P. 1
Scrisul o Povestire de Radu Pintea

Scrisul o Povestire de Radu Pintea

|Views: 24|Likes:
Published by Radu Florin Pintea
Poate asa a inceput. Poate nu. Textul nu e nici adevar nici minciuna. Functia lui e doar aceea de a amorsa niste nostalgii ale inceputului. Dupa Roland Barthes, mitul nu e nici adevar nici minciuna, ci doar o exagerare. O dilatare.Poatea ca e un mit sau poate nu. Dar cui ii mai pasa? Daca citim, ceva s-a intamplat cu noi. Si asta e cel mai relevant si mai tulburator. Cand n-are nume.
Poate asa a inceput. Poate nu. Textul nu e nici adevar nici minciuna. Functia lui e doar aceea de a amorsa niste nostalgii ale inceputului. Dupa Roland Barthes, mitul nu e nici adevar nici minciuna, ci doar o exagerare. O dilatare.Poatea ca e un mit sau poate nu. Dar cui ii mai pasa? Daca citim, ceva s-a intamplat cu noi. Si asta e cel mai relevant si mai tulburator. Cand n-are nume.

More info:

Published by: Radu Florin Pintea on Jul 15, 2010
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

10/25/2012

pdf

text

original

Scrisul* o povestire de Radu Pintea Pe ţǎrmul mǎrii trǎia odatǎ un trib. Natura fusese darnicǎ cu ei.

Marea era caldǎ, aerul cald, iar hrana îndestulǎtoare în pǎdurea deasǎ şi aromatǎ ce se întindea nu mult în spatele plajei unde trǎia tribul. Din aceste motive ei umblau aproape goi şi priveau marea ca pe o plǎcere, ca pe o încântare, ca pe un dar. Când nu-i aduna sfatul, sau când nu erau cu familia sau plecaţi la vânǎtoare, bǎrbaţii din Kobalabu umblau încoace şi-ncolo goi pe plajǎ şi priveau marea şi ascultând-o curioşi şi atenţi încercând sǎ desluşeascǎ ce înseamnǎ şi ce spune. Într-o zi, unul dintre bǎrbaţii tribului, cum se plimba pe plajǎ, gǎsi un melc. Miliarde de melci erau împrǎştiaţi peste tot , miliarde de melci tot vǎzuse omul din Kobalabu, dar nu s-ar fi putut spune ce anume l-a fǎcut sǎ îngenuncheze, sǎ culeagǎ melcul de jos, sǎ-l aducǎ încet în faţa ochilor şi sǎ-l priveascǎ cu aceeaşi atenţie cu care privea marea sau asculta vântul. Era un bǎrbat de rând şi între degete ţinea un melc de rând, un melc mic, lunguieţ şi ascuţit cu vârful spart. Pe acolo se uita visǎtor, cu un singur ochi, bǎrbatul îngenuncheat şi pe acolo se puteau vedea cerul şi marea, lumina soarelui şi orice alt lucru la care s-ar fi uitat. Bǎrbatul rǎsturnǎ cu vârful în jos melcul gol şi cu cealaltǎ mânǎ îl umplu cu nisip. Îndatǎ din el începu sǎ curgǎ un fir subţire şi continuu de pulbere ce se împrǎştie în brizǎ. Umplu din nou cu nisip melcul şi din nou nisipul se strecurǎ afarǎ din cochilie. Repetǎ jocul şi apoi, dupǎ ce mai umplu încǎ odatǎ cochilia îşi lipi tǎlpile de plajǎ şi începu sǎ plimbe pe conturul lor vârful meclului. Când se dǎdu la o parte o pereche de tǎlpi frumos degenate îi apǎru înaintea ochilor. Sigur, mai vǎzuse el şi înainte urme de tǎlpi omeneşti imprimate pe plajǎ şi chiar urmele tǎlpilor lui, dar acelea la care se holba acum erau conturate chiar de mâna lui, de melcul lui, de melcul minunat din mâna lui. Fǎrǎ sǎ mai zǎboveascǎ îşi lipi palma liberǎ lângǎ cele douǎ urme ale tǎlpilor pentru ca imediat, umplut cu nisip melcul cu vârful spart sǎ deseneze conturul palmei. Apoi apucǎ melcul cu cealaltǎ mânǎ şi desenǎ palma ce lipsea. Se ridicǎ din genunchi şi privi mândru; douǎ palme şi douǎ tǎlpi erau frumos desenate acum în nisipul neted şi fin. Le mai trebuia un cap ca sǎ alcǎtuiascǎ împreunǎ un rǎzboinic Kobalabu, dar şi aşa îşi puteai da seama cǎ era vorba nu doar despre nişte urme oarecare, ci despre un om în toatǎ firea, cu douǎ picioare şi douǎ mâini, fiecare cu toate degetele proprii în stare fie sǎ umble fie sǎ apuce un bǎţ sau un peşte. Bǎrbatul zǎbovi cu melcul în mânǎ, se gândi, cumpǎni. Talpa şi palma erau plate şi se lǎsau uşor urmǎrite pe contur. Cu capul însǎ era altceva. El era peste tot rotund şi nu aveai cum sǎ-l turteşti ca sǎ-l faci sǎ se lase conturat cu firul subţire de nisip ce curgea prin vârful spart al melcului. Pentru moment nu vedea cum s-ar putea face conturul unui cap, aşa cǎ nici nu-l fǎcu. Ce nevoie avea un bǎrbat de cap? Se vedea şi aşa destul de bine cǎ era un bǎrbat. Dacǎ mai desena cu nisip o linie dreaptǎ într-una din palme, asta însemna cǎ figura era un rǎzboinic cu lancea sa de bambus.

1

Dar omul nostru din Kobalabu nu avea numai lance subţire şi dreaptǎ, din bambus; el mai avea acasǎ o fetiţǎ şi o soţie pe care dori imediat sǎ le punǎ lângǎ el, în nisip. Dupǎ ce chibzui puţin umplu din nou melcul cu nisip şi scoţând limba printre dinţi şi nescǎpând nici o clipǎ din ochi formele palmelor şi tǎlpilor lui, desenǎ alǎturi unele asemǎnǎtoare, dar mult mai mici; astea însemnau fetiţa lui. Mai desenǎ încǎ o pereche de tǎlpi şi de palme – soţia. Cochilia era prea micǎ iar nisipul din ea se termina aşa de repede! Se frǎmântǎ ca sǎ gǎseascǎ ceva, şi gǎsi. Luǎ o trestie de bambus goalǎ pe dinǎuntru, o umplu cu nisip şi la unul din capete potrivi melcul minunat. Acum putea sǎ lase urme într-una, numai cǎ se afla în impas. Ce urme sǎ mai lase în afarǎ de cele pe care le ştia şi le lǎsase deja? Acolo, pe plajǎ îl gǎsi Marele Şef. ‘Pregǎteşte-te de rǎzboi, Uk,’ îi spuse Marele Şef. Uk se ridicǎ de jos şi-l privi. Într-adevǎr, culorile de pe faţǎ erau culorile negre şi roşii – culorile pǎmântului şi ale sângelui, vai! cele ale rǎzboiului. Privindu-le, în mintea lui Uk licǎri ceva. ‘Cu cine ne rǎzboim, Mare Şef al lui Kobalabu?’ ‘Cu vecinii noştri, rǎzboinicule Uk.’ ‘Cu Kobalabe?’ ‘Cu Kobalabe.’ ‘Şi pentru ce, Mare Şef?’ ‘Kobalabe vrea sǎ ne ia femeile şi plaja.’ ‘N-are Kobalabe femeile sale?’ ‘Kobalabe are femeile sale.’ ‘N-are Kobalabe plaja sa?’ ‘Kobalabe are plaja sa.’ ‘Atunci, Mare Şef Kobalabu, pentru ce mai vrea sǎ ni le ia pe ale noastre?’ Marele Şef Kobalabu tǎcu îndelung, apoi într-un târziu rǎspunse: ‘Pentru cǎ suntem vecini, rǎzboinicule Uk. Numai cu vecinii te poţi rǎzboi. Am bǎgat de seamǎ cǎ lucrai ceva când te-am gǎsit. Te jucai – ca copiii în timp de pace – rǎzboinicule?’ Rǎzboinicul Uk surâse. ‘Priveşte Mare Şef jos, la picioarele tale şi spune-mi ce vezi?’ ‘Urme, Uk. Asta vǎd. Urme. Urme de tǎlpi. Tǎlpi goale, şi de palme, palme goale. Vǎd de trei ori câte patru urme, iar patru dintre ele sunt mai mici. Sunt ale unui copil. Un copil aşezat în patru labe. Unde-i copilul, rǎzboinicule Uk?’ Rǎzboinicul Uk surâse iar. ‘Copilul nu-i aici, Mare Şef Kobalabu.’ ‘Dar urmele de aici sunt ale unui copil, nu mǎ prosteşti!’ ‘Aşa e, sunt ale unui copil, totuşi eu le-am fǎcut sǎ parǎ aşa cum sunt,’ explicǎ rǎbdǎtor Uk. ‘Cum tu? Uite, urmele tale sunt aici, Se vǎd clar. Şi ţii ceva în mânǎ. E ceva lung şi drept şi subţire. Un bambus. O suliţǎ.’ ‘Întocmai, Mare Şef!’ strigǎ Uk din ce în ce mai bucuros. ‘Şi ce ţi-a venit sǎ stai în patru labe?’ ‘Şi urmele astea?’ evitǎ Uk întrebarea şefului de trib Kobalabu. ‘Ǎsta eşi tu, ǎsta copilul…asta trebuie sǎ fie o femeie. Femeia ta.’

2

‘Aşa e!’ ţipǎ fericit rǎzboinicul. ‘Ce-i drept, urmele sunt frumos aşezate. Ai adus-o tu pe femeia ta şi ai pus-o sǎ stea în patru labe lângǎ tine, aici?’ ‘Nu, Mare Şef. În tot acest timp am fost eu singur şi cu acest melc ciobit. Cu el am fǎcut urmele pe care le vezi.’ ‘Dǎ-mi sǎ vǎd.’ ‘Ia-l. Mare Şef şi uitǎ-te bine la el. Pe aici pun nisipul. Pe dincolo el se curge întrun pârâiaş subţire. Dacǎ-l ţii prea departe, cea mai slabǎ adiere îl spulberǎ. Dacǎ însǎ îl ţii aproape de pǎmânt, firul de nisip pe care-l porţi dupǎ voinţǎ lasǎ o dârǎ ca acestea. Poţi sǎ faci ce vrei cu astfel de urme.’ Marele Şef admirǎ în tǎcere melcul ascuţit şi ciobit în vârf şi urmele lǎsate de el pe plajǎ. Începeau deja sǎ fie şterse de vânt. Spuse: ‘Ştiu ce-ai vrut tu sǎ faci aici când te-am gǎsit. Ai vrut sǎ te arǎţi pe tine şi pe familia ta. Dar unde vǎ sunt capetele? Nu vǎd capetele. Nu aveţi capete.’ ‘Asta aşa e. Dar nu le-am putut face fiindcǎ ele sunt peste tot rotunde şi nu plate. Dar asta nu te-a împiedicat, vǎd, sǎ-ţi dai seama, Mare Şef, cǎ eu am arǎtat aici, jos, în nisip, cu melcul din mâna ta o familie de rǎzboinici Kobalabu – familia mea.’ ‘Ce-i drept, nu conteazǎ cǎ nu aveţi capete, tot se înţelege limpede ce-ai vrut sǎ arǎţi.’ ‘Ba chiar cred cǎ şi dacǎ aş fi arǎtat numai douǎ mâini, tot s-ar fi înţeles.’ ‘Desigur cǎ aş fi înţeles. De aia sunt Mare Şef, ca sǎ înţeleg. Chiar şi numai o singurǎ palmǎ cu o suliţǎ în ea dacǎ aş fi vǎzut jos, aici, în nisip, tot aş fi înţeles pe datǎ cǎ e vorba de unul dintre rǎzboinicii mei. Pǎcat cǎ vântul şterge urmele atât de repede. Uite, Uk, abia dacǎ se mai vǎd. Şi noi ne ştergem iute de pe plaja Kobalabu, dar nişte urme în nisip. ‘E drept, numai cǎ noi suntem vii. Mare Şef, semnele astea …ele ar putea sǎ dureze mai mult decât noi dacǎ …’ ‘Spune, rǎzboinicule,’ îl îndemnǎ din ce în ce mai curios şeful tribului. ‘…dacǎ în loc de nisip aş turna în melcul minunat vopsele.’ Marele Şef se încruntǎ. ‘Ce vopsele? Sacrele culori ale rǎzboiului?’ rosti el şi încet, plin de evlavie îşi greblǎ cu degetele resfirate, uscate şi lungi obrajii pictaţi în dugi negre şi roşii, uleioase şi lucitoare – culorile rǎzboiului. ‘Iartǎ-mǎ cǎ am îndrǎznit, Mare Şef. Culorile astea odatǎ lǎsate pe frunze de palmier sau de lotus nu se vor şterge aşa de repede ca nisipul suflat de vânt.’ ‘Dar frunzele de palmier se usucǎ şi ele sub arşiţa soarelui, iar culorile astea sunt sacre,’ şopti Marele Şef privind departe, în evaporaţia largului. ‘Fiecare bǎrbat din Kobalabu îşi va putea îşi va putea însemna pe frunze de palmier familia şi ce-a fǎcut pentru obşte.’ Marele Şef tresǎri. ‘Se poate însemna şi ce-a fǎcut, Uk?’ ‘Desigur, Mare Şef.’ ‘Am putea însemna, cum spui tu, şi cum o sǎ arate rǎzboiul nostru cu Kobalabe?’ Uk se foi îndelung înainte de a rǎspunde. ‘Sigur cǎ s-ar putea, Mare Şef, numai cǎ trebuie sǎ nǎscocim desene mai mici, mai simple şi mai multe şi sǎ le legǎm între ele cumva, altfel nu ne-ar ajunge frunzele

3

tuturor palmierilor de pe plajǎ. Ochii Marelui Şef Kobalabu priveau nemişcaţi de sub fardul negru şi roşu, marea de nuanţa cleştarului. Marea întinsǎ şi murmurǎtoare, marea care mângâie, care udǎ şi se gudurǎ, marea care şi desfǎta şi care lǎsa într-una lângǎ tǎlpile lor goale vietǎţile mici şi ciudate ale scoicilor ce se transformau pe nesimţite în nisip mǎrunt, moale şi cald când îl simţeau strecurându-se printre degetele de la picioare. ‘Uk, crezi cǎ am putea sǎ însemnǎm, dacǎ ţi-aş oferi din culorile mele sacre, cu melcul acesta minunat, şi insprǎvile noastre din rǎzboiul nostru cu Kobalabe ce va urma?’ Genunchii lui Uk se muiarǎ, ochii lui se umezirǎ, glasul lui se pierdu. Se prosternǎ în nisip Uk. ‘Sǎ ştie şi cei care n-au sǎ fie de faţǎ la rǎzboiul lui Kobalabu cu Kobalabe cum a fost!’ ‘Oare au sǎ ştie, Uk?’ fǎcu Marele Şef ridicându-şi rǎzboinicul de jos, din nisip. Uk şi Marele Şef au fost amândoi ucişi în rǎzboi şi scrisul ar fi dispǎrut; însǎ deoarece tocmai aţi insprǎvit de citit povestea, înseamnǎ cǎ sigur, un alt bǎrbat din Kobalabu, sau dintr-un alt trib, tot plimbându-se pe plajǎ a gǎsit într-o altǎ zi un alt melc cu cochilia ciobitǎ la vârf, l-a umplut cu nisip ca sǎ alcǎtuiascǎ apoi, ca într-o joacǎ, urme ale unor lucruri pe care le ştiau toţi, la început clare şi viguroase urmele, apoi din ce în ce mai vagi şi mai confuse, pânǎ ce ajung sǎ fie şterse de mare dacǎ nu de vânt, ori de timp dacǎ nu de mare. De timpul care suflǎ deasupra plajei Sale. Despre rǎzboiul dintre Kobalabu şi Kobalabe nimeni nu mai ştie nimic. Dar despre scris, şi-acum oamenii mai vorbesc … Sfârşit ____ *apǎrutǎ pentru prima oarǎ într-un Almanah Rebus, odatǎ, în trecut …

4

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->