Piramidele din Montauk O călătorie în universul conştiinţei Preston B.

Nichols & Peter Moon Coperta: Templul din Montu Zeul Montu te priveşte în timp ce pătrunzi în universul lui, căutând secretele sanctuarului său din vechea Teba. Lumina planetei pe care o guvernează, Marte, pătrunde prin porţile templului şi se reflectă asupra formelor geometrice care simbolizează matricea dezvoltării noastre evolutive. După cel de-al Doilea Război Mondial a fost iniţiat un proiect de cercetare de mare anvergură, urmărindu-se finalizarea experimentelor legate de invizibilitate realizate în anul 1943 la bordul navei USS Eldridge. Cunoscut generic sub numele de Proiectul Montauk, acest demers ştiinţific şi-a propus să studieze ce se întâmplă cu factorii psihologici atunci când omul este implicat în procesul de ieşire din continuumul spaţio-temporal şi de atingere a invizibilităţii. Au fost monitorizate capacităţile psihice ale mai multor indivizi implicaţi în procesul de control şi de manipulare a timpului. Experimentele extrem de ciudate realizate la unitatea militară de aviaţie de la Montauk Point, statul New York, au fost descrise în prima lucrare de popularizare din această serie: „Proiectul Montauk: experimente asupra timpului”, semnată de Preston B. Nichols şi Peter Moon. În anul 1992, Peter Moon a încercat să dovedească faptul că acest proiect ciudat a existat cu adevărat. Spre imensa lui surpriză, el a descoperit că în spatele întregului scenariu de la Montauk se ascund factori oculţi extrem de puternici. Aceste aventuri au fost descrise în cea de-a doua lucrare a seriei: „O nouă călătorie la Montauk: aventuri în sincronicitate”, semnată de aceeaşi autori. „Piramidele din Montauk: o călătorie în universul conştiinţei” recapitulează evenimentele descrise în primele două lucrări, conducându-ne apoi într-o călătorie încă şi mai spectaculoasă. Descoperirea piramidelor reprezintă un pas înainte pe firul investigaţiei, dezvăluind conexiunea care există între Montauk şi Egiptul Antic, şi demonstrând că Montauk reprezintă o poartă între dimensiuni. Noile informaţii legate de ocultism şi de istoria antică a umanităţii dezvăluite aici îi vor face chiar şi pe cei mai cinici dintre increduli să mai reflecteze. Cuprins Cuvânt Înainte Dedicaţie Introducere Partea întâi de Peter Moon Capitolul 1 Întoarcerea la Montauk

1

Capitolul 2 O chestiune de proprietate Capitolul 3 Procesul Montauk Capitolul 4 Investigaţia este subminată Capitolul 5 Descoperirea piramidelor Capitolul 6 Sentinţa nedreaptă în procesul indienilor Montauk Capitolul 7 Tribul din Montauk Capitolul 8 Descoperirea actului de proprietate Capitolul 9 Şamanul indienilor Montauk Capitolul 10 Golful Broaştei Ţestoase Capitolul 11 Montauk şi Reţeaua Capitolul 12 Şcolile Misterelor Capitolul 13 Reţeaua morfogenetică Capitolul 14 Faraonii din Scoţia Capitolul 15 Faraonul şi înţelepciunea antică Capitolul 16 Tahuti Capitolul 17 O istorie a planetei Marte Capitolul 18 Moştenirea marţiană Capitolul 19 Înţelepciunea pierdută Capitolul 20 Phree-ii şi catholi-ii Capitolul 21 O scurtă istorie a lumii Capitolul 22 Ora cea mai întunecată a nazismului Capitolul 23 Ian Fleming şi conexiunea britanică Capitolul 24 Definiţia cuvântului Montauk Capitolul 25 Preotul din Mentu Capitolul 26 Cartea legii Capitolul 27 Siriusienii Capitolul 28 Poate Dumnezeu să trăiască într-un câine? Capitolul 29 Babalon Capitolul 30 Recviem Partea a doua de Preston B. Nichols Introducere Capitolul 31 Ansamblul subteran din Montauk Capitolul 32 Sticla misterelor Capitolul 33 Băieţii din Montauk Capitolul 34 Transmisiunile din Montauk

2

Capitolul 35 Acceleratorul de particule Capitolul 36 Linia timpului Epilog Cuvânt Înainte Cartea Proiectul Montauk: experimente în timp a fost lansată pe piaţă în iunie 1992, dând naştere unui şir nesfârşit de intrigi, dar şi unei mari cereri de informaţii suplimentare. Cea de-a doua lucrare din serie, O nouă călătorie la Montauk: aventuri în sincronicitate, şi-a propus să răspundă la numeroasele întrebări care au apărut între timp, sfârşind prin a cea un scenariu încă şi mai elaborat care ne-a condus la limita ocultismului şi la o serie de conexiuni cu marile şcoli ale misterelor care au existat pe planeta noastră. Cea de-a treia carte, Piramidele de la Montauk: o călătorie în universul conştiinţei, îşi propune să analizeze încă şi mai în profunzime misterele psihice ale fenomenelor care s-au petrecut la Montauk, ajungând la concluzii cutremurătoare referitoare la crearea şi la drama universului în care trăim. Acest Cuvânt Înainte are scopul de a-i familiariza pe cititorii care nu au citit primele două lucrări cu subiectul, dar şi de a le readuce aminte celor care au citit deja primele cărţi despre ce este vorba. Proiectul Montauk îşi are originea în anul 1943, când s-au făcut experimente legate de invizibilitatea pe radar la bordul navei USS Eldridge. Întrucât nava era staţionată în acea vreme la baza navală din Philadelphia, evenimentele legate de ea au devenit generic cunoscute sub numele de „Experimentul Philadelphia”. Scopul acestui experiment a fost acela de a face ca nava să devină nedetectabilă de către radar, dar efectele sale secundare au fost cu totul dramatice şi neaşteptate. Nava a devenit invizibilă nu doar pentru radar, ci şi pentru ochiul uman, fiind dislocată din timpul şi spaţiul cu care suntem familiarizaţi! Deşi realizarea era remarcabilă din punct de vedere tehnologic, pentru oamenii implicaţi în experiment ea a avut efecte catastrofale. Marinarii aflaţi pe navă au fost transportaţi într-o altă dimensiune, din care s-au întors îngroziţi, într-o stare de mare confuzie mentală. Unii dintre ei au murit, iar cei care au supravieţuit au fost lăsaţi la vatră, fiind consideraţi „instabili psihic” sau discreditaţi, şi întreaga afacere a fost îngropată. După război, cercetările au continuat sub conducerea doctorului John von Neumann, cel care coordonase şi aspectele tehnice ale Experimentului Philadelphia. Acestuia i s-a ordonat să descopere de ce vibrează mintea omului şi de ce nu pot fi supuşi oamenii unor fenomene interdimensionale fără a fi afectaţi. A început astfel un proiect masiv de studiere a factorilor psihici umani, realizat la Brookhaven National Laboratories din Long Island, New York şi cunoscut sub numele de Proiectul Phoenix. Von Neumann nu a fost doar inventatorul calculatorului modern şi un geniu matematic recunoscut, dar a avut şi acces la uriaşele resurse ale complexului militar industrial care includea incredibila bază de date a naziştilor referitoare la cercetările psihologice desfăşurate de aceştia şi pe care aliaţii au capturat-o după cel de-al Doilea Război Mondial. Folosindu-se de toate aceste resurse, von Neumann a încercat să asocieze tehnologia
3

computerelor cu echipamentul radio din ce în ce mai sofisticat, în încercarea de a lega între ele minţile oamenilor şi maşinile. În cele din urmă, eforturile lui au fost încununate de succes. După ani de experimente empirice, gândurile oamenilor au putut fi înregistrate de receptoare radio ezoterice, pe bază de cristale, fiind stocate apoi în computere sub formă de biţi. Structura gândurilor putea fi afişată apoi pe un ecran de calculator şi tipărită la o imprimantă. Metoda a fost ulterior dezvoltată, până când s-a putut crea o maşină virtuală de citire a minţii. Între timp, tehnologia a evoluat, astfel încât s-a putut crea un aparat de receptare a gândului unui medium şi de redirecţionare a lui astfel încât să afecteze potenţial mintea unei alte persoane. În final, Proiectul Phoenix a permis mai buna înţelegere a manierei în care funcţionează mintea umană, generând un potenţial uriaş de control al minţii. Proiectul s-a concretizat într-un raport către Congres, care a dispus abandonarea sa, inclusiv de teama ca senatorii şi congresmenii să nu fie controlaţi ei înşişi. Interesele private care au contribuit la susţinerea proiectului nu au ascultat însă de decizia Congresului, încercând să convingă armata de ideea că această tehnologie putea fi folosită în timp de război pentru a controla minţile inamicilor. Un grup restrâns, dar cu resurse financiare nelimitate, a luat decizia în secret, se pare în legătură cu responsabilii armatei, de a crea o nouă bază de cercetare la Camp Hero, o bază militară dezafectată care aparţinuse cândva forţelor aeriene, localizată la Montauk Point, în statul New York. Locaţia a fost aleasă deoarece aici exista o uriaşă antenă radar Sage care putea emite pe frecvenţa de aproximativ 400-425 MHz, întâmplător sau nu, exact frecvenţa pe care se putea pătrunde în conştiinţa minţii umane. Reactivarea bazei militare de la Camp Hero a început pe la sfârşitul anilor 60, deşi fără fonduri aparţinând bugetului armatei. Proiectul Montauk a continuat până în anul 1972, incluzând experimente masive de control al minţii efectuate pe oameni, animale şi alte forme de conştiinţă despre care se credea că există. De-a lungul anilor, cercetătorii de la Montauk şi-au perfecţionat tehnicile de control al minţii şi au continuat să sape din ce în ce mai adânc în căutarea limitelor potenţialului uman. Dezvoltându-se capacităţile psihice ale mediumurilor, s-a ajuns la amplificarea gândurilor acestora cu ajutorul unor echipamente tehnice până la punctul susţinerii unor iluzii subiective sau obiective. Printre acestea se număra şi crearea unei materii virtuale. Realizările au depăşit tot ce se cunoştea în materie de „experienţă umană obişnuită”, dar cercetătorii nu s-au oprit aici. Ei şi-au propus să pătrundă încă şi mai adânc în universul misterelor. După ce s-a descoperit că un medium putea crea materie, ei au observat că aceasta putea apărea în momente diferite, în funcţie de ceea ce gândea mediumul. S-a pus problema ce s-ar întâmpla dacă mediumul s-ar gândi să manifeste o carte, dar nu astăzi, ci ieri? Experimentele făcute cu condus la ideea că timpul poate fi controlat. După ani de cercetări empirice, s-au putut deschide portaluri temporale, printr-o serie de experimente masive şi absolut cutremurătoare. Apogeul a fost atins prin deschiderea unui portal temporal care a condus la anul 1943 şi la Experimentul Philadelphia. Toate aceste informaţii nu ar fi cunoscut niciodată lumina tiparului dacă nu ar fi existat Preston B. Nichols, un geniu al electronicii care a
4

descoperit într-o zi că a fost victima acestor experimente. În timp ce lucra pentru un contractor din Long Island în domeniul apărării, studiind telepatia la mediumurile psihice, Preston a descoperit existenţa unor unde radio de mare putere transmise de undeva, care îi blocau pe cei cu care lucra. Fiind un expert în electronică şi în aparatură radio, lui Preston nu i-a fost greu să localizeze sursa undelor, care era situată în baza aeriană de la Montauk. Descoperirea l-a determinat să înceapă un studiu care a durat mai bine de un deceniu. A cumpărat o mare parte din echipamentul folosit anterior în cadrul Proiectului Montauk şi, spre marea sa uimire, a aflat că foarte mulţi oameni din Montauk îşi aminteau că ar fi lucrat şi el la proiect. Punctul culminant s-a produs atunci când soţul verii sale a susţinut acelaşi lucru. Cei doi bărbaţi aproape că s-au încăierat pe această temă, Preston susţinând că nu a lucrat niciodată la Montauk. La scurt timp după această ceartă, el a început să perceapă crâmpeie dintr-o viaţă despre care anterior nu fusese conştient. După ce a vorbit cu mai mulţi oameni de ştiinţă şi ingineri asociaţi într-un fel sau altul cu Proiectul Montauk, Preston a înţeles ce s-a întâmplat de fapt. Se pare că era supravieţuitorul unei vieţi duble, în care a lucrat în acelaşi timp în Montauk şi într-o altă locaţie. Descoperirile lui Preston au fost confirmate de un bărbat ciudat, pe nume Duncan Cameron, care a apărut la poarta sa în anul 1985. Duncan avea o aptitudine ieşită din comun pentru analiza psihică şi susţinea chiar că ar fi fost antrenat în acest domeniu de NSA (National Security Agency). Fără să-i spună nimic despre legăturile sale personale cu Montauk, Preston l-a dus pe Duncan să viziteze zona şi a rămas uimit să constate că acesta cunoştea perfect baza militară (acum dezafectată), amintindu-şi că ar fi lucrat el însuşi acolo. Se pare că Duncan fusese principalul medium folosit pentru experimentele legate de călătoriile în timp, amintindu-şi chiar că fusese la bordul navei USS Eldridge în timpul Experimentului Philadelphia, împreună cu fratele său Edward (cunoscut astăzi sub numele de Al Bielek). Din spusele lui Preston şi Duncan, se pare că Proiectul Montauk a atins punctul culminant la data de 12 august 1983, când s-a deschis un portal temporal, dar lucrurile au scăpat de sub control, aşa că Duncan a convocat mai multe persoane şi au luat hotărârea să boicoteze proiectul. În timp ce se afla pe Scaunul de la Montauk (un aparat conectat la receptorii radio ezoterici pe bază de cristale care transmiteau gândurile unui transmiţător gigantic), Duncan a eliberat o bestie uriaşă din subconştientul său, care a distrus literalmente proiectul. După acest dezastru, supraveghetorii proiectului au luat subit decizia să îl abandoneze. În consecinţă, gurile de aer şi intrările către încăperile subterane în care se derulau experimentele au fost cimentate. Ce s-a petrecut cu exactitate a rămas însă până astăzi un mister. Deşi a existat un film video neautorizat distribuit pe scară largă şi s-au ţinut mai multe conferinţe legate de Proiectul Montauk, pe piaţă nu apăruse nici o carte referitoare la acest subiect. Au existat autori care au încercat să-şi asume această sarcină, dar care s-au dovedit incapabili să o ducă la bun sfârşit, ori au fost speriaţi într-un fel sau altul de anumite forţe oculte. Un reporter care lucra pentru New York Times a făcut investigaţii legate de acest subiect, convins că era vorba de o fraudă, dar când a descoperit că totul era real a dat înapoi.

5

Personal, m-am întâlnit cu Preston într-o perioadă în care eram interesat de un sistem sonor complex pe care îl inventase el. În scurt timp, mam trezit că ascult una dintre cele mai fascinante poveşti pe care le-am auzit vreodată, mai bună decât orice science-fiction. După câteva luni, m-am decis să scriu o carte pe această temă, intitulată Proiectul Montauk: experimente în timp. Singura persoană cu care m-am consultat în timpul acestui demers a fost Preston (care dorea să-şi protejeze sursele). Nu mi-am propus să fac investigaţii personale costisitoare, care m-ar fi făcut să pierd foarte mult timp, ci mi-am propus să scot mai întâi cartea, folosindu-mă apoi de ea pentru a aduna alte indicii care să le completeze pe cele existente şi eventual chiar să dovedească această poveste incredibilă. Într-adevăr, după publicarea cărţii Proiectul Montauk au apărut numeroase fapte şi dovezi care au demonstrat că în spatele informaţiilor neverosimile oferite de Preston se ascundea un scenariu real. Am colectat aceste dovezi în cea de-a doua lucrare a seriei, O nouă călătorie la Montauk. Cea mai spectaculoasă informaţie primită a fost descoperirea potrivit căreia Proiectul Montauk era legat într-un mod misterios, dar indubitabil, de cel mai mare ocultist al tuturor timpurilor: Aleister Crowley, descris uneori prin apelativul: „cel mai malefic om din lume”. Potrivit rapoartelor, Crowley a folosit el însuşi anumite practici de magie sexuală în scopul de a manipula timpul, de a comunica cu diferite entităţi dezîncarnate şi de a călători în alte dimensiuni. Au existat chiar ipoteze potrivit cărora natura interedimensională a Experimentului Philadelphia nu ar fi fost altceva decât expresia exterioară a operaţiunilor magice ale lui Crowley. Dovezile cele mai convingătoare referitoare la legătura cu Crowley au apărut după mult timp, dar descoperirea a început să prindă contur chiar de la prima mea conversaţie cu Preston, care a afirmat din senin că era înrudit cu magicianul Aleister Crowley. Era convins că într-o viaţă anterioară el şi Duncan au fost Preston şi Marcus Wilson, doi fraţi gemeni care au fost primii producători de instrumente ştiinţifice din Marea Britanie, prieteni şi asociaţi în afaceri cu familia lui Aleister Crowley. Deşi povestea părea neverosimilă, am început să caut referinţe legate de fraţii Wilson în cărţile lui Aleister Crowley, dar nu am găsit nimic. Totuşi, spre surpriza mea, am aflat nu numai că magicianul a vizitat Montauk-ul în anul 1918, dar chiar menţionează un anume „Duncan Cameron” în autobiografia sa. A urmat apoi un lung şir de sincronicităţi legate de familiile Cameron şi Crowley (despre care am vorbit pe larg în O nouă călătorie la Montauk), dar nici o informaţie legată de fraţii Wilson nu a ieşit la iveală. Semnificaţia acestor sincronicităţi (legate de numele Cameron şi Crowley) mi-a devenit mai clară după ce am aflat de existenţa unei femei care îşi spunea „Cameron”, faimoasă pentru că s-a măritat cu Jack Parsons, inventatorul rachetei propulsate cu combustibil solid şi discipol al lui Crowley. Cei doi soţi au participat la un proiect interdimensional cunoscut sub numele de Proiectul Babalon (o ceremonie care includea acte de magie sexuală, pe care unii o consideră cel mai mare proiect magic al secolului XX). A urmat o nouă serie de sincronicităţi incredibile, care m-au condus la cunoaşterea „accidentală” a unui prieten al lui Cameron în timpul unei călătorii de afaceri în California. Am aflat astfel că femeia locuieşte în partea

6

de vest a Hollywood-ului şi în scurt timp am ajuns să-i povestesc personal despre Experimentul Philadelphia, despre Proiectul Montauk şi despre relaţia dintre numele lui Crowley şi cel de Cameron. Spre marea mea surpriză, m-a informat că numele ei real nu era Cameron, ci Wilson! În sfârşit, aveam dovada că povestea lui Preston nu era o simplă invenţie, ci avea o bază reală. Mai mult, am aflat astfel, dincolo de orice îndoială, că existau o serie de corespondenţe ciudate legate de interdimensionalitate. Câteva luni mai târziu aveam să primesc o scrisoare uluitoare, semnată Amado Crowley, un bărbat care pretindea că era fiul nelegitim al lui Aleister Crowley. Acesta nu numai că mi-a mărturisit că îşi amintea de faptul că tatăl său a vorbit despre fraţii Wilson, dar mi-a furnizat şi dovezi irefutabile că era într-adevăr fiul lui Aleister Crowley. Amado a verificat existenţa familiei Wilson şi, în plus, mi-a oferit o spectaculoasă relatare legată de ce a făcut tatăl său în ziua de 12 august 1943 (ziua în care s-a desfăşurat Experimentul Philadelphia). Se pare că în acea zi, Aleister a condus o ceremonie magică la Men-an-Tol, în Cornwall, Anglia, un loc în care există o stâncă mare care iese din apă. Potrivit relatării lui Amado, Aleister l-ar fi aşezat pe acesta într-o gaură din stâncă, a cărei direcţie indica cu precizie Long Island, în statul New York. Cam aici se termină povestea relatată în O nouă călătorie la Montauk, care descrie un lung şir de descoperiri uimitoare care ne-au demonstrat că Preston nu fabulează şi că raţionamentele sale sunt corecte. De altfel, acesta a fost principalul scop al cărţii respective. În plus, ea a demonstrat că forţele care s-au manifestat în cadrul Proiectului Montauk aveau o legătură incontestabilă cu ocultismul. Deşi în lucrarea anterioară am prezentat o reţea fascinantă de informaţii şi de intrigi, greu de egalat, acestea nu ne-au permis încă să tragem concluziile finale. Deşi ne rămăseseră foarte multe întrebări fără răspuns, cartea a realizat totuşi un obiectiv foarte important: a demonstrat că Proiectul Montauk este legat, într-un fel sau altul, de şcolile misterelor, acele organizaţii secrete care există încă din timpuri imemoriale şi despre care se spune că ar controla nivelul de conştiinţă al umanităţii şi libertatea personală a fiecăruia dintre noi în parte. Aceasta este premisa de la care vom începe în cartea de faţă: Piramidele din Montauk: o călătorie în universul conştiinţei. Dedicaţie La data de 20 octombrie 1993, Virginia „Ginny” Nichols s-a stins din viaţă, la vârsta de 77 de ani. Ginny era mama lui Preston Nichols şi lucrase ca profesoară de gramatică, fiind în acelaşi timp o artistă şi o muziciană talentată. În plus, avea marea calitate de a le merge la inimă celor care o cunoşteau. Printre aceştia mă număram şi eu. Diagnosticată cu cancer la sân cu aproape zece ani înainte de a muri, medicii i-au mai dat şase luni de viaţă, dar ea a surprins lumea medicală cramponându-se de viaţă. Voinţa ei de a trăi era foarte puternică, aşa că
7

supravieţuit numeroaselor operaţii chirurgicale la care a fost supusă. Şi-a uimit doctorii şi toţi cunoscuţii. Am întâlnit-o pe Ginny de mai multe ori şi a fost foarte drăguţă cu mine, deşi vizitatorii erau în general ţinuţi la distanţă de teama posibilelor infecţii. Într-o zi, m-a sunat pentru a-mi mulţumi că l-am ajutat pe Preston cu Proiectul Montauk. Deşi Ginny nu credea întreaga poveste, era convinsă că avea un sâmbure de adevăr. Chiar în ziua respectivă, Preston mi-a spus că s-a întrebat de multe ori care este adevăratul motiv care o face să se cramponeze cu atâta disperare de viaţă. Pornind de la alte conversaţii pe care le avusesem anterior cu el, m-am gândit că femeia ar putea deţine anumite informaţii pe care ar dori să le facă publice, eventual legate de fraţii Wilson. Preston nu era foarte sigur, dar mi-a mărturisit totuşi că mama sa şi-a adus aminte că ar fi citit despre fraţii Wilson pe vremea când era la colegiu, în Skidmore. Întrucât boala lui Ginny nu-i permitea să primească vizitatori, nu am avut până atunci posibilitatea să-i pun întrebări legate de acest subiect. Surprinzător, o asemenea posibilitate mi s-a oferit cu o lună sau două înainte de a muri. Tocmai terminasem de transmis o emisiune radiofonică în care îl aveam ca invitat pe Preston şi pe care am ţinut-o acasă la el. Peste câteva ore urma să transmitem partea a doua a emisiunii, dar până atunci aveam câteva ore libere. Preston era obosit, aşa că s-a culcat, iar eu am avut în sfârşit ocazia să stau de vorbă cu Ginny. Nu numai că arăta foarte bine, dar era şi foarte bine dispusă. Am avut o conversaţie lungă, în mare parte legată de Montauk. Am întrebat-o dacă ştia ceva de fraţii Wilson şi mi-a răspuns că îşi aminteşte cu siguranţă că a citit despre ei. Făcuse cândva parte din clubul de parapsihologie din Skidmore şi mi-a spus că existau acolo numeroase informaţii legate de cei doi, deşi nu era sigură că acestea erau cuprinse într-o carte sau în diferite materiale. Se pare că fraţii Wilson făcuseră cercetări asupra vieţilor lor anterioare, urmărind să descopere canale care să le permită călătoria în timp. Mai mult, una din nepoatele lor făcea parte din grupul în care studiase Ginny. Mama lui Preston nu avea nici cea mai mică îndoială asupra existenţei reale a fraţilor Wilson. Probabil că transmiterea acestor informaţii a fost foarte importantă pentru ea, căci conversaţia cu mine a fost ultima pe care a avut-o într-o stare de luciditate. Cartea de faţă este dedicată memoriei ei, în speranţa că vom putea regăsi cândva vibraţia ei plină de iubire. Introducere De la publicarea cărţii Proiectul Montauk în anul 1992, foarte mulţi oameni ne-au scris în legătură cu ciudatele fenomene legate de controlul minţii şi al timpului cu care s-au confruntat de-a lungul vieţii. Se pare că lista este nesfârşită. Nu cu mult timp în urmă, asemenea oameni ar fi fost consideraţi nebuni de opinia publică, fiind nevoiţi să îşi ascundă relatările. Deşi s-au mai schimbat vremurile, chiar şi în prezent riscă să fie neînţeleşi, motiv pentru care nu se decid decât foarte greu să vorbească. Cei mai mulţi dintre ei doresc o formă de consiliere sau de validare a experienţelor pe care le-au trăit.

8

La început am încercat să răspundem fiecărei scrisori primite, dar am renunţat de multă vreme la acest procedeu, căci nu ne mai rămânea timp pentru altceva. Am ajuns astfel să nu mai răspundem decât la scrisorile simple, care necesită un răspuns pe măsură. Vă asigurăm însă că nici o scrisoare primită de la dumneavoastră nu rămâne necitită. Una din concluziile generale pe care le-am desprins din scrisorile dumneavoastră este următoarea: dacă sunteţi cu adevărat convins că aţi fost implicat într-un proiect legat de timp şi de spaţiu, cel mai probabil aţi fost. La urma urmei, însuşi universul în care trăim nu este altceva decât un proiect spaţio-temporal. Unicul lucru pe care îl putem face Preston Nichols şi cu mine este acela de a continua să investigăm şi să vorbim despre fenomenele de la Montauk, în speranţa că relatările noastre vor contribui la o schimbare a percepţiei opiniei publice şi chiar a nivelului general de conştiinţă. La momentul actual, majoritatea cititorilor noştri susţin eforturile pe care le facem. Din păcate, nu acelaşi lucru îl putem spune şi despre masmedia, care preferă să le ignore cu desăvârşire. Se pare că acesta este unicul mijloc de apărare pe care l-au găsit. Dacă am apărea la televiziuni, nu am face decât să creăm controverse, făcându-i şi mai interesaţi pe oameni. În toamna anului 1992 şi în vara lui 1993, Preston şi cu mine ne-am oferit serviciile tuturor staţiilor de radio din întreaga Americă. Ne-am făcut cunoscută disponibilitatea de a acorda interviuri la cele mai importante posturi de radio, ba chiar am dat anunţuri de o pagină într-un ziar referitoare la cea de-a 50-a aniversare a Experimentul Philadelphia. Din fericire, am constatat că majoritatea posturilor locale de radio din America au încă libertate de exprimare, lucru care nu este valabil însă şi pentru principalele posturi din New York sau Los Angeles, care ne-au ignorat complet. În ceea ce priveşte posturile de televiziune, acestea nici nu au vrut să audă de acest subiect, cu două excepţii. Chiar şi acestea au fost nevoite însă să anuleze emisiunile cu noi, după ce acestea au atins cote maxime de audienţă. Aşa cum am mai precizat, relatările din Proiectul Montauk nu sunt neapărat adevărate în proporţie de 100%. O parte din informaţii sunt intuitive sau au la bază lecturi psihice, dar este cert faptul că magnaţii mas-media nu doresc cu nici un preţ să le dea publicităţii. Când am publicat O nouă călătorie la Montauk, nu s-a făcut nici o campanie mediatică în jurul proiectului nostru. Să vorbeşti la radio despre ocultism nu este deloc un lucru uşor, căci majoritatea ascultătorilor sunt ţinuţi în ignoranţă în privinţa acestui subiect tabu. Este mult mai uşor în schimb să vorbeşti despre călătoriile în timp, deşi şi acest subiect se află pe lista neagră a status quo-ului puterii. Lucrarea Piramidele din Montauk îşi propune să descopere motivaţiile profunde pentru care aceste subiecte sunt interzise, mergând până la a oferi anumite răspunsuri legate de circumstanţele creaţiei. Majoritatea celor care vor citi această carte vor afla pentru prima oară de aceste informaţii, şi nu ne îndoim că vor rămâne uimiţi. Cartea este scrisă în primul rând pentru ei, cu scopul de a-i familiariza cu subiectul. În ceea ce îi priveşte pe ocultişti, chiar dacă aceştia vor înţelege mult mai uşor despre ce este vorba, suntem convinşi că vor avea ei înşişi surpriza unor interpretări complet noi, despre care nu au

9

mai auzit. În final, dorim să precizăm că lucrarea de faţă nu îşi propune să militeze pentru o doctrină oficială. Ea nu reprezintă altceva decât rezultatul cercetărilor pe care le-am făcut personal şi al informaţiilor la care am avut acces de-a lungul demersului meu. Speranţa mea este ca ea să vă fie de folos pentru a înţelege mai bine circumstanţele propriei dumneavoastră creaţii şi pentru a vă oferi anumite răspunsuri pe care nu le cunoşteaţi. Partea întâi de Peter Moon Capitolul 1 Întoarcerea la Montauk În vara anului 1993, muziciana Denney Colt a vizitat Montauk-ul după o călătorie de un an în Spania. Lipsind atât de mult timp din ţară şi din căminul ei din Long Island, ea nu a auzit nimic despre prima noastră carte, Proiectul Montauk: experimente în timp. În timp ce se îndrepta către farul din Montauk pentru a admira mai bine peisajul, Denney a observat o structură ciudată, care semăna cu o antenă radar de mari dimensiuni. Intuiţia i-a spus că era ceva în neregulă în legătură cu obiectul respectiv, aşa că şi-a exprimat intenţia de a afla despre ce este vorba. Tocmai atunci trecea pe lângă două turiste, care au auzit-o şi i-au răspuns că tocmai se întorceau de la locul respectiv. Se pare că fuseseră avertizate cu brutalitate de către nişte reprezentanţi ai armatei să nu se apropie, întrucât locul era secret militar. Relatarea nu a făcut decât să o întărâte şi mai tare pe Denney, care s-a hotărât să afle cu orice preţ despre ce este vorba. Pentru moment, ea s-a limitat însă să fotografieze radarul, după care s-a întors acasă. În aceeaşi seară, Denney i-a făcut o vizită lui Lorry Salluzzi, care este întâmplător şi o bună prietenă de-a mea. Nici nu a apucat să intre în casă că a primit un fluturaş intitulat „Montauk-ul şi sincronicitatea” şi care oferea informaţii legate de o conferinţă pe care urma să o ţin eu. Denney a trăit ea însăşi destule experienţe legate de sincronicitate, aşa că s-a hotărât să vină la conferinţă. Cu ocazia aceasta, ea a aflat şi despre cartea noastră. Imediat ce ne-am întâlnit, mi-a spus despre povestea cu radarul şi mi-a arătat şi fotografia făcută. Nu cunoşteam instalaţia, aşa că mi-am dat seama că a sosit timpul să facem o nouă călătorie la Montauk. Preston, Denney şi cu mine ne-am îndreptat aşadar către far, pentru a afla ce se petrece. Am ajuns la instalaţia radar înainte de căderea serii. Aceasta se afla la mai puţin de doi kilometri de far, către vest. Antena parabolică se învârtea, iar lângă ea exista un trailer uriaş şi un generator. În apropiere exista un buncăr subteran, care între timp a fost sigilat. Când am ajuns noi nu era nimeni prin preajmă, dar exista totuşi un indicator mare care preciza că trecerea era interzisă. Am respectat consemnul, dar am dat roată buncărului, încercând să găsim o altă intrare în zona interzisă. Mergând pe drum, am fost surprinşi să vedem un mare cârd de păsări stând pe o linie telefonică ce conducea către bază. Ciudat era faptul că circa 90% dintre ele stăteau încremenite, cu capul orientat în aceeaşi direcţie. Am strigat şi am aruncat după ele cu pietre pentru a vedea dacă putem stârni vreo

10

reacţie, dar foarte puţine s-au mişcat din loc. Cât timp am supravegheat zona, păsările nu şi-au schimbat poziţia. Mai târziu, Preston le-a filmat pe camera video luându-şi zborul într-o manieră ciudată. Zburau circular, ca şi cum ar fi fost prinse într-un vârtej aerian. Pe scurt, aveau un comportament incredibil de straniu. Drumul pe care am apucat-o mergea până în partea opusă a radarului. Întrucât nu exista nici un indicator care să ne interzică intrarea, ne-am apropiat. Când am ajuns la câteva sute de metri, am constatat că în apropierea instalaţiei au oprit două maşini, din care au coborât şase sau şapte oameni. Era evident că o parte dintre ei lucrau acolo. Erau bine îmbrăcaţi şi aveau mine de ingineri. Erau însoţiţi de un fotograf cu trăsături orientale. Imediat după ce au coborât din maşină, s-au grăbit către radar. Unul dintre ei a început să gesticuleze, părând că-i explică altuia ce se întâmplă cu radarul. Scena părea desprinsă dintr-un film, şi chiar ne-am întrebat dacă nu cumva omul încearcă să ne transmită nouă ceva. Preston s-a apropiat şi s-a adresat unuia dintre ei. Omul a recunoscut că lucrează pentru compania de radare Cardion, la departamentul de Relaţii cu Publicul. Compania Cardion produce echipamente radar şi îşi are sediul în oraşul Syosset din Long Island. Omul de la Relaţii cu Publicul ne-a spus că radarul era testat pentru o ţară străină interesată să împiedice apropierea de ţărm a vaselor mici care transportau droguri. A indicat către ocean şi ne-a spus că un asemenea vas se afla chiar acum în larg şi că făceau experimente cu el. Era greu să-ţi dai seama dacă este adevărat ce spune, căci era sezonul pescuitului şi zona era înţesată de bărci. Pe scurt, povestea ni s-a părut cam trasă de păr. Preston şi-a dat seama că radarul era extrem de sofisticat, fiind mult mai mare decât ar fi fost necesar pentru depistarea bărcilor mici (genul acesta de radare exista de mult timp pe piaţă şi era bine cunoscut). După ce ne-am întors acasă, mi-am sunat un amic şi i-am povestit despre radarul din Montauk. Spre surprinderea mea, mi-a spus că firma Cardion este unul din clienţii săi. A rămas să se intereseze şi să vadă ce poate afla. Câteva zile mai târziu, m-a sunat şi mi-a spus o altă poveste care i s-a relatat de cei de la Relaţii cu Publicul. Se pare că armata dorea să îi detecteze pe militanţii arabi din Orientul Mijlociu. În ţările arabe au fost exportate alimente în care fuseseră introduse fibre cu un nivel redus de radiaţii, astfel încât potenţialii terorişti sau soldaţi să poată fi depistaţi pe ecranul radarelor. În medicină, acest principiu este folosit prin ingerarea de bariu pentru radiografierea sistemului intestinal. Se părea că era vorba de un nou tip de radar, cu o tehnologie foarte avansată, care depista bariul ingerat de cei care se apropiau de zonă. I-am relatat întreaga poveste lui Preston, care a rămas extrem de uimit. Mi-a spus că povestea este cusută cu aţă albă, întrucât există radare de dimensiuni mult mai mici care pot face deja inclusiv distincţia între oameni şi animale, aşa că nu era în nici un caz nevoie de un radar atât de sofisticat. Era evident că cei de la Cardion aveau ceva de ascuns şi că ne serviseră două fumigene în numai câteva zile, cu scopul să ne îmbrobodească.

11

Mai erau şi alte aspecte ciudate legate de radar. Omul de la PR ne spusese că acesta avea o putere de 3 GHz, dar am descoperit între timp că puterea sa reală era de 6 GHz. Mai mult, dintr-un motiv sau altul, radarul era orientat către sol. În plus, radarul interfera cu camera video a lui Preston, întrerupând din loc în loc imaginile înregistrate. Preston mi-a spus că acest lucru indică faptul că nu este vorba de un radar electromagnetic obişnuit, ci de altceva. Deocamdată nu-şi putea da seama ce se întâmplă. După ce ne-am întors din excursia noastră la Montauk, ne-am gândit mult la instalaţia radar. Lucrurile nu se legau însă deloc. Era curios că cei de la Cardion aleseseră o locaţie a unui echipament nou atât de departe de sediul lor din Syosset, în condiţiile în care aveau un poligon de testare la numai 20 de minute de sediu. Montauk-ul se afla la două ore şi jumătate de mers. Pentru a lămuri lucrurile, Preston s-a decis să se consulte cu prietenul său Klark, care avea numeroase legături de familie cu cei din industria de apărare. Klark i-a răspuns că ştie o persoană care fusese delegată la Montauk de către corporaţia Siemens din New Jersey. Se pare că omul avea misiunea de a instala un radar nou chiar la baza militară. Deşi putea fi vorba de o instalaţie complementară sau o extensie a radarului de pe coastă, cert este că locaţia era diferită. Fanii istoriei celui de-al Doilea Război Mondial ştiu că Siemens a fost compania care a executat toate lucrările electronice comandate de cel de-al treilea Reich. Această revelaţie se adăuga la cele anterioare, care păreau să dovedească existenţa unei conexiuni între Montauk şi nazişti. O vizită scurtă la biblioteca publică mi-a permis să aflu pe loc că la începutul anilor 90, Siemens a achiziţionat compania Cardion. În sfârşit, lucrurile începeau să se lege. Mi-am amintit de povestea lui Norman Scott, un lobby-ist influent de pe Dealul Capitoliului care a făcut un documentar despre Montauk. Cercetările lau condus la compania Siemens din Germania, după care a făcut brusc un atac de cord. Deşi s-a vindecat, a renunţat la investigaţia referitoare la Montauk. Existau multe întrebări la care nu aveam un răspuns, dar era evident că legăturile istorice dintre germani şi Montauk erau încă foarte actuale. Preston şi-a propus să obţină mai multe informaţii referitoare la radar zburând pe deasupra bazei de la Camp Hero şi înregistrând pe video întreaga zonă. A descoperit însă că era foarte greu să găsească un pilot dispus să zboare pe deasupra bazei. În cele din urmă, a reuşit să închirieze un charter de la aeroportul din East Hampton. Pilotul era foarte nervos şi a încercat să renunţe după un prim zbor pe deasupra bazei, dar Preston a insistat să se întoarcă. Cei doi s-au învârtit pe deasupra bazei de mai multe ori, iar Preston a reuşit să facă un film care s-a dovedit destul de interesant. Întors acasă, el a privit întreaga casetă împreună cu prietenul său Danny, un specialist în fizică nucleară. La un moment dat, Danny i-a cerut să oprească banda video, întrucât descoperise un cerc uriaş la sud de baza Montauk, care arăta exact ca un accelerator de particule1. Nu este vorba de o simplă speculaţie, căci Danny este una din puţinele persoane din SUA care
1

Într-o explicaţie sumară, un accelerator de particule este un aparat care creează energie prin accelerarea vitezei cu care se mişcă particulele nucleare până la o viteză apropiată de cea a luminii. O descriere tehnică a acceleratorului de particule de la Montauk este dată de Preston Nichols în capitolul 35.

12

ştiu totul despre acceleratoarele de particule (a şi construit unul). De altfel, înainte de a vedea restul imaginilor, el a putut prezice o sumedenie de amănunte, care s-au adeverit apoi aproape în totalitate, cu una sau două excepţii minore. Am aflat astfel că în incinta Parcului Naţional Montauk există nici mai mult nici mai puţin decât un accelerator de particule! Dacă ţinem cont de faptul că bariul reflectă razele lăsate de particule pe radar, imaginea începe să se clarifice. Amicul meu (cel cu legături la Cardion) îmi spusese că oamenii erau hrăniţi cu bariu pentru a putea fi detectaţi pe radar. Această poveste s-a dovedit absurdă, căci oamenii pot fi depistaţi chiar şi de radarele obişnuite. Ce s-ar întâmpla însă dacă ar fi fost creat un „radar de depistare a razelor lăsate de particule”? Acest lucru ar explica testarea unui nou sistem radar la Montauk. În afara monitorizării vârtejului şi a altor activităţi ezoterice pe care le desfăşurau probabil acolo, cei de la Cardion ar fi avut nevoie de acceleratorul de particule de la Montauk. Dacă ar fi fost vorba de testarea unui radar obişnuit, poligonul de lângă Syosset ar fi fost mai mult decât suficient. În mod evident, radarul Cardion avea o altă destinaţie decât cea declarată oficial. Tentativele noastre de a afla despre ce este vorba s-au soldat cu două dezinformări succesive. Se pare că prima se adresa publicului general, spunându-li-se celor interesaţi că se doreşte monitorizarea vaselor mici care ar fi putut transporta droguri, în timp ce cea de a doua era mai tehnică, dar la fel de mincinoasă. Potrivit acestei variante, cei de la Cardion pretindeau că scopul radarului era acela de a detecta oamenii cu ajutorul bariului. Dacă exista totuşi ceva adevărat în toată povestea (este ştiut că cele mai bune dezinformări sunt cele care amestecă adevărul cu minciuna), acesta se referea probabil la partea cu detectarea bariului. Această variantă ar fi susţinut afirmaţia lui Danny potrivit căreia cercul din Montauk era un accelerator de particule. Oricum, nici un argument suplimentar nu mai era necesar pentru a-l convinge pe Danny, care era absolut convins de ceea ce văzuse. Faptul că Danny este unul din puţinii specialişti în fizica particulelor ne-a ajutat să ne convingem la rândul nostru. Nu ştiam însă la ce folosea bariul. Cu siguranţă, nu era folosit pentru depistarea intruşilor, dar nu era exclus să fie totuşi utilizat pentru detectarea anumitor indivizi, şi, într-o variantă mai speculativă, pentru descifrarea semnăturii lor psihice. Ne-am continuat aşadar investigaţia şi ne-am dus din nou la Montauk pentru a explora în persoană cercul cu pricina. De data aceasta eram însoţiţi de Mike Nichols şi de Denney Colt. Cercul era astupat şi arăta ca şi cum ar fi fost întreţinut. Tufişurile din jur fuseseră tunse, dar nu foarte îngrijit, ca şi cum s-ar fi dorit să se lase impresia că locul se afla în părăsire. Pe aleile pavate crescuseră buruieni, dar am descoperit totuşi una care părea umblată. Era exact aşa cum spusese Danny. Acesta afirmase că trebuie să existe o zonă astupată cu dale de ciment, ridicate din când în când cu o macara pentru ca locul să poată fi întreţinut, după care erau puse la loc. Toţi cei care am participat la vizitarea cercului pavat am avut ulterior reacţii. Mike se simţea foarte obosit şi dezorientat. Denney era şi ea obosită şi a descoperit pe gât un semn roşu, în forma unui triunghi. Personal, am rămas cu o durere de cap aşa cum nu mai avusesem niciodată. Dar poate cel mai afectat dintre noi a fost

13

Preston, care a rămas cu arsuri radioactive pe piept şi pe picioare. Medicul pe care l-a consultat a atestat că arsurile erau de sorginte radioactivă, dar nu a fost de acord să depună mărturie în scris din motive personale. Personal, am văzut cu ochii mei cum reacţionează un aparat Geiger aşezat lângă arsurile lui Preston. Excursia noastră nu numai că a dovedit ipoteza lui Danny potrivit căreia avem de-a face cu un accelerator de particule, dar a adus şi o serie de informaţii suplimetare foarte interesante. Înainte de a pleca spre cerc, Preston a luat cu el nişte receptoare radio, în scopul de a încerca să prindă eventualele transmisiuni emise de la bază. Într-adevăr, a reuşit să capteze diferite transmisiuni, dar de îndată ce le prindea mai bine, acestea încetau. Cum îşi dădea jos echipamentul, transmisiunile începeau din nou. Experimentul s-a repetat de câteva ori, fiind pe cât de clar observabil, pe atât de iritant. Preston a ajuns la concluzia că cei din baza Montauk se jucau cu el, aşa că a renunţat să mai încerce. În timp ce ne-am parcat maşinile în parcarea farului, un reporter de la un cotidian local s-a apropiat de noi. A privit cu interes antena de pe microbuzul lui Preston şi ne-a întrebat dacă suntem în căutarea unor extratereştri. După care a început să chicotească, motiv pentru care l-am poreclit ulterior Giggles2. Giggles s-a dovedit a fi un surfer care se pregătea să coboare pe plajă. Ne-a povestit că a trăit în zonă de când s-a născut şi ne-a confirmat că Montauk este un loc plin de ciudăţenii. După părerea lui, toate acestea aveau de-a face cu fenomenele electromagnetice (aşa s-a exprimat textual). Giggles ne-a mai spus că locuitorii oraşului nu înţeleg ce se întâmplă şi au uneori manifestări ciudate. În ceea ce îl priveşte, înţelege despre ce este vorba şi îşi vede liniştit de treburi, fără să facă prea multe valuri. După părerea lui, cea mai bună manieră de a-i aborda pe locuitorii din zonă era să-ţi iei o placă de surfing şi să ieşi cu ea. Dacă îi convingi că eşti din zonă, îţi vor vorbi cu mult mai multă sinceritate despre problemele lor. Giggles ne-a mai spus că surfingul dincolo de Punctul Montauk avea o calitate energetică cu totul specială. Singurul loc în care a mai trăit aşa ceva a fost în Hawaii. Am rămas cu convingerea că Giggles ştia mai multe decât a fost dispus să ne spună, dar avea cu siguranţă dreptate în privinţa surferilor. În dimineaţa aceleiaşi zile, prietenul nostru Mike Nichols a făcut surfing în zonă şi a observat radarul Cardion. I-a văzut pe muncitori pornind generatorul şi i-a întrebat ce fac. Unul dintre aceştia i-a răspuns prietenos, spunându-i că generatorul nu a funcţionat în subteran şi că încercau să-l pornească. Mike a rămas prea uluit ca să mai pună alte întrebări. S-a dus direct acasă şi ne-a dat telefon, fără să ştie că intenţionam deja să plecăm la Montauk. Practic, ne-a prins cu câteva minute înainte de a pleca. După ce Giggles a coborât pe plajă, a apărut un alt surfer, care a observat şi el că Preston umblă cu diferite aparate electronice în microbuzul său. S-a prezentat ca fiind Ray şi ne-a întrebat ce facem. Preston i-a explicat că dorim să aflăm ce se petrece la baza militară. Ray i-a răspuns că şi-ar dori ca cineva să afle ce se petrece, întrucât locuieşte chiar lângă bază şi este trezit
2

N. Tr. Jiggles – chicoteli.

14

deseori în mijlocul nopţii de zgomotul elicopterelor, care descarcă numeroase echipamente şi de pe care coboară o sumedenie de oameni. Se pare că toată povestea l-a iritat atât de tare încât s-a dus chiar la bază şi s-a plâns autorităţilor. Ofiţerul de serviciu i-a răspuns cu multă aroganţă şi discuţia lor a degenerat într-o ceartă. În final, Ray a chemat poliţia, dar oamenii legii i-au spus că nu pot face nimic. Tulburarea liniştii locuitorilor zonei nu intra sub jurisdicţia lor, excepţie făcând doar amatorii de curiozităţi care încercau să treacă dincolo de zona interzisă de la Camp Hero. Un oficial al municipalităţii ne-a spus ulterior că soldaţii din baza militară ar fi fost membri ai Gărzii Naţionale făcând exerciţii de antrenament. Explicaţia pare însă neverosimilă, dar fiind că baza era declarată zonă toxică cu grad înalt de periculozitate (conform declaraţiei lui George Larsen, Supraveghetor al Parcului Naţional, susţinută şi de o lege federală dată în acest scop). Dacă baza era într-adevăr contaminată, era absurd să antrenezi trupe militare în acest mediu toxic. De altfel, rareori se întâmplă ca militarii să aibă un comportament atât de agresiv atunci când fac simple exerciţii de rutină. Am descris evenimentele din acest capitol cu scopul de a arăta că întâmplările bizare de la Montauk nu au încetat în intervalul care s-a scurs de la apariţia ultimei noastre cărţi. Pe scurt, ne aflam în elementul nostru: o instalaţie radar de ultimă generaţie amplasată într-un parc naţional, rapoarte privind activităţi militare neobişnuite, refuzul oficialităţilor de a colabora şi imposibilitatea poliţiei de a face ceva (la fel ca în filmul Invadatorii de pe Marte, difuzat în anul 1950). Şi capac peste toate, cineva a pomenit chiar ceva despre un buncăr subteran! Ce mai putea urma? Capitolul 2 O chestiune de proprietate Nici Preston, nici eu nu aveam de gând să renunţăm la investigaţiile noastre referitoare la Montauk, mai ales după ultimele descoperiri. Pe scurt, ne-am întors peste puţin timp şi ne-am îndreptat către radarul Cardion. Apropiindu-ne dinspre vest, am observat un bărbat într-un camion parcat în apropiere de oglinda parabolică a radarului. Se pare că era un paznic, căci nea spus că zona în care ne aflăm este interzisă accesului public. Ne-a vorbit cât se poate de politicos, aşa că ne-am întors. În timp ce ne îndreptam către maşină, i-am indicat lui Preston o cărare mai puţin umblată care părea să ducă spre partea de suprafaţă a buncărului situat în apropierea radarului. Am urcat pe un deal, ascunzându-ne prin tufişuri, dar ne-am trezit în final undeva la nord de radar, mult prea aproape de acesta pentru a mai părea simpli turişti. Într-adevăr, bărbatul din camion ne-a observat şi s-a îndreptat imediat către noi. Nu aveam de gând să ne luăm la harţă cu el, dar omul părea destul de furios. Preston înregistra întreaga scenă pe video, lucru care l-a întărâtat şi mai tare pe paznic. V-am spus că nu aveţi voie pe această proprietate! a strigat el. Preston a continuat să filmeze, iar paznicul i-a spus să înceteze.

15

-

Este proprietate publică, l-a sfidat Preston. Nu-mi place să apar pe video, i-a răspuns omul, din ce în ce mai furios. Iar acum, plecaţi sau voi chema poliţia. N-ai decât, i-a spus Preston. Le vom spune poliţiştilor că am fost agresaţi. Cum adică agresaţi? l-a întrebat paznicul, complet debusolat. Nici vorbă, m-a contrazis el. Aceasta este o proprietate privată.

I-am explicat atunci că ne aflăm pe o proprietate a statului. Părea un om destul de simplu, aşa că am continuat să mă joc cu el, insistând că ne aflăm pe proprietatea statului. Ţinându-mi isonul, Preston l-a întrebat dacă ştie care este linia de demarcaţie între proprietatea privată şi parcul naţional în care ne aflam. A fost lovitura de graţie. S-a întors şi a dat să plece, ca un puşti pus în încurcătură care se grăbeşte să alerge la mama (lucru cu atât mai ironic cu cât era un om de statură uriaşă, foarte musculos şi care părea la început foarte hotărât să nu se lase călcat în picioare). Nu doream nici noi să continuăm confruntarea, aşa că ne-am grăbit să coborâm pe cărarea pe care am urcat. În câteva minute am ajuns la baza deluşorului. Am observat de departe o maşină a poliţiei care şi-a făcut subit apariţia, îndreptându-se către radar. Din fericire, nu ne-a observat. În timp ce ne îndreptam către maşină, am observat o pajişte ascunsă. Nu existau drumuri directe de acces către ea, aşa că mi s-a părut un loc perfect pentru diferite adunări oculte. De aceea, mi-am propus să o verific. Drumul către ea nu a fost deloc uşor, căci între cărarea principală şi pajişte existau o sumedenie de tufişuri şi mărăcini. Preston a renunţat la un moment dat să se mai lupte cu mărăcinii şi a rămas în spate. În timp ce mă aştepta, Preston se afla practic la numai 45 de metri de radarul Cardion. Deşi nu-l putea vedea din cauza tufişurilor, el l-a auzit pe paznic spunându-le poliţiştilor să ne aresteze. Aceştia au insistat însă să afle dacă am intervenit în vreun fel asupra instalaţiei radar. Aflând că nu, şi-au declinat competenţa, spunând că nu am comis nimic ilegal. Paznicul a continuat să insiste, dar nu a reuşit să-i convingă pe poliţişti. M-am întors la rândul meu de pe pajişte şi ne-am îndreptat către maşină fără alte incidente. După ce ne-am întors acasă, Preston i-a arătat banda video înregistrată prietenului său Danny. Spre surpriza noastră, acesta l-a recunoscut pe paznicul radarului. Era un angajat al Brookhaven National Laboratories pe nume John Zacker. Pe timpuri fusese şeful echipei care se ocupa de microunde. Ulterior a fost promovat în departamentul de securitate, lucru care explica probabil prezenţa sa la Montauk. La un moment dat, Danny l-a angajat chiar el la compania sa pe o durată temporară. După incidentul descris mai sus, Danny l-a sunat pe Zacker, dar nu a primit nici un răspuns de la el timp de şase luni. Când, în sfârşit, acesta l-a sunat, omul s-a arătat extrem de surprins să afle că a fost filmat pe video la Montauk. Nu-şi amintea să fi fost vreodată acolo! Danny ne-a mai povestit de o întâmplare în care cineva l-a văzut pe Zacker ieşind dintr-un restaurant din Montauk. Întrucât se cunoşteau, a încercat să îl salute, dar Zacker l-a repezit, dând semne că nu îl recunoaşte. După discuţia cu Danny, omul şi-a afirmat intenţia de a vedea

16

înregistrarea video, dar până la ora actuală nu am reuşit să ne întâlnim cu el. Se pare că a dispărut din oraş, fără ca cineva să ştie unde se află. După prima noastră întâlnire cu John Zacker, Preston şi cu mine neam oprit să-i facem o vizită lui Carol Brady, la biroul imobiliar în care lucra aceasta. Am vorbit despre ea în O nouă călătorie la Montauk, unde am arătat că a fost foarte amabilă cu noi, prezentându-ne mai multe oficialităţi locale. Carol ne-a spus că a văzut o farfurie zburătoare plutind pe deasupra bazei şi că radarul era încă activ. Era convinsă că la bază se petrece ceva. Am trecut aşadar pe la biroul ei şi am întrebat de ea, dar ni s-a spus că este plecată în concediu. Femeia de la birou ştia cine suntem, deşi eu nu-mi aminteam să o fi cunoscut. După un scurt schimb de cuvinte din politeţe, i-am pomenit de întâlnirea noastră cu John Zacker. Femeia ne-a spus că proprietatea pe care ne-am aflat le aparţine federalilor şi că aceştia nu au înapoiat-o oficial statului. Am încercat să o contrazicem, dar era cât pe aci să iscăm o ceartă, lucru care ne-a luat prin surprindere. Am rugat-o să se uite pe harta impozitelor. Avea o asemenea hartă în birou. A scos-o şi ne-am uitat cu toţii pe ea. Camp Hero era trecut ca proprietate a statului New York.
-Exact asta am spus şi eu, ne-a ripostat enervată. Este proprietate guvernamentală; proprietatea guvernului statului New York.

Încăpăţânarea ei era atât de mare încât am preferat să cedez. Nu miam putut înfrâna însă curiozitatea să aflu de unde provine această confuzie legată de chestiunea proprietăţii. În mod evident, era din ce în ce mai iritată de prezenţa noastră.
-Duceţi-vă

şi întrebaţi-l pe George Larsen, ne-a spus ea. El vă va

explica. I-am explicat politicos că nu putem avea încredere că Larsen ne va spune adevărul, întrucât era supraveghetorul parcului naţional, aşa că putea fi implicat cu uşurinţă într-o conspiraţie. De altfel, anterior ne spusese că baza urmează să fie demolată, şi când colo, între timp a apărut un radar nou. Cum ar putea demola o bază o companie care produce radare? Iradiind clădirile? Femeia ne-a răspuns că dacă nu îl credem pe George Larsen, putem să-i întrebăm pe alţii. A pomenit chiar un anumit nume, dar nu mi-l amintesc. M-am întrebat cu voce tare de unde puteam şti noi că persoanele respective ne vor spune adevărul. Furia femeii a ajuns la apogeu. Ne-am grăbit să plecăm, nu fără o mare uimire în legătură cu comportamentul acesteia. În mod evident, părea să ne considere o ameninţare la adresa ei. Pe de altă parte, era limpede că ştia mai multe decât a fost dispusă să ne spună. Ulterior, am mai auzit şi cu alte ocazii că guvernul federal este proprietarul terenului de la Camp Hero. Câteva luni mai târziu, am citit într-un ziar că microbuzul lui Carol Brady a ars ca o torţă în parcarea motelului Gurney’s Inn din Montauk. Evenimentul s-a petrecut la o lună după apariţia pe piaţă a lucrării O nouă călătorie la Montauk, în care am pomenit numele lui Carol. Se pare că femeia şi-a mutat apoi şi locul de muncă. Nu ştim exact ce s-a petrecut şi nici nu am

17

căutat-o, pentru a o proteja în acest fel. Am mai auzit şi de alte poveşti cu maşini cărora li s-a dat foc la Montauk în semn de avertisment. În timp ce ne întorceam acasă, am discutat cu Preston despre ciudata întâlnire de la biroul imobiliar. De ce era acea femeie atât de sigură că federalii erau proprietarii terenului? Şi de ce şi-a ieşit din minţi când am contrazis-o? În mod evident, subiectul proprietăţii terenului de la Camp Hero era cât se poate de fierbinte, iar femeia ştia mai multe decât a fost dispusă să ne spună. Preston mi-a răspuns că nu era prima oară când i s-a spus că proprietarii terenului sunt federalii. Mi-am reamintit de un proces juridic care s-a ţinut pe data de 16 iunie 1993. Pentru a înţelege mai bine confuzia legată de chestiunea proprietăţii Camp Hero, vă propun să analizăm pe scurt acest proces. Capitolul 3 Procesul Montauk În februarie 1993, Preston şi Duncan au făcut o excursie la Montauk. Preston terminase deja filmarea pe bandă video a „Turului localităţii Montauk” (după cum avea să fie cunoscut), singura înregistrare disponibilă la ora actuală a clădirilor din interiorul bazei Camp Hero. Cu ocazia excursiei respective, Preston şi-a parcat microbuzul într-o zonă aflată la nord de intrarea principală la Camp Hero. Clădirile bazei se aflau în partea de est a zonei respective. Este vorba de clădirile în care au locuit cândva militarii staţionaţi la Camp Hero, preluate între timp în proprietate de diferiţi indivizi. Preston, Duncan şi o a treia persoană s-au îndreptat către buncărul aflat în exteriorul gardului care delimita curtea interioară a bazei. La întoarcere, au fost acostaţi de doi poliţişti din poliţia parcului naţional. Aceştia i-au amendat pe Preston şi pe amicii săi, dar numai după ce sau consultat cu un al treilea bărbat îmbrăcat în civil. Preston le-a explicat că nu se aflau pe teritoriul bazei şi că nu făcuseră nimic ilegal. Unul dintre ofiţerii de poliţie i-a răspuns că sunt dispuşi să se ia la harţă cu orice curios care se apropie prea mult de bază. Între timp, Preston a dat pe ascuns drumul la camera video pe care o purta agăţată la gât. A obţinut astfel suficient material audio pentru a putea servi ca probă într-un eventual proces de contestare a amenzii. Cei mai mulţi americani sunt dispuşi să scoată imediat 50 de dolari din buzunar pentru a scăpa de aceste amenzi. Nu era însă cazul lui Preston, Duncan şi amicului acestora, care s-au decis să conteste amenzile la tribunal. Era o chestiune de principiu, nu de bani sau de timp. Cu ocazia aceasta, ar fi aflat în mod oficial şi cui aparţinea proprietatea bazei Montauk. Prima înfăţişare în faţa Curţii de Justiţie din East Hampton, Suffolk County, s-a produs la data de 19 mai 1993. Numerele de înregistrare ale dosarului erau 93-4-345, 93-4-346 şi 93-4-347. Judecător era Onorabilul James R. Ketcham, procuror era Michael Brown, Esq. (procuror adjunct al districtului), iar reporter al curţii era Elena McClash.

18

În timpul înfăţişării, domnul Brown a arătat că cei trei erau acuzaţi de aceeaşi crimă (încălcarea proprietăţii). L-a informat de asemenea pe judecător că aceştia doreau să rezolve diferendul prin proces juridic. Preston a explicat că, anterior, fusese inclusiv în porţiunea interioară a bazei, pentru a face un film video. A adăugat că a obţinut două afirmaţii diferite din partea Comisiei Parcului Naţional în legătură cu zonele închise accesului public. Un ofiţer de poliţie al parcului i-a spus să stea în afara gardului care delimita zona interzisă. O altă doamnă de la biroul pacului naţional din Hither Hills le-a spus de asemenea că atâta vreme cât rămân în afara indicatorului care spune că încălcarea proprietăţii este interzisă totul este în regulă. Ambele afirmaţii difereau de cea a poliţistului care i-a amendat. Judecătorul Ketcham a spus că doreşte să lămurească chestiunea o dată pentru totdeauna, pentru că este posibil să mai apară şi alte asemenea cazuri. A adăugat că pe vremuri obişnuia să pescuiască în zonă, dar nu mai era la curent cu ultimele evoluţii. Preston dorea să obţină o delimitare clară a zonei în care avea voie să meargă de cea care era interzisă. De fapt, aştepta ca cei de la Comisia Parcului Naţional să dea publicităţii o hartă, întrucât auzise de la un prieten avocat din New York că există o lege potrivit căreia parcurile naţionale sunt disponibile accesului public. Dacă cel puţin o treime din teritoriul parcului nu este disponibilă accesului public, teritoriul respectiv îşi pierde statutul de parc naţional (şi fondurile aferente primite de la stat). Preston anticipa deja răspunsul Comisiei Parcului Naţional, căci făcuse estimări şi stabilise că zona interzisă depăşea o treime din teritoriul parcului. Chestiunea era greu de descâlcit. Judecătorul era preocupat mai întâi de toate de aşezarea corectă a indicatoarelor, pentru ca oamenii să ştie pe unde au voie să treacă şi pe unde nu. Se pare că nu ţinea de jurisdicţia sa să ordone Statului să deseneze liniile de demarcaţie. Judecătorul Ketcham i-a cerut procurorului să-l aducă pe poliţistul care i-a amendat pe cei trei acuzaţi ca martor în proces, stabilind apoi data procesului propriu-zis. Pe 16 iunie 1993, la Curtea de Justiţie East Hampton s-a ţinut procesul. Numerele de înregistrare şi numele celor implicaţi erau aceleaşi. Personal, nu am putut participa la proces, căci un prieten mă invitase la un concert Moody Blues, după ce îi dăduse lui Justin Hayward un exemplar din cartea mea, Proiectul Montauk (am primit ulterior o scrisoare de la acesta în care îmi spunea că i-a plăcut cartea şi că şi-a intitulat următorul album Călător în timp). L-am rugat aşadar pe amicul meu Mike Nichols să participe în locul meu la proces. Altfel spus, să fie ochii şi urechile mele. Acuzaţii s-au prezentat dis-de-dimineaţă la proces. Deloc surprinzător, toate celelalte procese programate pentru ziua respectivă s-au ţinut înaintea acestuia. Era o încercare evidentă de a izola cazul în speţă, astfel încât să participe cât mai puţini oameni în publicul spectator. Într-adevăr, sala tribunalului a rămas în final complet goală, cu excepţia lui Mike Nichols. Acesta mi-a povestit mai târziu că procurorul s-a apropiat de el şi i-a cerut să părăsească sala. Mike i-a răspuns că era un proces public şi că avea dreptul să rămână dacă dorea, după care nu a mai fost deranjat cu nimic. Din motive de pragmatism, Preston i-a reprezentat şi pe ceilalţi doi acuzaţi, vorbind practic pentru toţi trei.

19

Procurorul adjunct al districtului şi-a început discursul acuzându-i pe Preston şi pe ceilalţi doi de violarea secţiunii 375.1, subdiviziunea H, din Legea Parcurilor şi Recreaţiei a statului New York, potrivit căreia intrarea sau rămânerea pe o proprietate numită structură desemnată ca fiind interzisă printr-un indicator sau de către un oficial al biroului, pe o perioadă definită sau indefinită, reprezintă o infracţiune. Potrivit domnului Brown: „Aceste fapte s-au petrecut în oraşul East Hampton, districtul Suffolk, statul New York”. Este foarte important să remarcăm că tribunalul a recunoscut că proprietatea în cauză se afla sub jurisdicţia Legii Parcurilor şi Recreaţiei, dată de statul New York, întrucât reprezenta un precedent juridic. Dacă statul New York deţinea sau nu proprietatea asupra terenului în cauză nu făcea obiectul procesului. Preston şi-a început apărarea (inclusiv în numele celorlalţi doi) povestind întâlnirea sa cu poliţistul şi cu doamna de la biroul din Hither Hills, care i-au spus că poate rămâne în afara gardului interior. Gardul avea însemne roşii şi albe, care indicau că zona este interzisă accesului public. De aceea, el considera că atât timp cât a stat în afara gardului, s-a aflat în legalitate. A adăugat că se afla în preajma buncărului departamentului de pompieri, situat în afara gardului cu pricina, când a fost acostat de nişte oameni care pretindeau că lucrează în interiorul incintei interzise. Aceştia l-au întrebat ce face acolo şi el le-a răspuns că face un film video. Muncitorii nu au părut să fie deloc deranjaţi şi nu i-au cerut să plece. S-a stabilit aşadar că problema aflată în litigiu ţinea strict de zona în care se aflau acuzaţii în momentul amendării lor: în interiorul sau în afara gardului. Acuzarea l-a chemat atunci ca martor pe ofiţerul Roland Walker. Acesta a afirmat că lucra în Poliţia Parcului Naţional al statului New York de nouă ani, din care şapte şi i-a petrecut la Montauk. A adăugat că a absolvit Academia de Poliţie a statului New York, fiind specializat în Hazmat, radare, EVOC şi muncă de secretariat3. Rugat să descrie indicatoarele amplasate lângă bază, ofiţerul Walker a spus: „Acestea sunt aşezate la fiecare metru şi afirmă clar că proprietatea aparţine statului New York, fiind interzisă accesului public”. Ofiţerul Walker a depus mărturie că la data de 5 februarie 1993 a fost chemat de Donald Balcuns pentru motiv că nişte intruşi ar fi pătruns în parc. I-a aşteptat pe aceştia la intrarea în parc, aşteptând să se întoarcă la maşină. A recunoscut în faţa curţii că atunci când i-a văzut, aceştia nu se afla în partea interioară împrejmuită de gard. Acest lucru nu l-a împiedicat însă să îi amendeze, bazându-se pe mărturia lui Donald Balcuns, care afirma că acuzaţii s-au aflat mai devreme în interiorul părţii împrejmuite. Preston şi-a încheiat interogatoriul întrebându-l pe ofiţer dacă i-a văzut personal în interiorul curţii interioare. Răspunsul a fost negativ. Acuzarea l-a chemat apoi ca martor pe Donald Balcuns. Acesta a afirmat că locuieşte la Camp Hero, Montauk, New York (în ansamblul de
3

Preston Nichols afirmă că există o discrepanţă în stenograma tribunalului. El îşi aminteşte că ofiţerul Walkins s-ar fi specializat în radare pe când se afla în serviciul forţelor aeriene. În caz că are dreptate, omisiunea din stenograma tribunalului pare foarte ciudată şi convenabilă pentru putere.

20

locuinţe din partea de nord a bazei), fiind angajat de statul New York ca mecanic. Balcuns a depus mărturie că baza a aparţinut cândva armatei, având la acea vreme şi un gard exterior. Între timp, ea a trecut în subordinea Diviziei de radare 773, care a pus şi un gard interior. A recunoscut aşadar că zona este împrejmuită de două garduri. Procurorul l-a întrebat pe Balcans ce s-a întâmplat la data de 5 februarie 1993, la orele 4:45 după-amiaza. Acesta a răspuns că un alt angajat i-a transmis prin radio că „există intruşi în Camp Hero”. În continuare, Balcans a cercetat zona şi i-a descoperit pe cei trei acuzaţi, după care a apelat la poliţia parcului. În treacăt fie spus, este curios faptul că primul angajat a preferat să-i transmită mesajul radio lui Balcans, şi nu direct poliţiştilor. Oare avea acesta şi statutul de ofiţer de securitate? Şi de ce ar fi trebuit să le pese lucrătorilor din incinta parcului dacă cineva se află în afara gardului interior? Balcans a afirmat clar că acuzaţii s-au aflat în afara gardului Diviziei de Radare 773, dar în interiorul gardului exterior care delimitează baza Camp Hero. El a adăugat că le-a spus acuzaţilor că se aflau într-o zonă interzisă, dar aceştia i-au replicat că se află în afara gardului de protecţie, motiv pentru care a transmis mesajul radio către poliţişti. Procesul a continuat cu tot felul de discuţii referitoare la cele două garduri, unul exterior şi celălalt interior. Toată lumea a căzut de acord că acuzaţii s-au aflat în incinta gardului exterior, dar în afara zonei împrejmuite de gardul interior. Balcans susţinea că inclusiv zona din interiorul gardului exterior era interzisă. Acuzarea a insistat foarte mult pe această temă. Preston l-a întrebat însă pe Balcans dacă în afara gardului exterior erau puse indicatoare de restricţionare a accesului. Acesta a răspuns că nu existau asemenea indicatoare, exceptându-le pe cele vechi, rămase de pe timpul armatei, care spuneau: „Zonă interzisă, aparţinând Guvernului SUA”. Preston i-a spus că este o poveste de adormit copiii. Balcans susţinea că turiştii nu au dreptul să treacă dincolo de gardul exterior, dar singurele indicatoare sunt cele aparţinând guvernului federal, care ar indica faptul că mai există încă o prezenţă federală în zonă. Convingerea lui a rămas aceea că Balcans dădea de fapt un semnal care nu era adresat tribunalului. Judecătorul Ketcham a dispus eliberarea acuzaţilor, pe motiv că nu existau suficiente motive pentru ca aceştia să nu treacă dincolo de gardul exterior. A comentat de asemenea afirmând că indicatoarele militare nu reprezintă în nici un caz indicatoare ale parcului naţional. Pe de altă parte, a adăugat că nu poţi intra în interior fără un permis de acces. În final, Preston a cerut un ordin al tribunalului care să oblige Comisia Parcului Naţional să delimiteze cu precizie zona interzisă oficial. Judecătorul i-a răspuns că nu poate da un asemenea ordin, deşi şi-ar fi dorit să aibă autoritatea de a face acest lucru. Ofiţerul Walker a promis că se va interesa ce poate fi făcut în această direcţie. După tot acest tămbălău, câteva indicatoare au apărut subit la capătul autostrăzii Old Montauk Highway, în zona vestică de acces în Camp Hero.

21

Acestea nu afirmă însă altceva decât „Parcarea interzisă”. Până la ora actuală nu am întâlnit indicatoare care să interzică intrarea în perimetrul exterior al gardului care încercuieşte incinta bazei. Dată fiind şi cererea procurorului care i-a cerut amicului meu să părăsească tribunalul înainte de începerea procesului, înclin să cred că întreaga chestiune este considerată extrem de sensibilă. Oricum ar fi, Preston şi prietenii săi au câştigat procesul. Mai mult, tribunalul a recunoscut că baza de la Camp Hero era o facilitate aparţinând parcului naţional al statului New York. În acest caz, rămâne întrebarea: de ce nu a putut face nimic poliţia în cazul surferului deranjat la miezul nopţii care s-a confruntat cu personalul militar al bazei? Şi de ce s-a comportat oficialul atât de nepoliticos? Şi ce căuta o corporaţie privată (Cardion) într-un parc naţional? John Zacker susţinea chiar că este vorba de o proprietate privată. Pe scurt, am luat decizia să studiez mai amănunţit chestiunea proprietăţii de la Camp Hero. Capitolul 4 Investigaţia este subminată M-am decis aşadar să aflu o dată pentru totdeauna ce se ascunde în spatele enigmei proprietăţii din Montauk, aşa că am început să caut prin indexul ziarului New York Times. Din păcate, publicaţia locală Newsday nu este indexată, astfel încât cercetarea s-a dovedit extrem de dificilă. Am descoperit totuşi că la data de 6 februarie 1984 a apărut pe pagina B4 un anunţ în Times referitor la Camp Hero. Acesta preciza că la data de 8 februarie, Administraţia Serviciilor Generale urma să vândă prin licitaţie publică o proprietate de 278 de acri la Montauk Point. Se preciza că locaţia era o fostă bază a Forţelor Aeriene SUA. Anunţul a fost publicat de Judith Hope, Supraveghetor al oraşului East Hampton, care avertiza că această vânzare de către ASG ar fi ilegală întrucât viola Legea Mediului (U.S.C. 4321, et seq.), Legea Controlului Zonei de Coastă (16 U.S.C. 1451, et seq.) şi alte legi referitoare la agenţiile federale. Anunţul adăuga că „La data de 6 ianuarie 1984, Consiliul Municipal al oraşului East Hampton a adoptat în unanimitate, conform autorităţii investite în el de alegătorii şi legislaţia statului New York, un act potrivit căruia teritoriul de 278 de acri pe care ASG îşi propunea să-l vândă a fost atribuit departamentului de Parcuri şi Conservare. Actul normativ are la bază principiile corecte ale prezervării mediului natural şi planificării comunitare, fiind necesar pentru protejarea stării de sănătate publică, a siguranţei şi bunăstării cetăţenilor. Potrivit Codului Oraşului East Hampton (secţiunea 153-17A), singurele destinaţii care pot fi atribuite terenurilor din această categorie sunt: 1. terenuri de golf şi de tenis; 2. rezervaţii naturale şi locuri de vânătoare; 3. parcuri; 4. locuri de recreaţie şi plaje; 5. clădiri asociate cu destinaţiile de mai sus, cum ar fi: cluburi sportive, clădiri pentru administraţie şi întreţinere. Consiliul decretează că, potrivit legii, nu pot fi construite pe terenurile din această categorie (atât timp cât se vor încadra în această categorie) alte
22

clădiri, case, hoteluri, moteluri, blocuri de locuinţe sau alte structuri rezidenţiale, comerciale sau industriale”. Anunţul continua precizând intenţia autoarei de a bloca vânzarea proprietăţii bazei aeriene, pentru a menţine astfel clasificarea actuală a terenului. M-am întrebat cum a fost posibilă schimbarea clasificării astfel încât să permită construirea unei instalaţii radar în zona respectivă! Un alt articol din New York Times, datat 6 februarie şi semnat de Lindsey Gruson, era intitulat „Oficiali guvernamentali încearcă să protejeze o suprafaţă de teren aparţinând guvernului la Montauk”. Autorul scria în el: „Departamentul Apărării construieşte o bază militară (la Montauk) camuflată sub aparenţa unui sat de pescari construit pe această plajă izolată şi vulnerabilă. Nici un duşman nu a încercat vreodată să se apropie de ţărm în această zonă”. Se pare că nu a auzit niciodată de diferitele încercări ale naziştilor de a coborî pe ţărmul Montauk-ului. Mai mult, habar nu avea că poate cel mai mare duşman al umanităţii îşi avea chiar atunci sediul la baza din Montauk. Articolul mai preciza că instalaţia radar a fost închisă cu trei ani în urmă şi că terenul a fost declarat disponibil. „Preocupat de deficitele bugetare, Preşedintele Reagan a ordonat acum doi ani guvernului să vândă terenurile disponibile aflate în proprietatea guvernului pentru a reduce astfel datoriile federale. Până atunci, terenurile considerate disponibile erau cedate statelor contra unei taxe nominale, cu condiţia să fie folosite pentru parcuri şi alte destinaţii publice”. Interesant era faptul că nici acest articol nu menţiona nimic despre folosirea bazei militare pentru construirea unui radar. Era citată afirmaţia supraveghetorului oraşului, Tony Bullock: „Parcurile şi zonele naturale aflate în conservare sunt foarte restrictive. În afară de creşterea arborilor şi a florilor, nimic nu este permis în aceste zone”. Practic, nici una din aceste afirmaţii ale unor oficiali guvernamentali aflaţi pe diferite nivele nu permitea ASG să vândă proprietatea. Numărul din 7 februarie al New York Times prezintă un articol în care se face precizarea că judecătorul Leonard D. Wexler de la Curtea de Apel Federală a împiedicat temporar Guvernul să vândă o suprafaţă de teren de 278 de acri aparţinând fostei baze aeriene de la Montauk. El a emis o hotărâre care îi permitea Guvernului să primească oferte în cadrul unei licitaţii publice, dar nu şi să vândă terenul înainte de a se înfăţişa înaintea tribunalului. A doua zi, Times a publicat un nou articol referitor la baza militară, în care se preciza că un avocat din Manhattan pe nume Jack Weprin a licitat 1,9 milioane de dolari pentru proprietate, în numele companiei Joshua Sundance Inc. Weprin nu a dezvăluit ce intenţii avea în legătură cu terenul. Un purtător de cuvânt al ASG a făcut precizarea că la licitaţia care a durat 20 de minute au participat doi ofertanţi. În numărul din 12 februarie, Jane Perlez a scris un articol din care rezultă că în disputa legată de proprietatea terenului a intrat şi Secretarul de stat responsabil de interne William P. Clark. Acesta a luat partea Municipalităţii East Hampton şi a scris o scrisoare adresată ASG în care le recomanda acestora să păstreze statutul de proprietate a statului New York.

23

Propunerea lui era ca bucata de teren cunoscută sub numele de Camp Hero să fie cedată Parcului Naţional Montauk Point în schimbul unui teren de 125 de acri cedaţi corporaţiei Fire Island National Seashore. Altfel spus, secretarul de stat propunea un schimb de terenuri. Interesant este faptul că scrisoarea sa a ajuns la ASG cu numai o zi înainte de licitaţie. Se pare că diferiţi oficiali de la tot felul de departamente făceau încercări disperate să preîntâmpine trecerea proprietăţii în mâini private. Un nou nume intrat în scenă a fost cel al senatorului Patrick Moynihan. Acesta a indicat o lege care le permitea celor de la ASG să transfere o proprietate federală fără taxe, cu condiţia ca terenul să fie folosit ca parc naţional. Pe 1 mai, aceeaşi doamnă Perlez scrie un nou articol în care precizează că senatorii Moynihan şi Alfonse D’Amato au introdus în Senat un amendament care să permită schimbul terenului de la Montauk, aflat în proprietate federală, contra a 125 de acri de teren aflat în proprietatea State’s Fire Island. William P. Clark, secretarul de stat responsabil de interne, dorea ca pământul să intre sub jurisdicţia departamentului său, pentru ca apoi să fie cedat statului New York. Judecătorul Wexler a interzis acest transfer înainte de a decide dacă agenţia federală (ASG) nu a acţionat cumva ilegal în încercarea de a vinde terenul. În numărul din 4 iulie 1984, Laura Durkin de la Newsday scria într-un articol că în Congres a fost adoptată o lege care permitea schimbul de terenuri de care vorbeam mai sus. Autoarea îl citează pe purtătorul de cuvânt al ASG: „Legea declară limpede că cea mai bună destinaţie a terenului este aceea de parc şi de loc de recreaţie. De aceea, cei 278 de acri vor merge la Departamentul de Interne, care va face apoi transferul către statul New York”. Se pare că toată lumea a fost fericită la gândul că preţioasa bucată de teren nu va intra pe mâini particulare. În aceeaşi săptămână, New York Times descrie declanşarea transferului de proprietate, urmând ca o ceremonie festivă să fie ţinută miercurea viitoare pentru a marca oficial evenimentul. Ceremonia urma să se ţină chiar pe terenul din Montauk. Cel mai surprinzător aspect al investigaţiei mele a fost faptul că nu am reuşit să găsesc nici un articol care să descrie ceremonia de miercuri, nici în New York Times, nici în Newsday. Ziarele trăiesc din acest gen de ştiri; de aceea, m-aş fi aşteptat să găsesc un articol foarte detaliat, dar nu am descoperit nici măcar o menţiune. Am rămas astfel cu semne de întrebare referitoare la încheierea tranzacţiei. Este de remarcat faptul că a fost creată o lege specială pentru transferul terenului de la ASG la Departamentul de Interne, iar apoi la statul New York. Nu ştiu exact cum a fost formulată legea, dar din câte am citit în ziare, nu ar fi exclus ca terenul să mai fie încă în proprietatea Departamentului de Interne. Mă întreb dacă toate articolele din presă citate mai sus nu au fost o simplă manipulare. Aveam să descopăr mai târziu că problema crizei proprietăţii avea rădăcini mult mai adânci. Să nu uităm că a mai existat un doritor al terenului care a găzduit cândva baza aeriană de la Montauk. Capitolul 5

24

Descoperirea piramidelor În timp ce tribunalul îi achita pe Preston şi pe Duncan în chestiunea amenzilor, în cadrul „Procesului Montauk”, eu eram pe punctul de a termina manuscrisul la lucrarea O nouă călătorie la Montauk. Înainte de a transmite cartea editurii în vederea publicării, mai doream să fac o ultimă vizită la bibliotecă, cu scopul de a verifica încă o dată semnificaţia cuvântului „Montauk”. Speranţa mea era să găsesc cele mai profunde sensuri ale cuvântului, care să-mi permită să scot încă un iepure din pălăria de magician. Surpriza de care am avut parte a bibliotecă a fost însă atât de mare, încât am rămas acolo întreaga după-amiază. Cea mai acceptată definiţie a cuvântului „Montauk” este cea oferită de Dr. J. H. Trumbull, un eminent savant specializat în dialectul algonquin (indienii din Montauk sunt consideraţi indieni din tribul algonquin), care sugerează că Montauk provine de la „manatuck”, nume dat frecvent locurilor înalte (deluroase), care înseamnă: „loc care poate fi văzut de departe (ori din care se poate privi departe)” sau „loc de observaţie”. Deşi aceasta este semnificaţia cea mai acceptată a cuvântului, nimeni nu poate fi absolut sigur asupra ei. Dacă privim lucrurile din perspectiva legendei Montauk, semnificaţia de „loc de observaţie” pare cea mai potrivită, dacă ne gândim la o privire prin ferestrele timpului. Marea surpriză pe care am trăit-o şi la care mă refeream mai sus nu se referă însă la definiţia cuvântului Montauk, ci la o informaţie suplimentară pe care am descoperit-o în timpul investigaţiei. În timp ce căutam referinţe cu privire la Long Island, am observat o carte groasă. Numele autorului era „Wilson”. Am scos-o imediat din raft. Intitulată Istoria ţinutului Long Island şi semnată de Rufus Rockwell Wilson, cartea nu avea index, iar cuprinsul nu m-a ajutat prea mult. Am descoperit totuşi o listă cu referinţe ale ilustraţiilor, din care una era numită „Piramidele din Montauk”. Am deschis la pagina 317 şi am găsit poza unei structuri în formă de piramidă, cu o înălţime de circa şase metri. În faţa ei se afla un om. La distanţă se puteau vedea alte două formaţiuni similare4. În mod curios, nu am găsit nici o menţiune scrisă referitoare la piramide sau la Montauk în întreaga carte! Lucrarea a fost publicată în anul 1911, deci este evident că fotografia a fost făcută cu ceva timp înainte. Personal, nu am auzit niciodată de aceste piramide. Voi detalia subiectul mai târziu, dar deocamdată mă voi limita să vorbesc de descoperirile mele din bibliotecă. Următorul lucru pe care l-am aflat a fost că dialectul indienilor Montauk s-a pierdut. Se spune că George Pharoah a fost ultimul care cunoştea acest dialect. Pharoah era şeful indienilor Montauk şi s-a adresat în limba sa nativă lui John Lion Gardiner în anul 1798. Relatarea afirmă de asemenea că numele de Pharoah ocupă un loc cu totul special în istoria ţinutului Montauk. Familia Pharoah era înrudită cu şeful de trib Wyandanch, cunoscut ca cel mai mare între toţi şefii de trib, numele apărând în numeroase documente locale referitoare la disputele legate de proprietate. Oamenii albi au pus stăpânire pe Montauk încă de la sosirea lor în Long Island.
4

Fotografia de pe pagina următoare este o copie a celei originale din cartea Istoria ţinutului Long Island. Este posibil ca, iniţial, piramidele din spate să fi fost mai mari decât ceea ce se vede în fotografie. Fiind situate la mare distanţă, nu este exclus ca spaţiul dintre ele să fi fost acoperit cu pământ şi nisip, dând impresia unei înălţimi mai reduse.

25

A mai existat un Pharoah faimos provenit din aceeaşi familie. Numele său complet era Stephen „Talkhouse” Pharoah. Era un descendent al lui George Pharoah şi vorbea pe lângă engleză şi un dialect vechi. Se pare chiar că P.T. Barnum l-a angajat o vreme, etichetându-l drept „regele indienilor Montauk”. Interesant mi s-a părut faptul că în copilărie a lucrat ca argat pentru un colonel pe nume William Parsons, acuzat de unii că i-ar fi redus la sclavie pe indienii Montauk. Din păcate, nu am putut găsi alte informaţii referitoare la el. Ilustraţie Piramidele din Montauk Au apărut astfel o sumedenie de lucruri noi, dar nu ştiam încă cum să le leg. Asociaţia dintre piramide şi numele de Pharoah5 te ducea imediat cu gândul la Egiptul Antic. Chiar şi „reducerea la sclavie” a lui Stephen Pharoah şi a indienilor Montauk de către un om pe nume Parsons mi s-a părut o coincidenţă ironică, ţinând cont de Jack Parsons şi de legendele legate de el pe care le-am descris în O nouă călătorie la Montauk. Era greu să conteşti existenţa unor sincronicităţi. Oricum, la acea vreme nu vedeam încă decât vârful aisbergului. Continuând să fac investigaţii în bibliotecă, am dat în curând peste Thomas Jefferson (cel care a fost Preşedintele Americii). Se pare că la un moment dat Jefferson a fost foarte interesat de dialectul nativ al indienilor Montauk, propunându-şi să prezerve această limbă aproape moartă. Se pare că acorda o asemenea importanţă acestei probleme încât a călătorit până la Long Island în speranţa de a o rezolva. Jefferson a găsit numai trei femei bătrâne care mai vorbeau vechiul dialect. El şi-a notat alfabetul şi numeroase cuvinte de vocabular, schiţând chiar un fel de dicţionar. Nu era o lucrare exhaustivă, dar pentru condiţiile date a fost considerată o mare realizare. M-a uimit la culme efortul uriaş depus de Jefferson pentru un demers aparent atât de neînsemnat. Mi-am adus însă aminte că era francmason şi mam gândit că avea motivele lui secrete. Am aflat ulterior că ar fi declarat că a pierdut manuscrisul dicţionarului în râul Potomac! A fost salvată doar o mică parte a manuscrisului. Mi-a fost imposibil să nu mă întreb de ce nu a revenit în Long Island, de vreme ce şi-a dat atâta osteneală prima oară. I-am adresat toate aceste întrebări lui Kenn Arthur, un amic de-al meu care pare să ştie mult mai multe informaţii decât ai putea crede, îndeosebi cu privire la Montauk. Am vorbit despre el în lucrarea O nouă călătorie la Montauk, unde am povestit că şi-a exprimat scepticismul cu privire la relatările lui Preston, spunându-mi totodată că adevărata poveste a Montaukului este infinit mai bizară decât şi-ar putea imagina vreodată Preston. I-am spus mai întâi despre piramide.
-Văd că te apropii în sfârşit (de aflarea adevărului despre Montauk), mi-a spus el.

I-am relatat apoi povestea despre Thomas Jefferson şi demersul său legat de dicţionarul limbii indienilor Montauk. Mi-a răspuns că limba acestora era cunoscută sub numele de Vril, fiind considerată de iniţiaţi o
5

N. Tr. În limba engleză, cuvântul „faraon” se scrie Pharaoh, asociaţia cu Pharoah fiind izbitoare.

26

limbă atlantică străveche. Mai mult decât atât, dialectul reprezenta versiunea ulterioară a unei limbi încă şi mai vechi, numită limba enohiană6, limba îngerilor7.
-De -Pur

unde ştii că vorbeau în vril? l-am întrebat. şi simplu ştiu, mi-a răspuns el.

Următoarea întrebare pe care i-am pus-o se referea la numele de Pharoah. De ce se numeau şefii de trib ai indienilor Montauk Pharoah şi de ce este atât de proeminent acest nume în istoria lor? Kenn mi-a răspuns că în istoria pământului nu au existat decât două civilizaţii care au folosit numele de „Pharoah”. În mod evident, una a fost cea egipteană.
-Şi -Ar

cealaltă? l-am întrebat. trebui să ştii deja, mi-a răspuns el. nimerit-o.

-Atlantida? -Ai

În sfârşit, lucrurile începeau să se lege. Subliniez asupra cuvântului „începeau”, căci mai este cale lungă până la descifrarea întregului scenariu. L-am întrebat dacă îmi poate spune ceva suplimentar în legătură cu piramidele. Kenn mi-a spus că la un moment dat existau în Montauk mai multe piramide mici. Se pare că aveau o culoare albă şi că erau confecţionate din cărămizi. A adăugat că piramidele au fost acoperite, sau poate chiar mutate în subteran, şi că nu era sigur că movilele pe care le-am descoperit eu în carte erau identice cu cele originale. În lucrarea O nouă călătorie la Montauk l-am pomenit şi pe prietenul meu John. Tatăl acestuia fusese mai demult responsabilul farului din Montauk, făcând parte din Garda de Coastă prin anii 40. De aceea, l-am întrebat pe John dacă a auzit ceva de nişte piramide. Mi-a răspuns că pe vremea când era copil, în anul 1943, profesorul său i-a dus cu clasa într-o excursie pe un câmp şi le-a spus că acolo s-au aflat mai demult nişte piramide construite de indieni. Cum fotografia din carte a fost făcută înainte de 1911, este evident că movilele au dispărut între cele două date. Au existat persoane care i-au acuzat pe militari de acest lucru (probabil în perioada Primului Război Mondial), dar nu ştim cu siguranţă că aşa s-au petrecut faptele. Personal, nu am reuşit să găsesc pe nimeni care să ştie măcar unde s-au aflat cu exactitate piramidele. Următoarea persoană căreia i-am telefonat a fost doamna X. Am vorbit şi despre ea în O nouă călătorie la Montauk, unde am menţionat că
6

N. Tr. Sau „limba lui Enoh”. Enoh a fost un personaj biblic pomenit în Vechiul Testament, ridicat la cer de Dumnezeu. 7 La ora actuală, termenul de „vril” este folosit în asociere cu o formă de energie sau forţă psihică. Madame Blavatsky afirmă că atlanţii numeau această energie MASH-MAK, expresie care poate fi aproximată fonetic cu Montauk. Primele referiri la termenul de „vril” de care am eu cunoştinţă apar în lucrarea lui Bulwer Lytton, Rasa care urmează, folosită ulterior de propaganda fascistă. Deşi se ştie că limba enohiană are propria ei gramatică şi sintaxă, nu există nici o referinţă cu privire la ea. Se presupune că Vril este o limbă derivată din cea enohiană, cunoştinţele referitoare la ea fiind încă şi mai obscure.

27

potrivit spuselor ei, şcolile misterelor au monitorizat o vreme Montauk-ul, considerându-l un focar energetic planetar. I-am vorbit aşadar despre piramide şi mi-a răspuns că nu este deloc surprinsă să audă despre ele. De fapt, se încadrau perfect în logica lucrurilor.
-De

ce? am întrebat-o. dai seama? mi-a răspuns. mai există piramide? m-a întrebat ea.

-Nu-ţi

Nu eram sigur unde doreşte să ajungă, aşa că i-am cerut amănunte.
-Unde -Pe

Marte, i-am răspuns.

-Exact.

Mi-am amintit subit de o conversaţie pe care am avut-o cu ea acum şase luni, în care mi-a vorbit de relaţia dintre Montauk şi Marte. La vremea respectivă a refuzat să detalieze subiectul, propunându-mi să descopăr singur despre ce este vorba. Acum, doamna X îmi spunea că exista o legătură intimă între atlanţi, Marte şi Montauk. Ba mai amesteca şi Egiptul în toată această supă alchimică. Ideea era că toate aceste locaţii, la care se adăugau alte locuri sacre în care există piramide şi diferite structuri geometrice, fac parte integrantă dintr-o reţea. Ideea nu este nouă şi pot spune că am auzit numeroase variante ale ei, cu menţiunea că nici una nu reuşeşte să explice care este conexiunea funcţională dintre locaţiile respective. De aceea, mi-am propus să analizez chestiunea dintr-o perspectivă funcţională. Pentru cei care nu ştiu de unde provine ideea de reţea, doresc să menţionez corespondenţa mitologică cu titanul grec Atlas, cel care sprijinea pe umerii săi planeta pământ. Atlas era fiul lui Uranus (zeul spaţiului sau al cerului) şi fratele lui Chronos (zeul timpului). Deloc întâmplător, cărţile care conţin hărţi sunt cunoscute sub numele de „atlase”. Legenda referitoare la susţinerea pământului pe umerii lui Atlas era de fapt o metaforă a ideii că planeta noastră este susţinută în timp şi spaţiu de o reţea de linii care se intersectează. Ea are la bază forme geometrice tridimensionale care acţionează ca o structură scheletică a planetei, putând fi privite ca nişte oase care susţin materia planetară. Potrivit mitologiei greceşti, Atlas era tatăl Pleiadelor, cunoscute şi sub numele de Cele Şapte Surori, mit care figurează în aproape toate legendele legate de creaţie ale triburilor primitive. Spre exemplu, mulţi amerindieni consideră că se trag din aceste Pleiade. Legenda este importantă întrucât arată că Atlas a fost părintele stelelor (anterior lor), iar reţeaua geometrică ce susţine pământul se extinde dincolo de sistemul solar, în întreaga galaxie, acoperind practic întregul spaţiu şi întregul timp. Ne putem imagina reţeaua ca pe un fel de grilă a creaţiei de care se foloseşte forţa divină sau o anumită putere stelară pentru a crea o planetă sau un corp ceresc. O asemenea creaţie trebuie echilibrată în anumite puncte pentru a deveni un ecosistem complex încă înainte ca viaţa biologică să poată fi introdusă în ecuaţie. Reţeaua este numită morfogenetică, întrucât se află într-o rotaţie constantă în diferite direcţii şi este într-o continuă mişcare.

28

„Morph” înseamnă mişcare, iar „genetic” se referă la faptul că dă naştere universului aşa cum îl cunoaştem noi. Trasarea grafică a acestei imense reţele a existenţei reprezintă o mare provocare. Una din civilizaţiile care par să fi ştiut cele mai multe informaţii legate de acest subiect au fost mayaşii. Din păcate, literatura rămasă de la ei nu este deloc clară şi ar avea nevoie de mai multe explicaţii. În timp ce pământul se roteşte în jurul soarelui, liniile reţelei se rotesc şi ele, cu o viteză diferită, dar integrându-se în acelaşi sistem. Oamenii pot încerca să înţeleagă sistemul prin cel puţin două metode. Prima este cea matematică, ce ar putea elucida întreaga reţea. Nu ne propunem însă să ne ocupăm de ea în actuala lucrare. Cea de-a doua metodă este cea a corespondenţelor şi a rezonanţei, categorie în care intră şi sincronicitatea. Este vorba de corespondenţe matematice simple, fără a ne propune însă elucidarea întregului sistem, până la ultimele sale consecinţe (lucru pe care prima metodă ar fi obligată să îl facă). Ne vom ocupa de această metodă ceva mai târziu în cartea de faţă. Faptul că au existat piramide la Montauk demonstrează că locaţia a fost recunoscută cândva ca punct cheie al reţelei. Acest lucru sugerează în sine o corespondenţă cu piramidele din Egipt şi de pe Marte. Există de asemenea legende care vorbesc despre existenţa unei piramide scufundată în Atlantic odată cu întregul continent. Însuşi numele de Atlantida a fost derivat de la Atlas, probabil pentru că vechii atlanţi foloseau energia reţelei morfogenetice a pământului pentru a-şi propulsa vehiculele, lucru confirmat de viziunile lui Edgar Cayce, în care acesta afirmă inclusiv că atlanţii s-au mutat după cataclism în Egipt. În esenţă, întreaga civilizaţie egipteană pare derivată din cea atlantă. Legendara conexiune dintre Montauk şi Atlantida este susţinută de geologia teritoriului de la est de Long Island. Cunoscută iniţial ca o insulă, Montauk a ajuns să fie legată de restul peninsulei printr-o punte îngustă de nisip, care s-a accentuat în anii din urmă. De altfel, geologia regiunii Montauk este diferită de cea a peninsulei Long Island, semănând mai degrabă cu un lanţ muntos care iese din mare. Există voci care susţin că Montauk-ul este o rămăşiţă a străvechii Atlantide care nu s-a scufundat şi că indienii Montauk sunt urmaşii direcţi ai atlanţilor. Numele familiei regale, Pharoah, este o dovadă sugestivă care susţine această teorie. Majoritatea geologilor consideră că peninsula Long Island a ajuns în poziţia sa actuală ca urmare a presiunii gheţarilor coborâţi de la Polul Nord. Este greu de spus dacă Montauk-ul a apărut ca urmare a aceleiaşi mişcări. În caz afirmativ, conexiunea sa cu regiunea nordică ne-ar trimite cu gândul la străvechiul mit arian al Hiperboreei şi la capitala acesteia, Thule. Naziştii erau fascinaţi de Hiperboreea şi de relaţia acesteia cu Atlantida. Putem vorbi astfel de o nouă corespondenţă, dată fiind conexiunea dintre filiera germană şi Montauk, despre care am mai vorbit. Am stabilit aşadar că limbile şi legendele pământului atestă o conexiune puternică între Egiptul Antic, Atlantida şi Montauk. Ar mai rămâne să vorbim despre Marte. Ştiam că s-au descoperit piramide acolo, dar am rămas surprins când Madame X m-a sunat într-o seară, la scurt timp după discuţia noastră referitoare la piramidele din Montauk. Mi-a spus că după ce a

29

vorbit cu mine a dat peste o carte intitulată Cairo: biografia unui oraş şi semnată de James Aldridge. Ce i s-a părut cu adevărat interesant era faptul că printre autorii care au colaborat la scrierea cărţii se număra şi D.A. Cameron, unul dintre cei mai faimoşi egiptologi ai vremii (pe la sfârşitul secolului XIX). Printre multe alte lucruri, cartea explica faptul că numele oraşului Cairo, în original Al-Kahira, înseamnă Marte. Potrivit unei atestări, iniţial numele său ar fi trebuit să fie Mansurya. Înainte de clădirea oraşului, perimetrul ales a fost înconjurat de un mare contingent de sclavi. Aceştia au fost înzestraţi cu unelte şi trebuiau să aştepte semnalul unui clopot pentru a începe construirea oraşului. Semnalul trebuia dat de astrologi, care calculaseră momentul precis în care trebuia să înceapă construcţia. Spre surpriza tuturor, cel care a dat semnalul sonor, lovind clopotul, a fost un corb (simbolul cunoaşterii oculte la indienii americani). Astrologii s-au temut de consecinţele acestui semn şi au luat decizia ca numele oraşului să fie schimbat în Al-Kahira, după planeta Marte, aflată la orizont în acel moment. Marea lor teamă în legătură cu această planetă se datora faptului că, potrivit legendelor, aceasta era planeta din care au coborât cândva zeii care le-au cucerit pământul, construind piramidele şi sfinxul. Numele de Cairo reprezintă o conexiune clară între Marte şi Egipt8. Doamna X a adăugat că pot descoperi numeroase corespondenţe, dacă îmi dau osteneala. În consecinţă, am început un studiu exhaustiv, propunându-mi să descopăr corespondenţele dintre Egipt, Marte, Atlantida şi Montauk. Am căutat prin diferite cărţi şi am ajuns astfel la Templul Montu din Egipt. Cunoscut şi sub numele de Monthu-Re, Montu era zeul războiului în Egipt. În onoarea lui, egiptenii i-au construit un templu la Karnak. Zeul războiului este corespondentul exact al lui Marte, zeul războiului la romani. Fonemic vorbind, Montu este aproape identic cu Montauk. Un alt exemplu de corespondenţă lingvistică apare dacă ţinem seama că la romani, Montu era cunoscut sub numele de Mentu sau Menthu, care seamănă foarte bine cu Men-an-Tol, străvechea piatră circulară de la Cornwall, locul în care s-a ţinut ceremonia magică la care a participat Amado Crowley la data de 12 august 1943. Vom detalia mai târziu în această carte diferitele aspecte ale grilei energetice a pământului şi diferitele locaţii amintite în acest capitol. Deocamdată, important este să înţelegem că investigaţia mea referitoare la cuvântul „Montauk” m-a condus la punctul de intersecţie al unor conexiuni extrem de interesante. Imaginea de ansamblu care se contura acum era infinit mai mare decât cea pe care o aveam Preston şi cu mine atunci când am scris Proiectul Montauk. În mod evident, misterioşii descendenţi ai familiei Pharoah ocupă un loc important în acest puzzle. De aceea, mi-am continuat cercetările la bibliotecă, încercând să aflu care este provenienţa numelui lor. Astfel, am descoperit că deşi invadatorii le dădeau deseori nativilor titluri ca acela de „rege”, pentru a le face pe plac, în cazul indienilor Montauk nu s-a întâmplat
8

Oraşul Cairo, locul Marilor Piramide, este situat la 100º de Montauk. Dacă reduci pământul la un dodecaedru (un poliedru cu 12 feţe), corespondenţa devine foarte clară din punct de vedere geometric. La fel de interesant este şi faptul că Montauk-ul se află pe aceeaşi paralelă ca şi muntele Olimp din Grecia şi oraşul mitic al Troiei de pe teritoriul actual al Turciei. Troia se află la nord de Cairo şi se presupune că se afla la apogeul puterii sale în clipa când s-a scufundat Atlantida.

30

acest lucru. De pildă, sachem-ul (şeful de trib) Wyandanch nu a fost încoronat ca Pharoah de către invadatori, iar el nu a folosit niciodată acest nume. Numele poate fi găsit însă în numeroase izvoare istorice, originea sa pierzându-se undeva în antichitate. Istoria recentă a indienilor Montauk este caracterizată de disputele pentru pământ ale celor din familia Pharoah. Spre surpriza mea, am găsit menţiuni şi la terenul care avea să devină mai târziu cunoscut sub numele de Camp Hero. Se pare că baza aeriană Montauk a fost construită pe unul din pământurile sacre ale nativilor! Lucrurile au luat astfel o nouă întorsătură. La începutul secolului, Curtea Supremă a Statului New York a declarat rasa indienilor Montauk complet dispărută. Am studiat mai în profunzime problema şi am descoperit o adevărată dramă umană, care nu face altceva decât să adâncească şi mai mult misterele de la Montauk. Capitolul 6 Sentinţa nedreaptă în procesul indienilor Montauk După ce am aflat de pierderea drepturilor de proprietate ale indienilor Montauk, m-am dus la biblioteca din East Hampton ca să investighez procesul. Mă însoţea un prieten bun cunoscător al bibliotecii, care m-a condus într-o încăpere specială, în care tot ce aveai de făcut era să selectezi din catalog materialul dorit, iar bibliotecarul ţi-l aducea. Am recunoscut imediat numele bibliotecarei care m-a ajutat. Aceasta îmi fusese recomandată cu un an înainte de Dick White, preşedintele Societăţii Istorice Montauk, care mi-a spus că, pe timpuri, femeia a făcut săpături arheologice la Montauk, dar era foarte reţinută în a vorbi despre descoperirile sale. Nu i-am spus nimic bibliotecarei de acest lucru, dar i-am arătat fotografia piramidelor şi am întrebat-o dacă a auzit vreodată de ele. S-a mulţumit să râdă şi mi-a răspuns că arată ca nişte dune de nisip. Cel puţin aparent, nu avea informaţii semnificative cu privire la piramide, dar avea totuşi o atitudine refractară. Am preferat să nu insist. I-am spus doar că sunt interesat de procesul indienilor Montauk. Mi-a adus imediat un volum uriaş în care era înregistrat întregul proces. Cartea părea foarte veche. Femeia mi-a pus-o pe masă şi mi-a spus că o pot citi integral, dacă doresc. Mi s-a părut că depistez o undă de dezgust în vocea ei, nu la adresa mea, ci a întregii afaceri. Am început să studiez cazul şi am aflat foarte multe lucruri interesante despre indienii Montauk. Pe 13-14 octombrie 1909, Curtea Supremă a Statului New York s-a întrunit într-o „sesiune specială” în Suffolk County, New York. Reclamanţi erau indienii din tribul Montauk, reprezentaţi de şeful lor, Wyandank Pharoah (un descendent al şefului Wyandank la care ne-am referit anterior). Acuzaţi erau următorii: Jan Ann Benson şi Mary Benson, executoare ale ultimului testament al lui Arthur W. Benson; John J. Pierpont şi Henry R. Hoyt, executori ai ultimului testament al lui Frank Sherman Benson; Mary Benson, Compania Montauk, Compania de Îmbunătăţiri Funciare Montauk, Alfred W. Hoyt, Compania de Cale Ferată Montauk şi Compania de Cale Ferată Long Island.
31

Nici una din părţile implicate nu punea la îndoială faptul că la data de 6 august 1660 indienii au vândut pământul din Montauk oraşului East Hampton. În schimbul acestuia, indienii au primit o altă bucată de teren. Pentru a evita orice confuzie, la data de 6 februarie 1661 s-a dat un ordin judecătoresc care le asigura indienilor dreptul să ocupe acel teren. De remarcat, între altele, faptul că ambele date de mai sus conţin trei de 6. Mai trebuie să subliniem şi faptul că în toate înţelegerile dintre indieni şi oamenii albi, aceştia din urmă făceau un legământ solemn că vor respecta de-a pururi drepturile indienilor de a-şi ocupa pământurile atât timp cât vor dori. Motivaţia acestui gest era pur spirituală, căci indienii nu privesc dreptul de proprietate la fel ca rasa albă. În viziunea lor, pământul îi aparţine Marelui Spirit sau lui Dumnezeu şi nu poate să aparţină unui singur om. Acesta nu poate fi decât cel mult custodele pământului. Această divergenţă profundă de opinii a condus la multă confuzie şi la o mare revoltă atunci când Lion Gardiner a achiziţionat pământul de la şeful de trib Wyandanch. Când acesta din urmă a dorit să-şi reocupe terenul, se pare că Lion Gardiner „a uitat” în mod deliberat de înţelegere. Avocaţii ambelor părţi ştiau foarte bine ce simt indienii faţă de pământul lor. Principalele lucruri pe care le reclamau indienii au fost înregistrate astfel: „Să le fie recunoscute drepturile lor de ocupare a terenului şi să fie anulate astfel drepturile de proprietate ale familiei Benson, pentru că acestea: a) au fost obţinute prin violarea legilor acestui stat; b) au fost obţinute fără să ţină cont de faptul că drepturile indienilor asupra pământului din Montauk trebuiau prezervate intacte, indiferent de testamentele familiei Benson”. O mare parte a disputei a fost centrată asupra momentului transferului de proprietate asupra familiei Benson. La două secole după ce municipalitatea East Hampton a achiziţionat pământul din Montauk, acesta a fost vândut familiei Benson. Drepturile indienilor asupra pământului erau specificate expres în actul de transfer, aşa că aceştia ţineau întruniri regulate pe pământul lor sacru, în conformitate cu drepturile pe care le aveau asupra lui. De fapt, mulţi indieni au continuat să trăiască pe ceea ce ei numeau „câmpiile indiene”. După ce a achiziţionat proprietatea, Benson i-a alungat în mod deliberat pe indieni, oferindu-le case în East Hampton sau în altă parte. El susţinea că drepturile lor asupra pământului nu erau stipulate decât într-un aranjament temporar. În scurt timp, indienii Montauk au dispărut de pe pământul lor. Abia începând din acest moment au început să circule zvonurile referitoare la extincţia tribului. Lucrurile nu stăteau însă aşa. De altfel, nimeni nu a contestat vreodată existenţa tribului Montauk înainte ca Benson să cumpere pământul lor. Este suficient să citeşti numele companiilor acuzate în proces pentru a-ţi da seama cât de mare era manipularea. După primele înfăţişări nu s-a luat nici o decizie judecătorească. Se pare că a apărut o dispută chiar între indieni şi avocatul lor. Acesta din urmă era îngrijorat că nu-şi va primi banii şi a abandonat cazul. Nu este greu să ne imaginăm că avocatul a fost corupt cu bani de partea adversă, dar, aşa cum este şi firesc, acest lucru nu apare în înregistrarea oficială. La 1 noiembrie 1910 curtea s-a întrunit din nou. De această dată, indienii Montauk erau reprezentaţi de un alt avocat. Decizia judecătorească s-

32

a dat însă împotriva lor. Numărul din 9 decembrie 1910 al ziarului East Hampton Star scria cu litere de o şchioapă: „Tribul Montauk este declarat mort din punct de vedere legal”. De remarcat expresia: „din punct de vedere legal”. În timpul procesului, apărarea a insistat foarte mult pe ceea ce avocaţii numeau: „înfăţişarea negroidă” a unora dintre indienii Montauk. Ei nu au rostit nici un cuvânt referitor la documente, testamente şi drepturi reale. Există chiar un raport potrivit căruia curtea nu a luat în consideraţie anumite informaţii considerate vitale. Apărarea a preferat să-l convingă pe judecător că indienii actuali erau rezultatul unor încrucişări mixte cu populaţia neagră. Numele judecătorului era Abel Blackmar, lucru de-a dreptul amuzant dacă ne gândim la jocul de cuvinte pe care îl reprezenta9. Pe scurt, cazul a fost un adevărat coşmar din perspectiva drepturilor omului. Articolul din East Hampton Star menţiona chiar că indienii aveau drepturi constituţionale asupra pământului, dar era puţin probabil să facă apel, căci în majoritatea cazurilor de acest fel proprietatea revenea întotdeauna albilor. Dorind să aflu mai multe amănunte cu privire la proces, am contactato pe Olive Pharoah, cea mai bătrână descendentă a clanului Pharoah, care trăieşte încă într-un cartier mărginaş din Long Island. Olive s-a dovedit cât se poate de amabilă, fiind încântată să audă că mă interesam de proces. Mi-a spus că tribunalul a declarat rasa indienilor Montauk dispărută întrucât nimeni din partea lor nu a apărut la proces. Acest lucru nu era adevărat. Am găsit personal un raport în care se preciza că judecătorul ar fi spus: „Ei bine, nu există indieni Montauk aici. Cazul este respins”. În realitate, tribunalul era plin de indieni Montauk, dar aceştia au fost ignoraţi. Olive mi-a mai spus că nu s-a făcut apel din lipsă de bani. I-am povestit lui Kenn Arthur ce am descoperit despre indienii Montauk. Mi-a răspuns că s-au făcut încercări sistematice de a-i „denigra”, forţându-i să se căsătorească cu persoane din rasa neagră. Lucrul a fost posibil prin privaţiuni economice şi manipulări. Scopul era ca indienii să devină rasa „cea mai inferioară”. Dată fiind atitudinea rasistă din acele vremuri, nu este de mirare că negrii erau priviţi în acest fel. Mult mai uimitor este faptul că cineva şi-a propus să scape de indieni în această manieră. După ce am aflat aceste informaţii, l-am vizitat împreună cu Preston pe Joe Pitone. Joe este menţionat în lucrarea O nouă călătorie la Montauk, unde se precizează că este proprietarul companiei E.T. şi că eu şi Preston îl bănuiam a fi implicat până peste cap în Proiectul Montauk. I-am povestit lui Joe ultimele noastre descoperiri cu privire la Montauk, inclusiv conexiunile cu Aleister Crowley şi cu Jack Parsons. Ştia foarte bine despre ce vorbim şi a fost de acord că am dat peste „ceva important”, după cum s-a exprimat el. La un moment dat, Joe a început să vorbească de casa lui din Sedona, Arizona. Nu ştiam că are o casă în Sedona, dar nu m-am putut abţine să nu îl tachinez:
-Nu ar trebui să locuieşti în Sedona. Acela este un teren indian sacru şi tu nu ai dreptul decât să-l vizitezi.

9

N. Tr. Being able to mar blacks – a avea puterea de a-i păgubi pe negri.

33

Pentru cei care nu cunosc nimic în legătură cu tradiţiile indienilor legate de Sedona, trebuie să precizez că afirmaţia mea era adevărată. Deşi îl tachinam pe Joe, intenţia mea era să îl şi provoc, pentru a afla mai multe amănunte. Curiozitatea mea era maximă. Joe are peste 70 de ani şi cu siguranţă nu este un „New Ager” la fel ca mulţi dintre cei care s-au mutat la Sedona. Cum se făcea atunci că un contractor militar care locuia în majoritatea timpului în New York avea o casă la Sedona? I-am relatat apoi lui Joe despre procesul indienilor Montauk şi despre faptul că terenul se afla pe pământ indian sacru. Spre marea noastră surpriză, s-a dovedit că Joe cunoştea cazul până la ultimele detalii. În general, ştia foarte multe lucruri în toate domeniile, dar de data aceasta coincidenţa era prea mare. Ne-a spus că indienii Montauk erau dispăruţi ca rasă şi deci nu aveau cum să câştige un proces, întrucât pur şi simplu nu mai existau! Ce puţin, tribunalul nu a fost de acord să-i recunoască, din cauza amestecului lor cu populaţia neagră. Ne-a trecut atunci prin cap că Joe ar putea şti cine este adevăratul proprietar al terenului de la Camp Hero. Prea era ferm în convingerile sale cu privire la indienii Montauk. Ne-a răspuns că terenul este proprietate federală. I-am replicat că harta impozitelor arată că este proprietatea statului New York. Ne-a răspuns că statul nu este decât custodele terenului, „păzindu-l” pentru federali. Nu era prima oară când auzeam că federalii continuă să deţină proprietatea asupra terenului pe care se află Camp Hero. Confuzia legată de dreptul juridic de proprietate asupra bazei Montauk pare să fie întreţinută din toate direcţiile. Câteva luni mai târziu, Preston a primit veşti de la un prieten care cunoştea o femeie din tribul Montauk. Aceasta ne-a relatat că industriaşii au făcut eforturi sistematice să le conteste dreptul la muncă indienilor Montauk. Scopul era de a-i sufoca economic şi de a-i sili astfel să se înroleze în armată. Pe formularul de înrolare trebuiau să semneze apoi la rubrica „negri”, astfel încât să nu mai poată fi incluşi administrativ în rândul indienilor americani. Era ca un fel de semnătură că erau negri şi nu indieni Montauk. Avem de-a face cu un exemplu în plus al manierei în care s-a încercat deposedarea prin orice mijloace a indienilor de moştenirea la care aveau dreptul. Faptul că această metodă continuă să fie aplicată şi astăzi nu trebuie să vi se pară deloc surprinzător. A mai existat şi o altă tentativă de a-i declara inexistenţi pe indienii Montauk. La data de 7 aprilie 1918, un tribunal a dat o decizie prin care aceştia erau consideraţi „rasă albă”. Este evident că cineva a considerat această rasă ca fiind o ameninţare, propunându-şi să o scoată din istorie cu orice preţ. Personal, nu am mai auzit de nici un alt exemplu similar, în care să se facă atâtea eforturi numai pentru a declara un trib rasă dispărută. Capitolul 7 Tribul din Montauk

34

A sosit momentul să ne punem o întrebare cheie: cine a fost acest trib atât de disputat şi în ce a constat moştenirea sa? Potrivit unei cărţi scrise de Verne Dyson şi intitulată Heather Flower10 şi alte poveşti ale indienilor din Long Island, populaţia indiană din Long Island era de circa 500.000 de oameni atunci când au sosit invadatorii albi în secolul XVII. Diferite surse indică faptul că la origini au existat 13 triburi principale. Fiecare dintre acestea avea propriul său sachem (şef de trib), care prezida întâlnirile tribale şi avea funcţia de judecător şi de comandant executiv. Toţi istoricii sunt unanim de acord că tribul regal sau conducător era Montauk. Există chiar relatări care afirmă că domeniul indienilor Montauk se întindea mult mai departe de Long Island. Când au apărut pentru prima oară oamenii albi, sachem-ul indienilor Montauk era Mongatchsee sau Cuţit Lung. Acesta avea patru fii: Poggatacut, Wyandanch, Nowedeonah şi Momowets. Aceştia conduceau indienii Poggatacut, Montauk, Shinnecock şi Corchaug. Cei patru şefi de trib au alcătuit o organizaţie puternică şi faimoasă cunoscută sub numele de „Cei Patru Fraţi Federali”. Erau fiii faimoşi ai unui părinte faimos. Este evident din aceste informaţii că cele patru triburi aparţineau indienilor Montauk, deşi tribunalele de mai târziu aveau să le considere separate, în încercarea evidentă de a denigra renumele indienilor Montauk. Wyandanch a moştenit funcţia tatălui său şi a devenit cel mai faimos dintre toţi indienii. Era cunoscut ca „Vorbitorul Înţelept”. Dyson afirmă că Wyandanch şi-a ales ca sediu al locuinţei sale regale teritoriul Montauk, care însemna, printre altele, „loc fortificat”. Dyson continuă spunând că Wyandanch a construit un sat fortificat capabil să adăpostească 500 de războinici. Deşi indienii Montauk erau de regulă paşnici, războinicii lor erau viteji şi foarte competenţi. Poate cel mai bine cunoscut incident din istoria indienilor Montauk se referă la nunta fiicei lui Wyanndanch, Heather Flower. Cunoscută pentru frumuseţea ei ieşită din comun, aceasta trebuia să se mărite cu tânărul şef de trib al indienilor Shinnecock în primăvara anului 1653. Urma să se ţină o mare ceremonie, pentru care s-au făcut numeroase pregătiri festive. Printre invitaţi se numărau Lion Gardiner, Richard Smith şi alte notabilităţi engleze ale timpului. În noaptea nunţii, un grup de indieni Narragansetts din Connecticut au atacat tabăra, ucigându-i pe mire şi pe alţi nuntaşi. Heather Flower a fost luată prizonieră. Inima lui Wyandanch a fost profund rănită. Şeful de trib Ninigrate dorea o recompensă. În cele din urmă, Lion Gardiner, frate de sânge cu Wyandanch, a aranjat schimbul. Ca răsplată pentru acest serviciu, Wyandanch i-a dăruit o uriaşă bucată de teren pe malul nordic al Long Island. Gardiner i-a vândut mai târziu terenul lui Richard Smith, iar zona a căpătat numele de Smithtown. Trebuie să menţionăm că varianta de mai sus aparţine rasei cuceritoare. Istoricii indieni afirmă că Lion Gardiner ar fi manipulat întreaga afacere. În fond, cineva trebuie să-l fi avertizat pe şeful de trib Ninigrate de festivităţile nupţiale care urmau să se ţină. Oricare ar fi varianta corectă, cert
10

N. Tr. Numele unei plante din America de Nord; iarbă-neagră.

35

este că Gardiner a avut o mare influenţă asupra indienilor, care s-a transmis ulterior şi descendenţilor săi. Tribul Montauk pare să fi dispărut ca urmare a „caldei prietenii” cu influenta familie politică Gardiner. La un moment dat, Dyson citează un fragment din Cronicile oraşului East Hampton, scrisă de David Gardiner, care afirmă că „tribul Montauk a fost redus în timp la o mână de cerşetori care nu număra mai mult de 10-15 beţivani şi oameni degradaţi”. Pasajul a fost scris pe la jumătatea secolului al XIX-lea, în perioada în care familia Benson a început să-i expulzeze pe indieni de pe pământul său. Fiind în mod evident o afirmaţie falsă, ne putem îndoi pe bună dreptate în ceea ce priveşte prietenia familiei Gardiner cu indienii Montauk. Mai există şi o altă latură a poveştii, pe care mi-am propus să o elucidez abordându-l pe liderul recunoscut al indienilor Montauk, Robert Cooper, sau „Bob”, după cum este cunoscut. Detectiv de poliţie la pensie, Bob Cooper a fost ales în Consiliul Municipal al oraşului East Hampton (sub jurisdicţia căruia se află şi astăzi regiunea Montauk). I-am explicat de la bun început lui Bob că nu doresc neapărat să creadă în descoperirile mele referitoare la Montauk sau să se implice în investigaţie. Singura mea dorinţă era să aflu mai multe de la el în legătură cu tribul Montauk, în speranţa că aş putea să-i ajut pe membrii săi să îşi recupereze moştenirea pierdută. Bob nu ştia nimic de cărţile mele, dar povestea i s-a părut interesantă. Pe vremea când lucra ca poliţist era nevoit să-i alunge deseori pe puştii care se jucau prin buncăre şi mi-a spus că activitatea din subterane părea să fi continuat în permanenţă. Cel mai tare m-a izbit înfăţişarea lui Bob Cooper. Deşi avea pielea întunecată, nu arăta deloc ca un african-american. Trăsăturile sale aminteau mai degrabă de atlanţi (aşa cum apar ei în diferitele legende) sau de polinezieni. Bob mi-a spus că are sânge de indian Montauk în proporţie de 98% şi că descendenţa sa poate fi dovedită. Făcea parte din clanul Pharoah, iar străbunica sa a fost ultima regină a tribului Montauk. Numele ei era Edith Banks Cooper şi îşi mai amintea încă de faptul că vorbea adeseori de ameninţările constante la care erau supuşi indienii Montauk în legătură cu pământul lor. Visul ei cel mai mare era să fie recunoscută ca indiancă nativă. Intenţia lui Bob era aceeaşi: să obţină pentru indienii din tribul său recunoaştere legală şi o parte din pământul lor sacru. Prietenii şi chiar unii membri ai tribului îl întrebau adesea de ce doreşte să-şi asume o sarcină atât de imposibilă. Bob mi-a spus însă că are viziuni cu strămoşii săi şi că a primit o misiune din partea acestora. Sarcina lui nu este deloc uşoară. Lucrul care m-a impresionat cel mai mult la Bob Cooper era faptul că nu dorea să obţină înapoi pământul indienilor Montauk pentru ca aceştia să cultive pe el tutun şi să construiască tot felul de cazinouri. Scopul său era să determine o trezire a conştiinţei faţă de mediul înconjurător şi să-i înveţe prin exemplul său personal pe indieni să trăiască în mod natural, la fel ca strămoşii lor. Era evident că şi-a asumat o poziţie de lider demnă de rădăcinile sale regale. Bob mi-a spus că indienii Montauk au fost dezrădăcinaţi din lumea lor şi că, potrivit tradiţiei, vor trebui să se întoarcă acasă înainte ca noi toţi să

36

putem evolua către o altă lume. Această metaforă corespunde descoperirilor mele legate de Proiectul Montauk. Punctul energetic Montauk, situat pe grila sacră, trebuie smuls din mâinile forţelor oculte şi redat umanităţii în ansamblul ei. În ceea ce priveşte procesul, Bob mi-a spus că indienii sunt foarte interesaţi să anuleze decizia care i-a declarat rasă dispărută. Au nevoie însă de un avocat care să cunoască legile indiene şi să nu fie interesat exclusiv de profitul său. Deocamdată nu a apărut nici un avocat care să îndeplinească aceste cerinţe. A adăugat că un avocat indian de frunte ar fi spus odată: „Cel mai fantastic caz juridic la nivel naţional este cel al indienilor Montauk”. Din păcate, el nu a putut prelua cazul din motive personale. Dacă se găsesc doritori care să contribuie la această cauză, pot scrie pe adresa Prietenii Pharoah-ilor (Friends of Pharoahs), Bob Cooper, PO Box 126, East Hampton, New York 11937-0126. Poate cel mai uimitor lucru pe care l-am aflat de la Bob Cooper se referă la Legea Neintervenţiei11 din 1793. Legea a fost adoptată la începutul istoriei Statelor Unite şi stipulează că orice teren aflat în proprietatea Guvernului federal la care acesta doreşte să renunţe se întoarce la proprietarul iniţial. Sub incidenţa acestei legi, chestiunea proprietăţii asupra Camp Hero devine încă şi mai complicată. Dacă Guvernul şi-ar propune vreodată să renunţe la proprietatea asupra terenului, acesta ar trebui să se întoarcă la indienii Montauk. Din păcate, aceştia au fost declaraţi rasă dispărută de Curtea Supremă a Statului New York. Dacă această decizie judecătorească ar fi anulată, pretenţiile indienilor Montauk de a-şi vedea înapoi pământurile ar fi imposibil de contracarat. Următorul punct pe ordinea de zi era să caut actul de proprietate referitor la Camp Hero pentru a vedea cine deţine propriu-zis în proprietate terenul. Ilustraţie Iazul fără fund Ilustraţia prezintă un iaz în formă triunghiulară situat la nord-est de Drumul Industrial, pe partea opusă lacului Fort Pond. La prima vedere pare să fie o extensie a lacului, dar există oameni care susţin că acest iaz este practic fără fund. Toată lumea este unanim de acord că este foarte adânc. Există o legendă străveche care susţine că un membru al poporului Montauk acuzat de crimă a fugit în acest loc şi s-a aruncat de pe o stâncă în prăpastie. Pământul s-a închis în urma lui, iar în locul în care a căzut a ţâşnit un izvor care nu a mai secat niciodată. Amprenta ultimului său pas a rămas întipărită pe stânca de pe care a sărit, şi care între timp a dispărut din zonă. Se spune că ar fi existat trei asemenea stânci la Montauk, cunoscute uneori şi sub numele de „Urma Copitei Diavolului”. Potrivit legendei, izvorul care nu a mai secat niciodată s-a transformat în timp în acest iaz fără fund. Capitolul 8
11

Non-Intercourse Act.

37

Descoperirea actului de proprietate Am arătat în capitolul 4 că cel care trebuia să primească terenul de la Camp Hero pentru a-l ceda mai departe statului New York pentru a fi transformat în parc era Departamentul de Interne. Motivaţia acestui transfer este evidentă. Dacă Departamentul de Interne ar continua să deţină în proprietate terenul, ar rezulta că se află încă în custodia Guvernului SUA. Dacă Departamentul de Interne l-ar ceda statului New York, ar fi considerat teren ieşit de sub jurisdicţia Guvernului american şi, conform legii, ar trebui înapoiat indienilor Montauk, proprietarii săi iniţiali. Evident, se ştie că la ora actuală terenul de la Camp Hero se află sub supravegherea Comisiei pentru Parcuri a Statului New York, dar dacă situaţia ar fi şi legalizată, ar fi imposibil ca pe teritoriul respectiv să se desfăşoare proiecte secrete, atât de bine păzite. Consilierul Cooper mi-a spus că ar trebui să existe un act de proprietate îndosariat la Oficiul Cadastral din Riverhead, New York. Am făcut aşadar o excursie la Riverhead şi mi-am parcat maşina în faţa oficiului. Chiar în faţa mea se afla parcată o maşină identică cu a mea, având aceeaşi culoare şi acelaşi an de fabricaţie. Din ea a coborât o femeie. Am observat că plăcuţa de înmatriculare a maşinii avea inclus numărul 666. M-am gândit să-i cer numărul de licenţă, dar în cele din urmă am renunţat. Când m-am întors la maşina mea, am observat că acul kilometrajului era oprit nici mai mult nici mai puţin decât la 066,6. Mi-am dat seama că aceasta era distanţa exactă de la casa mea şi până aici. Apariţia numerelor 666 mi s-a părut o adevărată ironie a sorţii, ţinând cont şi de faptul că cele două acte de proprietate au fost semnate pe 6 august 1660 şi pe 6 februarie 1661. M-am dus apoi la Oficiul Cadastral şi am cerut actele de proprietate ale terenului numit Camp Hero. Pentru cei interesaţi, care doresc să examineze personal actele, vă pot spune că acestea se găsesc în tomul Liber 9670, începând de la pagina 153 şi până la pagina 161, secţiunea acte de proprietate din regiunea Suffolk County, New York. Actul este intitulat „Act de Renunţare la Pretenţii12” şi nu vorbeşte propriu-zis de un transfer de proprietate, aşa cum ne-au lăsat ziarele să credem. Unul din numerele ziarului Long Island Newsday din iulie vorbea de o ceremonie de semnare a actului de transfer în săptămâna care urma. Actul nu a fost semnat însă până pe 10 septembrie 1984. Reprezentantul Guvernului care l-a semnat la această dată a fost James W. Coleman Jr., Director Regional al Serviciului pentru Pacuri Naţionale, Regiunea Atlanticului de Mijloc, 143 Third Street, Philadelphia, Pennsylvania. Reprezentantul statului New York nu a acceptat transferul legal decât pe data de 16 octombrie 1984. Actul precizează clar că Guvernul Statelor Unite ale Americii cedează proprietatea „pentru a fi transformată într-un parc naţional sau pentru scopuri de recreaţie, în beneficiul cetăţenilor statului New York”. Guvernul îşi rezervă însă dreptul de a lua din nou în proprietate terenul în caz de necesitate legată de apărarea Statelor Unite. Actul este intitulat „Act de Renunţare la Pretenţii”, nefiind propriu-zis un act de transfer de proprietate. În el se mai stipulează şi dreptul Guvernului Statelor Unite de a-şi păstra proprietatea asupra bogăţiilor
12

Textual: quitclaim.

38

din subsolul terenului respectiv şi dreptul de a-şi croi drumuri de acces în vederea exploatării respectivelor bogăţii. Această prevedere dă practic carte albă guvernului de a exploata zonele subterane din regiune. Mai departe, actul precizează că oricare din cele două părţi poate adăuga amendamente, iar dacă cealaltă parte este de acord, dispoziţiile din el pot fi schimbate. Dacă statul New York nu foloseşte terenul cu destinaţia de parc naţional, Guvernul are libertatea de a-l lua înapoi. Ilustraţie Indicatorul de la Camp Hero Pe indicatorul de mai sus scrie: „SECŢIUNEA CAMP HERO DIN PARCUL NAŢIONAL MONTAUK POINT. ACEST TEREN A FOST DONAT DE GUVERNUL FEDERAL”. Dicţionarul Webster’s New World defineşte cuvântul a dona astfel: „a dărui, îndeosebi pentru o cauză filantropică sau religioasă; a contribui”. Înainte de publicare, i-am arătat acest capitol unui agent imobiliar care nu mă credea. Mi-a spus că un act de renunţare la pretenţii înseamnă o renunţare definitivă şi irevocabilă la orice fel de pretenţii asupra proprietăţii transferate. Drepturile asupra bogăţiilor subsolului pot constitui o excepţie, dar nu şi amendamentele ulterioare. De aceea, doresc să subliniez că nu am exagerat cu nimic. Orice om interesat poate să consulte actul pentru a vedea cu ochii lui cum a fost redactat. În mod evident, întregul aranjament a fost făcut să servească unui proiect clandestin. Afacerea a fost intenţionat prezentată în presă ca un transfer de proprietate. Statul New York urma să cedeze o parte din Fire Island companiei Fire Island National Seashore, primind în schimb terenul de la Camp Hero. Cine citeşte cu atenţie toate articolele de presă pe care le-am citat mai sus îşi poate da seama de maniera insidioasă în care s-a încercat manipularea opiniei publice. Actul de transfer al proprietăţii nefiind altceva decât un act de renunţare la pretenţii cu tot felul de amendamente şi excepţii, el nu reprezintă un transfer absolut şi irevocabil de proprietate către statul New York. În acest fel, tribul Montauk nu poate emite pretenţii asupra terenului. În treacăt fie spus, trebuie să remarcăm că deşi indienii Montauk au fost declaraţi rasă dispărută de către un tribunal al statului New York, nu există nici o decizie federală în această direcţie. Nu mi-am propus să prezint în acest capitol opinia unui jurist expert, ci doar o conturare generală a situaţiei. Interesant mi se pare faptul că Joe Pitone a fost singura persoană cu care am vorbit care părea să înţeleagă exact aranjamentul legal de la Camp Hero. Atunci când am vorbit cu el, ne-a spus că statul New York acţionează ca un custode pentru federali. Deşi susţine că nu are nici un interes la Montauk, acest lucru pare greu de crezut, date fiind toate amănuntele pe care le cunoaşte. În mod evident, nimic din cele afirmate mai sus nu-i poate împiedica pe indienii Montauk să îşi recapete terenul sacru înapoi. Tehnic vorbind, dacă li s-ar recunoaşte existenţa, proprietatea ar trebui să se întoarcă la ei indiferent de amendamentele din actul de renunţare la pretenţii.

39

Este imperativ ca indienii să primească urgent ajutor pentru a redeschide procesul, căci am auzit speculaţii potrivit cărora Guvernul ar intenţiona să blocheze aspectul retroactiv al legii din 1793 care dispune întoarcerea la proprietarul iniţial a proprietăţilor federale la care Guvernul renunţă. Capitolul 9 Şamanul indienilor Montauk Actul de proprietate al terenului din Montauk este o chestiune cât se poate de importantă. Fără a o minimaliza, moştenirea clanului Pharoah şi a strămoşilor acestuia ne sileşte să căutăm implicaţii încă şi mai profunde. În calitatea sa de lider recunoscut al indienilor Montauk, Bob Cooper m-a ajutat să ajung la descoperirea actului de proprietate şi să înţeleg mai bine adevărata istorie a poporului său. În continuare, mi-a făcut un serviciu încă şi mai mare, aranjându-mi o întrevedere cu Sharon Jackson, şamanul indienilor Montauk, descendentă directă a clanului Pharoah, cunoscută şi sub numele de Regina indienilor Montauk. Pe lângă harul şamanic pe care l-a primit de la strămoşii ei, Sharon lucrează şi ca preoteasă, conducând totodată şi o asociaţie de ajutorare a copiilor bolnavi de SIDA. După ce ne-am întâlnit, mi-a spus că indienii Montauk descind din Leni Lenape din Delaware Valley, o mare confederaţie care includea 32 de subdiviziuni. Potrivit tradiţiei, Leni Lenape „au existat dintotdeauna”. Indienii Montauk au reprezentat una din cele trei diviziuni principale care locuiau în zona metropolitană a New York-ului actual. Indienii Matinnecock ocupau partea de vest a peninsulei Long Island şi o parte din actualul New Jersey. Totemul lor era curcanul. Indienii Unami trăiau în actualele zone ale Brooklyn-ului, Manhattan-ului şi de-a lungul râului Hudson. Totemul lor era lupul. Tribul principal erau însă indienii Montauk, care ocupau restul peninsulei Long Island. Animalul lor sacru era broasca ţestoasă. Sharon mi-a mai explicat că indienii Montauk au fost foarte atenţi dea lungul timpului să îşi păstreze intactă moştenirea. Procesul juridic i-a afectat într-o oarecare măsură, dar nu a reprezentat în nici un caz o lovitură mortală pentru ei. Cu sute de ani în urmă, indienii Montauk s-au divizat în două ramuri principale: ramura Freetown din Southampton şi ramura Eastville, care s-a stabilit în centrul peninsulei Long Island. Indienii Montauk din ramura Freetown aparţineau în totalitate familiei Pharoah. Altfel spus, toţi purtau numele de Pharoah. Indienii Montauk din ramura Eastville erau înrudiţi cu ei, dar nu erau recunoscuţi ca indieni Montauk, întrucât au fost mutaţi sistematic şi nu au mai revenit în arealul lor de referinţă. Din câte mi-a explicat Sharon, indienii Montauk din ramura Eastville erau mai preocupaţi de moştenirea lor spirituală decât de pământ. Era impresionant să asculţi şamanul unui trib vorbind despre prezervarea instinctelor rasei sale. Indienii Montauk au fost întotdeauna un popor liniştit şi paşnic, cu tendinţa de a se căsători între ei (în interiorul tribului), pentru a-şi prezerva astfel moştenirea. Au păstrat până astăzi

40

înregistrări genealogice extinse, tocmai în acest scop, cu care şi-ar putea câştiga cauza în orice tribunal decent. Atât Sharon Jackson cât şi Robert Cooper mi-au spus că întreaga istorie a indienilor Montauk era rescrisă la ora actuală de profesorul John Strong de la Southampton College. Lucrarea este extensivă şi bine documentată şi am primit asigurări că indienii Montauk vor sfârşi prin a-şi câştiga drepturile. Evident, dacă anumite forţe oculte nu-şi vor băga nasul, lovindu-i sub centură. După ce m-am împrietenit cu Robert Cooper şi am aderat la cauza lui, acesta a fost atacat în presa locală, care l-a numit „nativ american negru” şi a încercat să îl discrediteze prin orice mijloace. După ce a sugerat că trebuie să răspundă unor acuzaţii de corupţie de pe timpul când a fost poliţist, un lung articol de presă i-a cerut să demisioneze din Consiliul Municipal şi să renunţe la pensia de poliţist. Autorul articolului afirma că acţiunile sale (pentru susţinerea cauzei indienilor Montauk) erau iresponsabile. Bob mi-a spus că este de acord ca acuzaţiile care i se aduc să fie verificate. V-am povestit toate acestea pentru a sublinia faptul că pretenţiile indienilor Montauk de a-şi redobândi moştenirea de drept întâmpină o opoziţie puternică. Speranţa mea este ca cititorii care pot ajuta cu ceva la această cauză să intervină activ. Discutând cu Sharon, m-am bucurat să aflu că indienii Montauk îşi strâng rândurile pentru a lupta pentru drepturile lor, dar am dorit să aflu dacă ştie ceva şi de piramidele din Montauk. Bob Cooper nu auzise de ele. I-am arătat lui Sharon o copie a fotografiei şi ea mi-a dat un răspuns cât se poate de interesant. Mi-a spus că indienii nu construiesc niciodată structuri simple, care îţi permit să îţi dai imediat seama ce reprezintă. În general, clădirile lor ascund diferite mistere. A mai remarcat că piramidele sunt aliniate, lucru de asemenea neobişnuit pentru clădirile construite de ei. În mod normal, genul acesta de construcţii sunt circulare sau în formă de semilună. După părerea ei, piramidele din fotografie simbolizau progresul şi nu erau construite de o civilizaţie terestră. I-am povestit apoi legenda potrivit căreia movilele acopereau piramide alcătuite dintr-un fel de cărămizi construite din piatră albă. S-a întrebat atunci dacă nu cumva au fost construite din pietre luate din Stânca de Consiliu. Neştiind ce înseamnă această Stâncă de Consiliu, am rugat-o să-mi explice. Mi-a răspuns că există undeva o stâncă uriaşă de culoare albă, cu irizaţii caramel, care pare să fie un cuarţ de culoare lăptoasă. La ora actuală este situată în mijlocul cimitirului de lângă Domeniul Montauk şi a fost folosită de secole de indieni ca loc de întrunire pentru consiliile lor. Sharon a adăugat că geologii au stabilit că stânca nu este indigenă şi pare să fi fost adusă din Mexic. Este însă prea mare pentru a fi putut fi transportată pe un vas din vechime, aşa că reprezintă un alt mister al locului. O altă poveste demnă de remarcat pe care am aflat-o de la şamanul indienilor Montauk este cea a Golfului Broaştei Ţestoase, de care ne vom ocupa în continuare. Ilustraţie Stânca de Consiliu

41

Stânca de Consiliu a servit ca loc de întrunire pentru consiliile indienilor Montauk timp de secole la rând. A fost mutată din locaţia ei iniţială odată cu crearea cimitirului Fort Hill. Felul în care a ajuns stânca în Montauk rămâne un mister până în ziua de astăzi. Biserica comunităţii Montauk Aflată pe autostrada Montauk, la est de oraş, Biserica Comunităţii Montauk a fost construită cu pietre luate din cimitirele sacre ale indienilor Montauk. Capitolul 10 Golful Broaştei Ţestoase La câteva mile sud-est de clădirea transmiţătorului şi la scurtă distanţă de farul din Montauk, către vest, se află Golful Broaştei Ţestoase. Deşi mulţi indieni Montauk nu mai ştiu acest lucru, există în cultura lor o tradiţie care afirmă că lumea s-a născut în acest loc. Este greu de spus dacă originea pământului este situată în Montauk, dar există oameni care cred cu convingere acest lucru. Majoritatea tradiţiilor indienilor americani afirmă că sursa universului este o broască ţestoasă. Evident, este vorba de un mit, dar nimeni nu ştie care este semnificaţia lui. Mulţi oameni au auzit legende care afirmă că pământul este susţinut pe carapacele mai multor broaşte ţestoase. La prima vedere, această imagine pare de-a dreptul absurdă. Dacă aprofundăm însă simbolurile mitologice, aflăm că acest mit reprezintă o metaforă care exprimă un principiu cu o semnificaţie foarte profundă. Pentru a înţelege această metaforă, este necesar să vă vorbesc de Fundaţia MERU, un grup de cercetare care s-a ocupat de recuperarea unei cunoaşteri străvechi, disponibilă până recent numai şcolilor iniţiatice. Una din cele mai spectaculoase acţiuni a Fundaţiei MERU este decodificarea alfabetului ebraic. Procesul a început în anul 1968, când un om pe nume Stan Tenen s-a uitat peste versiunea ebraică a Cărţii Genezei. Stan nu cunoştea limba ebraică, aşa că textul nu i-a spus nimic, dar fiind un om înzestrat cu anumite calităţi legate de recunoaşterea structurilor, el a observat că literele sunt ordonate într-o suită particulară. Exista cu siguranţă o relaţie simetrică, dar nu-şi putea da seama despre ce era vorba. A început astfel o analiză care avea să dureze zece ani pentru a afla răspunsul. În cele din urmă, după ce a citit toate cărţile din domeniu pe care le-a putut găsi şi după ce a încercat tot felul de formule matematice sofisticate, Stan a recurs la metoda cea mai simplă pe care şi-o putea imagina: a luat primul verset din Geneză şi a scris fiecare literă pe un şirag de mărgele (câte o literă pe fiecare mărgea), curbând apoi şiragul până când literele identice sau aliniat. Rezultatul a fost o formă geometrică ce semăna cu o piramidă privită într-un plan bidimensional (vezi Figura 1) Figura 1

42

Forma creată de literele de acelaşi tip luate din primul verset al Genezei şi inscripţionate pe mărgelele unui şirag. Copyright 1989 de Stan Tenen. Descoperirea nu sugerează numai semnificaţia sacră a piramidei, ci şi o posibilă sincronicitate între alfabetul ebraic şi geometria sacră. Acesta a fost însă doar primul pas al uluitoarei descoperiri a lui Stan Tenen. Continuarea cercetărilor a revelat faptul că alfabetul este corelat şi cu alte forme geometrice. Poate cea mai remarcabilă descoperire a sa a fost legată de gruparea literelor pe perechi şi reducerea lor matematică la forma cea mai compactă şi mai elegantă pe care a putut-o găsi. Forma obţinută a fost una cât se poate de neobişnuită: un fel de vârtej tridimensional. Uluitor era faptul că dacă priveai vârtejul din 27 de unghiuri diferite, puteai vedea toate cele 27 de litere ale alfabetului ebraic. La fel, dacă ţineai o lumină în spatele unei ilustraţii solide a vârtejului, mişcând-o în 27 de unghiuri diferite, puteai vedea toate literele alfabetului ebraic sub formă de umbre (vezi Figura 4). Stan a ajuns la forma de vârtej grupând literele câte două, dar mai există şi alte metode de grupare prin care se ajunge la aceeaşi formă. Să luăm de pildă forma unei gogoşi. Cei care au citit Anexa F din Proiectul Montauk îşi mai amintesc desigur că universul poate fi asemănat cu o gogoaşă. Ideea este unanim acceptată în lumea fizicii şi nu reprezintă o revelaţie în sine. Stan şi-a dat seama că se poate obţine un profil circular prin rularea unei foi de hârtie şi introducerea ei într-un tub, legând apoi cele două capete ale sale. Motivul pentru care preferăm să folosim hârtie în acest exemplu este legat de faptul că dorim să introducem în această ecuaţie cele şapte culori ale spectrului, care pot fi desenate cu uşurinţă pe o foaie de hârtie. Înainte de a obţine profilul circular de care vorbeam mai înainte, vom desena cele şapte culori ale spectrului pe o foaie de hârtie, în proporţii egale (vezi Figura 2 de la pagina următoare), astfel încât atunci când profilul este gata, fiecare culoare să aibă margine comună cu celelalte şase culori, dar nu mai mult decât o singură margine pentru fiecare culoare. Odată obţinut profilul colorat (vezi Figura 3), linia care demarchează cele şapte culori va porni din centru şi va evolua într-o formă spiralată (de vârtej), pe măsură ce rotim profilul în jurul axului său central. Dacă vi se pare prea greu de înţeles, imaginaţi-vă profilul ca având o piele în şapte culori. Dacă veţi împinge partea albastră a pielii către centru, toate celelalte culori se vor deplasa într-o manieră corespondentă. Liniile de demarcaţie vor evolua către centru în forma unui vârtej (vezi Figura 4). Observarea acestui vârtej din 27 de unghiuri diferite permite obţinerea celor 27 de litere ale alfabetului ebraic. Figura 2 Foaia de hârtie este colorată în şapte culori, fiecare având aceeaşi proporţie cu celelalte şi fiind reprezentată printr-un număr. Dacă rulăm foaia în sensul indicat de săgeţi şi de linii, obţinem un profil circular la fel ca şi cel ilustrat în Figura 3. Pentru a obţine acest profil, capetele foii în formă de pătrat trebuie unite conform sensului indicat de săgeţi. Dacă unim mai întâi partea de sus cu partea de jos a pătratului, obţinem un cilindru. Dacă unim apoi şi părţile laterale, obţinem profilul circular.

43

Copyright 1993 de Stan Tenen Figura 3 Profilul circular cu cele şapte culori este redesenat în stilul lui Arthur Young din „Universul reflexiv” Copyright de Arthur Young Figura 4 Ilustraţia de mai sus este o proiecţie bidimensională a „vârtejului” sau „liniei de demarcaţie” dintre cele şapte culori atunci când profilul circular este rotit în jurul axului său central. Dacă privim această figură din 27 de unghiuri diferite, vom obţine cele 27 de litere ale alfabetului ebraic. Copyright 1993 de Stan Tenen Figura 5 De remarcat că structura de pe spatele acestei broaşte ţestoase seamănă foarte bine cu pătratul colorat în şapte culori din Figura 2. Broasca ţestoasă este o proiecţie a profilului într-un plan bidimensional. Copyright de Stan Tenen Un lucru foarte semnificativ legat de această descoperire este faptul că dacă profilul circular este proiectat într-un plan bidimensional, obţinem forma carapacei unei broaşte ţestoase (vezi figura 5)13. Carapacea broaştei ţestoase are aceeaşi structură hexagonală. Toate acestea demonstrează nu doar că în univers există o ordine intrinsecă, ci şi că aceasta este reflectată în limbile şi mitologiile popoarelor native. A existat cândva o conexiune cu divinul care s-a pierdut. Această structură ordonată a mentalului şi a limbii a fost cea care le-a permis babilonienilor să se dezvolte atât de rapid, deopotrivă spiritual şi fizic. După prăbuşirea Turnului din Babilon, popoarele au pierdut capacitatea de a mai vorbi limba divină şi au fost pedepsite să nu se mai înţeleagă unele cu altele. În consecinţă, societatea umană a degenerat. Toate aceste informaţii nu fac decât să demonstreze ceea ce orice arheolog ştie de mult timp: că popoarele din vechime deţineau o cunoaştere superioară celei actuale, care s-a pierdut între timp. Ne vom ocupa mai departe în această carte de cunoaşterea strămoşilor noştri. Nu trebuie să uităm însă că revelaţia ne-a parvenit pornind de la un loc numit Golful Broaştei Ţestoase din Montauk. Ilustraţie Golful Broaştei Ţestoase Aceasta este partea de vest a Golfului Broaştei Ţestoase. Călătorul care intră în Camp Hero din Parcul Naţional Montauk prin partea de sud-est (cunoscută şi sub numele de intrarea pescarilor), îndreptându-se către zona de
13

Cuvântul Turtle (broască ţestoasă) este derivat de la tortoise, care înseamnă tortus (răsucit). Dicţionarul Webster New World consideră că latinescul tortus este derivat din grecescul tartarouchos, care înseamnă demon malefic, locuitor al Tartarului.

44

pescuit, va găsi rămăşiţele unui drum pavat care făcea parte cândva din autostrada Montauk. De aici porneşte o cărare îngustă care conduce la Golful Broaştei Ţestoase. Vreţi să aflaţi mai multe despre celelalte dimensiuni? Am prezentat în acest capitol doar o scurtă introducere la preocupările Fundaţiei Meru (o organizaţie non-profit) şi ale lui Stan Tenen. Dacă doriţi să aflaţi mai multe în legătură cu aceste teme, puteţi scrie la adresa: The Meru Foundation PO Box 1738 San Anselmo, California 94979 Membrii fundaţiei deţin numeroase casete şi modele care explică în detaliu informaţiile prezentate mai sus. Studierea lor este fascinantă şi vă va permite să înţelegeţi mai bine cum pot exista alte dimensiuni din perspectiva geometriei timpului şi a spaţiului. Vă recomand insistent să studiaţi aceste materiale. Capitolul 11 Montauk şi Reţeaua Informaţiile la care aţi avut acces în ultimul capitol au fost considerate de secole privilegiate, dar erau disponibile celor care ştiau să pună întrebările corecte. Deşi povestea şi istoria Montauk-ului au rămas o enigmă pentru majoritatea populaţiei, ele au fost cunoscute dintotdeauna de către diferitele şcoli ale misterelor. Acest lucru explică, printre altele, călătoria lui Thomas Jefferson la Montauk pentru a recupera limba localnicilor, fascinaţia germanilor pentru acest loc şi Proiectul Montauk. Evident, Montauk nu reprezintă singura poartă energetică, dar merită să-i acordăm o atenţie specială din cauza întâmplărilor petrecute aici. Activităţile malefice şi programările pe oameni care au avut loc aici pot fi descrise pe bună dreptate ca nişte crime împotriva umanităţii. Ar putea fi descrise la fel de bine şi ca nişte crime împotriva reţelei. Dacă dorim să vindecăm fisura produsă la Montauk, va trebui să începem prin a-i dezvălui misterele. Am făcut parţial acest lucru prin cărţile pe care le-am publicat, dar nu ne putem opri înainte de a prezenta şcolile misterelor care au orchestrat întregul demers. Nu putem învinovăţi Guvernul Statelor Unite, ai cărui membri nu reprezintă decât suprafaţa oricărei conspiraţii posibile. Oricât de mult am dori, nu vom putea acoperi niciodată întreaga agendă şi toate sistemele de învăţare ale diferitelor şcoli ale misterelor de pe pământ. O asemenea sarcină ar fi supraomenească. Putem dezvălui însă anumite aspecte elementare legate de activitatea acestora. Am vorbit până acum despre reţeaua morfogenetică. Ne vom ocupa în continuare de apariţia structurii reţelei morfogenetice prin evoluţia solidelor lui Platon (vezi ilustraţia). Cel care a studiat aceste solide a fost Platon (aşa cum rezultă şi din numele lor). Este vorba de cele cinci forme principale ale geometriei

45

solidelor: tetraedrul, cubul, octaedrul, icosaedrul şi dodecaedrul. Felul în care evoluează aceste forme geometrice a reprezentat întotdeauna o cunoaştere bine păzită şi ferită de ochii lumii, fiind esenţial pentru înţelegerea manierei în care evoluează universul. Am vorbit deja de acest proces în capitolul precedent şi îl vom examina în continuare mai detaliat, pentru a putea înţelege cel mai elementar concept al evoluţiei. Să luăm exemplul unui navigator aflat în largul mării. El trebuie să fie foarte vigilent şi să studieze în permanenţă relevmentul (compasul). Acesta indică poziţia vasului în raport cu alte puncte fixe precum stâncile, munţii sau geamandurile. Pentru a stabili poziţia vasului în spaţiu, navigatorul se foloseşte de un compas echilibrat de un giroscop. Dacă nu există stânci sau alte puncte fixe, el se foloseşte de sextant şi de diferitele corpuri cereşti. Ideea este să se situeze în permanenţă în anumite relaţii de referinţă pentru a se poziţiona în spaţiu. Liniile care indică latitudinea şi longitudinea pe hărţi reprezintă pentru navigator un instrument nepreţuit, deşi sunt un sistem arbitrar. Prin toate aceste instrumente, navigatorul nu face altceva decât să se poziţioneze exact în timp şi spaţiu. Dacă analizăm conceptul de reţea morfogenetică a pământului, avem practic de-a face cu aceeaşi idee de sistem de referinţă, în care includem însă şi ideea de conştiinţă. Orice organism viu trebuie să se poziţioneze în timp şi spaţiu pentru a putea supravieţui. De pildă, respectul faţă de părinţi nu este altceva decât o recunoaştere a originii din care ai provenit, un punct de referinţă care te ajută să te poziţionezi în timp şi spaţiu. Evident, există nenumărate asemenea puncte de referinţă. Ilustraţie Cele cinci solide platonice În ilustraţia de deasupra sunt prezentate cele cinci solide platonice: octaedrul, dodecaedrul, tetraedrul, icosaedrul şi cubul, începând din dreapta sus şi continuând în sensul acelor de ceasornic. Aceste forme fac parte din acelaşi sistem de referinţă, fiecare dintre ele putând fi derivat pornind de la tetraedru. Dacă dorim să supravieţuim, este absolut esenţial să ne raportăm la un sistem de referinţă cât mai corect cu putinţă. Printre altele, trebuie să înţelegem universul în care trăim şi poziţia noastră în raport cu el. Şamanii nativilor americani înţeleg acest proces, cel puţin dintr-o perspectivă rudimentară. Ei vorbesc de cele şase direcţii ale spaţiului: nord, sud, est, vest, sus şi jos. Aceste direcţii reprezintă baza unei reţele tridimensionale. Dacă un om avansează de-a lungul uneia sau alteia din aceste şase direcţii, oriunde s-ar opri el se va afla în interiorul reţelei tridimensionale, într-un punct care poate fi fixat arbitrar. Dacă obţinem o sferă cu raza egală cu distanţa de la centru până la punctul respectiv, aceasta va acoperi toate cele şase direcţii. Acesta reprezintă primul act de conştiinţă, fiind reprezentat uneori ca fiind oul creaţiei. Cabaliştii îl numesc Sefirot, care înseamnă sferă.

46

Cel de-al doilea act de conştiinţă va fi dublarea sferei abia create. Obţinem astfel o formă cunoscută sub numele de vesica pisces, ilustrată mai jos: Punctul A Vesica pisces este obiectul din centrul imaginii, care are forma unui balon de rugbi şi este obţinut prin intersectarea a două sfere. Este o reprezentaţie simbolică a unui peşte (literal, vesica pisces înseamnă vezica unui peşte) şi a fost folosit ca simbol al lui Christos. Se spune că vesica pisces conţine întreaga înţelepciune a universului, printre altele şi pentru faptul că întreaga creaţie poate fi derivată din ea. Dacă privim vesica pisces din lateral (punctul A), obţinem o imagine care seamănă cu un OZN (presupunând că sferele sunt transparente şi că privim o imagine tridimensională), conform imaginii de pe pagina următoare: Cel de-al treilea act de creaţie ar consta în introducerea unei a treia sfere, care ne-ar conduce la apariţia următoarei imagini: Nu îţi trebuie prea multă imaginaţie în planul bidimensional pentru aţi da seama că unirea diferitelor puncte de intersecţie conduce la obţinerea unor triunghiuri echilaterale. Dacă mai adăugăm o sferă şi o suprapunem peste primele, la o distanţă egală de un centru comun, obţinem un tetraedru. Tetraedrul reprezintă o formă foarte specială, întrucât prin duplicare poate da naştere unui cub, unui octaedru, unui icosaedru sau unui dodecaedru. Procesul este cunoscut ca evoluţia solidelor lui Platon. Solidele lui Platon sunt definite ca o serie de cinci forme matematice, unicele posibile în geometria tridimensională, ale căror linii şi unghiuri sunt egale, dând astfel naştere unor suprafeţe plane egale între ele. Orice formă care există în creaţie, fie ea biologică sau de altă natură, poate fi redusă la structura unuia sau altuia din aceste cinci solide ale lui Platon. Deşi solidele au căpătat numele lui Platon, acesta a aflat despre ele de la şcoala misterelor lui Pitagora. Pitagora a predat toate aspectele geometriei în raport cu conştiinţa umană. Cele cinci solide ale lui Platon sunt esenţiale pentru înţelegerea reţelei morfogenetice şi a întregii creaţii umane. Buckminster Fuller a primit chiar elogii academice pentru faptul că a demonstrat că întreaga creaţie este alcătuită din forme tetraedrice. Fuller şi-a aplicat conceptul asupra reţelei, iar ruşii i-au furat patentul şi l-au folosit pentru scopurile lor. Din păcate, opera lui Fuller este scrisă într-un limbaj greu accesibil publicului larg, astfel încât a trecut neobservată de acesta. Se spune însă că opera sa conţine toate secretele universului. Mulţi oameni au văzut domul său geodezic, cel mai vizibil edificiu de la Centrul Disney EPCOT din Florida, alcătuit în întregime din tetraedre. Întregul proces al creaţiei poate fi privit ca o evoluţie a formelor geometrice, dar şi a conştiinţei, căci aceasta din urmă este cea care a făcut prima mişcare în spaţiu. Pe măsură ce sinele începe să se reflecte în interiorul conştiinţei, fiinţa începe să se poziţioneze în timp şi spaţiu, creându-şi ca puncte de referinţă cele şase direcţii cardinale. Am făcut până acum o sinteză simplă a unui subiect mult mai profund. Pentru mai buna sa înţelegere, puteţi crea din polistiren solidele lui Platon, pentru a vedea cum evoluează acestea unele din altele. Casetele lui Stan Tenen vă pot ajuta enorm în această

47

direcţie. Dacă doriţi să mergeţi chiar mai departe, puteţi studia opera lui Buckminster Fuller, disponibilă în orice librărie. Următoarea întrebare firească pe care merită să ne-o punem este: cum a început totul? Putem vorbi oare de un big-bang? Aşa cum afirmă majoritatea filozofiilor şi religiilor, înainte de începutul creaţiei a existat un vid universal, în care existau toate lucrurile, dar într-o formă potenţială. Odată cu manifestarea primului act de conştiinţă au apărut toate formele geometrice imaginabile şi astfel a început întreaga proiecţie a creaţiei. La ora actuală suntem în plin de proces de evoluţie a acestei creaţii. Reţeaua energetică a pământului s-a format în jurul acestor forme geometrice. Nefiind altceva decât o matrice de linii definite de forme, reţeaua energetică a planetei noastre este determinată de evoluţia solidelor lui Platon. Pe măsură ce aceste linii solide ale energiei se intersectează şi interacţionează unele cu altele apar diferite aspecte mecanice. Spre exemplu, dacă două linii energetice se intersectează într-un punct, se creează un nod. Nodurile sunt puncte energetice în care energia este canalizată în sus sau în interior. Canalizarea energiei către interiorul pământului poate conduce la apariţia unui canion, a unei prăpăstii sau chiar a unor vârtejuri marine, precum cel din regiunea Charybdei (lângă Italia, despre care mitologia greacă afirmă că a înghiţit nenumăraţi marinari). Nodurile în care energia este canalizată în sus pot genera fenomene naturale precum vulcanii, lanţurile muntoase sau gheizerele. Nodurile în care energia este canalizată în jos sau în sus apar de multe ori împreună, potenţându-se reciproc. De pildă, în interiorul unui munte înalt poţi găsi peşteri adânci. Stânca Men-an-Tol din Cornwall, Anglia, este un asemenea exemplu, gaura din stâncă fiind generată de un nod care canalizează energia către interior, în timp ce stânca alăturată, care are o formă falică, a fost generată de canalizarea energiei în sus. Însăşi regiunea Montauk este considerată un munte, dar conţine şi un lac fără fund, ca să nu mai vorbim de stânca în formă conică din largul mării, care a spintecat în anul 1862 vasul numit Great Eastern. Regiunea este caracterizată de asemenea de caverne subterane uriaşe. Aceste locaţii precise ale nodurilor energetice în care energia pământului este direcţionată în jos şi în sus au fost identificate şi dispuse pe hărţi în vederea construirii unor structuri artificiale. Printre acestea se numără diferitele piramide, întâlnite în foarte multe locuri din lume, marele ansamblu de pietre de la Stonehenge şi alte locuri considerate sacre de popoarele native ale lumii. Deloc întâmplător, multe din aceste locuri au fost folosite pentru construcţii funerare. Motivul este că oasele conţin structura cristalină a fiinţei, care permite stabilirea unei legături cu informaţiile legate de viaţa acesteia prin stocarea lor într-un nod energetic. Procesul facilitează comunicarea cu morţii şi permite protejarea locului sacru prin teama generată de superstiţiile create în legătură cu el. Însăşi regiunea Montauk este plină de oase ale indienilor de altădată, îndeosebi în jurul Domeniului. Am auzit poveşti cu muncitori care au încetat

48

lucrul la blocurile de locuinţe din cauză că locurile erau bântuite de fantome. Se pare că mai există şi astăzi clădiri părăsite şi neterminate din această cauză. Oficialităţile locale au stârnit şi mai rău lucrurile, clădind cu ani în urmă Biserica Comunităţii din Montauk cu pietre luate din cimitirele indiene. Această instituţie mai există şi astăzi, iar dacă sunteţi un om curajos, puteţi lua chiar parte la serviciul religios, care se ţine în fiecare duminică. Fiind un nod de intersecţie al mai multor linii energetice, Montauk-ul poate fi folosit pentru captarea energiei sau pentru o transfuzie de energie către sistemul circulator al planetei. Duncan Cameron se pare că a fost folosit în acest scop. Beneficiind de un antrenament psihic intensiv şi cu ajutorul tehnologiei ezoterice care i s-a pus la dispoziţie, el s-a pus la unison cu „pulsul” planetei-mamă, a intrat în rezonanţă cu diferite energii din reţea şi a putut extrage sau introduce informaţii în aceasta, în funcţie de ceea ce i s-a cerut. Procedeul permite programarea maselor cu anumite gânduri şi chiar influenţarea întregii conştiinţe a timpului. Duncan nu a fost ales întâmplător pentru această acţiune. Am vorbit în lucrarea anterioară de remarcabilele sincronicităţi legate de numele de Cameron. Aşa cum vom demonstra în continuare, această persoană şi vehiculul său fizic sunt conectate la reţea într-o manieră de-a dreptul năucitoare. Capitolul 12 Şcolile Misterelor Influenţarea Reţelei Morfogenetice este cunoscută sub numele de ştiinţa Energiei Morfice, fiind apanajul de secole al „Şcolilor Străvechii Înţelepciuni şi ale Misterelor”. Protejată de simbolismul geometriei sacre, această cunoaştere a fost rezervată doar celor „treziţi” sau „iniţiaţi”. Aceste şcoli şi-au consacrat dintotdeauna eforturile în direcţia studiului conştiinţei şi naturii realităţii. De aceea, este de datoria lor să descopere necunoscutul, să facă cercetări de pionierat şi să comunice descoperirile lor în privinţa celorlalte stări ale realităţii. Una din funcţiile lor cele mai importante ar trebui să fie integrarea cunoaşterii dobândite şi transformarea ei într-un program educaţional evoluţionist. Lucrurile ar fi fost minunate dacă de-a lungul timpului aceste şcoli nu s-ar fi împărţit în grupuri polarizate, care au intrat în conflict unele cu altele în ceea ce priveşte cursul pe care ar trebui să-l urmeze evoluţia umanităţii. Au apărut astfel diferite sisteme de convingeri şi construcţii religioase responsabile de ghidarea comportamentului moral al oamenilor. Conflictele dintre ele au degenerat în războaie şi au condus la indiferenţă faţă de valorile morale. În acest context, marile sisteme de convingeri nu pot fi create decât prin intermediul unor evenimente puternice, de tipul viziunilor Fecioarei Maria, învierii lui Christos, sau al viziunilor profetice. Fără a analiza natura exactă a acestor evenimente miraculoase este evident că ele nu pot decât să genereze tot felul de dogme. Oamenii nu sunt încurajaţi să descopere adevărul în legătură cu faptele, ci să creadă într-un anumit sistem de

49

convingeri. Identificându-se perfect cu convingerile lor, „credincioşii” respectă sistemul şi le solicită şi celorlalţi să facă la fel, dând astfel naştere unor noi generaţii care trăiesc în iluzie şi în teamă, putând fi manipulate uşor cu ajutorul butoanelor de control deja instalate. Profeţiile sunt special create pentru a-i conduce pe oameni către o anumită viziune asupra realităţii, indiferent care este aceasta. Fiind atâtea şcoli ale misterelor, care au generat religii diferite, numărul oamenilor convinşi să participe la fiecare sistem de convingeri în parte devine foarte important pentru generarea unui viitor sau altul. Acest fenomen este influenţat în mare măsură prin puterea gândurilor care alimentează reţeaua energetică. Popoarele cele mai influente în lume sunt cele care cred într-un număr foarte mare într-o profeţie sau alta. Pornind de la aceste informaţii, trebuie să ne fie foarte clar că noi avem puterea de a ne racorda la reţea, stabilindu-ne singuri cursul propriului nostru destin. De aceea, evoluţia stă în mâinile noastre, iar principala sarcină care ne revine este aceea de a recupera ceea ce am pierdut cândva. Cum putem face acest lucru? Mai întâi de toate, deschizând porţile care ne sunt accesibile, aşa am procedat eu pentru a afla informaţiile pe care vi le prezint în această carte. Acelaşi lucru îl puteţi face şi dumneavoastră. Capitolul 13 Reţeaua morfogenetică Legenda potrivit căreia Golful Broaştei Ţestoase reprezintă sursa universului este semnificativă pentru ideea că Montauk-ul este o poartă către marele vârtej al creaţiei. Nu v-am vorbit despre simetria inerentă a alfabetului ebraic pentru că aş dori să vă convertesc la iudaism, ci pentru a vă demonstra dincolo de orice dubiu că procesul creaţiei a fost imprimat cândva în minţile şi în sufletele strămoşilor noştri. Alfabetul sanscrit, cel grecesc şi cel arab sunt caracterizate şi ele de această simetrie divină, iar acest lucru este probabil valabil şi în ceea ce priveşte alte limbi ale Antichităţii. Unicul motiv pentru care cartea Proiectul Montauk a stârnit atâta interes este legat de faptul că descrie o serie de evenimente remarcabile, care trezesc curiozitatea. Principala teză a cărţii este că umanitatea poate genera un asemenea câmp de conştiinţă încât să manipuleze materia, energia, timpul şi spaţiul. Un asemenea câmp a fost generat la Montauk, cel puţin pentru o scurtă perioadă de timp. Acest lucru este demn de remarcat pentru simplul motiv că umanitatea a pierdut legătura cu procesul de creaţie. Dacă toată lumea ar putea participa la acest proces, nimeni nu ar fi fost probabil interesat de carte. Rezultă că există în univers o putere secretă care poate face asemenea miracole, acţionând ca o influenţă ocultă. Ajungem astfel la conceptul de Dumnezeu, aşa cum este el acceptat în societatea noastră. Încă de la începuturile istoriei, oamenii nu au avut păreri similare în ceea ce îl priveşte pe Dumnezeu, cum arată acesta şi dacă există cu adevărat. Orice om inteligent îşi poate da seama cu uşurinţă că numitorul comun al tuturor descrierilor referitoare la Dumnezeu este principiul creator al existenţei. Nu este necesar să crezi într-un Dumnezeu bărbos, îmbrăcat cu o robă albă, pentru a asista la miracolul înfloririi unei flori sau al naşterii unui
50

copil. Acestea sunt procese de creaţie şi toată lumea le poate vedea cu uşurinţă. Războaiele religioase şi conflictele sociale nu apar decât atunci când aceste procese sunt asociate cu diferite fiinţe divine, care au anumite caracteristici particulare. Neînţelegerile referitoare la natura creaţiei sunt rezultatul diferitelor şcoli de gândire, polarizate şi divizate, care există pe planeta noastră de milenii. Dacă dispui de secretul creaţiei şi nu doreşti ca oamenii să-l afle, cel mai bun lucru pe care îl poţi face este să creezi şcoli de gândire în rândul populaţiei, incitându-le la dezbateri. Dacă ţii minţile oamenilor ocupate cu aceste conflicte, aceştia nu vor bănui niciodată că există un secret adevărat care merită să fie aflat. Evident, sarcina gestionării acestor conflicte este extrem de complexă, iar scenariul iniţial se poate complica foarte tare, lucru care s-a şi întâmplat la ora actuală pe pământ. În America au existat dezbateri foarte ample între creaţionişti şi evoluţionişti. Simplificând la maxim lucrurile, creaţioniştii cred că Dumnezeu l-a creat pe om din ţărână într-o manieră supranaturală, în timp ce evoluţioniştii cred că el a evoluat din regnul animal. Ambele teorii conţin o doză de adevăr, suficient de mare pentru a menţine viu interesul oamenilor. Sfatul meu este să nu aderaţi la nici una din aceste teorii. În ce constă atunci adevărata teorie a creaţiei? În întreaga materie şi în organismele biologice se petrec procese vizibile şi invizibile. O parte din aceste procese invizibile pot fi văzute prin disecări şi analize microscopice, dar oricât de mult am avansa pe această cale tot vor rămâne procese invizibile pentru ochiul nostru. Microscopul ne poate ajuta, dar numai până la un punct. Percepţiile extrasenzoriale şi stările modificate de conştiinţă ne pot ajuta însă să mergem mai departe, până când ajungem în lumea incredibilă a structurilor geometrice care vibrează, interacţionează şi fac tot felul de miracole simetrice. Aceste structuri pot fi la rândul lor reduse la cele cinci solide platonice despre care am discutat mai sus. Evoluţia şi interacţiunile acestor forme (tetraedrul, cubul, octaedrul, icosaedrul şi dodecaedrul) sunt studiate de aşa-numita geometrie sacră. Toate legile ştiinţei fizice au la bază aceste structuri. Atomii, moleculele, fulgii de zăpadă şi florile – toate respectă jocul acestor forme geometrice, din care rezultă diferite grade de armonie. Progresia matematică poate fi constatată cu uşurinţă în Tabelul Periodic al elementelor chimice. Întreaga biologie poate fi redusă la forme geometrice şi spirale (elicele moleculelor de ADN) care derivă din cele cinci solide platonice. Mecanica acestor solide este practic infinită şi nu constituie obiectul de studiu al acestei cărţi. Ceea ce ne propunem noi este să identificăm procesul funcţional al evoluţiei şi să demonstrăm că el respectă jocul acestor cinci forme. Există o ramură a biologiei numită morfologie, care studiază forma şi structura plantelor şi animalelor. Cel care a inventat cuvântul „morfologie” a fost J.W. von Goethe, un ocultist german care i-a fost profesor lui Rudolf Steiner, un prieten apropiat al lui Aleister Crowley. Când foloseau cuvântul morfologie, Goethe şi Steiner se refereau inclusiv la studiul formei şi structurii pământului. Definiţia din dicţionar a cuvântului acceptă acest punct

51

de vedere. De aceea, putem spune că, în sine, cuvântul sugerează o relaţie între aspectul biologic şi cel strict fizic al existenţei. Pe măsură ce viaţa evoluează, jocul celor cinci forme elementare devine din ce în ce mai complex, dând naştere unor miriade de forme. Înainte de apariţia vieţii biologice pe această planetă, pământul însuşi a fost cel care a evoluat după aceleaşi principii. Când pământul a început să se învârtească în jurul soarelui, el avea deja forma sa fizică actuală. Caracteristicile sale depindeau de celelalte corpuri cereşti, de propria sa orbită, de viteza sa de rotaţie şi de alte variabile cosmice. S-au produs însă şi o serie de procese interne care au afectat structura pământului, iar acestea au depins de interferenţa structurilor geometrice cu forţele haosului. Eventualele intervenţii ale unor fiinţe extraterestre nu puteau fi decât complementare acestor forţe naturale. Acesta a fost contextul în care a evoluat viaţa biologică pe pământ. În sine, cuvântul geometrie înseamnă „măsurarea pământului”. Pe măsură ce lichenii şi planctonul au început să evolueze, transformându-se gradat în forme superioare de viaţă, acestea au început să utilizeze cele patru elemente alchimice: focul (soarele), apa, aerul şi pământul. Conştiinţa formelor primitive de viaţă trebuie să fi fost într-o rezonanţă perfectă (instinctuală) cu structurile geometrice naturale şi cu reţeaua energetică a pământului. Liniile de forţă care alcătuiesc această reţea servesc drept căi naturale de-a lungul cărora a evoluat procesul cunoscut sub numele de viaţă. Aşa cum am mai afirmat în această lucrare, am numit aceste căi şi întreaga ecostructură pe care au generat-o: Reţea Morfogenetică, de la „morph” – schimbare şi „genetic” – geneză sau început. Reţeaua Morfogenetică poate fi concepută ca un sistem de canale prin care circulă informaţiile, şi implicit schimbările şi programele evoluţioniste. Reflexii ale acestei funcţii pot fi văzute şi în viaţa de zi cu zi, inclusiv în chestiunile cele mai lumeşti, precum moda sau atitudinile sociale. Majoritatea sentimentelor pe care le trăim zilnic sunt influenţate de această reţea morfogenetică. Porumbeii călători şi păsările migratoare se folosesc de aceeaşi reţea pentru a-şi găsi calea. Faimosul experiment al schimbării comportamentului a 99 de maimuţe în funcţie de cea de-a o suta este în strânsă corelaţie cu acelaşi câmp morfogenetic. S-a demonstrat că dacă un anumit procentaj din populaţia totală de maimuţe învaţă un anumit lucru, noua funcţie se transmite automat, pe cale telepatică, tuturor maimuţelor din aceeaşi specie care trăiesc pe pământ, inclusiv celor care se află izolate pe o insulă. „Cea de-a o suta maimuţă” este denumirea generică a maimuţei care îşi schimbă prima comportamentul, învăţând ceva nou. Aproape orice om înzestrat cu o minimă sensibilitate şi inteligenţă poate percepe cu uşurinţă această reţea energetică. Nu este suficient însă să acceptăm existenţa ei. Important este să realizăm că nici un om nu îşi poate aroga dreptul de a o folosi aşa cum vrea el (de a o controla în exclusivitate)! Teoretic vorbind, nimeni nu poate monitoriza şi programa evoluţia la fel cum ar proceda cu o afacere. Dacă totuşi există asemenea oameni, ei ştiu să rămână în umbră. Majoritatea oamenilor nu fac decât să comenteze ceea ce se întâmplă, fără să intervină direct în reţea.

52

În anii din urmă, în reţea s-a „pompat” multă panică, întrucât oamenii s-au focalizat foarte tare asupra crizelor de mediu. Sunt unii care doresc să ne facă să credem că pământul se află în pragul autodistrugerii din cauza „efectului de seră” sau al altor grozăvii. Alţii doresc să ne facă să credem că militanţii pentru mediu îşi au propria lor agendă coruptă şi sinistră. Cert este că facem cu toţii parte din aceeaşi conştiinţă de grup şi am adus în discuţie problema mediului tocmai pentru că sunt convins că aveţi sentimente puternice în legătură cu acest subiect. Este uşor să simţi „pulsul reţelei” gândindu-te la el. În chestiunea mediului există numeroase grupări care doresc să ne facă să credem anumite lucruri. În realitate, principala ameninţare la adresa mediului în care trăim este lipsa de informare. Pe măsură ce formele primitive de viaţă precum lichenii sau algele au evoluat, ele au început să emită unde electromagnetice, creând câmpuri necesare pentru a supravieţui şi pentru a interacţiona cu alte elemente şi forme de viaţă. Au apărut astfel diferite specii, fiecare împărtăşind cu semenii lor aceleaşi coduri electromagnetice. Toate au însă un numitor comun: codul electromagnetic elementar pe care îl numim viaţă. Energia trece de la diferitele specii în reţea, şi invers, reţeaua acţionând ca un depozit uriaş de informaţii. Simpla observare a vieţii şi a evoluţiei ne permite să ne dăm seama că viaţa evoluează în conformitate cu un program legate de toate creaturile care au trăit vreodată pe pământ. Energia din Reţeaua Morfogenetică acţionează ca un computer. Am putea efectua un întreg studiu asupra reţelei pornind de la terminologia computerelor. Nu este exclus ca în viitorul apropiat să asistăm la introducerea unui software inovator aplicat în acest domeniu (în treacăt fie spus, nu trebuie să uităm că cel care a inventat computerul modern a fost John von Neumann). Autostrada informaţiilor care circulă de-a lungul reţelei a fost numită de Carl Jung „subconştientul colectiv adormit”. Fiind cu toţii conectaţi la reţea, această autostradă permite comunicarea directă între specii; aşa se explică de ce un „medium telepatic trezit” ne poate citi gândurile. Gândurile pot fi receptate şi transmise instantaneu pe această cale. Ele nu sunt altceva decât răspunsuri sau acţiuni amplificate ale diferitelor corpuri energetice care alcătuiesc indivizii umani. Aceste corpuri energetice sunt cunoscute prin denumiri precum: corpul vital (fizic), emoţional, astral, mental sau corpul energiei subtile. Ele înconjoară vehiculul corpului fizic. Ori de câte ori apare un gând, acesta este prelucrat, fiind perceput ca o tulburare a câmpurilor subtile. În final, corpul emoţional creează o imagine vizuală şi gândul este tradus pe nivelul grosier al limbajului. Aşa se explică de ce un medium telepatic poate citi gândurile altor persoane chiar dacă nu le cunoaşte limba. La fel ca şi alte specii, umanitatea îşi creează o matrice energetică, cunoscută în cazul ei ca „forma ondulatorie (subtilă) umană”, fiind alimentată ca un singur corp de către „subconştientul colectiv adormit”. Aşa se explică de ce oameni aflaţi în locuri diferite adoptă aceleaşi obiceiuri, tipare sau limbaje. Pe un nivel mai profund, cea care alimentează cu informaţie subconştientul colectiv adormit este reţeaua morfogenetică. Toate aceste concluzii ne conduc către o întrebare extrem de interesantă. Cine este cel care programează computerul evoluţiei şi cine alimentează reţeaua morfogenetică? Înainte de a răspunde la ea, ne propunem

53

să examinăm doar una din „dischetele” folosite pentru a scrie programul: Duncan Cameron. Capitolul 14 Faraonii din Scoţia Când Duncan Cameron a acţionat în Scaunul din Montauk, el s-a aflat în apropierea unui meridian arbitrar (măsurat pe o hartă normală) situat la 72º faţă de Meridianul Central de la Greenwich, Anglia. Dacă mergem de-a lungul acestui meridian către sud, ajungem la ruinele scufundate ale Atlantidei, vizibile cu claritate în zona Insulelor Caraibe. Meridianul continuă apoi de-a lungul insulei Hispaniola, renumită pentru cultura ei voodoo, şi ajunge la Machu Picchu, oraşul sacru al incaşilor. Aşezat la nord de Atlantida, Duncan şi-a efectuat lucrarea pe solul sacru al indienilor americani şi în apropiere de oasele familiei Pharoah din Montauk. Moştenirea regală a acestei familii îşi are rădăcini prea vechi în timp pentru a putea fi descoperite, dar este cert că indică spre continentul pierdut al Atlantidei. Sarcina lui Duncan a constat în a manipula energiile de-a lungul reţelei păzite multă vreme chiar de familia Pharoah. Alegerea locaţiei (cimitirul în care erau îngropate oasele lor) i-a permis lui Duncan să acceseze înţelepciunea pierdută a acestor paznici străvechi ai reţelei. Duncan a devenit un canal perfect pentru energia clanului Pharoah întrucât propria sa genealogie îşi are sorgintea în familiile faraonilor din Egipt, despre care Edgar Cayce şi alţii au afirmat că provin din Atlantida. Povestea acestor informaţii începe cu descoperirea numelui lui Duncan Cameron în autobiografia lui Aleister Crowley, intitulată Confesiunile lui Aleister Crowley. La pagina 361, autorul vorbeşte de un anume Ludovic Cameron, cunoscut şi sub numele de „Duncombe” sau „Duncan”, care dorea să reunifice naţiunile celtice într-un imperiu. La pagina 366 el face o nouă referire la Duncan Cameron, citând din MacBeth: „Să-l trezeşti pe Duncan din somnul lui? Mi-aş dori să poţi face acest lucru”. Mă întreb dacă Shakespeare, a cărui operă este considerată o transcriere a Cabalei într-un plan literal, nu vorbea chiar de Duncan Cameron al nostru. La vremea respectivă nu am înţeles semnificaţia acestei descoperiri, dar mi-am imaginat intuitiv că MacBeth a făcut parte din arborele genealogic al lui Duncan. Doi ani mai târziu, am primit un telefon de la Jon Singer, care a adus multă lumină asupra cazului. Jon m-a sunat din senin şi mi-a spus că a citit o carte în care se demonstra că MacBeth descindea direct din faraonii Egiptului. Tocmai atunci citeam eu însumi un studiu referitor la faraoni. Cartea de care mi-a vorbit Jon se numea MacBeth: Marele Rege al Scoţiei şi era semnată de Peter Ellis. Potrivit informaţiilor din această carte, celţii provin din India, de unde au migrat către Egipt, sub conducerea lui Niul. Acesta s-a căsătorit cu fiica faraonului, Scota, care a dat naştere unui fiu numit Gaidheal Glas. Faraonul acelei epoci era Chenthres, cunoscut şi sub numele de Ramses II (fiecare faraon avea cel puţin cinci nume diferite). În timpul persecuţiei evreilor, celţii

54

au fost siliţi să părăsească Egiptul. Ei s-au îndreptat către Palestina, Africa de Nord, iar apoi Spania şi Irlanda. După ce s-au stabilit în Insulele Britanice, şiau numit regatul Scoţia, în onoarea Scotei, fiica faraonului. Era evident că scoţienii erau foarte mândri de moştenirea lor spirituală, care îi unea cu faraonii Egiptului. Există dovezi care sugerează că MacBeth se trăgea din faraoni. Numele de Beth derivă din ebraicul „bet”, prima literă a alfabetului ebraic, echivalentă cu b-ul nostru. Înseamnă de asemenea casă, termen din care derivă cuvântul „faraon”. Fiind prima literă a alfabetului ebraic, bet simbolizează imaginea vârtejului pe care am prezentat-o în capitolul 10. „Mac” din „MacBeth” înseamnă clanul „Beth”-ilor. Pornind de la aceste considerente, m-am decis să studiez mai îndeaproape piesa lui Shakespeare, pe care nu o citisem până atunci şi pe care nu am văzut-o niciodată dramatizată. Primul caracter de care m-am lovit a fost Regele Duncan. Frunzărind literatura pe care am găsit-o în legătură cu piesa lui Shakespeare, am aflat în curând că autorul a dramatizat povestea unui rege real, numit Duncan, ucis de un general pe nume MacBeth. Considerată de mulţi cea mai bună piesă a lui Shakespeare, MacBeth a fost scrisă la comanda regelui Scoţiei James I, un mare expert în vrăjitorie. Figurile istorice MacBeth şi regele Duncan erau veri primari şi se aflau sub influenţa vrăjitoarelor epocii în care au trăit. Patria vrăjitoarelor era considerată insula Skye. Istoria îl prezintă pe Regele Duncan ca pe o figură plină de compasiune, care nu îşi pedepsea niciodată supuşii. Aceştia au profitat de bunătatea lui excesivă, hoţiile şi spargerile luând asemenea proporţii încât au provocat haos social. MacBeth era generalul regelui Duncan. Era un om eficient şi iute la mânie. Când flota vikingilor din Norvegia a atacat Scoţia şi l-a înconjurat pe Regele Duncan, acesta i-a trimis un mesaj secret lui MacBeth. Generalul i-a învins pe vikingi într-o bătălie remarcabilă şi i-a izgonit din Scoţia. Ameţit de putere şi aflat sub influenţa anumitor vrăjitoare, MacBeth l-a ucis pe Regele Duncan şi a preluat domnia. A condus regatul cu mână de fier şi a eliminat în mare parte criminalitatea din ţară. Din păcate pentru el, a avut soarta majorităţii tiranilor: nu a avut încredere în nimeni şi nimeni nu a avut încredere în el. Când i-am povestit lui Preston Nichols aceste informaţii, el şi-a adus aminte pe loc că numele real al Regelui Duncan era Alexander Duncan Cameron. A aflat acest lucru cu mult timp înainte de a-l cunoaşte pe Duncan, de la un profesor de engleză din liceu. Până la ora actuală nu am putut verifica această informaţie, dar numele Regelui Duncan şi ale familiei sale sunt identice cu cele din arborele genealogic al clanului Cameron. Toată această analiză indică o fuziune a moştenirii faraonice a scoţienilor (prin persoana lui Duncan Cameron) cu moştenirea faraonică a indienilor Montauk în marea intersecţie a timpului numită Montauk Point. Evident, s-au făcut destule greşeli. Dacă nu ar fi fost aşa, nu aţi mai sta astăzi în actuala realitate, citind această carte. Vehiculul genetic al lui Duncan a fost forţat şi utilizat greşit. El a fost silit să intre în reţea, accesând astfel cunoaşterea şi energia strămoşilor săi. Această forţare a energiei

55

faraonilor nu a condus însă decât la o mare stare de confuzie şi la dezastru. Nu este deloc de mirare că ingredientul cel mai important care lipseşte din cultura zilelor noastre se referă la rolul faraonului. Ne vom ocupa mai îndeaproape de acest lucru în capitolul următor. Capitolul 15 Faraonul şi înţelepciunea antică În Antichitate, păzitorul înţelepciuni străvechi care avea acces la reţea era faraonul. În Egipt, faraonul era definit ca omul care uneşte cursul superior şi cel inferior al Nilului. În mod evident, avem de-a face cu o descriere simbolică a fuziunii celor două triunghiuri (unul cu vârful în sus şi celălalt cu vârful în jos) care alcătuiesc împreună Sigiliul lui Solomon (mai popular cunoscut sub numele de Steaua lui David). Triunghiul cu vârful în sus indică energiile superioare şi lumile ezoterice. Cel cu vârful în jos reprezintă lumea exoterică care include manifestarea exterioară şi toate chestiunile lumeşti de pe pământ. Conceptul de faraon se referă la o entitate trezită spiritual, care operează cu energiile inferioare privind totodată prin ferestrele superioare pentru a primi inspiraţie şi ghidare. Dacă există ceva în lumea de astăzi care ne lipseşte tuturor mai presus de orice, acesta este rolul faraonului în conştiinţa socială modernă. Întrucât avea acces la ambele lumi (cea ezoterică şi cea exoterică), rolul faraonului era acela de a interpreta informaţiile pe care considera necesar să le lase să circule în lumea exterioară pentru ca evoluţia să se orienteze către manifestarea ei divină. La modul ideal, rolul faraonului era acela de punct de echilibru între cele două lumi. Altfel spus, el avea datoria să pompeze informaţii în reţeaua morfogenetică. Dacă faraonul guverna cu înţelepciune, societatea evolua în mod cert către un paradis terestru. Pe lângă funcţia îndeplinită de faraon, şcolile misterelor îşi vedeau de propriile lor interese, fiind implicate în tot felul de intrigi. Indiferent care erau scopurile lor, toate erau interesate să se afle în preajma faraonului, căci acesta era nivelul la care se desfăşura bătălia pentru evoluţie. Această bătălie includea şi lupta dintre bine şi rău, despre care mulţi filozofi au afirmat că este absolut necesară pentru ca evoluţia să fie posibilă. Întrucât nu poate fi contestat sau eliminat, răul trebuie echilibrat, şi aici intră în scenă rolul şcolilor misterelor. Echilibrarea răului este esenţială pentru construirea universului. Linia genealogică a faraonilor a intrat în declin pe vremea lui Moise, un mare preot egiptean iniţiat să devină faraon. Moise a declanşat literalmente declinul Egiptului, orchestrând Exodul şi părăsind ţara cu sceptrul arcadian, un instrument magic rămas de pe timpul atlanţilor. Părăsirea Egiptului de către Moise a reprezentat o grea lovitură pentru preoţime, căci şcoala lui a fost ultima iniţiată în magie. După plecarea lui, rolul faraonului s-a redus, fiind preluat de diferite societăţi secrete care luptau pentru putere. Rolul tradiţional al faraonului şi-a pierdut influenţa în faţa populaţiei, iar degradarea acestei instituţii a fost şi mai mult dramatizată în timpurile recente de prigonirea indienilor Montauk.

56

Cuvântul „faraon” înseamnă „Casă Mare”. Dacă analizăm şi mai profund etimologia cuvântului (adică dacă îi analizăm originile), aflăm următoarele: cuvântul „mare” provine din grecescul magos şi din persanul maz, care înseamnă „magie”. Cuvântul „casă” derivă din indo-europeanul skeu sau keu, care înseamnă „a ascunde”. În consecinţă, rezultă că „faraon” se traduce prin „loc magic ascuns”. Trebuie să recunoaştem că se potriveşte de minune în puzzle-ul nostru. În timp ce faraonul reprezenta locul magic ascuns în interiorul formei umane, manifestarea fizică propriu-zisă a magiei se petrecea în Marea Piramidă. O piramidă reprezintă jumătatea superioară a unui octaedru. Deşi majoritatea oamenilor nu cunosc acest lucru, sub Marea Piramidă este construită o alta, inversată. Piramida de sus este considerată anticamera şi ilustrează creaţia, în timp ce piramida de jos este considerată anti-camera şi ilustrează distrugerea. Se creează astfel un efect de gaură neagră / gaură albă. Împreună, cele două piramide alcătuiesc un octaedru, adică exact forma pe care a avut-o antena Delta-T despre care am vorbit în Proiectul Montauk. Octaedrul reprezintă o formă cheie în structura reţelei pământului. Dacă vă puteţi imagina două tetraedre care se intersectează în interiorul pământului, în centrul lor apare un octaedru aflat într-o mişcare de rotaţie continuă. Prin generarea de unde în interiorul câmpului acestui octaedru, magicianul poate schimba spaţiul şi timpul. Dacă realizăm că pământul conţine structuri geometrice legate în reţea şi aflate într-o mişcare de rotaţie continuă, ne dăm seama că octaedrul se roteşte şi el. Vă reamintesc că particulele din continuumul spaţio-temporal nu sunt continue. Ele apar şi dispar, dar percepţia noastră sincronizată (la fel ca în cazul vizionării unei pelicule) face ca ele să ne apară ca fiind în stare solidă şi fixă. Particulele sunt create de pulsaţii electromagnetice care se folosesc de octaedru ca de un canal. Ne putem face o imagine mai exactă a acestui fenomen construind un octaedru micuţ. Dacă îl vom roti cu 90º în jurul axei laterale şi vom număra punctele care pot recepta pulsaţii, vom descoperi că acestea sunt în număr de 12 înainte de a reveni la poziţia sa iniţială. Dacă îl vom roti în sens invers, vom obţine alte 12 puncte, ceea ce ne dă un total de 24 de realităţi potenţiale. Dacă vom roti octaedrul în jurul axei sale verticale, vom obţine tot atâtea realităţi. Avem astfel un total de 48 de realităţi posibile. Fiecare rotaţie a octaedrului generează 12 realităţi diferite. Este important să ţinem cont de acest lucru, căci 12 este un număr sacru, reflectat de cele 12 luni ale anului, de cele 12 semne ale zodiacului, de cei 12 discipoli ai lui Christos, etc. Dacă luăm o sferă, de pildă o bilă de marmură şi încercăm să lipim de ea cât mai multe bile de aceeaşi dimensiune, vom constata că numărul acestora este de 12. Rezultă că 13 este şi el un număr sacru. Orice om cunoaşte superstiţiile legate de acest număr. În horele vrăjitoarelor există 13 persoane, la Cina cea de Taină au participat tot 13 oameni (dacă îl socotim şi pe Christos), iar calendarul lunar are 13 luni. Numărul 13 este număr prim, iar strămoşii noştri îl considerau sacru. În exemplul de mai sus cu bilele am arătat cum arată 12 realităţi diferite în jurul unui punct de referinţă central. Exemplul este super-

57

simplificat, dar ne ajută să ne facem o idee generală despre felul în care intervine geometria în diferitele realităţi. Pentru cel care studiază simetria realităţii este uşor de înţeles că artele magice aveau la bază anumite principii geometrice bine definite. Deşi este aproape imposibil să mai găseşti astăzi un astrolog sau o vrăjitoare care să înţeleagă în profunzime aceste principii, întreaga lor raţiune de a fi se bazează pe ele! Aşa cum am mai afirmat, omul nu mai are acces la adevărata cunoaştere. Marea Piramidă de la Gizeh nu reprezintă altceva decât jumătatea superioară a unui octaedru construit pentru punerea în rezonanţă cu reţeaua morfogenetică a pământului şi pentru accesul la alte realităţi paralele. O altă curiozitate legată de Marea Piramidă este legată de faptul că pe pereţii ei au fost desenate toate aspectele vieţii de zi cu zi a egiptenilor, cu excepţia celor care au construit piramida şi a motivaţiei lor. De vreme ce au explicat până şi felul în care spălau egiptenii, ai fi putut crede că cei care au construit piramida ar fi trebuit să descrie şi maniera în care au realizat acest lucru şi care au fost motivele care au stat la baza acestei construcţii. Acest lucru era însă strict secret şi nu trebuia împărtăşit decât celor iniţiaţi în şcolile misterelor. Dacă aţi înţeles principiile care stau la baza octaedrului, sunt convins însă că aţi realizat în mare măsură la ce folosea aceasta. Informaţiile descrise mai sus demonstrează că reţeaua morfogenetică a pământului acoperă numeroase realităţi diferite, nu doar pe aceea în care trăim noi. Piramida egiptenilor era o poartă care permitea accesul la aceste realităţi şi la informaţiile de ansamblu ale reţelei. În concluzie, piramida era locul magic ascuns, iar faraonul era reprezentantul personal al acestui secret. Întrucât orice formă de cunoaştere reprezintă o putere potenţială, sarcina faraonului era aceea de a păzi secretul, pentru a păstra astfel echilibrul între lumile de sus şi cele de jos. Evident, faraonul era doar un om. Pe lângă el, mai exista cineva cu un rol infinit mai important în cursul evoluţiei, iar acesta trăia chiar în interiorul Marii Piramide. Capitolul 16 Tahuti Cunoscut uneori ca Păzitorul Pragului, Tahuti a reprezentat o figură cheie în panteonul egiptean. Se credea despre el că trăieşte chiar în interiorul Marii Piramide. Ilustrat deseori prin imaginea unui ibis (alteori ca un câine sau ca o maimuţă), Tahuti era zeul înţelepciunii, învăţării şi magiei. Inventator al numerelor, el era cunoscut ca scrib al zeilor. Grecii îl numeau Thoth sau Hermes. Romanii i-au spus Mercur, iar ebraicii Enoh. Tahuti nu numai că locuia în Marea Piramidă, dar a fost chiar constructorul acesteia. Evident, asta nu înseamnă că a cărat pietre sau că a supravegheat muncitorii. În calitatea sa de scrib al zeilor, el a absorbit întreaga cunoaştere disponibilă şi „a scris programe” (ca să ne folosim de o analogie cu limbajul programatorilor de calculatoare) în funcţie de diferiţii factori ai evoluţiei. A acţionat ca un filtru al tuturor informaţiilor provenite

58

din reţeaua morfogenetică, putând fi descris ca un analist de sistem (ca să ne folosim de aceeaşi analogie). Funcţia lui Tahuti şi rolul său în creaţie merge însă mult mai departe. Dacă citim Evanghelia după Ioan, descoperim aici că primul verset afirmă că „la început a fost Cuvântul, iar Cuvântul era Dumnezeu”. prin „Cuvânt” se înţelege Logosul sau principiul divin generator al existenţei. Etimologic vorbind, „cuvânt” înseamnă verb. Altfel spus, prima acţiune care a apărut în univers a fost un verb, adică o activitate. O putem numi Cauza Primară, sau oricum dorim. Cauza Primară a permis naşterea universului din vid. Primul lucru care a apărut a fost o sferă, precum cea descrisă în capitolul anterior. Din ea a rezultat mai târziu un tetraedru, aşa cum am arătat atunci. În calitatea sa de zeu al numerelor şi al geometriei, Tahuti este considerat creatorul tetraedrului, şi implicit al piramidei. Aceasta este semnificaţia ideii că el este autorul Marii Piramide aflată în rezonanţă cu reţeaua pământului, pe care a construit-o ca locuinţă pentru sine. Rolul său era acela de a servi ca punte între dimensiunea noastră terestră şi celelalte dimensiuni. Fiind zeul numerelor, Tahuti nu a fost implicat doar în procesul de creaţie. Scrierile sale au înregistrat întregul proces şi cunoaşterea care a stat la baza lui. De-a lungul istoriei, aceste informaţii au fost transmise de la o generaţie la alta de societăţile secrete care au marcat civilizaţia. Unul din marile secrete ale lui Tahuti a fost aşa-numitul proces al tetragramei, de care poate aţi auzit. Apare în Biblie şi în dicţionar, dar adevărata cunoaştere a termenului este ocultată în mod deliberat. Cărţile de magie şi societăţile secrete descriu uneori anumite aspecte ale tetragramei, dar afirmă de fiecare dată că acestea sunt extrem de secrete şi nu trebuie menţionate altor persoane. De altfel, ele nu se învaţă decât după un lung proces de iniţiere. Din cauza acestor mistere, cuvântul este interpretat în fel şi chip, dar foarte puţini oameni ştiu despre ce este vorba. În dicţionar tetragrama este definită ca o succesiune a celor patru consoane care alcătuiesc numele Dumnezeului ebraic. În funcţie de traducere, ele apar ca JHVH, YHVH sau YHWH. Dacă adăugăm vocalele obţinem cuvântul Iahve sau Iehova, de care foarte mulţi oameni au auzit. Foarte puţini (inclusiv clerici) înţeleg însă la ce se referă acest cuvânt. Aleister Crowley şi-a dat seama despre ce este vorba şi a afirmat că literele Yod, Hé, Vau şi Hé corespund elementelor foc, apă, aer şi pământ. Ele reprezintă un simbol al tatălui, adică al principiului primordial din care s-a născut ulterior mama – principiul feminin sau negativ. Fuziunea dintre cei doi dă naştere fiului, care este moştenitorul lor. Din fuziune se mai naşte însă şi o soră geamănă. Datoria tatălui este să facă din fiică mireasa sa, pentru ca ea să poată prelua rolul mamei sale. Când fiica îl îmbrăţişează pe tatăl, din fuziunea lor se reaprind puterile Tatălui primordial (principiul iniţiator al întregului proces). Nu este vorba despre un rit al incestului, ci de un principiu magic care stă la baza întregii creaţii. Crowley cunoştea mai multe, dar a preferat să nu dezvăluite tot ce ştia. În mod evident, această formulă poate fi interpretată în felurite moduri.

59

Marele secret al tetragramei este legat de etimologia cuvântului. Prefixul „tetra” înseamnă patru. Altfel spus, avem de-a face cu principiul tetraedrului. Fonemul „tetra” provine din „tort”, care înseamnă „a se roti” sau „a se răsuci”. Cuvântul ne duce astfel cu gândul la ideea unui tetraedru aflat într-un proces de rotaţie creativ, sufixul „grama” (grammaton) se referă la scris, îndeosebi la litere. Ne întoarcem astfel la descoperirile lui Stan Tenen şi la tetraedrul său. Mulţi ocultişti ştiu că cele patru litere sunt Yod, Hé, Vau şi Hé, dar foarte puţini le asociază cu tetraedrul, ale căror patru puncte corespund focului, apei, pământului şi aerului. Cât despre cei care înţeleg acest principiu, aceştia nu vorbesc prea mult. Ideea că tetraedrul reprezintă însăşi temelia vieţii nu poate fi subliniată îndeajuns. Acesta este unul din motivele pentru care am preferat să ofer mai multe perspective asupra acestui principiu. Aşa cum am mai afirmat, toate formele pot fi derivate din tetraedru. Există un proces cunoscut ca tettracking care constă în suprapunerea mai multor tetraedre în diferite forme, obţinând practic orice formă din creaţie. De pildă, spirala ADN, care reprezintă însăşi sămânţa vieţii, poate fi derivată cu uşurinţă prin tet-tracking. Dacă plasezi faţă în faţă 33 (un alt număr magic din numerologie) de tetraedre, ceea ce obţii este o formă în spirală (un fel de elice). Tăierea în două a acestei spirale alcătuite din 33 de tetraedre conduce la obţinerea a două elice care imită perfect forma ADN-ului. Interesant este că numărul total al feţelor geometrice de pe cele două elice este 66.666. Aşa se explică de ce Crowley şi alţi magicieni au afirmat că numărul omului este 666. El este codul ADN-ului nostru. Apropo de numărul 666, există o corespondenţă interesantă cu acesta şi în tabelul periodic al lui Mendeleev. Elementul cu numărul 12 este carbonul. Întreaga viaţă de pe planeta noastră este bazată pe carbon, deoarece atomii acestuia nu lipsesc din nici un organism viu. Carbonul are şase electroni, şase protoni şi şase neutroni. Avem aşadar din nou de-a face cu numărul 666. Crowley nu era doar perfect conştient de semnificaţia numărului 666, dar era şi foarte interesat de Tahuti. Şi-a dedicat ultimii ani de viaţă terminării uneia din cele mai bune cărţi ale sale, intitulată Cartea lui Thoth, considerată astăzi cea mai mare autoritate în materie de Tarot. Cuvântul „Tarot” include literele TARO, care au o semnificaţie interesantă. Ocultiştii afirmă că TARO derivă de la ROTA, care înseamnă „roată” (de altfel, cele patru litere fac parte integrantă din cuvântul „rotaţie”). Etimologia cuvântului ne conduce din nou la termenul de „tort”, care înseamnă acelaşi lucru (răsucire sau rotaţie). Constatăm că pe măsură ce avansăm cu studiul nostru referitor la informaţiile sacre, conceptul de tetraedru şi cel de rotaţie (care are o importanţă egală) revin cu tot mai multă putere. În capitolul precedent am demonstrat că rotaţia tetraedrului este maniera în care se manifestă realitatea în diferite dimensiuni. Dacă nu avem nici o îndoială că Aleister Crowley şi-a lăsat amprenta asupra Montauk-ului, putem spune acelaşi lucru şi despre Tahuti. Ordo Templi Orientis sau OTO are o lojă numită Tahuti care se întruneşte regulat la Montauk. Şeful OTO m-a informat cu o anumită ocazie că a publicat cartea lui Jack Parsons, Libertatea este o sabie cu două tăişuri, în timp ce îşi vizita

60

fraţii din Montauk. Putem spune că şirul corespondenţelor nu are practic sfârşit. În esenţă, Tahuti este un zeu (adică o funcţie creatoare a universului) care deţine toate informaţiile sacre. A existat de la începuturile creaţiei şi a acţionat dintotdeauna ca un zeu al cunoaşterii. Cunoaşterea sa poate fi accesată de orice om care ştie cum să procedeze. Lăcaşul său fiind piramida, poarta de acces către lumea cu patru dimensiuni, el poate oferi calea de ieşire din acest univers. Din păcate, de-a lungul istoriei această cale a fost fie blocată, fie abandonată sau ferm păzită de diferitele şcoli ale misterelor. Foarte puţini adepţi au mai reuşit de atunci să străpungă acest văl; evident, numai cei mai buni dintre ei, în strânsă conformitate cu principiul supravieţuirii celor mai bine înzestraţi şi al morţii celor incapabili să se adapteze. În capitolul anterior afirmam că faraonul avea acces simultan la lumile superioare şi la cele inferioare ale existenţei. Când un faraon din vechime pătrundea în lumile superioare, el „străpungea vălul”, scufundându-se în oceanul imemorial al înţelepciunii străvechi. În epoca modernă au mai rămas foarte puţini oameni care să ştie măcar de existenţa vălului; ce să mai vorbim de străpungerea lui… Aceasta a rămas apanajul câtorva privilegiaţi. Şcolile misterelor din Egiptul Antic aveau chiar menirea de a preda aceste secrete. Câteva dintre ele au fost menţionate în această carte. Este cert faptul că o parte din înţelepciunea lor atât de bine păzită avea de-a face cu corespondenţele cu planeta Marte, despre care am mai vorbit. Nu trebuie să uităm că însuşi numele capitalei Egiptului, Cairo sau Al-Khahira, înseamnă Marte. În capitolul următor vom analiza o parte a istoriei antice a planetei roşii. Capitolul 17 O istorie a planetei Marte Planeta Marte s-a aflat la orizontul conştiinţei umane mai mult decât orice alt corp ceresc, cu excepţia lunii şi a soarelui. Venus este mai apropiată şi străluceşte mai puternic decât Marte, dar acesta din urmă atrage într-o mai mare măsură atenţia. În acest capitol vom încerca să descoperim de ce este această planetă atât de adânc înrădăcinată în conştiinţa umană. Probabil cel mai clasic exemplu al efectului lui Marte asupra psihicului uman este cel surprins de Orson Welles prin transmisiunea sa radiofonică a Războiului lumilor, în noaptea de Halloween a anului 1938. Oameni din întregul New Jersey alergau disperaţi în toate direcţiile, convinşi că ne-au atacat marţienii, în ciuda faptului că la radio se spusese că programul care urmează reprezintă o ficţiune. De ce au sărit oamenii ca din puşcă şi nu s-au limitat să schimbe postul sau să cheme autorităţile? La începutul secolului XX a existat un entuziasm popular imens legat de ideea că pe Marte există viaţă. Viziunea societăţii şi a comunităţii ştiinţifice era mult mai arogantă în acea perioadă, iar literatura vremii este dea dreptul fascinantă din perspectiva actuală.

61

Unul din cele mai interesante personaje care a trăit în acea vreme a fost Percival Lowell, un faimos astronom şi om de ştiinţă care şi-a construit un observator la Flagstaff, în Arizona, cu scopul exclusiv de a studia planeta Marte. El a observat pe ea existenţa unor canale şi a rămas convins că a fost o vreme când pe Marte exista apă. Lowell susţinea că Marte era locuit de fiinţe capabile să construiască un sistem de irigaţii la nivel planetar. Asemenea opinii, inclusiv cele referitoare la existenţa vieţii pe Marte, erau adeseori ridiculizate de colegii săi. Dintr-o anumită perspectivă, Lowell poate fi asemănat cu Tesla, un alt savant reputat care a făcut afirmaţii considerate tabu de comunitatea convenţională a oamenilor de ştiinţă. Calculele astronomice ale lui Lowell era extrem de precise şi au condus la descoperirea planetei Pluto, prin anii 30. Fiind un savant reputat, afirmaţiile lui ar trebui tratate cu o anumită consideraţie. În timpul vieţii sale, nimeni nu a dispus de un telescop mai puternic decât al lui Lowell, ceea ce nu i-a împiedicat pe colegii săi să se grăbească să îl ridiculizeze. Unul dintre cei mai mari opozanţi ai săi a fost Alfred Wallace, unul dintre savanţii care au susţinut cel mai tare „teoria evoluţiei”. Deşi acest lucru spune totul, mai putem adăuga că Wallace a afirmat cu tărie că temperatura de pe Marte este mult prea scăzută pentru a permite existenţa apei. Mai mult, el a susţinut cu convingere că „Marte este absolut NELOCUIBIL!”. Arthur C. Clarke a afirmat despre Lowell că a fost unul dintre cei mai fascinanţi astronomi din istorie. Deşi susţine că la ora actuală s-a demonstrat că acele canale de care vorbea Lowell nu există (există încă astronomi care nu sunt de acord cu această afirmaţie), el spune: „Acum, când avem fotografii de bună calitate ale planetei Marte, ar trebui să comparăm desenele lui Lowell cu realitatea pentru a înţelege ce s-a întâmplat la Flagstaff la începutul secolului. Cum a fost posibil ca un savant atât de reputat să susţină cu atâta convingere, timp de mai bine de 20 de ani, o iluzie optică (dacă despre aşa ceva a fost vorba)? Cum a reuşit el să-i convingă şi pe alţii de adevărul spuselor sale? A existat vreo corelaţie între capacitatea altor astronomi de a vedea canalele de pe Marte şi poziţia lor pe statele de plată ale Observatorului de la Flagstaff? Acestea sunt doar câteva din întrebările pe care ar trebui să ni le punem…”. În mod evident, Clarke pleacă de la premisa că fotografiile şi datele asociate cu acestea (care dovedesc inexistenţa canalelor) sunt corecte, deşi NASA are reputaţia de a pune la dispoziţia publicului numai fotografii parţiale. Cel puţin Clarke recunoaşte o anomalie majoră în istoria lui Percival Lowell. Dacă privim cu mai multă atenţie scenariul marţian, vom descoperi că în anul 1903 au existat pe această planetă furtuni magnetice extrem de puternice, care au durat între lunile mai şi august. La data de 13 august aceste furtuni au apărut în nişte fotografii prezentate de revista Science News. S-au emis atunci teorii ferm susţinute potrivit cărora aceste furtuni magnetice creau o atmosferă capabilă să restaureze civilizaţia pe Marte. Calota de gheaţă şi norii extrem de bogaţi asigurau suficientă umezeală, oxigenul şi celelalte componente necesare apariţiei vieţii organice. Lowell a fost unul dintre puţinii oameni care au asistat direct la acest fenomen. Teoriile sale referitoare la viaţa pe Marte au fost controversate şi contestate de gândirea

62

ştiinţifică modernă. Chiar dacă este să credem toate datele oferite de ştiinţa convenţională şi concluziile la care au ajuns oamenii de ştiinţă moderni, nu putem să nu observăm cel puţin o neconcordanţă în gândirea lor. Savanţii actuali pornesc de la premisa că Marte din timpul lui Lowell este acelaşi ca şi Marte actual. Orice scenariu este însă posibil. Mi s-a spus chiar că Lowell era pe punctul de a descoperi un experiment major de călătorie în timp prin care civilizaţia noastră încerca să transforme Marte într-o planetă locuibilă. Dacă examinăm datele disponibile (şi mai sunt încă destule pe care trebuie să le consult14), putem trage concluzia că observaţiile ştiinţifice ale lui Lowell au condus la contactarea acestuia de către extratereştri sau de către oameni din viitor. Este la fel de posibil ca fiinţele respective să fi fost chiar marţieni pur-sânge. O altă variantă este că şcolile misterelor i-au furnizat informaţii referitoare la anumite anomalii stranii din sistemul nostru solar. Această teorie pare cât se poate de credibilă dacă ţinem seama că Lowell cunoştea informaţii din categoria celor cu care se ocupă în mod curent şcolile misterelor. Spre exemplu, el ştia că pe planeta Neptun există un efect gravitaţional cu mult înainte ca societatea în ansamblul ei să accepte acest lucru. Această informaţie a condus în cele din urmă la descoperirea planetei Pluto de către comunitatea ştiinţifică, după moartea lui Lowell. Era de asemenea conştient de existenţa planetei Vulcan. Este vorba de o planetă mică, ce orbitează în jurul soarelui în interiorul lui Mercur. Descoperirea ei a generat un adevărat scandal, pe care NASA şi alţi astronomi moderni refuză să-l accepte. O altă informaţie cu totul neobişnuită pe care o cunoştea Lowell era faptul că planetele mai au şi o a treia mişcare, în afara celei de rotaţie şi a celei de revoluţie în jurul soarelui, despre care foarte puţini oameni vorbesc. Este vorba de o mişcare lentă de rotaţie pe axa nord/sud. Va veni o vreme când planetele vor fi complet inversate, astfel încât soarele va răsări la vest şi va apune la est, aşa cum se întâmplă deja cu Uranus şi cu Neptun. Viziunea lui Lowell ne indică faptul că urma o anumită cale iniţiatică. Deşi a suferit de o moarte subită, dacă este să credem presa populară a vremii, el a lăsat în urma sa o moştenire extrem de importantă. Chiar şi după moartea lui Lowell, în ziarele epocii domnea un entuziasm generalizat cu privire la existenţa vieţii pe planeta roşie. Marte era atât de puternic prezent în conştiinţa socială a vremii încât Comandantul Operaţiunilor Navale şi Directorul Departamentului de Transmisiuni al Armatei au dat ordin în anul 1924 ca staţiile radio să nu comunice între ele pe perioada cât Marte se afla în cea mai strânsă opoziţie faţă de pământ din acest secol. În New York Times au apărut chiar articole în care se vorbea de receptarea unor semnale venite de pe planeta roşie care nu aveau nici un sens, dar care, reprezentate grafic, scoteau în evidenţă faţa unui om! Unul din aceste articole este reprodus integral pe pagina următoare. Vom vorbi mai târziu în această carte de un experiment în care s-a încercat o călătorie în timp în anul 1923. Ne putem întreba pe bună dreptate dacă există vreo corespondenţă între acel experiment, dispariţia canalelor lui Lowell şi faţa transmisă de pe Marte în anul 1924.
14

Până la momentul apariţiei acestei cărţi nu am reuşit să găsesc nici una din cărţile lui Lowell, dar am vorbit cu unul din reprezentanţii Observatorului de la Flagstaff. Acesta m-a informat că este posibil să consult arhivele Observatorului, dar nu îmi pot trimite cărţi prin poştă. Este necesar să vizitez magazinul cu suveniruri în persoană. Se pare că va fi necesar să fac cândva o nouă excursie.

63

Pagina cu articolul: SEMNE DE PE MARTE ÎNTR-UN FILM RADIO DE 10 METRI Dr. Todd va studia fotografiile recent înregistrate, alcătuite din misterioase puncte şi liniuţe. WASHINGTON, 27 august – developarea unui film fotografic obţinut prin prelucrarea unor semnale radio în timpul perioadei de 29 de ore în care Marte s-a aflat la distanţa cea mai mică faţă de pământ a adâncit misterul punctelor şi liniuţelor recepţionate de operatori separaţi de la mai multe staţii din ţară. C. Francis Jenkins din Washington, inventatorul unui aparat pe care la numit „maşina de transmisie continuă a mesajelor radio-fotografice” a fost rugat de dr. David Todd, profesor emerit de astronomie la Amherst şi organizator al societăţii internaţionale de „ascultare” a semnalelor provenite de pe Marte, să facă această înregistrare. Filmul, cu o lungime de 10 metri şi o lăţime de 15 centimetri, prezintă un aranjament alb-negru de puncte şi liniuţe, marcate de intervale care dau naştere unei feţe umane desenată schematic. „Personal, nu cred că rezultatele obţinute au vreo legătură cu Marte”, a declarat domnul Jenkins. „După părerea mea, sunetele înregistrate sunt rezultatul interferenţei semnalelor radio. Filmul prezintă o faţă umană, care se repetă la intervale de o jumătate de oră. Este o curiozitate pe care nu o putem explica”. Citatul de mai sus reproduce textual un articol apărut pe pagina a şasea a ediţiei New York Times din 28 august 1924. Merită să ne întrebăm de ce nu s-a găsit nimeni dispus să analizeze mai profund diferitele puncte de vedere referitoare la planeta Marte. Literatura de popularizare pe marginea acestui subiect a tratat întotdeauna povestea cu o superficialitate maximă. În mod evident, informaţiile referitoare la Marte au fost ocultate în mod deliberat. Este suficient să analizăm povestea vieţii lui Jules Verne pentru a ne da seama de acest lucru. Celebrul autor a scris de existenţa a două luni care se învârtesc în jurul lui Marte cu mult înainte ca acestea să fie descoperite în mod oficial de Asaph Hall, în anul 1877. Pe lângă faptul că se afla în contact cu cei mai proeminenţi savanţi ai vremii, Verne avea legături extinse cu diferite societăţi secrete şi mistice, printre care se numărau Golden Dawn, OTO şi Societatea Teozofică. Cu un secol înainte, Jonathan Swift menţiona deja cele două luni în celebra sa carte, Călătoriile lui Guliver. El a făcut chiar o serie de observaţii extrem de pertinente referitoare la orbitele lor şi la distanţa faţă de planetamamă. Pare evident că cei doi scriitori făceau parte din societăţi secrete sau aveau acces la anumite scrieri străvechi. Poetul grec Homer a scris şi el despre cei doi bidivii ai lui Marte, pe care i-a numit Phobos (teama) şi Deimos (fuga sau panica). Aceştia erau caii care trăgeau carul zeului Marte. Când Asaph Hall a descoperit cele două luni ale lui Marte, el le-a dat numele cu care erau cunoscute în Antichitate (Phobos şi Deimos). Dacă mergem şi
64

mai departe cu analiza noastră, putem găsi un veritabil rezervor de informaţii referitoare la Marte, menţionate în scrieri străvechi şi chiar în Scriptură. Textele din Antichitate menţionează că întreaga noastră percepţie asupra timpului a fost profund influenţată de planeta Marte. Însuşi calendarul nostru are la bază activitatea acestei planete. Totul a început prin observarea de către scribii biblici a mişcărilor planetei Marte. Întrucât aceşti scribi nu trăiau foarte mult, evaluarea unor perioade mai lungi de timp depindea de calendarul acestor mişcări. În acele timpuri, istoria era privită cu alţi ochi decât în prezent, considerându-se că prezentul este puternic influenţat de ea. Potrivit acelor observatori din vechime, între Marte şi Pământ exista o orbită perfect rezonantă15. Marte avea nevoie de exact 720 de zile pentru a efectua o rotaţie completă în jurul soarelui, în timp ce pământul avea nevoie de 360 de zile. La şcoală ni se predă că anticii au estimat greşit durata unui an la 360 de zile, în timp ce oamenii de ştiinţă moderni au descoperit că durata completă este de 365,25 de zile. Cât de uşor ne este să-i acuzăm pe cei din vechime de o cunoaştere greşită! Scribii au remarcat că Idele lui Marte (15 martie) şi data de 26 octombrie sunt momentele în care cele două planete se apropie cel mai mult. Nu întâmplător, cele două date au devenit punctele cardinale ale calendarului. Idele lui Marte au marcat începutul primăverii şi sfârşitul iernii, în timp ce data de 26 octombrie a marcat ziua recoltei şi sfârşitul anului la vechii celţi şi la alte popoare din Antichitate16. Un alt lucru pe care l-au observat istoricii din Antichitate a fost acela că la fiecare 108 ani, Martie se apropie înspăimântător de mult de pământ. Există relatări care afirmă că Marte se apropia atât de tare de pământ încât unii oameni puteau vedea efectiv ce se întâmplă pe el, inclusiv canalele care existau pe planetă. Cel puţin o sursă afirmă că atmosfera pământului era acoperită cu o peliculă de apă care acţiona ca o lentilă capabilă să mărească toate corpurile cereşti, şi cu atât mai mult pe Marte, care se afla extrem de aproape de pământ. Se pare că folosirea greşită a unor arme de tip laser a provocat colapsul acestei pelicule de apă, care a inundat pământul într-un veritabil potop. În cele din urmă, această apropiere a celor două planete a provocat un câmp gravitaţional atât de puternic încât s-a produs un cataclism major. Evident, este posibil ca el să fi fost influenţat şi de alţi factori, de pildă, o interferenţă a planetei Venus. Cataclismul este descris în Biblie ca un eveniment major. În Bătălia de la Beth-horun, descrisă în Cartea lui Iosua, se vorbeşte de cea mai lungă zi a lui Iosua, în care s-au făcut ritualuri pentru prevenirea acestui eveniment. Se spune aici că poporul biblic a înconjurat zidul în fiecare zi, până la Sabat. Într-o zi, oamenii au înconjurat de şapte ori zidul, momentul fiind reţinut de istorie ca ziua în care soarele a rămas nemişcat. Se pare că cele două planete
15

Energia liberă are la bază acest model, în care două corpuri aflate pe orbite diferite îşi influenţează reciproc câmpurile armonice. 16 Cândva, martie (luna lui Marte) a fost considerată prima lună a anului. Acest lucru este ilustrat şi de calendarul nostru gregorian, care foloseşte următoarele denumiri: septembrie, octombrie, noiembrie şi decembrie, adică luna a şaptea, a opta, a noua şi a zecea. Altfel spus, septembrie este a şaptea lună de la prima lună a calendarului – martie, octombrie este a opta, etc.

65

aproape că s-au izbit una de cealaltă, iar pe Marte s-a produs un cataclism major. Pământul s-a cutremurat şi el, iar zidurile Ierihonului s-au prăbuşit. În ziua în care soarele a rămas nemişcat, condiţiile fizice au făcut ca ziua să aibă 28 de ore. În consecinţă, pământul a câştigat în viteză (la fel ca un electron) şi a primit un impuls energetic care a făcut ca perioada de revoluţie în jurul soarelui să se prelungească cu 5,25 de zile. La rândul ei, orbita lui Marte s-a modificat, durata de revoluţie scurtându-se de la 720 de zile la 686,5 zile. Astrologii vremii (toţi astronomii acelor timpuri erau simultan şi astrologi) au început să calculeze schimbările şi şi-au dat seama că echinocţiile şi solstiţiile şi-au schimbat datele corespondente. Întrucât Templul lui Solomon şi alte temple erau construite astfel încât să coincidă cu anumite evenimente cereşti (de multe ori, afişând umbre sau manifestând alte fenomene curioase), ele au trebuit reconstruite, căci poziţia lor deviase cu 6º faţă de cea anterioară. Astfel, începutul primăverii s-a modificat de la data de 15 martie la 21 martie. Această perioadă de reînnoire a fost marcată de zeiţa Ishtar, identificată cu Venus (aşa cum spuneam mai devreme, se pare că planeta Venus a fost implicată în acest eveniment cosmic care s-ar fi putut solda cu o coliziune între cele două planete). Un festival păgân o sărbătorea pe Ishtar în această perioadă a anului şi însuşi cuvântul Paşti (n.n. Easter în limba engleză, citit Istăr) derivă de la numele acestei zeiţe. Pe de altă parte, zodiacul astrologic începe cu Berbecul (n.n. Aries în limba engleză), identificat cu Ares, zeul grec al războiului. Romanii i-au dat lui Ares numele de Marte. Evident, constelaţia Berbecului este guvernată de Marte. Toate aceste informaţii demonstrează în mod clar că întregul nostru sistem de marcare a timpului îl consideră pe Marte forţa primordială a cerului. Cele 5,25 de zile adăugate la data de 26 octombrie au condus la marcarea zilei recoltei la 31 octombrie. În prezent, această zi este celebrată în SUA ca Allhallows Eve sau Halloween. Pentru strămoşii noştri, această zi era extrem de importantă, iar druizii sărbătoreau Anul Nou la data de 1 noiembrie, sau Samhain. După cum se poate observa, Halloween este în realitate o celebrare a lui Marte. Între altele, simbolizează transmigraţia sufletelor de pe Marte pe pământ. Marele cataclism care s-a produs între Marte şi pământ a mai avut şi o altă influenţă asupra percepţiei noastre asupra timpului. Potrivit unuia dintre calendarele antice, acest eveniment s-a produs în anul 1440 î.Ch. Un alt calendar îl plasează în anul 1404 î.Ch, la o diferenţă de 36 de ani. Acesta este un număr cheie, întrucât anumite tradiţii consideră că el simbolizează numărul anilor pe care i-a trăit Christos, viaţa sa având o influenţă supremă asupra conştiinţei umane. Evident, există şi şcoli ale misterelor care susţin că vârsta până la care a trăit Christos a fost de 33 de ani. Nu acest lucru este important, ci faptul că şcolile misterelor pot merge până acolo încât să schimbe un întreg calendar pornind de la un eveniment de talia vieţii lui Christos. Ele încearcă în permanenţă să manipuleze conştiinţa noastră, în acest caz particular prin folosirea timpului. În anul 701 sau 731 î.Ch. s-a produs o altă apropiere între cele două planete documentată de scribi. Făcând calculele, ei au descoperit că ciclul la care se repetă acest eveniment este de 108 ani. Altfel spus, în istoria

66

umanităţii s-a produs câte un asemenea cataclism la fiecare 108 ani. Schimbările de pe pământ erau legate de această ciclicitate. Istoria acestor dezastre şi a terorii pe care o instaura Marte de câte ori se apropia de pământ i-au adus acestei planete reputaţia sa de planetă a luptelor şi a focului. Potrivit ştiinţelor oculte, pământul este situat pe o orbită-leagăn, care favorizează viaţa. În Antichitate, Marte s-a aflat pe aceeaşi orbită-leagăn şi în mod normal ar fi trebuit să fie centrul vieţii în sistemul nostru solar. În viitor, pământul va ieşi din această orbită-leagăn, iar cea care va intra în ea va fi Venus. Această ipoteză are la bază faptul că sistemul solar este modelat după structura atomului, fiind predestinat să se prăbuşească cândva în sine. Într-un asemenea scenariu, viaţa trebuie să se mute periodic dacă doreşte să scape de extincţie. Aşa se explică de ce Marte a lăsat o cicatrice atât de profundă în conştiinţa pământenilor. A existat cu siguranţă o vreme când am fost invadaţi şi colonizaţi de marţieni. Prin secolul XVI sau XVII, data Anului Nou a fost mutată la 1 ianuarie. Scopul acestei mutări era tocmai acela de a îndepărta spaima oamenilor de Marte şi de a anihila cultul lui Baal. Mulţi oameni îşi amintesc că Baal era viţelul de aur sau zeul fertilităţii din filmul Cele zece porunci. Baal a fost totodată şi un mare oraş al Antichităţii, localizat la nord de Cairo, fiind mai cunoscut astăzi sub numele de Heliopolis. La fel cum Cairo a fost numit după planeta Marte, cultul lui Baal a fost de origine marţiană. Evangheliile pomenesc un episod în care apostolul Pavel condamnă cultul lui Baal pe Colina lui Marte. Legenda lui Moise din Vechiul Testament povesteşte că acesta a rupt-o cu Baal sau cu tradiţia marţiană, dar este interesant de notat faptul că fondatorul hasidismului (o sectă extrem de influentă a misticilor evrei, foarte bine cunoscută în New York), Israel ben Eliezer pe numele său real, a preferat să-şi ia numele de Baal Shem Tov. Poate că ştia să citească printre rânduri, sau poate că avea acces la informaţii mai puţin discutate în sinagogi. Există şi anumite dovezi ştiinţifice interesante care susţin faptul că viaţa a transmigrat de pe Marte pe pământ. Analiza sângelui locuitorilor vechiului Baal a demonstrat că această populaţie este identică cu cea galică ce s-a stabilit mai târziu în Munţii Pirinei şi în localitatea St. Angeles din Italia de astăzi. 60 până la 90% din aceşti oameni au un Rh negativ al sângelui. Deşi mulţi oameni au auzit de Rh, foarte puţini dintre ei (inclusiv dintre medici) ştiu că acesta provine de la numele maimuţei rhesus. Altfel spus, dacă sângele dumneavoastră are un Rh pozitiv, înseamnă că structura dumneavoastră genetică este similară cu cea a maimuţei din această specie. De vreme ce au un alt tip de sânge, putem presupune că aceşti oameni nu provin de pe pământ. Există rapoarte care demonstrează că guvernele lumii au făcut studii secrete asupra factorului Rh numai pentru a studia această influenţă. Mesajul este cât se poate de clar: rasa galică şi toţi cei care au un Rh negativ al sângelui descind din marţieni. Nu este exclus nici ca cei cu Rh pozitiv să provină tot din marţieni. În cartea GENESET a lui David Wood şi Ian Campbell se afirmă că s-au făcut studii pe oameni supuşi unei privări senzoriale complete prin aşezarea într-un tanc cu apă sărată. După o perioadă de timp petrecută în tanc, ceasurile corporale care controlează sistemul nervos autonom ale tuturor subiecţilor

67

experimentului au trecut la un ciclu de 24 de ore şi 40 de minute. Or, aceasta este exact lungimea zilei marţiene! Nu putem exclude aşadar ipoteza că întreaga noastră structură genetică provine din timpurile în care planeta Marte ocupa orbita-leagăn. Toate aceste argumente legate de sorgintea marţiană a sângelui nostru ne reaminteşte de legendele merovingienilor, care s-au stabilit în sudul Franţei, fiind cunoscuţi sub numele de cathari. Potrivit lucrării Sângele sfânt, Graalul sfânt, se crede că aceşti oameni sunt descendenţii familiei lui Iisus. Există chiar teorii care susţin că Iisus a continuat să trăiască după data la care i s-a atribuit moartea, fugind şi stabilindu-se în sudul Franţei împreună cu Maria Magdalena. Catharii au fost practic exterminaţi de Inchiziţie, dar în urma lor au rămas legende foarte bine cunoscute de capetele încoronate din Europa, care se consideră descendenţi cu sânge albastru ai Casei lui David (din care făcea parte şi Iisus). Se pune întrebarea firească: era acesta sânge marţian? Un lucru este cert: catharii nu au avut atâta putere politică încât să-l înfrunte pe Papă. De aceea, ei nu şi-au permis să pretindă deschis că se trag din Iisus, indiferent dacă acest lucru era adevărat sau nu. De aceea, au preferat să creeze o mişcare subterană, şi astfel a apărut „creştinismul Graalului”, care predica aceleaşi mistere străvechi sub forma legendelor creştine. Această tactică le-a permis merovingienilor să scape de mânia Bisericii. Mişcarea Graalului a ajuns la apogeu odată cu legendele despre Regele Arthur şi Cavalerii Mesei Rotunde. Se spune că aceşti cavaleri au căutat Sfântul Graal, despre care credeau că ar conţine sângele lui Christos. Regatul lor legendar era cunoscut sub numele de Camelot, care nu înseamnă altceva decât Oraşul lui Marte17. Mai există un aspect despre care merită să discutăm atunci când vorbim despre sânge. Cuvântul blood derivă de la rădăcina indo-europeană bhlo, care înseamnă a germina sau a înflori, care ne duce cu gândul la ideea de matrice cristalină a creşterii, şi deci la conceptul geometriei sacre şi al principiului florii vieţii. Atunci când studiem aceste legende legate de Marte, de sângele lui Christos şi de câte şi mai câte, adevărul lor relativ apare ca fiind mai puţin semnificativ prin comparaţie cu principiile reale încrustate în cuvinte şi în limbajul folosit, care transmit un alt mesaj. Din păcate, foarte puţini oameni îşi fac timp să studieze aceste legende, ca să nu mai vorbim de codificările ezoterice. Realitatea este că aspectele istorice prezentate mai sus au fost ascunse mult timp de ochii maselor. Ele au creat însă un limbaj curios în cultura noastră. De pildă, în Statele Unite se spune despre cineva care arată mai straniu că pare să fie un „marţian”. Aceste expresii nu sunt altceva decât o manipulare psihologică subtilă a conştiinţei umane folosită de anumite forţe oculte care se prevalează de limbajul specific culturii noastre. Un om care provine de pe Marte nu poate avea nici o credibilitate (întrucât arată ridicol). Ridiculizarea este unul din cele mai puternice mijloace de dezinformare. Ori

17

Jon Singer este cel care a descoperit că numele de Camelot provine din Camulodunum, un cuvânt celto-latin. Cumhul era numele zeului galic/celt pe care romanii îl numeau Marte. Dunum înseamnă „oraş”.

68

de câte ori vă confruntaţi cu ea, merită să vă întrebaţi dacă nu cumva cineva doreşte să încetaţi orice investigaţie suplimentară a subiectului în cauză. Capitolul 18 Moştenirea marţiană Din multe puncte de vedere, OZN-ologia modernă a început prin anii 40, odată cu contactele stabilite de George Hunt Williamson şi George Adamski. Williamson era un profesor de arheologie despre care se spune că a stat la baza personajului Indiana Jones şi ne-a lăsat numeroase informaţii legate de Marte. Întrucât în vremea lui contactele cu extratereştrii şi povestirile despre răpiri nu erau luate foarte în serios, experienţele şi descoperirile sale au fost ignorate în timpul vieţii lui. Williamson a predat arheologia la Universitatea din Colorado, dar a pierdut dreptul de a profesa la catedră din cauza scrierilor sale despre OZNuri şi a părerilor sale care contraveneau celor oficiale. O mare parte din controversatele sale afirmaţii se referă la o colonie de marţieni trimisă pe pământ. Potrivit acestei istorii, rasa care s-a stabilit iniţial pe pământ s-a numit Rasa Străveche a lui Elohim (care înseamnă primul născut). Intenţia acelor oameni era de a-şi continua evoluţia pe planeta noastră. La vremea respectivă, rasa umană care exista pe pământ de-a abia se ridicase în două picioare şi nu era foarte evoluată18. Elohimii erau un popor cu o înaltă civilizaţie tehnologică. Deşi nu erau foarte evoluaţi din punct de vedere spiritual, ştiau ce paşi trebuie să parcurgă şi se aşteptau să aibă nevoie de foarte mulţi ani pentru a progresa în direcţia anticipată de ei. Îşi spuneau oameni (n.n. humans) deoarece cuvântul HU însemna în limba lor „Întregul spectru al culorilor lui Dumnezeu”. Considerau că frecvenţa totală a lui Dumnezeu era dată de totalitatea spectrului electromagnetic. „Hu” este omonimul perfect al cuvântul hue (n.n. nuanţă de culoare), ceea ce explică derivaţia actuală a cuvântului om (human). În viziunea lui Williamson, elohimii au colonizat planeta Marte înaintea pământului, lăsând în urma lor istoria scrisă a vieţii pe acea planetă. Pe vremea când Marte se afla încă pe orbita-leagăn, la suprafaţa planetei existau diferite forme de viaţă. Pe măsură ce orbita s-a schimbat, climatul de la suprafaţă a devenit instabil. Îngheţurile şi topirea gheţurilor se succedau cu rapiditate. Inundaţiile au lărgit canalele deja existente. Populaţia era foarte afectată, motiv pentru care s-a luat decizia mutării ei pe altă planetă. Cei suficient de evoluaţi din punct de vedere spiritual şi-au putut schimba modalitatea de existenţă şi au rămas pe planeta Marte, dar într-o altă dimensiune, la fel ca marţienii descrişi de Ray Bradbury în lucrarea sa, Cronici marţiene. Cei care nu erau suficient de evoluaţi pentru a-şi schimba frecvenţa de vibraţie au fost însă nevoiţi să se mute într-un alt mediu pentru a putea supravieţui. Ei au folosit maşini de călătorie în timp sau nave spaţiale şi
18

Există speculaţii potrivit cărora Elohim a tatonat multă vreme pământul înainte de a se stabili aici, pentru a se asigura că dinozaurii vor dispărea. El a aplicat un plan de creaţie destinat transformării planetei într-un loc locuibil pentru diferite rase umane.

69

s-au mutat pe pământ în forma lor fizică. Mai târziu, lor li s-au alăturat cei care s-au reîncarnat dintr-un corp marţian într-unul terestru. Povestea lui Williamson este incredibilă, dar se potriveşte de minune cu cele discutate de noi în capitolul anterior. Încă şi mai interesante sunt afirmaţiile lui potrivit cărora o mare cantitate de informaţii a fost scrisă pe „pergamente”, care erau de fapt nişte simboluri geometrice „încrustate” în cristale. Ironia sorţii face ca acest format să fie identic cu cel din biblioteca magică a cristalelor lui Eloi (de remarcat şi asemănarea de nume cu Elohim) de care vorbeşte H.G. Wells în celebra sa carte, Maşina timpului. De fapt, încrustările de care vorbeşte Williamson nu erau deloc încrustări, ci structuri geometrice minuscule formate din tonalităţi auditive. Pentru ochiul liber, ele apar ca nişte pete în interiorul unui cristal, dar o analiză microscopică ar arăta cu totul altceva. Există oameni care consideră că George Hunt Williamson a fost primul om din istoria modernă căruia i s-a permis să treacă de porţile înţelepciunii antice, întâlnindu-se cu „păzitorii porţilor”. El a aflat de existenţa acestor cristale într-o expediţie în Munţii Anzi în care a ajuns la Mânăstirea celor Şapte Raze. Aşa cum este normal, întoarcerea în civilizaţie şi relatarea incredibilei sale poveşti au stârnit un interes enorm. Foarte mulţi oameni doreau să afle ce se ascunde dincolo de aceste şcoli ale misterelor şi ce înseamnă de fapt să fii adept. La toată această intrigă se mai adaugă şi şcoala iniţiatică a lui Madame Blavatsky, în care se vorbea de egipteni, atlanţi, sirieni şi alte mişcări considerate esenţiale în crearea diferitelor şcoli ale misterelor. Exact în perioada în care Williamson stabilea contactele sale, în partea opusă a planetei s-a produs o mare resurgenţă a interesului faţă de Marte. Cel de-al Treilea Reich tocmai descoperise un alt aspect al istoriei marţiene prin cercetările arheologice pe care le-a făcut în Tibet. Diferite artefacte descoperite acolo au scos la iveală o istorie care îşi avea începutul pe Marte. Interesant este faptul că acestea corespundeau cu descoperirile lui Williamson din Anzi. Conform spuselor lui Williamson, aceste înregistrări datau dintr-o perioadă veche de 450.000 de ani, mergând până la un milion de ani. El a fost izbit de faptul că nativii din Anzi desenau hărţi ale lui Marte pe vasele lor din lut, care prezentau locaţii geografice de la suprafaţa planetei. Atât în America de Sud cât şi în Orientul Îndepărtat, cele mai importante informaţii legate de aceste artefacte se refereau la nişte tăbliţe de cristal pe care erau ilustrate tehnici de elevare a conştiinţei umanităţii. Printre acestea se numărau reprezentări geometrice care creau o iluzie tridimensională, invocând astfel posibilitatea existenţei unei a patra dimensiuni, şi deci a transcendenţei. Fiecare desen separat reprezenta un proces în sine, o veritabilă şcoală de gândire. Adeptul nu putea trece la următorul proces decât după încheierea celui anterior. Artefactele de acest fel au fost deliberat ascunse în aşa-numitele „locuri secrete ale leului”. Aşa se explică aşezarea simbolică a leilor (atât în varianta occidentală, cât şi în cea orientală, mult mai bogat decorată) la intrarea în clădiri, ca păzitori ai pragului. Dintre aceste locuri secrete, cele mai sacre între toate, imposibil de accesat la ora actuală (atât în dimensiunea fizică cât şi în plan interdimensional) sunt piramidele de la Shensi. Acestea

70

sunt localizate în China, chiar la ieşirea din Tibet. La Shensi există zece piramide principale, alte trei mai mici şi trei tipuri de sfincşi. Influenţa Celui de-al Treilea Reich în această zonă a luat sfârşit prin invadarea regiunii Tibetului de către armatele lui Mao Tse Tung, care au ucis nenumăraţi călugări şi au lăsat în urma lor numai dezolare. Dacă ne gândim la piramidele din Shensi, motivaţiile acestei invazii apar într-o lumină nouă, căci teritoriul pe care l-au lăsat în urma lor a rămas al nimănui inclusiv la ora actuală. În viziunea lui Williamson, aceste piramide reprezintă ultimul sigiliu care trebuie rupt pe această planetă. Dacă ar putea fi deschise, ştiinţa pierdută a intrării în reţeaua morfogenetică a pământului ar putea fi redescoperită. Acest lucru ar permite nu doar accesul la o energie liberă, ci şi o întreagă schimbare de conştiinţă a umanităţii. Măcelul călugărilor a început la scurt timp după ce naziştii au aflat de la ei această informaţie. Gândirea americană normală a epocii pe care o trăim nu poate accepta decât cu mare greutate ideea că aceste tăbliţe pot proveni de pe Marte. Dacă ne aducem aminte de corespondenţa care există între Cairo şi Marte, nu trebuie să ne surprindă faptul că aceeaşi lecţie o putem descoperi şi în Egipt. Capitolul 19 Înţelepciunea pierdută Am afirmat într-un capitol anterior că sub Marea Piramidă de la Gizeh există o alta, inversată, care face legătura cu Sfinxul printr-un coridor subteran. Structura are o vechime de aproximativ 39.000 de ani, având aceeaşi vârstă ca şi piramidele din Shensi. Cunoscut sub numele de Sala Cunoaşterii, acest coridor conţine inscripţii pe ziduri ale unor simboluri geometrice sacre transmise din generaţie în generaţie încă de pe timpul lui Tahuti. Ele alcătuiau legea lui Tahuti, cunoscută şi sub numele de „Legea lui Unu”, predată ulterior de şcolile misterelor intitulate Ochii lui Horus. În mitologia egipteană, Horus era considerat fiul lui Osiris şi al lui Isis, şi fratele lui Set sau Seth. Osiris a fost ucis de Set, care i-a tăiat trupul în 14 bucăţi şi le-a împrăştiat pe întregul pământ. Strivită de durere, Iisis a adunat rămăşiţele soţului ei, cu excepţia penisului. Celălalt fiu, Horus, şi-a răzbunat tatăl ucigându-l pe Set şi descoperind inclusiv penisul tatălui său. Osiris a fost apoi readus la viaţă şi a devenit liderul lumii subterane, judecându-i pe morţi înainte de următoarea lor încarnare. Cât despre Horus, acesta a devenit domnul lumii exterioare. Mitul conţine o simbologie interesantă, dacă ar fi să ne referim doar la geometrie. Cele 13 bucăţi din trupul lui Osiris reprezintă cele 12 sfere unite în jurul unei sfere centrale de aceeaşi dimensiune. Cea de-a 14-a bucată reprezintă cele 14 faţete care se formează în jurul sferelor dacă acestea sunt înconjurate de o suprafaţă plană. Întrucât corpul său a fost tăiat în 13 bucăţi, Osiris a devenit liderul lumii subterane, căci sub suprafeţele plane există 13 sfere. Horus a găsit cea de-a 14-a bucată din trupul tatălui său, devenind astfel domnul lumii exterioare. Aşa cum am mai afirmat, Tahuti este prezentat în diferite ipostaze în mitologia egipteană. Între altele, el a fost medicul care a vindecat ochiul lui

71

Horus. Se spune că Horus şi-a pierdut ochiul, iar Tahuti i l-a restaurat. Legenda afirmă că a făcut acelaşi lucru şi pentru alţi zei, aşa că îl putem considera un medic al percepţiei. Pe măsură ce geometria evoluţiei şi-a continuat dezvoltarea, s-au făcut greşeli, pe care Tahuti le-a reparat. Acest concept al îmbunătăţirii percepţiei a condus în timp la apariţia şcolilor intitulate Ochiul lui Horus. Acestea erau împărţite în Ochiul Drept al lui Horus şi Ochiul Stâng al lui Horus. În fiziologie, ochiul drept corespunde emisferei cerebrale stângi, a cărei natură este intelectuală, liniară şi analogică. Nu este de mirare că Ochiul Drept al lui Horus se preocupa exact de aceste aspecte ale funcţiilor umane. Ochiul stâng corespunde emisferei cerebrale drepte, a cărei natură este intuitivă sau creativă. Deloc întâmplător, Ochiul Stâng al lui Horus se ocupa exact de aceste aspecte. Scopul suprem al acestor şcoli era fuziunea structurii cristaline a celor două emisfere cerebrale. Când adeptul reuşea acest lucru în timpul riturilor de iniţiere, din fruntea sa era secretat un praf de aur alb. Fenomenul era cunoscut ca Iluminarea Ochiului lui Horus sau deschiderea celui de-al treilea ochi. În realitate era vorba de un proces chimic care făcea ca glanda pituitară din creier să secrete o veritabilă cascadă de hormoni în regiunea care corespunde celui de-al treilea ochi. Riturile de iniţiere erau astfel realizate încât să genereze o stare de armonie între câmpurile energetice ale corpului şi reţeaua morfogenetică a pământului. De altfel, însuşi cuvântul „hormon” este uluitor de apropiat de termenul „armonie” (n.n. harmony în limba engleză), fiind probabil un derivat al acestuia. Riturile de iniţiere vizau cele şapte sigilii ale corpului (care corespund glandelor endocrine), cunoscute şi ca cele şapte chakra-e. Apogeul era atins prin ruperea celui de-al şaptelea sigiliu, care echivala cu „deschiderea marii cărţi” şi conducea la părăsirea corpului fizic prin atingerea transcendenţei. Acest lucru ne arată că a existat un timp în istoria umanităţii în care adepţii practicau un procedeu special care le permitea să iasă din corpul fizic şi să îşi atingă adevăratul potenţial al spiritului uman. Se nasc în mod firesc o serie de întrebări. Mai întâi de toate, în ce consta acest procedeu? În al doilea rând, dacă erau atât de buni, de ce nu au reuşit acei oameni să facă cunoscut procedeul şi în rândul restului populaţiei? Răspunsurile la aceste întrebări sunt legate de ritmurile mecanicii orbitale a pământului şi ale sistemului nostru solar, îndeosebi prin raport cu centrul galaxiei noastre. Să vedem mai întâi în ce fel se manifestă aceste ritmuri din perspectiva conştiinţei sociale. A existat în istoria umanităţii o perioadă în care oamenii erau foarte avansaţi, având cu uşurinţă acces la înţelepciune, dacă doreau acest lucru. Ei au decis însă să înmagazineze această înţelepciune în temple, sub tutela preoţilor. Păstrătorii acestei înţelepciuni au devenit în timp foarte puţin cunoscuţi. Lao Tzu a fost un asemenea exemplu. Potrivit legendei, el a fost un înţelept care s-a decis să părăsească viaţa socială. Când se afla însă pe punctul de a ieşi din civilizaţie, păzitorul porţii l-a oprit şi i-a cerut să îşi noteze pe hârtie viziunile. Astfel a apărut Tao Te King sau Cartea lui Tao, după care Lao Tzu s-a retras în pădure şi nu a mai fost văzut niciodată. Dacă privim această legendă în lumina informaţiilor prezentate în această carte, este evident că Lao Tzu a străpuns vălul dimensiunii noastre şi a părăsit-o.

72

Faimosul păzitor al porţii din legenda chineză reprezintă o analogie evidentă cu păzitorii porţilor acestei dimensiuni. Cine studiază taoismul cu ajutorul cărţii lui Lau Tzu îşi dă seama că principalul atribut al acestuia nu era înţelepciunea, virtutea sau percepţia, ci obscuritatea! Explicaţia îşi are rădăcinile în conştiinţa epocii, care, vă vine să credeţi sau nu, era bazată pe fizica hiperdimensională. Să argumentăm. La fel cum pământul şi luna se învârtesc în jurul soarelui, acesta din urmă se învârteşte la rândul lui în jurul centrului galactic al universului nostru, cunoscut uneori şi sub numele de Soarele Negru sau punctul de referinţă zero. La fiecare 26.000 de ani (numărul este aproximativ) pe pământ se petrece un eveniment numit Precesiunea Echinocţiilor, care face ca în fiecare an sideral punctul exact al echinocţiului (care poate fi văzut pe cerul nopţii) să se mute un pic mai la vest pe orizont. Spre exemplu, dacă privim orizontul în momentul echinocţiului de primăvară şi vedem constelaţia Berbecului, aceasta va apărea în punctul X. În anul următor, la acelaşi echinocţiu, el va fi deplasat puţin mai la vest, dar nu suficient de mult pentru ca mutarea să poată fi observată cu ochiul liber. Motivul acestei mutări este legat de atracţia gravitaţională exercitată asupra pământului de soare şi de lună, care modifică puţin axa pământului, făcând-o să se încline. De-a lungul unei perioade de aproximativ 26.000 de ani mişcarea către vest a echinocţiului face un cerc complet, revenind în locul din care a plecat. Această perioadă este numită yuga. Întrucât axa pământului se înclină în timpul unei yuga, planeta noastră se apropie de soarele negru timp de o jumătate de yuga, după care se îndepărtează de el timp de o altă jumătate de yuga. Soarele negru este sursa luminii în universul nostru local. De aceea, îndepărtarea de el este numită o rotaţie negativă, întrucât înseamnă practic o îndepărtare de sursa de lumină. Invers, apropierea de el este numită rotaţie pozitivă, întrucât înseamnă o apropiere de lumină. Fiecare asemenea perioadă durează aproximativ 13.000 de ani. Din perspectiva corespondenţelor universale, acest lucru înseamnă că fiecare rotaţie a electronilor se schimbă la fiecare jumătate de yuga. Altfel spus, electronii din interiorul atomilor care alcătuiesc lumea noastră fizică se apropie de lumină exact în perioada în care pământul nostru se apropie de lumină. Acelaşi lucru este valabil şi în ceea ce priveşte rotaţia negativă, de îndepărtare de lumină şi apropiere de întuneric. Din perspectiva evoluţiei, apropierea de lumină echivalează cu evoluţia propriu-zisă, în timp ce îndepărtarea de ea este sinonimă cu un proces de involuţie. În epoca pe care o trăim ne pregătim să intrăm în Era Vărsătorului, care corespunde începerii unei noi rotaţii pozitive (de apropiere faţă de centrul luminos). Vălurile întunericului încep să se risipească, ceea ce explică scoaterea la lumină a unor informaţii precum cele din această carte. În trecut, momentul îndepărtării de lumină a coincis cu sechestrarea cunoaşterii de către marea preoţime. Excesele acesteia au cauzat o involuţie de proporţii a conştiinţei umane. Evident, cunoaşterea dobândită nu se pierde niciodată definitiv, aşa că mai este încă posibil să ne redobândim moştenirea pierdută. Repercusiunile acestei schimbări majore de conştiinţă nu au încă un impact deplin asupra noastră. S-au produs deja câteva schimbări esenţiale pe

73

pământ de la publicarea primei noastre cărţi, iar unii oameni anticipează chiar o schimbare a polarităţii planetei. Există nenumărate teorii referitoare la evenimentele care urmează să se petreacă, dar nu considerăm necesar să ne pierdem în speculaţii. Există destui oameni care se ocupă cu aşa ceva. Mai există un aspect important pe care merită să-l menţionăm în legătură cu ceea ce se petrece atunci când se face trecerea de la jumătatea negativă la cea pozitivă a unei yuga (de la întuneric la lumină). Există numeroase studii ştiinţifice care atestă acest lucru (inclusiv o analiză extensivă a Universităţii din Stanford). Este vorba de proprietăţile magnetice ale celor doi poli ai creierului. Întrucât creierul funcţionează la fel ca un computer, pe baza unor câmpuri bio-electromagnetice, în cazul în care câmpul magnetic al pământului îşi pierde din intensitate sau este afectat într-o altă manieră omul îşi poate pierde complet memoria. Exact acest lucru se petrece în timpul unei schimbări de yuga (vă reamintesc că la ora actuală ne aflăm chiar în mijlocul unei asemenea schimbări). În trecut, şcolile misterelor au jucat un rol important, scopul lor fiind acela de a menţine o continuitate de gândire pe pământ, care include şi amintirea de sine de la o viaţă la alta. Evident, acest lucru a condus la existenţa unui număr mic de oameni aleşi care îşi amintesc întreaga cunoaştere, grupaţi în societăţi secrete precum Iluminaţii, care profită de avantajul lor pentru a dobândi întreaga putere planetară şi a o folosi în scopurile lor exclusive. Dacă reţeaua magnetică a pământului tinde către zero, ne aflăm cu toţii în pericol de a ne pierde memoria. În cazul unora dintre oameni pierderea va fi totală. O asemenea catastrofă poate fi însă evitată prin utilizarea fibrei electromagnetice „din care suntem confecţionaţi”. Dacă vom învăţa cum putem comunica cu propriile noastre câmpuri electromagnetice, în momentul impactului le vom putea modifica astfel încât să ne putem păstra propriul magnetism. Toate aceste câmpuri corespund formelor geometrice, dar subiectul este complicat şi nu face obiectul de studiu al prezentei lucrări. Sfinxul a fost creat cu scopul de a juca un rol important în procesul de păstrare a memoriei. Pe măsură ce diferitele epoci ale evoluţiei se încheie, ele sunt înregistrate în acea bază de date pe care am numit-o reţeaua morfogenetică a planetei, iar accesul la ele poate fi făcut din Sala Cunoaşterii aflată în tunelul de sub Sfinx, în care sunt înregistrate atât trecutul cât şi viitorul, care pot fi consultate în vederea noului ciclu al evoluţiei. Altfel spus, consultarea Sălii Cunoaşterii reprezintă un proces de educaţie care ne poate permite să aflăm în ce constă viitorul nostru. Scopul acestor înregistrări este de a fi accesate la sfârşitul unei yuga, pentru a ne reaminti direcţia în care trebuie să mergem şi înţelepciunea trecutului. Una din marile teme dezvăluite de cunoaşterea înmagazinată în Sala Cunoaşterii este cea a nemuririi (nu neapărat trupeşti, cât din perspectiva memoriei). Cel care accesează această cunoaştere poate dobândi nemurirea, care nu este altceva decât o continuitate a memoriei. El îşi poate chiar transcende nivelul actual, ajungând pe nivelul superior de conştiinţă. Aşa cum am afirmat mai sus, acest subiect devine un măr al discordiei între diferitele şcoli ale misterelor şi elitele puterii, ale căror avanposturi sunt bancherii internaţionali.

74

O scurtă retrospectivă istorică ne poate ajuta să înţelegem mai bine. Se ştie că orice civilizaţie a avut suişurile şi coborâşurile sale. De regulă, perioadele de ascensiune sunt destul de bruşte, în timp ce declinurile sunt prelungite şi caracterizate de o stopare a evoluţiei. Aceste mişcări depind de apropierea sau îndepărtarea planetei de centrul galaxiei noastre. Dacă dăm timpul înapoi în perioada creării Sfinxului, vom constata că civilizaţia umană a atins un moment de apogeu, după care, 13.000 de ani mai târziu, a intrat în declin. Ultima perioadă a declinului s-a concretizat în distrugerea Atlantidei în urmă cu 13.000 de ani. Evident, odată cu această distrugere a dispărut inclusiv amintirea culturii sale. Şcolile misterelor au păstrat însă principalul lor secret, potrivit căruia câmpul magnetic personal poate fi prezervat în aşa-numitul ou sau merkabah19, prin rotaţia unor simboluri geometrice (care guvernează câmpul electromagnetic personal) într-un proces de vizualizare. Scopul final al acestor tehnici este acela de a atinge starea supremă a evoluţiei. Se spune că atunci când vom atinge această stare de apogeu, umanitatea va începe un proces de transmigrare de pe această planetă. Dacă teza susţinută de această carte este corectă, rezultă că în anii care vor urma vom fi literalmente bombardaţi de informaţii rămase ascunse timp de milenii la rând. Speranţa noastră este că Era Vărsătorului va fi una a iluminării şi înţelegerii. Pe de altă parte, deşi informaţiile ne vor bombarda de pretutindeni, ar fi o prostie să credem că totul se va petrece lin, fără nici un efort din partea noastră. Din fericire, se simte deja un mare optimism din partea celor care doresc să înveţe din trecutul îndepărtat al umanităţii pentru a-şi programa în consecinţă viitorul. În clipa în care această carte este scrisă, ne apropiem de „momentul final”. Foarte mulţi adepţi New Age vorbesc de celebrul calendar maya, care se încheie brusc în anul 2012, iar creştinii ne reamintesc de Apocalipsă şi de Armageddon. Dincolo de toate, este cert că circulă şi o sumedenie de prostii referitoare la „sfârşitul timpului”. Mulţi oameni îşi exprimă teama că pământul va suferi mutaţii majore şi că o mare parte din SUA se vor scufunda în ocean, după care se grăbesc să vândă proprietăţi imobiliare în Montana ascultătorilor creduli. Nu poţi decât să te minunezi… Examinând diferite aspecte ale trecutului, putem dobândi o perspectivă mai bună asupra viitorului. De aceea, ne propunem să facă o scurtă retrospectivă istorică ce ne va conduce înapoi la Montauk şi la marile influenţe planetare. Capitolul 20 Phree-ii şi catholi-ii Potrivit teoriei yuga de care am discutat în capitolul anterior, civilizaţia terestră a atins momentul de apogeu în timpul perioadei Atlantidei,
19

Cuvântul merkabah este derivat de la mer – forţa vieţii (care înseamnă şi a-ţi aduce aminte sau a gândi), ka – suflet şi bah – vehicul care transportă (sufletul). Altfel spus, avem de-a face cu un vehicul care transportă sufletul, cu proprietăţi interdimensionale. Nu întâmplător, acest vehicul este folosit atunci când omul doreşte să călătorească dintr-o dimensiune în alta.

75

acum 13.000 de ani. În cadrul acestei perioade, societatea era alcătuită după modelul republicii lui Solomon, în care toţi cetăţenii erau consideraţi egali, indiferent dacă erau muncitori sau intelectuali. Toată lumea era educată la şcoala înţelepciunii, primind diferite grade de absolvire, dar incluzând toate aspectele conştiinţei. Era un sistem educativ infinit superior celui pe care îl cunoaştem astăzi. Pe măsură ce câmpurile energetice au început să-şi schimbe rotaţia, societatea a căzut în declin. Oamenii continuau să aibă o anumită putere, dar şi-au pierdut înţelepciunea izvorâtă din apropierea de centrul galactic. S-a creat astfel o uriaşă polarizare a conştiinţei. Noua conştiinţă socială se îndrepta către întuneric. Luptătorii Luminii au devenit o rasă pe cale de dispariţie. Evoluţia celor două polarităţi a condus în cele din urmă la apariţia a două facţiuni principale: phree-ii şi catholi-ii. Phree este un cuvânt francez care înseamnă lumină. Cu alte cuvinte, phree-ii s-au identificat cu constructorii luminii, sau francmasonii. Catholi provine de la rădăcina „catolic”, care înseamnă universal sau integru. Ambele facţiuni s-au născut din şcolile înţelepciunii străvechi care au existat în Lemuria. La acea vreme, pe planetă domnea o „conştiinţă civică universală”. Toată lumea acţiona la unison, pe o frecvenţă mai mult sau mai puţin comună. Această conştiinţă socială s-a fracturat odată cu marele cataclism, şi astfel au apărut cele două grupări. Yuga întunericului şi-a început domnia odată cu apariţia a două facţiuni în locul unei singure frăţii universale. În timp ce phree-ii se considerau constructori ai luminii, catholi-ii şiau exprimat aceeaşi pretenţie. În curând, cele două grupări au devenit preocupate mai degrabă de obţinerea controlului asupra conştiinţei planetare. Phree-ii îi considerau pe universalişti o forţă întunecată, aşa că au preferat săşi păstreze independenţa, căutând în secret adevărul. În realitate, ambele facţiuni erau grupuri renegate provenite din aceeaşi şcoală a cunoaşterii. Erau însă polarizate şi se considerau în competiţie una cu cealaltă. Pe scurt, a fost un pas înapoi de la fosta conştiinţă universală care a domnit timp de o întreagă yuga a luminii. Aşa s-au născut sistemele religioase, care au condus la rândul lor la acele procese iluzorii de abandonare a liberului arbitru şi aderare la un sistem colectiv de convingeri. În această atmosferă, phree-ii au emigrat în Egipt, iar catholi-ii în Italia, unde au creat Imperiul Roman. Phree-ii îşi considerau cunoaşterea atât de valoroasă încât au preferat să o păstreze secretă, în scopul prezervării ei. Din păcate, au reuşit să o ascundă atât de bine încât nimeni nu a mai ştiut cum să o practice. Catholi-ii erau universalişti, aşa că doreau să unească întreaga lume sunt un singur stindard. Având o natură mai agresivă, au câştigat războiul împotriva Egiptului. Evident, apariţia phree-ilor şi a catholi-ilor nu s-a produs în Egipt şi respectiv Italia. Istoria lor este comună, dar localizarea lor în jurul anului zero (al naşterii lui Iisus) este importantă, întrucât această perioadă a marcat un moment de cotitură în conştiinţa planetară. Capitolul 21 O scurtă istorie a lumii

76

Scurta istorie a lumii pe care v-o propun în acest capitol începe odată cu anul zero. Nu mi-am propus să ofer aici un punct de vedere exhaustiv asupra lumii, ci doar o viziune care are la bază propriile mele lecturi şi concluziile personale pe care le-am tras. Există două motive pentru care miam propus să scriu acest capitol: pe de o parte, pentru a demonstra că phree-ii şi catholi-ii continuă să interfereze cu realitatea noastră, încercând să o controleze, iar pe de altă parte, pentru a servi ca punte de referinţă între istoria antică despre care am discutat în capitolele anterioare şi investigaţia noastră referitoare la Montauk. Potrivit uneia din sursele mele, perioada imediat următoare anului zero a fost atât de puternic marcată de şocuri încât martorii acelor evenimente nu şi-au mai revenit niciodată. Redarea în scris a celor petrecute în timpul vieţii lui Iisus s-a făcut mulţi ani mai târziu. Să afirmi despre această perioadă că a fost rezultatul apariţiei unei nave spaţiale sau al acţiunii unor extratereştri ar fi o supra-simplificare şi nu ar reda neapărat adevărul. Cert este că perioada a fost intens marcată de interdimensionalitate. Indiferent de ceea ce s-a petrecut în realitate în timpul vieţii lui Christos, nu există nici o îndoială că după aceste evenimente conştiinţa generală a umanităţii s-a îndepărtat radical de Împărăţia Cerurilor (sau, dacă preferaţi, de dimensiunile superioare) şi s-a scufundat într-o eră a întunericului. La apogeul Imperiului, romanii au rămas faimoşi pentru procesul de „romanizare” a duşmanilor lor pe care l-au declanşat. Cu alte cuvinte, ei nu se limitau să cucerească un popor, ci îi învăţau pe învinşi legea lor, sistemul lor financiar şi vamal, astfel încât să îşi consolideze imperiul. După dispariţia lui Christos, catholi-ii şi-au menţinut puterea absorbind creştinismul în imperiul lor. Primele învăţături creştine erau practic identice cu cele predate în Egipt, fiind considerate o ameninţare pentru Imperiul Roman. Ambele mişcări au fost însă consolidate atunci când împăratul Constantin a emis Edictul de la Milano, permiţându-le cetăţenilor romani să îl venereze deschis pe Christos. Prin această mişcare abilă, phree-ii şi catholi-ii s-au unit într-o oarecare măsură, creând un monopol al puterii care avea să rămână în picioare o perioadă foarte lungă de timp. Cu tot succesul politic al lui Constantin, acesta a stârnit mânia intelighenţiei atunci când a interzis la Conciliul din Niceea doctrina reîncarnării, mutând atenţia generală asupra Sfintei Treimi. Efectul acestui edict a fost acela că memoria colectivă a fost interzisă, iar căutătorii adevărului şi ai iluminării au fost nevoiţi să se ascundă. Cea mai semnificativă dintre grupările subterane care au dus mai departe torţa phree-ilor în timpul acestei perioade au fost Gnosticii. Aceştia au continuat să-şi practice convingerile în ciuda faptului că erau hărţuiţi de Biserică. Ei au fost primii eretici. Din rândul gnosticilor s-a ridicat mai târziu Carol cel Mare, primul împărat al Sfântului Imperiu Roman. Acesta a ajuns la putere în jurul anului 700 şi a încercat să spargă monopolul catholi-ilor sub tutela Bisericii Romano-Catolice. A fost unul din membrii entuziaşti ai mişcării creştinismului Graalului, care urmărea să predea misterele străvechi, fiind în opoziţie directă cu Biserica. După multe intrigi politice, Carol cel Mare a fost forţat să îngenuncheze şi să sărute inelul Papei. Gestul a fost dramatic şi a rămas în istorie. Sfântul Imperiu Roman a supravieţuit, dar numai cu numele. Adevăratul deţinător al puterii era Papa. Deşi nu s-a putut împotrivi foarte tare puterii papale, Carol cel Mare a continuat să poarte
77

Suliţa lui Longinus (despre care se credea că a sfârtecat trupul lui Iisus) ca pe un talisman magic şi să practice în secret vechile mistere. Într-o zi, la vârsta avansată de 72 de ani, Carol cel Mare a scăpat suliţa pe când se afla în galop. Semnul a fost considerat de rău augur, iar două săptămâni mai târziu Carol a murit. De atunci a rămas legenda că cel care deţine suliţa poate controla destinul umanităţii, în bine sau în rău. Deşi eforturile lui Carol cel Mare nu au reuşit să-i asigure o independenţă completă de Biserică, ele aveau să conducă la apogeu la Era Cavalerilor şi la apariţia Regelui Arthur. Chiar şi înainte de domnia lui Carol cel Mare au existat elemente care au încercat să spargă coeziunea dintre phree şi catholi. În anul 570 s-a născut Profetul Islamului. Acesta a reuşit să unească triburile rătăcitoare ale arabilor sub flamura lui Allah. Eforturile sale ar putea fi interpretate şi ca o încercare a unei puteri superioare de a zdruncina puterea catholi-ilor, care deţineau controlul asupra Pământului Sfânt. Profetul, care era un phree, a cucerit Ierusalimul şi l-a eliberat de creştini. Tocmai când phree-ii credeau că au câştigat o bătălie majoră, profetul a murit, iar moştenitorii săi nu s-au ridicat la înălţimea sa. Catholi-ii au preluat controlul asupra mişcării islamice, inclusiv asupra Pământului Sfânt, dar de data aceasta sub o flamură diferită. Este interesant să remarcăm că Profetul a primit textul Coranului de la Gabriel, Arhanghelul Bunei Vestiri. Fiind un mesager al veştilor, Gabriel corespunde din punct de vedere cabalistic lui Tahuti, creatorul Sălii Cunoaşterii, ceea ce ne confirmă cine era autorul real al acestei mişcări. Linia genealogică a familiei Profetului nu s-a stins niciodată. Deşi consideraţi o sectă renegată de corpul principal al Islamului, descendenţii săi s-au stabilit în raiul tuturor refugiaţilor politici: Franţa, ţara phree-ilor. În acel moment, catholi-ii controlau Pământul Sfânt, dar situaţia era de-a dreptul comică. Phree-ii au preluat controlul şi au vândut întregul continent european pentru a-şi duce Cruciadele. Au apărut astfel armate uriaşe în numele lui Christos cu scopul de a elibera Pământul Sfânt de musulmani. Chiar şi copiii au pus mâna pe arme, într-o mişcare de manipulare care anticipa proiectul băieţilor din Montauk. Legenda lui Pier Piper a apărut în această perioadă, în care abuzurile împotriva copiilor au întrecut orice imaginaţie. Încă de la început, phree-ii au jucat la ambele capete, asumându-şi un rol major odată cu apariţia Cavalerilor Templieri. Convingerile lor sunt prea complicate pentru a le analiza aici detaliat, dar cert este că ei au cultivat legenda potrivit căreia Iisus nu ar fi murit pe cruce, ci s-a refugiat cu restul familiei sale în sudul Franţei, luând cu el înţelepciunea străveche a egiptenilor şi a lui Moise. Urmaşii lor au rămas cunoscuţi sub numele de cathari, fiind persecutaţi cu cruzime şi practic exterminaţi de Inchiziţie. Cavalerii Templieri şi-au câştigat popularitatea oferind circuite turistice pe Pământul Sfânt. Întrucât erau soldaţi duri şi aveau legături intime cu musulmanii din Ierusalim, oamenii se simţeau în siguranţă să viziteze locurile sfinte sub tutela lor. Circuitele la aceste locuri sfinte erau destul de costisitoare, căci atât templierii cât şi musulmanii profitau din plin de situaţia creată. În consecinţă, templierii au devenit extrem de bogaţi, creând primele rudimente ale sistemului bancar de mai târziu. În scurta perioadă în care Pământul Sfânt a revenit înapoi creştinilor ca urmare a Cruciadelor, templierii

78

şi-au asumat rolul de paznici ai Sfântului Mormânt, de unde şi-au luat şi numele (de Cavaleri ai Templului). Căpătând atâta putere şi bogăţie, templierii au devenit curând vulnerabili. După ce regele Phillip al Franţei s-a refugiat în templul lor din Paris cu ocazia unei răzmeriţe populare, el a rămas uimit de bogăţia uluitoare pe care a găsit-o aici şi a făcut cerere să devină membru. Întrucât cererea i-a fost refuzată, el a conspirat cu Papa să-i scoată în afara legii pe templieri, care deveniseră o mare ameninţare politică inclusiv la adresa Bisericii, făcând astfel din ei o ţintă principală a Inchiziţiei. Jacques de Molay, şeful templierilor, a fost arestat, dar mulţi dintre membrii frăţiei au scăpat refugiindu-se în Scoţia şi luând cu ei cea mai mare parte a averii ordinului. De Molay a fost ars pe rug, dar înainte de a muri, l-a blestemat public pe rege, afirmând că va muri după un anumit interval de timp. Într-adevăr, la numai câteva luni, regele a murit, iar asupra monarhiei franceze a început un asalt care, câteva secole mai târziu, avea să se concretizeze în Revoluţia Franceză şi ghilotinarea lui Marie-Antoinette. Un efect secundar al arderii pe rug al lui Jacques de Molay au fost legăturile extrem de strânse care s-au creat între Franţa şi Scoţia. Din ruinele Revoluţiei Franceze s-a născut apoi Napoleon, a cărui primă acţiune a fost aceea de a-l insulta pe Papă. A urmat cucerirea Egiptului şi căutarea înţelepciunii sacre. Despre aceste aspecte, istoria oficială nu vorbeşte nimic. Napoleon a făcut de asemenea eforturi să pună mâna pe suliţa lui Longinus, pe care a posedat-o cândva Carol cel Mare, dar aproape întreaga societate phree din Europa a conspirat cu succes să îl împiedice. Deşi atunci când l-a insultat pe Papă a acţionat ca un phree, aspiraţia lui era aceea de a unifica întreaga lume, ceea ce era un concept catolic. Se pare că Napoleon a fost o figură complexă, de care s-au folosit ambele tabere. În cele din urmă a fost otrăvit pe Insula St. Helena (o insulă vulcanică şi un punct major al reţelei morfogenetice conectat cu Atlantida). Analiza ulterioară a firelor de păr a descoperit arsenic în compoziţia acestora, fiind de bănuit că a fost asasinat pentru a fi redus la tăcere. În timpul lui Napoleon, pe scenă a apărut o facţiune evreiască ce avea să joace un rol major în istoria lumii. Este vorba de familia Rothschild. Atât creştinismul cât şi islamul au apărut din religia mozaică, dar evreii îşi pierduseră puterea la ei acasă şi au redevenit un trib rătăcitor. Monarhiile Europei nu au arătat niciodată o simpatie deosebită faţă de evrei, arătându-se dispuse să-i izgonească la cel mai mic semn de neînţelegere. În această atmosferă, membrii familiei Rothschild au reuşit să asmută monarhiile una împotriva alteia, construind o bază de putere evreiască sub forma sistemului bancar internaţional. Era o simplă chestiune de supravieţuire rasială. Între altele, au preluat funcţia de bancheri a templierilor, care fuseseră siliţi să intre într-un con de penumbră. Familia Rothschild a orchestrat întreaga bătălie de la Waterloo (influenţând, probabil, inclusiv fuga lui Napoleon de pe Insula Elba), cu scopul de a produce un crah la Bursa din Londra. Fiind evreu, Rothschild îi simpatiza pe phree, căci ceea ce încerca el să răstoarne era establishment-ul catolic. Ironia sorţii făcea ca monarhiile europene să fie de orientare catolică, înclinându-se în faţa autorităţii Papei, dar în secret, majoritatea regilor au

79

subscris la orientarea catharilor, fiind convinşi că „sângele lor albastru” descindea direct din Christos. Subtilităţile şi conexiunile dintre phree şi catholi sunt atât de complexe încât par fără sfârşit. Important era să fie păstrată polarizarea conştiinţei sociale a epocii; conta mai puţin cine avea dreptate. Oamenii erau divizaţi unii împotriva celorlalţi, iar zeul războiului, Marte, era la el acasă. În mitologia vikingilor, războinicul care murea pe câmpul de luptă ajungea în rai, în timp ce, dacă murea în condiţii paşnice, ajungea în iad. Între timp, templierii s-au regrupat în Scoţia, generând un conflict uriaş cu monarhia britanică ce se pregătea să pună bazele Imperiului Catolic Britanic. De aceea, ei au pus la cale Revolta Iacobiţilor. Iacobiţii erau originari din Asia Mică şi aveau o orientare gnostică. Au migrat în Insulele Britanice odată cu celţii, despre care am mai vorbit în această carte. Se considerau moştenitorii faraonilor din Egipt şi se opuneau învăţăturilor sterile ale Bisericii. Britania era prin excelenţă o ţară păgână, iar vechea religie a druizilor era încă vie în inimile oamenilor. Legiunile romane au fost primele care i-au cucerit pe britoni, impunând legea catolică. În încercarea de a o rupe cu imperiul catolic, Henric al VIII-lea a creat Biserica Anglicană, lucru care a dat speranţe mişcării protestante aflate la începuturile ei, dar în cele din urmă Biserica Anglicană a rămas o instituţie destul de catolică. Se pare că unul din scopurile ei majore a fost acela de a menţine sub control vechile convingeri celtice (inclusiv pe phree). Iacobiţii l-au considerat pe regele James II (cunoscut şi ca regele James VII al Scoţiei) ultimul rege cu drepturi depline al Marii Britanii. În parte, acest lucru s-a datorat şi Pietrei din Scone, pe care fuseseră încoronaţi toţi regii legitimi. Se spunea că piatra deţine puteri magice, motiv pentru care era păstrată într-o abaţie din E. Perthshire, din Scoţia. Edward I a luat însă piatra şi a plasat-o sub scaunul încoronării din Westminster Abbey. În acest fel, se spune că regii Angliei au „furat” regatul Scoţiei. Toate acestea s-au petrecut după domnia lui James II. Familia acestuia era cunoscută sub numele de Stuart, iar moştenitorul legitim al tronului era prinţul Charlie cel Frumos, care a fost nevoit să se ascundă în Franţa după deposedarea familiei sale de putere. Prinţul Charlie cel Frumos a făcut o tentativă nobilă de a reveni, a strâns o armată de 5.000 de oameni şi a început să mărşăluiască spre Londra. Deşi a fost aşteptat de o armată de 10.000 de oameni, la care se adăugau alte 30.000 de trupe suplimentare care aşteptau în afara Londrei, istoria consemnează faptul că panica s-a instaurat în întreaga capitală. Oamenii dispreţuiau monarhia britanică, iar regele ştia foarte bine acest lucru. La fel de bine ştia şi Charlie cel Frumos, care şi-a continuat fără teamă marşul către Londra, convins că oamenii simpli se vor alătura cauzei sale nobile şi păgâne, izgonind armata regelui. Avea probabil toate motivele să creadă acest lucru, întrucât britonii nu aveau nici un alt simbol în jurul căruia să se adune. Din păcate pentru el, sfetnicii săi erau fie laşi, fie spioni, împiedicându-l să-şi continue marşul către inima oraşului. În cele din urmă, a fost nevoit să se retragă şi să se ascundă. Englezii l-au urmărit prin întreaga Scoţie, iar viaţa i-a fost salvată de un anume Duncan Cameron când a căzut de pe o stâncă. Clanurile Cameron şi Mar (cel din urmă locuia în Mar, un district din Aberdeenshire, în Scoţia; Mar era de asemenea titlul dat sfinţilor

80

şi clericilor din Biserica Iacobită) au avut o influenţă decisivă în supravieţuirea prinţului Charlie cel Frumos şi în transmiterea mai departe a luminii phree-ilor. Unul din cele mai amuzante incidente legate de fuga prinţului Charlie cel Frumos s-a produs atunci când acesta s-a ascuns în Insula Skye de lângă Dun Cann, un deal vulcanic în formă tronconică. Etimologia expresiei Dun Cann este foarte interesantă, căci Dun înseamnă cal, iar Cann putere. Putem face o corespondenţă cu calul de aur de pe coperta Proiectului Montauk, care a simbolizat vehiculul pentru călătoria în timp. Într-o altă interpretare, „dun” înseamnă fortăreaţă pe un deal, definiţie identică cu cea pe care o dau unii cuvântului Montauk. Din această perspectivă, Dun Cann s-ar traduce prin fortăreaţă foarte puternică. Dar poate cea mai curioasă etimologie a expresiei „Dun Cann” este cea referitoare la cuvintele englezeşti „dun”, care înseamnă crepuscul, şi „cann”, care înseamnă fie 1) puterea sau capacitatea de a translata în lumea fizică; fie 2) tub sau trestie; fie 3) joc de culori. „Dun” se referă la o lume crepusculară, situată între întuneric şi lumină, iar „cann” este un tub sau un canal între lumi care ilustrează întregul spectru electromagnetic, adică întregul joc al creaţiei. La scurt timp după ce templierii s-au mutat în Insulele Britanice şi chiar înainte de fuga prinţului Charlie cel Frumos, familiile Crowley, Wilson şi Parson au emigrat în America, stabilindu-se în colonia de la Massachussetts Bay. Se pare că unii s-au stabilit de asemenea în Mayflower. În mod evident, clanul Cameron nu putea fi nici el prea departe. Au mai fost implicate şi alte familii, iar francmasoneria a început să prindă rădăcini în America. Într-o carte despre arborele genealogic al familiei, membrii clanului Parson susţin că au fost prieteni apropiaţi ai lui George Washington, un maestru mason, luând hotărârea să ajute la cauza comună într-o manieră mai puţin ostentativă. Deşi aveau o mare influenţă, membrii clanului au preferat să rămână în umbră. Se spune că cea mai mare parte a Constituţiei ar fi fost scrisă de un membru al clanului Wilson, un anume James Wilson. Evident, nu este exclus ca acesta să-l fi cunoscut la rândul lui pe Thomas Jefferson, cel care a studiat cu atâta interes limba nativă a indienilor Montauk. Thomas Jefferson şi Ben Franklin au fost numiţi ambasadori ai Statelor Unite în Franţa şi au avut legături foarte puternice cu phree-ii din această ţară. Într-o biografie a lui Jefferson se vorbeşte de o amantă a acestuia care avusese înainte o legătură intimă cu un misterios doctor Parsons (despre care cartea nu spune nimic altceva). Pe vremea cât a fost preşedinte, Jefferson a cumpărat statul Louisiana de la Franţa, în condiţii foarte favorabile pentru SUA. Peste mai puţin de 100 de ani, phree-ii din Franţa au oferit în semn de recunoştinţă Statuia Libertăţii phree-ilor din America, semn că fusese creată o nouă colonie a libertăţii (conform tradiţiei phree-ilor). Deşi Statele Unite îşi câştigaseră libertatea, catholi-ii au încercat să supună noul stat finanţând Războiul Civil declanşat de Coroana Britanică. După ce această tentativă a dat greş, catholi-ii au preferat să se folosească de instrumentele financiare pentru a-şi confirma poziţia de unitate totală.

81

Descoperirea rezervelor de petrol a condus la afirmarea clanului Rockefeller, iar această industrie este folosită şi astăzi ca instrument politic. Primul Război Mondial a fost declanşat în mare parte ca urmare a animozităţii dintre catholi-ii britanici şi restul europenilor, care aveau un resentiment împotriva Sfântului Imperiu Roman. La vremea respectivă, Marea Britanie sufoca economic Europa, dacă nu cumva chiar întreaga lume. Familia Rothschild, care a luat partea phree-ilor atât timp cât acest lucru i-a servit interesele, a îmbrăţişat cauza Imperiului Britanic, declanşând ceea ce germanii aveau să numească violul Europei. A urmat un război abil orchestrat, care a lăsat Germania într-o stare de sclavie economică faţă de Imperiul Britanic şi de interesele financiare ale bancherilor din acesta. Lucrurile au luat o întorsătură neaşteptată atunci când Hitler a reuşit să pună mâna pe Suliţa lui Longinus, cea aflată cu mult timp în urmă în posesia lui Carol cel Mare. Hitler nu şi-a început adevărata campanie militară decât după ce a reuşit să obţină talismanul. El a fost arhetipul suprem al catholi-lor, încercând să unească întreaga lume sub stindardul unuia din cele mai sacre simboluri ale lumii: svastica. La ora actuală, acest semn şi-a pierdut complet sacralitatea, devenind un simbol al antisemitismului. Strămoşii noştri aveau însă o cu totul altă viziune. Numele simbolului derivă din sanscritul svasti, care înseamnă bunăstare sau binecuvântare. Se spune că naziştii ar fi inversat simbolul, dar în realitate el apare în ambele direcţii pe diferitele artefacte. Interesant este faptul că unghiurile svasticii sunt de 90º faţă de crucea centrală a spaţiului şi a timpului, ceea ce conduce la ideea unei schimbări de conştiinţă. Deşi istorii moderni l-au catalogat pe Hitler ca fiind complet nebun, el cunoştea foarte bine semnificaţia ezoterică a acestor simboluri şi se spune că ştia Scriptura pe dinafară mai bine decât orice preot. Simbolurile arhetipale care influenţau profund subconştientul colectiv şi reţeaua morfogenetică nu erau suficiente însă pentru Hitler. El avea nevoie de un duşman în carne şi oase împotriva căruia să-i unească pe oameni. Bancherii evrei reprezentau în această direcţie ţinta sociologică perfectă pentru mentalitatea lui Hitler şi a rasei ariene a epocii. Deşi pe jumătate evreu el însuşi, Hitler a mizat pe sentimentele puternic antisemite ale europenilor arieni. În primii săi ani de putere, evreii au fost încurajaţi să părăsească Germania, fără să fie însă forţaţi. Un reprezentant al evreilor a obţinut chiar o listă cu nume şi adrese ale evreilor de la Gestapo, pentru a-i ajuta să emigreze. Ulterior, evreii rămaşi au fost persecutaţi fără milă, după care a fost declanşat holocaustul, dar nu înainte de a le anihila complet baza de putere în Germania. Odată cu Hitler, yuga actuală a atins momentul său cel mai întunecat. La numai câteva ore de la declararea oficială a morţii lui Hitler, trupele americane au descoperit suliţa lui Longinus într-un buncăr, astfel încât talismanul a ajuns în posesia Trupelor Aliate. În final, ea a fost returnată Muzeului Habsburgilor din Viena (unii spun că nu a fost returnată decât o copie). Balanţa puterii s-a schimbat astfel din nou. După câştigarea celui de-al Doilea Război Mondial, Aliaţii au moştenit maşina de război nazistă şi serviciile de contrainformaţii ale celui de-al Treilea Reich. Ei au solicitat de asemenea toată baza de date referitoare la cercetările genetice ale oamenilor de ştiinţă germani, la tehnologia

82

aerospaţială şi întreaga colecţie de relicve şi informaţii ezoterice. Această tranziţie a puterii a fost orchestrată de OSS (Oficiul pentru Servicii Strategice), care avea să devină câţiva ani mai târziu CIA (Agenţia Centrală de Contrainformaţii), păzitoarea Noii Ordini Mondiale. Capitolul 22 Ora cea mai întunecată a nazismului După ce CIA a căpătat arhivele şi fişele de personal naziste, ea a devenit astfel beneficiara unei moşteniri fascinante, dar greu de gestionat. Un mare prelat din Biserica Anglicană mi-a spus odată că după ce Aliaţii au descoperit natura multidimensională a relicvelor naziste, ei au rămas şocaţi. S-a luat decizia ca cercetările în domeniul paranormalului să continue, dar cu evitarea completă a acestui subiect în timpul proceselor pentru crime de război. Deşi naziştii au fost cu adevărat o grupare odioasă, mulţi oameni vor rămâne surprinşi să afle că cei care au pus bazele partidului nazist au pornit de la nişte convingeri religioase şi spirituale. Întreaga poveste, dar şi dezintegrarea ulterioară a imperiului nazist, este legată de unul din cele mai influente personaje din istoria celui de-al Treilea Reich, din păcate foarte puţin cunoscut astăzi: Karl Haushofer20. Deşi numele său apare frecvent în cărţile despre nazişti, acestea nu oferă prea multe informaţii referitoare la Karl Haushofer. În mod interesant, biografia sa este în general omisă de cărţile de istorie. Se ştie doar că a fost un ocultist, bun cunoscător al unor limbi precum rusa, engleza, franceza, sanscrita şi japoneza. Se spune chiar că ar fi vorbit inclusiv chineza şi tibetana. La începutul secolului Haushofer a fost ataşat militar la Tokyo, iar abilităţile sale lingvistice l-au ajutat să pună bazele viitoarei Axe. În plus, a petrecut o lungă perioadă în Tibet, unde a devenit membru al preoţimii Bon. Cunoscuţi şi sub numele de Mantalele Galbene21 din Tibet, comunitatea Bon reprezenta o religie şamanistă ce a precedat apariţia budismului tibetan, fiind considerată a fi sursa tuturor religiilor tibetane. Fiind cel mai înalt nod energetic de pe planeta pământ, Tibetul este considerat un punct de acces esenţial în reţeaua morfogenetică planetară22. Haushofer a avut şi o carieră militară deosebită. Capacitatea sa profetică ca general a rămas legendară în timpul Primului Război Mondial, ajutându-l să câştige în luptă. În timp ce îşi comanda trupele pe front nu a fost rănit niciodată şi a reuşit să îşi desfăşoare soldaţii cu o precizie remarcabilă în
20

În limba germană, numele de Haushofer echivalează cu englezescul Householder (n.n. Păzitorul Casei), lucru de-a dreptul ironic dacă ne gândim la etimologia cuvântului faraon, despre care am discutat anterior. Faraon se traduce prin casă, loc ascuns sau templu magic. 21 Deşi literatura ocultă nazistă îi numeşte pe membrii comunităţii Bon Mantalele Galbene, în alte cărţi ei sunt cunoscuţi sub numele de Mantalele Roşii. Confuzia nu face decât să ateste o dată în plus influenţa lor omniprezentă. 22 În lucrarea sa, Conspiraţia ocultă, autorul Michael Howard afirmă că Haushofer l-a întâlnit pe faimosul ocultist şi agent secret G.I. Gurdjieff, cel care l-a instruit pe Dalai Lama. Se spune de asemenea că în această perioadă Gurdjieff, cunoscut şi sub numele de Dorjieff (vezi lucrarea lui Dusty Sklar, Naziştii şi ocultismul) ar fi avut contacte cu Iosif Stalin, care ar fi fost cândva chiriaş în casa familiei Gurdjieff.

83

mijlocul celor mai haotice situaţii. A fost un militar extrem de decorat şi foarte admirat. Rudolph Hess, cel care avea să devină fuhrer adjunct al partidului nazist, a servit sub generalul Haushofer şi a fost foarte impresionat de geniul acestuia. După Primul Război Mondial, Haushofer a început să pună în practică directivele primite în Tibet (pe cale spirituală sau naturală). El a adunat alţi ocultişti şi oameni influenţi, înfiinţând două societăţi: Societatea Thule şi Societatea Vril. Societatea Thule a fost numită astfel după numele ţinutului mitologic al Hiperboreei, despre care se spune că ar fi existat la Polul Nord sau în apropierea acestuia. Thule a fost capitala acestuia şi pământul natal al rasei ariene. În mitologia greacă, zeul Apollo a fost un hiperborean care l-a ucis pe Pithon, un şarpe uriaş, şi a înfiinţat Oracolul de la Delphi. Pythia a fost marea preoteasă a acestuia. Se crede chiar că Pitagora însuşi (o altă mare figură legată de şcolile misterelor) a învăţat la şcoala hiperboreanului Apollo sau că a fost o încarnare a acestuia. Pitagora a rămas vestit pentru învăţăturile sale prin care îşi ajuta adepţii să evolueze cu ajutorul principiilor geometriei sacre. Societatea Thule avea la bază o moştenire spirituală foarte bogată. Nu se ştie exact ce cunoştinţe erau predate în cadrul ei, dar este greu de crezut că membrii ei erau o simplă adunătură de fanatici arieni, aşa cum sunt prezentaţi caricatural în anumite cărţi. Este cert însă că i-au manipulat cu multă pricepere pe adevăraţii fanatici arieni, folosindu-se de mitul arian pentru a-şi atinge scopurile. Societatea Thule avea două ramuri distincte. Una era ramura ezoterică, condusă de Rudolph Steiner, un faimos ocultist şi om de ştiinţă. Steiner era artist şi un om minunat, care ar fi putut crea o întreagă Renaştere, dacă ar fi avut posibilitatea. Cealaltă ramură a Societăţii Thule era exoterică şi era alcătuită îndeosebi din industriaşi, bancheri şi susţinători de tipul Cămăşilor Brune din perioada de început a nazismului. La scurt timp, Hitler a fost ales ca şef al ramurii exoterice, după care a renunţat la influenţa lui Steiner, pe care l-a alungat literalmente din ţară. Simultan cu Societatea Thule, Haushofer a creat şi Societatea Vril, preocupată de restabilirea străvechii culturi a atlanţilor şi de corectarea greşelilor făcute în vremea acestora. Cuvântul vril înseamnă energie psihică. Haushofer a apelat la serviciile a doi mediumi profesionişti, care ţineau lecturi şi care au sfârşit prin a stabili un contact cu extratereştrii, care au acceptat să le împărtăşească din secretele lor tehnologice. S-au făcut tot felul de planuri şi schiţe, iniţiate încă din anii 20. Se spune că germanii au construit farfurii zburătoare, care s-au dovedit însă aparate de luptă extrem de neperformante, întrucât nu erau suficient de flexibile pentru a-şi nimeri ţintele. Societatea Vril a fost secretă şi nu a contribuit neapărat la efortul de război. Multe din secretele ei au fost ferite de ochii lui Hitler şi ai oficialităţilor naziste de frunte. După înfiinţarea societăţilor Thule şi Vril, Karl Haushofer a continuat să desfăşoare o activitate de culise, dar a devenit şi profesor la Universitatea din Munchen. După ce şi-a luat doctoratul, chiar înainte de declanşarea Primului Război Mondial, dr. Haushofer a inaugurat o nouă materie, intitulată

84

Geopolitica. Rudolph Hess şi-a căutat fostul general pe care l-a admirat atât de mult pe timpuri şi a devenit un student pasionat al noii materii. Se spune despre Hess că ar fi fost complet vrăjit de capacitatea intelectuală şi ocultă a profesorului său. În timpul acestei perioade petrecute la Munchen l-a descoperit el pe Adolf Hitler. După război, Hitler a lucrat pentru serviciile secrete ale armatei şi s-a infiltrat în grupurile comuniste din Munchen, care reprezentau o veritabilă ameninţare pentru structura politică a Germaniei. După anihilarea grupărilor comuniste, el i-a turnat pe liderii acestora, care au fost arestaţi şi împuşcaţi. Prestigiul lui Hitler a crescut mult odată cu această acţiune, iar prezenţa sa în berăriile aglomerate a devenit tot mai proeminentă. Discursurile sale despre complotul căruia i-a căzut pradă Germania au devenit din ce în ce mai pasionale. Cunoştinţele sale politice şi ezoterice erau remarcabile şi era cunoscut ca un om capabil să ţină piept oricărei dezbateri cu diverşi contraopinenţi, inclusiv cu oameni profund religioşi. Într-o zi, Rudolph Hess l-a auzit vorbind pe Hitler şi a rămas foarte impresionat. Era convins că are de-a face fie cu un mesia, fie cu un nebun, dar nu era încă sigur în ce categorie trebuie să-l încadreze. Hess a recunoscut marile calităţi de lider ale lui Hitler şi i l-a prezentat lui Haushofer. Astfel, cei trei au devenit prieteni. În anul 1923, Hitler a pus la cale aşa-numitul Puci din Berăria din Munchen. El a adunat un grup de prieteni înarmaţi şi loiali şi a încercat să răstoarne guvernul bavarez. Nu au ajuns însă foarte departe. În timp ce mărşăluiau pe străzile din Munchen, armata bavareză a deschis focul. Se spune că Hitler a fost primul care a fugit, dar mulţi dintre asociaţii săi au fost împuşcaţi. Hitler a fost arestat, dar Hess a scăpat fugind în Austria. Hitler a fost judecat şi condamnat, deşi a ţinut un discurs remarcabil în apărarea sa. Haushofer a fost atât de impresionat de acesta încât s-a decis să facă din el un mesia german. Hitler a fost condamnat la nouă luni de închisoare, iar Hess şia afirmat loialitatea întorcându-se în Germania şi acceptând să împartă aceeaşi celulă cu el. Haushofer i-a vizitat în timpul acestei perioade şi a contribuit probabil cu cel puţin un capitol la lucrarea de căpătâi a lui Hitler, Mein Campf. Când Hitler a ieşit din închisoare, Haushofer l-a învăţat cum să se îmbrace, pavându-i practic drumul către succes. În timp ce Hitler îşi urma calea, se spune că în Germania s-a produs un alt eveniment remarcabil. Maia Shamayyim de la Şcoala Misterelor Steaua lui Isis afirmă că în anul 1923 s-a experimentat o călătorie în timp în care au fost implicaţi şi naziştii. Maia se află în contact telepatic cu Tahuti (pe care ea îl numeşte Thoth), care i-a spus că bucla temporală de la Montauk nu a început cu Experimentul Philadelphia din anul 1943, ci în 1923, când anumiţi membri importanţi ai Societăţii Thule au colaborat cu Loja lui Aleister Crowley, Astrum Argentinum (Ordinul Stelei de Argint a Iluminaţilor), dând naştere unui proiect hibrid care a fost numit Phisummum. Scopul proiectului şi al ordinului secret care l-a coordonat era călătoria în timp. Acest ordin secret era cunoscut sub numele de Ordinul Soarelui Negru. Întrucât nu prea am încredere în informaţiile transmise telepatic, am sunat-o pe Maia şi am întrebat-o de unde a auzit de Ordinul Soarelui Negru. Personal, nu auzisem niciodată de el şi la vremea respectivă nu ştiam nici

85

măcar că acesta este numele sub care este cunoscut centrul galaxiei. Maia mia răspuns că nu a citit şi nu a auzit nimic despre acel ordin, cu excepţia comunicării telepatice. În anul următor au apărut informaţii suplimentare, când am primit un fax de la un bărbat din Germania care îmi spunea că avea contacte cu Societăţile Thule şi Vril, şi că acestea continuau să existe şi la ora actuală. Avea multe să-mi spună, dar informaţiile erau mult prea sensibile pentru a fi transmise prin fax. De aceea, a rămas să ne întâlnim în persoană. Şase luni mai târziu, m-am întâlnit cu această persoană într-o cameră de hotel din New Jersey. Mi-a explicat că cea mai mare parte a literaturii americane despre Societăţile Thule şi Vril este incorectă, prezentându-l pe Haushofer ca membru al acestor societăţi, nu ca fondator. Conexiunea cu Tibetul este amintită rareori, cel mult sub forma unei aluzii. În timp ce îmi explica toate aceste lucruri, l-am întrerupt şi l-am întrebat dacă a auzit de un ordin secret al Soarelui Negru. Mi-a răspuns că da. Era chiar subiectul despre care se pregătea să-mi vorbească în continuare! Nu îmi propun însă să intrăm în detalii, întrucât acestea nu sunt direct legate de subiectul cărţii de faţă. Am vrut doar să demonstrez că informaţiile Maiei s-au confirmat indirect. De aceea, voi continua cu relatarea ei. Prin proiectul Phisummum, Ordinul Soarelui Negru îşi propunea să aducă Sfântul Graal dintr-un secol anterior şi să-l dea unei persoane menite să joace rolul Antichristului, cu scopul de a echilibra cele două forţe şi de a cea o conştiinţă transdimensională. La eveniment au participat Aleister Crowley şi alţi magicieni. Unii dintre ei erau nazişti cu rang înalt. Se pare că s-au folosit tehnici de magie sexuală, iar ca sursă de putere magică s-a utilizat suliţa lui Longinus. Ordinul Soarelui Negru a aranjat astfel lucrurile încât să controleze rezultatele finale. S-a creat astfel o mică fereastră în timp, distorsionată, iar cei prezenţi şi-au dat seama cât de copleşitoare este puterea cu care se jucau. În anul respectiv, autorul proiectului, Dietrich Eckhart, a murit, iar succesorii săi (care dispuneau de o înţelegere încă şi mai mică decât el) au creat o buclă temporală care avea să conducă la Experimentul Philadelphia din anul 1943, la evenimentele de la Montauk din 1634, la Bannock Hill din perioada lui Merlin şi la alte câteva locuri din lume. Tot ce am mai aflat de la Maia a fost faptul că după „explozia temporală” din anul 1923, un anume dr. Karl Obermeyer a furat o casetă care conţinea un număr de cristale absolut cruciale pentru proiect. Acestea fuseseră create printr-un proces dificil şi de lungă durată, asemănător fisiunii nucleare, cu diferenţa că atomii erau manipulaţi într-un spaţiu inversat de tip gaură neagră. Toate aceste informaţii se coroborează cu ceea ce a auzit de multă vreme Preston Nichols: că cel de-al Doilea Război Mondial a fost un război al timpului. De pildă, filmul Experimentul Philadelphia II prezintă un scenariu în care naziştii au reuşit să călătorească în timp. Mai este însă nevoie de multe informaţii şi de cercetarea serioasă a perioadei naziste înainte de a ne face o părere exactă despre călătoriile în timp ale acestora. Deocamdată, unicul lucru pe care dorim să-l subliniem se referă la faptul că în aceste experimente au fost implicate ordine mistice serioase, care nu se joacă cu aceste forţe.

86

Aceste societăţi secrete l-au considerat de la început pe Hitler ca un Copil al Lunii sau ca un mesia ce putea fi folosit pentru reunificarea lumii şi pentru reconstruirea Turnului Babilonului, în scopul de a fuziona conştiinţa socială cu conştiinţa supremă. Aşa se explică alegerea svasticii, simbolul bunăstării şi al echilibrului forţelor primordiale în om. Potrivit legendelor care circulă prin comunitatea celor preocupaţi de OZN-uri, pleiadienii aveau legături strânse cu membrii societăţii Thule şi s-au împrietenit chiar cu Hitler. Ei i-au furnizat acestuia tehnologia necesară pentru construirea OZN-urilor, care ar fi fost văzute chiar pe teatrul operaţiunilor de pe frontul cel de-al Doilea Război Mondial. Contactul meu din Germania mi-a spus că în literatura lor nu există informaţii referitoare la pleiadieni, care par să fie în întregime o invenţie a americanilor. Apar în schimb informaţii referitoare la aldebarani, care ar fi contactat într-adevăr membrii societăţii Vril. Analiza hărţii cereşti arată că ambele sisteme sunt foarte apropiate de constelaţia Taurului. Pe măsură ce Hitler avansa pe scara puterii, el i-a pus la dispoziţie lui Karl Haushofer toate resursele de care avea nevoie. Se pare că acesta a creat doctrina ştiinţifică nazistă şi planul de dominaţie germano-japoneză asupra lumii. Numele de „Axă” dat alianţei dintre Germania, Japonia şi Italia, a avut ca bază de pornire schimbarea axei pământului (despre care am discutat anterior, în capitolul despre precesiunea echinocţiilor şi despre yuga) şi corespondenţele fireşti ale acesteia cu alte corpuri cereşti, precum soarele negru din centrul galaxiei noastre. Aşa cum am afirmat mai devreme, centrul galaxiei este considerat momentul zero al timpului. Haushofer ştia foarte bine acest lucru. Să nu uităm că era un om genial, care a orchestrat descoperirea tăbliţelor sacre din Tibet şi al cărui obiectiv era de a readuce lumea la originea ei divină. A acţionat simultan ca un phree şi ca un catholi, fiind probabil cel mai bun exemplu că cele două concepte aparent opuse se trag din aceeaşi sursă unică. Unul din principalele motive pentru care a eşuat a fost Adolf Hitler. Un intelectual de mare forţă şi un magician eficient, Hitler era extrem de precis în acţiunile sale. După ce a pus ochii pe suliţa lui Longinus, el ar fi putut-o lua cu forţa imediat după ce a preluat puterea în Germania, dar a preferat să aştepte până la anexarea legală a Austriei, după care a pregătit actele necesare pentru preluarea legitimă a talismanului. Viziunile mistice pe care le avea i-au confirmat că trebuie să aibă suliţa pentru planurile sale malefice. Ştia foarte bine că a fost un ales al răului, dar a acceptat acest rol şi l-a dus până la capăt. La fel ca şi Christos, ştia că în final va muri. Aceasta a fost ipostaza de Anticrist a lui Hitler (nu există în întreaga istorie a umanităţii un alt nume care să atragă atâta atenţie pentru faptele rele pe care le-a făcut). Aşa cum afirmam în lucrarea O nouă călătorie la Montauk, rolul lui Christos şi cel al Anticristului sunt intim legate între ele. În cele din urmă, marile planuri ale lui Haushofer au fost împiedicate de situaţia evreilor. Haushofer nu avea un interes deosebit de a-i şterge de pe suprafaţa pământului pe evrei. Dimpotrivă, el aprecia în mod deosebit religia lor, iar soţia şi fiul său erau parţial evrei. Am citit chiar o referinţă potrivit căreia el însuşi era pe sfert evreu. Din păcate, teoria sa geopolitică impunea o supremaţie ariană asupra lumii. În realitate, Haushofer nu a fost unicul nazist

87

de rang înalt care era favorabil evreilor. Hermann Goering, cel care urma la comanda armatei dacă Hitler murea, era renumit pentru că a lăsat să scape din lagărele de concentrare un mare număr de evrei, întrucât mulţi dintre ofiţerii săi erau căsătoriţi cu femei evreice. Goering nu avea o orientare rasistă, dar a fost nevoit să urmeze politica vremii. Eforturile sale au fost stopate după ce Heinrich Himmler i s-a plâns lui Hitler, care i-a dat un ordin sever de a înceta cu asemenea acţiuni caritabile. Haushofer nu era doar un om de geniu; se spune chiar că şi-a folosit capacitatea de clarviziune în slujba efortului de război. El a fost cel care i-a spus lui Hitler când trebuie să invadeze Polonia, iar mai târziu Franţa, şi toată lumea s-a minunat cât de corecte au fost sfaturile sale. Lucrurile s-au desfăşurat cu o precizie maximă, deşi mulţi generali nazişti priveau cu neîncredere viziunile lui Haushofer, care nu se potriveau cu planurile din cabinetele lor. Din păcate, pe măsură ce Hitler şi-a început campania victorioasă, el a început să aplice Soluţia Finală, lucru care l-a dezgustat peste măsură pe Haushofer. Acesta dorea deposedarea evreilor de puterea politică, dar în nici un caz masacrarea lor. Atât el cât şi membrii societăţilor Thule şi Vril şi-au dat seama că Hitler a fost o carte proastă, scăpată de sub control. La vremea respectivă, Hitler devenise un dictator absolut şi şi-a pierdut respectul pentru societăţile secrete care l-au propulsat la putere. Nu este totuşi exclus ca anumiţi membri ai acestor societăţi să fi fost de acord cu el, ştiind că Hitler îşi îndeplineşte perfect rolul de Anticrist. La nivel conspiraţional şi strategic, probabil nici o altă persoană nu simţea o mai mare responsabilitate pentru ascensiunea lui Hitler ca şi Karl Haushofer. De aceea, el a pus la cale un plan şi şi-a contactat o veche cunoştinţă, bine cunoscută în cercurile magice din Germania. Era vorba de Aleister Crowley. Fiind în război cu Anglia, Haushofer nu putea zbura pur şi simplu în această ţară. De aceea, el s-a folosit de serviciile secrete şi de un paşaport de Vatican, întâlnindu-se cu Ian Fleming la Lisabona, capitala Portugaliei. Faimos îndeosebi pentru romanele sale cu James Bond, Fleming este mai puţin cunoscut ca agent al M16 (echivalentul britanic al CIA). Haushofer dorea ajutorul ocult al lui Crowley şi i-a vorbit despre planul său lui Fleming, care îl cunoştea personal pe magician. În cele din urmă, Haushofer a reuşit să ajungă în Anglia şi s-a întâlnit cu Crowley. Decizia celor doi ar fi trebuit să aibă un efect profund asupra războiului. Planul consta în utilizarea vechiului adept al lui Haushofer, Rudolph Hess, care urma să zboare în Scoţia, oferindu-le englezilor pacea. Trebuia să se pună astfel capăt măcelului, care scăpase de sub control. Crowley i-a transmis lui Hess o serie de informaţii oculte. Simultan, la Ashdown Forest sa ţinut o ceremonie magică extrem de complexă, păzită de militari. La ritual a participat şi Amado Crowley (care, de altfel, nu este unica sursă ce confirmă această informaţie). Cel care a condus ritualul de aducere a lui Hess în Anglia a fost Aleister. După un zbor cu multe peripeţii, Hess a reuşit să se paraşuteze în Scoţia, unde s-a întâlnit cu vechea sa cunoştinţă, Ducele de Hamilton, cu scopul de a face pace între cele două naţiuni aflate în război. Churchill a refuzat să se întâlnească însă cu Hess, neavând la vremea respectivă intenţia de a face pace. În lucrarea Nimeni nu îndrăzneşte să îi spună conspiraţie,

88

Gary Allen afirmă că Churchill avea chiar interese financiare în anumite fabrici de armament din Germania, care de altfel nici nu au fost bombardate. Cert este că Aleister Crowley şi-a respectat cuvântul, iar rolul său nu a fost deloc unul minor. După ceremonia magică şi plecarea lui Hess, nimic nu a mai mers bine pentru nazişti. Hitler era furios. Haushofer nu mai avea nici o influenţă asupra lui. Hitler nu mai asculta de astrologi şi de ocultişti, întrucât ajunsese să se teamă de ei. Împotriva tuturor sfaturilor, el a invadat Rusia, iar zarurile au început să se încline în favoarea aliaţilor. Deşi episodul amintit mai sus i-a redus statutul lui Haushofer, el nu a rămas nici pe departe lipsit de putere. A pus la cale asasinarea lui Hitler, care trebuia pusă în aplicare de fiul său Albrecht. Tentativa a eşuat, iar Albrecht a fost condamnat la moarte. A stat în închisoare aproape un an, timp în care a scris sonete, plângându-şi soarta. Albrecht s-a întrebat de ce trebuie să moară atâţia oameni, în timp ce Hitler continua să rămână în viaţă din cauză că cineva a mutat îl ultima clipă servieta cu bomba. Înainte de a muri, Albrecht Haushofer a înţeles că Hitler trebuia să supravieţuiască, pentru a-şi duce până la capăt rolul de Anticrist. El a scris că oamenii trebuie să cunoască oroarea absolută declanşată de acest om, pentru a nu mai lăsa niciodată să se întâmple asemenea lucruri. La scurt timp înainte de sinuciderea lui Hitler în buncărul său, Heinrich Himmler a dat ordin ca Albrecht să fie executat. Se pare că se temea ca acesta să nu-l implice şi pe el în tentativa de asasinat. După război, Karl Haushofer a fost primul ocupant al aşa-numitei „Case de Oaspeţi”, după cum avea să fie cunoscută. Era vorba de o casă mare din Nurenberg în care „naziştii ne-periculoşi” erau ţinuţi într-o formă uşoară de arest. Hess nu şi l-a amintit pe Haushofer sau pe alţi membri de rang înalt ai partidului nazist. Faptul este consemnat de toate manualele de istorie şi nu este disputat. În mod evident, persoana judecată la Nurenberg în calitate de Rudolph Hess era fie o dublură a acestuia, fie un individ căruia i s-a spălat creierul. A fost întemniţat de viaţă şi nu i s-a mai permis să vorbească despre trecutul său nazist. Există cel puţin două relatări diferite referitoare la moartea lui Karl Haushofer. Una susţine că ar fi comis harakiri, ritualul japonez al sinuciderii, la data de 14 martie 1946. Potrivit unui raport al celui care l-a interogat, părintele Edmund Walsh, ar fi murit însă prin otrăvire cu arsenic la data de 10 martie 1946. Mai am şi o descriere a morţii sale la data de 9 martie, care susţine că s-a otrăvit cu arsenic, împreună cu soţia sa. Haushofer ar fi murit, dar soţia sa nu. Când s-a trezit, aceasta s-a spânzurat de o grindă. Pe scurt, moartea sa este la fel de puţin cunoscută cum i-a fost şi viaţa. În septembrie 1946, Edmund Walsh a scris un lung articol despre Karl Haushofer în revista Life. În articol nu se prezintă însă ca preot, ci ca geostrateg militar. Relatarea mi se pare însă suspectă, întrucât Walsh nu pomeneşte nimic de calităţile oculte ale lui Haushofer. Dincolo de atitudinea sa condescendentă şi aparent corectă faţă de Haushofer, există câteva aspecte în articol pe care le consider interesante. La un moment dat, Walsh a dispus ca Haushofer să fie plimbat prin ruinele de la Nurenberg pentru a vedea cu ochii lui dezastrul care a urmat ca o consecinţă a teoriilor sale. De fapt, Haushofer s-a plâns că teoriile sale au fost

89

aplicate greşit de nazişti. Walsh afirmă că acesta a fost foarte afectat când maşina s-a oprit şi a văzut statuia unui cal în mijlocul ruinelor bisericii St. Egidien. Statuia îl comemora pe Împăratul Wilhelm I, fondatorul Imperiului German şi era uimitor faptul că rezistase în mijlocul ruinelor, în condiţiile în care totul în jurul ei era făcut praf. Iată ce spune autorul în articol: „Printr-unul din acele paradoxuri care se petrec uneori în timpul bombardamentelor, această statuie a rămas intactă în mijlocul ruinelor, călăreţul privind cu mândrie la dezastrul imperiului nazist. Haushofer l-a privit mult timp în tăcere. Nu cred că trebuie să mai scot în evidenţă simbolismul momentului”. Am vorbit despre Nurenberg în lucrarea O nouă călătorie la Montauk, în care am afirmat că acesta a fost unul din punctele luate în vizor de forţele aeriene ale aliaţilor. Simbolismul calului este bizar. Duncan mi-a spus adeseori că simbolul calului de aur se află în mijlocul unui oraş în ruine. Walsh a mai făcut o afirmaţie interesantă legată de Haushofer. Se pare că ultima dorinţă a acestuia a fost ca mormântul său să fie anonim. Există numai două motive care pot justifica această cerere. Fie Haushofer nu dorea ca mormântul său să fie scuipat, fie nu dorea să se ştie că a murit. Între altele, Haushofer a fost şeful unei organizaţii numită Germanii din Străinătate, cu misiunea de a exporta cultura germană în întreaga lume. Un lucru este cert: după război, societăţile Thule şi Vril au intrat în anonimat. Nu este chiar exclus ca el să fi scăpat cu viaţă şi să li se fi alăturat. Karl Haushofer avea o vorbă preferată: „Cel care călăreşte un tigru nu se poate aştepta să scape prea uşor”. Cam aşa s-a desfăşurat şi viaţa sa. Când s-a dat jos de pe tigru, a nimerit în braţele lui Aleister Crowley, despre care credea că îl poate ajuta să îndrepte dezastrul pe care l-a creat. Factorii care au contribuit la încheierea războiului în Europa au fost numeroşi, dar nu poate fi contestat că Aleister Crowley a fost şeful orchestrei. El a fost cel care a iniţiat ritualul care a condus la căderea naziştilor şi pe care îl putem considera, pe bună dreptate, ca fiind ora cea mai întunecată a naziştilor. Capitolul 23 Ian Fleming şi conexiunea britanică Am vorbit în capitolul anterior de Ian Fleming, cel care a făcut legătura pe timp de război între Karl Haushofer şi Aleister Crowley. Fleming şi Crowley erau foarte apropiaţi. Multe din scenele descrise în romanele sale sunt luate fie din anecdotele lui Crowley, fie chiar din propria sa viaţă. Era recunoscut ca un mare amator de sex şi de ocultism. S-a afirmat chiar că Agentul 007 a fost un alter ego al personalităţii sale. Nu este exclus ca 007 să fi fost chiar propriul său cod de identificare. În august 1964, Ian Fleming şi-a propus să zboare până la New Jersey pentru a se întâlni acolo cu un alt membru al serviciilor secrete britanice: Ivan T. Sanderson. Sanderson a rămas faimos ca reporter radio şi ca explorator. La rândul lui, a scris mai multe cărţi. Fiind şi zoolog, obişnuia să apară însoţit de animale la showul de televiziune al lui Johnny Carson, Tonight Show.
90

Sanderson era şi el preocupat de paranormal, fiind probabil susţinătorul cel mai înfocat al lui Morris K. Jessup, primul om care a încercat să afle adevărul despre Experimentul Philadelphia. Al Bielek şi Ivan Sanderson erau prieteni prin anii 60, iar Al mi-a povestit o întâmplare interesantă legată de acesta. Într-o zi, Ivan l-a uimit pe Al punându-i întrebări în legătură cu fratele său, Duncan. Al nu avea fraţi în familia Bielek şi nu a înţeles despre ce vorbeşte Sanderson. Ivan i-a răspuns că au făcut toţi trei explorări comune în peşteri, dar Al a trecut conversaţia cu vederea, considerând-o unul din acele evenimente ciudate care i se întâmplau atât de des. Aceasta a fost prima informaţie pe care a primit-o Al în legătură cu fratele său Duncan, pe care avea să-l cunoască abia 20 de ani mai târziu. Al îşi aminteşte perfect de vizita pe care Sanderson urma să i-o facă lui Fleming. Acesta se aştepta să primească informaţii cheie referitoare la Experimentul Philadelphia de la Sanderson şi a existat o mare speranţă că misterul va fi în sfârşit rezolvat. Pe data de 12 august (data la care se aniversa cea de-a 21-a aniversare a Experimentului Philadelphia) Fleming a murit însă de un atac de cord, iar transferul de informaţii nu s-a mai produs. 29 de ani mai târziu (să nu uităm de ciclul astrologic al lui Saturn, care durează exact 29 de ani), la data de 12 august 1993, aveam să primesc o scrisoare de la Amado Crowley în care acesta îmi confirma faptul că tatăl său a condus ritualul magic din 12 august 1943, în ziua în care s-a produs Experimentul Philadelphia. Când i-am povestit lui Al, acesta mi-a răspuns că misterul vechi de 30 de ani a fost în sfârşit rezolvat, cel puţin parţial. După părerea lui, Fleming urma să reveleze anumite aspecte legate de cunoştinţele lui Crowley referitoare la Proiectul Curcubeu. Până la ora actuală nu s-a aflat ce dorea să comunice Fleming, dar ritualul descris de Amado Crowley prezintă anumite indicii majore care m-au ajutat să înţeleg ce s-a întâmplat mai târziu la Montauk. Iată un citat din scrisoarea acestuia: „La data de 12 august 1943, Aleister Crowley, eu şi încă cinci persoane ne-am strâns în jurul unui monument din piatră străvechi, numit Men-an-Tol, lângă Morvah, situat în Cornwall, Anglia. Ataşez la scrisoare copia unei fotografii a acestuia. Piatra are o gaură circulară la mijloc. Ritualul a constat din introducerea unei plăci în gaura pietrei, pe care stăteam eu. Rolul meu era similar cu cel al unei tije din ferită introdusă într-o bobină electrică. În continuare, Aleister a efectuat un ritual care a provocat apariţia unei pânze de apă între acest loc din sudul Angliei şi Long Island din SA”. Menţionând similaritatea dintre numele Men-an-Tol şi Montauk, Amado mi-a oferit o informaţie extrem de preţioasă pentru puzzle-ul meu. Capitolul 24 Definiţia cuvântului Montauk Observaţia lui Amado Crowley referitoare la legătura de nume dintre Men-an-Tol şi Montauk a fost cea care m-a determinat să mă duc la bibliotecă (aşa cum am arătat pe larg în capitolul 5), declanşând efectul de domino care avea să conducă la scrierea acestei cărţi. În continuare, ne vom ocupa mai îndeaproape de definirea cuvântului Montauk.

91

Etimologia, ştiinţa semnificaţiei cuvintelor şi a originii lor, este un instrument folosit dintotdeauna de magicieni, care îl consideră o ştiinţă sacră23. Vom ţine cont de această tradiţie inclusiv la examinarea definiţiei cuvântului „Montauk”. Montauk are mai multe semnificaţii. A fost definit de diferite autorităţi în domeniu ca „loc izolat”, „spirit”, „arbore al spiritului”, „movilă”, „fortăreaţă” sau „loc de observaţie”. Am vorbit deja de un maestru taoist care trăieşte în Long Island, pe nume Mantak Chia. Acesta mi-a spus că numele „Mantak” pe care l-a primit el înseamnă în tibetană „virtute pozitivă”, dar şi claritate, înţelegere şi lumină strălucitoare. În dicţionarul Webster’s New World virtutea este definită de cuvântul latin vir, care înseamnă om. Dicţionarul ne trimite apoi la cuvântul werewolf (n.n. vârcolac), derivat de la wei – a fi puternic sau a avea putere. Asemănarea cuvântului Montauk cu un cuvânt tibetan cu rezonanţe pozitive nu mi se pare deloc surprinzătoare, căci limba tibetană are foarte multe cuvinte identice sau similare cu limba hopi a nativilor din America. Spre exemplu, muyaw, cuvântul hopi pentru soare înseamnă în tibetană lună. Tiawa, cuvântul hopi pentru lună înseamnă în tibetană soare. Indienii hopi vorbesc dialectul shoshone, care face parte integrantă din familia de limbi uto-aztece. Şamanii indienilor Montauk sunt cunoscuţi pentru spiritele lor călăuzitoare, pe care le numesc Manatu sau Manitou. Se spune despre acestea că au puterea de a schimba formele şi de a călători în timp. Numele are o rezonanţă comună cu tibetanul „mantak”. Dacă facem conexiunea dintre ele, obţinem: mantak = virtute = om = putere. Altfel spus, mantak ar însemna puterea sau potenţialul total al omului, care include din start puterea de a schimba formele şi de a călători în timp. În glosarul la lucrarea Cheile lui Enoh a lui J.J. Hurtak, „tak” apare ca traducerea tibetană pentru Orion, fiind definit ca „prag al creaţiei care face trecerea de la galaxia noastră fizică la următorul nivel al creaţiei din universul Tatălui nostru ceresc, alcătuit din miriade de super-supergalaxii”. Dacă adăugăm această semnificaţie a cuvântului „tak” la prefixul „man”, obţinem o semnificaţie a cuvântului „mantak” destul de apropiată de cea dată mai sus (făcând aluzie la aceeaşi natură interdimensională a omului). Definiţia lui Hurtak continuă cu o referinţă la Cheia 107, versetul 2. În acest verset ni se spune că Orion este împărţit în cel puţin două diviziuni. Una are de-a face cu „crearea stelelor”, cu naşterea şi regenerarea, iar cealaltă cu „moartea stelelor”. Autorul continuă: „Ambele izvorăsc din Tronul Tatălui, care guvernează din sistemele stelare Alnitak, Alnilam şi Mintaka”. De remarcat similaritatea cuvântului „Mintaka” cu Montauk. Hurtak afirmă în continuare că Mintaka şi celelalte două sisteme stelare „reprezintă poarta care face legătura între universul soarelui nostru şi miriadele de stele din universul Tatălui nostru”.
23

O practică obişnuită a acestora era aceea de a reduce literele alfabetului la numerele corespondente (A=1, B=2, etc.), comparând apoi numerele astfel obţinute. Spre exemplu, cuvântul grecesc agape (iubire) are acelaşi echivalent numeric ca şi cuvântul grecesc thelema (voinţă). În magie, aceste cuvinte sunt echivalente, considerându-se că omul nu trebuie să iubească decât în conformitate cu voinţa sa. Cele două stări nu trebuie diferenţiate, fiind identice. Metoda nu poate fi aplicată întotdeauna pentru limba engleză, dar există corespondenţe care se pot stabili din când în când.

92

Evident, tibetana nu este singura limbă legată de cuvântul Montauk. Potrivit unui lingvist galez, Montauk şi Men-an-Tol sunt derivate din aceeaşi rădăcină mer, asociată cu marea, dar care înseamnă inclusiv cerc al unei mişcări perpetue, la fel ca şi vârtejul prin care se manifestă creaţia şi care permite ieşirea în afara ei. Mer este şi rădăcina numelui magicianului Merlin, derivată de la mori – mare şi dunn – colină, care ne conduce la ideea de colină sau fortăreaţă la malul mării. De remarcat că Montauk a fost definit de anumiţi savanţi indieni tot ca o fortăreaţă. Uneori, cuvântul mer este înlocuit de mar, care ne duce cu gândul la Marte, o planetă despre care oamenii au crezut dintotdeauna că este înzestrată cu mări. Mai există şi o altă etimologie curioasă a cuvântului Montauk, dacă pornim de la cuvântul lună (n.n. moon), care derivă de la men, care înseamnă chiar lună (calendaristică sau corp ceresc). Men nu numai că apare în numele Men-an-Tol, dar mai înseamnă şi sânge. Este rădăcina cuvântului menses (n.n. ciclu menstrual), adică a pierderii de sânge de către femei în timpul menstruaţiei lunare. Pe de altă parte, luna a fost dintotdeauna măsura cea mai la îndemână a timpului. Cuvântul „Men-an-Tol” este derivat din men, care mai înseamnă şi piatră (de la cuvântul latin stipare, care înseamnă a comprima) sau om (n.n. man), şi de la tol, care înseamnă a lua, a impozita, a susţine sau a atinge. Men-an-Tol ar putea fi interpretat din această perspectivă ca luarea omului sau susţinerea omului. Şi putem continua cu acest simbolism la infinit. Poate cea mai importantă corespondenţă a cuvintelor Montauk şi Men-an-Tol este cea cu templul lui Mont sau Montu din Teba antică. Romanii îi spuneau lui Montu Mentu sau Menthu. Primul rege al primei dinastii din Egipt se numea Menes. Se crede că el a fost cel care a pus fundamentul pentru primul templu al lui Montu, imediat după preluarea puterii. Indiferent cine a construit templul este cert faptul că acesta a reprezentat un omagiu la adresa zeului războiului Marte. Mai există şi cuvinte precum „montologie”, care înseamnă studiul divinaţiei. Unul din accesoriile folosite de cei care practicau divinaţia era „mantaua” (n.n. mantle sau manteau). Veşmintele actuale ale preoţilor sunt reprezentative pentru acest concept. O altă asemănare apare în numele lui Montezuma, preotul-rege al populaţiei native din Mexic. Numele lui derivă din Mohtecuzomatzin, care înseamnă prinţ nobil, foarte curajos şi foarte respectat. Acesta a jucat rolul de faraon pentru poporul său, deşi fără prea mare succes. Putem continua astfel la infinit, dar sunt convins că aţi înţeles mesajul. Unicul cuvânt pe care mai doresc să-l menţionez este cel spaniol „montar”, care înseamnă a călări pe cal, care ne duce cu gândul la calul de aur pe care a călărit Duncan şi care apare pe coperta Proiectului Montauk. Revăzând toate aceste definiţii, mi-am dat seama că am petrecut foarte mult timp studiind etimologia acestui cuvânt, inclusiv fenomenele de la Montauk. Probabil că am devenit cel mai mare expert din lume. De aceea, definiţia mea este următoarea: Mon.tauk: [nume al tribului Algonquin; cuvânt atlantic vrillic: mon – prim, om, sau primul om (Adam) + tok – a arăta, a revela, a scoate la iveală.

93

Originea cuvântului are la bază prima manifestare a omului sub forma conştiinţei umane care se dilată în continuumul spaţio-temporal, implicând un proces de generare, degenerare şi regenerare. Cuvântul Montauk şi fonemele sale sunt atât de strâns legate de expresia primordială a gândirii încât numeroase cuvinte din diferite limbi exprimă practic acelaşi concept iniţial]. 1. Numele porţii interdimensionale care face legătura cu sistemul circulator al planetei şi cu forţele superioare ale creaţiei, manifestată uneori ca un vârtej energetic în apropiere de capătul dinspre est al peninsulei Long Island, New York, în diferite locuri situate la aproximativ 71,4º longitudine şi 41º latitudine; 2. nume generic folosit pentru a descrie pământul sacru al nativilor americani din această regiune (partea de est a peninsulei Long Island), marcat cândva de piramide şi care corespunde unei reţele energetice numită reţeaua morfogenetică a pământului, care permite manifestarea conştiinţei planetare şi a tuturor construcţiilor fizice de pe Terra; 3. numele unui trib regal al nativilor americani în care populaţia poartă numele de Pharoah şi se consideră păzitori ai reţelei; 4. referinţă generală la Proiectul Montauk sau la alte operaţiuni similare prin care se încearcă limitarea conştiinţei oamenilor şi împiedicarea trezirii plenare a potenţialului uman; 5. oraş de pe coasta de est a peninsulei Long Island, cu o populaţie de 12.666 oameni. Capitolul 25 Preotul din Mentu Definiţia cuvântului Montauk ne-a ajutat să înţelegem că avem de-a face cu o intersecţie de autostrăzi prin care circulă informaţiile interdimensionale şi particulele sub-cuantice. Aceasta este autostrada în care încearcă să pătrundă magicienii atunci când îşi realizează ritualurile lor magice. Scopul lor este de regulă acela de a accesa portalul, de a manifesta o intenţie şi de a îi deschide acesteia calea către lumea fizică. În celebra sa carieră, Aleister Crowley a realizat numeroase asemenea ritualuri magice, cu intenţia declarată de a contacta cât mai multe entităţi şi portaluri posibile. Unul din titlurile pe care şi le-a asumat în această activitate a fost şi acela de Preot al lui Mentu (sau Preotul din Montauk). Legătura lui Crowley cu Montauk-ul este indisolubil asociată cu principala sa lucrare magică: Cartea legii. Cartea este pe cât de scurtă, pe atât de concentrată, fiind interpretată în fel şi chip de diferiţi magicieni şi savanţi, întrucât se considera că ar conţine principala cheie a magiei. S-au făcut foarte multe cercetări pentru a afla această cheie. În capitolul următor ne vom ocupa mai îndeaproape de ea. Pentru a înţelege mai bine conexiunea care există între Crowley şi Montauk, trebuie să începem prin a arăta cum a ajuns Crowley să scrie Cartea legii. Totul a început cu căsătoria sa cu Rose Kelly la data de 12 august 1903. Rose nu era interesată de magie sau ezoterism, fiind o soţie cât se poate de normală. Cu toate acestea, fără ea, Cartea legii nu ar fi fost scrisă niciodată. De aceea, data căsătoriei lor este celebrată în fiecare an de lojile Ordo Templi Orientis. După căsătorie, cei doi soţi Crowley au făcut o lungă călătorie în Orient. La întoarcere, s-au gândit să se ferească o vreme de răceala vremii din

94

Anglia, specifică lunii februarie, aşa că, în ultimul moment, s-au decis să rămână o vreme în oraşul lui Marte: Cairo, capitala Egiptului. La scurt timp, au vizitat Marea Piramidă, rămânând peste noapte în Camera Regelui. Şi aşa a început totul, cu doi tineri căsătoriţi în sediul lui Tahuti, păzitorul pragului. Experienţa a marcat-o profund pe Rose. Când cei doi soţi s-au întors în apartamentul lor din Cairo, ea a intrat într-o stare modificată de conştiinţă, lucru foarte ciudat, căci până atunci nu fusese deloc preocupată de ocultism. Aflată în transă, ea a repetat de nenumărate ori că Aleister l-a ofensat pe Horus, zeul egiptean. Crowley a rămas uimit, căci Rose nu ştia absolut nimic despre mitologia egipteană. Ea a continuat, spunându-i cum trebuie să-l invoce pe Horus, după care l-a târât după ea la Muzeul Boulak. Aici, uimirea sa s-a transformat într-o stare de şoc. Rose i-a arătat imaginea lui Horus în ipostaza cunoscută sub numele de Ra-Hoor-Khuit. Imaginea acestuia era sculptată într-o piatră numită Stela din Ankh-af-nakhonsu, cunoscută şi sub numele de Preotul lui Montu. Numărul exponatului era „666”, adică exact numărul cu care se identifica Aleister Crowley. Experienţa nu numai că i-a schimbat pentru totdeauna viaţa lui Crowley, dar se pare că l-a şi iniţiat în secretele magice ale acestei yuga, inclusiv în Lucrarea Babalon (despre care Jack Parsons crede că reprezintă cel de-a patrulea volum al Cărţii legii – deşi Crowley a scris numai trei volume). La miezul nopţii de 19 martie24, Crowley a declarat că a început Echinocţiul Zeilor şi o nouă eră în istoria umanităţii. Pe 8, 9 şi 10 aprilie 1904, el a scris sub dictare un mesaj de la Aiwass, despre care a afirmat că este îngerul său păzitor. Aiwass avea rolul de a stabili o punte de legătură între forţele spirituale solare şi umanitate. Mesajul a devenit cunoscut sub numele de Cartea legii, constând în esenţă dintr-un cod simplu de conduită, care spunea: „Legea supremă este: fă ceea ce doreşti. Legea este iubirea, iubirea guvernată de voinţă. Nu există nici o altă lege în afară de: fă ceea ce doreşti”. Legea nu însemna că omul poate face orice îi trece prin minte. Ea se referea la împlinirea adevăratei sale meniri, în conformitate cu circumstanţele stabilite de univers pentru individul respectiv, dar şi pentru întreaga creaţie. Este uluitor cât de greşite au fost interpretările date ulterior Cărţii legii25. Până la apariţia lui Crowley, Stela de la Ankh-af-nakhonsu fusese cunoscută sub numele de „Stela 666”. El este cel care i-a spus „Stela Revelaţiei”, nume sub care este cunoscută astăzi de majoritatea ocultiştilor. Prin Revelaţie se înţeleg informaţiile primite de Crowley şi redate în scris în Cartea legii. Citirea cărţii şi contemplarea stelei demonstrează că între cele două există o corespondenţă. Într-un fel, s-ar putea spune despre Cartea legii că reprezintă o traducere a imaginii de pe stelă, deşi mai corect ar fi să spunem că este o expunere a unor principii. Revelaţia este legată de zeul cu cap de acvilă Horus, echivalentul egiptean al zeului roman Marte. Panteonul egiptean era mult mai flexibil şi
24

18 martie este considerată data de naştere tradiţională a lui Iisus Christos, potrivit tradiţiei ezoterice. Este data la care soarele iese din constelaţia Peştilor (guvernată de Neptun, care reprezintă iluzia) şi intră în cea a Berbecului (guvernată de Marte, care reprezintă, printre altele, realitatea şi focul războiului). 25 Celor interesaţi să citească Cartea legii le recomand să înceapă cu o altă lucrare a lui Crowley, Legea este pentru toţi, în care se oferă textul original al legii şi două interpretări date de autor în două momente diferite.

95

mai multi-personalizat decât cel grec sau cel roman, mulţi dintre zeii săi având aspecte subtile şi complexe. Horus însuşi se manifestă în multe din divinităţile prezentate în Cartea legii. Aiwass, fiinţa care i-a dictat cartea lui Crowley, reprezintă un aspect al lui Horus care s-a prezentat ca „antevorbitorul inspirat al lui Mentu”. Mentu este o altă ipostază a lui Horus, legată de planeta Marte. Ankh-af-na-khonsu este o ipostază a lui Horus legată de lună. Cartea legii îl numeşte pe Crowley Profet sau Preot al lui Mentu. Dacă ne aducem aminte de diferitele etimologii despre care am vorbit în această carte, ne putem da seama că Aleister Crowley poate fi considerat un profet al lui Marte, dar şi ca preotul din Montauk. În cartea sa, Horus se consideră un luptător şi un zeu al războiului. El spune: „3. Mai întâi de toate, trebuie înţeles faptul că eu sunt un zeu al războiului şi al răzbunării. De aceea, voi fi dur cu ei. 4. Alege-ţi o insulă! 5. Fortific-o! 6. Înarmează-te cu tehnologie de război! 7. Eu îţi voi da o armă. 8. Cu ajutorul ei îi vei putea controla pe oameni, şi nimeni nu ţi se va putea opune”. La început, Crowley a interpretat acest pasaj considerând că se referă la o chakra a sistemului spiritual uman. Mai târziu, şi-a dat seama că insula se referă la Marea Britanie şi că textul implica un secret militar. Ulterior, a afirmat că arma lui Horus reprezenta probabil un avertisment cu privire la Marele Război care urma să fie declanşat şi în care Horus avea să triumfe asupra oamenilor. Dacă ţinem cont de faptul că Montauk reprezintă din punct de vedere geologic o insulă, fiind cunoscut în trecut ca atare, implicaţiile fragmentului de mai sus ni se par evidente, cu atât mai mult cu cât se ştie că societăţile secrete germane (Thule şi Vril) aveau contacte intime cu OTO şi cu cât este probabil să fi cunoscut Cartea legii şi alte documente secrete de acelaşi gen care nu au ieşit încă la lumină. Această viziune ar explica cel puţin parţial fascinaţia incredibilă a germanilor faţă de Montauk, pe care îl considerau un loc strategic. O altă corespondenţă are de-a face cu numele de Aleister, ales chiar de Crowley (părinţii săi l-au numit Edward Alexander) şi care derivă de la cuvântul grecesc pentru zeul răzbunării. El şi-a ales acest nume cu mult timp înainte de a scrie Cartea legii, inclusiv fraza: „Eu sunt zeul războiului şi al răzbunării”. După revelaţia referitoare la alegerea insulei, Aiwass (care îi reprezintă deopotrivă pe Horus şi pe Crowley) spune: „Eu sunt Domnul războinic al celor 40: cei 80 se pleacă în faţa mea, dar sunt nimiciţi. Îţi voi aduce victoria şi bucuria; mă voi afla în mijlocul armelor în luptă şi tu te vei bucura să ucizi. Succesul este dovada ta; curajul este armura ta; mergi înainte, purtat de puterea mea, şi nu vei fi nevoit să-ţi întorci niciodată spatele în faţa cuiva!” Referinţa la anii 40 şi 80 este indiscutabilă. Anii 40 au deschis o poartă în continuumul temporal prin Experimentul Philadelphia. Cel de-al Doilea Război Mondial a fost numit uneori şi războiul timpului. Aparent,
96

victoria şi bucuria se referă efectiv la victoria repurtată la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, dar interpretarea este greşită. Anii 80 au fost „nimiciţi”, dacă ne raportăm la dezastrul de la Montauk, care a atins apogeul în 1983, dar victoria şi bucuria vor urma pe o scară mai largă, dacă ne gândim la era iluminării care va urma. Crowley interpretează diferit acest pasaj, după care spune: „Sunt tentat să cred că textul are o semnificaţie mai simplă şi mai profundă decât cea care mi-a fost dezvăluită până acum”. Există într-adevăr o semnificaţie mai profundă, care ni se revelează odată cu recunoaşterea implicării lui Crowley în serviciile secrete şi militare, despre care am vorbit parţial în celelalte lucrări ale mele. Influenţa sa magică este evidentă dacă ne gândim că numele său conspirativ în cadrul OTO era Phoenix. Numele de cod al Proiectului Montauk şi al altor experimente similare a fost Phoenix. Aproape toate proiectele secrete în care au fost implicaţi militarii au fost denumite Phoenix. În mitologia egipteană, phoenixul era o pasăre mare, care renăştea din propria ei cenuşă la fiecare 666 de ani (sau 500, în funcţie de referinţă), regenerându-se complet. Era ilustrat printr-un şoim, vehiculul zeului Horus, al cărui mesager, Aiwass, i-a transmis lui Crowley Cartea legii. Numele zeului Horus mai prezintă o corespondenţă, dacă ne gândim că din el derivă cuvântul „erou” (n.n. hero). Nu întâmplător, unitatea militară de la Montauk este numită Camp Hero. Horus reprezintă şi rădăcina cuvântului „orologie” (n.n. horology), definit ca arta măsurării timpului sau a confecţionării de ceasuri. Din această perspectivă, Camp Hero s-ar traduce prin „Unitatea Militară de Măsurare a Timpului”. Nu se cunoaşte cu precizie ce a făcut „Phoenix” la Montauk, dar Amado Crowley ne furnizează câteva indicii. Din relatările sale rezultă că Aleister s-a dus acolo cu o intenţie bine precizată. În nici un caz nu tatona noi experimente sau ritualuri secrete din categoria celor pe care le ascund cu atâta mândrie societăţile secrete. Se pare că dorea să instaleze un anumit tip de „receptor”. Asemenea receptoare au fost instalate şi în alte puncte strategice ale planetei. Ritualul de la Men-an-Tol din data de 12 august 1943 era de fapt o „emisie”. Tatăl său i-a explicat că un anumit tip de „energie” poate activa reţeaua alcătuită din puncte similare pentru o anumită perioadă de timp. Deşi la vremea respectivă nu fusese încă emisă teoria plăcilor tectonice, Amado susţine că această reţea de puncte energetice coincidea perfect cu faliile geologice din crusta pământului (o asemenea falie principală trece prin Montauk Point şi a fost popularizată într-un roman de ficţiune semnat de Robert Mitgang şi intitulat chiar Falia din Montauk). Când Amado l-a întrebat pe tatăl său dacă dorea să declanşeze un cutremur de pământ sau să activeze un vulcan, acesta i-a răspuns: „Nu îmi propun să fac ceva atât de simplu!” Altfel spus, scopul său era o operaţiune complexă. Fiind foarte tânăr, Amado credea că se luptă cu forţele răului, încercând să contracareze planurile unui alt grup. Dacă operaţiunea era într-adevăr atât de complexă, este posibil ca ea să se fi desfăşurat de mai multă vreme, ceea ce implică o serie de aplicaţii practice pentru influenţarea reţelei morfogenetice cu ajutorul

97

aparaturii tehnologice. Concluzia lui Amado a fost că Aleister Crowley spiona un alt grup, dar simultan executa şi o anumită activitate ocultă. Din cine era însă alcătuit celălalt grup? Nimeni nu pare să ştie la ora actuală. Este posibil să fi fost vorba de germani, dar şi de extratereştri. Ne vom ocupa imediat de acest subiect, dar mai întâi ne propunem să vorbim de cheia care explică lucrarea lui Crowley, Cartea legii. Capitolul 26 Cartea legii Aşa cum spuneam în ultimul capitol, Cartea legii este considerată de mulţi ocultişti păstrătoarea secretului suprem al magiei. Orice analist care o citeşte îşi dă seama că lucrarea este înţesată de corespondenţe numerologice, transmise de o sursă superioară. Cartea este mult prea complexă pentru a fi putut fi imaginată de o simplă minte umană. În ceea ce priveşte secretul de care vorbeam, acesta este redat în Partea a III-a, versetul 47: „Această carte trebuie tradusă în toate limbile, dar întotdeauna cu originalul Bestiei în faţă, căci forma literelor şi poziţia lor reciprocă nu este întâmplătoare; ele ascund mistere pe care nici o Bestie nu le poate ghici. Nimeni nu trebuie să încerce să le descopere, căci va veni cineva după el, pe care nu îl voi numi, care va găsi Cheia. Atunci, această linie desenată va deveni o cheie. Lipsa pătratului încadrat în cerc va deveni de asemenea o cheie. Apoi, Abacadabra. Va deveni copilul său, şi asta în modul cel mai curios. Nimeni nu trebuie să caute cheia, căci numai aşa o poate găsi26”. Cartea legii a fost publicată în diferite formate, dar după câte se afirmă chiar în text, nu există decât un singur format corect: cu coperta roşie şi cu literele aurii. Textul continuă afirmând că orice traducere trebuie să includă şi o copie după originalul scris de mâna lui Crowley. Oare de ce? Dacă privim manuscrisul original la pagina 16, observăm citatul de mai sus, peste care a fost haşurată o grilă (o reţea). În cartea de faţă textul este reprodus la pagina xxx. Nu a încetat nici o clipă de mă mire faptul că cei care fac comentarii referitoare la Cartea legii nu menţionează niciodată existenţa acestei grile, ca să nu mai vorbim de o eventuală interpretare. Cine citeşte numai varianta tipărită a textului nu va înţelege nimic din el. Iată ce am descoperit eu din acest secret. Ceea ce te izbeşte pe pagina alăturată este ideea de reţea, la care se adaugă linia trasă peste scrisul lui Crowley. Un raportor arată că linia este trasă la un unghi de 26º. Acest lucru mi se pare interesant, căci reprezintă unghiul a cel puţin două din principalele intrări în Marea Piramidă. Este vorba de intrarea descendentă care conduce la „Camera Haosului” şi de cea ascendentă care conduce la Marea Galerie, dar şi la Camera Reginei. Cea dea doua intrare permite pătrunderea în interior a luminii lui Sirius chiar înainte
26

N. Tr. Textul fiind foarte dificil de tradus, îl reproducem şi în original: This book shall be translated into all tongues: but always with the original in the writing of the Beast; for in the chance shape of the letters and their positions to one another: in these are mysteries that no Beast shall divine. Let him not seek to try: but one cometh after him, whence I say not, who shall discover the Key of it all. Then this line drawn is a key: then this circle squared in its failure is a key also. And Abrahadabra. It shall be his child and that strangely. Let him not seek after this; for thereby alone can he fall from it.

98

de sezonul ploios, anunţând astfel începutul noului an. Sirius corespunde acestui unghi de 26º, căci în trecut se ridica la orizont la un unghi de 26,5º la sud de estul de astăzi. Soarele însuşi se ridica la un unghi de 26,5º de estul de astăzi. Mai departe, mi s-a spus că dacă proiectezi în exterior unghiul de 26º al canalului ascendent, în acelaşi plan, acesta va indica direct către Ierusalim. Pe scurt, această linie ne oferă o Cheie a intrării în Marea Piramidă, locul în care Crowley şi soţia sa şi-au petrecut noaptea înainte de primirea Cărţii legii. Următoarea tentativă de a înţelege acest puzzle m-a determinat să unesc toate literele atinse de linia trasă de Crowley, „căci forma literelor şi poziţia lor reciprocă nu este întâmplătoare; ele ascund mistere pe care nici o Bestie nu le poate ghici”. Dacă unim literele atinse de linie, obţinem următoarea înşiruire: S, T, B, E, T, I, S, A, Y, F, A. Rearanjând literele, am obţinut: EASY IF BAST, sau IF BAST EASY (n.n. „este uşor, dacă Bast”). Am descoperit mai târziu că Bast era o zeiţă obscură din panteonul egiptean, dar cuvântul aminteşte destul de mult şi de cuvântul Beast (n.n. Bestie). Informaţiile despre această zeiţă sunt greu de găsit şi mi s-a spus că au fost ascunse în mod deliberat. Ea corespunde stelei Sirius menţionată mai sus, dar vom analiza acest lucru ceva mai târziu. Încercând să verific ce am descoperit, m-am dus la un criptolog ocultist pe care îl cunoşteam şi care face uneori şedinţe mediumice pentru a-i ajuta pe poliţişti. Este un mare amator de puzzle-uri, aşa că a fost încântat de noua provocare pe care i-am propus-o. I-am trimis prin fax pagina scrisă de mâna lui Crowley, care i-a acaparat curând toată atenţia. Fiind şi grafolog (persoană care descifrează trăsăturile de personalitate în funcţie de scrisul de mână), m-a întrebat dacă scrisul îmi aparţine. I-am răspuns că nu. Mi-a spus că se bucură să audă acest lucru, căci dacă mi-ar fi aparţinut, ar fi încetat pe loc orice prietenie cu mine. L-am întrebat de ce, şi mi-a răspuns că cel care a scris textul respectiv a fost un sadic, un masochist, un pesimist extrem care avea probleme sexuale, dar şi un geniu al ocultismului. Abia atunci i-am spus că era scrisul de mână al lui Crowley şi a început să râdă. În cele din urmă, criptologul mi-a spus că deşi corespondenţele pe care le-am stabilit unind literele sunt valabile, ar trebui să încerc să unesc şi cuvintele străbătute de linia trasă. Aceste cuvinte sunt: SHAPE, TO, BE, TRY, I, SAY şi A (aprox.: FORMĂ, A FI, ÎNCERCE, EU, SPUN şi A). De remarcat că nu am ales decât cuvintele alcătuite din litere aflate într-un pătrăţel al grilei. Ele pot fi ordonate astfel: I SAY TRY TO BE A SHAPE, sau I SAY TRY A SHAPE TO BE, sau I TRY TO SAY BE A SHAPE (aprox.: „Îţi spun, încearcă să fii o formă, sau „Îţi spun: încearcă o formă să fie”, sau „Încerc să-ţi spun: fii o formă”). Dacă extindem cuvântul BE la BEAST, adăugând şi cuvântul OF, obţinem: I SAY TRY TO SHAPE A BEAST, sau I TRY TO SAY SHAPE OF A BEAST, sau I SAY TO TRY SHAPE OF A BEAST (aprox.: „Îţi spun, încearcă să modelezi o bestie”, sau „Încerc să-ţi spun: forma unei bestii”, sau „Îţi spun să încerci să modelezi o bestie”). Cea mai clară dintre aceste fraze mi se pare: „Încerc să-ţi spun să fii o formă”, fiind şi cea mai corectă în viziunea amicului meu criptolog şi corespunzând regulilor criptogramelor. Le-am adăugat şi pe celelalte deoarece toate au acelaşi numitor comun, aşa cum vom vedea în continuare.

99

Următorul indiciu pentru a înţelege despre ce vorbeşte Crowley este simbolul desenat în pătrăţelul d-7, cunoscut şi sub numele de Semnul Bestiei. Ilustraţie Textul lui Crowley mai spune: „Atunci, această linie va deveni o cheie. Lipsa pătratului încadrat în cerc va deveni de asemenea o cheie”. Există cel puţin două maniere de a interpreta aceste fraze. Mai întâi, trebuie să precizăm că Aleister era un bun cunoscător al matematicii tradiţionale. Probabil că la şcoală, profesorii i-au spus celebrul paradox potrivit căruia cu un compas şi o linie fără gradaţii nu poţi face un pătrat care să fie egal cu aria cercului. Regula a rămas valabilă până astăzi în matematica modernă. Dar Crowley spune: „cheia se află în lipsa pătratului”. Definiţia cuvântului „lipsă” include şi termenii „ignorare sau omisiune”. Încadrarea unui pătrat într-un cerc este o operaţiune bidimensională. Dacă extindem procedeul la un spaţiu tridimensional, putem încadra un cub într-o sferă prin derivarea solidelor platonice de care am discutat anterior. Un creion tridimensional care ar scrie în aer ar putea îndeplini cu uşurinţă această sarcină. Dacă aplicăm acelaşi principiu tridimensional Semnului Bestiei sau crucii din interiorul cercului, obţinem o configuraţie foarte interesantă. Mai întâi, vom uni punctele de intersecţie ale crucii cu cercul şi vom obţine următorul desen bidimensional: Ilustraţie Deşi ilustrată în două dimensiuni, această reprezentare grafică este cea a unui octaedru în interiorul unei sfere. Dacă nu vi se pare clar, imaginaţi-vă că trageţi de centrul crucii în sus cu degetele de la o mână şi în jos cu degetele de la cealaltă mână. Veţi obţine astfel un octaedru circumscris de o sferă. Dacă nici acum nu vi se pare clar, construiţi-vă un octaedru din câteva beţe şi priviţi-l de sus. Veţi constata că arată la fel ca o cruce. Octaedrul nu este numai o formă sacră. Antena Delta-T folosită pentru experimentele asupra timpului la Montauk avea de asemenea o formă de octaedru. Marea Piramidă are aceeaşi formă. Aşa cum spuneam în capitolele anterioare, octaedrul este obţinut prin derivarea unui tetraedru, la fel ca şi cubul, icosaedrul şi dodecaedrul. Întrucât cele cinci solide platonice pot fi folosite apoi pentru a construi orice formă existentă în natură, această structură reprezintă însăşi cheia reţelei morfogenetice şi a vieţii. Afirmaţia „încearcă să fii o formă” sau „fii o formă” este direct legată de câmpurile geometrice înmagazinate în structura electromagnetică a fiinţei noastre. Prin vizualizarea lor putem pătrunde în însăşi esenţa fiinţei noastre, sau în structura noastră matricială, după cum este numită ea uneori. Aceasta este cheia înţelegerii noastre în mijlocul vastei panorame a creaţiei. Când am vorbit despre geometria sacră, am demonstrat că prin înţelegerea acestor principii putem deschide o poartă. Chiar dacă extindem cuvintele afirmaţiei la „încearcă să capeţi forma unei bestii (unui animal)”, avem de-a face cu acelaşi principiu. La fel ca şi forma umană, forma animală este alcătuită din aceleaşi forme geometrice.

100

Aşa cum spuneam mai devreme, mai există o manieră de interpretare a acestui fragment. Din această perspectivă, trebuie să menţionăm că ideea pătratului încadrat în cerc în matematica tradiţională este absolut arbitrară. Un matematician mi-a spus odată că această frază ar putea avea şi alte semnificaţii legitime. De pildă, s-ar putea referi la faptul că poţi obţine un pătrat dintr-un cerc prin tăierea circumferinţei sale de patru ori cu o rază a sa. Obţinem astfel prima imagine ilustrată în acest capitol. Putem desena apoi pătratul unind cele patru puncte în care razele se intersectează cu circumferinţa cercului. Obţinem astfel cea de-a doua imagine. Dacă proiectăm imaginea într-un spaţiu tridimensional, obţinem antena Delta-T şi primul solid platonic (din care pot fi derivate toate celelalte). Cartea legii afirmă însă: „cheia stă în lipsa lui”. Abordarea acestei afirmaţii poate fi foarte diferită de cea oferită anterior. Poate că fraza nu poate fi înţeleasă decât studiindu-l pe acela care „va veni după el şi va descoperi cheia”. La fel ca mulţi alţii, Crowley credea că cel care va veni după el era Charles Stansfield Jones, un magician care a murit cu mulţi ani în urmă. Era considerat fiul magic al lui Crowley şi promitea foarte mult. Am văzut personal o ilustraţie grafică desenată de Jones care era alcătuită exact din formele geometrice de care am discutat. Desenul nu era însoţit de nici o explicaţie. Deşi nu părea să ofere nici o cheie celor neinstruiţi, ilustraţia demonstra că Jones avea într-adevăr o viziune foarte profundă. Magicianul a scris de asemenea o carte pe care nu a publicat-o niciodată, intitulată Liber XXXI. Deşi nu am avut posibilitatea să o consult, nu cred că a vorbit ceva în ea de geometria sacră, dar este sigur că o cunoştea. Jones avea o singură problemă: era nebun. După o carieră magică legendară, Jones „a luat calea abisului”. Metoda lui consta în esenţă în interpretarea tuturor evenimentelor din viaţa sa ca având semnificaţie magică. Avea un intelect uluitor şi cunoştinţe magice foarte extinse, dar la un moment dat a fost depăşit. După o excursie în Anglia în care a încercat fără succes să convertească Biserica Romano-Catolică la Legea Thelemei, s-a întors acasă cu vaporul. A coborât la Vancouver, îmbrăcat numai cu o haină de ploaie. Şi-a dat-o rapid jos şi a început un ritual prin centrul oraşului, într-o încercare de eliberare de toate restricţiile. După cum vă puteţi imagina, a fost imediat arestat şi aruncat la închisoare, unde a devenit ţinta tuturor glumelor. Jones avea o viziune genială, dar a eşuat ca fiinţă umană, neputând să îşi integreze cunoaşterea în propria sa realitate. A sfârşit ducând războaie magice cu Crowley şi declarându-l pe acesta duşmanul său. Pe bună dreptate, ne putem pune întrebarea: dacă acest om a descoperit cheia, cum se face că a sfârşit într-o manieră atât de degradantă? Biografia lui Jones mi-a demonstrat că era un om extrem de orgolios, convins că poate realiza orice prin magia sa. În plus, era uluitor de lipsit de bun simţ. Crowley avea să afirme despre el că a sărit peste nişte etape absolut necesare în pregătirea de magician şi a suportat consecinţele. Este evident că Jones a avut o serie de viziuni geniale, dar le-a urmărit până la capăt în detrimentul propriei sale evoluţii. Altfel spus, a pus realizarea sa intelectuală înaintea inimii. Revenind la cea de-a doua manieră de interpretare, nu contează prea mult dacă Aleister se referea la eşecul lui Jones (cu toată iluminarea lui) sau

101

nu. Importantă este conexiunea geometrică şi faptul că trebuie să învăţăm din eşecul lui. Orice om care primeşte informaţii de acest fel intră într-o stare de minunare. Sunt oameni care trăiesc sentimentul că nu merită să-şi trăiască restul vieţii decât studiind Marea Piramidă sau secretele diferitelor şcoli ale misterelor. Acestea sunt absolut fascinante şi este uşor să te laşi sedus de incredibila complexitate a naturii şi a geometriei sacre. Cel care înţelege aceste lucruri îi poate apoi seduce şi pe cei din jur. Pe de altă parte, dacă nu urmează calea inimii, omul este sortit eşecului. Inima umană găzduieşte scânteia divină. La ea se raporta faraonul atunci când opera simultan cu energiile superioare şi cu cele inferioare. Ruperea punţii de legătură cu această scânteie nu poate conduce decât la decădere; aceasta este boala de care suferă lumea noastră modernă. „Nimeni nu trebuie să caute cheia, căci numai aşa o poate găsi” ne sugerează textul, sfătuindu-ne să nu devenim obsedaţi de aceste informaţii. Atunci când soseşte timpul, iluminarea ne găseşte singură. Informaţiile legate de subtilităţile creaţiei, OZN-uri, răpiri, Montauk, etc., nu trebuie să devină obsesii pentru nimeni. Important este să ne păstrăm echilibrul. S-ar mai putea spune multe lucruri despre Cartea legii. Ar fi nevoie însă de o altă carte şi de încă un an de studiu, lucruri pe care nu mi le-am propus deocamdată. În acest capitol nu am încercat decât să prezint o sinteză a cărţii, cu referiri speciale la Montauk şi la subiectul de care ne ocupăm în lucrarea de faţă. Este important să reţinem că unica valoare pe care o are Cartea legii este legată de cheia conştiinţei. Ea poate deschide porţile înţelegerii, iar acesta este singurul caz în care putem spune că am găsit cheia. Dacă această cheie nu răspunde la toate întrebările vieţii, va trebui să recitim cartea, care ne va revela o nouă cheie. Ea nu reprezintă decât un instrument care ne poate ajuta să restabilim puntea cu infinitul. Capitolul 27 Siriusienii Cel mai important aspect legat de descoperirile din capitolul anterior se referă la faptul că explică anumite aspecte cheie ale moştenirii noastre străvechi. Aşa cum am mai spus, Cartea legii face trimitere la Marea Piramidă prin linia înclinată la un unghi de 26º, dar şi la Sfinx, prin anagrama zeiţei Bast. Să revenim aşadar la cele două minuni ale lumii antice şi la Cairo, oraşul lui Marte. Am demonstrat deja că Egiptul, la fel ca atâtea alte civilizaţii antice, şi-a adus tributul planetei Marte. A existat însă un corp ceresc chiar mai important decât această planetă, şi anume steaua Sirius. Egiptenii şi-au bazat întregul calendar pe mişcările acestei stele sacre, cea mai strălucitoare de pe firmamentul nostru. Am afirmat mai devreme că Marea Piramidă a fost astfel construită încât să permită luminii lui Sirius să intre prin deschizătura care duce la Camera Reginei într-un anumit moment al anului. Textele ezoterice indică faptul că scopul era ca lumina stelei să strălucească asupra unui iniţiat în timpul unui ritual. Dacă egiptenii erau atât de fascinaţi de Sirius, rezultă de la sine că străvechea civilizaţie de pe Marte trebuie să fi avut aceeaşi devoţiune faţă de această stea. Se crede chiar că
102

formele geometrice de pe planeta Marte au fost construite în semn de devoţiune faţă de Sirius. Potrivit unei anumite legende, faţa de pe Marte a fost construită în onoarea zeului (sau logosului) solar Sukon. Siriusienii s-au stabilit pe Marte cu permisiunea acestuia. Un alt nume al zeului era Set sau Seth. Motivul pentru care siriusienii s-au stabilit pe Marte era legat de faptul că la acea vreme, planeta se afla pe orbita-leagăn al vieţii. Cele 720 de zile cât dura rotaţia completă în jurul soarelui asigurau condiţii meteorologice optime, care permiteau stabilirea unei civilizaţii. Am arătat în Proiectul Montauk că cei care au asigurat scaunul necesar pentru experimentele asupra timpului au fost siriusienii. Un anume domn X m-a contactat şi mi-a spus că a fost implicat în negocierile pentru obţinerea scaunului. Tot el mi-a povestit şi de capacitatea lui Crowley de a manipula timpul, fiind prima persoană care mi-a sugerat că atât Experimentul Philadelphia cât şi Proiectul Montauk au fost efectele magiei lui Crowley. Acest lucru pare de-a dreptul ironic, dacă ne gândim la conexiunile secrete ale lui Crowley. Acesta a fost implicat nu doar în OTO, ci şi într-o societate secretă numită Argentum Astrum, sau Ordinul Stelei de Argint. „Steaua de Argint” se referea la Sirius, cea mai strălucitoare stea de pe cer şi cea care deţinea poziţia cheie în străvechea constelaţie a Phoenixului. Asirienii şi fenicienii şi-au tras numele de la această stea. Crowley a afirmat că cei care făceau parte din Ordinul Stelei de Argint erau chiar Iluminaţii. Corespondenţele merg însă şi mai departe. Esenţa magiei sale era inspirată de siriusieni, existând numeroase tradiţii care susţin această afirmaţie. În tradiţia ocultă, Sirius este considerat Zeul Ascuns sau „soarele din spatele soarelui”. La fel cum luna reflectă lumina solară, soarele reflectă lumina lui Sirius. Această idee a fost exprimată în Cartea legii, întrun fragment în care Crowley scria: „Khabs este în Khu, nu Khu este în Khabs”. Cuvântul Khab înseamnă stea, în timp ce Khu se referă la lumină. Ideea este următoarea: subconştientul colectiv crede că stelele sunt cele care emit lumină; în realitate, ele se scaldă în această lumină, pe care doar o reflectă. Aceasta era maniera în care Crowley, la fel ca şi strămoşii noştri, adora steaua Sirius, fiind în realitate un adorator al luminii creaţiei. Sirius era steaua cea mai strălucitoare de pe cer, deci era cea mai puternică, întrucât reflecta cea mai mare cantitate de lumină. În viziunea vechilor egipteni, atunci când Sirius se apropia cel mai mult de planeta pământ, între cele două corpuri cereşti se forma o legătură ocultă specială. Altfel spus, în acel moment Sirius reflecta către Terra o cantitate de lumină mai mare decât în orice altă perioadă a anului. Ei au descoperit că această legătură devenea extrem de puternică în timpul Zilelor Câinelui din august (Sirius mai era cunoscută şi sub numele de Steaua Câinelui), într-o perioadă cuprinsă între 23 iulie şi 23 august. Unii specialişti consideră că perioada poate fi extinsă până la 8 septembrie. Acest aspect legat de Sirius ne conduce la o sincronicitate, dacă ne aducem aminte de teoria expusă în Proiectul Montauk, potrivit căreia bioritmurile pământului se repetă la fiecare 20 de ani, începând cu data de 12 august. Această dată nu reprezintă numai aniversarea căsătoriei lui Crowley, a Experimentului Philadelphia şi a apogeului Proiectului Montauk; ea se află chiar în centrul intervalului numit

103

Zilele Câinelui. În acest context, ipoteza potrivit căreia scaunul din Montauk a fost furnizat de siriusieni pare extrem de pertinentă. Dacă tot acest incredibil scenariu al Proiectului Montauk este adevărat, este evident că singurii care ar fi putut cunoaşte cum poate fi construit un scaun capabil să rezoneze cu conştiinţa timpului erau siriusienii. Potrivit informaţiilor pe care le avem, siriusienii erau creaturi extrem de tehnice, dar fără un simţ politic foarte dezvoltat. Din spusele lui Al Bielek, ei arată foarte asemănători cu oamenii din anumite puncte de vedere. Sunt musculoşi, dar au pupila ca o fantă verticală, la fel ca în cazul pisicilor. Poartă pe cap un fel de năframă şi se bănuieşte că ar fi chei. Uneori, poartă pe ochi nişte chestii ciudate, care ar putea fi instrumente de comunicare. Au o înălţime de aproximativ doi metri şi dacă sunt deghizaţi corespunzător, pot fi confundaţi cu uşurinţă cu oamenii. Siriusienii de la Montauk erau cât se poate de amabili cu oamenii şi îşi vedeau de treaba lor. Cam acestea sunt informaţiile care se cunosc despre ei. Ceea ce mi se pare important este faptul că nu pot fi disociaţi în nici un fel de informaţiile revelate în această carte. Există o carte intitulată A 12-a planetă şi scrisă de Zacharia Sitchin care aduce numeroase dovezi în sprijinul ipotezei că pământul ar fi fost vizitat încă din timpuri imemoriale de către extratereştri. Lucrarea începe cu Sumeria antică, exact locul în care se presupune că s-au stabilit siriusienii. Dacă acceptăm această ipoteză, siriusienii devin nu numai punctul focal din care au plecat toate religiile noastre planetare, ci şi centrul a tot felul de activităţi extraterestre. Crowley a studiat această cunoaştere chiar de la sursă, analizând riturile ceremoniale ale vechilor sumerieni. Istoria îi consemnează pe aceştia ca un popor de păstori-regi numiţi yezidi. Profetul lor era Yezid, iar Crowley avea să descopere ulterior că era o reîncarnare a acestuia. Studiind vechii sumerieni şi riturile lor, Crowley a aflat că aceştia erau un popor orgiastic la limita extremă. Ceremoniile lor erau executate într-o sincronizare perfectă cu revoluţiile stelare. Urmaşii lor au deschis ulterior şcolile de mistere greceşti sau romane. Aceşti oameni din vechime priveau impulsurile primitive într-o manieră foarte diferită faţă de societatea „civilizată” de astăzi. Ei recunoşteau instinctiv (aproape la fel ca animalele în timpul sezonului de împerechere) faptul că mişcările de revoluţie ale universului coincid cu impulsurile sexuale, deschizându-i adeptului iniţiat accesul la lumile invizibile din alte dimensiuni. În artele tantrice hinduse, cunoscute şi sub numele de yoga iubirii, aceste impulsuri erau numite kala, unităţi de timp sau vibraţii vaginale. Dacă reducem spaţiul şi timpul la aspectele lor masculine şi feminine, este uşor să înţelegem că mama-natura prezintă ondulaţii care corespund vaginului. Am vorbit mai devreme în această carte de vesica pisces, un simbol în formă de ochi care a rezultat ca al doilea act al procesului creator evoluţionist. Mai este cunoscut şi sub numele de Ochiul lui Horus sau Ochiul lui Set (Sirius). Dacă „ochiul” se află într-o poziţie verticală, el devine un simbol al vaginului. Pe măsură ce geometria spaţiului şi a timpului devine din ce în ce mai complexă ca urmare a procesului de evoluţie (cunoscut şi sub numele de

104

mama-natura), se produc procese şi repetiţii care imită sau rezonează cu ceea ce noi numim procesul sexual. Aceste energii sunt uluitor de puternice şi permit crearea realităţii. Reţeaua morfogenetică nu este altceva decât un tipar energetic, care devine apoi realitate. Aceasta era esenţa riturilor orgiastice ale vechilor sumerieni sau asirieni. Ei celebrau de fapt ondulaţiile naturii şi evoluţia simbolurilor geometrice, conectându-şi conştiinţa la acestea prin intermediul procesului sexual. Orice om ştie că intră într-o stare diferită de conştiinţă în timpul actului amoros. Fiind vorba de un act de creaţie, nu este greu de bănuit că ori de câte ori ne aflăm în această stare de conştiinţă putem influenţa creaţia. Atunci când ne angrenăm într-un act amoros, noi accesăm reţeaua energetică ce a permis creaţia universului. Studiind aceste informaţii, Crowley a înţeles că strămoşii noştri ştiau foarte bine ce fac atunci când îşi realizează riturile orgiastice. Evident, practicanţii moderni ai orgiilor au transformat ritualul sacru într-un procedeu denaturat şi lipsit de orice sacralitate (ceea ce nu înseamnă însă că energiile magice nu sunt prezente la faţa locului). Toate acestea ne conduc înapoi la Bast27, zeiţa vrăjitoriei şi a magiei sexuale la vechii egipteni. Dacă aţi simţit vreodată impulsul de a face ceva bizar de natură sexuală, v-aţi aflat cu siguranţă sub imperiul lui Bast. Dar cine anume este această zeiţă? Identificată adeseori şi ca zeiţa-pisică a egiptenilor, Bast este una din cele mai vechi ipostaze a lui Babalon, zeiţa-mamă. Este portretizată fie ca o pisică, fie ca o leoaică. Fiind zeiţa magiei sexuale, ea guverna desfrâul şi impulsurile amoroase. Sarcina ei era să vegheze ca toate posibilităţile să se împlinească şi să vadă lumina soarelui. Bast este de multe ori identificată ca Bestia (n.n. Beast), întrucât se pare că a tutelat experimentele atlanţilor (iar mai târziu ale egiptenilor) care au condus la crearea sirenelor, minotaurilor, centaurilor, a calului Pegas, etc.

27

În capitolul 26 am arătat că literele străbătute de linia trasă de Crowley în Cartea legii alcătuiesc cuvintele EASY IF BAST (este uşor dacă Bast). O prietenă căreia i-am dat să citească manuscrisul m-a luat în derâdere, întrebându-mă de ce nu am grupat altfel literele, pentru a obţine EASY IF STAB (aprox.: este uşor dacă înjunghii). Prietena mea a refuzat să creadă că am descoperit o corespondenţă pertinentă. Chiar dacă Bast nu reprezintă adevărata cheie, este cert totuşi că studierea acestei corespondenţe mi-a permis să descopăr o sumedenie de informaţii utile. Chiar a doua zi, coincidenţa a făcut să întâlnesc un autor care mi-a oferit tot felul de date despre Jack Spintecătorul. Spre surpriza mea, am constatat că fraza „EASY IF STAB” nu este deloc lipsită de semnificaţii dacă este abordată din perspectiva studierii vieţii lui Jack Spintecătorul. Nu numai că există numeroase indicii referitoare la legătura dinte Crowley şi Jack Spintecătorul, dar s-a comentat chiar că Aleister ar fi cunoscut identitatea acestuia. Dacă ne gândim şi la sincronicitatea numelui său cu cel al lui Jack Parsons, nu putem decât să ne minunăm. Nu am avut încă timpul necesar pentru a studia această linie de cauzalitate, dar sunt aproape convins că aş putea descoperi corespondenţe foarte interesante cu Jack Spintecătorul dacă aş aborda cazul din perspectiva frazei „EASY IF STAB” din Cartea legii. Misterul identităţii lui Jack Spintecătorul nu a fost rezolvat niciodată. Intuiţia îmi spune că a fost mai degrabă o fiinţă interdimensională decât un simplu om. Faptul că a ucis prostituate reprezintă o primă corespondenţă cu Crowley. O altă corespondenţă interesantă rezultă din afirmaţia potrivit căreia şcolile misterelor protejează cu multă atenţie energiile Marii Piramide, căci prin accesarea acestora un novice ar putea distruge cu uşurinţă orice ar dori fără a putea fi prins. Dacă mai facem şi legătura cu mutilările de vite atribuite extratereştrilor (în scopul prelevării de glande şi organe vitale), posibilităţile de investigaţie devin multiple.

105

De la zeiţa Bast provin cel puţin două cuvinte rămase în lexiconul nostru modern: cuvântul „bastard”, născut din cutia Pandorei, din care au rezultat practicile sexuale neconvenţionale specifice vremii. În timpul domniei zeiţei, paternitatea nu reprezenta o chestiune importantă. Instituţia căsătoriei a apărut mai târziu, ca o necesitate pentru a prezerva structura patriarhală, în scopuri legate de succesiune şi moştenire. Când zeul (soţul zeiţei) a preluat puterea, el a stabilit instituţia paternităţii, pedepsindu-le pe femeile care năşteau copii în afara căsătoriei consfinţite printr-un inel. Întreaga chestiune nu ţine atât de morală cât de putere. Se ştie despre cultura amazoanelor că acestea ştiau să se înmulţească fără ajutorul bărbaţilor. Dacă ţinem cont de faptul că trupul uman este în esenţă androgin, nu este neapărat necesară separarea pe sexe pentru a da naştere unui copil. Această afirmaţie este susţinută de faptul dovedit ştiinţific că zona pellucida (acea zonă a organului reproducător al femeii care conţine un sac) poate fi penetrată de o proteină masculină latentă secretată de structura genetică moştenită de femeie, pe care corpul acesteia o asimilează unui spermatozoid. Aşa apar naşterile din fecioare. S-ar putea argumenta că energia feminină a amazoanelor era dezechilibrată din cauza lipsei bărbaţilor. Acesta este însă un cu totul alt aspect. După înlocuirea cultului zeiţei-mamă cu un cult patriarhal, femeile au fost subjugate şi supuse unor condiţii greu de suportat. Forţele masculine au preluat controlul. Aşa s-a născut moralitatea, generată de elitele aflate la putere în respectivele civilizaţii. La nivel primordial, scopul energiei feminine este de a regenera prin intermediul organelor sexuale. Aceasta este poarta către nemurire a formei animale a speciilor. Animalul nu îşi poate proiecta imaginea în viitor, obţinând astfel viaţa eternă pentru specia sa, decât prin intermediul organelor genitale feminine. Bast simboliza acest principiu, şi implicit ideea practicilor de reproducere neinhibate, cunoscute uneori şi sub numele de catting28. Cuvântul derivă şi de la cunt29, un termen de argou pentru vagin, folosit însă de regulă într-un sens peiorativ. Cuvântul este considerat atât de tabu încât face parte din „lista celor şapte cuvinte murdare” care nu pot fi rostite pe un post de televiziune. După cum putem vedea, influenţa zeiţei Bast nu este cu nimic mai mică nici în zilele noastre. Este uşor de înţeles astfel că ranchiuna şi duşmănia cu care sunt privite cuvintele „bastard” şi „cunt” derivă din străvechiul criticism al culturii prevalente în perioada domniei zeiţei Bast. Conceptul de Femeie Roşcată sau Babalon, mult uzitat de Crowely, nu este decât un alt nume pentru zeiţa Bast. Culoarea roşie a părului este aleasă din cauza similarităţii ei cu culoarea sângelui (aceasta este inclusiv culoarea aleasă pentru coperta Cărţii legii). Aşa cum am mai spus, sângele simbolizează fazele lunii şi ciclul menstrual. De aceea, calendarul lunar reprezintă calendarul lui Bast, şi implicit adevăratul calendar al trecerii timpului. El se află într-o opoziţie directă cu calendarul gregorian, apărut ca urmare a unui decret al Papei Grigorie, cel care a autorizat şi funcţionarea Inchiziţiei.

28 29

Împerechere a pisicilor aflate în călduri. Denumirea populară a organului genital feminin.

106

Progeniturile lui Bast (zeiţa lunii) sunt numite copii ai lunii. Spuneam în capitolul anterior că Aleister Crowley a fost recunoscut ca reîncarnare a preotului Ankh-af-an-Khonsu, sau Preotul lui Mentu. Khonsu fiind una din denumirile lunii, o putem considera pe Bast ca o Preoteasă a lui Mentu. Din această perspectivă, putem spune că Bast a fost divinitatea tutelară a experimentelor tutelare şi genetice de la Montauk. Ca o coincidenţă amuzantă, menţionăm că în zona de lângă parcarea din apropierea farului din Montauk rătăcesc un mare număr de pisici. Nu au cămin, dar sunt de regulă bine hrănite de turişti, care îşi aleg din când în când câte una ca să o ducă acasă. Aceste pisici sunt cunoscute chiar sub numele de „pisicile din Montauk”. Cineva mi-a spus că dacă urmăreşti o asemenea pisică înainte de furtună, te va conduce în galeriile subterane. Deşi corespondenţa dintre Bast şi Montauk pare încă obscură, este cert că ea a fost celebrată în Egiptul Antic sub forma Sfinxului. Avea corpul unui leu, simbolizat de Constelaţia Leului, şi partea superioară a unei fecioare, simbolizată de Constelaţia Fecioarei. La origini, Sfinxul avea sâni, dar aceştia au fost înlăturaţi după instaurarea culturii patriarhale. Faţa i-a fost de asemenea modificată, astfel încât să semene mai mult cu cea a unui cimpanzeu. Se pune întrebarea: de ce a unui cimpanzeu? Răspunsul este legat de genetica noastră. Evoluţia umană pe această planetă a început cu evoluţia maimuţelor. Am afirmat anterior că un Rh pozitiv al sângelui se referă la moştenirea genelor maimuţelor rhesus în sistemul uman. Rh-ul negativ se referă la o genetică extraterestră. Există şi o anumită asemănare a oamenilor cu maimuţele. Dacă nu mă credeţi, comparaţi-vă cu o gorilă de la grădina zoologică. Însuşi cuvântul „maimuţă” (n.n. monkey în limba engleză) ne permite anumite jocuri de cuvinte. Prefixul „mon” este legat de Montu, Montauk şi de celelalte definiţii ale fonemului de care am vorbit anterior, în timp ce sufixul „key” (n.n. cheie) se referă la „cheia enigmei de la Montauk”. Deşi savanţii nu sunt unanim de acord în această privinţă, convingerea generală este că acest cuvânt derivă din olandezul monnekijn, care provine din latinescul monne, a cărui origine este incertă. Manikan înseamnă om mic sau imitaţie de om. Cuvântul monne este şi el intim legat de rădăcina cuvintelor despre care am tot discutat. Se crede că un alt cuvânt, ape (n.n. un alt nume pentru maimuţă) este derivat dintr-un cuvânt teutonic, deşi unii afirmă că provine din limba celtă. Totul devine mult mai clar dacă studiem un derivat al său, cuvântul apex (n.n. vârf, culme). Corespondenţele acestuia sunt cât se poate de interesante. Cuvântul se referă la punctul culminant al timpului, dar şi la vârful superior al unui triunghi sau al unei piramide. Turnul din Babalon şi aspectul muntos al regiunii Montauk par direct asociate cu acest cuvânt, care derivă de la tip, asociat de regulă cu vârful pălăriei unui sacerdot (n.n. flamen). Un flamen era un preot sau un magician în Roma Antică, cuvântul fiind derivat din sanscritul brahman. O altă specie de maimuţe, orangutanul, derivă de la oran, care înseamnă om, şi utan, care înseamnă pădure. Cuvântul oran este de origine malaieziană şi este suspect de apropiat de Orion. Cuvântul cimpanzeu derivă de la pan, care înseamnă omniprezent. Este totodată numele lui Pan, zeul

107

pădurilor şi al câmpiilor, despre care se spune că era cât se poate de activ din punct de vedere sexual. Crowley a scris chiar o poezie despre el. Cuvântul gorilă a fost inventat de dr. Savage (care a existat în realitate), pornind de la un cuvânt al triburilor africane locale care desemna o femeie foarte păroasă. Este o referinţă directă la un specimen genetic despre care nu cunoaştem prea multe astăzi. Pentru informaţii suplimentare, puteţi citi cartea Mama a fost un animal adorabil, de Philip Jose Farmer. Toate aceste informaţii sunt cât se poate de clare. Cineva s-a jucat cândva cu genetica noastră, la modul literal. Pe vremea zeiţei Bast s-au încercat toate tipurile de experimente genetice posibile. Se pare că influenţa masculină de mai târziu a preferat să propage ideea unei similitudini a omului cu maimuţa, folosindu-se de reţeaua morfogenetică a evoluţiei. Bast a stabilit că omul poate coborî pe un nivel de conştiinţă inferior dacă alege acest lucru, şi invers, că formele inferioare pot evolua pe nivelul conştiinţei umane. Afirmaţia poate părea un sacrilegiu astăzi, dar în trecutul îndepărtat era un adevăr unanim acceptat. Arheologii au găsit în oraşul Bubastis un mare număr de pisici mumificate care păzeau templul sacru. Se pare că respectul faţă de Bast era imens în acele vremuri. Cartea legii ne învaţă că propagarea vieţii este complet nerestrictivă prin natura ei. Toate posibilităţile sunt reale şi trebuie împlinite prin evoluţia formelor geometrice care stau la baza creaţiei. Zeiţa Bast simbolizează potenţialul nerestrictiv al întregii creaţii. Limitările evoluţiei noastre sunt influenţate de cei care controlează reţeaua morfogenetică, dar nu pot fi cu adevărat determinate decât de liberul nostru arbitru şi de propriile noastre opţiuni. Capitolul 28 Poate Dumnezeu să trăiască într-un câine? Desacralizarea zeiţei Bast în cultura noastră face din vechile rituri sexuale sumeriene un tabu absolut. Acest lucru este uşor de recunoscut în principalul curent al creştinismului, care penetrează întreaga noastră cultură. Sumerienii priveau viaţa dintr-o perspectivă complet opusă celei din care o privim noi. Prin riturile lor sexuale, ei considerau că celebrează lumina sau spectrul electromagnetic al creaţiei care se manifestă prin diferitele corpuri cereşti ale galaxiei. Lumina simboliza întreaga creaţie, iar procesul sexual reprezenta puntea de legătură între animal şi divinitate. Conceptul de Sfântă Treime a fost inventat mai târziu, pentru a-i inocula omului ideea că Dumnezeu l-a creat numai prin intermediul spiritului. Deşi acest lucru nu este complet neadevărat, el a fost astfel predicat încât să-l diferenţieze pe om de animal. Este un prim exemplu de gândire polarizată, de diviziune. Culmea este că Biserica a insistat de-a lungul timpului asupra doctrinei potrivit căreia Iisus s-a născut dintr-o fecioară. Practicanţii magiei, deseori duşmani de moarte ai doctrinei Bisericii, nu au nici o problemă în a accepta această idee. Ceea ce nu acceptă ei este ideea că omul este complet separat de animal. Există multe motive care stau la baza acestei idei, iar unul dintre ele are o importanţă deosebită, întrucât este legat de Iehova.

108

Într-un capitol anterior am arătat că numele ebraic al lui Iehova este JHVH, YHWH sau IHVH. Este vorba de cele patru litere ale alfabetului ebraic, Yod, Hé, Vau şi Hé. Ce nu v-am spus atunci este că dacă inversăm literele IHVH, obţinem HIVH, care este numele ebraic pentru bestie şi se pronunţă heva. Întrucât acest cuvânt are acelaşi echivalent numeric ca şi Iehova, cele două semnificaţii se consideră a fi identice. Aceasta este magia alfabetului. Însumate, ambele cuvinte dau numărul 26, adică unghiul liniei trasate de Crowley în Cartea legii. Ajungem astfel la un alt mister, legat de numele popular al lui Sirius: Steaua Câinelui. Toţi câinii derivă din lupi, animale mult mai populare şi mai sacre în cultura New Age. Câinele este un animal domesticit, dar rămâne totuşi un animal. Nu este exclus ca riturile sexuale ale asirienilor să fi inclus şi animale, cert este că ele urmăreau să scoată la lumină latura animalică a omului. Aşa se explică alegerea câinelui. Din punct de vedere al plăcerii strict fizice, câinele sau latura animalică a omului reprezintă cel mai bun prieten al său, întrucât îl face să se simtă bine. Egiptenii îl mai numeau pe Set şi An, care înseamnă „câine”. Astfel sa ajuns la cuvântul „Set-an”, care s-a transformat apoi în Satan, cel care conduce iadul, un loc infernal în care predomină o căldură excesivă. Referinţa la un câine în călduri pare evidentă. Aşa se explică dictonul moral de mai târziu: „Dacă laşi animalul din tine să iasă la lumină, vei ajunge în iad”. În realitate, orice om a vizitat deja iadul şi nu s-a simţit deloc rău acolo! Dar poate cel mai uimitor mister legat de Steaua Câinelui este faptul că „zeu” şi „câine” conţin aceleaşi litere, inversate (n.n. zeu – god, câine – dog, în limba engleză). Din punct de vedere numeric, ambele dau numărul 26, deşi literele provin din cuvintele în limba engleză, nu din echivalentele lor ebraice. Cât de mari pot fi şansele ca acest lucru să fie o simplă coincidenţă? Se pare că toate aceste argumente au contat în ochii lui Crowley, care a scris în Cartea legii: „Poate Dumnezeu (un zeu) să trăiască într-un câine?” Toate aceste informaţii par greu de acceptat în ochii celor cu convingeri extrem de bine definite. Celor cu convingeri creştine foarte ferme le reamintesc cuvintele lui Iisus: „Fii la fel de viclean ca şi şarpele, dar la fel de blând ca şi porumbel”. Este un îndemn evident la cunoaşterea tuturor posibilităţilor. Nu întâmplător, ordinul iezuiţilor îşi îndeamnă adepţii să devină avocaţii diavolului pentru a se familiariza cu punctele de vedere ale ereticilor. Pentru a obţine corespondenţele numerice ale cuvintelor Dumnezeu (zeu) şi bestie (animal), am fost nevoiţi să inversăm literele celor două cuvinte. Există însă un derivat al cuvântului Dumnezeu (n.n. God) care nu necesită nici o inversiune a literelor pentru a obţine câteva concluzii de mare interes. Cuvântul englezesc God (n.n. Dumnezeu sau zeu) derivă din germanul gott, care înseamnă a chema sau a invoca. Cuvântul a invoca derivă din latinescul vocare, care înseamnă a chema şi derivă la rândul lui de la străvechiul cuvânt din limba norse kalla. Dicţionarul Webster’s New World nu oferă decât supoziţii cu privire la derivaţiile cuvântului kalla. Ce nu ştiu autorii dicţionarului este faptul că limba norse era vorbită de rasa ariană, cea

109

care a „invadat” subcontinentul indian, creând mai târziu Vedele şi religia hindusă. Orice istoric ştie acest lucru. Religia lor a fost însoţită de diferite forme de yoga, inclusiv de cea sexuală sau tantrică. Arienii care au creat tantra, transmiţând-o culturii dravidiene, foloseau cuvântul kala. Kala este un cuvânt sanscrit care înseamnă vibraţie vaginală sau perioadă măsurată de timp. Mai înseamnă şi emanaţie a esenţei divine şi este ilustrat printr-o floare, o stea, un parfum sau o rază. Din Kala a derivat Kali, străvechea zeiţă hindusă a timpului şi creatoare a universurilor. Kala-ele mai sunt reprezentate şi de diferitele căi ale Arborelui Cabalistic al Vieţii. Intrarea în rezonanţă cu kala-ele permite accesarea arhetipurilor existenţiale, şi implicit schimbarea conştiinţei. Kala-ele mai corespund şi celor opt culori (inclusiv negrul) ale spectrului şi reprezintă chiar rădăcina cuvântului „culoare” (n.n. color). Cea mai importantă kala era neagră şi o reprezenta pe zeiţa Kali. Negrul semnifică vidul creator din care s-au născut toate lucrurile. Este o altă formă de reprezentare a zeiţei-mamă. Pe măsură ce umanitatea a avansat în yuga întunecată, această cunoaştere s-a pierdut. Ea a degenerat şi a fost numită magie neagră, deşi la origini nu era practicată cu scopuri sau intenţii negative. Negrul era o culoare sacră, ilustrând întregul spectru electromagnetic. Din perspectiva celeilalte semnificaţii a ei, de măsurare a unităţilor de timp, kala reprezintă rădăcina cuvântului „calendar”. Acesta era sensul care o făcea atât de înspăimântătoare pe zeiţa Kali, care avea puterea şi responsabilitatea supremă de a devora întreaga viaţă. În realitate, aceasta este doar una din manifestările vieţii. Timpul devorează orice organism viu. După cum observăm, derivatele cuvântului God permit o întreagă disertaţie teologică în sine. Ce merită observat este faptul că strămoşii noştri se raportau la creaţie şi la divinitate într-o manieră complet opusă sistemelor obişnuite ale dogmelor din zilele noastre. Set sau Shaitan este cel mai vechi din zeii documentaţi de istorie şi nu este exclus ca sumerienii să fi aparţinut aceleiaşi rase ariene care s-a stabilit în India. Set era cunoscut şi sub numele de Sothis, Saturn sau Sept, din care a derivat mai târziu cuvântul septembrie. Pe măsură ce yuga întunecată a avansat, întregul eşafodaj al vechilor religii a intrat în declin. Mai târziu, creştinii l-au satanizat pe Shaitan, încorporând acest concept ca un principiu opus în religia lor. Conceptul deriva însă din religia sumeriană şi a fost perpetuat până în vremea cavalerilor templieri. Inchiziţia i-a torturat pe templieri „în numele lui Christos”, cerându-le să renunţe la Satan. În realitate, templierii nu erau deloc atât de răi pe cât dorea Biserica să-i reprezinte; ei credeau pur şi simplu într-un sistem diferit de valori. Numitorul comun al vechilor religii sumeriene şi ariene (personal, bănuiesc că ambele au derivat din aceeaşi sursă unică) pare să se învârtă în jurul procesului sexual sub forma zeiţei-mamă şi a conceptului timpului. Ambele principii erau strâns asociate cu conştiinţa. Ajungem astfel din nou la proiectul Montauk, despre care am afirmat în repetate rânduri că a fost caracterizat prin metode de operare sexuale, care aveau ca scop afectarea timpului. El a generat un curent opus în reţeaua morfogenetică a pământului,

110

aducând la suprafaţă informaţii puţin înţelese până acum, venite din negura timpului. Readucerea lor la lumină poate schimba conştiinţa umanităţii, învăţându-ne să evităm greşelile trecutului. Capitolul 29 Babalon Potrivit tradiţiei, asirienii s-au stabilit iniţial în Sumeria, având trupuri de pisici sau de lei. Nu se ştie exact din câţi hibrizi şi din câţi oameni autentici a fost alcătuită această cultură. Ce se ştie este că la un moment dat asirienii s-au stabilit în regiunea Cairo-ului, pe care au numit-o Babalon sau Babilon, care înseamnă pui de leu (n.n. baby-lion în original). Oraşul a fost desemnat ca unul din Locurile Sacre ale Leului şi s-a luat decizia construirii unui mare depozit al cunoaşterii, care să permită prezervarea cunoaşterii colective. Acest proiect de construcţie s-a finalizat cu ceea ce noi numim Marea Piramidă şi Sfinxul. Marea Piramidă şi piramidele sale satelit au fost concepute ca ceasuri antice, fiind sincronizate cu întreaga natură ciclică a universului. Sfinxul o reprezenta pe zeiţa Bast, cunoscută şi ca Babalon, iar mai târziu Isis. Aşa cum am mai afirmat, Isis şi Osiris au derivat de la Sirius. Prin Sfinx şi prin Marea Piramidă, asirienii au ilustrat cele două principii cheie ale religiei lor. Ambele erau asociate cu cunoaşterea sacră depozitată în Sala Cunoaşterii. Aleister Crowley a fost iniţiat în toată această cunoaştere. Atunci când a dormit în Marea Piramidă, înainte de a primi Cartea legii, el căuta iniţierea supremă. Proiectându-se într-o lume mai presus de propria sa înţelegere, el a trăit o experienţă extrem de profundă. A intrat în rezonanţă cu forme de conştiinţă care ieşeau complet din tiparele cunoscute, cunoscând o matematică atât de precisă a universului încât nu au încetat să-l uimească pe Crowley până la sfârşitul zilelor sale. În esenţă, el şi-a petrecut restul zilelor încercând să explice ce s-a întâmplat atunci. Am vorbit mai devreme de tetragramă, formula magică sau alchimică ce însoţea „primul tetraedru” al existenţei. Primul element din alchimie sau din tarot este focul, care desemnează primul punct al tetraedrului tetragramei. Focul se manifestă ca o undă, a cărei structură este reprodusă pentru a ilustra forma de vârtej din tetraedrul lui Stan Tenen (despre care am vorbit în capitolul 10). Aceasta este identică cu cornul unui berbec şi reprezintă baza alfabetului ebraic, ale cărui litere pot fi percepute prin rotirea formei în interiorul tetraedrului. Cu atâta simbolism codificată într-o singură formă, este uşor de înţeles că matricea geometrică ce conţine un tetraedru sau o piramidă emană un curent energetic de conştiinţă. Este vorba de o spirală conică de energie, care corespunde cu precizie formulei matematice cunoscută sub numele de spirala lui Fibonacci. Faptul că acest con de energie poate influenţa inteligenţa unei minţii este demonstrat de pălăriile conice aşezate de-a lungul timpului pe capul studenţilor leneşi. Iniţial, scopul acestora era de a-i face mai inteligenţi, dar treptat ele s-au transformat într-o pedeapsă. Deşi nu avea o pălărie conică, Aleister Crowley purta totuşi o pălărie de vrăjitor, care, la urma urmei, reprezintă acelaşi lucru.

111

Focul sau energia primordială a tetragramei din interiorul Marii Piramide este asociat cu focul şi pasiunea Sfinxului prin intermediul canalului de legătură cunoscut sub numele de Sala Cunoaşterii. Sfinxul simbolizează poftele desfrânate ale lui Bast, dar şi pe Fecioara inteligentă, cunoscută la romani ca Diana, Zeiţa Lunii, cea care transmută energiile inferioare în energii superioare. Altfel spus, este persoana care are acces la Sala Cunoaşterii. Când Crowley realiza acte de magie sexuală, el încerca să intre în rezonanţă cu conştiinţa superioară a Sălii Cunoaşterii, folosindu-se de energiile inferioare pentru a avea acces la cele superioare. În sine, Marea Piramidă este o structură foarte curioasă din mai multe motive. Una dintre cele mai uimitoare trăsături ale sale este legată de faptul că nu reprezintă un poligon simetric. Dacă ar fi jumătatea superioară a unui octaedru, cele două unghiuri de la baza suprafeţelor triunghiulare ar trebui să măsoare fiecare câte 60º. În realitate, ele măsoară 51,51º , ceea ce înseamnă că piramida este uşor turtită. Altfel spus, putem obţine acelaşi rezultat dacă luăm un octaedru perfect simetric, împingând uşor vârfurile de sus şi de jos către centru. Sub presiunea forţei, unghiurile suprafeţelor laterale s-ar ascuţi puţin. Explicaţia este simplă: pământul însuşi nu este propriu-zis o sferă, ci doar un sferoid, având forma unei mandarine. Cu alte cuvinte, liniile matricei energetice a pământului nu sunt nici ele perfect simetrice. La origini este posibil să fi fost, dar din momentul în care pământul a fost strivit, căpătând forma unui sferoid, liniile corespondente au fost şi ele modificate în consecinţă. Unghiurile de 51,51º ale suprafeţelor laterale ale Marii Piramide corespund perfect cu distorsiunea geometrică a pământului. Un lucru este cert: cine a construit Marea Piramidă cunoştea perfect forma exactă a pământului. Mai există un aspect interesant legat de unghiurile Marii Piramide. În vremurile de apogeu, aceasta era pavată cu dale din calcar (carbonat de calciu). Analiza de la microscop revelează faptul că molecula triunghiulară a acestei substanţe chimice are exact aceleaşi unghiuri ale suprafeţelor laterale (de 51,51º). Se poate spune că moleculele de calcar ale dalelor care pavau piramida imitau însăşi forma acesteia, care la rândul ei imită reţeaua morfogenetică a pământului. Mergând mai departe, trebuie să spunem că oasele omului sunt confecţionate tot din carbonat de calciu. Aşa se explică de ce erau atât de importante oasele morţilor din Montauk pentru accesarea reţelei. Geometria oaselor se află într-o rezonanţă perfectă cu structura piramidală a reţelei. Evident, toate oasele de om au această proprietate. Ele emană o anumită energie care poate influenţa conştiinţa. Dacă nu credeţi, încercaţi să speriaţi de moarte pe cineva cu un schelet. În mod normal, acest lucru pare hilar, dar funcţionează de fiecare dată. În diferitele sale lucrări, Crowley indică faptul că ştia toate aceste aspecte legate de Marea Piramidă şi de energiile sale. Folosindu-se de cunoştinţele sale şi de studiul intens al perioadei sumeriene, el a creat ritualuri specifice menite nu doar să permită accesul la alte planuri de conştiinţă, ci şi să comunice cu lumile invizibile prin tot felul de instrumente. Printre aceste lumi se numărau cu siguranţă şi cele ale extratereştrilor. În anul 1918, Crowley a început un act de magie sexuală cu o persoană de sex feminin din New York pe nume Roddie Minor. Actul se

112

numea Ritualul Amalantrah şi a fost executat cu câteva luni înainte ca Aleister să-şi petreacă vara la Montauk. Unul din simbolurile principale ale acestui ritual era oul. Se pare că Aleister primise mesajul: „Totul este conţinut în ou”, care corespunde exact cu elementele de geometrie sacră de care am discutat în această carte. Oul reprezintă prima sferă de conştiinţă şi întregul potenţial care urmează să se manifeste ulterior. Entitatea contactată de Crowley se numea LAM şi o schiţă desenată de el arată că semăna izbitor cu extratereştrii cenuşii de care am auzit cu toţii atât de mult vorbindu-se. Forma capului lui LAM semăna perfect cu un ou. Documentele OTO indică faptul că LAM reprezintă un cuvânt tibetan care înseamnă Cale sau Cărare, în timp ce un LAMA este „cel care merge”. Această conexiune tibetană a operei lui Crowley chiar înainte de vizita sa la Montauk este interesantă şi merită să fie menţionată. Am definit mai devreme cuvântul tibetan Mantak, arătând că înseamnă claritate sau înţelegere. În timp ce realiza Ritualul Amalantrah, Crowley a primit mesajul: „Trebuie să mergi pe această Cale”. Asocierea dintre LAM şi Montauk este uşor de făcut, nu numai prin cuvântul „mantak”, ci şi mergând pe conexiunea germană, de care am vorbit mai devreme în această carte. LAM este şi un cuvânt celtic care înseamnă prag, adică un obstacol pe cale. În Irakul de astăzi există de asemenea un loc care se numea Elam, localizat pe malul nord-estic al fluviului Tigru, chiar la intrarea în Golful Persic. Limba vorbită în Elam era o curiozitate şi nu i s-a găsit nici o familie de limbi cu care să fie înrudită. Interesul faţă de LAM nu a scăzut nici astăzi. OTO a fondat un cult al lui Lam pentru membrii atraşi de această entitate care doresc să se folosească de forma oului ca de o capsulă spaţială astrală pentru a călători în ţara Lam şi pentru a face salturi tantrice în timp. Dar lucrul care ne interesează cel mai tare este contactarea lui Crowley de o entitate extraterestră asociată practic cu toate aspectele pe care le-am studiat până acum. Nu este exclus ca Aleister să-şi fi continuat activitatea şi după moartea sa fizică pe LAM, îndeosebi dacă ţinem seama că în anul morţii sale, 1947, s-a produs o veritabilă invazie de OZN-uri. Anul 1947 prezintă în sine corespondenţe uimitoare, legate de unul din principalele puncte ale reţelei descoperit pe mai multe planete. De pildă, Cydonia, regiunea de pe Marte în care se află faţa umană şi piramidele, se află la 19,47º faţă de ecuator. Vârtejul roşu (care apare ca un punct) de pe Jupiter este situat la aceeaşi latitudine; la fel şi o zonă similară de pe Neptun. Pe pământ, piramidele de pe peninsula Yucatan din Mexic sunt situate exact la 19,47º nord faţă de ecuator. Cineva abia întors din Hawaii m-a informat că şi acolo s-au descoperit piramide acoperite de junglă, situate la aceeaşi latitudine faţă de ecuator. Evident, toate acestea nu reprezintă dovezi că moartea lui Aleister Crowley în anul 1947 ar avea vreo legătură cu invazia de OZN-uri, dar multă lume a remarcat coincidenţa, inclusiv prăbuşirea OZN-ului de la Roswell, New Mexico, chiar dacă moartea lui Crowley s-a produs la 1 decembrie, ulterior accidentului. Unii ar putea argumenta că, oricum, Crowley era deja slăbit, ceea ce le-a permis militarilor din New Mexico să tragă asupra OZN-

113

ului cu radarul lor SAGE. Scenariul ni se pare improbabil, dar un lucru este cert: că Aleister Crowley l-a influenţat profund pe un alt magician, la fel de legat de extratereştri, de CIA şi de Montauk. Este vorba de Jack Parsons, al cărui mare experiment s-a produs în anul 1946. Am vorbit pe larg despre Jack Parsons în lucrarea O nouă călătorie la Montauk, unde am arătat că acesta a realizat un act de magie sexuală considerat de mulţi drept cel mai mare experiment magic al secolului. Parsons a fost ajutat de alţi doi magicieni, membri ai clanului Wilson: Marjorie Cameron şi L. Ron Hubbard. Experimentul s-a numit Ritualul Babalon şi a avut drept scop invocarea Zeiţei-Mamă în aspectul ei glorios, numit Babalon. De la publicarea lucrării am făcut numeroase cercetări referitoare la Jack Parsons. Acestea ar merita o carte întreagă, aşa că nu voi putea include aici decât o sinteză scurtă a descoperirilor mele. Jack a fost co-fondatorul Laboratorului de Propulsie prin Jet, iar invenţiile sale în domeniul rachetelor au stat la baza programului spaţial american. Oficial, a murit la data de 17 iunie 1952 ca urmare a unei explozii petrecute în laboratorul său, dar studierea ziarelor şi o discuţie cu soţia sa au scos la iveală o serie de circumstanţe misterioase. Soţia sa, Marjorie Cameron, a sosit la faţa locului după explozie, dar înainte de plecarea ambulanţei. Paramedicii nu au lăsat-o să intre în ambulanţă şi nu i s-a permis vizitarea lui la spital. Chiar poliţia a încălcat procedura, evitând să o cheme să identifice cadavrul. Cameron era ruda cea mai apropiată a lui Parsons, având în vedere că mama lui s-a sinucis la auzul veştii. Nici Cameron, nici George Frey, cel care s-a ocupat propriu-zis de incinerare, nu au putut vedea corpul celui decedat. Mai mult, relatările din ziare abundă în tot felul de mărturii dubioase, ale unor personaje care nu pot trezi decât suspiciuni. Moartea Virginiei Parsons, mama lui Jack, este înconjurată de acelaşi mister. Am întrebat la Departamentul de Poliţie din Pasadena dacă pot examina dosarul cazului. Mi s-a răspuns că fiind atât de vechi, trebuie să caut în departamentul de microfilme. Dacă nu era dat la secret, puteam să-l consult. Le-am scris atunci o scrisoare, cerându-le permisiunea să cercetez dosarul, şi după o lungă aşteptare mi s-a răspuns că acesta a fost şters din sistem. Ceea ce ştiu cu siguranţă este că pe timpul vieţii, FBI-ul îi supraveghea fiecare mişcare lui Parsons. De aceea, nu este exclus ca vreodată, dosarul lui să apară de undeva. În timp ce circumstanţele în care a murit Jack sunt înconjurate de mister, cariera sa magică este ceva mai bine cunoscută. Probabil a fost magicianul cel mai devotat şi mai pasional al Zeiţei-Mamă din acest secol. Crowley şi Jack nu s-au întâlnit faţă în faţă în momentul Proiectului Babalon. Crowley se afla pe patul de moarte, iar Parsons a jucat rolul fiului rebel. Se pare că Aleister i-a scris o scrisoare, în care i-a spus că experimentul a eşuat, lăsând totuşi o portiţă deschisă. I-a spus că nu a primit raportul lui Parsons, pe care îl aştepta înainte de a trage concluzia finală. În timpul Ritualului Babalon din 1946, Parsons a invocat zeiţa Babalon cu scopul de a pune capăt tiraniei care a dominat umanitatea în timpul erei întunericului. Faptul că ştia exact ce face este ilustrat de yantra pe

114

care a folosit-o. O yantra este o figură simbolică bidimensională (un desen) folosită pentru a invoca accesul la o dimensiune superioară. Este un instrument clasic folosit în magie, în yoga şi în alte tehnici de meditaţie. Yantra folosită pentru Ritualul Babalon era o stea cu şapte colţuri, pe care o reproducem pe pagina alăturată. De remarcat faptul că cele şapte litere ale cuvântului Babalon sunt inscripţionate în cele şapte colţuri. Toate unghiurile din acest desen au 51,51º, fiind identice cu unghiurile Marii Piramide din Gizeh rezultate ca urmare a armonizării piramidei cu reţeaua morfogenetică a pământului. Dacă înmulţim 51,51 cu 7, obţinem 360,57, lungimea aproximativă a anului calendaristic antic. Acesta a fost instrumentul prin care magicienii care au lucrat la Proiectul Babalon (Jack, Ron şi Cameron) au accesat conştiinţa timpului. Ce s-a întâmplat cu ei după ce au intrat în acea stare modificată de conştiinţă nu putem decât cel mult să bănuim. Cert este că au reuşit să se proiecteze în afara acestei realităţi, act în urma căruia au rezultat atât de multe sincronicităţi încât am putut scrie această carte. Ilustraţie Yantra Babalon O yantra este o reprezentare geometrică a unei mantra (undă sonoră) ce corespunde unei zeităţi particulare, în cazul de faţă Babalon. O yantra sau o mantra nu are nici o semnificaţie dacă nu este activată prin punerea magică în rezonanţă cu conştiinţa corespondentă de către practicant (proces cunoscut sub numele de tantra). Ilustraţia de pe pagina următoare este o reprezentare artistică a cărţii „Steaua” din Tarot. Steaua din figură este identică cu yantra de mai sus, fiind identificată cu steaua cu şapte colţuri, Venus sau Babalon, a cărei principală caracteristică este iubirea. Orice realitate are la bază principiul creator al zeiţei-mamă. Oamenii obişnuiţi o numesc pe aceasta mama-natura. Magicienii îi spun Babalon şi o invocă ori de câte ori doresc să imprime evoluţiei un nou curs. [NOTĂ: ilustraţia de mai sus este o reproducere exactă după un desen al lui Jack Parsons. Dacă yantra este desenată corect, unghiul demarcat în ilustraţie trebuie să fie de exact 51,51º. Desenul de mai sus are un unghi ceva mai mic] Cameron mi-a spus că operaţia i-a schimbat pentru totdeauna pe Jack şi pe Ron Hubbard. Cei doi nu au mai fost niciodată aceiaşi. După ce şi-a revenit de pe urma unei paralizii pe partea dreaptă (rezultată ca urmare a experimentului), Hubbard a devenit absolut genial şi a făcut dovada unei energii remarcabile, pe care şi-a canalizat-o în mare parte creând mişcarea Dianeticii şi a Scientologiei. Între altele, a făcut regresii cu oamenii şi a studiat implanturile extratereştrilor cu 40 de ani înainte ca acest lucru să devină o modă. Parsons a apucat-o pe o altă cale. Considerat tot timpul un risc de securitate de complexul militar-industrial, el şi-a continuat operaţiile magice. A terminat singur Ritualul Babalon, iar reacţiile în lanţ care s-au declanşat nu şi-au epuizat încă toate consecinţele. Cu privire la Proiectul Babalon, Jack a scris o notă în care afirma că va fi consumat de foc. Este greu de ştiut dacă vorbea într-un sens metaforic sau real. Afirmaţia era făcută în onoarea lui Babalon, ca sacrificiu suprem. Cu

115

câteva luni înainte de moarte, el şi-a dat seama că i se apropie sfârşitul. Nu a făcut însă nimic pentru a i se împotrivi. Există însă un mister şi mai mare, trecut cu vederea de multă lume. Deşi fusese exclus din OTO ca urmare a Proiectului Babalon, Jack a obţinut gradul nouă în cadrul acestuia. Pentru a obţine acest grad, adeptul trebuie să renunţe la identitatea sa. Este cert faptul că el a făcut acest lucru, nu se ştie însă dacă prin asumarea unei identităţi secrete în cadrul guvernului sau prin moartea fizică. De altfel, moartea fizică este considerată insignifiantă în marea schemă a lucrurilor. Un lucru este sigur: el şi-a schimbat identitatea. În ultimii 40 de ani, Jack Parsons a fost considerat mort din punct de vedere legal. Un alt aspect legat de viaţa lui Jack trecut cu vederea este faptul că el nu era doar membru OTO, ci şi membru AA, ordinul Iluminaţilor, din care nu se spune că ar fi fost exclus vreodată! Cameron mi-a spus odată că a dat datele naşterii lui Jack unor astrologi de frunte din California de sud. Aceştia i-au spus că astrograma sa indica faptul că ar putea fi şeful CIA. De vreme ce atât Crowley cât şi Parsons erau membri ai Iluminaţilor, merită să ne ocupăm puţin de asociaţia acestora, pentru a vedea ce reprezintă ea. Până acum am aflat doar că ea are o anumită legătură cu Sirius. Există nenumărate cărţi şi teorii ale conspiraţiei legate de acest subiect. Definiţia din dicţionar afirmă că Iluminaţii sunt membrii unei societăţi secrete care pretind că au un grad special de iluminare intelectuală sau spirituală. Să vedem aşadar ce se întâmplă dacă un om dobândeşte un asemenea grad de iluminare, transcenzând întreaga experienţă cunoscută. El pătrunde într-o altă dimensiune şi înţelege întreaga structură a creaţiei. Experienţa este cunoscută şi sub numele de ascensiunea lui kundalini sau accesul la conştiinţa universală. Evident, există diferite grade de iluminare. Eu mă refer aici la cea supremă. Cel care atinge această stare pe pământ rămâne legat o vreme de planul fizic, cu toate imperfecţiunile şi agitaţia acestuia. Pe de altă parte, dacă un individ atinge o asemenea stare, ea nu se transferă automat întregii rase umane. Ajungem astfel din nou la războiul conştiinţei. Există oameni care doresc să devină mai conştienţi şi să-şi extindă conştiinţa dincolo de perimetrul cunoscut al existenţei. Există însă alţi oameni care doresc să limiteze această activitate. Se pun astfel la cale tot felul de scenarii, care mai de care mai gigantice şi mai complexe, care pot fi recunoscute ori imaginate cu uşurinţă, prin care diferite societăţi secrete se luptă unele cu altele. Un lucru este sigur: Aleister Crowley şi Jack Parsons făceau parte dintr-o tradiţie intitulată Iluminaţii care urmărea expansiunea conştiinţei. Nu ne propunem aici să stabilim dacă activităţile lor erau bune sau rele. Cert este că scrierile amândurora reflectă intenţia lor de luptători pentru conştiinţă. Cei care i-au denigrat par să se afle în cealaltă barcă. Scopul lui Aleister Crowley era punerea în mişcare a unor forţe oculte care să conducă la iluminarea tuturor oamenilor până la sfârşitul acestui secol. Jack Parsons a urmat aceeaşi tradiţie, dar circumstanţele morţii sale la o vârstă încă tânără dau naştere unei alte enigme. Ne putem pune întrebarea legitimă dacă nu cumva a continuat să trăiască orchestrând forţe extrem de

116

puternice într-o manieră super-secretă, sau dacă nu a făcut acelaşi lucru după moartea fizică, din lumea spiritelor. Cert este că magia lui a provocat efecte în lanţ, care nu s-au oprit nici după moartea sa. Amândoi magicienii s-au confruntat cu forţe ale întunericului şi nici unul nu s-a temut să se lupte cu ele. S-au folosit amândoi de vehicule ale întunericului prin care să comunice. Dar la urma urmei, ce anume au avut ei de comunicat? Mesajul lor a fost că întreaga creaţie se manifestă din lumină, definită şi ca spectru electromagnetic, care nu reprezintă decât un alt cuvânt pentru natura-mamă. Crowley ne-a oferit un indiciu atunci când a anunţat că nu-şi va asuma oficial numele de „Phoenix” până când opera sa nu va fi încheiată. Din această perspectivă, adevăratul Proiect Phoenix constă în eliberarea umanităţii de forţele ignoranţei şi ale opresiunii care au domnit în ultimele 13.000 de ani. Armageddonul ne aşteaptă într-adevăr, dar nu în sensul inoculat de forţele întunericului în scopul amplificării fricii şi al promovării propriilor lor interese. El va consta într-o revelaţie personală pentru fiecare om în parte, dacă nu cumva aceasta s-a produs deja. Va fi o luptă între Christos şi forţele angelice, pe de o parte, şi Anticrist cu demonii săi pe de altă parte. Cei care invocă înţelepciunea lui Babalon nu vor rămâne deoparte în această luptă. Ei vor fi arbitrii care se vor asigura că meciul se desfăşoară corect, fără mite oferite Federaţiei Mondiale a Boxului de către diferiţi membri ai şcolilor misterelor care stau în fotoliile lor scumpe din primele rânduri. Dacă vom reuşi să realizăm acest lucru, meciul se va desfăşura echilibrat şi va fi urmat de o ascensiune. În Ziua Judecăţii nu va fi nici o judecată. În caz contrar, cei care o vor face nu vor respecta mesajul lui Christos care spune: „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi”. Aşadar, să ne pregătim de joc, după cum spune proverbul. Capitolul 30 Recviem Ne propunem în final să părăsim acele proiecţii ale conştiinţei care neau condus până pe înălţimile Iluminaţilor, privind prin Ochiul lui Horus, şi să ne întoarcem cu picioarele pe pământ, în punctul din care am plecat: Montauk Point. Acesta este locul în care desacralizarea tradiţiei străvechi a nativilor americani a atins apogeul, oamenii întorcându-şi spatele în faţa cunoaşterii străvechi şi a sistemului păgân de convingeri care o celebra. Aşa cum spuneam la începutul acestei cărţi, studierea istoriei tribului Montauk ne-a condus la descoperirea anumitor sincronicităţi legate de numele de Parsons. A existat un colonel William Parsons care a făcut un angajament cu tânărul Stephen Talkhouse Pharoah. Proprietatea tribului Montauk a trecut astfel sub tutela familiei Parsons. Când pe la sfârşitul secolului XVIII s-au descoperit movilele şi piramidele din Motnauk, Guvernul SA a arătat un interes deosebit faţă de acestea, trimiţându-l ca emisar pe Samuel Holden Parsons pentru a cumpăra pământul de la localnici. Parsons era prieten cu George Washington (un francmason care a dispus şi

117

construirea Farului din Montauk). Nu este exclus ca el să fi achiziţionat terenul ca urmare a unui ordin prezidenţial. Nu se ştie cu precizie acest lucru, dar este cert că Washington l-a numit judecător al Teritoriului de Nord-Vest. La rândul lui, Thomas Jefferson s-a implicat personal în povestea cu relicvele geometrice din Montauk. Samuel Parsons a murit în condiţii misterioase, înecându-se accidental în Big Beaver River, Ohio, la data de 17 noiembrie 1789. La mulţi ani după moartea sa s-a făcut o investigaţie care a scos în evidenţă că Parsons ar fi acţionat în asociere cu britanicii, trădând revoluţia. Remarcabil în toate aceste exemple este faptul că numele de Parsons pare să fi avut o influenţă malefică asupra culturii indienilor Montauk. Nu avem motive să credem că Jack Parsons s-ar fi aflat el însuşi în opoziţie cu această cultură, dar imediat după moartea sa din anul 1952 a apărut un post nou de televiziune consacrat exact denigrării nativilor americani. Numele postului era The Lone Ranger (n.n. Călăreţul Singuratic) şi era foarte popular în rândul copiilor pe la începutul anilor 60. Călăreţul Singuratic a fost un cowboy legendar care făcea fapte bune, oprindu-i pe răufăcători din demersurile lor malefice. Era asistat întotdeauna de Tonto, un tovarăş indian loial care îi servea drept interpret, dar care nu s-a bucurat niciodată de un prestigiu prea mare. Tonto era un „indian bun”, care înţelegea înţelepciunea infinită a omului alb. Curios este faptul că Tonto se adresa întotdeauna Călăreţului Singuratic prin apelativul „Kee-ma-sabee”, o distorsionare fonetică a cuvintelor spaniole Que el mas sabe, care înseamnă „Cel care ştie foarte multe”. Tot în spaniolă, cuvântul tonto înseamnă „prost”. Una din trăsăturile distincte care îl singulariza pe Călăreţul Singuratic era faptul că nu folosea decât gloanţe de argint. Poate îşi transfigura duşmanii, considerându-i un fel de vârcolaci, sau poate că aceste gloanţe de argint reprezentau o dorinţă înainte de moarte pusă lui Manitou, zeul nativilor americani, capabil să îşi schimbe forma. Nimeni nu ştie cât de departe a mers simbolismul intenţionat de scenariştii care au orchestrat întregul show. Cert este că el a însemnat o presărare de sare pe rănile culturii native, inclusiv pe cele ale tradiţiei lui Manitou. Manitou era numele colectiv al şamanilor sacri ai tuturor triburilor native din America, despre care se crede că puteau călători în timp, schimbându-şi inclusiv forma fizică. Cunoscuţi ca Marile Spirite, ei credeau că toate creaturile trebuie să evolueze în funcţie de natura lor şi că întreaga înţelepciune sau iluminare trebuia câştigată prin efort personal. Încarnaţi pe pământ cu sute de ani în urmă, ei s-au decis să părăsească această planetă după ce au constatat felul în care le este denigrat felul natural de viaţă şi sistemul lor de convingeri. Profeţiile şi plecarea lui Manitou au revenit în actualitate în anul 1869, când un mistic Paiute pe nume Wodzuwob sau Tavibo a profetizat căderea pieilor albe şi întoarcerea strămoşilor indieni ca urmare a unei ceremonii a unui dans sacru. Fiul misticului, Wowoka, a avut la rândul său o viziune, în care se făcea că moare de două ori şi că este înviat. El l-a văzut pe Dumnezeu, care i-a spus că pământul va fi acoperit de ape şi de noroi şi că civilizaţia albilor va fi distrusă. Dacă poporul său va executa dansul în cerc, inundaţia nu îi va afecta în nici un fel. Toţii nativii americani se vor întoarce atunci pe pământ şi se vor bucura de o existenţă liberă, lipsită de suferinţe.

118

Wowoka a început să-şi propovăduiască viziunea în anul 1886, dar a menţionat că indienii americani trebuie să-şi câştige dreptul la această lume nouă printr-un efort personal. S-a opus violenţei împotriva albilor şi a compus cântece pentru dansul sacru în cerc, care a ajuns cunoscut sub numele de Dansul Stafiilor. El s-a transformat apoi în Religia Stafiilor, care s-a răspândit pe întreaga coastă vestică. Nu toţi nativii au îmbrăţişat însă viziunea nonviolentă a lui Wowoka. Naţiunea Sioux şi-a creat propria versiune a Dansului Stafiilor, interpretată ca fiind ostilă de către rasa albă. Dansul Stafiilor a fost interzis, dar siucşii au continuat să-l practice, lucru care a condus la izbucnirea ostilităţilor şi la uciderea lui Sitting Bull. Ulterior, la data de 29 decembrie 1890, un grup masiv de indieni a primit ordinul să îşi facă tabăra la Wounded Knee Creek. A urmat un veritabil masacru, care a pus definitiv capăt oricărei opoziţii serioase la adresa rasei albe. Personal, nu ştiu dacă viziunea lui Wowoka se va adeveri. Totul depinde de informaţiile inoculate în reţeaua morfogenetică. Interesant este cu totul altceva. Numele anglicizat al lui Wowoka era Jack Wilson! În această etapă a investigaţiei noastre referitoare la Montauk nu cred că mai surprinde pe nimeni apariţia numelui de Wilson, ca să nu mai vorbim de prenumele de Jack. Au mai existat însă şi alte sincronicităţi. O altă coincidenţă remarcabilă s-a petrecut atunci când m-am întâlnit cu şamanul din Montauk pentru a doua oară, în parcul Lion Gardiner din Bayshore. Ironia sorţii face ca Lion Gardiner să fi fost primul om care i-a izgonit pe indienii Montauk de pe pământurile lor. Prenumele său, Lion (n.n. leu) mai are şi alte implicaţii, pe care cred că le înţelegeţi deja. Şamanul dorea să-mi facă un ritual de iniţiere, dar nu ştiam ce are în gând. Chiar înainte să plec de acasă, am primit un telefon de la Denney Colt, care mi-a spus că doreşte să vină cu mine. Am pornit toţi trei în plimbare pe o cărare către un golf din care se poate vedea casa lui Duncan Cameron. Acest lucru mi s-a părut ciudat. Şamanul a pus-o pe Denney să deseneze un cerc pe nisip, apoi m-a întrebat ce înseamnă acesta. I-am răspuns că este simbolul lui Alfa şi Omega, prima şi ultima literă din alfabetul grecesc, care reprezintă începutul şi sfârşitul. Împreună, ele alcătuiesc cercul infinitului. Înclin să cred că am trecut testul. Şamanul a desenat apoi o cruce în mijlocul cercului, obţinând simbolul din Cartea legii. M-a întrebat ce înseamnă acel lucru. Tocmai descoperisem semnificaţia acelui simbol cu câteva zile înainte, iar sincronizarea era perfectă. I-am răspuns aşadar pe larg. Şamanul a înţeles ce doream să spun, deşi nu îl citise pe Crowley. Simbolul era însă cunoscut de toţi misticii, aşa că îi fusese transmis pe linie şamanică. Sincronicitatea era uimitoare, dar a ajuns la apogeu când Denney ne-a spus că tocmai făcuse o bijuterie exact în forma acelui simbol. Această experienţă demonstrează o dată în plus importanţa cercului şi a crucii, precum şi felul în care acţionează simbolurile înregistrate în mintea noastră asupra reţelei morfogenetice. Crucea din interiorul cercului este unul din cele mai vechi simboluri din univers. Proiectată într-un plan tridimensional, ea devine baza energiei şi a evoluţiei oricărei forme create. Este inclusiv simbolul care a stat la baza celor întâmplate în timpul Proiectului Montauk. Operatorii acelui proiect ştiau foarte bine cum poate fi

119

accelerată sau înfrânată evoluţia umană şi cum să pătrundă în reţeaua morfogenetică. Aceşti operatori aparţineau şcolilor misterelor, care au alimentat de-a lungul timpului reţeaua cu diferite informaţii, până când lucrurile s-au dezechilibrat de tot. Din păcate, şcolile misterelor şi-au folosit cunoaşterea pentru a introduce impulsuri negative în reţeaua morfogenetică, în loc să introducă impulsuri pozitive, care să conducă la trezirea spirituală a conştiinţei oamenilor. Chiar şi la ora actuală, reţeaua din Montauk continuă să fie bombardată cu transmisiuni electronice artificiale. Montauk-ul a ajuns un loc bolnav, care trebuie vindecat. Singurele persoane care au permisiunea de a efectua această vindecare sunt proprietarii legitimi ai locului, sau păzitorii porţii, adică indienii Montauk. Chiar înainte de a da această carte la tipar, am avut privilegiul şi onoarea de a fi invitat la sărbătoarea de Thanksgiving a indienilor Montauk, sponsorizată de Miller Ridge Inn din Jericho, Long Island. Am fost surprins să constat că posturile de televiziune din New York au prezentat evenimentul ca o sărbătoare a indienilor nativi. Când am fost invitat să spun câteva cuvinte, operatorii TV au dispărut ca prin farmec. Parcă erau programaţi. Unul din indienii Montauk mi-a spus că totul se petrecea cu intenţie şi că era foarte nepoliticos. Am ţinut un discurs scurt, vorbindu-le indienilor Montauk despre Proiectul Montauk, de care majoritatea nu auziseră. M-am referit îndeosebi la numele de Pharoah, la piramide, la rolul sacru al Montauk-ului şi la necesitatea restaurării dreptului lor de proprietate asupra locului. La sfârşit, am rămas surprins când am constatat că una dintre tămăduitoarele lor s-au apropiat de mine şi mi-a mulţumit pentru că am vorbit despre piramide. Mi-a spus că bunicul ei i-a povestit de existenţa acestora, dar nimeni nu dorea să o creadă. Erau construite din pietre şi localizate foarte aproape de Camp Hero. Bunicul îi mai spusese că strămoşii lor ţineau ceremonii subterane, chiar sub piramide. În final, au fost acoperite de nisip. Din spusele ei, nu păreau să fie piramidele construite din cărămizi albe de care am vorbit în capitolul anterior. În acest fel, membrii tribului Montauk au aflat motivele pentru care lea fost luată proprietatea şi pentru care moştenirea le-a fost desacralizată. Mulţi dintre ei ştiau oricum mai multe decât ar fi fost dispuşi să spună, atribut care îi caracterizează în general pe nativii americani. Aceştia nu vorbesc decât atunci când se simt pregătiţi. În ultimă instanţă, singurii care pot vindeca reţeaua sunt indienii Montauk. Oasele care conţin inscripţionate în ele secretele trecutului, în rezonanţă cu structurile secrete ale reţelei morfogenetice, le aparţin strămoşilor lor. Energiile lor trebuie purificate, iar secretele din vechime trebuie scoase din nou la lumină. Indiferent ce spun actele de proprietate şi oricine ar fi posesorii temporari ai pământului, adevăraţii proprietari vor continua să rezoneze de-a pururi cu conştiinţa strămoşilor lor şi cu reţeaua morfogenetică. Există o putere subtilă care acţionează în sensul conştientizării indienilor Montauk faţă de responsabilitatea care le revine. Dacă se vor raporta la conştiinţa străveche

120

a familiei lor regale Pharoah, ei se vor putea racorda la reţeaua morfogenetică, purificând-o. Primul pas a fost făcut deja de şamanul din Montauk, care a decretat amnistie pentru toţi cei care au participat la desacralizarea pământului din Montauk, inclusiv pentru toate crimele împotriva umanităţii şi a procesului morfogenetic al evoluţiei. Amnistia este valabilă de asemenea pentru toţi birocraţii, oficialii guvernamentali şi toţi indivizii care au participat, dintr-o funcţie sau alta, la încercarea de a investiga adevărul legat de fenomenele secrete petrecute la Camp Hero sau în apropierea Montauk-ului. Dacă faceţi parte din categoria celor implicaţi în această amnistie, tot ce aveţi de făcut pentru a vă bucura de efectele ei constă în a recunoaşte ce aţi comis. Confesiunea trebuie făcută în faţa Creatorului, dar dacă aveţi informaţii utile pentru mersul anchetei, transmiteţi-le celor în drept şi nu le ascundeţi de cei îndrituiţi să le cunoască. Cei care doresc să îşi mărturisească faptele criminale într-un scop spiritual i se pot adresa în scris şamanului, fie pe adresa editurii acestei cărţi, fie pe următoarea adresă: Montauk Shaman, PO Box 454, Bayshore, New York, 11706. Amnistia este acordată de şamanul din Montauk în virtutea autorităţii sale spirituale. Ea nu are nimic de-a face cu mine, întrucât eu nu am o asemenea autoritate. Singura mea rugăminte este ca toţi cititorii care pot face ceva, oricât de mic, pentru a-i ajuta pe indienii Montauk să-şi recapete drepturile, să o facă. Sarcinile şi responsabilităţile ce le revin nu sunt deloc mici, şi au nevoie de tot ajutorul pe care îl pot primi de la semenii lor. Deocamdată nu pot dezvălui mai multe. Vă mulţumesc pentru că m-aţi ascultat cu toată atenţia. NOTĂ: Unul din evenimentele care s-a petrecut între prima şi a doua ediţie a acestei cărţi este legat de faptul că Robert Pharoah, moştenitorul regal al indienilor Montauk, şi-a cerut în mod oficial drepturile ca sachem al nativilor. Pentru mine, acest lucru s-a dovedit o surpriză, căci deşi vorbisem anterior cu mama sa, Olive, nici măcar nu ştiam că aceasta are un fiu. Se pare că la ora actuală există 40 de moştenitori de sânge regal înrudiţi cu familia Pharoah, care au avut însă diferenţe de opinie cu indienii Montauk pe care i-am consultat eu. Deşi cei din clanul Pharoah nu l-au recunoscut multă vreme pe Bob Cooper ca Şef de Trib sau pe Sharon Jackson ca şaman, sunt fericit să vă anunţ că în ultima perioadă de timp s-au reunit cu toţii într-un consiliu al tribului încercând să îşi reconcilieze toate diferendele şi să facă front comun care să le permită să-şi recupereze proprietăţile pierdute. Am scris această anexă la cererea lui Olive Pharoah, care a dorit ca cititorii să ştie că evenimentele descrise aici nu au rămas fără urmare. Vă vom ţine la curent cu eforturile indienilor Montauk de a-şi recupera pământul în ziarul nostru, The Montauk Pulse. Partea a doua

121

De Preston B. Nichols Introducere la partea a II-a Doresc să încep declarându-mă primul om dispus să accepte amnistia propusă de şamanul din Montauk asupra celor care au participat într-un fel sau altul la desacralizarea pământul sacru al nativilor americani. Participarea mea la Proiectul Montauk este deja bine cunoscută, deşi mai rămân aspecte ale implicării mele rămase în mister chiar şi pentru mine. Doresc de asemenea să accept amnistia pentru o blasfemie pe care am rostit-o la Stânca de Consiliu. Pe când am vizitat odată locul împreună cu Peter, Duncan şi alţi doi prieteni, am făcut o afirmaţie verbală, susţinând că este o simplă piatră. Chiar în acel moment, m-am împiedicat şi am căzut, lovindu-mă destul de grav la picior. Durerea m-a ţinut o săptămână şi înclin să cred că a fost o lecţie pentru mine. Stânca de Consiliu este sacră şi le aparţine nativilor, la fel ca şi restul pământului asupra căruia solicită dreptul de proprietate. În continuare, îmi propun să fac o aducere la zi a evenimentelor descrise în lucrarea O nouă călătorie la Montauk. Voi începe cu prezentarea unei istorii generale a galeriilor subterane din Montauk, până în anul 1944. Voi vorbi apoi din nou despre băieţii din Montauk, despre transmisiunile neregulate de date de la baza militară, şi voi face o descriere tehnică a acceleratorului de particule amintit de Peter la începutul acestei cărţi. În final, voi încheia cu o scurtă descriere a liniei temporale, care să completeze informaţiile furnizate în Partea I a cărţii. Doresc să menţionez de asemenea că sunt vizitat deseori de oameni care doresc să afle mai multe informaţii tehnice legate de Montauk. Întradevăr, descrierea generală oferită în Proiectul Montauk este cam generală. Informaţiile tehnice oferite în această carte şi în O nouă călătorie la Montauk nu au alt scop decât revelarea cât mai multor mistere legate de Montauk. Pe de altă parte, publicarea unei dizertaţii tehnice detaliate ar necesita un volum de-sine-stătător, adresat unei audienţe extrem de restrânse. Ştiu că există foarte mulţi ingineri interesaţi de aceste informaţii, indiferent dacă sunt convinşi sau nu că poveştile mele sunt adevărate. Sunt chiar unele persoane care îmi reproşează că nu dezvălui mai multe. Pe scurt, ar dori ca eu să fac munca în locul lor. De altfel, am rezerve serioase că ar şti ce să facă cu o maşină a timpului. De regulă, acest gen de oameni nu sunt foarte evoluaţi din punct de vedere spiritual şi dacă ar avea acces la o asemenea maşină, nu ar face altceva decât să recreeze dezastrul de la Montauk. Acesta sunt doar două din motivele pentru care nu sunt dispus să revelez mai multe informaţii legate de aspectele tehnice ale călătoriei în timp. O altă explicaţie constă în faptul că nu cunosc nici eu chiar toate detaliile. La urma urmei, nu am fost decât un şurub într-o mare maşinărie, fiind folosit la rândul meu la fel ca şi toţi ceilalţi de puterile care s-au aflat în spatele experimentului. Pe măsură ce misterele de la Montauk ni se vor dezvălui în întregime, vom afla mai multe. Dar toate la timpul lor…

122

Capitolul 31 Ansamblul subteran din Montauk Galeriile subterane din Montauk îi fascinează pe mulţi. Nu puţini sunt cei care chiar pornesc în căutarea lor. Ideea nu este deloc bună, din nouă motive: pe de o parte, intrările sunt ascunse, şi este puţin probabil ca cei însărcinaţi cu paza lor să lase pe altcineva să intre. Pe de altă parte, chiar dacă sunteţi suficient de „norocos” să găsiţi o intrare sau un tunel, este necesară o veritabilă operaţiune de recunoaştere militară pentru a vedea despre ce este vorba. Tunelele au lungimi de kilometri şi pot acoperi distanţe uriaşe, în cazul în care nu sunt sigilate sau blocate. Pentru a le cerceta, este nevoie de oameni, de lumină, de hrană şi de foarte mult timp. De asemenea, este posibil să daţi de canale laterale, şi cine ştie, poate nimeriţi chiar peste o instalaţie străină, caz în care vă puteţi aştepta la o primire deloc călduroasă. Dacă vă propuneţi să vizitaţi Montauk-ul, reţineţi toate aceste aspecte şi nu vă aventuraţi inutil. Galeriile subterane din Montauk nu reprezintă propriu-zis un secret, ci mai degrabă o informaţie ascunsă în mod deliberat. Cei cu adevărat interesaţi pot găsi referinţe la ele în diferite surse. De pildă, cine consultă o hartă geodezică de dinainte de 1940 poate vedea o colină la ieşirea din oraş, după care drumul până la far este complet plat. O hartă din anii 60 arată apariţia mai multor coline în acest spaţiu. După părerea mea, acestea sunt făcute de mâna omului, nu de natură. Explicaţia este legată de faptul că regiunea Camp Hero a funcţionat ca bază militară între anii 40 şi sfârşitul anilor 60. Pentru a ajunge la far (care continuă să fie şi astăzi proprietate guvernamentală) erai nevoit să treci printr-un punct de verificare militară. Cumpărarea farului a fostă făcută de Alexander Hamilton la ordinul preşedintelui Washington. Prin anii 40 s-a derulat aici un proiect de construcţie important. Au apărut astfel un grup de clădiri pe nouă niveluri, sub care s-au construit alte două niveluri subterane. În final, acestea au fost acoperite cu pământ, transformându-se în cele două dealuri care pot fi văzute astăzi în interiorul bazei. Unul dintre ele este Radar Hill (Dealul Radarului), pe care este aşezat turnul transmiţătorului. Buncărurile au fost construite prin consolidarea altora mai vechi, de prin anii 20 (dată atestată prin studierea cablurilor rămase până astăzi). Ulterior, ele au fost reconstruite şi li s-au adăugat facilităţi noi. După încheierea proiectului de construcţie, a apărut un ansamblu subteran pe patru nivele care putea fi folosit de Guvern ca adăpost antiaerian. Scopul său oficial era acela de a adăposti în caz de atac toţi membrii administraţiei federale din regiunea de nord-est a Americii. Deşi rolul real al bazei Camp Hero a fost ascuns în mod deliberat, este cert faptul că ea a reprezentat odată cartierul general al armatei în regiunea de nord-est. Când a început Proiectul Montauk, pe la sfârşitul anilor 60, ansamblul subteran ajunsese la şase niveluri. Ultimele două fuseseră adăugate prin anii 50 (există rapoarte care atestă că în acea perioadă s-au executat lucrări de consolidare, pentru ca farul să nu se prăbuşească în ocean). Bucăţi mari de stâncă au fost smulse din pământ, fărâmiţate şi acoperite cu nisip, consolidând astfel Montauk Point. Cunosc personal un individ care a lucrat

123

pe şantier prin anii 60 şi care mi-a mărturisit un aspect curios pe care l-a observat în timp ce se plimba printre stânci. Mi-a spus că a observat la baza unei stânci un tunel din care ieşea un excavator care arunca pământ la baza stâncii. Era vorba probabil de o prelungire a nivelului şase al ansamblului subteran. Este posibil ca stâncile smulse din sol cu care s-a consolidat Montauk Point să fi fost aduse chiar prin acest tunel. Am primit chiar rapoarte de la martori oculari care mi-au spus că la ora actuală există nu mai puţin de opt nivele subterane ale ansamblului. Acestea corespund cu alte rapoarte care atestă faptul că pe la sfârşitul anilor 80 şi începutul anilor 90 în zonă au apărut bolovani uriaşi, cu o lăţime de trei metri, o înălţime de doi metri şi o lungime de 4-5 metri. Rapoartele susţin că aceştia au fost dinamitaţi şi reduşi la dimensiuni mai mici. Apariţia bruscă a acestor stânci uriaşe generează o serie de întrebări: mai întâi de toate, cum au ajuns acolo? I-am întrebat de mai multe ori pe localnici dacă au observat vreodată felul în care au fost transportaţi bolovanii. Mi s-a răspuns că nu, lucru extrem de curios, căci ar fi fost nevoie de foarte multe camioane pentru a transporta nişte pietre de dimensiuni atât de mari. S-au folosit oare barje? Pentru ca o barjă să poată transporta asemenea stânci pe mal, ar fi trebuit să se apropie suficient de mult de ţărm şi să plutească într-o apă cu o adâncime suficient de mare. Apa din apropierea farului din Montauk nu are însă o asemenea adâncime. La o conferinţă pe care am ţinut-o în Long Island într-o noapte, cineva din audienţă a spus că a văzut odată o uşă mascată deschizându-se la baza promontoriului. Din tunel a ieşit o stâncă uriaşă, care s-a rostogolit la vale. Această referinţă (la fel ca şi alte rapoarte similare) ar putea explica sursa bolovanilor care au apărut peste noapte, căci Montauk este în esenţă un munte care iese din ocean. Pentru a construi un ansamblu subteran cu 6-8 nivele, este nevoie să excavezi direct în stâncă. Este posibil ca bolovanii care au apărut în anii din urmă şi care pot fi văzuţi inclusiv la ora actuală să provină din excavaţiile făcute pentru construirea nivelelor 7 şi 8. Toate aceste informaţii sunt dovezi ale existenţei unor galerii şi ansambluri subterane. Voi descrie în continuare natura acestora, pornind de la alte rapoarte, inclusiv de la propriile mele amintiri. Nivelele 1 şi 2 sunt alcătuite dintr-un grup de clădiri izolate conectate prin tunele. În medie, fiecare clădire are dimensiuni de 300/125 metri. Unele se apropie destul de mult de ţărm. Nivelele 3 şi 4 se extind până la circa 1,6 kilometri către nordul şi sudul bazei Camp Hero, şi până la aproximativ 800 de metri către est şi 3,5 kilometri către vest. Clădirile sunt continue (nu sunt izolate). Nivelele 5 şi 6 seamănă cu nivelele 4 şi 5, cu diferenţa că se extind sub întregul perimetru al oraşului Montauk, până în zona Fort Pond. Nivelul 7 este încă şi mai extins, ocupând un perimetru de circa 8 kilometri către nord, sud şi la est de Radar Hill. Către vest, avansează până la 16 kilometri, către Napeague Strip. Nivelul 8 este încă mic, întrucât construcţia lui nu s-a terminat. Mi s-a spus că nivelele 5, 6 şi 7 pot fi comparate cu un oraş subteran. O altă curiozitate legată de construirea oraşului subteran se referă la turnul Montauk din centrul oraşului, la nord de traficul circulat. Este posibil ca acesta să fie locul în care sunt cazaţi muncitorii care lucrează în subteran,

124

dat fiind că nu există niciodată maşini parcate aici, deşi ori de câte ori încerci să închiriezi un loc ţi se spune că motelul este complet ocupat. Dacă vezi cel mult şase maşini în parcarea motelului, cifra este deja neobişnuită. O doamnă care a reuşit să pătrundă în interiorul motelului mi-a spus odată că acesta are camere incredibil de mici. Nu este exclus ca ele să fi fost special concepute pentru cazarea extratereştrilor. Cert este că această clădire reprezintă o altă enigmă în oraşul Montauk, alături de atâtea altele. Există şi alte informaţii care demonstrează existenţa unui ansamblu subteran la Montauk. Când au apărut primele informaţii despre Proiectul Montauk, în anul 1983, ansamblul a fost închis până prin anul 1987. Există însă dovezi că în 1987 au fost făcute contracte pentru întreţinerea nivelelor subterane ale bazei militare aeriene. Acest lucru indică o reactivare a proiectului, care a durat probabil patru ani. O altă dovadă este legată de existenţa unui atelier de întreţinere din preajma bazei de la Camp Hero. Acesta adăposteşte un contor industrial capabil să măsoare megawaţii. Se naşte întrebarea legitimă cine are nevoie de atâţia megawaţi? Dacă s-ar alimenta o asemenea putere electrică în atelier, acesta ar exploda instantaneu. Cu siguranţă, cel care consumă această cantitate uriaşă de energie este ansamblul subteran. Întregul parc naţional este alimentat cu nu mai puţin de 60-70 megawaţi. Există două linii electrice care alimentează parcul, una dinspre est şi cealaltă dinspre vestul atelierului. Potrivit LILCO (Companiei de Electricitate din Long Island), cele două linii de transport al energiei provin de la surse diferite şi nu au conexiuni subterane, în pofida părerii generale a localnicilor din Montauk. Ele sunt foarte mari şi nu servesc unei destinaţii obişnuite. Între timp, a mai apărut o uzină electrică, chiar în Montauk. Aceasta reprezintă o adevărată anomalie. Municipalitatea susţine că este o sursă de energie de rezervă a oraşului Montauk. După estimările mele, ea poate asigura 20 de megawaţi de electricitate, suficient pentru a alimenta întregul South Fork din Long Island în condiţii de urgenţă. De ce ar avea nevoie un orăşel minuscul, în care principala activitate economică este pescuitul, de o uzină electrică atât de mare? Inginerii de la LILCO pe care îi cunosc mi-au spus că adevărata capacitate a uzinei este de 100 de megawaţi. Dacă acest lucru este adevărat, înseamnă că ea deserveşte un consumator uriaş. Pe lângă uzina electrică din Montauk mai există una şi în oraşul East Hampton, chiar lângă calea ferată. Din aer se vede că uzina este înconjurată de o zonă circulară. S-a dovedit în cele din urmă că este vorba de un accelerator de particule (despre care puteţi citi mai multe în capitolul 35 al cărţii de faţă). Prietenul meu de la LILCO nu a dorit să comenteze în legătură cu uzina din East Hampton. M-a rugat să nu-i mai pun întrebări, întrucât nu are voie să dea răspunsuri pe această temă. Bănuiesc însă că este vorba de o uzină capabilă să producă gigawaţi de energie electrică, suficient pentru a alimenta întreaga zonă de nord-est a Statelor Unite. Avem aşadar de-a face cu două uzine electrice suplimentare pe lângă cele două linii de transport normal ale LILCO. La ce poate servi atâta energie? Probabil pentru alimentarea acceleratorului de particule.

125

Un alt aspect interesant legat de South Fork este legat de faptul că aproape nici o persoană care are proprietăţi la est de East Hampton nu are dreptul de a exploata bogăţiile subsolului pe proprietatea sa. Acest lucru sugerează posibilitatea ca ansamblul subteran să se extindă până la East Hampton. Generatorul uriaş de electricitate din acest oraş ar justifica această ipoteză. Nu am însă dovezi în această direcţie. Un alt indiciu cu privire la existenţa unui ansamblu subteran a apărut în anul 1991, când Guvernul a încheiat un contract cu o firmă pentru curăţarea deşeurilor toxice la baza aeriană din Montuak. Contractul a început să se deruleze abia din 1993, când se pare că c-a muncit foarte mult. Au fost dărâmate numeroase clădiri şi s-au săpat o grămadă de găuri în sol. Această acţiune capătă sens dacă ţinem cont de teoria mea legată de investigaţia Congresului la Montauk. Le-am vorbit mai multor congresmeni despre Montauk, iar aceştia mi-au răspuns că fac propria lor investigaţie. Din păcate, se pare că aceasta va dura foarte mult, căci întâmpină tot felul de obstacole. Oricum, mi s-a spus că Peter Moon şi cu mine suntem ultimii oameni cărora li se vor comunica vreodată rezultatele acestei investigaţii. Personal, cred că responsabilii Proiectului Montauk fac tot ce le stă în puteri pentru a ascunde dovezile referitoare la existenţa ansamblului subteran din Montauk. Teoria mea este că demolarea clădirilor şi săparea gropilor are drept unic scop ascunderea şi sigilarea intrărilor către acest ansamblu. În acest fel, responsabilii proiectului îşi acoperă urmele în vederea investigaţiei Congresului. De pildă, când investigatorii vor solicita hărţile tehnice ale armatei şi vor vedea o intrare într-o galerie subterană, li se va răspunde că zona a fost închisă şi sigilată (cimentată). Investigatorii nu vor putea presupune decât că dacă nu mai există intrări, eventualul ansamblu subteran nu poate fi în funcţiune. Există probabil intrări în subteran chiar în oraşul Montauk, la fel ca şi în atelierul de întreţinere. În cazul atelierului, intrarea conduce probabil la o zonă dezafectată, care le va fi arătată investigatorilor. Dacă ar şti unde să cerceteze, sunt convins că aceştia ar găsi rapid instalaţii aflate în funcţiune. Am ajuns la toate aceste concluzii după ce judecătorul Ketcham mi-a interzis să mă mai apropii de zona interzisă a bazei. Am făcut atunci câteva zboruri pe deasupra bazei, având la mine o cameră video capabilă să filmeze cu 2000 de cadre pe secundă. Cu toate vibraţiile aparatului de zbor, imaginile mi-au ieşit ca lacrima. Am putut vedea astfel ce se întâmplă. Am filmat demolarea clădirilor şi săparea găurilor. Au mai apărut şi alte anomalii. Una dintre ele se referă la un coş de fum care a fost lăsat în picioare după demolarea unei uzine generatoare de abur (necesar pentru alimentarea uzinei electrice). Unul dintre prietenii mei care lucrează în construcţii şi demolări mi-a spus că primul obiectiv care se demolează este întotdeauna coşul de fum, pentru ca acesta să nu cadă peste muncitori atunci când este demolată clădirea propriu-zisă. Mai mult, mi-a spus că este foarte periculos să laşi un asemenea coş de fum în picioare. Trebuia aşadar să existe un motiv pentru care s-a procedat astfel la Montauk. Probabil, coşul are ceva de-a face cu ansamblul subteran.

126

Existenţa acestui ansamblu este dovedită şi de filmarea (din avion) unor conducte acoperite cu azbest. Două puncte principale în contractul de curăţare a deşeurilor toxice se refereau direct la eliminarea transformatoarelor pe bază de azbest şi PBC (bifenoli policloruraţi, un tip de ulei pentru transformatoare). Curios este că deşi transformatoarele pe bază de PBC au fost într-adevăr eliminate, cele pe bază de azbest au rămas, lucru care poate fi văzut cu ochiul liber. Conductele acoperite cu azbest străbat întreaga bază. Pe timpuri, ele făceau parte dintr-o reţea de conducte prin care circula aburul şi apa caldă necesară pentru a încălzi clădirile. Potrivit normelor APM (Agenţia de Protecţie a Mediului), un muncitor nu are voie să se apropie la mai mult de 70 de metri de aceste conducte fără costum de protecţie. Deşi clădirile au fost demolate, conductele acoperite cu azbest au fost lăsate la suprafaţă. Potrivit contractului de eliminare a deşeurilor, primul lucru de care ar fi trebuit să scape muncitorii erau tocmai aceste conducte. Lăsat în contact cu aerul, azbestul devine extrem de periculos. În concluzie, contractul de eliminare a deşeurilor nu este ceea ce pare să fie. Dovada este înregistrată pe casetele mele video. Contractul nu este decât un mijloc de acoperire şi probabil se încadrează în teoria mea referitoare la sigilarea ansamblului subteran în eventualitatea unei investigaţii a Congresului. În primăvara anului 1994, am descoperit pe una din casetele mele video o gaură imensă în spatele vechii uzine electrice, umplută cu apă. Mi s-a părut curios, aşa că i-am arătat-o amicului meu Tim de la construcţii şi demolări. La început, nu a ştiut ce să-mi spună. Ulterior, a văzut însă o altă poză a zonei. Între timp, apa se evaporase, aşa că am putut vedea fundul găurii. Pe acesta se afla o structură cimentată, care era în mod evident acoperişul ansamblului subteran. S-a dovedit de asemenea că gaura nu fusese săpată cu mijloace artificiale, ci era o gură naturală prin care ieşea la suprafaţă un izvor subteran. Unul din băieţii din Montauk (devenit între timp adult) mi-a spus că îşi aminteşte de o perioadă în care se făceau săpături subacvatice într-un lac din perimetrul bazei. Mi-am dat astfel seama că ansamblul subteran a fost inundat, ceea ce ar explica săparea găurilor pentru salvarea celor din interior, aflaţi în anumite pungi de aer. Această speculaţie este doar unul din indiciile care arată că în ansamblul subteran din Montauk s-a petrecut la un moment dat un accident major. Am observat de pildă că în tot anul 1994 nu s-au făcut transmisiuni în Montauk. Scenariul accidentului ar explica acest lucru, la fel ca şi amplasarea radarului Cardion deasupra solului. Mike Nichols a precizat în capitolul 1 că i s-a spus că radarul nu a lucrat niciodată în subteran. Există de asemenea martori oculari care au văzut amplificatoare electrice de dimensiuni foarte mari în subteranul bazei Montauk. Acestea ar fi necesitat un lichid de răcire, la fel ca şi acceleratorul de particule, pentru frigiderele sale criogenice. Pe scurt, era necesară o mare cantitate de apă. În această direcţie, am auzit că s-ar fi construit un mare canal care făcea legătura cu oceanul, pe direcţia unuia dintre curenţii marini. Acesta începe la distanţă mică de fundul oceanului şi coboară la o distanţă de circa 20 de metri, făcând legătura cu o conductă mare. În acest fel se asigură presiunea necesară a apei,

127

pentru ca aceasta să alimenteze conducta care conduce direct la ansamblul subteran, pentru a răci acolo echipamentele. Probabil din cauza lucrărilor de demolare sau a unui accident, marea conductă s-a rupt şi a inundat ansamblul subteran. Când presiunea apei a devenit suficient de mare, ea a spart acoperişul ansamblului şi a ieşit la suprafaţă ca un fel de gheizer. Cu siguranţă, gaura uriaşă pe care am filmat-o eu era o supapă de ieşire a apei de undeva din interior. În anul 1994, când gaura era plină cu apă, întreaga regiune Montauk Point mustea de apă (lucru pe care nu l-am mai văzut niciodată). Mlaştinile erau complet inundate şi există oameni care afirmă că era vorba de apă sărată. La fel de interesant este faptul că o mare parte din vegetaţia mlaştinilor este moartă, lucru care ar atesta de asemenea ipoteza apei sărate. Deocamdată, mă voi opri aici cu argumentele în favoarea teoriei mele potrivit căreia sub baza de la Montauk există un ansamblu subteran care a fost inundat la un moment dat cu apă. Sunt convins că mai devreme sau mai târziu adevărul va ieşi la lumină, oferindu-ne o viziune infinit mai ciudată decât cea pe care am reuşit să o ofer eu aici. Pentru propria dumneavoastră siguranţă, repet avertismentul de la începutul capitolului: nu vă aventuraţi în căutarea galeriilor subterane. Ilustraţie Un buncăr sigilat Corporaţia Cardion şi-a instalat sediul chiar în faţa acestui buncăr. Pregătirile de sigilare a acestuia au început imediat după ce compania a părăsit baza. Potrivit anumitor rapoarte, acest buncăr conduce la principalul ansamblu subteran din Montauk. Stânci uriaşe şi pietriş la Montauk Aceste pietre au fost fotografiate în apropiere de golful pescarilor. Există oameni care afirmă că ele au fost aduse la suprafaţă ca urmare a săpăturilor făcute pentru construirea ansamblului subteran din Montauk. Capitolul 32 Sticla misterelor În timpul uneia din filmările mele aeriene s-au petrecut alte evenimente care merită povestite. În timp ce zburam pe deasupra bazei Camp Hero, pe obiectiv mi-a apărut o clădire mică, de dimensiunile unei magazii. Am auzit odată vorbindu-se de aceasta de la nişte copii care au fost urmăriţi de un elicopter negru, dar nu am văzut-o niciodată. Subit, s-a petrecut ceva ciudat. Clădirea a dispărut de pe obiectivul aparatului meu, pentru a reapărea şi a dispărea iarăşi. După ce m-am întors acasă, am examinat cu atenţie filmul. Era una din puţinele structuri supraterane de la Camp Hero pe care nu le examinasem niciodată până atunci. Încetinind viteza filmului la 1/30 secunde, am observat în apropiere o mică zonă dreptunghiulară pe care strălucea un obiect rotund.

128

Urmează momentul în care clădirea dispare şi reapare. De data aceasta, obiectul strălucitor apare pe o suprafaţă neagră din apropierea celei dreptunghiulare. Subit, această suprafaţă se deschide ca o trapă într-un acoperiş, dar imaginea nu apare decât pe un singur cadru. Nici o uşă nu s-ar putea deschide şi închide la loc într-un timp atât de rapid, dar este indiscutabil faptul că ceva s-a petrecut. De aceea, mi-am propus să examinez mai îndeaproape problema. O săptămână mai târziu, am plecat într-o mică excursie la faţa locului şi am intrat în cuşca leului. Eram însoţit de Peter Moon şi de prietenul nostru comun Tim. Clădirea de care vorbim nu este situată în interiorul perimetrului interior, păzit de poliţia parcului naţional, iar noi am avut grijă să nu intrăm în nici o zonă cu indicatoare pe care scria „Trecerea oprită”. Pe scurt, am urmat un circuit destul de sinuos, prin mlaştină. În cele din urmă, după ce ne-am rătăcit pentru circa o oră, am reuşit să găsim clădirea. Am inspectat acoperişul, dar nu am descoperit nimic care să indice posibilitatea deschiderii şi închiderii unei trape în numai a treizecea parte dintr-o secundă. Am găsit micuţul perimetru dreptunghiular, dar nu şi obiectul negru care apărea pe film. În mod misterios, chiar lângă clădire se afla o scară. Aceasta nu-şi avea rostul, întrucât nimic nu părea să indice vreun motiv pentru a urca pe acoperişul clădirii. Peter s-a urcat pe ea, dar acoperişul era atât de îngust încât era aproape să cadă. Era imposibil ca cineva să se fi aflat pe acoperiş în timpul filmării. Am văzut toţi trei o sticlă de vin care se afla pe acoperiş. Era plină cu apă murdară. Am filmat-o, împreună cu restul acoperişului. Când am ajuns acasă şi am developat filmul, nu am putut găsi sticla pe acoperiş. Mi s-a părut ciudat. A doua zi dimineaţă, sticla a apărut în casa mea. Le-am arătat-o lui Peter şi lui Tim. Părea să fie aceeaşi sticlă pe care am văzut-o pe acoperişul clădirii. Era de neînţeles. O explicaţie ar fi fost că grupul din Montauk a vrut să ne demonstreze ce putea să facă. O alta ar fi legată de o schimbare a realităţii locale, când clădirea a dispărut, după care a reapărut. Noua clădire nu era însă aceeaşi cu cea veche. Ea avea ceva negru care semăna cu o uşă deschisă. Respectivul dispozitiv mecanic a ieşit foarte rapid, a scos ceva din subteran, după care s-a scufundat la loc. Această explicaţie porneşte de la premisa unei realităţi alternative. Secvenţa respectivă este disponibilă pe caseta video Montauk Tour, Partea II. Deocamdată, nu ne rămâne decât să adăugăm o nouă enigmă la lunga listă pe care o avem deja. Capitolul 33 Băieţii din Montauk În lucrarea O nouă călătorie la Montauk am vorbit despre Băieţii din Montauk. Aceştia au fost folosiţi în timpul Proiectului Montauk, pentru diferite activităţi ilegale. Cei mai mulţi aveau o înfăţişare ariană şi au fost răpiţi sau atraşi în proiect prin alte mijloace. În continuare, au fost abuzaţi în

129

fel şi chip, fiind programaţi prin tehnici psiho-sexuale. Scopul era să fie reintegraţi în societate şi să servească agenda guvernului secret. Obiectivul urmărit era ca ei să atingă poziţii normale în societate, dar să fie pregătiţi să-şi asume poziţii cheie în cadrul unei dictaturi militare, dacă s-ar fi ajuns la necesitatea impunerii legii marţiale. După părerea mea, celor mai mulţi dintre băieţii care au participat la Proiectul Montauk li s-au spălat complet creierele. Ideea era să devină un fel de maşini programate. Mijloacele folosite au fost dintre cele mai brutale. Ulterior, investigaţia m-a condus la descoperirea unor băieţi mai tineri; s-a dovedit că aceştia nu aveau urme de traume sau de bătăi. Se pare că proiectul Băieţilor din Montauk a trecut printr-o etapă de tranziţie. Iniţial, s-a pornit de la ideea unor bătăi foarte dure, dar mai târziu au fost descoperite mijloace mai eficiente de golire a trupului de suflet. Mijloacele de recrutare au devenit la rândul lor mult mai umane. Dacă iei un băiat necopt şi îi spui că urmează să lucreze pentru Statele Unite, va face probabil tot ce îi ceri. După recrutare, băieţii sunt testaţi şi educaţi. În pauze, li se asigură mijloace de recreaţie şi li se prezintă tot felul de avantaje. Celor care se oferă ca voluntari, li se spune că vor trece prin iad, dar după ce se va termina perioada de antrenament, vor face parte dintr-un grup de elită, cel mai bun de pe întreaga planetă. Mai mult decât atât, li se spune că vor salva planeta de la dezastru. Cea mai mare parte a băieţilor recrutaţi în a doua etapă a proiectului sau oferit ca voluntari. Aceştia nu au mai fost brutalizaţi decât în cazul în care făceau deja parte din proiect, iar celelalte mijloace metafizice aplicate asupra lor nu funcţionau. Asemenea cazuri au fost însă foarte rare. În final, dacă un băiat nu putea fi complet transformat prin metode metafizice (hipnoză, etc.), i se ştergea memoria şi era trimis înapoi. Băieţii aveau parte de săli de recreaţie şi de jocuri. Trataţi ca nişte VIP-uri, li s-a acordat cale liberă în primul nivel al ansamblului subteran, care a devenit nivelul lor. Deşi era cam rudimentar, nivelul a fost redecorat astfel încât să ofere o ambianţă cât mai plăcută. Unii dintre băieţi îşi mai amintesc încă de buncărul în care au fost educaţi şi care nu corespunde acestei imagini. Acest lucru sugerează că buncărul continuă să fie activ, dar într-o altă realitate. Între timp s-au acumulat suficiente dovezi care atestă faptul că la Montauk există o punte între realităţi şi că multe din activităţile proiectului se produc în realităţi alternative. Am descoperit de asemenea că majoritatea băieţilor care au trecut prin Proiectul Montauk au activat mai târziu în Delta Force, un grup care recuperează OZN-urile care suferă accidente, indiferent dacă acest lucru se petrece în SUA sau într-o altă ţară. Uneori, aceste accidente se petrec în realităţi alternative. Băieţii de altădată au crescut, fiind azi adulţi bine antrenaţi, în special în lupta împotriva extratereştrilor. Această informaţie provine de la mai multe persoane cu care am lucrat şi care mi-au spus că sarcina lor este să fie literalmente un fel de Rambo. Evident, nu este greu să convingi un copil să devină un Rambo. Aceşti bărbaţi s-au antrenat ani de zile pentru a face parte dintr-un grup super-elitist. În general, sunt foarte mulţumiţi de sarcinile pe care le primesc, dar sunt programaţi să nu-şi

130

amintească nimic în viaţa obişnuită, căci proiectul este clasificat ca fiind ultrasecret. Unul din cei cu care am lucrat era furios deoarece ştia că în armată a ocupat o poziţie foarte înaltă, dar era tratat în continuare ca un soldat neinstruit. Îşi mai aducea aminte ca prin ceaţă că a fost o perioadă în care a fost tratat regeşte. Într-adevăr, atât timp cât se află în timpul serviciului, membrii grupului Delta Force sunt trataţi cu toate onorurile. Din păcate pentru ei, sarcinile pe care le primesc depăşesc cu mult atribuţiile normale ale serviciului militar, motiv pentru care sunt programaţi să uite ce au făcut atunci când revin la viaţa normală. Exemplul care urmează vă va ajuta să înţelegeţi mai bine acest lucru. În timp ce deprogramam unul dintre băieţi, am auzit zgomote şi am simţit prezenţa unei persoane în curtea exterioară a casei mele. Am alergat după intrus, dar nu l-am putut vedea. Îl auzeam şi chiar vedeam ramurile care se rup sub greutatea trupului său, dar străinul era invizibil. Pare incredibil, dar în realitate este un efect secundar al Experimentului Philadelphia, care a fost dezvoltat ulterior. Există mai mulţi băieţi din grupul Delta Force care susţin că în timpul misiunii poartă un dispozitiv de dimensiunile unui reportofon ataşat la centură care le permite să devină invizibili. Dispozitivul are trei moduri: „off”, „invizibil” şi „în afară”. În modul „off”, te afli în mediul fizic, dar eşti invizibil. În modul „invizibil”, nu poţi fi văzut cu ochiul liber sau detectat de radar, dar poţi interfera cu realitatea fizică. În cel de-al treilea mod, „în afară”, te afli complet într-o realitate paralelă, dar poţi privi în realitatea fizică (fără a interfera cu ea). De pildă, poţi trece printr-un zid. Cred că v-aţi făcut o idee în legătură cu puterile pe care le au aceşti băieţi. Pe prima casetă video intitulată The Montauk Tour apare unul dintre aceşti băieţi care apare şi dispare din cadru. Nu toţi băieţii din Montauk au fost programaţi să lucreze în grupul Delta Force. Există şi alte funcţii importante care necesită personal specializat, iar programul este probabil înţesat de surprize şi planuri secrete. M-am izbit personal de acest lucru atunci când am cunoscut pe cineva în Seattle. Acesta avea un implant care emitea un semnal care rezona în întregul lui corp, lucru pe care l-am putut simţi punând mâna pe el. Orice om cât de cât receptiv l-ar fi putut simţi. Îmi aducea aminte de un semnal radio, dar avea o frecvenţă mai înaltă. Mi-am dat seama că omul se afla în plin proces de transmisie a unui mesaj. La scurt timp, am început să lucrez cu acest individ, pe care am să-l numesc Bill. Mi-am dat seama că cel care i-a implantat dispozitivul am fost chiar eu, pe vremea când am lucrat la Montauk. Am descoperit că pot controla psihic implantul, oprindu-l şi pornindu-l la loc. Dacă îl opream, Bill era pe punctul de a leşina, aşa că am fost nevoit să-l las pornit. Deşi nu sunt programator de computere, ştiam pe dinafară programul acestui implant, lucru care m-a ajutat să depăşesc unul din blocajele mele de memorie. După această descoperire, m-am decis să caut şi alte implanturi. Următorul pe care l-am găsit îi aparţinea lui Mike Ash. La început, a fost dificil. Mi-am dat seama că implantul lui Mike era programat să se autoînchidă ori de câte ori încerca cineva să-l testeze. La început totul a fost o

131

teorie de-a mea. Treptat, mi-am dat seama că pot controla psihic implantul şi i-am dat drumul. I-am putut chiar simţi transmisiunile. Pe măsură ce mi-am continuat cercetările, am descoperit că implantul lui Bill avea o defecţiune, motiv pentru care nu se închidea singur atunci când încercai să-l probezi. Acesta a fost norocul meu. Programul lui Mike funcţiona, dar am reuşit să-l dezafectez. Implantul avea o unitate centrală de procesare (UCP), adică un cip introdus în osul pieptului, chiar deasupra inimii. Sub UCP se află chipul de memorie, situat la baza cutiei toracice. La baza gâtului, către dreapta, se află o interfaţă care face conexiunea cu un nod de fire ce ajung în spatele capului. Sistemul este organizat de un grup de electrozi implantaţi în nervi. Există câte cinci electrozi pentru fiecare nerv, dar nu voi descrie decât trei dintre ei, întrucât ceilalţi doi au aceleaşi funcţii, dar mergând în direcţie inversă. Primul electrod receptează impulsul neurologic care circulă pe fibra nervului. Cel de-al doilea generează un impuls de semn contrar, anulându-l pe primul. Cel de-al treilea inoculează nervului un impuls primit de la computer. Întregul sistem este astfel construit încât să conecteze sistemul nervos al omului la calculator. Computerul este autoprogramat, dar are şi o conexiune la un receptor de date, ceea ce înseamnă că un operator aflat la distanţă poate privi literalmente prin ochii băieţilor programaţi la Montauk. Simultan, el poate trimite un semnal către implant, determinându-l să schimbe impulsurile care circulă pe neuronet. Este o formă de control la un nivel inferior. Operatorii pot controla gândurile fizice şi acţiunile băieţilor în planul fizic. Este întradevăr o tehnologie foarte sofisticată. Acest tip de implant nu poate fi inoculat decât atunci când creierul este complet dezvoltat, adică începând cu perioada pubertăţii. Momentul exact depinde de fiecare individ în parte. Acest lucru explică într-o anumită măsură vârstele extrem de diferite ale băieţilor atraşi în Proiectul Montauk. Nu toţi băieţii au creierul la fel de dezvoltat la aceeaşi vârstă. Operatorii proiectului trebuie să aştepte până când individul este complet dezvoltat din punct de vedere neurologic, pentru ca implantul să nu mai trebuiască să fie schimbat pe durata întregii vieţi a acestuia. Implanturile fac parte dintr-o tehnologie de vârf, de care operatorii Proiectului Montauk se folosesc pentru a manipula. Studiindu-le, ne putem apăra mai bine împotriva celor care doresc să ne facă rău. Îmi dau seama că mulţi oameni vor fi îngroziţi să afle în ce constă adevărata natură a acestor aparate. Lucrul cel mai important pe care trebuie să-l reţineţi este că ele nu pot fi cu adevărat eficiente decât dacă gazda este de acord cu ele. Omul are puterea de a se elibera de orice doreşte. Capitolul 34 Transmisiunile din Montauk Ansamblul subteran din Montauk şi programarea băieţilor dovedesc că Proiectul Montauk este la fel de activ şi astăzi. O altă dovadă este legată de transmisiunile care emană din zona Camp Hero.
132

Deşi acestea aproape că au încetat după inundaţiile care s-au produs, în anul 1993 s-au intensificat brusc. Pe data de 15 august a acelui an am făcut o excursie la Montauk, însoţit de Duncan Cameron, Al Bielek, Pete Sokol, Mike Nichols şi Peter Moon. Toţi aceştia au fost martori ai evenimentelor pe care le voi descrie în continuare. Pe la aproximativ 4.00 după-masa, mi-am instalat staţia de monitorizare din microbuzul meu în parcarea de unde se poate privi panorama zonei, situată în apropierea bazei militare. Imediat, osciloscopul a început să tresară, indicând existenţa unor transmisiuni. Deloc surprinzător, acestea se produceau în intervalul de 420-450 MHz, frecvenţa pe care poate fi controlată mintea umană, aşa cum am arătat în lucrarea Proiectul Montauk: experimente asupra timpului. Simultan, am mai descoperit o a doua transmisiune în intervalul 172-173 MHz. Aceasta este frecvenţa pe care transmite canalul 7 de televiziune (ABC), lucru ilegal. Multă lume din Montauk s-a plâns de interferenţe asupra canalului 7. Din fericire, majoritatea au cablu, aşa că pot recepta canalul ABC fără probleme. Folosind un detector al direcţiei undelor radio obişnuit, am aflat că semnalele proveneau din direcţia fostei baze aeriene. Am înregistrat toate aceste informaţii pe casetă video, şi orice specialist care consultă caseta va înţelege imediat despre ce este vorba. Toate acestea indică faptul că se petrece ceva. Teoretic, fosta bază aeriană a devenit parc naţional al statului New York. Ce interes pot avea funcţionarii parcului să transmită semnale radio? Ni s-a spus personal, mie şi lui Peter Moon, de către supraveghetorul parcului, că nimeni nu poate intra în interiorul bazei din cauza deşeurilor de azbest şi de PBC. Manipularea este evidentă. Ca o ciudăţenie în plus, am observat instalarea unei porţi noi care delimita curtea interioară a bazei militare şi care nu putea fi deschisă decât cu ajutorul unei chei, dar şi a unui cod de acces. Deloc întâmplător, această nouă măsură de securitate a fost însoţită de un alt scenariu ciudat. Cu câteva săptămâni înainte de 12 august (cea de-a 10-a aniversare a momentului de apogeu a Proiectului Montauk), pe dealurile din partea de sud a bazei a fost instalat un radar nou. Este vorba de radarul Cardion menţionat în capitolul 1 al acestei cărţi. O discuţie între Peter Moon şi unul din poliţiştii poliţiei parcului ne-a confirmat că noua poartă a fost instalată tot de corporaţia Cardion. Peter mi-a spus că poliţistul a evitat să-i dea prea multe amănunte, dar din discuţia cu el a rezultat că s-a încheiat un fel de contract cu compania. Nu ştia exact în ce consta acesta. Când Peter l-a întrebat dacă instalarea porţii a fost făcută în schimbul dreptului de folosire a bazei militare, poliţistul nu a fost de acord, limitându-se doar să spună că s-a încheiat un fel de înţelegere. Acest scenariu ridică nişte întrebări foarte interesante. Mai întâi, cum se face că o companie industrială privată are dreptul de a se folosi de o zonă a unui parc naţional? În al doilea rând, de ce se emiteau semnale radio ilegale din apropiere de Radar Hill (n.n. Dealul Radarului), locul în care se află clădirea transmiţătorului, care, între noi fie vorba, nu se află în vecinătatea instalaţiei radar a companiei Cardion? În al treilea rând, de ce se fac transmisiuni în intervalul de frecvenţă 420-450 MHz, care corespunde

133

controlului minţii umane? În al patrulea rând, de ce este înzestrată o bază militară dezafectată cu linii de transmisiune de mare putere (20 MW, suficient pentru a alimenta un orăşel) şi cu linii telefonice noi? Şi peste toate, un înalt funcţionar al parcului ne-a spus că baza tocmai era demolată. Întrebările de mai sus nu sunt noi, fiind cunoscute de multă vreme, dar este pentru prima oară când apar într-o carte. În trecut, mulţi radioamatori sau plâns la FCC din cauza frecvenţelor ilegale care emană din baza Montauk. FCC a făcut o investigaţie de suprafaţă, după care a spus că nu s-au făcut asemenea transmisiuni. Se pare că cineva de la FCC nu este prea dornic să spună adevărul. Dacă ar fi dorit să facă o investigaţie adevărată, s-ar fi dus la faţa locului, nu le-ar fi telefonat înainte operatorilor din baza Montauk să înceteze transmisiunile. Ce-i drept, în anul 1994 nu s-au observat transmisiuni. Poate că operatorii de acolo au devenit mai prudenţi după ce am publicat aceste informaţii în ediţia de vară a revistei noastre, The Montauk Pulse, cerând FCC şi politicienilor locali să facă investigaţii serioase sau să ne dea în judecată pentru folosirea nejudicioasă a unui parc naţional. Dacă transmisiunile vor reîncepe, noi vom fi pe fază. Capitolul 35 Acceleratorul de particule S-a vorbit mai devreme în această carte despre un accelerator de particule descoperit ca urmare a unei filmări video pe care am făcut-o zburând pe deasupra Camp Hero. Cercul de mari dimensiuni observat pe peliculă a fost identificat de prietenul meu Danny, un fizician nuclear, drept un accelerator de particule. În timp ce îi arătam filmul, a devenit agitat şi m-a rugat să opresc cadrul. A scos apoi diagrama unui accelerator de particule şi a suprapus-o peste ecran, identificând diferitele elemente ale acestuia. „Iată, acesta este generatorul de unde. Aceasta este secţia de întreţinere. Aceasta este secţia criogenică (cea care generează temperaturi foarte scăzute, care influenţează proprietăţile materiei). Acesta este punctul de injecţie a particulelor”. Pe scurt, diagrama acceleratorului se suprapunea exact peste imaginea de pe ecran. Această descoperire aruncă o lumină nouă asupra Proiectului Montauk. Am început să fac cercetări şi să studiez acceleratoarele de particule. Am aflat astfel că un accelerator foarte mare este folosit pentru a alimenta altele mai mici. Înclin să cred că acceleratorul mai mare este localizat la Brookhaven National Labs. Din cauza interferenţelor energetice care se produc între acceleratoare, cele mai mici trebuie situate la o anumită distanţă faţă de cel principal. Locaţiile ideale pentru aceste acceleratoare mai mici sunt oraşul Montauk şi capătul dinspre est al Long Island. În continuare, vă voi explica cum funcţionează un asemenea accelerator de particule. Dacă nu aveţi înclinaţii tehnice, puteţi sări peste restul capitolului. Procesul începe prin injectarea de protoni în acceleratorul principal. Un proton este o particulă încărcată pozitiv din interiorul nucleului unui
134

atom. El este antiteza unui electron. Protonii folosiţi în accelerator sunt obţinuţi prin eliminarea electronilor din atomii de hidrogen. Procesul începe prin separarea hidrogenului uşor de cel greu. Se obţine astfel hidrogen uşor, în care nucleul atomilor este golit de neutroni. În continuare, eliminarea electronilor din atom devine foarte uşoară, obţinându-se astfel atomi de hidrogen cu o sarcină pozitivă, adică protoni. Un flux de protoni este injectat în acceleratorul principal, iar protonii capătă o mişcare din ce în ce mai accelerată. Ei se dilată şi ocupă un spaţiu din ce în ce mai mare, până când devin practic virtuali. În punctul de ieşire din acceleratorul principal, protonii călătoresc deja cu 0,5 C (C este viteza luminii, deci 0,5 C reprezintă jumătate din viteza luminii). Din punctul de ieşire, protonii sunt trimişi printr-un tunel magnetic şi injectaţi în acceleratorul situat în baza militară de la Montauk. Aici, viteza lor este şi mai mult accelerată, ajungând la nivelul vitezei luminii. La acest nivel se poate opera cu formula lui Einstein, potrivit căreia energia este egală cu masa ori viteza luminii (E = MC2). O particulă care călătoreşte cu viteza luminii dispune aşadar de o anumită energie, conform formulei de mai sus, care poate fi scrisă şi ca E = MV 2, unde V reprezintă viteza. Viteza maxim posibilă este viteza luminii, astfel încât energia maximă este obţinută atunci când V este egală cu C. Scopul oricărui accelerator de particule este creşterea continuă a vitezei unei unităţi de energie electromagnetică (în cazul de faţă, a unui proton, care acţionează ca o particulă). Când sunt aduse la viteza luminii, particulele emană o mare cantitate de energie, căci se iese din lumea reală şi se intră într-o lume complet virtuală, ce poate fi definită inclusiv ca energie mentală. În timp ce studiam acceleratorul de particule de la Montauk, împreună cu Dan, în mintea mea s-au aprins tot felul de beculeţe de alarmă. În cele din urmă, am reuşit să-mi explic o problemă cu care m-am confruntat ani de zile. Ori de câte ori i-am întrebat pe mediumii cu puteri psihice să-mi spună ce putere instalată există la Montauk, aceştia mi-au dat un răspuns astronomic: un milion de megawaţi de energie. Răspunsul mi s-a părut întotdeauna absurd, căci pentru a alimenta un amplificator cu un milion de megawaţi ai nevoie de două milioane de megawaţi putere instalată, lucru imposibil în Long Island. I-am povestit toate aceste lucruri lui Dan, care a început să-mi explice ce se întâmplă cu acceleratoarele în care particulele sunt aduse la viteza luminii. Când l-am întrebat câtă energie pot produce aceste acceleratoare, Dan a luat un grafic cu date, în care era trecută inclusiv energia produsă în raport cu diametrul circular al acceleratorului. Măsurasem deja cercul de la baza aeriană Montauk şi aflaserăm că diametrul acestuia era de 210 metri. Această cifră figura cu precizie pe graficul lui Dan. Să fi fost o simplă coincidenţă? Am estimat şi celelalte variabile necesare, inclusiv diametrul fluxului de protoni şi energia cu care era alimentat acceleratorul. Dan a făcut apoi nişte calcule şi a ajuns la concluzia că acceleratorul producea o energie echivalentă cu cea a unei bombe nucleare de o sută de megatone. A luat apoi

135

un alt grafic şi l-a consultat ca să vadă ce putere instalată echivalează cu cea a unei bombe de o sută de megatone. Cifra obţinută era de un milion de megawaţi… După întâlnirea cu Dan, am continuat să studiez problema acceleratoarelor de particule. Am aflat astfel din mai multe rapoarte că acestea au nevoie de amplificatoare foarte mari, întrucât operează la 435 de MHz. Aceste amplificatoare de mari dimensiuni sunt numite klistroni şi înlocuiesc amplitronii uriaşi folosiţi cândva în ansamblul subteran. Decizia a avut în mod evident o motivaţie tehnică, întrucât doi sau trei klistroni pot înlocui 24 de amplitroni. În plus, sunt mai uşor de alimentat şi acţionează la fel ca un magnetron, cu excepţia faptului că sunt liniari (un magnetron este o sursă de emitere a unui semnal de tip microundă, similară unui cuptor cu microunde. Este alcătuit dintr-un tub cu o orbită pentru electroni, care produce o mare cantitate de energie RF). Klistronii sunt tuburi cu o lungime de aproximativ 33 de metri şi un diametru de 6 metri, nefiind în esenţă altceva decât amplificatoare de mare putere pentru microundele care alimentează fluxul acceleratorului de particule. Un amplificator al fluxului de particule (care este sinonim cu un accelerator de particule) foloseşte particule nucleare precum neutronii şi protonii, spre deosebire de magnetron sau amplitron, care foloseşte electronii. Protonii şi neutronii sunt direcţionaţi către o anumită orbită pentru a produce astfel o rezonanţă în cavităţile acceleratorului. O cavitate este un spaţiu de rezonanţă limitată de o suprafaţă reflectantă de energie RF, cum ar fi un scut sau o suprafaţă metalică. Rezonanţa se produce din cauza vitezei, în cazul de faţă egală cu viteza luminii. Aceşti neutroni/protoni sunt special focalizaţi pe orbită astfel încât să acţioneze ca nişte focare energetice în interiorul unui magnetron sau amplitron (care au electroni pe orbită). În timp ce particulele din acceleratorul principal sunt trimise în acceleratorul din Montauk, apropiindu-se astfel de viteza luminii, particulele din cavitate se unesc în pachete de energie. Cavitatea intră astfel în rezonanţă cu energia acestor particule. Dacă fluxul de electroni este accelerat încă şi mai mult, el transferă cavităţilor o energie care poate fi ulterior externalizată. Acceleratorul de particule are deja o orbită. Important este ca particulele să fie grupate astfel încât să aibă o viteză relativ uniformă. În cazul în care se realizează acest lucru, energia poate fi scoasă din accelerator cu ajutorul unui grup de cavităţi, la fel ca în cazul unui magnetron. În cazul acceleratorului de la Montauk (cel cu diametrul de 110 metri), două seturi de cavităţi sunt poziţionate în unghiuri drepte în jurul unui cerc. Folosind un transmiţător de circa 30 de megawaţi, unul din cele două grupuri de cavităţi este direcţionat de-a lungul unei axe pe care o vom numi axa X. La fel ca în cazul unui amplitron obişnuit, energia de alimentare grupează fluxul de electroni de-a lungul setului de cavităţi. Este vorba de aşa-numita structură ondulatorie lentă (undele lente sunt cele care călătoresc la viteze inferioare vitezei luminii). În cazul amplificatorului de particule nu mai avem de-a face cu unde lente, ci cu o structură ondulatorie înzestrată cu viteza luminii. Cavităţile interioare grupează în acest caz fluxul de particule la o viteză de aproximativ 0,9 C.

136

Pe măsură ce particulele sunt accelerate şi mai mult, atingând viteza luminii, ele îşi eliberează întreaga energie de care dispun. Energia astfel eliberată este colectată în cavităţile de pe axa Y, situată la 90º de axa X, după care energia este direcţionată aşa cum se doreşte. Pentru a extrage energia din amplificatorul de particule, normal ar fi ca ea să fie trimisă înapoi la turnul radar prin firele de înaltă tensiune. Acest lucru este însă imposibil la o putere de un milion de megawaţi, căci firele s-ar arde. De aceea, în loc ca energia să fie trimisă prin cabluri (sub formă de energie electrică), constructorii au transformat amplificatorul de particule într-o antenă. Cercul din jurul amplificatorului cu o putere de un milion de megawaţi nu este altceva decât o antenă E cuplată cu antena Delta T. Cu siguranţă, puterea amplificatorului este suficient de mare pentru a modifica timpul şi spaţiul. Cavitatea de ieşire a energiei a fost construită astfel încât să treacă printr-un fel de rectificator, al cărui scop nu-mi este încă foarte clar deocamdată. O parte din această energie este folosită pentru a alimenta antena Delta T, al cărei vârf este situat chiar sub centrul zonei. Baza antenei este situată mult mai jos, sub acceleratorul de particule. Pentru a alimenta cu energie bobinele X şi Y ale antenei Delta T, constructorii au amplasat acceleratorul de particule chiar deasupra solului. Au orientat apoi bobina Z către acceleratorul din oraşul Montauk. Am bănuiala că şi energia acestuia este accelerată până la viteza luminii. Nefiind modulată, aceasta generează un semnal sonor care poate fi folosit ca semnal de corelare pentru modificarea liniei timpului (vezi capitolul 12 din Proiectul Montauk). Modificarea liniei timpului nu este singura destinaţie a acceleratorului de particule. La ora actuală el este folosit şi ca armă. Se ştie că OZN-urile sunt sensibile pe o bandă de frecvenţă de 435 pe 20 MHz. Unul din seturile de cavităţi poate fi reglat astfel încât să fie obţinută o frecvenţă de 435 MHz. Fluxul de particule poate fi folosit astfel ca armă, prin intermediul unui dispozitiv de focalizare magnetică înzestrat cu oglinzi reflectante. Se generează astfel două fluxuri elicoidale întrepătrunse, care au aceeaşi funcţie ca şi caduceul. Prin controlarea fazelor ondulatorii, fluxurile pot fi trimise până la o anumită distanţă, după care pot produce interferenţe distructive, generând un fel de găuri negre în miniatură. Secretul străpungerii scutului de protecţie al OZN-urilor este modulaţia, lucru cunoscut încă din perioada radarului Sage, când s-a început doborârea OZN-urilor. Dar aceasta este o altă poveste, pe care o voi relata într-o carte aflată în pregătire, în care relatez experienţa mea legată de OZN-uri. Capitolul 36 Linia timpului Deşi informaţiile pe care le-am oferit până acum sunt de natură tehnică sau experimentală, aş dori să închei cu un punct de vedere filozofic legat de conştiinţa timpului. Am descoperit cu mai mulţi ani în urmă că Proiectul Montauk este legat de mai multe proiecte similare (de modificare a liniei spaţio-temporale) efectuate de-a lungul istoriei. La rândul lor, acestea sunt asociate cu alte
137

proiecte, extinzându-se inclusiv în viitor. Se pare că Proiectul Montauk a reuşit o proiecţie în trecut cu 3,6 milioane de ani în urmă şi în viitor cu 6.037 de ani. S-au creat astfel nişte bucle temporale, ceea ce înseamnă că noi trăim practic această linie a timpului pentru a doua oară (sau poate am parcurs-o chiar de mai multe ori). Cum două linii temporale nu pot fi parcurse în acelaşi timp, rezultă că una din ele a fost anihilată şi transformată într-o realitate alternativă. Concluzia nu poate fi decât una singură: prima linie temporală a fost cea creată de Dumnezeu; cea de a doua a derivat din aşa-numitul păcat originar. Ce înseamnă însă acest păcat originar? Dacă citim Biblia, ne dăm seama că acesta se referă la păcatul cunoaşterii. Biblia afirmă textual acest lucru. Omul a căpătat acces la cunoaştere, iar Dumnezeu l-a izgonit din Grădina Paradisului. În realitate, nu Dumnezeu l-a izgonit pe om. Când prima linie temporală a fost înlocuită de o a doua, ea s-a transformat într-o realitate alternativă. Cea de-a doua linie temporală este propria noastră creaţie, nu a lui Dumnezeu. Dumnezeul original, Dumnezeu Tatăl, nu poate fi găsit pe această linie a timpului. Aşa se explică de ce afirmă creştinismul că Dumnezeu Tatăl nu poate fi descoperit decât prin intermediul lui Christos. Cine este Christos? Christos este acel aspect dinlăuntrul nostru care ne poate conduce înapoi la Dumnezeu Tatăl. Crucea reprezintă punctul de intersecţie a liniei noastre temporale cu cea originală, aparţinând Creatorului. Altfel spus, păcatul originar este păcatul cunoaşterii timpului şi spaţiului, al jocului de-a Dumnezeu şi al creării propriei noastre realităţi. Noi singuri ne-am creat această realitate, separându-ne astfel de Creatorul nostru. A existat cândva o conştiinţă colectivă care a creat aceste proiecte spaţio-temporale care fac parte din păcatul originar. Ele au devenit istoria noastră. Singura noastră şansă de a ieşi din această linie temporală artificială constă în a redeveni conştienţi de adevărata linie a timpului. Acesta este obiectivul cărţilor din seria Montauk. Dacă 10% din fiinţele care populează galaxia noastră pot deveni conştiente de linia temporală originală, ele vor crea masa critică necesară pentru ca restul fiinţelor să le urmeze. Speranţa noastră este că citirea acestei cărţi a ridicat şi nivelul dumneavoastră de conştiinţă. În acest caz, călătoria dumneavoastră de întoarcere acasă a început deja. Epilog Spectrul sincronicităţilor legate de Montauk a depăşit toate aşteptările noastre. Nici Preston nici eu nu ne-am fi gândit la început să vom descoperi atâtea conexiuni posibile investigând acest subiect. Principala strategie pe care am folosit-o a fost să lansăm în circulaţie informaţiile obţinute şi să aşteptăm reacţii care să ne aducă alte informaţii. Mai sunt încă destule aspecte în care nu vedem decât vârful aisbergului.

138

Este cert că cititorii vor continua să solicite informaţii legate de proiectul Montauk şi de fenomenele asociate cu acesta. Investigaţiile noastre vor continua fără doar şi poate, şi se vor concretiza în alte lucrări. Am colaborat deja cu Preston la o carte legată de experienţele sale cu extratereştrii. Ea va fi semnată doar de Preston Nichols şi sunt convins că va reprezenta un moment de referinţă în domeniul fenomenologiei OZN. Cartea va include informaţii legate de tehnologia folosită de OZN-uri, de fenomenele răpirilor şi de multe alte subiecte conexe. Cu puţin noroc, publicarea ei va fi gata în anul 1995. Avem în intenţie şi scrierea altor cărţi, despre Jack Parsons şi Proiectul Babalon, despre conexiunea naziştilor cu Montauk-ul şi Tibetul şi despre povestea lui Duncan Cameron. După ce a citit prima parte a acestei cărţi, Preston m-a informat că ar dori să scrie o lucrare despre ultimele opt zile ale Proiectului Montauk, cu referire specială la relaţia dintre Marte şi Montauk, descrisă sumar în O nouă călătorie la Montauk. Există însă foarte multe cercetări pe care va trebui să le facem înainte de a putea concretiza acest proiect. Foarte mulţi oameni ne întreabă dacă se intenţionează lansarea vreunui film legat de subiectul Montauk. Vă informăm cu această ocazie că diferite surse din Hollywood au manifestat deja un interes cert faţă de acest subiect. Din păcate, cei mai mulţi dau dovadă de o anumită naivitate în această privinţă, nedându-şi seama că Montauk-ul se află în capul listei cu subiecte cenzurate sau interzise. Cred că înţelegeţi cu ce dificultăţi ne confruntăm. Deşi sunt convins că va veni vremea când va fi realizat un film pe acest subiect, cred că va mai trebui să treacă o vreme până când lumea va fi pregătită pentru el. La ora actuală nu ne-am propus să continuăm investigaţiile referitoare la geometria sacră şi la şcolile misterelor despre care am vorbit pe larg în această carte. Celor sincer interesaţi de acest subiect misterios le recomand să studieze lucrarea lui Stan Tenen, amintită în capitolul 10. Cartea prezintă o abordare ştiinţifică asupra geometriei sacre şi oferă foarte multe informaţii legate de acest subiect. Evident, orice descoperiri noi pe frontul investigaţiei Montauk ne pot face să ne schimbăm actualele planuri. Cu siguranţă vor apărea elemente noi legate de cererea indienilor Montauk de recuperare a pământurilor lor natale. Vom comenta pe larg aceste informaţii, şi altele de acelaşi fel, în revista noastră, The Montauk Pulse. Între timp, avem cu toţii datoria să facem tot ce ne stă în puteri pentru a alimenta reţeaua morfogenetică a pământului cu informaţii cât mai corecte. Altfel spus, avem datoria să devenim din ce în ce mai conştienţi, ajutându-i şi pe alţii în această direcţie. În final, ne manifestăm speranţa că această carte v-a oferit informaţii pe care nu le cunoşteaţi şi v-a permis să vă ridicaţi astfel nivelul de conştiinţă şi de înţelegere a procesului creaţiei. Vă urăm ca linia temporală pe care avansaţi să fie una cât mai plăcută cu putinţă.

139

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful