Artrologia 1.

Generalităţi
Articulaţiile sunt constituite din totalitatea elementelor prin care oasele se unesc între ele. Aceste elemente sunt reprezentate de formaţiuni conjunctive şi muşchi. Fără articulaţii nu ar fi posibilă realizarea funcţiei statice şi dinamice a oaselor, deci deplasarea şi activităţile organismului.

1.1. Clasificarea articulaţiilor

Factorul cel mai important ce determină caracteristicile şi structura unei articulaţii este funcţiunea ei, adică mişcarea pe care o permite. %n funcţie de acest factor, la care se adaugă formaţiunile de legătură şi modul de dezvoltare, articulaţiile au fost împărţite în trei grupe: • articulaţii fibroase sau sinartroze, fixe; • articulaţii cartilaginoase sau amfiartroze, semimobile; • articulaţii sinoviale sau diartroze, mobile. 1.1.1. Articulaţiile fibroase Sunt articulaţii în care oasele sunt strîns legate între ele prin ţesut fibros dens. Aceste articulaţii nu permit mişcări sau dacă acestea există sunt foarte reduse. După structura ţesutului de legătură există mai multe varietăţi: Sindesmoza ţesutul de legătură este conjunctivo-fibros sau elastic: • sinfibroza ñ oasele se leagă printr-o membrană interosoasă, fibroasă (între procesele spinoase, antebraţ, gambă); • sinelastoza, în ţesutul conjunctiv care leagă cele două oase predomină ţesutul elastic (ligamentele galbene). Suturile sunt articulaţii care se găsesc numai la craniu. Oasele sunt articulate între ele, dar despărţite printr-un strat subţire de ţesut fibros. Acesta se continuă, în afară cu periostul de la suprafaţa craniului, iar înăuntru cu stratul fibros al durei mater. Varietăţi de suturi: • suturi drepte, ex între oasele nazale; • suturi dinţate, ex. interparietală; • suturi solzoase, ex. temporoparietală. Gomfoza este articulaţia dintre o extremitate osoasă conică şi o cavitate alveolară. Ex.

rădăcina dintelui şi alveolă. Sinostozele (suturile osoase) rezultă prin osificarea unei sinfibroze sau sincondroze. Anchiloza este sinostoza unei articulaţii sinoviale. 1.1.2. Articulaţiile cartilaginoase Ele au un grad redus de mobilitate, dar un grad mare de elasticitate, care permite amortizarea şocurilor. Legătura dintre oase se realizează prin cartilaj hialin sau prin fibrocartilaj şi prin ligamente puternice. Există două varietăţi de amfiartroze: • Sincondrozele sunt articulaţii tranzitorii. Suprafeţele articulare sunt unite printr-un cartilaj hialin (ex. sincondroza sfenooccipitală sau a pieselor osoase care compun osul coxal); • Simfizele - între suprafeţele articulare este un fibrocartilaj (ex. articulaţiile dintre corpurile vertebrale, între oasele pubiene). 1.1.3. Articulaţiile sinoviale Cele mai multe articulaţii aparţin$nd corpului uman se încadrează în grupul sinovial. Sunt articulaţii complexe la nivelul cărora se produc mişcări multiple şi variate. La nivelul lor există elemente anatomice specifice care permit sau fr$nează mişcarea, amortizează şocurile şi conferă stabilitate. Suprafeţele articulare sunt netede, acoperite de cartilaj hialin. Articulaţiile mobile se clasifică după trei criterii: După numărul articulaţiilor oaselor care intră în compunerea articulaţiilor, se clasifică în: • articulaţie simplă, cu două oase; • articulaţie compusă, cu mai multe oase. • După forma suprafeţelor articulare, se clasifică în: • articulaţii plane; • articulaţii trohoide; • articulaţii condiliene; • articulaţii în şa; • articulaţii elipsoidale; • articulaţii sferoidale; • trohleartroze. După numărul axelor de mişcare, se clasifică în: • uniaxiale (trohoide, trohleene); • biaxiale (elipsoidale şi în şa);

• triaxiale (sferoidale).

1.2. Elementele anatomice care participă la biomecanica articulară
a. Suprafeţele articulare. Acestea pot fi sferice, cilindrice, eliptice şi plane. Aceste suprafeţe, geometric, sunt de două feluri: plane şi sferoidale. %n articulaţiile plane mişcările sunt reduse. %n cele cu suprafeţe sferoidale există porţiuni osoase convexe care corespund unor porţiuni concave. Mişcările sunt mult mai întinse. b. Cartilajul articular este cartilaj hialin, de culoare albă-sidefie, care acoperă suprafeţe osoase ce vin în contact. Prezintă două suprafeţe: • una liberă, netedă, lucioasă, care vine în contact cu suprafaţa articulară opusă; • una aderentă, ce se fixează pe suprafaţa articulară a osului. Marginea cartilajului se continuă cu periostul. La nivelul marginii se termină membrana sinovială. Cartilajul articular şi lichidul sinovial permite alunecarea suprafeţelor osoase. %n cazul în care un proces degenerativ (artroză) afectează cartilajul, elasticitatea sa scade, apar rugozităţi care împiedică alunecarea. Se poate înt$mpla ca fragmente din acest cartilaj, rămase în articulaţie, să crească, influenţ$nd negativ biomecanica articulară. Grosimea cartilajului articular este de 1-12 mm. Cartilajul articular nu prezintă terminaţii nervoase şi vase de s$nge. Nutriţia sa se realizează prin imbibiţie. %n caz de imobilizări prelungite ale articulaţiei cartilajele articulare sunt invadate de vase de s$nge, se resoarbe şi se instalează anchiloza. c. Elementele anatomice de congruenţă sunt formaţiuni ce asigură concordanţa între două suprafeţe articulare care nu se Ñpotrivescî. Ca şi structură elementele de convergenţă sunt fibrocartilaje. Ele sunt de două feluri: • cadrul, labrul articular; • fibrocartilajele intraarticulare. Cadrul articular sau fibrocartilajul de mărire se înt$lneşte în cazul unor articulaţii

rotulian). Venele se varsă în reţeaua periarticulară. în raport cu mobilitatea articulară. . tapetat la interior de sinovială. ajunt$nd la menţinerea lor în contact. Capsula articulară este vascularizată de ramuri ale arterelor musculare.sinoviale (scapulohumerală. ligamentele se clasifică în: • ligamente capsulare. ca o pernă elastică. Inervaţia este asigurată de terminaţii nervoase libere şi încapsulate = proprioceptori. Fibrocartilajele intraarticulare sunt discurile şi meniscurile. dar şi de a amortiza presiunile intraarticulare. Ligamentele articulare sunt formaţiuni anatomice fibroase. e. coxofemurală). Sunt aşezate între suprafeţele articulare şi au rolul de a asigura o bună concordanţă între ele. care au rolul de întărire a capsulei articulare. Este mai groasă la articulaţiile cu mişcări limitate şi care nu sunt protejate de muşchi. %n timpul mişcărilor articulare. El măreşte cavitatea articulară şi face astfel posibilă o mai bună concordanţă între o suprafaţă articulară sferică şi o cavitate mai puţin ad$ncă. • ligamente fibrozate (stilohioidian). • ligamente tendinoase. sub formă de benzi. care se inseră pe oasele ce formează o articulaţie. Capsula articulară este o formaţiune care uneşte cele două oase care se articulează. Dacă fibrocartilajul ocupă toată articulaţia se numeşte disc (articulaţia temporomandibulară). Sunt porţiuni întărite ale capsulei. Are forma unui manşon fibros. capsula nu este prinsă între segmentele în mişcare deoarece pe ea se inseră fibre musculare care împiedică plicaturarea ei (muşchii tensori ai capsulei articulare). După structură şi situaţie topografică. d. dar are rol şi de protecţie a suprafeţelor articulare. Dacă au formă de semilună se numesc meniscuri (genunchi). rezultate din transformarea unor tendoane (ligamentul popliteu oblic. Are grosime variabilă. • ligamente musculare provenite din atrofierea unor muşchi (ligamentul acromiocoracoidian).

Suprafaţa exterioară aderă de stratul fibros al capsulei articulare. %n cazul unor solicitări prelungite apar dureri la nivelul ligamentelor.: sub tendonul muşchiului cvadriceps femural este bursa seroasă suprapatelară. f. g. Comunică cu cavitatea articulară. • previn depăşirea limitei fiziologice a mişcării. favoriz$ndu-le alunecarea. Inflamaţia ei se numeşte sinovită şi e foarte dureroasă. Lichidul sinovial . E bogat vascularizată şi inervată. Ex. netedă şi lucioasă. Suprafaţa interioară priveşte spre articulaţie. C$nd mişcările depăşesc amplitudinea normală se pot produce rupturi sau smulgeri ligamentare. Ele secretă lichidul sinovial. plutesc în cavitatea articulară. • criptele. • ligamente la distanţă. Interne: • plicile sinoviale. %mpreună cu lichidul sinovial face parte din mijloacele de alunecare ale unei articulaţii. intracapsulare. frecvent afectată în patologia sportivă.• ligamente interosoase. E subţire. Acoperă toate formaţiunile situate în interiorul capsulei articulare. Rolurile ligamentelor în biomecanica articulară sunt: • întăresc capsula articulară. • vilozităţile sinoviale au aspect filiform. Criptele sunt funduri de sac mai mici care se insinuează între ligamente sau între fibrele lor. • sunt suficient de rezistente şi inextensibile înc$t să menţină în contact suprafeţele articulare. care unesc două oase fără a intra în contact cu capsula articulară. Ea formează stratul profund al capsulei articulare. Fundurile de sac se insinuează sub tendoanele unor muşchi. Membrana sinovială. Sinoviala trimite prelungiri: • externe: • fundurile de sac. Comunică cu cavitatea articulară. • sunt suficient de flexibile înc$t să nu împiedice executarea mişcărilor.

. Linia de contact dintre suprafeţe articulare în interiorul cavităţii articulare se numeşte interlinie articulară. • s$nge = hemartroză. %n timpul mişcărilor articulare. precum şi rol de nutriţie a cartilajelor articulare. prin pereţii capilarelor. Se formează prin trecerea plasmei sanguine în cavitatea articulară. rolul muşchilor şi presiunii atmosferice în menţinerea suprafeţelor articulare Cavitatea articulară este un spaţiu virtual delimitat de membrana sinovială şi ocupat de lichidul sinovial. Mişcările anormale sau presiunile continue. permanente se opun difuziunii substanţelor nutritive. • puroi. lubrifiate de un lichid sinovial v$scos. care are rol de lubrifiant al suprafeţelor articulare în mişcare. Conţine şi celule. Coeficientul de v$scozitate al lichidului sinovial scade pe măsură ce creşte viteza de mişcare. h. dar conţine mai puţine proteine şi glucoză. Factorul principal de producere este mişcarea articulară. v$scos. c$nd se acumulează: • lichid seros = hidartroză. lichidul sinovial este împins din vilozităţi şi recesuri. Compoziţia chimică a lichidului sinovial este asemănătoare cu a plasmei. Mai are rol de curăţire şi adeziune a suprafeţelor osoase. Consecinţa este apariţia tulburărilor trofice. temperatura răm$n$nd constantă. Mişcările normale sunt absolut necesare pentru întreţinerea şi menţinerea cartilajelor articulare. Cavitatea articulară. Zgomotul de pocnitură ce se percepe c$nd articulaţia trece brusc de la repaus la mişcare. din care predomină monocitele şi limfocitele. Ea devine reală în cazuri patologice. se datoreşte greutăţii de dezlipire a suprafeţelor articulare.Este un lichid gălbui. pe suprafeţele articulare. care au proprietăţi fagocitare. dar mai multe săruri minerale. deoarece uşurează difuziunea lichidului sinovial pe suprafaţa lor şi imbibiţia.

Acţiunea muşchilor se descompune într-o componentă de mişcare şi una articulară cu rol de a menţine suprafeţele articulare în contact. care devine mai lax. capul femural nu iese din acetabul. capul femural iese din cavitatea articulară. Mişcările elementare care se produc într-o articulaţie sinovială sunt: • mişcarea de alunecare constă în deplasarea suprafeţelor articulare una pe alta. • înv$rtirea este deplasarea circulară a suprafeţelor articulare astfel înc$t. • presiunea atmosferică.%n cazuri de imobilizare totală şi prelungită a articulaţiei se ajunge la anchiloză fibroasă. Ei lucrează ca ligamente active tonice. ireversibilă. Muşchii periarticulari menţin suprafeţele articulare în contact prin elasticitatea şi tonusul lor. însoţită de frecare. permiţ$nd mişcări de amplitudine neobişnuită la un individ neantrenat.: articulaţia scapulo-humerală. Rolul presiunii atmosferice s-a constatat în felul următor: • dacă la articulaţia şoldului se curăţă toate părţile moi periarticulare. 1.8-2 m2 acţionează o presiune de 20000 kg. fără îndepărtarea lor. Presiunea atmosferică Asupra corpului uman. Ex. la gimnastica acrobatică se pot produce modificări vizibile ale suprafeţelor articulare şi ale aparatului ligamentar. Rolul lor este mai mare acolo unde capsula este laxă. Mişcările în articulaţii Felul mişcărilor la nivelul unei articulaţii este în concordanţă cu forma suprafeţelor articulare.2. • dacă se perforează peretele acetabulului.1. la o suprafaţă de 1. la fiecare nouă fază a mişcării. . • tonusul muşchilor periarticulari. prin exerciţii îndelungate.: diartrozele plane (sanie pe zăpadă). Ex. %n aceste cazuri. Suprafeţele articulare sunt aplicate unele pe altele şi solidarizate funcţional prin acţiunea a trei factori importanţi: • capsula fibroasă şi aparatul ligamentar. alte suprafeţe intră în contact (roata pe sol).

Gradul de mobilitate al unei articulaţii este direct proporţional cu numărul axelor. care constă în răsucirea osului în jurul axului său longitudinal. Ex. . Prin intermediul lanţului articular se pot executa mişcări variate şi se poate asigura amortizarea loviturilor. ligamentară şi musculară. Ex. Indiferent de felul conducerii. ci prin participarea unui şir de articulaţii care împreună formează un lanţ articular. Dacă axul este situat în afara osului. direcţia şi amplitudinea mişcării. Lanţul articular sau cinematic %n mod obişnuit mişcările nu se execută de către o singură articulaţie. • două axe de mişcare ñ biaxială (radiocarpiană). c$nd amplitudinea mişcării este determinată de suprafeţele articulare.: talocrurală: ax transversal şi mişcare în plan sagital. El este o linie teoretică în jurul căreia se execută mişcările. 1. Articulaţiile cu conducere ligamentară au amplitudinea mai redusă dec$t cele cu conducere musculară. Astfel. supinaţia m$inii.: cotul. 1.4. Conducerea în articulaţii Include sensul. se pot explica deprinderile motrice complexe sau posibilitatea de a atinge cu degetele orice parte a corpului. Ex. rotaţia e însoţită de deplasare.• rotaţia este o mişcare circulară. Conducerea articulaţiei poate fi osoasă. Cele ai mobile sunt articulaţiile triaxiale. • trei axe de mişcare ñ triaxială (umărul). C$nd mişcarea este limitată exclusiv de acţiunea muşchilor periarticulari vorbim de conducere musculară. C$nd amplitudinea mişcării se datorează fr$nării ligamentare vorbim de conducere ligamentară. iar mişcarea se execută într-un singur plan. articulaţie poate avea: • un singur ax de mişcare ñ uniaxială (cotul). mişcările se produc în jurul unui ax denumit axul articular.: pronaţia. Articulaţiile cu conducere osoasă au un singur ax. Conducerea osoasă. Ex.: şoldul.3.

Articulaţia temporomandibulară 2. Aceste suturi au importanţă în creşterea craniului şi în arhitectura acestuia. în fundul fosei mandibulare (înaintea fisurii Glaser). dinţată. Superior se inseră pe marginea anterioară a tuberculului articular.1. exist$nd o singură excepţie. unde corespunde fosei mandibulare.1. un condil de formă elipsoidală. Faţa inferioară a discului este concavă şi corespunde capului mandibulei. plană. o depresiune semielipsoidală cu axul oblic orientat dinainte-înapoi şi dinafară-înăuntru. 2. Pe o secţiune sagitală. tuberculul articular. o proeminenţă situată înaintea fosei mandibulare. Mijloacele de unire sunt reprezentate de: Capsula articulară are forma unui manşon.1.2. Suprafeţele articulare sunt reprezentate de următoarele elemente: temporalul participă la articulaţie cu două elemente: fosa mandibulară. Suprafeţele articulare sunt reprezentate numai de pov$rnişul anterior şi creasta care-l desparte de pov$rnişul posterior. Face parte din aparatul dentomaxilar şi leagă mandibula de baza craniului. unde răspunde tuberculului articular şi convexă posterior. At$t oasele bolţii craniene c$t şi cele ale feţei sunt articulate prin suturi de mai multe tipuri: solzoasă. Suprafeţele articulare sunt acoperite de cartilaj hialin. Articulaţiile capului Oasele capului sunt unite între ele prin articulaţii imobile sau suturi. faţa superioară este concavă anterior. suprafaţa articulară a temporalului are forma literei S culcate. care este mobilă. articulaţia temporomandibulară. pe rădăcina longitudinală a procesului zigomatic şi pe baza spinei sfenoidului. • discul articular este un fibrocartilaj aşezat între suprafeţele articulare şi realizează concordanţa dintre acestea. • mandibula participă la articulaţie cu capul mandibulei. Inferior se inseră pe . Elemente descriptive Articulaţia temporomandibulară este o articulaţie condiliană.

în articulaţia temporomandibulară se pot executa trei feluri de mişcări: mişcări de cobor$re şi de ridicare a mandibulei. în structura capsulei. Articulaţia temporomandibulară. Capsula aderă de discul articular.1. Mişcările de cobor$re şi ridicare Aceste mişcări au ca rezultat deschiderea. Capsula fibroasă este tapetată de sinovială. Acesta are două roluri: limitează deplasarea înainte a discului şi a capului mandibulei în mişcarea de cobor$re şi le readuce în locul iniţial.colul mandibulei. Starea de repaus trebuie considerată ca o uşoară inocluzie a mandibulei ñ arcadele dentare sunt minim îndepărtate.2. Posterior. Axul mişcării este transversal şi trece prin cele două ramuri ale mandibulei. respectiv închiderea cavităţii bucale. în mişcarea de ridicare a mandibulei. 1. mişcările mandibulei s-au modificat şi s-au perfecţionat prin adaptări funcţionale la felul alimentaţiei şi la condiţiile mediului extern. mişcări de proiecţie înainte şi înapoi. iar forţa este dată de inserţia muşchilor ridicători pe unghiul mandibulei. Ligamentul medial este inconstant. singura articulaţie mobilă la nivelul capului. El se opune deplasării înapoi a colului. Se inseră pe rădăcina longitudinală a procesului zigomatic şi pe faţa posterolaterală a colului mandibulei. există şi fibre elastice care formează fr$ul posterior al capsulei. cavitatea articulară fiind împărţită în două etaje: suprameniscal şi inframeniscal. care are două porţiuni: suprameniscală şi submeniscală. Capsula este mai subţire şi mai laxă anterior şi mai groasă posterior. Biomecanica articulaţiei temporomandibulare %n cursul evoluţiei. Sunt mişcări verticale şi sagitale. face parte din aparatul dentomaxilar. mişcări de lateralitate sau diducţie. La om. 2. care se petrec simultan: . rezistenţa este reprezentată de duritatea alimentelor şi greutatea mandibulei. Mandibula se comportă ca o p$rghie de gradul III: punctul de sprijin este situat la nivelul articulaţiei temporomandibulare. Ligamentul lateral este principalul mijloc de întărire a capsulei articulare. alături de fibrele conjunctive.

la proiecţia înapoi. geniohioidian. pterigoidian lateral. execută o mişcare de alunecare ce. Capetele mandibulei. pterigoidian medial. %n ridicare capul revine în fosa mandibulei. %n cobor$re. c$nd înspre st$nga. pterigoidian medial. arcada dentară inferioară alunecă dinainte înapoi pe arcada dentară superioară şi o depăşeşte cu 4-5 mm. Mişcarea se produce în articulaţia discomandibulară. este limitată de tensiunea fr$ului posterior al capsulei. 3. %n proiecţia înapoi mişcarea are sens invers. 2. Este însoţită de deplasarea înainte a capului mandibulei. iese din fosa mandibulei şi se aşează sub tuberculul articular. împreună cu discul articular. Este ajutată de elasticitatea fr$ului posterior sl capsulei. • pentru cobor$rea mandibulei: digastric. temporal. împreună cu discul. Aceste mişcări rezultă din alternarea unor mişcări diferite ale . Este limitată de întinderea fr$ului posterior al capsulei. capul mandibulei. milohioidian. Mişcările corespund fazei de măcinare a hranei. în proiecţia înainte. • pentru retropulsie: temporal (fasciculul posterior şi pterogoidian lateral). • mişcare de rotaţie a capetelor mandibulei pe faţa inferioară a discului articular. Proiecţia înainte (propulsie)-înapoi (retropulsie) Sunt mişcări sagitale care au loc în etajul discotemporal. %n proiecţia înainte. Axul mişcării trece prin axul de curbură al capetelor mandibulei. este ajutată de elasticitatea fr$ului posterior al capsulei. Mişcările de lateralitate (diducţie) Mandibula este dusă c$nd înspre dreapta.• mişcare de translaţie (alunecare) a capului mandibulei împreună cu discul articular: dinapoi-înainte în mişcarea de cobor$re şi dinainte-înapoi în mişcarea de ridicare. Muşchii motori sunt: • pentru propulsie: maseter. capul mandibulei este readus în fosa mandibulei. Mişcarea se produce în articulaţia disco-temporală. Este limitată de ligamentul lateral. Muşchii motori sunt: • pentru ridicarea mandibulei: maseter. duce capul mandibulei împreună cu discul sub tuberculul articular.

Muşchii motori sunt: pterigoidian medial şi pterigoidian lateral. între atlas şi occipital şi alta inferioară. are loc în etajul discotemporal. rezultatul este pătrunderea mai ad$nc a dinţilor în alveole. c$nd arcadele dentare sunt în contact. Articulaţia atlanto-occipitală Atlasul este unit cu occipitalul prin două articulaţii condiliene şi prin două membrane atlanto-occipitale. 3. în jos şi puţin înăuntru. în sus. Mandibula este dusă de partea opusă a discului care se deplasează.1. Mijloacele de unire sunt: Capsula articulară. Mişcările de intruzie-extruzie Sunt mişcări care se produc la nivelul alveolelor dentare cu ajutorul articulaţiei temporomandibulare. aşez$nduse sub tuberculul articular. Stratul fibros se inseră pe periferia condililor occipitali şi pe marginile cavităţilor articulare superioare ale atlasului.1. apoi rolul capetelor se inversează. pe partea anterioară a găurii occipitale. Intruzia rezultă din contracţia suplimentară a muşchilor ridicători ai mandibulei. Articulaţiile capului cu coloana vertebrală 3. pe faţa inferioară a discului. Celălalt cap (capul de masticaţie) se roteşte pe loc în jurul unui ax vertical. iar în jos pe marginea superioară a arcului anterior al atlasului. 3.unui cap al mandibulei faţă de celălalt. înainte. între atlas şi axis.1. Elemente descriptive Articularea capului cu coloana vertebrală se face prin două articulaţii: una superioară. iar dinţii revin la poziţia iniţială. Suprafeţele articulare sunt reprezentate de condilii occipitalului şi de cavităţile articulare ale atlasului şi sunt acoperite de cartilaj hialin. are loc în etajul discomandibular. Sinoviala tapetează suprafaţa interioară a stratului fibros. Extruzia se realizează prin relaxarea muşchilor ridicători. . Unul dintre capete (capul de balans) se deplasează împreună cu discul articular. Membrana atlanto-occipitală anterioară se inseră.

3. De pe marginile ligamentului transvers se desprind două fascicule: unul ascendent. • dintele axisului prezintă o feţişoară articulară anterioară şi alta posterioară. se inseră pe laturile dintelui axisului .2. care se inseră pe şanţul bazilar al occipitalului şi altul descendent. Articulaţia atlanto-axoidiană Atlasul se articulează cu axisul prin două articulaţii atlanto-axoidiene laterale şi o articulaţie atlanto-axoidiană mediană.1. care se inseră pe faţa posterioară a corpului axisului. Mijloacele de unire sunt: • capsula articulară. • Mijloacele de unire sunt reprezentate de: • ligamentul apical al dintelui. Suprafeţele articulare sunt reprezentate de: • inelul atlantoidian format de arcul anterior al atlasului. care se întinde între arcul posterior al atlasului şi arcul axisului. Suprafeţele articulare sunt acoperite de cartilaj hialin. care se întinde între partea anterioară a găurii occipitale şi v$rful dintelui axisului. care se întinde de la marginea inferioară a arcului anterior al atlasului p$nă la faţa anterioară a corpului axisului. mai gros în partea centrală. Ligamentul transvers împreună cu cele două fascicule formează ligamentul cruciform. prevăzut cu o feţişoară articulară pe faţa posterioară şi de ligamentul transvers al atlasului. • membrana atlanto-axoidiană anterioară. iar în sus pe partea posterioară a găurii occipitale. Articulaţia atlanto-axoidiană mediană Este o articulaţie trohoidă. Articulaţiile atlanto-axoidiene laterale Sunt articulaţii plane: Suprafeţele articulare sunt reprezentate de faţa inferioară a maselor laterale ale atlasului şi de procesele articulare superioare ale axisului.Membrana atlanto-occipitală posterioară se inseră în jos pe marginea superioară a arcului posterior al atlasului. • membrana atlanto-axoidiană posterioară. • ligamentele alare cu direcţie oblic ascendentă.

2. %nclinaţia laterală se execută în articulaţia atlanto-occipitală. dreptul anterior al capului. cu participarea articulaţiilor subiacente. • muşchii motori sunt: sternocleidomastoidian. în care punctul de sprijin este plasat între forţa musculară. • capul acţionează pe coloana cervicală ca o p$rghie de ordinul I. p$nă la o răsucire de 750. Biomecanica articulaţiilor capului cu coloana vertebrală Capul prezintă o mare mobilitate amplificată de participarea vertebrelor subiacente. drept lateral al g$tului. Flexiunea este limitată de formaţiunile ligamentare posterioare. Rotaţia se produce în articulaţia atlanto-axoidiană. cu participarea articulaţiilor subiacente. splenius. în contracţia unilaterală. reprezentată de muşchii cefei. • membrana tectoria. trapez. Flexiunea-extensiunea sunt mişcări care se produc în articulaţia atlanto-occipitală. • extensori: marele drept posterior al capului. reprezentată de greutatea capului. 600. • axul mişcări este vertical şi trece prin dintele axisului. care acoperă precedent şi se întinde între occipital şi axis. 700. înclinaţie laterală şi rotaţie.2. • muşchii motori sunt: • flexori: lungul capului. oblic superior al capului. • axul mişcării este sagital şi trece prin fiecare condil occipital. atlasul este solidar cu .şi pe faţa medială a condililor occipitali. • extensiunea 300. iar extensiunea de formaţiunile ligamentare anterioare. cu ajutorul articulaţiilor subiacente este de 300. %n cele două articulaţii ale capului cu coloana vertebrală se produc următoarele mişcări: flexiune-extensiune. şi rezistenţă. 3. splenius. • amplitudinea mişcării este de 150. • axul mişcării este transversal şi trece prin centrul condililor occipitali. • amplitudinea mişcărilor: • flexiunea 200. sternocleidomastoidian. inelul osteofibros al atlasului execută mişcări de rotaţie. 1. %n jurul dintelui axisului. întregul aparat ligamentar 3.

capul. %n articulaţiile atlantoaxoidiene laterale feţişoarele atlasului alunecă pe cele ale axisului; • amplitudinea mişcării este de 300; • muşchii motori sunt: oblic inferior al capului, marele drept posterior al capului, sternocleidomastoidian, splenius, trapez.

4. Articulaţiile coloanei vertebrale
4.1. Elemente descriptive
4.1.1. Articulaţiile vertebrelor adevărate A. Articulaţiile corpurilor vertebrale sunt simfize. Suprafeţe articulare sunt reprezentate de feţele superioare şi inferioare ale corpurilor vertebrale. Mijloacele de unire sunt: discurile intervertebrale şi ligamentele longitudinale, anterior şi posterior. 1. Discurile intervertebrale sunt fibrocartilaje de forma unor lentile biconvexe aşezate între corpurile vertebrale. Ele aderă de ligamentele vertebrale longitudinale. %nălţimea discurilor intervertebrale este de 3 mm. în regiunea cervicală, 5 mm. în regiunea toracică şi 9 mm. în regiunea lombară. %n regiunile cervicală şi lombară discurile intervertebrale sunt mai înalte în partea anterioară; în regiunea toracică sunt mai înalte în partea posterioară. La bătr$ni, prin deshidratare, discurile se reduc, ceea ce explică scăderea globală a înălţimii trunchiului. Un disc intervertebral are două porţiuni: porţiunea periferică sau inelul fibros, care asigură stabilitatea coloanei vertebrale, protejează măduva spinării faţă de mişcările exagerate şi se opune îndepărtării corpurilor vertebrale în timpul mişcărilor; porţiunea centrală sau nucleul pulpos este elastică. Poate fi comparată cu o pernuţă cu lichid care îşi poate schimba forma fără a-şi modifica volumul. Discurile intervertebrale sunt ìcentrele şi organele mişcărilor ce se petrec în fiecare articulaţie vertebro-vertebralăî. Nucleul pulpos se deplasează întotdeauna în direcţie opusă aceleia pe care o ia coloana.

2. Ligamentul vertebral longitudinal anterior este o panglică fibroconjunctivă aşezată pe faţa anterioară a coloanei vertebrale. Aderă intim de corpurile vertebrale şi mai slab de discurile intervertebrale. Se întinde de la porţiunea bazilară a occipitalului p$nă la vertebra sacrală a II-a. Are rol frenator al mişcărilor de extensiune ale coloanei. 3. Ligamentul vertebral longitudinal posterior este o panglică fibroconjunctivă aplicată pe faţa posterioară a corpurilor vertebrale, în interiorul canalului rahidian. Se întinde de la porţiunea bazilară a occipitalului p$nă la baza coccigelui. Ligamentul este mai larg la nivelul discurilor intervertebrale. B. Articulaţiile proceselor articulare sunt articulaţii sinoviale. Cele din regiunea cervicală şi toracică sunt articulaţii plane, iar cele din regiunea lombară sunt trohoide. Suprafaţele articulare sunt acoperite de un strat subţire de cartilaj hialin. Mijloacele de unire sunt reprezentate de o capsulă fibroasă inserată la periferia suprafeţelor articulare; este căptuşită de sinovială. C. Unirea lamelor vertebrale se realizează prin ligamentele galbene, care închid posterior canalul vertebral. Sunt formate din fibre elastice anastomozate între ele. D. Unirea proceselor spinoase se realizează prin: • ligamentele interspinoase, care unesc două procese spinoase vecine; • ligamentul supraspinos, care uneşte v$rful tuturor proceselor spinoase. La nivelul regiunii cervicale are dezvoltare maximă şi se numeşte ligamentul nuchal. E. Unirea proceselor transversare se realizează prin ligamentele intertransversare. 4.1.2. Articulaţiile vertebrelor false A. Articulaţia lombosacrată uneşte sacrul cu vertebra lombară a V-a. Unirea se face după tipul articulaţiilor vertebrelor adevărate. B. Articulaţia sacro-coccigiană este o simfiză. Suprafeţele articulare sunt eliptice, cu axul mare transversal. Mijloacele de unire sunt reprezentate de un ligament interosos şi de mai multe ligamente periferice.

Această articulaţie permite mobilizarea pasivă înapoi a v$rfului coccigelui în timpul naşterii.

4.2. Biomecanica coloanei vertebrale

Mişcările coloanei vertebrale sunt: flexiunea, extensiunea, înclinaţia laterală, circumducţia şi rotaţia. Fiecare articulaţie intrevertebrală are mişcări proprii reduse. Mişcările coloanei vertebrale în întregime sunt foarte întinse, ele fiind rezultanta mişcărilor ei parţiale. La nivelul coloanei vertebrale se produc două mişcări fundamentale: mişcarea de înclinaţie (flexiunea, extensiunea, înclinaţia laterală), care se execută în jurul unui număr infinit de axe: • orizontale şi transversale, pentru flexiune şi extensiune; • orizontale şi sagitale, pentru înclinaţia laterală. • mişcarea de rotaţie, care se execută în jurul axului longitudinal ce trece prin centrul discurilor intervertebrale. 1. Flexiunea este mişcarea de înclinare înainte. Discurile intervertebrale sunt apăsate anterior şi se înalţă posterior. Ligamentul vertebral longitudinal anterior este relaxat, celelalte ligamente fiind întinse. 2. Extensiunea este mişcarea de înclinare înapoi. Discurile intervertebrale sunt turtite posterior şi se înalţă anterior. Ligamentul longitudinal anterior este întins, celelalte sunt relaxate. %n mişcările de flexiune-extensiune au un rol important ligamentele galbene, care unesc lamele arcului vertebral: • prin elasticitatea lor contribuie la readucerea coloanei în poziţia ei normală, după ce a fost flectată; • împiedică flexiunea exagerată sau bruscă a coloanei vertebrale; • contribuie la menţinerea în poziţie verticală a coloanei vertebrale. 3. %nclinarea laterală în partea dreaptă sau st$ngă. Discul intervertebral se turteşte în aceeaşi parte şi se înalţă în partea opusă. %n executarea mişcărilor precedente, coloana vertebrală îndeplineşte rolul unei p$rghii de gradul III, în care: • rezistenţa se află la extremitatea ei superioară;

• feţişoarele proceselor articulare sunt plane şi descendente în jos şi înapoi. • este mult mai redusă în regiunea toracică din cauza discurilor intervertebrale de dimensiuni reduse şi suprapunerii accentuate a lamelor arcului vertebral şi a proceselor articulare. care au fost comparate cu nişte ìşine conducătoareî. Mişcările coloanei vertebrale depind de: • felul articulaţiilor proceselor articulare. Mişcările coloanei toracice sunt limitate de prezenţa coastelor. • dispoziţiei suprafeţelor articulare ale proceselor articulare. La nivelul regiunilor coloanei vertebrale se produc următoarele mişcări: • în regiunea cervicală sunt posibile toate mişcările datorită următoarelor: • discurile intervertebrale sunt mari. şi anume: • cu c$t discul este mai înalt. • forţa este reprezentată de muşchii coloanei vertebrale. Circumducţia este mişcarea rezultată din executarea alternativă a mişcărilor precedente. • în regiunea lombară au amplitudine mare mişcările de flexiuneextensiune. 5. datorită: • discului intervertebral relativ înalt. Mobilitatea coloanei vertebrale diferă în raport cu regiunea considerată: • este maximă în regiunea cervicală. • este mai mică în regiunea lombară. %ntreaga coloană vertebrală este mobilă pe sacru.• sprijinul se află la nivelul articulaţiilor sacro-iliace. în articulaţia lombo-sacrată. Rolul primordial în direcţionarea mişcărilor îl au articulaţiile proceselor articulare. . Rotaţia se execută spre partea dreaptă sau spre st$nga în jurul unui ax vertical care trece prin centrul discurilor intervertebrale. dar sunt posibile şi celelalte mişcări. 4. • în regiunea toracică se produc mai ales mişcări de înclinaţie laterală. • grosimea discului intervertebral. cu at$t mişcarea este mai accentuată. Aici sunt posibile toate mişcările.

1:5 toracal. . • %nclinare laterală: trapez. Suprafeţele articulare sunt acoperite de fibrocartilaj. complexul mic. 1:3 lombar. • Extensori: erector spinae. Muşchii motori ai coloanei vertebrale sunt următorii: • Flexori: lungul g$tului. 5. Articulaţiile capetelor coastelor Sunt articulaţii sinoviale plane. intertransversari. iliopsoas. 5.1. dreptul abdominal. • cavitate formată din feţişoarele costale a două vertebre toracice alăturate. • ligamentul costo-transversar superior inserat pe colul coastei şi pe procesul transversar suprajacent. • Rotatori: • de aceeaşi parte: oblic intern. semispinalul. scaleni. ridicător al scapulei. • de partea opusă: oblic extern. splenius.• raportul dintre înălţimea discului şi cea a corpului vertebral este de 2:5 cervical. sternocleidomastoidian. ridicător al scapulei. Mijloacele de unire sunt: • capsulă articulară. • articulaţiile costocondrale. Articulaţiile toracelui 5. • articulaţiile intercondrale. sternocleidomastoidian. Grupul posterior este reprezentat de următoarele articulaţii: • articulaţiile costo-vertebrale (capetelor coastelor). oblicul extern şi oblicul intern. după situaţia lor. interspinoşi. se împart în două grupe: grupul posterior şi grupul anterior. pătratul lombelor. ilipsoas. inserat pe faţa posterioară a coastei şi pe procesul transversar corespunzător.1. splenius. Grupul anterior este format din: • articulaţiile condrosternale. • articulaţiile costotransversare. semispinal.1. lungul g$tului. Elemente descriptive Articulaţiile toracelui. • articulaţiile pieselor sternale. Suprafeţele articulare sunt reprezentate de: • capul unei coaste. splenius. • ligamentul costo-transversar. sternocleidomastoidian.

Mijloacele de unire sunt: • ligamentul sternocostal intraarticular se inseră pe creasta cartilajului costal şi pe fundul scobiturii sternale. • capsula se confundă cu pericondrul care se continuă cu periostul. • cartilajele costale prezintă colţuri care pătrund în aceste scobituri. puţin concavă. Articulaţiile costotranversare Sunt articulaţii sinoviale plane. Suprafeţele articulare sunt acoperite de cartilaj hialin. • ligamentul lombosacrat inserat pe colul coastei a XII-a şi pe corpurile primelor două vertebre lombare. Suprafeţele articulare • de partea sternului există scobiturile costale. Articulaţiile condrosternale Cartilajele coastelor adevărate sunt unite cu marginile sternului prin articulaţii plane. inserat pe faţa posteruioară a coastei şi pe procesul transversar corespunzător. • ligamentul lombosacral inserat pe colul coastei a XII-a şi pe corpurile primelor două vertebre lombare.1. La acest nivel periostul se continuă cu pericondrul. 5.3. • feţişoara articulară transversocostală de pe faţa anterioară a procesului transversar. Mijloacele de unire sunt reprezentate de: • capsula articulară • ligamentul costotransversar.• ligamentul costotransversar lateral întins între faţa posterioară a colului coastei şi baza procesului transversar suprajacent. Articulaţiile costocondrale Sunt sincondroze. Suprafeţele articulare sunt reprezentate de: • tuberculul coastei. . 5. • ligamentul costotranversar lateral întins între faţa posterioară a colului coastei şi baza procesului transversar suprajacent. puţin convex.2. Extremitatea coastei prezintă o depresiune eliptică în care pătrunde extremitatea laterală a cartilajului costal.1.1. 5. • ligamentul costotransversar superior inserat pe colul coastei şi pe procesul transversar suprajacent.4.

5. • ligamentul radiat posterior aşezat pe faţa posterioară a articulaţiei.6. care corespunde inspiraţiei.1. Mişcările pe care le efectuează în ansamblu articulaţiile toracelui sunt foarte importante în realizarea funcţiei respiratorii. 9 şi 10 sunt articulate prin extremităţile lor anterioare form$nd arcurile costale. 8 şi 9 sunt unite şi între ele. Mişcarea de ridicare este asociată cu cea de proiecţie înainte. care corespunde expiraţiei. o revenirea. • de cobor$re. Cartilajele 6. %ntre suprafeţele articulare există un fibrocartilaj cu valoare de ligament interosos.2. Articulaţiile intercondrale Cartilajele 8. 5. format din articulaţiile: ¸ condrosternale.• ligamentul sternocostal radiat se inseră pe partea anterioară a cartilajului costal şi pe stern (ca un evantai). Coastele pot efectua două tipuri de mişcări: • de ridicare. Mobilitatea toracelui este legată de mişcările coastelor în cele două grupuri de articulaţii. Biomecanica toracelui Articulaţiile toracelui pot fi împărţite în două grupuri: • grupul posterior. format din articulaţiile: ¸ costovertebrale. Articulaţia sternală inferioară se realizează între corpul sternului şi procesul xifoid.1. 7. • grupul anterior. 1. 5. ¸ costotransversare. ¸ condrocostale. care corespunde expiraţiei.5. • articulaţiile pieselor sternale (sternală superioară şi sternală inferioară). Suprafeţele articulare sunt unite printr-un ligament interosos şi prin periost. depărtare laterală şi . ¸ intercondrale. o dinamică normală a cutiei toracice permiţ$nd realizarea unei funcţii respiratorii eficiente. Această articulaţie este o simfiză. care corespunde inspiraţiei. %n cursul mişcărilor toracice se observă succesiunea ritmică a două momente: o dilatarea. Articulaţiile sternului Articulaţia sternală superioară leagă corpul cu manubriul sternal.

Efectul este mărirea unghiului costo-vertebral şi creşterea celor trei diametre ale toracelui. intrinseci: intercostalii externi. Prin contracţia sa măreşte cele trei diametre ale toracelui. %n timpul contracţiei fibrele muşchiului iau în acelaşi timp punct . • extremitatea anterioară a coastei reprezintă rezistenţa R. Mişcarea de cobor$re corespunde expiraţiei şi este un act pasiv. Toate diametrele toracelui se micşorează. a. Axul de mişcare al coastelor este oblic dinainte-înapoi şi medio-lateral şi trece prin colul coastelor. Diafragma este principalul muşchi inspirator. • expiratori. cu o inserţie pe oasele înconjurătoare: scaleni. Ei participă în inspiraţia forţată sau în stări patologice. extremitatea posterioară fiind mai ridicată dec$t cea anterioară. • inserţia muşchilor pe coaste reprezintă punctul de aplicare a forţei F. 2. Participă la respiraţia obişnuită. %n expiraţia obişnuită cobor$rea coastelor se datoreşte elasticităţii elementelor peretelui toracic: extremităţile anterioare ale coastelor coboară împreună cu cartilajele costale şi sternul. pectoral mare. %n articulaţiile intercondrale se produc mişcări de alunecare. Capetele coastelor urcă în articulaţiile costovertebrale.rotaţia coastelor. %n articulaţia sternală superioară se produc mişcări reduse înainte şi înapoi. unghiul sternal proemină anterior. diafragma. %n faza premergătoare inspiraţiei coastele au oblicitatea maximă. Muşchii care asigură acţiunea completă de ridicare-cobor$re a coastelor se numesc muşchi respiratori şi sunt de două feluri: • inspiratori. Ei sunt: extrinseci. %n timpul inspiraţiei unghiurile dintre cartilaj şi coastă şi cel dintre cartilaj şi stern devin obtuze. sternocleidomastoidian. Muşchii inspiratori au ca acţiune principală ridicarea coastelor. %n timpul acestei mişcări coastele se comportă ca nişte p$rghii de gradul III: • articulaţia costo-vertebrală reprezintă punctul de sprijin S.

1 Articulaţia sternoclaviculară Este o articulaţie în şa. Articulaţiile centurii scapulare 6. La începutul inspiraţiei centrul tendinos este tras în jos. dinţaţi posteroinferiori.1. prin relaxarea diafragmei. b. • de partea claviculei există două feţişoare articulare. Elemente descriptive Articulaţiile centurii scapulare sunt următoarele: • articulaţia sternocalviculară. care se inseră pe marginile suprafeţelor articulare.fix pe coaste. Articulaţiile membrului superior 6. 6. • ligamentele proprii ale scapulei. • articulaţia acromioclaviculară.1. apoi fibrele anterioare şi laterale ale muşchiului se contractă şi centrul frenic răm$ne imobilizat într-o poziţie joasă (inspiraţie completă).1. Suprafeţele articulare sunt inegale ca formă şi dimensiuni. 6. Mijloacele de unire sunt reprezentate de: • capsula articulară. • deoarece între cele două suprafeţe articulare nu există o concordanţă perfectă. aceasta se bolteşte şi centrul frenic urcă. • ligamentul sternoclavicular posterior inserat pe feţele posterioare ale extremităţii . între cele două elemente se formează un unghi diedru deschis înafară. ridic$nd coastele şi sternul. Ele sunt reprezentate: • de partea toracelui participă manubriul sternal care are o feţişoară articulară plană şi primul cartilaj costal.1. • sindesmoza coracoclaviculară. • ligamentul sternoclavicular anterior inserat pe faţa anterioară a extremităţii mediale a claviculei şi pe faţa anterioară a manubriului sternal. %n expiraţie. oblici abdominali etc. Muşchii expiratori au ca acţiune cobor$rea coastelor.1. între ele se găseşte un disc articular fibrocartilaginos. Sunt reprezentaţi de intercostalii externi. cobor$nd centrul tendinos şi punct fix pe centrul tendinos. una verticală şi alta orizontală care formează un unghi diedru proeminent. drept abdominal.

1. uşor convexă. precum şi cu manubriul sternal. • limitează mişcările dintre scapulă şi claviculă.3. • ligamentul transvers superior al scapulei care trece ca o punte peste incisura de pe marginea superioară a scapulei. Sunt două: • ligamentul coracoacromial. • ligamentul costoclavicular. Capsula articulară este căptuşită de sinovială. • discul articular dintre suprafeţele articulare.1. în şa. inferior de ligament trece nervul suprascapular. Rolurile ligamentelor coracoclaviculare: • ele fac ca greutatea membrului superior să fie suportată în cea mai mare de claviculă şi mai puţin de acromion. tapetată de sinovială. 6. Suprafeţele articulare sunt: • extremitatea acromială a claviculei prezintă o feţişoară articulară ovală.4. 6. Această articulaţie permite claviculei trei feluri de mişcări: .1.2. • acromionul prezintă o feţişoară ovală uşor convexă.1. Sindesmoza coracoclaviculară Clavicula este unită cu procesul coracoid prin două ligamente: • ligamentul trapezoid.1.mediale a claviculei şi manubriului sternal. Mijloacele de unire sunt reprezentate de: • capsula articulară. • ligamentul acromioclavicular.1.2. Articulaţia acromioclaviculară Este o articulaţie plană.1.1. se inseră pe procesul coracoid al scapulei şi pe faţa inferioară a claviculei (linia trapezoidală). 6.2. de formă patrulateră. care se inseră pe procesul coracoid şi pe faţa inferioară a claviculei (procesul conoidian). Ligamentele proprii ale scapulei Se inseră exclusiv pe capsulă. inserat pe primul cartilaj costal şi pe impresiunea ligamentului costoclavicular a claviculei. Articulaţia sternoclaviculară Este o articulaţie sinovială.1. • ligamentul interclavicular aşezat pe faţa superioară a articulaţiei şi care uneşte extremităţile sternale ale claviculelor între ele. Biomecanica centurii scapulare 6. • ligamentul conoid (triunghiular). 6. iar superior de ligament trece artera suprascapulară.

Muşchii motori sunt: pectoralul mic. • proiecţie înainte. Se realizează de muşchiul trapez şi ridicător al scapulei. • execuţia mişcării reproduce două conuri imaginare: unul mai mic. dar răm$ne lipită de torace. v$rfurile conurilor se unesc la nivelul ligamentului costoclavicular.• de ridicare-cobor$re. Mişcarea este limitată de ligamentul sternoclavicular posterior. • circumducţie. • în mişcarea de ridicare. proiecţie înapoi. iar cea medială. iar cea medială coboară. Articulaţia acromioclaviculară %n această articulaţie se produc mişcări de alunecare. • în mişcarea de proiecţie înapoi extremităţile claviculei se deplasează în sens invers ca la proiecţia înainte. pectoralul mare. Mişcarea de proiecţie înainte şi înapoi • axul mişcării este vertical şi trece prin extremitatea sternală a claviculei. cu baza la nivelul extremităţii sternale a claviculei şi unul mai mare cu baza la nivelul extremităţii acromiale a claviculei. extremitatea laterală a claviculei se ridică.2. Muşchii motori sunt romboid şi trapez. Mişcarea este limitată prin întinderea ligamentului sternoclavicular anterior. Mişcarea de circumducţie • provine din succesiunea alternativă a mişcărilor precedente. extremitatea laterală a claviculei împreună cu umărul se deplasează înainte. . înapoi. iar cea sternală este ridicată.2. este limitată de ligamentul sternoclavicular superior. dinţatul mare. • distanţa dintre punctele extreme ale acestei mişcări este de 7-10 cm. • în mişcarea de proiecţie înainte.1. Mişcarea de ridicare-cobor$re • axul mişcării este antero-posterior şi trece prin inserţia costală a ligamentului costoclavicular. 6. Scapula urmează deplasările claviculei în articulaţia sternoclaviculară. • în mişcarea de cobor$re extremitatea laterală a claviculei coboară. Muşchiul motor este subclavicular. Mişcarea este limitată de ligamentul costoclavicular.

. cobor$re. Circumducţia se execută succesiv: ridicare. Mişcările de ridicare şi cobor$re a umărului: • Axul mişcării este sagital şi trece prin inserţia costală a ligamentului costoclavicular. Amplitudinea mişcării este de 450. trapez.2. proiecţie înainte şi înapoi. C$nd unghiul superior se ridică. Este vorba de o joncţiune scapulotoracică. rotaţie. 6. cobor$re. clavicula se ridică. 6. • pentru rotaţie ñ romboid. sau coboară. Datorită mişcărilor scapulei este posibilă ducerea braţului dincolo de orizontală. 3. Centura scapulară are un singur punct de sprijin ñ ligamentul costoclavicular. cobor$re.1. • în jurul acestui punct fix. Mişcarea de rotaţie se execută în jurul unui ax care trece prin articulaţia acromioclaviculară. realiz$nd cu orizontala un unghi de 30-400. prin intermediul claviculei şi alunecă datorită spaţiilor intermusculare. proiecţie înainte.1. • pentru cobor$re ñ trapez. ridicător al scapulei.3. Articulaţia scapulotoracică Nu este o articulaţie propriu-zisă. Biomecanica centurii scapulare în totalitate 1. realiz$nd cu orizontala un unghi de 8-100.4. Ligamentele conoid şi trapezoid se rup în disjuncţiile claviculare. De aceea basculează liberă la capătul centurii. în care omoplatul se sprijină indirect pe torace. C$nd unghiul lateral se ridică cel inferior se îndepărtează de coloana vertebrală. cel lateral coboară. ridicător al scapulei. alunecare medială şi laterală.6. Mişcările de proiecţie înainte şi înapoi a umărului: Axul mişcării este vertical şi trece prin ligamentul costoclavicular.5. Scapula prezintă mişcări proprii de ridicare. latissim. iar unghiul inferior se apropie de coloana vertebrală.1. proiecţie înapoi a umărului. alunecare medială şi laterală.2. Muşchii motori sunt: • pentru ridicare ñ romboid. 2. Articulaţia coracoclaviculară Este o sindesmoză. Mişcările scapulei pot fi sistematizate în: • mişcări proprii ale scapulei: ridicare.2.

2. Stratul fibros se inseră la periferia suprafeţei glenoidale şi pe colul humerusului. • alta externă. pentru ca braţul să ajungă în poziţie verticală. Mobilizarea scapulei pe torace are unele consecinţe: • braţul poate fi dus în abducţie de 1500. Cadrul glenoidal prezintă trei feţe: • una aderă de periferia cavităţii glenoidale. lăs$nd afară cei doi tuberculi. 6. inferior capsula se inseră pe colul chirurgical. Articulaţia scapulo-humerală 6. abducţia ar fi limitată la 720. sinovial. • dacă omoplatul ar fi fix. Mijloacele de unire sunt reprezentate de următoarele elemente: Capsula articulară. Inserţia humerală se realizează astfel: în porţiunea superioară se inseră la limită cartilajului hialin. tuberculul supraglenoidian este intracapsular. Suprafaţele articulare sunt: • de partea humerusului există capul humeral acoperit de cartilajul hialin. %n partea inferioară unele fibre profunde ale capsulei fibroase se reflectă şi se inseră la limita cartilajului hialin.2. coloana lombară face o curbă concavă spre partea opusă. Cadrul glenoidal realizează concordanţa dintre cele două suprafeţe articulare. • scapula participă la articulaţie cu cavitatea glenoidală acoperită de cartilaj hialin. Mişcările limitate ale articulaţiei acromioclaviculare permit deplasări apreciabile ale scapulei. iar cel infraglenoidian este extracapsular. Inserţia glenoidală se face pe faţa externă a cadrului glenoidal şi pe colul scapulei. Elemente descriptive Articulaţia scapulohumerală este o articulaţie sinovială sferoidală. continuă colul scapulei. • fără mobilizarea scapulei. Are forma unui manşon şi este alcătuită dintr-un strat extern fibros şi altul intern. aşezat la periferia cavităţii glenoide. de formă triunghiulară pe secţiune. mişcările scapulei permit o amplitudine de 95-1200.1. • faţă internă. trece peste şanţul intertubercular. Este un fibrocartilaj. care continuă suprafaţa glenoidală. proiecţia înainte a braţului ar fi posibilă numai p$nă la 600.• mişcări imprimate de articulaţiile vecine. ele ridică sinoviala şi .

care permite abducţia braţului p$nă la verticală. dar care se realizează prin bascularea scapulei. • ligamentul coracohumeral se inseră pe procesul coracoid şi pe tuberculul mare. Are două faze: • prima. Este cea mai mobilă articulaţie a corpului omenesc. • în menţinerea suprafeţelor articulare în contact. Primul care intră în acţiune este supraspinosul. Muşchii abductori ai braţului sunt: supraspinosul. Ele limitează extensia. c$nd braţul ajunge la orizontală. Se inseră pe cadrul glenoidal şi pe colul anatomic al humerusului. supraspinal. . capul humerusului merg$nd în jos. 6. Capsula articulară este laxă şi puţin rezistentă permiţ$nd mişcări ample.2.formează ìfrenula capsulaeî. Sinoviala se inseră la limita cartilajului hialin. Adducţia este mişcarea de apropiere a braţului de corp. Abducţia-adducţia Axul mişcării este sagital şi trece prin partea infero-externă a capului humerusului. Acesta ia punct fix în fosa supraspinoasă şi prin contracţie duce tuberculul mare spre cadrul glenoidal. • a doua fază. Are amplitudinea de 72°. rotund mic) şi presiunea atmosferică. are trei axe de mişcare. realizează primele 100 ale abducţiei. dar face posibilă şi producerea frecventă a luxaţiilor. rotaţia externă şi abducţia. care completează abducţia p$nă la 720.2. subscapular. Intervine apoi muşchiul deltoid. e limitată de tuberculul mare care loveşte partea superioară a cadrului glenoidal. deltoidul. • ligamentele glenohumerale ocupă partea anterosuperioară a capsulei. un rol important îl au muşchii periarticulari (deltoid. bicepsul brahial (capul lung). Biomecanica articulaţiei scapulo-humerale Articulaţia scapulo-humerală este o articulaţie cu conducere musculară. %n partea inferioară prezintă ìfrenula capsulaeî. Abducţia este mişcarea prin care braţul se îndepărtează de corp.

Proiecţia înainte (flexiunea) ñ proiecţia înapoi (extensiunea) Axul mişcării este transversal şi trece prin centrul capului humerusului şi al cavităţii glenoidale. Este limitată de întinderea ligamentului coraco-humeral şi a porţiunii posterioare a capsulei. %n ortostatism. coracobrahialul. latissimul. coracobrahialul. Rotaţia înafară Completează supinaţia antebraţului. subspinosul. rotundul mare. Muşchii rotatori înafară sunt: subspinosul. Are amplitudinea de 95°. latissimul. Adducţia este limitată de lovirea braţului de trunchi. Muşchii flexori sunt: deltoidul (fascicule anterioare). Muşchii extensori sunt: deltoidul (fasciculele posterioare). bicepsul brahial. Proiecţia înapoi Are amplitudinea de 200-300. pectoralul mare. Muşchii rotatori înăuntru sunt: pectoralul mare. capul lung al tricepsului brahial. Completează pronaţia şi supinaţia antebraţului. Proiecţia înainte Are amplitudinea de 950-1200. rotundul mare. rotundul mic. Extremitatea inferioară a humerusului se deplasează în sens invers. Este limitată de punerea în tensiune a porţiunii anterioare a capsulei. Are amplitudinea de 80 0. bicepsul brahial (capul lung). subscapularul. %n jurul acestui ax capul humerusului basculează înapoi (în flexiune) şi înainte (în extensiune). adducţia este ajutată şi de gravitaţie şi de propria greutate a membrului superior. bicepsul brahial (capul scurt). rotundul mic. Braţul şi întregul membru superior . Este limitată de muşchiul subscapular şi de întinderea porţiunii anterioare a capsulei. Rotaţia înăuntru şi înafară Axul mişcării este vertical şi trece prin centrul capului humeral şi al capitulului humeral. latissimul. subscapularul. Rotaţia înăuntru Completează pronaţia antebraţului.Muşchii adductori ai braţului sunt: pectoralul mare. deltoidul (fasciculele anterioare şi posterioare). rotundul mare. Circumducţia însumează mişcările precedente.

la periferia fosei oleocraniene. v$rfurile olecranului şi procesului coronoidian se găsesc în interiorul capsulei. sub capul radial. pe olecran şi pe procesul coronoidian.1. • articulaţia humeroradială.3. Suprafeţele articulare ale articulaţiei humeroantebrahiale: De partea humerusului există suprafeţele articulare ale epifizei distale a humerusului: • trohleea. o elipsoidă. iar extremitatea inferioară a humerusului descrie un cerc mare. . 6. Suprafeţele articulare sunt acoperite cu cartilaj hialin. Mijloacele de unire sunt reprezentate de: • capsula articulară formată dintr-un strat extern fibros şi din altul intern. înapoi. • una în raport cu mişcările de flexiune-extensiune. sinovial. Capsula fibroasă se inseră pe humerus de-a lungul unei linii ce trece înainte. pe incizura radială. • şanţul intermediar. Elemente descriptive La formarea articulaţiei cotului participă trei oase: humerusul. o trohleartroză. ulna şi radiusul. iar şanţului intermediar îi corespunde marginea fosetei radiale. iar pe ulnă. humeroradială şi radioulnară proximală. Articulaţia cotului 6. Capul humeral descrie un cerc în cavitatea glenoidală. radiusul participă prin foseta capului radial. • capitulul. Din punct de vedere fiziologic trebuie descrise două articulaţii diferite: • una în raport cu mişcările de pronaţie şi supinaţie. Trohleea corespunde incizurii trohleare a ulnei. Teoretic se descriu trei articulaţii: humeroulnară. pe marginile incizurii trohleare. capitulul corespunde fosetei capului radial. în sens invers. De partea ulnei există incizura trohleară.execută un con cu v$rful la axilă. Aceasta este formată de articulaţia humeroantebrahială compusă din: • articulaţia humeroulnară. împrejurul colului la 5-6 mm. cei doi epicondili răm$n în afara capsulei. deasupra fosetei coronoide şi a celei radiale.3. Inserţia pe antebraţ pe antebraţ se face astfel: pe radius.

în flexiune. • amplitudinea mişcării este de 1500. ci orientat dinafarăînăuntru. de unde radiază spre faţa medială a epifizei proximale a ulnei. Sinoviala tapetează fosa coronoidiană şi radială form$nd un fund de sac bilobat anterior. Deoarece acest ax nu este perfect transversal.• ligamentul colateral ulnar se inseră pe epicondilul medial al humerusului. antebraţul acţionează ca o p$rghie de ordinul I. muşchii epicondilieni. • este limitată de pătrunderea v$rfului olecranului în foseta olecraniană şi întinderea porţiunii anterioare a capsulei. are un singur ax de mişcare. anconeul. Biomecanica cotului Articulaţia cotului este o articulaţie cu conducere osoasă. • ligamentul colateral radial se desprinde de pe epicondilul lateral al humerusului şi apoi se împarte în două fascicule care trec anterior şi posterior faţă de capul radiusului şi se inseră pe incizura radială a ulnei. • este limitată de întinderea porţiunii posterioare a capsulei şi de muşchiul triceps brahial. Flexiunea este mişcarea prin care antebraţul se apropie de braţ. brahioradialul. bicepsul brahial. antebraţul ajunge puţin medial faţă de braţ. • muşchii extensori sunt: tricepsul brahial. iar în extensiune cele două segmente formează un unghi deschis în afară. braţul şi antebraţul nu se comportă ca ramurile unui compas. muşchii epitrohleeni. Prin contracţia muşchilor. cu punctul de sprijin situat la mijloc (axul mişcării). fiind posibile două mişcări: flexiunea şi extensiunea. Axul mişcării este transversal şi trece prin mijlocul trohleei şi al capitulului humeral. are două fascicule: humerocoronoidian şi humeroolecranian. • muşchii flexori sunt: brahialul. • amplitudinea mişcării este de 140-1500. 6. . Stratul sinovial tapetează faţa profundă a capsulei fibroase. dinainte-înapoi şi de sus în jos.3. Extensiunea (îndepărtarea antebraţului de braţ).2. pe faţa posterioară tapetează fosa olecraniană form$nd un fund de sac posterior. în ambele mişcări.

sunt unite între ele la nivelul epifizelor proximale şi distale şi la nivelul diafizelor. • feţişoarele articulare ulnare se articulează cu o cavitate formată din incizura ulnară a radiusului şi de discul articular. incizura radială a ulnei. Articulaţia radioulnară distală Este o articulaţie sinovială trohoidă.6. • radiusul participă cu jumătatea medială a circumferinţei capului. completată de ligamentul inelar. Articulaţiile radioulnare Oasele antebraţului. %mpreună. întinsă orizontal de la marginea inferioară a incizurii radiale. • ligamentul pătrat este o lamă fibroasă patrulateră. iar cea . 6. Acesta este un fibrocartilaj de formă triunghiulară. Suprafeţele articulare sunt acoperite de cartilaj hialin. Mijloacele de unire sunt: • capsula articulară este reprezentată de partea laterală a capsulei articulaţiei cotului. care se fixează prin v$rful său pe scobitura care separă capul ulnei de procesul stiloid. Suprafeţele articulare sunt: • ulna prezintă două feţişoare articulare situate pe cap: una laterală şi alta pe partea inferioară a capului. radiusul şi ulna.4. El pleacă de la extremitatea anterioară a incizurii radiale. Elemente descriptive Articulaţia radioulnară proximală Este o articulaţie sinovială trohoidă. Suprafeţele articulare sunt reprezentate de: • din partea ulnei. Sinoviala este o dependinţă a sinovialei cotului. la faţa medială a colului radiusului. Acest ligament este relaxat atunci c$nd antebraţul este în poziţie intermediară şi întins c$nd antebraţul este în pronaţie sau în supinaţie. înconjoară capul radial şi se fixează la extremitatea posterioară a incizurii radiale. faţa lui superioară vine în raport cu ulna. • ligamentul inelar constituie principalul mijloc de unire a oaselor. cele două suprafaţe formează un unghi diedru acoperit de cartilaj hialin.4.1. întărită de ligamentul colateral radial.

%n poziţia de repaus a antebraţului. C$nd antebraţul este întins orizontal. • Membrana interosoasă este o formaţiune fibroasă care umple spaţiul dintre cele două diafize ale oaselor antebraţului. Pronaţia este mişcarea prin care faţa palmară este orientată posterior. le menţine în contact şi limitează mişcările de pronaţie şi supinaţie. Sinoviala căptuşeşte stratul fibros al capsulei.4. Mijloacele de unire sunt: • capsula articulară se inseră pe marginile suprafeţelor articulare şi pe discul articular. Supinaţia este mişcarea inversă prin care faţa palmară este orientată anterior şi policele lateral. adică lăsat liber pe l$ngă corp. Biomecanica antebraţului La nivelul antebraţului se produc mişcările de pronaţie şi supinaţie indispensabile prehensiunii. • Coarda oblică este un fascicul fibros oblic. Se inseră pe marginile interosoase ale radiusului şi ulnei. Rolul acestei membrane este de a transmite forţele de la extremitatea proximală a ulnei la cea distală a radiusului. în pronaţie extremitatea proximală a radiusului . care se inseră pe baza procesului coronoid al ulnei şi pe radius. sub tuberozitatea acestuia. Sindesmoza radio-ulnară Este reprezentată de membrana interosoasă şi de coarda oblică. 6. Capsula este întărită de ligamentele radio-ulnare. iar policele medial. iar în sus se termină la c$ţiva centimetri sub tuberozitatea radiusului.inferioară cu piramidalul. anterior şi posterior. policele este orientat înainte şi faţa palmară medial.2. în pronaţie faţa palmară priveşte în jos şi policele lateral. Prin ele faţa palmară a m$inii se poate îndrepta în orice direcţie. Definirea mişcărilor %n poziţia ìrepausî a antebraţului. %n jos coboară p$nă la articulaţia radioulnară distală. • discul articular are trei roluri: completează suprafeţele articulare.

iar supinaţia cu rotaţia externă.5.se roteşte pe loc. %n aceste mişcări ulna este imobilă. M$na fiind legată de antebraţ îi va urma mişcările. brahioradial. din care 1500 se realizează prin rotaţia internă a braţului şi 300 prin rotaţia externă a acestuia.5. supinator. 6. Mişcările de pronaţie şi supinaţie combinate sunt însoţite de mişcări ale membrului superior în articulaţia scapulohumerală. de înt$lnirea procesului stiloid al ulnei cu incizura ulnară a radiusului. iar extremitatea distală a lui execută o rotaţie combinată cu translaţie. Axul mişcării este oblic şi trece prin capul radiusului şi al ulnei. Supinaţia se execută invers. Mişcările de pronaţie şi supinaţie se produc în mod excepţional în activitatea obişnuită. Limitarea mişcărilor • Pronaţia este limitată de întinderea ligamentului pătrat şi a muşchilor periradiali şi de interpunerea muşchilor flexori profunzi între cele două oase. fiind vorba despre un lanţ articular. %n mişcările de pronaţie spaţiul interosos nu dispare.1. %n poziţia intermediară membrana interosoasă este întinsă la maximum. flexor radial al carpului. singurul os care se mişcă fiind radiusul. Muşchii motori • Muşchii pronatori sunt: rotund pronator. • în mişcările combinate: pronaţia-supinaţia = 3600. • Supinaţia este limitată de întinderea ligamentului pătrat şi a coardei oblice. Articulaţiile m$inii 6. Raporturile dintre radius şi ulnă se schimbă : extremitatea distală a radiusului trece medial faţă de ulnă şi astfel cele două oase se încrucişează prin diafizele lor. Pronaţia este combinată cu rotaţia internă a braţului. Amplitudinea mişcărilor • în mişcărle pure. palmar lung. brahioradial. de interpunerea muşchilor extensori între oase. Elemente descriptive . cu braţul fixat ñ 1800 (pronaţie-supinaţie). Axul mişcării trece între cele două oase ale antebraţului şi prin mijlocul m$inii. • Muşchii supinatori sunt: biceps brahial. pătrat pronator.

cele două r$nduri ñ proximal şi distal ñ sunt de asemenea articulate între ele. 6. formată din faţa inferioară a epifizei distale a radiusului şi faţa inferioară a discului articular. • Ligamentul colateral radial al carpului se inseră pe v$rful procesului stiloid al radiusului şi pe scafoid.1. Suprafeţele articulare antebraţul prezintă o cavitate ovalară. %n fiecare r$nd oasele sunt unite între ele.5. cu axul mare orientat transversal. carpul participă la articulaţie cu o proeminenţă elipsoidală formată din oasele scafoid. • Ligamentele palmare au forma literei ìVî şi sunt formate din două fascicule: • ligamentul radiocarpian. care se inseră în sus pe discul articular şi în jos pe semilunar. semilunar şi piramidal.1. . piramidal şi capitat. iar în jos pe periferia elipsoidului carpian.5.2. • Ligamentul radiocarpian dorsal. piramidal şi capitat. 6. care se inseră în sus pe radius şi în jos pe oasele semilunar. Stratul fibros se inseră în sus la periferia suprafeţei articulare radiale şi a discului articular. Mijloace de unire sunt următoarele: • Capsula articulară. • articulaţiile carpometacarpiene. Uneşte radiusul cu r$ndul proximal al carpului. • articulaţiile intercarpiene. Ulna este separată de oasele carpului prin discul articular.1. Sinoviala tapetează stratul fibros al capsulei. • Ligamentul colateral ulnar al carpului se inseră pe procesul stiloid al ulnei şi pe piramidal şi pisiform. se inseră superior pe radius şi inferior pe faţa posterioară a osului piramidal. Suprafeţele articulare sunt acoperite de cartilaj hialin. Articulaţiile intercarpiene Oasele carpului sunt aşezate în două r$nduri. Articulaţia radiocarpiană Este o articulaţie sinovială elipsoidală. • articulaţiile intermetacarpiene. • ligamentul ulnocarpian.Articulaţiile m$ini sunt următoarele: • articulaţia radiocarpiană.

Suprafeţele articulare. Mijloacele de unire sunt: • capsula articulară. • ligamentul radiat al carpului. spre scafoid şi piramidal.4. Linia articulară are forma de S orizontal.5. Sinoviala căptuşeşte stratul fibros al capsulei. mai slab dezvoltat. Mijloacele de unire sunt reprezentate de două ligamente interosoase. • ligamentul posterior.Articulaţiile r$ndului proximal sunt articulaţii plane. acoperite cu cartilaj hialin. • r$ndul distal prezintă medial un condil format de osul capitat şi de osul cu c$rlig. Suprafeţele articulare sunt acoperite cu cartilaj hialin.3. Suprafeţele articulare sunt acoperite de cartilaj hialin. Articulaţiile r$ndului distal. semilunar şi faţa medială a scafoidului.1. Este o articulaţie în şa. lateral prezintă un condil format de scafoid. Articulaţiile carpometacarpiene ale degetelor II-V Sunt articulaţii plane. iar lateral o cavitate formată de trapez şi trapezoid. Mijlocul de unire este reprezentat de o capsulă fibroasă. 6. porneşte de pe osul capitat. Articulaţiile carpometacarpiene Articulaţia carpometacarpiană a policelui. aşezat pe faţa palmară. articulaţia este plană şi este întărită de două ligamente inserate.5. Osul pisiform se articulează cu faţa anterioară a piramidalului. 6. Mijloacele de unire sunt reprezentate de trei ligamente palmare şi trei ligamente dorsale. de unde pleacă două fascicule divergente.1. . tapetată de un strat sinovial. Trapezul. osul capitat şi osul cu c$rlig se articulează între ele prin articulaţii plane. se află între scafoid-semilunar şi între semilunarpiramidal. trapezoidul. Suprafeţele articulare sunt reprezentate de faţa inferioară a trapezului şi de baza metacarpianului I. Articulaţia mediocarpiană Suprafeţele articulare sunt reprezentate de două cavităţi glenoide şi de doi condili: • r$ndul proximal prezintă medial o cavitate formată de piramidal. pe de o parte pe pisiform şi cu cealaltă extremitate pe baza metacarpianului V şi pe osul cu c$rlig.

Mijloacele de unire sunt: • capsula articulară. • metacarpianul IV se articulează cu osul capitat şi cu osul cu c$rlig. Articulaţiile degetelor Articulaţiile metacarpofalangiene Sunt articulaţii elipsoidale. • ligamentele colaterale. Ambele articulaţii sunt trohleene. trei ligamente dorsale şi trei ligamente interosoase. • ligamentul interosos.1.6. Mijloacele de unire sunt: • capsula articulară.5. Suprafeţele articulare suprafaţa proximală este reprezentată de extremităţile distale ale falangelor I şi II. Articulaţiile intermetacarpiene Primul metacarpian este independent. Suprafeţele articulare sunt: • capetele rotunjite ale metacarpienilor • cavităţile de pe baza falangelor proximale. 6. Celelalte metacarpiene sunt unite între ele astfel: • extremităţile proximale sunt unite între ele prin articulaţii plane. Mijloacele de unire sunt reprezentate de trei ligamente palmare. tapetată de sinovială. • extremităţile distale sunt unite între ele printr-o panglică fibroasă întinsă de la metacarpianul II la V. • ligamentul metacarpian transversal profund. • metacarpianul V se articulează cu osul cu c$rlig.5. Policele are o singură articulaţie . • metacarpianul III se articulează cu osul capitat.Suprafeţele articulare: • metacarpianul II se articulează cu trapezul.1. Articulaţiile interfalangiene Degetele m$inii prezintă c$te două articulaţii: proximală şi distală.5. 6. • ligamentele palmare. • ligamentele carpometacarpiene palmare. • ligamentele carpometacarpiene dorsale. . trapezoidul şi osul capitat. el împiedică îndepărtarea metacarpienilor vecini.

• r$ndul distal prezintă: • medial un condil: osul capitat. • cavitatea de recepţie a antebraţului este formată din faţa inferioară a epifizei distale a radiusului şi faţa inferioară a discului articular. • un ligament palmar. osul cu c$rlig. • lateral un condil format de scafoid.2.2. Articulaţia radiocarpiană • este o elipsoidă.5. • lateral o cavitate glenoidă: trapez.5. intercarpiene şi mediocarpiană. Articulaţia medio-carpiană Uneşte r$ndul proximal (fără pisiform) cu r$ndul distal al carpului: r$ndul proximal prezintă: • medial o cavitate glenoidă: piramidal semilunar şi faţa medială a scafoidului. Linia articulară are forma de S culcat. Mişcările se produc simultan în articulaţiile m$inii. semilunar şi piramidal. trapezoid. căptuşită cu sinovială. Acest complex osteoarticular permite efectuarea mişcărilor de flexiune-extensiune. Mijloacele de unire sunt: • capsula articulară. Dintre toate articulaţiilerolul cel mai important revine articulaţiilor radiocarpiană şi mediocarpiană. • din partea carpului este o proeminenţă elipsoidă formată din lateral spre medial de: scafoid. • două ligamente colaterale. Amplitudinea acestor mişcări este o rezultantă a amplitudinilor însumate ale tuturor acestor articulaţii. iar acesta alunecă pe antebraţ.suprafaţa distală este reprezentată de extremităţile proximale ale falangelor II şi III.1. adducţie-abducţie şi circumducţie. . at$t în articulaţia radiocarpiană c$t şi în cea mediocarpiană. de amplitudine redusă. Sunt mişcări de alunecare. 6. Biomecanica articulaţiilor m$inii 6. Biomecanica g$tului m$inii Din complexul osteoarticular al g$tului m$inii fac parte articulaţiile: radiocarpiană. Toate aceste mişcări se realizează printr-o deplasare ìîn etajî a segmentelor regiunii: r$ndul carpian distal se deplasează pe cel proximal.

ca rol mecanic. Flexiunea ñ extensiunea Flexiunea = palma se apropie de faţa anterioară a antebraţului. • extensori: extensor ulnar al carpului. Axul mişcării ñ antero-posterior ñ trece prin centrul osului capitat. %n flexiune: • primul r$nd carpian se înclină pe oasele antebraţului. Amplitudinea mişcărilor • de la flexiune maximă la extensiune maximă 1800. dar în sens contrar.el a fost comparat. • abducţia = înclinarea radială = marginea radială a m$inii se înclină către marginea laterală a antebraţului. flexor lung al policelui. Adducţia-abducţia • adducţia = înclinarea ulnară = marginea ulnară a m$inii se înclină către marginea respectivă a antebraţului. Mişcarea se realizează în articulaţiile radiocarpiană şi mediocarpiană. flexor superficial şi profund al degetelor. Axul transversal trece prin osul capitat. Axul transversal trece prin osul semilunar. flexor ulnar al carpului. Muşchii motori • flexori: flexor radial al carpului. extensorul degetelor.Deoarece primul r$nd carpian se găseşte între două suprafeţe articulare ñ r$ndul distal şi antebraţ . • al doilea r$nd carpian se mişcă pe primul. Extensiunea = dosul m$inii se apropie de faţa dorsală a antebraţului. Mişcările de flexiune şi extensiune sunt limitate de ligamentele dorsale şi palmare şi mai ales de tendoanele muşchilor extensori şi flexori ai degetelor. • Flexiunea se produce mai ales în articulaţia radiocarpiană. cu un menisc. • extensiunea este maximă c$nd m$na este în abducţie şi degetele flectate. . %n extensiune se produc aceleaşi fenomene. • depinde de poziţia m$inii faţă de antebraţ şi de poziţia degetelor: • flexiunea este maximă c$nd m$na este înclinată medial şi degetele extinse. celelalte oase bascul$nd în jurul acestui centru. Extensiunea se produce mai ales în articulaţia mediocarpiană. scurt şi lung extensor radial al carpului. palmar lung.

al degetului mic. Suprafeţe articulare sunt: • capetele rotunde ale metacarpienilor. %nclinarea marginală. flexor lung şi scurt al policelui. flexor radial al carpului. • în flexiune falanga proximală se înclină pe faţa palmară a m$inii. flexor superficial şi profund al degetelor. Biomecanica articulaţiilor metacarpofalangiene Sunt articulaţii de tip sinovial. Circumducţia rezultă din executarea succesivă a mişcărilor de flexiune. • axul dorso-palmar trece prin capul metacarpienilor. • extensori: extensorul degetelor. ca în mişcarea de închidere a pumnului. poziţia iniţială. adducţie şi invers. Muşchi motori sunt: • flexori: lombricali şi interosoşi (palmari şi dorsali). Amplitudinea este de 300 de fiecare parte. abducţie. . extensiune. • falanga proximală poate fi dusă în sens ulnar (adducţie). • cavităţi de pe baza falangelor proximale. 6. deoarece flexiunea şi extensiunea sunt mai ample dec$t abducţia şi adducţia. Mişcările însoţitoare sunt: • abducţia este însoţită de flexiune şi pronaţie. • falanga proximală poate fi dusă în sens radial (abducţie). lung abductor al policelui. Muşchi motori sunt: • abductori: lung extensor radial al carpului. Mişcările sunt: Flexiunea şi extensiunea falangelor proximale: • axul transversal trece prin capul metacarpienelor. iar semilunarul trece sub ulnă. extensorii policelui.2. Mişcarea reproduce o elipsă. Limitarea mişcării este realizată de ligamentele laterale ulnare. Limitarea este dată de ligamentele radiale. flexor superficial al degetelor.2.%n abducţie r$ndul proximal al carpienelor se înclină înăuntru: scafoidul ajunge la mijlocul suprafeţei radiale. • în extensiune falanga proximală se îndepărtează de faţa palmară a m$inii. • adducţia este însoţită de extensiune şi supinaţie.5. indexului şi policelui. • mişcarea este posibilă numai cu degetele în extensie. %n adducţie semilunarul se înclină în afară iar scafoidul depăşeşte cu 1 cm. • adductori: extensor ulnar al carpului.

Muşchii motori sunt: • flexori: flexiunea falangei II pe I este efectuată de muşchiul flexor superficial şi profund al degetelor iar flexiunea falangei distale pe mijlocie este efectuată de muşchiul flexor profund al degetelor. prin mişcări ñpasive. Biomecanica ultimelor patru degete (II. toate cu o forţă redusă. palmari şi dorsali.%ndepărtarea degetelor de axul m$inii (abducţie) este realizată de muşchii interosoşi dorsali. La realizarea mişcărilor participă articulaţiile: . de susţinere. Biomecanica policelui Spre deosebire de ultimele patru degete. at$t la nivelul articulaţiei interfalangiene I c$t şi†II. Aceasta se realizează cu participarea întregii raze externe a m$inii. fie izolat. IV. al indicelui. III. şi care este formată din: • falangele policelui. prehensiune limitată. Flexiunea-extensiunea degetelor Se produc fie simultan. • primul metacarpian. al policelui (lung). Circumducţia rezultă din executarea succesivă a mişcărilor: flexiune. policele poate executa mişcări mai ample şi variate. %n această situaţie persoana respectivă prezintă o scădere a capacităţii funcţionale a m$inii cu 60%.5. 6.5. interosoşi.4. care se mai numeşte coloana policelui. înclinare radială sau invers. • trapez. %nclinarea marginală %n articulaţiile interfalangiene sunt posibile înclinări marginale sub 500 prin flexarea falangei proximale sau 100. extensiune. • scafoid. axele sunt transversale şi trec prin trohleea extremităţii distale a falangelor I şi II. înclinare ulnară. muşchiul extensor al degetelor. 6. care au posibilităţi mai reduse de mişcare. • extensori: muşchii lombricali. al degetului mic. V) Fără police m$na nu poate executa dec$t mişcări de împingere.3. iar apropierea degetelor de axul m$inii (adducţie)este realizată de muşchii interosoşi palmari.

Mişcările Ñcoloanei policeluiî sunt: Flexiune-extensiune • flexiunea = coloana policelui se înclină spre faţa palmară a m$inii. între punctul cel mai îndepărtat de axul longitudinal al m$inii şi un punct care depăşeşte în direcţie medială această axă. %n acest fel. • metacarpopoliciană. • amplitudinea este de 350-400. . • opoziţia rezultă din combinaţia a trei mişcări: • mişcare unghiulară. • axul mişcării este oblic înainte şi în afară şi trece prin baza primului metacarpian. la nivelul articulaţiei trapezometacarpiene. lung flexor al policelui.• interfalangiană a policelui. • scafotrapeziană. • axul mişcării este anteroposterior şi trece prin centrul trapezului. • amplitudinea este de 350-400. Circumducţia Se realizează prin efectuarea succesivă a mişcărilor prezentate mai sus. Muşchii motori sunt • adductori: adductor al policelui. opozantul policelui. • extensori: lung şi scurt extensor al policelui. Abducţie-adducţie • îndepărtarea (abducţia) şi apropierea (adducţia) primului metacarpian de al doilea. Muşchii motori sunt • flexori: scurt flexor al policelui. Opoziţie-repoziţie Opoziţia este o mişcare combinată şi se realizează prin apropierea activă a coloanei policelui de ultimele patru degete. • radioscafoidiană. • abductori: lung abductor al policelui. • trapezometacarpiană. prin care v$rful policelui descrie un arc de 1200. • axul mişcării este radio-ulnar. scurt abductor al policelui. m$na omului se transformă într-o veritabilă pensă de prins obiecte. • extensiunea = coloana policelui se înclină spre faţa dorsală a m$inii.

Pentru realizarea opoziţiei. • mişcare de flexie a ultimei falange pe prima şi a falangei I pe metacarp. . care să permită deschiderea şi închiderea pensei. 6. intervine mai intens muşchiul flexor scurt şi muşchiul opozant al policelui. îndepărtează policele la maxim (poziţia de start). M$na omului dispune de trei forme de prehensiune. %n sport această formă de prehensiune este folosită pentru prinderea suliţei. • lanţ articular. în care faţa lui dorsală este situată pe acelaşi plan cu faţa dorsală a m$inii. care se unesc la unul din capetele lor. Permite o formă simplistă de prehensiune. Mişcarea de opoziţie este caracteristică m$inii omului. • flexorul lung şi mai puţin adductorul policelui apropie policele de unul din cele patru degete. 1. Prehensiunea Se defineşte ca fiind posibilitatea de care dispune m$na omului de a prinde obiectele ca într-o pensă. • acoperire tegumentară şi de ţesuturi moi mobile şi suficiente pentru a permite închiderea şi deschiderea pensei. cu braţele întinse sau în formă de cerc. Prehensiunea între două din ultimele patru degete Braţele pensei sunt reprezentate de două degete alăturate. în care faţa dorsală a policelui ajunge perpendiculară pe faţa dorsală a m$inii. Ajunge în poziţia de adducţie şi flexiune maximă.• mişcare concomitentă de rotaţie de 900 a policelui în jurul axei lui longitudinale.6. policele pleacă din poziţia de abducţie şi extensie maximă. fără multă forţă şi nu pentru lungă durată. Cu c$t opoziţia se face spre degetul mic. Muşchii motori sunt: Opoziţia se realizează prin acţiunea mai multor muşchi: • lung abductor şi scurt extensor al policelui. • un aparat musculotendinos care să mobilizeze braţele pensei în sensul dorit pentru prehensiune sau deprehensiune. Prehensiunea presupune existenţa următoarelor elemente: • două braţe de pensă rigide.

Are forţă şi precizie relative. Prehensiunea dintre ultimele patru degete (împreună sau izolat) şi podul palmei. Prehensiunea între police şi restul degetelor sau a palmei • este cea mai completă prehensiune şi cea mai utilă. . volumul şi greutatea obiectelor. care flexează falangele proximale. ei pun m$na în atitudinea cea mai potrivită pentru executarea unei munci şi o deschid pentru a pregăti prinderea. devenind un fel de c$rlig care poate ţine obiecte sau menţine corpul în poziţia at$rnat. extensorul indicelui. abductorul policelui. se apropie şi pot atinge prin feţele lor palmare podul palmei. %n sport apare la canotaj. • este posibilă prin acţiunea flexorilor superficial şi profund al degetelor. cu forţa şi precizia pe care o pretinde mişcarea. scrimă (sabie). dimensiunile. interosoşii palmari. • amplitudinea şi forţa de prehensiune sunt mai mari. adductorul policelui. 2. 2. Prinderea cu m$na întreagă a uneltelor grele. haltere. • al doilea braţ al pensei execută o mişcare de flexie a degetelor II-V. Pentru a mări forţa de prindere se pot folosi ambele m$ini suprapuse (aruncarea ciocanului).Muşchii: mai participă flexorul superficial şi profund al degetelor. gimnastica la aparate. care execută prinderea propriu-zisă. • coloana policelui execută mişcarea de opoziţie. opozantul. Există mai multe tipuri de prindere: 1.7. interosoşilor şi lombricalilor. Prinderea Se face în raport de forma. • cu această formă de prehensiune m$na are posibilitatea de a agăţa. • sub acţiunea acestor muşchi degetele se str$ng. Prinderea prin adducţia policelui. care se aplică pe marginea externă a indexului făcut c$rlig. 3. • muşchi de forţă: flexorii degetelor. Muşchii m$inii se împart în două grupe mari: • muşchi de atitudine: extensorii degetelor. m$na form$nd un cerc care poate apuca obiecte. 6.

Prinderea cu primele trei degete extinse. care joacă rol de p$rghii. Indexul ñ este degetul adresei. d$nd prehensiunii o stabilitate mai mare. realizată în întreg lanţul articular şi muscular al membrului care execută mişcarea. Are forţă şi precizie. Măreşte lungimea pensei digitopalmare. 7. Fiind acoperită cu ţesuturi moi. Rolul degetelor m$inii: Policele ñ este cel mai important deget al m$inii. Aruncarea ca şi lovirea antrenează întreg lanţul muscular al membrului executor. are precizie. Inelarul ñ completează degetul III în mişcările de forţă. în special cu ultima care este uşor concavă. Este indispensabil prehensiunii obiectelor grele şi a menţinerii în poziţia at$rnat sau sprijinit. Are forţă şi este stabilizator principal al prehensiunii. La surdomuţi fiecare literă a alfabetului este înlocuită cu o anumită poziţie a m$inii. Lovirea este o formă mai deosebită de împingere. %mpingerea se efectuează cu podul palmei. 4. E degetul care sesizează poziţia v$rfului floretei sau a capătului v$slei.3. Sesizează poziţia la distanţă a extremităţilor obiectelor lungi ţinute în m$nă. C$nd împingerea trebuie făcută şi cu viteză (aruncarea greutăţii) se folosesc şi ultimele patru degete.8. Este dotat cu o formă deosebită de sensibilitate. Dispune de cea mai înaltă formă de sensibilitate. El realizează în cel mai înalt grad formele obiectelor şi dirijează mişcările de creare a acestor forme. Degetul mijlociu ñ este degetul forţei. 6. Articulaţiile membrului inferior . Alte funcţii ale m$inii Susţinerea se poate face fie cu faţa dorsală. m$na nu se striveşte. M$na omului este un mijloc de exprimare sau de întărire a celor spuse. Degetul mic ñ are un rol mai redus. %n sport apare la prinderea floretei. dar fără forţă. Prinderea cu pensa curbă police-index. fie cu cea palmară. El realizează forma principală a prehensiunii: pensa dintre police şi restul m$inii. Exemplu: prinderea bisturiului.

Mijloacele de unire sunt reprezentate de: • Discul interpubian.1. acoperită de cartilaj hialin. Are formă triunghiulară. Sunt aproape plane la făt şi copil şi neregulate la adult. care se inseră pe procesele costiforme ale vertebrelor lombare 4 şi 5 şi pe creasta iliacă. care se întinde de la un tubercul pubian la celălalt. pe marginile .1. El umple spaţiul format deasupra şi înapoia cavităţii articulare şi uneşte tuberozitatea iliacă cu cea sacrată. Ligamentul sacrotuberal. care este un fibrocartilaj ce umple spaţiul dintre cele două suprafeţe articulare. Sacrul este împiedicat să cadă în pelvis de baza lui care este mai voluminoasă şi de partea dorsală care este mai lată dec$t cea ventrală. Suprafeţele articulare sunt acoperite de cartilaj hialin. Simfiza pubiană Cele două oase coxale sunt unite în partea anterioară prin simfiza pubiană. este aşezat imediat sub simfiza pubiană. care se inseră la periferia suprafeţelor articulare.1.1. Suprafeţele articulare sunt reprezentate de feţele auriculare ale osului coxal şi ale sacrului.1. semilunar cu concavitatea în jos. • Ligamentele sacroiliace ventrale. Articulaţiile centurii membrului inferior 7.1. cu baza pe sacru şi v$rful pe tuberozitatea ischiadică. Suprafeţe articulare.1. Articulaţia sacroiliacă Este o articulaţie sinovială. • Ligamentul pubian superior. • Ligamentul pubian arcuat.1. care este principalul mijloc de unire. Mijloacele de unire sunt reprezentate de: • Capsula articulară. Fiecare os pubian prezintă c$te o feţişoară articulară ovalară. • Ligamentele sacroiliace dorsale. Elemente descriptive 7. • Ligamentul iliolombar. Superior se inseră pe spinele iliace posterioare.1. • Ligamentul sacroiliac interosos.2.3. Ligamentele sacroischiadice Sunt în număr de două.1.7. 7. 7.

Biomecanica bazinului Principalul rol al bazinului este cel static. Aceste mişcări sunt: nutaţia şi contranutaţia.1. Partea dorsală a sacrului e mai lată dec$t cea ventrală şi nu permite căderea sacrului spre pelvis. 7.2. forţele de presiune se descompun în forţe care acţionează longitudinal. contribuind la mai buna solidarizare a oaselor bazinului. La adult. mai accentuate la copii şi tineri. . 7.2. iar prin v$rf pe spina ischiadică. La nivelul sacrului. transversal şi oblic.2. articulaţiilor coxofemurale şi apoi extremităţilor superioare ale femurului. aceste suprafeţe sunt neregulate. O parte din presiuni sunt absorbite de parcurs. bazinul se comportă ca un sistem rigid. Ligamentele sacroischiadice completează peretele lateral al pelvisului osos.1. Rolul dinamic al bazinului %n timpul locomoţiei. coxalelor. Cele două suprafeţe articulare se angrenează între ele datorită formei de Ñpanăî a sacrului.sacrului şi coccigelui. Dar la nivelul articulaţiilor sacro-iliace se produc mişcări reduse.1. Ligamentul sacrospinos se inseră prin bază pe marginile laterale ale sacrului şi coccigelui.1. mişcările sunt reduse la minimum asigur$nd stabilitatea pelvisului. ceea ce împiedică deplasarea lui în jos. altă parte este transmisă membrelor inferioare. exist$nd şi situaţii c$nd are rol dinamic. Axul ambelor mişcări este transversal şi trec prin porţiunea superioară a sacrului şi prin ligamentele scaroiliace dorsale. Sacrul transmite în mod elastic greutatea părţii superioare a corpului asupra bazinului şi apoi membrelor inferioare. %n jos se inseră pe faţa medială a tuberozităţii ischiadice. Rolul bazinului în statică Suprafeţe articulare ale articulaţiei sacroiliace sunt reprezentate de feţele auriculare ale coxalului şi sacrului.2. apoi articulaţiilor sacroiliace. 7. Forţele de greutate se transmit prin coloana vertebrală direct sacrului. Acesta are baza mai voluminoasă.

Pe secţiune are formă triunghiulară: baza se inseră pe spr$nceana acetabulară. nearticulară. în acelaşi timp membrele inferioare deplasează coxalele înainte.1. Un exemplu de contranutaţie este în cazul repausului unei persoane pe regiunea lombară. Deşi str$mtoarea inferioară se micşorează.1. prezintă suprafaţa articulară semilunară şi fosa acetabulului. reprezent$nd două treimi dintr-o sferă. fătul poate trece deoarece capul acestuia împinge înapoi coccigele în articulaţia sacrococcigiană. %n contranutaţie. iar v$rful lui înapoi şi în sus. • acetabulul. iar v$rful lui în jos şi înainte. sprijinit de o bancă transversală. faţa externă este în raport cu capsula articulară. Articulaţia şoldului sau coxofemurală 7. • labrul sau cadrul acetabular este un fibrocartilaj situat la periferia acetabulului şi are rolul de a-i mări ad$ncimea. dar se măreşte cea inferioară. La trecerea din clinostatism în ortostatism sacrul coboară cu c$ţiva milimetri. care duce la creşterea mobilităţii articulaţiilor bazinului.3. Elemente descriptive Articulaţia coxofemurală este o articulaţie sferoidală cu trei axe de mişcare. Baza sacrului este dusă înapoi. Suprafeţele articulare sunt: • capul femural. Greutatea se transmite prin intermediul coloanei vertebrale spre baza sacrului şi aceasta este împinsă înainte. sub influenţe hormonale se produce o relaxare capsuloligamentară.%n nutaţie baza sacrului se apleacă înainte şi în jos.1. de pe faţa laterală a coxalului. Un exemplu de nutaţie ni-l oferă susţinerea unei greutăţi pe umeri. iar cea inferioară se micşorează. deoarece greutatea trunchiului apasă asupra bazei sacrului prin intermediul coloanei vertebrale. 7. .3. baza sacrului se îndreaptă înapoi şi în sus. %n timpul sarcinii. Str$mtoarea superioară se măreşte. Mişcarea de contranutaţie e importantă în naştere. Suprafeţele articulare sunt acoperite de cartilaj hialin. Str$mtoarea superioară a bazinului se micşorează.

faţa internă vine în raport cu capul femural. Ligamentul pubofemural este aşezat pe faţa anterioară a articulaţiei. O parte din fibrele profunde ale capsulei se reflectă pe col p$nă la nivelul suprafeţei articulare a capului. pe linia intertrohanterică. %n dreptul incizurii acetabulului. Are trei roluri: conţine vase nutritive pentru capul . pe femur se inseră pe trohanterul mare. Aceste fibre ridică sinoviala form$nd nişte plice numite ìfrenula capsulaeî. inserţia capsulei se face în felul următor: înainte. vertical. la limita laterală a colului. în sus şi jos. Mijloacele de unire sunt reprezentate de: Capsula articulară. pe de o parte şi pe trohanterul mic. care susţine colul femural. labrul trece peste acesta şi poartă denumirea de ligamentul transvers al acetabulului. Se inseră pe eminenţa iliopubiană. Capsula articulară este foarte rezistentă. o parte din fibre se continuă cu zona orbiculară. pe faţa posterioară a colului. pe creasta pectineală şi pe ramura superioară a pubelui. Pe femur. oblic. pe de altă parte. Este aşezat pe faţa anterioară a articulaţiei. la unirea treimii laterale cu cele două treimi mediale ale colului. V$rful lui se inseră pe spina iliacă anteroinferioară. înapoi. Este formată din fibre longitudinale superficiale şi din fibre profunde circulare. Inserţia pe osul coxal se face pe faţa externă a labrului acetabular şi pe periferia spr$ncenei acetabulare. Ligamentul iliofemural este cel mai puternic ligament al articulaţiei. Ligamentul ischiofemural este situat pe faţa posterioară a articulaţiei. numit iliopretrohantinian. numit iliopretrohanterian. • altul medial. Ligamentul capului femural se inseră în foseta capului femural şi pe ligamentul transvers al acetabulului şi în fosa acetabulului. Fibrele profunde se condensează şi formează zona orbiculară. Are două fascicule: • unul lateral. Pe coxal. înapoia şi dedesubtul acetabulului. se inseră pe ischion. iar baza pe linia intertrohanterică. pe liniile care unesc inserţia anterioară cu cea posterioară.

croitor. Ea permite efectuarea următoarelor mişcări. Stratul sinovial tapetează faţa profundă a stratului fibros al capsulei. Amplitudinea de mişcare Flexiunea: • cu genunchiul întins ñ 90°. Deoarece flexiunea este însoţită de rotaţie înafară. pătrat femural. Flexiune ñ extensiune Axul mişcării. • hiperextensia (balet. adductor mare. Extensiunea este mişcarea prin care coapsa se îndepărtează de peretele anterior al abdomenului.2. Flexiunea este mişcarea prin care coapsa se apropie de peretele anterior al abdomenului.1. măreşte suprafaţa acesteia. drept femural. 7. patinaj) e posibilă prin flexiunea şoldului de partea opusă şi prin aplecarea înainte a trunchiului. gracilis. un rol important îl are presiunea atmosferică. muşchiul gluteu mijlociu (fasciculul anterior). %n menţinerea în contact a suprafeţelor articulare. iar de la orizontală în sus. semitendinos. Abducţie ñ adducţie . fiind învelit în sinovială. tensor al fasciei lata. gluteu mijlociu. Muşchii motori sunt: • muşchi flexori: iliopsoas.3. axul de mişcare trece prin centrul acetabulului. • muşchii extensori: gluteu mare. Biomecanica articulaţiei coxofemurale Articulaţia coxofemurală este o articulaţie sinovială sferoidală cu trei axe de mişcare. • este limitată de întinderea porţiunii anterioare a capsulei şi de ligamentul iliofemural. Extensiunea: • este de 30°.femural. • este limitată de punerea în tensiune a muşchilor posteriori ai coapsei. semimembranos. Dacă mişcările ar fi pure axul mişcării ar fi transversal şi are trece prin v$rful trohanterului mare şi prin foseta ligamentului rotund. biceps femural. p$nă la orizontală mai intervin muşchii adductor lung şi scurt. prin mişcările lui contribuie la răsp$ndirea sinoviei pe suprafeţele articulare. • cu genunchiul flectat ñ 120°.

între cele două coapse se formează un unghi de 140°. Adducţia este mai puternică dec$t abducţia.rotaţie externă Axul mişcării este vertical şi trece prin capul femural. • rotaţia internă .15°. %n mişcarea de Ñsfoară lateralăî. • cu coapsele în flexiune ñ 70°. Muşchii motori sunt: • abductori: tensor al fasciei lata. lung şi scurt. • este limitată de ligamentele iliopretrohanterian şi pubofemural. • este limitată de înt$lnirea coapselor. c$nd coapsele se încrucişează este limitată de întinderea ligamentelor iliopretrohantinian şi de ligamentul capului femural. Muşchii motori sunt: . epifiza inferioară a femurului descrie un cerc. iliopsoas. între cele două coapse se formează un unghi de 120°. Circumducţia Rezultă din executarea succesivă a mişcărilor precedente. iar diafiza un con cu v$rful la nivelul articulaţiei şoldului. Amplitudinea abducţiei poate fi mărită prin mişcări de compensare ale bazinului şi coloanei lombare. Adducţia este mişcarea prin care coapsa se apropie de planul mediosagital. Capul femural se înv$rteşte în acetabul. gracilis. gluteu mijlociu. abducţia reală a coapselor este de 700 de fiecare parte.35°. Adducţia • este de 30°.60°. Amplitudinea • rotaţia externă . • adductori: adductori mare. Rotaţie internă . • c$nd coapsa este în flexie şi abducţie. ceea ce face ca abducţia să se transforme în flexiune. pectineu. Amplitudinea de mişcare Abducţia: • cu coapsele extinse . croitor. piriform. Abducţia este mişcarea prin care coapsa se îndepărtează de planul mediosagital. totalul amplitudinilor este de 1000.Axul mişcării este sagital şi trece prin centrul capului femural. dar mişcarea devine posibilă datorită înclinării în faţă a bazinului şi a unei lordoze accentuate.

• rotatori interni: gluteu mijlociu. semitendinos. condilul medial este mai voluminos şi coboară mai mult dec$t cel lateral. Feţele articulare sunt acoperite de cartilaj hialin (6-7 mm. numite meniscuri intraarticulare. piriform. pectineu. care fiind elastic are rolul de a atenua presiunile şi traumatismele produse de mişcările ce se efectuează în mers. gemeni. fugă şi sărituri. prin care se inseră pe platoul tibiei. gluteu mic. Rotaţia externă este limitată de ligamentul iliopretrohanterian şi ligamentul rotund. Este o articulaţie condiliană. Pe secţiune verticală prezintă: • două feţe: superioară. • faţa posterioară a patelei. Ele sunt: • cei doi condili femurali. Deoarece între suprafeţe articulare ale femurului şi tibiei nu este o concordanţă perfectă. care corespunde condilului femurului şi alta inferioară aplicată pe fosa articulară a tibiei. semimembranos. Meniscul lateral are forma unui cerc aproape complet. 7. • circumferinţă medială orientată spre centrul articulaţiei. • două extremităţi numite coarne: anterior şi posterior. Se inseră prin cele două coarne .2. croitor. Rotaţia internă este limitată de ligamentul ilioprotrehantinian şi ischiofemural. Meniscurile intraarticulare sunt în număr de două: lateral şi medial. gluteu mare. grosime). obturator extern. care corespunde capsulei articulare. obturator intern. Suprafeţele articulare aparţin epifizei inferioare a femurului.2. • bază.• rotatori externi: gluteu mijlociu. • faţa articulară superioară a platoului tibiei. Elemente descriptive Articulaţia genunchiului este cea mai mare articulaţie a corpului. între ele există două fibrocartilaje semilunare. epifizei superioare a tibiei şi patelei. care prezintă două fose articulare separate prin eminenţa intercondiliană.1. Articulaţia genunchiului 7.

Capsula articulară aderă de baza meniscurilor. iar posterior se confundă cu ligamentele încrucişate. Sinoviala căptuşeşte stratul fibros al capsulei. trece pe sub cei doi epicondili.2. Ligamentul încrucişat posterior se inseră pe faţa intercondiliană a condilului medial al femurului şi pe aria intercondiliană posterioară a tibiei. Flexiunea.la nivelul eminenţei intercondiliene. %n această articulaţie se produc următoarele mişcări principale: 1. Mijloacele de unire sunt: Capsula articulară. %n partea anterioară se inseră pe marginile patelei. iar cornul posterior pe aria intercondiliană posterioară. care se inseră pe epicondilul medial al femurului şi pe faţa medială a tibiei. care uneşte femurul.2. Este tendonul terminal al muşchiului cvadriceps femural. Ea este întreruptă la nivelul meniscurilor. Se inseră astfel: cornul anterior pe marginea anterioară a platoului tibiei. Ligamentul colateral tibial. uniaxială. . Ligamentele încrucişate sunt în număr de două şi se găsesc în fosa intercondiliană. exist$nd două sinoviale: una suprameniscală şi alta inframensicală. Ligamentele posterioare sunt: ligamentul popliteu oblic şi ligamentul arcuat. Meniscul medial are forma unei semilune. Ligamentul încrucişat anterior se inseră pe faţa intercondiliană a condilului lateral al femurului şi pe aria intercondiliană anterioară a tibiei. 7. tibia şi patela. Pe tibie se inseră la 2-5 mm. care se inseră pe epicondilul lateral al femurului şi pe capul fibulei. Ligamentul patelei se inseră pe v$rful patelei şi pe tuberozitatea tibiei. sub cartilajul articular. Biomecanica articulaţiei genunchiului Articulaţia genunchiului este o articulaţie sinovială condiliană. fiind împărţită în două porţiuni: suprameniscală şi submeniscală. Inserţia pe femur se face deasupra feţei patelare. se numesc anterior şi posterior. După inserţia lor pe tibie. Ligamentul colateral fibular. Este mişcarea prin care gamba se apropie de faţa posterioară a coapsei.

cele două repere îşi pierd simetria. gastrocnemianul. %n flexiune. 2. iar posterior de 16-17 mm. ligamentul colateral fibular este relaxat total.Se produce în articulaţia femuromeniscală. considerată mişcare terminală. care în partea anterioară prezintă o rază de curbură de 45 mm. deplasarea femurului pe tibie şi deplasarea simultană a ambelor oase. care este mai scurtă. %n flexiune. Ei au pornit de la poziţia de repaus în extensiune şi au fixat două repere osoase simetrice: superior pe condilul femurului şi inferior pe condilul tibiei. %n extensiune au loc aceleaşi momente ca la flexiune: iniţial o mişcare de înv$rtire. de la 70° în sus. semimembranosul. gracilisul şi croitorul. Extensiunea este mişcarea prin care gamba se îndepărtează de coapsă. %n momentul în care începe flexiunea. Aceste fenomene au fost descrise de fraţii Weber. iar ligamentul încrucişat poaterior este întins. 70° sunt mişcare pură. ca mişcare terminală. Se produce în articulaţia meniscotibială. Axul mişcării erte transversal şi trece prin condilii femurului. Muşchii motori sunt: bicepsul femural. Axul mişcării este transversal şi trece prin condilii femurului. • formei spiroide a condililor femurului. apoi alta de alunecare. %n flexiunea genunchiului trebuie luate în considerare trei eventualităţi: deplasarea tibiei pe femur. Flexiunea este limitată de întinderea maximă a muşchiului cvadriceps femural şi de înt$lnirea gambei cu coapsa. Amplitudinea extensiunii este de 130°.. . flexiunea se combină cu rotaţia internă a gambei. Extensiunea se asociază cu rotaţia externă a gambei. cel colateral tibial este puţin relaxat. semitendinosul. Dacă se admite deplasarea femurului pe tibie. Amplitudinea mişcării este de 130°. se constată că flexiunea implică la început o mişcare redusă de înv$rtire urmată de o mişcare mai amplă de alunecare datorită: • disproporţiei dintre suprafaţa condiliană femurală şi cavitatea articulară a tibiei.

5 ñ 10°. Muşchii motori sunt: • rotatori interni: capul medial al gastrocnemianului. Patela. %n extensiunea maximă baza patelei ajunge în scobitura intercondiliană. Ligamentele încrucişate sunt întinse.1. Aceste mişcări sunt limitate de ligamentele colaterale şi de cele încrucişate. semimembranos. Muşchii motori sunt: cvadricepsul femural şi tensor al fasciei lata. • Rotaţia externă . c$nd ligamentele sunt relaxate. Amplitudinea mişcărilor • Rotaţia internă . gamba se deplasează 2 ñ 2. înclinarea marginală. %n rotaţia externă v$rful piciorului se îndepărtează de planul mediosagital. Mişcarea de rotaţie are loc numai cu gamba flexată. Ligamentele încrucişate sunt relaxate. %n articulaţia genunchiului se mai produc şi mişcări secundare: rotaţia internă şi externă. 3. 4. • se ridică în extensia genunchiului. Rolul ligamentului patelei Realizează legătura dintre tibie şi patelă. 7. . sunt mai puternici dec$t rotatorii externi. %n rotaţia internă v$rful piciorului se apropie de planul mediosagital.5 cm.40°. %nclinarea laterală şi medială sunt mişcări pasive: se fixează coapsa şi gambei semiflectate i se imprimă mişcări laterale şi mediale. fiind acţionată de un tendon puternic şi inextensibil.Extensiunea este limitată de întinderea ligamentelor posterioare ale genunchiului şi a ligamentului încrucişat anterior. Rotaţia este mişcarea de răsucire a gambei pe coapsă sau a coapsei pe gambă. iar cele colaterale sunt relaxate. alunecă pe condilii femurali: • coboară în flexiunea genunchiului.2. • rotatori externi: biceps femural şi capul lateral al gastrocnemianului. iar cele colaterale sunt întinse. Axul mişcării este vertical şi trece prin eminenţa intercondiliană a tibiei. semitendinos şi croitor. de care este despărţită prin bursa suprapatelară. Amplitudinea este redusă. medială şi laterală a gambei.2. Include patela (os sesamoid).

meniscurile sunt împinse dinainte înapoi. ajung$nd în contact cu tibia. acoperă condilii femurali. mai ales pe terenuri accidentate. La sf$rşitul unei extensiuni pure ligamentul încrucişat anterior este întins.2. articulaţia devine foarte mobilă balantă. %n flexia completă meniscul exterior ajunge la 1 cm.2. Deci. • în extensiune.8 cm. iar ligamentele colaterale în extensiune. permiţ$nd efectuarea unei extensiuni maxime. • dacă se secţionează în extensiune. %n timpul mişcărilor de rotaţie: . extremităţile lor fiind bine fixate. Rolul ligamentelor încrucişate %n mişcările de flexiune şi extensiune tensiunea ligamentelor încrucişate nu este uniformă: • dacă se secţionează ligamentele încrucişate c$nd articulaţia este în flexiune. apropiinduse prin extremităţile lor anterioare. Extensiunea poate fi accentuată numai dacă femurul execută o rotaţie înăuntru sau tibia o rotaţie înafară. Alunecările meniscurilor se produc prin modificarea formei lor. găsindu-se în acea parte a platoului care suportă presiunea condililor femurali: • în flexiune. şi cel interior la 0. soliditatea articulaţiei nu este compromisă. meniscurile sunt împinse dinapoi înainte. ligamentele încrucişate asigură soliditatea articulaţiei în flexiune. 7. Dispoziţia ligamentelor încrucişate constituie unul din factorii care explică combinarea mişcărilor terminale ale genunchiului cu mişcări de rotaţie. Biomecanica meniscurilor Meniscurile au rol important în biomecanica genunchiului.2. Mişcările terminale care însoţesc extensiunea maximă conferă o mai mare siguranţă locomoţiei.%n flexiunea maximă patela părăseşte spaţiul intercondilian. Ele se deplasează întotdeauna împreună cu platoul tibiei. %n aceste situaţii ligamentul încrucişat anterior se relaxează. apropiindu-se între ele prin extremităţile lor posterioare. de marginea anterioară a tibiei.

2. 7.• în rotaţia înafară a gambei partea anterioară a meniscului intern se deplasează dinapoi înainte şi mediolateral. loviturile sau supraîncărcările prin căderile unui jucător peste altul. în special în sporturile cu mişcări rapide şi puternice sau care îşi modifică direcţia în timpul efectuării lor. partea posterioară a lui deplas$ndu-se înapoi sub presiunea condilului femural ñ rezultă o puternică distensie a meniscului.turism 3%. ca unul sau ambele sa fie prinse sub condili. Cu toate că meniscurile urmăresc cu mare fidelitate direcţia pe care leo impun condilii femurului prin forţa lor de presiune. cu genunchiul flectat la 50 °. %n timpul activităţilor sportive aplicarea rotulei pe trohleea femurului se face cu o . împiedic$nd pătrunderea sinovialei şi capsulei fibroase între ele. • au rol de amortizor de şoc între extremităţile osoase. în cobor$rea unei scări (80 kg). • reduc frecarea dintre extremităţile osoase. De exemplu. meniscul extern suferă o deplasare în sens invers. mărindu-i braţul de p$rghie cu 50%. suferind rupturi sau fisuri. • centrează sprijinul femurului pe tibie în cursul mişcărilor. Funcţiile biomecanice ale meniscurilor sunt: • completează spaţiul dintre suprafeţele articulare ale femurului şi tibiei. Rolul rotulei %n extensiune menţine tendonul cvadricepsului la distanţă de faţa patelară a femurului. %n flexie. atletism 1%. Marea majoritate a rupturilor de menisc se datorează accidentelor de sport. Frecvenţa: fotbal 56%. • în rotaţia înafară. dec$t cel intern. • participă la lubrifierea suprafeţelor articulare. volei schi. rotula este apăsată pe femur. se înt$mplă uneori.3. gimnastică 10%.2. în momentul sprijinului. rugbi. handbal 5%. cu o forţă care creşte pe măsură ce genunchiul se flectează. rotula este aplicată pe femur cu o forţă de 150 kg. Uşurează activitatea cvadricepsului.

Ligamentul posterior al capului fibulei. 7. oblic. apoi înafară. patrulater. Suprafeţele articulare sunt acoperite de cartilaj hialin. 7. cele inferioare printr-o sindesmoză.3. Elemente descriptive Oasele gambei sunt unite prin epifizele lor: cele superioare printr-o articulaţie sinovială. întins între marginile anterioare ale incizurii fibulare a tibiei şi maleolei laterale. orizontal.1. datorită forţei de contracţie a cvadricepsului apar leziuni de uzură a cartilajului articular al rotulei. . • în 15% în sus la început.3. Mijloacele de unire sunt următoarele: Ligamentul tibiofibular anterior. • în 36% în sus.3. se întinde de la condilul lateral al tibiei la partea anterioară a capului fibulei. 7.2. Articulaţiile tibiofiburale 7. Ligamentul anterior al capului fibulei.intensitate mai mare. se întinde de la partea posterioară a capului fibulei la partea posterioară a condilului lateral al tibiei. Contracţia cvadricepsului deplasează rotula: • în 49% în sus şi uşor înafară. se inseră pe marginile suprafeţelor articulare. Mijloacele de unire sunt reprezentate de: Capsula articulară formată dintr-un strat extern fibros şi altul intern sinovial.1. • faţa medială a maleolei laterale. spaţiul dintre diafizele tibiei şi fibulei este ocupat de membrana interosoasă.3.1. Suprafeţele articulare sunt reprezentate de: • feţişoară plană situată pe condilul lateral al tibiei. • feţişoară prezentă pe epifiza superioară a fibulei.1. deasupra condilului lateral al femurului. Articulaţia tibiofibulară Articulaţia tibiofiburală este o articulaţie plană. Suprafeţele articulare sunt acoperite de periost. Ligamentul tibiofibular posterior se inseră pe marginile posterioare ale incizurii fibulare a tibiei şi maleolei laterale. vin în contact numai prin marginile lor. Sindesmoza tibiofibulară Suprafeţele articulare sunt: • incizura fibulară a epifizei distale a tibiei.

talusul alunecă dinainte înapoi şi în pensa tibiofibulară pătrunde partea anterioară. mai îngustă a trohleei talusului. mai îngustă. care împinge cele două maleole şi extremităţile inferioare ale tibiei şi fibulei se îndepărtează. dar şi elastice. Este o formaţiune fibroasă rezistentă care separă muşchii lojei posterioare ai gambei de cei ai lojei anterioare. . Ligamentele acestei articulaţii. C$nd piciorul este în unghi drept pe gambă. talusul rulează pe pensa tibiofibulară.1. mai lată.2. %n timpul mişcărilor de flexiune-extensiune ale piciorului. şi revenirea la normal a pensei tibiofibulare. cu rol în flexiunea şi extensiunea piciorului pe gambă. sub greutatea corpului. ele trebuie să fie rezistente pentru a împiedica îndepărtarea tibiei de fibulă. %n flexiunea plantară (extensiune) a piciorului. a talusului. pentru a permite o deplasare de 1-2 mm. %n partea ei superioară există un orificiu prin care trec vasele tibiale anterioare. a trohleei talusului. pensa tibiofibulară este în repaus. La nivelul sindesmozei tibiofibulare se produc mişcări de foarte mică întindere. C$nd piciorul se flectează dorsal. Membrana interosoasă crurală Membrana interosoasă se inseră pe marginile interosoase ale tibiei şi fibulei. mişcări care se datorează conformaţiei trohleei talusului. mai lată anterior dec$t posterior. este principalul mijloc de unire al celor două oase.3. Mişcările sunt de apropiere şi de îndepărtare a tibiei de fibulă. Biomecanica articulaţiilor tibiofibulare %n articulaţia tibiofibulară se produc mişcări limitate de alunecare. 7.3.Ligamentul interosos este format din fascicule scurte întinse între suprafeţele articulare. împreună cu membrana interosoasă au rol at$t în statică c$t şi în mişcările piciorului.3. 7. oasele gambiere se apropie deoarece pensa tibiofibulară vine în contact cu porţiunea posterioară. în contact cu partea posterioară. Sindesmoza tibiofibulară permite astfel adaptarea permanentă a diametrului transversal al pensei tibiofibulare la cel transversal al talusului în mişcare.

1. cuboidonaviculară. iar fibula maleola laterală. • articulaţiile tarsometatarsiene. Mijloacele de unire sunt reprezentate de: • capsula articulară al cărei strat fibros se inseră la periferia cartilajului articular. de formă triunghiulară.4. Articulaţiile intertarsiene Cele şapte oase ale tarsului sunt legate între ele prin şapte articulaţii: subtalară.2. Trohleea talusului este mai largă anterior.1.1. • ligamentul colateral lateral porneşte de la maleola laterală şi îşi grupează fibrele în trei fascicule: ligamentul talofibular anterior. cu cele două feţişoare maleolare. 7. • articulaţiile intertarsiene. Articulaţiile piciorului Oasele piciorului sunt articulate între ele prin mai multe articulaţii care sunt: • articulaţia talocrurală (a g$tului piciorului).4. intercuneene şi cuneocuboidiene. 7.4. porneşte de pe marginile şi v$rful maleolei mediale.4. ligamentul calcaneofibular şi ligamentul talofibular posterior. care împreună formează Ñscoaba gambierăî.1.7. Epifiza inferioară a tibiei prezintă faţa articulară inferioară şi maleola medială. Stratul fibros este căptuşit de sinovială. Articulaţia talocrurală Este o trohleartroză. Suprafeţele articulare sunt acoperite cu cartilaj hialin. Mijloacele de unire sunt: . calcaneu şi navicular. Talusul participă cu trohleea talusului. • articulaţiile intermetatarsiene.1. Elemente descriptive 7. de unde se răsp$ndeşte la talus. calcaneocuboidiană. Articulaţia subtalară Suprafeţele articulare sunt reprezentate de feţişoara talară posterioară a calcaneului şi de feţişoara calcaneană posterioară a talusului. Gamba participă la această articulaţie cu extremităţile inferioare ale tibiei şi fibulei. Sunt acoperite de cartilaj hialin.4. • ligamentul colateral medial.2. 7. talocalcaneonaviculară. Suprafeţele articulare.1.

3. Intervine în torsiuni ale piciorului. sunt acoperite de cartilaj hialin. favoriz$nd mersul.2. Este formată dintr-un strat fibros tapetat de sinovială. formată dintr-un strat extern fibros şi unul intern sinovial. Asigură articulaţiei soliditate şi elasticitate. Mijloacele de unire sunt: . • ligamentul talonavicular.1.4.4. care se inseră pe navicular şi laterală. • ligamentul talocalcanean medial se întinde de la tuberculul medial al procesului posterior al talusului la sustentaculum tali. care se inseră pe cuboid. împiedic$nd exagerarea acestora.2.• capsula articulară ce se inseră la periferia suprafeţelor articulare. Relaxarea ligamentului calcaneonavicular are ca rezultat reducerea bolţii plantare. Este aşezat în sinus tarsi: planul posterior aparţine articulaţiei subtalare. • ligamentul talocalcanean lateral se întinde între feţele laterale ale talusului şi calcaneului. Articulaţia calcaneocuboidiană Suprafeţele articulare sunt reprezentate de faţa anterioară a calcaneului şi de faţa posterioară a cuboidului. • ligamentul talocalcanean interosos. se inseră la periferia suprafeţelor articulare.2. 7. Mijloacele de unire sunt: • capsula articulară.1. 7. Pe acest ligament rezistent se sprijină capul talusului. întins de la colul talusului la faţa superioară a navicularului. • ligamentul calcaneonavicular plantar. iar planul anterior celei talocalcaneonaviculare. • ligamentul bifurcat se inseră cu un capăt pe faţa superioară a calcaneului şi se împarte în două porţiuni: medială. Articulaţia talocalcaneonaviculară Suprafeţele articulare sunt reprezentate de capul talusului şi o cavitate de recepţie formată din calcaneu şi navicular unite prin ligamentul calcaneonavicular plantar. • ligamentul talocalcanean interosos este cel mai important ligament.

Ligamentul principal al articulaţiei este ligamentul bifurcat. al patrulea şi al cincilea metatarsian se articulează cu cuboidul.• capsula articulară se inseră la periferia suprafeţelor articulare. Articulaţiile degetelor Articulaţiile metatarsofalangiene se realizează între capul metatarsianului şi o cavitate articulară ovală a falangei corespunzătoare.2.1. • două ligamente colaterale. • ligamentele tarsometatarsiene plantare. Stratul superficial. Primul metatarsian se articulează cu primul cuneiform. . Articulaţia transversală a tarsului Se mai numeşte articulaţia mediotarsiană sau a lui Chopart.3. Capetele metatarsienilor sunt unite prin ligamentul metatarsian transvers profund. Articulaţiile intermetatarsiene Metatarsienii se articulează prin intermediul bazei lor.1. 7. • ligamentele tarsometatarsiene dorsale.4. e tapetată de sinovială. al treilea metatarsian se articulează cu al treilea cuneiform. ramura laterală. contribuie la menţinerea bolţii plantare în sens longitudinal. primul metatarsian nu se uneşte cu cel de-al doilea. 7. Este format din două straturi. • ligamente plantare. 7. La această articulaţie participă talusul cu navicularul şi calcaneul cu cuboidul. 7.4. al doilea metatarsian intră în scoaba formată de cele trei cuneiforme. Mijloacele de unire sunt: • capsulele articulare. Stratul profund se întinde numai p$nă la cuboid (ligamentul calcaneocuboidian plantar). • ligamentele tarsometatarsiene interosoase.4. • ligamentul bifurcat.4. Ca mijloc de unire prezintă: • capsulă articulară.4. Articulaţiile tarsometatarsiene Suprafeţele articulare. • ligamentul mare plantar se întinde de la faţa inferioară a calcaneului la baza ultimilor metatarsieni. sau ligamentul plantar lung.5.1.

Biomecanica articulaţiilor piciorului 7. . iar pensa maleolară tibiofibulară. extensor lung al halucelui. • muşchii flexori plantari: triceps sural. care îşi suportă greutatea prin forma şi aşezarea pieselor componente. 7. suprafaţa articulară a extremităţii inferioare a tibiei constituie sistemul de susţinere al gleznei.1. %n cazul de hipermobilitate. %n mişcările articulaţiei talocrurale.5. la o extensiune forţată. c$nd ambele picioare sunt alipite prin marginea lor medială. un ligament plantar şi două ligamente colaterale.1.5. 7. Statica bolţii plantare Bolta plantară poate fi comparată cu o boltă arhitectonică. sistemul de direcţie. Ca mijloace de unire amintim: capsula articulară. în flexiune dorsală. Axul mişcării este transversal. el face cu linia bimaleolară un unghi de 8°. celelalte degete au două articulaţii.1. Biomecanica articulaţiei gleznei %n această articulaţie este posibilă o singură mişcare: flexiunea şi extensiunea piciorului. Articulaţiile interfalangiene.• ligamentul metatarsian transvers profund. cea a scheletului piciorului îşi are punctele de sprijin în mişcare. 25° revin flexiei dorsale. v$rful piciorului se duce uşor în adducţie.2. flexor lung al halucelui. piciorul cade în unghi drept faţă de sol (mersul pe poante la balet). în momentul c$nd oprirea din mers sau alergare se face brusc. extensor lung al degetelor. peronier lung. care leagă capetele metatarsienilor IV. Cu excepţia halucelui care are o singură articulaţie.1. Spre deosebire de bolta tehnică. bolţile lor împreună formează o cupolă. flexor lung al degetelor. tibial posterior. peronier scurt. La nivelul articulaţiei gleznei se pot produce şi uşoare mişcări de alunecare înainte şi înapoi. Amplitudinea totală a mişcării de flexiune-extensiune este de 70°.5. Muşchii motori sunt: • muşchii flexori dorsali: tibial anterior. astfel înc$t. care împiedică deplasarea laterală a talusului. iar 45° celei plantare.

spre calcaneu şi anteroinferior spre navicular . A. înc$t să suporte în cele mai bune condiţii presiunile. greutatea corpului uman nu poate fi menţinută dec$t prin întăriri suplimentare ale legăturilor dintre piesele osoase şi punctele lor de sprijin. De la calcaneu forţele se distribuie spre cuboid şi metatarsienii IV şi V. chiar parţială. întărind arhitectural bolta. iar cel lateral este arcul de sprijin.1.3. calcaneul primind numai două cincimi (2/5) din greutatea corpului. se consideră că arcul longitudinal medial al bolţii plantare este arcul de mişcare. Biomecanica sprijinului plantar Clasic. Rădulescu consideră că nu ar exista o boltă de sprijin şi alta de mişcare. Rolul încălţămintei nu este de neglijat în statica piciorului. cu tendoanele lor plantare care joacă rol de chingă. Un toc de 2 cm. Trabeculele osoase din substanţa spongioasă a tarsului şi metatarsului sunt dispuse paralel cu arcurile bolţii plantare. Astfel. Piciorul este astfel construit. sau purtarea unui suport plantar ortopedic evită apariţia piciorului plat sau ameliorează statica. ci o singură boltă care se adaptează funcţional la modurile variate de statică sau de mişcare. Astfel. De aici liniile de forţă se transmit în două direcţii: posteroinferior.iar liniile de forţă mai puţin constante. duc$nd la prăbuşirea bolţii plantare. 7. Sub această incidenţă presiunea se repartizează uniform la tarsul posterior şi la cel anterior. transmiterea tensiunilor de presiune se realizează prin intermediul tibiei la talus. secţionarea ei. Ca elemente importante cu rol în menţinerea activă a bolţii plantare amintim muşchii lungi ai gambei. . modul în care se transmit tensiunile de presiune fiind influenţat în sens negativ sau pozitiv. c$nd axa lui lungă este perpendiculară pe axa gambei. primul cuneiform şi primul metatarsian. Bolta plantară mai este susţinută de aponevroza plantară. în cazul c$nd acesta s-a instalat. Un toc excesiv de înalt accentuează presiunea asupra tarsului anterior. Efectul este prăbuşirea bolţii plantare.5.

la cealaltă. alergare. b. Adducţia este mişcarea prin care v$rful halucelui se apropie de planul mediosagital. cobor$rea scărilor. Acelaşi lucru se înt$mplă şi în cazurile în care calcaneul este ridicat de pe sol: poziţia Ñpe v$rfuriî sau purtarea unui toc prea înalt la pantofi. pe r$nd. c. dar prin însumarea acestora piciorul se poate mişca în toate direcţiile. Se realizează în articulaţia talocrurală. unde intervine efortul digitigrad. Staţiunea se realizează pe un picior. Biomecanica celorlalte articulaţii ale piciorului %n cele mai multe dintre articulaţiile piciorului mişcările au o amplitudine redusă.4. d. Flexiunea dorsală (flexiunea) este mişcarea prin care faţa dorsală a piciorului se apropie de faţa anterioară a gambei. c$nd în uşoară pronaţie c$nd în uşoară supinaţie. în felul acesta cele două arcuri plantare nu sunt solicitate simultan. St$lpul posterior al bolţii dă inserţie tendonului tricepsului sural. 7. alternativ.1. %n mers. Abducţia este mişcarea prin care v$rful halucelui se îndepărtează de planul . cu rol de susţinere. sărituri. a.5. %n acest joc al bolţilor există un moment c$nd metatarsienii mijlocii suportă apăsarea greutăţii. care reprezintă rezultanta forţelor care se opun gravitaţiei. puncte de sprijin.talusul fiind considerat ca o Ñcheieî a bolţii. factor important în menţinerea piciorului în poziţie digitigradă. care se deplasează spre partea anterioară a bolţii. Ca punct de plecare pentru mişcările piciorului îl vom lua pe acela în care faţa dorsală a piciorului formează cu gamba un unghi drept. şi anume c$nd sarcina se mută de la o boltă. dar şi muşchilor plantari. Se realizează în articulaţia talocrurală. Flexiunea plantară (extensiunea) este mişcarea prin care faţa dorsală a piciorului se îndepărtează de faţa anterioară a gambei. Prin schimbul succesiv al bolţilor toate capetele metatarsienilor devin. greutatea se transmite prin talus navicularului şi apoi metatarsienilor.

Circumducţia este mişcarea prin care v$rful halucelui descrie un cerc. Supinaţia este mişcarea prin care marginea medială a piciorului este ridicată de pe sol şi planta este orientată medial. %n articulaţiile tarsului anterior sunt posibile mişcări de alunecare. %n articulaţiile tarsului posterior mişcările se execută în jurul unui ax rezultantă. cu triplă oblicitate: în jos.mediosagital. Pronaţia este mişcarea prin care marginea laterală a piciorului este ridicată de pe sol şi planta priveşte lateral. pronaţia şi flexiunea dorsală a piciorului. rezultă din executarea succesivă a mişcărilor precedente. %n mişcările de flexiune-extensiune talusul se solidarizează cu oasele tarsului. rezultate din combinarea mai multor mişcări individuale ale celor trei articulaţii ale tarsului posterior (subtalară. sinus tarsi. talocalcaneonaviculară şi calcaneocuboidiană). calcaneu. Supinaţia şi pronaţia se execută în articulaţiile subtalară şi mediotarsiană. eversiunea (răsturnarea înafară) rezultată din abducţia. Adducţia şi abducţia piciorului se realizează în articulaţia subtalară şi au o amplitudine de 10-20°. Pe talus nu se inseră muşchi ci numai ligamente. tendoanele muşchilor trec$nd pe l$ngă el pentru a se insera pe oasele vecine. %n toate mişcările piciorului talusul joacă un rol important. e. %n jurul acestui ax se produc mişcări complexe. mişcările produc$ndu-se în articulaţia talocrurală. g. aceste articulaţii continuă mişcările tarsului posterior. supinaţia şi flexiunea plantară a piciorului. înapoi şi înafară. Acestea sunt: inversiunea (răsturnarea înăuntru) rezultată din adducţia. %n celelalte mişcări talusul se solidarizează cu oasele gambei şi mişcările se produc între el şi celelalte oase ale piciorului. trec$nd prin colul talusului. . f. Rolul principal al acestor articulaţii este de a asigura elasticitatea tarsului şi de a-l proteja de traumatisme.

pentru analiza unei poziţii se utilizează un plan general. menţinerea echilibrului devine mai dificilă. care include: denumirea poziţiei. Deoarece acestea diferă în funcţie de ramura sportivă. care este centrul de greutate al corpului. menţinerea echilibrului este mai uşoară. . iar cu c$t se micşorează mai mult. Baza de susţinere (poligonul de sustentaţie. Toate aceste forţe asociate vectorial dau o rezultantă care acţionează asupra unui punct al masei corpului. baza de susţinere. menţinerea echilibrului şi rolul reflexelor posturale. Gravitaţia acţionează asupra corpului sub forma unui mănunchi de linii de forţă cu direcţie verticală. a cărei descriere anatomică depinde de biomecanica segmentelor şi de descrierea lor. centrul de greutate se suprapune cu centrul său geometric. delimitată de marginile exterioare sau de punctele prin care segmentele corpului iau contact cu solul. 1. care se dirijează spre centrul păm$ntului. poziţia segmentelor. grupurile musculare în activitate statică. Din totalitatea poziţiilor adoptate de diversele segmente ale corpului. rezultă poziţia fundamentală respectivă. Dacă corpul asupra căruia acţionează rezultanta liniilor de forţă gravitaţionale este perfect simetric şi are o densitate uniformă. raporturile axelor biomecanice ale segmentelor. Acestea au fost denumite poziţii fundamentale. Cu c$t baza de susţinere este mai mare. p$rghiile osteoarticulare.1. poligonul de sprijin) este o suprafaţă de forme geometrice variabile.Capitolul II Poziţiile sau posturile O parte din poziţiile înt$lnite în activităţile motorii sunt prezente frecvent în practicarea exerciţiilor fizice şi sportului. Poziţia centrului de greutate este legată direct de forţa gravitaţiei. Planul general de analiză a poziţiilor Poziţia segmentelor. variantele poziţiei. poziţia centrului de greutate.

Pentru determinarea locului centrului de greutate al corpului în diverse poziţii. Raporturile axelor biomecanice ale segmentelor. Unghiul de stabilitate este unghiul format de proiecţia centrului de greutate cu linia care uneşte acest centru de greutate cu marginile bazei de susţinere. Grupele musculare în activitatea statică.Corpul omenesc nu are o densitate uniformă şi este format din segmente. ci variabilă în raport cu deplasarea. de postură. Stabilitatea creşte cu c$t unghiul este mai mare. %n raport cu incidenţa axei mediosagitale a corpului faţă de sol. talent. deci şi o modificare a axelor biomecanice ale acestor segmente. în care sprijinul pe sol se realizează pe una din feţele . în diverse atitudini. într-o poziţie oarecare. capsulele unor articulaţii aflate în hiperextensie. s-au luat în considerare greutatea diferitelor segmente. Menţinerea echilibrului se realizează prin mecanisme reflexe statice. fantezie etc. Stabilizarea pasivă. Din acest motiv centrul de greutate al corpului nu ocupă o poziţie fixă. poziţiile pot fi împărţite în: • poziţii orizontale. %n menţinerea unei posturi intră în acţiune şi factori de stabilizare pasivă: echilibrul intrinsec al coloanei vertebrale. ligamentele. intrarea în contact a unor segmente osoase care limitează sau blochează mişcarea. Orice poziţie principală poate prezenta variante legate de caracteristicile individuale ale subiectului. Stabilitatea poziţiei este cu at$t mai mare cu c$t proiecţia centrului de greutate este mai apropiată de centrul bazei de susţinere şi menţinută la acest nivel prin reflexe de postură. care iau cele mai diverse poziţii. Variantele poziţiei. Fiecare poziţie presupune o anumită orientare a segmentelor corpului. Pentru menţinerea unei poziţii intră în activitate numai anumite grupe musculare. P$rghiile osteoarticularte se schimbă în funcţie de poziţia adoptată. stabilindu-se poziţia centrului de greutate al segmentelor.

pe feţele plantare ale picioarelor sau Ñîn m$iniî. se află la încrucişarea planului transversal care trece prin partea superioară a vertebrei L2. iar prin cea a muşchilor vertebrali. c$t şi pe cele inferioare.2. • poziţii verticale. pe feţele palmare al m$inilor. Dacă utilizăm un fir cu plumb. Baza de susţinere în ortostatism. are forma unui trapez cuprins între marginile şi conturul plantelor. situată orizontal. înainte. înapoia axei transversale a genunchiului. Poziţia verticală Poziţia verticală. muşchii antagonişti îşi micşorează tensiunea. acesta trece prin faţa vertebrei L2. tricepsul sural susţine gamba să nu se flecteze pe picior. cu axele picioarelor depărtate sub un unghi de 20-30°. Dacă planul orizontal este dur suprafaţa de sprijin este reprezentată de următoarele puncte: . Menţinerea acestei poziţii se realizează printr-o serie de reflexe posturale: muşchii antigravitaţionali sunt în tensiune. posterior de articulaţia coxofemurală. cu planul mediosagital şi cu cel frontal principal. cu sprijinul pe extremităţi: în ortostatism. ortostatismul. în staţiune bipedă. 1. clinostatismul. • poziţii înclinate.3. cu sprijinul at$t pe membrele superioare. 1. Activitatea musculară necesară menţinerii poziţiei ortostatice duce la creşterea metabolismului cu 22% faţă de valorile acestuia în clinostatism.corpului: decubit dorsal. Prin contracţia tonică a dreptului abdominal trunchiul nu cade înapoi. ventral şi lateral. Poziţia orizontală Poziţia orizontală. Este poziţia în care corpul uman ia contact cu una din feţele sale cu o suprafaţă întinsă. Muşchii ischiocrurali împiedică flexiunea coapsei. cvadricepsul femural menţine gamba în extensie. Centrul de greutate la om. Muşchii cefei împiedică capul şi g$tul să se încline înainte. este caracteristică omului. înaintea articulaţiei talocrurale şi cade în mijlocul bazei de susţinere. mai este denumită în gimnastică poziţia culcat.

culcat facial. 2. • în decubit ventral. Energia necesară mişcării este produsă în organism prin metabolizarea glucidelor. în interiorul bazei de susţinere. iar proiecţia sa este deplasată posterior. Forţele interioare şi exterioare ale locomoţiei Baza anatomofuncţională a unei mişcări este reprezentată de arcul neuro-musculoosteoarticular. menţinerea echilibrului este uşoară şi poziţia devine de repaus. lipidelor şi proteinelor. osteoarticular şi muscular. cu membrul superior în contact cu solul.1. sau şi pe tălpile picioarelor. contactul se realizează cu faţa anterioară a toracelui.• în decubit dorsal. Forţele interioare sunt obligate să învingă o serie de forţe exterioare care se opun mişcării. Organele care participă în locomoţie aparţin sistemului nervos. comandat de sistemul nervos. faţa laterală a coapselor. Se numeşte forţă orice cauză care tinde să modifice sau modifică starea de repaus sau de mişcare a unui corp. 1. porţiunea superioară a feţei posterioare a toracelui. regiunea gluteală şi faţa posterioară a călc$ielor. Poziţia şez$nd %n poziţia şez$nd corpul se poate sprijini numai pe tuberozităţile ischiadice.4. contactul se realizează cu regiunea occipitală . a gambei şi marginea laterală a piciorului. spinele iliace anterosuperioare. se declanşează o serie de forţe interioare care conlucrează la realizarea mişcărilor. culcat pe spate. Centrul de greutate al corpului este apropiat de baza de susţinere. • în decubit lateral. faţa anterioară a coapselor şi genunchilor şi faţa dorsală a picioarelor. c$nd membrele inferioare at$rnă. Forţele interioare ale locomoţiei . Poziţia centrului de greutate coboară p$nă la nivelul vertebrelor L4-L5. contactul se realizează pe trohanterul mare. Prin intrarea în acţiune a aparatului locomotor.

Rezistenţa este reprezentată de greutatea corpului care tinde să cadă înainte. Mobilitatea articulară Articulaţiile dirijează direcţia şi sensul mişcărilor. sex. contracţie musculară. Amplitudinea mişcării este în funcţie de v$rstă. • alta articulară. iar forţa este reprezentată de muşchii cefei care opresc căderea capului. Sunt p$rghii de viteză care permit printr-o forţă redusă să imprime segmentului o deplasare foarte mare (ex. P$rghiile osoase P$rghia de ordinul I (cu sprijinul la mijloc). Forţa musculară se descompune în două componente: • una musculară. Punctul de sprijin este reprezentat de capetele metatarsienilor. cot ñ flexia antebraţului pe braţ). pregătire fizică şi de calităţile . Articulaţia atlantooccipitală. forţa este reprezentată de muşchiul triceps sural. cele mai ample aparţin$nd articulaţiilor sinoviale. de acţiune. Ex. De exemplu. deoarece tendonul său îşi schimbă direcţia.Succesiunea forţelor interioare care intervin în realizarea mişcării este următoarea: impuls nervos. iar rezistenţa de proiecţia centrului de greutate care cade la nivelul articulaţiei talocrurale. p$rghia osoasă. Articulaţiile prezintă diverse amplitudini de mişcare. atunci c$nd corpul se ridică pe v$rful degetelor. lu$nd drept hipomohlion capul humerusului. P$rghia de ordinul II ñ este una singură. mobilitate articulară. Unii muşchi prezintă acţiuni a căror direcţie nu corespunde direcţiei forţelor de acţiune ale fasciculelor musculare. capul lung al bicepsului brahial. Punctul de sprijin îl constituie articulaţia condililor occipitali cu atlasul. limitează amplitudinea lor. Acesta este linia în jurul căruia unul dintre segmentele osoase se deplasează faţă de celălalt. de menţinere în contact a suprafeţelor articulare. Articulaţiile efectuează mişcări în concordanţă cu axul de mişcare. P$rghiile de ordinul III sunt cele mai numeroase. se aşează lateral faţă de axul de mişcare şi devine abductor.

sub narcoză. Poziţia funcţională a articulaţiei este acea poziţie a articulaţiilor în poziţie ortostastică. Planul mişcării este perpendicular pe axul mişcării. Mişcări active şi mişcări pasive Mişcarea activă este mişcarea executată de subiect cu ajutorul propriilor grupe musculare. ele se numesc flexiune-extensiune. Mişcări speciale • ridicare-cobor$re (ex. poziţia funcţională a articulaţiei talocrurale este c$nd piciorul formează cu gamba un unghi drept. Mişcările fundamentale. hipotonie.morfologice ale aparatului capsuloligamentar. sunt perechi pentru fiecare ax de mişcare. pentru realizarea cărora există cel puţin două grupe musculare antagoniste. %n cazuri de paralizie musculară. g$t. sub control voluntar. o articulaţie. se deblochează. mandibula). Sensul mişcării în funcţie de aşezarea muşchilor Mişcările fundamentale Sensul unei mişcări este în funcţie de aşezarea liniei de acţiune a muşchiului faţă de axele de mişcare ale articulaţiei. %n planul orizontal mişcările se produc în jurul unui ax longitudinal. %n practică se măsoară cu goniometrul. cu ele se tratează redoarea articulară deja instalată. rotaţie înafară-înăuntru. Mişcarea pasivă este mişcarea efectuată de o forţă exterioară (examinator. Mişcările pasive împiedică apariţia redorii postoperatorii. . E rezultanta executării succesive a mişcărilor fundamentale. aparat) fără ca subiectul să-şi utilizeze propriile grupe musculare. %n planul de mişcare sagital mişcările au loc în jurul unui ax transversal. %n acelaşi plan se pot efectua două mişcări de sens opus. se numesc pronaţie-supinaţie. trunchi). %n planul frontal mişcările au loc în jurul unui ax sagital. au amplitudine mai mare dec$t cele active. ele se numesc abducţieadducţ ie în cazul segmentelor perechi şi înclinaţie laterală pentru segmentele neperechi (cap. Mişcarea de circumducţie nu este o mişcare fundamentală. De exemplu: poziţia funcţională a genunchiului este rectitudinea.

Forţele exterioare ale locomoţiei Sunt forţele care se opun forţelor interioare şi ele sunt: greutatea corpului sau segmentului respectiv. prin acţiunea lor se opun gravitaţiei se numesc muşchi antigravitaţionali. Forţa gravitaţională intervine hotăr$tor în realizarea mişcărilor prin atragerea continuă spre sol a corpului. Pe uscat. mişcările elementare s-au produs în mediul lichid. La început. forţa gravitaţională. mişcarea put$nd fi considerată ca o reacţie a materiei vii la tendinţa gravitaţiei de a imobiliza corpurile pe sol. unde se efectuează mai uşor (corpurile pierd din greutate în funcţie de volumul lichidului înlocuit). apoi au devenit patrupede şi ulterior bipede.2. sfinctere). corpul este mai puţin dens şi viteza de deplasare este mai mare. densitatea. inerţia. Pentru aceeaşi forţă motrică. La corpul uman intră în calcul şi valoarea masei musculare. rezistenţa mediului. rezistenţele exterioare diverse. Indiferent de poziţia corpului. Valoarea forţei exterioare se poate reduce la masă. lungimea sau numărul corpurilor aflate în mişcare. forţa gravitaţională a reprezentat factorul esenţial de desăv$rşire a mişcărilor. Masa se calculează după formula: Masa = Volumul x Densitatea Cu c$t masa este mai mică. care poate modifica această lege.• dilatare-constricţie (ex. viteza corpului care se mişcă este invers proporţională cu greutatea sa. %n cursul evoluţiei filogenetice. . c$te una în raport cu fiecare ax articular. presiunea atmosferică. 2. gravitaţia acţionează de sus în jos. Există posibilitatea ca un muşchi la nivelul unei articulaţii să aibă mai multe acţiuni. organismele vii s-au t$r$t pe sol. fiind direct proporţională cu masa. Muşchii care la un moment dat şi într-o anumită poziţie a corpului sau a unui segment al său. Greutatea corpului şi a segmentelor sale care sunt mobilizate în mişcare sunt efecte ale gravitaţiei.

%n condiţii prelungite de imponderabilitate. un corp aflat în repaus tinde să răm$nă în repaus = inerţia de repaus. %n condiţii de imponderabilitate acţiunea gravitaţiei este nulă şi săriturile se pot efectua cu mare uşurinţă şi la mari distanţe cu o forţă musculară numită forţă absolută de contracţie. iar învingerea ei presupune un mare consum de energie musculară. %n momentul terminării unei mişcări trebuie să se opună inerţiei de mişcare c$ştigate. Un corp aflat în mişcare tinde să se deplaseze în continuare = inerţia de mişcare c$ştigată. iar oasele se rarefiază prin lipsa excitantului fiziologic al ţesutului osos. Inerţia este tendinţa corpurilor de a răm$ne pe loc sau de a continua mişcarea. Presiunea atmosferică este forţa exterioară care apasă asupra corpului cu o intensitate direct proporţională cu viteza de deplasare. înotătorul răm$ne pe loc sau este dus de curent înapoi.Forţa gravitaţională acţionează vertical. Viteza v$ntului influenţează decisiv sportul de performanţă în aer liber. la un curent al apei mai mare de 1.66 m/sec. în direcţie de jos în sus. contracţia musculară.8-2 m2 acţionează o presiune de 20. Forţa gravitaţională se aplică în centrul de greutate al segmentului respectiv. Rezistenţa mediului are importanţă at$t în aer c$t şi în apă. %n momentul startului forţele interioare trebuie să învingă inerţia de repaus. adică aproximativ 1 kg/cm2. Forma superioară de mişcare care încearcă să învingă gravitaţia este săritura în înălţime. la o suprafaţă corporală de 1. . %n repaus. Datorită intervenţiei inerţiei. %mpotriva ei acţionează forţele interioare cumulate. Presiunea din torace şi abdomen realizează un echilibru cu presiunea exterioară. Pentru înot. muşchii antigravitaţionali se pot atrofia.. Dacă depăşeşte 114 km/h omul poate fi ridicat în aer.000 Kg. Această presiune menţine în contact suprafeţe articulare. repartizată uniform. de sus în jos.

Clasificarea mişcărilor în locomoţie Primele mişcări care apar pe scara filogenetică sunt acte reflexe simple. ca mişcările de fineţe. Forţele interioare trebuie să fie superioare ca intensitate acestor rezistenţe şi să acţioneze în sens invers cu forţele exterioare. Mişcările se pot clasifica din mai multe puncte de vedere. iar în sport obiectele care se aruncă. Sincronizarea acţiunilor musculare Grupări funcţionale. • involuntare. • mişcările balistice (aruncarea. locomoţia umană se perfecţionează şi putem distinge două feluri de mişcări: • voluntare.Rezistenţa forţelor exterioare diverse sunt reprezentate de diverse obiecte asupra cărora organismul trebuie să acţioneze: greutăţi. 2. • mişcări rotatorii. cupluri de forţă şi lanţuri cinematice %n efectuarea unei mişcări participă mai multe grupe musculare. în jurul unei articulaţii. scrisul. care au ca punct de plecare impulsuri interioare. • mişcări de oscilaţie (pendulări). lovirea). • mişcări curbilinii. care sunt acte reflexe necondiţionate sau condiţionate de un excitant din mediul extern. cum sunt mişcările de forţă-viteză. necondiţionate. obiecte de lucru. de îndem$nare. care depinde de forţa. Odată cu dezvoltarea sistemului nervos.3. %n funcţie de direcţia mişcării există: • mişcări rectilinii. %n raport cu axul de mişcare şi planul mişcării există: • flexiune-extensiune. de apărare şi orientare. • circumducţie (segmentul descrie un con cu v$rful spre axul de mişcare). amplitudinea şi poziţia în care se execută mişcarea: • mişcări de tensiune slabă. repartizate pe funcţii. • rotaţie internă şi externă (pronaţie-supinaţie). Sinergiştii sunt muşchii unui grup funcţional ce efectuează o mişcare de acelaşi . Astfel: [in$nd cont de participarea grupelor musculare. • mişcări de tensiune rapidă. • abducţie-adducţie.

în flexiune. care susţin segmentul în poziţia cea mai utilă. în mişcarea de flexiune a cotului. • helicoidale. cel mai mobil este cel dintre antebraţ şi m$nă. 2. Cupluri cinematice. %n mişcarea de extensiune rolurile se inversează.1. Un rol important în cadrul mişcării la nivelul cuplului cinematic îl au muşchii . Gruparea funcţională periarticulară %n timpul diverselor mişcări se realizează at$t forţele active c$t şi cele contrarii. şi muşchii neutralizatori care intervin după terminarea mişcării.sens într-o anumită articulaţie. %n biomecanică două segmente mobile apropiate alcătuiesc un cuplu cinematic. cele mai numeroase. care împreună alcătuiesc cupluri de forţă. la articulaţia cotului. De exemplu. conferind forţă mişcării. iar toţi extensorii între ei sunt tot sinergişti. De exemplu. flexorii sunt agonişti. de exemplu în articulaţia gleznei. Alte grupe funcţionale ar fi: muşchii de fixare. Gruparea funcţională a muşchilor se poate face în 4 tipuri: 1. în cazul articulaţiei cotului. 4. iar extensorii antagonişti. Lanţuri musculare. Termenii de agonist şi antagonist se referă la o acţiune simultană. sunt termenii de relaţie între două grupe musculare opuse. De exemplu. Chingi musculare. %n extensiune p$rghia este de gradul I. De exemplu. Grupări funcţionale periarticulare. Lanţuri cinematice. Cuplul de forţă este format din două forţe paralele care acţionează asupra p$rghiilor osoase în direcţii opuse. flexorii se scurtează înving$nd rezistenţa antebraţului. %n biomecanică se înt$lnesc două tipuri de cupluri cinematice: • de rotaţie. flexorii acţionează după principiul unei p$rghii de gradul III. care asigură mişcarea segmentelor respective. 3. 3. iar extensorii intervin prin scăderea gradată a tensiunii lor şi prin cedare progresivă în lungime. Agoniştii şi antagoniştii acţionează întotdeauna simultan. în flexiunea cotului. toţi flexorii între ei sunt sinergişti.

3. prin contracţia lor simultană sau succesivă solidarizează într-o acţiune comună mai multe segmente corporale. La nivelul membrului inferior. Un lanţ cinematic poate fi: • deschis.3. Coordonarea celor două grupe musculare opuse ñ agonişti şi antagonişti ñ se face prin mecanism nervos: inervaţie reciprocă. • lanţul spiral de solidarizare a trunchiului cu membrul inferior.antagonişti. atunci c$nd se termină liber (exemplu membrul inferior balant în timpul mersului). se formează două lanţuri musculare antagoniste: • lanţul triplei flexiuni. %n cazul în care funcţionează insuficient se pot produce accidente articulare şi musculare. Aceeaşi chingă poate acţiona. . • lanţul triplei extensiuni. c$nd ambele capete sunt fixate de sol sau de un obiect fix (exemplu membrul superior în munca fizică sau membrul inferior în staţiune).2. cu punctul fix aşezat distal sau proximal. de protejare a articulaţiei. • închis. în jurul celor trei mari articulaţii. amplitudinea şi precizia. chiar şi la distanţă mare. av$nd rol de fr$nă musculară elastică. Un exemplu de chingă foarte importantă este cea formată de muşchiul peronier lung şi tibial anterior (baza primului metatarsian şi I cuneiform). %ntinz$ndu-se peste mai multe articulaţii. care rezultă din jocul echilibrat dintre agonişti şi antagonişti. Ei controlează efectuarea uniformă şi lină a mişcării. 3. Antagoniştii reglează viteza. suspend$nd piciorul ca într-o şa cu punctul fix superior. după caz. Lanţuri musculare (cinematice) Mai muţi muşchi se asociază prin grupare în sens longitudinal de-a lungul unui lanţ articular (cinematic) form$nd un lanţ muscular sau motor. E formată din doi muşchi cu inserţia distală apropiată sau chiar comună şi cu capetele proximale divergente. cu rol susţinerea bolţii plantare. muşchii lanţului. Chingile musculare Chinga musculară poate avea formă de ansă sau de V.

amplitudine. • depărtarea şi apropierea membrului inferior. şold. g$tul m$inii.4. articulaţia cotului. Lanţul triplei extensiuni este cu mult mai important şi mai puternic din cauza ortostatismului. • apucarea. pivotarea. ale coloanei cu bazinul. gambă. antebraţ. • răsucirea înăuntru şi înafară. Lanţurile cinematice principale ale corpului omenesc sunt: a. salt). (abducţie-adducţie). Lanţul cinematic al membrului superior este format din centura scapulară. coapsă. genunchi. • susţinerea corpului în poziţia at$rnat sau st$nd pe m$ini. Efectuează mişcări ca: • susţinerea corpului în diverse poziţii. lovirea. împingerea. prin înainte şi înapoi (flexiune-extensiune) sau prin orice altă direcţie intermediară. precizie. • răsucirea înauntru şi înafară. • propulsia corpului înainte. intervertebrale. articulaţia scapulohumerală. Este format din gluteul mare. Realizează mişcări de fineţe. • amortizarea căderii pe sol în cazul căderii pe picioare. g$tului şi trunchiului este format din articulaţiile: atlantooccipitală. • rotaţia (circumducţia). • amortizarea căderii pe m$ini. • rotaţia pe unul sau pe ambele picioare. Lanţul cinematic al capului. • căţărarea în m$ini. Lanţuri cinematice Mai multe cupluri cinematice legate între ele. fugă. Execută mişcări complexe: • ridicarea şi cobor$rea braţelor prin lateral (abducţie-adducţie). cvadricepsul femural şi tricepsul sural. • lovirea cu sau fără pendulare. înapoi şi în sus (mers înainte şi înapoi. 3. Permite mişcări de flexiuneextensiune. rotaţie. aruncarea. circumducţie. format din mai multe segmente şi mai multe articulaţii. . picior. Lanţul cinematic al membrului inferior este format din centura pelviană. înclinare laterală. braţ. c. b. în sens longitudinal. m$nă. formează un lanţ cinematic.%n cadrul fiecărui lanţ muşchii sunt aşezaţi alternativ înaintea şi înapoia articulaţiilor. Acţionează preponderent antigravitaţional. gleznă.

• faza de diferenţiere. După primele săptăm$ni de viaţă copilul. • săritura cu forfecare. %ndeplineşte în principal funcţia de sprijin şi este mai dezvoltat dec$t lanţul cinematic al membrului superior. în care în timpul mişcărilor organismul caută să transforme . Perfecţionarea ulterioară a mersului se realizează prin intermediul analizatorilor cutanat şi kinestezic. poate realiza mişcări alternative cu membrele inferioare = mers automatic primar. chiar în cavitatea uterină. repetarea nefiind obligatorie. embrionul şi apoi fătul execut$nd o serie de mişcări în lichidul amniotic. înlănţuiri ale unor reflexe primare. împreună cu lanţuri mai mici. deoarece în timpul efectuării lor membrele repetă fazele mişcării. saltul şi aruncările. are ca efect în sport obţinerea unor performanţe deosebite prin răsucirea în aer a întregului corp (la săritura cu prăjina. Ele sunt acţiuni biomecanice complexe care permit locomoţia diferitelor segmente şi ale corpului în întregime. cu picioarele îndepărtate pentru a-şi mări poligonul de susţinere. %nsuşirea şi perfecţionarea deprinderilor motrice Mersul şi fuga sunt mişcări ciclice. dacă este susţinut. El este înlocuit cu un mers titubant. apucarea (la cei antrenaţi). %nsuşirea şi formarea unor deprinderi motrice trece prin patru faze: • faza de mişcare necoordonată. care sunt percepute de mamă încep$nd din luna a IV-a. Săriturile şi aruncările sunt mişcări aciclice deoarece membrele şi trunchiul execută mişcările respective doar o singură dată. Sunt comune majorităţii sporturilor individuale şi colective. La naştere nou născutul execută mişcări dezordonate. caracteristică primei copilării sau începătorului în sport. fuga. care dispare după 10-12 luni. Deprinderile motrice complexe Sunt mersul.• împingerea. Acţiunea de totalitate a celor trei lanţuri cinematice principale. Deprinderile motrice apar în cursul ontogenezei. sărituri în apă). gimnastică.

Exerciţiile fizice în care se înt$lneşte mişcarea. într-unul dirijat. în urma repetărilor se ajunge la apariţia mişcărilor stereotipe. Variantele mişcării: • legate de mişcare. însuşirea unui alt stil. • forţele exterioare care trebuie învinse: ÿ rezistenţa solului şi presiunea asupra solului. suliţa. 5. %n evaluarea unei deprinderi motrice trebuie să se ţină seama şi de integritatea . • grupele musculare în travaliu dinamic. care duce la o execuţie rigidă şi st$ngace. Prin repetarea în diferite variante a unei mişcări se lărgeşte numărul deprinderilor motrice. Prin repetare. • baza de susţinere. • faza de concentrare. discul sau greutatea. • menţinerea echilibrului şi rolul posturii. se sistematizează mişcările utile şi sunt eliminate cele inutile. Fazele mişcării: • enumerarea fazelor în succesiunea lor. • traiectoria centrului de greutate. aruncătorul cu ciocanul. • p$rghiile osoase. Mişcarea devine uşoară. • descrierea fiecărei faze în parte. Ierarhia calităţilor fizice. perfecţionarea continuă. a unei tehnici mai avantajoase. Sportivul ajunge să se integreze total în mediul în care lucrează şi să considere materialele cu care lucrează drept prelungiri ale membrelor sale. • legate de caracteristicile individuale. Denumirea mişcării. în care se concentrează sistemele de fr$nare. • faza de perfecţionare. Următorul pas este desăv$rşirea stilului la care participă şi condiţiile speciale de antrenament. în care. rapidă şi precisă. ÿ rezistenţa aerului. Săritorul va face corp comun cu prăjina. Planul general de analiză a unei mişcări simple sau a unor deprinderi motrice este următorul: 1.sistemul său cu mai multe grupe. 4. 2. ÿ greutatea segmentelor. ÿ alte rezistenţe exterioare. 3.

Mersul poate începe mai repede dacă un copil este susţinut sau ţinut de m$ini. în mers au trebuit să fie respectate două cerinţe: stabilitatea şi mobilitatea. Stabilitatea este esenţială deoarece balansarea şi echilibrul trebuie susţinute în timpul accelerării şi oscilaţiilor care se produc la fiecare pas. Copilul începe prin a se t$rî.1. %n timpul efectuării paşilor există următoarele momente mai importante: 1. imit$nd mersul maimuţelor antropoide. Pasul corespunde seriei de mişcări ce se succed între cele două poziţii identice ale unui singur picior. iar în sport probele de marş. debutul dublului sprijin ulterior. 3. %n evoluţia sa filogenetică. mersul copilului începe să semene cu cel al adultului şi evoluează odată cu v$rsta. apoi se ridică în picioare şi face primii paşi.sistemului nervos. %n primii ani copilul merge cu bază mare de susţinere pentru a putea menţine centrul de greutate al corpului în interiorul poligonului de sprijin. %n orice mişcare primul impuls porneşte din apropierea centrului de greutate. ß momentul verticalei. ß semipasul anterior. %n jurul v$rstei de 4 ani. Mobilitatea rezultă din coordonarea acţiunilor musculare a gravitaţiei şi a inerţiei sistemelor de p$rghii pentru dirijarea diferitelor segmente ale corpului. Trunchiul se apleacă înainte pentru ca proiecţia centrului de greutate să treacă înaintea bazei de susţinere. Evoluţia ontogenetică a mersului. 2. a braţelor aferent şi eferent ale reflexului. Concomitent membrul de sprijin se extinde iar celălalt devine . sprijinul unilateral. debutul dublului sprijin. Copilul se leagănă pentru aşi putea menţine echilibrul. 4. Mersul Mersul este deprinderea motrică prin care se realizează în mod obişnuit locomoţia. cu: ß semipasul posterior. 4. dublul sprijin. a merge Ñde-a buşileaî. Fazele mersului Mersul se realizează cu ajutorul paşilor.

membrul de sprijin devine oscilant. Echilibrul corpului în mers este menţinut şi cu ajutorul mişcărilor de pendulare a braţelor. • la membrul situat posterior. membrul de sprijin este blocat vertical cu şoldul şi genunchiul în hiperextensie sub acţiunea muşchilor care alcătuiesc lanţul triplei extensii: glutei.pendulant. datorită muşchilor gemeni. 1. apoi este proiectat înaintea membrului de sprijin. apoi se destinde. Linia centrului de greutate cade în imediata apropiere a piciorului de sprijin. c$nd piciorul de sprijin se desprinde de pe sol. apoi se verticalizează. • membrul inferior situat posterior are calcaneul ridicat de pe sol. %n acest moment ambele picioare sunt în contact cu solul. fiecare braţ pendulează pe r$nd. %n acest moment. ischio-gambieri. Apoi genunchiul de flectează p$nă la 50°. piciorul trece în unghi drept. apoi în flexie plantară de 30°. av$nd piciorul la unghi drept pe gambă. av$nd genunchiul în flexie. 2. cu rolul membrelor inversat. c$nd membrul inferior de partea sa este . Dublul sprijin • membrul situat anterior îşi aşează planta pe sol. v$rfurile degetelor împing corpul înainte. genunchiul extins şi coapsa la 30° faţă de verticală. Muşchii adductori ai coapsei şi gluteii mijlociu şi mic menţin bazinul orizontal. Debutul dublului sprijin se efectuează cu: • membrul inferior propulsat înainte. Sprijinul unilateral este perioada în care membrul situat posterior părăseşte solul şi devine pendulant (semipasul posterior) trece pe l$ngă membrul inferior de sprijin (momentul verticalei) şi devine anterior (semipasul anterior). gamba face cu verticala un unghi de 10°. 3. Ulterior. Mişcarea se repetă. hiperextensia şoldului se reduce şi piciorul părăseşte solul. nelăs$ndu-l să cadă spre membrul oscilant. părăseşte solul. cu primele falange în hiperextensie. înapoi. fiind fixat din nou pe sol. Genunchiul se îndoaie uşor. de la 15° flexie dorsală. cvadriceps. genunchiul în uşoară flexie şi şoldul în extensie de 15°.

Pentru a fi posibilă deplasarea. mersul este influenţat de o serie de forţe exterioare. dintre care gravitaţia şi rezistenţa aerului se aplică asupra centrului de greutate. Muşchii posteriori ai pelvisului care intervin în mers sunt: Muşchiul gluteu mare este un muşchi prin excelenţă antigravitaţional. sub forma unei forţa rezultante. Acţionează în staţiune şi locomoţie de pe membrul inferior fixat. împiedic$nd căderea înainte a trunchiului pe coapsă (contracţie statică cu punctul fix pe coapsă). viteza de propulsie şi inerţia. înving$nd greutatea corporală. Viteza de propulsie este şi un factor de echilibru care limitează deplasările laterale. Toate aceste forţe exterioare trebuie învinse de forţele interioare. care i se opune din faţă. Corpul omenesc este considerat un mobil al cărui centru de greutate este şi el în mişcare. %n staţiune intervine în momentul în care corpul este uşor înclinat înainte. . %n mers intervine numai c$nd subiectul poartă greutăţi. urcă o pantă sau merge pe teren alunecos. Deplasarea centrului de greutate în mers Fiind o deprindere motrică. mersul de bazează pe acţiuni biomecanice. Muşchii motori ai mersului %n mers intervin numeroase grupe musculare aparţin$nd pelvisului. care pot suplini p$nă la un moment dat chiar şi o forţă musculară deficitară. forţa de deplasare trebuie să fie mai mare dec$t forţa rezultantă. %n staţiune verticală comodă şi în mersul obişnuit este inactiv. cu punctul fix pe femur. reprezentate de grupele musculare şi de sistemul de p$rghii osteoarticulare. Aceste două forţe dau forţa rezultantă care trebuie învinsă de forţa de deplasare. Asupra centrului de greutate acţionează forţa gravitaţiei care îl trage spre sol şi rezistenţa aerului. coapsei şi gambei. aceste grupe intervenind în anumite faze ale mersului. După ce mişcarea a fost pornită. Muşchii gluteu mijlociu şi gluteu mic acţionează ca abductori.împins înainte. asupra bazinului. Deci. centrul de greutate se deplasează datorită a doi factori.

cvadricepsul femural intervine în mersul pe teren ascendent şi în urcatul scărilor. devin indispensabili în mers şi în staţiunea asimetrică. mersul devine foarte greu. iar membrul oscilant c$ştigă spaţiul necesar pendulării. Cu punctul fix pe coloană şi pelvis. pelvisul Ñcăz$ndî la fiecare pas de partea opusă. în faza a doua extinz$nd brusc gamba. duc$nd coapsa membrului oscilant dinapoi înainte. mersul devine legănat (ca de raţă). împreună cu care asigură balansarea pelvisului în plan frontal. mersul devine aproape imposibil. Muşchii regiunii anterioare a coapsei Muşchiul cvadriceps femural are rol în mers. Lungimea psoasului este hotăr$toare pentru lungimea paşilor şi a săriturii. C$nd iliopsoasul este paralizat. intervine indispensabil în mers. %n contracţie unilaterală la nivelul membrului de sprijin. acţionează asupra articulaţiei coxofemurale şi asupra genunchiului. produc$nd chiar o uşoară înclinaţie a lui de partea membrului de sprijin. La nivelul membrului oscilant acţionează succesiv: produce flexiunea coapselor pe bazin. . prin contracţie statică stabilizează genunchiul în extensiune şi transformă membrul inferior într-o coloană rigidă necesară sprijinului în timpul mersului. asigur$ndu-se echilibrul.devenind antagonişti ai adductorilor. Muşchii anteriori ai pelvisului Muşchiul iliopsoas are ca acţiune principală flexia coapsei pe pelvis. c$nd coapsa este dusă din faza pasului posterior în cea a pasului anterior. Prin aceasta. contracţia lor împiedică căderea pelvisului de partea membrului oscilant. %mpreună cu ceilalţi muşchi ai lanţului triplei extensiuni. Contracţia cvadricepsului contribuie la lungirea pasului prin extensiunea bruscă a genunchiului. %n mers. greutatea trunchiului este adusă deasupra sprijinului. %n paralizia lor. Cu punctul fix pe gamba membrului de sprijin. C$nd sunt paralizaţi bilateral. în faza de sprijin unilateral. at$t în contracţie statică c$t şi dinamică.

Muşchii regiunii posterioare a coapsei sunt cei trei muşchi ischio crurali: semimembranosul, semitendinosul şi bicepsul femural, care sunt flexori ai gambei pe coapsă. Muşchii regiunii anterioare a gambei sunt tibialul anterior, extensorul lung al halucelui şi extensorul lung al degetelor. Prin acţiunea lor de flexiune dorsală a piciorului, intervin în mers: la nivelul membrului de sprijin trag gamba înainte; pe membrul mobil acţionează de pe gambă şi ridică piciorul, asigur$nd scurtarea membrului necesară pendulării. Prin acţiune statică stabilizează glezna în faza de sprijin. Muşchii regiunii laterale a gambei, lungul şi scurtul peronier, sunt stabilizatorii laterali ai piciorului şi gleznei, activitatea lor mecanică fiind în timpul c$t calcaneul este ridicat de pe sol. Muşchii regiunii posterioare a gambei Muşchiul triceps sural este cel mai puternic flexor plantar al piciorului. La nivelul membrului de sprijin tricepsul acţionează de pe picior asupra gambei, împiedic$nd înclinaţia ei înainte sub acţiunea greutăţii corporale; este un important stabilizator al articulaţiei talocrurale. %n mers, aplică cu forţă planta pe sol, dezlipeşte apoi planta p$nă pe capetele metatarsienilor şi realizează în continuare desprinderea completă a piciorului de pe sol, d$ndu-i propulsia necesară locomoţiei. Este unul dintre cei mai importanţi muşchi ai mersului. Mişcări asociate mersului %n timpul mersului mai intervin activ o serie de grupe musculare, care determină mişcări ale umerilor şi membrelor superioare şi oscilaţii ale corpului în întregime. Mişcările umerilor şi membrelor superioare. %n timpul mersului umerii şi membrele superioare sunt proiectate înainte şi înapoi, prin torsiuni ale coloanei, în acelaşi ritm cu deplasarea membrelor inferioare, dar în sens invers. Proiectarea braţului înainte pune în tensiune muşchiul latissim, iar rotaţia trunchiului fibrele muşchiului intern al

abdomenului, inerţia creată ajut$nd la progresia şoldului înainte. Mişcările trunchiului şi balansul membrelor superioare ajută ritmul de înaintare prin menţinerea centrului de greutate într-o poziţie convenabilă. Oscilaţiile corpului în timpul mersului sunt: • Oscilaţiile verticale, în medie 5 cm., sunt maxime în momentul verticalei şi minime în perioada de sprijin bilateral. Există persoane la care oscilaţiile verticale au o amplitudine mai mare: mersul Ñsăltăreţî. • Oscilaţiile transversale, în medie 4 cm., corespund înclinărilor alternative ale trunchiului de partea membrului de sprijin; au rol în echilibrarea centrului de greutate în mers prin apropierea sa de poligonul de sprijin. • Oscilaţiile anteroposterioare. %n faza anterioară a sprijinului unilateral trunchiul se înclină înainte, iar în faza posterioară a sprijinului unilateral se înclină înapoi. Aceste oscilaţii sunt completate cu uşoare mişcări de rotaţie ale bazinului în jurul unui ax vertical.

4.2. Alergarea

Alergarea este o formă a locomoţiei care ajută la deplasarea rapidă a corpului omenesc. Ea constă în trecerea succesivă şi rapidă a unui membru inferior înaintea celuilalt, cu sprijin alternativ pe membrele inferioare. Spre deosebire de mers, alergarea nu prezintă perioada de sprijin dublu; înaintarea se realizează prin mici sărituri, separate prin perioada de sprijin unilateral. Fazele alergării Alergarea are două faze principale: faza de sprijin unilateral şi fuleul. a. Faza de sprijin unilateral începe din momentul c$nd membrul inferior ia contact cu solul şi se termină în momentul în care membrul inferior se desprinde de sol. Această perioadă reprezintă momentul de sprijin şi se împarte în cinci faze secundare: • începutul sprijinului; • cursa membrul inferior pendulant spre momentul verticalei; • momentul verticalei; • cursa membrul inferior pendulant după momentul verticalei;

• sf$rşitul sprijinului. %nceputul sprijinului reprezintă contactul membrului anterior cu solul, contact care este diferit în funcţie de tipul alergării. Pentru susţinerea greutăţii corpului, prin contracţia muşchilor membrului inferior devenit de sprijin, se formează o coloană rigidă care împinge capul femural în cavitatea acetabulară. Bazinul, coapsa şi articulaţia genunchiului fiind blocate, întreaga forţă de presiune se transmite bolţii plantare, susţinută de tendoanele tibialului anterior şi peronierului lung. Cel mai solicitat este muşchiul tibial anterior, el devenind dureros mai ales la persoanele neantrenate. Cursa membrului pendulant spre momentul verticalei reprezintă faza de sprijinfr$ nare. %n momentul în care membrul inferior de sprijin s-a fixat, începe înaintarea membrului pendulant, care ajunge în dreptul membrului de sprijin ñ momentul verticalei ñ apoi îşi continuă pendularea şi preia funcţia de sprijin, permiţ$nd celuilalt membru să continue înaintarea. Membrul inferior de sprijin are şi rol de formare prin intrarea în contracţie izometrică a muşchilor lanţului triplei extensiuni, cu acţiuni de amortizare. Pe l$ngă musculatura frenatoare, la amortizare participă şi oasele, cartilajele articulare, capsula şi ligamentele, în special ale articulaţiei genunchiului. b. Fuleul este momentul alergării în care ambele picioare, deşi uneori ating solul, nu se sprijină pe el. Fuleul este cu at$t mai mare, cu c$t articulaţia coxofemurală este mai mobilă şi este urmat imediat de începutul sprijinul membrului pendulant. Deplasarea centrului de greutate în alergare Ca şi în mers, în alergare centrul de greutate se deplasează în funcţie de intervenţia celor trei forţe principale: forţa musculară (F), greutatea corporală (G) şi rezistenţa aerului (A). Deplasarea centrului de greutate respectă principiul paralelogramului forţelor. Dacă viteza este constantă, cele trei forţe se menţin în echilibru: forţa care exprimă

care cade întotdeauna înaintea poligonului de sprijin. greutate. centrul de greutate are o traiectorie de 105-113 m. p$nă ce călc$iul atinge solul. dinapoi înainte pentru a participa la propulsia corpului înainte. Se disting două momente de rulaj plantar: la început dinainte înapoi. Trunchiul alergătorului este aplecat înainte. La alergarea înapoi ñ Ñcu spateleî ñ planta nu atinge solul în totalitate. ea nu corespunde traiectoriei parcurse de centrul de greutate. deoarece alergarea se realizează Ñpe v$rfuriî. forţa musculară în sus şi se opune celorlalte forţe (gravitaţie. forţa musculară este mai mare şi direcţia ei de acţiune este mai înclinată. cu at$t lungimea traiectoriei centrului de greutate creşte. în condiţiile unei tehnici de alergare corectă. în schimb . Cu c$t tehnica de alergare este mai deficitară. iar forţa A acţionează orizontal. centrul de greutate se deplasează tot după o traiectorie sinusoidală şi lateral. începutul sprijinului diferă prin faptul că atingerea călc$iului de sol este superficială. centrul de greutate se deplasează vertical şi lateral. rezistenţa aerului se micşorează şi forţa musculară se reduce. planta nu se aşează pe sol ca un tăvălug. iar forţa musculară trebuie să atingă valori mai mari. Caracteristicile alergărilor de viteză şi de fond %n timpul alergărilor de viteză subiectul Ñfuge după propriul său centru de greutateî. apoi în jos şi înainte. pe l$ngă deplasarea rectilinie. care este proiectat în sus şi înainte. iar după ce s-a depăşit momentul verticalei. %n timpul unei curse de 100 m.. rezistenţa aerului).greutatea corporală acţionează în jos. planta rulează invers. creşte proporţional şi rezistenţa aerului şi forţa de frecare. Acest lucru este explicabil prin deplasarea sinusoidală pe verticală a centrului de greutate. ci numai Ñmuşcăî solul. Dacă se calculează distanţa parcursă de subiect în alergare. Dacă viteza creşte. %n alergare. pentru a învinge aceste forţe exterioare. plat. Faţă de mers. Dacă viteza scade. care este întotdeauna mai lungă.

Dacă se ia în considerare numai lungimea şi frecvenţa fuleului. în care trunchiul în atac şi suprafaţa de secţiune se micşorează. de lungimea fuleului. Creşterea lungimii fuleului se realizează prin trei modalităţi: mărind intensitatea forţei de extensie a piciorului de sprijin. unde este inclus şi startul. Viteza se măreşte dacă creşte numai frecvenţa fuleului. dacă creşte numai lungimea fuleului sau. pe toată suprafaţa de contact. cu v$rful la nivelul articulaţiilor . începutul sprijinului se realizează cu călc$iul. forţa musculară necesară deplasării este mai mică. dacă cresc ambii factori.centrul de greutate cade în interiorul poligonului de sprijin. Viteza de alergare %n alergarea de viteză. %n timpul alergărilor de fond. exprimată prin formula V=LxN. centrul de greutate cade înaintea poligonului de sprijin (înaintea Ñalergăriiî). direcţia de acţiune mai apropiată de verticală. iar în perioada de sprijin unilateral planta rulează pe sol dinapoi înainte. de calitatea echipamentului etc. de factorii meteorologici. centrul de greutate se plasează în permanenţă în interiorul poligonului de sprijin. făc$nd abstracţie de forţa musculară şi de rezistenţa aerului. Aplecarea trunchiului înainte reprezintă o poziţie aerodinamică. ideal. în consecinţă se micşorează şi rezistenţa aerului. realiz$nd o mişcare de tip tăvălug. subiectul nu poate alege poziţia cea mai puţin solicitantă. ci poziţia care-i permite să învingă mai uşor frecarea aerului. Frecvenţa este legată de caracteristicile neuromusculare ale subiectului. Viteza de deplasare este condiţionată de cadenţa fuleelor pe secundă. viteza de deplasare reprezintă produsul dintre lungimea fuleului (L) şi frecvenţa lui (N). mărind unghiul fuleului (unghiul femuro-femural. C$nd subiectul aleargă cu trunchiul aplecat înapoi. Alergarea de fond este o alergare economică: trunchiul subiectului alege poziţia cea mai comodă şi cea mai puţin solicitantă. pentru a c$ştiga în viteză.

Aceste forţe sunt: acţiunea gravitaţiei (forţa de acţiune) şi rezistenţa solului (forţa de reacţie). rasă. influenţa mediului etc. frecvenţa poate fi menţiunută şi pe teren plat. fie la alungirea prea mare a fuleului. Săriturile se utilizează în domenii diferite. de exemplu prin alergarea pe plan înclinat şi medicaţie neurotropă adecvată. ale căror efecte se anulează reciproc. C$t timp corpul omenesc se află situat pe sol (inerţia de repaus) asupra sa acţionează două forţe egale şi de sens contrar. prăjină). Creşterea frecvenţei implică ameliorarea impulsurilor nervoase motorii (viteza de execuţie) şi senzitivo-motorii (viteza de reacţie). care este însoţită de scăderea frecvenţei. Creşterea vitezei de reacţie. de la exerciţiile simple din şcoli. După numeroase repetări. în gimnastică şi jocuri sportive. Exerciţiile de alergare pe un uşor plan înclinat (8-10°) uşurează biomecanica deplasării şi creşterea frecvenţei. Pentru . triplu salt. care se poate dezvolta prin antrenament. Singura modalitate eficientă răm$ne creşterea intensităţii forţei de extensie a piciorului de sprijin. creşterea frecvenţei se poate realiza prin ameliorarea excitabilităţii arcurilor reflexe de tip somatic. probă atletică deosebit de dificilă. importantă în cazul startului sau a ruperilor de ritm. Săriturile Săritura sau saltul este o deprindere motrică prin care corpul uman realizează o desprindere momentană de sol. deoarece unghiul femuro-femural nu poate fi mărit într-o alergare eficientă. iar pendularea înainte a gambei duce fie la pierderea echilibrului. Săriturile se înt$lnesc în atletism (lungime. este extrem de greu de realizat. p$nă la săritura cu prăjina. înălţime. 4. înving$nd forţa gravitaţiei şi greutatea proprie. Aceste trei modalităţi au numai valoare teoretică. %n schimb. dat fiind caracterul ei constituţional. Săriturile sunt dependente de o serie de factori legaţi de constituţie.coxofemurale) sau pendul$nd c$t mai înainte gamba.3.

%n zbor. care reprezintă numai componenta ascendentă. prebătaia. pregătind bătaia. zborul şi aterizarea. traiectoria centrului de greutate al corpului omenesc poate fi asemănată cu o curbă balistică descrisă de un proiectil. prebătaia este de fapt ultimul fuleu. uşur$nd propulsia. elanul se obţine prin bascularea membrelor superioare şi flexiuni repetate ale membrelor inferioare. aceste faze se modifică calitativ şi cantitativ. %n tipurile de săritură unde elanul este reprezentat de alergare. împreună cu energia dezvoltată. în apropierea locului de aterizare. deoarece intervine desprinderea de sol.învingerea inerţiei de repaus este necesară intervenţia forţelor interioare. Mişcările suplimentare ca forfecarea aerului în zbor sau Ñaruncareaî membrelor inferioare înainte. Prebătaia este faza în care segmentele corpului se flectează. Forma calitativă de manifestare a momentului bătăii. Bătaia reprezintă un moment de extensie maximă a segmentelor corpului care participă la salt. nu influenţează traiectoria. %n timpul săriturii se disting următoarele faze: elanul. . reprezintă începutul detentei. La săriturile de pe loc. ci măresc inerţia. prezente la toate tipurile de săritură din mişcare. %n săriturile din mişcare el constă dintr-o alergare cu acceleraţie progresivă. Ea reprezintă rezultanta forţelor care au acţionat în etapele premergătoare. p$nă la înălţimea maximă a săriturii. însoţit de un moment de concentrare nervoasă maximă. Membrele superioare sunt Ñaruncateî şi ele pe direcţia săriturii. iar centrul de greutate al corpului coboară. prin reducerea frecării sau prelungirea locului de contact cu solul. Zborul reprezintă momentul plutirii în aer şi diferă de detentă. care trebuie să fie mai mari dec$t în mers sau alergare. proiect$nd centrul de greutate înainte şi în sus (sau înapoi şi în sus la stilul Ñflopî). Elanul este una din fazele premergătoare săriturii propriu-zise. de regulă mai mic. La săriturile de pe loc.

Elanul influenţează net calitatea detentei. depăşind pe cea din momentul bătăii. dar şi alte probe atletice sau jocuri sportive. permite o lovitură cu capul a ei. direcţia impulsului. Unghiul de săritură . 4. care pune în valoare următorii factori: Viteza elanului. Unghiul de săritură influenţează înălţarea centrului de greutate. pe tot parcursul plutirii. randamentul săriturii. Menţinerea echilibrului în timpul săriturii se realizează în afara oricărui punct de sprijin. El este realizat prin gruparea diferitelor segmente ale corpului în jurul centrului de greutate aflat în mişcare. traiectoria centrului de greutate se poate înscrie grafic ca o linie curbă cu forme variate. un ritm şi o apreciere corectă a penultimului şi ultimului pas. în raport cu tipul săriturii şi cu sportul în care se practică. urmată de distensie bruscă. Forma ei este legată de mărimea forţei de plecare (impuls). Un elan bun. Accidentele în timpul săriturii sunt mai frecvente în momentul bătăii şi aterizării. Acest lucru se explică prin adăugarea inerţiei corpului în cădere liberă. intensitatea v$ntului. av$nd în vedere şi implicaţiile ei în sportul performanţă. din săritură. %n timpul săriturii. motiv pentru care se va descrie separat.Aterizarea este ultima fază a săriturii şi reprezintă din punct de vedere biomecanic efortul final al gravitaţiei. V$ntul din spate lungeşte traiectoria săriturii şi performanţa nu se ia în considerare dacă viteza v$ntului depăşeşte 2 m/sec. de greutatea corpului în mişcare. rezistenţa aerului. Detenta Detenta este o modalitate specifică de salt. Detenta reprezintă o declanşare bruscă a energiei fizice acumulate la maximum. mai ales la săriturile cu elan. %n salt. detenta depinde de viteza de detentă. Presiunea exercitată asupra solului la aterizare este maximă.4. iar din punct de vedere al performanţei. cu maximum de randament. precum şi o apreciere corectă a traiectoriei unei mingi de fotbal.

Forma bolţii plantare. cu at$t forţa de propulsie creşte. Elementele ajutătoare au un caracter auxiliar. care-l defavorizează. un corp mai greu dec$t aerul va avea o viteză iniţială mai mare ñ viteza cu care părăseşte solul -. Cu c$t raportul dintre braţele p$rghiei piciorului (axa transversală a gleznei şi tuberozitatea calcaneului) este mai mare. Acestea sunt mişcări complexe. Acest unghi depinde de natura săriturii. %n raport cu viteza de alergare mărită şi cu aprecierea corectă a distanţei. Lungimea membrelor inferioare influenţează detenta mai ales la săritura în înălţime. Ritmul ultimilor doi paşi. aruncarea membrului inferior pendulant înainte şi în sus. acest factor influenţează detenta la sporturile în care sunt necesari aceşti paşi. Dar. acest lanţ muscular realiz$nd extensiunea cu o forţă cu at$t mai mare cu c$t apropierea capetelor de inserţie ale muşchiului este mai mare. dar trebuie luate în consideraţie. O boltă plantară mai ad$ncită favorizează săritorul. deci mai aproape de înălţimea care trebuie trecută. centrul de greutate este situat mai sus. Pentru detentă este importantă lungimea fibrelor muşchilor care fac parte din lanţul triplei extensiuni. dacă unghiul de săritură se va îndepărta de 90° şi se va apropia de orizontală. . deoarece atunci c$nd membrele inferioare sunt mai lungi. Viteza cu care sunt puşi în acţiune factorii de mai sus este numită viteza de detentă. spre deosebire de o boltă plantară mai aplatizată.este unghiul sub care axul gambei la membrul inferior de bătaie (detentor) părăseşte solul. acţiunea braţelor. sub un unghi de 45° forţa va scădea la jumătate. Dacă pentru un unghi de 90° săritorul trebuie să-şi ridice centrul de greutate drept în sus (gravitaţia fiind maximă) utiliz$nd o anumită forţă. Lungimea fibrelor musculare. cum ar fi extensia membrului inferior de bătaie. iar sub un unghi de 0° (startul la înot) va fi egală cu viteza iniţială maximă dezvoltată de posibilităţile organismului respectiv. la aceeaşi greutate.

Pregătirea sau elanul constă în prinderea obiectului ce urmează a fi aruncat. Obiectul poate fi suliţă. plasarea corpului pe locul de aruncare. minge.care.5. Efectuarea aruncării cuprinde extensia trunchiului şi a membrelor. Se pot efectua trei sau patru piruete. Aruncările prin piruetă au ca prototip aruncarea ciocanului. poziţionarea lui în vederea aruncării şi concentrarea. ghemuirea. însoţită de extensia de propulsie şi sprijin din partea membrelor inferioare şi a trunchiului. disc. Echilibrarea este revenirea corpului în vederea menţinerii echilibrului. prin piruetă. Aruncarea Aruncarea este o mişcare complexă. Ghemuirea reprezintă punerea sub tensiune a tuturor lanţurilor musculare extensoare. greutate. în care corpul este folosit ca un ax care se înv$rteşte. Explozia reprezintă extensia lanţurilor musculare extensoare ale membrelor superioare care execută aruncarea. deoarece în momentul exploziei corpul se dezechilibrează. Aruncările prin arcuire au ca prototip aruncarea suliţei. 4. %n această formă de aruncare un rol important îl au muşchii drepţi abdominali. Traiectoria centrului de greutate Traiectoria centrului de greutate trebuie să fie c$t mai eficientă. explozia şi echilibrarea. aruncările se pot încadra în trei tipuri: prin destindere. cu c$t este mai mare cu at$t detenta creşte. care constă în propulsarea unui obiect oarecare c$t mai departe de cel care aruncă. ciocan. Aruncările prin destindere au ca prototip aruncarea greutăţii şi se realizează prin ghemuirea corpului şi extinderea lui bruscă. prin a căror destindere obiectul este aruncat. Aruncarea are patru faze principale: pregătirea. Pentru echilibrare intervin toţi muşchii care participă la reflexele statice şi statokinetice. %n orice mişcare din . Formele aruncării %n general. prin arcuire. de jos în sus. Randamentul aruncării creşte odată cu viteza de înv$rtire.

Prin accentuarea flexiei gambelor şi deplasarea trunchiului înainte. calculată astfel: FC = F1 + F2 + F3. ajung$nd în poziţia Ñpe v$rfuriî. centrul de greutate continuă să coboare şi proiecţia lui cade înaintea bazei de susţinere. Ridicarea membrului superior st$ng înainte şi a celui drept înapoi. F3 este forţa membrului superior. unghiul de aruncare şi valoarea acceleraţiei forţei gravitaţionale (9. echilibrul tinde să se rupă datorită deplasării centrului de greutate. . F2 este forţa trunchiului în cădere. Forţa cu care este aruncată mingea este o forţă combinată (FC ). La realizarea mişcării contribuie o serie de mişcări succesive. se proiectează încă în mijlocul bazei de susţinere. %n momentul pierderii echilibrului. ajută în acest moment la menţinerea echilibrului. în care F1 este forţa membrului inferior. împreună cu centrul de greutate. gleznele şi genunchii se destind brusc şi toată forţa membrului inferior se transmite trunchiului. Membrul superior drept care ţine mingea se întinde şi Ñbiciuieşteî aerul. %n momentul aruncării Ñdin plonjonî. Acest fapt trebuie utilizat în folosul aruncării şi pentru creşterea randamentului ei. Să analizăm acum aruncarea mingii de handbal la poartă. Pentru realizarea unui randament sporit al aruncării.cadrul deprinderilor motrice complexe.81 m/sec2). Baza de susţinere se reduce. sportivul flectează genunchii. centrul de greutate tinde să coboare. prin aruncarea corpului înainte. La aceste forţe se adaugă coeficientul ce ţine de rezistenţa şi elasticitatea solului. mişcările se studiază şi se corectează cu ajutorul cinematografiei sau videocasetelor care permit oprirea şi analizarea poziţiei respective. pregătindu-se pentru aruncare. echilibrul centrului de greutate (situat la nivelul vertebrei L5) se Ñrupeî intenţionat. Mişcarea începe din poziţia verticală cu corpul în echilibru. care este însă redusă ca suprafaţă. astfel înc$t echilibrul se rupe şi corpul cade înainte. care este proiectat înainte. arunc$nd mingea.

dar tensiunea elastică a fibrelor care se scurtează se reduce treptat. . Forţa de contracţie a unui muşchi este proporţională cu secţiunea sa transversală. • elasticitatea musculară. • secţiunea transversală a maselor musculare. cu at$t forţa de aruncare creşte. muşchii av$nd acţiunea unui amortizor elastic. Forţa de aruncare Forţa de aruncare (FA) reprezintă energia dezvoltată de organism în vederea realizării aruncării. Alungirea se realizează pe baza elasticităţi musculare. cu at$t forţa de contracţie creşte. Prehensiunea unui obiect care urmează să fie aruncat realizează o punere în tensiune a unor grupe musculare (muşchii flexori ai antebraţului şi m$inii) urmată de alungirea lor. PS = presiunea plantei st$ngi. Cu c$t lanţul musculoarticular cuprinde mai multe segmente. %n momentul aruncării muşchii se contractă. %n biomecanica aruncării. • lungimea p$rghiilor osoase. Relaţia dintre alungirea fibrelor (prin depărtarea capetelor de inserţie în momentul prehensiunii) şi scurtarea lor (prin apropierea capetelor de inserţie în momentul contracţiei) se adaugă forţei contractile din momentul aruncării. • numărul de lanţuri articulare care participă. FA = FC x V. Aceste elemente sunt: • numărul de lanţuri musculare angajate în mişcare. destins. Aceasta variază ca intensitate şi se calculează din formula: PN = PD + PS. Forţa de contracţie rezultă din combinarea unor elemente anatomice ce ţin de aparatul locomotor cu o serie de proprietăţi fiziologice ale masei musculare. unde FC este forţa de contracţie.%n cadrul oricărui tip de aruncare intervine şi presiunea cu care plantele apasă asupra solului (PN). La aruncarea greutăţii cu m$na dreaptă PD variază în funcţie de traiectoria greutăţii aruncate. V este viteza de aruncare ñ contracţie). unde PD = presiunea plantei drepte. Cu c$t aceste p$rghii sunt mai mari.

S. Paris. I. Ed. Masson. Gerry. 1991. Ed. T..L. ñ Bazele teoretice şi practice ale kinetoterapiei. Ed. 1977 7. 15. C. Carr ñ Mecanics of sport. Unghiul de aruncare trebuie să fie c$t mai favorabil.Anatomie funcţională. 8. B. Illinois. Bucureşti. R. Med. ñ Dossier de kinesiologie et biomecanique.I. Goubel. Craiova. Rijn. I-II. Papilian. Bucureşti. Klepp. UBB Cluj-Napoca. 6. ThÈpaut-Mathieu. Medicală. ñ Anatomi a funcţională a aparatului locomotor. 1994. C. N. vol. D. ñ Influence of muscle geometry on shortening speed of fibre. All. Robacki. Human Kinetics. terapeutică şi de recuperare. 5. Bisschop. 1992. Baciu. Ed. Gardner. Ed. Human Kinetics. 418-423. Ed. Medicală. V. ñ Kinetologie profilactică. 1999. Anatomie funcţională şi biomecanică. . ñ Kinesiology. G. Bucureşti. 14. 286. ñ Coloana vertebrală. 1983. AXA. 1997. 17. Veleanu. Aparatul Locomotor. Bucureşti. 11. Brătucu. Enoka. ñ BiomÈcanique. Ch. Rezistenţa şi elasticitatea solului şi unghiul de aruncare sunt factori exteriori de mare importanţă. . Ed. 1999..J. Diaconescu. . Ed. 1987. Zuuvbier. Bibliografie selectivă 1. Ed. Masson. Scrisul Rom$nesc. La aruncări. Randamentul aruncării depinde şi de calitatea solului. Paris. 1998. 1987. Buc. 1994. Baciu C. Ed. Fr. L. Ed. ñ Anatomie funcţională. ñ The nature and cause osteoarthosis. Mariana ñ Kinetologie medicală. Sbenghe.. ediţia a VI-a. 10. dacă acesta nu are rezistenţă suficientă o parte din forţa de aruncare se pierde. Br. C. Baciu C. 12.. 1972. 2. Bucureşti. 3. T. H. Bucureşti. Sbenghe. 13. Human Kinetics.Anatomia omului. Cordun. vol. 4. Champaing.1981. viteza are importantă mai mare în aruncările cu piruetă dec$t la aruncările simple. Sport-Turism.. Dumaulin. ñ Biomecanics X-A. Bucureşti. Petit. C. 9.. Med.1977. R. Stadion.Viteza de contracţie (viteza de explozie) este al doilea factor de care depinde forţa de aruncare. 16.J. Medicală. 1986. Ed.I-III.

2.aponeurosisand muscle.2.2.1. Articulaţiile vertebrelor false 20 4.1. 18.6.1.1. vol. Generalităţi 1 1.1.5.1.2.1. Articulaţiile toracelui 23 5. Elementele anatomice care participă la biomecanica articulară 3 1.1.1.3. 1017-1026.1. Articulaţiile capetelor coastelor 23 5.1.aparatul locomotor. Risoprint.1. Articulaţia atlanto-axoidiană 15 3. Ed.1. Elemente descriptive 15 3. Articulaţiile intercondrale 25 5.2.2. Articulaţiile sinoviale 2 1. Biomecanica articulaţiilor capului cu coloana vertebrală 16 4.1. Articulaţiile cartilaginoase 1. Elemente descriptive 28 6.1. Elemente descriptive 10 2.1.1.2.1.3. Elemente descriptive 23 5. Clasificarea articulaţiilor 1 1. Articulaţiile condrosternale 25 5.1.I. Lanţul articular sau cinematic 10 2.1.2. 2000.1.1. Articulaţiile costotranversare 24 5. Articulaţia atlanto-occipitală 15 3. Articulaţia temporomandibulară 10 2. Articulaţia acromioclaviculară 29 . Biomecanica articulaţiei temporomandibulare 12 3. 25.1. Articulaţiile fibroase 1 1. Biomecanica toracelui 25 6. Articulaţiile vertebrelor adevărate 18 4.1.1.1. Mişcările în articulaţii 8 1. Articulaţiile sternului 25 5.1.4. Conducerea în articulaţii 9 1. Articulaţiile costocondrale 24 5. Articulaţiile coloanei vertebrale 18 4.4.1. ClujNapoca.3. Elemente descriptive 18 4. Articulaţiile membrului superior 28 6. Articulaţiile capului cu coloana vertebrală 15 3.1.1.1. Articulaţiile centurii scapulare 28 6.2. Cuprins Artrologia 1 1.1. Biomecanica coloanei vertebrale 20 5. Zamora. Articulaţiile capului 10 2. I. 1992.1 Articulaţia sternoclaviculară 28 6.2.1.2. Elena ñ Anatomie funcţională . Biomecanics.

5. Biomecanica g$tului m$inii 47 Articulaţia radiocarpiană 47 Articulaţia medio-carpiană 47 Flexiunea ñ extensiunea 48 Adducţia-abducţia 49 6.5.1.2.5.1. Biomecanica antebraţului 41 6.4.5. Articulaţia coracoclaviculară 31 6. Articulaţia cotului 36 6.4. Articulaţiile degetelor 46 Articulaţiile metacarpofalangiene 46 Articulaţiile interfalangiene 46 6. Articulaţia scapulo-humerală 33 6. Elemente descriptive 33 6. Prehensiunea 54 .5.1.2.5.1.1.2.5.5. Biomecanica articulaţiilor m$inii 47 6.4.2. Articulaţiile intermetacarpiene 46 6. Articulaţiile carpometacarpiene 45 Articulaţia carpometacarpiană a policelui. Articulaţia radiocarpiană 43 6. Biomecanica articulaţiei scapulo-humerale 34 6.3.5.6.4.5. Biomecanica policelui 52 Flexiune-extensiune 52 Abducţie-adducţie 53 Circumducţia 53 Opoziţie-repoziţie 53 6.2.2.3.2.1. Biomecanica centurii scapulare 30 6.2.2.1.4. Biomecanica centurii scapulare în totalitate 32 6.1. Articulaţiile radioulnare 39 6.2.1.5.1.2. 45 Articulaţiile carpometacarpiene ale degetelor II-V 45 6. Articulaţia mediocarpiană 44 6.2.1.2. Elemente descriptive 42 6.2.5. Articulaţiile m$inii 42 6.1.1. Articulaţiile intercarpiene 44 6. Biomecanica ultimelor patru degete (II. V) 51 Flexiunea-extensiunea degetelor 51 %nclinarea marginală 52 6.3.1. Articulaţia scapulotoracică 32 6.2.2.2.1.1.3. IV. Elemente descriptive 39 Articulaţia radioulnară distală 40 6. Elemente descriptive 36 6.3. Biomecanica articulaţiilor metacarpofalangiene 50 6. Sindesmoza coracoclaviculară 29 6.3.1.3.1.5.2.5.4.1.5. III.1.4.1.1. Articulaţia acromioclaviculară 31 6.1.6.6. Ligamentele proprii ale scapulei 30 6. Biomecanica cotului 38 6. Articulaţia sternoclaviculară 30 6.

2.2.2. Articulaţia sacroiliacă 57 7. Elemente descriptive 60 7.1. 55 3.1.rotaţie externă 64 7.1.1.1.1.1.2.2.3.1.5. Articulaţiile intermetatarsiene 77 7.1.2.3. Articulaţiile tarsometatarsiene 76 7. Rolul rotulei 71 7.3.1.1.1. Rolul ligamentului patelei 69 7. Elemente descriptive 74 7.4.3.4. Articulaţia talocalcaneonaviculară 75 7.1. Biomecanica articulaţiei genunchiului 66 7.2.3. Articulaţia transversală a tarsului 76 7. Alte funcţii ale m$inii 56 7. Articulaţia şoldului sau coxofemurală 60 7. Articulaţiile piciorului 74 7.2.2.3. Rolul bazinului în statică 59 7. Articulaţia calcaneocuboidiană 76 7.4.1.1.3. Elemente descriptive 71 7.1.2.1.2.2. Prehensiunea dintre ultimele patru degete (împreună sau izolat) şi podul palmei.2.1.3.1.1.1.4.3.4.2. Articulaţia subtalară 75 7. Elemente descriptive 65 7.2.3.4.1.4.2.4.2.2. Articulaţiile degetelor 77 7.2.1.1. Membrana interosoasă crurală 73 7. Biomecanica articulaţiilor piciorului 78 . Rolul dinamic al bazinului 59 7.2.4. Ligamentele sacroischiadice 58 7. Articulaţiile centurii membrului inferior 57 7.1.1.1.3.3.1. Biomecanica articulaţiilor tibiofibulare 73 7.1. Articulaţia tibiofibulară 72 7.4.2.2.3.1. Prehensiunea între două din ultimele patru degete 55 2. Articulaţia talocrurală 74 7.5.4.2.8. Prinderea 56 6.1. Rolul ligamentelor încrucişate 69 7.1. Articulaţiile membrului inferior 57 7.3.7.2. Simfiza pubiană 58 7. Biomecanica articulaţiei coxofemurale 62 Flexiune ñ extensiune 62 Abducţie ñ adducţie 63 Circumducţia 64 Rotaţie internă .1.1. Biomecanica bazinului 59 7. Articulaţiile intertarsiene 74 7. Elemente descriptive 57 7. Prehensiunea între police şi restul degetelor sau a palmei 55 6.1. Sindesmoza tibiofibulară 72 7. Articulaţia genunchiului 65 7.2.1.4.1.1. Articulaţiile tibiofiburale 71 7.

5. Poziţia orizontală 84 1. Poziţia verticală 84 1.2.5.5.3.4. Detenta 108 4.7.3.2. Biomecanica celorlalte articulaţii ale piciorului 80 Capitolul II 82 Poziţiile sau posturile 82 1. Forţele interioare ale locomoţiei 86 2.4. Aruncarea 110 Bibliografie selectivă 114 Cuprins 115 . Biomecanica articulaţiei gleznei 78 7.5.5.1. cupluri de forţă şi lanţuri cinematice 91 3.4. Planul general de analiză a poziţiilor 82 1.1. Lanţuri cinematice 94 Deprinderile motrice complexe 95 4. Forţele exterioare ale locomoţiei 88 2. Mersul 97 4. Poziţia şez$nd 85 Forţele interioare şi exterioare ale locomoţiei 85 2.1. Lanţuri musculare (cinematice) 93 3.1.1. Săriturile 107 4.2.2.3.1.2. Statica bolţii plantare 78 7.3. Alergarea 103 4. Clasificarea mişcărilor în locomoţie 90 Sincronizarea acţiunilor musculare 91 Grupări funcţionale.1.3. Gruparea funcţională periarticulară 92 3.4. Chingile musculare 93 3. Biomecanica sprijinului plantar 79 7.1.1.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful