acest motiv are loc zilnic o judecată, fapt care face ca timpul de

214

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

probă pentru oamenii care trăiesc pe pământ să se încheie în dreptul fiecăruia. În armonie cu declaraţia de mai sus se află şi următorul paragraf: „A venit timpul când Ierusalimul este cercetat cu lămpi aprinse. Domnul este la lucru cercetând caracterul, cântărind valoarea morală şi luând decizii cu privire la cazuri individuale.” Mărturii pentru predicatori, cap. Fiţi curaţi, subcap. Standardul lui Dumnezeu, par. 1. Această declaraţie a fost scrisă cu mult înainte ca închiderea harului să aibă loc. Cu toate acestea, ea descrie o judecată a celor vii, dar nu acea judecată care va avea loc atunci când „lucrarea de vestire a Evangheliei se termină”, (Parabolele Domnului Hristos, cap. Năvodul, par. 2), la sfârşitul ploii târzii. Ea nu poate descrie acest eveniment final deoarece nu se referă la acest timp. De aceea, singura concluzie care poate fi trasă din această declaraţie este aceea că sunt două judecăţi ale celor vii – una care se desfăşoară zilnic şi cealaltă, marea şi solemna trecere în revistă sau examinare, care va începe imediat după încheierea cu desăvârşire a timpului de probă sau de har. Faptul că zilnic are loc o judecată a fiecărui om în parte care trăieşte, este ceva de aşteptat. Dumnezeu a început să facă aceasta chiar de la căderea omului. Nu s-a retras Duhul lui Dumnezeu de la împăratul Saul? Nu a spus Domnul: „Efraim s-a lipit de idoli, lasă-l în pace!” Osea 4,17? Nu a spus Dumnezeu celor lumeşti (din vremea lui Noe, din vremea Sodomei şi Gomorei) că trecuseră de limita timpului lor de probă? Am putea continua astfel exemplu după exemplu în istoria omenirii, pentru a arăta că declaraţia pe care am studiat-o în acest capitol nu introduce ceva nou, ci ceva care întotdeauna a avut loc în istoria oamenilor. „Îngerul a spus: ,Dumnezeu îşi cântăreşte poporul.’ ” Mărturii pentru comunitate, vol. 1, cap. Biserica Laodicea, par. 6. Astfel, este clar că Domnul îşi judecă poporul şi de asemenea pe oamenii din lume, zi de zi, şi are un raport la zi, de ultimă oră despre starea noastră. Într-o asemenea lucrare de judecată noi putem ajunge la punctul unde raportul vieţii noastre s-a încheiat şi uşa se închide înaintea noastră pentru totdeauna, deşi continuăm să trăim fără să conştientizăm ca s-a întâmplat aşa ceva. Dar punctul este acela că noi nu trebuie să aşteptăm până la judecata de cercetare a celor vii, care începe la sfârşitul marii strigări, pentru ca această stare grozavă de lucruri să se abată

UŞA ÎNCHISĂ

215

asupra noastră. Ea poate avea loc şi chiar are loc înainte de acel timp pentru oricine refuză cu îndârjire să ia seama la avertizările Duhului Său şi respinge în definitiv apelurile Sale. Dar separat de păstrarea acestui raport zilnic este examinarea finală a acelor rapoarte, examinare sau trecere în revistă care este denumită judecata de cercetare. Această judecată continuă din 1844 încoace cu cei morţi în Hristos, însă vine timpul când ea va trece la cei vii. Noi trebuie să fim foarte atenţi pentru a înţelege deosebirile dintre aceste două tipuri de judecăţi. Nu ar trebui să existe nici cea mai mică dificultate în a face acest lucru. Compară declaraţiile menţionate mai sus cu următoarele două şi atunci orice dificultate va dispărea. „Judecata are loc acum în sanctuarul de sus. Această lucrare continuă timp de mulţi ani. În curând – nimeni nu ştie cât de curând – ea va ajunge la cei vii. În prezenţa înfricoşătoare a lui Dumnezeu, viaţa noastră trebuie să vină la cercetare.” „Când cărţile cu rapoarte sunt deschise la judecată, vieţile tuturor acelora care au crezut în Isus sunt trecute în revistă înaintea lui Dumnezeu. Începând cu aceia care au trăit la început pe pământ, Apărătorul nostru prezintă cazurile fiecărei generaţii succesive şi se încheie cu cei vii. Fiecare nume este amintit, fiecare caz este cercetat cu atenţie. Nume sunt primite şi nume sunt respinse. Dacă mai sunt păcate rămase în cărţi, de care oamenii nu s-au pocăit şi nu sunt iertate, numele lor sunt şterse din cartea vieţii, iar raportul faptelor bune este şters din cartea de amintire a lui Dumnezeu.” Tragedia veacurilor, cap. 28, par. 4 de la sfârşit şi par. 13. Am întâlnit oameni care au dificultăţi în a înţelege de ce trebuie să se facă această examinare a cazurilor acelora care mărturisesc a fi copiii lui Dumnezeu. Nu este atât de important dacă înţelegem de ce trebuie să fie aşa, ci ceea ce este important este să acceptăm faptul că va avea loc o asemenea trecere în revistă a vieţii oricărui copil al lui Dumnezeu Acest punct este clarificat mai departe prin acest verset: „Şi toţi locuitorii pământului i se vor închina, toţi aceia al căror nume n-a fost scris în cartea vieţii Mielului, junghiat de la întemeierea lumii.” Apocalipsa 13,8. N.K.J.V. Bible. Concluziile pe care le putem trage de aici sunt următoarele: Noi ştim că nimeni nu-şi poate avea numele scris în cartea vieţii dacă mai întâi nu vine şi nu stabileşte o legătură vie cu Hristos, prin

216

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

pocăinţă adevărată şi printr-o mărturisire corectă, pentru ca astfel să aibă viaţa veşnică în el. Când acest lucru este făcut, atunci numele lui este scris în cartea vieţii şi rămâne acolo până la judecata de cercetare, judecată care-l descoperă în lipsă, după cum se arată în citatul de mai sus. Astfel deci, avem următoarea situaţie. Avem un om al cărui nume este scris în cartea vieţii. Icoana fiarei este instaurată şi, la începutul confruntării, el îl părăseşte pe Dumnezeu şi se închină fiarei. Dar, după cum se arată în mod clar în Apocalipsa 13,8, nici unul, nici măcar unul al cărui nume continuă să fie scris în cartea vieţii Mielului nu va face aşa ceva. De aceea, înainte ca acest om să înceapă să se închine fiarei, trebuie ca numele lui care a fost scris în cartea vieţii să fie îndepărtat. Dacă există un lucru care este sigur atunci acela este că mulţi vor apostazia chiar la început când fiara şi chipul fiarei fac presiuni, şi din aceasta se deduce că judecata finală a celor vii trebuie să fi avut loc deja, pentru ca numele să poată fi îndepărtat din cartea vieţii înainte ca persoana respectivă să se închine fiarei. Cu alte cuvinte, concluzia care se trage este aceasta: Încercarea se abate asupra celui al cărui nume este scris în cartea vieţii; dar sub presiunea ei cade; şi imediat numele lui vine la judecata celor vii şi este şters din cartea vieţii; după care el se închină fiarei şi icoanei ei. Acum, în timp ce este adevărat că numele unei persoane poate fi şters din cartea vieţii oricând, totuşi nu este adevărat faptul că numai în timpul judecăţii de cercetare al celor vii numele unei persoane poate fi scos din cartea vieţii. Vom aduce acum dovezi pentru a arăta că atunci când un om pierde viaţa veşnică şi îşi închide uşa milei în dreptul său, aşa încât Dumnezeu este silit săl lase sub stăpânirea îngerilor răi, numele lui este îndepărtat din cartea vieţii. Şi cum altfel ar putea fi, căci cartea vieţii este o carte a vieţii, nu a morţii. Ar fi nedrept din partea lui Dumnezeu să păstreze un nume în cartea vieţii când acel nume devine un nume al morţii. Aşa ceva nu poate avea loc, iar acest lucru este declarat în următoarele cuvinte: „Moise şi-a exprimat marea sa iubire pentru Israel prin rugăciunea pe care a adresat-o lui Dumnezeu pentru a le ierta păcatul, sau dacă nu să-i şteargă numele din cartea pe care El o scrisese. Mijlocirea lui ilustrează aici iubirea lui Hristos şi mijlocirea Lui pentru neamul omenesc păcătos. Dar Domnul n-a

UŞA ÎNCHISĂ

217

îngăduit ca Moise să sufere pentru păcatele poporului Său apostaziat. El i-a spus că aceia care păcătuiseră împotriva Lui vor fi şterşi din cartea scrisă de El; pentru că cel neprihănit nu va suferi pentru vinovăţia celui păcătos. Cartea la care se face referire aici este cartea rapoartelor cereşti unde este scris fiecare nume, faptele tuturor, păcatele şi ascultarea lor, toate sunt scrise cu credincioşie. Când oamenii comit păcate care sunt prea grozave pentru a fi iertate de Dumnezeu, numele lor sunt şterse din cartea vieţii şi sunt destinaţi nimicirii.” SDA Bible Commentary, vol. 7, pag. 987. Astfel, în timp ce este adevărat că un nume odată scris în cartea vieţii poate rămâne acolo până la judecata de cercetare, care are loc la sfârşitul perioadei marii strigări, totuşi sunt şi situaţii când lucrurile nu stau chiar aşa. În anumite cazuri, din acea carte sunt îndepărtate nume înainte de judecată. Acest lucru are loc ori de câte ori un om a părăsit calea vieţii şi este umplut în schimb numai şi numai cu moarte. Să aplicăm deci aceste fapte la timpul de încercare. Un anumit om, aşa cum am menţionat mai sus, are numele scris în cartea vieţii şi ajunge să se confrunte cu încercarea iniţială a legii duminicale. La început el stă cu credincioşie pentru adevăr şi numele lui rămâne în carte, dar pe măsură ce presiunea creşte el slăbeşte. El îndură batjocură şi chiar persecuţie aspră, dar când este dus în faţa curţilor de judecată, slăbiciunea din caracterul său, datorită lipsei de pregătire, îi produce o cădere şi îl face să se supună puterilor respective. Chestiunile pe care le implică acel timp vor fi prea clare şi puterea disponibilă a lui Dumnezeu se va face văzută pretutindeni pentru a mai exista vreo scuză oarecare pentru neascultare, şi luând această hotărâre, ea rămâne definitivă. În momentul în care el dă drumul puterii lui Dumnezeu şi îşi declară intenţia de a se închina fiarei şi icoanei ei, comite un păcat prea grozav pentru a mai fi iertat şi imediat numele lui este şters din cartea vieţii, aşa încât atunci când el se pleacă şi se închină înaintea fiarei o face fără ca numele său să mai fie în cartea vieţii. El nu va trebui să aştepte judecata celor vii la sfârşitul marii strigări pentru ca numele său să fie îndepărtat. Aceasta a avut loc mai înainte. Dar alţii, care până aici au trecut cu bine încercările, vor continua să se îndrepte spre încercarea finală, mai înainte ca să poată fi asiguraţi pentru veşnicie. Lecţia cea mare şi solemnă pe care trebuie s-o învăţăm din

218

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

aceste realităţi, este aceea că nu trebuie să ne relaxăm cu gândul că acum suntem asiguraţi pentru totdeauna pe baza faptului că am trecut cu bine o încercare stând de partea cea bună în acea criză. Faptul că alţii din preajma noastră s-au dovedit a sta de partea greşită, închizându-şi pentru totdeauna în dreptul lor uşa milei, nu înseamnă a spune că sunt asiguraţi astfel. Dacă ei nu pot face faţă unei încercări uşoare, atunci nu mai are rost să fie supuşi încercărilor viitoare. Dar pentru aceia dintre noi care fac faţă şi trec cu bine de acea încercare, mai rămâne de întâmpinat mai departe alte încercări şi mai aspre, şi nici unul dintre noi nu va fi asigurat pe vecie decât atunci când sigiliul final va fi aplicat la sfârşitul timpului de probă.

CAPITOLUL 16

Lucrarea de sigilare

L

ucrarea de sigilare a poporului Domnului pentru timp şi veşnicie este unul dintre cele mai interesante şi mai importante evenimente din zilele din urmă. Este lucrarea care, odată realizată până la punctul unde poporul lui Dumnezeu este sigilat cu sigiliul final al viului Dumnezeu, oferă siguranţa vieţii veşnice în împărăţia desăvârşită şi veşnică a lui Dumnezeu. Este o stare de a fi la care trebuie să ajungă orice copil al Dumnezeului cel sfânt prin încordarea fiecărei puteri a minţii şi a corpului, prin slujirea salvatoare a Duhului Sfânt. În capitolul treisprezece din această carte am stabilit principiul că în Sfânta Scriptură adesea două lucruri sunt numite cu acelaşi nume, dar care practic în toate privinţele sunt total diferite. Un prim exemplu de aplicare al acestui principiu îl găsim în cele două veniri foarte diferite ale lui Hristos. Amândouă sunt numite „venirea” lui Hristos, deoarece chiar acest lucru este fiecare dintre ele – „venirea lui Hristos”. Nu există un alt cuvânt mai bun care să descrie acest eveniment. Deoarece evreii s-au dovedit a fi prea orbi din punct de vedere spiritual pentru a înţelege şi pentru a aplica acest principiu, s-au aşteptat la o singură venire, când de fapt trebuia să fi văzut două, rezultatul tragic fiind acela că n-au fost în stare să potrivească prima venire a lui Isus cu detaliile profetizate despre această venire, gafă pentru care au plătit preţul înfiorător al pierderii totale a oricărui lucru, chiar viaţa veşnică. Astăzi nu mai avem nici o dificultate în a şti că trebuie să aibă loc şi a doua venire a lui Hristos, faţă de care prima venire a fost complet diferită, însă dacă nu învăţăm lecţiile vitale din greşeala iudeilor le vom repeta, pedeapsa fiind la fel de groaznică – pierderea înfricoşătoare a vieţii veşnice. Aşadar, vom aborda studiul lucrării de sigilare ţinând seama de aceste cuvinte de avertizare, ştiind că sunt două sigilii, amândouă

(219)

220

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

fiind numite cu acelaşi nume, dar totuşi diferite în aproape toate privinţele unul de altul. Ceea ce atrage atenţia la posibilitatea existenţei a două sigilii este faptul că informaţiile ce provin din Scripturi par a fi atât de contradictorii, chiar de neîmpăcat, încât nu pot fi niciodată armonizate dacă noi vedem un sigiliu acolo unde de fapt ar trebui să vedem două. Unii oameni încearcă să rezolve problema forţând înţelesul declaraţiilor sau ignorându-le pe acelea care nu pot fi armonizate cu ideea lor despre ceea ce trebuie să fie sigilarea. Dar declaraţiile trebuie luate şi înţelese exact aşa cum sunt fără să se facă nici o încercare de a le schimba înţelesul. Fără îndoială, pot fi atribuite multe înţelesuri diferite unui text, chiar dacă după cea mai bună interpretare doar unul singur poate fi corect, însă acest lucru nu constituie o problemă deoarece Biblia este propriul ei dicţionar cu ajutorul căreia este clarificat înţelesul biblic al cuvintelor. Noi trebuie să înţelegem cuvintele Sfintei Scripturi după definiţiile pe care chiar Biblia le dă acestor cuvinte aşa cum sunt folosite ele acolo. Vezi Iată Dumnezeul vostru, de F. T. Wright, capitolele 11 şi 12, pentru o explicaţie suplimentară a acestui subiect. Abia atunci când începem un studiu serios şi atent despre lucrarea de sigilare, vom deveni conştienţi de faptul că există două sigilări distincte şi separate. Ele sunt total diferite una de cealaltă şi nu trebuie confundate între ele. Fiecare are locul şi rolul ei în planul lui Dumnezeu şi nimeni nu poate intra în împărăţia lui Dumnezeu dacă nu le are pe amândouă. Noi observăm de asemenea că Biblia nu spune că sunt două sigilii, după cum nu spune că sunt două veniri ale lui Hristos, sau două legi, sau oricare alte două lucruri care sunt diferite în Biblie, dar care sunt numite cu acelaşi nume. Să ne întoarcem acum la câteva referinţe care vorbesc clar despre un sigiliu care până astăzi nu a fost primit de către nici un om care trăieşte pe pământ. „Domnul mi-a arătat clar că icoana fiarei va fi făurită înainte de încheierea timpului de probă; pentru că ea este marea încercare pentru poporul lui Dumnezeu prin care se va hotărî destinul lor veşnic… (Urmează citatul din Apocalipsa 13,11-17.) ...Aceasta este încercarea prin care trebuie să treacă poporul lui Dumnezeu înainte de a fi sigilat. Toţi cei care şi-au dovedit credincioşia faţă de Dumnezeu păzind legea Sa şi refuzând să accepte un sabat fals,

LUCRAREA DE SIGILARE

221

se vor aduna sub stindardul Domnului Dumnezeu Iehova şi vor primi sigiliul viului Dumnezeu. Aceia care renunţă la adevărul de origine cerească şi primesc sabatul duminical vor primi semnul fiarei.” SDA Bible Commentary, vol. 7, pag. 976. Această declaraţie dovedeşte foarte clar că nimeni nu poate primi sigiliul Dumnezeului cel viu, despre care se vorbeşte aici, până când nu a trecut de încercarea impusă de ridicarea chipului fiarei. Mai întâi vine această încercare şi apoi urmează sigiliul lui Dumnezeu care este pus asupra tuturor acelora care au trecut de această încercare înfricoşătoare. Astăzi, în timpul scrierii acestei cărţi, chipul fiarei, ca o forţă sau un mijloc eficient şi activ, încă nu este instaurat, ceea ce face în mod sigur ca încercarea impusă de către acest chip sau icoană să nu-l aducă pe poporul lui Dumnezeu faţă în faţă cu ea. De aceea, nu există nici un suflet omenesc pe faţa pământului care să fi trecut de această încercare şi, la fel de sigur, nu există nici un om astăzi care să aibă acest sigiliu. Adevărul de mai sus este adeverit mai departe de următoarea declaraţie din Tragedia veacurilor, cap. 39, par. 2: „Când se încheie solia îngerului al treilea, mila nu mai mijloceşte pentru locuitorii vinovaţi ai pământului. Poporul lui Dumnezeu şi-a îndeplinit lucrarea. Ei au primit ,ploaia târzie’, ,înviorarea de la faţa Domnului’, şi sunt pregătiţi pentru ceasul încercării care le stă înainte. Îngerii se grăbesc încoace şi încolo, în ceruri. Un înger care vine de pe pământ anunţă că şi-a terminat lucrarea; încercarea finală a fost adusă asupra lumii, şi toţi aceia care s-au dovedit credincioşi faţă de preceptele divine au primit ,sigiliul viului Dumnezeu.’ ” Acest citat, asemenea celui de dinaintea lui, face foarte clar faptul că, într-adevăr, marea încercare finală trebuie să vină, şi doar aceia care vor rămâne loiali în faţa acestei presiuni vor primi sigiliul lui Dumnezeu. Nu există nici o dificultate deci de a vedea că această încercare şi acest sigiliu sunt încă în viitor. Astfel deci, în lumina acestor lucruri clare este evident faptul că atunci când Pavel şi alţii ne vorbesc despre un sigiliu obţinut de către cei ce au trăit la vremea aceea, ei ne vorbesc despre un sigiliu diferit. Să citim despre aceasta mai întâi în Efeseni 1,12.13: „…ca să slujim de laudă slavei Sale, noi, care mai dinainte am nădăjduit în Hristos. Şi voi, după ce aţi auzit cuvântul adevărului, (Evanghelia mântuirii voastre), aţi crezut în El, şi aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt, care fusese făgăduit.”

222

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

Aici Pavel vorbea unor oameni despre care spune că erau sigilaţi deja cu sigiliul Duhului Sfânt. El nu spunea că ei vor primi un sigiliu în viitor, ci că ei au primit sigiliul chiar atunci în vremea lor. Înseamnă acest lucru că ei trecuseră de marea încercare finală? Nu. Nicidecum. Şi totuşi ei erau sigilaţi. Este evident că acest sigiliu trebuie să fie, după cum într-adevăr a fost, un sigiliu diferit de acela la care am făcut referire în primele două declaraţii de mai sus. Sigiliul la care ne-am referit în acele două declaraţii poate fi pus asupra unui suflet credincios numai după ce acesta a trecut de marea încercare finală, pe când acela despre care vorbeşte Pavel deja a fost pus asupra adevăraţilor copii ai lui Dumnezeu. Mai sunt şi alte referinţe cu privire la acest sigiliu în Sfintele Scripturi. Iată încă una: „Li s-a zis să nu vatăme iarba pământului, nici vreo verdeaţă, nici vreun copac, ci numai pe oamenii care n-aveau pe frunte pecetea lui Dumnezeu.” Apocalipsa 9,4. Faptul că lor li s-a spus să vatăme numai pe acei oameni care nu aveau sigiliul lui Dumnezeu, este o indicaţie clară a faptului că mai existau oameni care primiseră sigiliul lui Dumnezeu pe frunţile lor la vremea aceea. Când se întâmplau aceste lucruri? Fără îndoială, n-au avut loc la sfârşitul timpului când marea încercare finală va fi adusă asupra poporului lui Dumnezeu cu toată puterea unei presiuni îngrozitoare, ci aceste lucruri trebuie localizate înainte de octombrie 1844. Cum putem noi să ştim aceasta la modul cel mai sigur? Ştim datorită faptului că această poruncă de a vătăma doar pe aceia care nu aveau sigiliul lui Dumnezeu pe frunţile lor a fost dată în timpul trâmbiţei a cincea, profeţie consemnată în Apocalipsa 9,1-11. Această profeţie cuprinde o perioadă de timp profetic, după cum citim: „Li s-a dat putere nu să-i omoare, ci să-i chinuiască cinci luni.” Apocalipsa 9,5. Cinci luni profetice este echivalentul a o sută cincizeci de ani literali. Toate aceste perioade de timp profetic sunt amplasate înainte de octombrie 1844, însă după acest an nu mai există deloc vreo solie bazată pe timp, după cum scrie clar în Apocalipsa 10,6, unde prin inspiraţie îngerul ne se spune că „nu va mai fi timp”. K.J.V. Bible. „Lumina deosebită dată lui Ioan, exprimată clar prin cele şapte tunete, era o descriere a evenimentelor care aveau să aibă loc în

LUCRAREA DE SIGILARE

223

timpul soliilor primului şi celui de-al doilea înger. Nu era spre cel mai mare bine al oamenilor să cunoască aceste lucruri, deoarece credinţa lor trebuia în mod necesar pusă la probă. Cele mai splendide şi mai înaintate adevăruri urmau să fie vestite în ordinea rânduită de Dumnezeu. Soliile primului şi celui de-al doilea înger trebuia să fie vestite, însă nici o lumină suplimentară nu trebuia descoperită înainte ca aceste solii să-şi fi împlinit lucrarea lor specifică. Acest lucru este simbolizat prin îngerul care stă cu un picior pe mare şi vesteşte cu cel mai solemn jurământ că nu va mai fi timp. Acest timp, pe care îngerul îl anunţă cu jurământ solemn, nu este sfârşitul istoriei acestei lumi şi nici sfârşitul timpului de probă, ci este sfârşitul timpului profetic care trebuie să preceadă venirea Domnului nostru. Asta înseamnă că oamenii nu vor mai avea altă solie cu privire la un timp fixat. După această perioadă de timp, care se întinde din 1842 până în 1844, nu mai poate fi stabilit nici un timp profetic. Cel mai lung timp profetic ajunge până în toamna anului 1844.” SDA Bible Commentary, vol. 7, pag. 971. În afară de acest citat mai există un număr de alte declaraţii ce confirmă faptul că după anul 1844 nu mai poate exista deloc altă solie bazată pe un timp fixat, ceea ce înseamnă că orice profeţie care implică o perioadă de timp stabilită, premergătoare unui eveniment prezis, trebuie să fie amplasată în istorie înainte de anul 1844. Din acest motiv, atât trâmbiţa a cincea, cât şi trâmbiţa a şasea şi-au găsit împlinirea înainte de octombrie 1844, fiindcă ambele conţin profeţii bazate pe timp. Cu toate acestea, în pofida avertizărilor clare date împotriva oricărei încercări de a stabili date profetice, apar persoane care învaţă că, la un anumit timp, va avea loc un eveniment hotărâtor pentru succesul lucrării lui Dumnezeu. Când timpul pentru împlinirea acelui eveniment soseşte, nu se vede nici urmă de aşa ceva. Neînfricaţi, ei fixează noi date, pe măsură ce fiecare dintre ele nu se împlineşte, până când glasurile lor nu se mai fac auzite. Apoi trec câţiva ani fără să mai fie stabilite date profetice până când apare din nou cineva ca o sfidare la adresa următoarelor declaraţii: „Deoarece majoritatea adventiştilor a respins adevărurile cu privire la sanctuar şi la legea lui Dumnezeu, mulţi au renunţat de asemenea la credinţa lor în mişcarea adventă şi au adoptat vederi nesănătoase şi conflictuale cu privire la profeţiile care s-au aplicat acestei lucrări. Unii au fost conduşi la greşeala de a fixa mereu date

224

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

profetice. Lumina celui de-al treilea înger le-ar fi arătat că nici o perioadă profetică nu se mai întinde până la venirea lui Hristos; că timpul precis pentru venirea Sa nu este prezis nicăieri. Dar întorcând spatele luminii, ei au continuat să fixeze mereu date profetice pentru revenirea lui Isus şi tot de atâtea ori au fost dezamăgiţi.” Spirit of Prophecy, vol. 4, pag. 290. „Hristos a dat ucenicilor Săi adevăruri a căror lărgime, adâncime şi valoare prea puţin au apreciat-o şi au înţeles-o, şi aceeaşi stare de lucruri există şi printre copiii lui Dumnezeu de astăzi. Nici noi nu am reuşit să înţelegem măreţia şi frumuseţea adevărului pe care Dumnezeu ni l-a încredinţat astăzi. Dacă noi am înainta în cunoaştere spirituală, atunci am vedea cum adevărul se dezvoltă şi se extinde în direcţii la care prea puţin am visat, însă niciodată nu s-ar dezvolta într-o direcţie care să ne conducă să ne închipuim că am putea cunoaşte vremurile şi soroacele pe care Tatăl le ţine sub puterea Sa personală. Mereu am fost avertizată cu privire la fixarea de date. Nu va mai fi exista niciodată iarăşi o solie pentru poporul lui Dumnezeu care să se bazeze pe un timp profetic. Noi nu trebuie să ştim timpul hotărât nici pentru revărsarea Duhului Sfânt şi nici pentru venirea lui Hristos.” Review and Herald, 22 martie 1892. Alte declaraţii care se referă la un sigiliu prezent, deosebit de sigiliul din viitor ce va fi pus doar asupra acelora care vor trece de marea încercare finală, sunt următoarele: „Legea lui Dumnezeu, care este sfinţenie desăvârşită, este singurul standard adevărat al caracterului. Iubirea se exprimă prin ascultare, iar iubirea desăvârşită alungă orice teamă. Aceia care îl iubesc pe Dumnezeu au sigiliul Lui pe frunţile lor şi săvârşesc faptele lui Dumnezeu.” Sons and Daughters of God, pag. 51. Iarăşi, despre acest sigiliu nu se vorbeşte ca despre ceva pe carel vom avea, ci ca despre ceva pe care îl avem deja. „De îndată ce poporul lui Dumnezeu este sigilat pe frunte – nu este un sigiliu sau un semn ce poate fi văzut, ci o stabilire în adevăr, atât din punct de vedere intelectual, cât şi din punct de vedere spiritual, ca ei să nu poată fi clintiţi – de îndată ce poporul lui Dumnezeu este sigilat şi pregătit pentru cernere, aceasta din urmă va urma. Într-adevăr, această lucrare a început deja; judecăţile lui Dumnezeu sunt prezente pe pământ acum ca să ne avertizeze pentru a şti ce va urma.” SDA Bible Commentary, vol. 4, pag. 1161. Această declaraţie defineşte sigilarea ca fiind o stabilire în

LUCRAREA DE SIGILARE

225

adevăr, atât intelectual, cât şi spiritual. Acest lucru descrie un proces care necesită timp, pentru că nimeni nu poate fi stabilit în adevăr instantaneu. De aceea, după cum vom arăta mai clar în acest capitol, puţin mai târziu, acest sigiliu nu poate fi dobândit ca urmare a trecerii prin marea încercare finală, pentru că acel sigiliu reprezintă declaraţia lui Dumnezeu că cel credincios a fost pe deplin stabilit în adevăr, şi nu că se află încă în proces de stabilire. Atunci este clar că sunt două seturi de declaraţii separate ce descriu două sigilii diferite. Eu personal le voi numi „primul sigiliu” şi „al doilea sigiliu”. S-ar putea obiecta că aceşti termeni nu se găsesc nicăieri în Biblie sau în Spiritul Profetic. Acest lucru este adevărat, însă este la fel de adevărat că nicăieri în aceste cărţi cu autoritate nu vom găsi expresii precum „prima venire” şi „a doua venire”, chiar dacă sunt două astfel de veniri şi chiar dacă suntem ajutaţi foarte mult să înţelegem că sunt două veniri ale lui Hristos, folosind acest sistem de identificare. Trebuie să fie clar deci că, dacă este potrivit să urmăm această procedură cu privire la cele două veniri ale lui Hristos, atunci trebuie să facem la fel pentru a aplica acelaşi sistem de identificare şi pentru cele două sigilii. Acum, pentru că am văzut clar că sunt două sigilii diferite şi separate, unul fiind pus asupra copiilor lui Dumnezeu de astăzi, iar celălalt urmează să fie pus asupra lor atunci când au trecut de marea încercare finală, a sosit timpul să studiem aceste două sigilii pentru a vedea ce înseamnă ele cu adevărat. Pentru a face aceasta, vom studia primul sigiliu şi când vom ajunge să-l înţelegem, vom studia sigiliul al doilea şi ultimul. În procesul înţelegerii cu privire la ceea ce este un sigiliu, nu va fi îndestulător faptul de a gândi la sigiliul lui Dumnezeu în termenii unei ştampile sau a unui semn de marcare, în afară de cazul că acestea servesc cu adevărat la aşa ceva. Vom ajunge să învăţăm că sigiliul lui Dumnezeu înseamnă un sigiliu care pecetluieşte neprihănirea în inimă şi păcatul în afară. Aceasta este lucrarea puterii lui Dumnezeu în Sabat, ceea ce înseamnă că înţelegerea noastră despre Sabat, ca sigiliu, trebuie să se lărgească în mod semnificativ. Atunci ce înseamnă ca ceva să fie sigilat? Înseamnă pur şi simplu că acel lucru a fost închis atât de eficient, încât nimic de natură străină nu mai poate pătrunde în spaţiul sigilat şi invers, nimic de valoare nu se mai poate pierde

226

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

sau fura. În felul acesta sigilăm noi sticlele şi borcanele cu conserve, pentru ca agentul descompunerii să nu poată găsi acces pentru a acri conţinutul. În vremurile de demult, vechile cetăţi erau închise sau sigilate împotriva inamicului care se apropia. Pentru a sigila răvaşele sau documentele, aşa încât nimeni, cu excepţia celui căruia îi erau adresate, să nu îndrăznească să le deschidă, regii şi guvernatorii îşi puneau o pecete pe ceara pentru sigilare, imprimând astfel simbolurile autorităţii lor. Odată ce acest lucru a avut loc, acea scrisoare era bine sigilată şi nu mai putea fi deschisă de nici o mână străină, decât cu riscul condamnării la moarte. De aceea, noi vorbim despre sigiliu, în dreptul unui om, ca fiind o protecţie, o sigilare în afară a ceva şi o sigilare înăuntru a altui lucru. Şi, când vom studia diferitele dovezi din Cuvântul cel viu, vom descoperi că tocmai aceasta este ceea ce săvârşeşte sigiliul lui Dumnezeu pentru poporul Său. În primul rând, ni se spune că există un sigiliu al Duhului Sfânt. Se declară că „El [Hristos] a luat măsuri ca Duhul Sfânt să fie împărtăşit fiecărui suflet pocăit, pentru a-l feri de păcat.” Hristos Lumina Lumii, cap. 31, par. 46. Duhul Sfânt, aşa după cum am învăţat din Efeseni 1,12,13, este un sigiliu. În declaraţia de mai sus ni se spune că El este dat pentru a ne feri de păcat. Urmează deci că Duhul Sfânt ne sigilează faţă de păcat sau sigilează păcatul în afară şi neprihănirea înăuntru. El este pavăza prin care nu pot pătrunde săgeţile arzătoare ale celui rău. Acest lucru înalţă concepţia noastră despre sigiliul lui Dumnezeu deasupra sferei înţelegerii lui ca un semn de aprobare sau de selecţie, care se pune pe anumiţi indivizi pentru a-i deosebi de alţii, doar pentru că susţin un anumit crez, aparţin unei anumite organizaţii şi acceptă cu credincioşie acel crez şi acea organizaţie. Noi nu negăm faptul că există un semn de aprobare pus asupra unor anumiţi indivizi deosebit de semnul fiarei, dar este prea mult să numim acest semn sigiliul Dumnezeului cel viu. Acest sigiliu este ceva cu mult mai viu şi mai puternic decât un simplu sigiliu. Sigiliul este prezenţa reală a Duhului Sfânt în viaţă ca un sigiliu împotriva eforturilor hotărâte ale diavolului de a ne ispiti să păcătuim. Prin urmare, sigiliul lui Dumnezeu este puterea lui Dumnezeu care, la rândul ei, este puterea Duhului Sfânt şi, deci, este puterea adevărului cel viu al lui Dumnezeu. Când avem această putere în

LUCRAREA DE SIGILARE

227

noi ca o putere vie, reală, care sălăşluieşte în noi, atunci păcatul nu va mai stăpâni peste noi la modul cel mai cert, iar noi vom fi dovada sau mărturia împotriva puterii şi tăriei lui. De aceea, lucrarea Evangheliei în sigilare şi lucrarea Duhului Sfânt în aplicarea sigilării, sunt una şi aceeaşi lucrare. Din acest motiv, se poate spune cu adevărat că ploaia târzie este sigilarea, deşi nu trebuie să uităm că şi ploaia timpurie este sigilarea. Ambele ne vin de la Isus Hristos, Slujitorul sanctuarului din cer. Iar când lucrarea de sigilare a Duhului Sfânt şi a Marelui nostru Preot se încheie, atunci copiii lui Dumnezeu vor avea acea stare morală şi spirituală, care-i va face să fie pregătiţi de a intra în împărăţia cea veşnică. Că într-adevăr sigilarea este o lucrare a harului transformator manifestat în natura omului, este arătat clar în următoarea referinţă: „De îndată ce poporul lui Dumnezeu este sigilat pe frunte – nu este un sigiliu sau un semn ce poate fi văzut, ci o stabilire în adevăr, atât din punct de vedere intelectual, cât şi din punct de vedere spiritual, ca ei să nu poată fi clintiţi – de îndată ce poporul lui Dumnezeu este sigilat şi pregătit pentru cernere, aceasta din urmă va urma. Într-adevăr, această lucrare a început deja; judecăţile lui Dumnezeu sunt prezente pe pământ acum ca să ne avertizeze pentru a şti ce va urma.” SDA Bible Commentary, vol. 4, pag. 1161. Aşa după cum am conchis, şi mai târziu vom înţelege mai bine acest lucru, acesta este primul sigiliu. Nu poate fi vorba despre cel de-al doilea sigiliu ca fiind o stabilire sau fixare totală în adevăr, deoarece acest lucru va fi adus la îndeplinire ca o pregătire în vederea trecerii cu bine de marea încercare finală. Şi când se vorbeşte despre primul sigiliu se descrie lucrarea lui ca un proces de stabilire în adevărul lui Dumnezeu, atât intelectual, cât şi spiritual, pentru ca să nu putem fi clintiţi. Aceasta nu este lucrarea unui moment. Cuvântul „stabilire” nu poate fi folosit niciodată pentru a descrie o lucrare făcută instantaneu sau repede. Este un cuvânt ce descrie un proces care necesită o perioadă de timp pentru a fi realizat. Noi putem spune cu încredere că necesită timp pentru a deveni cu adevărat stabiliţi în adevărul lui Dumnezeu, până la punctul în care credincioşia noastră faţă de El este stabilită pe deplin, încât nimic de pe pământ sau din iad să nu o poată răsturna. Este în favoarea noastră că ni se pune la dispoziţie timp pentru a ajunge sigilaţi cu adevărat şi în mod adecvat faţă de puterile întunericului. Când devenim mai întâi copii ai luminii suntem

228

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

departe de a fi ferm stabiliţi în Hristos. Noi suntem doar „prunci născuţi” care sunt povăţuiţi „să dorească laptele curat al Cuvântului, ca să putem creşte prin el”. 1 Petru 2,2. N.K.J.V. Bible. La acest stadiu în viaţa noastră creştină nu avem tăria şi maturitatea necesară de a trece de marea încercare finală. Între timp însă sunt îngăduite să vină asupra noastră o succesiune de încercări care conduc la dezvoltarea tăriei unui soldat încercat, pentru a ne face în stare să rezistăm la tot ceea ce ar putea diavolul să aducă asupra noastră. Deocamdată, când procesul punerii la probă pare ca şi cum ne-ar distruge mai degrabă decât să ne pregătească pentru sigilare, este încurajator să ştim că Domnul niciodată nu va îngădui să fim ispitiţi peste puterile noastre, după cum stă scris: „Nu v-a ajuns nici o ispită care să nu fi fost potrivită cu puterea omenească. Şi Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre; ci, împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea ca s-o puteţi răbda.” 1 Corinteni 10,13. Vine însă timpul când orice protecţie va fi înlăturată şi încercarea va veni din plin, indiferent că am dobândit sau nu tărie pentru a o înfrunta. Atunci, aceia care au făcut o pregătire asiduă şi sunt stabiliţi cu credincioşie în adevăr, atât din punct de vedere intelectual, cât şi din punct de vedere spiritual, vor rezista, în timp ce aceia care au neglijat acest lucru vor cădea. Acest adevăr este scos în evidenţă în declaraţia următoare: „Numai cei care au mâini curate şi inimi pure vor rămâne în picioare în acel timp al încercării. Acum este timpul ca legea lui Dumnezeu să fie în mintea noastră, pe frunţile noastre şi scrisă în inimile noastre. Domnul mi-a arătat primejdia de a îngădui ca mintea noastră să se umple de gânduri şi griji lumeşti. Am observat că unele minţi sunt îndepărtate de adevărul prezent şi de iubirea faţă de Sfânta Biblie prin citirea unor cărţi incitante; alţii se umplu de nedumeriri şi de grija pentru ceea ce vor mânca, bea şi îmbrăca. Unii socotesc venirea Domnului cândva într-un viitor foarte îndepărtat. Timpul s-a prelungit cu câţiva ani mai mult decât s-au aşteptat ei; din acest motiv, ei cred că se va mai prelungi cu ceva ani, şi în acest fel minţile lor sunt distrase de la adevărul prezent şi orientate către lume. Am văzut o mare primejdie în aceste lucruri; căci dacă mintea este umplută cu alte lucruri, adevărul prezent este izgonit şi pe frunţile noastre nu se mai găseşte nici un loc pentru sigiliul

LUCRAREA DE SIGILARE

229

viului Dumnezeu. Am văzut că timpul pe care trebuia să-l mai petreacă Isus în Sfânta Sfintelor era aproape de sfârşit şi că timpul nu se mai poate prelungi decât încă foarte puţin. Timpul de răgaz, atât cât avem, ar trebui folosit pentru cercetarea Bibliei după care vom fi judecaţi în ziua de pe urmă. Fraţii şi surorile mele dragi, poruncile lui Dumnezeu şi mărturia lui Isus Hristos să fie necurmat în mintea voastră şi să scoată afară gândurile şi grijile lumeşti. Ele să fie subiectul vostru de meditaţie şi când mergeţi la culcare, şi când vă treziţi. Trăiţi şi acţionaţi având ca unic considerent venirea Fiului omului. Timpul sigilării este foarte scurt şi se va termina în curând. Acum când cei patru îngeri ţin cele patru vânturi este timpul să întărim chemarea şi alegerea noastră.” Experienţe şi viziuni, cap. Datoria, având în vedere timpul de strâmtorare, par. 4-6. În timp ce citim această declaraţie suntem avertizaţi că scrierea legii lui Dumnezeu pe frunţile noastre este echivalent cu punerea sigiliului lui Dumnezeu pe frunţile noastre. Notaţi cu atenţie explicaţia pe care o dă paragraful. Începe prin a spune că a venit deja timpul ca legea lui Dumnezeu să fie în inimile noastre. Urmează apoi o înşiruire a unor lucruri primejdioase care, dacă sunt îngăduite, vor ocupa mintea în locul legii lui Dumnezeu. Toate acestea sunt menite să ne avertizeze că, dacă aceste lucruri iau locul legii lui Dumnezeu în minte, în inimă şi pe frunte, atunci nu mai este loc pentru sigiliul lui Dumnezeu pe frunte. Alegerea rămâne la îndemâna noastră. Ori putem avea mintea umplută cu grijile, nedumeririle şi plăcerile acestei lumi, ori putem deveni din ce în ce mai adânc stabiliţi în adevăr, atât din punct de vedere intelectual, cât şi din punct de vedere spiritual, ca legea lui Dumnezeu să fie scrisă în minte, pe frunte şi în inimă. Dacă avem parte de primul lucru, atunci avem sigiliul diavolului care sigilează în afară efectiv neprihănirea lui Hristos şi înăuntru puterea păcatului. Dar dacă dorim al doilea lucru, atunci avem acel sigiliu al siguranţei prin intermediul căruia ispitele lui Satana nu mai au nici putere, nici nu mai apelează la inima omului. Când diavolul vine împotriva noastră el va găsi nu o inimă plină de gânduri şi ambiţii, ci o inimă umplută cu dragostea lui Dumnezeu şi cu prezenţa Duhului Sfânt. El nu va găsi deloc simpatie şi răspuns de la o asemenea inimă. Acest sigiliu, care este primul, este deci o lucrare făcută în inima celui credincios prin puterea cea mare a lui Isus Hristos, prin

230

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

Duhul Sfânt, după cum s-a dovedit foarte clar până acum. Este pregătirea pentru marea încercare finală, motiv pentru care are loc zi de zi înainte ca să vină marea încercare finală. Este o lucrare de sigilare care a continuat să aibă loc în decursul veacurilor, de la prima cădere a omului şi până în prezent, şi care va continua să se desfăşoare câtă vreme continuă timpul de probă omenesc. Ca atare, ea este cu mult mai mult decât un simplu semn exterior de aprobare. Aceia care s-au bazat pe credincioşia lor faţă de o biserică şi faţă de crezul ei, ca fiind garanţia primirii sigiliului lui Dumnezeu, au nevoie să reconsidere acest lucru, pentru că acest sigiliu implică mult mai mult. Numai prezenţa vie, reală a puterii lui Hristos şi a neprihănirii Sale poate să ne sigileze împotriva puterii păcatului şi a diavolului. Putem să avem acest gen de sigiliu astăzi, dacă dorim. Să nu ne dăm mulţumiţi până când nu suntem siguri că într-adevăr îl avem!

CAPITOLUL 17

Primul sigiliu

S

igiliul al doilea sau ultimul este sigiliul căruia i se acordă cel mai mare interes, spre deosebire de primul sigiliu care este aproape trecut cu vederea. Acest lucru se datorează faptului că mulţi nu realizează că, pentru a înţelege şi pentru a beneficia de sigiliul al doilea, trebuie înţeles în mod clar şi trebuie deţinut în mod personal primul sigiliu, mai ales aşa cum este el descoperit în serviciul sanctuarului. În serviciul sanctuarului ne este dată o dovadă sau o demonstrare practică cu privire la natura sigiliului, a lucrării lui şi a rezultatelor reale ale slujirii lui. În capitolul anterior s-a stabilit faptul că sunt două sigilii şi nu unul, accentul fiind pus pe faptul că, în aproape toate privinţele, ele sunt diferite unul de celălalt. Acum a sosit timpul să studiem fiecare sigiliu în detaliu, iar pentru îndeplinirea acestui scop ne vom întoarce la sanctuar sau cortul întâlnirii. Este o greşeală extrem de serioasă să privim la sanctuar ca la ceva al cărui singur scop era transferul vinovăţiei care făcea posibilă obţinerea iertării de către un om sau altul. Dacă acest lucru este tot ce realizează slujirea lui Hristos, atunci problema păcatului n-a fost niciodată rezolvată şi nici nu va fi. Dumnezeu are în vedere obiective mult mai înalte cu privire la sanctuar decât acesta. Această prevedere uimitoare, cu caracter mântuitor a harului divin a fost introdusă pe tărâmul omenesc pentru a se ocupa de păcat chiar de la rădăcina lui, garantând astfel nimicirea lui veşnică. Marea întrebare este: „Ce este păcatul încât să trebuiască să fie eradicat total? Ce se străduieşte Dumnezeu să elimine în mod exact din univers?” Gândiţi-vă la felul cum este luat în discuţie de obicei subiectul păcatului. De obicei se vorbeşte despre păcat ca fiind faptele păcatului, vinovăţia păcatului, raportul păcatului şi pedeapsa păcatului. Dar nici unul din aceste lucruri nu este păcatul în sine.

(231)

232

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

Ele toate au de a face cu păcatul, provin din păcat. Oamenii cred îndeobşte că trebuie să îndepărteze ceea ce provine din păcat – faptele, vinovăţia, raportul şi pedeapsa lui – fără însă să elimine păcatul în sine. Potrivit acestui mod de gândire, vinovăţia, care reprezintă răspunderea pe care o atrage comiterea faptelor păcătoase, poate fi acceptată de o altă persoană fără ca să aibă loc un transfer al păcatului real asupra persoanei peste care a fost aşezată vinovăţia. Trebuie să fie bine înţeles faptul că dacă păcatul în sine rămâne, atunci va rămâne şi vinovăţia acelui păcat, pentru că cineva trebuie să poarte răspunderea pentru păcat sau fărădelege. Mai mult decât atât, va exista şi un raport al păcatului, pentru că cineva trebuie să sufere pedeapsa. Problema necesită deci, în primul rând, eliminarea totală a întregului păcat existent, înlocuirea lui cu neprihănirea şi sigilarea absolută a oricărei părţi a împărăţiei lui Dumnezeu împotriva contaminării ei din nou cu acest distrugător grozav. Acest vrăjmaş, păcatul, este puterea care locuieşte în fiecare om prin intermediul moştenirii fireşti sau a eredităţii, în virtutea faptului că noi suntem copiii lui Adam cel căzut. Această putere poate fi descrisă ca fiind spiritul răzvrătirii şi este cu mult mai puternică decât puterea omenească spre a i se rezista. În orice luptă dintre orice fiinţă omenească lipsită de ajutorul puterii omnipotente a Duhului Sfânt şi prezenţa păcatului, omul pierde sigur întotdeauna. Pavel a încercat cu disperare să scape de mii de ori de puterile întunericului ce-i stăpâneau viaţa, însă a dat greş cu fiecare încercare de a obţine victoria. Înfrângerea sa este consemnată în Romani 7,1-24. În felul acesta, el a învăţat pe calea experienţei amare adevărul acestor cuvinte: „Rezultatul consumării fructului din pomul cunoştinţei binelui şi răului se manifestă în experienţa fiecărui om. În natura sa există o înclinaţie către rău, o putere căreia nu i se poate împotrivi dacă nu primeşte ajutor. Pentru a putea ţine piept acestei forţe, pentru a atinge acel ideal pe care în adâncul sufletului său îl acceptă ca fiind singurul vrednic de atins, el nu poate găsi ajutor decât într-o singură putere. Acea puterea este Hristos. Cooperarea cu această putere este cea mai mare nevoie a omului. Şi să nu fie această cooperare cel mai înalt ţel în toate eforturile educaţionale?” Educaţie, cap. Legătura educaţiei cu răscumpărarea, par. 4.

PRIMUL SIGILIU

233

Lucrarea de eliminare a păcatului trebuie să înceapă, şi începe prin curăţirea oricărui credincios de orice păcat din viaţa sa, până când nimic din el nu mai răspunde ispitei, lucrare urmată apoi de sigilarea fiinţei sale atât intelectual cât şi spiritual, împotriva oricărei contaminări ulterioare de boala care se chemă păcat. Scopul şi intenţia deplină a slujirii din sanctuarul ceresc este de a ne pune la dispoziţie această curăţire, cât şi imunitatea care-i urmează. Este destinată să ne înveţe că prin lucrarea reală din sanctuarul ceresc, cortul întâlnirii de pe pământ fiind doar o ilustrare a acestuia, sufletul care nu dispune de protecţie şi de sigiliu împotriva păcatului, poate fi adus în starea descrisă de următorul paragraf: „Când sufletul se predă lui Hristos, o putere nouă ia în stăpânire inima cea nouă. Se produce o schimbare pe care omul nu o poate face niciodată prin sine însuşi. Este o lucrare supranaturală, care aduce un element supranatural în natura omenească. Sufletul care s-a predat lui Hristos devine fortăreaţa Lui, pe care El o păstrează într-o lume răzvrătită şi vrea ca nici o altă autoritate să nu fie recunoscută acolo, decât a Sa. Un suflet luat astfel în stăpânire de puterile cereşti nu poate fi biruit de asalturile lui Satana.” Hristos Lumina Lumii, cap. 33, par. 9. Simbolismul folosit în acest paragraf este potrivit îndeosebi când studiem lucrarea de sigilare. Este simbolismul sufletului care este o fortăreaţă ţinută în stăpânire de o nouă putere ce rezistă efectiv atacurilor vrăjmaşului. Înţelesul lui este clarificat mai departe când se compară cu cele ce urmează: „Clipa în care cineva săvârşeşte un păcat greu, din cauza vreunei ispite, nu dă naştere răului care iese la iveală, ci numai dezvoltă sau face să se manifeste ce a fost ascuns şi tăinuit în inimă. Ce cugetă un om în inima sa, aceea şi este, pentru că ‚din inimă ies izvoarele vieţii’ Proverbe 23,7; 4,23.” Cugetări de pe Muntele Fericirilor, cap. Spiritualitatea legii, subcap. Oricine se uită la o femeie, ca s-o poftească, a şi preacurvit cu ea în inima lui, par. 2. „Acum, când Marele nostru Preot face ispăşire pentru noi, trebuie să căutăm să devenim desăvârşiţi în Hristos. Nici măcar printr-un gând Mântuitorul nostru n-a putut fi adus să se supună puterii ispitei. Satana găseşte în inimile omeneşti un loc unde-şi poate câştiga un punct de sprijin; o dorinţă păcătoasă este nutrită, prin care ispitele lui îşi manifestă puterea. Dar Hristos a declarat

234

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

despre sine: ,Vine stăpânitorul lumii acesteia. El n-are nimic în Mine’. Ioan 14,30. Satana n-a putut găsi nimic în Fiul lui Dumnezeu care să-i fi oferit posibilitatea biruinţei. El păzise poruncile Tatălui Său şi în El nu era nici un păcat pe care Satana să-l poată exploata spre folosul lui. Aceasta este starea în care trebuie să fie găsiţi aceia care vor sta în timpul strâmtorării. Tragedia veacurilor, cap. 39, par. 27. Din aceste informaţii putem înţelege că nu vrăjmaşul din afară este cel de care trebuie să ne temem atât de mult, ci vrăjmaşul dinăuntru. Gândiţi-vă la o fortăreaţă împotriva căreia se îndreaptă un vrăjmaş cu o putere remarcabilă. Stăpânul castelului se pregăteşte să întâmpine vrăjmaşul prin închiderea oricărei căi de acces. Uşile sunt bine încuiate, ferestrele toate sunt blocate şi totul este în deplină securitate. Dar vrăjmaşul se apropie cu încredere, ştiind că el are înăuntru un agent secret care va descuia porţile şi-l va lăsa să intre. Astfel cetatea este înfrântă. Ea nu este sigilată împotriva vrăjmaşului, nu pentru că n-a fost depus nici un efort spre a se închide orice cale de acces către castel împotriva vrăjmaşului, fiindcă acest lucru a fost făcut, ci pentru că nu s-a dat o atenţie deosebită spre a se vedea dacă înăuntru se află vreun vrăjmaş care ar putea anula închiderea punctelor de apărare, punând în felul acesta la dispoziţia armatei împotrivitoare calea de acces înăuntru. O astfel de fortăreaţă nu este sigilată împotriva vrăjmaşului. Puterea personală, fizică a acelui singur om dinăuntru este cu mult mai mică decât puterea armatei din afară, cu toate acestea, datorită posturii sale, el poate face mult mai mult pentru înfrângerea totală a fortăreţei decât armata dinafară. Toate acestea reprezintă o ilustraţie perfectă a fortăreţei sufletului omenesc. În afara ei se află un vrăjmaş puternic, dar, aşa puternic cum este el, este mai puţin de temut decât vrăjmaşul dinăuntru. Câtă vreme păcatul încă locuieşte înăuntru putem crede din toată inima, ca şi Petru altădată, că putem rezista diavolului şi că nu îl trădăm pe Domnul, însă când vrăjmaşul se apropie, unele dorinţe păcătoase pe care le-am nutrit şi pe care n-am reuşit să le lepădam, oferă accesul pe care el îl caută şi cetatea sufletului este înfrântă. Ispita din afară găseşte o coardă sensibilă înăuntru care răspunde, iar mijloacele de apărare se prăbuşesc în ruină şi bastionul sufletului este înfrânt. Dar cu Isus nu a fost aşa. Când vrăjmaşul s-a apropiat de Isus nu a găsit nimic în El care să-i fi oferit vrăjmaşului avantajul pe

PRIMUL SIGILIU

235

care-l căuta, avantaj care să-l facă în stare să obţină o biruinţa asupra lui Hristos. El a găsit acea fortăreaţă atât de sigilată din punct de vedere intelectual şi spiritual, încât ispitele lui n-au putut avea putere şi n-au putut obţine avantaj asupra Mântuitorului. Aceasta este condiţia în care trebuie să fim găsiţi, dacă dorim să trecem cu bine prin marele timp de strâmtorare. Aceasta este în mod efectiv starea în care trebuie să fim găsiţi, dacă vrem să trecem cu bine de marea încercare finală. Este acea stare sau condiţie în care orice reacţie rea a fost atât de complet dezrădăcinată, încât diavolul nu mai găseşte nimic în noi care să-i deschidă uşa.

„Sufletul care s-a predat lui Hristos devine propria Lui fortăreaţă, pe care El o păstrează într-o lume răzvrătită... Un suflet luat astfel în stăpânire de puterile cereşti nu poate fi biruit de asalturile lui Satana.” Hristos Lumina Lumii, cap. 33, par. 9.

236

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

Pentru mulţi oameni este de neconceput ca fiinţele omeneşti să poată ajunge vreodată în această condiţie. Ei găsesc că e greu de înţeles cum putem noi vreodată să ajungem să nu mai avem nici o dorinţă păcătoasă în inimă şi în viaţă. Dar această stare de puritate sau curăţie poate fi avută şi va fi avută de către adevăraţii copii ai lui Dumnezeu, la sfârşit. Pentru a veni în ajutorul înţelegerii acestui lucru, să luăm în considerare pe aceia care cândva au fost fumători, dar care acum ştiu din proprie experienţă ce înseamnă să ai victoria totală asupra acestui obicei rău. Iar dacă tu eşti unul dintre aceştia, se poate spune cu adevărat că acum eşti un nefumător desăvârşit, fiindcă orice dorinţă după acest rău, după acest lucru otrăvitor a fost îndepărtată din corpul şi mintea ta unde odinioară stăpânea nicotina ca rege. Astăzi, cel mai abil şi convingător vânzător de ţigări din lume poate veni la tine şi să facă tot ce-i stă în putere să te ispitească să fumezi o ţigară, dar nu va putea să trezească în tine nici cel mai slab licăr de interes pentru fumat. Dimpotrivă, vei simţi scârbă şi dezgust pentru tutun. Aceasta înseamnă să ai sigiliul lui Dumnezeu, în cazul nostru în domeniul fumatului, dar tot aşa poţi să fi sigilat în orice domeniu al vieţii tale. Tu ai acest sigiliu atât din punct de vedere intelectual cât şi din punct de vedere spiritual. Atât de serioasă a fost educaţia ta în ceea ce priveşte natura stricăcioasă, otrăvitoare şi distrugătoare a acestei buruieni rele, atât de bun cunoscător eşti cu privire la ce săvârşeşte fumatul în organismul omenesc, încât din punct de vedere mental eşti pregătit să rezişti cu putere de a te mai atinge de această otravă. O asemenea sigilare în mintea ta, din punct de vedere intelectual, este produsul unei educaţii profunde cu privire la cât de distrugător şi detestabil este păcatul în realitate. Acest sigiliu este tot la fel de necesar ca şi sigiliul din natura spirituală, deoarece noi trebuie să fim creştini inteligenţi care ştiu ce cred şi de ce cred. Dar există şi sigiliul spiritual sau de natură spirituală. Când ai acest sigiliu pofta şi dorinţa pentru această îngăduinţă a unui apetit rău au dispărut pentru totdeauna, şi nu vei mai avea nici un gust pentru el. Este ceva care acum a devenit străin pentru natura ta şi pentru existenţa şi felul tău de viaţă. Dacă nu ai mai vedea niciodată ţigări, atunci nu ai considera că pierzi ceva. În felul acesta tu ştii din proprie experienţă ce înseamnă să ai acest sigiliu în ceea ce priveşte fumatul sau băuturile alcoolice. Însă noi trebuie

PRIMUL SIGILIU

237

să avem aceeaşi experienţă şi în ceea ce priveşte ura, amărăciunea, mândria, gelozia, temperamentul rău şi altele asemănătoare. Când am obţinut o asemenea experienţă din punct de vedere intelectual şi spiritual, atunci avem cu adevărat plinătatea sigiliului lui Dumnezeu şi suntem gata să facem faţă şi să trecem prin încercarea finală. Lucrarea vieţii noastre este aceea de a obţine această sigilare. Primul pas într-o asemenea lucrare este partea pe care Dumnezeu o are de făcut în această direcţie. El este acela care îngăduie ca ispita să vină asupra noastră pentru a da pe faţă răul din inimile noastre. „Ispita este ademenirea spre păcat şi aceasta nu vine de la Dumnezeu, ci de la Satana şi din răul care se află în propriile noastre inimi. ,Căci Dumnezeu nu poate fi ispitit ca să facă rău şi El însuşi nu ispiteşte pe nimeni.’ Iacov 1,13. Satana caută să ne ducă în ispită, pentru ca răul din caracterele noastre să poată fi descoperit înaintea oamenilor şi a îngerilor şi apoi tot el să ne pretindă ca proprietate a sa.” Cugetări de pe Muntele Fericirilor, cap. Rugăciunea Domnului, subcap. Şi nu ne aduce în ispită, ci izbăveşte-ne de cel rău, par. 1, 2. Domnul îngăduie această încercare şi ispită ştiind că dacă noi vom învăţa lecţia, atunci acest rău poate fi transformat în bine, în neprihănire. Efortul diavolului de a ne descuraja şi de a ne acuza se dovedeşte a fi chiar mijlocul prin care ni descoperă vrăjmaşul dinăuntrul nostru, care este duşmanul cel mai de temut. Desigur, n-ar trebui să trecem niciodată prin această experienţă pentru că, dacă am auzi vocea Duhului Sfânt când încearcă să ne convingă de păcatele noastre şi să ne descopere cine suntem, atunci n-ar mai trebui să aşteptăm până când păcătuim din cauza încrederii noastre de sine. Petru niciodată nu ar fi avut nevoie să treacă prin umilitoarea tăgăduire din curtea templului, dacă ar fi învăţat lecţiile pe care Mântuitorul a dorit cu atâta ardoare să i le dea zi de zi. Noi trebuie să dăm piept cu vrăjmaşul. Petru trebuia să dea piept cu vrăjmaşul în curtea templului, dar el nu trebuia să dea piept cu el în timp ce agentul rău se găsea încă înăuntrul său. Ştiind că o asemenea confruntare avea să vină în cele din urmă şi ştiind şi când avea să vină, Isus a căutat să-i arate lui Petru problema dinăuntrul lui, problemă care urma să-i producă şi chiar i-a produs căderea, aşa încât înainte de a veni vrăjmaşul să poată fi curăţit de acel rău şi să poată primi puterea lui Dumnezeu în locul acelui rău. Atunci

238

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

diavolul l-ar fi găsit pe Petru sigilat împotriva acestei ispite, fără ca vreo coardă sensibilă dinăuntrul lui să răspundă acesteia. Dar tot efortul Mântuitorului de a-l salva de la dezastru s-a dovedit fără folos, nu din cauza vreunei slăbiciuni a puterii sau a iscusinţei lui Dumnezeu, ci din pricina orbirii şi a încăpăţânării ucenicului. Dacă el ar fi îngăduit ca lucrarea harului să fie făcută în inima sa, aşa cum plănuise Mântuitorul, atunci, când urma să se confrunte cu vrăjmaşul, el ar fi fost plin de succes. Dar când acea lucrare a harului nu a fost posibilă din cauza lui Petru, atunci el trebuia s-o înveţe pe o cale umilitoare şi ruşinoasă. Putem fi recunoscători pentru faptul că Petru de data asta a primit solia. În cele din urmă el a văzut vrăjmaşul dinăuntrul său şi, prin puterea lui Dumnezeu, a scăpat îndată de el. Atunci acea uşă descuiată a fost sigilată şi făcută sigură înaintea vrăjmaşului. „Acum, încrederea sa în sine dispăruse. Şi niciodată, el n-a mai repetat vechile cuvinte pline de mândrie.” Parabolele Domnului Hristos, cap. Doi închinători, par. 10. Tot astfel poate fi şi cu noi. Domnul este nerăbdător ca noi să vedem adevărata natură a vrăjmaşului lăuntric, înainte de ieşi la luptă cu vrăjmaşul dinafară, dar în orbirea noastră nu reuşim să facem aceasta. Prin urmare, nesigilaţi fiind, trebuie să facem faţă vrăjmaşului. Rezultatul sigur este înfrângerea deoarece vrăjmaşul lăuntric deschide uşa înaintea armatei invadatoare dinafară. Dar nu sunt pierdute toate şansele. Timpul de probă sau de har zăboveşte încă, iar dacă suntem doritori să deschidem ochii, atunci putem şti unde se află adevărata problemă. Şi îndată ce noi ştim unde este adevărata problemă, atunci s-a realizat chiar primul pas în procesul sigilării. Următorul pas este acela de a şti că Isus va rezolva cu adevărat şi pe deplin problema, prin eradicarea vrăjmaşului lăuntric şi înlocuirea lui cu viaţa şi puterea Sa, o viaţă şi o putere care niciodată nu va trăda fortăreaţa şi niciodată nu deschide uşa vrăjmaşului. Dacă vreodată va cădea fortăreaţa, după ce această viaţă nouă se află înăuntrul nostru, atunci trebuie că este efectiv alegerea noastră personală. Trebuie să fie o capitulare, pentru că puterea dinăuntru nu va trăda niciodată fortăreaţa. Niciodată! În sanctuarul ceresc, ca slujitor al acestui serviciu ce salvează viaţa, Isus aşteaptă să îndeplinească această lucrare. Dar nu este suficient doar să ştim că El poate să facă şi va face această lucrare şi să credem pe deplin lucrul acesta, ci trebuie să ştim că mai există un al doilea pas esenţial legat de sigilare. Noi trebuie să venim la

PRIMUL SIGILIU

239

sanctuar şi, aici, să ne însuşim printr-o mărturisire corectă şi adevărată binecuvântările sigilării care ne aşteaptă la sanctuar. Natura unei asemenea mărturisiri este de o importanţă vitală. Nu este suficient doar să mărturisim că am căzut în păcat. Acest lucru nu ajunge la rădăcina problemei. Mărturisirea trebuie să atingă recunoaşterea adevăratei probleme, vrăjmaşul lăuntric, care, pe scurt, este ceea ce suntem. După ce am mărturisit sincer şi deschis acest lucru, trebuie predat apoi Domnului cerându-i urgent şi necondiţionat să-l scoată afară şi să-l îndepărteze de noi, aşa încât să ştim că nu-l mai avem, şi să pună în locul lui un agent, o putere cu totul nouă şi opusă acestuia. Aceasta este chiar lucrarea pentru care Mântuitorul se află în sanctuar ca s-o aducă la îndeplinire, şi El nu doreşte nimic mai mult decât să facă această lucrare. Desigur, El nu poate s-o facă decât dacă voinţa noastră consimte şi cooperează, însă în momentul când El obţine acest lucru, atunci lucrarea se săvârşeşte în siguranţă şi într-un mod desăvârşit fără ca nimic să se mai poată adăuga la acest stadiu. În consecinţă, noi venim la uşa sanctuarului, care este piciorul crucii, şi aici mărturisim în mod deplin şi cuprinzător păcatul despre care ştim că locuieşte în noi. Cu aceeaşi hotărâre îl predăm cu totul Mântuitorului care, prin sângele Său, transferă acel păcat în sanctuar. Este cât se poate de important ca noi să înţelegem la acest punct că nu numai vinovăţia păcatului este îndepărtată, ci chiar păcatul în sine, acel vrăjmaş lăuntric care ne menţinea nesigilaţi faţă de vrăjmaşul dinafară. Acest lucru este dovedit prin faptul că transferul sângelui în tipul Vechiului Testament reprezenta transferul vieţii pierdute a păcătosului, aşa după cum se învaţă foarte clar în Tragedia veacurilor, cap. 23, par. 28. Viaţa păcătosului este exact ceea ce el este. Acesta este vrăjmaşul lăuntric, şi acesta trebuie să piară, înainte ca noi să avem protecţie sigură faţă de puterea ispitei. Locul pe care-l deţinea acest vrăjmaş trebuie să rămână complet gol, după cum se arată în următoarea declaraţie: „Religia Domnului Hristos înseamnă mai mult decât numai iertarea păcatelor, ea înseamnă îndepărtarea păcatelor şi umplerea locului rămas liber cu harul Duhului Sfânt.” Parabolele Domnului Hristos, cap. În întâmpinarea Mirelui, par. 6 de la sfârşit. Păcatul care se găsea înăuntrul nostru este pus acum la loc sigur în sanctuar, unde rămâne până în ziua cea mare a judecăţii de cercetare. Locul unde se găsea înainte a devenit liber şi chiar în

240

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

acel loc, înăuntrul nostru, s-a instalat prezenţa Duhului Sfânt, lucru care a adus cu sine o schimbare a vieţii în realitate şi în mod literal. Această viaţă nouă lăuntrică, descrisă în mod variat ca „natura cea nouă”, „viaţa lui Hristos”, „mintea sau gândul lui Hristos”, „inima cea nouă”, „creaţia sau făptura cea nouă”, „noul născut”, „natura divină” şi „prezenţa lăuntrică a Duhului Sfânt”, a luat în primire poziţia şi locul vechii vieţi care odinioară se afla acolo. Dar cât de opus este caracterul noii vieţi. Viaţa cea veche era vlăstarul şi prietenul diavolului, chiar propria lui viaţă în sufletul omului, dar noua viaţă este vlăstarul şi prietenul lui Dumnezeu, chiar viaţa lui Dumnezeu în suflet. Putem vedea şi înţelege fără prea mare efort faptul că prima viaţă va deschide întotdeauna uşa diavolului în ceasul ispitei, dar cum ţi-ai putea închipui, chiar şi pentru o clipă, că viaţa lui Dumnezeu în suflet, Duhul Sfânt, care este dăruit agentului uman chiar pentru scopul de a-l „feri să mai păcătuiască”, este gata să deschidă uşa şi să-l lase pe diavolul să intre? El niciodată nu va face acest lucru! El întotdeauna va ţine uşa bine închisă împotriva vrăjmaşului, sigilând astfel sufletul faţă de ispitele duşmanului. Şi deoarece prezenţa în suflet a Duhului Sfânt este cea care ne sigilează în felul acesta faţă de vrăjmaş, chiar acest lucru este numit sigilarea Duhului Sfânt. Şi pentru că prezenţa Duhului Sfânt este prezenţa vieţii lui Dumnezeu, fiindcă Duhul Sfânt este Dumnezeu, ea este denumită tot la fel de sigur şi de adevărat „sigiliul sau pecetea Dumnezeului cel viu”. Ea este numită cu aceste nume din simplul motiv că ea este exact ceea ce se spune că este. Este important ca noi să înţelegem acest lucru. Sigiliul lui Dumnezeu şi sigiliul Duhului Sfânt sunt exact acea putere de viaţă, adică sigiliul împotriva invaziei păcatului efectuat de prezenţa reală a acestei puteri în suflet pentru a ne feri de a mai păcătui. Şi tot din acelaşi motiv, Sabatul este sigiliul lui Dumnezeu. Acum, pentru ca un om să aibă Sabatul lui Dumnezeu, el are nevoie cu mult mai mult decât un simplu argument biblic ce dovedeşte că ziua a şaptea este adevărata zi în care trebuie să ne închinăm. Aşa după cum se poate învăţa printr-un studiu atent despre Sabatul lui Dumnezeu, adevăratul Sabat este de găsit numai acolo unde este prezentă în mod real şi puterea lui Dumnezeu. Vezi Adevărata neprihănire şi Sabatul lui Dumnezeu, de F. T. Wright. Desigur, păzirea zilei a şaptea poate fi de găsit şi acolo unde nu este prezentă

PRIMUL SIGILIU

241

puterea lui Dumnezeu, dar adevăratul Sabat al lui Dumnezeu va avea încorporat în el întotdeauna puterea lui Dumnezeu. În consecinţă, puterea lui Dumnezeu este sigiliul lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă că, acolo unde este prezent adevăratul Sabat al lui Dumnezeu, acolo este prezent şi sigiliul lui Dumnezeu. Despre acest lucru o să învăţăm mai mult mai târziu, însă pentru moment este bine să înţelegem că natura ultimului mare conflict între sigiliul lui Dumnezeu, Sabatul, şi semnul fiarei, duminica, implică ceva cu mult mai mult decât numai o dispută cu privire la care zi a săptămânii trebuie păzită. Ea va fi o luptă între puterea lui Dumnezeu şi puterea păcatului, Sabatul fiind stindardul ce flutură deasupra unei tabere, iar duminica fiind simbolul puterii păcatului ce flutură deasupra celeilalte tabere. Prin urmare, nu aceia care au cele mai bune argumente cu privire la faptul că Sabatul este ziua a şaptea, ci aceia în care se află prezentă puterea lui Dumnezeu, sigiliul Duhului Sfânt, vor sta de partea Dumnezeului cel viu. Aproape că nici nu este nevoie să spunem aici că primul sigiliu nu este permanent, cu excepţia faptului că noi nu dorim să renunţăm la el. Nimeni, nici chiar diavolul însuşi, nu ne poate lua acest sigiliu, dar noi putem alege să renunţăm la el aşa cum au făcut perechea sfântă în Eden şi regele David, în cazul lui Urie hetitul. Deşi vrăjmaşul lăuntric nu se mai face simţit pentru că nu mai este, totuşi Satana îmboldeşte natura noastră omenească prin care-şi poate face simţite ispitele sale, şi, în vreme ce natura divină va face apel cu tărie la raţiunea omului respectiv pentru a refuza să cedeze, natura omenească poate exercita o presiune puternică asupra acestui om pentru a preda citadela vrăjmaşului. Aici este locul unde este atât de necesar sigiliul intelectual. Această bătălie trebuie dată în minte şi este o bătălie pe care fiecare creştin trebuie să o dea până la sfârşitul vieţii sale împotriva presiunilor puternice pe care vrăjmaşul le face asupra naturii noastre omeneşti. Ca un exemplu extraordinar despre aşa ceva, studiaţi experienţa lui Isus în grădina Ghetsemani. Acest aspect al cazului este important şi trebuie să necesite mult studiu şi multă meditaţie din partea creştinilor, însă noi nu avem suficient spaţiu să-l dezbatem în acest capitol. Studiaţi cu grijă cartea Renaşterea şi reforma, de F. T. Wright. Aceasta nu înseamnă că bătălia nu va deveni mai dificilă pe măsură ce noi înaintăm în viaţă. Adevărul este că încercările şi

242

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

ispitele vor deveni mai dificile, însă doar direct proporţional cu puterea cu care le ţinem piept. Prima sigilare a Duhului Sfânt nu este ultima. Lucrarea de curăţire înaintează în mod progresiv şi, pe măsură ce capacitatea noastră de a primi sporeşte, vom primi din ce în ce mai mult din prezenţa şi puterea Duhului Sfânt în sufletul care rămâne credincios. Acest lucru ne sigilează din ce în ce mai mult. Partea de început a acestei lucrări este realizată prin puterea ploii timpurii. Etapele ei finale, spre sfârşit, sunt realizate prin revărsarea ploii târzii care duce la bun sfârşit „încheierea lucrării harului lui Dumnezeu în suflet”. Mărturii pentru predicatori, cap. Rugaţi-vă pentru ploaia târzie, par. 1. Înainte de a rezuma lucrurile privitoare la primul sigiliu şi de a trece la înţelegerea celui de-al doilea sigiliu şi ultimul, trebuie să înţelegem lucrarea ploii timpurii şi a ploii târzii, ca sigiliu al Dumnezeului cel viu. Acest lucru îl vom face în următorul capitol.

CAPITOLUL 18

Ploaia timpurie şi târzie

N

imic nu poate fi mai important decât să înţelegem clar în ce fel ploaia timpurie şi ploaia târzie sunt o parte a primului sigiliu şi, ca atare, ploaia timpurie şi târzie trebuie deosebită de sigiliul al doilea sau ultimul sigiliu, care nu este deloc lucrarea Duhului Sfânt. Mulţi susţin ideea că ploaia târzie este diferită în natura şi în lucrarea ei de ploaia timpurie; că în timp ce ploaia timpurie se ocupă cu un anumit aspect al păcatului, ploaia târzie se ocupă cu un alt aspect, diferit al păcatului. Cu toate acestea, un studiu atent al dovezilor date în Cuvântul lui Dumnezeu va arăta că acest lucru nu este aşa. Adevărul este că ploaia târzie aduce la încheiere, exact prin acelaşi proces care este folosit şi în cadrul ploii târzii, lucrarea începută şi continuată de ploaia timpurie. A susţine o altă vedere în afara acesteia înseamnă a distruge întregul simbolism din Cuvântul lui Dumnezeu în această privinţă. După cum este în natură, tot aşa este şi în har, pentru că aceleaşi legi creatoare operează în ambele domenii. De aceea, dacă dorim să înţelegem lucrarea ploii timpurii şi a ploii târzii în relaţie una cu cealaltă pe tărâm spiritual, atunci trebuie să ne fie clară mai întâi lucrarea şi relaţia lor una cu cealaltă în domeniul fizic, în natură. Dacă acest lucru n-ar fi aşa, atunci de ce foloseşte permanent Dumnezeu căderea ploii timpurii şi târzii în natură pentru a ilustra căderea ploii timpurii şi târzii în domeniul spiritual? El este Acela care ne îndreptă atenţia la căderea ploilor în lumea naturii şi ne spune în mod efectiv: „Studiaţi acest lucru şi căutaţi să-l pricepeţi. Apoi veţi fi în stare să învăţaţi şi să înţelegeţi planul şi lucrarea lui Dumnezeu în darea ploii timpurii şi târzii”. Dacă Domnul însuşi este cel care ne îndreaptă mintea spre simbolismul care se găseşte în lumea naturii, ca mijloc de înţelegere a acestui subiect important, atunci ar fi mult mai bine să luăm seama la această îndrumare şi să ne întoarcem spre lumea

(243)

244

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

naturii pentru a ne informa. Nu putem aduce nici o scuză că nu facem acest lucru. Nicăieri nu este mai clar exprimat acest adevăr ca în declaraţia următoare: „‚Cereţi de la Domnul ploaie în timpul ploii târzii. Domnul va face norii să fulgere; El le va da averse de ploaie îmbelşugată, iarbă pe câmp pentru fiecare.’ ‚...şi El vă face ca ploaia să cadă pentru voi – ploaia timpurie şi ploaia târzie în cea dintâi lună.’ Zaharia 10,1; Ioel 2,23. K.J.V. Bible. În Orient, ploaia timpurie cade la timpul semănatului. Ea este necesară pentru a face sămânţa să germineze. Sub influenţa averselor fertilizatoare încolţeşte mlădiţa firavă. Ploaia târzie, care cade aproape de sfârşitul sezonului, coace grâul şi îl pregăteşte pentru secerat. Domnul foloseşte aceste operaţii ale naturii pentru a reprezenta lucrarea Duhului Sfânt. După cum roua şi ploaia sunt date la început pentru a ajuta sămânţa să germineze şi apoi să coacă recolta, tot astfel Duhul Sfânt este dat pentru a continua, de la un stadiu la altul, procesul creşterii spirituale. Coacerea bobului reprezintă terminarea lucrării harului lui Dumnezeu în suflet. Prin puterea Duhului Sfânt chipul moral al lui Dumnezeu trebuie să fie desăvârşit în caracter. Noi trebuie să fim transformaţi în întregime după asemănarea cu Hristos. Ploaia târzie, maturizând recolta pământului, reprezintă harul spiritual care pregăteşte biserica pentru venirea Fiului omului. Însă dacă ploaia timpurie nu a căzut, atunci nu va exista viaţă; firul verde nu va încolţi. Dacă aversele timpurii nu şi-au făcut lucrarea, atunci ploaia târzie nu poate aduce sămânţa la desăvârşire.” Mărturii pentru predicatori, cap. Rugaţi-vă pentru ploaia târzie, par. 1, 2. Ca să nu pierdem solia din acest paragraf, să ne concentrăm atenţia asupra a ceea ce se spune în el. Mai întâi să luăm această frază: „Domnul foloseşte aceste operaţii ale naturii (căderea ploii timpurii şi târzii şi rezultatele pe care ele le aduc) pentru a reprezenta lucrarea Duhului Sfânt.” Aici avem o instrucţiune clară şi neîndoielnică de a căuta să înţelegem lucrările ploii din natură, ca descoperire a lucrării Duhului Sfânt în ducerea mai departe a lucrării harului lui Dumnezeu în sufletul omului. După cum este în lumea naturală, tot astfel este şi în domeniul spiritual. Acest lucru nu înseamnă că lucrarea ploii timpurii şi târzii poate ilustra întreaga gamă a lucrării Duhului Sfânt. Nici o lecţie luată din natură nu poate face

PLOAIA TIMPURIE ŞI TÂRZIE

245

aceasta şi, ştiind acest lucru, Isus a folosit mai multe ilustraţii diferite din natură pentru a descoperi în mod cuprinzător adevărul deplin. Dar ploaia timpurie şi târzie învaţă foarte clar anumite aspecte ale lucrării Duhului Sfânt, iar noi trebuie să le cunoaştem şi să le înţelegem. Atunci este cât se poate de firesc ca noi să ne îndreptăm mai întâi să studiem ploaia timpurie şi târzie în lumea naturii. Ploaia timpurie cade la începutul sezonului şi ea este cea care face ca sămânţa să germineze şi să răsară. Sub stimulentul acestei ploi firul înaintează în creştere spre o mlădiţă viguroasă care, chiar dacă încă nu i-a apărut spicul, promite o recoltă bogată. Aceast interval de timp este urmat de încetarea ploii timpurii, care aduce cu sine o perioadă mai uscată, în timpul căreia recolta supravieţuieşte din averse ocazionale şi din umezeala strânsă în sol în urma ploii timpurii. Pe parcursul acestui interval de timp, mlădiţa continuă să crească până la punctul unde spicul imatur al firului se formează pe tulpină. În nici un caz planta nu este gata de recoltat şi niciodată nu va fi dacă ploaia târzie nu cade pentru a întări spicul şi pentru a-l aduce la maturitate deplină. Prin urmare, către sfârşitul sezonului fermierul care aşteaptă cu nerăbdare este răsplătit prin venirea ploii târzii ce cade peste recoltă. Acum el ştie că va exista un seceriş. Este necesar să accentuăm că în natură nu există posibilitatea ca grânele să fie gata pentru seceră la începutul ploii târzii. Nu veţi vedea vreodată pe toată faţa pământului nici un fermier care să se avânte cu echipamentul de secerat pentru a începe să strângă grânele în momentul în care ploaia începe să cadă. În schimb, el va aştepta răbdător până când ploaia târzie, după ce a căzut, face loc căldurii uscate a verii. Chiar şi atunci el va aştepta până când căldura soarelui a întărit grânele şi le-a colorat în auriu. Până când acest lucru nu a fost adus la îndeplinire el nu poate începe să strângă recolta. Ploaia târzie cade pe parcursul unei perioade de timp, şi fiecare spic de grâu are nevoie de tot ce aduce această revărsare pe toată durata ei pentru a fi întărit şi adus la maturitate deplină ca să fie gata pentru seceriş. Pe măsură ce grânele înaintează astfel spre a fi gata de recoltare, fermierul le va ţine sub observaţie testând creşterea lor până când, în cele din urmă, el face ultimul test şi se pronunţă în favoarea recoltării lor. Când ploaia târzie şi soarele verii şi-au încheiat lucrarea şi s-au isprăvit, se ia hotărârea cu privire la tot

246

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

lanul de grâne, după care urmează secerişul. Nu se ia hotărârea că lanul de grâne este gata pentru seceriş la începutul ploii târzii, ci hotărârea aceasta se ia la sfârşitul ploii târzii, când este gata pentru recoltat. După cum este în natură, tot astfel trebuie să fie şi în har, căci altfel de ce ar mai fi trebuit ca Domnul să aleagă simbolul operaţiilor din natură pentru a ilustra mersul lucrurilor din domeniul spiritual? Înainte de a trece la studiul lucrării ploii spirituale, mai există un alt fapt cu care trebuie să ne familiarizăm. Faptul că nu există nici cea mai mică deosebire între ploaia timpurie şi ploaia târzie, în ce priveşte formula apei şi în ce priveşte lucrarea pe care o săvârşesc. Aceia care susţin cu convingere că ploaia târzie produce în suflet un gen de lucrare diferită de cea pe care o realizează ploaia timpurie, în mod sigur nu vor găsi justificare pentru convingerea lor dacă ar trebui să dea ascultare poruncilor din Cuvântul lui Dumnezeu şi să folosească operaţiile din natură pentru a ilustra lucrarea din domeniul spiritual. Ar fi obligaţi să arate în ce fel a săvârşit ploaia târzie o lucrare diferită pentru plantă faţă de cea săvârşită de ploaia timpurie. Însă un asemenea lucru nu poate fi arătat. Amândouă sunt ploi – vapori de apă condensaţi ce cad din cer pentru a fi absorbiţi de pământ şi care ajung să pătrundă la rădăcinile plantei care, prin acelaşi proces de absorbţie în fiecare caz, se amestecă cu substanţele nutritive dizolvate în structura plantei. Prin acelaşi proces identic al alcătuirii celulelor creşterea plantei este dusă mai departe atât prin activitatea ploii timpurii cât şi a celei târzii. Singura deosebire constă în timpul când ele cad; una fiind la începutul sezonului şi cealaltă mai târziu, la sfârşitul sezonului. Aşa stând lucrurile, putem spune că una completează lucrarea pe care cealaltă a început-o, dar amândouă sunt exact revărsarea aceleaşi ploi. Adică, una nu este o revărsare de apă, în vreme ce cealaltă este o revărsare a unui alt compus chimic. Amândouă sunt apă. Toţi oamenii care au experimentat puterea transformatoare a Duhului Sfânt prin schimbarea vieţii de la păcat la sfinţenie şi care după aceea cresc constant în viaţa creştină, ar trebui să nu aibă nici o dificultate în a înţelege lucrarea ploii timpurii la începutul experienţei lor trăite în Isus. Fiecare va şti că atunci când a primit mântuirea, lucrarea era înviorătoare şi uimitoare după cum ploaia timpurie coboară din belşug neîntrerupt. Apoi au urmat averse

PLOAIA TIMPURIE ŞI TÂRZIE

247

suplimentare după revărsarea iniţială şi, sub influenţa lor, a avut loc o creştere neîntreruptă care a condus la dezvoltarea caracterului creştin. Dar în natură căderea ploii timpurii este urmată de un timp de uscăciune. Soarele arde cu putere, şi ceva din căldura lui este simţită. Aceasta nu înseamnă că influenţa ploii nu se mai face simţită, pentru că aerul este încărcat de umezeală – dovada acestui lucru fiind dată de roua fiecărei dimineţi – însă există o diferenţă faţă de cum era în timpul când ploaia cădea din abundenţă la început. Tot astfel se petrec lucrurile şi în domeniul spiritual când, după prima înflăcărare a noii experienţe, urmează o perioadă mai puţin spectaculoasă a dezvoltării liniştite şi viguroase. Duhul Sfânt nu a fost retras. În fiecare dimineaţă se face simţită roua blândă a prezenţei Sale, dar acum au loc încercări şi dificultăţi zilnice calculate să întărească muşchii morali şi să ne pregătească pentru primirea ploii târzii, care, dacă ar cădea prea devreme, ar da greş în aducerea la îndeplinire a lucrării ei. Însă ploaia timpurie nu poate încheia şi nici nu încheie lucrarea harului lui Dumnezeu în suflet. Aceasta este lucrarea ploii târzii, iar această lucrare a harului lui Dumnezeu în suflet are nevoie de toată durata timpului când cade ploaia târzie pentru ca ploaia târzie să facă acest lucru, exact aşa cum se face şi în natură. Această lucrare nu va fi adusă la îndeplinire instantaneu când cad primele averse ale ploii târzii. Necesită timp ca ploaia târzie să-şi facă lucrarea în mod complet. Este un proces al creşterii, şi creşterea întotdeauna necesită timp. Acest lucru este foarte clar arătat în declaraţia următoare: „Pe măsură ce membrii trupului lui Hristos se apropie de perioada ultimului lor conflict, ,timpul strâmtorării lui Iacov’, ei vor creşte în Hristos şi se vor împărtăşi în mare măsură cu Duhul Său. Când solia îngerului al treilea creşte până ce devine o mare strigare şi când lucrarea de încheiere este însoţită de mare putere şi slavă, poporul credincios al lui Dumnezeu se va împărtăşi de această slavă. Ploaia târzie este cea care îi înviorează şi îi întăreşte pentru a trece prin timpul strâmtorării. Feţele lor vor străluci de slava acelei lumini care însoţeşte îngerul al treilea.” SDA Bible Commentary, vol. 7, pag. 984. Timpul care precede imediat timpul strâmtorării lui Iacov este perioada ploii târzii. Notaţi faptul că în descrierea experienţa poporului lui Dumnezeu pe durata acelei perioade, cuvintele folosite sunt: „ei vor creşte în Hristos”. Când s-au scris aceste

248

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

Relaţia dintre ploaia timpurie şi cea târzie în natură
Ploaia timpurie Cade în timpul semănatului Produce germinarea Mai întâi fir verde, apoi spic Fără ploaia timpurie, ploaia târzie nu este de nici un folos Aceasta este ploaie Ploaia târzie Cade către sfârşitul sezonului Desăvârşeşte procesul de creştere Urmează grâu deplin în spic Fără ploaia târzie nu există seceriş Aceasta este tot ploaie

Aceste principii sunt valabile şi în domeniul spiritual
cuvinte gândul avut în minte a fost în legătură cu lumea naturală unde grâna creşte în timpul perioadei ploii târzii până ajunge la maturitate deplină. Tot astfel se va întâmpla şi atunci când, în timpul ploii târzii spirituale, poporul lui Dumnezeu va primi creşterea finală spre maturitate deplină, care îi va pregăti să suporte timpul strâmtorării lui Iacov şi, în acelaşi timp, să fie gata pentru înălţarea la cer. Pentru a confirma mai departe adevărul că ploaia timpurie nu încheie lucrarea harului lui Dumnezeu în suflet, trebuie doar să ne întoarcem la declaraţia citată mai sus, din Mărturii pentru predicatori, cap. Rugaţi-vă pentru ploaia târzie, par. 1, care spune: „Coacerea bobului reprezintă terminarea lucrării harului lui Dumnezeu în suflet. Prin puterea Duhului Sfânt chipul moral al lui Dumnezeu trebuie să fie desăvârşit în caracter”. Acest lucru ne învaţă că fără binecuvântarea ploii târzii şi a lucrării pe care ea o va face în sufletul tuturor acelora care sunt în viaţă la venirea ei, când vine timpul ca s-o primim, lucrarea

PLOAIA TIMPURIE ŞI TÂRZIE

249

completă a harului prin care suntem aduşi acolo unde, în realitate, nu mai avem nici o pată şi nici o zbârcitură sau orice altceva în suflet, n-ar fi posibilă. Prin urmare, fără lucrarea harului lui Dumnezeu pe care ploaia târzie o va săvârşi în suflet, nici unul dintre noi nu va fi pregătit vreodată pentru mutarea la cer. Din acest motiv stă scris: „Aceia care trec de fiecare punct şi rezistă fiecărui test, şi biruiesc, oricare ar fi preţul, au dat atenţie sfatului Martorului Credincios şi vor fi pregătiţi prin ploaia târzie pentru a fi luaţi la cer.” Spiritual Gifts, vol. 2, pag. 226. Trebuie să fie cât se poate de clar faptul că ploaia târzie este necesară pentru a atinge acea stare finală a desăvârşirii care ne va face corespunzători pentru a fi luaţi la cer – pentru a intra în împărăţia cerurilor fără a vedea moartea – dar trebuie să accentuăm din nou faptul că, în timp ce ploaia târzie sfârşeşte lucrarea harului lui Dumnezeu în suflet, procesul acesta nu este deloc diferit de cel al ploii timpurii, ci este doar continuarea aceluiaşi proces spre desăvârşirea finală, completă. Cu alte cuvinte, sigiliul Duhului Sfânt în ploaia timpurie continuă să fie sigiliul Duhului Sfânt şi în ploaia târzie. El este unul şi acelaşi sigiliu. Pentru a ilustra acest punct să ne gândim la o echipă de muncitori care, după ce ajung la un anumit stadiu în construcţia unei clădiri, încetează munca la acea structură pentru moment. Se prea poate ca ei să aştepte ca betonul planşeului să se usuce sau aşteaptă să sosească unele materiale. Mai târziu echipa se întoarce să termine lucrarea începută mai devreme. Procedând astfel, ei folosesc aceleaşi procedee, aceleaşi materiale şi aceleaşi scule ca şi mai înainte, deoarece clădirea este aceeaşi ca şi mai înainte şi nu s-a schimbat, cu excepţia faptului că ea devine mai înaltă şi mai aproape de terminare. Acum, pentru terminarea lucrării construcţiei acestei clădiri deosebite au fost necesare două etape, însă când ea a fost terminată nu o putem descrie ca fiind două clădiri diferite, ci una singură. Nu sunt deloc două lucrări deosebite, ci o singură lucrare completă – ultima ei etapă nefiind decât completarea primei etape de către aceiaşi muncitori care folosesc aceleaşi metode şi aceleaşi scule. Tot astfel acelaşi Lucrător – Duhul Sfânt – vine prin ploaia timpurie să înceapă lucrarea de clădire a caracterului. Apoi, la sfârşit, El vine prin ploaia târzie să termine ceea ce a început. Dacă lucrarea Sa de la început este sigiliul Duhului Sfânt, atunci lucrarea Sa de la sfârşit este încă acelaşi sigiliu. Sigiliul al doilea,

250

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

după cum vom vedea pe măsură ce înaintăm în studiu, este un sigiliu cu totul diferit; Duhul Sfânt nu este implicat deloc. Eşecul de a înţelege această distincţie stă la baza tuturor înţelegerilor greşite cu privire la natura lucrării ploii târzii şi a sigilării. Dar unde îi plasează aceasta pe acele milioane de creştini care au murit fără ca să fi primit vreodată ploaia târzie şi care, pentru acest motiv, au intrat în mormânt fără ca în sufletele lor să fi fost sfârşită lucrarea harului lui Dumnezeu? Aceşti creştini în mod sigur n-au fost transformaţi în întregime după chipul lui Hristos. Vor fi pierduţi sau Judecătorul universului are un standard mai jos pentru aceştia? Trebuie să existe un factor de echilibru deoarece noi ştim foarte bine că în împărăţia cerului va fi salvată o mare mulţime, ce include pe apostolii credincioşi, Moise, martirii din Vechiul şi Noul Testament şi mulţi, mulţi alţii care niciodată n-au primit beneficiile ploii târzii. La suprafaţă, un fapt pare să-l nege pe celălalt, însă nu pot exista contradicţii fiindcă nu există nici un paradox în Scripturi, în ciuda faptului că mulţi învăţaţi şi neînvăţaţi susţin că există astfel de lucruri. Explicaţia simplă constă în faptul, recunoscut oricum de mulţi credincioşi, că pentru a trece cu bine prin timpul strâmtorării lui Iacov şi pentru a fi luaţi la cer fără să vedem moartea, este necesar un nivel de experienţă diferit faţă de nivelul cerut pentru a trece prin moarte şi înviere. Este important să notăm şi să accentuăm faptul că există un nivel diferit al aceleaşi experienţe, nu o altă experienţă, diferită, care trebuie adăugată la lucrarea ce trebuie făcută de Duhul Sfânt în timpul ploii timpurii. Adevărul acesta este bine exprimat în declaraţia următoare de către unul din pionierii adventişti, James White: „Masele cred că dacă un om este pregătit pentru moarte, el este pregătit şi pentru venirea Domnului. Dar ele nu iau în considerare deosebirea dintre a fi mort şi a te afla în viaţă pentru a-l întâmpina pe Domnul la apariţia Sa. Una este să mori în Domnul, să ne predăm sufletul Lui în timp ce El pledează pentru noi înaintea tronului Tatălui, şi cu totul altceva este să te afli în timpul strâmtorării după ce Isus a încetat să mai pledeze în favoarea omului, după ce preoţia Lui s-a încheiat şi se pregăteşte să vină pentru a salva pe ai Săi şi pentru a se răzbuna pe duşmanii Săi. Cei care înţeleg aceste lucruri vor fi recunoscători cerului deoarece, în mila lui Dumnezeu, au fost găsite mijloace pentru desăvârşirea

PLOAIA TIMPURIE ŞI TÂRZIE

251

sfinţilor.” Life Sketches of James and Ellen White (Schiţe din viaţa lui James şi Ellen White), pag. 431. Acest fragment este din volumul original intitulat Life Sketches, şi nu trebuie confundat cu cartea de astăzi Schiţe din viaţa lui Ellen White. O scurtă reflecţie va dovedi adevărul declaraţiei de mai sus. La convertire nu ne este dată o descoperire deplină a tot ceea ce se află între noi şi Dumnezeu. O simplă ilustraţie despre acest lucru o găsim în cazul reformatorilor, precum Luther şi Wesley, care nu au păzit toată viaţa lor adevărata zi de Sabat. Dar acest păcat n-a fost pus în contul lor, deoarece predând toate lucrurile în mâna Mijlocitorului lor s-au putut odihni în asigurarea că El, şi nu ei, poartă răspunderea păcatelor necunoscute din viaţa lor. În felul acesta, ei au fost perfect ocrotiţi de puterea şi răutatea celui rău, putând fi salvaţi astfel spre viaţă veşnică. Acest principiu, potrivit căruia credinciosul este făcut răspunzător pentru ascultarea de adevăr doar în măsura în care îl înţelege, este clar subliniat în următoarea declaraţie: „Am văzut că testul de acum legat de Sabat nu putea veni până când nu se isprăvea mijlocirea lui Isus din Sfânta şi până nu trecea dincolo de cea de-a doua perdea; de aceea, creştinii care au adormit înainte ca uşa să fie deschisă către Sfânta Sfintelor, când a luat sfârşit strigătul de la miezul nopţii, în cea de-a şaptea lună din 1844, şi care nu au ţinut adevăratul Sabat, acum se odihnesc în nădejde; căci ei nu au avut lumina şi testul legat de Sabat, pe care le avem noi acum, de când a fost deschisă acea uşă. Am văzut că Satana îi ispitea în acest punct pe unii din poporul lui Dumnezeu. Întrucât atât de mulţi creştini veritabili au adormit în triumful credinţei şi nu au păzit adevăratul Sabat, ei se îndoiau că acesta ar fi un test pentru noi acum.” Experienţe şi viziuni, cap. Uşa deschisă şi cea închisă, par. 3. Ceea ce a cerut Dumnezeu de la ei este exact ceea ce El cere oricărui suflet din orice veac din istoria acestei lumi, şi anume, ca ei să trăiască după toată lumina de care dispun în timpul vieţii lor. Deoarece ei au trecut test cu test şi punct cu punct şi au arătat cu consecvenţă că îl doresc mai degrabă pe Isus decât păcatul, au primit asigurarea că indiferent ce le-ar mai putea descoperi Dumnezeu, ei sunt gata să renunţe la acel lucru mai degrabă decât să piardă cerul şi viaţa veşnică împreună cu Dumnezeu. Dar pentru că ei au murit înainte de căderea ploii târzii, au fost lipsiţi de lumina care i-ar fi făcut în stare să atingă starea de

252

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

dezvoltare morală desăvârşită după chipul lui Isus pe parcursul vieţii lor. Dar ei au murit înaintând treptat către această stare şi au trăit în perfectă armonie cu voinţa lui Dumnezeu, în măsura în care au fost în stare s-o cunoască. Domnul recunoaşte acest lucru ca fiind tot ceea ce ei puteau face cel mai bine şi El acceptă aceasta ca o garanţie că, dacă ei ar fi trăit suficient de mult timp pentru a primi ploaia târzie, atunci ar fi făcut orice pas necesar pentru atingerea perfecţiunii caracterului. Prin urmare, la moartea lor, ce reprezintă încheierea timpului de probă personal, Domnul, în ale cărui mâini şi-au încredinţat toate lucrurile, a transferat în sanctuar în numele lor toate imperfecţiunile sau nedesăvârşirile neştiute, ascunse şi nepărăsite, rămase în ei. În felul acesta, toate păcatele lor merg înainte la judecată pentru a fi transferate asupra ţapului pentru Azazel în ziua cea mare a socotelilor finale. Dar în timp ce toţi aceia care au murit în Hristos înainte ca El să-şi facă apariţia vor avea un Mijlocitor care va mijloci pentru ei până la punctul încheierii timpului lor de probă personal, care urmează chiar în momentul morţii, aceia care trăiesc după acest punct al încheierii timpului lor de probă, nu vor mai avea Mijlocitor care să mai mijlocească pentru ei. Timpul când se va întâmpla acest lucru este cunoscut sub numele de timpul strâmtorării lui Iacov. Acesta va fi un timp îngrozitor. „Profetul zice: ,Cine va putea să sufere însă ziua venirii Lui? Cine va rămâne în picioare când se va arăta El? Căci El va fi ca focul topitorului, şi ca leşia nălbitorului. El va şedea, va topi şi va curăţi argintul; va curăţi pe fiii lui Levi, îi va lămuri cum se lămureşte aurul şi argintul, şi va aduce Domnului daruri neprihănite.’ Maleahi 3,2.3. Aceia care vor trăi pe pământ atunci când mijlocirea lui Hristos va înceta în sanctuarul de sus trebuie să stea în faţa unui Dumnezeu sfânt fără mijlocitor. Hainele lor trebuie să fie fără pată, caracterele lor trebuie să fie curăţite de păcat prin sângele stropirii. Prin harul lui Dumnezeu şi prin eforturile lor stăruitoare, trebuie să fie biruitori în lupta cu răul. În timp ce judecata de cercetare se continuă în cer, în timp ce păcatele credincioşilor pocăiţi sunt îndepărtate din sanctuar, în mijlocul poporului lui Dumnezeu de pe pământ trebuie să se producă o lucrare specială de curăţire, de îndepărtare a păcatelor. Această lucrare este mai clar prezentată în soliile din Apocalipsa 14.” Tragedia veacurilor, cap. 24, par. 6.

PLOAIA TIMPURIE ŞI TÂRZIE

253

Dacă, din momentul în care timpul de probă s-a încheiat, ei încă mai au păcate în ei înşişi, atunci vor trebui să poarte răspunderea pentru acestea deoarece nu va mai fi mijlocitor care să o poarte pentru ei. Însă ei nu vor avea puterea să acţioneze în numele lor, ceea ce înseamnă că nu pot scăpa singuri de păcătoşenie. De aceea, orice persoană care intră în timpul strâmtorării lui Iacov cu păcate cunoscute sau necunoscute înăuntrul ei, este legată de acel păcat pe vecie. Nu va exista absolut nici o cale de scăpare pentru o asemenea persoană. Va fi un timp când caracterul tuturor va fi dat pe faţă în mod deplin, pentru că atât cei neprihăniţi cât şi cei nelegiuiţi vor fi aşezaţi sub cea mai mare presiune posibilă pentru a-şi da pe faţă caracterul. Rezultatul va fi că, în şi prin rămăşiţa credincioasă lui Dumnezeu, neprihănirea Sa va fi văzută în razele ei cele mai strălucitoare, în timp ce în şi prin aceia care au respins mila Sa nelegiuirea va apărea în hidoşenia ei cea mai rea şi mai respingătoare cu putinţă. Vezi Cei şapte îngeri, de F. T. Wright. Nu se va mai afla atunci nici un păcat ascuns în cineva, pentru că toate vor fi date pe faţă. Dar atunci unde pot ei să trimită aceste păcate? Sanctuarul – singurul loc unde noi putem trimite păcatul – este închis pentru totdeauna, aşa încât orice păcat care se mai găseşte în ei va rămâne în ei pentru totdeauna. Întrucât orice mijloc prin care păcatul poate fi îndepărtat din ei nu le va mai fi disponibil lor şi nimănui altcuiva; toate aceste păcate trebuie să rămână pe vecie în ei, astfel că, oriunde se duc păcatul trebuie să-i urmeze. Dacă ei ar fi luaţi la cer, atunci şi păcatul ar merge acolo şi, întrucât acest lucru niciodată nu poate fi posibil, lor nu li se va permite niciodată să meargă în cer. Dacă li s-ar permite acest lucru, atunci de ce Dumnezeu a eliminat păcatul pentru totdeauna din cer şi din Paradis? Aşadar, prin chiar natura cazului aşa cum este el, aceia care vor trece prin timpul strâmtorării lui Iacov când nu va mai fi mijlocitor între ei şi Dumnezeu, trebuie să aibă ultimul nivel de desăvârşire în experienţa lor. Chipul moral al lui Dumnezeu trebuie să fie desăvârşit în ei, iar ei trebuie să fie pe de-a-ntregul transformaţi după asemănarea lui Hristos. De aceea, ei toţi trebuie să aibă mai multă lumină şi mai multă putere decât au avut cei care au trăit înaintea lor. Înaintaşii lor au avut binecuvântarea ploii timpurii care i-a condus cât s-a putut pe calea dezvoltării, însă nu i-a adus la o maturitate deplină în creşterea lor. De aceea ei trebuia să guste

254

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

moartea. Dar aceia care trăiesc vor beneficia de o dezvoltare în plus asigurată de ploaia târzie, ce îi va aduce la maturitate deplină. Ploaia târzie încheie lucrarea de sigilare a Duhului Sfânt începută de ploaia timpurie, dar trebuie să accentuăm din nou faptul că acesta nu este un sigiliu diferit, nu este o lucrare diferită. Este acelaşi Duh Sfânt care face aceeaşi lucrare şi care acordă exact acelaşi sigiliu. Acesta este primul sigiliu. Al doilea sigiliu, după cum vom vedea pe măsură ce înaintăm în studiul nostru, nu este acordat decât după ce Duhul Sfânt şi-a sfârşit lucrarea Sa, iar ploaia timpurie şi ploaia târzie s-au încheiat. Până acum în acest studiu am văzut cum Cuvântul lui Dumnezeu învaţă că ploaia târzie sfârşeşte lucrarea de desăvârşire a credincioşilor şi că, fără ea, n-ar putea fi posibil pentru noi să atingem maturitatea deplină a caracterului lui Hristos şi să fim gata pentru luarea la cer. În acelaşi timp, acest adevăr este contrar concepţiei comune cum că nimeni nu va primi ploaia târzie până când nu a atins desăvârşirea absolută de caracter. Din pricina cultivării acestei idei foarte mulţi au adoptat poziţia cum că judecata celor vii are loc înainte de ploaia târzie, aşa încât, după ce judecata a stabilit faptul că perfecţiunea caracterului a fost atinsă, oamenii respectivi pot primi ploaia târzie. Dar această concepţie este nerezonabilă, după cum am văzut din dovezile de până acum din Cuvântul lui Dumnezeu şi după cum vom vedea chiar mai clar şi mai puternic pe măsură ce înaintăm în această serie de studii. Noi însă nu trebuie să trecem de acest punct fără să examinăm dovezile pe care se bazează concluzia cum că ploaia târzie vine doar asupra acelora care au atins desăvârşirea absolută de caracter. Iată două declaraţii care pot fi înţelese ca sprijinind această vedere, când este susţinută într-o anumită lumină: „Astăzi noi trebuie să avem vasul nostru curăţit ca să poată fi pregătit pentru roua cerului, pregătit pentru aversele ploii târzii; pentru că va veni ploaia târzie, şi binecuvântarea lui Dumnezeu va umple orice suflet care este curăţit de orice pângărire.” Evanghelizare, cap. Solia triumfătoare, subcap. Ocazia timpului prezent, par. 1. „Aceia care trec de fiecare punct şi rezistă fiecărui test, şi biruiesc, oricare ar fi preţul, au dat atenţie sfatului Martorului Credincios şi vor primi ploaia târzie, şi astfel vor fi corespunzători pentru a fi luaţi la cer.” Mărturii pentru comunitate, vol. 1, cap. Biserica Laodicea, par. 7.

PLOAIA TIMPURIE ŞI TÂRZIE

255

Luate separat, fără a ţine seama de alte texte, trebuie să fim de acord cu faptul că aceste declaraţii ar justifica poziţia care spune că judecata celor vii începe înainte de căderea ploii târzii. Dar există un lucru pe care noi în mod sigur nu-l putem face. Noi nu putem ajunge la concluzii corecte din Scripturi, fără să comparăm text cu text pentru a vedea ce vrea să ne spună Cuvântul, când se folosesc anumite expresii. O asemenea comparare a textelor va arăta ce înţelege Dumnezeu prin a face faţă oricărui test şi prin curăţirea de orice pângărire. Când noi facem faţă cu succes oricărui test sau încercări cu care ne-am confruntat până acum, Domnul ne consideră ca şi cum am fi făcut faţă tuturor încercărilor, deoarece chiar acelaşi spirit al supunerii întreţesut cu încrederea în puterea lui Dumnezeu de a ne salva de cel rău în acea criză, este ceea ce se cere pentru a trece chiar prin marea încercare finală. Fără îndoială, credinţa noastră va trebui să fie atunci mai puternică, dar ea va fi exact aceeaşi credinţă şi, când facem faţă încercărilor prezente cu putere şi tărie, noi oferim dovada despre hotărârea de a face faţă în acelaşi fel încercării finale. Principiul implicat este acelaşi ca şi atunci când Domnul îl consideră pe un om ucigaş, pentru că în inima sa îl urăşte pe semenul său. Aceasta nu înseamnă că pentru noi nu mai este necesar să trecem prin marea încercare finală. Chiar dacă trecerea de orice test sau încercare adusă asupra noastră până la timpul ploii târzii ne-a calificat să primim ploaia târzie, noi încă putem da greş în timpul încercărilor ultimei bătălii şi îndeosebi în marea încercare finală. Nimic nu poate fi mai clar decât acest adevăr: Marea încercare finală, de care trebuie să trecem înainte de a primi sigiliul final, nu vine înainte, ci chiar la sfârşitul ploii târzii. În capitolul unsprezece al acestei cărţi au fost prezentate dovezile cu privire la marea încercare finală, iar aceste dovezi au arătat că marea încercare finală, după cum se declară în Parabolele Domnului Hristos, cap. În întâmpinarea Mirelui, par. 11, „vine la încheierea timpului de har, când va fi prea târziu ca să se mai satisfacă nevoile sufleteşti”. Dacă declaraţia din Mărturii pentru comunitate, vol. 1, cap. Biserica Laodicea, par. 7, citată mai sus, ar însemna că trebuie să trecem de orice încercare inclusiv de marea încercare finală înainte ca să putem primi ploaia târzie, atunci ploaia târzie nu ar putea cădea decât după încheierea timpului de probă pentru toţi oamenii,

256

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

când va fi prea târziu pentru a mai satisface nevoile vreunui suflet. Adevărul este că nimeni nu va putea atinge ultima treaptă a desăvârşirii absolute înainte de revărsarea ploii târzii, fiindcă ploaia târzie este singura în măsură să ne aducă la acest nivel din moment ce ploaia timpurie şi-a încheiat lucrarea ei de pregătire. Astfel, ploaia timpurie şi ploaia târzie ne asigură sigiliul Duhului Sfânt prin intermediul căruia suntem aduşi acolo unde diavolul nu va mai găsi nimic în noi care să răspundă la şiretlicurile lui. Toţi aceia care au acest sigiliu şi trec de marea încercare finală sunt pregătiţi să primească sigiliul al doilea, fără de care nu putem fi asiguraţi definitiv şi veşnic faţă de şiretlicurile lui Satana. Subiectul despre sigiliul al doilea şi ultimul va fi studiat în următorul capitol.

CAPITOLUL 19

Sigiliul al doilea

D

upă ce am stabilit din Cuvântul lui Dumnezeu că sunt două sigilii distincte şi separate, tot la fel de diferite unul de celălalt ca şi prima şi a doua venire a lui Hristos, am cheltuit timp şi spaţiu considerabil studiind primul din cele două sigilii. Era esenţial ca noi să facem acest lucru deoarece este imposibil să înţelegem cel de-al doilea şi ultimul sigiliu, dacă nu avem mai întâi o clară înţelegere a primului sigiliu. Dar acum, pentru că avem această înţelegere, putem să trecem la studiul celui de-al doilea sigiliu sau ultimul, care este diferit şi separat de primul. Primul sigiliu, după cum am văzut, este: o lucrare care este făcută în noi zi de zi; este lucrarea Duhului Sfânt începută de ploaia timpurie şi încheiată de ploaia târzie; este un proces de stabilire în adevăr atât din punct de vedere intelectual cât şi spiritual şi, din acest motiv, este lucrarea acestei vieţi; sigilează păcatul în afară şi neprihănirea înăuntru; ne pregăteşte pentru marea încercare finală; trebuie să fie o lucrare întru totul încheiată înainte de judecată. Este destul de evident în felul acesta că primul sigiliu este un dar foarte cuprinzător şi extraordinar pentru copilul pocăit şi credincios al lui Dumnezeu, care sfârşeşte lucrarea harului lui Dumnezeu în suflet. Când această lucrare de sigilare ia sfârşit, nu mai există în om nici urmă de pată, zbârcitură sau altceva de felul acesta, iar diavolul nu mai poate găsi nimic în el care să răspundă ispitelor sale. De aceea, este foarte potrivit şi firesc să întrebăm: Dacă primul sigiliu face totul pentru mine, atunci de ce mai am nevoie de cel de-al doilea sigiliu şi ultimul? Ce mai îmi lipseşte de care eu să am nevoie şi pentru care să nu se fi făcut deja nici o prevedere în primul sigiliu? Dacă lucrarea de curăţire săvârşită în sufletul meu s-a încheiat şi dacă chipul moral al lui Isus este format

(257)

258

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

cu desăvârşire înăuntru, atunci nu sunt eu gata pentru a intra în cer ca rezultat al lucrării creatoare al lui Hristos? Acestea sunt întrebări foarte bune deoarece este foarte evident că, dacă Domnul şi-a încheiat lucrarea în sufletul meu – şi noi am văzut dincolo de orice posibilitate de îndoială că aceasta este exact ceea ce realizează primul sigiliu – atunci El nu mai are de făcut nici o lucrare în plus în sufletul meu prin cel de-al doilea sigiliu. Şi nici nu va face aşa ceva. Trebuie să ne fixăm bine în minte faptul că cel de-al doilea sigiliu nu are nimic de-a face cu curăţirea sufletului omului. Această lucrare este încheiată la vremea aceea, şi nimeni nu poate încheia ceea ce a fost încheiat, sau să desăvârşească perfecţiunea. În acelaşi timp, cel de-al doilea sigiliu este încă sigilarea poporului lui Dumnezeu. Este o lucrare făcută pentru ei, dar nu în ei şi, întrucât semnificaţia sigiliului este aceea că îi asigură împotriva invadării păcatului, atunci acest sigiliu le va oferi, într-un fel care nu a fost adus la îndeplinire de către primul sigiliu, o protecţie finală şi veşnică faţă de invadarea nedorită a păcatului în viaţa lor. Aceasta nu înseamnă a spune decât că, deşi au un caracter absolut desăvârşit necesar pentru primirea din nou în cer, ei încă nu pot intra acolo până când această lucrare suplimentară, nerealizată de primul sigiliu, nu a fost făcută pentru ei. Înseamnă a spune mai departe că această lucrare este ceva ce depăşeşte competenţa sau sfera de activitate a Duhului Sfânt, ceva pe care El chiar nu-l poate face pentru ei. El a făcut tot ceea ce a putut să facă în cadrul primului sigiliu, dar acum altcineva trebuie să aducă la îndeplinire acest ultim serviciu pentru ei. Acest lucru nu înseamnă a limita câtuşi de puţin puterea Duhului Sfânt. Nu înseamnă a spune că El nu este omnipotent. El este cu adevărat atotputernic în sensul cel mai deplin al cuvântului, însă nu este vorba de putere, ci de competenţă sau sferă de activitate, pentru că Isus Hristos a obţinut dreptul de a face anumite lucrări în virtutea jertfei Sale, lucru pe care nimeni altul nu îl poate face în afara Lui. Astfel, o să vedem îndată că sigiliul al doilea este lucrarea Mântuitorului însuşi şi nu a Duhului Sfânt. Chiar şi aşa, în timp ce Isus îndeplineşte lucrarea reală de sigilare în acest caz, Duhul Sfânt îşi are partea Sa de făcut prin faptul că El va conduce, va îndruma şi va ajuta poporul lui Dumnezeu pentru a înţelege această lucrare care merge înainte pentru ei, şi pentru a întreţine o relaţie corectă faţă de ea, aşa încât ei să poată primi beneficiul deplin al acestui ultim sigiliu.

SIGILIUL AL DOILEA

259

Ce este atunci această lucrare finală care oferă poporului lui Dumnezeu cel de-al doilea sigiliu şi ultimul împotriva invadării nedorite a păcatului? În ce anume nu oferă primul sigiliu protecţie deplină şi finală? Răspunsul este simplu şi clar. Pentru a înţelege răspunsul trebuie să ne întoarcem să vedem cum se desfăşura lucrarea Evangheliei, aşa cum era ea descoperită în sanctuar. În studiul precedent despre primul sigiliu am văzut cum era dus în sanctuar păcatul, în felul acesta fiind îndepărtat vrăjmaşul dinăuntrul celui credincios, aşa încât acest vrăjmaş lăuntric să nu mai poată deschide porţile vrăjmaşului dinafară. În locul agentului cel rău în suflet vine prezenţa lui Isus care nu va deschide niciodată porţile diavolului şi ispitelor sale. În felul acesta, sufletul este sigilat faţă de puterea păcatului exact după cum o cetate pământească este asigurată prin aceeaşi procedură, împotriva vreunui duşman dinafară. Pentru a ilustra acest lucru să presupunem că un grup de agenţi inamici care a deschis porţile castelului pentru a primi trupele vrăjmaşe, a fost detectat, capturat şi aruncat într-o închisoare sigură. Atâta vreme cât sunt ţinuţi în închisoare ei nu mai pot deschide porţile cetăţii pentru duşmanul dinafară. Prin urmare, castelul, având toate porţile bine închise şi pe agenţii inamici aruncaţi în închisoare, a fost sigilat faţă de aceia care îl atacau dinafară. Acesta este un tablou ce descoperă felul în care primul sigiliu este un sigiliu. Acelaşi tablou frumos este zugrăvit în următoarea declaraţie: „Când sufletul se predă lui Hristos, o putere nouă ia în stăpânire inima cea nouă. Se produce o schimbare pe care omul nu o poate face niciodată prin sine însuşi. Este o lucrare supranaturală, care aduce un element supranatural în natura omenească. Sufletul care s-a predat lui Hristos devine fortăreaţa Lui, pe care El o păstrează într-o lume răzvrătită şi vrea ca nici o altă autoritate să nu fie recunoscută acolo, decât a Sa. Un suflet luat astfel în stăpânire de puterile cereşti nu poate fi biruit de asalturile lui Satana.” Hristos Lumina Lumii, cap. 33, par. 9. Acum, în vreme ce această prevedere ar părea că înlătură în mod adecvat problema păcatului, totuşi nu o face în întregime. Când păcătoşenia care a fost luată din cel credincios este pusă în sanctuar, ea rămâne acolo pentru a se face ispăşire pentru ea, ca

260

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

astfel să poată fi pusă asupra ţapului pentru Azazel sau să poată fi pusă din nou asupra păcătosului. Până la înlăturarea ei finală, noi ne confruntăm cu posibilitatea înfiorătoare ca toate păcatele să se întoarcă din nou asupra noastră, ca şi cum niciodată n-am fi fost curăţiţi de ele. Isus a făcut cunoscut acest lucru în mod clar în pilda robului nemilostiv din Matei 18,21-35. „Atunci Petru s-a apropiat de El, şi i-a zis: ,Doamne, de câte ori să iert pe fratele meu când va păcătui împotriva mea? Până la şapte ori?’ Isus i-a zis: ,Eu nu-ţi zic până la şapte ori, ci până la şaptezeci de ori câte şapte.’ De aceea, Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un împărat, care a vrut să se socotească cu robii săi. A început să facă socoteala, şi i-au adus pe unul, care îi datora zece mii de galbeni. Fiindcă el n-avea cu ce plăti, stăpânul lui a poruncit să-l vândă pe el, pe nevasta lui, pe copiii lui, şi tot ce avea, şi să se plătească datoria. Robul s-a aruncat la pământ, i s-a închinat, şi a zis: ,Doamne, mai îngăduie-mă, şi-ţi voi plăti tot.’ Stăpânul robului aceluia, făcându-i-se milă de el, i-a dat drumul, şi i-a iertat datoria. Robul acela, când a ieşit afară, a întâlnit pe unul din tovarăşii lui de slujbă, care-i era dator o sută de lei. A pus mâna pe el, şi-l strângea de gât, zicând: ,Plăteşte-mi ce-mi eşti dator.’ Tovarăşul lui s-a aruncat la pământ, îl ruga, şi zicea: ,Mai îngăduieşte-mă, şi-ţi voi plăti.’ Dar el n-a vrut, ci s-a dus şi l-a aruncat în temniţă, până va plăti datoria. Când au văzut tovarăşii lui cele întâmplate, s-au întristat foarte mult, şi s-au dus de au spus stăpânului lor toate cele petrecute. Atunci stăpânul a chemat la el pe robul acela, şi i-a zis: ,Rob viclean! Eu ţi-am iertat toată datoria fiindcă m-ai rugat. Oare nu se cădea să ai şi tu milă de tovarăşul tău, cum am avut eu milă de tine?’ Şi stăpânul s-a mâniat şi l-a dat pe mâna chinuitorilor, până va plăti tot ce datora. Tot aşa vă va face şi Tatăl Meu cel ceresc, dacă fiecare din voi nu iartă din toată inima pe fratele său.” Robul ispravnic fusese iertat de stăpânul său de o datorie atât de uriaşă, ce era dincolo de posibilitatea lui de a o plăti vreodată. Iertarea fusese deplină şi totală şi, dacă el ar fi împlinit condiţia de a-şi fi tratat tovarăşii de slujbă tot aşa cum fusese tratat şi el, ar fi fost scutit de acea datorie ca şi cum niciodată n-ar fi făcut-o. Tot la fel se întâmplă şi în lucrarea de mântuire a omului: „Neprihănirea înseamnă ascultare de lege. Legea cere neprihănire, iar acest lucru îl face pe păcătos să fie dator legii; dar el este neînstare să-şi plătească datoria. Singura cale prin care poate ajunge la neprihănire este prin credinţă. Prin credinţă, el

SIGILIUL AL DOILEA

261

poate prezenta înaintea lui Dumnezeu meritele lui Hristos, iar Domnul pune ascultarea Fiului Său în contul păcătosului. Neprihănirea lui Hristos este primită în locul neputinţei omului, iar Domnul primeşte, iartă şi îndreptăţeşte sufletul pocăit care crede şi îl socoteşte ca şi cum ar fi neprihănit şi îl iubeşte ca pe Fiul Său. Acesta este modul în care credinţa este socotită drept neprihănire; şi sufletul iertat înaintează din har în har, din lumină în lumină şi mai mare. El poate spune cu bucurie: ,El ne-a mântuit, nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt, pe care l-a vărsat din belşug peste noi, prin Isus Hristos, Mântuitorul nostru; pentru ca, odată socotiţi neprihăniţi prin harul Lui, să ne facem în nădejde moştenitori ai vieţii veşnice.’ Tit 3,5-7.” Review and Herald, 4 noiembrie 1890. „Pentru Adam, a fost posibil, înainte de căderea sa în păcat, săşi formeze un caracter neprihănit prin ascultare de legea lui Dumnezeu. Dar el a dat greş în a face aceasta şi, prin păcatul său, natura noastră este decăzută, iar prin noi înşine nu putem ajunge neprihăniţi. Deoarece suntem păcătoşi, nesfinţi, nu putem asculta în mod desăvârşit de legea cea sfântă a lui Dumnezeu. Noi nu avem o neprihănire a noastră, cu care să facem faţă, să răspundem cerinţelor legii lui Dumnezeu. Dar Domnul Hristos a găsit o cale de scăpare pentru noi. El a trăit pe pământ în mijlocul încercărilor şi ispitelor, aşa cum trebuie să trăim şi noi. El a trăit o viaţă fără păcat. A murit pentru noi şi acum se oferă să ia păcatele noastre şi să ne dea în schimb neprihănirea Sa. Dacă ne predăm Lui şi-l primim ca Mântuitor personal, atunci, aşa păcătoasă cum ar fi viaţa noastră, noi suntem socotiţi neprihăniţi pentru El şi prin El. Caracterul Domnului Hristos este pus atunci în locul caracterului nostru, şi suntem primiţi înaintea lui Dumnezeu ca şi când n-am fi păcătuit niciodată.” Calea către Hristos, cap. Dovada adevăratei ucenicii, par. 15. Omul din parabolă nu şi-a tratat tovarăşul de slujbă, care îi datora o sumă neînsemnată de bani, după cum el însuşi fusese iertat. Când stăpânul a auzit aceasta, iertarea i-a fost retrasă şi datoria i-a fost socotită din nou ca şi cum niciodată n-ar fi fost iertat. Pilda, în întregime, a fost concepută pentru a face clar acest punct, şi anume că pedeapsa se întoarce înapoi asupra omului care nu-şi păstrează neprihănirea, atât de complet ca şi cum nu ar fi fost niciodată iertat.

262

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

Pilda a fost rostită pentru a ilustra un adevăr spiritual, Isus făcând clar aceasta când spune: „Tot aşa vă va face şi Tatăl Meu cel ceresc, dacă fiecare din voi nu iartă din toată inima pe fratele său.” Matei 18,35. Isus nu a făcut altceva decât să repete un adevăr deja clarificat în Vechiul Testament. „Dar dacă cel rău se întoarce de la toate păcatele pe care le-a săvârşit, şi păzeşte toate legile Mele şi face ce este drept şi plăcut, va trăi negreşit, nu va muri. Toate fărădelegile pe care le-a făcut, i se vor uita! El va trăi, din pricina neprihănirii în care a trăit. Doresc Eu moartea păcătosului? zice Domnul, Dumnezeu. Nu doresc Eu mai degrabă ca el să se întoarcă de pe căile lui şi să trăiască? Însă dacă cel neprihănit se abate de la neprihănirea lui şi săvârşeşte nelegiuirea, dacă se ia după toate urâciunile celui rău, s-ar putea să trăiască el oare? Nu, ci toată neprihănirea lui va fi uitată, pentru că s-a dat la nelegiuire şi la păcat; de aceea va muri în ele.” Ezechiel 18,21-24. În felul acesta, Cuvântul Dumnezeului cel viu arată foarte clar faptul că nu poate exista un asemenea lucru, ca odată fiind salvat să fii pentru totdeauna salvat. În vreme ce este adevărat că iertarea şi curăţirea sunt chiar mijloacele efective pentru a ne statornici în neprihănire în experienţa noastră zilnică, de asemenea trebuie să înţelegem că aceleaşi mijloace, iertarea şi curăţirea, sunt condiţionate de credincioşia noastră continuă până la sfârşit. Aici, pe acest pământ, suntem puşi la probă. Soarta noastră nu este încă sigilată definitiv şi veşnic. Păcatele care au fost mărturisite şi predate Mântuitorului, Marele nostru Preot, sunt puse la loc sigur în sanctuar până în ziua cea mare a ispăşirii finale, dar dacă la vremea aceea vom fi găsiţi necredincioşi ele vor fi puse din nou asupra noastră ca şi cum niciodată n-am fi fost iertaţi. Acest adevăr este învăţat clar în următorul paragraf: „Adevăruri importante cu privire la ispăşire erau învăţate prin serviciul simbolic. În locul păcătosului era primit un înlocuitor; dar păcatul nu era anulat prin sângele victimei. În felul acesta, se asigurase doar un mijloc prin care el să poată fi transferat asupra sanctuarului. Prin aducerea sângelui, păcătosul recunoştea autoritatea legii, îşi mărturisea vinovăţia pentru călcarea ei şi îşi exprima dorinţa de iertare prin credinţa în Răscumpărătorul care avea să vină; dar nu era încă pe deplin liberat de sub condamnarea legii.” Tragedia veacurilor, cap. 23, par. 33.

SIGILIUL AL DOILEA

263

Primul sigiliu
Lucrarea Duhului Sfânt; începută prin ploaia timpurie şi desăvârşită prin ploaia târzie; Adevărul din punct de vedere intelectual şi spiritual este Prin urmare o lucrare de o viaţă; Sigilează păcatul în afară şi neprihănirea înăuntru; Pregăteşte pentru marea încercarea finală; Trebuie să fie încheiată complet înainte de judecată.

Al doilea sigiliu
Un singur act îndeplinit în sanctuarul ceresc la sfârşitul timpului de har sau de probă; Nu este o lucrare îndeplinită în noi; Este o lucrare puternică făcută pentru noi; Pusă la dispoziţie doar acelora care trec cu bine marea încercare finală; Nu este sigiliul Duhului Sfânt; Este lucrarea lui Hristos ca Mare Preot; Disponibilă doar acelora care au primit primul sigiliu; Este sigiliul şi asigurarea veşnică a acelora care îl primesc, în orice privinţă.

Nu există nimic în serviciul zilnic care să aducă acea eliberare deplină. Nici primul sigiliu nu poate oferi protecţia necesară pentru a ne asigura pe vecie faţă de întoarcerea asupra noastră a acelor păcate care au fost despărţite de noi în serviciile zilnice. Tot timpul nostru de punere la probă pe pământ ne aflăm încă în poziţia de a avea uşa deschisă a posibilităţii ca păcatul să se întoarcă iarăşi asupra noastră. Este o uşă faţă de care noi trebuie să fim sigilaţi pentru totdeauna, aşa încât păcatul să nu se mai poată întoarce asupra noastră niciodată. Ar fi un lucru teribil ca toate păcatele noastre să atârne gata să cadă asupra noastră pentru toată veşnicia. Trebuie să fie foarte evident faptul că prevederea de a fi sigilaţi în faţa oricărei posibilităţi ca păcatul să se mai întoarcă din sanctuar asupra noastră, este o lucrare foarte diferită de cea a îndepărtării păcatului şi a aşezării lui în sanctuar. Cu toate acestea, amândouă sunt, în sensul cel mai real al cuvântului, o sigilare în neprihănire împotriva păcatului. Prima lucrare este

264

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

preliminară celei de-a doua, pentru că dacă noi nu avem primul sigiliu, atunci în sanctuar nu vor fi păcate care să se întoarcă asupra noastră faţă de care să fim protejaţi. Totuşi, în timp ce prima este preliminară celei de-a doua, ea nu este completă în sine şi, fără a doua lucrare, tot ceea ce s-a realizat în cadrul primului sigiliu nu va fi de nici un folos. Acest lucru trebuie făcut foarte clar. Gândiţi-vă la următoarea situaţie. Un credincios a lepădat cu credincioşie orice păcat care ia fost descoperit şi a intrat în posesia neprihănirii lui Isus care a fost stabilită în locul acelor păcate. El a ajuns să primească toate beneficiile ploii târzii care au dezvoltat în el caracterul lui Hristos până la măsura lui deplină. El a făcut faţă şi a trecut de marea încercare finală care vine la încheierea timpului de probă omenesc, fiind astfel pregătit sufleteşte să intre în cer. Dar ispăşirea finală ce trebuie făcută în sanctuar nu a fost încă săvârşită pentru el, chiar dacă au fost întrunite toate condiţiile şi timpul ei a sosit. Până când slujirea lui Hristos din Sfânta Sfintelor în sanctuarul ceresc să ajungă să ofere ispăşire finală pentru păcatele celor neprihăniţi, în cer există o acumulare grozavă a tuturor păcatelor sale din trecut, cu posibilitatea ca acestea să se întoarcă din nou asupra lui la sfârşit. Omul a primit beneficiul deplin al lucrării primului sigiliu. Duhul Sfânt, în virtutea sferei Sale de activitate pe care o desfăşoară, a făcut tot ceea ce poate face pentru el ca persoană, dar acest lucru nu îl sigilează faţă de posibilitatea trimiterii înapoi a acelei poveri îngrozitoare a răului. Aceasta este o lucrare diferită. Sigiliul al doilea este cel care face acest lucru şi poate fi efectuat doar de o singură Persoană, Isus Marele nostru Preot, care în virtutea sângelui Său vărsat poate şi doreşte, prin faptul că a intrat în Sfânta Sfintelor din sanctuarul ceresc, să stropească sângele Său spre şi peste tronul milei şi, în felul acesta, să facă ispăşire finală pentru păcatele noastre mărturisite şi părăsite. La acest punct totul depinde de El. După cum împărăteasa Estera era singura persoană din lume care putea să meargă înaintea împăratului şi să pledeze pentru Israelul din vechime, tot astfel Isus va fi singura persoană din univers care poate să meargă şi să pledeze înaintea Împăratului împăraţilor pentru Israel. Dar El nu face acest lucru pur şi simplu din obligaţie. Slujirea Sa nu este decât un serviciu făcut dintr-o constrângere divină a iubirii Sale sufleteşti şi de nestins. Jertfa Sa a fost întotdeauna şi

SIGILIUL AL DOILEA

265

va rămâne întotdeauna o jertfă benevolă. Oricât l-ar costa acest lucru, noi ştim că El va merge până la capăt cu ispăşirea finală fără să ezite câtuşi de puţin. Pe acest fapt ne putem bizui cu cea mai mare siguranţă şi încredere, chiar dacă în timpul judecăţii celor vii încrederea noastră că El va face acest lucru va fi pusă la încercare la maximum. Există însă pericolul ca noi să subestimăm implicaţiile depline a ceea ce înseamnă acest lucru pentru noi. Din acest motiv, în efortul nostru de a lămuri cât de important este ca Isus să facă ispăşirea finală şi de a înfăţişa natura şi lucrarea celui de-al doilea sigiliu, să presupunem că Isus va refuza la urmă să meargă până la capăt cu lucrarea Sa. Acum, noi toţi ştim că Marele nostru Preot nu va refuza nici pentru o clipă să facă ispăşirea finală pentru păcatele celor neprihăniţi. Dar pentru a înţelege cât de mult depinde de Hristos ca să facă această ispăşire finală, noi trebuie să vedem care ar fi consecinţele teribile ca urmare a refuzului Său. Adică, să presupunem pentru moment că El ar refuza în realitate să aducă la îndeplinire această slujire vitală când vine timpul ca El să păşească înaintea tronului milei şi să stropească sângele Său pentru ispăşirea finală a păcatelor noastre, act în virtutea căruia El poate să ia toate păcatele adevăratului popor al lui Dumnezeu şi să le pună asupra ţapului de trimis sau ţapul pentru Azazel. Şi atunci ce se va întâmpla? Ce ar însemna aceasta pentru omul de aici de pe pământ la vremea aceea care, în timp ce se află în viaţă, a primit beneficiile depline ale sigilării zilnice, întipărirea deplină a Duhului Sfânt în caracterul lui Hristos din viaţa sa, pregătirea morală pentru intrarea în cer şi în a cărui inimă a pulsat nădejdea luării la cer? Noi trebui să luăm în considerare doar astfel de persoane, şi nu altele, fiindcă restul nu poate primi deloc beneficiile ispăşirii finale. Ar însemna ca păcatele lui să nu poată fi puse asupra ţapului pentru Azazel, pentru că doar prin Hristos se poate realiza acest lucru, prin săvârşirea ispăşirii finale. Însă păcatele nu pot rămâne nici în sanctuar, deoarece sanctuarul trebuie curăţit de ele neîntârziat. Timpul limită pe parcursul căruia ele pot rămâne în sanctuar a expirat. Urmează judecata care reclamă curăţirea sanctuarului şi care aduce cu sine acest lucru. De aceea, păcatul trebuie să fie îndepărtat din sanctuar şi trimis în altă parte. Întrucât păcatul nu poate fi pus, în aceste împrejurări, asupra

266

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

ţapului de trimis, atunci el trebuie să se întoarcă asupra omului care le-a săvârşit. Nu există nici o altă alternativă, iar un asemenea lucru ar însemna să nu mai existe salvare pentru nimeni dintre noi, ci doar întunericul unei nopţi veşnice. Şi aceasta chiar dacă omul respectiv a primit toate beneficiile primului sigiliu. În lumina acestor fapte clare nimeni n-ar trebui să mai aibă nici cea mai mică dificultate în a vedea că primul sigiliu nu ne oferă protecţie faţă de posibilitatea ca toate păcatele noastre mărturisite să se întoarcă din sanctuar asupra noastră. În acelaşi timp, nu trebuie să uităm că primul sigiliu este indispensabil. Acesta trebuie să fie experimentat pentru a primi sigiliul al doilea. El este preliminar, dar nu este ultimul. Aşa minunat şi desăvârşit cum este, dacă ar fi singurul sigiliu primit atunci n-am putea beneficia la sfârşit de mântuire. Aşa se face că primul sigiliu ne conduce până la un punct, dar ne lasă nesigilaţi faţă de posibilitatea grozavă ca toate păcatele noastre să se întoarcă din nou asupra noastră în ziua cea mare a judecăţii. Însă când Isus păşeşte înaintea tronului milei şi stropeşte sângele Său preţios, aşa cum El o va face la modul cel mai sigur pentru fiecare copil al lui Dumnezeu pocăit cu adevărat care a primit toate beneficiile lucrării Duhului Sfânt în cadrul primului sigiliu, atunci păcatul va fi pus asupra ţapului pentru Azazel, fiind astfel asiguraţi pe vecie faţă de posibilitatea trimiterii înapoi a păcatului sub orice formă. Această lucrare finală a lui Isus din sanctuar pune un sigiliu protector asupra noastră, prin excluderea pentru totdeauna a oricărei posibilităţi ca păcatul să obţină din nou stăpânirea asupra poporului lui Dumnezeu. Acesta este cel de-al doilea sigiliu şi ultimul care, în timp ce şi el sigilează în afară păcatul şi înăuntru neprihănirea, după cum face şi primul sigiliu în felul său, totuşi este diferit în orice privinţă faţă de primul sigiliu. Deoarece am făcut un sumar al factorilor primului sigiliu, să facem acum un sumar al factorilor sigiliului al doilea pentru a arăta într-un mod clar şi distinct diferenţele. Sigiliul al doilea: este un singur act înfăptuit în sanctuarul ceresc la sfârşitul timpului de probă; nu este o lucrare făcută în noi, ci este o mare lucrare făcută pentru noi; este oferit după marea încercare finală doar acelora care au trecut de această încercare;

SIGILIUL AL DOILEA

267

nu este sigiliul Duhului Sfânt; este lucrarea lui Hristos ca Mare Preot; este disponibil doar pentru cei care au primit primul sigiliu; este, în orice privinţă, sigilarea şi siguranţa veşnică a acelora care îl primesc. Înainte de a încheia acest capitol ar fi bine să petrecem puţin timp în studierea implicaţiilor neînţelegerii corecte a diferenţelor dintre cele două sigilii. În nici un caz nu vom exagera dacă spunem că o înţelegere greşită a acestor diferenţe va avea drept rezultat pierderea sigură a vieţii veşnice, din moment ce trăim în timpul când avem la dispoziţie această lumină şi când implicaţiile celor două sigilii sunt atât de importante pentru cei ce trăiesc astăzi.

Cel de al doilea sigiliu nu este o lucrare făcută în poporul lui Dumnezeu, ci pentru ei după ce au fost curăţiţi şi albiţi de focurile persecuţiei şi ale încercării. Odată ce această lucrare este făcută, ei sunt asiguraţi pe vecie.

268

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

Când fariseii şi iudeii de altă dată n-au fost în stare să înţeleagă diferenţele dintre cele două veniri ale lui Hristos, acest lucru i-a costat viaţa veşnică pentru că s-au aşteptat ca El să vină la prima venire aşa cum e descris că va veni la a doua Sa venire. Când El nu a venit în felul în care metoda lor incorectă de studiu i-a condus să-l aştepte, atunci l-au respins şi, drept consecinţă, au pierdut viaţa veşnică. A fost o realitate tot la fel de serioasă ca şi situaţia despre care vorbim. Tot aşa şi înţelegerea greşită cu privire la sigilii ne va conduce să adoptăm o poziţie care ne va costa viaţa veşnică. Să vedem cum este posibil acest lucru. Dificultatea iudeului din vechime era aceea că el vedea doar o venire acolo unde ar fi trebuit să vadă două. În acelaşi fel, copilul de rând ce se pretinde astăzi copilul lui Dumnezeu, vede doar un sigiliu acolo unde ar trebui să vadă două sau, pentru a face lucrurile şi mai rele, desparte ploaia timpurie şi târzie, care formează şi este primul sigiliu, în două sigilii diferite unul de celălalt. Când se susţine, ca o înţelegere greşită, că este doar un singur sigiliu, atunci ceea ce urmează ca linie de raţionament este inevitabil. În primul rând, se deduce că sigiliul lui Dumnezeu îi este dat omului după ce a fost judecat şi păcatele sale sunt şterse din sanctuar. Acest lucru este adevărat, însă numai cu privire la cel de-al doilea sigiliu. Apoi, se deduce că sigilarea este o lucrare făcută de Duhul Sfânt în cel credincios îndeosebi în timpul revărsării ploii târzii, prin care se încheie lucrarea de desăvârşire a caracterului în sufletul lui. Şi acest lucru este adevărat, dar de astă dată numai cu privire la primul sigiliu. Avem aici, deci, adunaţi o serie de anumiţi factori despre sigiliile lui Dumnezeu. Factorii sunt adevăraţi, dar greşeala este că cercetătorul i-a adunat ca şi cum toţi ar descrie acelaşi sigiliu, când de fapt ei nu fac acest lucru. Punând laolaltă aceşti factori ca şi cum ar descrie doar un singur sigiliu, vor rezulta următoarele concluzii. Dacă sigiliul lui Dumnezeu se capătă la judecată şi dacă acelaşi sigiliu realizează lucrarea finală de desăvârşire a caracterului în cei sfinţi, atunci urmează că noi vom veni la judecată fără să beneficiem de lucrarea completă de desăvârşire a caracterului, vom veni cu lipsuri, slăbiciuni şi cu defecte de caracter ce trebuie să fie îndepărtate,

SIGILIUL AL DOILEA

269

pentru ca noi să putem sta desăvârşiţi pe deplin înaintea lui Dumnezeu. Acest lucru va însemna că la judecată noi nu vom veni cu un caracter desăvârşit şi va mai însemna ca după judecată să aibă loc curăţirea finală a sufletului. Mai mult decât atât, dacă noi spunem că sigiliul lui Dumnezeu este dat la judecată şi că ploaia târzie este acelaşi sigiliu, atunci ar trebui să credem că ploaia târzie trebuie să urmeze şi să nu preceadă judecata. Adică, mai întâi omul trebuie să ajungă să ia parte la judecata celor vii şi apoi, după ce este judecat şi găsit ca împlinind condiţiile cerute, i se dă darul ploii târzii şi este trimis să dea marea strigare altora care vor fi la rândul lor judecaţi, sigilaţi cu ploaia târzie şi apoi trimişi să strângă pe alţii, până când şi cel din urmă om a fost adus în biserică. Aceasta este singura concluzie posibilă care poate fi trasă, în timp ce cercetătorul vede mereu doar un singur sigiliu în loc de două. Să nu trecem cu vederea faptul că, atâta vreme cât este văzut doar un singur sigiliu în loc de două, Scripturile pot fi folosite cu putere pentru a sprijini această teorie care, la rândul ei, va avea o mare putere de convingere asupra minţii tuturor celor care văd doar un singur sigiliu acolo unde ar trebui să vadă două. Dar cum poate costa pe cineva acest lucru viaţa veşnică? Credinţa şi convingerea ta conduc dezvoltarea caracterului tău. Isus a spus: „Veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi.” Ioan 8,32. Cu alte cuvinte, doar adevărul te va face liber. Rătăcirea nu va face acest lucru. Dacă tu crezi că poţi să vii la judecată îmbrăcat cu hainele murdare ale unui caracter cu defecte, atunci exact în acest fel te vei prezenta la judecată. Şi, pe cât de sigur este că vei face acest lucru, pe atât de cert este că vei fi examinat şi găsit cu pete, zbârcituri şi alte asemenea lucruri. Dar toţi cei care vor dobândi viaţa veşnică, la acea dată „trebuie să fie încercaţi şi dovediţi fără pată sau zbârcitură sau altceva de felul acesta”. Tragedia veacurilor, cap. 28, par. 5 de la sfârşit. A fi găsit având altă stare spirituală înseamnă să fii aruncat afară şi să pierzi viaţa veşnică la modul cel mai sigur cu putinţă. Iar dacă noi credem că ploaia târzie vine doar peste aceia care au fost judecaţi şi sigilaţi, chiar în acel moment când cineva primeşte revărsarea Duhului Sfânt, acel cineva va ajunge să creadă imediat că a fost asigurat pentru veşnicie şi nu mai are nevoie de credinţă, chiar la vremea când de fapt el are cea mai mare nevoie să trăiască prin credinţă.

270

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

Dacă iudeii din vremea lui Hristos ar fi înţeles diferenţa dintre cele două veniri care erau numite cu acelaşi nume, dar care totuşi erau diferite, atunci ei n-ar fi pierdut viaţa veşnică. Tot aşa şi noi, dacă astăzi înţelegem diferenţa dintre cele două sigilii care sunt denumite la fel, dar care totuşi sunt diferite, atunci vom scăpa de consecinţele înşelăciunii. Astăzi este timpul de a fi siguri că legea lui Dumnezeu este scrisă pe frunţile şi în inimile noastre, şi atunci vom fi pregătiţi să primim marele sigiliu final când vine timpul pentru aceasta. Fie ca fiecare să-şi întărească chemarea şi alegerea sa.

CAPITOLUL 20

Marea strigare începe
n capitolele anterioare am studiat un număr de aspecte diferite ale evenimentelor ultimelor zile cu ajutorul cărora am stabilit anumite pietre de hotar sau repere, cât şi un număr de principii corecte. Fără această temelie am fi nepregătiţi să înţelegem succesiunea întâmplărilor care au loc în timpul evenimentelor ce încheie marea şi teribila luptă dintre Dumnezeul cerului, în calitate de conducător al poporului Său pe acest pământ, pe de o parte, şi diavolul, în calitate de conducător al fiarei şi al icoanei ei, pe de altă parte. Ar fi foarte potrivit în acest stadiu al studiului nostru să revedem pe scurt ceea ce am învăţat până acum, înainte de a merge pas cu pas mai departe prin evenimentele care vor culmina cu restaurarea împărăţiei veşnice a lui Dumnezeu. Marea mişcare a celei de-a doua veniri a fost prezentă în lume încă din anul 1831, anunţând judecata prezentă a celor morţi şi judecata viitoare a celor vii, descoperind lucrarea extraordinară a lui Isus din sanctuarul ceresc şi proclamând adevărul Sabatului. Dar bisericile lumii au respins această lumină, fapt care a condus la decăderea lor morală şi a lumii. Această decădere va fi pusă de către conducători pe seama „profanării duminicii”, ceea ce-i face să înainteze şi mai mult în respingerea adevărului lui Dumnezeu şi să vină, în aceeaşi măsură, în sprijinirea instituţiei papale, cu rezultatul că, în întreaga lume, se va deschide şi mai larg uşa pentru manifestarea din plin a răzvrătirii, fărădelegii şi spiritismului. Aceasta oferă diavolului un şi mai mare control asupra elementelor şi, din ce în ce mai mult, el va da frâu liber forţelor naturii peste care are stăpânire într-o anumită măsură, cu rezultatul că pustiiri de orice fel vor aduce pierderi îngrozitoare de vieţi şi de bunuri materiale. Conducătorii bisericii, dornici să îşi asigure puterea statului pentru a înlocui puterea pierdută a lui Dumnezeu, se vor uni în cele din urmă şi vor prezenta autorităţilor civile argumentul că toate necazurile lor se datorează nesocotirii „sfinţeniei duminicii”, şi că

Î

(271)

272

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

aceste necazuri nu vor înceta decât atunci când păzirea duminicii va fi impusă ca unicul mijloc de restaurare a legii şi ordinii. Iar autorităţile, nerealizând faptul că acesta este cel mai rău lucru cu putinţă pe care ar putea să-l facă în restaurarea oricărei legi şi ordini, se vor înclina înaintea argumentului şi vor impune legislaţia duminicală. Icoana fiarei este instaurată în acest fel, iar căderea Babilonului cel mare este astfel completă; a sosit timpul ca cel de-al patrulea înger să lumineze pământul cu slava lui. În timp ce lumea este împinsă în agonia acestui dezastru final şi al autodistrugerii, Domnul îşi are pregătită oştirea Sa pentru bătălie. Studiul celor şapte îngeri din Apocalipsa 14 şi 18 arată că nu poporul mişcării îngerului al treilea va încheia lucrarea ce trebuie sfârşită înainte de încheierea timpului de probă, ci mişcarea îngerului al patrulea. Profeţia din Matei 22 confirmă mai mult faptul că cei poftiţi, care sunt recunoscuţi a fi pretinsul popor al lui Dumnezeu, nu vor da niciodată marea strigare. Această datorie va fi adusă la îndeplinire de slujitorii credincioşi ce fac invitaţia finală, avertizează şi cheamă pe cei poftiţi care au respins atât de categoric şi atât de grabnic eforturile lor. Când se apropie timpul pentru a fi dată marea strigare, slujitorii credincioşi care alcătuiesc nucleul mişcării îngerului al patrulea se unesc într-o foarte strânsă armonie şi cresc în caracter şi în valoare morală, astfel încât Domnul îi poate folosi în ultima bătălie. Respingerea acestei avertizări şi invitaţii adresată celor poftiţi aduce cu sine o cernere definitivă în mijlocul pretinsului popor al lui Dumnezeu, cu rezultatul că cei credincioşi sunt scoşi afară – un eveniment care deja este de domeniul trecutului. În ciuda acestui fapt mulţi încă aşteaptă ca cernerea să aibă loc în viitor, neînţelegând că sunt două cerneri: prima fiind provocată de mărturia directă a Martorului Credincios către Laodicea, iar a doua are loc ca urmare a testului sau încercării de ordin fizic de la sfârşitul perioadei marii strigări. Judecata celor vii nu începe cu marea strigare, ci este situată la sfârşitul ei, când marea încercare finală a decretului de moarte este impusă asupra poporului lui Dumnezeu. Nici unul din ei nu poate primi cel de-al doilea şi ultimul sigiliu până când n-a trecut de acel test îngrozitor, fapt care va determina primirea sau nu a ultimului sigiliu. Ploaia târzie este cea care desăvârşeşte sau încheie lucrarea harului lui Dumnezeu în sufletele celor

MAREA STRIGARE ÎNCEPE

273

credincioşi în timp ce aceştia se apropie de ultima încercare, aducând la bun sfârşit în ei lucrarea primului sigiliu ca pregătire pentru primirea celui de-al doilea sigiliu. Întrucât am permis Cuvântului lui Dumnezeu să stabilească aceşti factori pentru noi, a venit timpul să pornim pas cu pas un studiu detaliat al evenimentelor care vor avea loc în timpul marii strigări. Nicăieri nu sunt expuse mai bine aceste evenimente decât în capitolul „Ultima avertizare” din Tragedia veacurilor, capitol care va constitui baza studiului nostru. Este interesant de notat faptul că în ediţia originală din anul 1884, acest capitol era intitulat „Marea strigare”. Schimbarea titlului este doar în formulare şi nu în semnificaţie, căci nu este marea strigare ultima avertizare dată lumii? Primele trei pagini ale capitolului sunt devotate unei discuţii despre natura problemelor implicate în marea bătălie. În primul rând este citată Apocalipsa 18,1.2.4 care vorbeşte despre un alt înger ce luminează pământul cu slava lui şi vesteşte căderea Babilonului cel mare, urmat fiind apoi de un alt glas care cheamă poporul lui Dumnezeu afară din Babilon, ca să nu primească plăgile lui. Apoi urmează acest comentariu important şi interesant: „Acest pasaj din Scriptură arată înainte, către o vreme când vestirea căderii Babilonului, adusă de cel de al doilea înger din Apocalipsa capitolul 14 (vers. 8), trebuie repetată cu adăugarea menţiunii referitoare la stricăciunile care au intrat în diferite organizaţii care constituie Babilonul, de când a fost dată pentru prima oară solia, în vara anului 1844.” Tragedia veacurilor, cap. Ultima avertizare, par. 2. Este important ca această declaraţie să fie ţinută minte, pentru că atunci când vom vedea că se împlinesc aceste condiţii să ştim că marea strigare a început. Aici ni se spune că atunci când vine acest timp va lua amploare o stare de lucruri teribilă, de fărădelegi, după cum stă scris: „Este descrisă aici o stare grozavă în lumea religioasă. Cu fiecare respingere a adevărului, minţile oamenilor se vor întuneca mai mult, inimile lor se vor împietri şi mai tare, până când vor fi zăvorâte într-o împietrire necredincioasă. Sfidând avertismentele pe care Dumnezeu le-a dat, ei vor continua să calce în picioare unul dintre preceptele Decalogului, până când vor ajunge să-i prigonească pe aceia care-l socotesc sfânt. Hristos este batjocorit

274

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

prin dispreţul pus asupra Cuvântului şi poporului Său. Când învăţăturile spiritismului sunt primite de biserici, opreliştea impusă inimii fireşti este îndepărtată, iar mărturisirea religiei va deveni o mantie care ascunde cele mai josnice nelegiuiri. Credinţa în manifestările spiritiste deschide uşa pentru duhurile amăgitoare şi pentru învăţăturile demonilor şi în felul acesta influenţa îngerilor răi va fi simţită în biserici.” ibid., par. 2. Aceste cuvinte sunt întru totul demne de crezare pentru că ele descriu starea de lucruri în care se afundă lumea extrem de rapid, chiar înaintea ochilor noştri. Noi suntem martorii acestor împliniri ale profeţiilor despre care ştim că în curând îşi vor ajunge împlinirea lor completă. Lumea nepocăită este osândită. Nu este nevoie să ne convingem de adevărul acestor preziceri. Aceste declaraţii nu au nevoie de comentarii suplimentare. După cum este de aşteptat, căderea lumii, în general, într-o apostazie totală nu face altceva decât să urmeze exemplul căpeteniei ei – Babilonul cel mare – care va fi atins acele adâncimi înaintea restului lumii şi, odată cu aceasta, va trage după sine pe toţi aceia care-l urmează. Nu este de mirare că la acea vreme se spune că apostazia şi căderea lui este completă: „Despre Babilon, la vremea când s-a scos în evidenţă în această profeţie, s-a spus: ,Păcatele ei s-au îngrămădit, şi au ajuns până la cer; şi Dumnezeu şi-a adus aminte de nelegiuirea ei.’ Apocalipsa 18,5. El a umplut măsura nelegiuirii lui şi distrugerea este gata să cadă peste el.” ibid., par. 3. Aceste câteva rânduri sunt tot ce este necesar pentru a confirma faptul că, atunci când această stare de lucruri va fi atinsă, Babilonul cel mare va cădea complet pentru a nu se mai ridica niciodată. Dar în timp ce uşa milei va fi închisă pentru totdeauna, la vremea aceea, în faţa acelora care se împărtăşesc de căderea totală a Babilonului, vor mai fi totuşi şi din aceia care nu s-au identificat cu Babilonul, şi dintre aceştia va fi strâns un mare seceriş de suflete. Ei nu vor fi lăsaţi să piară, ci li se va da cea mai deplină ocazie de a scăpa de Babilon pe vecie. „Dar Dumnezeu are încă un popor în Babilon şi, înainte de căderea judecăţilor Sale, aceşti credincioşi trebuie să fie chemaţi afară din el, ca să nu ia parte la păcatele lui şi să nu ,primească urgiile ei’. De aici mişcarea simbolizată printr-un înger coborând din cer, luminând pământul cu slava lui şi strigând cu un glas puternic, făcând cunoscute păcatele Babilonului. În legătură cu solia lui se

MAREA STRIGARE ÎNCEPE

275

aude chemarea: ,Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu’. Aceste înştiinţări, unite cu solia îngerului al treilea, constituie avertizarea finală, care va fi dată locuitorilor pământului.” ibid., par. 3. Chiar acum ei se află ascunşi într-un număr mare printre cei din Babilon care nu au interes faţă de adevăr, după cum stă scris: „Cu tot întunericul spiritual şi îndepărtarea de Dumnezeu care există în bisericile care compun Babilonul, majoritatea adevăraţilor urmaşi ai lui Hristos se găsesc încă în ele. Sunt mulţi dintre ei care n-au auzit niciodată adevărurile deosebite pentru acest timp. Nu puţini sunt aceia care sunt nemulţumiţi de starea lor actuală şi doresc după o lumină mai clară. Ei caută în zadar chipul lui Hristos în bisericile din care fac parte. Când aceste biserici se vor depărta din ce în ce mai mult de adevăr şi se vor uni mai strâns cu lumea, deosebirea dintre cele două clase se va mări şi se va încheia în cele din urmă cu despărţirea. Va veni vremea când aceia care îl iubesc pe Dumnezeu mai presus de orice nu vor mai putea rămâne în legătură cu unii care sunt ,iubitori de plăceri mai mult decât iubitori de Dumnezeu; având o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea.’ ” Tragedia veacurilor, cap. Avertizarea respinsă, par. 2 de la sfârşit. „Cu toată decăderea larg răspândită a credinţei şi a evlaviei, în aceste biserici sunt şi urmaşi adevăraţi ai lui Hristos. Înainte de revărsarea finală a judecăţilor lui Dumnezeu peste pământ, în mijlocul poporului lui Dumnezeu va avea loc o aşa reînviorare a evlaviei de la început, cum nu s-a mai văzut din timpurile apostolice. Duhul şi puterea lui Dumnezeu vor fi revărsate peste copiii Săi. În vremea aceea, mulţi se vor despărţi de bisericile acelea în care dragostea pentru lume a luat locul iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de Cuvântul Său. Mulţi, atât pastori, cât şi laici, vor primi cu bucurie acele adevăruri mari pe care Dumnezeu le-a rânduit să fie vestite în vremea aceea, pentru a pregăti un popor pentru a doua venire a Domnului. Vrăjmaşul sufletelor doreşte să împiedice această lucrare; şi înainte ca să vină timpul pentru o astfel de lucrare, el va încerca să o împiedice, introducând o contrafacere. În bisericile pe care va reuşi să le aducă sub puterea lui amăgitoare, va face să pară că s-a revărsat o binecuvântare deosebită a lui Dumnezeu; se va manifesta ceea ce se crede a fi un mare interes religios. Mulţimile se vor bucura că Dumnezeu lucrează în mod minunat pentru ei, când de fapt aceasta este lucrarea altui spirit. Sub o aparenţă religioasă, Satana va căuta

276

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

Prin securea puternică a adevărului soliei îngerului al treilea, mulţi vor fi despărţiţi de bisericile căzute şi de lume.
să-şi întindă influenţa peste lumea creştină.” Tragedia veacurilor, cap. Redeşteptări moderne, par. 8. „Grozav va fi deznodământul la care va fi adusă lumea. Puterile pământului, unindu-se să lupte împotriva poruncilor lui Dumnezeu, vor decreta ca ,toţi, mici şi mari, bogaţi şi săraci, slobozi şi robi’ (Apocalipsa 13,16) să se conformeze practicilor bisericii prin păzirea sabatului neadevărat. Toţi aceia care refuză să consimtă vor primi pedepse civile şi, în cele din urmă, se va spune că merită moartea. Pe de altă parte, Legea lui Dumnezeu, bucurându-se de ziua de odihnă a Creatorului, cere ascultare şi ameninţă cu mânia pe toţi aceia care calcă preceptele ei.” Tragedia veacurilor, cap. Ultima avertizare, par. 4.

MAREA STRIGARE ÎNCEPE

277

Aşa după cum se arată în acest ultim paragraf, ultima luptă va fi cu privire la validitatea Sabatului zilei a şaptea, ca zi adevărată de închinare, în opoziţie cu ziua întâi a săptămânii. Însă ar fi cu mult prea superficial, un lucru extrem de primejdios de altfel, să vedem în această confruntare înspăimântătoare doar o mare bătălie ce are ca scop să dovedească ce zi a săptămânii este desemnată de Dumnezeu ca zi de închinare. Această chestiune a fost clarificată, stabilită de multă vreme, iar toţi marii conducătorii religioşi ai marilor şi micilor denominaţiuni, inclusiv Biserica Romano-Catolică, au admis nestingherit că ziua a şaptea este ziua de închinare desemnată de Iehova. Dar în timp ce admit acest lucru ei vor da pe faţă cel mai rău gen de ostilitate faţa de Sabat, când acesta este prezentat în puritatea şi puterea lui, şi faţă de aceia care vor rămâne credincioşi neabătuţi faţă de tot ceea ce reprezintă el. Aceasta ne atrage atenţia la faptul că există o păzire a Sabatului în adevăratul sens al cuvântului şi, de asemenea, o păzire formală a zilei a şaptea. Aceasta din urmă se pretinde a fi un lucru veritabil, deşi în fapt nu este nimic altceva decât o contrafacere neputincioasă. Cu cât mai mult sunt înşelaţi oamenii, cu atât mai mulţumit este Satana. În confruntarea finală, Sabatul lui Dumnezeu va fi simbolul tuturor problemelor ce trebuie rezolvate în această ultimă bătălie titanică. Unde se găseşte Sabatul lui Dumnezeu, se găseşte şi puterea lui Dumnezeu, pentru că ambele sunt inseparabile. Vezi cartea Adevărata neprihănire şi Sabatul lui Dumnezeu de F.T. Wright. Deci, atunci când puterea extraordinară a Dumnezeului atotputernic a rostit lumile la existenţă, acolo şi-a făcut simţită prezenţa şi Sabatul. Se cerea aceeaşi putere pentru a structura împărăţia lui Dumnezeu pe pământ ca şi în ceruri, şi din nou a fost Sabatul. Evanghelia este puterea lui Dumnezeu trimisă în lume, în Isus Hristos, ca să ne salveze din păcatele noastre. Rezultatul este o nouă creaţie. Din nou este prezent Sabatul inseparabil legat de puterea lui Dumnezeu. Satana se teme cel mai mult când Sabatul este înţeles şi primit în mod corect deoarece puterile ce se găsesc la-ndemâna sa, aşa cum sunt ele simbolizate de stindardul duminical, sunt cu totul nesemnificative. Cu toate acestea, fiindcă şi-a sădit gândul şi spiritul său în miliarde de muritori înşelaţi, el este în stare lanseze un atac formidabil împotriva poporului lui Dumnezeu, în acest timp al sfârşitului.

278

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

Dacă ar putea să suprime toate manifestările şi acţiunile puterii lui Dumnezeu, atunci el va distruge Sabatul, stindardul care arată unde se află prezenţa şi autoritatea lui Dumnezeu. Odată cu înlăturarea prezenţei lui Dumnezeu, Satana intră în posesia teritoriului vacant. Apoi, despărţiţi de mântuire, toţi vom pieri. De asemenea diavolul va pieri deoarece şi el depinde de Dumnezeu pentru întreţinerea vieţii sale. Nu este de mirare că: „Grozav va fi deznodământul la care va fi adusă lumea”. ibid., par. 4. Ar putea fi scrise multe cărţi care să analizeze natura problemelor ce trebuie rezolvate pe vecie în ultima mare bătălie a veacurilor dintre bine şi rău, dar avem spaţiu suficient doar pentru a arăta clar că lupta va fi cu mult mai cuprinzătoare şi mai serioasă decât a aduce argumente cu privire la care zi a săptămânii este Sabatul. Toţi cei care s-au hotărât să rămână credincioşi de partea adevărului au nevoie să cerceteze în profunzime aceste lucruri pentru că, în apropierea grabnică a acestei confruntări, fiecare bărbat, femeie şi copil trebuie să se angajeze în totalitate de partea adevărului sau de partea rătăcirii, a luminii sau a întunericului, a neprihănirii sau a păcatului, a puterii lui Dumnezeu sau a puterii lui Satana, a Sabatului sau a duminicii. „Odată ce problema a fost prezentată clar înaintea omului, oricine va călca Legea lui Dumnezeu pentru a asculta de legiuirea omenească primeşte semnul fiarei; el primeşte semnul de apartenenţă faţă de puterea de care alege să asculte, în loc să asculte de Dumnezeu. Avertizarea din ceruri este aceasta: ,Dacă se închină cineva fiarei şi icoanei ei, şi primeşte semnul ei pe frunte sau pe mână, va bea şi el din vinul mâniei lui Dumnezeu turnat neamestecat în paharul mâniei Lui’. Apocalipsa 14,9.10. Dar nimeni nu trebuie să sufere mânia lui Dumnezeu până când, mai întâi, adevărul nu i-a fost adus în minte şi în conştiinţă şi nu a fost respins. Sunt mulţi care n-au avut niciodată ocazia să audă adevărurile deosebite pentru vremea aceasta. Obligativitatea poruncii a patra n-a fost pusă niciodată înaintea lor în adevărata ei lumină. Acela care citeşte toate inimile şi pune la încercare toate motivele nu va lăsa pe nimeni, dintre aceia care doresc să cunoască adevărul, să fie amăgit cu privire la scopurile luptei. Decretul nu va fi impus oamenilor orbeşte. Fiecare trebuie să aibă lumină suficientă pentru a lua o hotărâre în mod deliberat.” Tragedia veacurilor, cap. Ultima avertizare, par. 5, 6. Putem să fim plini de mulţumire pentru că la vremea aceea

MAREA STRIGARE ÎNCEPE

279

problema nu va fi învăluită în ceaţă, ci va fi prezentată clar înaintea oamenilor, după cum citim: „Decretul nu va fi impus oamenilor orbeşte. Fiecare trebuie să aibă lumină suficientă pentru a lua o hotărâre în mod deliberat.” ibid., par. 6. Sigur că diavolul nu va cruţa nici un efort pentru a lăsa problema cât mai în ceaţă posibil, dar în ciuda acestui fapt puterea care însoţeşte solia va clarifica orice problemă, pentru ca nimeni să nu aibă vreo scuză. Pentru o perioadă de timp necunoscută nouă astăzi şi nedescoperită nicăieri în Cuvântul lui Dumnezeu, lupta va fi înverşunată până când lumea-ntreagă va fi adusă în cele din urmă faţă în faţă cu marea încercare finală care, după cum am învăţat deja, vine la „încheierea timpului de har”. Parabolele Domnului Hristos, cap. În întâmpinarea Mirelui, par. 11. Apoi, după cum ne-arată în mod clar următoarea declaraţie, o clasă de oameni va primi semnul fiarei, în timp ce cealaltă clasă va primi sigiliul Dumnezeului cel viu. „Sabatul va constitui proba cea mare a credincioşiei, căci el este adevărul pus în discuţie în mod deosebit. Când va fi adusă încercarea finală asupra oamenilor, se va trage linia de deosebire dintre aceia care îl slujesc pe Dumnezeu şi aceia care nu-l slujesc. În timp ce păzirea sabatului neadevărat pentru a asculta de legea statului, contrară poruncii a patra, va fi o recunoaştere făţişă a apartenenţei la o putere care este în opoziţie cu Dumnezeu, păzirea Sabatului adevărat, în ascultare de Legea lui Dumnezeu, este o dovadă de credincioşie faţă de Creator. Pe când o categorie, care primeşte semnul supunerii faţă de puterile pământeşti, primeşte semnul fiarei, cealaltă, alegând semnul supunerii faţă de autoritatea divină, primeşte sigiliul lui Dumnezeu.” ibid., par. 7. Notaţi cu mare atenţie faptul că evenimentele din acest paragraf sunt datate de declaraţia: „Când va fi adusă încercarea finală asupra oamenilor...”. De aceea, ştiind că încercarea finală vine asupra oamenilor chiar la sfârşitul timpului de har, când marea strigare a luat sfârşit şi a fost dată ultima avertizare, abia atunci se va vedea linia de despărţire dintre cei care aleg definitiv duminica şi aceia care aleg Sabatul. Atunci vor primi cele două categorii de oameni semnul fiarei şi sigiliul lui Dumnezeu. Nimeni nu poate primi sigiliul Dumnezeului cel viu până când n-a făcut dovada că îşi menţine neabătut credincioşia faţă de Dumnezeu, sub presiunea tuturor încercărilor sau testelor ce

280

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

sporesc în severitate, încercări care sunt premergătoare şi includ încercarea finală. După cum vom vedea pe scurt vor fi o serie de încercări care devin din ce în ce mai dificile, mai aspre, încercări care încep de astăzi şi sfârşesc cu marea încercare finală. Încercările majore vor fi următoarele în ordinea lor: persecuţia generală, ameninţarea cu amenzi şi închisoare, privarea dreptului de a cumpăra şi de a vinde, trădarea de către membrii familiei, prieteni şi credincioşii apostaziaţi, decretul morţii. Aceia care trec prin acest foc încrucişat îngrozitor nu-şi pot permite să dea greş la nici un punct în mersul lor înainte, pentru că dacă vor da greş atunci vor primi semnul fiarei chiar în acel punct al eşecului lor, şi astfel vor fi pierduţi pe vecie. Ei nu mai au nevoie astfel să facă faţă nici unei încercări după aceasta pentru a li se hotărî destinul lor veşnic, deoarece prin eşecul lor se vede foarte clar faptul că nu se ridică la înălţimea încercării. De exemplu, aceia care nu pot suporta încercarea impusă de ameninţarea cu amenzi şi închisoare, nu au nici o speranţă în a face faţă presiunii cu mult mai mari a decretului ce interzice vânzarea şi cumpărarea şi, totodată, puterea lor de rezistenţă în confruntarea cu decretul morţii se va face una cu ţărâna. Dar, pe de altă parte, adevăratul popor al lui Dumnezeu care va fi în viaţă la acea vreme, nu poate primi sigiliul înainte de marea încercare finală deoarece prin ea, şi nicidecum printr-o încercare mai neînsemnată, se va decide destinul veşnic al poporului lui Dumnezeu. În felul acesta stă scris limpede: „Domnul mi-a arătat în mod clar că chipul fiarei va fi format înainte de încheierea timpului de har; pentru că aceasta este marea încercare pentru poporul lui Dumnezeu, prin care se va decide destinul lor veşnic... [Este citată Apocalipsa 13,11-17, care include decretul de moarte.] Aceasta este încercarea prin care trebuie să treacă poporul lui Dumnezeu înainte de a fi sigilat.” SDA Bible Commentary, vol. 7, pag. 976. Această declaraţie li se aplică acelora care sunt încă în marea vale a hotărârii în timpul marii strigări, şi îi include şi pe aceia care dau solia, pentru că ei se pot încă întoarce din drum dacă vor slăbi. Nimeni nu va fi veşnic în siguranţă decât după ce a trecut de judecata celor vii, după ce păcatele sale adunate în sanctuarul ceresc sunt şterse şi puse asupra ţapului de trimis. Aceasta este lucrarea adusă la îndeplinire de Hristos, care în final sigilează pe vecie pe cei credincioşi cu neprihănirea veşnică.

MAREA STRIGARE ÎNCEPE

281

Acesta va fi timpul despărţirii definitive dintre cei care primesc sigiliul lui Dumnezeu şi aceia care primesc semnul fiarei. Într-adevăr, stă scris: „Când va fi adusă încercarea finală asupra oamenilor, se va trage linia de deosebire dintre aceia care îl slujesc pe Dumnezeu şi aceia care nu-l slujesc... Pe când o categorie, care primeşte semnul supunerii faţă de puterile pământeşti, primeşte semnul fiarei, cealaltă, alegând semnul supunerii faţă de autoritatea divină, primeşte sigiliul lui Dumnezeu.” ibid., par. 7. Această declaraţie este în perfectă armonie cu cea din Parabolele Domnului Hristos, cap. Năvodul, par. 2, 4: „Când lucrarea de vestire a Evangheliei se termină, judecata va fi aceea care va face lucrarea de selectare între bun şi rău… Când lucrarea Evangheliei s-a încheiat, urmează imediat lucrarea de despărţire între ceea ce este bun şi ceea ce este rău, hotărându-se pentru totdeauna destinul fiecăruia.”

CAPITOLUL 21

Marea strigare ia amploare

A

m studiat primele trei pagini ale capitolului intitulat „Ultima avertizare” din Tragedia veacurilor, în cadrul căruia se descoperă importanţa problemelor în jurul cărora se dă lupta în perioada căderii ploii târzii. Odată stabilit acest fapt, ne întoarcem la timpul prezent ca să putem continua mai în detaliu examinarea evenimentelor care au loc unul după altul. Spre sfârşitul celei de a treia pagini a capitolului mai sus menţionat începe o descriere pas cu pas a evenimentelor marii strigări, aşa după cum nu găsim nicăieri altundeva în Cuvântul inspirat. Primele cuvinte ne conduc direct la punctul imediat premergător începerii marii strigări şi, apoi, ne poartă pas cu pas chiar spre sfârşitul revărsării ploii târzii. Să citim aceste cuvinte, făcând pauză din când în când, pentru a atrage atenţia la importanţa informaţiilor oferite. „Odinioară, aceia care au prezentat adevărurile celei de a treia solii îngereşti au fost priviţi adesea ca nişte alarmişti. Prevestirile lor că intoleranţa religioasă va câştiga teren în Statele Unite, că biserica şi statul se vor uni ca să-i prigonească pe aceia care păzesc poruncile lui Dumnezeu, au fost socotite neîntemeiate şi absurde. S-a declarat cu încredere că această ţară n-ar putea deveni niciodată altceva decât ceea ce a fost – apărătoarea libertăţii religioase. Dar, pe măsură ce problema impunerii păzirii duminicii este discutată în cercuri tot mai largi, evenimentul de care s-au îndoit şi nu l-au crezut atâta vreme se vede apropiindu-se, iar întreita solie va produce un efect pe care nu l-a avut mai înainte.” Tragedia veacurilor, cap. Ultima avertizare, par. 8. Acest paragraf vorbeşte de lucrurile care se vor întâmpla chiar înainte de a începe în mod real marea strigare. Majoritatea oamenilor a fost complet lipsită de credinţă în posibilitatea ca America cea liberă să aducă vreodată presiuni şi persecuţie asupra oricărui om care nu va păzi rânduielile bisericii, însă vine timpul când acest lucru se va întâmpla şi solia celui de-al treilea înger va

(282)

MAREA STRIGARE IA AMPLOARE

283

creşte atunci în putere şi în influenţă până se va uni cu îngerul din Apocalipsa 18, punctul de început al marii strigări. Este necesar să comparăm paragraful de mai sus cu cel din Experienţe şi viziuni, cap. Marea Strigare, par. 1: „Solia căderii Babilonului, aşa cum a fost dată de cel de-al doilea înger, este repetată, cu menţionarea în plus a stricăciunilor care au intrat în biserici din 1844. Lucrarea acestui înger vine chiar la timp pentru a se alătura ultimei mari lucrări a soliei celui de-al treilea înger, în timp ce se transformă într-o mare strigare.” Această promulgare a legii duminicale ce constituie semnul deplinei şi ultimei căderi a Babilonului cel mare, din pricina păcatelor lui care au ajuns până la cer, aduce lumea la punctul celei mai mari crize din istoria ei; fapt care, cu toate acestea, nu-l face pe Dumnezeu să fie lipsit de soluţie. Răspunsul Său la această criză este revărsarea cea mai deplină a puterii Sale peste copiii care sunt ai Săi, ca şi în trecut când Duhul Său a venit peste copiii Săi credincioşi pentru a face faţă crizelor de atunci. „În toate generaţiile, Dumnezeu i-a trimis pe slujitorii Săi să mustre păcatul atât în lume, cât şi în biserică. Dar oamenii doresc să le fie spuse lucruri plăcute, iar adevărul simplu şi curat nu este primit. Mulţi reformatori, când şi-au început lucrarea, s-au hotărât să aibă o mare prudenţă când au atacat păcatele bisericii şi ale naţiunii. Ei nădăjduiau ca, prin exemplul unei vieţi curate de creştin, să-i aducă pe oameni înapoi la învăţăturile Bibliei. Dar Duhul lui Dumnezeu a venit asupra lor aşa cum a venit peste Ilie, inspirându-l să mustre păcatele unui împărat nelegiuit şi ale unui popor apostaziat; ei nu s-au putut opri să predice declaraţiile lămurite ale Bibliei – învăţături pe care nu fuseseră dispuşi să le prezinte. Ei au fost constrânşi să declare cu ardoare adevărul şi primejdiile care ameninţau sufletele. Cuvintele pe care Dumnezeu le dădea ei le rosteau fără teamă de urmări, iar oamenii erau constrânşi să asculte avertizarea.” Tragedia veacurilor, cap. Ultima avertizare, par. 9. Aşa a fost întotdeauna în trecut şi tot astfel va fi şi în viitor când va începe marea strigare. Îşi va face apariţia o criză îngrozitoare ce va avea drept rezultat ameninţarea lumii cu autodistrugerea totală. Dar Dumnezeu nu va lăsa lumea să fie înghiţită de această criză fără să-i dea o ultimă avertizare. Din acest motiv, El trimite Duhul Său atotputernic asupra credincioşilor Săi care se roagă pentru puterea ploii târzii.

284

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

„Tot astfel va fi vestită şi solia îngerului al treilea. Când vine timpul ca ea să fie proclamată cu cea mai mare putere, Dumnezeu va lucra prin unelte umile, conducând minţile acelora care se consacră slujirii Sale. Lucrătorii vor fi calificaţi mai mult prin ungerea Duhului Său decât prin educaţia dată de instituţiile de învăţământ. Bărbaţi ai credinţei şi ai rugăciunii vor fi constrânşi să meargă cu zel sfânt, făcând cunoscute cuvintele pe care Dumnezeu li le dă. Păcatele Babilonului vor fi descoperite. Urmările dezastruoase ale impunerii rânduielilor bisericii de către autoritatea civilă, amăgirile spiritismului, înaintarea neobservată, dar rapidă a puterii papale, toate vor fi demascate. Pin aceste avertizări solemne, oamenii vor fi treziţi. Mii şi mii vor auzi cuvinte pe care nu le-au mai auzit niciodată. Cu uimire vor asculta mărturia că Babilonul este biserica decăzută din cauza rătăcirilor şi păcatelor ei, din cauza lepădării adevărului trimis pentru ea din cer.” ibid., par. 10. Sunt câteva puncte care solicită atenţia noastră în acest paragraf. În primul rând, trebuie să fie foarte clar faptul că aceasta este descrierea începutului marii strigări şi, deci, a ploii târzii care cade din abundenţă, ploaie ce aduce cu sine marea strigare. Acestea nu sunt evenimente care au avut loc mai înainte, ci chiar la începutul lansării marii strigări. Cea de-a doua propoziţie din paragraf face clar acest lucru, după cum urmează: „Când vine timpul ca ea să fie proclamată cu cea mai mare putere”, urmează apoi enumerarea evenimentelor care nu ar fi avut loc dacă nu ar fi venit timpul; timpul când solia să fie dată cu cea mai mare putere. Şi care este timpul acela? Este timpul când puterea cea mare a îngerului din Apocalipsa 18 se uneşte cu solia îngerului al treilea, în puterea ploii târzii, pentru a începe marea strigare a ultimei avertizări. În ediţia din 1884 a cărţii The Great Controversy, pag. 424, aceeaşi propoziţie sună astfel: „Când vine timpul ca marea strigare să fie proclamată”, ceea ce ne arată foarte clar că acesta este timpul marii strigări, care este descris în frazele ce urmează. Ceea ce se descrie în propoziţiile următoare reprezintă evenimentele care vor avea loc în timpul marii strigări. Dovezi în plus ne sunt oferite când citim chiar despre natura avertizării care se face auzită. Paragraful al doilea din capitolul „Ultima avertizare” al cărţii Tragedia veacurilor arată că Apocalipsa 18 se va împlini pe durata acestui timp „când vestirea

MAREA STRIGARE IA AMPLOARE

285

Revărsarea ploii târzii va fi cea mai mare strălucire de lumină care a fost dăruită vreodată oamenilor de pe acest pământ.
căderii Babilonului, adusă de cel de al doilea înger din Apocalipsa capitolul 14 (vers. 8), trebuie repetată cu adăugarea menţiunii referitoare la stricăciunile care au intrat în diferite organizaţii care constituie Babilonul, de când a fost dată pentru prima oară solia, în vara anului 1844”. Solia îngerului al doilea aşa cum s-a făcut auzită în 1844, a anunţat căderea parţială a Babilonului, dar, din acel an, el se face vinovat de mult mai multe păcate care vor fi trecute în contul lui prin ultima avertizare. „A doua solie îngerească din Apocalipsa 14 a fost predicată mai întâi în vara anului 1844, ceea ce a făcut să aibă la acea vreme o aplicaţie mai directă la bisericile din Statele Unite, unde avertizarea cu privire la judecată fusese vestită mai mult, dar

286

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

respinsă în general şi unde decăderea în biserici fusese mai rapidă. Dar solia celui de-al doilea înger nu şi-a atins împlinirea totală, în anul 1844. Bisericile au ajuns atunci la decădere morală, ca urmare a respingerii luminii soliei advente; dar acea cădere nu a fost totală. Atunci când ele au continuat să respingă adevărurile deosebite pentru vremea aceea, au decăzut din ce în ce mai mult. Totuşi, încă nu se putea spune ,a căzut Babilonul... pentru că el a făcut ca toate popoarele să bea din vinul mâniei curviei lui’. El încă nu reuşise să facă lucrul acesta cu toate popoarele. Spiritul asemănării cu lumea şi al nepăsării faţă de adevărurile probatoare pentru timpul nostru există şi a câştigat teren în bisericile protestante din toate ţările creştinătăţii; şi aceste biserici sunt cuprinse în denunţarea solemnă şi teribilă a celui de-al doilea înger. Dar lucrarea apostaziei încă nu a atins punctul culminant. Biblia declară că, înainte de venirea Domnului, Satana va lucra ,cu toată puterea, cu semne şi minuni mincinoase şi cu toată amăgirea nelegiuirii’; iar aceia care ,n-au primit dragostea adevărului, ca să fie mântuiţi’, vor fi lăsaţi să primească ,o lucrare de rătăcire ca să creadă o minciună’. 2 Tesaloniceni 2,9-11. Până când această stare nu va fi atinsă, iar unirea bisericii cu lumea nu va fi realizată deplin în toată creştinătatea, căderea Babilonului nu va fi totală. Schimbarea este progresivă, iar împlinirea desăvârşită a profeţiei din Apocalipsa 14,8 este încă în viitor.” Tragedia veacurilor, cap. Avertizarea respinsă, par. 3 şi 4 de la sfârşit. Aşa se face că starea spirituală a bisericilor va atinge punctul cel mai de jos posibil, făcând imposibilă reabilitarea lor. Atunci va fi timpul când se va face auzită puternica proclamare prin care se va anunţa nu numai faptul că Babilonul a căzut, ci că s-a isprăvit cu Babilonul cel mare. Acesta va fi timpul când, prin lucrarea îngerului din Apocalipsa 18, vor fi menţionate toate stricăciunile care s-au adunat odată cu pătrunderea lor în biserici, începând cu anul 1844. Aceste stricăciuni sunt: „Urmările dezastruoase ale impunerii rânduielilor bisericii de către autoritatea civilă, amăgirile spiritismului, înaintarea neobservată, dar rapidă a puterii papale…” Aici sunt cuprinse toate păcatele şi nu mai este nimic care ar face ca Babilonul să se afunde şi mai mult în vinovăţia lui; însă nici unul din aceste trei lucruri nu se putea găsi în 1844.

MAREA STRIGARE IA AMPLOARE

287

Nu a existat nici un fel de agitaţie atunci pentru a impune păzirea duminicii prin lege. Nu a fost luată în dezbatere şi nici măcar nu a fost menţionată. Nici spiritismul nu era o mare putere în biserici deşi începuse să câştige teren în biserici imediat după respingerea soliei advente. În sfârşit, în acele vremuri puterea papală nu era o forţă care să fie luată în seamă. În 1798 papalitatea primise rana de moarte iar după acest an succesul ei ajunsese în declin cu adevărat, într-atât de mult încât mulţi credeau că ea niciodată nu va mai ajunge pe o poziţie proeminentă în lume. Pe data de 24 noiembrie 1848, de exemplu, papa a trebuit să fugă din Roma pentru a-şi scăpa viaţa, iar apoi în 1860 papalitatea şi-a pierdut terenurile din Italia, cu excepţia Vaticanului. În acelaşi timp, încă de pe atunci, la început mai încet apoi din ce în ce mai repede, papalitatea a început să recâştige poziţia de putere proeminentă în lume. La vremea când s-a făcut auzită solia îngerului al doilea, în 1844, papalitatea nu mai era deloc o figură mondială proeminentă. Dar la timpul descris în paragraful zece al capitolului „Ultima avertizare”, toate aceste stricăciuni ce au luat în stăpânire tot mai mult bisericile care alcătuiesc Babilonul sunt atacate şi demascate cu putere, dovedind fără nici o îndoială că noi citim aici despre evenimente care au loc în primele etape ale marii strigări. Odată ce acest lucru este clar pentru mintea noastră, suntem gata acum să mergem la următorul eveniment din cadrul ordinii evenimentelor ultimelor zile, pe măsură ce lupta din timpul marii strigări ia amploare până ajunge la punctul ei culminant. Pe măsură ce continuăm să studiem această succedare a evenimentelor, punctul nostru de reper rămâne mai departe paragraful pomenit anterior care, după cum am văzut deja, descrie evenimentele care au loc la începutul marii strigări. Înainte de a citi mai departe restul acestui paragraf, trebuie să notăm un alt punct pe care trebuie să-l ţinem minte, şi anume că fiecare eveniment este strict dependent de evenimentul care a avut loc înaintea lui. O scurtă trecere în revistă a primelor evenimente, aşa după cum am văzut în paragraful luat în discuţie, dovedeşte acest adevăr. Mai întâi de toate, vine timpul când solia trebuie proclamată cu cea mai mare putere. Îndată ce vine acest timp, şi nu înainte, Dumnezeu începe să lucreze cu cea mai mare putere prin instrumente umile; El le califică prin revărsarea Duhului Său.

288

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

Rezultatul direct al acestui lucru, care altfel ar fi imposibil, este că ei sunt constrânşi să meargă înainte şi să vestească cuvintele de avertizare pe care li le dă Dumnezeu. Înzestraţi astfel cu putere şi călăuziţi li se oferă posibilitatea de a da în vileag păcatele Babilonului şi, ca o urmare firească a acestui lucru, mii şi mii vor auzi plini de uimire cuvinte pe care niciodată nu le-au mai auzit, şi anume că Babilonul este biserica decăzută din pricina respingerii luminii şi adevărului ceresc. În felul acesta încep să ia amploare evenimentele, iar interesul nostru se concentrează acum asupra a ceea ce urmează să se întâmple. În această privinţă avem suficientă informaţie, după cum citim: „Când oamenii merg la învăţătorii lor de mai înainte, cu întrebarea răscolitoare: ,Sunt aceste lucruri aşa?’, pastorii le prezintă fabule, proorocesc lucruri plăcute pentru a le potoli temerile şi pentru a linişti conştiinţa trezită. Dar în timp ce mulţi refuză să se mulţumească doar cu autoritatea oamenilor şi cer un ,Aşa zice Domnul’, pastorii populari, asemenea fariseilor din vechime, plini de mânie că autoritatea lor este pusă la îndoială, vor denunţa solia ca fiind de la Satana şi vor provoca mulţimile iubitoare de păcat să-i insulte şi să-i prigonească pe aceia care o vestesc.” Tragedia veacurilor, cap. Ultima avertizare, par. 10. Notaţi din nou că fiecare eveniment în succesiunea lui din acest paragraf, este urmarea firească şi inevitabilă a evenimentului de dinaintea lui. Dar observaţi de asemenea care sunt primele măsuri ce sunt adoptate împotriva poporului lui Dumnezeu. Vor fi ele o prigoană înverşunată care să conducă la ameninţarea cu moartea? La acest stadiu nu va fi absolut nimic atât de drastic, deoarece mai marii bisericilor apostaziate nu dau cine ştie ce importanţă minusculei rămăşiţe de credincioşi. La acea vreme poporul lui Dumnezeu nu va fi o mare ceată, pentru că solia laodiceană a provocat o mare cernere deja în Biserica Adventistă înainte de începerea marii strigări, după cum se arată în mod clar Experienţe şi viziuni, cap. Cernerea. Istoria a arătat întotdeauna că doar o minoritate neînsemnată a stat de partea corectă a acestor încercări care provoacă cernere în biserică, şi tot astfel va fi din nou. Spiritul Profetic vorbeşte despre poporul lui Dumnezeu când se referă la el, la vremea când începe conflictul, ca fiind „mica grupă care stă în lumină... a celor puţini, dar credincioşi.” Mărturii pentru comunitate, vol. 5, cap. Sigiliul lui Dumnezeu, par. 9, 10.

MAREA STRIGARE IA AMPLOARE

289

Când legea duminicală se va promulga pentru întâia oară ea nu va fi îndreptată iniţial împotriva poporului lui Dumnezeu, deoarece va fi o minoritate mult prea neînsemnată care nu are absolut nici un cuvânt de spus şi nici o influenţă în treburile oamenilor, motiv pentru care bisericile vor privi această minoritate ca nefiind demnă de luat în seamă într-un fel sau altul. Legea duminicală va fi introdusă deoarece bisericile, care au pierdut toată puterea lui Dumnezeu din cauza respingerii adevărului trimis lor de către cer, au devenit neputincioase pentru a rezolva grelele probleme care apasă asupra lumii, aducând astfel omenirea întreagă la limita autodistrugerii mondiale. Văzând marea lor pierdere şi temându-se de propria lor distrugere, ca urmare a forţelor nimicitoare reactive provocate de eşecul lor, bisericile se întorc spre o altă sursă de putere – puterea statului – pentru a se salva pe ele şi lumea de la nimicire. Aceasta va fi soluţia lor forte şi remarcabilă, ultima încercare din partea omenirii tremurânde de a fi rezolvator de probleme în locul lui Dumnezeu. Adevăratul popor al lui Dumnezeu va înţelege datorită pregătirii lui în principiile odihnei de Sabat că orice plan iniţiat de către oameni, ca rezolvatori de probleme, va fi nu numai sortit eşecului, dar va înrăutăţii şi mai mult situaţia care şi aşa este disperată. Cu iubirea cea mai profundă pentru masele de oameni ce se îndreaptă spre nimicire, ei îi vor avertiza cu privire la consecinţele groaznice ale detronării lui Dumnezeu ca Rezolvator de probleme şi înlocuirea Lui cu nişte bieţi oameni. Înzestraţi cu putere şi inspiraţi de Duhul Sfânt în puterea ploii târzii, ei vor avea un impact extraordinar asupra lumii. Cu totul pe neaşteptate poporul lui Dumnezeu, pe care conducătorii religioşi l-au privit ca fiind lipsit de importanţă, îşi va face apariţia ca o mare putere influentă. Această stare de lucruri îşi găseşte paralela în experienţa fariseilor care socoteau că dându-l pe Hristos morţii necazurile lor vor pieri, atât de puţin preţ puneau ei pe biserica lui Hristos din vremea lor. Însă destul de curând au trebuit să admită că apostolii erau o mare putere de care trebuiau să ţină seama, după cum se reflectă în strigătul disperat şi furios al mai marilor iudei împotriva apostolilor: „Şi voi iată că aţi umplut Ierusalimul cu învăţătura voastră”. Fapte 5,28. Exact la fel va fi atunci când bisericile din aceste zile din urmă îşi vor asigura puterea statului ca să impună decretele lor şi vor

290

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

socoti că nu au nici cel mai mic motiv să se îngrijoreze, însă, spre surpriza şi uimirea lor, vor descoperi că o mică şi neînsemnată grupă de oameni plină de o putere neobişnuită şi extraordinară, se va ridica şi va da în vileag adevărata natură a planului lor. Cu toate acestea, chiar atunci când aceşti oameni ai lui Dumnezeu îşi fac apariţia întâiaşi dată pe scenă, mai marii lumii vor subestima în mod serios puterea care se află în ei şi vor crede că îi pot aduce cu uşurinţă la tăcere numai prin argumentele întemeiate pe puterea propriei lor autorităţi. Pentru unii acest lucru va fi suficient, însă alţii vor cere un clar „Aşa zice Domnul”, în faţa căruia aceşti oameni nu pot răspunde cu Cuvântul lui Dumnezeu, care condamnă în principiu şi în fapt tot ceea ce fac ei. Abia atunci când ei văd că puterea argumentului nu are nici un efect şi că tot ceea ce au făcut, plănuit şi luptat este primejduit, vor recurge la vechea armă a celui rău – persecuţia – apelând la mulţimea credulă pentru a-i ataca pe solii credincioşi ai lui Dumnezeu. Astfel devine simplu şi clar că prima măsură folosită împotriva poporului lui Dumnezeu, după ce începe marea strigare, nu va fi persecuţia, ci doar puterea argumentului bazată pe autoritatea oamenilor. În mod cert aceasta nu este o mare încercare pentru poporul lui Dumnezeu. A fi în stare să faci faţă cu succes argumentelor celor care se opun adevărului nu este o experienţă dureroasă, ci mai degrabă una încurajatoare, chiar dacă trebuie să ţinem seama şi de faptul că există o anumită tristeţe când vedem că oameni inteligenţi şi raţionali iau poziţie neînţeleaptă, ce distruge sufletul, împotriva Dumnezeului cerului. Dar în mod predominant mintea şi interesul nostru nu trebuie să fie absorbite cu vrăjmaşii adevărului, ci cu înaintarea plină de succes a adevărului şi să vedem la timpul acela că lucrurile merg bine mai degrabă, deoarece un viu interes ia în stăpânire pe oameni şi mulţi arată că nu se dau mulţumiţi cu nimic mai puţin decât cu o dovadă solidă din Cuvântul lui Dumnezeu. Nu va fi cine ştie ce greutate să faci parte din biserică în acea vreme, şi mai mult ca sigur aceasta arată că marea încercare finală se află încă în viitor. Vom ajunge la ea la timpul potrivit în studiul nostru şi, când o vom face, o vom recunoaşte ca ceea ce este şi la ce punct al timpului are loc. Şi, pe cât de cert este că ei încă nu s-au confruntat cu marea încercare finală, tot atât de sigur este că judecata celor vii nu a

MAREA STRIGARE IA AMPLOARE

291

început încă la vremea aceea, pentru că ea este „marea încercare pentru poporul lui Dumnezeu prin care îşi va hotărî soarta lui veşnică”. SDA Bible Commentary, vol. 7, pag. 976. Această încercare trebuie să vină peste ei şi să fie trecută cu succes înainte ca ei să poată fi judecaţi pentru a deveni vrednici de cel de al doilea şi ultimul sigiliu, sigiliu pe baza căruia sunt feriţi veşnic de şiretlicurile diavolului. De aceea, întrucât marea încercare finală nu vine asupra lor aici, în fazele de început ale marii strigări, după ce primesc plinătatea Duhului Sfânt în puterea ploii târzii, ei nu sunt încă judecaţi şi sigilaţi cu cel de-al doilea şi ultimul sigiliu. De aceea, ploaia târzie vine înainte şi nu după ce suntem judecaţi. Nici un adevăr nu poate fi mai simplu şi mai clar decât acesta. În ciuda eforturilor clerului de a suprima adevărul, solia creşte rapid în putere şi influenţă. „Pe măsură ce lupta se extinde în domenii noi şi mintea oamenilor este atrasă către Legea lui Dumnezeu, cea călcată în picioare, Satana se agită. Puterea care însoţeşte solia nu face decât să-i mânie şi mai mult pe aceia care se împotrivesc. Clerul va face eforturi aproape supraomeneşti pentru a îndepărta lumina ca să nu lumineze peste turma lor. Prin toate mijloacele pe care le au la dispoziţie, vor încerca să interzică discutarea acestor probleme vitale. Biserica va face apel la braţul puternic al puterii civile şi papistaşii şi protestanţii se vor uni în această lucrare. Pe măsură ce mişcarea pentru impunerea duminicii devine mai îndrăzneaţă şi mai hotărâtă, va fi chemată în ajutor legea împotriva celor ce păzesc poruncile lui Dumnezeu. Ei vor fi ameninţaţi cu amenzi şi închisoare, iar unora le vor fi oferite poziţii cu influenţă şi alte beneficii şi avantaje, cu condiţia să renunţe la credinţa lor. Dar răspunsul lor statornic va fi: ,Arătaţine din Cuvântul lui Dumnezeu rătăcirea noastră’, acelaşi răspuns pe care l-a dat şi Luther în împrejurări asemănătoare. Aceia care sunt târâţi înaintea tribunalelor aduc o puternică susţinere a adevărului, iar unii care aud sunt conduşi să ia poziţie pentru păzirea tuturor poruncilor lui Dumnezeu. În felul acesta, lumina va fi adusă multor mii de suflete care altfel n-ar putea cunoaşte nimic despre aceste adevăruri.” Tragedia veacurilor, cap. Ultima avertizare, par. 11. Acest paragraf ne arată că am ajuns la timpul când lupta se va încinge şi mai mult şi înaintează în tăria ei deplină, biserica luând măsuri tot mai hotărâte împotriva adevăratului popor al lui Dumnezeu. În studierea acestui paragraf trebuie să avem grijă să

292

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

Succesiunea evenimentelor aşa cum au loc ele în timpul dezvoltării marii strigări, în puterea ploii târzii
Solia celui de al treilea înger creşte până ce devine o mare strigare; Chipul fiarei este ridicat; Vine timpul ca solia să înainteze cu cea mai mare putere, ceea ce înseamnă că a venit timpul pentru începerea marii strigări; Dumnezeu cheamă pe slujitorii Săi şi îi umple cu Duhul Lui în puterea ploii târzii; El îi trimite ca să dea lumii ultima avertizare; Păcatele Babilonului sunt date pe faţă, păcate ce includ relele care s-au adăugat de la 1844 încoace – legile duminicale, amăgirile spiritismului şi înaintarea papalităţii; Aceasta este repetarea soliei îngerului al doilea de către îngerul din Apocalipsa 18; Mii şi mii sunt treziţi; Ei merg la predicatorii lor cu întrebări serioase; Aceştia încearcă să nu dea atenţie întrebărilor; Oamenii nu sunt mulţumiţi cu aceasta şi cer dovezi biblice; Predicatorii devin furioşi pentru că autoritatea lor este pusă la îndoială; Drept represalii ei iniţiază persecuţia; Slujitorii lui Dumnezeu refuză să fie aduşi la tăcere; Lupta intră în noi câmpuri, iar Satana este tulburat; Legile duminicale sunt decretate împotriva poporului lui Dumnezeu; Unii sunt amendaţi, alţii sunt închişi, iar altora li se oferă mită sau poziţii atractive; Ei cer dovezi biblice; Persecuţia devine tot mai teribilă, sălbatică; Este stabilit decretul ce interzice cumpărarea şi vânzarea; Lucrurile escaladează către o criză de proporţii imense; Pe măsură ce furtuna se apropie va avea loc o mare cernere; Mulţimi îşi vor abandona poziţia şi se vor uni cu vrăjmaşul; Credinţa poporului lui Dumnezeu va fi încercată la maximum; Unii declară că dacă ar fi prevăzut urmările cuvintelor lor, ar fi păstrat tăcerea; Este dat decretul morţii, ca un apogeu al tuturor acestor dezvoltări; Aceasta este marea încercare finală; Urmează imediat judecata celor vii; Apoi urmează sigilarea; Toate aceste lucruri sunt urmate de timpul strâmtorării lui Iacov şi timpul marii strâmtorări ce include ultimele şapte plăgi.

MAREA STRIGARE IA AMPLOARE

293

nu tragem concluzii greşite din declaraţia: „Pe măsură ce mişcarea pentru impunerea duminicii devine mai îndrăzneaţă şi mai hotărâtă, va fi chemată în ajutor legea împotriva celor ce păzesc poruncile lui Dumnezeu”. Dacă nu luăm în considerare anumiţi factori, atunci am putea înţelege această frază ca însemnând că legea duminicală încă nu a fost dată în această fază a evenimentelor. În primul rând, după cum am văzut mai înainte, aprobarea legii duminicale instaurează icoana fiarei şi aduce cu sine căderea completă a Babilonului cel mare. Solia îngerului marii strigări anunţă căderea Babilonului cel mare şi, de aceea, este o solie ce nu poate fi făcută auzită până când nu se realizează acest lucru. Pe cât de sigur că aceasta este aşa, legea duminicală a fost dată înainte ca să înceapă marea strigare, şi pe cât de sigur este că marea strigare ia amploare, tot atât de sigur este că legea duminicală a fost aprobată. De aceea, timpul la care se face referire, în acest punct, în declaraţia pe care o studiem este un timp care arată că legea duminicală deja a fost aprobată de ceva vreme. Nu există nimic în această declaraţie care să tăgăduiască acest lucru. Când declaraţia este citită cu atenţie, se poate vedea că nu se spune că legea duminicală este aprobată chiar atunci, în acel moment. Ea spune că mişcarea pentru impunerea duminicii devine mai îndrăzneaţă şi mai hotărâtă şi, ca atare, va fi chemată în ajutor legea împotriva celor ce păzesc poruncile lui Dumnezeu. Mişcarea pentru impunerea duminicii nu va înceta să existe atunci când obţine succes în aprobarea legii duminicale, mai ales că tot ce se putea câştiga la acea vreme este o lege generală. După aprobarea legii mişcarea va rămâne foarte activă în acest domeniu, ca să vadă dacă legea este impusă. Şi, de îndată ce se ivesc violări ale ei, ei vor pleda pentru adăugarea mai multor articole în această lege care să cuprindă orice posibilităţi şi încălcări neprevăzute până în acel moment; aşa cum este cazul cu toate legile concepute de oameni. După ce a avut câştig de cauză cu primele ei cereri şi apoi când se confruntă cu acest protest puternic al unui grup minoritar, mişcarea devine într-adevăr mai îndrăzneaţă şi mai hotărâtă în eforturile ei de a impune legea duminicală, care deja este în vigoare, există. Până la acest punct legea nu a fost îndreptată în mod direct împotriva păzitorilor Sabatului, ci împotriva celor nereligioşi care nu au nici un interes să aducă închinare lui Dumnezeu; dar acum devine necesar ca legea să fie îndreptată împotriva păzitorilor poruncilor lui Dumnezeu.

294

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

Când vede această ameninţare, această mişcare tot mai îndrăzneaţă şi mai hotărâtă pentru impunerea duminicii apelează la puterea civilă şi îi câştigă de partea ei când cheamă în ajutor sau invocă legea împotriva păzitorilor Sabatului. Cuvântul „a invoca” înseamnă în mod literal „a chema în ajutor”; şi nu poţi chema în ajutor ceva ce deja nu există. Legea nu a fost concepută iniţial ca o armă directă folosită împotriva păzitorilor poruncilor, dar acum, pentru că ei sunt hotărâţi şi redutabili împotriva impunerii legii duminicale, legea este chemată în ajutor pentru prima oară în mod specific împotriva lor. Poporul lui Dumnezeu va fi târât la curtea de judecată pentru a da mărturie despre credinţa lui. Acesta este un efort din partea diavolului de a aduce la tăcere mărturia lor, însă pentru că ei refuză să se lase intimidaţi dau în schimb o mărturie puternică în favoarea adevărului, cu rezultatul că mii de oameni aud solia care altfel n-ar fi auzit-o niciodată, iar unii dintre ei se hotărăsc să stea de partea poruncilor lui Dumnezeu. Astfel, în loc ca solia să fie adusă la tăcere ea este făcută să meargă şi mai departe prin aceste mijloace. Întrebăm iarăşi: A început judecata celor vii în acest moment al timpului? Pentru a răspunde trebuie să punem o altă întrebare: A venit marea încercare finală peste poporul lui Dumnezeu în această etapă a evenimentelor? Realitatea este că ei nu au ajuns nici măcar la timpul când se dă decretul ce interzice cumpărarea şi vânzarea, care este o încercare mult mai uşoară decât decretul morţii şi, mai ales, în contextul în care decretul morţii va fi impus copiilor lui Dumnezeu. De fapt, ceea ce face decretul morţii, după cum vom vedea în cele din urmă, o punere la încercare aşa de mare nu este atât de mult ameninţarea cu moartea, ci implicaţiile şi împrejurările în care este impus. Vom înţelege mai bine acest lucru când vom ajunge la el. Acum însă dorim să examinăm dovada care arată că decretul de interzicere a cumpărării şi vânzării este un decret care va fi dat după perioada de timp pe care noi deja o studiem de ceva vreme. Ni se spune că ei sunt ameninţaţi cu amenzi şi închisoare. Impunerea unei amenzi, adică obligaţia de a plăti o anumită sumă de bani, nu ar fi necesară dacă un om s-ar afla sub un decret care i-ar interzice să vândă sau să cumpere. În aceste condiţii banii săi ar fi complet lipsiţi de valoare şi, dacă i s-ar lua banii, n-ar fi nici o pedeapsă pentru el. Cu alte cuvinte, decretul ce interzice

MAREA STRIGARE IA AMPLOARE

295

vânzarea şi cumpărarea este o pedeapsă mai mare decât amenda sau închisoarea, aşa că acest decret va fi aprobat mai târziu în viitor, în derularea evenimentelor, la un anumit timp. Ar fi bine acum să ne reamintim din nou declaraţia care spune: „Pentru că ei refuză să calce legea Sa, ca să asculte, în schimb, de puterile pământeşti, li se va interzice să cumpere şi să vândă. În cele din urmă, se va da un decret ca toţi să fie omorâţi.” Hristos Lumina Lumii, cap. Ispitirea lui Isus, par. 24. Această declaraţie arată în mod clar că presiunea la care este supus poporul lui Dumnezeu va creşte progresiv până la ultimul decret al morţii. Lumea ia măsuri severe împotriva lor aşteptându-se ca acest lucru să slujească scopului lor de a-i aduce la tăcere, dar când aceste măsuri dau greş ei vor adopta măsuri din ce în ce mai severe, şi tot mai severe, pentru că îşi dau seama că sunt incapabili să aducă la tăcere glasul de mustrare şi de avertizare. Combinând această declaraţie cu adevărurile pe care le-am studiat din Tragedia veacurilor, descoperim următoarea ordine a evenimentelor: se aprobă legea pe care poporul lui Dumnezeu refuză s-o onoreze, deoarece acest lucru ar însemna să-l dezonoreze pe Dumnezeu; mai mult decât atât, în puterea extraordinară a Duhului Sfânt ei protestează împotriva legii şi arată că ea aduce cu sine dezastru; mişcarea ce impune legea duminicală iese în întâmpinare mai întâi cu argumente; apoi vine cu prigoană personală; după care urmează legile de urmărire judiciară şi ameninţarea cu amenzi şi închisoare; şi mai apoi, deoarece ei încă refuză să calce legea lui Dumnezeu pentru a asculta de legea ţării, această mişcare impune decretul ce interzice vânzarea şi cumpărarea; şi când şi acest lucru dă greş din nou în a-i aduce la tăcere, în cele din urmă este impus decretul morţii care, din cauza împrejurărilor teribile şi a situaţiei implicate, devine cel mai sever şi cel mai teribil decret cu care a avut de a face cineva în istoria omenirii, cu excepţia a ceea ce a suferit Isus pe cruce. Unii oameni în trecut au avut de făcut faţă şi au rezistat testului impus prin decrete ale morţii, dar niciodată nu s-au confruntat cu grozăvia unui asemenea decret. De la acest timp înainte bătălia se dezlănţuie cu furie şi cu o mare putere. Vrăjmaşii lui Dumnezeu sunt înverşunaţi peste măsură şi nimic nu li se pare prea crud sau disperat ca să folosească, în intenţia lor nesăbuită, spre a aduce la tăcere glasul disident. „Ascultarea cu sinceritate de Cuvântul lui Dumnezeu va

296

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

fi considerată ca răzvrătire. Orbiţi de Satana, părinţii vor exercita asprime şi lipsă de înţelegere faţă de copiii lor credincioşi, stăpânul şi stăpâna vor prigoni pe servul care păzeşte poruncile. Dragostea va fi denaturată; copiii vor fi dezmoşteniţi şi alungaţi de acasă. Se vor împlini literal cuvintele lui Pavel: ,Toţi cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Hristos Isus, vor fi prigoniţi’ 2 Timotei 3,12. Când apărătorii adevărului refuză să cinstească sabatul duminical, unii dintre ei vor fi aruncaţi în închisori, unii vor fi exilaţi, alţii vor fi trataţi ca robi. Pentru înţelepciunea omenească, toate acestea par acum imposibile; dar, pe măsură ce Duhul lui Dumnezeu, care îi ţine în frâu, va fi retras de la oameni, iar ei vor fi sub stăpânirea lui Satana, care urăşte principiile divine, vor avea loc manifestări stranii. Inima poate deveni foarte crudă atunci când temerea de Dumnezeu şi dragostea sunt înlăturate.” Tragedia veacurilor, cap. Ultima avertizare, par. 12. Aceasta este perspectiva tuturor acelora care în aceste zile din urmă vor fi credincioşi Domnului. Dumnezeu nu ne promite o cărare uşoară şi presărată cu flori către împărăţia cerească, ci mai degrabă una care este plină cu orice fel de greutăţi, primejdii şi prigoană. Este o potecă ce necesită cea mai mare credinţă, curaj şi răbdare, care trebuie dezvoltate astăzi dacă avem de gând să suportăm ziua aceea. Ura faţă de poporul lui Dumnezeu va fi universală. Când începe marea strigare se va trăi o experienţă extraordinară la început, pentru că solia înaintează cu o putere cuceritoare împotriva citadelelor rătăcirii. Dar diavolul nu va dormita şi nici nu va sta trândav în timp ce solii neprihănirii merg înainte cu adevărul. În această etapă Duhul lui Dumnezeu se retrage şi mai mult de pe pământ, cu rezultatul că dezastrele şi calamităţile vor fi din ce în mai frecvente şi mai teribile; şi ca urmare pământul va fi redus la sărăcie şi foamete. „Şi atunci, amăgitorul cel mare îi va convinge pe oameni că aceia care slujesc lui Dumnezeu sunt cauza tuturor acestor rele. Clasa de oameni care a provocat dizgraţia Cerului va pune toate necazurile lor asupra acelora a căror ascultare de Legea lui Dumnezeu este o mustrare continuă pentru aceia care o calcă. Se va spune că oamenii îl insultă pe Dumnezeu prin călcarea sabatului duminical; că acest păcat a adus calamităţile care nu vor înceta până nu se va impune cu stricteţe păzirea duminicii; şi că aceia care susţin cerinţele poruncii a patra, distrugând prin

MAREA STRIGARE IA AMPLOARE

297

aceasta respectul faţă de duminică, sunt instigatorii oamenilor, împiedicând revenirea lor în favoarea divină şi la prosperitatea materială. În felul acesta, acuzaţia ridicată în vechime împotriva slujitorului lui Dumnezeu se va repeta pe criterii bine stabilite: ,Abia a zărit Ahab pe Ilie, şi i-a zis: Tu eşti acela care nenoroceşti pe Israel? Ilie a răspuns: Nu eu nenorocesc pe Israel; ci tu, şi casa tatălui tău, fiindcă aţi părăsit poruncile Domnului şi te-ai dus după Baali.’ 1 Împăraţi 18,17.18. Când mânia oamenilor va fi provocată prin acuzaţii neadevărate, ei vor urma faţă de trimişii lui Dumnezeu o cale foarte asemănătoare cu aceea pe care Israelul apostaziat a urmat-o în ceea ce privea pe Ilie.” Tragedia veacurilor, cap. Conflictul care se apropie, par. 19. Seceta grozavă care a adus Israelul din vechime la o aşa strâmtorare fizică groaznică a fost rezultatul direct al păcatelor regelui şi ale poporului, deşi ei puneau vina necazurilor chiar pe omul care le dăduse avertizarea care, dacă ar fi ascultat-o, i-ar fi scăpat de toate necazurile. Tot astfel va fi din nou; întreaga lume va fi incitată la vrăjmăşie împotriva păzitorilor Sabatului. Strâmtorările teribile la care va fi adusă lumea vor fi pricinuite de păcatul conducătorilor şi al oamenilor. Dar ei vor arunca vina tuturor necazurilor lor asupra micii grupe de oameni ai lui Dumnezeu, de altfel singurii ce vor da avertizarea care, dacă i-ar da ascultare, ar scăpa lumea de toate necazurile ei. Niciodată în istoria omenirii de după potop nu s-au mai bucurat atâţia oameni de o aşa bogăţie, confort şi belşug. Ei nu sunt obişnuiţi să trăiască în greutăţi, cu toate că este chiar generaţia care va fi forţată să simtă din plin lipsurile şi sărăcia. Închipuiţivă furia care se va prăvăli peste poporul lui Dumnezeu, popor despre care lumea îşi închipuie în mod greşit că este cauza tuturor necazurilor ei. În felul acesta nori de furtună, negri şi grei, se vor aduna în mânia lor distrugătoare deasupra capetelor adevăraţilor copii ai lui Dumnezeu. Atunci vor fi puse la încercare curajul şi credinţa; atunci va veni încercarea finală; atunci va sosi timpul când „o mare grupă de credincioşi care au mărturisit credinţa în solia îngerului al treilea… îşi vor părăsi poziţia şi vor trece în rândurile împotrivitorilor”. Despre aceasta vom studia mai departe în următorul capitol.

CAPITOLUL 22

Ultima cernere

D

acă există un lucru care trebuie să fie clar în studiul desfăşurării luptei dintre forţele Dumnezeului oştirilor şi puterile împărăţiei întunericului în timpul marii strigări, atunci acel lucru este presiunea la care va fi supus poporul lui Dumnezeu şi care va spori treptat în severitate odată cu trecerea timpului. Am văzut că legea duminicală este decretată mai întâi de toate ca un mijloc prin care se oferă bisericilor putere asupra oamenilor, putere pe care au pierdut-o din pricina apostaziei lor şi, ca atare, nu au în vedere pe poporul lui Dumnezeu care la vremea aceea va fi atât de mic la număr şi răspândit pe toată suprafaţa pământului, încât nu se va considera că merită atenţie. Dar spre marea surpriză a clericilor lumeşti, această minoritate nebăgată în seamă şi nerecunoscută se va ivi îmbrăcată cu puterea Duhului Sfânt fără măsură. La început împotrivitorii adevărului vor subestima la modul cel mai serios această desfăşurare de lucruri neprevăzută şi îşi vor închipui, siguri de sine, că îi pot face faţă cu argumente. Deoarece acest lucru se va dovedi a fi cu totul fără folos pentru toţi căutătorii sinceri ai adevărului, vrăjmaşii lor vor fi forţaţi să folosească persecuţia şi vor impune şi mai riguros legea duminicală. În acest timp adevăratul credincios va vedea cum devine obiectul urii şi al persecuţiei din partea tuturor, experienţa aceasta fiind cu adevărat una extrem de neplăcută. Dar, deşi înspăimântător cum va fi acest timp, nu va fi decât începutul apropierii groaznicei furtuni care, în cele din urmă, se va prăvăli peste copii lui Dumnezeu cu o furie nestăvilită. Apoi va urma marea încercare finală, o încercare de o aşa severitate şi intensitate, încât va da pe faţă orice caracter slab ce pretinde a face parte din oştirea lui Dumnezeu. Atunci, aceia care au fost în mijlocul păzitorilor Sabatului fecioare neînţelepte şi neghină printre grâu, peşti răi printre cei buni, vor fi văzuţi în adevărata lor lumină şi vor părăsi rândurile poporului lui Dumnezeu pentru a deveni cei mai aprigi persecutori, vrăjmaşi şi împotrivitori. De

(298)

ULTIMA CERNERE

299

fapt, mulţi dintre ei nici măcar nu vor aştepta până când se va dezlănţui furtuna asupra lor, căci văzând că se apropie şi înţelegând semnele ei prevestitoare ei vor abandona rândurile cu mult înainte. Acest lucru este clar arătat în declaraţia imediat următoare celei pe care am citat-o în ultimul nostru studiu, din cartea Tragedia veacurilor: „Când furtuna se apropie, o mare grupă de credincioşi care au mărturisit credinţa în solia îngerului al treilea, dar care n-au fost sfinţiţi prin ascultare de adevăr, îşi vor părăsi poziţia şi vor trece în rândurile împotrivitorilor. Unindu-se cu lumea şi împărtăşinduse de spiritul ei, au ajuns să vadă lucrurile aproape în aceeaşi lumină; şi când ajung la încercare, ei sunt pregătiţi să aleagă partea uşoară, populară. Bărbaţi de talent şi cu aspect plăcut, care odinioară se bucuraseră în adevăr, îşi folosesc puterile pentru a amăgi şi a rătăci suflete. Ei devin vrăjmaşii cei mai aprigi ai fraţilor lor de mai înainte. Când păzitorii Sabatului sunt aduşi înaintea tribunalelor pentru a da socoteală de credinţa lor, aceşti apostaziaţi sunt agenţii cei mai eficienţi ai lui Satana de a-i prezenta într-o lumină falsă şi a-i acuza şi, prin declaraţii mincinoase şi bănuieli, de a-i incita pe conducători împotriva lor.” Tragedia veacurilor, cap. Ultima avertizare, par. 13. Este necesar să ne luăm puţin timp şi spaţiu pentru a studia acest paragraf înainte de a merge mai departe, pentru că este indispensabil să clarificăm câteva întrebări care apar în acest paragraf. Tabloul prezentat aici este acela al unei mari cerneri în mijlocul poporului lui Dumnezeu care are loc nu la începutul perioadei marii strigări, ci după ce aceasta a luat o mare amploare, atunci când „o mare grupă de credincioşi care au mărturisit credinţa în solia îngerului al treilea, dar care n-au fost sfinţiţi prin ascultare de adevăr, îşi vor părăsi poziţia şi vor trece în rândurile împotrivitorilor”. Aceasta înseamnă că biserica marii strigări nu va fi o biserică liberă de elemente nesfinţite chiar până la sfârşitul lucrării ei, când se dezlănţuie furtuna marii încercări finale ce va despărţi pe cei credincioşi de cei pretinşi credincioşi. Aceasta înseamnă că fecioarele neînţelepte sunt încă amestecate cu cele înţelepte chiar până la sfârşit. Se înţelege că acest adevăr se află în directă opoziţie cu ideea susţinută de atâţia oameni cu privire la structura bisericii marii strigări, despre care mulţi cred că este o biserică în care se găsesc

300

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

doar oameni sfinţi şi curaţi. Ei gândesc că în timpul marii strigări problemele implicate vor fi atât de clare şi presiunea ce apasă asupra celor care stau de partea adevărului atât de mare, încât doar cei care sunt credincioşi veritabili, statornici îndrăznesc să stea de partea adevărului. Că această idee e falsă este evident din două puncte de vedere. În primul rând, Cuvântul lui Dumnezeu spune desluşit că grâul şi neghina se vor găsi împreună pe tot parcursul acestei perioade. Dovezile inspirate cu privire la aceasta deja au fost prezentate în capitolul al treisprezecelea al acestei cărţi. Vă sugerez să-l recitiţi cu mare atenţie chiar acum, mai înainte de a continua acest studiu. Până una alta iată o altă declaraţie care adevereşte că biserica lui Dumnezeu din timpul marii strigări se va compune din grâu amestecat cu neghină: „Dacă cei care pot ajuta în – nu se vor trezi ca să înţeleagă datoria lor, ei nu vor recunoaşte lucrarea lui Dumnezeu atunci când se va face auzită marea strigare a îngerului al treilea. Când lumina merge înainte pentru a lumina pământul, în loc de a veni în ajutorul Domnului, ei vor căuta să constrângă lucrarea Lui să se supună ideilor lor înguste. Permiteţi-mi să vă spun că Dumnezeu va lucra în această ultimă lucrare într-un mod cu totul deosebit de ordinea firească a lucrurilor şi într-un fel contrar oricărei plănuiri omeneşti. Atunci vor exista printre noi unii care vor căuta mereu să dirijeze lucrarea lui Dumnezeu, să dicteze chiar şi ce paşi să fie făcuţi când lucrarea înaintează sub îndrumarea îngerului care se uneşte cu îngerul al treilea în solia ce trebuie dată lumii. Dumnezeu va folosi căi şi mijloace care vor arăta că El ia frâiele în mâinile Sale. Lucrătorii vor fi surprinşi de mijloacele simple pe care El le va folosi pentru aducerea la îndeplinire şi desăvârşirea lucrării Sale de neprihănire.” Mărturii pentru predicatori, cap. Nevoia conducerii divine, subcap. Nu a fost sfatul lui Dumnezeu de a îngrădi lucrarea, par. 1. Nu fecioarele înţelepte, ci fecioarele neînţelepte sunt acelea care caută mereu să dirijeze şi să dicteze ce paşi trebuie făcuţi în biserica lui Dumnezeu când marea strigare este în proces de dezvoltare. Ambele categorii „cresc împreună până la seceriş; iar secerişul este încheierea timpului de har”. Parabolele Domnului Hristos, cap. Neghina, par. 6. În al doilea rând, presiunea la care este supus poporul lui Dumnezeu nu este aşa de mare la începutul marii strigări pentru

ULTIMA CERNERE

301

a împiedica intrarea fecioarelor neînţelepte în biserică. De fapt tabloul care ni se prezintă este acela al unui popor, poporul lui Dumnezeu, văzut ca o grupă triumfătoare şi plină de succes în primele faze ale ploii târzii, stadiu în care situaţia lor este mai bună în toate privinţele. Orice efort al autorităţilor civile şi ecleziastice de a-i aduce la tăcere va fi spulberat. Oameni remarcabili, printre care oameni de stat şi jurişti, vor lua o poziţie hotărâtă de partea soliei, iar când oamenii mari primesc adevărul, alţii îi urmează întotdeauna orbeşte. În felul acesta, în decursul revărsării ploii târzii, năvodul Evangheliei, aşa cum face întotdeauna, va scoate din mare în vederea ultimei separări atât peşti buni cât şi peşti răi, care vor intra în cala vasului – adevărata biserică – până în momentul când ultima încercare aduce la îndeplinire lucrarea finală de separare. La urma urmei, vestirea soliei marii strigări înseamnă vestirea Evangheliei veşnice, aşa cum niciodată înainte n-a mai fost proclamată. Ea va însemna coborârea năvodului Evangheliei în marea lumii şi aducerea cu sine a unui seceriş mai mare decât a încăput vreodată în acest năvod. După simpla lege a mediei aritmeticii vor fi scoşi mai mulţi peşti răi decât buni. Va fi o perioadă când lucrurile merg într-adevăr în direcţia unor stări ce produc agitaţie şi frământare îngrozitoare. Acesta este chiar lucrul care le atrage pe fecioarele neînţelepte, cărora le place să fie acolo unde este frământare şi agitaţie şi care caută să se lase purtate de val încotro le duce acesta. Dar când devine evident că totul s-a împotmolit şi s-a dus de râpă, atunci ele mărturisesc că s-au înşelat şi se-ntorc iarăşi în bisericile lor. Cu toate acestea nu trebuie să înţelegem că fecioarele neînţelepte primesc în realitate, alături de fecioarele înţelepte, umplerea personală cu Duhul Sfânt în puterea ploii târzii. N-ar fi posibil un asemenea lucru deoarece doar aceia care au fost mai întâi curăţiţi de vechea natură sau firea pământească şi care au viaţa Duhului Sfânt înăuntrul lor, pot fi folosiţi de Duhul Sfânt în vestirea unei solii extraordinare. În paragraful pe care-l studiem categoria care-şi abandonează poziţia sunt aceia care au mărturisit adevărul, dar nu au fost sfinţiţi prin ascultare de el. Iată descrierea exactă a fecioarelor neînţelepte: „Cei reprezentaţi prin fecioarele nechibzuite, nu sunt ipocriţi. Ei au consideraţie faţă de adevăr, l-au apărat şi l-au susţinut. Unii ca aceştia se simt atraşi către cei care cred adevărul, dar nu s-au

302

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

supus cu totul lucrării Duhului Sfânt. Ei n-au căzut pe Stânca, Isus Hristos, şi n-au lăsat ca firea lor cea veche să fie sfărâmată.” Parabolele Domnului Hristos, cap. În întâmpinarea Mirelui, par. 9. Aşa că în mod sigur fecioarele neînţelepte nu pot primi şi nu pot fi umplute cu Duhul Sfânt în puterea ploii târzii. Am putea trage concluzia că, la vremea aceea, ar fi imposibil ca fecioarele neînţelepte să se amestece cu cele înţelepte, deoarece vor fi în mod dureros conştiente de diferenţa dintre ele şi cei care au primit cu adevărat puterea lui Dumnezeu. Dar să fie oare aşa? În vremea aceea o putere deosebită va însoţi solia, aşa că oriunde pătrunde ea va fi ceva de care trebuie să se ţină seama. Fecioarele neînţelepte vor apăra solia şi îşi vor da seama de puterea care o însoţeşte. Ele vor interpreta acest lucru ca fiind puterea Duhului Sfânt din ele înseşi. Ele vor fi de asemenea prinse în frământarea luptei şi vor trăi entuziasmul luptei, ca şi cum ar avea puterea Duhului Sfânt în ele. În felul acesta ele vor merge înainte complet autoamăgite – aşa cum întotdeauna au fost fecioarele neînţelepte – până când răbufnirea ultimei furtuni le va descoperi lor şi altora jalnica lor lipsă de ulei în lămpi. Acestea sunt adevăruri solemne şi se cuvine ca în lumina lor fiecare dintre noi să ia seama la experienţa personală cu adevărul. Dacă suntem credincioşi în solia unei trăiri neprihănite, atunci noi suntem fie fecioare înţelepte, fie neînţelepte. Nu putem fi categorisiţi drept ipocriţi. Ei sunt aceia care pretind sau mărturisesc că slujesc lui Dumnezeu, dar resping soliile pe care El li le trimite în acel ceas critic. Dacă noi credem în soliile din timpul prezent, atunci nu suntem ipocriţi şi, astfel, putem fi ori fecioare înţelepte, ori neînţelepte. Mântuirea noastră veşnică depinde de ceea ce ştim noi că suntem în realitate. De aceea, să ne cercetăm inimile şi vieţile ca să vedem dacă dispunem de umplerea cu Duhul Sfânt – chiar viaţa lui Hristos în suflet, viaţă ce înlocuieşte vechea viaţă rea care se afla acolo înainte. Cultivaţi apoi noua viaţă cu toată puterea pe care ne-a dat-o Dumnezeu; priviţi la Cel care ne ajută să creştem pe măsură ce ne facem partea noastră. Atunci, şi numai atunci, vom fi în stare să rezistăm când vine asupra noastră încercarea finală. Întăriţi-vă chemarea şi alegerea cât încă mai este timp şi ocazie. Fie ca nimic să nu ne despartă de adevărul lui Dumnezeu. Un al doilea punct pe care trebuie să-l luăm în considerare când studiem paragraful treisprezece din Tragedia veacurilor, sunt cele două separări. În acest paragraf este descrisă separarea acelora care n-au fost sfinţiţi prin adevăr de aceia care rămân credincioşi.

ULTIMA CERNERE

303

Astfel, are loc o mare cernere sau separare care ajută biserica să rămână curată şi sfântă, liberă de toate elementele nesfinţite, iar făgăduinţa este: „Trezeşte-te, trezeşte-te! Îmbracă-te în podoaba ta, Sioane! Pune-ţi hainele de sărbătoare, Ierusalime, cetate sfântă! Căci nu va mai intra în tine nici un om netăiat împrejur sau necurat.” Isaia 52,1. Nu vom pricepe în mod clar această cernere în natura ei, precum şi ceea ce realizează ea, dacă nu înţelegem principiul existenţei celor două cerneri, fiecare cu caracteristicile ei distinctive, care au loc la două puncte din timp cu totul diferite şi care diferă una de cealaltă în toate privinţele. Am discutat acest principiu în amănunţime şi l-am lămurit în mod evident în capitolul treisprezece al acestei cărţi, şi vă sugerez încă o dată să examinaţi cu atenţie dovezile prezentate acolo. Ca să putem stabili care dintre cele două separări este descrisă în paragraful din Tragedia veacurilor, trebuie mai întâi să enumerăm pe scurt principalele diferenţe, după cum urmează: Prima separare, descrisă ca fiind coborârea năvodului în mare, este adusă la îndeplinire prin încercarea venită în urma soliei trimise de Dumnezeu bisericii şi nu prin presiune sau persecuţie. Cea de-a doua şi ultima separare este adusă la îndeplinire printro încercare sau punere la probă şi prin persecuţie. Un studiu al pildei celor zece fecioare face clar acest lucru. În această pildă se vesteşte solia şi fecioarele înţelepte şi cele neînţelepte se despart de restul celor care nu arată nici un interes în a ieşi în întâmpinarea Mirelui. Fecioarele înţelepte şi cele neînţelepte sunt la un loc în biserică, întocmai după cum peştii buni şi răi sunt laolaltă în vasul care este simbolul bisericii. Apoi vine sfârşitul, când misiunea Evangheliei ia sfârşit şi sunt puse la probă atât fecioarele înţelepte cât şi cele neînţelepte. Atunci se va vedea care dintre ele se bucură de prezenţa lăuntrică a Duhului Sfânt ca, în felul acesta, să poată intra în odaia de nuntă împreună cu Mirele. Astfel, în timp ce în ambele pilde, cea a peştilor şi cea a fecioarelor, prima separare desparte pe cei buni şi răi de restul lumii, cea de-a doua separare îi desparte pe cei buni de cei răi, pe cele înţelepte de cele neînţelepte. Deoarece unii confundă separarea descrisă în Tragedia veacurilor, cap. Ultima avertizare, par. 13 cu cea din Experienţe şi viziuni, cap. Zguduirea (Cernerea), par. 1-8, este bine să clarificăm

304

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

Localizarea celor două cerneri finale
Solia laodiceană este vestită poporului declarat al lui Dumnezeu, înainte de marea strigare. Are loc cernerea Marea furtună se năpu- Decretul steşte asupra fecioarelor morţii înţelepte şi neînţelepte Marea cernere finală

Cernerea din Tragedia veaCernerea din curilor, cap. Experienţe şi Solia merUltima averviziuni, cap. ge înainte tizare, par. 11Zguduirea, cu putere 14 par. 1-8 Timpul strâmtoPerioada marii rării lui Iacov strigări

Prima cernere, provocată de vestirea soliei laodiceene către poporul declarat al lui Dumnezeu înainte de începerea marii strigări, trebuie să fie clar distinsă de marea cernere finală care vine ca rezultat al vestirii ultimei solii de avertizare.

toate diferenţele. Nu trebuie să există vreo îndoială în mintea noastră cu privire la faptul că aceste două separări nu sunt aceleaşi, ci sunt diferite şi au loc la timpuri diferite. În primul rând, separarea descrisă în Experienţe şi viziuni are loc înainte ca să înceapă marea strigare, în timp ce cea descrisă în Tragedia veacurilor are loc când marea strigare a ajuns aproape de încheierea ei. N-ar trebui să fie nici cea mai mică dificultate în a vedea acest lucru. Nimic nu este mai clar în Experienţe şi viziuni decât faptul că acea cernere are loc înainte de începerea marii strigări, în vreme ce este la fel de clar că cernerea descrisă în Tragedia veacurilor are loc mai târziu, la un timp cu totul diferit de cel în care are loc prima cernere. La fel de clar este şi faptul că cernerea din Experienţe şi viziuni

ULTIMA CERNERE

305

este provocată de proclamarea unei solii, pe când cea descrisă în Tragedia veacurilor este provocată de dezlănţuirea unei furtuni năprasnice a celei mai înverşunate prigoane cu putinţă. Că prima cernere sau zguduire, despre care discutăm aici, este provocată de proclamarea unei solii reiese într-un mod foarte clar din aceste cuvinte: „Am întrebat care este înţelesul zguduirii pe care o văzusem şi mi s-a arătat că aceasta va fi provocată de mărturia directă, adusă de sfatul Martorului Credincios către laodiceeni. Aceasta îşi va face efectul asupra inimii celui ce o primeşte şi îl va face să înalţe stindardul şi să vestească fără ocoliş adevărul. Unii nu vor suporta mărturia directă. Ei se vor ridica împotriva ei, şi aceasta este ceea ce va provoca o zguduire în poporul lui Dumnezeu.” Experienţe şi viziuni, cap. Zguduirea, par. 4. Adevărata proclamare a soliei laodiceene este proclamarea Evangheliei veşnice. Mulţi au ideea că este o solie de denunţare aşa că, atunci când ei se ridică şi declară în sunet de trâmbiţă relele şi rătăcirile bisericii, ei cred totuşi că vestesc solia laodiceană. Aceasta este o greşeală gravă care a fost făcută de prea mulţi oameni, pentru că ceea ce n-au reuşit ei să vadă este faptul că solia laodiceană este ceva cu mult mai mult decât denunţarea şi înfăţişarea păcatelor şi, dacă ei nu vestesc ceea ce este în adevăr solia, atunci nu o vestesc deloc. Dovada clară a acestui fapt rezidă în faptul că şi-au făcut apariţia atât de mulţi aşa-zişi reformatori care au vestit ceea ce şiau închipuit ei că este solia laodiceană dar care de fapt nu era nimic mai mult decât o tiradă de învinuiri, şi totuşi, n-a fost provocată nici o cernere, pe când adevărata proclamare a adevăratei solii laodiceene va aduce cu sine o mare cernere în mijlocul poporului lui Dumnezeu, încât unii nu vor suporta adevărul tăios şi se vor ridica împotriva lui. O solie care a constat din învinuiri niciodată nu a reuşit să provoace în toată istoria o cernere şi o adevărată reformă. În cartea sa intitulată Lessons from the Reformation, pag. 102, A. T. Jones arată că „Reforma nu a constat şi nu constă din expunerea şi denunţarea nelegiuirilor Bisericii Romane”. El recunoaşte că acest fapt este ceva incidental, o parte indispensabilă a vestirii, dar ea nu este solia în sine. „Dacă”, susţine el, „expunerea şi denunţarea nelegiuirilor acestei biserici ar fi putut aduce reformă, atunci Reforma ar fi avut loc în lume mai devreme cu cinci sute de ani.” Nu au lipsit oamenii care au văzut rătăcirile din biserică, care să

306

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

se teamă de urmările acestor rele şi care să îşi înalţe glasul neînfricaţi în semn de protest şi condamnare la vederea acestor lucruri. „Aceşti reformatori” includeau papi, episcopi, preoţi, enoriaşi şi prinţi care, cu cinci sute de ani mai înainte de începerea Reformei, s-au ridicat unul după altul şi au denunţat relele pe care le-au văzut, dar este un fapt istoric, serios şi clar, că nici unul dintre ei şi nici toţi laolaltă nu au început vreodată lucrarea de reformă în cadrul Bisericii Catolice. Dar când s-au ridicat oameni care aveau Evanghelia cea vie şi au vestit-o, atunci a început Reforma şi împreună cu ea a venit şi cernerea şi despărţirea, care-i urmează în mod inevitabil. Principiul implicat aici este clar arătat în aceste cuvinte: „Abia când simţi că ţi-ai putea jertfi demnitatea ta proprie, ba chiar viaţa ta, spre a-l salva pe un frate rătăcit, abia atunci ai scos bârna din propriul tău ochi şi eşti în stare să-l ajuţi pe fratele tău. Atunci vei putea să te apropii de el şi să-i mişti inima. Niciodată n-a fost cineva întors din calea sa greşită prin mustrări şi reproşuri; dar, în felul acesta, mulţi au fost îndepărtaţi de Hristos şi şi-au închis inimile în faţa convingerii. Un spirit de iubire, o purtare amabilă şi atrăgătoare poate să-i salveze pe cei rătăciţi şi să acopere o mulţime de păcate. Descoperirea lui Hristos în propriul tău caracter va avea o putere transformatoare asupra tuturor acelora cu care vii în contact. Fie ca Hristos să se manifeste zilnic în tine şi El va descoperi prin tine energia creatoare a Cuvântului Său – o influenţă blândă, convingătoare şi totodată puternică, pentru a crea din nou alte suflete după frumuseţea Domnului Dumnezeului nostru.” Cugetări de pe Muntele Fericirilor, cap. Nu judecând, ci lucrând, subcap. De ce vezi tu paiul din ochiul fratelui tău, ultimul paragraf. Exact în acelaşi fel proclamarea soliei laodiceene va aduce la îndeplinire o lucrare de reformă categorică şi o cernere evidentă, deoarece pe primul plan va fi proclamarea Evangheliei veşnice şi nu denunţarea greşelilor. Solia însăşi ne spune aceasta în mod clar. Vedeţi iarăşi ce spune ea în realitate, citiţi-o şi treceţi peste versetul care vorbeşte despre faptul că suntem nenorociţi, săraci, orbi, goi şi ticăloşi, şi opriţi-vă la versetul care spune: „Te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curăţit prin foc, ca să te îmbogăţeşti; şi haine albe, ca să te îmbraci cu ele, şi să nu ţi se vadă ruşinea goliciunii tale; şi doctorie pentru ochi, ca să-ţi ungi ochii, şi să vezi.” Apocalipsa 3,18. Aurul este credinţa şi iubirea care curăţă sufletul şi sădeşte în el caracterul lui Isus Hristos; haina albă este haina neprihănirii lui

ULTIMA CERNERE

307

Hristos; iar doctoria pentru ochi este discernământul spiritual. Evanghelia este aceea care oferă aceste lucruri, iar toţi aceia care acceptă Evanghelia lui Isus Hristos primesc toate aceste lucruri. Aceasta este solia din 1888, despre care ni se spune că a oferit aceleaşi trei daruri exact în aceeaşi ordine. „Ea a prezentat îndreptăţirea prin credinţa în Garantul şi a invitat poporul să primească neprihănirea lui Hristos, care se dă pe faţă prin ascultare faţă de toate poruncile lui Dumnezeu. Mulţi l-au pierdut pe Isus din vedere. Ei aveau nevoie să-şi îndrepte privirile către persoana Sa divină, către meritele Sale şi către iubirea Sa neschimbătoare pentru familia umană.” Mărturii pentru predicatori, cap. Respingerea luminii, subcap. Solia îndreptăţirii prin credinţă, par. 1. Această declaraţie dovedeşte deci că solia lui Hristos şi a neprihănirii Sale care a fost prezentată în 1888 şi în următorii cinci ani poporului advent, nu a fost altceva decât solia laodiceană care, la rândul ei, este Evanghelia veşnică, puterea vie a lui Dumnezeu care ne scapă de orice păcătoşenie şi păcat. Când a fost prezentată atunci mulţi s-au ridicat împotriva ei şi au reuşit să înăbuşe sfatul Martorului Credincios, dar făgăduinţa a fost că se va întoarce iarăşi şi, când va veni, va provoca o cernere în mijlocul poporului lui Dumnezeu. Acest timp a venit demult şi deja este de domeniul trecutului. Curând va începe marea strigare şi va aduce neîntârziat asupra fecioarelor înţelepte şi neînţelepte furtuna groaznică a persecuţiei şi strâmtorării, care va despărţi grâul de neghină şi peştii cei buni de cei răi. Cei care nu pot face distincţie între aceste două cerneri încă aşteaptă ca cernerea să aibă loc în viitor, când de fapt prima deja a avut loc în trecut şi încă îşi continuă lucrarea destinată ei de Dumnezeu. Astfel de oameni greşiţi nu sunt salvaţi în ciuda ignoranţei lor, tot la fel ca şi evreii ce încă aşteaptă venirea lui Mesia care, de fapt, a venit cu aproape două mii de ani în urmă, fără ca măcar evreii să ştie acest lucru. Astfel că putem să fim siguri de faptul că cernerea despre care se vorbeşte în Tragedia veacurilor, cap. 38, par. 13, este cea de-a doua şi ultima cernere. Înainte ca marea strigare să înceapă îngerul al patrulea trebuie să se reîntoarcă cu solia lui – solie care a fost respinsă în 1888. El s-a reîntors cu această solie la poporul advent care, exact aşa cum a fost profetizat în Matei 22, a respins cea de-a doua invitaţie la nuntă. Dar aruncarea năvodului Evangheliei prin vestirea soliei

308

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

Poporului advent din 1888 i s-a oferit solia laodiceană, care este Evanghelia cea veşnică, vindecarea deplină pentru crima lor spirituală.
Solia laodiceană oferă Aceasta este Evanghelia, vindecarea pentru Acestea sunt darurile salvatoare ale lui Dumnezeu Solia de la 1888

Aur curăţit prin foc

Necredinţă

Îndreptăţirea prin credinţă

Credinţă şi iubire

Haine albe

Păcătoşenie

Neprihănirea lui Hristos

Ascultarea de toate poruncile lui Dumnezeu

Alifie pentru ochi

Orbire

Discernământul spiritual

Redobândirea prezenţei lui Hristos

laodiceene nu a fost fără rezultate, aşa că au fost prinşi laolaltă, din mare, peşti buni şi peşti răi. Toate acestea au loc înainte de începerea marii strigări. Apoi, când această solie se va face auzită, aceia care au primit lumina adevărului vor vesti exact aceeaşi solie a îngerului al patrulea în puterea tăriei Duhului Sfânt bisericilor lumii, cu rezultatul că încă odată năvodul Evangheliei va fi aruncat în mare şi va scoate afară peşti buni şi peşti răi.

ULTIMA CERNERE

309

Apoi, în cele din urmă, urmează scenele de încheiere când marea încercare finală separă pe cei buni de cei răi. Lecţia pe care trebuie s-o învăţăm de aici este faptul că, chiar dacă noi am reuşit până acum să rămânem de partea corectă a lucrurilor, acest fapt încă nu constituie o garanţie a biruinţei finale. Ne aşteaptă încă marea încercare finală. Majoritatea celor care vor fi doborâţi prin cernere la vremea aceea vor fi cei care au venit în timpul marii strigări. De asemenea vor mai fi cernuţi şi din aceia care au devenit membri ai mişcării înainte de căderea ploii târzii. Unii dintre aceştia deja fac parte din mişcare. Ei au mers bine până acum şi par dintre aceia care vor fi în stare să îndure până la sfârşit. Aceştia sunt cei care au trecut cu bine de prima cernere, dar aceasta nu este o garanţie că ei vor ieşi biruitori din marea încercare finală care provoacă ultima cernere de curăţire. În timp ce aceia care au făcut faţă cu bine primei cerneri mai trebuie încă să treacă de încercarea ce provoacă cea de-a doua cernere, aceia care au căzut la prima cernere nu vor avea parte de cea de-a doua. Parabola năvodului confirmă faptul că nu există nimic mai sigur decât aceasta. Majoritatea credincioşilor adventişti sunt doborâţi prin cernere când li se dă solia laodiceană şi, astfel, ei nu mai pot lua parte la cea de a doua cernere. Cu adevărat înfricoşător va fi timpul acela. Atunci tot ceea ce poate fi zguduit va fi zguduit, şi doar aceia care au adevărul ca un principiu viu în inimă vor fi în stare să reziste. „Satana va săvârşi minuni ca să înşele; el îşi va stabili puterea la nivel mondial. Biserica pare că este pe punctul să cadă, dar nu va cădea. Ea va continua să stea, în timp ce păcătoşii din Sion vor fi cernuţi – pleava va fi separată de grâul preţios. Acest este un calvar teribil, dar cu toate acestea trebuie să aibă loc. Nimeni în afara acelora care au biruit prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturisirii lor nu va fi de găsit printre cei credincioşi şi sinceri, fără pată sau fără vreo zbârcitură a păcatului, fără viclenie pe buzele lor. Noi trebuie să ne dezbrăcăm de automulţumirea, de fariseismul nostru şi să ne îmbrăcăm cu neprihănirea lui Hristos.” Selected Messages, vol. 2, pag. 380. „Acum este timpul pentru poporul lui Dumnezeu să se arate credincios principiilor. Când religia Domnului Hristos este cel mai mult dispreţuită, când legea Sa este cel mai mult desconsiderată, atunci ar trebui ca zelul nostru să fie cel mai fierbinte şi curajul şi

310

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

După cum pleava este separată de grâu, tot aşa încercarea finală va separa fecioarele înţelepte de cele neînţelepte.
statornicia noastră să fie de neclintit. Să stai în apărarea adevărului şi a neprihănirii când majoritatea ne uită, să porţi bătăliile Domnului atunci când luptătorii sunt puţini – aceasta va fi proba, încercarea noastră. În acest timp, noi trebuie să strângem căldură din răceala altora, curaj din laşitatea lor, credincioşie din trădarea lor. Naţiunile vor fi de partea marelui conducător rebel.” Mărturii pentru comunitate, vol. 5, cap. Lucrători pentru Dumnezeu, par. 16.

CAPITOLUL 23

Probaţi la maximum
ntrucât am stabilit în studiul nostru de până acum faptul că cernerea descrisă în Tragedia veacurilor, cap. Ultima avertizare, par. 13, este cea de-a doua şi ultima cernere, suntem pregătiţi acum să studiem mai în detaliu natura marii încercări finale ce va veni asupra poporului lui Dumnezeu, încercare prin care trebuie să treacă acest popor înainte de a fi sigilat. Ceva mai înainte am văzut că marea încercare finală este decretul morţii, dar acum urmează să vedem că ceea ce o face să fie o încercare atât de mare este cu mult mai mult decât faptul de a sta faţă-n faţă cu moartea. Ceea ce o va face să fie o experienţă atât de groaznică vor fi circumstanţele şi conjunctura deosebită în care este impusă asupra credincioşilor. Noi toţi suntem pe deplin conştienţi de faptul că o anumită încercare prin care trebuie să trecem în anumite circumstanţe poate fi extraordinar de grea şi de înfricoşătoare, spre deosebire de acelaşi tip de încercare dată în condiţii mai favorabile. Deci trebuie să învăţăm acum că noi nu numai că trebuie să dăm faţă cu încercarea grea a decretului morţii, dar mai trebuie să o şi înfruntăm în circumstanţele cele mai dificile posibile, când grozăvia şi presiunea ei vor fi simţite la maximum. Martirii au înfruntat sentinţa morţii de nenumărate ori, însă niciodată în conjunctura în care sfinţii zilelor din urmă vor trebui s-o înfrunte. Este foarte adevărat că testul sau încercarea lor a fost mare, dar niciodată nu se poate compara cu încercarea căreia trebuie să-i facă faţă cei credincioşi chiar în zilele din urmă. Descrierea acestui tablou urmează după ultimul paragraf pe care noi l-am studiat în capitolul anterior din Tragedia veacurilor. Să-l citim exact de unde am rămas. „În vremea aceasta de persecuţie, credinţa slujitorilor Domnului va fi pusă la încercare. Ei au dat avertizarea cu credincioşie privind numai la Dumnezeu şi la Cuvântul Său. Duhul lui Dumnezeu care le-a mişcat inimile i-a determinat să vorbească. Animaţi de un zel

Î

(311)

312

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

sfânt şi cu un puternic impuls divin, au pornit la îndeplinirea datoriilor lor fără să calculeze la rece urmările rostirii în faţa oamenilor a cuvântului pe care Dumnezeu li-l dăduse. Ei n-au ţinut seama de interesele pământeşti, nici n-au căutat să-şi păstreze bunul nume sau viaţa. Cu toate acestea, atunci când furtuna împotrivirii şi a apăsării se năpusteşte peste ei, unii, copleşiţi de descurajare, vor fi gata să exclame: ,Dacă am fi prevăzut urmările cuvintelor noastre, am fi stat liniştiţi!’ Ei sunt aruncaţi în greutăţi. Satana îi asaltează cu ispite teribile. Lucrarea pe care şi-au asumat-o pare peste puterile lor de a fi adusă la îndeplinire. Sunt ameninţaţi cu distrugerea. Entuziasmul care îi mânase s-a dus; cu toate acestea, nu pot da înapoi. Atunci, simţindu-şi deznădejdea grozavă, aleargă la Cel atotputernic după întărire. Ei îşi amintesc că acele cuvinte pe care le rostiseră nu fuseseră ale lor, ci ale Aceluia care le încredinţase avertizarea. Dumnezeu a pus adevărul în inimile lor, iar ei n-au putut să nu-l vestească.” Tragedia veacurilor, cap. Ultima avertizare, par. 14. În acest paragraf sunt trei propoziţii care descriu într-un mod simplu felul cum evoluează lucrurile chiar la sfârşitul perioadei marii strigări. Ele sunt următoarele: „Ei au dat avertizarea cu credincioşie... Sunt ameninţaţi cu distrugerea... Entuziasmul care îi mânase s-a dus.” Prima dintre cele trei propoziţii arată că lansarea avertizării este de domeniul trecutului la timpul acela. Nu se spune că ei „dau”, ci că „au dat” avertizarea. Prima acţiune este la timpul prezent, iar a doua este la timpul trecut, şi este folosită pentru a descrie ceva ce a avut loc – adică ultima avertizare a omenirii. În armonie cu aceasta este declaraţia că ei sunt ameninţaţi cu distrugerea. Acest lucru arată că decretul morţii atârnă acum deasupra capetelor celor ce în aparenţă sunt lipsiţi de apărare. Cunoscând faptul că decretul morţii vine ca rezultat al dovezilor prezentate în capitolul doisprezece al acestei cărţi, putem şti la ce punct al timpului ne aduce propoziţia: „Sunt ameninţaţi cu distrugerea”. Ne aduce la acel punct al timpului chiar înaintea încheierii timpului de har sau de probă, când poporul lui Dumnezeu trebuie să treacă prin marea încercare finală. Unii ar putea gândi că şi decretul ce interzice vânzarea şi cumpărarea ne va ameninţa cu distrugerea şi, într-un anumit sens, acest lucru este adevărat. Mai degrabă, acest decret ne ameninţă cu înfometarea, condiţie în care un om poate trăi destul de mult

PROBAŢI LA MAXIMUM

313

timp, mai ales dacă el este în stare să-şi facă rost de ceva hrană de pe unde apucă. Ameninţarea cu distrugerea implică o moarte imediată ce poate surveni ca urmare a unui decret al morţii. Cea de-a treia propoziţie ne spune că „Entuziasmul care îi mânase s-a dus”. Acesta este un indiciu clar că ploaia târzie a luat sfârşit. Ploaia târzie nu poate să cadă şi nu va cădea niciodată la nesfârşit, nici în natură, nici în har. Odată ce ea şi-a făcut lucrarea nu mai este necesară şi ia sfârşit. Ar fi imposibil ca poporul lui Dumnezeu să nu fie mânat de entuziasm atâta vreme cât Duhul lui Dumnezeu încă se revarsă prin ei în puterea ploii târzii. De aceea chiar faptul că „entuziasmul care îi mânase s-a dus” arată că s-a ajuns la timpul când a fost adusă la îndeplinire ultima lucrare făcută prin Duhul Sfânt, ploaia târzie luând sfârşit şi lăsându-i în aparenţă lipsiţi de putere şi de ajutor. Acest lucru nu înseamnă că Duhul Sfânt i-a părăsit. Nicidecum! Prezenţa Sa în ei va fi la fel de reală şi de adevărată la vremea aceea ca şi mai înainte, însă El nu se va mai revărsa prin ei; nu din pricina vreunei greşeli sau nereuşite din partea lor, ci din cauza greşelii şi nereuşitei oamenilor din lume de a primi avertizarea plină de har ce li s-a dat. Când Duhul Sfânt se revarsă prin noi cu putere conştientizăm cel mai mult acest lucru şi ne bucurăm de prezenţa Lui; dar El se poate afla în noi şi fără să fim conştienţi despre aceasta sau fără să avem dovada că El este în noi. Sunt trei faze distincte ale lucrării Duhului Sfânt pentru noi. Prima este când El vine la noi din afară şi ne convinge de păcat şi de necurăţie. Aceasta este o experienţă dureroasă, una de care suntem foarte mult conştienţi atunci când are loc. Dacă Duhul reuşeşte să ne aducă la adevărata pocăinţă, atunci El poate să vină şi să locuiască în noi, dar, şi notaţi acest punct cu atenţie, El poate locui doar în omul care a fost adus la adevărata pocăinţă prin convingere personală, convingere dată de lucrarea reuşită a Duhului Sfânt. Acum urmează pace şi linişte, acolo unde mai înainte era nelinişte şi luptă. Pentru scurtă vreme Duhul Sfânt ne lasă în seama gloriei acestei noi vieţi pe care am găsit-o, după care urmează pregătirea pentru căminul veşnic. Curând însă dăm de necazuri şi suntem puşi în situaţii dificile şi din când în când pare că suntem daţi uitării de Duhul Sfânt, însă ajungem să învăţăm că aceasta este ceva doar aparent şi nu real, pentru că El este tot atât de prezent în aceste dificultăţi după cum a fost şi în cadrul experienţei naşterii din nou.

314

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

Toate acestea sunt o pregătire pentru a sluji şi pentru a da mărturie, fapt care corespunde cu a treia lucrare a Duhului Sfânt, deoarece El, care a lucrat atât de eficient pentru noi din afară ca să poată ajunge să locuiască în noi, lucrează acum prin noi pentru mântuirea altora. Aceasta este cea mai îmbucurătoare parte a experienţei în Duhul Sfânt – timpul când conştientizăm cel mai mult prezenţa Sa. Dar Duhul Sfânt va lucra prin noi doar cu condiţia menţinerii unei strânse comuniuni cu El în locul unde suntem puşi să lucrăm. Când inimile celor care sunt în sfera noastră de influenţă devin atât de împietrite datorită poziţiei pe care au luat-o în respingerea slujirii Duhului Sfânt prin cel credincios, atunci Duhul se retrage nu de la cel credincios, ci de la cel care l-a respins. Dar prin retragerea Sa încetează să mai curgă prin cel credincios asemenea unui curent, rămânând în schimb liniştit înăuntrul lui până când va veni o altă ocazie ca Duhul Sfânt să inunde sufletul nevoiaş. În acest punct credinţa celui credincios este pusă cu adevărat lancercare. El a trăit într-un mod real duioşia lucrării Duhului Sfânt în viaţa Sa şi deodată ea nu se mai face simţită. Brusc se simte ispitit să creadă că Duhul Sfânt l-a părăsit şi începe să-şi examineze viaţa pentru a vedea ce anume a făcut de a întristat pe Oaspetele ceresc. În acelaşi timp el este conştient de durerea, descurajarea şi dezamăgirea adusă de refuzul sufletelor pentru care lucrase; ceea ce este o adevărată punere la probă a credinţei în adevărul însuşi, deoarece ştim că ori de câte ori un suflet refuză adevărul suntem puşi în situaţia de a ne întreba dacă avem sau nu adevărul. Un alt lucru care ne afectează este acela că, cu cât mai înalt este vârful experienţei avute anterior şi cu cât mai mare este intensitatea acesteia prin lucrarea puterii Duhului Sfânt, cu atât mai mare va fi riposta când această experienţă ajunge la capăt. Un exemplu excelent cu privire la acest lucru este experienţa lui Ilie la porţile Izreelului. Toată ziua se luptase cu preoţii lui Baal la altarele de pe muntele Carmel. Înzestrat cu putere de Duhul Sfânt stătuse fără-ncetare de veghe pe munte, neîndrăznind nici măcar pentru o clipă să-şi piardă din vigilenţă. Apoi urmează triumful şi reabilitarea adevărului lui Dumnezeu, uciderea preoţilor ticăloşi ai lui Baal, rugăciunea solitară de mijlocire pentru ploaie, răspunsul la rugăciunea sa şi alergarea Sa la porunca Cerului înapoi prin ploaie spre porţile Izreelului. Apoi deodată totul a luat sfârşit. Istovit din punct de vedere fizic şi mental, el căzu într-un

PROBAŢI LA MAXIMUM

315

somn adânc din care apoi a fost trezit ca să audă ameninţarea teribilă a Izabelei – sentinţa de moarte. Duhul Sfânt nu se mai revărsă prin el fiindcă în acel moment nu mai avea niciunde să se reverse, iar Ilie, cu disperare, s-a simţit singur şi părăsit chiar dacă în realitate nu era aşa. Cu toate acestea, aceasta era tot ceea ce putea vedea şi simţi şi, pentru că vedea şi simţea doar acest lucru, s-a întors şi a fugit ca să-şi scape viaţa. Cu cât mai înalt este nivelul activităţii spirituale atunci când Duhul se revarsă prin noi, cu atât mai mare este simţământul dezamăgirii când acel curent încetează să mai curgă când se încheie lucrarea. După cum a fost cu Ilie în trecut, tot astfel va fi şi cu poporul lui Dumnezeu când marea strigare se va sfârşi. Ceea ce face ca tabloul lui Ilie în această experienţă a vieţii sale să fie şi mai viu, este că el e chiar tipul poporului care va da marea strigare. El s-a luptat cu Ahab şi cu Izabela din timpul său, amândoi fiind tipul sau simbolul marelui sistem apostat din zilele din urmă, căci exact după cum Ahab şi Izabela erau o combinaţie între stat şi biserică, uniţi pentru a impune închinarea la Baal ca o sfidare la adresa Dumnezeului cerului, tot astfel Ahab şi Izabela din aceste zile din urmă vor fi o combinaţie între biserică şi stat, amândouă unite pentru a impune închinarea la Baal ca o sfidare la adresa Dumnezeului cerului. Decretând ca tipul să întâlnească antitipul în zilele din urmă, Domnul declară că numele simbolic al poporului care va lupta cu fiara şi cu icoana ei va fi poporul Ilie, şi după cum proorocul Ilie a fost înălţat la cer fără să vadă moartea, tot astfel aceia care sunt poporul Ilie în aceste zile din urmă vor fi luaţi la cer fără să vadă moartea. După cum proorocul Ilie a trăit ziua puterii şi triumfului său în lupta cu Ahab şi Izabela, tot aşa poporul Ilie de astăzi va trăi ziua puterii şi triumfului lui când se luptă cu Ahab şi Izabela din aceste zile din urmă. La sfârşitul zilei aceleia a urmat însă marea dezamăgire prin faptul că puterea lui Dumnezeu a încetat să mai curgă prin el chiar în momentul când puterile sale fizice se epuizaseră; şi exact aşa se va întâmpla cu cei credincioşi în această ultimă luptă. Izabela a dat decretul morţii chiar în acel moment al timpului când ameninţarea cu moartea a avut cel mai mare impact posibil. Exact la fel va avea loc deznodământul succesului poporului lui Dumnezeu când Duhul Sfânt încetează să se mai reverse prin ei, fapt care va aduce cu sine o experienţă a dezamăgirii şi a epuizării. Chiar în momentul acestui deznodământ Izabela acestor zile din

316

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

urmă, plină de o furie indescriptibilă, va da decretul morţii. Fiind dat în acel moment al timpului, va avea un impact pe care altfel nu l-ar fi avut şi, asemenea lui Ilie, ei vor dori să fugă cât mai departe. Citim despre aceasta în paragraful pe care deja l-am citat mai sus, după cum urmează: „Cu toate acestea, atunci când furtuna împotrivirii şi a apăsării se năpusteşte peste ei, unii, copleşiţi de descurajare, vor fi gata să exclame: ,Dacă am fi prevăzut urmările cuvintelor noastre, am fi stat liniştiţi!’ ” Tragedia veacurilor, cap. Ultima avertizare, par. 14. Notaţi faptul că fraza spune că „unii” se vor simţi copleşiţi şi nu toţi. Aceasta înseamnă că unii vor avea de dat o luptă mai aspră deoarece nu au izbutit să înveţe cum să dezvolte o credinţă vie, suficientă pentru a le garanta o experienţă mai bună. Despre aceştia stă scris: „Aceia care acum pun la lucru puţină credinţă sunt în cea mai mare primejdie de a cădea sub puterea amăgirilor satanice şi a decretului de constrângere a conştiinţei. Chiar dacă vor rezista încercării, vor fi aruncaţi într-o groază şi într-un chin mai adânc în timpul de strâmtorare, pentru că niciodată nu şi-au făcut obiceiul să se încreadă în Dumnezeu. Lecţiile de credinţă pe care ei le-au neglijat vor fi siliţi să le înveţe sub apăsare şi descurajare grozavă.” Tragedia veacurilor, cap. Timpul strâmtorării, par. 23. Începem să întrevedem că ceea ce face ca decretul morţii să fie cu mult mai mult decât un test, o punere la probă pentru poporul lui Dumnezeu, spre deosebire de cum a fost pentru martirii din vechime, este concursul de împrejurări care-l face să fie o ameninţare bruscă pentru poporul lui Dumnezeu, aşa cum a fost ameninţat şi Ilie în vechime. Şi doar dacă ar fi numai atât tot ar fi destul de rău, dar trebuie să ştim că va fi cu mult mai mult decât atât. Cheia pentru a înţelege expresia „cu mult mai mult decât atât”, se găseşte în acelaşi paragraf paisprezece din capitolul „Ultima avertizare”, după cum citim: „Lucrarea pe care şi-au asumat-o pare peste puterile lor de a fi adusă la îndeplinire.” La prima vedere aceasta ar părea în contrast cu ideea din acelaşi paragraf, prin care se arată că la vremea când au loc aceste evenimente marea strigare a luat sfârşit, iar lucrarea s-a încheiat. Totuşi, discrepanţa va dispărea când ne vom aminti că poporul lui Dumnezeu nu ştie în realitate când se va sfârşi lucrarea. Deşi este

PROBAŢI LA MAXIMUM

317

Doar aceia care sunt ferm stabiliţi în adevăr vor putea supravieţui furtunii opoziţiei şi reproşului care va urma.
adevărat că respingerea soliei în cazul unora va fi atât de clară şi de hotărâtă, încât nu va fi nici o îndoială cu privire la poziţia lor, totuşi în cazul multor altora nu va fi posibil ca mintea mărginită a omului să stabilească sau să precizeze dacă pentru ei a luat sfârşit lucrarea. De asemenea nu trebuie să uităm că Satana, care este permanent la lucru să înşele, va face să pară că mulţi dintre cei de partea sa sunt cu adevărat convertiţi, părând ca şi cum ar avea nevoie doar de adevărurile deosebite pentru această vreme ca să-i pregătească pentru veşnicie. Pentru noi la vremea aceea va părea cu adevărat că marea lucrare abia a început când, de fapt, ea deja s-a încheiat. Dumnezeu ştie că s-a sfârşit. Duhul Sfânt şi îngerii vor şti că s-a sfârşit, însă sfinţilor lui Dumnezeu nu le va fi dat să cunoască aceasta.

318

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

Faptul că lucrarea pare departe de a fi încheiată, cu toate că puterea ploii târzii s-a oprit, le va sugera că marea strigare n-a reuşit să-şi facă lucrarea, implicaţiile teribile ce decurg din acest fapt fiind acelea că a fost pierdută pentru totdeauna ocazia de a câştiga victoria finală şi definitivă. Acesta va fi martorul vizibil înfricoşător al împrejurărilor din acel timp – un martor pe care diavolul totdeauna a căutat să-l exploateze la maximum, exact aşa cum a făcut cu copiii lui Israel la trecerea Mării Roşii şi cu Hristos pe muntele ispitirii. La vremea aceea, „a triumfa” însemna să te bizui numai pe Cuvântul lui Dumnezeu şi să refuzi să crezi cu toată convingerea martorul vizibil mult prea convingător şi izbitor al împrejurărilor; şi tot astfel se va întâmpla în acest ultim conflict de încheiere. Prin credinţă au trecut izraeliţii Marea Roşie, prin credinţă a biruit Mântuitorul pe Satana pe munte şi tot prin credinţă, şi numai prin credinţă, vor învinge cei neprihăniţi în scenele de încheiere ale ultimei mari lupte din toate veacurile. Adevăratul copil al lui Dumnezeu va şti, pe măsură ce intră în ultimul conflict, că marea strigare este o chestiune de viaţă şi de moarte: învingi sau mori. Ca şi regina Estera, care este de asemenea un simbol al poporului care înfruntă marea încercare finală, noi vom merge în această luptă cu cuvintele: „Dacă va fi să pierim, vom pieri”. Posibilitatea de a pieri nu era nici exclusă şi nici atrăgătoare pentru Estera, şi exact la fel va fi şi pentru noi la sfârşit. Noi trebuie să intrăm în acest conflict cu toate posibilităţile lui teribile, dar dacă vom cădea nu va mai fi niciodată o altă ocazie, nici pentru noi şi nici pentru vreo altă generaţie de oameni. Noi avem Cuvântul lui Dumnezeu care nu va da greş, fiindcă Hristos spune: „Căci Domnul va împlini pe deplin şi repede pe pământ cuvântul Lui”. Romani 9,28. Dar împotriva acestui Cuvânt stă groaznicul martor vizibil al împrejurărilor; cel mai cumplit din câte au fost vreodată, şi dacă ne aducem aminte, Satana niciodată nu a dat greş să curme repede toate acele mari redeşteptări şi reforme pe care le-a stabilit Domnul. Acest lucru niciodată nu s-a întâmplat din pricina vreunei nereuşite sau deficienţe din partea lui Dumnezeu, ci mereu şi mereu s-a datorat îndărătniciei copiilor lui Dumnezeu de a-l urma pe Dumnezeu până la sfârşit în vederea încheierii lucrării începută atât de bine. Ei întotdeauna au eşuat în această lucrare nobilă; un eşec care a dat diavolului ocazia pe care o căuta, de a schimba mersul evenimentelor şi de a distruge redeşteptarea. Dacă voia lui Dumnezeu ar fi fost împlinită, atunci

PROBAŢI LA MAXIMUM

319

lucrarea s-ar fi încheiat cu foarte multă vreme în urmă, iar poporul lui Dumnezeu ar fi trebuit să fie acum pe noul pământ. În schimb suntem încă aici în această lume obidită a întunericului şi a morţii. Când Israel a intrat în ţara Canaanului cu multă vreme în urmă, planul lui Dumnezeu a fost ca ei să fie un popor neprihănit ce urma să se dezvolte şi să se răspândească până când întreaga lume avea să se umple de prezenţa lui Dumnezeu, fapt care ar fi condus la izgonirea diavolului. Ei au început atât de bine, însă au lăsat mici ţinuturi ici şi colo, locuite de canaaniţii cruzi, care au crescut în putere până când ei, evreii, au fost cei izgoniţi. Vezi Judecători 1,27-36. Prin David li s-a oferit o altă ocazie (Evrei 4,7), dar din nou l-au dezamăgit pe Dumnezeu. Diavolul a reuşit iarăşi să anihileze lucrarea cea bună. În Daniel 9,24-27, Dumnezeu le-a hotărât 490 de ani „până la încetarea fărădelegilor, până la ispăşirea păcatelor, până la ispăşirea nelegiuirii, până la aducerea neprihănirii veşnice, până la pecetluirea vedeniei şi proorociei, şi până la ungerea Sfântului sfinţilor”. Ispăşirea păcatelor poate fi adusă la îndeplinire atunci când, pe de o parte, li s-au pus capăt pentru totdeauna în viaţa poporului lui Dumnezeu, iar pe de altă parte când toate păcatele şi toţi păcătoşii au fost nimiciţi. Când se va săvârşi o astfel de lucrare, atunci înfrângerea diavolului va fi decisivă şi absolută, iar împărăţia lui Dumnezeu va fi stabilită pe vecie. Că a fost planul lui Dumnezeu ca această lucrare să fie realizată pentru şi prin Israel în cadrul celor 490 de ani este arătat foarte clar în textul de mai sus, şi că diavolul a reuşit să împiedice ceea ce Domnul a avut în plan se vede la fel de clar din mărturia istoriei. A urmat apoi Biserica Apostolică. Dacă a existat vreodată o biserică înzestrată cu puterea de a încheia lucrarea, atunci aceasta a fost Biserica Apostolică. Condusă de către oameni care au umblat şi au vorbit în mod personal cu Mântuitorul, care au fost uniţi prin funiile dragostei cereşti, extraordinare, care au fost plini de Duhul Sfânt şi plini de tărie în Scripturi, ei păreau plini de certitudinea îndeplinirii lucrării pe care doreau s-o sfârşească. Nici ei nu erau în necunoştinţă cu privire la pericolul eşecului, pentru că Pavel le-a amintit de generaţiile de mai înainte care irosiseră ocazia pe care au avut-o, şi le-a adresat această rugăminte arzătoare: „Să luăm deci bine seama ca, atâta vreme cât rămâne în picioare făgăduinţa intrării în odihna Lui, nici unul din voi să nu se pomenească venit prea târziu.” Evrei 4,1.

320

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

Dar ei au irosit ocazia de a intra în odihna făgăduită, încât lucrarea lui Dumnezeu iarăşi nu s-a îndeplinit şi diavolul a triumfat. Dar diavolul niciodată nu poate triumfa pe deplin, chiar dacă firavul fir al adevărului devine uneori atât de subţire, încât pare că dispare cu totul. Însă răsare din nou, viu şi de nestins, puternic şi viguros pentru a face un alt efort de a încheia lucrarea. Cel de-al cincilea efort de felul acesta a început în anul 1831, doar pentru a sfârşi din nou în tiparul deja familiar al neizbânzii şi înfrângerii pentru forţele lui Dumnezeu. Noi suntem familiarizaţi cu multe declaraţii care spun că dacă poporul lui Dumnezeu ar fi fost credincios, atunci această lucrare ar fi fost încheiată cu foarte mult timp înainte, iar noi am fi fost în mod cert în împărăţia lui Dumnezeu; dar lucrurile nu stau în felul acesta. Vezi Evanghelizare, cap. 20, subcap. Motivul amânării, par. 5-11; Tragedia veacurilor, cap. 26, par. 19; Hristos Lumina Lumii, cap. 69, par. 20. A urmat apoi cea de-a şasea ocazie pentru intrarea în ţara făgăduită oferită prin puternica solie a îndreptăţirii prin credinţă care a început să se facă auzită în anul 1888. Încă o dată s-a pregătit terenul pentru încheierea grabnică a lucrării, şi din nou: „Satana a izbutit să ţină departe de poporul nostru, într-o mare măsură, puterea specială a Duhului Sfânt pe care Dumnezeu a năzuit cu tot sufletul să le-o împărtăşească. Vrăjmaşul i-a împiedicat să capete acea eficienţă care i-ar fi făcut în stare să ducă lumii adevărul, tot aşa după cum apostolii l-au vestit după Ziua Cincizecimii.” Selected Messages, vol. 1, pag. 234, 235. Aşa se face că vrăjmaşul sufletelor va intra în conflictul final având în spate un raport neîntrerupt de succese, chiar dacă nu complete. Aceasta îi va da curajul să creadă că el va avea succes din nou, dar de astă dată definitiv şi pe vecie. El are ocazia de a avea succes, după cum stă scris: „Dacă ar putea să-i şteargă de pe pământ, biruinţa lui ar fi deplină.” Tragedia veacurilor, cap. Timpul strâmtorării, par. 13. În cazul acesta el ar câştiga ceea ce mereu a fost atât de aproape să câştige. Aşa se va întâmpla că la sfârşitul perioadei marii strigări martorul vizibil al împrejurărilor va declara cu tărie că diavolul a avut succes iarăşi. Satana va jubila şi va pune înaintea celor sfinţi un tablou zugrăvit în culorile cele mai negre cu putinţă, pentru a le nimici credinţa în făgăduinţele lui Dumnezeu şi pentru a-i înfrânge la modul cel mai categoric. El va arăta spre faptul că

Cele şapte ocazii favorabile de a sfârşi lucrarea cuprinse între ocazia din timpul lui Iosua până la sfârşit

PROBAŢI LA MAXIMUM

Iosua Evrei 4,8

David Evrei 4,7

Cei 490 de ani Daniel 9,24-27 Biserica apostolică Evrei 4,1 Mişcarea adventă 1831-1844

Mişcarea îngerului al patrulea 1888-1893

Reapariţia în prezent a îngerului al patrulea 1950

1

2

3

4

5

6

7
321

322

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

Duhul Sfânt nu se mai revarsă prin ei şi va declara că aceasta este dovada sigură că Dumnezeu i-a părăsit. El le va spune că lucrarea nu e nicidecum terminată şi va susţine că Duhul Sfânt i-a părăsit deoarece ei l-au întristat şi l-au îndepărtat. El va arăta spre mulţimea fără număr care-i ţine partea; el îşi va desfăşura puterea prin minuni şi prin aparente convertiri; el va declara că ei nici măcar nu sunt creştini deoarece prin încăpăţânarea lor absurdă fac ca lumea întreagă să zacă sub mâna grea a calamităţilor şi distrugerilor; el va arăta spre marele număr de oameni care tocmai i-au abandonat şi care au devenit acuzatorii lor cei mai răi; el va face ca lucrurile să pară ca şi cum ar fi părăsiţi de Dumnezeu şi de oameni; el le va pune înainte istoria vieţii lor din trecut şi va declara că ei nu sunt nimic altceva decât nişte epave netrebnice, infame. Argumentele lui nu vor părea nici necugetate, nici lipsite de greutate, pentru că orice martor vizibil al împrejurărilor vor declara cu tărie că el spune adevărul şi numai adevărul. Niciodată n-ar putea exista o situaţie mai disperată ca aceasta şi niciodată n-ar părea mai zadarnic efortul lor de a păstra adevărul. Cugetaţi la acest tablou. Încercaţi să vă faceţi o idee măcar despre cum vor arăta lucrurile la vremea aceea, pentru că nici cuvintele şi nici imaginaţia nu pot zugrăvi cu adevărat natura înspăimântătoare a acelei încercări şi a acelei experienţe. Până când nu vor trăi din experienţă aceasta, nimeni dintre noi nu va fi în stare să cunoască adevărul deplin al unei asemenea experienţe. Într-o asemenea conjunctură şi tocmai într-un asemenea timp va fi dat decretul morţii împotriva lor, după cum a fost dat şi împotriva lui Ilie. Atunci Satana îşi va prezenta ultimul argument în timp ce moartea le rânjeşte în faţă. „Ce se poate câştiga prin moarte?”, va susţine el. „Martirii de pe vremuri au murit ca învingători deoarece ştiau că sângele lor va fi o sămânţă din care vor răsări mulţi alţii pentru adevăr, dar acesta este ceasul ultimei înfrângeri pentru adevărul lui Dumnezeu. Totul este pierdut şi nimic nu mai poate fi câştigat prin moartea voastră.” Diavolul va prezenta situaţia în detaliile ei cele mai exagerate cu putinţă şi în liniile ei cele mai teribile înaintea celor credincioşi din vremea aceea. Astfel, nu numai decretul morţii în sine, ci decretul morţii în toată această conjunctură reprezintă şi este, după cum numai un asemenea decret poate fi, marea încercare finală prin care trebuie să treacă toţi mai înainte ca să poată primi, în stare vie, cel de-al

PROBAŢI LA MAXIMUM

323

doilea şi ultimul sigiliu al Dumnezeului cel viu. Este inutil să mai spunem că singuri care vor supravieţui vor fi aceia care au învăţat să trăiască prin credinţă şi numai prin credinţă; aceia care s-au consacrat înaintea Domnului, încât să poată spune: „Dumnezeu este Dumnezeul nostru; şi chiar dacă El va da greş, atunci şi noi vom da greş împreună cu El. Mai degrabă vom cădea împreună cu El în neprihănire, decât să rămânem cu diavolul în păcat.” În felul acesta vor fi încleştaţi diavolul şi cei neprihăniţi în ultima luptă teribilă. În cele din urmă poporul lui Dumnezeu va fi curăţit, apoi ajung la judecata de cercetare a celor vii unde sunt şterse păcatele lor şi primesc sigiliul Dumnezeului cel viu. Este într-adevăr o perspectivă sumbră pentru poporul lui Dumnezeu care se aşteaptă să fie în viaţă la vremea aceea. Nici unul din noi nu va înfrunta şi nu va trece cu succes prin această încercare dacă nu înfruntă şi nu trece cu bine de încercările mai mici de astăzi. Oamenii care astăzi nu pot înfrânge mândria şi egoismul, în mod sigur nu vor putea rezista atunci. Fie ca înţelegerea acestor evenimente viitoare să mişte, să trezească pe fiecare cititor la o lucrare şi mai consacrată în vederea curăţirii sufletului pentru buna lui creştere, astfel încât fiecare dintre noi să fie în stare să reziste în acel ceas întunecat şi teribil.

CAPITOLUL 24

Iosua şi îngerul
n studiul nostru de până acum am văzut câte ceva din experienţa înspăimântătoare pe care cei neprihăniţi o vor parcurge pe măsură ce vor ajunge la marea încercare finală. Am văzut că ceea ce va face ca decretul morţii să fie atât de îngrozitor va fi concursul de împrejurări care-l va face să fie impus asupra noastră. Va fi încărcat cu toată furia Izabelei ultimelor zile, când martorul vizibil al împrejurărilor va proclama cu tărie că Dumnezeu s-a retras de la noi şi ne-a lăsat în seama răutăţii arhivrăjmaşilor noştri. Aceasta îl face să fie în sine o încercare ce va părea mai presus de posibilitatea suportării omeneşti, dar, după cum am văzut, aceasta nu este totul deoarece încercarea va veni peste un popor care va fi confruntat, după cum declară toate aparenţele, cu eşecul misiunii lor. Noi vom intra în acest ultim conflict decisiv ştiind că acesta constituie concluzia finală a luptei îndelungate dintre cele două căi, binele şi răul. Timp de şase mii de ani lupta a mers când înainte, când înapoi. Au fost timpuri în istorie când adevărul a pornit să învingă şi a învins şi timpuri când diavolul s-a aflat în avantaj pe câmpul de luptă. Ambele puteri s-au zbătut pentru a sfârşi lupta, însă nici una nu a reuşit s-o facă. Dacă rătăcirea ar fi putut şterge definitiv adevărul de pe faţa pământului, atunci victoria ar fi fost de partea ei, însă a existat întotdeauna o linie firavă de supravieţuitori care au stat de partea lui Dumnezeu, chiar atunci când lucrurile erau cele mai rele cu putinţă. Pe de altă parte, nici adevărul nu a reuşit vreodată să înfrângă definitiv rătăcirea. Astfel, lupta a mers când înainte, când înapoi, dar acum în sfârşit cei doi potrivnici au intrat în competiţie, fiecare ştiind cât de cumplită este această competiţie. Unul sau celălalt dintre potrivnici va ieşi pe deplin şi definitiv biruitor din această luptă, în vreme ce partea care a pierdut va fi înfrântă pe vecie. La început, când începe marea strigare, fiecare făgăduinţă le va arăta celor neprihăniţi că ei vor fi cei victorioşi, dar pe măsură ce mii părăsesc în mod laş rândurile şi se apropie furtuna, fapt care

Î

(324)

IOSUA ŞI ÎNGERUL

325

va face să rămână doar o mică rămăşiţă împrăştiată şi, pe măsură ce ploaia târzie se opreşte, toate aparenţele vor sugera că lucrarea a dat greş şi că încă odată rătăcirea a ieşit învingătoare. Acest lucru va aduce cu sine o presiune grozavă asupra celor credincioşi de a trece de partea care pare să fie cea învingătoare. Niciodată n-ar putea arăta lucrurile mai întunecate sau mai lipsite de speranţă. Niciodată n-ar putea decretul morţii, care va fi impregnat cu ură şi răzbunare, să fie impus cu o eficienţă mai mare ca în momentul acela. Şi totuşi, aceasta încă nu este tot ceea ce va avea de suferit la acea vreme poporul lui Dumnezeu, pentru că, pe lângă toate acestea, numele lor vor fi trecute în revistă chiar atunci la judecata de cercetare a celor vii. Acest ultim lucru va fi suficient de îngrijorător pentru ei, fără toate celelalte la un loc, iar noi putem fi foarte siguri că cel rău va folosi la maximum această ocazie pentru a distruge credinţa poporului lui Dumnezeu. Prin ceea ce va trebui să treacă poporul lui Dumnezeu numai în această privinţă, este arătat clar în parabola despre Iosua şi Înger, însă înainte ca s-o studiem, vrem să arătăm că există dovezi certe în Tragedia veacurilor, cap. Ultima avertizare, par 14, care ne ajută să adeverim că judecata celor vii are loc în acest punct final al timpului. Sunt unii care învaţă în mod eronat că marea încercare finală se abate asupra celui credincios înainte ca el să poată primi ploaia târzie şi să poată da solia marii strigări. Asemenea oameni înţeleg că judecata celor vii începe înainte de marea strigare şi că doar aceia care trec cu bine de acest test, ce sunt judecaţi ca meritând viaţa veşnică, care au parte de ştergerea păcatelor şi primesc sigiliul Dumnezeului cel viu, pot lua parte la vestirea avertizării finale în puterea ploii târzii. Paragraful următor ne pune la dispoziţie dovezi în plus care arată că această idee este mai mult decât eronată. Notaţi modul lui de exprimare: „În vremea aceasta de persecuţie, credinţa slujitorilor Domnului va fi pusă la încercare. Ei au dat avertizarea cu credincioşie privind numai la Dumnezeu şi la Cuvântul Său. Duhul lui Dumnezeu care le-a mişcat inimile i-a determinat să vorbească. Animaţi de un zel sfânt şi cu un puternic impuls divin, au pornit la îndeplinirea datoriilor lor fără să calculeze la rece urmările rostirii în faţa oamenilor a cuvântului pe care Dumnezeu li-l dăduse. Ei n-au ţinut

326

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

seama de interesele pământeşti, nici n-au căutat să-şi păstreze bunul nume sau viaţa. Cu toate acestea, atunci când furtuna împotrivirii şi a apăsării se năpusteşte peste ei, unii, copleşiţi de descurajare, vor fi gata să exclame: ,Dacă am fi prevăzut urmările cuvintelor noastre, am fi stat liniştiţi!’ ” Tragedia veacurilor, cap. Ultima avertizare, par. 14. Nu arată foarte clar acest paragraf că furtuna persecuţiei care se năpusteşte asupra lor vine ca urmare a rostirii fără înconjur a cuvântului lui Dumnezeu în puterea Duhului Sfânt? Se vede faptul că paragraful spune că ei au dat avertizarea şi că se angajează în lucrarea lor fără nici o conştienţă reală a urmărilor ce decurg din aceasta. La început nu există nici o ameninţare deosebită pentru posesiunile sau viaţa lor, fiindcă în acest timp nimic din toate aceste lucruri nu se încadrează în tabloul evenimentelor. Dar ei au ieşit să proclame cuvântul lui Dumnezeu şi, fără întârziere, au declanşat o reacţie firească din partea celor care urăsc adevărul. Apoi, când furtuna se năpusteşte asupra lor, unii vor fi gata să strige că dacă ar fi ştiut unde îi conduc toate aceste lucruri, atunci niciodată nu ar fi mers înainte. Lucrurile au evoluat astfel până la punctul unde ei sunt ameninţaţi şi denunţaţi de peste tot de aceia care mai înainte le fuseseră prieteni. Satana a chemat sub drapel puterile naţiunilor pentru a promulga decretul morţii, ca să fie sigur că ei vor fi distruşi. Ei sunt doar o mică grupă acum care au ales să rămână în lumină. Acesta este tabloul evenimentelor aşa cum se vor întâmpla ele, ca rezultat al proclamării marii strigări. Şi de asemenea acesta este exact tabloul lucrurilor care vor avea loc atunci când începe experienţa lui Iosua şi a Îngerului, în măsura în care se aplică în mod deosebit experienţei poporului lui Dumnezeu de la încheierea marii zile a ispăşirii. Să citim ca o dovadă a acestui lucru din Mărturii pentru comunitate, vol. 5, cap. Iosua şi îngerul, par. 13: „Viziunea lui Zaharia cu privire la Iosua şi Înger se aplică cu o deosebită putere la experienţa poporului lui Dumnezeu de la încheierea marii zile a ispăşirii. Biserica rămăşiţei va trece prin mari încercări şi necazuri. Aceia care ţin poruncile lui Dumnezeu şi au credinţa lui Isus vor simţi mânia balaurului şi a oştirii lui. Satana consideră pe locuitorii pământului ca fiind supuşii lui, el obţinând controlul asupra bisericilor apostate; dar iată o mică grupă care se opune şi rezistă supremaţiei lui. Dacă ar putea să-i

IOSUA ŞI ÎNGERUL

327

şteargă de pe faţa pământului, atunci triumful lui ar fi deplin. După cum a influenţat naţiunile păgâne să nimicească pe Israel, tot astfel, în viitorul apropiat, el va ridica puterile nelegiuite ale pământului pentru a nimici pe poporul lui Dumnezeu. Tuturor li se va cere să dea ascultare decretelor omeneşti pentru violarea legii divine. Aceia care vor rămâne credincioşi lui Dumnezeu şi datoriei faţă de El vor fi ameninţaţi şi proscrişi. Ei vor fi ,daţi în mâinile lor până şi de părinţi, fraţi, rude şi prieteni.’ ” Încheierea marii zile a ispăşirii este judecata celor vii. Atunci va trece biserica rămăşiţei prin mari încercări şi necazuri. Acesta este timpul când „Satana consideră pe locuitorii pământului ca supuşii lui”; când el obţine „controlul asupra bisericilor apostate”. Acesta este timpul când tot ceea ce mai stă între el şi triumful său complet este această mică grupă care este alcătuită în mod evident din aceia care au mai rămas după marea cernere sau zguduire provocată de izbucnirea furtunii persecuţiei descrisă în Tragedia veacurilor, cap. Ultima avertizare, par. 13, 14, ce urmează ca o consecinţă a vestirii ultimei avertizări în puterea ploii târzii. Acesta este acel timp când el va ridica toate puterile nelegiuite ale pământului să nimicească pe poporul lui Dumnezeu, lucru pe care-l vor încerca să-l facă prin promulgarea decretului morţii. Acesta este acel timp când „Aceia care vor rămâne credincioşi lui Dumnezeu şi datoriei faţă de El vor fi ameninţaţi şi proscrişi. Ei vor fi ,daţi în mâinile lor până şi de părinţi, fraţi, rude şi prieteni.’ ” Armonizaţi faptele date în această declaraţie cu informaţiile deja studiate din Tragedia veacurilor, şi nu va exista nici cea mai mică îndoială că judecata celor vii are loc la sfârşitul perioadei marii strigări. Iată încă o dovadă care se adaugă la multe altele pe care le-am văzut în capitolele anterioare. Unii se pot mira de ce ne străduim atât de mult să punem la dispoziţie un tablou aşa de cuprinzător şi de exact al teribilei experienţe prin care urmează să treacă poporul lui Dumnezeu. Dar există un foarte bun motiv pentru aceasta. În primul rând, după cum evreii s-au aşteptat ca Mesia să vină şi să inaugureze pentru ei o epocă de o extraordinară glorie şi supremaţie militară în lume, tot astfel există şi ideea comună cu privire la venirea ploii târzii cum că ea este o perioadă glorioasă de triumf, de reabilitare şi de supremaţie spirituală în biserică. Dar, în timp ce este adevărat că marea strigare începe în felul acesta, pe fondul stării de lucruri zugrăvite mai sus are loc o înrăutăţire înspăimântătoare a

328

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

lucrurilor până acolo încât tendoanele şi muşchii spirituali ai adevăraţilor copii ai lui Dumnezeu vor fi puse la încercare până la limita suportabilităţii. Abordând venirea lui Mesia cu idei pe de-a-ntregul eronate cu privire la ea, iudeii au suferit teribil şi, în cele mai multe cazuri, au suferit o pierdere veşnică. În acelaşi fel, dacă noi abordăm conflictul final cu idei eronate despre ceea ce urmează să aibă loc, atunci vom suferi mari pierderi care, în multe cazuri, vor sluji la nimicirea credinţei care altfel ar rezista conflictului. Scopul precis pentru care ni se dă Cuvântul sigur al prorociei este acela de a ne pregăti pentru ceea ce urmează să aibă loc, astfel încât când are loc noi să nu fim luaţi prin surprinde nici în cea mai mică măsură. De aceea dacă noi înţelegem ceea ce am studiat în aceste capitole şi le păstrăm în minte, aşa încât să putem intra în conflictul final aşteptând ca evenimentele să aibă loc după cum stă scris, atunci când ele vor avea loc nu vom fi luaţi prin surprindere, ci vom fi întăriţi ştiind că ceea ce are loc este exact ceea ce ne-a avertizat Dumnezeu că se va întâmpla. Să ne fixăm deci bine în minte de acum înainte că viitorul va fi cu adevărat o luptă cruntă şi teribilă, că drumul spre împărăţia lui Dumnezeu nu este pavat cu roze şi că va trebui să biruim prin credinţă şi prin răbdare stăruitoare. Exact în timpul când cupa amărăciunilor, a durerii va fi deja plină pentru cei credincioşi, ei vor fi chemaţi să înfrunte judecata celor vii. Că acest lucru nu este ceva ce se petrece automat şi departe de noi în curţile cereşti, fără să ne implice din punct de vedere emoţional, spiritual şi fizic, ne este făcut clar atât prin simbolul experienţei copiilor lui Israel când ei trebuia să facă faţă marii zile a ispăşirii, cât şi prin ilustraţia dată de experienţa lui Iosua şi a Îngerului. Pentru a înţelege acest lucru trebuie să facem un scurt rezumat cu privire la natura lucrării din cortul mărturiei în ispăşirea zilnică şi ispăşirea finală. Păcatul, după cum am învăţat din studiul cu privire la trăirea neprihănită, nu este atât de mult „ceea ce facem”, ci „ceea ce suntem” – dispoziţiile şi natura interioară, dinăuntrul omului. Aceasta este rădăcina necazurilor şi niciodată nu pot fi roade bune în viaţă dacă mai întâi nu există o nouă rădăcină şi un nou pom. Unicul scop al serviciului sanctuarului este acela de a scoate păcatul din noi şi de a-l înlătura pentru totdeauna, aşa încât să nu-l mai cunoaştem. Prima etapă a acestei lucrări constă în îndepărtarea păcatului din om şi punerea lui în locul sfânt sau Sfânta

IOSUA ŞI ÎNGERUL

329

din sanctuarul ceresc unde şi rămâne până la înlăturarea şi punea lui asupra ţapului de trimis, la sfârşitul timpului de probă al omenirii. Chiar în acest punct se aplică mai întâi parabola despre Iosua şi Înger. Tabloul este descris în Zaharia 3,1-5: „El (îngerul) mi-a arătat pe marele preot Iosua stând în picioare înaintea Îngerului Domnului, şi pe Satana stând la dreapta lui ca să-l pârască. Domnul a zis Satanei: ,Domnul să te mustre, Satano! Domnul să te mustre, El care a ales Ierusalimul! Nu este el, Iosua, un tăciune scos din foc?’ Dar Iosua era îmbrăcat cu haine murdare, şi totuşi stătea în picioare înaintea Îngerului. Iar Îngerul, luând cuvântul, a zis celor ce erau înaintea Lui: ,Dezbrăcaţi-l de hainele murdare de pe el!’ Apoi i-a zis lui Iosua: ,Iată că îndepărtez de la tine nelegiuirea, şi te îmbrac cu haine de sărbătoare!’ Eu am zis: ,Să i se pună pe cap o mitră curată!’ Şi i-au pus o mitră curată pe cap, şi l-au îmbrăcat în haine, în timp ce Îngerul Domnului stătea acolo.” Iosua este simbolul poporului lui Dumnezeu. Întrucât marele preot este reprezentantul poporului, hainele murdare pe care le poartă reprezintă caracterul nostru nedesăvârşit sau nelegiuirea noastră. Iosua stând în picioare înaintea Îngerului Domnului – adică Isus, Mântuitorul şi Marele nostru Preot ceresc – îmbrăcat în haine murdare este un tablou al păcătosului pocăit care stă înaintea lui Hristos cu toată nelegiuirea lui, pledând pentru iertare şi curăţire. Dar în timp ce el face acest lucru, vrăjmaşul este prezent ca să-l descurajeze pentru ca el să nu poată culege binecuvântarea promisă. Pentru ca noi să primim binecuvântarea iertării trebuie să înţelegem nevoia noastră personală. Noi trebuie să fim în stare să vedem că adevărata noastră problemă nu este ceea ce facem, ci ceea ce suntem. Apoi, noi trebuie să ştim că Isus nu numai că a promis să îndepărteze cu totul păcatul din noi, ci că El are şi toată puterea şi voinţa necesară pentru a o face. Având încredere că El va face aceasta, atunci trebuie să venim la El, să cerem şi să primim. Dacă noi nu ne facem partea noastră, atunci nici Mântuitorul nu şi-o poate face pe a Lui. Satana ştie acest lucru, motiv pentru care lucrează din greu să menţină păcatul în noi, deoarece el ştie că dacă poate reuşi în acest punct, atunci nu mai există nici temere, nici primejdie ca păcatul să fie pus permanent asupra lui la sfârşit. Deci el lucrează pentru a face ca păcatul nostru să pară din cale afară de rău, încât să ne facă să ne temem că ar fi prea mult pentru

330

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

Mântuitorul să ne ierte vreodată păcatul. El ştie prea bine că dacă poate nimici credinţa noastră în puterea Marelui Preot de a ne curăţi şi de a ne ierta, atunci Dumnezeu nu mai poate face nimic pentru noi. Trebuie să ţinem minte permanent că experienţa lui Iosua şi a Îngerului, atunci când este considerată ca o ilustraţie a serviciilor zilnice sau a ispăşirii zilnice, este un tablou al transferării păcatului de la om asupra sanctuarului. Însă Iosua este arătat ca unul care vine la sanctuar sau templu, iar pentru el este rostit cuvântul încurajator: „Dezbrăcaţi-l de hainele murdare şi îmbrăcaţi-l cu haine de sărbătoare.” Trebuie să fie un lucru evident acum că dacă hainele sunt îndepărtate de pe el, atunci el nu le mai are deloc. Mai degrabă el are hainele nepătate ale neprihănirii lui Hristos în locul hainelor vechi murdare, care se află acum în sanctuarul ceresc. În felul acesta, Satana a pierdut prima rundă a bătăliei, dar nu a pierdut încă runda finală. Acele păcate nu sunt puse încă asupra lui şi, în vreme ce este adevărat că ele sunt cu încă un pas mai aproape de el, deşi judecata finală nu a avut loc, el se poate prezenta, şi chiar o va face, la acea şedinţă mare şi ultimă a tribunalului pentru a se apăra, pledând pentru cauza sa. La vremea aceea el nu se va preocupa câtuşi de puţin de vreun om care încă mai poartă hainele lui murdare, indiferent cât de zelos ar putea fi acel om în domeniul religios sau cât de mare şi de extraordinară ar fi credinţa lui. Satana ştie că asemenea persoane se află în mod sigur în puterea lui şi că păcatele lor niciodată nu vor fi puse asupra sa. Însă el va fi extrem de preocupat cu orice om ale cărui haine murdare sunt în sanctuar, fiindcă el se află în pericolul iminent ca ele să fie puse asupra lui pe vecie. Situaţia cu care se va confrunta poporul credincios al lui Dumnezeu la sfârşitul perioadei marii strigări, pe lângă toate celelalte necazuri şi probleme de la vremea aceea, este aceea că păcatele lor s-au acumulat în sanctuar, iar dacă ei nu-şi fac partea în acel ceas cumplit şi disperat, atunci toate acele păcate se vor întoarce din nou asupra lor, cu consecinţe fatale veşnice. A da greş acum înseamnă a da greş pentru totdeauna, înseamnă a pierde viaţa veşnică. Ei au o foarte importantă parte de jucat; a cărei natură este ilustrată în serviciul marii zile a ispăşirii din cadrul slujbelor cortului mărturiei din vechime. Pe vremea aceea poporul trebuia să se adune în jurul cortului, să înţeleagă ce făcea marele

IOSUA ŞI ÎNGERUL

331

preot, să-şi chinuiască sufletele prin cercetarea inimii şi să îl urmeze prin credinţă pe preot când acesta mergea înaintea lui Dumnezeu. Tot astfel va fi şi în ultimele zile când poporul lui Dumnezeu va trebui să înţeleagă exact nevoia lui la vremea respectivă. Ei vor trebui să înţeleagă că păcatele pe care le-au trimis dinainte în sanctuar şi care s-au acumulat acolo trebuie să fie ispăşite definitiv şi pe deplin prin stropirea sângelui pentru ei peste tronul milei, în virtutea căruia păcatele pot fi luate şi puse asupra capului ţapului de trimis. Ei vor şti că acest lucru este ceva ce nu-l pot face pentru ei înşişi sub nici o formă, deloc. Există doar o singură Persoană care poate face aceasta pentru ei, şi anume Isus, Marele Preot din sanctuarul ceresc. Ei trebuie să creadă că El poate să facă şi chiar va face aceasta şi, având această încredere, ei trebuie să vină şi să lase în realitate şi pe deplin această lucrare în grija Lui. Totul va depinde de menţinerea unei credinţe statornice în acel ceas; un timp când a menţine credinţa înseamnă cea mai grea datorie dată vreodată muritorilor. Satana ştie aceasta şi, cu o viclenie teribilă şi crudă, va recurge la orice armă din arsenalul său pentru a le nimici credinţa în făgăduinţele lui Dumnezeu. Deja am văzut că el se va folosi cu putere de martorul vizibil al împrejurărilor în efortul său de a-i convinge că lucrarea lui Dumnezeu este un eşec total şi că nu se va câştiga nimic prin moarte în aceste condiţii. El va arăta spre dovezile care sugerează că ei au fost părăsiţi de Dumnezeu şi de oameni, va arăta spre puterea care încă se află de partea lui, spre marele număr de oameni – ce include o mulţime din foştii lor camarazi care acum se numără printre urmaşii lui Satana – şi le va sugera cu viclenie că este „înţelept” să urmeze mulţimile, de dragul siguranţei lor. El nădăjduieşte prin toate aceste lucruri să îi aducă la o stare de slăbiciune şi de incertitudine înainte de a-i lovi cu ultima lui armă. Acesta este barajul de foc prin care se slăbeşte rezistenţa inamicului în război înainte de asaltul final. După ce-i trece prin acest proces istovitor, Satana va veni la ei ca principal acuzator la judecată, iar când ei cu inimi nerăbdătoare îşi întorc privirile către lucrarea finală a Marelui lor Preot din sanctuarul ceresc, el va prezenta înaintea lor tabloul trecutului lor păcătos într-o lumină atât de rea ca o asigurare că ei sunt mult, mult prea păcătoşi pentru a mai fi vreodată iertaţi de Isus, cel neprihănit şi sfânt.

332

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

„Ispititorul stă lângă ei să-i acuze, aşa cum a stat să i se împotrivească lui Iosua. El arată spre hainele lor mânjite, la caracterele lor pline de defecte. Le prezintă slăbiciunea şi nebunia lor, păcatele nerecunoştinţei, neasemănarea lor cu Hristos, Răscumpărătorul lor, pe care l-au dezonorat. El se străduieşte să înfricoşeze sufletul la gândul că situaţia este fără speranţă, că pata necurăţiei nu va putea fi niciodată spălată. Nădăjduieşte ca astfel să le distrugă credinţa, pentru ca în acest fel să cedeze ispitelor sale, să întoarcă spatele credincioşiei lor faţă de Dumnezeu şi să primească semnul fiarei.” Mărturii pentru comunitate, vol. 5, cap. Iosua şi îngerul, par. 14. În felul acesta cei credincioşi vor fi asaltaţi cu toată puterea, presiunea şi viclenia pe care le poate aduna diavolul, şi nu va fi o

Aceia care trec prin timpul strâmtorării lui Iacov vor fi încercaţi la maximum cu gândul că situaţia lor este lipsită de speranţă, însă Isus aşteaptă să-şi îmbrace poporul cu neprihănirea veşnică.

IOSUA ŞI ÎNGERUL

333

experienţă uşoară să treci cu bine prin toate acestea. Priviţi înapoi la experienţa pe care aţi avut-o în trecut şi amintiţi-vă cât de greu a fost să credeţi atunci când martorul vizibil al împrejurărilor a adunat nori negri de jur-împrejurul vostru. Gândiţi-vă apoi mai departe la acea încercare şi mai mare, din viitor, şi vedeţi că dacă a fost greu să credeţi în mijlocul acelor puţini nori negri, ce va fi atunci când se va aduna ultima furtună despre care nu avem nici cea mai slabă idee în prezent? Nu este de mirare atunci că aceasta este descrisă ca fiind marea încercare finală. Încercarea finală este destinată să scoată la iveală orice slăbiciune pe care încercările anterioare n-au reuşit să le dea pe faţă, şi este de asemenea încercarea finală pentru că nu mai există nici o altă încercare ce poate fi născocită pentru a-i urma. Ca atare, Satana îşi va epuiza toate resursele în această încercare finală şi nu va mai avea nimic pe care să-l poată aduce asupra lor după aceea, cu excepţia şiretlicurilor deja cunoscute. Dumnezeu nu poate şi nici nu îşi va pune sigiliul asupra nimănui care nu a trecut de această încercare, din simplul motiv că marea încercare finală este intenţionată să descopere orice slăbiciune pe care încercările mai uşoare nu le-au dat pe faţă mai înainte. Unii vor suporta persecuţia în primele etape ale perioadei marii strigări, însă vor cădea când va fi dat decretul de interzicere a vânzării şi cumpărării. Alţii vor trece de această încercare, însă vor cădea când va veni ultima încercare. După cum spune Satana: „când violarea sabatului nostru va fi pedepsită cu moartea, atunci mulţi dintre aceia care acum iau poziţia de păzitori ai poruncilor vor trece de partea noastră.” „…el ştie ce este adevărul.” Mărturii pentru predicatori, cap. Cursele lui Satana, par. 5; cap. Solii lui Dumnezeu, subcap. Alegerea fatală, par. 1. Şi în timp ce le vorbeşte îngerilor săi despre ceea ce el ştie că va avea loc, putem vedea că vor fi şi din aceia care vor suporta cu succes încercările mai uşoare, dar vor cădea la marea încercare finală. Aşadar, cum ar putea Dumnezeu să pună sigiliul ultimei confirmări asupra poporului Său când încă există posibilitatea ca ei să cadă în acel timp de criză? Răspunsul evident este că El nu-şi permite să facă acest lucru. Aceasta scoate în evidenţă faptul că aceia care susţin că judecata celor vii şi punerea sigiliului final au loc înainte de ploaia târzie, nu au nici cea mai mică idee despre ceea ce constituie marea încercare finală, atunci când va veni ea, şi ce va însemna ea pentru poporul lui Dumnezeu.

334

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

Este de înţeles că va avea loc o mare cernere la vremea aceea, o cernere care va înlătura orice suflet care nu a izbutit să facă cea mai serioasă şi mai sârguincioasă pregătire pentru acel eveniment. Dar la timpul acela va exista o rămăşiţă care va rezista, care va suporta şi care va rămâne credincioasă lui Dumnezeu indiferent de implicaţiile care ar putea apărea. Ei vor fi un popor care a învăţat în viaţa aceasta să nu se îngrozească la vederea martorului vizibil al împrejurărilor; un popor care a învăţat să trăiască prin credinţă în orice experienţă a vieţii; care îl cunosc pe Răscumpărătorul; şi care ştiu că El trăieşte pentru ei în sanctuarul ceresc. Ei vor fi un popor care şi-au stabilit pentru totdeauna în minte faptul că sunt de partea lui Dumnezeu şi care nu vor lăsa absolut nimic să-i abată de la credincioşia lor. Ei vor fi un popor care în aceste zile de probă au obţinut biruinţa asupra apetitului, a iubirii modei şi a etalării, a plăcerilor păcatului şi a oricăror nebunii ale lumii. Ei vor fi bărbaţi şi femei de o mare tărie de caracter. Ei vor fi cei o sută patruzeci şi patru de mii care nu vor vedea niciodată moartea şi care îl vor urma pe Miel oriunde va merge de-a lungul întregii veşnicii. Ei vor fi bărbaţi şi femei extraordinari. Dar acest caracter, acest gen de credinţă şi acea putere de a suporta nu se câştigă într-o zi. Este rezultatul unei vieţi întregi de consacrare şi de pregătire temeinică. Este rezultatul câştigării biruinţelor mici zi de zi. Este rezultatul unei trăiri victorioase asupra oricărui păcat şi a oricărei slăbiciuni când ne asaltează pe cărarea vieţii; pentru că trebuie să fii sigur că dacă nu ai biruinţa asupra oricărui păcat astăzi, atunci în mod cert nu vei putea rezista mâine. De aceea, câtă vreme se mai zice astăzi; câtă vreme îngerii din ceruri, din milă şi răbdare, ţin în frâu cele patru vânturi ale vrajbei; cât încă mai este timp de pregătire, să facem sigură chemarea şi alegerea noastră în şi prin puterea extraordinară a Evangheliei lui Isus Hristos. Dumnezeu va binecuvânta şi va ajuta pe oricine va trece imediat la lucru şi va face din aceasta prima şi cea mai importantă lucrare din întreaga lui viaţă.

CAPITOLUL 25

Durata timpului strâmtorării lui Iacov

P

e parcursul ultimelor câteva capitole am studiat acea parte a capitolului „Ultima avertizare” din Tragedia veacurilor care ne-a ajutat să urmărim desfăşurarea evenimentelor de la începutul ploii târzii şi până la încheierea acestei ultime chemări adresate oamenilor de pe acest pământ. Întrucât am ajuns la punctul unde lucrarea ia sfârşit şi poporul lui Dumnezeu este silit să dea fuga la Cel atotputernic pentru tărie, în timp ce diavolul îi apasă cu toată puterea şi viclenia sa şi cu toată puterea oamenilor răi, putem spune că am ajuns la sfârşitul unei secţiuni a capitolului respectiv. Restul capitolului este consacrat unei descrieri generale a unor realităţi cu privire la ultima avertizare dată în puterea ploii târzii. Acum ne interesează să studiem acele evenimente şi împrejurări care au loc la sfârşitul ploii târzii când misiunea Evangheliei se încheie. Am văzut că diavolul şi poporul Domnului sunt încleştaţi într-o luptă titanică la vremea aceea. Satana va lucra cu toată puterea şi îndemânarea sa ca să distrugă credinţa poporului lui Dumnezeu, mai ales atunci când ei înfruntă judecata celor vii, în timp ce ei, pe de altă parte, sunt hotărâţi să nu se lase şi să câştige biruinţa. Odată cu începerea judecăţii celor vii în ceruri vor fi deschise şi cărţile rapoartelor, aşa încât pe baza rapoartelor conţinute de ele să se poată lua hotărârea de înlăturare a păcatelor care se află în sanctuar – acele haine murdare care au fost îndepărtate în prealabil de la cei pocăiţi şi puse asupra sanctuarului în folosul lor chiar până la acest moment al timpului. În timp ce adevăraţii credincioşi de pe acest pământ suportă cu succes marea încercare finală, deoarece sunt curăţiţi de toate păcatele şi de toată nelegiuirea, după cum confirmă rapoartele din ceruri, şi în timp ce ei stăruie în rugăciune înaintea Mântuitorului, Marele lor Preot şi Reprezentant înaintea Tatălui la judecată,

(335)

336

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

pentru a le şterge păcatele, Isus păşeşte spre tronul milei şi mărturiseşte păcatele lor prin stropirea sângelui Său pe el. În virtutea acestei mărturisiri a lui Isus în Sfânta Sfintelor, toate păcatele pe care El le-a mărturisit acolo chiar de când a intrat în această despărţitură în 1844, mai întâi pentru neprihăniţii morţi şi apoi pentru neprihăniţii cei vii, vor fi îndepărtate din sanctuar şi puse asupra ţapului de trimis – Satana – când Hristos îşi face apariţia pe pământ. Despre aceasta vom studia ceva mai târziu când vom ajunge la acest eveniment în studiul nostru. Apoi, chiar în timpul când Isus face acea mărturisire finală deasupra tronului milei, timpul de har ia sfârşit iar mila nu mai pledează în favoarea neamului omenesc. Atunci vor fi rostite acele cuvinte foarte solemne: „Cine este nedrept, să fie nedrept şi mai departe; cine este întinat, să se întineze şi mai departe; cine este fără prihană să trăiască şi mai departe fără prihană. Şi cine este sfânt, să se sfinţească şi mai departe! Iată, Eu vin curând; şi răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta lui.” Apocalipsa 22,11.12. „În vremea aceea se va scula marele voievod Mihail, ocrotitorul copiilor poporului tău; căci aceasta va fi o vreme de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt neamurile şi până la vremea aceasta. Dar în vremea aceea, poporul tău va fi mântuit, şi anume oricine va fi găsit scris în carte.” Daniel 12,1. Încheierea timpului de probă sau de har înseamnă începutul marelui timp de strâmtorare şi al timpului strâmtorării lui Iacov. În vreme ce aceste două timpuri de strâmtorare au acelaşi punct de început şi se derulează simultan pentru o vreme, unul dintre ele are o durată mai lungă decât celălalt şi, de aceea, ele nu sunt unul şi acelaşi lucru. Marele timp de strâmtorare are de-a face cu experienţa celor răi, iar timpul strâmtorării lui Iacov este timpul prin care trec cei neprihăniţi. Primul se întinde până la cea de-a doua venire a lui Isus, în vreme ce timpul strâmtorării lui Iacov ia sfârşit ceva mai înainte, atunci când glasul lui Dumnezeu eliberează pe poporul Său de mânia vrăjmaşilor lor. Acest lucru va deveni şi mai clar pe măsură ce înaintăm în studiul nostru. Înainte de a studia evenimentele ce au loc în această perioadă de timp în succesiunea lor, ar fi bine să clarificăm problema legată de durata acestui timp de strâmtorare. În trecut s-a susţinut pe scară mare că timpul strâmtorării va dura un an întreg, de la încheierea timpului de har şi până la a doua venire a lui Isus pe

DURATA TIMPULUI STRÂMTORĂRII LUI IACOV

337

norii cerului. Acest concept era bazat pe o anumită înţelegere a Apocalipsei 18,8, care ne spune următoarele: „Tocmai pentru aceea, într-o singură zi vor veni urgiile ei: moartea, tânguirea şi foametea. Şi va fi arsă de tot în foc, pentru că Domnul Dumnezeu care a judecat-o, este tare.” Cunoscând principiul stabilit că o zi în profeţie este simbol pentru un an literal, atunci este mult prea uşor să se ajungă la concluzia că versetul de mai sus ne spune că ultimele şapte plăgi vor cădea pe parcursul unui an de zile. Dar o asemenea concluzie poate fi susţinută doar dacă trecem cu vederea o serie de factori importanţi. În primul rând, există alte trei versete în acelaşi capitol care spun că plăgile vor veni „într-un ceas” (versetele 10,17,19). Acum, un ceas este la fel de mult un simbol pentru o zi literală, ceea ce înseamnă că ne întâlnim, după câte se pare, cu o contradicţie în acest capitol. Cineva ar putea conchide pe baza greutăţii dovezilor că sunt trei texte care declară că plăgile vor veni într-un ceas, spre deosebire de unul singur care spune că ele vor veni într-o zi şi, de aceea, pe baza acestui raţionament plăgile vor dura a douăzeci şi patra parte dintr-un an, adică în jur de 15 zile, mai mult sau mai puţin. Cu toate acestea, această poziţie nu poate fi satisfăcătoare deoarece avem versetul care ne spune desluşit „într-o singură zi”. Singura poziţie, deci, care ne rămâne s-o adoptăm este aceea că principiul zi-an este nul dacă ţinem cont de timpul când are loc acţiunea descrisă în acest capitol, iar această poziţie este cea corectă. Este corectă deoarece ni se spune foarte desluşit, foarte clar că după încheierea celor două mii trei sute de zile profetice timpul profetic a încetat. Cuvântul infailibil al Îngerului puternic, care nu este nimeni altul decât Hristos însuşi (SDA Bible Commentary, vol. 7, pag. 971), declară că „…nu va mai fi timp”. Apocalipsa 10,6 (K.J.V. Bible). Întrucât acest cuvânt a fost rostit la vremea experienţei dulciamare, noi ştim că el se aplică la încheierea marii profeţii a celor două mii trei sute de ani, care s-au sfârşit pe data de 22 octombrie 1844. Comentând această declaraţie, iată ce spune Spiritul Profetic: „Acest timp, pe care îngerul îl anunţă cu un jurământ solemn, nu este sfârşitul istoriei acestei lumi şi nici al timpului de probă, ci este sfârşitul timpului profetic care va preceda venirea

338

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

Domnului nostru. Adică oamenii nu vor mai avea o altă solie bazată pe un timp precis, stabilit. După această perioadă de timp, ce se întinde între 1842 şi 1844, nu mai poate fi vorba de o trasare clară, precisă a timpului profetic. Cel mai lung calcul se întinde până în toamna anului 1844.” SDA Bible Commentary, vol. 7, pag. 971. Datorită acestei declaraţii clare putem şti că după anul 1844 principiul de interpretare zi-an nu se mai aplică, aşa că nu trebuie să înţelegem termenii „zi” sau „ceas” din Apocalipsa 18 că au drept scop să descopere cercetătorului Bibliei lungimea exactă a timpului când vor cădea plăgile. Practic ideea care ni se transmite este aceea că plăgile vor veni pe neaşteptate şi vor avea loc într-o foarte scurtă perioadă de timp. În realitate noi nu avem nici un indiciu clar despre cât de mult va dura timpul strâmtorării, afară de anumite dovezi care sugerează că va avea o durată cu mult mai puţin de un an de zile. Mai întâi, în capitolele precedente am văzut atât de clar că decretul morţii va fi dat deja înainte să înceapă cu adevărat marele timp de strâmtorare şi că ziua stabilită pentru aducerea lui la îndeplinire va fi în cadrul timpului de strâmtorare. Acest lucru ar trebui să ne atragă atenţia asupra faptului că timpul strâmtorării va dura cu mult mai puţin decât un an. În privinţa aceasta trebuie să ne aducem aminte că dezastrele, calamităţile îngrozitoare care prăpădesc lumea în timpul ultimelor şapte plăgi, nu cad peste o lume care, la vremea când începe această perioadă, se bucură de o prosperitate minunată şi fericită. E departe de a fi aşa ceva, fiindcă pe măsură ce lumea continuă să se împietrească în împotrivirea ei faţă de adevăr, diavolul are stăpânire din ce în ce mai mare asupra elementelor, aşa încât năpastele se înmulţesc şi se răspândesc chiar înainte de începerea marii strigări. Astăzi nu trebuie decât să privim la tabloul lumii pentru a şti că lucrurile sunt în curs de a deveni din ce în ce mai rele, şi vor continua în felul acesta în aceeaşi măsură în care se intensifică respingerea adevărului lui Dumnezeu. „În timp ce va apărea înaintea copiilor oamenilor ca un mare medic care le poate vindeca bolile, el va aduce boală şi dezastru, până acolo încât oraşele populate să fie aduse în stare de ruină şi părăsire. Chiar acum el este la lucru. În accidente şi calamităţi pe mare şi pe uscat, în marile conflagraţii, în tornade cumplite şi în uragane cu grindină înspăimântătoare, în furtuni, inundaţii, cicloane, valuri uriaşe şi în cutremure, în toate locurile şi în mii de forme, Satana îşi exercită puterea. El distruge lanurile gata de recoltat, având ca urmare foametea şi suferinţa. El face ca aerul să

DURATA TIMPULUI STRÂMTORĂRII LUI IACOV

339

fie poluat de moarte şi mii de fiinţe pier din cauza epidemiilor. Aceste calamităţi vor deveni din ce în ce mai frecvente şi mai dezastruoase. Distrugerea va veni asupra oamenilor şi a animalelor. ,Ţara este tristă, sleită de puteri; locuitorii sunt mâhniţi şi tânjesc; ţara a fost spurcată de locuitorii ei; ei călcau legile, nu ţineau poruncile, şi rupeau legământul cel veşnic!’ Isaia 24,4.5.” Tragedia veacurilor, cap. Conflictul care se apropie, par. 18. Dacă problemele se înrăutăţesc acum, atunci ce va fi pe pământul acesta când ploaia târzie ia amploare? Sub fluxul acelei lumini respingerea adevărului va deveni din ce în ce mai sfidătoare până la încheierea timpului de har, când respingerea va fi completă şi Satana va avea control deplin asupra tuturor celor care nu s-au pocăit şi asupra elementelor naturii. De aceea, putem şti că pe perioada marii strigări dezastrele de tot soiul se vor intensifica în mod vertiginos până când lumea, chiar înainte de revărsarea ultimelor şapte plăgi, va ajunge într-o stare vrednică de plâns. Unii se întreabă de ce aduce Satana distrugere asupra supuşilor împărăţiei sale, când ar fi mai bine pentru el în aparenţă să facă lumea mai fericită şi mai curată pentru ca oamenii să poată trăi mai bine. Satana însă nu este preocupat atât de mult să facă o lume mai bună pentru noi toţi, ci este preocupat să-şi scape propria piele. Singura cale prin care poate face acest lucru acum este aceea de a dovedi că Dumnezeu este greşit. Pentru a dovedi aceasta el trebuie să-l împiedice pe Dumnezeu să facă ceea ce El a spus că va face: „să încheie lucrarea şi s-o scurteze în neprihănire”. Romani 9,28. (K.J.V. Bible). Satana deja a reuşit să-şi prelungească foarte mult viaţa prin faptul că a zădărnicit încheierea lucrării în trecut, iar dacă el va putea în cele din urmă să distrugă lucrarea lui Dumnezeu de pe pământ, atunci va reuşi să aducă dovada că Dumnezeu este greşit; că Dumnezeu nu-şi poate ţine cuvântul, că puterea păcatului a fost atât de mare încât le-a fost imposibil creaturilor inteligente să o biruie şi că Dumnezeu a cerut prea mult fiinţelor create când se aştepta ca ele să asculte de legea Sa. Dacă el ar reuşi să facă aceasta, atunci ar abate de la el puterea lui Dumnezeu pentru pedepsirea lui cu nimicire veşnică şi ar câştiga lupta de a fi repus în drepturi în ceruri, în condiţiile impuse de el. Ca mijloc în atingerea acestui scop există un plan bine calculat în activitatea lui distructivă în lume care-i aduce un dublu câştig. În primul rând, face ca oamenii să îl acuze pe Dumnezeu de lucrarea pe care de fapt el o săvârşeşte, aşa încât să-i conducă

340

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

să-l urască pe Dumnezeu şi să se unească cu el în răzvrătirea lui îngrozitoare împotriva Creatorului care nu nimiceşte pe nimeni. În al doilea rând, „amăgitorul cel mare îi va convinge pe oameni că aceia care slujesc lui Dumnezeu sunt cauza tuturor acestor rele. Clasa de oameni care a provocat dizgraţia Cerului va pune toate necazurile lor asupra acelora a căror ascultare de legea lui Dumnezeu este o mustrare continuă pentru aceia care o calcă.” Tragedia veacurilor, cap. Conflictul care se apropie, par. 19. În felul acesta diavolul este în stare să-şi făurească o armă cu ajutorul căreia să-şi aducă la îndeplinire ambiţia, de atâta vreme nutrită, de a distruge pe poporul lui Dumnezeu, fiindcă „dacă ar putea să-i şteargă de pe faţa pământului, atunci triumful lui ar fi deplin”. Mărturii pentru comunitate, vol. 5, cap. Iosua şi îngerul, par. 13. Acesta este un adevăr înspăimântător. Tot ceea ce trebuie să facă diavolul este să zădărnicească formarea celor o sută patruzeci şi patru de mii, prin uciderea tuturor celor care se vor număra printre ei, şi astfel va câştiga marea luptă şi îşi va dovedi punctul de vedere. El nici măcar nu trebuie să aştepte până atunci, pentru că dacă ar putea distruge pe toţi copiii credincioşi ai lui Dumnezeu astăzi, atunci triumful său va fi complet chiar acum. Dar să lăudăm pe Dumnezeul cerului că „Îngerul Domnului tăbăreşte în jurul celor ce se tem de El şi-i scapă din primejdie” (Psalm 34,7), lucru pe care-l va face chiar până la sfârşit. „Pentru că Sabatul a devenit punctul deosebit de discuţie în creştinătate, iar autorităţile religioase şi pământeşti s-au unit pentru a impune păzirea duminicii, refuzul stăruitor al unei minorităţi de a se supune cerinţei generale va face din ei obiectul unui blestem general. Se va cere ca acei oameni puţini, care stau în opoziţie cu o instituţie a bisericii şi cu legea statului, să nu mai fie toleraţi; că este mai bine să sufere ei decât naţiuni întregi să fie aruncate în confuzie şi nelegiuire. Acelaşi argument a fost adus acum optsprezece veacuri împotriva lui Hristos de către ,conducătorii poporului’. ,Oare nu vă gândiţi că este în folosul nostru’, spunea Caiafa cel nelegiuit, ,să moară un singur om pentru norod şi să nu piară tot neamul?’ Ioan 11,50. Acest argument va părea convingător; şi, în cele din urmă, se va da un decret împotriva acelora care sfinţesc Sabatul poruncii a patra, denunţându-i ca meritând pedeapsa cea mai aspră şi dând oamenilor libertatea ca, după un anumit timp, să-i dea la moarte...

DURATA TIMPULUI STRÂMTORĂRII LUI IACOV

341

Poporul lui Dumnezeu va fi atunci cufundat în acele scene de necaz şi de suferinţă, descrise de profet ca fiind timpul strâmtorării lui Iacov.” Tragedia veacurilor, cap. Timpul strâmtorării, par. 7, 8. Deja prin mass-media suntem martorii mâniei oamenilor şi a ce poate face aceasta când revolta stradală se dezlănţuie fără stavilă, însă cu mult mai rău va fi atunci când furia oamenilor va fi provocată de o fervoare turbată când constată că sunt lipsiţi de case, ţarini, cei dragi, sănătate, hrană şi tot confortul vieţii, din cauza unei minorităţi încăpăţânate, după cum îşi închipuie ei, care refuză să se supună voinţei majorităţii, a bisericii şi a statului. Cum vor arăta aceste manifestări frenetice ale furiei când întreaga lume se va uni în ura ei împotriva unei clase de oameni minoritară, încât va părea că-ntr-o clipă va fi ştearsă de pe faţa pământului? Lumea nu poate face acest lucru câtă vreme mai este timp de har, fiindcă cei patru îngeri încă ţin în frâu cele patru vânturi ale vrajbei: „Câtă vreme Isus stătuse între Dumnezeu şi omul vinovat, oamenii avuseseră o protecţie asupra lor; dar când El a încetat să mai stea între om şi Tatăl, aceasta a fost îndepărtată şi Satana a avut controlul deplin asupra acelora care în cele din urmă au rămas nepocăiţi.” Experienţe şi viziuni, cap. Încheierea vestirii celei de-a treia solii îngereşti, par. 4. Înseamnă că din momentul în care se încheie timpul de probă diavolul are controlul fără restricţie şi liber asupra maselor de oameni care au respins adevărul lui Dumnezeu. Din acest motiv el poate face absolut orice cu omenirea. Întrucât oamenii sunt îmbibaţi cu ura lui faţă de cei credincioşi şi drepţi, Satana şi ei sunt uniţi în teama lor comună, disperată şi mistuitoare de a scăpa pământul de această minoritate dezgustătoare. Este rezonabil să conchidem, în lumina tuturor acestor fapte, că Satana şi oamenii au de gând să aştepte aproape un an întreg înainte de a-şi aduce la îndeplinire planul de a pune în aplicare decretul morţii? Bineînţeles că nu! Atât diavolul cât şi urmaşii săi vor căuta să facă acest lucru cât de repede posibil. În acelaşi timp, Satana nu vrea să facă nici o greşeală în privinţa aceasta. El ştie că dacă se va pripi va pierde ocazia, aşa că el pune la cale un plan sistematic, bine organizat, cu cea mai atentă şi meticuloasă fineţe pentru ca nimeni dintre cei neprihăniţi să nu mai poată perpetua adevărul lui Dumnezeu care-i garantează lui distrugerea.

342

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

Va fi întocmai aşa cum s-a întâmplat în zilele Esterei; decretul morţii va fi întocmit de către oamenii conducători ai lumii într-un loc de întrunire anume, acceptat de către toţi. Decretul va fi mai întâi lucrarea autorităţilor ecleziastice care trebuie apoi ratificat de către puterile pământului; exact aşa cum Izabela din vechime a aşternut în scris în numele regelui şi a sigilat cu sigiliul lui sentinţa morţii pentru Nabot, slujitorul credincios şi ascultător al lui Dumnezeu. Vezi 1 Împăraţi 21,8. Acest decret, după cum am citit mai sus, le va da oamenilor dreptul de a fi călăi, lucru care le conferă putere legală pe baza căreia pot să transmită copii ale decretului morţii în orice colţ al pământului, întocmai cum decretul din zilele Esterei a trebuit să fie trimis mai întâi în orice parte a lumii, înainte ca să poată fi aplicat planul de lichidare a poporului lui Dumnezeu. Ştiind că experienţa poporului din zilele Esterei a fost un simbol sau o avanpremieră a lucrurilor care vor avea loc în ultimele zile, noi putem şti cum va fi iarăşi, fapt confirmat în declaraţia următoare: „Apoi i-am văzut pe conducătorii pământului consfătuindu-se, iar pe Satana şi îngerii lui, lucrând febril în jurul lor. Am văzut un document ale cărui copii fuseseră răspândite în diferite părţi ale pământului, cu ordin ca, dacă sfinţii nu renunţă la credinţa lor specifică, dacă nu părăsesc Sabatul şi nu păzesc prima zi a săptămânii, oamenii să aibă libertatea, după o anumită perioadă de timp, să-i omoare.” Experienţe şi viziuni, cap. Vremea marii strâmtorări, par. 1. Un asemenea lucru nu necesită mult timp. În condiţiile actuale, odată ce decretul a fost întocmit şi aprobat, tipărirea, împachetarea şi distribuirea lui în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii ar fi realizate doar în câteva zile. Mai trebuie să luăm în considerare şi faptul că la vremea aceea liniile de comunicaţie vor fi distruse în mare măsură din cauza năpastelor şi distrugerii care apasă greu asupra lumii, lucru care ar necesita puţin mai mult timp ca durată, însă în nici un caz un an întreg. Cel mult poate lua o săptămână sau două. De aceea, este cu mult mai rezonabil să conchidem că timpul strâmtorării lui Iacov va fi de o durată relativ scurtă, lucru pentru care trebuie să fim absolut recunoscători, pentru că atunci ne-am putea întreba pe bună dreptate cum ar putea fi posibil pentru natura omenească să îndure douăsprezece luni de chin în strâmtorarea lui Iacov. Cândva am trecut personal printr-o

DURATA TIMPULUI STRÂMTORĂRII LUI IACOV

343

asemenea experienţă preţ de douăzeci şi patru de ore, dar într-o formă mult mai blândă, şi atunci m-am temut că voi ceda psihic şi mental. Am fost însă eliberat înainte de a se petrece un asemenea lucru, fapt pentru care am fost foarte recunoscător, iar după ce am trecut prin această experienţă nu pot înţelege cum ar putea cineva să suporte douăsprezece luni fără să se dezintegreze mental şi spiritual. O declaraţie care este demnă de luat în considerare cu privire la chestiunea legată de lungimea duratei timpului strâmtorării este cea din A Word to the Little Flock (Un cuvânt către mica turmă), pag. 12: „Domnul mi-a arătat în viziune că Isus s-a sculat, a închis uşa şi a intrat în Sfânta Sfintelor în luna a şaptea a anului 1844; dar scularea lui Mihael (Daniel 12,1), pentru a-şi elibera poporul se află încă în viitor. Acest lucru nu va avea loc până când Isus nu şi-a sfârşit lucrarea Sa preoţească din sanctuarul ceresc, până când nu şi-a dezbrăcat veşmântul Său preoţesc şi s-a îmbrăcat cu hainele Sale împărăteşti şi şi-a pus coroana, pentru a călători în carul Lui de nori ca să ,zdrobească neamurile în mânia Sa’ şi să îşi elibereze poporul. Atunci Isus va avea în mână secera ascuţită (Apocalipsa 14,14), iar sfinţii vor striga zi şi noapte la Isus, care şade pe nor, ca să pună secera şi să secere. Acesta va fi timpul strâmtorării lui Iacov (Ieremia 30,5-8), un timp din care vor fi eliberaţi cei sfinţi prin vocea lui Dumnezeu.” Această declaraţie ne spune că de îndată ce Isus şi-a încheiat lucrarea de Mare Preot în sanctuar, El îşi schimbă hainele preoţeşti cu hainele regeşti ale dreptăţii şi răzbunării, după care urmează imediat călătoria Lui din ceruri spre acest pământ, pentru a-şi elibera poporul. În timp ce El călătoreşte astfel spre pământ, sfinţii de pe pământ vor striga la El să-şi arunce secera şi să secere. Apoi ni se spune că timpul când au loc aceste evenimente este chiar timpul strâmtorării lui Iacov, lucru care ne-ar ajuta să înţelegem cât durează timpul strâmtorării dacă am şti cât timp îi ia lui Isus să dezbrace hainele Sale preoţeşti, să şi le pună pe cele ale răzbunării şi să se coboare din ceruri pe pământ. Nicăieri nu ni se spune cât timp va dura această călătorie a Lui, deşi ştim în mod sigur că ea poate fi realizată în şapte zile sau chiar mai puţin, pentru că aceasta va fi durata timpului în călătoria noastră de întoarcere în ceruri. Dovada acestui fapt o găsim în Experienţe şi viziuni, cap. Prima mea viziune, par. 6:

344

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

„Noi toţi am intrat împreună în nor şi am urcat timp de şapte zile spre marea de cristal...” Numai atât ne este clar deocamdată, că drumul spre ceruri ocupă doar un interval de şapte zile. Cu toate acestea, noi nu putem adopta poziţia hotărâtă cum că lui Isus Hristos îi sunt necesare exact şapte zile pentru a veni pe pământ. Mai pot fi şi alţi factori care încă nu ne sunt descoperiţi, ce ar putea prelungi cu puţin perioada sau ar micşora-o un pic, dar toate acestea ne arată că lungimea sau durata timpului va fi cu mult mai mică decât un an întreg. Citind despre experienţa sfinţilor din cadrul timpului strâmtorării lui Iacov, găsim următoarea declaraţie în Spirit of Prophecy, vol. 4, pag. 447: „Dacă oamenii ar putea privi cu ochii cerului, ei ar vedea companii de îngeri care excelează în tărie, tăbărâţi în jurul acelora care au păzit cuvântul răbdării lui Hristos. Cu o gingăşie plină de simpatie îngerii au fost martori la suferinţa lor şi au auzit rugăciunile lor. Ei aşteaptă cuvântul Comandantului lor ca să-i scape de primejdie. Însă ei trebuie să aştepte încă puţină vreme. Poporul lui Dumnezeu trebuie să bea paharul şi să fie botezat cu botezul. Tocmai această zăbovire, atât de dureroasă pentru ei, este răspunsul cel mai bun la rugăciunile lor. În timp ce ei se străduiesc să aştepte cu încredere ca Dumnezeu să lucreze, ei sunt îndemnaţi să exercite credinţă, speranţă şi răbdare, lucruri care au fost atât de puţin exercitate în timpul experienţei lor religioase. Totuşi din pricina celor aleşi, timpul strâmtorării va fi scurtat. Sfârşitul va veni mult mai repede decât se aşteaptă oamenii. Grâul va fi strâns şi legat în snopi pentru grânarul lui Dumnezeu; neghina va fi legată ca vreascurile pentru focul nimicirii.” Dovada ce ne este pusă la dispoziţie este aceea că timpul strâmtorării lui Iacov, de o intensitate înspăimântătoare, va dura în mod cert cu mult mai puţin de un an, de fapt va fi de o durată foarte scurtă. Pentru aceia care vor trece prin acest timp de strâmtorare va părea ca o mie de ani durata lui, dar cu toate că va fi atât de îngrozitor şi de dificil şi-n aparenţă peste puterea omenească de a îndura, tăria Domnului va fi biruinţă pentru poporul Său, iar în acest timp ei vor ieşi mai mult decât biruitori.

CAPITOLUL 26

Plăgi, şi ultimele plăgi
ntrucât am stabilit în capitolul precedent că timpul strâmtorării va fi în realitate cu mult, mult mai scurt decât se presupune în general, a sosit timpul să studiem cele ce se întâmplă pe parcursul acestei perioade de timp. Pentru a face acest lucru este necesar mai întâi să studiem acest interval de timp în termeni generali. Apoi vom lua în considerare secvenţa evenimentelor prin care trec cei neprihăniţi, după care vom arunca o privire asupra lucrurilor care au să le sufere cei răi. Ar trebui să fie foarte clar deja, din cele ce am studiat până acum, că încheierea timpului de probă marchează începutul acestui timp de strâmtorare, un timp care nu a mai fost niciodată pe acest pământ. Totuşi, ar fi extrem de util pentru noi să stabilim acest punct cu adevărat pe baza dovezilor din Cuvântul lui Dumnezeu. În realitate vom vedea că va veni timpul când Isus va pune capăt slujirii Sale preoţeşti în Sfânta Sfintelor din sanctuarul ceresc şi va părăsi acea poziţie, aşa încât nu va mai fi Mijlocitor pentru oameni. Când se va ajunge la acest punct al timpului cei răi vor fi lăsaţi cu totul pe seama puterii lui Satana, care va arunca lumea întreagă într-o asemenea strâmtorare cum nu ne-am putea imagina vreodată ca ar fi cu putinţă. Aceasta este arătat în mod clar în declaraţia următoare: „Când El [Hristos] părăseşte sanctuarul, întunericul îi acoperă pe locuitorii pământului. În acest timp grozav, cel neprihănit trebuie să trăiască înaintea unui Dumnezeu sfânt, fără mijlocire. Frâul care a fost pus celor nelegiuiţi este îndepărtat şi Satana are stăpânire deplină peste cel care a rămas până la urmă nepocăit. Îndelunga răbdare a lui Dumnezeu s-a sfârşit. Lumea a lepădat mila Sa, a dispreţuit iubirea Sa şi a călcat în picioare legea Sa. Nelegiuiţii au trecut hotarul punerii lor la probă; Duhul lui Dumnezeu căruia i-au rezistat cu încăpăţânare a fost până la urmă retras. Neocrotiţi de harul divin, ei nu au nici o apărare de cel rău. Satana îi va arunca atunci pe locuitorii pământului într-o mare şi

Î

(345)

346

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

finală strâmtorare. Când îngerii lui Dumnezeu încetează să mai ţină în frâu vânturile sălbatice ale patimii omeneşti, toate elementele de discordie şi luptă vor fi lăsate libere. Pământul întreg va fi adus într-o ruină mai grozavă decât aceea care a venit peste Ierusalimul din vechime. Un singur înger i-a nimicit pe toţi întâii născuţi ai egiptenilor şi a umplut ţara de jale. Când David a păcătuit împotriva lui Dumnezeu, prin numărarea poporului, un înger a făcut o distrugere mare, prin care i-a fost pedepsit păcatul. Aceeaşi putere de distrugere, pe care au arătat-o îngerii sfinţi la porunca lui Dumnezeu, va fi manifestată de îngerii răi atunci când El le îngăduie. Sunt gata acum forţe şi aşteaptă doar îngăduinţa divină, ca să răspândească pustiirea pretutindeni.” Tragedia veacurilor, cap. Timpul strâmtorării, par. 3, 4. „În vremea aceea se va scula marele voievod Mihail, ocrotitorul copiilor poporului tău; căci aceasta va fi o vreme de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt neamurile şi până la vremea aceasta. Dar în vremea aceea poporul tău va fi mântuit, şi anume oricine va fi găsit scris în carte.” Daniel 12,1. „Când Hristos va înceta lucrarea Sa de Mijlocitor în favoarea omului, atunci va începe acest timp de strâmtorare. Atunci cazul fiecărui suflet va fi hotărât şi nu va mai fi nici un sânge ispăşitor care să cureţe de păcat. Când Isus părăseşte poziţia Sa de Mijlocitor al omului înaintea lui Dumnezeu, atunci se face solemna declaraţie: ,Cine este nedrept, să fie nedrept şi mai departe; cine este întinat să se întineze şi mai departe; cine este fără prihană să trăiască şi mai departe fără prihană. Şi cine este sfânt, să se sfinţească şi mai departe.’ Apocalipsa 22,11. Apoi Duhul lui Dumnezeu, care ţinea lucrurile în frâu, este retras de pe pământ. După cum Iacov era ameninţat cu moartea de către fratele său mânios, tot astfel poporul lui Dumnezeu va fi în primejdie din partea celor răi care caută să-l distrugă. Şi, după cum patriarhul s-a luptat toată noaptea pentru eliberarea sa din mâna lui Esau, tot astfel cei neprihăniţi vor striga la Dumnezeu zi şi noapte pentru scăpare de vrăjmaşii care-i înconjoară.” Patriarhi şi profeţi, cap. Noaptea luptei, par. 16. Aceste declaraţii arată la modul cel mai clar faptul că încetarea slujirii lui Hristos în Sfânta Sfintelor din sanctuarul ceresc indică timpul când va fi retrasă întru-totul prezenţa restrictivă a Duhului Sfânt, ce are drept urmare începerea timpului strâmtorării. Pentru

PLĂGI, ŞI ULTIMELE PLĂGI

347

cei răi aceasta va însemna revărsarea ultimelor şapte plăgi care reprezintă mânia neamestecată a lui Dumnezeu împotriva călcătorului de lege. Faptul că ultimele şapte plăgi încep odată cu încheierea slujirii din sanctuar, ne este arătat în mod cert în următoarele declaraţii: „Când Hristos îşi încetează mijlocirea în sanctuar, mânia Sa neamestecată cu milă va fi dezlănţuită împotriva tuturor acelora care se închină fiarei şi icoanei ei şi primesc semnul ei. Apocalipsa 14,9.10. Plăgile care au căzut asupra Egiptului atunci când Dumnezeu a fost pe punctul de a-l elibera pe Israel au fost asemănătoare în caracter cu acele judecăţi mai teribile şi mai întinse, care urmează să cadă peste lume chiar înainte de eliberarea finală a poporului lui Dumnezeu.” Tragedia veacurilor, cap. Timpul strâmtorării, par. 40. „Apoi am văzut că Isus nu avea să părăsească Sfânta Sfintelor până când nu avea să fie hotărât fiecare caz, fie pentru mântuire, fie pentru nimicire, şi că mânia lui Dumnezeu nu putea veni până când Isus nu-şi termina lucrarea în Sfânta Sfintelor, până nu-şi scotea veşmintele de preot şi nu îşi punea hainele răzbunării. Atunci Isus nu va mai sta între Tatăl şi om, iar Dumnezeu nu va mai păstra tăcerea, ci îşi va revărsa mânia asupra celor care au respins adevărul Său.” Experienţe şi viziuni, cap. Sigilarea, par. 1. „Când Isus a ieşit din Sfânta Sfintelor, am auzit clopoţeii veşmântului Său; şi, în acel moment al ieşirii Sale, un nor de întuneric i-a acoperit pe locuitorii pământului. Atunci nu a mai fost nici un mijlocitor între omul vinovat şi un Dumnezeu jignit. Câtă vreme Isus stătuse între Dumnezeu şi omul vinovat, oamenii avuseseră o protecţie asupra lor; dar când El a încetat să mai stea între om şi Tatăl, aceasta a fost îndepărtată şi Satana a avut controlul deplin asupra acelora care în cele din urmă au rămas nepocăiţi. Era imposibil ca plăgile să fie revărsate în timp ce Isus slujea în sanctuar; dar când lucrarea Sa de acolo ia sfârşit şi mijlocirea Sa se încheie, nu mai există nimic care să stăvilească mânia lui Dumnezeu, şi aceasta se dezlănţuie cu furie asupra capului neprotejat al păcătosului vinovat, care a dispreţuit mântuirea şi a urât mustrarea.” Experienţe şi viziuni, cap. Încheierea vestirii celei de-a treia solii îngereşti, par. 4. Aceste declaraţii ne arată într-un mod foarte lămurit că ultimele şapte plăgi nu pot să fie şi nici nu vor fi revărsate asupra locuitorilor vinovaţi ai pământului până când nu se încheie slujire

348

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

a lui Isus în Sfânta Sfintelor din sanctuarul ceresc. Însă de îndată ce lucrarea de mijlocire ia sfârşit, plăgile vor începe să fie revărsate. Nu va mai fi nici un fel de zăbovire în această privinţă. De aceea, noi trebuie să fim statorniciţi în acest adevăr, şi anume când slujirea lui Isus ia sfârşit în Sfânta Sfintelor, El îşi pune hainele răzbunării şi imediat încep să se reverse ultimele şapte plăgi asupra capetelor neprotejate ale celor răi, în vreme ce, în acelaşi timp, poporul lui Dumnezeu de pe pământ este aruncat în experienţa timpului strâmtorării lui Iacov. Aceste lucruri trebuie să fie foarte clare. Cititorul nepăsător şi superficial nu are parte de o înţelegere corectă şi autentică a Cuvântului lui Dumnezeu, ci doar cercetătorul atent, cugetător şi evlavios care este pregătit să compare verset cu verset şi să lase ca fiecare cuvânt să-şi aibă greutatea lui proprie, adevărată. Astfel că, la prima citire a declaraţiilor de mai sus, se lasă impresia că dezlănţuirea ultimelor şapte plăgi va fi una dramatică; aducând cu ea o stare de lucruri complet diferită de ceea ce a avut loc mai înainte, că toţi oamenii nu vor avea nici cea mai mică dificultate să vadă că au început ultimele şapte plăgi. Un studiu atent al evenimentelor care se petrec în acea vreme arată că nu astfel vor sta lucrurile, ci mai degrabă că ultimele şapte plăgi vor fi doar înteţirea finală a plăgilor în lume, care sunt deja prezente ca rezultat al apostaziei universale. Atât de groaznice vor fi aceste plăgi care vor cădea înainte de încheierea timpului de probă, încât declanşarea ultimelor şapte plăgi nu va fi nimic nou şi ciudat pentru oamenii de pe pământ, ci mai degrabă vor fi acelaşi lucru dar de o severitate mai mare. Cele care au loc înainte de încheierea timpului de har se vor întrepătrunde cu acelea care vin după ele, şi nici un om nu va fi în stare să spună când se vor sfârşi primele, care au loc înainte, pentru a face loc celorlalte ultime şapte plăgi, indiferent cât de bun ar fi cercetătorul Bibliei. De fapt nici chiar Satana, care este cel mai bun cercetător al Bibliei, nu va fi în stare să le deosebească. Din acest motiv avem nevoie să cercetăm, să studiem dovezile cu privire la toate aceste lucruri. În primul rând, expresia folosită mereu şi mereu de către Spiritul Profetic, „ultimele şapte plăgi”, este în ea însăşi plină de înţeles. Ele nu sunt numite doar cele şapte plăgi, ci ultimele şapte plăgi. Dacă acestea sunt ultimele plăgi, atunci trebuie să mai fie măcar una sau mai multe plăgi înainte, deoarece nimic nu poate fi ultimul câtă vreme n-a existat ceva înaintea lui.

Evoluţia primelor plăgi şi a ultimelor şapte înainte şi după încheierea timpului de probă. În timpul ultimelor şapte plăgi, pentru prima dată în veşnicie, Dumnezeu îşi va retrage în întregime prezenţa de pe o planetă locuită.
Nelegiuirea sporeşte considerabil Timpul de probă s-a încheiat Mihael se scoală în picioare Căderea ultimelor şapte plăgi

PLĂGI, ŞI ULTIMELE PLĂGI

Reforma Sabatului respinsă progresiv

Spiritismul câştigă putere

1

2

3

4

5

6

7

Primele plăgi – cutremure, tornade, incendii, boli, inundaţii, războaie, furtuni cu grindină, etc., cresc în intensitate pe măsură ce restricţiile puse asupra Satanei sunt înlăturate

Ultimele şapte plăgi – răni dureroase, sânge, călduri insuportabile, întuneric, secarea Eufratului, cutremurul şi grindina cea mare

349

350

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

Acum, din declaraţiile citate mai sus noi am învăţat că ultimele şapte plăgi vin în întregime după încheierea timpului de har şi întrucât ele încep în momentul când se încheie timpul de probă omenesc, atunci primele plăgi trebuie să le localizăm înainte de încheierea acestui timp. Pe deasupra, ni se spune într-un mod clar că aceste ultime şapte plăgi sunt antitipul plăgilor care au căzut asupra Egiptului când Dumnezeu era pe punctul să-şi elibereze poporul de puterea opresorului de atunci. „Plăgile care au căzut asupra Egiptului atunci când Dumnezeu a fost pe punctul de a-l elibera pe Israel au fost asemănătoare în caracter cu acele judecăţi mai teribile şi mai întinse, care urmează să cadă peste lume chiar înainte de eliberarea finală a poporului lui Dumnezeu.” Tragedia veacurilor, cap. Timpul strâmtorării, par. 40. Făcând o comparaţie între acel timp şi viitorul apropiat ne va arăta că într-adevăr primul este tipul celui de-al doilea şi, de aceea, a fost consemnat ca o lecţie de mare valoare pentru poporul lui Dumnezeu, care va trece prin scenele de încheiere ale istoriei acestei lumi. În ambele cazuri avem de-a face cu un decret de moarte dat împotriva poporului lui Dumnezeu ce vizează distrugerea lor de pe faţa pământului. Despre acest decret de moarte din timpul lui faraon citim: „Împăratul Egiptului a poruncit moaşelor evreilor, numite una Şifra şi cealaltă Pua, şi le-a zis: ,Când veţi împlini slujba de moaşe pe lângă femeile evreilor, şi le veţi vedea pe scaunul de naştere, dacă este băiat să-l omorâţi; iar dacă este fată, s-o lăsaţi să trăiască.’ ” Exod 1,15.16. Un asemenea decret nu poate avea drept rezultat decât exterminarea neamului omenesc, pentru că dacă nu mai sunt bărbaţi nu mai poate exista nici o generaţie viitoare. Când acest decret a dat greş din pricina credincioşiei moaşelor, atunci împăratul a dat un al doilea decret care era cu mult mai îngrozitor: „Atunci Faraon a dat următoarea poruncă la tot poporul lui: ,Să aruncaţi în râu pe orice băiat care se va naşte, şi să lăsaţi pe toate fetele să trăiască.’ ” Versetul 22. Faraonul era la vremea aceea cea mai înaltă autoritate pământească şi tot astfel cele mai înalte autorităţi pământeşti vor da din nou un decret menit să extermine poporul lui Dumnezeu. Dar după cum Dumnezeu a trimis acele zece plăgi teribile înainte

PLĂGI, ŞI ULTIMELE PLĂGI

351

de a-şi izbăvi poporul Său din timpul acela, tot astfel El va trimite din nou plăgi în ultimele zile înainte de eliberarea finală a poporului Său. După cum a fost atunci, tot aşa va fi din nou. Aceasta ne conduce la concluzia că dacă atunci au fost zece plăgi, tot astfel vor fi din nou zece plăgi în ultimele zile. Dacă acest lucru este adevărat şi dacă, după cum ştim, ultimele şapte dintre ele îşi găsesc locul după încheierea harului, atunci primele trei trebuie să aibă loc înainte de încheierea timpului de har. Noi nu ştim nici un loc unde am putea găsi specificate exact trei plăgi ca având loc înainte de încheierea timpului de har, dar putem găsi dovezi abundente pentru a ne arăta că pământul va fi lovit cu dezastre de proporţii înspăimântătoare înainte să vină acel timp. De fapt, aceste năpaste năpădesc deja pământul şi se înrăutăţesc pe an ce trece. Să urmărim acest fir iarăşi în capitolul intitulat „Conflictul care se apropie” din Tragedia veacurilor. Deoarece am cheltuit ceva timp în acest capitol şi anterior în capitolul patru, noi vom atinge aici doar punctele mai importante, ca o introducere a adevărului cu privire la ultimele şapte plăgi, puncte ce trebuie bine înţelese. Începând cu anul 1844 mari adevăruri cu privire la reforma Sabatului şi la adevărata păzire a legii lui Dumnezeu au fost expuse înaintea oamenilor şi bisericilor lumii. Chemarea nu numai că a fost neluată în seamă, dar ea a fost respinsă în mod categoric şi i s-a rezistat cu putere de către aceste biserici. Acum, simplul fapt e că este imposibil să te împotriveşti chemării lui Dumnezeu fără să suferi îngrozitor, ca rezultat al acestei împotriviri. Cauzei îi urmează efectul. Orice acţiune produce o reacţie opusă şi pe măsură. Aceste biserici au semănat vânt şi în mod sigur vor culege furtună. „Când lucrarea pentru reforma Sabatului se extinde, această lepădare a legii divine, pentru a evita cerinţele poruncii a patra, va deveni aproape generală. Învăţăturile conducătorilor religiei au deschis uşa către necredinţă, către spiritism şi către dispreţuirea legii sfinte a lui Dumnezeu; şi asupra acestor conducători zace o răspundere grozavă pentru nelegiuirea care există în lumea creştină.” Tragedia veacurilor, cap. Conflictul care se apropie, par. 11. Este de cea mai mare importanţă ca aceşti conducători să ascundă de oameni adevărata cauză a necazurilor care se abat asupra lor cu o severitate crescândă, pentru ca oamenii să întoarcă spatele şi să găsească vină pentru profanarea duminicii. Şi acest

352

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

act din partea lor înseamnă o şi mai mare respingere a cerinţelor lui Dumnezeu faţă de ei, în timp ce ei caută să stabilească o zi falsă de închinare. Astfel, citim: „Cu toate acestea, chiar această categorie de oameni susţine că rapida răspândire a stricăciunii se datorează în mare măsură profanării aşa-numitului ,Sabat creştin’ şi că impunerea păzirii duminicii ar reface într-o mare măsură morala societăţii.” Tragedia veacurilor, cap. Conflictul care se apropie, par. 12. Un asemenea act nu serveşte decât la deschiderea şi mai largă a uşii pentru invazia necredinţei şi a spiritismului şi, pentru că spiritismul este puterea prin care lucrează Satana, acest fapt îi dă celui rău o mai mare putere pentru a-şi face voia pe pământ. Este planul şi lucrarea acestui vrăjmaş hain ca să apară înaintea oamenilor ca un binefăcător al neamului omenesc, pe când în realitate vine ca un distrugător. Să citim despre aceasta: „Prin spiritism, Satana apare ca un binefăcător al omenirii, vindecând bolile oamenilor şi pretinzând a aduce un sistem nou şi mai înalt de credinţă religioasă; dar în acelaşi timp el lucrează ca un nimicitor... În timp ce va apărea înaintea copiilor oamenilor ca un mare medic care le poate vindeca bolile, el va aduce boală şi dezastru, până acolo încât oraşele populate să fie aduse în stare de ruină şi părăsire. Chiar acum el este la lucru. În accidente şi calamităţi pe mare şi pe uscat, în marile conflagraţii, în tornade cumplite şi în uragane cu grindină înspăimântătoare, în furtuni, inundaţii, cicloane, valuri uriaşe şi în cutremure, în toate locurile şi în mii de forme, Satana îşi exercită puterea. El distruge lanurile gata de recoltat, având ca urmare foametea şi suferinţa. El face ca aerul să fie poluat de moarte şi mii de fiinţe pier din cauza epidemiilor. Aceste calamităţi vor deveni din ce în ce mai frecvente şi mai dezastruoase. Distrugerea va veni asupra oamenilor şi a animalelor. ,Ţara este tristă, sleită de puteri; locuitorii sunt mâhniţi şi tânjesc; ţara a fost spurcată de locuitorii ei; ei călcau legile, nu ţineau poruncile, şi rupeau legământul cel veşnic!’ Isaia 24,4.5.” Tragedia veacurilor, cap. Conflictul care se apropie, par. 16, 18. Există două puncte care necesită atenţie în această declaraţie. Primul este subliniat de cuvintele: „Chiar acum el este la lucru”. Aceste cuvinte au fost scrise cu mai bine de nouăzeci de ani în urmă, întrucât au apărut în volumul patru al seriei The Spirit of Prophecy, pag. 407. Nu numai că ni se spune că el era la lucru pe

PLĂGI, ŞI ULTIMELE PLĂGI 353

Calamităţi şi distrugeri abundă chiar acum în lume. Cuvântul sigur al profeţiei ne informează în mod clar că acestea vor deveni tot mai frecvente şi mai dezastruoase până la sfârşitul timpului de probă, când vor începe cele şapte plăgi din urmă.

354

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

vremea aceea, ci că „Aceste calamităţi vor deveni din ce în ce mai frecvente şi mai dezastruoase”. Cei care trăim în prezent suntem martorii adevărului grozav al acestor cuvinte. Aceste calamităţi sunt într-adevăr din ce în ce mai frecvente şi mai dezastruoase. Anul 1992 a fost marcat fără îndoială de un şir lung de dezastre înspăimântătoare. Cu toate acestea, atât de deprinsă a devenit lumea cu aceste lucruri din cauza repetării lor frecvente şi cu o aşa mare severitate, încât abia dacă se ţine seama de ele. Dar cercetătorul serios al Bibliei observă faptul că aceste lucruri devin tot mai frecvente şi mai dezastruoase, pe măsură ce nivelul moral şi spiritual al lumii scade din ce în ce mai mult şi tot mai mult. Această prăbuşire nu a fost niciodată mai rapidă ca în ultimii ani. Parcă oamenii leapădă orice restricţie şi se lasă în voia tuturor ticăloşiilor, folosindu-şi corpurile în satisfacerea celor mai dezgustătoare şi detestabile pofte şi plăceri. Această situaţie devine acum în mod inevitabil din ce în ce mai rea, rezultatul fiind acela că Duhul lui Dumnezeu se va retrage tot mai mult şi mai mult de pe pământ, în timp ce puterea spiritismului va deveni din ce în ce mai vădită, până când aceste lucruri capătă formă de plăgi. Noi ştim că atunci când va începe marea strigare, lucrurile vor fi ajuns la punctul în care se va spune despre bisericile lumii că: „A căzut, a căzut Babilonul cel mare! A ajuns un locaş al dracilor, o închisoare a oricărui duh necurat, o închisoare a oricărei păsări necurate şi urâte… Pentru că păcatele ei s-au îngrămădit, şi au ajuns până la cer; şi Dumnezeu şi-a adus aminte de nelegiuirile ei.” Apocalipsa 18,2.5. Aceasta ne arată că se va ajunge la o anumită stare de lucruri atunci când puterea spiritismului va fi cu mult mai mare decât este în prezent. Atunci biserica va fi devenit chiar locaşul demonilor, fiind plină de orice duh necurat; atât de serioase devenind lucrurile, încât păcatele ei vor ajunge până în cer. Aceasta înseamnă că Satana va avea atunci putere nelimitată în cadrul acelor biserici prin care va folosi în măsura cea mai deplină puterea duşmănoasă şi distructivă a spiritismului. Astăzi lucrurile nu au atins încă acel punct şi nici nu-l vor atinge până când bisericile nu se vor uni în scopul lor comun împotriva adevărului lui Dumnezeu. Dar acel timp vine, iar dacă distrugerea lumii este atât de rea precum e azi – Satana neposedând putere deplină în biserici – atunci ce va fi când el va exercita o putere

PLĂGI, ŞI ULTIMELE PLĂGI

355

nelimitată în şi prin intermediul bisericilor? Este prea înfricoşător chiar să ne şi gândim la acest lucru. Dar acest lucru nu va fi deloc cel mai rău dintre toate, căci va fi doar începutul perioadei marii strigări, după cum am învăţat mai înainte. La vremea aceea diavolul va avea control deplin asupra bisericilor, dar cu toate acestea nu şi al lumii. De aceea, spiritismul va fi încă limitat în puterea lui. Lupta din timpul marii strigări se va da pentru câştigarea minţii oamenilor. La începutul acelui timp bisericile vor fi pe deplin dedicate diavolului, în timp ce poporul lui Dumnezeu va fi consacrat lui Dumnezeu, însă mulţimile pământului încă nu au luat decizia finală, de o parte sau de alta. Dar în timpul marii strigări trebuie luată această hotărâre; şi noi ştim că majoritatea oamenilor se va decide de partea cea greşită. Ideea este că orice om care se decide de partea greşită sporeşte prin aceasta puterea lui Satana – care este puterea spiritismului. Cu cât mai mare este puterea spiritismului, cu atât mai în stare este vrăjmaşul sufletelor să apară ca binefăcător al neamului omenesc, în vreme ce de fapt este şi mai capabil să lucreze ca nimicitor. Toată această manifestare este în armonie cu faptul că, pe măsură ce marea strigare progresează şi oamenii iau din ce în ce mai mult decizia finală de partea greşită, puterea spiritismului devine mai mare iar distrugerile ce vin asupra pământului sunt tot mai întinse şi mai teribile. Dacă distrugerile pe care astăzi le vedem pe pământ sunt atât de întinse şi de funeste, când puterea lui Satana este încă limitată, atunci cum va fi în timpul marii strigări când el va căpăta o putere din ce în ce mai mare, în ascensiunea sa constantă către vârful acelei puteri pe care o va obţine când se sfârşeşte timpul de probă? Întreaga lume se va clătina sub loviturile teribile ce vin una după alta, pe măsură ce calamităţile ce se abat asupra pământului se transformă în plăgi, înainte de a se încheia definitiv timpul de har. Apoi, când diavolul obţine control complet şi definitiv asupra întregului pământ, cu excepţia celor ale căror nume sunt scrise în cartea vieţii Mielului, spiritismul va atinge culmea puterii sale distructive când se încheie timpul de har, iar această putere se va manifesta prin intermediul ultimelor şapte plăgi. În felul acesta se poate vedea că plăgile care cad pe pământ chiar înainte de încheierea timpului de har sunt cu puţin mai puţin grozave decât acelea care cad imediat după încheierea timpului de probă sau de har şi, de aceea, cei care trăiesc la vremea aceea nu

356

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

vor fi în stare să spună care este diferenţa dintre ele sau să ştie când se sfârşesc unele şi încep altele. Acesta este un punct foarte important, unul pe care trebuie să-l ţinem bine minte, pe măsură ce înaintăm în studiul nostru. Acelaşi lucru este adevărat şi cu privire la retragerea Duhului Sfânt de pe pământ. Este de asemenea o lucrare progresivă. În ce priveşte Babilonul, retragerea Duhului lui Dumnezeu este deja completă chiar de la începutul timpului marii strigări – cu ceva timp înainte de încheierea definitivă a harului. Dar pentru lume în general, această retragere finală nu este completă până când nu ia sfârşit timpul de probă omenesc. Putem şti în felul acesta că lucrurile vor deveni din ce în ce mai rele odată cu trecerea timpului, până când vom ajunge la marele timp de strâmtorare, un timp cum lumea nu a mai cunoscut vreodată. Cunoscând ceea ce urmează să aibă loc, orice creştin inteligent este chemat să ia hotărârea de a se pregăti cu cea mai mare grijă şi cât se poate de profund pentru ceea ce ne aşteaptă, fiindcă doar aceia care şi-au pus inima cu adevărat să slujească lui Dumnezeu vor rezista în ziua aceea.

CAPITOLUL 27

Ora necunoscută
ncheierea timpului de probă omenesc, care are loc concomitent cu terminarea slujirii lui Hristos din sanctuarul ceresc şi care introduce ultimele şapte plăgi, este un eveniment de cea mai mare însemnătate pentru familia omenească. Atunci se va decide soarta fiecărei fiinţe omeneşti; unii pentru viaţa veşnică şi restul pentru distrugere veşnică. Majoritatea oamenilor sunt neştiutori cu privire la venirea certă a unei asemenea zile, însă aceia care ştiu acest lucru de obicei cred că ziua aceea nu va veni fără ca ei să ştie în mod exact când va avea loc evenimentul. În general se crede că se va da un semn prin intermediul căruia cei sfinţi de pe pământ vor cunoaşte că timpul de probă s-a încheiat şi că omenirea a fost aruncată în timpul strâmtorării. Dar va fi oare aşa? Trebuie să examinăm cu grijă dovezile pentru a vedea dacă va fi vreun indiciu care să arate celor vii că timpul de probă a trecut şi că nu mai există nici o altă ocazie pentru mântuire. În primul rând, să vedem dacă oamenii cei răi de pe pământ vor şti că timpul lor de probă a trecut pentru totdeauna. Pentru a găsi răspunsul trebuie doar să citim din cartea Tragedia veacurilor, cap. Timpul strâmtorării, par. 6, unde ni se spune în termenii cei mai clari că cei răi nu vor şti faptul că glasul milei nu mai pledează în favoarea lor pentru a se pocăi şi că soarta lor a fost stabilită pentru totdeauna. „Când prezenţa lui Dumnezeu a fost retrasă în cele din urmă de la naţiunea iudeilor, preoţii şi poporul n-au ştiut lucrul acesta. Cu toate că erau sub stăpânirea lui Satana şi erau mânaţi de patimile cele mai îngrozitoare şi mai nelegiuite, ei încă se socoteau ca fiind aleşi de Dumnezeu. Slujba de la templu continua; jertfele erau aduse pe altarele mânjite şi în fiecare zi era cerută binecuvântarea divină asupra unui popor vinovat de sângele scumpului Fiu al lui Dumnezeu, care căuta să-i ucidă pe slujitorii şi pe apostolii Săi. Tot astfel, locuitorii pământului nu vor şti atunci când hotărârea

Î

(357)

358

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

irevocabilă a sanctuarului a fost pronunţată şi soarta lumii a fost stabilită pentru totdeauna. Formele religiei vor fi continuate de către un popor de la care a fost retras, în cele din urmă, Duhul lui Dumnezeu; iar zelul satanic cu care prinţul răului îi va inspira pentru împlinirea planurilor lui răutăcioase va fi asemenea zelului pentru Dumnezeu.” La această mărturie clară, evidentă mai pot fi adăugate aceste cuvinte inspirate, din aceeaşi sursă, cap. În faţa raportului vieţii, par. 2, 3 de la sfârşit: „Când lucrarea judecăţii de cercetare se încheie, soarta tuturor va fi hotărâtă pentru viaţă sau pentru moarte. Timpul de har se încheie cu puţin înainte de venirea Domnului pe norii cerului. Hristos, privind către înainte la acest timp, spune în cartea Apocalipsa: ,Cine este nedrept, să fie nedrept şi mai departe; cine este întinat, să se întineze şi mai departe; cine este fără prihană să trăiască şi mai departe fără prihană. Şi cine este sfânt, să se sfinţească şi mai departe! Iată, Eu vin curând; şi răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta Lui.’ Apocalipsa 22,11.12. Atât cel neprihănit cât şi cel păcătos vor trăi împreună pe pământ în starea lor muritoare – oamenii vor sădi şi vor clădi, vor mânca şi vor bea, neştiind că hotărârea finală şi irevocabilă a fost pronunţată în sanctuarul de sus.” Aceste declaraţii clarifică întrebarea dacă cei răi au cunoştinţă despre această zi măreaţă. Ei nu vor şti că ziua cea mare a judecăţii de cercetare a luat sfârşit în sanctuarul ceresc şi că nu mai este timp de probă pentru locuitorii vinovaţi ai pământului. Aceasta este în acord cu tipul sau simbolul dat prin intermediul serviciului sanctuarului sau cortului întâlnirii din vechime, unde vedem că păgânii din jur nu ştiau nimic despre faptul că serviciul din cadrul marii zile a ispăşirii avea loc în sanctuarul lui Dumnezeu din Israel. De asemenea ei nu ştiau nici când se sfârşeşte acest serviciu şi când ieşea preotul la poporul care-l aştepta. Tot astfel, nici ei nu vor şti nimic în marele antitip. Vrăjmaşul lui Dumnezeu şi al omului este un cercetător foarte sârguincios al profeţiei şi în general al Bibliei. În această privinţă el dă dovadă de oarecare înţelepciune, întocmai ca şi generalii de armată din această lume, care studiază cu cea mai deosebită atenţie documentele vrăjmaşilor lor pentru a deveni pe cât de mult posibil buni cunoscători ai planurilor acestora. Biblia, în care Dumnezeu şi-a descoperit în prealabil desfăşurarea acţiunilor

ORA NECUNOSCUTĂ

359

Locuitorii pământului nu vor şti când va fi luată decizia irevocabilă care hotărăşte definitiv soarta lumii. Formele religiei vor continua să fie păstrate de către oameni de la care s-a retras în cele din urmă Duhul Sfânt.

Sale, este o carte la îndemâna tuturor, iar Satana nu pierde ocazia. Următoarele declaraţii vor arăta în mod clar că Satana nu numai că este un cercetător al Bibliei, ci şi că el înţelege cu exactitate, într-un mod limpede ceea ce citeşte şi studiază. „Îngăduiţi numai ca fiul înşelăciunii şi martorul mincinos să fie primit de către o biserică ce a avut o mare lumină, mari dovezi, şi acea biserică va discredita solia pe care Dumnezeu a trimis-o şi va primi cele mai iraţionale presupuneri şi cele mai false afirmaţii şi teorii. Satana râde de nebunia lor, căci el ştie ce este adevăr.” Mărturii pentru predicatori, cap. Solii lui Dumnezeu, subcap, Alegerea fatală, par. 1.

360

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

„Satana îi aţâţa pe oameni la patimi urâte, ca astfel să-i poată stăpâni mai bine. Când s-a dat Cuvântul scris al lui Dumnezeu, Satana a studiat profeţiile cu privire la venirea Mântuitorului. Din generaţie în generaţie, el a lucrat ca să-i orbească pe oameni faţă de aceste profeţii, şi ei să-l lepede pe Hristos la venirea Lui.” Hristos Lumina Lumii, cap. Ispitirea lui Isus, par. 4. „El încă se mai arată ca un înger de lumină şi dă de înţeles că are cunoştinţe din Scriptură şi că înţelege valoarea celor scrise.” Hristos Lumina Lumii, cap. Biruinţa, par. 2. „Satana e un sârguincios cercetător al Bibliei. El ştie că timpul lui este scurt şi caută ca la orice punct să zădărnicească lucrarea Domnului pe acest pământ.” Mărturii pentru comunitate, vol. 9, cap. Ultima criză, par. 20. Ne-am putea aştepta, din acest motiv, ca dacă ar fi cineva care să cunoască cel mai bine când se încheie timpul de probă, acesta să fie Satana, şi totuşi găsim că nici el nu ştie acest lucru. Aceasta se spune într-un mod clar în următoarele declaraţii: „Aşa cum Satana l-a influenţat pe Esau să meargă împotriva lui Iacov, tot astfel el îi va provoca pe cei nelegiuiţi să distrugă poporul lui Dumnezeu în timpul strâmtorării. Şi, aşa cum l-a acuzat pe Iacov, el îşi va ridica acuzaţiile împotriva poporului lui Dumnezeu. El consideră lumea ca fiind supusă lui; dar grupa aceea mică, a celor care păzesc poruncile lui Dumnezeu, se împotriveşte supremaţiei lui. Dacă ar putea să-i şteargă de pe pământ, biruinţa lui ar fi deplină. El vede că îngerii sfinţi îi păzesc şi îşi dă seama că păcatele le-au fost iertate; dar nu ştie că situaţia lor a fost hotărâtă în sanctuarul de sus.” Tragedia veacurilor, cap. Timpul strâmtorării, par. 13. „În timpul strâmtorării, Satana îi provoacă pe cei nelegiuiţi şi aceştia încercuiesc poporul lui Dumnezeu ca să-l distrugă. Dar el nu ştie că în cărţile din ceruri a fost scris cuvântul ,iertare’ în dreptul numelor celor care alcătuiesc poporul lui Dumnezeu. El nu ştie că s-a dat porunca: ,Dezbrăcaţi-i de hainele murdare’, ,îmbrăcaţi-i cu haine de sărbătoare’ şi ,puneţi-le pe cap o mitră curată.’ ” Review and Herald, 19 noiembrie 1908. Întrebarea cu privire la cei răi şi la stăpânul lor, dacă ei ştiu că timpul de probă a luat sfârşit cu adevărat la timpul când au loc aceste evenimente, este lămurită foarte clar. Răspunsul este că nici ei, nici stăpânul lor nu ştiu când se încheie acest timp de har. Acum trebuie să studiem întrebarea dacă sfinţii vor şti totuşi că

ORA NECUNOSCUTĂ

361

acest eveniment a avut loc în sanctuarul de sus. Aceasta naşte imediat întrebarea: Dacă ei vor şti acest lucru, atunci cum îl pot cunoaşte? Evenimentul în sine are loc în cer, şi tot ce se petrece acolo este ascuns de privirile oamenilor. Noi putem şti ce se întâmplă acolo numai prin împlinirea unui eveniment profetizat aici pe pământ sau printr-un semn dat de Dumnezeu şi menit să ne spună că evenimentul a avut loc în cer. Ca o ilustraţie a acestui fapt, avem profeţia despre cele două mii trei sute de zile a căror sfârşit spunea poporului lui Dumnezeu de pe pământ că în ceruri avusese loc un eveniment – încheierea slujirii din prima despărţitură şi începutul slujirii în Sfânta Sfintelor din sanctuarul ceresc. Aşa se face că atunci când a venit timpul desemnat pentru un asemenea eveniment, poporul lui Dumnezeu a ştiut prin cuvântul sigur al profeţiei ceea ce avusese loc în sanctuarul de sus. Dar nu există nici un timp în cadrul profeţiei care să ne spună când urmează să se sfârşească timpul de probă. Din motive foarte întemeiate acest timp nu a fost descoperit fiilor oamenilor. Desigur, sunt oameni în lumea de astăzi care declară, exact aşa cum a fost profetizat că va avea loc, că ei ştiu şi că pot spune chiar anul când se va sfârşi timpul de har. Sărmanele suflete sunt amarnic înşelate şi nu se cade să le ascultăm, pentru că nici nu trebuie să luăm aminte la spusele lor, căci am fost avertizaţi că: „Dacă înaintăm în cunoaşterea spirituală vom vedea adevărul dezvoltându-se şi extinzându-se în linii la care prea puţin am visat, însă el niciodată nu se dezvoltă în vreo direcţie care să ne conducă să ne închipuim că noi ştim vremurile şi soroacele pe care Tatăl le păstrează sub puterea Sa personală. Mereu şi mereu am fost avertizată cu privire la stabilirea de date. Nu va mai fi niciodată vreo solie pentru poporul lui Dumnezeu care să se bazeze pe timp. Noi nu trebuie să ştim timpul precis nici pentru revărsarea Duhului Sfânt şi nici pentru venirea lui Hristos.” SDA Bible Commentary, vol. 6, pag. 1052. „Dumnezeu nu ne-a descoperit nouă timpul când această solie va lua sfârşit sau când timpul de probă se va încheia. Acele lucruri care sunt descoperite să le primim pentru noi şi copiii noştri; dar să nu căutăm să aflăm ce a fost păstrat secret în sfatul Celui atotputernic.” SDA Bible Commentary, vol. 7, pag. 989. Din acest motiv, trebuie să fie clar tuturor că noi nu putem şti dinainte când va veni ziua aceea şi nici diavolul nu poate ştii,

362

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

fiindcă în Cuvântul lui Dumnezeu nu se află nimic care să ne vorbească despre acel timp. Aceasta este ceva care a fost păstrat secret în sfaturile Tatălui ceresc. Întrucât am rezolvat întrebarea dacă ei ştiu dinainte când se încheie timpul de har, următoarea întrebare logică este dacă există vreun eveniment prezis care, atunci când se împlineşte, să ne spună că marele eveniment al încheierii timpului de probă are loc în sanctuarul de sus, sau că a avut loc. Aceasta nu este o întrebare dificilă la care să răspundem şi, de fapt, în parte deja şi-a primit răspunsul, deoarece am văzut că diavolul care este un cercetător serios al Bibliei nu va şti, chiar şi după ce se încheie timpul de probă, că a avut loc realmente evenimentul în sine. Aceste dovezi clare admit o singură concluzie, şi anume că nu există nici un eveniment prezis în Cuvântul sigur al profeţiei, a cărui împlinire să marcheze încheierea timpului de har şi, din acest motiv, să fie ca un semn pentru poporul lui Dumnezeu că evenimentul a avut loc în cer. Dacă un asemenea eveniment ar fi scos în evidenţă în profeţie, atunci Satana l-ar cunoaşte tot la fel de bine ca şi poporul lui Dumnezeu, ba încă şi mai bine, aşa încât când vine momentul împlinirii lui el să ştie că timpul de probă s-a încheiat. Dar el nu va şti acest lucru. Din acest motiv, nici oamenii nu vor şti. Acest argument este foarte concludent în sine şi ar fi tot ceea ce este necesar ca să vină în sprijinul nostru pentru a înţelege corect chestiunea, dar Dumnezeu ne-a dat şi alte dovezi pe lângă aceasta. Să privim cu mai multă atenţie în Tragedia veacurilor, cap. În faţa raportului vieţii, par. 2 de la sfârşit. „Atât cel neprihănit cât şi cel păcătos vor trăi împreună pe pământ în starea lor muritoare – oamenii vor sădi şi vor clădi, vor mânca şi vor bea, neştiind că hotărârea finală şi irevocabilă a fost pronunţată în sanctuarul de sus.” Dacă situaţia ar fi fost aceea că poporul lui Dumnezeu, ca cercetător al profeţiei, ar cunoaşte acel eveniment, pe când cei răi nu, atunci distincţia ar fi apărut foarte clar în această declaraţie, însă ea nu apare. Dimpotrivă, ni se spune într-un mod limpede că atât cei neprihăniţi cât şi cei răi nu vor şti „că hotărârea finală şi irevocabilă a fost pronunţată în sanctuarul de sus”. Însă unii pot întreba numaidecât cum s-ar putea întâmpla aşa ceva, când ştim că începutul ultimelor şapte plăgi marchează începutul timpului de strâmtorare care la rândul lui începe odată cu încheierea timpului de probă. Se susţine că din moment ce

ORA NECUNOSCUTĂ

363

plăgile nu pot veni până când nu ia sfârşit lucrarea lui Isus în sanctuarul ceresc, în acest caz apariţia plăgilor va fi un semn sigur că timpul de probă s-a sfârşit. Dacă situaţia ar fi ca ultimele şapte plăgi să-şi facă apariţia pe un pământ fără plăgi, atunci argumentul acesta ar avea cât de cât greutate, dar după cum am văzut în studiul despre plăgi şi ultimele plăgi din capitolul precedent, ultimele şapte plăgi vin ca o culminare a unei situaţii catastrofale ca urmare a intensităţii plăgilor. La asemenea proporţii vor ajunge primele plăgi, încât venirea ultimelor şapte plăgi nu va fi nimic nou sau ceva ieşit din comun, şi nici măcar pentru diavolul nu va fi posibil să distingă acel punct al timpului când iau sfârşit primele plăgi şi când încep ultimele plăgi. La toate acestea mai trebuie adăugată şi starea amplificată de confuzie şi de distrugere, aşa încât va fi imposibil să se interpreteze corect vreunul din evenimentele care au loc pe pământ. Dacă diavolul ca cercetător excelent, inteligent şi exact al Bibliei, aşa cum este el, nu poate spune când se va încheia timpul de har, atunci cu atât mai puţin vor fi în stare să spună cei sfinţi. Cu toate acestea, oricât de clară şi de desluşită este dovada care subliniază faptul că încheierea timpului de probă nu va fi anunţată pe acest pământ, mai există unii oameni care încă aduc argumente prin care vor să dovedească contrariul. Să ne luăm puţin timp ca să vedem dacă aceste argumente au vreo greutate. Cândva era pusă în circulaţie o declaraţie care, chipurile, se pretindea că ar fi inspirată şi care spunea că atunci când Isus părăseşte sanctuarul ceresc, pe pământ se va lasă din nou un întuneric literal, aşa cum s-a întâmplat la răstignirea lui Isus, şi că acesta va fi pentru poporul lui Dumnezeu semnul că timpul de har s-a încheiat. Fiindcă această declaraţie, dacă ar fi adevărată, este în directă contradicţie cu celelalte mărturii din Cuvântul inspirat cu privire la evenimentele ultimelor zile, m-am gândit să depun un efort deosebit pentru a-i verifica autenticitatea. Această verificare nu a scos la iveală nici măcar o singură dovadă că declaraţia cu pricina este o declaraţie autentică a Spiritului Profetic şi, de aceea, trebuie să fie întru totul nesocotită. Este adevărat că există declaraţii care spun că atunci când Isus părăseşte sanctuarul întunericul acoperă pământul, însă toate aceste declaraţii fac referire la un întuneric spiritual. Altminteri, cum ar putea cei răi să continue să semene şi

364

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

să zidească, neştiind că evenimentul a avut loc, dacă pământul este acoperit de un întuneric intens? Abia când are loc plaga a cincea întunericul literal acoperă pământul, dar lucrul acesta se întâmplă la distanţă de cinci plăgi după încheierea timpului de probă. Dacă întunericul ar acoperi pământul la încheierea timpului de probă, atunci cum ar putea plaga a cincea să aducă negură pe un pământ deja cuprins de întuneric? Chiar modul de exprimare cu privire la căderea întunericului, care are loc la începutul timpului de strâmtorare, arată că acesta este un întuneric spiritual şi nu unul literal. „Când El părăseşte sanctuarul, întunericul îi acoperă pe locuitorii pământului.” Tragedia veacurilor, cap. Timpul strâmtorării, par. 3. Dacă acesta ar fi un întuneric literal, atunci ar fi trebuit să se spună că întunericul acoperă pământul, însă declaraţia ne spune într-un mod specific că întunericul acoperă pe locuitorii pământului. În ziua aceea cumplită când era iminentă căderea Ierusalimului, câţiva credincioşi din zilele lui Ieremia au ascuns chivotul sfânt din Sfânta Sfintelor a cortului întâlnirii. Înăuntrul chivotului se afla legea lui Dumnezeu. Acest chivot care conţine legea lui Dumnezeu este încă ascuns şi păstrat până astăzi, aşa după cum ni se spune în următoarea declaraţie: „Printre cei neprihăniţi care se găseau încă în Ierusalim, cărora le fusese lămurit planul divin, erau unii care s-au hotărât să aşeze departe de mâinile nemiloase chivotul sfânt care cuprindea tablele de piatră pe care fuseseră înscrise preceptele Decalogului. Şi aşa au făcut. Cu plâns şi amărăciune ei au ascuns chivotul într-o peşteră, unde avea să stea ascuns de poporul Israel şi Iuda din cauza păcatelor lor şi nu urma să le mai fie redat. Acel chivot sfânt este încă ascuns. Niciodată n-a fost deranjat de când a fost pus într-un loc necunoscut.” Profeţi şi regi, cap. Duşi ca robi în Babilon, par. 4. Dar el nu va rămâne pentru totdeauna ascuns. Vine ziua când el va fi scos afară ca o probă materială a judecăţii, după cum ni se spune limpede în declaraţiile următoare: „ ,Când a isprăvit Domnul de vorbit cu Moise pe muntele Sinai, (Hristos) i-a dat cele două table ale mărturiei, table de piatră, scrise cu degetul lui Dumnezeu.’ Nimic din ce este scris pe acele table nu poate fi şters. Raportul preţios al Legii a fost pus în chivotul mărturiei şi se află încă acolo, ascuns la loc sigur de familia omenească. Dar la timpul prevăzut de Dumnezeu, El va scoate

ORA NECUNOSCUTĂ

365

afară aceste table de piatră, ca să fie o mărturie înaintea lumii întregi împotriva nesocotirii poruncilor Sale şi împotriva închinării idolatre a unui sabat contrafăcut.” SDA Bible Commentary, vol. 1, pag. 1109. „Există dovezi abundente despre caracterul neschimbător al legii lui Dumnezeu. A fost scrisă cu degetul lui Dumnezeu ca niciodată să nu fie ştearsă, ca niciodată să nu fie distrusă. Tablele de piatră sunt ascunse de Dumnezeu pentru a fi prezentate în ziua cea mare a judecăţii, exact aşa cum le-a scris El.” SDA Bible Commentary, vol. 1, pag. 1109. „Când va începe judecata şi când cărţile vor fi deschise şi fiecare om va fi judecat potrivit cu lucrurile scrise în cărţi, atunci tablele de piatră, ascunse de Dumnezeu până la vremea aceea, vor fi prezentate înaintea lumii ca standard al neprihănirii. Atunci bărbaţii şi femeile vor vedea că premisa mântuirii lor este ascultarea de legea desăvârşită a lui Dumnezeu. Nimeni nu va găsi scuză pentru păcat. Pe baza principiilor neprihănite ale acestei Legi, oamenii îşi vor primi sentinţa fie spre viaţă, fie spre moarte.” SDA Bible Commentary, vol. 1, pag. 1109. Unii au folosit aceste declaraţii ca să încerce să dovedească ideea că începerea judecăţii celor vii va fi anunţată în mod spectaculos prin scoaterea la iveală a chivotului sfânt şi a celor zece porunci sfinte, scrise pe două table de piatră. În măsura în care judecata celor vii, aşa după cum am văzut în capitolele de mai înainte, vine la încheierea timpului de probă, atunci, zic ei, închiderea probei ar fi anunţată cu claritate de această descoperire şi prezentare. Pentru cititorul superficial, aceasta oferă un argument convingător, dar cercetătorul serios al adevărului este mai grijuliu în judecata sa. El nu va trage imediat concluzia că declaraţiile se referă la judecata de cercetare a celor neprihăniţi. El este avizat că mai există o altă judecată, şi va dori să vadă cu claritate la care dintre acestea două se referă ele. Studiind cu grijă, el nu va rămâne în dubiu cu privire la judecata la care se referă ele, mai ales că, chiar declaraţiile specifică despre care din judecăţi este vorba. Nu avem decât să le citim cu grijă, ca să vedem : „Tablele de piatră sunt ascunse de Dumnezeu, pentru a fi prezentate la ziua mare a judecăţii întocmai după cum le-a scris El.” „Când va începe judecata, şi când cărţile vor fi deschise, şi fiecare om va fi judecat potrivit cu lucrurile scrise în cărţi, atunci

366

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

tablele de piatră, ascunse de Dumnezeu până la ziua aceea, vor fi prezentate înaintea lumii ca normă a neprihănirii.” Ziua judecăţii la care Legea va fi scoasă la iveală, va fi „ziua cea mare” a judecăţii, când cazul „fiecărui” om va fi judecat. Ni se spune din nou şi din nou că la judecata de cercetare de dinaintea închiderii probei omeneşti, sunt judecaţi numai cei care se consideră a fi poporul lui Dumnezeu. „În slujba tipică, numai aceia care au venit înaintea lui Dumnezeu cu mărturisire şi pocăinţă, şi ale căror păcate, prin sângele jertfei pentru păcat, au fost transferate în cort, luau parte în ziua ispăşirii finale. Întocmai aşa, la ziua cea mare a ispăşirii finale şi a judecăţii de cercetare, singurele cazuri luate în consideraţie sunt acelea ale celor care se consideră a fi poporul lui Dumnezeu. Judecata celor răi este o lucrare distinctă şi separată, şi are loc mai târziu.” Tragedia veacurilor, cap. 28, par. 4. Prin aceasta noi ştim că timpul când fiecare persoană este judecată potrivit cu lucrurile scrise în cărţi, nu este judecata dinaintea închiderii probei umane, pentru că atunci doar cea mai infimă minoritate a omenirii este judecată. Această judecată poate fi împlinită numai la sfârşitul mileniului, când orice om a fost înviat din morţi, şi se află în persoană înaintea tronului lui Dumnezeu. Aceasta este judecata finală – ziua ce mare a judecăţii, când fiecare întrebare cu privire la adevăr şi la eroare va fi definitiv limpezită. Atunci Domnul va ilustra înaintea ochilor uimiţi ai mulţimilor scenele ispitirii si ale căderii, şi alte evenimente semnificative din istoria marii lupte, în special scenele răstignirii şi ale învierii lui Hristos. Atunci, ca şi în curţile de judecată pământeşti, când sunt prezentate toate „dovezile”, vor fi prezentate de asemenea toate „dovezile” că nu a existat nici o scuză pentru păcat, că Legea nu a fost abolită niciodată, şi că ea va rămâne veşnic în noua împărăţie. Atunci Domnul va şedea pe tronul judecăţii, şi ei „vor vedea în mâinile Sale tablele Legii divine – poruncile pe care ei le-au dispreţuit şi le-au călcat.” Tragedia veacurilor, cap. 42, par. 20. Abia atunci va avea rost şi valoare să fie arătate poruncile, pentru că atunci va trebui să fie pentru totdeauna rezolvată întrebarea cu privire la autoritatea acelei Legi. Dacă ea ar fi scoasă la iveală în timpul judecăţii celor vii, nu va împlini nimic folositor la ora aceea. Cazurile tuturor care mărturisesc a fi poporul lui Dumnezeu au fost decise, şi ceilalţi, care sunt hotărâţi să distrugă pe poporul lui

ORA NECUNOSCUTĂ

367

Dumnezeu, nu mai pot fi schimbaţi atunci, pentru că va fi cu mult prea târziu. Trebuie să fie clar deci, pentru cercetătorul rugător al Cuvântului lui Dumnezeu, că cele zece porunci, scrise de degetul lui Dumnezeu pe tablele de piatră, nu vor fi arătate până la sfârşitul mileniului, unde ele vor apărea ca dovezi convingătoare în scenele finale ale marii lupte, când fiecare om va face cunoscut în cele din urmă că Dumnezeu este drept şi adevărat. Este deci limpede că nu va fi dat nici un semn particular care să anunţe închiderea harului, şi că evenimentul va trece fără ca diavolul, sau acoliţii lui, sau cei neprihăniţi, să fie avertizaţi cu privire la el. Aceasta este în armonie cu tipul slujbei de la templul Vechiului Testament. Poporul ştia atunci, întocmai după cum ştim noi azi că marele preot a intrat în Sfânta Sfintelor din Sanctuarul ceresc. După cum noi îl urmăm azi prin credinţă, iar nu prin vedere, ei îl urmau pe când el se ducea înaintea tronului harului, dar ei nu puteau şti, şi nici nu ştiau în ce moment stropea el sângele peste capacul harului de deasupra chivotului. Până ce marele preot nu apărea la uşa templului, ei nu ştiau că slujba a fost încheiată. Tot aşa, până la ora când vocea lui Dumnezeu îşi izbăveşte poporul Său, şi se vede semnul Fiul Omului, noi nu vom şti că slujba a fost încheiată. Este important ca în perioada aceea de timp noi să nu ştim că ziua cea mare a ispăşirii a trecut, pentru că numai dacă vom trăi prin credinţă, iar nu prin vedere, în timpul acela, ne va fi posibil să-l vedem pe Satana întocmai aşa cum este el în realitate, şi să pierdem astfel orice urmă de simpatie cu el. Cei răi vor fi aduşi de asemenea la punctul lor de întoarcere. Deocamdată, marea noastră lucrare este să ne pregătim pentru ziua aceea, care se grăbeşte să vină peste noi, la un ceas pe care nu îl ştim.

CAPITOLUL 28

Primele patru plăgi

C

a rezultat al studiului cuprins în ultimele două capitole, dacă nu chiar mai mult, am stabilit câţiva factori. Aceştia sunt: ultimele şapte plăgi nu încep să cadă peste locuitorii vinovaţi de pe pământ, până când nu este încheiată lucrarea lui Isus în Sfânta Sfintelor din sanctuarul ceresc; ultimele şapte plăgi vor fi apogeul unor serii devastatoare de plăgi şi de pustiiri pe pământ înainte de încheierea timpului de probă; atât de severe vor fi necazurile înainte de încheierea timpului de probă, încât ele se vor întrepătrunde cu cele care vin după ele, astfel încât nimeni nu va putea să ştie când se sfârşesc unele şi când încep altele. Am aflat de asemenea că Dumnezeu a tăinuit data când se va sfârşi timpul de probă şi nu a dat nici un indiciu prin care oamenii de pe acest pământ sau diavolul să poată şti că a trecut timpul de har. Cu aceşti factori înaintea noastră suntem pregătiţi să studiem şi să înţelegem plăgile, aşa cum au loc ele în ordinea lor. Ele sunt descrise în Apocalipsa 16,1-21, în timp ce unele detalii mai amănunţite ne sunt oferite în capitolul 17. Ordinea lor este următoarea: prima este o rană grozavă care distruge trupurile celor care au semnul fiarei şi se închină icoanei ei. În plaga a doua marea devine ca sângele unui om mort şi fiecare făptură vie din mare va muri. A treia este acelaşi flagel, dar se abate asupra râurilor şi izvoarelor apelor, astfel încât îngerul declară că Domnul este drept că le dă să bea sânge datorită faptului că ei au omorât pe sfinţii lui Dumnezeu. În plaga a patra soarele dogoreşte cu mare putere până acolo încât oameni şi animale sunt arşi, băşicaţi. Aceste prime patru plăgi, aşa după cum vom înţelege mai bine pe măsură ce înaintăm, pot fi clasificate împreună, în timp ce ultimele trei au legătură una cu cealaltă. Plaga a cincea are de-a face cu întunericul gros şi de nepătruns ce se abate asupra scaunului de domnie al fiarei. A şasea plagă este secarea marelui râu Eufrat, iar ultima este înspăimântătorul cutremur de pământ combinat cu căderea grindinei.

(368)

PRIMELE PATRU PLĂGI

369

Cartea Tragedia veacurilor descrie oarecum natura exactă a primelor patru plăgi; deşi puţin spaţiu este alocat descrierii rezultatelor acestor prime patru dezastre. Nu există nici un motiv să credem că ele sunt simbolice, ci mai degrabă vor cădea peste oameni exact aşa cum citim. Prima plagă va fi o rană nespus de dureroasă şi de nevindecat care va apărea pe corpurile celor care au urmat şi au dat sprijin fiarei şi icoanei ei în războiul lor împotriva Dumnezeului cerului. Ştiinţa medicală, deja năucită de apariţia atâtor boli până acum, va fi absolut incapabilă să fie de vreun ajutor în această situaţie. Nu numai că nu vor avea nimic care să vindece boala, dar chiar dacă ar avea, înlesnirile doctorilor vor fi neputincioase să facă faţă cerinţelor extraordinare ale milioanelor de oameni care aleargă căutând alinare. Şi încă lucrurile sunt şi mai rele prin faptul că medicii înşişi vor fi atât de loviţi de această boală, încât nu vor fi în stare să îi ajute pe alţii. Nici un cuvânt omenesc astăzi n-ar putea zugrăvi tabloul real al naturii înspăimântătoare a acestei plăgi care va cădea peste familia omenească. Chiar gândul cu privire la aceasta ar fi îndestulător să ne determine să depunem eforturi mai mari pentru a ne asigura că nu vom fi printre aceia care, la vremea aceea, se vor închina fiarei şi icoanei ei. Şi ea va fi doar prima dintre cele şapte. Plăgile a doua şi a treia vor fi foarte asemănătoare; singura deosebire cu adevărat va fi aceea că cea de-a doua preface apa mării în sânge, în timp ce cea de-a treia face acelaşi lucru cu râurile şi izvoarele apelor. Acest fapt în sine va fi o repetare a primei plăgi care a căzut peste Egipt, când această naţiune a refuzat să elibereze din robie pe copiii lui Israel. Ca şi în cazul egiptenilor, din nou făpturile vii din mare vor muri şi mirosul groaznic al stârvurilor lor va polua aerul de care oamenii au nevoie ca să respire pentru a trăi. Gândiţi-vă la natura disperată a lipsei de apă ce va fi simţită la vremea aceea de către marile oraşe, care iau apa din râuri şi din lacuri. Aceste plăgi, aşa după cum am văzut, nu sunt acţiunea directă a lui Dumnezeu, ci rezultatul firesc al păcatelor Babilonului. Ele sunt rezultatele păcatelor lui; pedepse de la care Domnul i-ar fi salvat ca să nu le sufere, dacă ei s-ar fi pregătit ca să-i îngăduie lui Dumnezeu să-i salveze, însă pentru că nu şi-au pus încrederea în El, protecţia Lui a fost retrasă şi sunt lăsaţi să îndure rezultatul final al căilor lor rele.

370

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

Pe măsură ce această stare îngrozitoare de lucruri ia amploare pe pământ, îngerul spectator rosteşte dreptatea acestei sentinţe: „Şi am auzit pe îngerul apelor zicând: ,Drept eşti Tu, Doamne, care eşti şi care erai! Tu eşti sfânt, pentru că ai judecat în felul acesta. Fiindcă aceştia au vărsat sângele sfinţilor şi al proorocilor, le-ai dat şi Tu să bea sânge. Şi sunt vrednici.’ Şi am auzit altarul zicând: ,Da, Doamne Dumnezeule, Atotputernice, adevărate şi drepte sunt judecăţile Tale!’ ” Apocalipsa 16,5-7. Acesta este rezultatul înfricoşat al legii, un adevăr pe care noi îl vedem zilnic în lumea naturii din jurul nostru, şi anume că ceea ce semănăm, aceea culegem; iar recolta este de obicei mai bogată decât semănatul. Semănăm o sămânţă, mai ales într-o lume ce abundă în rău, iar secerişul este însutit. Astfel, aceşti lucrători răi din zilele din urmă vor complota moartea poporului lui Dumnezeu, le vor lua casele, pământurile şi tot suportul material al vieţii, semănând prin aceasta sămânţa care va aduce un seceriş abundent al răzbunării. Pe cât de cert vor face acest lucru, pe atât de sigur va fi şi culesul. Dangătul unei morţi înspăimântătoare se va face auzit în timpul acestei plăgi, pe măsură ce oamenii, căzuţi în disperare din cauza febrei provocată de bubele ce le acoperă corpul, caută apă ca să-şi stingă setea arzătoare, deşi n-au nimic de băut. Mărturia îngerilor cu privire la dreptatea lui Dumnezeu scoate în evidenţă un adevăr foarte valoros şi interesant despre experienţa sfinţilor din acea vreme. Acest lucru conduce la întrebarea dacă va exista martiriu pe scară largă în zilele din urmă. Acest subiect este şi interesant şi important deoarece cei care vor da piept cu acel timp trebuie să ştie ce-i aşteaptă. Pe măsură ce Ioan a văzut peceţile desfăcute una după alta, sosise timpul să fie deschisă pecetea a cincea, după cum urmează: „Când a rupt Mielul pecetea a cincea, am văzut sub altar sufletele celor care fuseseră junghiaţi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi din pricina mărturisirii pe care o ţinuseră. Ei strigau cu glas tare şi ziceau: ,Până când Stăpâne, Tu care eşti sfânt şi adevărat, zăboveşti să judeci şi să răzbuni sângele nostru asupra locuitorilor pământului?’ Fiecăruia din ei i s-a dat o haină albă, şi li s-a spus să se mai odihnească puţină vreme, până se va împlini numărul tovarăşilor lor de slujbă şi al fraţilor lor care aveau să fie omorâţi ca şi ei.” Apocalipsa 6,9-11. Tabloul prezentat aici este limpede. După marele martiriu din secolele de dinainte, aceste milioane par a striga pentru înapoierea

PRIMELE PATRU PLĂGI

371

vieţilor lor şi pentru condamnarea persecutorilor lor. Acest lucru nu trebuie înţeles sub nici o formă ca fiind un spirit de răzbunare, ci doar un spirit de dreptate şi de corectitudine. Marea întrebare este: Cât timp va mai trece până se va face dreptate? Răspunsul dat este că ei trebuie să se odihnească până când mai târziu, în viitor, vor fi alţii care vor suferi moartea de martir, aşa cum au suferit-o şi ei. Întrebarea ce se iveşte imediat este legată de timpul când marele martiriu va avea loc. Această chestiune însă este foarte clară până în prezent, deoarece noi încă aşteptăm să aibă loc aşa ceva. Răspunsul ne este dat în mod clar în aceste cuvinte: „Când a fost rupt sigiliul al cincilea, Ioan Descoperitorul a văzut în viziune, sub altar, grupa celor care au fost omorâţi pentru Cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia lui Isus Hristos. După aceasta au urmat scenele descrise în Apocalipsa 18, când cei care sunt credincioşi, fideli sunt chemaţi afară din Babilon.” SDA Bible Commentary, vol. 7, pag. 968. Aşadar, aceia care vor fi omorâţi ca şi ei vor suferi martiriul chiar în ultime scene ale istoriei acestui pământ când se va încheia definitiv ultima lucrare. Mai mult, dovada ce sprijină aceasta se află în Apocalipsa 20,4, unde este descrisă grupa celor care, printre alţii, vor trăi şi vor domni cu Hristos o mie de ani în cer: „Şi am văzut nişte scaune de domnie; şi celor ce au şezut pe ele li s-a dat judecata. Şi am văzut sufletele celor ce li se tăiase capul din pricina mărturiei lui Isus şi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu, şi ale celor care nu se închinaseră fiarei şi icoanei ei şi nu primiseră semnul ei pe frunte şi pe mână. Ei au înviat şi au împărăţit cu Hristos o mie de ani.” Aici ni se spune că vor fi unii în împărăţia cerurilor cărora li se va fi tăiat capul pentru că nu s-au închinat fiarei şi icoanei ei. O asemenea respingere a închinării şi o asemenea decapitare nu pot fi posibile decât în viitor, când domnia fiarei şi a icoanei ei va fi o realitate. Asemenea dovezi arată cu putere că mulţi vor da piept cu moartea de martir, sângele fiindu-le vărsat de mâinile celor răi în ultimele scene ale istoriei acestei lumi. Există cel puţin două declaraţii care sprijină acest raţionament. Ele sună astfel: „Două armate vor sta distincte şi separate, iar această distincţie va fi atât de vizibilă, încât mulţi care vor fi convinşi de adevăr vor trece de partea poporului care păzeşte poruncile al lui Dumnezeu.

372

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

Când această mare lucrare este pe punctul să aibă loc în cadrul luptei, înainte de încheierea conflictului final, mulţi vor fi închişi, mulţi vor fugi din metropole şi din oraşe ca să-şi scape viaţa, iar mulţi vor fi martiri de dragul lui Hristos în apărarea fermă a adevărului. Ei vor fi aduşi înaintea regilor şi a conducătorilor, precum şi înaintea conciliilor pentru a întâmpina acuzaţii false, absurde şi mincinoase ridicate împotriva lor, însă ei trebuie să stea fermi ca o stâncă la principiu, iar făgăduinţa este: ,Şi puterea ta să ţină cât zilele tale!’ (Deuteronom 33,25). Nu veţi fi ispitiţi peste puterile voastre. Isus a suportat toate acestea şi încă mult mai mult. Porunca expresă a lui Dumnezeu trebuie ascultată, pentru că Dumnezeu lucrează. Luca 21,8-19.” The Ellen White 1888 Materials, pag. 484. Vezi şi Selected Messages, vol. 3, pag. 397, precum şi Maranatha, pag. 199. „Cuvântul lui Dumnezeu a avertizat cu privire la primejdia care se apropie; dacă acesta este neglijat, atunci lumea protestantă va vedea care sunt în realitate scopurile Romei, numai că atunci va fi prea târziu pentru a scăpa din cursă. Ea creşte pe nesimţite în putere. Învăţăturile ei îşi exercită influenţa în sălile legiuitoare, în biserici şi în inimile oamenilor. Ea îşi înalţă construcţii masive şi semeţe în ale căror ascunzişuri tainice se vor repeta persecuţiile de odinioară. Pe ascuns şi nebănuit, ea îşi întăreşte forţele pentru a-şi îndeplini scopurile atunci când va veni timpul să lovească. Tot ce doreşte este o poziţie avantajoasă, şi aceasta i s-a dat deja. În curând, vom vedea şi vom simţi care este scopul elementului roman. Toţi aceia care vor crede şi vor asculta de Cuvântul lui Dumnezeu vor stârni prin aceasta mustrarea şi persecuţia.” Tragedia veacurilor, cap. Ameninţarea libertăţii de conştiinţă, ultimul paragraf. Totuşi, dacă este aşa, se ivesc unele probleme foarte interesante care ne solicită să studiem ceva mai în profunzime. În primul rând, ni se spune că aceşti martiri ai zilelor din urmă vor fi „omorâţi ca şi ei”, ceea ce arată că aceleaşi metode de omorâre folosite de către persecutorii din trecut vor fi repetate în aceste zile din urmă. Cum s-a procedat în trecut? Întotdeauna biserica a emis decretele şi apoi s-a dus la stat pentru a fi impuse, exact aşa cum Izabela „a scris nişte scrisori în numele lui Ahab” şi „le-a pecetluit cu pecetea lui Ahab” (1 Împăraţi 21,8), când ea a conceput decretul de moarte împotriva lui Nabot din Izreel. Într-adevăr, întregul accent al simbolismului icoanei fiarei ne învaţă şi ne spune că metodele

PRIMELE PATRU PLĂGI

373

Bisericii Romane, ca persecutoare, vor fi metodele bisericii moderne în rolul ei de persecutoare. Aceasta înseamnă că încă odată biserica va emite legi, iar statul le va impune. Noi ştim însă că nu se va emite nici un decret de moarte până aproape de încheierea perioadei marii strigări şi chiar şi atunci data aplicării acestui decret va fi amânată până după încheierea timpului de probă. Înainte de data aplicării acestui decret va fi ilegal să fie omorât vreunul dintre copiii lui Dumnezeu. Noi ştim că nici un sfânt nu va fi omorât după aprobarea decretului de moarte şi nici pe durata timpului de strâmtorare. (Vezi Tragedia veacurilor, cap. Timpul strâmtorării, ultimul paragraf). Ştim de asemenea că se va hotărî ca în întreaga lume să se dea lovitura într-o singură noapte, prin aceasta urmărindu-se reducerea la tăcere a glasului protestatar al poporului lui Dumnezeu; iar cei răi vor fi foarte aproape de realizarea scopului lor diabolic. Însă chiar în clipa când săbiile sunt gata să cadă peste capetele neputincioase ale victimelor, întunericul acoperă întreaga scenă şi planul de a-i da morţii este înfrânt. În aceste condiţii, cum este posibil să existe martiriu pe scară largă? Realitatea este că, în timp ce cei o sută patruzeci şi patru de mii nu îşi varsă cu adevărat sângele şi nu sunt deloc decapitaţi, toţi dintre ei vor fi martirii despre care se vorbeşte profetic în Apocalipsa 6,11, din moment ce doar martiriul celor o sută patruzeci şi patru de mii poate avea ca rezultat eliberarea martirilor din vremurile trecute. În ceea ce priveşte experienţa lor ei vor gusta şi vor şti tot ceea ce au ştiut şi au înţeles martirii din trecut. Asemenea lor, ei vor sta neclintiţi de partea adevărului atât de nepopular şi vor fi persecutaţi pentru el. Ei vor sta de partea adevărului în ciuda presiunii enorme exercitate asupra lor, până când, asemenea martirilor din trecut, îşi vor auzi pronunţată sentinţa de moarte. Ca şi cei de demult, ei fug, sunt vânaţi şi urmăriţi şi, în cele din urmă, sunt găsiţi şi încolţiţi fără putinţă de scăpare. Apoi, pe când ei se pleacă în rugăciune cu umbrele morţii deasupra lor, săbiile ce atârnă deasupra capului lor sunt gata să cadă, îndeplinindu-şi misiunea lor mortală. Încordaţi, ei aşteaptă să fie omorâţi din moment în moment. După cum armele din trecut au lovit şi întunericul învăluia deodată conştiinţele sfinţilor, care cădeau ca să nu se mai ridice până în dimineaţa învierii, tot astfel cei o sută patruzeci şi patru de mii, exact în acelaşi moment critic, vor fi învăluiţi de cel mai dens întuneric şi vor simţi moartea tot

374

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

atât de sigur ca şi cum ar fi murit. În acest fel ei vor trăi tot ceea ce au trăit vreodată martirii şi, de aceea, în ochii lui Dumnezeu ei vor fi socotiţi ca şi cum şi-ar fi dat viaţa cu adevărat, în timp ce cei răi sunt socotiţi ca şi cum le-ar fi luat viaţa în realitate. În descrierea celei de-a doua şi celei de a treia plăgi, în Tragedia veacurilor, cap. Timpul strâmtorării, par. 40, se face referire la dreptatea lui Dumnezeu, prin faptul că le dă să bea sânge: „Aşa teribile cum sunt aceste pedepse, dreptatea lui Dumnezeu este pe deplin dovedită. Îngerul lui Dumnezeu declară: ,Drept eşti Tu, Doamne... pentru că ai judecat în felul acesta. Fiindcă aceştia au vărsat sângele sfinţilor şi al proorocilor, le-ai dat şi Tu să bea sânge. Şi sunt vrednici.’ Apocalipsa 16,2-6. Condamnând pe poporul lui Dumnezeu la moarte, ei şi-au atras vinovăţia sângelui lor ca şi când ar fi fost vărsat de propria lor mână.” Observaţi cum Biblia declară pur şi simplu că „aceştia au vărsat sângele sfinţilor şi al proorocilor”, însă în explicaţia acesteia în Tragedia veacurilor se declară că aceştia se fac vinovaţi ca şi când ei l-ar fi vărsat. Aceasta sugerează foarte clar faptul că sângele nu este vărsat în realitate, însă cei răi nu sunt mai puţin vinovaţi din cauza aceasta, dat fiind faptul că ei au tocmai o astfel de intenţie şi, în măsura în care ar fi putut s-o aducă la îndeplinire, ei ar fi făcut-o. Vinovăţia zace asupra celor răi ca şi cum ar fi dus la bun sfârşit intenţia lor, iar experienţa prin care vor trece cei neprihăniţi este ca şi cum ar fi murit în realitate. În timp ce aceste realităţi exclud o mare şi reală vărsare de sânge de martiri în scenele finale, ele nu înlătură posibilitatea ca unii să îşi piardă viaţa în timpul perioadei marii strigări datorită violenţei mulţimilor, asasinatului sau a torturii secrete. Numai timpul va arăta la vremea aceea măsura deplină a activităţilor maliţioase ale vrăjmaşilor adevărului. Prima plagă îi va chinui cumplit pe mulţi din locuitorii pământului cu acea rană înspăimântătoare şi dureroasă. Următoarele două vor face imposibilă aprovizionarea cu apă, şi vor umple aerul cu miasmele morţii. Acum, dacă oamenii ar fi avut nevoie vreodată de o briză răcoritoare care să le uşureze suferinţele, acel timp va fi atunci, dar urmează ceva şi mai rău, deoarece plaga a patra aduce cu sine un soare dogoritor, cu temperaturi insuportabile. Închipuiţi-vă tortura acelora care vor trăi în vremea aceea fără ocrotire în faţa acestor calamităţi. Degustări ale acesteia au fost experimentate când valuri de

PRIMELE PATRU PLĂGI

375

căldură au toropit pentru un timp unele regiuni ale pământului, însă niciodată n-a existat un val de arşiţă mare de proporţiile celui din plaga a patra, când oamenii, deja gemând sub plăgile de mai înainte, abia dacă mai pot suporta această nouă grozăvie. Pierderile omeneşti şi de animale vor fi înfricoşătoare, adăugând o povară în plus pentru cei vii. Hrana va fi într-atât de insuficientă, încât foametea va bântui pământul, în timp ce focuri nimicitoare vor izbucni ridicând astfel temperatura aerului, primejduind şi chiar luând vieţile multora şi mistuind rezervele de hrană deja reduse la minimum. Cartea Tragedia veacurilor ne îndreaptă atenţia către profeţiile Vechiului Testament privitoare la starea de lucruri şi la timpul acesta. „Profeţii au descris astfel starea pământului în acest timp înfricoşător: ,Pământul este întristat căci bucatele de pe câmp sunt nimicite... Toţi pomii de pe câmp s-au uscat... şi s-a dus bucuria de la copiii oamenilor!’ ,S-au uscat seminţele sub bulgări, grânarele stau goale! Cum gem vitele! Cirezile de boi sunt buimace, căci nu mai au păşune; căci au secat pâraiele şi a mâncat focul islazurile pustiei’. ,În ziua aceea, cântecele Templului se vor preface în gemete, zice Domnul Dumnezeu, pretutindeni vor arunca în tăcere o mulţime de trupuri moarte.’ Ioel 1,10-12; 17-20; Amos 8,3.” Tragedia veacurilor, cap. Timpul strâmtorării, par. 41. Nu se poate oferi un tablou mai îngrozitor despre acest timp ce va veni. Faptul că locuitorii de pe acest pământ nu sunt nimiciţi în totalitate, se datorează numai şi numai faptului că aceste prime patru plăgi nu sunt mondiale. După ce face referire la primele patru plăgi, citatul continuă astfel: „Aceste plăgi nu sunt generale, căci locuitorii pământului ar fi nimiciţi cu totul. Totuşi, vor fi cele mai îngrozitoare calamităţi care au fost cunoscute vreodată de muritori. Toate judecăţile care au venit peste oameni până la încheierea timpului de har fuseseră amestecate cu milă. Sângele mijlocitor al lui Hristos îl ferise pe cel păcătos să primească măsura deplină pentru vinovăţia lui; dar, în judecata finală, mânia este revărsată neamestecată cu milă”. Tragedia veacurilor, cap. Timpul strâmtorării, par. 42. După cum vom vedea, ultimele trei plăgi vor fi mondiale, dar nu tot astfel este cu primele patru. Ele sunt limitate la anumite regiuni ale pământului; un alt motiv în plus ce va face dificil să ştim că ultimele şapte plăgi au început. Dar, când se declară că ele vor fi limitate la anumite zone ale pământului, acest lucru nu trebuie să ne

376

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

„Câmpia este pustiită, pământul întristat ... căci bucatele de pe câmp sunt pierdute ... Toţi pomii câmpiei s-au uscat...” Ioel 1,10-12.

conducă să înţelegem că zonele vor fi mici, ci mai degrabă întinse, cu pierderi de vieţi şi de proprietăţi incomensurabile. Strâmtorarea care vine în timpul acesta va fi asemenea năpustirii unui torent distrugător asupra lumii. Suferinţele vor fi îngrozitoare şi de necrezut. Acesta este acel timp când se va împlini următoarea făgăduinţă: „O mie să cadă alături de tine şi zece mii la dreapta ta, dar de tine nu se va apropia. Doar vei privi cu ochii şi vei vedea răsplătirea celor răi. Pentru că zici: ,Domnul este locul meu de adăpost!’ Şi faci din Cel Preaînalt locul tău de scăpare, de aceea nici o nenorocire nu te va ajunge, nici o urgie nu se va apropia de cortul tău.” Psalm 91,7-10.

PRIMELE PATRU PLĂGI

377

Chiar aceeaşi lume în care cei răi vor suferi atât de teribil, murind ca rezultat al plăgilor, va fi lumea în care se vor afla şi cei neprihăniţi. Până acum ei au fost tot atât de dependenţi de pământ pentru întreţinerea vieţii lor ca şi oricare alt om, iar acum, dacă ei nu ar avea o protecţie mai bună decât a celor răi, atunci ar pieri împreună cu ei. Ei vor suferi împreună cu cei răi într-o anumită măsură, dar nu din cauza efectului direct al plăgilor, ci oarecum din pricina stării de lucruri adusă de plăgi. „Poporul lui Dumnezeu nu va fi scutit de suferinţe; dar când este persecutat şi chinuit, când suferă lipsuri şi nu are hrană, nu va fi lăsat să piară. Dumnezeul acela care a avut grijă de Ilie nu va trece pe lângă nici unul dintre copiii Săi jertfitori de sine. El, care numără perii capului, va avea grijă de ei şi, în timp de foamete, vor fi săturaţi. În timp ce nelegiuiţii mor de foame şi de boli, îngerii îi vor ocroti pe cei drepţi şi le vor împlini nevoile. Pentru cei care umblă în neprihănire făgăduinţa este: ,I se va da pâine şi apa nu-i va lipsi’. ,Cei nenorociţi şi cei lipsiţi caută apă şi nu este; li se usucă limba de sete. Eu, Domnul, îi voi asculta; Eu, Dumnezeul lui Israel, nu-i voi părăsi.’ Isaia 33,15.16; 41,17. ,Căci chiar dacă smochinul nu va înflori, viţa nu va da nici un rod, rodul măslinului va lipsi, şi câmpiile nu vor da hrană, oile vor pieri din staule şi nu vor mai fi boi în grajduri, eu tot mă voi bucura în Domnul, mă voi bucura în Dumnezeul mântuirii mele.’ Habacuc 3,17.18.” Tragedia veacurilor, cap. Timpul strâmtorării, par. 44, 45. Aceştia sunt poporul Ilie şi, ca şi Ilie, nevoile lor în această vreme de foamete şi de molimă vor fi împlinite de îngerii cerului. Aceasta nu înseamnă că Ilie nu a suferit de lipsuri şi de necazuri, căci tocmai aceasta i s-a întâmplat în acel loc singuratic şi pustiu, dar el nu a suferit de plaga ce s-a abătut asupra Israelului cel păcătos. Tot astfel, chiar dacă ei vor suferi puţin, ca efect indirect al plăgilor, plăgile ca atare nu se vor apropia de cei drepţi, şi vor fi întreţinuţi cu hrană din ceruri. Suferinţa lor adevărată din cadrul acestei perioade de timp este suferinţa timpului strâmtorării lui Iacov, o agonie mentală înfricoşătoare produsă de teama lor că ar putea să-l trădeze pe Domnul lor prin slăbiciunea cărnii sau din cauză că n-au părăsit orice păcat de care ar putea să mai fie vinovaţi. Astfel, o lume muribundă va suferi grozav în agonia acelor urgii teribile care vor veni peste întreaga omenire, ca rezultat al fărădelegii şi păcatului absurd al acestei lumi vechi. Şi cu toate

378

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

acestea, aceste prime patru plăgi nu sunt sfârşitul deplin – ultimul apogeu. Mai sunt încă trei plăgi de venit – a cincea, a şasea şi a şaptea. Când şi acestea din urmă îşi vor săvârşi lucrarea lor de nimicire, atunci nu va mai fi nimeni lăsat în viaţă pe pământ, fiindcă cei asupra cărora se vor abate vor fi în întregime distruşi, fie de plăgi, fie de violenţa unora împotriva altora. Fie ca Domnul să-şi aibă calea Sa în îndrumarea vieţilor noastre, încât să fim socotiţi vrednici de a scăpa de plăgi, care se vor abate cât de curând asupra pământului!

CAPITOLUL 29

Plaga a cincea
ntrucât am consumat ceva timp şi spaţiu luând în considerare primele patru plăgi, a venit timpul să le studiem pe ultimele trei. Acestea sunt cele mai importante şi de mari proporţii dintre cele şapte, şi se va vedea că, în timp ce primele patru nu sunt generale, fiindcă dacă-ar fi ar distruge în totalitate pe toţi locuitorii pământului, ultimele trei sunt generale şi aduc la pieire restul locuitorilor pământului. Prima din aceste ultime trei plăgi constă într-un întuneric dens şi de nepătruns care se aşterne peste scaunul de domnie al fiarei; următoarea are de-a face cu secarea marele râu Eufrat, iar ultima este înfricoşătoarea cădere de grindină combinată cu marele cutremur de pământ care zguduie întreaga lume, aşa cum nici un cutremur n-a mai zguduit-o vreodată. La vremea aceea insule întregi vor dispărea, lanţuri de munţi se scufundă, iar porturile maritime vor fi înghiţite de oceanul înfuriat, în timp ce căderea grindinei cu fiecare piatră cântărind douăzeci şi cinci de kilograme va nimici oraşele trufaşe ale lumii aducându-le la ruină. Este peste puterile minţii omeneşti, chiar dacă omul a fost martor la distrugerile celor mai îngrozitoare războaie, ca să-şi poată închipui măcar măcelul, pustiirea şi prăpădul pe care le vor aduce aceste ultime plăgi. Prima dintre aceste ultime trei plăgi, după cum am notat mai sus, va fi revărsarea întunericului asupra tronului fiarei, prin care împărăţia ei este înghiţită de întuneric: „Al cincilea a vărsat potirul lui peste scaunul de domnie al fiarei. Şi împărăţia fiarei a fost acoperită de întuneric. Oamenii îşi muşcau limbile de durere. Şi au hulit pe Dumnezeul cerului din pricina durerilor lor şi din pricina rănilor lor rele, şi nu s-au pocăit de faptele lor.” Apocalipsa 16,10.11. Încă odată trebuie să subliniem nevoia de a observa ce spun Scripturile în realitate. Versetul de mai sus declară că întunericul

Î

(379)

380

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

este revărsat peste scaunul de domnie al fiarei şi că, datorită acestui lucru, întreaga ei împărăţie este înghiţită de întuneric. Să însemne aceasta că întunericul se revarsă mai întâi peste un anumit loc, iar după aceea se împrăştie până când este acoperită, înecată de întuneric întreaga împărăţie? Textul nu spune aşa ceva. El declară că plaga întunericului se revarsă peste scaunul fiarei şi că, din acest motiv, toată împărăţia s-a umplut de întuneric. Acest lucru ne va sugera imediat faptul că scaunul de domnie al fiarei şi împărăţia fiarei sunt unul şi acelaşi lucru, unul fiind egal cu celălalt, nici unul dintre ele nefiind centrul sau capitala celuilalt. Fără a citi textul pentru a vedea ce spune în mod explicit, am putea fi înclinaţi să tragem concluzia că întunericul a căzut peste un anumit loc, şi anume – aşa după cum este în general socotit a fi scaunul de domnie al fiarei – peste Roma. Dar când se înţelege că întreaga împărăţie a fiarei este înghiţită de întuneric, atunci trebuie să ştim că întunericul se întinde cu mult mai mult decât asupra acestei zone geografice, fiindcă împărăţia fiarei va cuprinde în realitate, literalmente tot pământul la vremea aceea. Nu există un adevăr care să fie mai clar învăţat de Cuvântul sigur al profeţiei ca acela care ne învaţă că fiara va stăpâni la vremea aceea întreaga lume, chiar dacă astăzi martorul vizibil al împrejurărilor declară cu putere că acest curs al evenimentelor nu va avea loc niciodată. Însă noi am învăţat că mărturia Cuvântului profeţiei este cu mult mai demnă de crezare decât mărturia simţurilor noastre care tăgăduieşte ceea ce prezice Cuvântul lui Dumnezeu. Să ne întoarcem atunci la acest Cuvânt pentru a dovedi că aşa stau lucrurile în acele ultime zile. În Apocalipsa 13,8, după ce se vorbeşte despre restaurarea finală a papalităţii, este scris: „Şi toţi locuitorii pământului i se vor închina, toţi aceia al căror nume n-a fost scris, de la întemeierea lumii, în cartea vieţii Mielului care a fost înjunghiat.” În acest verset sunt scoase în evidenţă două clase de oameni: aceia ale căror nume sunt scrise în cartea vieţii Mielului şi toţi ceilalţi care fără nici o excepţie se închină fiarei, astfel tot pământul va fi la acea vreme împărăţia ei. Se poate spune deci că întreg pământul va cuprinde atunci împărăţia fiarei, în ciuda prezenţei poporului lui Dumnezeu pe pământ, pentru simplul motiv că la vremea aceea poporul lui Dumnezeu va fi fost deposedat de orice palmă de pământ. Ei vor fi doar nişte fugari şi proscrişi, fără vreo palmă de loc pe tot pământul care să-l poată numi în

PLAGA A CINCEA

381

vreun fel oarecare proprietatea lor. Împotriva lor va sta întreaga lume unită sub stindardul celui rău. Este adevărat că astăzi sunt multe naţiuni şi regate care sunt ostile pe faţă de sistemul papal şi care s-au angajat să rămână ostile mereu faţă de acest sistem; dar mari schimbări vor avea loc în lume şi multe lucruri vor fi diferite într-adevăr. Este greu de crezut că vrăjmaşi înverşunaţi şi neîndurători precum evreii şi arabii vor putea vreodată să stea pe aceeaşi baricadă ca apărători comuni ai sistemului papal, dar tocmai aşa va fi. Nici n-ar trebui să considerăm acest lucru ca fiind dincolo de limitele posibilului, pentru că noi am văzut cum în trecut unele naţiuni au fost încleştate într-o luptă înverşunată una împotriva celeilalte, ca mai apoi, doar la câţiva ani după aceea, să devină mari aliaţi şi parteneri de afaceri. Există declaraţii clare şi explicite care arată că va fi o unire globală a puterilor acestui pământ sub conducerea fiarei. Să trecem în revistă câteva dintre ele: „Atunci când America, ţara libertăţii religioase, se va uni cu papalitatea pentru constrângerea conştiinţei şi pentru a-i obliga pe oameni să onoreze sabatul cel fals, oamenii din fiecare ţară de pe glob vor fi determinaţi să urmeze exemplul ei... Naţiunile străine vor urma pilda Statelor Unite. Deşi ea se află în fruntea lor, totuşi aceeaşi criză va veni asupra poporului nostru în toate părţile lumii.” Mărturii pentru comunitate, vol. 6, cap. Lucrarea pentru timpul acesta, par. 14; cap. Atitudinea noastră faţă de autorităţile civile, par. 4. „Istoria se va repeta. Religia falsă va fi înălţată. Prima zi a săptămânii, o zi de lucru obişnuită, care nu are nici o sfinţenie, va fi înălţată aşa cum a fost şi chipul în Babilon. Tuturor naţiunilor, limbilor şi popoarelor li se va porunci să se închine înaintea acestui sabat fals. Acesta este planul lui Satana de a anula ziua instituită de Dumnezeu şi dăruită lumii ca memorial al creaţiunii. Decretul care impune închinarea în această zi va fi proclamat în toată lumea... Necaz şi persecuţie va veni peste toţi aceia care, ascultând de Cuvântul lui Dumnezeu, refuză să se închine acestui sabat fals. Forţa este ultima resursă a oricărei religii false. La început încearcă să atragă, după cum a încercat împăratul Babilonului cu puterea muzicii şi înfăţişarea exterioară. Dacă aceste atracţii, inventate de oameni inspiraţi de Satana, nu izbutiseră să-i determine pe oameni să se închine chipului, atunci flăcările

382

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

nesăţioase ale cuptorului erau gata să-i mistuie. Tot astfel va fi şi acum. Papalitatea şi-a exercitat puterea pentru a-i sili pe oameni să asculte de ea, şi va continua să facă acest lucru. Noi avem nevoie de acelaşi spirit care a fost dat pe faţă de către slujitorii lui Dumnezeu în conflictul cu păgânismul.” SDA Bible Commentary, vol. 7, pag. 976. „Lumea este plină de furtună, război şi ceartă. Totuşi, sub o conducere unică – puterea papală – oamenii se vor uni ca să se împotrivească lui Dumnezeu în persoana martorilor Lui.” Mărturii pentru comunitate, vol. 7, cap. Biserica şi casa de editură, subcap. Datoria bisericii faţă de casa de editură. par. 2. „Va fi o unire mondială, o mare armonie, o confederaţie a forţelor lui Satana... „În războiul care va fi dus în ultimele zile se vor uni, în opoziţie cu poporul lui Dumnezeu, toate puterile corupte care au apostaziat de la credincioşia faţă de legea lui Iehova.” SDA Bible Commentary, vol. 7, pag. 983. Aceste declaraţii nu lasă nici o îndoială în mintea noastră cu privire la faptul că la sfârşit lumea întreagă va fi loială puterii vrăjmaşului lui Dumnezeu şi al omului, după cum este simbolizat în profeţia cu privire la fiară. Aceasta dovedeşte într-un mod foarte clar că împărăţia fiarei va cuprinde lumea întreagă, oamenii acordând toată încrederea şi loialitatea acestei împărăţii, în timp ce poporul lui Dumnezeu, care nu este din lume, va fi despuiat de orice formă de proprietate care i-a aparţinut în această lume. Prin aceasta noi putem şti că întunericul plăgii a cincea nu va fi ceva restrâns, îngrădit la o zonă geografică limitată, ca de pildă cetatea Romei, ci va acoperi în realitate întregul pământ. Va fi o plagă globală, nu ca primele patru plăgi şi, ca atare, ea va fi prima dintre cele trei plăgi globale care vor aduce la îndeplinire judecata Babilonului. De regulă s-a înţeles că locul de domnie într-o împărăţie este o zonă geografică relativ mică, situat în centrul împărăţiei. Pot apărea însă unele dificultăţi pentru cercetătorul Cuvântului în înţelegerea modului cum întunericul care se revarsă asupra scaunului fiarei poate să umple, să acopere toată împărăţia sau lumea. Dar această dificultate este complet eliminată când înţelegem cine este fiara în realitate şi cu cine se află în luptă. Există un număr de fiare care apar în profeţiile din Daniel şi din Apocalipsa. Este leul,

PLAGA A CINCEA

383

ursul, pardosul (leopardul) şi fiara grozav de înspăimântătoare din Daniel 7, berbecul şi ţapul din Daniel 8, balaurul cel mare din Apocalipsa 10, fiara care semăna cu un leopard, fiara cu două coarne ca ale unui miel din Apocalipsa 13, fiara din adânc sau abis din Apocalipsa 11 şi fiara de culoare stacojie sau roşu-aprins din Apocalipsa 17. Noi am gândit că acestea sunt marile puteri ale pământului: Babilon, Medo-Persia, Grecia, Roma, papalitatea, ridicarea ateismului, puterile protestante apostaziate şi, în cele din urmă, ultima mare confederaţie a apostaziei; şi nu am făcut nici un fel de greşeală crezând acest lucru. Cu toate acestea, noi trebuie să căpătăm o viziune mai largă şi mai exactă care să ne dezvolte înţelegerea cu privire la aceste simboluri, fără ca să tăgăduim câtuşi de puţin concluziile susţinute până acum. În loc de a considera aceste puteri ca fiind vrăjmaşii direcţi ai lui Dumnezeu, să ne gândim la ele ca fiind agenţii de pe acest pământ prin puterea cărora a lucrat marele vrăjmaş al lui Dumnezeu ca să distrugă cauza Lui. Cu alte cuvinte, să ne gândim la Satana ca fiind fiara care, fiind invizibil pentru oameni, a apărut înaintea lumii şi a poporului lui Dumnezeu în forma vizibilă a puterilor aflate sub controlul său. Ceea ce înseamnă că forma vizibilă, cum ar fi de pildă Babilonul sau Roma, este doar manifestarea fizică a puterii şi a prezenţei lui Satana. Aşadar, el este adevărata fiară. Justificarea acestui adevăr este dată de cel puţin două referinţe. Prima se află în Ezechiel 28,12: „Fiul omului, fă un cântec de jale asupra împăratului Tirului şi spune-i: ,Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeu: ajunsesei la cea mai înaltă desăvârşire, erai plin de înţelepciune şi desăvârşit în frumuseţe’ ”. Aici avem o solie directă cu privire la împăratul Tirului, sau măcar aşa pare a fi, însă dacă citim mai departe constatăm că ea nu vorbeşte despre nici o fiinţă omenească de pe pământ, ci despre Satana însuşi, arhiapostatul, primul mare răzvrătit. Împăratul Tirului care din punct de vedere fizic şedea pe tronul acelei cetăţi, nu a fost niciodată în cetatea lui Dumnezeu şi n-a umblat niciodată „prin mijlocul pietrelor scânteietoare” (versetul 14). Deci nu el era adevăratul împărat al Tirului. El era doar paravanul vizibil prin care diavolul îşi aducea la îndeplinire voinţa, aşa că din acest motiv Satana şi nu împăratul Tirului era adevăratul împărat al Tirului, adevăratul stăpânitor al acelei împărăţii. Tot astfel s-a întâmplat cu Babilonul şi cu celelalte

384

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

împărăţii prin care a lucrat diavolul. Diavolul şi nu monarhiile pământeşti este adevărata fiară a profeţiilor. În Apocalipsa 12 fiara diabolică apare ca un mare balaur roşu ce are de gând să înghită copilul femeii, copil care va aduce eliberare bisericii lui Dumnezeu pe acest pământ. Noi ştim foarte bine că Roma păgână era împărăţia vizibilă prin care a lucrat diavolul la vremea aceea, cu toate acestea Biblia îl numeşte în mod clar pe acest balaur ca fiind Satana, cel care a fost aruncat din cer pe pământ: „Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satana, acela care înşeală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ; şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui.” Apocalipsa 12,9. Acest adevăr este confirmat mai departe de această declaraţie din Tragedia veacurilor, cap. Legea lui Dumnezeu de neschimbat, par. 12, 13: „O interpretare corectă a simbolurilor folosite este necesară pentru înţelegerea acestei solii (Apocalipsa 14,9.10.) Ce este reprezentat prin fiară, prin chip, prin semn? Seria profeţiilor în care se găsesc aceste simboluri începe cu Apocalipsa 12, cu balaurul care a căutat să-l distrugă pe Hristos la naşterea Sa. Balaurul este Satana (Apocalipsa 12,9), el este acela care l-a determinat pe Irod să-l dea la moarte pe Mântuitorul. Dar unealta principală a lui Satana, care a făcut război cu Hristos şi cu poporul Său în primele secole ale erei creştine, a fost Imperiul Roman, în care păgânismul era religia predominantă. Astfel, în timp ce balaurul reprezintă în primul rând pe Satana, în al doilea rând este un simbol al Romei păgâne”. Această declaraţie arată foarte clar faptul că puterile pământului nu sunt decât în sens secundar fiarele profeţiei. În primul rând ele sunt Satana, diferitele fiare simbolizând diferitele înfăţişări prin care el lucrează pe acest pământ. Când diavolul a căzut întâiaşi dată din ceruri de la desăvârşirea sa spirituală, a căutat să îşi aşeze scaunul său de domnie şi de autoritate chiar acolo, în împărăţia cerului, dar războiul care a rezultat l-a aruncat în spaţiu fără să-i curme însă ambiţiile sale nesfinte. Ceea ce nu izbutise să facă în cer se hotărâse să facă pe acest pământ, după ce avea să câştige un avanpost aici prin amăgirea şi căderea lui Adam şi a Evei. De-a lungul secolelor s-a muncit să-şi stabilească supremaţia sa completă pe pământ, aşa încât să devină baza sa de operaţii împotriva împărăţiei cerurilor. Tronul puterii sale nu este restrâns doar la singur loc pe acest pământ, ci întreaga planetă este împotriva împărăţiei lui

PLAGA A CINCEA

385

Dumnezeu. De aceea, noi trebuie să ne gândim la acest pământ ca la un întreg desăvârşit, ca fiind scaunul de domnie al fiarei, o bază mare de operaţiuni ostile împotriva împărăţiei lui Dumnezeu. Cât de potrivit este deci că întunericul va năpădi complet scaunul de domnie al fiarei, şi nu doar parţial, când va cădea plaga a cincea. Dar mai există şi un alt motiv serios pentru care întregul pământ este copleşit de întunericul dens la vremea aceea, motiv care are dea face cu eforturile celor răi de a distruge complet poporul lui Dumnezeu de pe pământ, pentru ca triumful lui Satana să fie total. După cum am observat în capitolul precedent, descrierea ultimelor şapte plăgi este redată în partea a doua a capitolului „Timpul strâmtorării” din Tragedia veacurilor. Primele patru plăgi sunt menţionate în ordinea lor, iar restul capitolului este consacrat stabilirii rezultatelor acelor prime patru plăgi. Acesta este un tablou al groazei, al foametei, al lipsurilor acute, al secetei şi al molimelor, timp în care poporul lui Dumnezeu este ocrotit în mod miraculos, aşa cum a fost Ilie la pârâu. N-ar fi posibil ca primele patru plăgi să fie descrise în ordinea lor, iar restul de trei să nu fie de asemenea descrise în ordinea lor. Aşa se face că chiar capitolul imediat următor începe cu evenimentele care conduc la revărsarea ultimelor trei plăgi pe pământ. Va veni ziua când timpul pentru aplicarea decretului morţii va fi foarte aproape, iar naţiunile pământului se vor fi decis să-i extermine într-o singură noapte pe cei atât de urâţi, despre care îşi închipuie că au adus toate necazurile asupra lumii. Chiar de la acest punct începe capitolul. „Când protecţia legilor omeneşti va fi retrasă de la aceia care cinstesc legea lui Dumnezeu, în diferite ţări se va produce o mişcare simultană pentru nimicirea lor. Deoarece timpul stabilit în decret se apropie, oamenii vor complota să smulgă din rădăcini această sectă urâtă. Se va hotărî ca într-o noapte să se dea lovitura decisivă, care să aducă la tăcere glasul de discordie şi de mustrare. Tragedia veacurilor, cap. Poporul lui Dumnezeu salvat, par. 1. Este important să înţelegem că poporul lui Dumnezeu nu este strâns într-un singur loc pe pământ la vremea aceea, ci este risipit de-a lungul şi de-a latul pământului. Acest lucru este arătat limpede în această declaraţie din The Review and Herald, 19 noiembrie 1908: „Apoi, în ziua asprei încercări El va spune: ,Du-te, poporul meu, intră în odaia ta şi încuie uşa după tine; ascunde-te câteva clipe,

386

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

până va trece mânia!’ Isaia 28,26. Care este odaia unde ei trebuie să se ascundă? Ea este protecţia lui Hristos şi a îngerilor sfinţi. Poporul lui Dumnezeu nu se află în timpul acesta într-un singur loc. Ei sunt în grupuri diferite, în diferite părţi ale pământului; şi ei vor fi puşi la probă individual, nu în grup. Fiecare trebuie să facă faţă încercării pentru sine.” Deoarece sfinţii lui Dumnezeu vor fi risipiţi atunci peste tot în lume, aşa cum sunt astăzi, Isus va trimite îngerii Săi în cele patru colţuri ale pământului ca să-i adune când El vine pe norii cerului. Este scris: „El va trimite pe îngerii Săi cu trâmbiţa răsunătoare, şi vor aduna pe aleşii Lui din cele patru vânturi, de la o margine a cerurilor până la cealaltă.” Matei 24,31. Ei nu vor fi atunci strânşi la Ierusalim sau în oricare alt loc de pe pământ. Declaraţia din Experienţe şi viziuni, cap. Timpul secerişului, par. 4, stabileşte foarte clar faptul că poporul lui Dumnezeu nu se va aduna în vechiul Ierusalim atunci sau la vreun alt timp, deoarece ni se spune că: „Ierusalimul cel vechi nu va fi niciodată zidit din nou” şi de aceea poporul lui Dumnezeu nici n-ar anticipa şi nici n-ar plănui să se ducă iarăşi acolo. Aşa se va întâmpla că peste tot în lume, în diverse locuri, cei nelegiuiţi se vor pregăti pentru lucrarea morţii, plănuită să îi omoare pe cei neprihăniţi. „Poporul lui Dumnezeu – unii în celulele închisorilor, alţii ascunşi în locuri singuratice în păduri şi munţi – se roagă încă pentru ocrotire divină, în timp ce, în toate părţile, grupuri de oameni înarmaţi, mânaţi de oştile de îngeri răi, se pregătesc pentru lucrarea morţii. Acum este ceasul încordării extreme, când Dumnezeul lui Israel va interveni pentru eliberarea celor aleşi ai Săi. Aşa zice Domnul: ,Voi însă veţi cânta ca în noaptea când se prăznuieşte sărbătoarea, veţi fi cu inima veselă, ca cel ce merge, ca să se ducă la muntele Domnului, spre Stânca lui Israel. Şi Domnul va face să răsune glasul Lui măreţ. Îşi va arăta braţul gata să lovească în mânia Lui aprinsă, în mijlocul flăcării unui foc mistuitor, în mijlocul înecului, furtunii şi pietrelor de grindină’. Isaia 30,29.30.” Tragedia veacurilor, cap. Poporul lui Dumnezeu salvat, par. 2. În felul acesta este pusă la cale scena pentru ultima încercare a forţelor răului de a câştiga bătălia împotriva adevărului şi a neprihănirii; iar în acest timp de întuneric Domnul va interveni pentru eliberarea poporului Său. Apoi urmează momentul fixat de

PLAGA A CINCEA

387

Întunericul plăgii a cincea va stăvili intenţiile criminale ale celor răi şi va inaugura un şir de evenimente care vor conduce la eliberarea finală a poporului lui Dumnezeu.
cei nelegiuiţi şi se năpustesc cu furie spre a distruge cu totul pe cei neprihăniţi. „Cu strigăte de biruinţă, cu batjocuri şi blesteme, mulţimile de oameni răi sunt gata să se arunce asupra prăzii, când, iată, un întuneric des, mai adânc decât întunericul nopţii, cade peste pământ.” Tragedia veacurilor, cap. Poporul lui Dumnezeu salvat, par. 3. Trebuie să notăm că cei răi au conspirat să dea lovitura noaptea. Fără îndoială, ei şi-au stabilit dinainte locurile ascunse ale celor sfinţi şi îi încercuiesc în timpul zilei, aşteptând cu nerăbdare ora fixată pentru atac. Apoi, la mijlocul nopţii, ei se reped asupra prăzii şi nu există nici o îndoială că au lanterne cu care să-şi poată aduce

388

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

la îndeplinire lucrarea morţii şi a nimicirii. Întregul plan se desfăşoară cu succes până în momentul când ei ridică armele pentru a omorî pe poporul lui Dumnezeu, când brusc întunericul plăgii a cincea cade asupra pământului. Este un întuneric atât de dens, încât nimic nu mai poate fi văzut cu ochiul, în ciuda lanternelor pe care le au; va fi atât de neaşteptat, încât armele înălţate niciodată nu vor cădea asupra victimelor ţintite. Acest eveniment absolut neaşteptat va servi la răsturnarea completă a planurilor celor răi de a distruge pe poporul lui Dumnezeu. Aceasta este ceea ce va face ca plaga să aibă proporţii înfricoşătoare şi o semnificaţie aparte pentru Babilonul cel mare. Diavolul, adevăratul împărat al Babilonului, ştie la vremea aceea că totul depinde de capacitatea lui de a distruge pe poporul lui Dumnezeu de pe întreaga suprafaţă a pământului. El nu a avut succes să-i determine să păcătuiască, motiv pentru care trebuie nimiciţi, aşa încât Duhul Sfânt, datorită căruia prezenţa lui Dumnezeu rămâne pe pământ, să nu mai aibă nici un loc de pus piciorul pe pământ şi, astfel, Satana să aibă în cele din urmă controlul de necontestat al întregului pământ. El s-a luptat continuu timp de şase mii de ani pentru a ajunge la o astfel de stare de lucruri şi iată că el a ajuns chiar la punctul unde succesul lui se află doar la un pas de reuşită, când deodată întunericul împiedică întregul plan, cei sfinţi fiind încă în viaţă ascunşi vederii, la loc sigur, în profunzimea unui întuneric de nepătruns, cu mult mai adânc decât întunericul nopţii. Nici măcar nu ne putem imagina chinul frustrării, spaima produsă de implicaţiile acestei înfrângeri şi groaza care îi va cuprinde pe cei răi şi pe conducătorii lor, când vor vedea ce înseamnă aceasta pentru ei. Nu este deloc de mirare că Biblia spune: „şi ei îşi muşcau limbile de durere”. Apocalipsa 16,10. Slujbaşii nelegiuiţi ai Izabelei, marele sistem apostaziat al opresiunii ecleziastice, au fost pe deplin convinşi de către preoţi şi conducători că plăgile, care le-au nimicit tot ceea ce aveau, aducându-i la o strâmtorare atât de teribilă, sunt cauzate de refuzul minorităţii urâte de a se închina sabatului duminical şi că nu ar mai exista nici o speranţă de mângâiere şi de revenire la prosperitate trecătoare decât cu preţul nimicirii acesteia. Anticiparea bucuroasă a acestei alinări a suferinţelor îi îndeamnă să ducă la capăt lucrarea ucigaşă, doar pentru a descoperi în ultimul moment că prada le scapă în întunericul dens. Pe de altă parte, conducătorii ştiu că toată nădejdea lor de

PLAGA A CINCEA

389

supremaţie definitivă constă în distrugerea poporului lui Dumnezeu, aşa cum ştie şi stăpânul lor, diavolul, şi din cauza acestei evoluţii a lucrurilor ei sunt dezamăgiţi până la disperare şi groază. Pentru poporul lui Dumnezeu această experienţă în sine este groaznică la început. Ei sunt plecaţi în rugăciune, pledând înaintea lui Dumnezeu pentru izbăvire, fiecare aparenţă spunându-le că a sosit ultima lor clipă de viaţă. Sunt pe deplin conştienţi că armele au fost ridicate deasupra lor şi se pregătesc să primească lovitura de moarte. Cei răi urlă în ura şi furia lor nestăvilită. Totul este groază şi confuzie, şi lumini puternice sunt îndreptate asupra lor. Ei aşteaptă moartea în momentul imediat următor, dar chiar în clipa imediat următoare sunt aruncaţi într-un întuneric de nepătruns în care totul este ascuns vederii. Aceasta este exact experienţa martirilor din trecut. Ei erau vânaţi şi urmăriţi până când armele morţii erau ridicate deasupra capetelor lor. În clipa următoare asupra lor cădea întunericul de nepătruns al morţii. În felul acesta, cei o sută patruzeci şi patru de mii vor gusta moartea fără să moară în realitate. De fapt, va fi cu mult mai rău decât ceea ce au trăit martirii, fiindcă întunericul însemna pentru ei încetarea din viaţă şi, prin urmare, a experienţei lor, însă aceşti ultimi martiri vor trăi, vor simţi totul în mijlocul întunericului. De aceea, vor crede că sunt morţi, cu toate că experimentează simţământul înfricoşător al groazei la gândul acesta. Pentru ei va însemna că totul este pierdut, deoarece ştiu prea bine că biruinţa finală depinde rămânerea lor în viaţă până la sfârşit. Astfel, plaga a cincea a acelui întuneric sufocant şi înspăimântător este o experienţă teribilă pentru toţi cei în cauză. Dar ea marchează punctul de cotitură pentru poporul lui Dumnezeu şi începutul marii deşteptări a celor răi, care îi determină să îşi retragă complet sprijinul oferit Babilonului cel mare, fapt care aduce căderea totală şi ultimă a acestuia. Dar în timp ce suferinţa Babilonului aduce sfârşitul existenţei lui, pentru cei neprihăniţi suferinţa este doar ca durerile naşterii spre viaţa veşnică. Cât de important şi de necesar este ca astăzi, câtă vreme se mai zice astăzi, să ne facem sigură alegerea şi chemarea noastră, ca să putem scăpa de plăgile care vor cădea peste Babilonul cel mare.

CAPITOLUL 30

Momentul eliberării
ntunericul plăgii a cincea, de nepătruns, ca de cerneală, marchează începutul unor schimbări foarte dramatice în întreaga scenă a evenimentelor de încheiere ale istoriei acestui pământ. Pentru cei răi aceasta înseamnă zădărnicirea completă a planurilor lor de exterminare a poporului lui Dumnezeu şi astfel de obţinere a victoriei în favoarea diavolului, care timp de şase mii de ani s-a străduit să o câştige. Întunericul ascunde atât de complet pe cei neprihăniţi de faţa celor răi, încât aceştia nu-i pot găsi şi nu le pot face rău sub nici o formă. Dar asta nu-i totul. Imediat după aceasta apare un curcubeu strălucitor care înconjoară fiecare grupă de rugători, ca mărturie a unei atenţii deosebite şi a protecţiei consecvente pe care Domnul o are pentru poporul Său. Acesta nu este un curcubeu obişnuit, deoarece este scris că el străluceşte cu slava lui Dumnezeu. Cei răi sunt conştienţi de natura supranaturală a acestei glorii şi, ca rezultat, sunt opriţi în mod absolut din drumul lor; incapabili să se mişte, ei sunt martorii faptului că Dumnezeu îi recunoaşte ca fiind ai Săi pe cei urâţi de întregul pământ. În capitolul precedent, paragraful din Tragedia veacurilor care vorbeşte despre acest întuneric este paragraful care descrie în continuare oprirea celor răi din năvala lor de a-i distruge pe cei sfinţi. Pentru a vedea şirul evenimentelor cităm aici întregul paragraf: „Cu strigăte de biruinţă, cu batjocuri şi blesteme, mulţimile de oameni răi sunt gata să se arunce asupra prăzii, când, iată, un întuneric des, mai adânc decât întunericul nopţii, cade peste pământ. Apoi, un curcubeu strălucind de slavă de la tronul lui Dumnezeu se arată pe cer şi pare să înconjoare fiecare grupă de rugători. Mulţimile înfuriate se opresc deodată. Strigătele lor batjocoritoare se sting. Obiectele urii lor criminale sunt uitate. Cu presimţiri înfricoşate privesc la simbolul legământului lui Dumnezeu şi doresc să fie ocrotiţi de strălucirea lui orbitoare.” Tragedia veacurilor, cap. Poporul lui Dumnezeu salvat, par. 3.

Î

(390)

MOMENTUL ELIBERĂRII

391

Astfel, pentru cei răi întunericul este urmat de o spaimă şi o groază şi mai mare, în timp ce văd cum chiar aceia despre care credeau că sunt cauza judecăţilor lui Dumnezeu asupra pământului sunt de fapt cei pe care Domnul îi iubeşte şi îi protejează. În felul acesta, fluviul marelui atac al omenirii pline de răzbunare este oprit din cursul lui, după care seacă, cum vom vedea în curând, cursul lui rostogolindu-se înapoi asupra Babilonului ca un mare potop distrugător. Dar ceea ce pentru lume este groază şi confuzie, pentru poporul lui Dumnezeu este începutul unei noi zile de speranţă şi aşteptare. De fapt, acesta este momentul când agonia strâmtorării lui Iacov ia sfârşit; ei sunt izbăviţi din aceasta, intrând în bucuria eliberării lor veşnice. Întrucât a fost urmat de gloria curcubeului, întunericul este urmat acum şi de glasul din cer care le spune să privească în sus, la gloria cerească, unde îl văd pe Fiul omului şezând pe tronul Tatălui Său. „Poporul lui Dumnezeu aude un glas lămurit şi melodios spunând: ,Priviţi în sus’ şi, ridicându-şi ochii către cer, văd curcubeul făgăduinţei. Norii negri şi ameninţători care acopereau firmamentul se despart şi, asemenea lui Ştefan, ei privesc neclintiţi spre cer şi văd slava lui Dumnezeu şi pe Fiul omului stând pe tronul Său. Pe chipul Său divin ei văd semnele umilinţei Sale, iar de pe buzele Sale aud cererea prezentată înaintea Tatălui şi a sfinţilor îngeri: ,Vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia, pe care Mi i-ai dat Tu.’ Ioan 17,24. Se aude din nou un glas melodios şi biruitor spunând: ,Iată-i vin! Vin sfinţii fără pată, fără vătămare. Ei au păzit Cuvântul răbdării Mele; vor merge printre îngeri;’ iar buzele palide şi tremurânde ale acelora care au ţinut tare la credinţa lor scot un strigăt de biruinţă.” Tragedia veacurilor, cap. Poporul lui Dumnezeu salvat, par. 4. În timp ce este adevărat că cei răi nu sunt în stare să vadă ceea ce poporul lui Dumnezeu poate vedea, ei văd totuşi îndeajuns ca să realizeze implicaţiile pierderii grozave şi veşnice pe care trebuie s-o sufere acum. Pentru ei acesta este un moment impresionant al descoperirii adevărului aşa cum este el în realitate. În capitolul pe care-l studiem din Tragedia veacurilor, subiectul care ne interesează este experienţa poporului lui Dumnezeu, pe când următorul capitol, intitulat „Pustiirea pământului”, ne poartă pe acelaşi tărâm dar din punct de vedere al experienţei celor nelegiuiţi. În capitolul „Pustiirea pământului”, par. 4, se face

392

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

Când poporul lui Dumnezeu vede dovezile primirii şi eliberării lor de către Dumnezeu, scoate un strigăt de biruinţă.
referire la acelaşi moment al timpului menţionat în capitolul de dinaintea lui, din care au fost luate citatele de mai sus. „Când glasul lui Dumnezeu pune capăt robiei poporului Său, se produce o trezire teribilă a acelora care au pierdut totul în marea luptă a vieţii.” Vocea lui Dumnezeu pune capăt robiei poporului Său, după cum putem observa din capitolul „Poporul lui Dumnezeu salvat”, par. 4,

MOMENTUL ELIBERĂRII

393

imediat după întunericul plăgii a cincea şi apariţia curcubeului ce înconjoară pe poporul lui Dumnezeu. Acesta este momentul când cei nelegiuiţi se trezesc; momentul când înşelăciunile vrăjmaşului sufletelor îşi pierd puterea asupra minţilor lor. Paragrafele 5-10 din cap. „Pustiirea pământului” descriu această deşteptare. Ne-ar lua prea mult spaţiu să le cităm aici, dar recomand cititorului să le citească pentru sine. Iată totuşi principalele idei şi evenimente care se petrec în vremea aceasta: „În timpul de har, ei au fost orbiţi de amăgirile lui Satana şi şi-au îndreptăţit calea lor păcătoasă.” Tragedia veacurilor, cap. Pustiirea pământului, par. 4. Este foarte important să înţelegem că diavolul nu este stăpânul direct al neamului omenesc. Oamenii sunt stăpâniţi de natura lor rea interioară care aprinde pasiunile rele ale naturii lor omeneşti căzute şi corupte. Dovada clară că diavolul nu este stăpânul incontestabil este dată de faptul că el trebuie să-şi trimită duhurile lui rele să săvârşească miracole pentru a înşela lumea ca să-l urmeze. Notaţi cât de clar este dovedit acest lucru în declaraţia următoare: „Semne îngrozitoare, cu un caracter supranatural, se vor descoperi în curând în ceruri, ca dovadă a puterii făcătoare de minuni a demonilor. Duhuri de demoni vor merge la împăraţii pământului şi în lumea întreagă, pentru a-i întări în amăgire şi pentru a-i îndemna să se alieze cu Satana în lupta lui împotriva conducerii cerului. Prin aceste mijloace, vor fi amăgiţi deopotrivă conducătorii şi supuşii.” Tragedia veacurilor cap. Timpul strâmtorării, par. 30. Dacă diavolul ar fi fost stăpânul suprem al pământului şi al fiecărui individ în care se găseşte natura carnală sau firea pământească – după cum au aproape toţi oamenii de pe pământ – atunci nu ar mai fi necesar ca Satana să îi înşele pentru a-i da lui puterea şi loialitatea lor. Dimpotrivă, le-ar comanda să facă front comun sub conducerea sa şi să-i apere cauza împotriva Dumnezeului cerului. Marea problemă a împărăţiei Satanei e aceea că este motivată de spiritul supremaţiei eului, aşa încât fiecare individ doreşte să fie regele, iar toţi ceilalţi să îi servească. Atât Satana, cât şi supuşii săi sunt motivaţi „de o putere de jos”. Mărturii pentru predicatori, cap. Solii lui Dumnezeu, subcap. Lupta devine mai aprigă, par. 1. Această putere este puterea păcatului. Aceasta este puterea stăpânitoare pe care Satana caută s-o stârnească şi s-o aţâţe şi pe

394

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

care de asemenea o controlează şi o canalizează pentru a-i veni în sprijin, un sprijin deplin şi neîmpărţit, în războiul lui împotriva cerului. Cu toate acestea, mult prea adesea planurile lui dau greş deoarece supuşii săi îşi consacră timpul şi energiile pentru realizarea propriilor interese şi pentru propria lor împărăţie. În felul acesta, toată împărăţia diavolului este plină de luptă şi confuzie. Priviţi cum astăzi arabii şi evreii, de exemplu, îşi consumă puterea şi energiile luptându-se între ei, în vreme ce Satana doreşte ca ei să îşi unifice resursele şi puterea în sprijinul combinat al războiului lui împotriva lui Dumnezeu. Va veni timpul când ei vor face acest lucru, însă nu fără multă viclenie şi o putere de convingere înşelătoare din partea celui rău şi a îngerilor lui. Metodele prin care el va face ca această putere de convingere să fie eficientă vor fi o combinaţie între distrugere şi favoruri. „Satana are stăpânire peste toţi aceia pe care Dumnezeu nu-i păzeşte în mod deosebit. El îi va favoriza şi îi va face pe unii să prospere pentru a aduce la îndeplinire planurile lui şi va aduce necazuri pentru alţii, făcându-i pe oameni să creadă că Dumnezeu este Acela care-i chinuieşte.” Tragedia veacurilor, cap. Conflictul care se apropie, par. 17. Declaraţia că Satana are stăpânire peste toţi aceia pe care Dumnezeu nu-i păzeşte în mod deosebit, pare a contrazice adevărurile descoperite în declaraţiile deja citate, până se va vedea din contextul declaraţiei că se referă la controlul pe care Satana îl are asupra trupurilor şi averilor acestor oameni. El îi poate distruge sau îi poate face să prospere după voie, dar aceasta nu însemnă că le poate controla comportamentul sau să le pretindă loialitate după cum voieşte. Cei asupra cărora va aduce mari năpaste vor fi aceia care sunt înceţi în a fi aduşi pe aceeaşi linie cu organizarea şi plănuirea sa, în timp ce aceia pe care-i face să prospere sunt cei care sunt cooperativi. În măsura în care puterea spiritismului creşte, în aceeaşi măsură vor fi necazuri înspăimântătoare în lume, până când aceasta va fi redusă la o stare de ruină economică şi dezastru. „În timp ce va apărea înaintea copiilor oamenilor ca un mare medic care le poate vindeca bolile, el va aduce boală şi dezastru, până acolo încât oraşele populate să fie aduse în stare de ruină şi părăsire. Chiar acum el este la lucru. În accidente şi calamităţi pe mare şi pe uscat, în marile conflagraţii, în furtuni grozave şi în uragane pustiitoare, inundaţii, cicloane, valuri uriaşe şi în cutremure,

MOMENTUL ELIBERĂRII

395

în toate locurile şi în mii de forme, Satana îşi exercită puterea. El distruge lanurile gata de recoltat, având ca urmare foametea şi suferinţa. El face ca aerul să fie poluat de moarte şi mii de fiinţe pier din cauza stricăciunii lui. Aceste calamităţi vor deveni din ce în ce mai frecvente şi mai dezastruoase. Distrugerea va veni asupra oamenilor şi a animalelor. ,Ţara este tristă, sleită de puteri; locuitorii sunt mâhniţi şi tânjesc; ţara a fost spurcată de locuitorii ei; ei călcau legile, nu ţineau poruncile, şi rupeau legământul cel veşnic!’Isaia 24,4.5.” Tragedia veacurilor, cap. Conflictul care se apropie, par. 18. Oamenii îşi vor epuiza puterile minţii şi ale trupului în efortul lor de a rezolva crizele multiple care îi vor asalta. Regi, dictatori, preşedinţi şi primi-miniştri vor fi forţaţi, din cauza unei disperări totale, să recunoască faptul că situaţia îi depăşeşte. Întotdeauna a fost calea oamenilor păcătoşi aceea de a căuta ajutorul lui Dumnezeu când se înmulţesc în jurul lor nenorocirile de pe pământ, şi tot astfel va fi din nou când ei se vor întoarce la Dumnezeu pentru ajutor. Dar această generaţie a lepădat pe Dumnezeul cerului şi chiar în timpul calamităţii oamenii nu au de gând să-şi schimbe nici inimile, nici căile. Satana ştie aceasta foarte bine şi astfel el, care este cauza şi executorul tuturor necazurilor care vor fi adus lumea în acea stare, declară în mod amăgitor că Dumnezeul cerului îşi manifestă neplăcerea pentru profanarea duminicii. „Atunci, amăgitorul cel mare îi va convinge pe oameni că aceia care slujesc lui Dumnezeu sunt cauza tuturor acestor rele. Clasa de oameni care a provocat dizgraţia cerului va pune toate necazurile lor asupra acelora a căror ascultare de Legea lui Dumnezeu este o mustrare continuă pentru aceia care o calcă. Se va spune că oamenii Îl insultă pe Dumnezeu prin călcarea sabatului duminical; că acest păcat a adus calamităţile care nu vor înceta până nu se va impune cu stricteţe păzirea duminicii; şi că aceia care susţin cerinţele poruncii a patra, distrugând prin aceasta respectul faţă de duminică, sunt instigatorii poporului, împiedicând revenirea lor în favoarea divină şi la prosperitatea materială.” Tragedia veacurilor, cap. Conflictul care se apropie, par. 19. În felul acesta diavolul, întrucât i-a condus pe oameni la despărţire de Dumnezeu, producându-le ură şi dispreţ faţă de solia adevărului, va avea la dispoziţie omenirea lipsită de ocrotire divină, o situaţie de care va profita la maximum. El va aduce

396

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

familia omenească neprotejată la o stare de disperare totală, fapt care o va determina să vadă în Dumnezeu unica ei speranţă. Dar, spre imensa lui satisfacţie, Satana va înţelege că victimele sale nu au nici o dorinţă să fie salvate de puterea lui dinăuntrul lor, ci doar de plăgile, distrugerile şi molimele din afară. Vrăjmaşul cel mare se va prezenta înaintea maselor lumii ca fiind dumnezeul pe care ei pot să-l accepte, acela care le va aduce prosperitate materială. Ca dovadă a puterii lui şi a bunăvoinţei de a o folosi în folosul lumii pieritoare, el realizează cele mai remarcabile minuni înaintea mulţimilor care sunt totalmente înşelate de această realizare. Întrucât a câştigat loialitatea totală a oamenilor din întreaga lume, Satana, cu o autoritate mare şi convingătoare, va arăta spre adevăraţii credincioşi ai lui Dumnezeu ca fiind cei care au provocat mânia lui Iehova asupra întregii omeniri, ale cărei necazuri, declară el, nu vor înceta până când aceşti aducători de necazuri nu vor fi exterminaţi. Diavolul a elaborat şi a construit acest plan cu mare grijă şi răbdare, întregul succes depinzând de înşelăciune, pentru că oamenii din lume vor înceta imediat să-l mai slujească din clipa când vor descoperi că au fost traşi pe sfoară. Aceasta îi oferă diavolului un motiv în plus să-i distrugă pe cei credincioşi, deoarece atât viaţa lor, cât şi mărturia soliilor lor sunt perfect calculate de Dumnezeu să demaşte adevărata natură a lucrării lui Satana. Cu ce nerăbdare trebuie să se apropie el de momentul când va fi adus la îndeplinire decretul morţii şi cu ce groază, alarmă şi spaimă trebuie să vadă venirea plăgii a cincea, cu slava curcubeului învăluitor care îi urmează şi cu glasul eliberator din cer! Atunci, cu o frică disperată şi tremurând, el îşi va vedea masca înşelăciunii smulsă, astfel încât acum el stă descoperit în adevăratul său caracter înaintea privirilor acelora care puţin mai înainte îi dăduseră sprijin deplin şi neîmpărţit. Abia atunci cei răi vor vedea şi vor înţelege că i-au slujit lui Satana şi nu Dumnezeului cerului. Ei vor fi plini de regrete, dar nu de regretul că s-au aflat în război cu Dumnezeu, ci dimpotrivă, că această postură i-a costat supremaţia şi domnia lor. „Cei nelegiuiţi sunt copleşiţi de regrete, nu din cauza neglijării păcătoase faţă de Dumnezeu şi de semenii lor, ci pentru că Dumnezeu a biruit. Ei deplâng urmarea acestui fapt; dar nu se pocăiesc de nelegiuirea lor. Dacă ar putea, n-ar lăsa neîncercat nici un mijloc nefolosit pentru a birui.” Tragedia veacurilor, cap. Pustiirea

MOMENTUL ELIBERĂRII

397

pământului, par. 5. Pe cât de mult va fi întreaga lume de partea lui Satana, cu excepţia sfinţilor sigilaţi ai lui Dumnezeu, pe atât de mult vor vedea că au fost amăgiţi şi se întorc cu desăvârşire împotriva lui, astfel încât nu va mai fi de partea lui nici măcar un singur om. El a pus totul la bătaie ca să-i câştige pe toţi, însă va descoperi în schimb că îi va pierde pe toţi. Atât oamenii, care sunt masele înşelate, cât şi predicatorii, principalii agenţi în aducerea la îndeplinire a acestei lucrări de amăgire, vor vedea cărarea pe care au fost conduşi şi vor reacţiona rapid cu violenţă şi sete de sânge. „Oamenii văd că au fost duşi în rătăcire. Ei se acuză unul pe altul pentru că i-au condus la distrugere; dar toţi se unesc în manifestarea celei mai crude condamnări faţă de slujitorii religiei. Păstorii necredincioşi au proorocit lucruri plăcute; ei i-au condus pe ascultătorii lor să facă fără valoare Legea lui Dumnezeu şi să-i prigonească pe aceia care au sfinţit-o. Acum, în deznădejdea lor, aceşti învăţători mărturisesc înaintea lumii lucrarea lor de amăgire. Mulţimile se umplu de furie. ,Suntem pierduţi!’ strigă ei, ,şi voi sunteţi cauza pieirii noastre’; şi se aruncă asupra păstorilor care i-au dus la pieire. Chiar aceia care odinioară îi admirau în cel mai înalt grad vor rosti împotriva lor blestemele cele mai grozave. Chiar mâinile care odinioară îi încoronaseră cu lauri se vor ridica să-i distrugă. Săbiile care erau destinate să-i ucidă pe copiii lui Dumnezeu sunt acum folosite pentru a-i distruge pe adversarii lor. Pretutindeni este luptă şi sânge vărsat.” Tragedia veacurilor, cap. Pustiirea pământului, par. 11. În felul acesta va fi irosită pe vecie ultima ocazie a lui Satana de a câştiga marea luptă. Acei slujitori de care el depinsese pentru succes prin intermediul puterii înşelăciunii, se dovedesc acum vrăjmaşii săi şi aşa-numiţii lui distrugători. Astfel venirea plăgii a cincea aduce cu sine o schimbare uriaşă şi neaşteptată în întreg cadrul sfârşitului timpului. Ea este începutul sfârşitului comploturilor şi planurilor răutăţii şi este timpul pentru eliberarea poporului lui Dumnezeu. Atât de mare şi de extraordinară va fi această schimbare în întâmplările ei, încât chiar natura însăşi va fi întoarsă cu susul în jos şi dereglată din cursul ei. Este timpul acum să ne întoarcem la cap. „Poporul lui Dumnezeu salvat”, par. 5, unde găsim referinţa directă la venirea întunericului, la slava curcubeului învăluitor şi la deschiderea cerurilor pentru cei sfinţi, de unde aud glasul care-i

398

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

eliberează de puterea împărăţiei întunericului. Aici aflăm că „La miezul nopţii, Dumnezeu îşi va arăta puterea pentru eliberarea poporului Său. Soarele se arată, strălucind în toată puterea lui. Semne şi minuni urmează într-o succesiune rapidă. Nelegiuiţii privesc cu groază şi cu uimire această scenă, în timp ce neprihăniţii privesc cu bucurie solemnă semnul eliberării lor. Totul în natură pare că şi-a schimbat cursul. Râurile încetează să mai curgă. Nori întunecoşi şi grei se ridică şi se lovesc unul de altul. În mijlocul cerurilor dezlănţuite este un spaţiu luminat de o slavă de nedescris, de unde se aude glasul lui Dumnezeu ca sunetul multor ape, zicând: ,S-a isprăvit!’Apocalipsa 16,17.” Această declaraţie confirmă că încercarea de a-i distruge pe cei neprihăniţi are loc într-adevăr la miezul nopţii. Este rezonabil să concluzionăm că cei nelegiuiţi vor folosi lumină artificială pentru a localiza şi pentru a omorî pe poporul lui Dumnezeu. Aceasta ne dă oarecum o idee despre densitatea întunericului care este atât de mare, încât întrece cu mult mai mult întunericul nopţii obişnuite. Dacă acest întuneric s-ar coborî în timpul strălucirii după-amiezii, atunci contrastul ar fi unul foarte mare, dar n-am fi decât foarte puţin în stare să înţelegem cât de întunecat va fi acel întuneric. Dar când noi vedem că acest întuneric este mai mare decât miezul cel mai întunecat al nopţii, în care se va săvârşi acest act, abia atunci putem să vedem că acest întuneric este cel mai adânc cu putinţă; un întuneric în care nu va fi în stare să strălucească nici măcar cea mai strălucitoare lumină electrică. Practic, va fi simbolul adâncimii întunericului în care au coborât cei răi. Apoi apare soarele chiar în acel ceas al miezului nopţii, strălucind cu toată puterea lui. Aproape că nici nu e posibilă o convulsie mai mare a naturii ca trecerea de la miezul nopţii la miezul zilei, însă este de înţeles acest lucru deoarece „totul în natură pare că şi-a schimbat cursul”. Ivirea norilor întunecaţi şi grei va fi ameninţătoare pentru cei răi, ca o prevestire a nimicirii care vine, şi din cauza venirii lor violente, generată de schimbarea completă a cursului firesc al lumii întregi, ei se izbesc nebuneşte şi vijelios unii de alţii. În mijlocul acestei furii şi bubuituri, va exista un spaţiu clar de o slavă indescriptibilă de unde se va face auzit glasul lui Dumnezeu care va declara scurt şi concis „S-a isprăvit!” Prin faptul că se face referire la Apocalipsa 16,17, acest lucru ne arată că această voce se face auzită imediat după vărsarea potirului al şaptelea asupra pământului. Citind mai departe

MOMENTUL ELIBERĂRII

399

următoarele paragrafe din capitolul „Poporul lui Dumnezeu salvat” din cartea Tragedia veacurilor, remarcăm că furia deplină a plăgii a şaptea urmează exact în ordinea corectă. Ea este cutremurul de pământ şi grindina prin care vor fi distruse complet toate palatele şi templele, casele de afaceri şi casele păcatului; ruina lor va fi totală şi decisivă. Totuşi, studierea plăgii a şasea trebuie să aibă loc înaintea studierii plăgii a şaptea. Plaga a şasea nu prea pare să-şi aibă locul în ordinea ei. Plaga a cincea este descrisă în paragraful 3 al capitolului „Poporul lui Dumnezeu salvat”, iar puţin mai jos, în paragraful 5, se află declaraţia pe care o face Dumnezeu, care este cel dintâi eveniment al plăgii a şaptea. Am constatat pretutindeni, atât în Biblie, cât şi în Tragedia veacurilor, că plăgile sunt introduse în ordinea lor, aşa încât trebuie să ne aşteptăm în mod firesc ca plaga a şasea să se afle între plaga a cincea şi a şaptea în textul examinat. Cu toate acestea, este adevărat că nu se face nici o menţiune cu privire la marele râu Eufrat pe pagina respectivă. Se menţionează întunericul plăgii a cincea, urmat de evenimentele descrise mai departe, dar nu nici un cuvânt nu face referire la râul Eufrat şi nici la naţiunile care sunt localizate de jur împrejurul acestui râu. Să însemne aceasta că plaga a şasea este omisă din acest studiu al cărţii Tragedia veacurilor? Să însemne aceasta că plaga respectivă, care a fost punctul focal al unui studiu şi al unui interes atât de mare, să nu fie menţionată deloc în această carte? Sunt mulţi care şi-au exprimat din plin surpriza la gândul că scrierile Spiritului Profetic nu pomenesc nimic cu privire la secarea marelui râu Eufrat şi cu atât mai puţin cu privire la ultima şi marea bătălie a Armaghedonului. Dar trebuie observat că plaga a şasea nu a fost recunoscută ca atare şi de aceea nu fost văzută în realitate aşa cum este ea descrisă pe pagina respectivă din cartea Tragedia veacurilor, unde apare între plăgile a cincea şi a şaptea. Eşecul de a înţelege adevăratele principii ale interpretării profetice i-a condus pe atât de mulţi să caute un lucru eronat, chiar dacă-l căutau în locul potrivit. Această greşeală nu este ceva neobişnuit în istorie. Evreii încă mai aşteaptă venirea lui Mesia – fără să ştie că El deja a venit şi a plecat – pur şi simplu din cauză că ei au căutat şi încă mai caută un gen de persoană foarte diferită faţă de Acela care a venit în realitate, cu toate că ei au căutat-o în locul şi la timpul potrivit şi cu toate că El

400

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

a venit exact aşa cum s-a profetizat. Deoarece am studiat aproape în detaliu primele cinci plăgi şi deoarece am ajuns în studiul nostru la punctul în care plaga a şasea trebuie să fie văzută şi înţeleasă în mod exact, aşa cum este în realitate, ne vom întoarce să studiem principiile de interpretare care ne vor arăta la modul cel mai clar care este în realitate plaga a şasea. Atunci nu vom mai avea nici cea mai mică dificultate în a o vedea chiar acolo la locul ei potrivit în Tragedia veacurilor, între plaga a cincea şi plaga a şasea.

CAPITOLUL 31

Râul Eufrat
laga a şasea este secarea marelui râu Eufrat, ca să poată fi pregătită calea împăraţilor din răsărit. „Al şaselea a vărsat potirul lui peste râul cel mare, Eufrat. Şi apa lui a secat, ca să fie pregătită calea împăraţilor care au să vină din răsărit.” Apocalipsa 16,12. Este suficient material în acest text pentru a oferi un studiu bogat cercetătorului sincer al Cuvântului lui Dumnezeu, dar nu avem îndeajuns spaţiu pentru a-l acoperi în întregime. Mai degrabă vom depune efort pentru a stabili punctele principale cu privire la acest eveniment culminant şi de a lăsa în seama cititorului să urmărească subiectul mai departe pentru sine. În viitor ne plănuim să abordăm acest subiect în mod separat. Trebuie să înţelegem încă de la început ce este plaga a şasea punând întrebarea: ce este râul Eufrat şi ce reprezintă secarea lui? Această întrebare va îndrepta deodată mintea cititorului obişnuit către râul Eufrat care curge prin Irakul modern în Golful Persic. Acest lucru va readuce în minte acea mare cetate, Babilonul, care în vremurile străvechi se afla de o parte şi de alta a acestui râu şi care a rezistat astfel până când apele i-au fost secate în vederea pregătirii căii pentru venirea împăratului de la răsărit, Cir, unsul lui Dumnezeu. A urmat apoi căderea acestei cetăţi pentru ca niciodată să mai fie clădită. Dar râul în sine încă mai curge şi astăzi la vale, către mare, exact aşa cum a făcut-o în acele vremuri de demult apuse. Când râul apare din nou în Apocalipsa, ca având încă semnificaţie în aceste zile din urmă, mintea cercetătorului obişnuit se îndreaptă spre acea zonă geografică, aşteptându-se ca împlinirea profeţiei din textul luat în studiu să aibă loc în acel loc de pe pământ. Cercetătorul trage concluzia că ţările care sunt aşezate de o parte şi de alta a fluviului trebuie să fie secate, astfel încât calea împăraţilor naţiunilor răsăritene, China şi Japonia, să poată găsi un drum de acces nestingherit pe câmpiile Esdraelonului unde,

P

(401)

402

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

după cum presupune, trebuie să se dea bătălia Armaghedonului. Din nefericire, această metodă de interpretare este în contradicţie evidentă cu un principiu fundamental, cel mai uşor de dovedit de altfel dintre toate principiile de interpretare. Pe deasupra, este o violare a principiilor de bază ale Evangheliei, prin faptul că se dă mai multă importanţă poziţiei geografice decât identităţii sau cine eşti în realitate. Este esenţial să vedem şi să înţelegem că pentru Dumnezeu nu are importanţă locul în care te găseşti. Pe Dumnezeu îl interesează ce anume eşti, indiferent unde te afli pe pământ. De aceea, trebuie să vedem că geografia nu are nimic de a face cu identificarea simbolurilor biblice din Cuvântul sigur al profeţiei. Acest principiu este uşor de dovedit. Cu mult timp în urmă, de o parte şi de alta a malurilor marelui râu Eufrat era aşezată marea cetate a Babilonului, care este descrisă de Ieremia mereu şi mereu ca împăratul de la miazănoapte – marele distrugător şi vrăjmaş al poporului lui Dumnezeu. Este o greşeală totuşi să presupunem că atunci când Dumnezeu îşi îndreaptă atenţia către această cetate ar vedea-o ca pe o putere politică situată într-un loc fix geografic. Ceea ce a văzut Dumnezeu în această cetate a fost un mare sistem religios apostat, aflat în război cu principiile fundamentale ale Evangheliei şi dând sprijin deplin diavolului. Ceea ce Dumnezeu a văzut a fost acel sistem religios care a folosit puterea armată a acelei cetăţi care a ajutat-o în războiului ei împotriva Cerului, astfel încât maşinăria politică din acel loc geografic servea doar la atingerea scopurilor apostaziei. Venise timpul însă când cetatea, ca aşezare geografică, a fost redusă la ruină totală, încetând să mai existe ca putere politică, pentru ca niciodată să nu se mai ridice. Dar Babilonul, apostazia care constituie Babilonul – aşa cum a văzut Dumnezeu Babilonul – nu a încetat să existe. Într-adevăr, Babilonul a încetat să mai existe ca aşezare geografică, dar aceasta nu înseamnă că el a încetat să existe, căci în noua lui aşezare geografică Babilonul continua să fie Babilon, în toate sensurile acestui cuvânt. El era exact acelaşi în ce priveşte caracterul, intenţiile, spiritul şi războiul lui camuflat subtil împotriva cerului. Geografia lui s-a schimbat, dar caracterul şi lucrarea lui nu s-au schimbat şi pe cât de sigur Domnul l-a numit Babilon atunci când se afla pe malurile Eufratului, pe atât de sigur El numeşte aceeaşi putere nelegiuită ca fiind Babilon oriunde şi-ar găsi o bază de operaţiuni. Ceea ce-i

RÂUL EUFRAT

403

determină numele nu este poziţia lui geografică, ci ceea ce este el. Nimeni nu pare să aibă dificultăţi în a vedea acest lucru cu privire la Babilon. Când cercetătorul contemporan al Bibliei citeşte referirile pe care Apocalipsa le face la Babilon, mintea lui nu se străduieşte să-l caute în cadrul limitelor geografice ale acelei aşezări cu numele acesta. Dimpotrivă, el caută adevăratul Babilon care se afla în interiorul acelei cetăţi bizuindu-se pe puterea lui politică şi militară şi îl găseşte în toată lumea rânduindu-şi puterile politice şi militare ale întregului pământ în vederea pregătirii pentru ultima lui încercare de a răsturna guvernarea lui Dumnezeu şi de a-şi stabili propria supremaţie în locul ei. Acelaşi principiu trebuie să fie valabil şi va fi valabil în cazul oricărei alte identificări a puterilor ultimelor zile. Israelul este numele pe care l-a purtat o naţiune din vechime, dar iarăşi Dumnezeu nu a văzut o împărăţie politică cu puterea financiară şi cu armată, ci El a văzut adevărul Său şi pe oamenii care păstrau acel adevăr. Nu vreau să spun că fiecare iudeu era o putere pentru adevăr, fiindcă evrei falşi erau amestecaţi cu cei credincioşi. Cei care erau credincioşi luminii primite din cer erau aceia pe care Iehova îi recunoştea ca fiind Israelul cel adevărat, şi nu cei rebeli, cei nepăsători sau apostaziaţi. Puterea politică a Israelului mai există şi astăzi, dar adevărul nu se mai găseşte în Israel, exceptând poate unele suflete credincioase ascunse de privirile noastre. Cu siguranţă vor fi găsiţi unii atunci când începe marea strigare. Dar, între timp, adevărul şi oamenii adevărului nu mai sunt de găsit aici. Atât adevărul, cât şi oamenii care îl deţin şi-au găsit refugiul în alte regiuni geografice şi pe cât de sigur este că adevărul lui Dumnezeu nu a încetat vreodată să existe, tot atât de sigur nici Israel nu a încetat vreodată să existe. Israelul va fi găsit pretutindeni unde se găseşte adevărul şi poporul lui Dumnezeu. Acest lucru este adevărat şi cu privire la cea de-a treia putere, Egiptul, împăratul de la miazăzi sau împăratul sudului. În vreme ce Babilonul este religia apostaziată şi contrafăcută, iar Israel este adevărul lui Dumnezeu, Egiptul este ateismul, deoarece a declarat război deschis împotriva Dumnezeului cerului, atitudine pe care o vedem astăzi la ţările comuniste şi la lumea păgână. După cum Babilonul şi Israelul apar în ultima carte a Bibliei, tot astfel apare şi Egiptul, împăratul de la miazăzi. Referinţa se găseşte în

404

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

Apocalipsa 11,8. Nu avem nici un fel de îndoieli sau întrebări cu privire la identitatea şi la locul unde se află Egiptul la timpul la care se referă profeţia, deoarece în Tragedia veacurilor, cap. Biblia şi Revoluţia franceză, par. 13, ni se spune la modul cel mai clar că Egiptul era prezent pe pământul Franţei revoluţionare în acel timp. Iată declaraţia: „ ,Cetatea cea mare’, pe ale cărei străzi au fost omorâţi martorii şi unde zac trupurile lor, este Egiptul ,spiritual’. Dintre toate popoarele prezentate în istoria biblică, Egiptul a negat cu cea mai mare îndrăzneală existenţa viului Dumnezeu şi s-a împotrivit poruncilor Lui. Nici un monarh nu s-a aventurat într-o răzvrătire mai deschisă şi mai arogantă împotriva autorităţii Cerului cum a făcut-o regele Egiptului. Când i-a fost adusă solia de către Moise, în numele Domnului, Faraon a răspuns cu mândrie: ,Cine este Domnul ca să iau seama la glasul Lui şi să las pe Israel să plece? Nu cunosc pe Domnul şi nu voi lăsa pe Israel să plece’. Exod 5,2. Aceasta înseamnă ateism, iar poporul reprezentat prin Egipt urma să dea glas unei respingeri asemănătoare a pretenţiilor viului Dumnezeu şi urma să manifeste un spirit asemănător de necredinţă şi dispreţ. ,Cetatea cea mare’ mai este comparată spiritual şi cu Sodoma. Stricăciunea Sodomei în călcarea legii lui Dumnezeu s-a manifestat îndeosebi în imoralitate. Şi acest păcat urma să fie o caracteristică proeminentă a naţiunii care trebuia să împlinească specificările acestei profeţii.” O citire atentă a acestei declaraţii arată că nu se ţine seama câtuşi de puţin de geografie în identificarea puterii la care se face referire ca Egipt. Singurul considerent avut în vedere este caracterul acelei puteri. Când s-a descoperit acel caracter, atunci a fost descoperit şi Egiptul modern; nu localizat pe malurile Nilului, ci în Franţa, în timpul Revoluţiei franceze. De asemenea, Egiptul mai există şi în zilele noastre şi se găseşte pretutindeni unde există un spirit de război făţiş şi declarat împotriva lui Dumnezeu. Aceste dovezi ar trebui să fie suficiente pentru a arăta că nu are nimic de a face considerentul geografic cu identificarea simbolurilor profetice care şi-au avut localizarea lor geografică în locurile antice numite cu aceleaşi nume. De aceea, nu este deloc necesar să privim în direcţia fluviului modern, fizic, Eufrat pentru a găsi ce semnifică fluviul din Apocalipsa sau ce înseamnă secarea lui. În schimb, noi trebuie să descoperim caracterul râului, aşa cum

RÂUL EUFRAT

405

apare în timpurile Vechiului Testament, şi apoi să urmărim acel caracter până la sfârşitul vremurilor. Abia atunci când vom descoperi acest lucru vom şti ce reprezintă acel râu şi unde se află el astăzi ca să fim în stare să înţelegem secarea acestuia. Râul Eufrat apare întâiaşi dată în Grădina Edenului, fiind unul din râurile vieţii care susţinea făpturile vii din cadrul acelei creaţiuni perfecte. Ca râu al vieţii în Paradisul lui Dumnezeu era în mod clar simbolul puterii vii a Duhului lui Dumnezeu ce curgea pentru întreţinerea vieţii fizice şi spirituale a familiei omeneşti, şi este planul şi scopul lui Dumnezeu ca întotdeauna să fie aşa. Dumnezeu niciodată nu a intenţionat ca vreo altă putere să înlăture puterea Sa de la întreţinerea creaturilor făcute de El. Aceasta nu din cauză că Dumnezeu este extrem de posesiv cu ceea ce a creat sau pentru că în mod egoist şi cu gelozie ar refuza să îşi împartă stăpânirea cu altcineva, după cum este cazul cu potentaţii lumeşti şi satanici. Dumnezeu ştie însă că El este singurul care are puterea de a susţine viaţa şi care caută neîncetat fericirea tuturor făpturilor Sale. El ştie că această cale a Lui nu numai că este cea mai bună, ci este singura cale a împlinirii şi a fericirii. Nu există alternative. Orice altă cale este o cale a durerii care sfârşeşte în moarte. Numai şi numai din acest motiv Dumnezeu doreşte să-şi salveze creaţia, motiv care este întru totul în favoarea intereselor lor, pentru care este responsabil, Domnul intenţionând ca nici o altă autoritate să nu o înlocuiască pe a Sa. Dar acest lucru nu este înţeles de cei care au fost înşelaţi de sofismele Satanei. Ca atare, ei se îndepărtează de Râul Vieţii care în Eden era numit „Eufrat”. Apele lui vii duceau mai departe puterea susţinătoare şi vindecătoare a lui Dumnezeu către toţi aceia care beau din el, exact aşa cum va face Râul Vieţii pe noul pământ pentru toţi cei care vor bea din el. Edenul fizic sau Grădina lui Dumnezeu nu se mai află pe acest pământ şi, de aceea, nici Eufratul, care este Râul Vieţii, nu mai poate fi găsit pe pământ. Există un alt râu care susţine astăzi pe cei credincioşi în Isus – revărsarea Duhului Sfânt care este prezenţa vie a lui Dumnezeu pe pământ şi în suflet – şi care totodată este simbolizat prin curgerea marelui râu Eufrat, aşa cum se găsea el în grădina Edenului. Când acesta seacă din cauză că îl îndurerăm şi îl îndepărtăm pe Duhul Sfânt, atunci sufletul rămâne lipsit de puterea lui Dumnezeu.

406

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

Cu toate că această pierdere este înfricoşătoare, totuşi sufletul nu este conştient de faptul că Duhul Sfânt s-a îndepărtat de el şi, drept urmare, îi blamează pe cei din jur pentru necazurile sale, în loc să recunoască faptul că el este cauza necazurilor. Apoi, cel rău este exact la locul potrivit pentru a oferi în loc o altă putere – puterea forţei şi a constrângerii, care este calea împărăţiei lui – în locul puterii care a fost pierdută. Această putere este acceptată repede, cu bucurie şi cu nerăbdare, şi oriunde îşi face simţită prezenţa, acolo se găseşte clădit şi Babilonul, dar nu pe râul lui Dumnezeu, ci pe râul păcatului. Cu alte cuvinte, acesta este clădit nu pe puterea lui Dumnezeu şi a Duhului Sfânt, ci pe puterea forţei şi a constrângerii prin care fiecare individ este forţat să facă voia acelor puteri. Se poate observa acest lucru în Babilonul antic când, după ce a fost înălţat chipul sau statuia respectivă, împăratul a ordonat ca toţi să se aplece şi să i se închine, altminteri vor suferi, ca alternativă, o moarte îngrozitoare în cuptorul aprins. Cuptorul nu se afla acolo doar ca o simplă ameninţare pe care împăratul să nu intenţioneze să o pună în aplicare, deoarece, după cum s-a văzut, când cei trei tineri, singurii dintre toţi umpluţi cu Duhul Sfânt, au dovedit că în ei se află o putere mai mare decât puterea Babilonului, au fost aruncaţi în acel cuptor din care au scăpat doar prin puterea şi prezenţa lui Dumnezeu. Probabil că nicăieri nu este ilustrat mai bine acest lucru ca în felul cum s-a format fiara prin apariţia puterii sistemului romanocatolic în primele secole. Următorul citat din Great Empires of Prophecy (Mari imperii ale profeţiei), pag. 472, de A. T. Jones, scoate în evidenţă realitatea acestui fapt: „Biserica era pe deplin conştientă de faptul că a pierdut puterea lui Dumnezeu înainte de a căuta puterea statului. Dacă n-ar fi fost, atunci niciodată nu ar fi făcut vreo propunere oficială autorităţii imperiale şi nici n-ar fi primit cu favoare vreun avans de la ea. Există o putere care aparţine Evangheliei lui Hristos, iar ea este inseparabilă de adevărul Evangheliei; aceasta este puterea lui Dumnezeu. De fapt, Evanghelia este doar manifestarea acelei puteri; pentru că Evanghelia ,este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede’. De aceea, atâta vreme cât o adunare sau organizaţie a oamenilor care profesează sau împărtăşesc Evanghelia lui Hristos susţin cu sinceritate principiul acelei Evanghelii, tot atâta vreme puterea lui Dumnezeu va fi cu

RÂUL EUFRAT

407

ei şi nu vor avea nevoie de nici o altă putere pentru a-şi face simţită influenţa lor spre bine, ca să fie cunoscută pretutindeni. Dar de îndată ce vreun om sau asociaţie care profesează sau mărturiseşte Evanghelia pierde spiritul ei, tot atât de curând pierde şi puterea. Atunci, şi numai atunci, o asemenea organizaţie caută un alt gen de putere pentru a suplini locul aceleia pe care a pierdut-o. Tot astfel a fost cu biserica din această vreme. Ea căzuse, o cădere deplorabilă de la curăţie şi adevăr, şi de aceea de la puterea Evangheliei. Şi, întrucât a pierdut puterea lui Dumnezeu şi a evlaviei, ea a apucat cu lăcomie puterea statului şi a nelegiuirii. Scopul hotărât al episcopatului, pe care l-a avut în vedere atunci când a încheiat acea tranzacţie cu Constantin şi i-a acordat influenţa bisericii în aspiraţiile sale imperiale, a fost acela de a-şi asigura legi prin care să-şi poată impune disciplina şi dogmele asupra acelora în dreptul cărora pierduse puterea de a-i convinge sau de a-i îndupleca.” Se înţelege deci că Babilonul este clădit pe puterea constrângătoare a oamenilor. De fapt, nu trebuie decât să citim istoria papalităţii şi a Reformei protestante pentru a vedea că biserica papală a fost neputincioasă în a face ceva, dacă n-ar fi avut de partea ei autoritatea regelui. Au existat vremuri când biserica a hotărât moartea anumitor protestanţi, dar pentru că n-a putut să îşi asigure puterea statului nu a fost în stare să-şi aducă la îndeplinire voinţa nelegiuită. De aceea, Dumnezeu nu trebuie decât să înlăture de la Babilon puterea statului, care este puterea oamenilor, şi acesta devine neputincios nemaiavând nici puterea lui Dumnezeu pentru a-i câştiga pe oameni, nici puterea statului pentru a-i forţa. Acesta este exact modul cum Dumnezeu a redus puterea papalităţii prin puterea Cuvântului Său scris, când soliile lui au fost făcute clare prin prezenţa şi prin puterea Duhului Său Sfânt. Prezentarea Sfintelor Scripturi a smuls papalităţii sprijinul prinţilor şi al regilor şi i-a adus căderea completă. Punctul important este următorul: când biserica se întoarce de la puterea lui Dumnezeu şi adoptă alternativa puterii oamenilor şi a puterii banului, ea nu face aceasta în mod deschis, într-un război declarat împotriva lui Dumnezeu, ci mai degrabă declară că încă este slujitoarea şi locţiitoarea lui Dumnezeu pe pământ. Pentru a convinge lumea, biserica apostaziată adoptă o contrafacere a oricărui lucru care ţine de adevăr. Aşa se face că totul în cadrul acestui sistem este o contrafacere

408

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

Eufratul, marele râu simbolic de care depinde Babilonul pentru susţinerea sa, reprezintă puterea banilor şi puterea oamenilor. Dacă acest râu seacă, atunci căderea Babilonului este absolut sigură. Pe de altă parte, adevăratul popor al lui Dumnezeu nu depinde câtuşi de puţin de aceste resurse, fiindcă puterea lui Dumnezeu este îndestulătoare pentru el.
a adevărului, a originalului şi, pentru că este o contrafacere menită să înşele, această amăgire nu poate fi desăvârşită, nici eficace întru totul, dacă n-ar fi numită cu acelaşi nume ca cel al adevărului. Totul în acest sistem contrafăcut include puterea care-l susţine, putere care, deşi ei pretind a fi puterea lui Dumnezeu în mijlocul lor, nu este nimic de felul acesta, ci mai degrabă este puterea sprijinului omenesc şi a celui satanic. Puterea lui Dumnezeu, simbolizată prin râul vieţii – marele râu Eufrat din grădina Eden – a fost marele original. De aceea, dacă orice alt lucru care a aparţinut împărăţiei lui Dumnezeu a fost

RÂUL EUFRAT

409

contrafăcut şi în forma aceasta contrafăcută i s-a dat acelaşi nume ca originalului, fie în formă simbolică, fie în formă reală, atunci nu trebuie să ne aşteptăm ca numele râului lui Dumnezeu, ca simbol al puterii lui Dumnezeu, să fie dat râului lui Satana, ca simbol al puterii lui? În Paradisul lui Dumnezeu din Grădina Eden împărăţia lui Dumnezeu a fost clădită de jur împrejurul marelui râu Eufrat. Satana a ştiut acest lucru şi, pentru că a fost planul lui să reproducă perfect o posibilă contrafacere a împărăţiei lui Dumnezeu din această lume – capodopera aceasta fiind Babilonul antic – a ales să o construiască de o parte şi de alta a marelui râu Eufrat, astfel încât oamenii când căutau originalul să găsească falsul fără nici un detaliu lipsă, pentru ca astfel să fie determinaţi să servească falsului în locul originalului. Râul Eufrat a fost într-adevăr un râu al vieţii pentru Babilonul antic. El furniza cetăţii atât susţinere, cât şi protecţie. Babilonul nu era o cetate obişnuită în care locuitorii să trăiască de obicei în interiorul zidurilor protectoare şi apoi să iasă afară la câmp să lucreze pământul pentru a-şi asigura hrana şi îmbrăcămintea necesară. Zidurile cetăţii acopereau o suprafaţă de peste o mie de pogoane. În interiorul acestor ziduri era loc suficient pentru agricultură până acolo încât ei puteau cultiva suficientă hrană care să-i facă în stare să reziste unui asediu la nesfârşit, inclusiv secetei. Acest râu ce curgea neîncetat furniza o sursă inepuizabilă de apă. În acest fel râul era o sursă de susţinere din punct de vedere fizic pentru locuitorii dinăuntrul cetăţii. De asemenea el oferea protecţie deoarece de jur împrejurul cetăţii se afla un şanţ adânc şi larg, plin cu apă, care era alimentat continuu de apele râului. Acest lucru făcea imposibil asaltul zidurilor de apărare. Astfel, râul oferea şi protecţie cetăţii, fapt care făcea din el un râu al vieţii în sens dublu: păzea pe toţi locuitorii Babilonului de pericolul oricărui atac şi întreţinea viaţa cetăţii garantându-i o permanentă sursă de apă, pentru băut şi pentru agricultură. Este important de observat acest lucru, fiindcă el are legătură directă cu râul Eufrat din ultimele zile. Tot ceea ce întruchipa Babilonul în trecut, ca aşezare geografică, constituie simbolul sau tipul a ceea ce este şi va fi Babilonul în ultimele zile ale istoriei acestui pământ şi a ceea ce a fost de fapt întotdeauna, oricând şi oriunde l-a reclădit diavolul. Acest lucru este adevărat deoarece intenţiile şi scopurile lui Satana nu s-au schimbat niciodată. El are o dârzenie de a stabili o împărăţie rivală

410

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

împotriva lui Dumnezeu şi de a conduce lumea-ntreagă pentru a servi acelei împărăţii, astfel încât să-şi poată stabili pretenţiile împotriva Dumnezeului cerului. De aceea, atunci când el nu a izbutit să realizeze acest lucru, ca o dinastie permanentă pe malurile râului antic, el nici nu şi-a abandonat intenţiile şi nici nu a căutat să le realizeze în vreun alt fel. Acest lucru înseamnă a spune că el îşi va clădi din nou cetatea – Babilonul – şi din nou o va aşeza de o parte şi de alta a marelui râu Eufrat. Numai că de această dată nu căutăm un oraş fizic, cu clădiri, aşa cum arată o localitate geografică, şi nici nu căutăm un râu fizic pe care să fie aşezată această cetate mistică. Pentru a găsi cetatea trebuie să căutăm acelaşi sistem, acelaşi caracter, aceeaşi domnie a forţei, aceeaşi contrafacere a tot ce aparţine lui Dumnezeu sau a ceea ce se numeşte Dumnezeu şi aceeaşi ură neîndurătoare împotriva adevăratului popor al lui Dumnezeu. Găsind aceste lucruri putem spune că am găsit cetatea cea mare, Babilonul. Apoi, pentru a găsi râul trebuie să căutăm ceea ce caută Babilonul pentru susţinere şi protecţie; pentru că râul modern Eufrat, care este legat de Babilon în încheierea istoriei acestui pământ, trebuie să aibă aceeaşi relaţie cu Babilonul de astăzi aşa cum a avut-o şi-n trecut, în zilele lui Daniel. Această putere la care caută astăzi susţinere şi protecţie cetatea cea mare este puterea oamenilor, adică puterea regilor şi a preşedinţilor. În Apocalipsa 17,15 ni se spune în mod foarte clar că: „Apele pe care le-ai văzut, pe care şade curva, sunt noroade, gloate, neamuri şi limbi.” Aceste cuvinte sunt menite să ne explice tabloul descris în versetul 1, unde lui Ioan i se arată „judecata curvei celei mari, care şade pe ape mari”. În versetul 5 i se dezvăluie numele: „Babilonul cel mare, mama curvelor şi spurcăciunilor pământului”. Exact aşa cum a fost în trecut, în vremurile Vechiului Testament, când Satana a încercat încă de timpuriu să pună pe picioare o contrafacere eternă a împărăţiei lui Dumnezeu, (marea cetate Babilon a fost clădită atunci de o parte şi de alta a apelor râului Eufrat, ce simbolizau puterea şi viaţa acelei cetăţi, oferindu-i susţinere şi protecţie), tot aşa este tabloul pe care ni-l oferă Babilonului din ultimele zile care este aşezat pe multe ape, simbolul puterii popoarelor şi naţiunilor acestui pământ. Este mai mult decât evident faptul că dacă numele contrafăcut dat

RÂUL EUFRAT

411

simbolului puterii Babilonului în trecut a fost Eufratul, atunci, întrucât Babilonul pretinde că „nu greşeşte niciodată şi nici nu poate greşi”, nu poate exista vreo schimbare a numelui contrafăcut al puterilor către care el se întoarce acum pentru a înlocui puterea lui Dumnezeu. Acele multe ape pe care şade Babilonul mistic şi simbolic sunt cu adevărat apele râului Eufrat. Ceea ce a produs căderea Babilonului antic a fost secarea apelor Eufratului care a condus la pregătirea căii pentru împăraţii din răsărit, Cir şi armatele lui. Ceea ce va produce ultima cădere a Babilonului spiritual, modern va fi de asemenea secarea definitivă a acelor ape, ce vor fi constituite atunci din sprijinul maselor de oameni, pentru a pregăti calea împăraţilor de la Răsărit care, după cum am învăţat, vor fi copia sau antitipul perfect al împăratului Cir. În concluzie, dacă dorim să înţelegem căderea Babilonului modern, trebuie să ne familiarizăm cu căderea Babilonului antic; deoarece chiar modul în care Dumnezeu i-a înlăturat protecţia şi sprijinul atunci, este exact acelaşi mod în care El îi va îndepărta protecţia şi sprijinul în viitorul apropiat.

CAPITOLUL 32

Plaga a şasea
n căutarea noastră de a înţelege ce înseamnă secarea râului Eufrat, ca să fie pregătită calea împăraţilor de la răsărit, am descoperit că în interpretarea simbolurilor ultimelor zile, geografia nu are nici o greutate şi nici o legătură cu ele. Am aflat că, la origine, Eufratul se găsea în grădina Eden ca râu al vieţii; deci un simbol al puterii vii a lui Dumnezeu de a susţine viaţa întregii creaţiuni. Am văzut că atunci când oamenii se întorc de la puterea lui Dumnezeu ei caută o alternativă, puterea forţei lăsată de Dumnezeu în mâinile împărăţiilor pământeşti. Am văzut cum şi-a clădit Satana împărăţia de o parte şi de alta a Eufratului ca o contrafacere a împărăţiei lui Dumnezeu din grădina Edenului care, la rândul ei, a fost aşezată pe Eufratul originar. Întrucât acea împărăţie clădită în zilele puternicului Nebucadneţar s-a năruit, diavolul caută în zilele din urmă să reclădească Babilonul mistic din nou pe apele Eufratului simbolic, ape care reprezintă fluviul uriaş al sprijinului omenesc de care este dependent Babilonul pentru susţinere şi protecţie. Rezidirea Babilonului va fi făcută prin acelaşi război pe care cel rău l-a purtat împotriva Domnului încă de la început, iar răspunsul lui Dumnezeu va fi răspunsul neschimbat al neprihănirii. De aceea, Dumnezeu va trata construirea Babilonului cel mare de astăzi exact aşa cum a tratat Babilonul din zilele lui Daniel; fapt ce ne asigură că studiul modului cum a căzut Babilonul originar va fi pentru noi o descoperire clară a felului în care va cădea Babilonul modern. Nu trebuie decât să comparăm istoria celor întâmplate atunci cu declaraţia din Apocalipsa despre căderea din viitor, pentru a vedea că va fi o repetare exactă a evenimentelor, dar la o scară cu mult, mult mai mare. În trecut Babilonul atinsese culmea apostaziei în momentul în care se pregătise să ia vasele sfinte ale Domnului şi să bea din ele

Î

(412)

PLAGA A ŞASEA

413

în vederea preamăririi sistemului ei de închinare, cauzată de beţie. Exact în acelaşi fel păcatele Babilonului vor ajunge până la cer în zilele din urmă, când ia lucrurile sfinte ale lui Dumnezeu şi le foloseşte pentru propria lui închinare. În vremurile de demult Eufratul a fost secat ca să fie pregătită calea împăraţilor de la răsărit care au intrat în cetatea ce a căzut într-o singură noapte, pentru a nu mai fi ridicată niciodată. Tot astfel Cuvântul profeţiei din Apocalipsa 16,12 declară că îngerul al şaselea va „vărsa potirul lui peste râul cel mare, Eufrat, şi apa lui va seca, ca să fie pregătită calea împăraţilor care au să vină din răsărit”. În trecut acea cetate a căzut, pentru a nu mai fi ridicată niciodată. Tot astfel Babilonul modern va cădea, pentru a nu se mai ridica niciodată. Această paralelă este adevărată nu numai în ce priveşte ridicarea şi căderea Babilonului antic sau a celui modern, ci oriunde găsim Babilonul. Unii vor indica Apocalipsa 9,14 şi pretind că principiul este violat aici deoarece cred că Eufratul simbolizează Turcia. Dar aceasta este o înţelegere greşită a simbolismul capitolului. Râul Eufrat reprezintă în acest capitol exact ceea ce reprezintă în oricare alt capitol al Bibliei. În primul rând, el reprezintă puterea lui Dumnezeu în Eden. În al doilea rând, reprezintă puterea care înlocuieşte puterea lui Dumnezeu; aceasta fiind puterea forţei sau a păcatului. În Apocalipsa 9 nu există nici o abatere şi nici o tăgăduire a acestui principiu. Întreg subiectul din Apocalipsa 9 este bătălia dintre împăratul de la miazănoapte, Babilonul, al cărui centru se afla în Roma la vremea aceea, şi împăratul de la miazăzi, ateismul, al cărui centru se afla în Imperiul Otoman la timpul respectiv. Ateismul este fiara din adânc, după cum ni se spune în mod clar în profeţia din Apocalipsa 11. Din păcate nu avem spaţiu disponibil pentru a explora acest subiect pe de-a-ntregul aici, însă dovada despre aceasta o găsim comparând Apocalipsa 11,8 cu Tragedia veacurilor, cap. Biblia şi Revoluţia franceză, par. 12-14. Comparaţia acestor două referinţe va clarifica faptul că puterea care iese din fântâna adâncului este ateismul. Întorcându-ne la începutul capitolului al nouălea din Apocalipsa găsim că stelei i s-a dat cheia fântânii adâncului pe care o deschide şi din ea, nicidecum din Eufrat, ies aceste puteri mahomedane care sunt slobozite împotriva imperiilor aflate sub controlul şi în

414

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

sprijinul papalităţii. Papalitatea este Babilonul din Evul Mediu. Ea era situată în oraşul Roma protejată din toate părţile de un imens cerc de naţiuni care nu numai că o susţineau prin scurgerea bogăţiilor lor într-un şuvoi nestăvilit în cuferele ei, dar o şi protejau de vrăjmaşul ei, împăratul de la miazăzi. Pentru ca puterile turceşti să poată ajunge la Roma şi s-o distrugă, trebuia mai întâi să traverseze apele sau popoarele dintre ele sau să sece efectiv acele ape. Dar numai Unul singur poate seca apele, iar El este Dumnezeu. Acest lucru este adevărat, chiar dacă un general ateu ce provenea dintr-o naţiune ateistă a fost cel care l-a luat pe papa prizonier în 1798. Însă nu puterea ateismului a fost cea care secase fluviul sprijinului omenesc care l-a lăsat pe papa fără protecţie la vremea aceea, ci puterea Evangheliei din cadrul Reformei a înlăturat puterea acestuia. Nimeni nu poate studia istoria Reformei fără să ajungă la această concluzie. Tabloul Europei în timpul Evului Mediu a fost că Babilonul era înconjurat de naţiunile europene care, ca popoare, sunt simbolizate prin ape; după cum au fost simbolizate întotdeauna popoarele lumii în profeţia biblică. Ele au fost apele care şi-au dat sprijinul Babilonului. De aceea, ele trebuie să fie apele Eufratului. Dincolo de aceste naţiuni, cum ar fi chiar pe malurile Eufratului, se aflau acele naţiuni ateiste care ieşiseră din fântâna adâncului şi care poftiseră să treacă peste acele ape pentru a distruge inima Babilonului. Ele n-ar fi putut face acest lucru dacă cei patru îngeri n-ar fi ţinut în frâu cele patru vânturi ale vrajbei. Pentru a ţine în frâu această vrajbă aceşti îngeri trebuie să stea între cele două puteri care se înfruntă una cu cealaltă. Dacă ne gândim la Europa ca fiind Eufratul – naţiunile europene pe ale căror ape era clădită şi aşezată Roma – atunci trebuie să ne gândim la turci ca aflându-se chiar pe malurile acestui mare râu, iar între ei şi Roma, care la vremea aceea era Babilon, se aflau îngerii care ţineau în frâu cele patru vânturi ale vrajbei. Acest lucru ar însemna deci că cei patru îngeri ar fi chiar pe malurile Eufratului legaţi pentru a-şi face lucrarea de ţinere în frâu, până când vor trebui să fie dezlegaţi. Apoi, când vor fi dezlegaţi, turcii nu vor mai avea nimic care să îi ţină în frâu în înaintarea lor prin ape, în drumul lor spre Roma. Redarea textului în versiunea autorizată King James a Bibliei tinde să inducă în eroare în această privinţă, fiindcă vorbeşte

PLAGA A ŞASEA

415

despre cei patru îngeri ca fiind legaţi în râul cel mare Eufrat, pe când traducerea germană şi versiunea americană Revised Standard redau textul: „la râul cel mare Eufrat”. Cea din urmă este o versiune mult mai exactă a acestui text deosebit [ca şi traducerea Cornilescu de altfel], pentru că exprimă înţelesul corect al profeţiei. Este demn de observat faptul că deşi Eufratul fizic de astăzi se afla la vremea aceea pe teritoriul turcilor, nu are nimic de a face cu simbolismul profeţiei. Faptul că se afla acolo nu făcea din el deloc simbolul împărăţiei turceşti şi ar fi o mare greşeală să presupunem că ar fi fost simbolul acesteia, deoarece dacă ar fi aşa ar însemna să violăm principiile de interpretare profetică. Ne-am putea întreba ce râu a fost secat la căderea Babilonului în 1844. Aceasta este o întrebare bună pentru că Babilonul nu poate cădea niciodată fără ca să aibă loc mai întâi secarea râului. Totuşi este adevărat că în 1844 nu a fost secat nici un râu al sprijinului omenesc. În realitate nici n-ar trebui să ne aşteptăm să fi avut loc un asemenea lucru, deoarece căderea care a surprins Babilonul în 1844 nu a fost aceeaşi cădere care a luat prin surprindere Babilonul din zilele lui Daniel şi care va lua prin surprindere din nou pe Babilonul cel mare de la sfârşitul timpului. Căderea din zilele lui Daniel a fost una de tip material şi fizic care a adus cu sine o distrugere permanentă, pe când căderea din 1844 a fost una spirituală care a condus la adevărata condiţie babiloniană, o cădere spirituală care reprezintă de fapt secarea adevăratului râu Eufrat al cărui simbol este râul din grădina Edenului. În 1844, ca rezultat al respingerii soliei primului şi celui de-al doilea înger, Duhul lui Dumnezeu a părăsit bisericile, iar ele au rămas lipsite de râul vieţii care curge de la tronul lui Dumnezeu către poporul Lui adevărat. Acest lucru a determinat bisericile să se întoarcă la o altă sursă de putere şi tărie – sprijinul puterii statului – adică puterea neamurilor, seminţiilor, limbilor şi popoarelor. Astăzi bisericile curtează lumea cu şi mai mult zel şi o vor face până la vremea când vor câştiga protecţia şi sprijinul deplin al puterilor acestei lumi care, în final, supunându-se voinţei bisericii, vor porni să distrugă pe poporul lui Dumnezeu de pe faţa pământului. Trebuie văzut deci că în experienţa tuturor acelora care vor fi pierduţi în cele din urmă trebuie să aibă loc două căderi ce urmează celor două secări ale celor două râuri Eufrat; prima este

416

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

secarea celui adevărat, cea de a doua este secarea contrafacerii lui. Mai întâi seacă râul puterii lui Dumnezeu – prezenţa lăuntrică a Duhului Său – ca rezultat al respingerii adevărului. Aceasta este o cădere în moartea spirituală şi în apostazie. Urmează apoi întoarcerea către alternativa puterii forţei, putere care serveşte doar atâta vreme cât continuă marea amăgire. Apoi seacă, nemaiexistând nici o altă sursă de viaţă şi susţinere, având drept rezultat o cădere din care nu mai există posibilitate de reabilitare. Când aceste principii sunt înţelese, atunci nu mai există nici un fel de dificultate în a vedea că plaga a şasea se află exact acolo unde trebuie să se afle; chiar între plăgile a cincea şi a şaptea, aşa după cum putem observa în Tragedia veacurilor, cap. Poporul lui Dumnezeu salvat, par. 3. Când plaga a cincea este aproape să cadă vedem cum vastele mulţimi de pe întreg pământul se năpustesc în acea noapte prestabilită asupra adevăratului popor al lui Dumnezeu pentru a le aduce nimicirea. Ca un potop uriaş şi distrugător, acest torent de oameni se aruncă asupra prăzii lor. Acesta este timpul când Babilonul stăpâneşte întru totul întreaga lume ca rezultat al faptului că a înşelat toate naţiunile, seminţiile, limbile şi popoarele ca să-i dea sprijin. Va exista însă o clasă de oameni, puţini la număr, risipiţi peste tot în lume şi dispreţuiţi de toate naţiile, care a refuzat să se plece înaintea supremaţiei Babilonului şi care, din pricina puterii lui Dumnezeu dinăuntrul lor, ameninţă securitatea Babilonului prin puterea lor de a demasca înşelăciunea, singura cale prin care poate continua Babilonul. De aceea, această enormă masă de oameni care fac voia Babilonului îi oferă protecţie şi sprijin sunt acele ape care sunt numite în mod simbolic Eufrat. Aceasta este apa care va fi secată la plaga a şasea pentru a pregăti calea împăraţilor de la răsărit. Dar la vremea aceea Babilonul va fi foarte încrezător că un asemenea vast şi unit curent de oameni loiali, căruia i se opun doar câţiva, n-ar putea fi secat niciodată, aşa că va exulta cu gândul la victoria desăvârşită ce nu-i mai poate scăpa. În chiar ultimul moment posibil din timpul rămas când încă lovitura de moarte nu a căzut asupra sfinţilor lui Dumnezeu, întunericul ascunde vederii întreaga scenă. Cei răi nu sunt în stare să-şi mânuiască armele şi poporul lui Dumnezeu scapă de moartea care cu o clipă mai înainte părea a fi sigură. Apoi, în momentul următor îşi face apariţia curcubeul,

PLAGA A ŞASEA

417

Marele râu Eufrat originar şi contrafacerea lui
Râul vieţii se afla în grădina Eden; Când omul a păcătuit, nu a mai avut acces la acel râu; Oamenii au suferit o cădere spirituală; Atunci ei s-au întors spre puterea oamenilor şi a banilor; Acesta era un Eufrat contrafăcut; Acesta a fost susţinătorul Babilonului.

Secarea râului Eufrat la căderea definitivă a Babilonului antic
Babilonienii alcătuiau un sistem religios apostaziat; Ei depindeau de acel mare fluviu pentru susţinerea vieţii şi pentru protecţie; Ei depindeau de el, în loc de a depinde de râul vieţii; Pentru o vreme şi-a împlinit acel scop cu privire la viaţa fizică; Bând vinul Babilonului din vasele templului, apostazia lor a devenit totală; Împăraţii din răsărit, conduşi de împăratul Cir, au secat râul; În acest fel a fost pregătită calea împăraţilor de la răsărit; Babilonul, de multă vreme căzut din punct de vedere spiritual, a căzut acum şi din punct de vedere fizic; Babilonul nu se va mai ridica niciodată; Cir era o preînchipuire pentru Hristos, singurul care poate nimici Babilonul; Împăratul Cir a fost chemat de Dumnezeu să elibereze captivii.

Marele râu Eufrat din timpul trâmbiţei a şasea
Secarea Eufratului pregăteşte calea pentru împăraţii de la răsărit; Hristos şi oştile Lui sunt împăraţii de la răsărit; Nu poate avea loc a doua venire decât dacă apele au secat; Când apele sunt secate, căderea Babilonului va fi definitivă; Va veni noaptea când o extraordinar de mare de mulţime de oameni răi se va năpusti asupra celor sfinţi la porunca Babilonului; Ei vor folosi arme pentru a distruge; Înainte ca armele să poată cădea, intervine întunericul plăgii a cincea; Mulţimile mânioase (marele râu Eufrat) sunt pe neaşteptate oprite; Apoi un curcubeu înconjoară fiecare grupă de sfinţi care se roagă; Glasul lui Dumnezeu izbăveşte pe poporul Lui; Marele râu ce susţine Babilonul, Eufratul, este secat cu desăvârşire; Aceasta este plaga a şasea Urmează cutremurul şi marea grindină a plăgii a şaptea Îşi fac apariţia împăraţii de la răsărit, Hristos şi oştile Sale Babilonul cel mare a căzut pentru a nu-şi mai face niciodată apariţia

418

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

Secarea marelui râu Eufrat în timpul plăgii a şasea Secarea Eufratului pregăteşte calea pentru împăraţii de la răsărit; Hristos şi oştile Lui sunt împăraţii de la răsărit; Nu poate avea loc a doua venire decât dacă apele au secat; Când apele sunt secate, căderea Babilonului va fi definitivă; Va veni noaptea când o extraordinar de mare de mulţime de oameni răi se va năpusti asupra celor sfinţi la porunca Babilonului; Ei vor folosi arme pentru a distruge; Înainte ca armele să poată cădea, intervine întunericul plăgii a cincea; Mulţimile mânioase (marele râu Eufrat) sunt pe neaşteptate oprite; Apoi un curcubeu înconjoară fiecare grupă de sfinţi care se roagă; Glasul lui Dumnezeu izbăveşte pe poporul Lui; Marele râu ce susţine Babilonul, Eufratul, este secat cu desăvârşire; Aceasta este plaga a şasea Urmează cutremurul şi marea grindină a plăgii a şaptea Îşi fac apariţia împăraţii de la răsărit, Hristos şi oştile Sale Babilonul cel mare a căzut pentru a nu-şi mai face niciodată apariţia

strălucind cu acea slavă de la tronul lui Dumnezeu pe care nici unul dintre cei răi nu va îndrăzni şi nu va avea puterea s-o străpungă. „Mulţimile înfuriate se opresc deodată. Strigătele lor batjocoritoare se sting. Obiectele urii lor criminale sunt uitate. Cu presimţiri înfricoşate privesc la simbolul legământului lui Dumnezeu şi doresc să fie ocrotiţi de strălucirea lui orbitoare.” Tragedia veacurilor, cap. Poporul lui Dumnezeu salvat, par. 3. Marele râu seacă brusc din înaintarea sa, tot aşa cum a fost când Cir a abătut cursul lui în şanţurile care duceau la mlaştini. Dar urmează ceva şi mai rău. Scenă după scenă trece în succesiune rapidă înaintea ochilor îngroziţi ai mulţimilor, trezind noi gânduri pentru înţelegerea situaţiei. La început bănuiesc că au făcut o teribilă şi groaznică greşeală, că sunt subiectul unei amăgiri fatale. Apoi, în timp ce aud voci stranii din cer care comunică în mod evident cu aceia pe care ei se hotărâseră să-i omoare cu o clipă mai înainte, în timp ce văd strălucirea de pe feţele celor care doar cu puţin înainte fuseseră obiectul persecuţiei celei mai înverşunate; în timp ce aud strigăte de biruinţă; în timp ce văd soarele răsărind la miezul nopţii şi toată natura întoarsă cu susul în jos, râurile

PLAGA A ŞASEA

419

încetând să mai curgă, norii întunecaţi şi furioşi rostogolindu-se cu ciocniri şi tunete violente unul împotriva altuia, în mijlocul cerului – din acel spaţiu limpede de o slavă de nedescris – se face auzit glasul lui Dumnezeu ca glasul multor ape proclamând că totul s-a sfârşit. Câtă vreme au fost martorii tuturor acestor scene, bănuiala lor a crescut şi s-a transformat într-o convingere fermă şi teribilă că sunt totalmente pierduţi şi totul din cauza înşelăciunii înspăimântătoare practicate asupra lor de Babilon. Atât de evident este acest fapt, încât până şi pastorii mărturisesc deschis lucrarea lor de amăgire. Acum, furia mulţimilor nu va mai cunoaşte limite, când cu o violenţă setoasă de sânge şi de răzbunare se întorc asupra pastorilor – principalii slujitori ai Babilonului. Eufratul va fi din nou secat şi Babilonul cel mare îşi ajunge sfârşitul şi rămâne fără nici un fel de ajutor. El a întors spatele puterii lui Dumnezeu şi nu mai poate găsi nici un ajutor. El a înşelat în mod josnic naţiunile ca să-l susţină şi să-l ajute, iar acum ele îşi dau seama de înşelăciunea căreia i-au căzut pradă spre ruina lor totală şi îşi retrag orice ajutor de la Babilon, lăsându-l fără apărare şi expus răzbunării lor. Nu mai este nimeni la care să alerge pentru ajutor; nicăieri nu se mai poate ascunde, nicăieri nu mai poate fugi. Totul este pierdut şi ca şi piatra de moară pe care îngerul o aruncă în adâncul oceanului fără să mai iasă afară, tot astfel Babilonul cel mare se prăbuşeşte ca să nu se mai ridice niciodată. Este demn de notat că chiar râul care pentru Babilon era protecţie şi susţinere a devenit mijlocul distrugerii, pentru că el oferea chiar calea spre inima Babilonului prin care a şi căzut. Chiar acei oameni care asiguraseră susţinerea şi sprijinul Babilonului vor deveni, încă o dată, tocmai mijlocul prin care este adus la distrugere finală, pentru că armele din mâinile lor îi vor omorî pe slujitorii religiei. Acest mare râu seacă pentru a pregăti calea împăraţilor de la răsărit. Întrebarea care se pune acum este: cine sunt împăraţii de la răsărit? Aceia care cred în interpretarea geografică se aşteaptă ca naţiunile din răsărit, cum ar fi India, China şi Japonia, să fie cei care împlinesc această profeţie. Dar adevărul este că în ultimele zile toţi împăraţii de pe întreg pământul vor fi uniţi sub stindardul papalităţii. Va fi o singură confederaţie uriaşă a răului; acel singur front unit împotriva lui Dumnezeu. Dacă lumea-ntreagă este o

420

EVENIMENTELE ZILELOR DIN URMĂ

singură tabără, atunci ce naţiuni de pe pământ vor veni din est sau răsărit? Singurul răspuns plauzibil este: nici una! Împăraţii de la răsărit sunt cei care au distrus Babilonul originar şi singura cale de a înţelege cine sunt împăraţii de la răsărit în ultima bătălie este aceea de a ne întoarce în trecut şi de a studia caracterul şi lucrarea acelor împăraţi de la răsărit. Abia atunci vom înţelege cine vor fi împăraţii de la răsărit din ultima bătălie. Cuvântul sigur al profeţiei are să ne spună suficient de multe lucruri despre împăratul Cir, chiar înainte ca să se fi născut. Aceste preziceri divine le găsim în Isaia 41 şi 45. Mai întâi, întrebările care

„Oamenii văd că au fost duşi în rătăcire... Săbiile care erau destinate să ucidă pe poporul lui Dumnezeu sunt acum folosite pentru a distruge pe vrăjmaşii lor. Pretutindeni este luptă şi sânge vărsat.” Tragedia veacurilor, cap. 41, par. 11.

PLAGA A ŞASEA

421

se pun sunt despre Cir: „Cine a ridicat de la răsărit pe acela pe care, în neprihănirea Lui, îl cheamă să calce pe urmele Lui? Cine îi supune neamuri şi împăraţi? Cine le face sabia praf şi arcul o pleavă luată de vânt?” Isaia 41,2. „Aşa vorbeşte Domnul către unsul Său, către Cir, pe care îl ţine de mână, ca să doboare neamurile înaintea lui şi să dezlege brâul împăraţilor, să-i deschidă porţile, ca să nu se mai închidă ... Eu am ridicat pe Cir, în dreptatea Mea, şi voi netezi toate cărările lui. El îmi va zidi iarăşi cetatea, şi va da drumul prinşilor Mei de război, fără preţ de răscumpărare şi fără daruri, zice Domnul oştirilor.” Isaia 45,1.13. Aici ni se dă o listă de detalii cu privire la acela care era împăratul de la răsărit în vechime. Şi pentru că acest împărat a fost tipul ultimului Împărat de la răsărit, ceea ce s-a spus despre el, în măsur