O EVALUARE CRITICĂ A CĂRŢII LUI STEVE CHALKE, MESAJUL PIERDUT AL LUI ISUS, ÎN CONTEXTUL MIŞCĂRII EMERGENT CHURCH

- Florin MOŢIU -

1

În anul 2007 a apărut la editura Scriptum din Oradea cartea unui autor englez, Steve Chalke, intitulată Mesajul pierdut al lui Isus. A trecut mai bine de un an de la apariţia cărţii şi nimeni nu a avertizat cu privire la pericolul cărţii! Cartea are un mesaj liberal evident, Chalke negând o seamă de doctrine biblice fundamentale şi redefinind semnificaţia altor termeni sau doctrine biblice. Editura Scriptum, care se vrea evanghelică, se face vinovată publicând o carte de teologie liberală, fără să avertizeze publicul evanghelic din România. Interesant, ediţia românească a cărţii lui Chalke nu menţionează traducătorul, nici editorul sau tehnoredactorul. Cartea este recomandată, pe prima pagină, de şase persoane. Dintre ele, teologul N.T. Wright neagă mai multe doctrine biblice, la rândul său, transformă Evanghelia mântuitoare a lui Isus într-un mesaj politico-social. Wright l-a influenţat pe Chalke în mesajul său social. Apoi, Brian McLaren este cel mai cunoscut lider al noii erezii apărute în SUA sub numele de Emergent Church, erezie la care Chalke a aderat. Un alt autor care recomandă cartea este Tony Campolo, personalitate controversată în SUA, care în ultimii ani a dezvoltat mai multe tendinţe liberale. Nu doar că această carte a lui Chalke nu a fost denunţată până acum de vreun pastor sau teolog din bisericile noastre, dar am descoperit un blog care recomanda cartea lui Chalke evanghelicilor români, fără ca autorul articolului să dea vreun semn că ar sesiza vreo învăţătură nebiblică la Chalke. Această lipsă de discernământ cheamă cu necesitate o avertizare împotriva acestei erezii propagate de cartea lui Chalke, iată, în editurile şi librăriile noastre. Voi începe articolul meu cu o prezentare a mişcării numite Emergent Church, care fixează contextul înţelegerii mesajului lui Chalke, apoi mă voi ocupa de cartea lui, Mesajul pierdut al lui Isus.

Emergent Church
Emergent Church sau Emerging Church reprezintă o mişcare apărută în anii 1990 în Statele Unite. Emergent Church s-ar putea traduce cu „biserica evoluată, dezvoltată, îmbunătăţită, de un nivel superior”. E o mişcare dezvoltată de unii care s-au simţit dezamăgiţi de biserica tradiţională şi care caută un creştinism mai viu. Ei se cred salvatorii creştinismului. Consideră că biserica creştină a uitat, a pierdut sau a ascuns învăţăturile adevărate ale lui Isus, pe care ei le descoperă acum. John MacArthur observă bine faptul că adepţii Emergent Church consideră că, în cei două mii de ani ai bisericii creştine, ei sunt primii care recunosc cu onestitate că biserica nu a înţeles de fapt Evanghelia şi că Evanghelia nu poate fi înţeleasă cu adevărat de către nimeni, că are un mesaj mai misterios decât asumă mulţi, că, indiferent ce ar spune Biblia, nu spune ceea ce crede biserica tradiţională. Ei au apărut la timpul potrivit pentru a salva creştinismul din mâinile bisericii tradiţionale, înainte ca creştinismul să se fi ruinat definitiv! Scopul lor este să facă mesajul creştinismului relevant pentru lumea post-modernă de azi. Lumea s-a schimbat foarte rapid în ultimele decenii, de aceea biserica trebuie să ţină pasul cu aceste schimbări. Lumea modernă a fost depăşită. Moderniştii credeau în logică, raţiune, în sisteme, în adevăr absolut. Lumea post-modernă nu mai crede în acestea. Biserica de azi trebuie să se adreseze culturii post-moderne. Emergent Church

2

porneşte de la cultura post-modernă, preia paradigmele post-moderne şi le îmbracă în haine „creştine”. Rezultatul e că biserica urmează din nou lumea, aşa cum s-a întâmplat de fiecare dată când vreun grup a vrut să alinieze biserica modei culturale contemporane. Emergent Church nu este o mişcare unitară deocamdată. Nu au un sistem doctrinar, nu au lideri recunoscuţi de toţi. E o mişcare nouă, în dezvoltare, cu multe ramificaţii în învăţătura şi practica lor. Dar există câteva elemente comune care caracterizează această mişcare. 1) Post-modernismul Unul din crezurile de bază ale post-modernismului este că nu există un adevăr absolut, obiectiv. Nici un om, nici un grup, nicio religie nu deţine adevărul absolut. Fiecare om sau fiecare grup are propriul adevăr, valabil în cazul lor. Dar alţii pot crede ca adevărat un lucru cu totul opus. Există doar adevărul tău şi adevărul meu. Adevărul este creat, nu găsit. Emergent Church neagă ideea că biserica tradiţională ar fi avut adevărul. Ei pornesc de la început în căutarea adevărului. Recunosc că nu îl posedă, dar sunt în căutarea lui. Nu sunt interesaţi de destinaţie, ci de direcţie. Nu au doctrine clare, ci principii. Emergent Church este o atitudine intelectuală, un mod de gândire. Cultura îşi creează propriul adevăr. Nu există adevăr absolut pentru toţi. De aici, toleranţa devine virtutea supremă. Exclusivitatea este viciul suprem. Trebuie să admit că aproapele meu poate avea un adevăr la fel de valabil ca al meu. Eu nu cunosc adevărul absolut (care nu există), aşa că nu am dreptul să consider pe cineva greşit, iar pe mine corect. A afirma că ai adevărul înseamnă mândrie, cred adepţii Emergent Church. De aceea ei se consideră smeriţi, spunând că nu au adevărul absolut, după cum nimeni nu îl are. Dar a avea adevărul, pe care Dumnezeu l-a revelat oamenilor şi pe care l-a dat oamenilor să fie cunoscut, înţeles şi proclamat, nu înseamnă mândrie. Dacă Dumnezeu a dat acest adevăr oamenilor în Scriptură, a declara că nu putem cunoaşte adevărul înseamnă a respinge revelaţia lui Dumnezeu. Nimeni nu poate veni să spună: „Aşa vorbeşte Domnul”, zic adepţii Emergent Church – aceasta e mândrie. Nimeni nu are adevărul, iar Biblia nu e clară. În mod ironic, aceasta sugerează faptul că Dumnezeu a vorbit, dar nu a vorbit clar, S-a bâlbâit! Iar, ca să răsturnăm ideea lor despre mândrie aşa cum se cere: a spune că Biblia, vorbirea lui Dumnezeu nu e clară, dar mesajul cutărui lider Emergent Church e clar – oare nu e aceasta mândria de care se cred liberi?, observă John MacArthur. Mândria se arată în faptul că ei dau la o parte adevărul lui Dumnezeu pentru a instaura mesajul lor. Ei afirmă că mesajul Bibliei nu e clar, dar vin apoi cu cărţi intitulate Mesajul pierdut al lui Isus sau Mesajul secret al lui Isus! Deci au înţeles, ei şi nu alţii, pretind ei în cele din urmă! Emergent Church se fundamentează nu pe adevărul absolut al Cuvântului lui Dumnezeu, ci pe relativismul veacului, relativism în domeniul teologic, filosofic şi moral. Emergent Church adoptă cultura post-modernă, de parcă aceasta ar fi corectă. Biblia însă confruntă orice cultură seculară. Emergent Church lasă cultura să definească ce trebuie să fie creştinismul, în loc să dea glas Scripturii să confrunte cultura seculară. Cultura seculară este energizată de Satan. De aceea, a spune că trebui reinventat creştinismul, pentru a se potrivi culturii, e un lucru greşit, afirmă John MacArthur. Pentru ei, adevărul nu există într-un text sacru, revelat de vreo divinitate. Adevărul e creat de indivizi sau de comunitate. Dacă adevărul acela funcţionează şi îi

3

face fericiţi pe oameni, e în regulă. Biblia este un produs uman. Este o carte foarte complexă şi grea, greu de înţeles, pentru majoritatea celor din Emergent Church. Unii chiar spun că nu înţeleg cea mai mare parte din Biblie. Biblia e de neînţeles pentru noi cei de azi, din cauză că noi nu înţelegem contextul cultural, istoric şi geografic în care a fost scris, crede Steve Chalke. E evident că studierea contextului cultural al vremii aduce lumină asupra unor pasaje din Scriptură, dar mesajul mântuirii nu este condiţionat cultural. Pentru Chalke, însă, afirmarea acestor lucruri e pretext pentru a declara că Biblia spune cu totul altceva decât a crezut biserica timp de două mii de ani! Pentru Emergent Church e un lucru de bază experimentarea, încercarea. Nu ai adevărul, aşa că încerci, experimentezi. Dumnezeu însuşi e un Dumnezeu care experimentează, după ei. Dumnezeu a experimentat când l-a creat pe Adam. Dumnezeu a văzut că nu a reuşit perfect experienţa, de vreme ce nu era bine ca omul să fie singur, aşa că a continuat experienţa creând-o pe Eva. Aceasta a fost o experienţă reuşită. Dumnezeu a creat experimental şi riscând, afirmă adepţii Emergent Church. De aceea, creştinii experimentează mereu şi mereu cu biserica. Încearcă mereu, reuşind să o îmbunătăţească de-a lungul secolelor. Emergent Church experimentează şi ei cu scopul de a stabili o biserică mai bună. Biserica încă nu a descoperit adevărul, dar experimentează. Emergent Church nu e interesată să caute în Scripturi scopul autorului. Ei nu cred că mesajul pe care trebuie să îl căutăm în text e cel normal, clar, nu cred că Scriptura are un singur sens. Ei caută mesajul secret, subconştient al autorului, cred că textul are sensuri mai profunde, mai interesante decât cele clare. E o altă modalitate de a se îndepărta de învăţătura clară a Scripturii. Ei cred că autorii Scripturii spun adesea lucruri de care nici nu sunt conştienţi, poate. De aici titlurile unor cărţi publicate de adepţii Emergent Church. Nu doar Mesajul pierdut al lui Isus a lui Chalke, ci şi Mesajul secret al lui Isus de Brian McLaren. O altă caracteristică a Emergent Church e incertitudinea, lipsa clarităţii. Ei se feresc de a face afirmaţii doctrinare clare. Mesajul lor e contradictoriu, plin de mistere. Nu putem înţelege realitatea, afirmă ei, de aceea preferă incertitudinea. Ambiguitatea stimulează gândirea mai mult decât claritatea, cred ei. Un termen des folosit de ei e fuzzy, imprecizie. Biblia nu e clară, nimeni nu poate găsi adevărul. A fi imprecis, a nu face afirmaţii doctrinare înseamnă smerenie pentru ei, a recunoaşte că tu, ca ceilalţi, nu ai adevărul absolut. A recunoaşte că nu ai toate răspunsurile. Ca exemplu de imprecizie, iată titlul unei cărţi a liderului Emergent Church, Brian McLaren – „O orthodoxie generoasă: De ce sunt un creştin misional1, evanghelic, post/protestant, liberal/conservativ, mistic/poetic, biblic, carismatic/contemplativ, fundamentalist/calvinist, anabaptist/anglican, metodist, catolic, verde, incarnaţional, depresiv-dar-plin-de-speranţă, emergent, nedesăvârşit”. Avem aici o încercare de ştergere a diferenţelor, o relativizare a crezurilor, bazată pe o ignoranţă a acestor lucruri. Ambiguitatea aceasta e folositoare dacă vrei să păcătuieşti fără să te simţi vinovat, observă John MacArthur. Aceasta e baza mişcării Emergent Church. Au inventat o teologie care să le permită să păcătuiască şi să facă tot ce doresc. Un termen des folosit de Emergent Church este lichid (liquid), adică schimbare. Ei sunt deschişi schimbării, trebuie să se schimbe în pas cu moda, pentru a fi mereu la
Misional, cuvânt preluat din engleză (pentru a-l deosebi de misionar), unde înseamnă un mod de viaţă misionar, având scopul de a atinge oamenii cu Evanghelia. Cuvânt popularizat recent de adepţii Emergent Church.
1

4

modă. Astfel că nu au lucruri fixate odată pentru totdeauna. Doug Pagitt afirmă că creştinismul nu este şi nu a fost niciodată o credinţă stagnantă. Nu există doctrine date. Lucru care contrazice Iuda 3: „M-am văzut silit să vă scriu ca să vă îndemn să luptaţi pentru credinţa, care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna”. Biblia ne cere credincioşie faţă de cuvântul dat, nu să inventăm un alt mesaj. Alt accent Emergent Church e cel pus pe misionarism. Dar acest lucru nu înseamnă misionarism în sensul tradiţional. Ei nu împart oamenii în pierduţi şi mântuiţi. nu ai voie să spui oamenilor că sunt pierduţi. Îi aduci la biserică şi, prin implicare în noua comunitate, prin exemplu, vor deveni creştini fără să-şi dea seama. Aduc cântăreţi necreştini în serviciile lor religioase cu scopul de a-i asimila. Ceea ce energizează mişcarea aceasta e pragmatismul: să faci ca lucrurile să „funcţioneze”, să atragă număr mare de oameni, care să fie mulţumiţi cu ceea ce li se oferă. Dacă un lucru „funcţionează”, e corect. Bisericile se umple în modul acesta de oameni fără apetit spiritual pentru lucrurile sfinte. O autoare din această mişcare, Kristen Bell afirmă că a părăsit biserica tradiţională pentru că aceasta n-a mai „funcţionat” în cazul ei. În loc de pocăinţă şi schimbare, soluţia a devenit transformarea mesajului bisericii pentru a se potrivi gustului omului firesc! Emergent Church înlocuieşte predicarea cu spunerea de întâmplări. S-a schimbat audienţa, oamenii nu mai suportă predicarea, de aceea trebuie să le povestim marele mesaj al lui Dumnezeu, în diferite feluri. Predicarea nu mai funcţionează, cred ei. Ei folosesc discuţia, dezbaterea, forumul, în serviciile lor religioase. Bineînţeles că, dacă nu există adevăr, în aceste discuţii nimeni nu are dreptate, nimeni nu e greşit. E doar o discuţie fără capăt. Dacă nimeni nu are adevărul, nimeni nu poate predica: nu poate învăţa pe alţii ce e corect şi ce nu. Dacă Biblia e neclară, nimeni nu poate învăţa pe altul ce spune Scriptura. Apoi, Emergent Church pune accent pe imagine, nu pe cuvânt. Pe vizualizare. Folosesc imagini, icoane, proiectoare, imagini video. Biserica tradiţională era prea logocentrică, afirmă ei, prea centrată pe cuvânt. Omul post-modern e interesat de imagine, de aceea trebuie schimbată închinarea. Unii recunosc că împrumutul icoanelor se datorează influenţei catolice. Jerrold H. Lewis afirmă că Evul Mediu a fost întunecat din cauza întunericului intelectual şi spiritual. A început prin înlocuirea predicării cu o închinare ce consta ritualuri goale, icoane, tradiţii, messa, candele. A fost un proces, care a ţinut mai multe generaţii. Lewis avertizează că îndepărtarea de Cuvânt şi întoarcerea la acest fel de ritualuri poate însemna o nouă întunecare intelectuală şi spirituală, începutul unui nou Ev Mediu întunecat. Emergent Church e o mişcare ecumenică, interesată de reunirea protestantismului cu catolicismul. Şi nu numai. Brian McLaren şi Doug Pagitt au participat la întâlniri cu rabini evrei care doreau să facă iudaismul mai deschis culturii de azi. Scopul lor a fost să lucreze împreună pentru promovarea dreptăţii sociale. Considerau că, în felul acesta, creştinii şi evreii au oportunitatea de a lucra împreună la realizarea voii lui Dumnezeu. Fără vreo referire la pocăinţă şi la credinţa acestor evrei în Isus Hristos. Cum se poate face voia lui Dumnezeu fără a recunoaşte pe Isus Hristos? 2 Corinteni 6:15 afirmă că nu poate exista asociere între oamenii lui Dumnezeu şi cei ai lui Belial. Doar o unire nesfântă, între două părţi ale întunericului, poate avea loc! Emergent Church are o filosofie eclectică, preluând ritualuri, practici şi învăţături din diferite tradiţii creştine sau necreştine, pentru a face apel intereselor omului

5

contemporan. Acest împrumut lipsit de discernământ, cât şi căutarea unui mesaj secret, plus accentul pe mister, indică faptul că Emergent Church este mai degrabă o mişcare gnostică, un nou gnosticism. Ca răspuns la aceste lucruri, trebuie să afirmăm că Biblia este clară. Este lumină. E de înţeles pentru omul de rând. Cu toate că există unele pasaje mai grele, mesajul Scripturii e clar. „Mărturia Domnului este adevărată şi dă înţelepciune celui neştiutor”, afirmă Psalmul 19:7. Omul neştiutor poate învăţa adevărul. „Căci sfatul este o candelă, învăţătura este o lumină” (Proverbe 6:23). John MacArthur observă că mesajul Emergent Church reprezintă un atac împotriva clarităţii Scripturii. Problema lor, însă, nu e că Biblia nu e clară. Ci că adepţii Emergent Church resping mesajul ei clar despre păcat şi judecată. Lumina e acolo, dar ei iubesc mai mult întunericul (Ioan 3:19). Atacul lor împotriva clarităţii Scripturii arată că Emergent Church e o nouă formă de liberalism.2 Isus i-a corectat pe farisei trimiţându-i la Scriptură. „Nu aţi citit?”, îi întreabă El. Problema nu era cu Scriptura, că nu era clară, ci cu ei, că nu au studiat-o. Biblia ne spune să ne ţinem de adevăr şi să îl păzim. Cum poţi face aceasta, dacă nu înţelegi care e adevărul? Apostolul Pavel a scris epistole ca Romani şi Galateni unor creştini dintre neamuri, care nu aveau ca tradiţie Vechiul Testament. Totuşi, Pavel se aşteaptă ca aceşti creştini dintre neamuri să înţeleagă argumentele lui bazate pe Vechiul Testament, care e clar. Celelalte epistole nou-testamentale au fost scrise bisericilor, oamenilor de rând din biserică şi au fost înţelese de către ei. Biblia e clară, asumă autorii Noului Testament. „Cercetaţi Scripturile, pentru că socotiţi că în ele aveţi viaţa veşnică, dar tocmai ele mărturisesc despre Mine” (Ioan 5:39), a spus Isus iudeilor. Vechiul Testament e clar în mesajul său, de înţeles, şi e de aşteptat ca oamenii să Îl vadă pe Isus în Vechiul Testament. Adepţii Emergent Church au inventat teoria neclarităţii Bibliei pentru a-şi justifica libertatea de a face orice vor şi a crede orice vor. Biblia afirmă că există un adevăr absolut şi că acesta poate fi cunoscut. 1 Împăraţi 17:24; Psalm 25:5; Matei 22:16; Ioan 1:14; 4:24; 17:17 – toate aceste versete afirmă că există un adevăr. Adevărul reprezintă lucrurile aşa cum sunt ele cu adevărat, nu aşa cum crezi tu că sunt, afirmă John MacArthur. Iar acest adevăr se găseşte în Scriptură. Creştinul e cineva care a găsit adevărul şi care a fost eliberat de acest adevăr – Ioan 8:32. Nu e în căutarea adevărului, cum afirmă Emergent Church. Isus a avertizat că sunt oameni care nu rămân în acest adevăr: Ioan 8:44 (Emergent Church neagă adevărul. De la cine e mişcarea aceasta, potrivit acestui verset?); Romani 1:18 (înăbuşă adevărul, deci mânia lui Dumnezeu este peste ei, peste emergent church). Apostolul Pavel afirmă că celor care nu au crezut adevărul, Dumnezeu le-a trimis o lucrare de rătăcire să creadă o minciună: „…n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi. Din această pricină, Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună: pentru ca toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire, să fie osândiţi” (2 Tesaloniceni 2:10-12).

Adepţii Emergent Church, ca post-modernişti, vor afirma că reacţionează împotriva modernismului. Liberalismul fiind un produs al modernismului, ei nu pot fi liberali, afirmă ei. Dar faptul că atacă Scriptura îi aşează tot în tabăra liberalismului, al cărui scop a fost tot atacul împotriva Scripturii.

2

6

2) Misticismul Emergent Church este mai interesată de experienţe decât de doctrină. Scopul lor nu e să cunoască ceva intelectual despre divin, ci să experimenteze divinul, spiritualul. Se vor o religie fără religie, fără teologie. Dacă vei experimenta pe Dumnezeu, vei avea învăţătura corectă, afirmă ei, în opoziţie cu creştinismul tradiţional, care credea că, dacă ai învăţătura corectă, vei experimenta pe Dumnezeu. Dumnezeu trebuie găsit prin experienţă, nu prin teologie, afirmă adepţii lor. De aici, minimalizarea importanţei doctrinei, o deschidere înspre practici mistice, experienţe în afara Cuvântului lui Dumnezeu. Emergent Church este deschis experienţelor mistice din ortodoxia răsăriteană sau din catolicism, dar şi celor din religiile orientale. Au introdus printre ei practici budhiste, hinduse. În „închinare” au introdus crucile, lumânările, icoanele, ca modalităţi de experimentare mai profundă a divinului. Ei consideră că aduc jos gloria lui Dumnezeu, ca să fie experimentată. Pun accent pe experimentare divinului prin cele cinci simţuri. În cartea lui, Church Re-Imagined, Doug Pagitt, afirmă că în biserica lui se practică yoga, respiraţia ritmică, se promovează transele, acupunctura, controlarea energiei din trup, conceptul de yin-yang. Terapia prin masaj, între bărbaţi şi femei reprezintă un sacrament şi o formă de rugăciune! În serviciile lor bisericeşti e admis orice fel de muzică. Muzica contemporană are rolul de a atrage tinerii. Apelează la firea pământească a tinerilor. Ei proclamă libertatea în închinare. Jerrold H. Lewis afirmă că creştinismul viu este, în esenţa lui, o religie cognitivă. Dumnezeu ne-a dat revelaţia Sa prin Cuvânt, nu printr-o simfonie, nu prin muzică, imagini sau icoane. Biserica trebuie să rămână lângă Cuvântul lui Dumnezeu. 3) Evanghelie socială Emergent Church nu e interesată de doctrine, de cine crede corect ceva, ci de punerea în practică, de slujire, de fapte bune. Scopul lor e să aducă pe pământ Împărăţia lui Dumnezeu, să aducă cerul pe pământ. Sunt interesaţi de îmbunătăţirea vieţii pe pământ, de rezolvarea problemelor de nedreptate socială, de boală, de sărăcie. Nu sunt interesaţi de mesajul Bibliei, după care Dumnezeu va crea un cer nou şi un pământ nou şi că pământul de acum va fi distrus. Ei cred că Împărăţia lui Dumnezeu va fi instaurată aici, prin efort social şi fapte bune. Nu sunt interesaţi de viaţa de dincolo, de rai sau iad. Pun accent pe lucrarea lui Isus de vindecare, hrănire, eliberare, minuni, nu pe învăţătura lui despre păcat şi mântuire. Nu observă că aceste minuni aveau rolul de a atesta persoana Lui, pretenţiile Lui la a fi Mesia şi Fiul lui Dumnezeu. După ei, Isus nu a venit să împartă oamenii în unii mântuiţi şi alţii pierduţi. Emergent Church nu e interesată de mesajul mântuirii sufletelor din păcat, ci pe transformarea societăţii şi a oamenilor în oameni mai buni. Adepţii Emergent Church nu observă că Isus nu a venit să stabilească pe pământ paradisul Lui, ci să scape pe păcătoşi prin Evanghelia Lui de sub mânia lui Dumnezeu. Isus a spus că El nu a adus pacea, ci sabia, în sensul că adevărul divizează. Adevărul separă de eroare. Isus nu avenit să rezolve problemele sociale ale vremii. Nu i-a eliberat pe evrei de sub robia Romei, nu a rezolvat problema sărăciei [mai mult, El a spus că săracii vor continua să existe pe pământ până la sfârşit, că nimeni nu va aboli vreodată sărăcia, nici un grup socialist, nici Emergent Church: „Pe săraci îi aveţi totdeauna cu voi”

7

(Ioan 12:8)]. Isus nici măcar nu a abolit sclavia, nu a înfiinţat orfelinate, spitale, nu a stabilit ajutoare sociale, nu a dus o revoluţie împotriva celor bogaţi sau a tiranilor. Biserica primară aştepta un cer nou şi un pământ nou. Emergent Church e centrat pe pământul acesta şi pe om. Bunăstarea omului e începutul teologiei lor. Un autor emergent church, Rob Bell, a afirmat că Isus nu a venit că ne ducă în cer, ci să aducă cerul aici. 2 Petru 3:10-13 afirmă contrariul. Alte învăţături greşite Emergent Church neagă păcatul originar. Brian McLaren, unul din autorii proeminenţi ai mişcării, neagă căderea omului în păcat. După el, omul e bun. Psalm 51:5; Galateni 3:22; Romani 3:23; Romani 3:10-12; Galateni 3:13 – aceste versete afirmă faptul că omul este păcătos prin natură, că e păcătos de la naştere şi că se află sub blestem. Emergent Church neagă ispăşirea substitutivă a lui Isus. Vom vedea argumente împotriva acestei perspective când ne vom ocupa de teoria lui Steve Chalke. Emergent Church neagă doctrina iadului. Rob Bell consideră că doctrina iadului L-ar face pe Dumnezeu un torţionar ceresc. Texte ca Matei 25:46, 2 Tesaloniceni 1:7-9 şi Apocalipsa 20:15 contrazic teoria lor. Emergent Church tinde înspre universalism, învăţătura după care toţi oamenii vor fi mântuiţi în cele din urmă. Doug Pagitt susţine că toţi oamenii vor fi acceptaţi de Dumnezeu, indiferent dacă au fost creştini, hinduşi sau budhişti. Steve Chalke neagă creaţia în şase zile. A afirma că Dumnezeu a creat lumea în şase zile normale i se pare lipsit de onestitate. După el, Biblia nu sugerează aşa ceva! Emergent Church nu ia poziţie împotriva homosexualităţii. Brian McLaren a mărturisit că acceptă homosexualii în biserica lor. Steve Chalke adoptă rezultatele criticii liberale a Scripturii. Consideră cartea Daniel a avea doi autori: primele şase capitole ale cărţii sunt scrise în secolul VI î.Hr., ultimele şase scrise în perioada macabeilor, după 400 ani şi atribuită lui Daniel pentru a încuraja poporul să se implice social şi politic. (Trebuie să menţionăm aici faptul că Rick Warren, arhitectul abordării „conduse de scopuri” se apropie tot mai mult de mişcarea Emergent Church, făcând afirmaţii pozitive asupra mişcării, prefaţând o carte a lui Dan Kimball, lider Emergent Church şi preluând tehnici specifice acestei mişcări, cum ar fi accentul pus pe contemplaţie. Închinarea bazată pe muzica contemporană şi orientarea pe cererea publicului, ca metode de creştere a bisericii, sunt alte lucruri pe care le au în comun3.) Erezie În SUA, editura Zondervan a fost cea care a publicat mai multe cărţi ale Emergent Church, apoi Baker. Zondervan a îmbrăţişat cultura post-modernistă şi s-a îndepărtat de conservatorismul de care se ţinea cândva. Chiar cartea lui Steve Chalke a fost publicată la editura Zondervan.
Pentru o evaluare a teologiei lui Rick Warren, vezi Chris HAND – Eroare cu intenţie. O abordare critică a punctului de vedere referitor la creşterea Bisericii, susţinut de Rick Warren, trad. Dorin Pantea, Ed. Făclia, Oradea, 2006
3

8

Învăţătura emergent church reprezintă o altă evanghelie, o erezie. Este ultima versiune a liberalismului, cu diferenţă că, liberalismul vechi s-a acomodat modernismului, pe când emergent church post-modernismului. Adepţii Emergent Church sunt nesatisfăcuţi de Isus al bisericilor tradiţionale, din cauză că nu L-au cunoscut niciodată, nu L-au experimentat niciodată pe Isus cel adevărat, şi nici Evanghelia ce eliberează. Isus a avertizat că vor veni învăţători falşi, care pretind că vin în Numele Lui. Că vor veni hristoşi falşi. Emergent Church vine cu o evanghelie falsă, cu un Isus inventat de ei. Domnul Isus (Matei 7:15), apostolul Pavel (Fapte 20:29,30; 2 Timotei 4:1-4), apostolul Petru (2 Petru 2:1-3) şi Iuda (vers. 3) au avertizat că se vor ridica învăţători falşi care vor învăţa minciuni şi vor urî adevărul. 2 Petru 2:2 afirmă tristul adevăr că cei care îi vor urma în înşelătoriile lor vor fi mulţi! Jerrold H. Lewis atrage atenţia asupra faptului că Emergent Church se adresează tinerilor. Ei doresc să îi câştige pe tineri, ca să îi îndepărteze de biserica tradiţională şi să formeze noua biserică de mâine. Acest lucru trebuie să fie o avertizare pentru bisericile noastre. Ca multe alte învăţături false, Emergent Church va falimenta să rezolve problemele oamenilor. Bisericile liberale nu au dat oamenilor hrana spirituală de care aveau nevoie, nu au rezolvat problema păcatelor, a destinului veşnic, a conştiinţei lor vinovate. Cum s-a întâmplat de atâtea ori, învăţăturile false au lăsat mulţime de oameni dezamăgiţi şi goi. Steve Chalke este considerat guru Emergent Church în Anglia, după cum este Brian McLaren în SUA. Vom trece acum să analizăm învăţăturile greşite ale lui Chalke în cartea sa Mesajul pierdut al lui Isus.

Steve Chalke şi Mesajul pierdut al lui Isus
Steve Chalke este un autor, predicator şi o personalitate implicată în activităţi sociale, care a studiat teologia la Spurgeon’s Theological College din Londra, o instituţie de învăţământ teologic evanghelic strict. În 1981 a fost ordinat pastor baptist într-o biserică, pe care a păstorit-o timp de patru ani, după care a fondat organizaţia Oasis, dedicată ajutorării sociale a oamenilor şi a comunităţilor aflate în nevoie. Treptat, Chalke s-a îndepărtat de învăţătura evanghelică, ajungând să nege doctrine biblice fundamentale. În cartea lui, el mărturiseşte că a înţeles cu timpul că trebuie să renunţe la ce a învăţat şi a crezut la început, să renunţe la învăţături şi practici moştenite, deoarece nu mai credea în ele sau nu mai credea că acestea ar reprezenta mesajul lui Isus (vezi pag. 112, 137-138). Îndepărtarea de învăţătura adevărată a Scripturii şi îmbrăţişarea ereziei se numeşte apostazie. Iată de ce e atât de important să avertizăm împotriva unor învăţători falşi ca Steve Chalke. Voi aborda în cele ce urmează mai multe aspecte ale teologiei lui Chalke.

9

Păcatul originar Chalke nu crede în doctrina păcatului originar, ci în bunătatea oamenilor. „Isus credea în bunătatea originară! Dumnezeu a declarat că întreaga Lui creaţie, inclusiv omenirea, era foarte bună. Iar această bunătate originară este ceea ce caută Isus în noi. Asta nu sugerează că Isus neagă faptul că în relaţia noastră cu Dumnezeu este nevoie de împăcare, ci că El respinge orice idee că noi am fi cumva iremediabil pierduţi”. (pag. 56) Aici nu e amintită căderea omului în păcat. Chiar dacă o neascultare a avut loc în grădina Edenului, ea nu a distrus bunătatea originară: aceasta rămâne în om, iar Isus o caută. Neagă învăţătura biblică, după care omul este mort în păcate (Efes. 2:1), orb faţă de cele spirituale (2 Cor. 4:4), are mintea întunecată şi blestemată (Rom. 1:21,28), este energizat de domnul puterii văzduhului (Efes. 2:2), rob al poftelor cărnii (Efes. 2:3), aflat sub mânia lui Dumnezeu (Efes. 2:3). Chalke continuă spunând că e o greşeală să vezi lumea ca fiind „rea şi îmbibată în păcatul originar”. După Chalke, lumea e creată bună şi e „scăldată în bunătatea originară, oricât de ascunsă ar fi devenit ea” (Pag. 56). Citează pe Irineu ca afirmând că omul poartă chipul lui Dumnezeu şi, deşi are defecte, e asemenea florilor înmugurite, care sunt aduse la înflorire deplină prin dragostea lui Dumnezeu (pag. 56). Omul are potenţial de a se desăvârşi, potenţial pe care îl dezvoltă dragostea lui Dumnezeu. La fel, la pag. 67, „Dumnezeu afirmă bunătatea originară a omenirii”. [Vezi şi: „Isus căuta binele în oameni în mod constant” (pag. 97)]. Oamenii din Galileea nu sunt nişte rataţi răi, depravaţi şi păcătoşi, aşa cum erau zugrăviţi de liderii religioşi.” Aici neagă Matei 4:15,16, care afirmă că poporul acest zăcea în întuneric. Isus a venit la ei să le predice pocăinţa (v. 17), dar Chalke afirmă că Dumnezeu îi include pe galileeni, pe aceşti „marginalizaţi”, în lucrarea lui Isus, fără vreo referire la pocăinţă sau la transformare spirituală. Cei ce ascultă predica de pe munte nu sunt „decăzuţi şi răi” (pag. 79). Nu se pune problema ca ei să nu creadă în Dumnezeu, ci dacă Dumnezeu credea în ei. Şi Isus vine să declare că Dumnezeu crede în ei. De aceea oamenii nu trebuie condamnaţi şi judecaţi, ci ajutaţi să recunoască cine sunt şi încurajaţi să-şi vadă propriul potenţial. După Chalke, Isus nu trata păcatul uman mustrând persoana. „El niciodată nu împingea, nu forţa, nu ameninţa, nu bătea, nu constrângea, nu linguşea, nu silea şi nu teroriza. El credea în blândeţe, nu în asprime” (pag. 79). Isus îi „curta” pe oameni, îi câştiga. Motivul? „Credinţa Lui în bunătatea originară ieşea din nou la suprafaţă în timp ce El îi inspira.” În felul acesta, El îi provoca la schimbare. E clar că Chalke reacţionează faţă de practicile, întâlnite sau atribuite unor creştini. Şi e adevărat că Isus nu a folosit acele metode, şi că a fost blând. Dar blândeţea Lui nu elimina mustrarea, denunţarea păcatului, avertizarea păcătosului, denunţarea ipocriziei. Matei 23 ne prezintă un Isus care foloseşte cuvinte grele împotriva fariseilor. Dar Isus a spus şi despre ucenicii Lui şi despre cei ce ascultau predica de pe munte că sunt „răi” (Matei 7:11). În Luca 13:1-5, Isus avertizează clar cu privire la consecinţele păcatului, spunând oamenilor că, dacă nu se vor pocăi, vor pieri. Iar în Galileea, în Nazaret, denunţă necredinţa ascultătorilor; nici vorbă să îi curteze (Luca 4:24-27). Biblia afirmă că oamenii mor din cauză că sunt păcătoşi (Romani 6:23), că toţi se nasc cu o natură păcătoasă (Psalm 51:5; 58:3; Iov 14:4). Păcatul lui Adam a fost imputat întregii omeniri (Romani 5:18,19). Dacă cineva neagă doctrina păcatului originar, nu mai are o bază pentru a explica de ce mor toţi oamenii!

10

Evanghelia socială „Dumnezeu este de partea oamenilor de rând. El crede în ei şi îi include” (Pag. 67). Isus a venit în Galileea nu să predice pocăinţa în relaţia cu Dumnezeu, ci să predice faptul că cei marginalizaţi sunt incluşi acum de Dumnezeu în Împărăţia Lui (fără pocăinţă şi transformare spirituală) şi sunt făcuţi parte a planului lui Isus de a răsturna ordinea socială. Chalke nu vede că venirea lui Isus în lume să mântuiască păcătoşii, aşa cum afirmă Scriptura, reprezintă o lucrare mai măreaţă decât evanghelia lui socială. Chalke nu vede că starea spirituală a oamenilor, aflaţi în robia păcatului sub puterea lui Satan, sub mânia lui Dumnezeu, este un lucru mai grav decât marginalizarea socială. Că eliberarea lor din această robie spirituală reprezintă un lucru mai important decât eliberarea lor socială. Chalke nu este interesat de lumea de dincolo. Totul e aici şi acum. Scopul lui e să îmbunătăţească viaţa oamenilor aici – e un program social îmbrăcat în haine religioase. Destinul veşnic al omului e minimalizat, conceptul de iad ocolit. Chalke nu se vede păcătos, nu şi-a simţit niciodată povara păcatului. Doar un asemenea om poate minimaliza problema păcatului în învăţătura Scripturii. Din această cauză nu vede nevoia unui mântuitor din păcatele noastre. Oare cum poate fi transformat mesajul din Romani 1-8 într-unul social? Epistola aceasta afirmă categoric păcătoşenia întregii omeniri, aflate sub mânia lui Dumnezeu. Acesta e contextul în care Pavel introduce doctrina justificării prin credinţă, a mântuirii prin harul suveran al lui Dumnezeu, prin jertfa substitutivă a lui Isus. Dacă ar încerca cineva să transforme Romani 1-8 într-o evanghelie socială, oare cât ar mai rămânea din epistolă? Steve Chalke e influenţat în evanghelia sa socială de teologul N.T. Wright, episcopul anglican de Durham, pe care îl şi citează aprobator în cartea sa. Wright e unul dintre cei care recomandă cartea lui Chalke. Pentru Wright, Evanghelia nu are de a face cu soteriologia, cu justificarea prin credinţă, ci Evanghelia e un mesaj politic. Nu că Evanghelia ar avea implicaţii politice, ci că este un mesaj politic, în esenţa ei. După Wright, lucrarea lui Isus în domeniul social şi material trebuie adus în prim plan. Nu doctrina e importantă, ci hrănirea săracilor, vindecarea bolnavilor. Ideile politice ale lui Wright sunt socialiste. Wright neagă ineranţa Scripturii, nu crede în naşterea din fecioară, neagă doctrina iadului, nu crede în existenţa lui Satan şi a demonilor, neagă doctrina imputării dreptăţii lui Hristos. Isus nu e interesat de păcate individuale, ci de situaţia politică. Împărăţia lui Dumnezeu nu se referă la mântuirea indivizilor, ci la eliberarea politică şi socială. În mesajul său, Intelligent Church, Chalke afirmă că termenul „evanghelie” e unul politic, împrumutat de Isus şi de autorii Evangheliilor de la Octavian August, pentru a defini planul politic al acestuia de guvernare. Isus vine cu un plan politic mai bun decât al lui August, deoarece El se adresează tuturor şi îi include şi pe cei marginalizaţi şi pe săraci. Mesajul lui Isus se referă la eliberarea şi bunăstarea omului în fiecare domeniu: social, emoţional, politic, economic, fizic şi „spiritual”. Evanghelia nu se mai referă la mesajul mântuitor al lui Isus Hristos, la eliberarea oamenilor de sub robia păcatului şi a lui Satan, prin moartea Sa substitutivă. După Chalke, în acelaşi mesaj, Isus a fost o personalitate politică înainte de a fi un predicator. El a învăţat cum trebuie să funcţioneze societatea. Mesajul lui Isus e plin de termeni politici, după Chalke.

11

Deci Efeseni 6:12 nu se poate referi la puteri demonice, ci sistemul de guvernare nedrept, care oprimă şi care distribuie greşit banii statului. Naşterea din nou „Isus exprimă foarte limpede faptul că nicio persoană sau nicio circumstanţă, cu excepţia deciziei proprii, nu putea împiedica pe cineva să intre în Împărăţia lui Dumnezeu” (pag. 79). În primul rând, Împărăţia lui Dumnezeu nu e domnia suverană şi mântuitoare a lui Dumnezeu, de natură spirituală, ci e o ordine socială pe care vrea să o aducă Isus. În al doilea rând, din această cauză, omul poate intra prin decizia proprie în acest program politico-social. Căci Scriptura afirmă clar că omul natural nu poate vedea sau intra în Împărăţia lui Dumnezeu decât fiind născut din nou prin lucrarea suverană a Duhului Sfânt, nu prin puterea deciziei proprii (Ioan 3:3,5; Tit 3:5). Naşterea din nou e redefinită. Nu mai e un moment de criză, în care Dumnezeu intervine în viaţa omului, şi, prin Duhul Sfânt, naşte din nou acea persoană, o aduce la viaţă, îi scoate inima de piatră şi îi dă o inimă de carne, o face o creatură nouă. Chalke confundă naşterea din nou cu sfinţirea. În Biblie, sfinţirea este un proces, dar naşterea din nou nu. La Chalke, naşterea din nou e un proces. Dumnezeu transformă viaţa oamenilor încet şi sigur (pag. 115). Omul cel mai adesea nu e conştient de această schimbare. Chalke foloseşte imaginea unui tren care trece prin vămi. Omul care călătoreşte cu trenul se poate să adoarmă şi să nu observe trecerea prin vamă. La fel, se poate ca experienţa naşterii din nou să fie un proces inconştient şi omul să nu-şi dea seama că e deja în acest proces. După Chalke, biserica greşeşte când interpretează naşterea din nou ca un moment al convertirii. Acest uz al termenului i se pare „incriminator, bigot, arogant şi rigid”, căci abordează viaţa creştină în mod fariseic, împărţind lumea în cei ce sunt născuţi din nou şi cei ce nu. Chalke preferă imprecizia, care pentru el e semn de umilinţă creştină. Chalke reinterpretează scena întâlnirii dintre Isus şi Nicodim. Faptul că Nicodim a venit cu întrebări la Isus e văzut ca semn că Nicodim a început deja călătoria spirituală, că procesul naşterii din nou a început din nou în viaţa lui, chiar dacă nu era conştient. „Naşterea este… un proces care… durează un timp până ca vreunul din noi să fie conştient de ceea ce a avut loc”. Pentru Ioan, autorul Evangheliei care prezintă scena întâlnirii dintre Isus şi Nicodim, „naşterea din nou nu însemna criza în care am transformat-o noi. El ştia că Isus se referă la un proces continuu…” (pag. 118) Isus îl va lăsa pe Nicodim să găsească mai departe calea, să crească şi să ajungă la maturitate. Chalke nu observă faptul că Isus îl mustră pe Nicodim că nu înţelege ce e naşterea din nou, că îl aşează în categoria celor care nu primesc mărturia Lui şi care nu cred în El (Ioan 3:10-12). Dacă era un necredincios şi un om fără lumină spirituală, cum se poate să fi început în el procesul vieţii spirituale? Evangheliile sunt pline de cazuri în care oamenii au fost transformaţi instantaneu: cei cărora Isus le-a spus: „Credinţa ta te-a mântuit”, omul din care Isus a scos o legiune de dragi, tâlharul pe cruce, apoi cei mântuiţi la predica lui Petru de la Rusalii, famenul etiopian, Lidia, temnicerul din Filipi, etc.: unde este procesul de care vorbeşte Chalke? Biblia nu învaţă nicăieri faptul că naşterea din nou ar fi un proces. Într-o „predică” ţinută în 2008, Intelligent Church, Chalke afirmă că Isus nu a chemat oamenii la naşterea din nou, ci la a-L urma. Isus menţionează cu o singură ocazie naşterea din nou (Ioan 3), aşa că nu acesta a fost mesajul Lui, după Chalke. Iar acolo, naşterea din nou înseamnă a merge într-o altă direcţie, a lua viaţa de la început.

12

Mai mult, naşterea din nou nu semnifică schimbarea vieţii prin intervenţia suverană a Duhului Sfânt, care dă viaţă spirituală. La Chalke, naşterea din nou are doar o dimensiune orizontală: „Isus spunea doar că a intra în Împărăţia sau în pacea lui Dumnezeu înseamnă a vedea lumea într-un mod diferit şi a adopta noul Lui plan” (pag. 117,118). Apoi afirmă că înseamnă a renunţa la „dogma religioasă devastatoare şi secătuitoare de viaţă şi a descoperi libertatea primită prin faptul că Dumnezeu te iubeşte aşa cum eşti şi că Împărăţia Lui este disponibilă”. Naşterea din nou, intrarea în Împărăţie se poate face la Chalke, prin forţele omului, de a adopta învăţătura lui Isus şi de a o pune în practică. Biblia afirmă însă că omul e mort în păcate şi că doar Duhul Sfânt poate aduce la viaţă spirituală. Apoi, Chalke contrazice Scriptura când afirmă că dogma e devastatoare şi secătuitoare de viaţă. Isus a spus că Cuvintele Lui sunt duh şi viaţă (Ioan 6:63), Cuvântul lui Dumnezeu e adevărul (Ioan 17:17), iar adevărul va aduce eliberarea (Ioan 8:32). Apostolul Pavel a învăţat bisericile adevăruri doctrinare clare, bine definite şi a luptat împotriva doctrinelor false. Pentru Chalke doctrina nu e importantă, el preferă o incertitudine dogmatică. Acest lucru deschide calea către învăţături şi practici nescripturale. Pocăinţa Chalke reinterpretează pocăinţa. Pocăinţa nu mai are a face cu păcatul în relaţia cu Dumnezeu. pocăinţa înseamnă „să pui planul lui Dumnezeu în centrul vieţii tale şi făcând asta, să fii bun faţă de tine şi să aduci bunătate în lume. Toate acestea înseamnă exact ceea ce voia să spună Isus când folosea cuvântul pocăinţă” (pag. 96). Avem aici iarăşi învăţătura lui Chalke despre bunătatea omului. Omul nu e corupt de păcat, e bun. Apoi, creştinismul e redus la un set de principii morale: ce se cere de la om e să fie bun şi să aducă bunătate în lume. Mesajul e orizontal, fără referire la Dumnezeu (rezolvarea problemei păcatului în raport cu Dumnezeu), e social. Omul care nu mai face rău altora, ci bine, s-a pocăit! Aceasta e o evanghelie socială, nu învăţătura Scripturii. „Chemarea lui Isus la pocăinţă nu era o provocare de a trăi o viaţă morală şi religioasă, renunţând la «căile păcatului»” (pag. 95). Acesta era mesajul fariseilor, consideră Chalke. După el, fariseii nu au înţeles că Dumnezeu îi acceptă pe oameni fără vreun set de calificări, ci aşa cum sunt, pentru a le da apoi o viziune nouă care îi duce la o viaţă plină de scop, viaţă din belşug! Adică Isus a adus vestea cea bună că Dumnezeu nu era interesat de păcatul omenirii. Ci e un Dumnezeu „iubitor”, care consideră că oamenii au suferit destul şi acum le aduce alinare şi o viaţă împlinită. Ideea că oamenii trebuie să dea socoteală înaintea lui Dumnezeu pentru păcatul lor dispare, Isus nemaivenind să aducă mântuirea spirituală unor oameni pierduţi, aflaţi în întuneric spiritual, în robia păcatului şi sub condamnarea lui Dumnezeu. Isus al lui Chalke nu îi mustra pe oameni niciodată, ci doar le arăta ceea ce puteau deveni, o viziune superioară care îi făcea să-şi schimbe vieţile. Acest Isus reprezintă o denaturare clară a imaginii prezentate de Evanghelii, o invenţie a lui Chalke. Chalke nu e interesat de ce afirmă Biblia, în ciuda afirmaţiilor sale contrare. El îşi creează un alt Isus, un alt Dumnezeu, o altă evanghelie, apoi selectează din Biblie câteva pasaje pentru a încerca să-şi îmbrace mesajul social într-o haină religioasă. Reinterpretarea sensului textului biblic apare la fiecare pas. După Chalke, Isus nu considera pocăinţa ca fiind o condiţie prealabilă pentru sfinţenie. Isus al lui Chalke considera că acceptarea şi prietenia vor duce la pocăinţă şi la

13

sfinţenie (pag. 127). Biserica de azi trebui să îşi deschidă uşile tuturor felurilor de oameni, care, admişi, acceptaţi aşa cum sunt, iubiţi, vor fi schimbaţi. După Noul Testament, însăşi prezenţa lui Isus nu a dus la transformarea vieţilor majorităţii evreilor, care L-au respins. Dar concepţia lui Chalke este că oamenii care vor veni în bisericile organizate după învăţătura lui se vor schimba, se vor pocăi [fără ca pocăinţa să o dea Dumnezeu, cum afirmă Biblia – „Dumnezeu a dat, deci, şi Neamurilor pocăinţă, ca să aibă viaţa” (Fapte 11:18); „ Pe acest Isus, Dumnezeu L-a înălţat cu puterea Lui, şi L-a făcut Domn şi mântuitor, ca să dea lui Israel pocăinţa şi iertarea păcatelor” (Fapte 5:31)], vor fi sfinţi (fără lucrarea Duhului Sfânt!). Termenii biblici sunt goliţi de sens la Chalke. El păstrează termenii biblici doar pentru a da o haină „creştină” învăţăturii sale sociale. Iuda a fost acceptat de Isus şi iubit de Isus, ales de Isus să fie apostol. Cu toate acestea, acceptarea şi iubirea nu l-au dus la schimbare, ci la respingerea lui Isus. Chalke nu recunoaşte învăţătura corupţiei naturii umane, ca urmare a căderii omului în păcat. Omul nu se poate schimba singur punându-l în circumstanţe potrivite, iubindu-l, dându-i învăţătură, etc. Învăţătura lui Chalke nu diferă de filosofia educaţională umanistă şi socială; e aceeaşi, încrederea în forţele umane şi în posibilitatea îmbunătăţirii omului; e îmbrăcată doar într-o haină „creştină”. La Chalke, Isus când cheamă un om să-L urmeze, nu îi transformă viaţa, ci îl lasă în aceeaşi stare, oferindu-i şansa unei chemări mai înalte. Principiile lui Isus schimbă viaţa, crede Chalke (pag. 135). Isus e un reformator social şi religios. Oamenii îmbrăţişează ideile Lui, le pun în practică, vieţile lor se schimbă, iar societatea se îmbunătăţeşte. Dar nu mai e acel Isus care schimbă El Însuşi vieţi. Iar vieţile oamenilor nu sunt transformate în sens spiritual, ci social: devii om mai bun. Vieţile oamenilor nu sunt transformate în urma lucrării suverane şi atotputernice a Duhului Sfânt. Isus al lui Chalke nu e Isus al Scripturilor creştine. Ci un învăţător social, adept al unei revoluţii sociale non-violente, care răstoarnă ordinea socială luând partea celor marginalizaţi (pag. 110). Isus al lui Chalke e modelat după Gandhi şi, eventual, Martin Luther King. E clar că, după Chalke, Gandhi l-a înţeles pe Isus mai bine decât biserica creştină. Căci Gandhi a înţeles că nu e vorba de păcat şi mântuire, de moarte pentru păcat şi împăcare cu Dumnezeu, în mesajul lui Isus, ci de iubirea semenilor (mai ales a celor oropsiţi) şi de realizarea unei vieţi mai bune pe pământ. Gandhi a văzut în Isus doar un învăţător moral şi a considerat că creştinismul înseamnă aplicarea învăţăturilor morale ale lui Isus. Chalke e de acord cu acest lucru. Hindusul Gandhi, care nu a vrut să devină creştin, după cum afirmă chiar Chalke, în mijlocul confuziei păgâne a religiei lui, a avut mai multă lumină decât biserica creştină de două milenii încoace! După apostolul Pavel, nu este Chalke un învăţător fals? Inspiraţia Scripturii Ioan a înţeles că Dumnezeu este dragoste (aşa cum a scris în 1 Ioan 4:8) după un conflict cu mentalitatea lui inerentă şi a putut lansa acest adevăr pe care „l-a înţeles doar după câteva decenii”. „Numai după ce a petrecut o viaţă întreagă studiind paginile Vechiului Testament şi, mult mai semnificativ, după ce s-a bucurat de cea mai apropiată relaţie cu Isus, Ioan se simte destul de încrezător ca să îşi exprime în scris cutremurătoarea afirmaţie – Dumnezeu este dragoste” (pag. 39). Trebuie să înţelegem probabil că Chalke face diferenţă între sensul expresiei „Dumnezeu este dragoste” şi afirmaţiile din Ioan care declară clar că Dumnezeu iubeşte. Căci, altfel, cum ar putea

14

afirma că Ioan a descoperit abia atât de târziu că Dumnezeu este dragoste? În Evanghelia scrisă înainte, există multe afirmaţii cu privire la dragostea lui Dumnezeu (Ioan 3:16; 14:21, 23; 16:27; 17:23). Apoi, afirmaţii lui Isus că Tatăl L-a iubit (înainte de întemeierea lumii, din veşnicie [Ioan 15:9; 17:23, 24, 26]), ce altceva înseamnă decât că Dumnezeu e dragoste în esenţa Lui şi, deci, iubeşte. Nu există nicio ruptură între a spune că Dumnezeu este dragoste şi a spune că Dumnezeu iubeşte. Apoi, Chalke afirmă că Ioan a scris această expresie în urma experienţei sale de o viaţă. Nu se face nicio referire la inspiraţia Scripturii. Cum că Ioan ar fi primit de la Dumnezeu Cuvântul revelat pe care trebuia să îl scris ca Scriptură. Ioan nu îl scrie cu certitudinea că e Cuvântul lui Dumnezeu, ci pentru că ajunge să se simtă „suficient de încrezător”. Afirmaţia lui nu e bazată pe revelaţia autoritară a lui Dumnezeu, ci pe înţelegerea sa ca om, dobândită de-a lungul efortului intelectual de ani de zile. Acest lucru neagă doctrina inspiraţiei Scripturilor. 2 Petru 1:21 afirmă că Cuvântul lui Dumnezeu nu îşi are originea în om, ci că profeţii au vorbit călăuziţi de Duhul Sfânt. Crezurile istorice ale bisericii Chalke atacă crezurile istorice ale bisericii, pentru că, după el, nu au reuşit să comunice, nici să înţeleagă cel mai profund şi mai măreţ adevăr dintre toate, şi anume că Dumnezeu este dragoste (şi că acest lucru constituie esenţa mesajului lui Isus). După Chalke, crezurile istorice ale bisericii „nu au reuşit la nivel universal să prezinte explicit afirmaţia sublim de simplă aflată în 1 Ioan 4:8” (pag. 46). Astfel, faptul că Dumnezeu se defineşte pe Sine ca dragoste „a devenit unul dintre cele mai bine păstrate secrete din lume”. Crezurile istorice ale bisericii s-au vrut sistematizări ale credinţei bisericii, articole care definesc pe scurt credinţa bisericii. Ele cuprind toate marile doctrine creştine. Bineînţeles că scopul unui crez nu este să prezinte explicit doar faptul că Dumnezeu este dragoste. Chalke pare să considere că această afirmaţie e îndeajuns ca şi crez al bisericii. Crezurile istorice ale bisericii tratează şi celelalte atribute ale lui Dumnezeu, nu doar dragostea Lui. A afirma doar că Dumnezeu e dragoste, fără a declara şi sfinţenia Lui, dreptatea, mânia împotriva păcatului, gelozia lui Dumnezeu, nu înseamnă a prezenta învăţătura creştină, ci a o deforma. Cât priveşte afirmaţia că aceste crezuri istorice ale bisericii nu au înţeles şi nu au comunicat faptul că Dumnezeu e dragoste, aceasta reprezintă ori un semn de ignoranţă, ori o deformare voită a adevărului. De fapt, putem afirma pe drept că autorii crezurilor istorice ale bisericii nu au definit dragostea lui Dumnezeu aşa cum o defineşte Chalke, ci în conformitate cu Scriptura. Mântuirea „Isus nu a venit să le spună oamenilor cum să devină creştini”. „În schimb, a venit să le arate cum să fie oameni”. Mântuirea se referă la „a deveni oameni cu adevărat şi pe deplin. Se referă la a trăi aşa cum ne-a creat Dumnezeu ca să trăim, în armonie cu El, unii cu alţii şi cu restul creaţiei” (pag. 122). Chalke vorbeşte despre mântuire fără a face vreo referire la păcat. Mântuirea nu înseamnă eliberarea omului de sub păcat, nu implică iertare, justificare, ispăşire, regenerare produsă de Duhul Sfânt. Isus e un învăţător moral care ne cheamă să trăim potrivit voii lui Dumnezeu, iar omul are în el potenţialul de a face lucrul acesta. Păcatul nu reprezintă o ofensă gravă adusă lui Dumnezeu, rezolvarea problemei păcatului nu e una gravă. Mântuirea e angajarea personală în planul de reforme sociale a lui Isus.

15

Isus nu a avut scopul de a-i aduce pe oameni „într-un punct de criză pentru a-i mântui”. Tot ce dorea El era ca ei să îi înţeleagă mesajul (chiar dacă numai vag, adaugă Chalke) şi apoi să pornească în direcţia lui. Mântuirea e urmarea unui program social. La pagina 122,123 prezintă exemplul lui Vincent Donovan, care a lucrat printre cei din tribul Masai. El ajunge să înţeleagă că mântuirea a ajuns la acest trib înainte de a ajunge misionarul acolo! „Bunătatea, blândeţea, sfinţenia, harul, prezenţa divină, puterea creatoare şi mântuirea toate se aflau aici înainte de venirea mea” (pag. 123). Rolul misionarului era doar să arate înspre Cel care fusese deja printre ei şi pe care ei nu l-au recunoscut. Sfinţenia, harul şi prezenţa divină se aflau la păgâni fără predicarea Evangheliei. Păgânii au beneficiat de aceste daruri ale lui Dumnezeu fără să li se predice Evanghelia şi fără să creadă în ea, iar acum predicarea le spune doar că ei au deja acele lucruri, dar că nu ştiu! Aceasta neagă Romani 10:14. Isus a predicat Evanghelia Împărăţiei nu ca să le spună oamenilor că au toate dinainte, ci pentru că erau ca nişte oi fără păstor. Pavel a misionat printre greci nu să le spună că aveau deja harul lui Dumnezeu fără să ştie, ci ca să le aducă Cuvântul lui Dumnezeu pe care nu-l aveau. După concepţia lui Chalke, nu mai rămâne loc pentru a trimite misionari la cei fără Dumnezeu, căci ei nu sunt pierduţi. Negarea mâniei lui Dumnezeu Dumnezeul prezentat în Vechiul Testament este „un Dumnezeu al milei, care nu vrea să Îşi exercite mânia, nici măcar faţă de duşmani” (pag. 45). Chalke citează ca argument Psalm 103:8,10, cât şi texte paralele. E cel puţin semn de ignoranţă, dacă nu de deformare din rea-voinţă, să afirmi, pe baza Vechiului Testament (şi a Psalmilor – unde sunt psalmii de imprecaţie?) că Dumnezeu nu vrea să Îşi exercite mânia! În Vechiul Testament, învăţătura cu privire la revărsarea mâniei lui Dumnezeu asupra naţiunilor păgâne (dar şi asupra lui Israel) abundă, pasajele profetice referitoare la nimicirea de popoare întregi fiind numeroase, iar referirea la „paharul mâniei lui Dumnezeu”, plin, obişnuită. Potopul din Geneza ce altceva demonstrează decât mânia lui Dumnezeu dezlănţuită în pedepsirea păcatului uman? Dumnezeul lui Chalke e unul deformat faţă de cel al Scripturii, unul inventat, un dumnezeu care minimalizează păcatul. O asemenea abordare nu aduce glorie sfinţeniei lui Dumnezeu, dreptăţii Lui, mâniei, geloziei Lui. Chalke critică apoi renumita predică a lui Jonathan Edwards, Păcătoşii în mâinile unui Dumnezeu mânios. După el, Dumnezeu e înfăţişat în mod greşit în această predică, care ar ascunde dragostea lui Dumnezeu şi care prezintă un Dumnezeu „al puterii, al legii, al judecăţii, al focului iadului şi al blestemului” (pag. 47). Chalke neagă realitatea iadului, a judecăţii lui Dumnezeu şi a blestemului. De fapt, nu Edwards a ascuns dragostea lui Dumnezeu, ci mesajul lui Chalke ascunde păcătoşenia omului, pedeapsa lui Dumnezeu, blestemul lui Dumnezeu şi iadul. Domnul Isus a vorbit despre iad mai mult decât despre cer. Oare cum am putea interpreta Matei 25:41 (;Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor…”), dacă Dumnezeu nu îi socoteşte pe unii blestemaţi? Pe de altă parte, Edwards nu ascunde în predica lui dragostea lui Dumnezeu. Oamenii sunt la un pas de iad, spune el, datorită păcatului care atrage mânia lui Dumnezeu. În orice moment ar putea plonja în iad. Dar nu sunt acolo din cauză că Dumnezeu se îndură de ei şi le dă vreme pentru a se pocăi. Către sfârşitul predicii, Edwards cheamă oamenii la pocăinţă, arătându-le îndurarea lui Dumnezeu: „Iar acum aveţi o extraordinară oportunitate, o zi în care Hristos a deschis larg porţile îndurării şi când stă şi cheamă, strigând cu voce tare, pe

16

sărmanii păcătoşi…” Apoi vorbeşte despre cei care au fost mântuiţi şi care erau acum „cu inimile umplute de dragoste pentru Cel care i-a iubit şi care i-a spălat în sângele Lui de păcatele lor, bucurându-se în nădejdea slavei lui Dumnezeu”.4 Ceea ce urăşte Chalke e predicarea biblică, predicarea celor care au fost fideli faţă de Scripturi. Să nu uităm faptul că Edwards a ţinut acea predică în timp de trezire spirituală, pe care Dumnezeu a onorat-o prin pocăinţa celor care au ascultat-o. Oare ce şansă are predicarea nebiblică a lui Chalke de a fi instrumentul folosit de Dumnezeu în aducerea trezirii spirituale? Evident, niciuna, căci Duhul Sfânt nu revarsă binecuvântare peste erezie! Romani 8:32 afirmă că Dumnezeu „n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său”. El nu va cruţa nici pe cei ce rămân în păcatul lor. Ei vor experimenta mânia lui Dumnezeu şi pedeapsa Lui! În Scriptură, harul nemeritat al lui Dumnezeu e definit ca răspuns la păcătoşenia omului: omul nu merită mântuirea şi binecuvântarea lui Dumnezeu. Totuşi, Dumnezeu se hotărăşte să îl mântuiască pe omul păcătos. Dacă se scot doctrine ca mânia lui Dumnezeu, judecata lui Dumnezeu, iadul, harul îşi pierde conţinutul. Harul lui Dumnezeu nu mai are de la ce să îl scape pe om, dacă oricum nu există pedeapsa lui Dumnezeu şi iadul. O altă afirmaţie care duce în rătăcire a lui Chalke a aceea când scrie că Biblia „nu face afirmaţii despre mânia, puterea şi judecata Lui în mod independent de dragostea Lui” (pag. 53). Citându-L pe Karl Barth, Chalke afirmă că acestea sunt doar „repetiţii şi amplificări ale afirmaţiei că Dumnezeu iubeşte”. Acest lucru înseamnă că mânia lui Dumnezeu, orice ar fi ea la Chalke, nu trimite pe nimeni în iad. Căci Dumnezeu va iubi pe oameni mereu, iar mânia e oarecum anihilată în cele din urmă de dragoste, sau absorbită, devreme ce reprezintă aspect al dragostei. În felul acesta, Chalke neagă învăţătura biblică despre mânie şi judecată. În mod clar, Biblia nu prezintă mânia lui Dumnezeu şi judecata ca aspecte ale dragostei. Pedepsirea păcătoşilor în iadul veşnic înseamnă că ei nu vor mai experimenta dragostea lui Dumnezeu. Învăţătura aceasta a lui Chalke despre dragostea lui Dumnezeu îl duce la universalism, la convingerea că toţi oamenii vor fi mântuiţi în cele din urmă. Dumnezeu „trăieşte cu durerea şi mâhnirea de a fi despărţit de noi şi nu va avea linişte până când fiecare din noi nu Îi este înapoiat” (pag. 54). Adică Dumnezeu va face orice ca toţi oamenii să fie mântuiţi, de vreme păcatul nu e un lucru serios, iar nepocăinţa şi împietrirea inimii nu există. La pagina 89, Chalke afirmă că în Biblie există un singur păcat – păcatul iertat. Dumnezeu a iertat deja orice păcat, căci El nu păstrează supărare, mânie, e tot iertare şi dragoste. Problema e că oamenii nu înţeleg că sunt iertaţi deja. E clar că nu mai poate exista judecată şi pedeapsă în iad, de vreme ce păcatele sunt iertate. Iertarea aceasta divină nu necesită pocăinţă, conştientizare a păcătoşeniei şi a pierzării, mărturisirea păcatului. Iar iertarea nu se face prin jertfă substitutivă. Chalke îl citează aprobator pe autorul catolic Henry Nouwen: Dumnezeu „nu are nicio dorinţă de a pedepsi [oamenii]”. Nouwen continuă spunând că oamenii au fost pedepsiţi deja destul pentru îndărătnicia lor. Iar Dumnezeu doreşte ca oamenii să ştie că dragostea Lui va exista „întotdeauna pentru ei” (pag. 55). În mod evident, aceasta înseamnă ori că nu vor exista oameni în iad (astfel nu vor experimenta mânia Lui, ci dragostea Lui), ori că va putea exista, după moarte, posibilitatea mântuirii – mântuire de
Jonathan EDWARDS – Păcătoşii în mâinile unui Dumnezeu mânios, trad. Florin Moţiu, Ed. Cristianus, Oradea, 2007, pag. 25
4

17

care vor avea parte toţi. Existenţa iadului veşnic, după învăţătura Scripturii, neagă afirmaţia lui Nouwen, căci înseamnă că vor exista oameni pentru care Dumnezeu nu va avea întotdeauna dragoste! Mai mult, citatul lui Nouwen minimalizează seriozitatea păcatului. Oamenii au suferit destul din cauza îndărătniciei lor, afirmă el. Onoarea ofensată a unui Dumnezeu maiestuos şi infinit în sfinţenia şi dreptatea Lui nu contează. Dar un Dumnezeu care nu pedepseşte păcatul nu mai este un Dumnezeu sfânt şi drept. Dumnezeul lui Chalke nu e un Dumnezeu drept şi sfânt, nu e Dumnezeul Bibliei. Romani 11:22 ne avertizează să luăm în considerare ambele aspecte ale caracterului lui Dumnezeu: bunătatea şi severitatea: „Uită-te, deci, la bunătatea şi asprimea lui Dumnezeu”. Iar Ezechiel 38:23 afirmă că Dumnezeu e interesat să-şi reveleze şi măreţia şi sfinţenia, nu doar dragostea. Cuvintele acestea se află la sfârşitul unui pasaj despre pedeapsă: „Îmi voi arăta astfel mărimea şi sfinţenia, Mă voi face cunoscut înaintea mulţimii neamurilor, şi vor şti că Eu sunt Domnul”. Un alt Dumnezeu Orice erezie se naşte dintr-o concepţie greşită despre Dumnezeu. Dumnezeul lui Chalke nu este cel al Bibliei, ci unul imaginat după placul lui: un Dumnezeu care nu pedepseşte păcatul, care nu se mânie împotriva păcatului, care nu trimite oameni în iad. Chalke neagă învăţătura biblică după care Dumnezeu e un foc mistuitor şi că oamenii nu pot vedea faţa Lui fără să moară (Exod 33:20). El reinterpretează acest verset în sensul că Dumnezeu suferă atât de mult, încât „toată suferinţa care a avut loc vreodată a fost gravată pe chipul Lui” (pag. 49). Dumnezeu se implică în lumea noastră şi astfel devine vulnerabil, declară Chalke. Aşa că interpretarea versetului din Exod devine la Chalke: „Nimeni nu poate suporta să vadă o faţă chinuită de o astfel de durere infinită şi să trăiască” (pag. 50). Dumnezeu este micşorat aici. Căci un Dumnezeu infinit nu poate fi astfel marcat de suferinţa creaturilor, indiferent cât de mare ar fi aceasta, în comparaţie cu infinitul. Biblia nu Îl numeşte pe Dumnezeu „suferindul Dumnezeu”, ci „fericitul Dumnezeu” (1 Timotei 1:11; 6:15). Dumnezeu este fericit în relaţia de dragoste dintre cele trei persoane divine, iar crearea lumii şi a oamenilor, nu face să înceteze fericirea lui Dumnezeu. Mai mult, dacă Dumnezeu ar fi suferinţa supremă, oamenii răscumpăraţi care vor petrece veşnicia împreună cu El – şi care vor fi transformaţi tot mai mult în asemănare cu El – ar deveni tot mai nefericiţi, nu tot mai fericiţi! Da, Isus a purtat pedeapsa pentru păcatele poporului Său şi a suferit în locul lor cumplit, dar lucrarea Lui s-a isprăvit (Ioan 19:30) – şi El nu va mai trebui să moară încă o dată (Romani 6:9,10), nici să mai sufere pentru păcatele şi suferinţa lumii. La pagina 55, Chalke declară, răsturnând o afirmaţie celebră, că „în inima lui Dumnezeu există un gol care are forma oamenilor”. Cum am afirmat mai sus, Dumnezeu este perfect fericit şi împlinit în relaţia intertrinitară, fără să aibă un gol în inima Sa. Şi chiar dacă am împrumuta pentru un moment metafora şi am vorbi nebuneşte, cum zice Pavel, ar fi mai corect să zicem că în inima lui Dumnezeu, dacă ar exista un gol, ar avea forma lui Dumnezeu: căci, în primul rând, Dumnezeu e centrat pe Sine Însuşi, pe a-Şi aduce Sieşi glorie veşnică; şi, în al doilea rând, Dumnezeu, ca fiinţă infinită, poate fi satisfăcut doar de Dumnezeu, nu de om.

18

În loc să aibă o teologie centrată pe Dumnezeu, Chalke are o teologie centrată pe om, mai mult, un Dumnezeu centrat pe nevoile omului – culmea, centrat pe împlinirea nevoilor nespirituale ale omului în viaţa de aici! Dumnezeul lui Chalke nu e Dumnezeul Bibliei. Mesia Chalke trebuie să schimbe şi paradigma cuvântului Mesia. Mesia nu a venit să instaureze o domnie spirituală a lui Dumnezeu, mântuind oamenii de păcatele lor, murind în locul lor pentru păcatele lor. Ci Mesia a venit cu un program social. Chalke afirmă că Mesia i-a şocat şi dezamăgit pe evreii care credeau că ar fi venit să îi elibereze de sub jugul roman. El a venit ca să schimbe ordinea socială, să declare că Dumnezeu e alături de cei oropsiţi, marginalizaţi, lipsiţi de drepturi, săraci, şi împotriva liderilor politici, sociali şi religioşi ai vremii, care oprimau pe ceilalţi. Isus ca Mesia nu a venit să rezolve problema păcatului uman. Mesia nu este divin, pentru Chalke. Evrei nu legau calitatea de Mesia de divinitate. Acesta e un argument pentru Chalke. Dar chiar dacă majoritatea evreilor nu au socotit pe aşteptatul Mesia ca fiind divin, nu înseamnă că unii nu au văzut lucrul acesta în Scripturile lor. Apoi, Chalke afirmă că nici Isus însuşi nu a pretins că era divin, în calitate de Mesia. „El declara doar că este agentul lui Dumnezeu pentru schimbare” (pag. 61,62). (vezi şi: „Asumându-Şi titlul de Mesia, El nu Îşi afirma şi divinitatea”, pag. 92). Acest lucru contrazice Matei 16:16 – „Simon Petru, drept răspuns, I-a zis: „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu!” Isus aprobă ceea ce a spus Petru, afirmând că Tatăl ceresc ia revelat acest adevăr: „Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona; fiindcă nu carnea şi sângele ţi-a descoperit lucrul acesta, ci Tatăl Meu care este în ceruri” (v. 17). Marta afirmă acelaşi lucru în Ioan 11:27, declarând mesianitatea şi divinitatea lui Isus: „cred că Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, care trebuia să vină în lume”. Fiul lui Dumnezeu a venit în lume să fie Mesia. Chalke afirmă că nu găseşte versete care să indice că Isus îşi susţinea divinitatea. Doar faptele prezentate în Evanghelii reprezintă dovezi explicite ale divinităţii lui Isus, după Chalke (vezi pag. 91,92). Evreii care ascultau cuvintele lui Isus au avut un discernământ mai bun decât Chalke. Ei au înţeles că Isus pretinde că e divin ca Tatăl ceresc: „Dar Isus le-a răspuns: „Tatăl Meu lucrează până acum; şi Eu, de asemenea, lucrez.” Tocmai de aceea căutau şi mai mult Iudeii să-L omoare, nu numai fiindcă dezlega ziua Sabatului, dar şi pentru că zicea că Dumnezeu este Tatăl Său, şi Se făcea astfel deopotrivă cu Dumnezeu” (Ioan 5:17,18). La fel, în Ioan 10:33 – „Iudeii I-au răspuns: „Nu pentru o lucrare bună aruncăm noi cu pietre în Tine, ci pentru o hulă, şi pentru că Tu, care eşti un om, Te faci Dumnezeu”. Isus afirmă divinitatea Lui: Ioan 8:58; 9:36-38; 10:30; 14:10; 17:11,22, etc. Lucrările lui Isus nu sunt singurele care demonstrează divinitatea Lui, ci cuvintele Lui şi faptele Lui mărturisesc împreună acest lucru (Ioan 14:10,11). Hristos afirmă că Vechiul Testament lega titlul de Mesia cu divinitatea. Mesia care va veni va fi divin. Cei care nu văd lucrul acesta sunt orbi şi nu înţeleg Scripturile. Problema e cu ei, nu cu Scripturile. În Matei 22:41-46, Isus citează din Psalmul 110 şi argumentează că fiul lui David, Hristosul, Mesia, este şi Domnul lui David. În Isaia 9:6,7, cel ce va ocupa scaunul de domnie al lui David, ca urmaş al Lui, va fi Dumnezeu tare! Mica 5:2 afirmă că Mesia va fi cineva care există din veşnicii. Cei cărora Dumnezeu le-a

19

deschis ochii să vadă adevărul Scripturii şi acest adevăr împlinit în Isus Hristos, au recunoscut în El pe Mesia şi pe Fiul lui Dumnezeu, ca Natanael: „Natanael I-a răspuns: „Rabi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti Împăratul lui Israel!” (Ioan 1:49). Mesia al lui Chalke este un revoluţionar (pag. 69) care a venit să proclame un mesaj revoluţionar împotriva „sistemelor sociale şi religioase din vremea Sa” (pag. 70). Chalke reinterpretează Fericirile din Predica de pe Munte. Fericirile nu se mai adresează unor oameni care au viaţă spirituală. Fericirea e să fii parte a clasei de jos, a fi marginalizat, căci Dumnezeu urmează să facă o răsturnare a situaţiei şi să îi accepte pe aceştia, nu pe liderii politici şi religioşi, care se credeau binecuvântaţi de Dumnezeu. Fericirea e pentru cei „călcaţi, cei scuipaţi, cei trădaţi”. Dacă Isus ar rosti azi Fericirile, ele ar suna astfel: „Ferice de cei care sunteţi singuri, urâţi, bătrâni, terorizaţi, infertili, destituiţi, surmenaţi, nedoriţi, prost plătiţi, fără adăpost, şomeri, abuzaţi – Împărăţia lui Dumnezeu vă aparţine” (pag. 75). Aici nu mai există nicio calificare spirituală, nicio foame după neprihănirea lui Dumnezeu, nicio povară a păcatului şi nici un plâns din cauza păcatului, nicio curăţie de inimă. În Împărăţia lui Chalke se intră dacă eşti marginalizat. Împărăţia lui e una socială. Mesajul Împărăţiei la Chalke e o veste bună pentru cei marginalizaţi, lipsiţi, oropsiţi şi suferinzi: ei sunt acceptaţi de Dumnezeu pentru faptul că sunt marginalizaţi, lipsiţi, oropsiţi şi suferinzi. Dumnezeu nu mai suportă să-i vadă suferind şi le ia partea. Mesajul Împărăţiei la Chalke e unul social, e un mesaj socialist, de stânga, îmbrăcat în haine religioase. Predica de pe Munte a devenit un manifest social, al unui Mesia revoluţionar care a venit să ia partea celor din clasa de jos a societăţii şi să răstoarne ordinea socială. La pagina 76 Chalke prezintă cazul unei femei lesbiene care se plânge că nicio biserică nu ar accepta-o. Chalke vrea să o asigure că Dumnezeu e de partea ei, dar nu îi spune nimic de pocăinţă, de transformare. Biserica se transformă în organizaţia care trebuie să îi accepte pe cei respinşi şi neînţeleşi, fără vreo calificare spirituală. Faptul că cineva se simte marginalizat sau respins, că suferă, îl recomandă Dumnezeului care e doar dragoste! Isus spune elitei religioase şi sociale: „Vestea bună a Împărăţiei lui Dumnezeu, a păcii Lui, aparţine celor pe care i-aţi exclus şi i-aţi dispreţuit! Timpul vostru s-a scurs; a sosit timpul lor!” (pag. 78). Exclusivismul de care îi acuză Chalke pe liderii se transformă într-un alt exclusivism: doar cei respinşi până ieri sunt acceptaţi! Oare Isus nu i-a chemat la pocăinţă şi pe lideri, pe farisei şi pe saduchei? Chalke e consecvent însă filosofiei sale socialiste. Chalke afirmă că Isus nu a venit cu un set de calificări necesare pentru intrarea în Împărăţie. „Dumnezeu ne acceptă aşa cum suntem, fără judecare sau condamnare, şi treptat, prin dragostea şi acceptarea Lui, ne aduce tot mai aproape de înţelegerea şi de trăirea păcii Lui în viaţa noastră. Cu alte cuvinte, acceptarea precede pocăinţa – nu invers” (pag. 79,80). Dumnezeu îi acceptă pe oameni aşa cum sunt, fără vreo referire la păcatele lor (dacă vor fi având păcate). Apoi, trăirea în comunitatea celor acceptaţi de Dumnezeu îi inspiră pe membri şi îi învaţă să trăiască pe baza noii viziuni sociale a lui Isus. În Împărăţia lui Dumnezeu nu se intră prin pocăinţă, căci Împărăţia aceasta nu e una spirituală. Naşterea din nou lucrată de Duhul Sfânt nu e condiţie pentru intrarea în Împărăţie, de vreme ce Împărăţia e socială. Uşa acceptării lui Dumnezeu e larg deschisă. Oamenii trebuie să vină aşa cum sunt. Schimbarea viziunii şi a vieţii e necesară, după intrarea în comunitate, pentru a se putea bucura de beneficiile Împărăţiei. „Isus a coborât pragul construit de farisei…”,

20

afirmă Chalke (pag. 80). Acest lucru contrazice învăţătura lui Isus din Matei 5:20 – „Căci vă spun că, dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a Fariseilor, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor”. Predica de pe Munte afirmă contrariul a ceea ce spune Chalke. Isus interiorizează cerinţele Legii lui Dumnezeu, ridicând standardul exterior învăţat de farisei. Isus afirmă că Dumnezeu cere perfecţiune: „Voi fiţi, deci, desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit” (Matei 5:44). Isus a ridicat standardul, făcându-l imposibil de împlinit prin forţele umane. Doar Dumnezeu poate da omului neprihănirea pe care o cere de la om, e învăţătura Scripturii. Negarea jertfei de ispăşire penale, substitutive, a lui Hristos În teologia lui Chalke nu-şi are loc învăţătura despre mânia lui Dumnezeu. Păcatul omului nu atrage mânia lui Dumnezeu. Astfel că omul poate intra în relaţie cu Dumnezeu fără ca să fie satisfăcută întâi mânia lui Dumnezeu. Dumnezeu nu îşi revarsă mânia peste oameni. El e dragoste. El consideră că oamenii au suferit destul, astfel că îi acceptă aşa cum sunt. Dacă nu există mânia lui Dumnezeu, care să trebuiască satisfăcută, nu există nici jertfa de ispăşire penală, substitutivă, a lui Hristos. Dumnezeu nu şi-a revărsat mânia şi furia asupra Fiului Său, crede Chalke. Acest lucru ar constitui o „formă de abuz cosmic asupra copilului” (pag. 146). Tatăl ar părea răzbunător, pedepsindu-Şi Fiul pentru o faptă pe care n-a săvârşit-o. Această învăţătură e îndoielnică din punct de vedere moral şi constituie o barieră uriaşă în calea credinţei, după Chalke. Acest concept ar fi în contradicţie cu afirmaţia că „Dumnezeu este dragoste”. (Trebuie să facem aici observaţia că Chalke nu aduce ca argument versete biblice pentru a-şi demonstra teoria ispăşirii. El doar neagă teoria, îşi bate joc de ea, vorbeşte ca un ateu care urăşte crucea. Cuvintele lui nu sunt produs al gândirii creştine, nu sunt rezultat al studiului Bibliei. Cine vorbeşte în felul acesta despre ispăşire nu e creştin, afirmă John MacArthur. Chalke spune că e evanghelic, dar adevărul e că e eretic.) Chalke pare să uite că dragostea lui Dumnezeu este definită şi demonstrată în Ioan 3:16 tocmai prin dăruirea Fiului Său să moară în locul păcătoşilor. Apoi, Chalke are o concepţie defectuoasă asupra Sfintei Treimi. Mânia lui Dumnezeu nu cade asupra unei persoane din afara Dumnezeirii, ci asupra unei persoane din cadrul Dumnezeirii. Fiul lui Dumnezeu este a doua persoană a Sfintei Treimi. Aşa că Dumnezeu ispăşeşte EL ÎNSUŞI în locul păcătoşilor pedeapsa care li se cuvenea. Nu e vorba aici ca Dumnezeu să arunce în mod arbitrar mânia Sa asupra cuiva care nu doreşte să o suporte. Fiul lui Dumnezeu nu e un copil nevinovat abuzat de Tatăl, ci Fiul, a doua persoana a Sfintei Treimi, decide în mod voluntar să fie jertfa de ispăşire: „Tatăl Mă iubeşte, pentru că Îmi dau viaţa, ca iarăşi s-o iau. Nimeni nu Mi-o ia cu sila, ci o dau Eu de la Mine. Am putere s-o dau, şi am putere s-o iau iarăşi: aceasta este porunca pe care am primit-o de la Tatăl Meu” (Ioan 10:17,18). Dragostea lui Dumnezeu se arată în jertfa voluntară a Fiului şi în acceptarea de către Tatăl ca Fiul Său să fie jertfa de ispăşire. Dragostea lui Dumnezeu nu înseamnă o minimalizare a problemei păcatului. Dragostea lui Dumnezeu e mare în contextul realităţii unui Dumnezeu infinit de sfânt şi de maiestuos, nu al unui Dumnezeu nepăsător de păcatul omenirii. Chalke ştirbeşte extrem de mult din dragostea lui Dumnezeu prin teologia lui, nu aduce ceva mai măreţ. Întunericul nu poate crea o dragoste mai mare decât cea a Dumnezeului Scripturii.

21

Moartea lui Isus e, pentru Chalke, o punere în practică a învăţăturii lui Gandhi, pusă în gura şi viaţa lui Isus. Isus acceptă să moară, ca adept al împotrivirii, revoluţiei Sale non-violente. Crucea nu rezolvă nicio problemă în relaţia cu Dumnezeu. Tâlharii de pe cruce recunosc, potrivit lui Chalke, că mor pentru că au vrut o revoluţie prin violenţă. Dar ei mărturisesc că Isus nu e ca ei, ci moare nevinovat. El nu era adeptul violenţei (pag. 143). Isus nu a răspuns cu violenţă, ci a absorbit toată ura, răutatea şi violenţa oamenilor. El moare ca urmare a urii lor, dar e un învingător moral. El moare pentru mesajul în care crede până la moarte. Prin moarte Sa, învăţătura Lui primeşte putere (pag. 143). Dumnezeu îl învie din morţi pe Hristos pentru a arăta oamenilor că El e de acord cu mesajul revoluţionar non-violent al lui Isus. „Moartea şi învierea lui Isus din morţi dovedesc că El spunea adevărul, aşa că putem avea încredere în El” (pag. 139). Isus a murit doar cu acest scop – şi doar atât a realizat moartea Lui: a demonstrat că învăţătura Lui e corectă. El nu şi-a negat principiile nici în ceasul morţii. Moartea lui Hristos nu are a face cu păcatele oamenilor, nu e jertfă de ispăşire, nu e jertfă substitutivă, nu satisface mânia lui Dumnezeu. din nou, Chalke transformă învăţătura spirituală a Scripturii într-un mesaj social. După Chalke (care îl citează pe Richard Bauckham), moartea lui Isus are o semnificaţie faţă de sistemele în care oamenii se victimizează unii pe alţii (pag. 144). Moartea lui Isus are importanţă în ce priveşte promovarea principiilor revoluţiei nonviolente a celor victimizaţi. Învierea lui Hristos înseamnă că binele şi dragostea câştigă împotriva răutăţii (pag. 149). Învierea lui Isus are rolul de a valida pe Isus ca Mesia (pag. 152). Prin înviere, Dumnezeu Îl justifică pe Isus şi mesajul Lui. Dumnezeu afirmă că Isus are dreptate în ce spune (pag. 153). „Crucea este o afirmare vie a lipsei de putere a dragostei” (pag. 146). Isus moare ca victimă. Crucea nu mai e instrumentul prin care Fiul lui Dumnezeu a ieşit biruitor asupra demonilor şi prin care i-a dezbrăcat de putere (Coloseni 2:15), nu mai reprezintă biruinţa lui Isus asupra păcatului şi a morţii (1 Corinteni 15:55,56), ci arată slăbiciunea de timp Gandhi a unui om moral. Moartea lui Isus, la Chalke, e, în cele din urmă, moartea unui simplu om. Iar moartea Lui a realizat tot ce putea realiza moartea unui simplu om ca noi, care moare pentru filosofia sa socială a împotrivirii non-violente. Isus nu a fost abandonat pe cruce de către Tatăl, afirmă Chalke (pag. 147). „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai părăsit?” reprezintă doar identificarea cu toţi cei ce se simt abandonaţi de Dumnezeu în problemele lor. Chalke minimalizează seriozitatea păcatului. Păcatul nu ofensează un Dumnezeu măreţ. Dumnezeu are dreptul să Îşi pedepsească creaturile care păcătuiesc împotriva Lui. Ceea ce e drept e definit de Dumnezeu, nu de anumiţi oameni. Romani 1:18 afirmă faptul că Dumnezeu va pedepsi păcatul oamenilor şi că Îşi revărsă mânia. 2 Tesaloniceni 1:8,9 afirmă că Dumnezeu va pedepsi veşnic pe cei răi. Chalke trece cu vederea toate aceste texte care nu îi convin. Şi mai ales trece cu vederea Isaia 53. Versetul 6 afirmă că păcatele noastre au fost puse asupra lui Mesia: „Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor”. Versetul 8 afirmă că El a murit pentru păcatele poporului: „El fusese şters de pe pământul celor vii şi lovit de moarte pentru păcatele poporului meu?” Versetul 10 afirmă şi mai categoric jertfa lui Isus. Observaţi că agentul acţiunii zdrobirii prin suferinţă a Fiului e Dumnezeu: „Domnul a găsit cu cale să-L zdrobească prin suferinţă... Dar, după ce Îşi va da viaţa ca jertfă pentru păcat, va vedea o sămânţă de urmaşi, va trăi multe zile, şi lucrarea Domnului va propăşi în mâinile Lui”. Romani 3:2326 afirmă că Isus a fost jertfa de ispăşire, că a suferit mânia lui Dumnezeu. Alte texte

22

vorbesc despre acelaşi lucru: 2 Corinteni 5:21; Galateni 3:13; Evrei 9:11-28; 1 Petru 3:18. În mod ironic, la două versete de textul preferat al lui Chalke, 1 Ioan 4:8, versetul 10 afirmă că dragostea lui Dumnezeu se vede în faptul că Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său să fie „jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre”. Unii consideră că se poate face teologie alegând din Biblie care versete îţi plac şi ignorând celelalte! Întreg sistemul de jertfe din Vechiul Testament avea rolul de a învăţa poporul că păcatul poate fi iertat doar prin vărsarea de sânge a unui substitut. Din nou, evreii din primul secol, care continuau să se ţină de sistemul de jertfe, au înţeles mai bine Scriptura şi voia lui Dumnezeu decât Chalke. Evrei 9:22 afirmă clar: „fără vărsare de sânge, nu este iertare”. Ioan Botezătorul spune despre Isus că e Mielul de jertfă pregătit de Dumnezeu: întregul sistem de jertfe din Vechiul Testament arăta spre El şi se împlinea în El: „ A doua zi, Ioan a văzut pe Isus venind la el şi a zis: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!” (Ioan 1:29). În revista Perichoresis5, nr. 2/2007 a apărut un eseu foarte bun al lui Mostyn Roberts, în limba engleză, care tratează problema jertfei de ispăşire penale, substitutive, a lui Hristos, în lumina atacurilor aduse de Chalke şi de teologia „noii perspective asupra lui Pavel”. Roberts îşi argumentează biblic punctul de vedere, combătând erezia lui Chalke şi fixând-o în contextul contemporan. Iată cuvintele lui Roberts despre Chalke: „Cartea lui Chalke e greşită în priveşte teologia şi exegeza. Manifestă o perspectivă greşită cu privire la Dumnezeu, om şi cruce…” (pag. 176). Concluzie Steve Chalke este un predicator şi un autor apostat, care a cunoscut învăţătura evanghelică, dar care s-a îndepărtat de ea înspre un mesaj social. Teologia lui nu mai e una spirituală, interesată de mântuirea păcătoşilor şi de destinul lor veşnic, ci este doar o haină pentru un mesaj social interesat de bunăstarea omului în lumea de acum. Chalke este influenţat în erezia lui de evanghelia socială a lui N.T. Wright, pe de o parte, şi de mişcarea Emergent Church, care diluează Evanghelia pentru a o face acceptabilă omului post-modern şi care manifestă şi ea un interes doar pentru latura socială. Steve Chalke promovează o evanghelie legată de lumea de acum, în care urmăreşte „fericirea” oamenilor marginalizaţi, oropsiţi. O lume mai bună, fără suferinţe, fără nedreptate socială, fără violenţă, cu resursele materiale împărţite în mod echitabil, socialist, fără boală, reprezintă scopul eforturilor lui Chalke. Învăţătura lui este una umanistă, seculară, îmbrăcată în haine religioase fără vreun alt scop decât pentru a atrage oamenii cu mai mult succes. Chalke transformă Evanghelia lui Isus într-un mesaj social, care nu mai e deloc Evanghelia Scripturii. Chalke neagă doctrine biblice esenţiale şi modifică înţelesul multor termeni biblici pe care se hotărăşte să îi păstreze. Dar mesajul lui e cu totul denaturat faţă de învăţătura Scripturii. Mesajul lui nu e mesajul pierdut al lui Isus, mesajul pe care biserica l-ar fi pierdut, uitat sau ascuns, ci e vechiul liberalism într-o haină contemporană. Liberalismul, lipsit de dimensiunea spirituală, interesat doar de evanghelia socială, e din nou printre noi.
Mostyn ROBERTS, What Did Christ Accomplish at the Cross? With Reference to Recent Controversies Namely «The Lost Message of Jesus» and the «New Perspective on Paul»”, în Perichoresis, nr. 5.2, 2007, Emanuel University of Oradea, pag. 163-185. Eseul este disponibil şi pe internet la pagina web: http://www.emanuel.ro/eng/files/perichoresis/Perichoresis5.2(2007).pdf
5

23

În mod interesant, mesajul lui Chalke e acelaşi cu mesajul cântecului lui John Lennon, Imagine. Imaginează-ţi că nu există cer E uşor, dacă încerci, Nici un iad sub noi Deasupra noastră, doar firmamentul Imaginează-ţi toţi oamenii Trăind doar pentru ziua de azi… Imaginează-ţi că nu există ţări Nu e greu s-o faci Nu ai pe cine să ucizi şi nici pentru ce să mori Şi, de asemenea, nu există nicio religie Imaginează-ţi toţi oamenii Trăindu-şi viaţa în pace… Poate vei zice că sunt un visător Dar nu sunt singurul Sper că într-o zi ni te vei alătura Şi lumea va fi una Imaginează-ţi că nu sunt posesiuni Mă întreb dacă vei putea Nici un motiv pentru lăcomie sau foame O frăţietate a omului Imaginează-ţi toţi oamenii Împărtăşind întreaga lume… Poate vei zice că sunt un visător Dar nu sunt singurul Sper că într-o zi ni te vei alătura Şi lumea va trăi în unitate. Chalke are acelaşi scop. Chalke nu descoperă mesajul pierdut al lui Isus, ci, părăsind de bună voie Cuvântul lui Dumnezeu, se întoarce înspre mesajul omenirii care, de atâtea milenii a visat să construiască pe pământ raiul, fără Dumnezeul Bibliei. Chalke e un visător ca Lennon, inventând un Isus nou, o Evanghelie nouă. E adevărat, Lennon nu a fost singur, nici Chalke nu e singur, dar nici Scriptura nu afirmă că vor fi singuri în iad cei care dau la o parte revelaţia Dumnezeului adevărat pentru a-şi întoarce urechea înspre poveşti închipuite. Să luăm aminte la cuvintele Domnului Isus: „Păziţi-vă de prooroci mincinoşi” (Matei 7:15). „Dacă nu iubeşte cineva pe Domnul nostru Isus Hristos, să fie anatema!” (1 Cor. 16:22a).

24

Bibliografie:
1) Ian BROWN – Christ’s Atonement is not Child Abuse. The Heresy of Steve Chalke, mesaj audio, http://www.sermonaudio.com/sermoninfo.asp?SID=240583221 2)Steve CHALKE – Intelligent Church, mesaj audio, http://www.archive.org/details/kings_church_portsmouth_sermons_kcs-000123-2008-0223 3) Steve CHALKE. Alan MANN – Mesajul pierdut al lui Isus, traducător nemenţionat, Ed. Scriptum, Oradea, 2007 4) Jonathan EDWARDS – Păcătoşii în mâinile unui Dumnezeu mânios, trad. Florin Moţiu, Ed. Cristianus, Oradea, 2007 5) Stephen HOLLAND – The Emerging Church – The Latest Heresy. Brian McLaren’s False Gospel, mesaj audio, http://www.sermonaudio.com/sermoninfo.asp?SID=210081755136 6) Stephen HOLLAND – The Doctrinal Weaknesses of the Emerging Church, mesaj audio, http://www.sermonaudio.com/sermoninfo.asp?SID=21008183372 7) Jerrold H. LEWIS – Answering the Emergent Church: A Reformed answer to Postmodernism, mesaj audio,

http://www.sermonaudio.com/sermoninfo.asp?SID=926072050502
8) Chuck O’NEAL – Emergent Church Apostasy – Wolves in Our Midst, mesaj audio, http://www.sermonaudio.com/sermoninfo.asp?SID=101606115756 9)Chuch O’NEAL Purging the Emerging, http://www.sermonaudio.com/sermoninfo.asp?SID=102606154539 mesaj audio,

10) Mark RAINES – A Beginner’s Guide to Understanding the Emergent Church, part 1 & 2, mesaj audio, http://www.sermonaudio.com/sermoninfo.asp?SID=1220622175 11) John W. ROBBINS – The Theology of N.T. Wright, http://www.sermonaudio.com/sermoninfo.asp?SID=11220594619 mesaj audio,

12) Mostyn ROBERTS, What Did Christ Accomplish at the Cross? With Reference to Recent Controversies Namely «The Lost Message of Jesus» and the «New Perspective on Paul»”, în Perichoresis, nr. 5/2 2007, Emanuel University of Oradea, pag. 163-185 13) The Truth War, Interview http://www.gty.org/Video/Interviews/10263 with John MacArthur, audio,

14) What’s So Dangerous About the Emergent Church? Phil Johnson Interviewing John MacArthur, audio, http://www.gty.org/Products/AudioLessons/GTY107

25

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful