You are on page 1of 25

INTRODUCERE

Biologia marină este o ştiinţă de sinteză care uneşte biologia funcţională cu
ecologia, hidrobiologia, geografia, geologia, fizica, chimia etc. Biologia funcţională
urmăreşte în cazul de faţă modul în care organismele acvatice (hidrobionţii) s-au adaptat şi
au evoluat în mediul marin. Elucidează funcţiile de relaţie, de nutriţie şi de reproducere
caracteristice unor grupe de organisme marine, în strânsă corelaţie cu factorii ecologici.
Aprofundează mecanismele prin care unii hidrobionţi pot să-şi desfăşoare normal funcţiile
vitale pe verticala apei până la adâncimi de mii de metri şi de presiuni de 500-1000 de
atmosfere, în unele cratere vulcanice submarine sau în izbucuri fierbinţi (hot vents) la
temperaturi de 200-300º C. Problemele legate de interacţiunea organismelor cu mediul
abiotic şi biotic, de abundenţa şi de distribuţia hidrobionţilor şi de circuitul bio-geo-chimic
al elementelor în mediile marine ţin de realizarea unor observaţii şi cercetări de fineţe.
Biologia marină a început cu simple observaţii privind distribuţia, varietatea şi
modul de viaţă al unor organisme din mediul marin, din apele litorale. Grecii cunoşteau
multe aspecte din viaţa hidrobionţilor. Aristotel a descris numeroase specii şi a consemnat
observaţii foarte interesante. privind comportamentul unor animale.
În jurul anului 800 a. Ch. fenicienii şi grecii cunoşteau destul de bine Marea
Mediterană, iar în jurul anilor 600 s-au realizat primele cercetări în jurul Africii. În anul
500 Parmenide afirma că Pământul este rotund iar prin anii 400 fenomenul mareelor era
deja pus în legătură cu fazele Lunii.
Matematicianul grec Erathostenes (250 a. Ch.) a reuşit să determine cu o precizie
de-a dreptul uimitoare circumferinţa Pământului şi a întocmit o hartă a lumii aşa cum şi-o
imagina el în acele timpuri. Erathostenes a calculat circumferinţa Pământului urmând
unghiul format de Soare cu paralela de la Alexandria, în momentul în care la Assuan
Soarele se găsea deasupra capului. Acest unghi a fost de 5000 de stadii. Unghiul reprezintă
1/50 dintr-un cerc. Valoarea găsită de Erathostenes pentru circumferinţa Pământului a fost
stabilită la 24.500 mile. Determinările recente indică 24.860 mile.
Erathostenes şi Strabon considerau că Pământul este format dintr-un singur
continent înconjurat de ocean. Homer era de părere că Pământul este un disc în jurul
căruia curge un fluviu numit Okeanos.

7
Primele consideraţii cu caracter mai mult speculativ privind structura ţărmurilor şi a
fundului mărilor se găsesc în Geografia lui Strabon. El admitea ideea că unele continente
au fost funduri de mare şi că relieful socului continental este accidentat asemenea celui de
pe uscat.
Ptolomeu (sec. II d. Ch.) considera că oceanele Atlantic şi Indian sunt un fel de
mări închise şi că extremităţile estice şi vestice ale lumii sunt foarte apropiate, astfel că,
mergând spre vest se poate ajunge la extremitatea estică, ceea ce mai târziu Columb avea
să probeze.
Călătoria lui Magellan în jurul lumii (1519-1521) a demonstrat că Pământul este
sferic şi nu plat, aşa cum se credea. El a încercat să facă un sondaj asupra adâncimii
oceanului folosind o parâmă de 200 fathomi, fără să reuşească să atingă fundul. Cu mult
înaintea sa Posidoniu (1600 a. Ch.) afirma că în apropierea Sardiniei marea are
aproximativ 1000 fathomi.
Linné, naşul naturii, a reuşit să facă ordine şi în lumea adâncurilor prin
introducerea nomenclaturii binare. Însă, abia în secolul al XIX-lea putem vorbi de
cristalizarea Biologiei marine ca o direcţie de cercetare bine conturată. Edward Farbes
(1815-1854) poate fi considerat ca unul dintre marii fondatori ai biologiei marine. El a
cercetat fauna marină prelevând numeroase probe bentonice. A realizat o hartă cu
distribuţia geografică a unor hidrobionţi în mările Europei. Împreună cu alţi biologi, între
care Michael Sars a reuşit să aducă argumente împotriva teoriei azoice, care consideră că
de la o anumită adâncime nu există viaţă pe fundurile oceanice. În 1850 au reuşit să scoată
19 specii bentonice de la 300 de fathomi, pe care le-au descris.
Încercările de sondare a adâncurilor oceanelor au fost făcute de către Ellis (1749),
Mulgrave (1773) şi Soresby (1817). Sir John Ross a fost primul care a reuşit să facă un
sondaj şi să obţină de la adâncimea de peste 1000 fathomi, luând probe de mâl din Golful
Baffin, la vest de Groenlanda.
În timpul expediţiei efectuate în Antarctica Clarke Ross a făcut sondaje de 2425
fathomi în Atlanticul de sud şi de 2677 fathomi la Capul Bunei Speranţe. Brooke a ataşat
la capătul sondei o greutate detaşabilă, care cădea când lovea fundul, marcând astfel
adâncimea maximă.
În dezvoltarea Biologiei marine ca ramură a ştiinţelor naturii un merit evident l-a
avut Ch. Darwin, fondatorul teoriei evoluţioniste, care în expediţia pe vasul “Beagle” a
reuşit să acumuleze o multitudine de date de mare importanţă, pentru cunoaşterea

8
organismelor marine. Cercetările sale efectuate în recifii coralieri şi ipoteza lansată privind
formarea atolilor şi în genere a insulelor de corali au creat direcţii noi de cercetare, care şi
în zilele noastre au rămas deschise cunoaşterii vieţii marine.
Cercetările oceanologice ale lui W.B. Carpenter şi C. Wyville Thomson au
deschis interesul larg pentru expediţiile ştiinţifice organizate pentru cunoaşterea vieţii în
mări şi oceane. Expediţia realizată cu renumitul vas de cercetări Challenger (1872-1876) a
fost prima expediţie ştiinţifică organizată în vederea cunoaşterii diversităţii biologice în
oceane. Expediţia a parcurs 68.890 mile marine şi a efectuat 492 de sondaje de adâncime şi
133 de dragaje. Au fost acumulate date referitoare la curenţii de apă, temperatura apei,
compoziţia sa, organismele şi sedimentele de fund. Au fost descoperite 4700 de specii noi.
În Fosa Marianelor au efectuat cel mai adânc sondaj de atunci, de 4475 fathomi (26.850
picioare = 8180 m). Zona a fost numită Abisul Challanger. Rapoartele expediţiei au fost
publicate în 50 de volume (29.500 de pagini).
Au urmat expediţiile efectuate cu nava germană “Gazelle” (1874-1876) şi cu cea
rusească “Vitiaz” (1886-1889) şi alte expediţii mai puţin spectaculoase. Nava austriacă
“Pola” a făcut cercetări în Marea Mediterană şi în Marea Roşie (1890-1898), iar cea
americană “Blake”, condusă de Agasiz, a făcut explorări în Marea Caraibilor (1877-1880).
Expediţiile lui Fridtjof Nansen (1893-1896) efectuate în apele Oceanului Îngheţat
de Nord cu nava “Fram” au intrat, de asemenea, în istoria ştiinţei.
Odată cu expediţia “Meteor” (1925-1927) a început o nouă eră în oceanologie,
realizându-se primul studiu de detaliu al unei anumite zone oceanice. A fost utilizată o
sondă ultrasonică electronică pentru măsurarea adâncimilor. Au fost făcute peste 70.000 de
sondaje conturând caracterul accidentat al oceanului.
Prinţul Albert I de Monaco a echipat numeroase iahturi pentru a face cercetări
marine în vederea înfiinţării unui institut oceanografic sau eventual al unui muzeu în
Monaco.
În America Alexander Agasiz a organizat expediţii oceanografice şi a efectuat
cercetări asupra unor organisme marine. A urmărit unele aspecte embriologice la stelele de
mare.
În Europa şi în America au fost înfiinţate numeroase staţiuni de cercetări marine,
care au creat şcoli puternice de biologie marină, care şi astăzi coordonează cercetările
oceanologice. Trebuie să subliniem însă, că în zilele noastre aparatura destinată cercetărilor

9
marine a devenit deosebit de sofisticată şi realizează performanţe pe care nu le puteam
bănui la început de veac.
Matthew Fontaine Maury, din Marina SUA, a adus contribuţii importante la
dezvoltarea cercetărilor oceanologice. A stabilit relaţiile dintre curenţii marini şi condiţiile
meteorologice oceanice. Observaţiile sale au fost prezentate în Geografia fizică a mării
(1856). El a realizat şi prima hartă batimetrică a Oceanului Atlantic.
William Ferrel a oferit prima explicaţie ştiinţifică deplasării apelor de suprafaţă ca
urmare a acţiunii vânturilor.
Investigarea adâncimilor oceanului a cunoscut o dezvoltare spectaculoasă după
construirea primelor batiscafe. Elveţianul Piccard a realizat o sferă de oţel şi de nichel de
peste 20 de tone, care a fost coborâtă la 4000 m adâncime în portul Dakar din Senegal şi a
rezistat. Treptat s-a ajuns până la adâncimea de 11.000 m în groapa Marianelor.
Expediţia submarinului “Nautilus” pe sub Polul Nord a deschis noi direcţii de
cercetare. În cadrul Programului FAMOUS a fost cercetată dorsala atlantică pe o distanţă
de peste 350 Km.
Un rol deosebit în dezvoltarea oceanografiei l-au avut şi expediţiile cu participare
internaţională, cum ar fi cele ale navelor “Anton Brun” (1965), fregata “Galathea” (1950-
1952), Challenger, Discovery II, Calypso etc.
Deep-Sea Drilling Project (Proiectul de foraje marine adânci), a început să
funcţioneze din 1968 şi s-a bucurat de succes, făcând lumină în ceea ce priveşte
caracteristicile fundului oceanic, depunerile de sedimente şi deriva continentelor.
În 1964, în cadrul programului Sealab I mai mulţi scufundători au petrecut 11 zile
la adâncimi de peste 190 de picioare. În 1965 Sealab II a lansat mai multe grupe de
scafandri autonomi care au stat câte 10 zile la 205 picioare adâncime, iar Sealab III a reuşit
să trimită la 610 picioare adâncime cinci echipaje de scafandri de câte 8 oameni, care au
stat câte 12 zile.
Radarul şi camerele de luat vederi subacvatice au deschis orizonturi nelimitate în
ceea ce priveşte înţelegerea proceselor şi fenomenelor care se desfăşoară în mediul marin
la adâncimi mari sau chiar foarte mari. Şi, totuşi, omul nu a reuşit să pună piciorul pe
fundul oceanului planetar.
Nu putem vorbi de evoluţia Biologiei marine fără a aminti de J.Y. Cousteau şi de
toate realizările spectaculoase pe care le-a avut şi de crearea unui nou stil în ceea ce
priveşte cercetarea şi cunoaşterea universului marin.

10
Dacă urmărim tratatele moderne de Oceanografie, cum ar fi cel al lui Harold V.
Thurman şi pe cel de Biologie marină (Marine Biology, function, biodiversity,
ecology) al lui Jeffrey S. Levinton înţelegem că domeniul marin nu poate fi cuprins decât
dacă este urmărit sub toate aspectele: fizico-geografice, geomorfologice, hidrologice şi
biologice.
Biologia marină se suprapune într-o oarecare măsură peste oceanografie şi
oceanologie.
Oceanografia este o ştiinţă de sinteză care realizează studiul fizic al mediilor
oceanice: urmăreşte configuraţia ţărmurilor, a fundurilor submarine, caracteristicile fizice
şi chimice ale apei, precum şi procesele dinamice ale maselor de ape şi geneza acestora.
Oceanografia a debutat ca o ştiinţă descriptivă. A apărut din nevoia de a descifra
tainele lumii acoperite de apele mărilor şi ale oceanelor. În timp a avut o evoluţie,
devenind din ce în ce mai complexă, lărgindu-şi sfera cercetărilor către studiul
organismelor şi a comunităţilor de organisme, pe de o parte şi către problemele practice
stringente ale omenirii, pe de altă parte. Căpătând un aspect mai general a apărut termenul
de oceanologie, care îl include şi pe cel de oceanografie. Oceanologia înglobează
totalitatea ştiinţelor care studiază mările şi oceanele lumii: oceanografia, geologia marină,
hidrologia, fizica, chimia şi biologia marină. Este vorba de o ştiinţă de sinteză care
abordează o cercetare pluridisciplinară şi, în acelaşi timp, interdisciplinară.
Termenul de oceanografie n-a dispărut şi, mai mult decât atât, sunt nuanţate o serie
de domenii ale acesteia în funcţie de natura mediului şi de dominarea unei anumite ştiinţe.
Se vorbeşte astfel de 4 direcţii principale de cercetare:
- oceanografie fizică;
- oceanografie chimică;
- geologie şi geofizică marină;
- oceanografie biologică.
Dacă termenul de oceanologie tindea, la un moment dat, să devină mai cuprinzător
şi să înglobeze oceanografia cu laturile sale descriptive, în care fenomenele sunt prezentate
şi mai puţin analizate prin prisma cauzalităţii şi a corelării cu diferiţi factori de la suprafaţa
scoarţei terestre, asistăm în ultima vreme la o revigorare a oceanografiei, care îşi
restructurează conţinutul şi devine o ştiinţă bazată pe metode moderne şi cu o sferă largă
de cuprindere. În acest sens divizarea Oceanografiei nu mai are interes decât din punct de
vedere didactic.

11
De altfel, urmărind lucrarea lui Harold V. Thurman “Introductory
Oceanography” (1991), apărută în mai multe ediţii vom constata că alături de capitolele
tipic oceanografice apar şi unele legate de organismele şi comunităţile acvatice, de
productivitatea biologică, poluarea apelor şi exploatarea unor resurse marine.
În aceeaşi măsură Biologia marină abordează studiul oceanelor în mod complex,
sub toate aspectele. Jeffrey S. Levinton în Marine Biology (1995) porneşte de la
principiile oceanografice şi analiza oceanelor din punct de vedere fizic, geologic etc. şi
trece la organismele şi comunităţile caracteristice oceanelor, finalizând cu unele aspecte
privind impactul uman asupra mării şi marea ca sursă de hrană pentru omenire.
Nu se poate face Oceanografie, Oceanologie sau Biologie marină fără a privi
oceanul ca un sistem integral.
Oceanografia fizică pune accentul pe unele aspecte cum ar fi originea bazinelor
oceanice, formarea apei, descrierea caracteristicilor structurale ale fundului oceanic şi
deriva continentelor, elucidarea proprietăţilor fizice şi chimice ale apei şi dinamica
acesteia, schimbul de materie şi energie dintre ocean şi atmosferă şi, mai mult decât atât,
influenţa pe care cosmosul o exercită asupra acestor bazine.
Oceanografia biologică (Biologia marină) se ocupă cu studiul vieţii în bazinele
oceanice. Cercetează diversitatea hidrobionţilor, adaptarea şi evoluţia lor, precum şi unele
aspecte privind biologia, ecologia şi etologia organismelor, răspândirea lor geografică,
tipurile de comunităţi ecologice care se formează şi unitatea organism-mediu cu toate
caracteristicile şi subtilităţile sale.
Ancorată în realităţile vieţii contemporane Biologia marină trebuie să abordeze
problemele productivităţii primare şi secundare a bazinelor oceanice şi asigurarea hranei
pentru populaţia mileniului al treilea. În aceeaşi măsură trebuie să analizeze impactul uman
asupra mării cu toate consecinţele sale.
Ca orice ramură a ştiinţei Biologia marină a rămas deschisă la toate descoperirile
tehnicii moderne, folosindu-se de toate acumulările, de la razele laser la sateliţi. Şi, totuşi,
nu a pus încă piciorul pe fundul oceanului. Este un adevăr care nu trebuie să fie uitat, un
adevăr care va canaliza de aici încolo multe eforturi ale omenirii în scopul cunoaşterii
adâncurilor oceanice.
Nu ne propunem să facem nici un istoric al oceanologiei româneşti. Suntem o ţară
cu deschidere la mare şi de aici la ocean. Bazele oceanologiei româneşti au fost puse de
Ioan Borcea şi de Grigore Antipa. Profesorul Ioan Borcea efectuează primele cercetări

12
metodice la Marea Neagră şi în lagunele litorale din Dobrogea. Prima expediţie
românească de cercetări în Marea Neagră a fost făcută de Grigore Antipa cu crucişătorul
“Elisabeta”, în 1893, însă rezultatele cercetărilor au fost valorificate pe deplin mai târziu.
În 1926 profesorul Ioan Borcea a fondat Staţiunea Zoologică Marină de la Agigea,
aparţinând de Universitatea “Al.I.Cuza” din Iaşi, care a devenit, în timp, cea mai puternică
şcoală românească de hidrobiologie în general şi de oceanologie în special.
În 1932 Grigore Antipa pune bazele Institutului de Oceanografie de la Mamaia. În
1970 aceste două instituţii de cercetări marine s-au contopit şi au format Institutul Român
al Cercetării Marine. Din 1990 Staţiunea Biologică Marină “Prof.dr. Ioan Borcea” a revenit
la Universitatea “Al.I.Cuza” din Iaşi, iar I.R.C.M. a devenit Institutul Naţional de
Cercetare şi Dezvoltare.
Nu putem însă să punem în discuţie oceanologia românească fără a aminti de Emil
Racoviţă. Participant la istorica expediţie a vasului “Belgica” în Antarctica, Emil
Racoviţă nu a fost doar un simplu membru al echipajului, ci a intrat în istoria oceanologiei
prin cercetările efectuate asupra cetaceelor, şi a pinguinilor antarctici. Debutul în Biologia
marină şi-l făcuse cu teza de doctorat consacrată structurii capsulei cefalice a anelidelor
polichete.
Participarea unor oameni de ştiinţă români la expediţii oceanologice internaţionale
şi cercetările efectuate la Staţiunea Biologică Marină “Prof.dr. Ioan Borcea” şi apoi la
I.R.C.M. au integrat cercetătorii români în elita oceanologilor lumii. Academicienii Eugen
Pora şi Mihai Băcescu, care au participat la expediţiile navelor “Vitiaz” şi “Anton Brun”
au deschis oceanologia românească către domeniile de vârf ale cercetărilor marine. În
etapa actuală cercetătorii români participă la realizarea unor programe internaţionale legate
de Marea Neagră, Marea Mediterană şi de alte mări ale lumii.

Termeni şi date statistice
SISTEMUL METRIC SISTEMUL ENGLEZ
cm m km inci (in) picioare mile
(ft)
cm 1 1/100 1/100.000 0,3937 - -
m 100 1 1/1000 39,37 3,28 -
km 100.000 1000 1 - 3280 0,624
inci 2,45 - - 1 1/12 -
feet 30,48 0,3048 - 12 1 1/5280
mila - 1609 1,609 - 5280 1

13
1 Km2 = 0,386 mile pătrate
1 Km3 = 0,238 mile cubice

Sistemul ponderal
GRAME KILOGRAME UNCII PFUNZI
(LIVRE)
grame 1 1/1000 0,035 -
kilograme 1000 1 - 2,20
uncii 28,35 - 1 1/16
pfunzi 453,54 0,453 16 1

Transformarea unor unităţi utilizabile în oceanografie
PENTRU A ÎN SE ÎNMULŢEŞTE CU
TRANSFORMA
centimetri inci 0,3937
metri picioare 3,28
metri centimetri 100,00
metri fathomi 0,546
kilometri mile 0,624
kilometri metri 1000,00
grame uncii (avdp) 0,035
kilograme pfunzi (livre) 2,2
grade C grade F (ºC x 9/5) + 32

Mila marină este egală cu un minut de altitudine. Pământul fiind un elipsoid, mila
marină nu are acelaşi valoare peste tot.
1 milă marină = 1850 – 1855 m. La Conferinţa Internaţională de Oceanografie de la
Monaco (1929) s-a stabilit media de 1853.
Leghea marină = 3 mile marine = 5556 m;
Braţul marin = 1/1000 din mila marină = 1,62 m în Franţa şi 1,83 m în Anglia.
Adâncimea se măsoară în fathomi sau în metri. Un fathom are 6 picioare sau
aproximativ lungimea unei sfori pe care se poate ţine un om cu braţele larg deschise, adică
182,88 cm. 100 fathomi corespund cu 183 m.
Viteza este măsurată în noduri. Un nod reprezintă o milă nautică (6000 picioare,
1828, 8 m) pe oră, adică 50 cm/secundă.
Temperatura se măsoară în centigrade:
- 0º corespund la 32º C Fahrenheit (F.), ceea ce reprezintă punctul de îngheţ al apei. 100º C
corespund la 212º F.

14
ORIGINEA OCEANELOR

Problema originii oceanelor este foarte controversată. Lăsăm la o parte ideile
anticilor asupra formei şi a originii pământului şi a oceanelor şi ne orientăm către teoriile
moderne.
În elucidarea acestei probleme o importanţă deosebită au avut-o metodele seismice
de investigare. Multă vreme se acreditase ideea că scoarţa pământului ar avea deasupra
sedimente de cel puţin 2-3 Km, ca urmare a acumulărilor realizate în timp geologic.
Prospecţiunile seismice au scos la iveală, prin refracţie şi reflexie, pe baza vitezei
de propagare a undelor seismice, că scoarţa terestră ar fi formată din trei straturi
concentrice.
Imaginându-ne o secţiune prin sfera globului terestru vom găsi în centru un nucleu
intern, cu o rază de circa 1300 Km, după care urmează un strat extern, care are o grosime
de 2200 Km, peste care se plasează mantaua telurică cu o grosime de 2900 Km. La
suprafaţă se găseşte scoarţa, a cărei grosime variază în limite foarte mari (fig. 1).

Fig. 1. Structura Pământului.

Scoarţa terestră are un prim strat format din sedimente neconsolidate, care sunt cele
mai noi. Grosimea acestui strat poate varia între 300-600 m. Este mai mare în Atlantic şi
mai mică în Pacific. Această grosime, destul de redusă, a surprins pe mulţi geologi care,
bazaţi pe extrapolarea în timp geologic a ratei de sedimentare actuală se aşteptau la
depozite mari, de peste 2-3 Km.

15
Hamilton (1959) a emis părerea că sedimentele neconsolidate sunt destul de mici
ca urmare a faptului că, în timp, a avut loc un proces de compactizare şi consolidare a
acestora, ceea ce ar explica creşterea vitezei de propagare a undelor seismice şi a sunetului.
Deci, sub sedimentele neconsolidate s-ar găsi al doilea strat, format din sedimente
consolidate. Şi, totuşi, în oceane se găsesc zone cu o depunere foarte redusă de sedimente,
ceea ce nu se poate explica prin această teorie.
Sub sedimente se găseşte un strat de circa 1,7 Km, caracterizat printr-o viteză a
sunetului de 3,5 până la 6,0 Km/sec. Acest strat ar fi format dintr-o mare varietate de roci
consolidate. Este stratul rocilor vulcanice sau al sedimentelor consolidate. Urmează stratul
oceanic, care este format din bazalt. Are o grosime cuprinsă între 4 şi 6 Km şi este
străbătut cu o viteză a sunetului de 6,4-6,8 Km/sec. Are o structură mai mult sau mai puţin
uniformă. Se consideră că acest strat poate să afloreze la nivelul Dorsalei Medio-Atlantice,
deoarece în această zonă domină rocile bazaltice (fig. 2).

Fig. 2. Structura generală a scoarţei.

Putem pune în evidenţă o diferenţă esenţială între scoarţa pământului de la nivelul
oceanelor şi cea de la nivelul continentelor. În primul rând grosimea crustei continentale
ajunge până la 35 Km, spre deosebire de cea oceanică, ce nu depăşeşte 11 Km împreună cu

16
stratul de apă care este în medie de 4,5 Km. În crusta continentală principala rocă este
granitul (fig. 3).

Fig. 3. Structura crustală sub continent şi sub bazinul oceanic.

O semnificaţie aparte o prezintă discontinuitatea Moho (Mohorovičić) care se
găseşte la baza celui al treilea strat. Această discontinuitate separă mantaua terestră de
scoarţă. La nivelul său viteza sunetului ajunge la 8,0 Km/sec.
La nivelul oceanelor discontinuitatea Moho se găseşte aproximativ la 6,5 Km, în
timp ce la nivelul continentelor se găseşte la o adâncime de circa 35 Km. În ceea ce
priveşte compoziţia chimică a stratului ce reprezintă discontinuitatea Moho există păreri
contradictorii.

Originea bazinelor oceanice
Faptul că apar aceste diferenţe nete între crusta oceanică şi cea continentală ne
conduce la ideea că oceanele şi continentele au existat ca unităţi separate în cea mai mare
parte a timpului geologic.
Apare legitimă întrebarea: de ce o parte a globului este acoperită de o crustă groasă,
iar în unele zone crusta este practic absentă? Răspunsul la această întrebare a fost dat prin
lansarea unor teorii diferite. Una dintre teorii consideră că Pământul îşi măreşte treptat
volumul. La începutul timpului geologic globul pământesc era acoperit cu o scoarţă mai
mult sau mai puţin uniformă. În timp crusta s-a spart, iar în numeroase zone ar fi avut loc o
expansiune de-a lungul sectoarelor de minimă rezistenţă. În aceste sectoare s-au format
oceanele.
Două dintre teoriile lansate merită să fie luate în discuţie; teoria derivei continentale
şi cea a expansiunii fundului oceanic.
17
Observând simetria conturului continentelor de pe cele două părţi ale Atlanticului,
oameni de ştiinţă au lansat ideea că la început a fost un soclu continental unic, care a fost
denumit Pangaea (fig. 4 A). Teoria derivei continentelor a fost sugerată de Alexander von
Humboldt, care a fost apoi completată şi dezvoltată de Iness (1888), Taylor (1910),
Wegener (1912) etc.
Pangaea s-a divizat în două continente mari: Laurasia şi Gondwana, apoi s-au
diferenţiat celelalte continente (fig. 4 B).
Autorii acestei teorii au pornit de la ideea că ariile continentale ar pluti pe un
material subcrustal care este mai greu şi în continuă mişcare. Este vorba de mantaua
terestră care ar fi mai mult sau mai puţin fluidă. În apropierea nucleului extern temperatura
mantalei este mai ridicată, fiind întreţinută de dezintegrarea elementelor radioactive, iar în
apropierea crustei este mai rece. Este generată astfel o circulaţie de tip celular,
asemănătoare cu circulaţia care se produce într-un vas de apă încălzit la partea inferioară
(fig. 5).

Fig. 5. Model reprezentând celulele curenţilor de convecţie (aspect de ansamblu)

Puterea curenţilor care iau naştere în masa mantalei au o forţă de-a dreptul
fantastică. Curenţii ascendenţi de convecţie care se formează pot antrena părţi mai uşoare
ale crustei, orientându-le spre partea descendentă a celulei de convecţie. În partea
ascendentă a curenţilor de convecţie se formează dorsale oceanice (fig. 6). După cum
putem observa continentele se află în zona descendentă a celulei de convecţie.
Datele geologice oferă, în unele locuri, argumente în favoarea acestei teorii, în
altele nu. Prin deplasarea continentelor ar trebui să existe, la nivelul dorsalelor, un fund
oceanic fără sedimente. O altă obiecţie se referă la faptul că scoarţa pământului are o
structură total diferită sub oceane şi sub continente.
18
Fig. 6. Model reprezentând celulele curenţilor de convecţie (elemente de detaliu)

Argumentele aduse în favoarea acestei teorii se referă, în primul rând, la linia de
contur a continentelor. Aceste linii acreditează ideea că, la început a fost un supercontinent,
care în mezozoic s-ar fi divizat în mai multe continente. În ceea ce priveşte
geomagnetismul pământului există multiple date care probează că polii magnetici au
migrat în timpul erelor geologice. Existenţa acestor migraţii ne oferă explicaţii asupra
faptului că în trecut gheţarii acopereau unele regiuni care astăzi au caracter tropical.
Această ipoteză oferă mai puţine date asupra modului în care o arie continentală
poate deveni arie oceanică, ţinând cont de faptul că zonele continentale plutesc pe
suprafaţa magmei mantalei, care este mai densă şi mai adâncă.
R.S. Dietz (1961) şi H.H. Hess (1962) prelucrează această teorie şi aduc şi
elemente noi, lansând practic o nouă teorie. Conform acestei teorii deplasarea continentelor
poate fi probată chiar prin deplasarea fundului mării. Deplasarea este determinată de
curenţii de convecţie de la nivelul mantalei. Au fost puse în evidenţă, în abisurile oceanice,
zonele de la care se desfăşoară deplasarea. Aceste zone au fost denumite dorsale medio-
oceanice. De la nivelul dorsalelor se poate urmări deplasarea în direcţii opuse a fundului
oceanului (fig. 7).
Deplasarea este asemănătoare unei benzi rulante, care se mişcă de la dorsala
oceanică spre creasta continentală sau chiar sub continent (fig. 8). La nivelul dorsalelor
medio-oceanice se formează o suprafaţă nouă a fundului, constituită din material bazaltic
provenit din manta. În dreptul dorsalei mediane oceanice se găseşte zona ascendentă a

19
Fig. 7. Formarea dorsalelor oceanice: A. Realizarea fundului oceanic;
B. Succesiunea faliilor (după H.V. Thurman, modificat)

20
Fig. 8. Evoluţia fundului bazinelor oceanice (după C.P. Summerhayes & S.A. Thorpe)

21
curenţilor de upwelling crustal). Aici este antrenat materialul bazaltic care formează noul
fund oceanic. Marginile continentelor se găsesc în zona descendentă a curenţilor de
convecţie, deci în zona de downwelling. În favoarea acestei ipoteze s-au acumulat
numeroase date. Astfel s-a probat faptul că rocile vulcanice sunt din ce în ce mai vechi pe
măsură ce ne depărtăm perpendicular pe axa dorsalei oceanice (fig. 9).
Ipoteza expansiunii fundului oceanic a fost puternic susţinută de observaţiile
magnetice efectuate pe fundul oceanic. În cadrul Proiectului de Foraje Marine Adânci
(D.S.D.P.) au fost efectuate cercetări de-a lungul coastelor Californiei. Cercetările au scos
în evidenţă existenţa unor anomalii magnetice lineare, care sunt paralele cu dorsalele
medio-oceanice. Aminteam în comentariile anterioare de punerea în evidenţă a unor
anomalii magnetice care s-au înregistrat în anumite zone ale pământului. În momentul în
care o rocă se solidifică, mineralele magnetice se aliniază paralel cu direcţia câmpului
magnetic terestru. Dacă are loc o inversiune magnetică, mineralele magnetice se vor
orienta în funcţie de direcţia noului câmp magnetic. O nouă inversiune determină o nouă
reorientare şi aşa mai departe. În timp geologic au avut loc numeroase inversiuni
magnetice. Toate acestea au fost înregistrate în structura anumitor roci. Având loc o
continuă expansiune a fundului oceanic, pornind de la dorsalele mediane putem pune în
evidenţă în materialul bazaltic care s-a consolidat ca o bandă rulantă, o alternanţă de benzi
cu orientări normale şi inverse ale câmpului magnetic. Aceste benzi sunt simetrice faţă de
dorsala mediană oceanică. Putem realiza astfel o scară cronologică geomagnetică (fig. 9).
Scara este elaborată prin determinarea vârstei inversărilor geomagnetice pe uscat şi
extrapolarea rezultatelor la inversiunile înregistrate în rocile oceanice.
Corelarea corectă a datelor permite nu numai realizarea modelului oceanic al
inversiunilor magnetice ci şi datarea lor. Se poate realiza determinarea vitezei de
expansiune a fundului oceanic. Scările cronologice geomagnetice au permis cunoaşterea
faptului că expansiunea fundului oceanic are valori cuprinse între 1 şi 5 cm/an. Aceasta
înseamnă că se ajunge la o deplasare a fundului oceanic cu 10 Km/1 milion de ani. Dacă
ţinem seama de aceste valori, atunci putem considera că, într-adevăr, în mezozoic ar fi
putut să se producă împărţirea soclului continental al supercontinentului Pangaea (fig. 4 B,
C).
Deci, conform acestei teorii în zona dorsalelor medio-oceanice se formează
perpetuu un nou fund, în timp ce la marginea blocurilor continentale dispare continuu o
parte din fundul vechi. Dacă acceptăm că Pământul îşi măreşte continuu volumul, aşa cum

22
23
Fig. 9. Variaţiile magnetice ale straturilor bazaltice de o parte şi de alta a dorsalei oceanice
(după C.P. Summerhayes & S.A. Thorpe)
afirmă unii cercetători, atunci continentele pot creşte prin acumulare de material la
marginile lui. Ca o consecinţă are loc creşterea continuă a suprafeţei oceanelor.
În Oceanul Atlantic Dorsala Medio-Atlantică este fracturată, fiind întreruptă de
numeroşi munţi şi dealuri. Accidentarea cea mai puternică apare în zona centrală a dorsalei
(fig. 10). În centrul dorsalei se poate pune în evidenţă o fractură mare, care poartă numele
de vale de rift, care se continuă de-a lungul întregului sistem în Dorsala Medio-Oceanică.
Valea de rift poate ajunge până la adâncimi de 2000 m şi este, în unele locuri delimitată de
zone muntoase. Munţii pot avea până la 2000 m înălţime. Unii munţi ajung la suprafaţă
formând insule, aşa cum sunt insulele Tristan da Cunha şi Azore.
Dorsala Medio Atlantică este activă din punct de vedere seismic. Cutremurele
numeroase care apar de-a lungul crestei se pot explica prin intruziunea rocilor vulcanice
de-a lungul părţii centrale a dorsalei (fig. 11). În multe părţi, aşa cum arată Helzen, dorsala
este afectată de deplasări orizontale pe direcţia est-vest, datorită zonelor de fractură care o
intersectează. De o parte şi de alta a dorsalei mediane se găsesc câmpii abisale. Oceanul
Atlantic se diferenţiază de cel Pacific prin absenţa relativă a munţilor submarini şi a
atolilor.
Oceanul Pacific are o serie de fose de-a lungul marginii sale externe. Fosele sunt
active şi generează numeroase cutremure. Dorsala Est-Pacifică apare ca o ridicare largă ce
se extinde spre nord-est din apropierea Noii Zeelande până în golful Californiei. Dorsala
are adâncimi cuprinse între 2000-3000 m şi este în multe locuri decroşată de zonele de
frontieră (fig. 10). În Oceanul Pacific sunt numeroşi munţi submarini şi marini tabulari de
tip guyot. Câmpiile abisale nu sunt prea frecvente în Pacific. Unele dintre câmpiile abisale
par a fi formate pe baza depozitelor curenţilor de turbiditate.
În Oceanul Indian Dorsala mediană are aspectul literei “Y”, zonele de fractură
determină deplasări mari faţă de axul crestei. În Oceanul Arctic Dorsala Medio-Atlantică
ar putea avea o prelungire în Marea Siberiei.
Această teorie a expansiunii fundului marin elucidează o problemă importantă, şi
anume aceea a existenţei unei cantităţi foarte mici de sedimente în unele zone ale fundului
oceanic.
Deplasarea continentelor are loc asemenea unei bande rulante. Prin deplasarea sa
această bandă a introdus sub continente o mare parte din sedimente. Sunt sedimentele care
lipsesc. Cele existente acum s-au acumulat în ultimele 200 milioane de ani. În zonele

24
25
Fig. 10. Dorsalele medio-oceanice (după H.V. Thurman)
Fig. 11. Efectul coliziunii plăcilor tectonice
(după C.P. Summerhayes & S.A. Thorpe)

26
dorsalelor trebuie să se găsească cele mai puţine sedimente deoarece reprezintă cele mai
noi regiuni ale fundului oceanic.
După cum probează M. Ewing şi J. Ewing (1967), în zona dorsalei se găsesc cele
mai mici cantităţi de sedimente. Actualul fund oceanic nu depăşeşte 10 milioane de ani.
Cantitatea de sedimente este foarte redusă.
După cum observăm în fig. 12 depunerea sedimentelor se face în mod variabil de la
o perioadă la alta. De cele mai multe ori depunerile sunt simetrice de o parte şi de alta a
dorsalei. Apar şi perioade de linişte, când depunerile sunt foarte mici sau lipsesc. În
Atlanticul de nord se observă cele mai mari depuneri, cu cele mai largi variaţii. În Pacificul
de sud depunerile sunt cu atât mai mari cu cât zonele sunt mai îndepărtate de dorsală, deci
cu cât sunt mai vechi.

Fig. 12. Grosimea sedimentelor în zona dorsalei medio-oceanice.

Expansiunea fundului oceanic ne explică şi problema privind originea pantelor
continentale. La nivelul soclului continental se pot întâmpla două situaţii diferite: coasta
oceanică poate să pătrundă sub crusta continentală şi atunci, ca urmare a curenţilor de
convecţie, în zona de downwelling crusta şi sedimentele cele mai vechi se pierd. Ca urmare
a presiunilor exercitate în această zonă se pot ridica culmi muntoase sau insule oceanice
(fig. 13); cea de-a doua situaţie apare atunci când crusta oceanică este presată şi sfărâmată
la contactul cu cea continentală, care este mai puternică. În această situaţie se modifică
structura şi nu se mai pot păstra benzile alternative magnetice.
O ipoteză mai modernă, noua tectonică globală aduce unele date inedite privitoare
la structura globală a Pământului. Pornind de la ipoteza derivei continentelor şi analizând
27
28
Fig. 13. Mişcarea în Astenosferă
undele seismice, autorii consideră că scoarţa terestră este formată din circa 20 de plăci
mari, care se comportă ca blocuri rigide şi se deplasează în mod compact (fig. 14).

Fig. 14. Distribuţia principalelor plăci tectonice.

La zonele de contact plăcile sunt active din punct de vedere seismic. De-a lungul
crestelor se poate forma material crustal. Acesta poate fi însă antrenat în dreptul foselor
sub crusta continentală. De-a lungul zonelor de fractură nu se formează material nou, dar
nici nu se distruge.
Cele trei ipoteze ridică şi unele probleme greu de rezolvat. Astfel, fenomenele care
se petrec la marginea soclurilor continentale nu pot fi înţelese dacă nu se iau în
consideraţie diferite posibilităţi. Uneori la marginea continentelor are loc o sfărâmare şi
deformare a crustei oceanice, alteori nu (fig. 15).
Proiectul de Foraje Marine Adânci (D.S.D.P.) a oferit date care confirmă ipoteza
nouă tectonică globală. Sedimentele sunt cu atât mai vechi cu cât sunt mai îndepărtate de
Dorsala Medio-Atlantică. Datele care probează vârsta sedimentelor se suprapun cu cele ale
anomaliilor magnetice.
Cercetările din ultimele decenii au urmărit aspectul structural al Pământului la scară
globală. Aceste cercetări, bazate pe datele oferite de sateliţi şi de cele acumulate cu ajutorul
cosmonauţilor arată că Pământul are un oarecare balans în jurul axei sale.
Balansul ar putea fi pus în evidenţă şi cu ajutorul telescoapelor, care au fost fixate
pe o anumită direcţie asupra unor stele a căror poziţie este cunoscută exact. Acest balans a
fost corelat cu mişcările seismice. Acum se cunoaşte cu exactitate că balansul apare
înaintea mişcărilor seismice, ca şi cum l-ar determina. J. Heirtzeler considera că balansul

29
Fig. 15. Evoluţia plăcilor tectonice din Oceanul Indian
(după C.P. Summerhayes & S.A. Thorpe)

30
influenţează deplasarea materialului de pe fundul oceanului în continua expansiune putând
determina chiar şi unele inversiuni ale câmpului magnetic terestru.
Urmărit cu ajutorul sateliţilor artificiali acest balans ar putea fi luat în consideraţie
la previziunea unor cutremure.

31