UNIVERSITATEA “BABEŞ-BOLYAI” CLUJ-NAPOCA

Facultatea de Drept

PROCEDURĂ CIVILĂ
- suport de curs-
Asist. univ. drd. Valentin Mitea

Cluj- Napoca
2007

1
 Precizare prealabilă

Expunerea de faţă se constituie într-o sinteză a principalelor

teme abordate în cadrul cursului dedicat disciplinei “Procedură
civilă”, fără a oferi o prezentare completă. Astfel fiind, pregătirea
pentru examen face necesară , cu privire la temele care se
regăsesc în prezentul suport de curs, asimilarea informaţiei
cuprinse în cel puţin una dintre lucrările indicate ca bibliografie.

2
 DREPT PROCESUAL CIVIL

Titlul I
Categorii introductive

Dreptul procesual civil reprezintă totalitatea normelor juridice

care reglementează activitatea de judecată, de către instanţele
judecătoreşti, a pricinilor privitoare la drepturi subiective şi interese
legitime a căror protecţie sau valorificare se poate realiza numai pe
calea justiţiei, precum şi executarea silită a hotărârilor judecătoreşti
şi a altor titluri executorii.

Capitolul I
Normele de procedură civilă

Secţiunea 1-a
Clasificarea normelor de procedură civilă

A) După criteriul obiectului de reglementare, distingem:

a) norme de organizare judecătorească:
- reglementează şi determină activitatea instanţelor
judecătoreşti şi a parchetelor de pe lângă acestea , compunerea
completelor de judecată şi incidentele privitoare la compunerea şi
constituirea instanţelor, statutul judecătorilor, activitatea
personalului auxiliar, economic, administrativ şi de serviciu,
vacanţa judecătorească;
- sunt, în general, norme imperative;
b) norme de competenţă;
- reglementează atribuţiile instanţelor judecătoreşti în raport
cu cele ale altor autorităţi publice, precum şi atribuţiile instanţelor

3
judecătoreşti între ele ;
- unele sunt imperative, altele dispozitive;
c) norme de procedură propriu-zisă:
- reglementează condiţiile de exercitare a acţiunii
civile,dezbaterile judiciare, forma hotărârii judecătoreşti, adoptarea
şi comunicarea ei, regimul căilor de atac;
- unele sunt imperative, altele dispozitive;
d) norme de executare silită:
- reglementează condiţiile şi formele în care titularul unui drept
subiectiv obţine realizarea lui efectivă, uzând de forţa de
constrângere a statului în cadrul executării silite;
- sunt, în principal, norme imperative;

B) După criteriul conduitei prescrise, distingem:

a) norme imperative - sunt cele care, prohibitiv sau onerativ,
impun o conduită determinată subiecţilor procesuali, orice abatere
de la ele atrăgând sancţiunea prevăzută de lege;
b) norme dispozitive- sunt cele care fie suplinesc voinţa
neexprimată a părţilor, fie le întregesc voinţa, fie protejează
interesele părţilor în proces;
Ø Interesul practic al acestei clasificări are în vedere
următoarele:
-încălcarea normelor imperative poate fi invocată de oricare
dintre părţi, de reprezentantul Ministerului Public când participă la
judecată ori de instanţă din oficiu; încălcarea normelor dispozitive
poate fi invocată doar de partea în favoarea căreia norma a fost
edictată;
-încălcarea normelor imperative poate fi invocată în orice
stare a pricinii, chiar pentru întâia oară în apel sau recurs;
încălcarea normelor dispozitive se poate face doar până la prima zi
de înfăţişare ce a urmat săvârşirii neregularităţii şi înainte de a
pune concluzii în fond;
-nerespectarea normelor imperative atrage sancţiuni mai
severe( nulitatea absolută, decăderea, perimarea, amenda
judiciară); încălcarea unei norme dispozitive atrage, de obicei,
nulitatea relativă;
-părţile nu pot conveni să deroge de la normele imperative ori

4
să confirme un act de procedură făcut cu încălcarea acestor
norme; dimpotrivă, încălcarea normelor dispozitive permite
confirmarea actului făcut cu nerespectarea lor, partea putând
renunţa la invocarea excepţiilor procesuale privitoare la încălcarea
normelor dispozitive.
C) După criteriul sferei de aplicare distingem:
a) norme generale, acestea fiind normele de drept comun,
aplicabile, în principiu, oricăror cauze şi în orice materie;
b) norme speciale, aplicabile într-un domeniu determinat
expres de lege;
Ø Interesul practic al acestei clasificări are în vedere
următoarele:
- normele speciale sunt de strictă interpretare, nefiind
deci susceptibile de extrapolare;
- legea specială are prioritate de aplicare în raport cu
cea generală;
- legea specială nouă abrogă, în limitele dispoziţiilor
ei, legea generală precedentă, reciproca nefiind
însă valabilă, în lipsă de dispoziţie expresă;
- norma specială se completează în măsura
necesară cu cea generală, reciproca nefiind
valabilă.

Secţiunea a 2-a
Aplicarea în timp a legilor (normelor) de procedură civilă

• Conform art.15 alin.2 din Constituţie, legea dispune numai

pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai
favorabile. Din acest principiu constituţional decurg
următoarele consecinţe: legea nouă are aplicaţie imediată; nu
este interzisă ultraactivitatea legii vechi, ci doar
retroactivitatea legii noi.
a) Aplicarea în timp a legilor de organizare judecătorească
• Acestea sunt, în principiu, de aplicaţie imediată.
• Dacă legea nouă desfiinţează unele organe de jurisdicţie,
existente sub imperiul legii vechi , acestea îşi încetează

5
 imediat activitatea, iar litigiile în curs se transmit din oficiu
organelor jurisdicţionale competente potrivit legii noi.
• Dacă legea nouă modifică modul de compunere a instanţei
(completului), procesele în curs vor fi soluţionate de către
complete compuse potrivit legii noi.
• Dacă legea nouă crează noi organe de jurisdicţie, acestea
sunt imediat învestite cu soluţionarea litigiilor ce intră în
competenţa lor.
b) Aplicarea în timp a legilor de competenţă
• Şi ele sunt, în principiu, de aplicaţie imediată, deşi de lege
lata legiuitorul preferă a lăsa să ultraactiveze legea veche, cât
priveşte procesele în curs, pentru a evita neajunsurile pe care
le-ar angaja trimiterea dosarului la instanţa competentă potrivit
legii noi (a se vedea, pentru aceasta, dispoziţiile art.725 alin.2
C.pr.civ.)
c) Aplicarea în timp a legilor de procedură propriu-zisă:
• Şi aceste legi sunt, în principiu, de aplicaţie imediată, ele
producându-şi efectele asupra proceselor în curs şi
guvernând toate actele şi formalităţile procedurale ce
trebuiesc îndeplinite din momentul intrării în vigoare a legii noi
• Întrucât legile nu retroactivează, valabilitatea actelor de
procedură îndeplinite anterior intrării în vigoare a legii noi se
analizează în raport cu prevederile legii vechi; actele de
procedură nule sub legea veche nu dobândesc valabilitate
prin efectul aplicării legii noi, chiar dacă potrivit legii noi ar fi
valabile;
• Aplicarea în timp a legilor de procedură face însă necesare
unele nuanţări în legătură cu materia problelor, astfel:
Ø admisibilitatea probelor este supusă, în cazul probelor
preconstituite, legii în vigoare la momentul perfectării
operaţiei juridice (ex.: proba cu înscrisuri); în cazul
probelor nepreconstituite (ex.: expertiza, cercetarea la
faţa locului), acestea se supun legii noi;
Ø hotărârea judecătorească trebuie să îndeplinească
condiţiile de fond şi de formă prevăzute de legea în
vigoare în momentul pronunţării ei.
• Normele de executare silită sunt, în principiu de imediată

6
 aplicare, chiar dacă la data obţinerii titlului executoriu legea
avea alt conţinut în raport cu legea în vigoare la momentul
executării silite.

Capitolul III
Procesul civil

Secţiunea 1-a
Noţiunea şi fazele procesului civil

• Noţiune: procesul civil reprezintă activitatea desfăşurată, potrivit

normelor procedurale, de către organul de jurisdicţie, părţile
interesate, organele de executare, de alte organe sau persoane
care,în condiţiile legii, participă la înfăptuirea justiţiei în pricinile
civile în scopul stabilirii sau realizării drepturilor şi intereselor
protejate juridiceşte, ajunse sau nu în stare conflictuală, inclusiv
prin executarea silită a hotărârilor pronunţate.
• Procesul civil are două mari faze:
a) faza judecăţii, declanşată prin introducerea cererii de
chemare în judecată şi finalizată prin pronunţarea unei hotărâri
irevocabile;
b) faza executării silite, în cadrul căreia hotărârile
judecătoreşti cu valoare de de titlu executoriu ori alte înscrisuri
cu o asemenea valoare sunt aduse la îndeplinire de către
organul de executare competent, sub controlul instanţei
judecătoreşti.

Secţiunea a 2-a
Principii care guvernează procesul civil

• Noţiune: sunt reguli generale şi imperative care guvernează

desfăşurarea şi finalizarea procesului civil.

7
• Avem în vedere, ca asemenea principii, pe următoarele:
1) Independenţa judecătorilor
Ø în sensul acestui principiu, judecătorii se supun numai legii,
având datoria de a fi imparţiali,orice persoană, organizaţie,
autoritate sau instituţie fiind datoare să le respecte
independenţa;
Ø independenţa judecătorilor este garantată de separarea
puterii judecătoreşti de celelalte puteri ale statului, de
instituirea incompatibilităţii între funcţia de judecător şi orice
altă funcţie publică sau privată, cu excepţia celor din
învăţământul superior şi de formator în cadrul Institutului
Naţional al Magistraturii sau al Şcolii Naţionale de Grefieri,
precum şi de inamovibilitatea judecătorilor.
2) Inamovibilitatea judecătorilor
Ø apare ca o garanţie a independenţei judecătorilor,
presupunând o sumă de atribute specifice funcţiei de
judecător precum: judecătorul nu poate fi revocat, suspendat,
sancţionat disciplinar, pensionat prematur, mutat dintr-o
circumscripţie judecătorească în alta ori chiar promovat decât
cu riguroasa respectare a legii.
Promovarea, transferarea şi sancţionarea judecătorului sunt
dispuse de Consiliul Superior al Magistraturii.
3) Legalitatea
Ø presupune că: justiţia se înfăptuieşte în numele legii; nimeni
nu este mai presus de lege; justiţia se realizează de către
instanţele judecătoreşti prevăzute de lege; instanţele militare
funcţionează numai în condiţiile legii; competenţa instanţelor
judecătoreşti este stabilită prin lege; alcătuirea instanţei şi
compunerea completului de judecată trebuiesc făcute cu
respectarea riguroasă a legii; procedura de judecată este
stabilită prin lege; împotriva hotărârilor judecătoreşti pot fi
exercitate căile de atac prevăzute de lege; executarea silită se
realizează în condiţiile legii.
4) Exercitarea cu bună-credinţă a drepturilor procesuale
Ø desemnează obligaţia părţilor de a-şi exercita drepturile
procesuale cu bună-
credinţă, adică fără a încălca drepturile şi libertăţile celorlalţi şi

8
 potrivit scopului scopului în vederea căruia au fost
recunoscute de lege.
5) Rolul activ al instanţei
Ø semnifică implicarea judecătorului cauzei în buna ei
soluţionare;
Ø pentru aceasta legea stabileşte, în principal, că:
- judecătorii au îndatorirea de a stărui, prin toate
mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind
aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin
aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri
legale şi temeinice; ei vor putea ordona administrarea probelor
pe care le consideră necesare chiar dacă părţile se
împotrivesc;
- cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept
pe care părţile le invocă în susţinerea pretenţiilor şi apărărilor,
judecătorul este în drept să le solicite acestora să prezinte
explicaţii oral sau în scris, precum şi să pună în dezbaterea lor
orice împrejurări de fapt ori de drept, chiar dacă nu sunt
menţionate în cerere sau în întâmpinare;
- judecătorii au datoria de a le pune în vedere
părţilor drepturile şi obligaţiile ce le revin în funcţie de calitatea
lor în proces şi de a stărui, în toate fazele procesuale, pentru
soluţionarea amiabilă a cauzei;
- în faţa primei instanţe judecătorii au datoria de a
încerca împăcarea părţilor, chiar dacă acestea sunt
reprezentate;
- potrivit art. 118 C.pr.civ., dacă pârâtul nu este
reprezentat sau asistat de avocat, instanţa îi va pune în
vedere la prima zi de înfăţişare să arate excepţiile, dovezile şi
toate mijloacele sale de apărare.
6) Controlul judiciar
Ø are în vedere existenţa unui al doilea grad de jurisdicţie,
astfel încât dacă la nivelul primei instanţe legea a fost greşit
aplicată sau s-a pronunţat o hotărâre netemeinică, să poată fi
îndreptate aceste erori în cadrul unui al doilea grad de
jurisdicţie. În mod obişnuit, legea instituie calea ordinară de
atac a apelului, precum şi căi extraordinare de atac(

9
 recursul,contestaţia în anulare şi revizuirea).
7) Colegialitatea instanţei
Ø presupune formarea completului de judecată din doi sau mai
mulţi judecători, aceasta fiind considerată atât o garanţie a
independenţei şi imparţialităţii judecătorilor, cât şi o garanţie a
legalităţii şi temeiniciei hotărârilor judecătoreşti;
Ø potrivit dispoziţiilor legale în vigoare, judecarea apelului se
face în complet format din 2 judecători, iar a recursului în
complet format, în regulă, din 3 judecători, numai judecata în
prima instanţă fiind realizată de un singur judecător.
8) Egalitatea părţilor
Ø reprezintă corespondentul procesual al principiului
egalităţii în drepturi a cetăţenilor prevăzut de art. 16 al
Constituţiei, ea îmbrăcând două aspecte:
- egalitatea părţilor în raport cu instanţa, în sensul că
aceasta are datoria de a fi imparţială, manifestându-se în mod
egal faţă de părţi;
- egalitatea părţilor între ele, concretizată în
recunoaşterea pentru fiecare a aceloraşi drepturi şi obligaţii
procesuale, circumstanţiate însă de poziţia procesuală a
fiecăreia (reclamant, pârât, intervenient);
9) Dreptul la apărare
Ø este garantat prin modul de organizare şi funcţionare a
instanţelor judecătoreşti şi a activităţii de judecată,
precum şi prin asigurarea, în condiţiile legii, a
asistenţei judiciare.
10) Gratuitatea justiţiei
Ø reprezintă complementul natural al egalităţii părţilor,
susţinut fiind de argumente precum:
- părţile nu îşi plătesc judecătorii;
- sumele plătite de una dintre părţi vor putea fi recuperate,
în cazul câştigării procesului, de la adversarul
procesual;
- legea prevede posibilitatea scutirii de la plata taxei de
timbru, reducerea sau scutirea unor categorii de cereri
de plata taxei de timbru, restituirea parţială a taxei de
timbru în anumite situaţii, eşalonarea plăţii taxei de

10
 timbru.
11) Contradictorialitatea
Ø reprezintă o constantă a procesului civil (afară de etapa
deliberării şi de cea a pronunţării hotărârii), reprezentând
posibilitatea acordată părţilor de a discuta şi argumenta orice
chestiune de fapt sau drept apărută în legătură cu judecata la
iniţiativa lor sau a instanţei.
12) Disponibilitatea
Ø în sens material, desemnează dreptul părţilor de a
dispune de obiectul procesului, adică de dreptul subiectiv ori
interesul legitim a cărui protecţie este cerută justiţiei (ex.:
reclamantul poate renunţa la dreptul dedus judecăţii; părţile
pot încheia o tranzacţie; pârâtul poate achiesa în totul sau în
parte la pretenţiile reclamantului etc.);
Ø în sens procesual, desemnează prerogativa părţilor de a
dispune de mijloacele procedurale recunoscute de lege
(propunerea de dovezi, renunţarea la judecată, invocarea de
excepţii procesuale, exercitarea căilor de atac etc.).
13) Publicitatea şi oralitatea dezbaterilor judiciare
Ø sunt expresii de democratismului şi transparenţei justiţiei;
Ø art. 121 alin.1 C.pr.civ. stabileşte că şedinţele de
judecată vor fi publice, afară de cazurile când legea dispune
altfel, însă instanţa poate hotărâ ca dezbaterile să se facă în
şedinţă secretă (nepublică) dacă dezbaterea publică ar
vătăma ordinea sau moralitatea publică sau pe părţi.
Hotărârea se pronunţă însă întotdeauna în sedinţă publică;
Ø potrivit art.6 pct.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului, hotărârea trebuie să se pronunţe în public, dar
accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei sau
publicului în timpul întregului sau al unei părţi a procesului,în
interesul moralităţii, ordinii publice sau al securităţii naţionale
într-o societate democrată, când interesele minorilor sau
protecţia vieţii private a părţilor în proces o cer sau în măsura
considerată strict necesară de către tribunal, când datorită
unor împrejurări speciale publicitatea ar fi de natură a aduce
atingere intereselor justiţiei;
Ø oralitatea(art.127 C.pr.civ) desemnează dreptul părţilor

11
 de a-şi susţine verbal pretenţiile, de a propune probe, de a
discuta regularitatea actelor de procedură şi de a formula
concluzii.
14) Nemijlocirea şi continuitatea
Ø Nemijlocirea desemnează obligaţia instanţei de a cerceta
în mod direct toate elementele care interesează pentru
dezlegarea pricinii;
- De la principiul nemijlocirii există şi
anumite excepţii, astfel:
1) administrarea dovezilor prin comisie
rogatorie (art. 169 alin.(4) C.pr.civ.);
2) administrarea probelor prin procedura
asigurăriii dovezilor (art. 235 şi urm.
C.pr.civ.);
3) în cazul declinării de competenţă,
dovezile administrate de instanţa
necompetentă rămân în principiu
câştigate judecăţii, instanţa competentă
putând dispune refacerea lor numai
pentru motive temeinice (art. 160
C.pr.civ.);
4) dovezile administrate într-o cerere
perimată pot fi folosite în cadrul unui
nou proces în care se reiterează
aceeaşi cerere de chemare în judecată,
afară de cazul în care instanţa
apreciază că este necesară refacerea
lor (art. 254 alin. (2) C.pr.civ.);
5) în cazul admiterii cererii de strămutare,
instanţa care a admis această cerere
poate hotărî ca actele, deci şi probele
administrate anterior strămutării, să fie
păstrate (art. 40 alin.(4) C.pr.civ.);
6) instanţa de recurs, după casare, poate
trimite cauza spre rejudecare la o altă
instanţă de acelaşi grad, caz în care
aceasta va avea în vedere şi probele

12
 administrate de vechea instanţă (art.
312 alin.(5) C.pr.civ.);
7) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz
de casare, atunci când interesele bunei
administrări a justiţiei o cer, poate trimite
cauza spore o nouă judecată unei alte
instanţe de acelaşi grad;
8) În ipoteza cercetării procesului în cazul
administrării probelor de către avocaţi
(art. 241/1 -241/22 C.pr.civ.);
9) În cazul proceselor funciare, expertizele
extrajudiciare prezentate de către părţi
au aceeaşi valoare probantă ca şi
expertizele ordonate de către instanţa
de judecată, cu condiţia ca acestea să
fie efectuate de experţi autorizaţi de
către Ministerul Justiţiei (art. 4 alin.(5)
din Titlul XIII al Legii nr. 247/2005).
Ø Continuitatea semnifică, în sistemul nostru procesual, că
hotărârea trebuie să fie dată de aceiaşi judecători în faţa
cărora a avut loc dezbaterea în fond a pricinii.
15) Principiul celerităţii
Ø exprimă cerinţa ca procesul să se soluţioneze într-un
termen rezonabil, ideal optim şi previzibil.
16) Limba oficială în justiţie - este limba română, însă cetăţenii
aparţinând minorităţilor naţionale, cetăţenii străini, precum şi
persoanele care nu înţeleg sau nu vorbesc limba română cu
dreptul de a lua cunoştinţă de actele dosarului, de a vorbi în
instanţă şi de a pune concluzii prin interpret.

Capitolul III
Instanţele judecătoreşti şi statutul magistratului

13
Secţiunea 1-a
Categoriile de instanţe judecătoreşti

• Conform Legii nr.304/2004 republicată, instanţele judecătoreşti

sunt: judecătoriile,tribunalele, tribunalele specializate, curţile de
apel şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

a) Judecătoriile:
-în regulă, acestea asigură primul grad de jurisdicţie, fiind instanţe
de drept comun pentru judecata în prima instanţă;
-funcţionează în fiecare judeţ şi în mun. Bucureşti, numărul lor şi
localitatea de reşedinţă în care funcţionează fiind stabilite prin lege;
b) Tribunalele:
-în regulă, asigură cel de-al doilea grad de jurisdicţie, fiind instanţe
de drept comun pentru judecata în apel;
-funcţioneză în fiecare judeţ (câte unul) precum şi în municipiul
Bucureşti;
-activitatea lor de judecată cuprinde: judecata în primă instanţă;
judecata în apel; judecata în recurs.
Notă: Potrivit dispoziţiilor art.37 alin.1 din Legea nr.304/2004, se pot
înfiinţa tribunale specializate pentru cauze civile, cauze penale,
cauze comerciale, cauze cu minori şi de familie, cauze de
contencios administrativ şi fiscal, cauze privind conflicte de muncă
şi asigurări sociale, precum şi cauze în materie maritimă şi fluvială
sau în alte materii. Acestea sunt instanţe fără personalitate juridică,
ele preluând cauzele de competenţa tribunalului în domeniile în
care se înfiinţează.
c) Curţile de apel:
- sunt în număr de 15, la care se adaugă Curtea Militară de Apel,
în circumscripţia lor aflându-se mai multe tribunale;
- activitatea lor de judecată cuprinde, în condiţiile legii: judecata în
primă instanţă; judecata în apel; judecata în recurs.
d) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie:
- are ca principală funcţie asigurarea aplicării corecte şi unitare a
legii de către instanţele judecătoreşti, soluţionând recursuri şi
recursuri în interesul legii.

14
Secţiunea a 2-a
Compunerea completelor de judecată

• Conform legii, cauzele date în competenţa de primă instanţă a

judecătoriilor, tribunalelor şi curţilor de apel se judecă de un
singur judecător. Fac excepţie cauzele privind conflictele de
muncă şi litigiile de muncă şi asigurări sociale, care se judecă în
primă instanţă de un complet format dintr-un judecător şi doi
asistenţi judiciari, dintre care unul reprezintă asociaţiile
patronale, iar celălalt sindicatele.
• Apelurile se judecă de tribunalele şi curţile de apel în complet
format din 2 judecători
• Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă, în regulă, în complete
formate din 3 judecători din aceeaşi secţie. În anumite situaţii,
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă în complet de 9
judecători sau în secţiile unite.

Secţiunea a 3-a
Statutul magistratului

• Potrivit art.1 din Legea nr.303/2004, magistratura este

activitatea judiciară desfăşurată de judecători în scopul
înfăptuirii justiţiei şi de procurori în scopul apărării intereselor
generale ale societăţii, a ordinii de drept, precum şi a drepturilor
şi libertăţilor cetăţenilor.
• Judecătorii sunt independenţi, se supun numai legii şi trebuie să
fie imparţiali.
• Judecătorii numiţi de Preşedintele României sunt, în condiţiile
legii, inamovibili, în vreme ce procurorii se bucură de stabilitate
şi, în condiţiile legii, sunt independenţi.
• Principalul instrument legal de garantare a bunei administrări a
justiţiei şi a independenţei judecătorilor este reprezentat de
inamovibilitatea lor;

15
Ø inamovibilitatea este instituţia pe temeiul căreia
judecătorul nu poate fi eliberat din funcţie, suspendat,
pensionat, avansat sau transferat prin voinţa arbitrară a
executivului ori altfel decât cu riguroasa respectare a
formelor şi condiţiilor prevăzute de lege;
Ø inamovibilitatea implică o dublă garanţie: judecătorul
are certitudinea, fondată pe lege, că destituirea şi
suspendarea sa nu pot fi arbitrare, iar transferul său la o
altă instanţă nu poate fi decis cu ocolirea voinţei sale;
justiţiabilii au garanţia că nu este posibilă constituirea
unor instanţe speciale, alcătuite prin deplasarea unor
judecători anume aleşi în scopul soluţionării cauzei lor.
Astfel:
- eliberarea din funcţie a judecătorilor şi procurorilor
poate fi făcută doar în următoarele cazuri: demisie;
pensionare, potrivit legii; transferarea într-o altă funcţie în
condiţiile legii; incapacitate profesională; ca sancţiune
disciplinară; condamnarea definitivă a judecătorului sau
procurorului pentru o infracţiune; încălcarea dispoziţiilor
art.7 din Legea nr. 303/2004; nepromovarea examenului
prevăzut de art.33 alin.14 din Legea nr. 303/2004;
neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art.14 alin.2 lit.a),
c) şi e) din Legea nr. 303/2004;
- suspendarea din funcţie a judecătorilor şi
procurorilor intervine dacă: s-a pus în mişcare acţiunea
penală prin ordonanţă sau rechizitoriu; judecătorul suferă
de o boală psihică ce îl împiedică să-şi exercite funcţia în
mod corespunzător;
- promovarea judecătorilor şi procurorilor în funcţii la
tribunale, curţi de apel şi parchete se face numai prin
concurs organizat la nivel naţional, în limitele posturilor
existente, de către Consiliul Superior al Magistraturii;
- promovarea judecătorilor şi procurorilor în funcţii
de conducere la tribunale, curţi de apel şi parchete se
face, de asemenea, numai prin concurs sau examen
organizat de către Consiliul Superior al Magistraturii;
- delegarea judecătorilor şi procurorilor la

16
 judecătorii, tribunale, tribunale specializate sau curţi de
apel se poate dispune numai cu acordul scris al acestora,
pe o perioadă de cel mult 90 zile într-un an şi poate fi
prelungită, tot cu acordul scris al acestora, cel mult încă
90 zile;
- detaşarea judecătorilor şi procurorilor se dispune,
de către Consiliul Superior al Magistraturii, cu acordul
scris al acestora, pentru o perioadă cuprinsă între 6 luni
şi 3 ani. Detaşarea se poate prelungi o singură dată,
pentru o perioadă de până la 3 ani;
- transferul judecătorilor şi procurorilor de la o
instanţă la alta sau de la un parchet la alt parchet ori la o
instituţie publică se aprobă, la cererea celor în cauză, de
către Consiliul Superior al Magistraturii.
• Judecătorii şi procurorii sunt supuşi unor incompatibilităţi,
interdicţii şi incapacităţi, acestea reprezintând garanţii ale
desfăşurării activităţii de magistrat în condiţii adecvate misiunii lui
profesionale.
A) Incompatibilitatea reprezintă ansamblul măsurilor de protecţie a
judecătorilor constând în imposibilitatea acestora de a mai
îndeplini, concomitent, şi alte funcţii sau sarcini.
• Astfel, funcţia de judecător este incompatibilă cu orice altă
funcţie publică, cu excepţia
funcţiilor didactice din învăţământul superior, precum şi a celor de
instruire din cadrul Institutului Naţional al Magistraturii şi al Şcolii
Naţionale de Grefieri.
• Judecătorul nu poate exercita un mandat politic, indiferent de
natura acestuia şi modul
în care mandatul s-a dobândit.
• Judecătorul nu poate fi rechiziţionat pentru alte servicii publice
decât cel militar.
B) Interdicţiile au, de asemenea, caracterul unor măsuri de
protecţie a judecătorului şi procurorului (dar indirect şi a
justiţiabilului), acestora fiindu-le interzis: să desfăşoare activităţi de
arbitraj în litigii civile, comerciale sau de altă natură; să aibă calitate
de asociat, membru în organele de conducere, administrare sau
control la societăţi civile, comerciale, inclusiv bănci sau alte instituţii

17
de credit, societăţi de asigurare sau financiare, companii naţionale,
societăţi naţionale ori regii autonome; să desfăşoare activităţi
comerciale , direct sau prin persoane interpuse; să aibă calitatea
de membru al unui grup de interes economic.
C) Incapacităţile
-unele sunt de aplicaţie generală(ex.: conform art.1309 C. civ.,
judecătorii nu pot fi cesionari de drepturi litigioase);
-altele privesc un proces determinat (recuzarea, abţinerea).

18
 Titlul II
Acţiunea civilă

Noţiune: acţiunea civilă reprezintă ansamblul mijloacelor

procesuale prin care poate fi solicitat şi asigurat concursul unui
organ jurisdicţional în vederea recunoaşterii sau realizării unui
drept ori interes, fie prin afirmarea dreptului subiectiv preexistent
sau constituirea unei situaţii juridice noi, fie prin plata unei
despăgubiri sau şi prin plata unei despăgubiri.

Capitolul I
Consideraţii generale

Secţiunea 1-a
Categorii de acţiuni civile

• În mod obişnuit, sunt avute în vedere următoarele categorii de

acţiuni civile:
a) Acţiuni patrimoniale şi acţiuni extrapatrimoniale:
Ø acţiunile patrimoniale sunt cele care privesc drepturi
sau situaţii juridice având conţinut economic (putând fi,
la rândul lor, imobiliare, mobiliare, personale, reale,
petitorii, posesorii);
Ø acţiunile extrapatrimoniale protejează drepturi
personale nepatrimoniale (precum dreptul la viaţă;
dreptul la sănătate şi integritate fizică şi morală;
drepturi personale nepatrimoniale de autor; drepturile
privind identificarea persoanei fizice). În principiu,
acţiunile personale nepatrimoniale nu pot fi puse în
mişcare decât de titularii lor (ex.: acţiunea de divorţ,
acţiunea în anularea căsătoriei), având uneori reguli

19
 specifice de exercitare şi finalizare (ex.: acţiunea de
divorţ);
b) Acţiuni mobiliare şi acţiuni imobiliare:
Ø acţiunea mobiliară este aceea prin care se valorifică sau
protejează un drept asupra unui bun mobil prin natura lui, prin
determinarea legii sau prin anticipaţie;
Ø acţiunea imobiliară este cea prin care se tinde la valorificarea
unui drept asupra unui bun imobil prin natura lui,prin obiectul
la care se aplică sau prin destinaţie;
• Interesul practic al acestei clasificări este următorul:
- sub aspectul capacităţii procesuale: exercitarea unei acţiuni
imobiliare este, în general, considerată un act de dispoziţie;
exercitarea unei acţiuni mobiliare este, obişnuit,
considerată un act de administrare;
- sub aspectul competenţei instanţei: acţiunile privitoare la
bunuri mobile se introduc de regulă la instanţa de la
domiciliul pârâtului; cele privitoare la bunuri imobile, la
instanţa de la locul situării imobilului( art.13 C.pr.civ).
Totuşi, competenţa este alternativă în cazul acţiunilor
personale imobiliare (art. 10 pct.1,2 C.pr.civ);
- sub aspectul executării silite: regulile care guvernează
executarea mobiliară, respectiv imobiliară sunt diferite;
- sub aspectul legii aplicabile: în cazul litigiilor cu elemente
de extraneintate acţiunile privitoare la bunuri mobile sunt
guvernate de legea persoanei (lex personalis); cele
privitoare la bunuri imobile sunt guvernate de legea statului
în care se găsesc (lex rei sitae).
c) Acţiuni personale şi acţiuni reale:
Ø acţiunile personale sunt cele prin care se valorifică sau se
protejează drepturi de creanţă, putând fi mobiliare (când
dreptul de creanţă are ca obiect un bun mobil) sau imobiliare
(când dreptul are ca obiect un bun imobil);
Ø acţiunile reale sunt cele prin care se tinde la valorificarea unui
drept real asupra unui bun, putând fi mobiliare sau imobiliare,
după cum dreptul real are ca obiect un bun mobil sau imobil.
• Interesul practic al clasificării în acţiuni personale şi reale are în
vedere următoarele:

20
 - sub aspectul calităţii procesuale pasive: în cazul acţiunilor
personale, titularul dreptului se îndreaptă împotriva subiectului
pasiv al raportului obligaţional; în cazul acţiunii reale,
reclamantul se îndreaptă împotriva celui care deţine bunul;
- sub aspectul competenţei teritoriale: acţiunile personale se
adresează instanţei de la domiciliul debitorului (pârâtului);
acţiunile reale se introduc instanţei de la locul situării bunului
(acţiunile reale imobiliare, art.13 C.pr.civ.), de la domiciliul sau
reşedinţa pârâtului (acţiunile reale mobiliare), competenţa
putând fi chiar alternativă în cazul acţinilor reale mobiliare şi
acţiunilor personale imobiliare şi mobiliare;
- sub aspectul prescripţiei dreptului la acţiune: acţiunile personale
se prescriu într-un termen de 3 ani; acţiunile reale sunt, unele,
imprescriptibile, altele prescriptibile în diferite termene.
d) Acţiuni petitorii şi acţiuni posesorii:
Ø acţiunile petitorii sunt cele prin care se tinde la apărarea
dreptului de proprietate sau altui drept real, ele vizând
fondul dreptului şi aparţinând celui care se pretinde a fi
titularul dreptului real;
Ø acţiunile posesorii tind la apărarea posesiei, ca stare de
fapt;
• Interesul practic al distincţiei între acţiuni petitorii şi posesorii
vizează:
- sub aspectul probaţiunii: în cazul acţiunii petitorii,
reclamantul trebuie să facă dovada că este titularul
dreptului real ; în cazul acţiunii posesorii, reclamantul este
suficient să-şi dovedească simpla calitate de posesor,
nefiindu-i cerută şi dovada calităţii de proprietar;
- sub aspectul termenului de exercitare a acţiunii: în cazul
acţiunii petitorii, sunt de observat diferitele termene de
prescripţie; în cazul acţiunii posesorii, termenul are durata
de 1 an şi curge de la data tulburării sau deposedării, iar ca
natură juridică este unul de procedură, deci în principiu
nesusceptibil de întrerupere sau suspendare;
- sub aspectul autorităţii de lucru judecat: hotărârea
judecătorească pronunţată în posesoriu nu are autoritate de
lucru judecat într-o acţiune petitorie ulterioară (diferă

21
 cauza); hotărârea judecătorească pronunţată în petitoriu
are autoritate de lucru judecat într-o acţiune posesorie
ulterioară (prin proprietate se apără implicit şi posesia);
hotărârea judecătorească pronunţată în posesoriu are
autoritate de lucru judecat faţă de o acţiune posesorie
ulterioară dacă starea de fapt şi caracterele posesiei nu s-
au schimbat în raport cu cele existente la momentul
judecării primei acţiuni.
f) Acţiuni în realizare, acţiuni în constatare şi acţiuni în constituire
(sau de transformare):
Ø acţiunea în realizare (numită şi acţiune în condamnare, în
adjudecare, acţiune cu putere executorie) este cea prin care
reclamantul ce se pretinde titularul unui drept subiectiv încălcat
solicită obligarea pârâtului la respectarea acestuia sau, după
caz, la plata despăgubirilor pentru prejudiciul ce i-a fost cauzat.
Hotărârea instanţei prin care se admite o asemenea acţiune
valorează titlu executoriu;
Ø acţiunea în constatare (în recunoaşterea dreptului, în
confirmarea lui) este cea prin care se solicită fie constatarea
existenţei dreptului reclamantului (acţiune în constatare
pozitivă), fie inexistenţa unui drept al pârâtului împotriva
reclamantului (acţiune în constatare negativă). Hotărârea
pronunţată într-o asemenea acţiune este lipsită de forţă
executorie, căci ea constată, nu obligă la a da, a face sau a nu
face.
§ Pe lângă condiţiile generale de exercitare a acţiunii
civile, în cazul acţiunii în constatare se cer şi condiţii
speciale, şi anume:
- să ceară constatarea existenţei sau
inexistenţei unui drept;
- să nu aibă la îndemână o acţiune în realizarea
dreptului;
Ø acţiunea în constituire (sau de transformare) este cea prin
care se solicită instanţei ca, aplicând legea la anumite fapte, să
creeze între părţi o situaţie juridică nouă (ex.: acţiunea de divorţ,
acţiunea pentru desfacerea adopţiei, pentru stabilirea filiaţiei,
pentru tăgada paternităţii, pentru punerea sub interdicţie ş.a.). În

22
 mod obişnuit, aceste acţiuni produc efecte doar pentru viitor şi
au caracter strict personal, putând fi exercitate, de regulă, doar
de subiecţii situaţiilor juridice deduse judecăţii.

Secţiunea a 2a
Exercitarea acţiunii civile

• Conform art.21 din Constituţie, orice persoană se poate adresa

justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor
sale legitime, nici o lege neputând îngrădi exerciţiul acestui
drept.
• Exercitarea acţiunii civile debutează cu adresarea unei cereri
organului de jurisdicţie, aceasta reprezentând actul de
procedură prin care persoana îndreptăţită sau care se pretinde
îndreptăţită solicită restabilirea ordinii de drept încălcate.

Secţiunea a 3-a
Categorii de cereri

Avem în vedere următoarele categorii de cereri în justiţie:

a) cerere introductivă de instanţă (iniţială)- este cea care sesizează
organul de jurisdicţie şi îl obligă la soluţionarea litigiului dintre părţi,
sub sancţiunea denegării de dreptate;
b) cerere incidentă - desemnează orice altă cerere care intervine
ulterior cererii introductive, deci după declanşarea procesului civil şi
în cursul acestuia.
-distingem mai multe categorii de cereri incidente, astfel:
Ø cerere adiţională (întregitoare sau modificatoare) - este
cererea prin care reclamantul schimbă unele din elementele
cererii iniţiale sau propune noi dovezi (art.132 alin.1 C.pr.civ.);
Ø cerere reconvenţională - este cererea prin care pârâtul
formulează pretenţii proprii împotriva reclamantului;
Ø cerere de intervenţie voluntară (art.49-56 C.pr.civ);
- are două forme:

23
 - intervenţia voluntară principală, prin care
intervenientul formulează o pretenţie proprie;
- intervenţia voluntară accesorie, prin care este
sprijinită apărarea uneia din părţile iniţiale ale
procesului (reclamant sau pârât),fără ca
intervenientul să invoce un drept propriu;
Ø cerere de intervenţie forţată, ce poate fi formulată de
reclamant sau pârât în scopul atragerii unui terţ în proces;
- are trei forme:- chemarea în judecată a altor persoane;
- chemarea în garanţie;
- arătarea titularului dreptului.
c) cerere principală – este cererea care, pentru prima oară,
stabileşte o legătură procesuală între părţi şi instanţă (ex.: cererea
de chemare în judecată, cererile de intervenţie)
- într-o altă accepţiune, fondată pe tipologia ce
rezultă din dispoziţiile art.17 C.pr. civ., cererea principală este
aceea a cărei soluţionare nu depinde de soluţia dată altei cereri;
d) cerere accesorie - este cea a cărei rezolvare este influenţată de
soluţia dată în cererea principală
- la rândul lor, cererile accesorii se subclasifică în:
• obiective (obligatorii) – sunt cele cu privire la care instanţa
trebuie să se pronunţe, chiar dacă părţile nu le-au formulat
(ex.: obligaţia instanţei de a hotărâ cu privire la încredinţarea
copiilor minori în caz de divorţ, chiar dacă părţile nu au cerut).
• subiective (facultative), a căror deducere spre judecată
depinde exclusiv de voinţa părţilor.

Secţiunea a 4-a
Forma cererilor

• Conform art.82 alin.1 C.pr.civ., orice cerere trebuie să fie făcută

în scris şi să cuprindă arătarea instanţei, numele, domiciliul sau
reşedinţa părţilor ori, după caz, denumirea şi sediul lor şi ale
reprezentantului, obiectul cererii şi semnătura.
• Când cererea este făcută de reprezentantul titularului dreptului ori
al interesului legitim,
cererii trebuie să i se alăture actul doveditor al calităţii de

24
reprezentant.
• Dacă cererea poartă o denumire greşită, ea se consideră valabil
făcută( art.84),
instanţa fiind datoare să o interpreteze potrivit scopului urmărit
de parte.

Secţiunea a 5-a
Efectele cererilor în justiţie

• Orice cerere în justiţie, fie ea iniţială sau incidentă, produce, de

regulă, următoarele efecte generale:
Ø dreptul subiectiv devine un drept litigios, astfel că, în
condiţiile legii, devine posibil retractul litigios;
Ø întreruperea prescripţiei extinctive; totuşi, dacă cererea
(acţiunea) este respinsă, anulată, perimată sau s-a
renunţat la ea, efectul întreruptiv de prescripţie este
înlăturat;
Ø operează punerea în întârziere a debitorului, cu
următoarele consecinţe: creditorul este îndreptăţit să
pretindă daune compensatorii ori,după caz, moratorii;
când obligaţia debitorului constă în a da un bun individual
determinat, riscul pieirii bunului se strămută asupra
debitorului;
Ø în condiţiile legii sau în baza unei convenţii a părţilor
poate opera transmiterea cererii şi, implicit, a calităţii
procesuale;
• De asemenea, se produc şi unele efecte procesuale specifice:
Ø naşterea de raporturi procesuale între părţi, presupunând
drepturi şi obligaţii de natură procedurală;
Ø naşterea de raporturi juridice procesuale între părţi şi
instanţă;
Ø sesizarea instanţei şi obligarea ei la a soluţiona cererea
în limitele competenţei sale legale.

25
Secţiunea a 6-a
Condiţiile de exercitare a acţiunii civile

• Condiţiile de exercitare a acţiunii civile sunt: interesul (a),

capacitatea procesuală (b),calitatea procesuală (c).
a) Interesul
• Noţiune: reprezintă profitul (folosul) material şi/sau moral urmărit
de reclamant prin exercitarea acţiunii, el justificând pornirea
procesului.
• Interesul trebuie să existe în raport cu acţiunea în ansamblul ei,
dar şi în raport cu mijloacele procesuale care o compun (ex.: la
exercitarea unei căi de atac).
• Atributele interesului sunt:
Ø să fie juridic şi legitim (deci conform cu legile în vigoare şi
normele de convieţuire socială; să fie ocrotit de lege);
Ø să fie născut şi actual (în sensul că, de regulă, trebuie să
existe la momentul introducerii acţiunii şi să se păstreze pe
întreaga ei durată);
Ø să fie direct şi personal (în sensul că folosul urmărit prin
cererea în justiţie trebuie să aparţină titularului acesteia,
neputând fi primită o cerere făcută în folosul altuia ori pentru
apărarea, în general, a legii);
Ø să fie pozitiv şi concret (în sensul de a fi semnificativ, iar nu
vădit insignifiant).
• Sancţiunea exercitării unei acţiuni fără a avea interes este
respingerea acesteia, excepţia lipsei interesului fiind una de fond,
absolută şi peremptorie.
b) Capacitatea procesuală
• Reprezintă aplicaţia procesuală a capacităţii civile, ea îmbrăcând
două aspecte:
- capacitatea procesuală de folosinţă (1)
- capacitatea procesuală de exerciţiu (2)
1) Capacitatea procesuală de folosinţă
• Noţiune: desemnează aptitudinea persoanelor fizice de a
avea, în principiu, orice drepturi şi obligaţii de natură
procesuală ori, în cazul persoanelor juridice, acele drepturi ţi

26
 obligaţii necesare realizării scopului lor.
• Ca şi în dreptul material, şi în dreptul procesual capacitatea
este regula, iar incapacitatea, excepţia.
• În cazul persoanelor fizice, capacitatea procesuală de
folosinţă începe la naştere şi sfârşeşte la moartea lor.
• În cazul persoanelor juridice, capacitatea de folosinţă se
dobândeşte diferit, după cum sunt supuse sau nu înregistrării
(de la data înregistrării ori de la data actului de dispoziţie care
le înfiinţează, de la data actului de dispoziţie ori a autorizării
înfiinţării) şi încetează la data încetării persoanei juridice
însăşi prin divizare, dizolvare sau comasare.
• Pot sta în judecată, ca pârâte, şi asociaţiile sau societăţile
care nu au personalitate juridică, dacă au organe proprii de
conducere.
• Sancţiunea lipsei capacităţii procesuale de folosinţă este
nulitatea absolută a actului sau actelor procedurale făcute de
parte, excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă fiind
una de fond, absolută şi peremptorie.
2) Capacitatea procesuală de exerciţiu
• Noţiune: desemnează aptitudinea persoanei fizice sau juridice
care are folosinţa unui drept subiectiv de a şi-l apăra sau
valorifica în proces, personal sau printr-un reprezentant
convenţional.
• Sunt lipsiţi de capacitate procesuală de exerciţiu minorii sub
14 ani şi persoanele puse sub interdicţie.
• Are capacitate procesuală de exerciţiu restrânsă minorul care
a împlinit 14 ani.
• Au deplină capacitate procesuală de exerciţiu majorii, dacă nu
sunt puşi sub interdicţie.
• Ca instrumente de protecţie, trebuie remarcat că pentru
minorul de până la 14 ani, precum şi pentru cel pus sub
interdicţie, funcţionează instituţia reprezentării judiciare legale,
iar pentru minorul între14-18 ani, funcţionează instituţia
asistării.
Aşa fiind, minorii sub 14 ani şi cei puşi sub interdicţie nu pot
sta personal în proces, ci doar prin reprezentanţii lor legali.
• Când persoana fizică lipsită în totul sau în parte de exerciţiul

27
 drepturilor sale nu are reprezentant legal şi există urgenţă,
instanţa va numi, la cererea părţii interesate, un curator
special care să o reprezinte până la numirea, în condiţiile legii,
a reprezentantului legal. De asemenea, se va putea numi un
curator special în caz de conflict de interese între
reprezentant şi reprezentat sau când o persoană juridică,
chemată să stea în judecată, nu are reprezentant legal( art.44
C. pr. civ).
• Conform art. 45/1 C.pr.civ., actele procesuale de dispoziţie
reglementate de art.246, 247, 271-273 C.pr.civ. ori de alte
dispoziţii legale, făcute în orice proces de reprezentanţii
persoanelor prevăzute la art.45 alin.1 C.pr.civ( minori,
persoane puse sub interdicţie, dispăruţi) nu vor împiedica
judecata, dacă instanţa apreciază că ele nu sunt în interesul
acelor persoane.
• Sancţiunea îndeplinirii unui act de procedură de către cel ce
nu are exerciţiul drepturilor procesuale este nulitatea relativă
a actului, excepţia lipsei capacităţii de exerciţiu putând fi
invocată în orice stare a pricinii de către oricare dintre părţi,
de instanţa din oficiu ori de către procuror când participă la
judecată. În cazul invocării acestei excepţii, instanţa va
acorda un termen în interiorul căruia ocrotitorul legal va putea
ratifica actul, în caz contrar urmând a se dispune anularea lui.
3) Calitatea procesuală
• Noţiune: desemnează puterea de a sta în justiţie ca reclamant
sau pârât şi presupune, în regulă, existenţa unei identităţi
între, pe de o parte, persoana reclamantului şi persoana care
este titular al dreptului subiectiv în raportul juridic dedus
judecăţii (calitate procesuală activă), iar pe de altă parte între
persoana pârâtului şi cel obligat în cadrul aceluiaşi raport
juridic (calitate procesuală pasivă).
• Sub aspectul justificării calităţii procesuale reţinem că sarcina
de a-şi dovedi propria calitate procesuală, dar şi pe aceea a
pârâtului, îi revine reclamantului, căci el a exercitat acţiunea,
instanţele fiind datoare să verifice chiar din oficiu existenţa
calităţii procesuale active şi pasive.
• Calitatea procesuală poate fi transmisă unei alte persoane,

28
 această transmisiune putând fi legală sau convenţională:
Ø în cazul persoanelor fizice, transmisiunea legală a calităţii
procesuale se realizează prin moştenire, astfel că
moştenitorii acceptanţi vor dobândi poziţia procesuală a
autorului lor, afară doar de cazurile în care legea interzice
aceasta (ex.: acţiunea de divorţ, caz în care căsătoria
încetează prin deces, iar dosarul se închide);
Ø în cazul persoanelor juridice, transmisiunea legală se
realizează prin reorganizarea persoanei juridice parte în
proces, în sensul că persoana juridică nou-creată prin
fuziune, absorbţie sau divizare dobândeşte calitatea
procesuală a persoanei juridice supuse reorganizării,
devenind, după caz, reclamant sau pârât;
Ø transmisiunea convenţională intervine atât în cazul
persoanelor fizice, cât şi al celor juridice, în temeiul unei
înţelegeri( convenţie) născute între una din părţile cauzei şi
un terţ, convenţie prin care terţul devine titular al dreptului
litigios, (ex.: în cazul vânzării, schimbului sau donării
bunului litigios, al cesiunii de creanţă);
Ø sub aspectul efectelor transmisiunii, cel care dobândeşte
calitatea procesuală preia procesul în stadiul în care se
găseşte, actele procesuale îndeplinite anterior de
transmiţător fiindu-i opozabile.
• În procedura necontencioasă, legea recunoaşte calitatea
procesuală în căile de atac oricărei persoane interesate
(art.336 alin.3 C.pr.civ), în sensul că recursul poate fi făcut de
orice persoană interesată chiar dacă nu a fost citată la
dezlegarea cererii.
• Sancţiunea lipsei calităţii procesuale active sau, după caz,
pasive constă în respingerea acţiunii întrucât a fost introdusă
de o persoană fără calitate procesuală sau pentru că a fost
introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală.
• Excepţia lipsei calităţii procesuale poate fi invocată în orice
stare a pricinii de către oricare dintre părţi, de instanţă din
oficiu sau de procuror când participă la judecată, fiind o
excepţie procesuală absolută, de fond şi peremptorie.

29
Secţiunea a 7-a
Mijloacele de acţiune ale pârâtului

• Întrucât în procesul civil interferează două acţiuni( a

reclamantului, respectiv a pârâtului), este firească identificarea
mijloacelor de acţiune ale pârâtului în procesul civil, deci
mijloacele ce compun propria lui acţiune.
• Acestea desemnează, în sens larg, posibilele forme în care
pârâtul se manifestă înprocesul civil, şi anume: mărturisirea (a);
achiesarea (b); excepţiile procesuale (c); renunţarea – ca
modalităte de înlăturare a sancţiunii decăderii(d); renunţarea la
dreptul de a invoca excepţia de nulitate relativă, confirmarea sau
acoperirea nulităţii relative a actului de procedură (e), apărările în
fond (f); cererea reconvenţională (g).

a) Mărturisirea

• Noţiune: desemnează recunoaşterea de către una dintre părţi a

unui fapt, ori chiar a exactitudinii lui, pe care cealaltă îşi întemeiază
pretenţiile sau apărările.
• Trăsăturile mărturisirii sunt următoarele:
-este un act unilateral de voinţă, în principiu irevocabil
(excepţie: mărturisirea judiciară poate fi revocată pentru eroare de
fapt- art.1206 alin.2 C.civ.);
-este un act procesual de dispoziţie, deci care poate fi făcut
doar de către parte, mandatarul ei neputând mărturisi decât în baza
unei procuri speciale care îi recunoaşte, în mod expres, acest
drept;
-trebuie să provină de la o persoană capabilă şi conştientă,
cel care mărturiseşte trebuind să ştie că, făcând mărturisirea,
aceasta va putea fi întrebuinţată împotriva sa. Prin urmare, minorii
şi cei puşi sub interdicţie nu pot face mărturisire, cu excepţia
recunoaşterii de paternitate sau maternitate;
-voinţa de a recunoaşte trebuie să fie neechivocă, sinceră, şi
neviciată;

30
 -în principiu, mărturisirea trebuie să fie expresă, tăcerea
nevalorând mărturisire (excepţie: art.225 C.pr.civ prevede că dacă
partea, fără motive temeinice, refuză să răspundă la interogatoriu
sau nu se înfăţişează la interogatoriul ce s-a propus, instanţa
poate socoti aceste împrejurări fie ca o mărturisire deplină, fie doar
ca pe un început de dovadă în folosul părţii potrivnice).
• Din dispoziţiile art.1204 C.civ. rezultă că mărturisirea poate fi
judiciară sau extrajudiciară.
-este judiciară mărturisirea făcută în cursul judecăţii şi privitor
la însuşi procesul în curs; la rândul ei, mărturisirea judiciară poate
fi: spontană (voluntară) sau provocată (obţinută la interogatoriu);
scrisă ori verbală;
-este extrajudiciară mărturisirea făcută în afara procesului în
curs; la rândul ei, poate fi scrisă ori verbală.
• După conţinutul ei, mărturisirea poate fi: simplă, calificată sau
complexă.
- este simplă mărturisirea unui fapt făcută pur şi simplu, deci
fără rezerve sau adăugarea altor elemente;
- este calificată mărturisirea ce conţine o recunoaştere a
faptului, însă acestui fapt autorul mărturisirii îi atribuie o altă
semnificaţie sau îi asociază anumite circumstanţe sau elemente
concomitente faptului care îi schimbă efectele juridice, astfel că, în
realitate, nu se mărturiseşte (ex. am primit o sumă de bani, dar nu
ca împrumut, ci ca preţ al unui bun);
- mărturisirea este complexă în situaţia în care faptul este
recunoscut, însă lui i se asociază un altul, ulterior şi distinct de cel
recunoscut, care tinde să diminueze ori să înlăture în totul efectele
mărturisirii primului fapt (ex.: am primit un împrumut, dar am
restituit suma);
- deşi art.1206 alin.2 C.civ. prevede că mărturisirea este
indivizibilă, această dispoziţie legală este astăzi socotită ca fiind de
recomandare, considerându-se, obişnuit, că mărturisirea calificată,
precum şi cea complexă, pot fi în principiu scindate;
- forţa probantă a mărturisirii este, din punct de vedere legal,
egală cu a celorlalte mijloace de probă.

b) Achiesarea

31
• Noţiune: este o manifestare de voinţă unilaterală şi voluntară prin
care pârâtul recunoaşte pretenţiile reclamantului ori prin care, după
caz, partea care a pierdut procesul se conformează hotărârii
judecătoreşti.
• Achiesarea îmbracă două forme: achiesarea pârâtului la
pretenţii(1); achiesarea părţii care a pierdut procesul la hotărâre(2).
1) Achiesarea la pretenţii poate fi spontană sau provocată prin
interogatoriu, semnificând recunoaşterea caracterului fondat al
cererii reclamantului şi, în consecinţă, renunţarea pârâtului la
apărare;
-achiesarea la pretenţii poate fi parţială (se recunosc doar unele
dintre pretenţii) sau totală (se recunosc în totalitatea lor pretenţiile
reclamantului); când achiesarea este parţială, instanţa poate
pronunţa, în baza art.270 C.pr.civ, o hotărâre parţială ce are
avantajul că este executorie de drept.
2) Achiesarea la hotărâre semnifică renunţarea părţii la calea de
atac acordată de lege, astfel că hotărârea devine irevocabilă şi
dobândeşte putere de lucru judecat;
-această formă a achiesării poate fi implicită (tacită) sau expresă:
Ø achiesarea implicită constă în executarea voluntară a
obligaţiei stabilite prin hotărâre;
Ø achiesarea expresă constă într-o declaraţie explicită în sensul
achiesării (precum: declaraţia de renunţare la calea de atac
făcută imediat după pronunţarea hotărârii, consemnată într-un
proces verbal întocmit şi semnat de preşedinte şi grefier;
declaraţia de renunţare la calea de atac făcută ulterior
pronunţării, fie înaintea preşedintelui, fie prin act autentic;
declaraţia de retragere a căii de atac).
• Condiţiile achiesării (pentru ambele forme) sunt:
-voinţa de a achiesa, în sensul că achiesarea este un act
voluntar, unilateral, independent de orice acceptare din partea
adversarului şi neviciat;
-cel care achiesează trebuie să aibă deplină capacitate de
exerciţiu; în cazul celui lipsit de capacitate de exerciţiu sau al celui
cu capacitate de exerciţiu restrânsă, este necesar şi acordul
autorităţii tutelare, căci achiesarea este un act de dispoziţie;

32
 -achiesarea să privească un drept de care autorul ei să poată
dispune.

c) Excepţiile procesuale

• Noţiune: excepţiile procesuale reprezintă mijlocul procedural prin

care, în condiţiile legii, pârâtul, dar uneori şi reclamantul, instanţa
din oficiu sau procurorul când participă la judecată, invocă, fără a
aborda fondul dreptului, neregularităţi privitoare la condiţiile de
exercitare a dreptului la acţiune sau în legătură cu condiţiile formale
ale judecăţii.
• Clasificarea excepţiilor procesuale:
a) după obiectul lor, distingem:
- excepţii de procedură, prin care se invocă încălcarea
condiţiilor formale ale judecăţii (ex.: necompetenţa,
greşita compunere a completului, netimbrarea, nulitatea
actului de procedură, decăderea dintr-un drept subiectiv
procesual);
- excepţii de fond , prin care se invocă nereguli privitoare
la exercitarea acţiunii (ex.: prescripţia, autoritatea lucrului
judecat, lipsa interesului, a capacităţii sau calităţii
procesuale);
b) după natura normei încălcate, distingem:
- excepţii absolute, adică cele care privesc încălcarea unor
norme de procedură imperative;
- excepţii relative, privitoare la încălcarea unor norme de
procedură dispozitive;
Notă: această clasificare prezintă interes din punct de vedere al
regimului juridic aplicabil acestei categorii de excepţii, astfel:
- excepţiile absolute pot fi invocate de oricare dintre părţile
cauzei, de instanţă din oficiu sau de procuror când
participă la judecată; excepţiile relative pot fi invocate
doar de partea ocrotită prin norma încălcată;
- excepţiile absolute pot fi invocate în orice stare a pricinii,
deci chiar pentru întâia oară în recurs; excepţiile relative
pot fi invocate cel mai târziu la prima zi de înfăţişare ca a
urmat încălcării legii şi înainte de a se pune concluzii în

33
 fond;
- excepţiile absolute nu pot fi acoperite; cele relative pot fi
acoperite expres sau implicit.
• Ordinea de invocare, totodată de soluţionare a excepţiilor
procesuale (art. 137C.pr.civ.), este guvernată de următoarele
două reguli:
1) vor fi invocate şi soluţionate acele excepţii care fac de
prisos cercetarea fondului (ex.: mai întâi excepţia de
necompetenţă, necompetenţă, apoi excepţia prescripţiei dreptului
la acţiune);
2) va fi invocată şi soluţionată cu întâietate acea excepţie care
face de prisos cercetarea celei următoare (ex.: excepţia netimbrării
cererii de chemare în judecată se invocă şi se soluţionează
înaintea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune).
• Reţinem şi că, în sensul art. 137 alin.2 C.pr.civ, excepţiile nu vor
putea fi unite cu fondul decât dacă pentru dezlegarea lor este
nevoie să se administreze dovezi în legătură cu cercetarea în
fond a pricinii.
• Sancţiunea neinvocării excepţiilor procesuale în termenul
prevăzut de lege este, în cazul excepţiilor relative, decăderea
părţii din dreptul de a invoca excepţia.
• Propunerea excepţiilor poate fi făcută prin întâmpinare, la prima zi
de înfăţişare (art.118 alin.3), precum şi, în condiţiile legii, cu
ocazia dezbaterilor judiciare sau, după caz, în căile de atac.
• Modul de soluţionare a excepţiilor implică observaţia că forma pe
care o îmbracă soluţia dată de instanţă este diferită, după cum
urmează:
- dacă excepţia este respinsă, această soluţie se va pronunţa
printr-o încheiere interlocutorie care, în regulă, se poate ataca
odată cu fondul;
- dacă excepţia este admisă, instanţa va pronunţa, după caz,
o încheiere (ex.: excepţia decăderii unei părţi din dreptul de a
propune o dovadă), o sentinţă (ex.: prima instanţă respinge
acţiunea ca prescrisă) sau o decizie (în căile de atac).

d) Renunţarea ca modalitate de înlăturare a decăderii

34
 • Decăderea este o sancţiune procedurală constând în pierderea
dreptului de a îndeplini un act de procedură întrucât s-a depăşit
termenul stabilit de lege pentru îndeplinirea actului.
• Când termenul este stabilit printr-o normă dispozitivă, partea în
drept să invoce excepţia decăderii poate să renunţe la invocarea
acestei excepţii sau să o ignore.
• Condiţiile pentru ca o asemenea renunţare să fie valabilă, sunt,
în regulă, următoarele:
- norma ce stabileşte termenul să fie dispozitivă;
- termenul să se fi împlinit şi decăderea să se fi produs;
- partea să aibă capacitatea de a renunţa la un drept
procesual;
- renunţarea să se facă personal şi numai pentru autorul
acesteia, reprezentantul putând renunţa doar dacă are
împuternicire specială;
- renunţarea să fie făcută fără rezerve sau condiţii;
- manifestarea de voinţă să fie neîndoielnică şi neviciată.

e) Renunţarea la dreptul de a invoca excepţia de nulitate relativă,

confirmarea sau acoperirea nulităţii relative a actului de
procedură.

• Aceste posibilităţi procedurale pot fi concretizate în mod valabil

doar dacă nulitatea este relativă, condiţiile cerute pentru
validitatea unor asemenea manifestări de voinţă fiind, în esenţă,
identice cu cele cerute pentru validitatea renunţării la invocarea
excepţiei decăderii.

f) Apărări de fond

• Noţiune: desemnează mijloacele procesuale prin care pârâtul

pune în discuţie însuşi fondul dreptului subiectiv, tinzând la a
convinge instanţa că cererea reclamantului este nefondată
(neîntemeiată) în drept, deoarece: dreptul invocat nu există;
deşi dreptul invocat există, el nu are întinderea atribuită de
reclamant; dreptul subiectiv nu mai există, el stingându-se
printr-un mijloc legal( plata, compensaţia etc.)

35
• Elementele de diferenţă între apărările de fond şi excepţiile
procesuale sunt următoarele:
- apărarea de fond aparţine în exclusivitate pârâtului;
excepţiile procesuale pot aparţine oricăreia dintre părţi,
instanţei şi procurorului care participă la judecată;
- apărarea de fond este, în regulă, posterioară excepţiilor
procesuale; excepţiile procesuale premerg, de obicei,
apărările de fond, făcându-le uneori chiar inutile;
- apărarea de fond vizează direct şi exclusiv dreptul
subiectiv şi pretenţiile fundamentate pe acel drept; excepţiile
procesuale pot, cel mult, să aibă o legătură cu dreptul
subiectiv ori să-l vizeze implicit;
- apărarea de fond nu presupune cu necesitate existenţa
unui proces civil (ex.: “excepţia” de neexecutare a
contractului); excepţiile procesuale sunt condiţionate de
existenţa unui proces civil.

g) Cererea reconvenţională (119-120 C.pr.civ.)

• Conform art.119 alin.1 C.pr.civ, dacă pârâtul are pretenţii în

legătură cu cererea reclamantului, el poate să facă cerere
reconvenţională.
• Rezultă, deci, că cererea reconvenţională tinde fie la ruinarea în
totul sau în parte a pretenţiilor reclamantului, fie la obţinerea de
către pârât a unui avantaj propriu, ea trebuind însă să se afle în
legătură cu cererea reclamantului.
• Regimul procedural al cererii reconvenţionale este, în principal,
următorul:
- sub aspectul elementelor de conţinut, cererea
reconvenţională trebuie să îndeplinească cerinţele prevăzute
pentru cererea de chemare în judecată (art.82,83,112-114/1
C.pr.civ), inclusiv plata taxei de timbru şi a timbrului judiciar;
- în mod obişnuit, cererea recnvenţională se caracterizează ca
o veritabilă acţiune civilă, promovată de către pârât, acţiune în
cadrul căreia pârâtul devine el însuşi un reclamant, iar reclamantul
din acţiunea principală, un pârât;
- instanţa competentă să o soluţioneze este cea învestită cu

36
soluţionarea cererii de chemare în judecată formulată de
reclamant, în virtutea unei prorogări legale de competenţă (art.17
C.pr.civ.);
- cererea reconvenţională nu este obligatorie, pârâtul
putându.şi valorifica pretenţiile printr-o cerere separată ;
- cererea reconvenţională se depune o dată cu întâmpinarea,
iar dacă întâmpinarea nu este obligatorie, se depune până la prima
zi de înfăţişare. Depunerea cererii reconvenţionale ulterior acestui
termen atrage judecarea ei separată, afară de situaţia în care
părţile consimt să se judece împreună;
- când numai cererea reclamantului se află în stare de
judecată, cererea reconvenţională va putea fi disjunsă. Totuşi,
disjungerea nu se va putea dispune dacă între cererea
reclamantului şi cererea reconvenţională există o strânsă legătură,
făcându-le indisociabile (ex.: prin cererea reconvenţională se tinde
la întregirea masei succesorale a cărei stabilire s-a solicitat prin
cererea de chemare în judecată);
- când disjungerea nu a fost dispusă, ambele cereri( a
reclamantului şi a pârâtului) vor fi judecate printr-o singură
hotărâre.

Capitolul II
Finalizarea acţiunii civile

Vom discuta, în acest context, despre: renunţarea la judecata

acţiunii; renunţarea la însuşi dreptul dedus judecăţii; tranzacţie;
perimare; decesul uneia dintre părţi; concilierea părţilor.

Secţiunea 1-a
Renunţarea la judecata acţiunii (art.246 C.pr.civ)

• Noţiune:este actul de procedură prin care reclamantul renunţă la

37
procesul început, fără a renunţa la dreptul dedus judecăţii.
• Renunţarea la judecată se poate face verbal în instanţă sau în
scris, această din urmă formă putând fi judiciară (adică făcută
înaintea instanţei) sau extrajudiciară (prin declaraţie făcută în afara
instanţei şi consemnată într-un înscris autentic sau sub semnătură
privat.
• Sub aspectul momentului până la care renunţarea poate fi făcută,
reţinem că renunţarea la judecată poate fi, în principiu, făcută în tot
timpul procesului. Totuşi, dacă renunţarea s-a făcut după
comunicarea cererii de chemare în judecată cu pârâtul, la cererea
acestuia reclamantul va fi obligat la cheltuieli de judecată; dacă
părţile au intrat în dezbaterea fondului ori dacă intervine în apel
sau recurs, renunţarea nu se poate face decât cu acordul pârâtului
(excepţie: în caz de divorţ renunţarea se poate face oricând în faţa
instanţelor de fond).
• Condiţiile renunţării la judecată sunt:
- renunţarea la judecată trebuie făcută personal; când se face
prin reprezentant convenţional, acesta trebuie să aibă procură
specială;
- voinţa reclamantului de a renunţa trebuie să fie neîndoielnică
şi neviciată, totodată fondată pe o cauză licită şi morală;
- reclamantul trebuie să aibă capacitatea de a renunţa;
- renunţarea să nu intervină într-un litigiu care interesează
ordinea publică (precum, spre exemplu, sunt unele din
procesele privind starea şi capacitatea persoanelor).
• Efectele renunţării la judecată sunt:
- prin renunţarea reclamantului la judecată, raportul juridic
procesual născut ca urmare a sesizării instanţei cu cererea de
chemare în judecată se stinge, părţile fiind repuse în situaţia
anterioară procesului;
- efectul întreruptiv de prescripţie produs de cererea de
chemare în judecată este înlăturat;
- actele de procedură şi măsurile asiguratorii luate de instanţă
rămân fără efecte, fiind desfiinţate;
-este posibilă pornirea unui nou proces dacă nu a intervenit
prescripţia dreptului la acţiune;
- dacă renunţarea este parţială, în sensul că priveşte doar

38
 unele pretenţii ori doar pe unii dintre pârâţi, judecata va continua
cu privire la pretenţiile sau părţile cu privire la care renunţarea
nu s-a produs;
- renunţarea la judecata cererii de chemare în judecată nu
împiedică judecarea în continuare a cererilor incidentale
autonome juridic (cererea reconvenţională, intervenţia voluntară
principală, însă nu şi cea voluntară accesorie);
- renunţarea la judecată nu înlătură efectul punerii în întârziere
a pârâtului, efect angajat de introducerea cererii de chemare în
judecată.
• Momentul de la care renunţarea îşi produce efectele este acela al
exprimării de către reclamant, a voinţei de a renunţa, iar nu
momentul la care instanţa ia act de renunţare, hotărârea instanţei
având doar efect declarativ.
• În ce priveşte forma hotărârii, instanţa ia act de renunţarea la
judecată printr-o încheiere împotriva căreia se poate declara doar
recurs (iar nu şi apel) în termen de 15 zile de la comunicare.

Secţiunea a 2-a
Renunţarea la însuşi dreptul dedus judecăţii

• Noţiune: este actul de procedură prin care reclamantul

abandoneză în beneficiul pârâtului dreptul subiectiv dedus
judecăţii.
• Renunţarea la drept poate fi:
- judiciară (când reclamantul declară verbal în faţa instanţei că
renunţă la drept ),
- extrajudiciară (făcută în afara instanţei, în cuprinsul unui act
autentic);
• Renunţarea la drept poate fi făcută oricând în timpul judecăţii,
inclusiv în apel sau recurs, fără ca încuviinţarea ei să fie
condiţionată de acordul pârâtului, căci el nu are interes să se
opună.
• Condiţiile renunţării la drept sunt:
- renunţarea să fie făcută personal de parte; când este făcută
prin reprezentant convenţional, acesta trebuie să aibă procură

39
specială; când este făcută prin reprezentantul legal al celui lipsit de
capacitate de exerciţiu ori de minorul de peste 14 ani, trebuie să
existe autorizarea Autorităţii Tutelare;
- voinţa de a renunţa trebuie să fie neîndoielnică şi neviciată;
- renunţătorul trebuie să aibă capacitatea de a face acte de
dispoziţie;
- dreptul subiectiv la care se renunţă nu trebuie să se afle în
legătură cu interese de ordine publică ( ex.: în materie de stare
civilă şi capacitate a persoanelor), deci partea să poată dispune de
el).
• Efectele renunţării la dreptul dedus judecăţii sunt mai
semnificative decât în cazul renunţării la judecată:
- instanţa nu va mai putea statua cu privire la acel proces, căci
prin renunţare litigiul se stinge;
- reclamantul nu mai poate redeschide acţiunea printr-un nou
proces;
- renunţarea la drept nu împiedică soluţionarea cererii
reconvenţionale ori a celei de intervenţie voluntară principală,
acestea fiind autonome.
• Sub aspectul hotărârii reţinem că:
- instanţa va pronunţa o hotărâre (sentinţă în primă instanţă)
prin care se respinge ca nefondată acţiunea reclamantului,
dispunând şi cu privire la cheltuielile de judecată;
- dacă renunţarea la drept s-a făcut în apel, se va pronunţa o
decizie prin care hotărârea primei instanţe va fi anulată în totul sau
în parte, în măsura renunţării;
- împotriva hotărârii legea recunoaşte calea de atac a
recursului, exercitabilă în termen de 15 zile de la comunicarea
hotărârii.

Secţiunea a 3-a
Tranzacţia (art.1704-1717 C.civ., art.271-273 C.pr.civ.)

• Noţiune: este un contract consensual ce are ca obiect

prevenirea pornirii unui proces sau stingerea unui proces

40
 început, părţile făcându-şi concesii reciproce.
• Condiţiile tranzacţiei sunt, în esenţă, cele cerute la încheierea
oricărui contract :
- cei care tranzacţionează să aibă deplină capacitate de
exerciţiu; reprezentantul celui lipsit de capacitate de exerciţiu,
precum şi minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă,
trebuie să fi obţinut, în prealabil, autorizarea Autorităţii
Tutelare;
- consâmţământul să nu fie viciat;
- obiectul tranzacţiei să fie licit, moral şi determinat sau
determinabil, fiind necesar şi ca legea să nu interzică
tranzacţia în materia ce face obiectul litigiului( ex.: nu se
poate ceda numele);
- tranzacţia trebuie să fie constatată în scris, ea urmând a
alcătui dispozitivul hotărârii.
• Părţile se pot înfăţişa oricând în instanţă pentru a cere să se ia
act de tranzacţia ce au încheiat-o, solicitând darea unei hotărâri
care să consfiinţească înţelegerea lor. Când părţile se înfăţişează
în instanţă la termenul stabilit pentru judecată, cererea lor poate fi
primită chiar de un singur judecător. Dacă părţile se prezintă într-o
altă zi decăt cea fixată pentru judecată, se va da o hotărâre în
camera de consiliu, cererea lor trebuind primită de completul legal
compus.
• În ce priveşte efectele tranzacţiei, distingem între:
1) efecte care se ataşează convenţiei, şi anume:
- tranzacţia produce un efect executiv cu privire la
drepturile asupra căreia părţile şi-au făcut concesii
reciproce, în sensul că părţile nu ar mai putea invoca în
viitor drepturile stinse prin convenţia lor;
- prin tranzacţie litigiul este stins, astfel că instanţa se
dezînvesteşte;
- părţile renunţă implicit la orice acţiuni viitoare având
obiect şi cauză identice cu cele ale convenţiei;
- tranzacţia obligă părţile la prestaţiile pe care şi le-au
asumat prin ea .
2) efecte care se ataşează hotărârii, şi anume:
- hotărârea dată de instanţă conferă tranzacţiei valoare

41
 autentică;
- hotărârea ce consfiinţeşte tranzacţia are forţă executorie,
deci poate fi pusă în executare silită pentru realizarea
prestaţiilor la care părţile s-au obligat;
- hotărârea este lipsită de puterea lucrului judecat.
• Hotărârea ce consfiinţeşte tranzacţia poate fi atacată doar cu
recurs în termen de 15 zile de la comunicare, calea de atac a
apelului fiind suprimată.
• Împotriva tranzacţiei, în înţelesul ei de contract( convenţie),
părţile pot porni, dacă este cazul, o acţiune distinctă în nulitate
absolută sau relativă, în condiţiile dreptului comun.

Secţiunea a 4-a
Perimarea (art. 248-254 C.pr.civ.)

• Noţiune: este o sancţiune procesuală ce are ca efect

stingerea procesului ca urmare a lăsării acestuia în relucrare, din
vina părţilor, pe durata stabilită de lege.
• Conform art.248 C.pr.civ, orice cerere de chemare în judecată,
contestaţie, apel, recurs, revizuire şi orice altă cerere de reformare
sau de revocare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor,
dacă a rămas în nelucrare, din vina părţii, timp de 1 an în materie
civilă şi de 6 luni în materie comercială.
• Ca natură juridică, perimarea apare ca o măsură de interes
general menită să favorizeze buna administrare a justiţiei (prin ea
evitându-se eternizarea proceselor pe rolul instanţelor).
• Sub aspectul domeniului de aplicare, este de văzut că din
dispoziţiile art. 248 C.pr.civ. se desprinde că perimarea apare ca o
cauză de stingere a procesului cu aplicabilitate generală, ea
operând atât asupra înaintea primei instanţe, cât şi în căile de
atac, privind atât acţiunile prescriptibile, cât şi pe cele
imprescriptibile. Perimarea operează atât împotriva incapabililor,
cât şi a oricărei alte persoane fizice ori juridice, chiar dacă acestea
din urmă ar fi de drept public.
• Termenul de perimare are durata de 1 an în materie civilă şi de

42
6 luni în materie comercială şi se calculează după sistemul stabilit
de art.101 alin.3 C.pr.civ..Deşi legea nu stabileşte, in terminis,
momentul de la care termenul de perimare începe să curgă, se
poate totuşi considera că el începe a curge de la data ultimului act
de procedură făcut în cauză şi care nu a fost urmat, din vina
părţilor, de alte acte care, în ordinea firească a judecăţii, trebuiau
să îi succeadă.
• Termenul de perimare este susceptibil de întrerupere(a) şi
suspendare(b), astfel:
a) Întreruperea este determinată de îndeplinirea, de către partea
interesată, a unui act de procedură în vederea judecării pricinii(
art. 249 C.pr.civ). Este de văzut aici şi că:
- în cazul coparticipării procesuale, actul de procedură
întreruptiv de perimare al dintre reclamanţi sau pârâţi le profită şi
celorlalţi;
- întreruperea curgerii termenului de perimare are ca efect că
durata scursă până la intervenirea actului întreruptiv nu se ia în
calculul unui nou termen de perimare ce ar începe să curgă.
b) Suspendarea (art.250 C.pr.civ.) termenului de perimare este
angajată în următoarele situaţii:
Ø cât timp se menţine suspendarea judecăţii dispusă de
instanţă în cazurile prevăzute de art.244 C.pr.civ, precum şi
în alte cazuri stabilite de lege, însă numai dacă
suspendarea nu este cauzată de lipsa de stăruinţă a părţilor
în judecată;
Ø timp de 3 luni de la data la care s-a petrecut vreuna din
faptele care,în temeiul art.243 C.pr.civ, a determinat
suspendarea de drept a judecăţii, însă numai dacă o
asemenea faptă s-a ivit în ultimele 6 luni ale termenului de
perimare;
Ø cât timp partea este împiedicată să stăruie în judecată
din pricina unor împrejurări mai presus de voinţa ei.
- după încetarea suspendării curgerea termenului de perimare
se va relua, în calculul termenului urmând a intra şi perioada
scursă anterior suspendării.
• Condiţiile perimării sunt:
- să existe o învestire a instanţei cu o cerere care implică

43
 desfăşurarea unei activităţi de judecată în primă instanţă
ori în căile de atac;
- cauza să fi rămas în nelucrare timp de 1 an în materie
civilă şi de 6 luni în materie comercială;
- rămânerea cauzei în nelucrare să se datoreze culpei
părţii. Culpa părţii nu poate fi reţinută dacă:
Ø actul de procedură trebuia îndeplinit din oficiu (ex.:
instanţa nu a fixat termenul de judecată, deşi avea
această obligaţie) ;
Ø fără vina părţii, cererea nu a ajuns la instanţa
competentă (ex.: în cazul declinării competenţei, când
s-a omis trimiterea dosarului către instanţa în favoarea
căreia s-a declinat competenţa);
Ø fără vina părţii nu s-a putut stabili termen de
judecată;
- să nu existe o cauză de stingere a procesului prevăzută
de o normă specială (ex.: conform art. 618 alin.2
C.pr.civ., acţiunea de divorţ se stinge prin împăcare,
aceasta prevalând chiar dacă termenul de perimare s-ar
afla împlinit).
• Procedura de constatare a perimării este următoarea:
- perimarea poate fi constatată din oficiu de către instanţă,
sau cerută de partea interesată sau de către procuror
când participă la judecată;
- când cauza se află încă în nelucrare, dar se apreciază
că termenul de perimare s-a împlinit, instanţa din oficiu
ori la cererea părţii interesate sau a procurorului va fixa
de urgenţă un termen, pentru care va cita părţile,
totodată dispunând ca grefa să întocmească o dare de
seamă asupra actelor de procedură în legătură cu
perimarea;
- când după împlinirea termenului de perimare judecarea
pricinii a fost reluată şi se află în desfăşurare, iar instanţa
din oficiu, partea interesată sau procurorul observă că
pricina rămăsese anterior în nelucrare timp de 1 an în
materie civilă şi de 6 luni în materie comercială, se va
putea invoca excepţia de perimare; totuşi, perimarea

44
 cererii de chemare în judecată nu va putea fi invocată
întâia oară în apel.
• În ce priveşte soluţionarea cererii de constatare a perimării sau
a excepţiei de perimare, dacă instanţa apreciază că perimarea nu
a operat, pronunţă o încheiere care poate fi atacată doar o dată cu
fondul procesului; dacă se constată împlinirea termenului de
perimare, instanţa va pronunţa o hotărâre ce poate fi atacată cu
recurs în termen de 5 zile de la pronunţare.
• Împotriva hotărârii ce constată perimarea poate fi exercitată, în
limitele legii, şi calea extraordinară de atac a contestaţiei în
anulare, însă nu şi aceea a revizuirii, căci o asemenea hotărâre nu
evocă fondul cauzei.
• Efectele perimării sunt:
- perimarea stinge retroactiv procesul civil, astfel că
părţile sunt repuse în situaţia anterioară introducerii cererii
de chemare în judecată, fiind înlăturate toate efectele
generate de introducerea acesteia. Cu toate acestea, dacă
se va porni un nou proces identic cu cel perimat, părţile vor
putea folosi în acest al doilea proces dovezile administrate
în primul, afară de cazul în care noua instanţă apreciază
că se impune refacerea lor;
- perimarea nu afectează dreptul subiectiv şi nici dreptul
la acţiune, astfel că partea interesată va putea porni un
nou proces sub condiţia de a se mai afla în interiorul
termenului de prescripţie a dreptului la acţiune. Totuşi,
când s-a perimat o cerere de apel sau recurs, hotărârea
atacată prin aceste căi de atac devine irevocabilă, intrând
în puterea lucrului judecat.

Secţiunea a 5-a
Perimarea executării silite

• Conform art.389 alin.1 C.pr civ, dacă creditorul a lăsat să treacă

6 luni de la data îndeplinirii oricărui act de executare, fără să fi
urmat alte acte de executare, executarea silită se perimă de drept
şi orice parte interesată poate cere desfiinţarea ei.

45
 • De pe temeiul acestui text de lege, conchidem că sunt condiţii
ale perimării executarii silite următoarele:
- să existe o învestire a organului de executare silită cu o
cerere de executare;
- executarea să fi rămas în nelucrare timp de 6 luni;
- rămânerea în nelucrare să se datoreze creditorului;
- executarea să nu se fi stins anterior perimării dintr-o altă
cauză.
• Termenul de perimare începe să curgă de la data ultimului act
ce face parte din procedura execuţională, act ce nu a fost urmat de
altele ce ar fi trebuit iniţiate sau îndeplinite de către creditor.

Secţiunea a 6-a
Decesul uneia din părţi pe timpul judecăţii

• Atrage, în mod obişnuit, suspendarea de drept a judecăţii în

temeiul art.243 alin.1 C.pr.civ., afară de cazul în care partea
interesată cere amânarea judecăţii şi acordarea unui termen
pentru introducerea în cauză a moştenitorilor părţii decedate.
• Cu titlu de excepţie, decesul uneia din părţi atrage nu
suspendarea, ci stingerea judecăţii, precum:
Ø în cazul acţiunilor strict personale şi netransmisibile (ex.:
în cazul decesului unuia din soţi într-o acţiune în
anularea căsătoriei, căci căsătoria încetează prin deces,
astfel că judecata se va stinge);
Ø când litigiul se stinge prin dispariţia obiectului său (ex.:
dacă unul din soţi decedează pe timpul procesului de
divorţ, dosarul se va închide, căci căsătoria a încetat).

Secţiunea a 7-a
Concilierea părţilor

• Sunt de avut în vedere acele situaţii în care legea impune

concilierea părţilor sau încercarea de conciliere a lor, precum:

46
 - conform art.131 C.pr.civ, în faţa primei instanţe judecătorii au
datoria de a încerca împăcarea părţilor, ei putând solicita
înfăţişarea personală a părţilor în instanţă, chiar dacă ele au un
reprezentant. Dacă părţile se împacă, judecătorul va constata
condiţiile împăcării în cuprinsul hotărârii ce o va da, hotărârea
fiind supusă doar recursului;
- conform art.613 C.pr.civ, preşedintele instanţei, primind
cererea de divorţ, va da reclamantului sfaturi de împăcare;
acţiunea de divorţ se stinge prin împăcare în orice fază a
procesului (art. 618 alin.(2) C.pr.civ.);
- conform art.673/4 C.pr.civ. în cazul procesului de partaj
instanţa va stărui ca părţile să îşi împartă bunurile prin bună
învoială, astfel că dacă părţile ajung la o înţelegere instanţa va
hotărî potrivit învoielii lor, putând pronunţa o hotărâre parţială
când înţelegerea priveşte doar împărţirea anumitor bunuri şi
continuând procesul cu privire la celelalte;
- conform art.720/7 C. pr. civ, în litigiile comerciale instanţa
este datoare să stăruie, în tot cursul procesului, pentru
soluţionarea lui, în tot sau în parte, prin înţelegerea părţilor,
constatată prin hotărâre irevocabilă şi executorie.

47
 Titlul III
Actele şi termenele procedurale

Capitolul I
Actele de procedură

Noţiune: denumim act de procedură orice manifestare de voinţă

sau operaţiune juridică, în forma prevăzută de lege, făcută pentru
declanşarea procesului civil ori în cursul şi în cadrul procesului civil
de către instanţa de judecată sau de către ceilalţi participanţi la
proces.
Spre deosebire de dreptul material, unde prin act juridic este
desemnată doar operaţiunea juridică (negotium iuris), în dreptul
procesual prin act de procedură înţelegem atât operaţiunea juridică
(ex.: introducerea cererii de chemare în judecată), cât şi actul scris
(înscrisul) care o constată (ex.: cererea de chemare în judecată).

Secţiunea 1-a
Categorii de acte procedurale:

- după conţinutul lor, distingem:

Ø acte procedurale care exprimă o manifestare de voinţă
(ex.: cererea de chemare în judecată, declararea unei căi
de atac);
Ø acte procedurale care constată o operaţiune procedurală
(ex.: citaţia, dovada de îndeplinire a procedurii de citare);
Ø acte care conţin o manifestare de cunoaştere (ex.:
mărturisirea);
- după locul îndeplinirii lor, distingem:
Ø acte judiciare (făcute în desfăşurarea unei proceduri

48
 judiciare ori de executare silită (ex.: pronunţarea
hotărârii, învestirea hotărârii cu formulă executorie);
Ø acte extrajudiciare, adică preliminare sau succesive
judecăţii, făcute de un auxiliar al justiţiei în afara oricărei
proceduri angajate înaintea instanţei (ex.: somaţia de
plată în cadrul executării silite), sau în cursul judecăţii dar
în afara instanţei (ex.: expertiza).
- după autorul actului, distingem:
Ø acte ale părţilor (ex.: cererea de chemare în judecată,
întâmpinarea);
Ø acte ale instanţei (ex.: hotărârea judecătorească);
Ø acte ale altor participanţi în proces (ex.: depoziţia
martorului, raportul de expertiză).
- după faza procesuală în care intervin, distingem:
Ø acte procedurale pregătitoare ale judecăţii (ex.: cererea
de chemare în judecată, întâmpinarea);
Ø acte procedurale proprii judecăţii (ex.: hotărârea
judecătorească);
Ø acte procedurale posterioare judecăţii (ex.: actele
specifice executării silite).

Secţiunea a 2-a
Forma şi conţinutul actului de procedură

• Actul de procedură trebuie să fie, în regulă, întocmit în scris.

Chiar dacă un act este făcut, iniţial, oral, el va fi consemnat în
scris.
• Actul de procedură trebuie făcut în limba română.
• Actul de procedură trebuie, în regulă, făcut într-o formă
determinată.

• În regulă, actul de procedură trebuie să cuprindă

următoarele elemente: arătarea instanţei; arătarea numelui,
domiciliului (denumirii sau sediului) părţilor şi ale
reprezentatului; obiectul actului; semnătura.

49
Secţiunea a 3-a
Cererea de chemare în judecată

Noţiune: este actul de procedură prin care reclamantul, punând în

mişcare acţiunea civilă şi, totodată, învestind prin aceasta instanţa
cu soluţionarea ei, îşi formulează pretenţiile faţă de cel chemat în
judecată, solicitând concursul instanţei pentru satisfacerea lor.

A) Forma şi conţinutul cererii de chemare în judecată

• Cererea trebuie făcută în scris şi în limba română, urmând a
avea următorul conţinut:
a) arătarea instanţei căreia îi este adresată;
b) arătarea numelui, prenumelui, a domiciliului sau
reşedinţei părţilor ori, pentru persoanele juridice, denumirea şi
sediul lor, precum şi, după caz, numărul de înmatriculare în
registrul comerţului sau de înscriere în registrul persoanelor
juridice, codul fiscal şi contul bancar. Dacă reclamantul locuieşte în
străinătate, el are şi obligaţia de a-şi alege domiciliu în România şi
de a-l menţiona în cerere, la acest domiciliu urmând a-i fi
comunicate actele de procedură în legătură cu procesul;
c) numele, prenumele şi calitatea (reprezentant legal,
convenţional sau judiciar) celui care reprezintă partea în proces, iar
în cazul reprezentării prin avocat, numele acestuia şi sediul
profesional;
d) obiectul cererii şi valoarea lui, după aprecierea
reclamantului, atunci când aprecierea este cu putinţă;
e) motivele de fapt şi de drept ale cererii;
f) arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de
cerere;
g) semnătura reclamantului ori a celui împuternicit legal,
judiciar sau convenţional cu dreptul de a introduce cererea de
chemare în judecată.
• Sancţiunea lipsei acestor elemente ale cererii de chemare în
judecată:

50
 a) lipsa numelui părţilor, a obiectului cererii sau semnăturii
este prevăzută sub sancţiunea nulităţii de art.133 alin.1 C.pr.civ.
Cu toate acestea, prevederile alin.2 al aceluiaşi articol dispun că
lipsa semnăturii poate fi complinită oricând în cursul judecăţii,
reclamantul trebuind să semneze în chiar ziua invocării lipsei
semnăturii dacă este de faţă ori, dacă nu este de faţă la invocarea
acestei excepţii, cel mai târziu la prima zi de înfăţişare următoare;
b) când prin cerere nu s-au arătat dovezile, reclamantul le
mai poate propune în condiţiile art.132 C.pr.civ. şi ale art.138
C.pr.civ. sau, dacă pârâtul este de acord, oricând în timpul
judecăţii;
c) pentru celelalte elemente de conţinut ale cererii, se
aplică prevederile art.105 alin.2 C.pr.civ. privitoare la nulitatea
actului de procedură.
Notă: Sancţiunea nulităţii cererii de chemare în judecată tinde,
uneori, să devină subsidiară, ei fiindu-i preferată aceea a
suspendării judecăţii în condiţiile art.155/1 C.pr.civ. (în raport de
care atunci când desfăşurarea normală a procesului este
împiedicată din vina părţii reclamante, prin neîndeplinirea
obligaţiilor prevăzute de lege ori stabilite la primirea cererii de
chemare în judecată sau în cursul judecăţii, instanţa poate
suspenda judecata, aceasta urmând a fi reluată doar după
îndeplinirea obligaţiilor).

B) Timbrarea cererii de chemare în judecată

• Acţiunile sau cererile introduse la instanţele judecătoreşti sunt, în
regulă, supuse taxei judiciare de timbru şi timbrului judiciar
determinate prin lege, taxa judiciară de timbru şi timbrul judiciar
trebuind plătite anticipat, sub sancţiunea anulării acţiunii sau cererii.
Cu caracter excepţional, instanţele pot reţine cereri sau acţiuni
netimbrate sau insuficient timbrate, obligând însă partea să
plătească taxele până la primul termen de judecată.
• Determinarea în concret a cuantumului taxei de timbru se face de
către instanţa de judecată, împotriva modului de stabilire putându-
se formula cerere de reexaminare, la aceeaşi instanţă, în termen
de 3 zile de la data la care s-a stabilit taxa sau de la data
comunicării sumei datorate. Cererea se soluţionează în camera de

51
consiliu, de un alt complet, prin încheiere irevocabilă.

C) Efectele introducerii cererii de chemare în judecată sunt de

două feluri: procedurale (a) şi substanţiale (b).
a) Efectele procedurale provocate de introducerea cererii de
chemare în judecată sunt, în principal, două:
1) cererea de chemare în judecată creează instanţa, în sensul
că prin ea se deschide judecata, creându-se între părţi o situaţie
juridică nouă, de natură procedurală, precum şi un nou raport
juridic între părţi şi instanţă.
• Din această creare de noi raporturi juridice rezultă
următoarele consecinţe:
- părţile dobândesc drepturi şi obligaţii procesuale;
- cererea de chemare în judecată delimitează cadrul
procesual în care se va desfăşura judecata, stabilind părţile,
obiectul şi cauza litigiului;
- părţile au obligaţia de a compărea în faţa instanţei, altfel
putându-se ajunge la respingerea cererii ca nesusţinută (art.616
C.pr.civ.), suspendarea judecăţii (art.242 alin.1 pct.2 C.pr.civ.)
sau judecarea cauzei în lipsa părţilor (art.242 alin.2 C.pr.civ.);
- părţile sunt obligate să stăruie în judecată, altfel putând
interveni, în condiţiile legii, perimarea;
- părţile au dreptul şi obligaţia de a depune concluzii în
fond, în caz contrar instanţa urmând a statua numai în
considerarea susţinerilor făcute prin cererea de chemare în
judecată sau prin întâmpinare;
2) cererea de chemare în judecată semnifică sesizarea şi
învestirea instanţei cu soluţionarea litigiului.
b) Efectele substanţiale (de fond) provocate de introducerea
cererii de chemare în judecată sunt următoarele:
1) întreruperea prescripţiei dreptului la acţiune. Pentru a opera
o asemenea întrerupere, este necesară îndeplinirea anumitor
condiţii, şi anume:
a) cererea de chemare în judecată, chiar dacă poartă o
denumire greşită, trebuie să fie o veritabilă cerere introductivă de
instanţă, deci să tindă la învestirea unui organ jurisdicţional şi la
recunoaşterea unui drept litigios;

52
 b) cererea de chemare în judecată trebuie să fie efectivă,
adică făcută în scopul de a fi admisă;
c) cererea să fie admisă printr-o hotărâre irevocabilă (căci
numai astfel efectul de întrerupere a prescripţiei, iniţial provizoriu,
se definitivează);
Întinderea efectului de întrerupere a prescripţiei este limitată
sub următoarele aspecte:
a) întreruperea priveşte doar acţiunea ataşată dreptului
subiectiv dedus judecăţii;
b) în regulă, întreruperea prescripţiei profită numai titularului
dreptului alegat şi produce efecte numai împotriva celui care a fost
chemat în judecată (pârâtului) sau a terţilor care au intervenit
voluntar în favoarea lui;
c) întreruperea prescripţiei operează cât timp durează
judecata, încetând odată cu ultimul act de procedură;
2) Cererea de chemare în judecată provoacă punerea în
întârziere a pârâtului, ceea ce are următoarele consecinţe:
a) pârâtul începe a datora daune moratorii;
b) dacă litigiul are ca obiect un bun frugifer, pârâtul posesor
începe a datora fructele acestui bun;
c) dacă litigiul are ca obiect predarea unui bun cert, riscul
pierii bunului trece asupra pârâtului.
3) Cererea de chemare în judecată transmite moştenitorilor
unele din acţiunile strict personale ale celui decedat, în sensul că
aceste acţiuni pot fi continuate de moştenitori (ex.: acţiunea în
stabilirea paternităţii, acţiunea în tăgada paternităţii, acţiunea în
stabilirea filiaţiei faţă de mamă, acţiunea în revocarea donaţiei
pentru ingratitudine).

D) Obligaţiile instanţei la primirea cererii de chemare în judecată

• Preşedintele sau judecătorul care îl înlocuieşte va verifica dacă
aceasta întruneşte condiţiile prevăzute de lege.
• Dacă se constată existenţa unor lipsuri i se va pune în vedere
reclamantului să completeze sau să modifice cererea în mod
corespunzător. Completarea se va face de îndată, iar dacă nu
este posibilă în acel moment, cererea se va înregistra şi i se va
da părţii un termen scurt pentru completare.

53
• Dacă cererea a fost trimisă prin poştă, reclamantului i se vor
comunica în scris lipsurile ei, pentru a le completa în termenul
stabilit de preşedinte (judecător), fiind totodată încunoştiinţat că
neîndeplinirea în acest termen a obligaţiilor atrage suspendarea
judecăţii.
• În cazul în care constată că cererea îndeplineşte cerinţele legale,
preşedintele fixează termenul de judecată, care va fi dat
reclamantului în cunoştinţă sub luare de semnătură, dacă este
prezent.
• Termenul de judecată va fi astfel stabilit încât de la data primirii
citaţiei pârâtul să aibă la dispoziţie cel puţin 15 zile pentru a-şi
pregăti apărarea, iar în pricinile urgente cel puţin 5 zile.
• Preşedintele va dispune ca pârâtul să fie citat pentru primul
termen de judecată, alături de citaţie urmând a-i fi comunicate şi
o copie a cererii de chemare în judecată, precum şi copii de pe
înscrisurile depuse de reclamant în probaţiune, punându-i-se în
vedere că este obligat de a depune întâmpinare cu cel puţin 5
zile înaintea judecăţii.
• Dacă pârâtul locuieşte în străinătate, preşedintele va putea fixa
un termen mai îndelungat, prin citaţie pârâtul trebuind informat
că are obligaţia de a-şi alege domiciliul în România, la acest
domiciliu urmând a-i fi făcute comunicările privind procesul.
Când pârâtul nu se conformează acestei obligaţii, comunicările
se vor face prin scrisoare recomandată, recipisa de predare la
poşta română a scrisorii, în cuprinsul căreia vor fi menţionate
actele ce se expediază, ţinând loc de dovadă de îndeplinire a
procedurii.
• În condiţiile legii, preşedintele va putea, imediat după primirea
cererii, să încuviinţeze luarea de măsuri asigurătorii, de
asigurare a dovezilor şi pentru constatarea unei situaţii de fapt
ori să dispună citarea pârâtului la interogatoriu, precum şi să ia
orice alte măsuri în legătură cu administrarea probelor.

54
Secţiunea a 4-a
Întâmpinarea (art.115-118 C.pr.civ.)

Noţiune: este actul de procedură prin care pârâtul, înainte de

începerea dezbaterilor orale, îşi înfăţişează excepţiile procesuale,
apărările de fond şi dovezile faţă de cererea reclamantului.

A. Conţinutul întâmpinării

• Conform art.115 C.pr.civ., întâmpinarea trebuie să cuprindă:

a) excepţiile procesuale pe care pârâtul înţelege să le invoce;
b) răspunsul la pretenţiile reclamantului, inclusiv cu privire la
motivele de fapt şi drept ale cererii acestuia;
c) dovezile cu care se apără împotriva fiecărui capăt de cerere;
d) semnătura.

B. Regimul procedural al întâmpinării :

• Depunerea întâmpinării este obligatorie atât în primă instanţă,

cât şi în căile de atac, afară de cazurile în care legea ar prevede
altfel.
• Întâmpinarea trebuie depusă în atâtea copii câţi reclamanţi sunt,
afară de cazul în care reclamanţii au un singur reprezentant sau
dacă reclamantul stă în judecată în mai multe calităţi juridice, caz
în care se depune o singură copie.
• Întâmpinarea nu se comunică reclamantului.
• Întâmpinarea trebuie depusă la dosar cu cel puţin 5 zile înaintea
termenului de judecată.

C. Sancţiunea nedepunerii întâmpinării

• Nedepunerea întâmpinării atrage decăderea pârâtului din

dreptul de a invoca excepţii procesuale privitoare la
neregularităţi procedurale săvârşite până la momentul depunerii
întâmpinării, afară de excepţiile de ordine publică (absolute).
• Atrage, de asemenea, decăderea pârâtului din dreptul de a

55
 propune probe, afară doar de cazul în care s-ar afla sub
incidenţa dispoziţiilor art.138 C.pr.civ. ori dacă reclamantul este
acord cu propunerea de dovezi peste termenul legal.
• Dacă pârâtul nu este asistat sau reprezentat de avocat şi nu a
depus întâmpinare, preşedintele îi va pune în vedere, la prima zi
de înfăţişare, să arate excepţiile procesuale, probele şi toate
mijloacele de apărare, care vor fi consemnate în încheierea de
şedinţă. La cererea acestui pârât, instanţa îi va acorda un
termen pentru pregătirea apărării şi depunerea întâmpinării.

Secţiunea a 5-a
Comunicarea citaţiei şi a altor acte de procedură

Noţiune : comunicarea este actul de procedură şi, totodată, mijlocul

tehnic de aducere la cunoştinţă a unui act procedural îndeplinit şi
care trebuie cunoscut de către părţi (ex.: comunicarea cererii de
chemare în judecată, a hotărârii judecătoreşti, a citaţiei).

Necesitatea, scopul şi importanţa citării părţilor şi comunicării

actelor de procedură

• Conform art.85 C.pr.civ., judecătorul nu poate hotărî asupra unei

cereri decât după citarea sau înfăţişarea părţilor, afară numai
dacă legea dispune altfel; corelativ, art.107 C.pr.civ. stabileşte că
preşedintele va amâna judecarea pricinii ori de câte ori constată
că partea care lipseşte la termenul de judecată nu a fost citată
cu respectarea cerinţelor prevăzute de lege sub pedeapsa
nulităţii. Astfel fiind, regula este citarea părţilor, excepţiile de la
această regulă trebuind să fie expres prevăzute de lege (ex.:
art.581 C.pr.civ., 236 C.pr.civ.).
• Conform legii, sunt admise două excepţii de ordin general de la
regula citării:
a) dacă partea se prezintă în instanţă personal sau prin
mandatar, deşi nu a fost citată sau citarea nu s-a realizat în
formele prevăzute de lege, prezenţa părţii acoperă orice
vicii de procedură (art.89 alin.2 C.pr.civ.); partea este totuşi

56
 îndreptăţită să ceară amânarea judecăţii pentru a-şi pregăti
apărarea, când citaţia nu i s-a înmânat în termen;
b) partea care a fost prezentă, chiar şi prin mandatar
(“prezenţă juridică”) la unul din termenele de judecată, nu
va mai fi citată la termenele următoare, ea având termen în
cunoştinţă. La fel, partea care a depus cererea personal
sau prin mandatar şi a luat termen în cunoştinţă. Totuşi,
termenul în cunoştinţă nu operează în următoarele situaţii:
în cazul redeschiderii judecăţii după ce a fost suspendată;
în cazul stabilirii unui termen pentru chemarea la
interogatoriu; în cazul în care procesul se repune pe rol; în
cazul militarilor în termen şi al deţinuţilor.
• Scopul şi importanţa citării privesc necesitatea asigurării
contradictorialităţii şi dreptului la apărare al părţilor în procesul
civil.
• Scopul şi importanţa comunicării privesc fie necesitatea
asigurării dreptului la apărare al părţilor (ex.: comunicarea cererii
de chemare în judecată), fie determinarea momentului de la care
începe să curgă termenul de îndeplinire a unui act de procedură
(ex.: comunicarea hotărârii judecătoreşti).

C. Cuprinsul citaţiei

• Citaţia trebuie să cuprindă: 1) numărul şi data emiterii, precum şi

numărul dosarului; 2) arătarea anului, lunii, zilei şi orei de
înfăţişare; 3) arătarea instanţei şi a sediului ei; 4) numele,
domiciliul şi calitatea celui citat; 5) numele şi domiciliul părţii
potrivnice şi felul pricinii; 6) alte menţiuni prevăzute de lege; 7)
parafa şefului instanţei şi semnătura grefierului.
• Cu privire la menţiunile de la punctele 2,3,4 şi 7, art.89 alin.2
C.pr.civ. arată expres că lipsa lor atrage nulitatea citării.
• Citaţia este un act oficial (emanând de la instanţă), un înscris cu
valoare probatorie (dovedeşte îndeplinirea de către instanţă a
obligaţiei de a cita părţile), autentic şi solemn.
• Dovada citării se poate face exclusiv prin adeverinţa de primire a
citaţiei, iar nu şi prin alte mijloace de dovadă.

57
D. Comunicarea citaţiei şi a altor acte de procedură

• Conform art.86 C.pr.civ., comunicarea citaţiilor şi a tuturor

actelor de procedură se face din oficiu, de către instanţă, prin
agenţii ei procedurali sau prin orice alt salariat al instanţei; de
asemenea, prin agenţi ori salariaţi ai altor instanţe în ale căror
circumscripţii se află cel căruia i se comunică actul, în acest din
urmă caz instanţa solicitată fiind obligată să ia de îndată
măsurile necesare şi să trimită instanţei solicitante dovezile de
îndeplinire a procedurii. Când comunicarea citaţiei în aceste
condiţii nu este posibilă, ea se face prin poştă prin scrisoare
recomandată cu dovadă de primire sau prin alt mijloc ce asigură
transmiterea textului actului şi confirmarea primirii acestuia.
• Sub aspectul momentului până la care trebuie făcută
comunicarea, legea impune două reguli:
1. sub sancţiunea nulităţii, citaţia trebuie comunicată părţii
cu cel puţin 5 zile înainte de termenul de judecată. Totuşi,
termenul de 5 zile poate fi scurtat de către instanţă în pricinile
apreciate ca urgente;
2. nici un act de procedură nu poate fi comunicat în zilele
de sărbătoare legală, afară doar de cazurile grabnice şi numai
cu încuviinţarea prealabilă a preşedintelui.
• Sub aspectul citării şi comunicării actelor de procedură, sunt de
avut în vedere mai multe ipoteze în ceea ce priveşte locul citării,
dintre care amintim:
1. în cazul părţii domiciliate în România, citarea se face, în
mod obişnuit la la domiciliul sau reşedinţa părţii; ea se poate
face şi în orice alt loc, însă numai când partea primeşte
citaţia:
2. statul, judeţul, comuna şi celelalte persoane juridice de
drept public, vor fi citaţi la sediul central al administraţiei
respective sau, în lipsă de contencios, la sediul administraţiei;
3. persoanele juridice de drept privat, prin reprezentanţii lor,
vor fi citate la sediul principal sau la cel al sucursalei ori, după
caz, al reprezentanţei;
4. asociaţiile şi societăţile care nu au personalitate juridică,
prin organele lor de conducere, vor fi citate la sediul

58
 administraţiei lor;
5. cei supuşi procedurii reorganizării judiciare şi falimentului
vor fi citaţi prin administratorul judiciar ori, după caz,
lichidatorul judiciar;
6. cei incapabili vor fi citaţi prin reprezentanţii lor legali. În
caz de numire a unui curator special, citarea se va face prin
acest curator;
7. personalul misiunilor diplomatice şi oficiilor consulare ale
României, cetăţenii români trimişi ca funcţionari la organizaţii
internaţionale, precum şi membrii lor de familie care locuiesc
cu ei, aflaţi în străinătate, vor fi citaţi prin Ministerul Afacerilor
Externe. Cetăţenii români, alţii decât cei prevăzţi în aliniatul
precedent, aflaţi în străinătate în interes de serviciu, vor fi
citaţi prin organele centrale care i-au trimis sau în subordinea
cărora se află cei care i-au trimis;
8. în cazul în care prin tratate sau convenţii internaţionale la
care este parte România sau prin acte normative speciale nu
se prevede o altă procedură, cei care se află în străinătate,
având domiciliul sau reşedinţa cunoscută, vor fi citaţi printr-o
citaţie scrisă trimisă cu scrisoare recomandată, cu dovadă de
primire;
9. cei cu domiciliul sau reşedinţa necunoscută, vor fi citaţi
potrivit art. 95 C.pr.civ.
10. moştenitorii, până la intervenirea lor în proces, vor fi citaţi
printr-un curator special, numit de instanţă;
11. comunicarea făcută unor persoane fizice aflate în situaţii
speciale implică observarea dispoziţiilr legale care o
reglementează – art. 87, 90 pct. 6 şi 10 C.pr.civ. (ex.:
echipajul unui vas de comerţ, deţinuţii, bolnavii internaţi în
spital, incapabilii, moştenitorii până la intervenirea în proces,
militarii).

E. Dovada comunicării

• Se face prin procesul-verbal întocmit de cel însărcinat cu

comunicarea actelor de procedură.
• Elementele de conţinut ale acestui proces-verbal sunt arătate

59
 prin art.100 C.pr.civ.
• Acest proces-verbal este un act solemn şi autentic, el făcând
dovadă până la înscrierea în fals cu privire la faptele
constatate personal de cel care l-a încheiat.

Secţiunea a 6-a
Nulitatea actelor de procedură

A. Noţiune: Nulitatea actului de procedură este sancţiunea care

suprimă, în măsura stabilită prin hotărâre judecătorească, acele
efecte ale actului de procedură ce sunt potrivnice scopului
urmărit de dispoziţiile legale referitoare la condiţiile sale de
validitate.

B. Cazurile de nulitate
• Art.105 C.pr.civ. consacră două cazuri de nulitate a actelor de
procedură:
1. îndeplinirea actului de o instanţă necompetentă;
2. îndeplinirea actului cu neobservarea formelor legale sau
de un funcţionar necompetent .
• Acest al doilea caz de nulitate presupune îndeplinirea
cumulativă a trei condiţii:
a) îndeplinirea actelor de procedură să se fi făcut cu
neobservarea formelor legale, deci, generic, cu încălcarea
regulilor de desfăşurare a procesului civil privitoare la forma
actelor de procedură.
- în această primă condiţie, înţeleasă larg, se include şi
ipoteza în care actul este îndeplinit de un funcţionar
necompetent, prin funcţionar urmând a înţelege nu doar
funcţionarul judecătoresc (grefierul), ci şi orice altă persoană
împuternicită de lege sau de către instanţă cu îndeplinirea
unor acte de procedură.
b) să se fi pricinuit o vătămare ca urmare a îndeplinirii
actului cu neobservarea formelor legale sau de un funcţionar
necompetent;

60
 - prin vătămare vom înţelege atât prejudiciile materiale,
cât şi prejudiciile procesuale în sens larg, instanţa urmând a
aprecia în concret existenţa vătămării;
- vătămarea poate privi atât interesele părţilor, cât şi cele
care exced interesului părţilor, dar sunt în legătură cu buna
administrare a justiţiei (ex.:publicitatea dezbaterilor;
pronunţarea hotărârii în şedinţa publică);
c) vătămarea să nu poată fi înlăturată decât prin
anularea actului;
- nulitatea rămâne, deci, o măsură extremă, urmând a fi
angajată doar dacă nu există alt mijloc procedural prin care să
se înlăture vătămarea, fiind de văzut şi că art.106 alin.2
C.pr.civ. stabileşte că judecătorul va putea să dispună
îndreptarea neregularităţilor săvârşite cu privire la actele de
procedură.

C. Clasificarea nulităţilor

a) după finalitatea sancţiunii instituite de legiuitor nulităţile

pot fi:
- absolute (de ordine publică), ce intervin în cazul încălcării
unor norme imperative;
- relative, ce intervin în cazul încălcării unor norme
dispozitive.
b) după cum sunt sau nu expres prevăzute de lege
deosebim:
- nulităţii exprese (textuale), adică cele prevăzute formal
de lege;
- nulităţi virtuale (implicite), adică cele ce rezultă din spiritul
legii.
Interesul practic al acestei clasificări are în vedere că în cazul
nulităţilor exprese vătămarea se presupune până la dovada
contrarie (art.105 alin.2 teza finală C.pr.civ.).
c) după întinderea efectelor lor, deosebim:
- nulităţi proprii, adică cele circumscrise actului de
procedură făcut cu neobservarea formelor legale;
- nulităţi derivate, produse prin iradiere de la un act

61
 anterior nul către un act subsecvent ce a fost, prin el
însuşi, valabil încheiat.
d) după întinderea efectelor distructive, distingem:
- nulităţi totale (afectează întregul act);
- nulităţi parţiale (afectează doar o parte a actului de
procedură).

D. Regimul procedural al nulităţii

• Sub aspectul modului de invocare, trebuie distins între regimul

procedural aplicabil nulităţilor absolute, respectiv nulităţilor
relative, astfel:
a) dacă nulitatea este absolută, ea poate fi invocată de oricare
dintre părţi, de instanţă din oficiu şi de către reprezentantul
Ministerului Public când acesta participă la judecată; dacă
nulitatea este relativă, ea poate fi invocată doar de către
partea interesată;
b) dacă nulitatea este absolută, ea poate fi invocată în orice
stare a pricinii; dacă nulitatea este relativă, ea poate fi
invocată doar până la prima zi de înfăţişare ce urmează
săvârşirii neregularităţii şi înainte de a pune concluzii în
fond;
c) renunţarea la dreptul de a invoca excepţia de nulitate,
precum şi confirmarea actului anulabil sau acoperirea
cauzei de nulitate sunt posibile doar în cazul nulităţilor
relative, iar nu şi în cazul nulităţilor absolute.
• Sub aspectul mijloacelor de invocare, reţinem că nulitatea, fie
ea absolută sau relativă, se invocă pe cale de excepţie, dar, în
condiţiile legii, poate fi invocată şi pe calea apelului,
recursului, contestaţiei în anulare, revizuirii şi, în cadrul
executării, pe calea contestaţiei la executare.
• În sistemul nostru procesual, nulităţile sunt întotdeauna
judiciare, astfel că instanţa trebuie să constate şi să pronunţe
nulitatea, aceasta neoperând de drept.

E. Efectele nulităţii actului de procedură

62
 • Unele efecte ale nulităţii sunt directe, altele indirecte.
- efecte directe:
a) invalidarea actului de procedură anulat, cu consecinţa
lipsirii lui totale sau parţiale de efecte. Totuşi, nulitatea
afectează doar funcţia procedurală a actului, el putând însă
produce alte efecte (ex.: dacă cererea de chemare în
judecată a fost anulată pentru un viciu de formă,
mărturisirea făcută de reclamant în cadrul ei este validă);
b) invalidarea actului dă, în anumite situaţii, dreptul de a
regulariza actul viciat prin refacerea lui;
- efecte indirecte:
a) uneori, nulitatea iradiază şi către alte acte procedurale,
aflate într-o relaţie de dependenţă cu actul anulat (ex.:
nulitatea unei încheieri premergătoare atrage şi nulitatea
hotărârii finale);
b) uneori, nulitatea actului de procedură poate afecta şi
dreptul subiectiv (ex. cererea de apel declarată nulă nu
poate fi făcută din nou, căci s-a împlinit termenul de apel).

Capitolul II
Termenele de procedură

Noţiune: termenul procedural desemnează timpul stabilit pentru a

se îndeplini un act de procedură sau în care, dimpotrivă, este
interzisă îndeplinirea unui asemenea act.

Secţiunea 1 –a
Categorii de termene procedurale

a) după sursa (izvorul) lor, distingem:

- termene legale (stabilite prin lege);
- termene judecătoreşti (stabilite de instanţă sau de
preşedintele ei);
- termene convenţionale (convenite de părţi, atunci când

63
 legea le îngăduie – în materia arbitrajului, spre ex.).
b) după caracterul (scopul) lor, distingem:
- termene imperative (cele în interiorul cărora trebuie să se
manifeste o anumită conduită procesuală, fie în sensul
exercitării unui drept procesual sau îndeplinirii unui act
procesual (termene imperative onerative), fie în sensul
abţinerii de la exercitarea dreptului sau efectuarea actului
(termene imperative prohibitive);
- termene de recomandare (cele în care este indicat să se
efectueze anumite acte de procedură ori să se realizeze
anumite activităţi procesuale).
c) după efectul pe care îl produc, distingem:
- termene absolute (obligatorii pentru părţi şi instanţă, a
căror nerespectare atrage lipsa de validitate a actului de
procedură sau decăderea dintr-un drept procesual);
- termene relative (care nu atrag nulitatea sau decăderea,
dar care pot atrage alte sancţiuni).

Secţiunea a 2-a
Durata termenelor de procedură

• Orice termen presupune o durată, având un punct de pornire

(dies a quo) şi un punct de împlinire (dies a quem).
• De regulă, momentul de pornire este cel al comunicării actului
de procedură (art.102 C.pr.civ.), afară de cazurile când legea
ar dispune altfel.
• Expres şi limitativ, legea stabileşte anumite situaţii de
echipolenţă (echivalenţă), când termenul curge de la un alt
moment decât cel al comunicării actului de procedură, astfel:
a) termenul curge, împotriva părţii care a cerut comunicarea
actului de procedură cu cealaltă parte, de la data când s-
a cerut comunicarea (art.102 alin.2 C.pr.civ.);
b) termenul de apel (recurs) curge, când comunicarea
hotărârii a fost făcută odată cu somaţia de executare, de
la data acestei comunicări (art.284 alin.2 C.pr.civ.);
c) dacă o parte declară apel (recurs) înainte de

64
 comunicarea hotărârii, aceasta se consideră comunicată
la data depunerii cererii (art.284 alin.3 C.pr.civ.)

Modul de calcul al termenelor de procedură:

• Termenele stabilite pe ore încep să curgă de la miezul nopţii
zilei următoare.
• Termenele stabilite pe zile se calculează după sistemul
exclusiv, pe zile libere, neintrând în calcul nici ziua de plecare,
nici ziua când termenul s-a împlinit. Ziua începe la ora 0 şi se
termină la ora 24 a zilei de împlinire a termenului.
• Termenele stabilite pe săptămâni, luni sau ani sfârşesc în
ziua anului, lunii sau săptămânii corespunzătoare zilei de
plecare. Totuşi, dacă termenele, inclusiv cele pe zile, se
sfârşesc într-o zi de sărbătoare legală, sau când termenul
este suspendat, ele se vor prelungi până la sfârşitul primei
zile de lucru următoare. Termenul care, începând la 29, 30
sau 31 ale lunii, sfârşeşte într-o lună care nu are o asemenea
zi, se va considera împlinit în cea din urmă zi a lunii.

Secţiunea a 3-a
Decăderea

1) Noţiune: este sancţiunea ce are ca efect pierderea de către

parte a unui drept subiectiv procesual ca urmare a neexercitării lui
sau a neefectuării unui anumit act de procedură în termenul
prevăzut de lege.
Notă: nu nerespectarea oricărui termen procedural atrage
decăderea, ci doar a termenelor legale, imperative, onerative şi
absolute.
2) Cazurile în care intervine decăderea sunt:
a) când legea stabileşte un termen fix (cu o durată
predeterminată) pentru exercitarea dreptului sau pentru
îndeplinirea actului procedural şi partea a lăsat să expire
acel termen (ex.: termenul de declarare a apelului sau
recursului);
b) când legea stabileşte o anumită etapă sau moment

65
 procesual pentru exercitarea dreptului sau împlinirea actului,
iar partea nu şi-a exercitat dreptul sau nu a îndeplinit actul
până la acea etapă sau la acel moment (ex.: în ipoteza
prevăzută de art.132 alin.1 C.pr.civ.);
c) când legea stabileşte o anumită ordine în îndeplinirea
actelor de procedură, iar partea nu a respectat-o (ex.:
nulitatea relativă trebuie invocată la prima zi de înfăţişare ce
urmează săvârşirii neregularităţii şi înainte de a pune
concluzii în fond).
3) Ipotezele în care decăderea poate fi înlăturată sunt următoarele:
a) când legea o prevede expres (ex. art. 170 alin.(4)
C.pr.civ.);
b) când partea dovedeşte că a fost împiedicată să
acţioneze pe întreaga durată a termenului dintr-o împrejurare
mai presus de voinţa ei;
c) când partea interesată a renunţat la dreptul de a invoca
decăderea (în cazul decăderii relative);
d) când decăderea priveşte pe una din părţile aflate în
litisconsorţiu conform art.48 alin.2 C.pr.civ., caz în care actul
de procedură al coparticipantului va profita şi părţii faţă de
care decăderea s-a produs.
4) Regimul procedural al decăderii este acelaşi, în principiu, cu cel
al nulităţii actului de procedură, trebuind văzut dacă norma ce
stabileşte termenul este imperativă sau dispozitivă.
5) Efectele decăderii sunt, în principal, două:
a) pierderea dreptului subiectiv procesual recunoscut de
lege părţii ce trebuia să acţioneze;
b) ineficienţa actului procedural tardiv.
6) Repunerea în termen
• Conform art.103 alin.1 c.pr.civ. neexercitarea oricărei căi de
atac şi neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul
legal atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune
altfel sau când partea a fost împiedicată să acţioneze dintr-o
împrejurare mai presus de voinţa sa; în acest din urmă caz,
actul de procedură se va îndeplini în termen de 15 zile de la
încetarea împiedicării, în acelaşi termen trebuind arătate şi
motivele împiedicării.

66
• În aplicarea acestor prevederi legale, rezultă că sunt condiţiile
ale repunerii în termen următoarele:
a) partea să formuleze o cerere de repunere în termen în
15 zile de la încetarea împiedicării, arătând şi motivele care
au împiedicat-o să acţioneze;
b) în acelaşi termen de 15 zile partea trebuie să
îndeplinească actul;
c) partea să facă dovada unei împrejurări mai presus de
voinţa sa ce a împiedicat-o să acţioneze, deci care, chiar
fără a valora forţă majoră, îi exclude culpa;
• Instanţa se pronunţă asupra cererii de repunere în termen
printr-o încheiere atacabilă o dată cu hotărârea finală.

67
 Titlul IV
Competenţa instanţelor judecătoreşti

Noţiune: semnifică ansamblul prerogativelor jurisdicţionale

recunoscute de lege instanţelor judecătoreşti.

Secţiunea 1-a:
Clasificarea normelor de competenţă

Presupune următoarele distincţii:

1. Norme de competenţă:
a) generală (norme care stabilesc competenţa
instanţelor judecătoreşti în raport cu a altor organe cu activitate
jurisdicţională);
b) jurisdicţională (norme ce determină competenţa
instanţelor judecătoreşti, unele faţă de altele).
2. Norme de competenţă jurisdicţională:
a) de atribuţiune vizează repartizarea pe
verticală (ierarhică) a atribuţiilor jurisdicţionale ale instanţelor,
deci între instanţe de grade diferite);
b) teritorială (vizează repartizarea puterii de
jurisdicţie între instanţe de acelaşi grad).
La rândul ei competenţa de atribuţiune poate fi:
a) funcţională (după felul atribuţiilor jurisdicţionale);
b) procesuală (după natura, obiectul sau valoarea
litigiului dedus judecăţii).
Natura normelor cu privire la competenţă:
- norme imperative (cele de competenţă generală, materială
şi teritorială exlcusivă);
- norme dispozitive (normele de competenţă teritorială,
altele decât cele de competenţă teritorială exclusivă).

68
Secţiunea a 2-a
Principiile reglementării competenţei

Sunt în principal, următoarele:

1. competenţa instanţelor este aceeaşi pentru toţi
(principiul exprimă egalitatea între cetăţeni).
2. competenţa instanţelor este legală (adică stabilită prin
lege).
3. instanţa nu poate delega justiţia (în sensul că instanţele
nu îşi pot transfera atribuţiile jurisdicţionale către alte organe, afară
de cazul în care, în mod excepţional, legea ar permite aceasta).
4. instanţa îşi exercită atribuţiile de judecată numai în
circumscripţia sa teritorială.
5. competenţa instanţei este subiectivată prin acţiunea
civilă.
6. instanţele judecătoreşti sunt înzestrate cu plenitudine de
competenţă (însemnând că justiţia se înfăptuieşte în regulă de
către instanţele judecătoreşti).
7. judecătorul acţiunii este şi judecătorul excepţiei
(însemnând că instanţa sesizată prin cererea de chemare în
judecată este competentă să statueze şi asupra mijloacelor de
apărare ale pârâtului).
8. accesoriul urmează soarta principalului (în sensul că
cererile accesorii şi incidentale intră în competenţa instanţei
învestite cu soluţionarea cererii principale).
9. competenţa teritorială revine, în regulă, instanţei în
circumscripţia căreia se află domiciliul pârâtului.
10. conflictele de competenţă se rezolvă în interiorul
sistemului instanţelor judecătoreşti.

69
Secţiunea a 3-a
Competenţa de atribuţiune a instanţelor judecătoreşti

a) Conform art.1 C.pr.civ., judecătoriile judecă:

1) în primă instanţă, toate procesele şi cererile în afară de
cele date prin lege în competenţa altor instanţe
Ø rezultă, deci, că judecătoriile au competenţa de a
soluţiona în primă instanţă orice proces sau cerere,
fără a fi necesar să existe o lege specială de îndrituire
cu privire la un anumit proces sau la o anumită cerere;
Ø trebuie conchis, totodată, că judecătoria este instanţă
de drept comun cât priveşte judecata în primă
instanţă.
1) plângerile împotriva hotărârilor autorităţilor administraţiei
publice cu activitate jurisdicţională şi ale altor organe cu
astfel de activitate, în condiţiile legii
Ø atât termenul “plângeri”, cât şi cel de “hotărâri”
trebuiesc înţeleşi generic, cel de “plângere” referindu-
se la căile de atac în general, iar cel de “hotărâre” fiind
înlocuit uneori, prin legi speciale, cu cel de “dispoziţie”
sau „decizie”.
3) în orice alte materii date prin lege în competenţa lor.
b) Conform art.2 C.pr.civ., tribunalele judecă
1) În primă instanţă:
a) procesele şi cererile în materie comercială al căror
obiect are o valoare de peste 1 miliard lei, precum şi procesele şi
cererile în această materie ale căror obiect este neevaluabil în
bani;
b) procesele şi cererile în materie civilă al căror obiect
are o valoare de peste 5 miliarde de lei, cu excepţia cererilor de
impărţeală judiciară, a cererilor în materie succesorală, a cererilor
neevaluabile în bani şi a cererilor privind materia fondului funciar,
inclusiv cele de drept comun, petitorii sau, dupa caz, posesorii,
formulate de terţii vătămaţi în drepturile lor prin aplicarea legilor
în materia fondului funciar;
c) conflictele de muncă, cu excepţia celor date prin lege

70
în competenţa altor instanţe;
d) procesele şi cererile în materie de contencios
administrativ, în afară de cele date în competenţa curţilor de apel;
e) procesele şi cererile în materie de creaţie intelectuală
şi de proprietate industrială;
f) cererile pentru încuviinţarea, nulitatea sau desfacerea
adopţiei;
g)cererile pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erori
judiciare săvârşite în procesele penale;
h) cererile pentru recunoaşterea, precum şi cele pentru
încuviinţarea executării silite a hotărârilor date în ţări străine.
2) ca instanţe de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor
pronunţate de judecătorii în primă instanţă;
3) ca instanţe de recurs, recursurile declarate împotriva
hotărârilor pronunţate de judecătorii care nu sunt supuse
apelului;
4) În orice alte materii date prin lege în competenţa lor;
• Trebuie precizat că potrivit art.37 din Legea nr. 304/2004, pot
fi înfiinţate tribunalele specializate pentru judecarea cauzelor
civile, penale, comerciale, cu minori şi familie, cauze de
contencios administrativ şi fiscal, cauze privind conflictele de
muncă şi asigurări sociale, cauze în materia dreptului maritim
şi fluvial sau alte materii, ele preluând cauzele de competenţa
tribunalului în domeniile în care sunt înfiinţate.
• Conform art.3 C.pr.civ., curţile de apel judecă:
1) în primă instanţă, procesele şi cererile în materie de
contencios administrativ privind actele autorităţilor şi instituţiilor
centrale;
2) ca instanţe de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor
pronunţate de tribunale în primă instanţă;
3) ca instanţe de recurs, recursurile declarate împotriva
hotărârilor pronunţate de tribunale în apel sau împotriva
hotărârilor pronunţate în primă instanţă de tribunale care, potrivit
legii nu sunt supuse apelului, precum şi în orice alte cazuri
expres prevăzute de lege;
4) în orice alte materii date prin lege în competenţa lor (ex.
contestaţia în anulare împotriva propriilor hotărâri; revizuirea

71
 propriilor hotărâri în anumite cazuri; unele cereri de strămutare;
conflicte de competenţă etc.).
• Conform art.4 C.pr.civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
judecă:
1) recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi a
altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege;
2) recursurile în interesul legii;
3) în orice alte materii date prin lege în competenţa sa.

Secţiunea a 4-a
Competenţa teritorială:

• Esenţial, distingem între: competenţa teritorială de drept

comun (a); competenţa teritorială alternativă (b); competenţa
teritorială exclusivă (excepţională)(c).
•
a) Competenţa teritorială de drept comun

• Conform art.5 C.pr.civ., cererea de chemare în judecată se

întroduce la instanţa domiciliului pârâtului (criteriul domiciliului
fiind cel principal pentru determinarea instanţei competente
teritorial).
• Prin “domiciliu” trebuie înţeleasă locuinţa statornică sau
principală, folosită efectiv de către pârât (domiciliul trebuie
înţeles ca situaţie de fapt).
• Când domiciliul pârâtului persoană fizică nu este cunoscut ori
pârâtul îl are în străinătate, cererea se face la instanţa reşedinţei
sale din ţară, iar dacă nu are nici reşedinţă cunoscută, la instanţa
domiciliului sau reşedinţa reclamantului.
• Cererea împotriva unei persoane juridice de drept privat se face
la instanţa sediului ei principal.
• Când calitatea de pârât aparţine unei asociaţii sau societăţi fără
personalitate juridică, este competentă teritorial instanţa
domiciliului persoanei căreia, potrivit înţelegerii asociaţilor, i s-a
încredinţat preşedinţia sau direcţia asociaţiei ori societăţii; în

72
 lipsa unei asemenea persoane, este competentă instanţa
domiciliului oricăruia dintre asociaţi, reclamantul putând cere
însă instanţei, într-un atare caz, să numească un curator care să
reprezinte interesele asociaţilor.
•
b) Competenţa teritorială alternativă

Desemnează situaţia în care reclamantul are dreptul de a

alege între mai multe instanţe deopotrivă competente

• Conform art.6 C.pr.civ., dacă pârâtul, în afară de domiciliul său,

are în chip statornicit o îndeletnicire profesională ori una sau mai
multe aşezări agricole, comerciale sau industriale, cererea se
poate face şi la instanţa locului acelor aşezări sau îndeletniciri,
pentru obligaţiile patrimoniale şi care sunt născute sau care
urmează să se execute în acel loc.
• Conform art.7 alin.2 C.pr.civ., atunci când pârâtul persoană
juridică de drept privat are reprezentanţă, cererea împotriva
acestuia se poate introduce şi la instanţa locului unde se găseşte
reprezentanţa, pentru obligaţiile ce urmează a fi executate în
acel loc sau care izvorăsc din acte încheiate prin reprezentant
sau din fapte săvârşite de acesta.
• Conform art.8 C.pr.civ., cererile îndreptate împotriva statului,
direcţiilor generale, regiilor publice, caselor autonome şi
administraţiilor comerciale, se pot face la instanţele din capitala
ţării sau la cele din reşedinţa judeţului unde îşi are domiciliul
reclamantul; când mai multe judecătorii din circumscripţia
aceluiaşi tribunal sunt deopotrivă competente, cererile se
introduc la judecătoria din localitatea de reşedinţă a judeţului, iar
în capitală, la Judecătoria sectorului 4.
• Conform art.9 C.pr.civ., cererea îndreptată împotriva mai multor
pârâţi poate fi făcută la instanţa competentă pentru oricare dintre
ei; dacă printre pârâţi sunt şi obligaţi accesoriu (ex.: fidejusorii),
cererea se face la instanţa competentă pentru oricare dintre
debitorii principali.
• Conform art.10 C.pr.civ., în afară de instanţa domiciliului
pârâtului, mai sunt competente următoarele instanţe:

73
 a) în cererile privitoare la executarea, anularea, rezoluţiunea
sau rezilierea unui contract, instanţa locului prevăzut în
contract pentru executarea, fie chiar în parte, a obligaţiunii;
b) în cererile ce izvorăsc dintr-un raport de locaţiune a unui
imobil, în acţiunile în justificare sau în prestaţie tabulară,
instanţa locului unde se află imobilul;
c) în cererile ce izvorăsc dintr-o cambie, cec sau bilet la ordin,
instanţa locului de plată;
d) în cererile privitoare la obligaţii comerciale, instanţa locului
unde obligaţia a luat naştere sau aceea a locului plăţii;
e) în cererile izvorite dintr-un contract de transport, instanţa
locului de plecare sau de sosire;
f) în cererile făcute de ascendenţi sau descendenţi pentru
pensie alimentară, instanţa domiciliului reclamantului;
g) în cererile ce izvorăsc dintr-un fapt ilicit, instanţa în
circumscripţia căreia s-a săvârşit acel fapt.
• Conform art.11 C.pr.civ. în materie de asigurare cererea
privitoare la despăgubiri se poate face şi la instanţa în
circumscripţia căreia se află: domiciliul asiguratului: bunurile
asigurate; locul unde s-a produs accidentul. Alegerea
competenţei prin convenţie este nulă dacă a fost făcută înainte
de naşterea dreptului la despăgubire, fiind exceptate de la
aceste prevederi despăgubirile rezultate din asigurări maritime şi
fluviale.
• Există competenţă alternativă şi atunci când părţile, înainte de
sesizarea instanţei, au convenit o alegere de domiciliu în
favoarea reclamantului.

c) Competenţa teritorială exclusivă (zisă şi excepţională)

Prin observarea prevederilor art.19 şi 159 pct. 3 C.pr.civ., au putut

fi identificate cazurile de competenţă teritorială exclusivă, dintre
acestea urmând a le evidenţia pe următoarele:
• Conform art.13 C.pr.civ., cererile privitoare la bunurile imobile se
pot face numai la instanţa în circumscripţia căreia se află
nemişcătorul (este vorba de acţiuni reale imobiliare, precum
acţiunea în revendicare, confesorie, negatorie, posesorie etc.),

74
 cele personale imobiliare urmând competenţa stabilită de art. 10
pct.1 şi 2 C.pr.civ.).
• Conform art.14 C.pr.civ., în materie de moştenire sunt de
competenţa instanţei celui din urmă domiciliu al defunctului:
- cererile privitoare la validitatea sau executarea dispoziţiilor
testamentare (ex.: cererea în anularea unui testament,
cererea pentru constatarea validităţii unui testament);
- cererile privitoare la moştenire, precum şi cele privitoare la
pretenţiile pe care moştenitorii le-are avea unul împotriva
altuia (ex.: cererea pentru anularea certificatului de
moştenitor, petiţia de ereditate, raportul donaţiilor, partajul
succesoral);
- cererile legatarilor sau ale creditorilor defunctului împotriva
vreunuia din moştenitori sau împotriva executorului
testamentar (ex. acţiunea legatarului pentru predarea
legatului).
• Conform art.15 C.pr.civ., cererile în materie de societate, până
la sfârşitul lichidării în fapt, sunt de competenţa instanţei locului
unde societatea îşi are sediul principal (este vorba de cereri
între asociaţi ori ale asociaţilor în contra societăţii).
• Conform art.16 C.pr.civ., cererile în materia reorganizării
judiciare şi falimentului sunt de competenţa tribunalului în
circumscripţia căruia se află sediul principal al debitorului.
• Competenţa teritorială este exclusivă şi în cauzele cu privire la
starea şi capacitatea persoanelor (precum cererile privind
divorţul, încuviinţarea adopţiei, declararea dispariţiei unei
persoane ori a morţii, cererea în anularea hotărârii care declară
moartea unei persoane, nulitatea căsătoriei, stabilirea
paternităţii copilului din afara căsătoriei, tăgada paternităţii,
stabilirea filiaţiei faţă de mamă etc.).
• În materie necontencioasă.

Sub aspectul caracterului normelor de competenţă reţinem că:

Ø Sunt imperative normele de competenţă generală,

materială şi teritorială exclusivă.
Ø Sunt dispozitive normele de competenţă teritorială

75
 privitoare la bunuri, afară de ipotezele prevăzute de art.13-
16 C.pr.civ.

Cuprinderea competenţei instanţei poate fi identificată din

perspectiva următoarelor reguli:

1) judecătorul acţiunii este şi judecătorul excepţiei;

2) judecătorul acţiunii este, în regulă, şi judecătorul cererilor
incidentale.

Secţiunea a 5-a
Prorogarea competenţei instanţelor

• Desemnează extinderea în temeiul legii, al unei hotărâri

judecătoreşti ori al convenţiei părţilor, a competenţei unei
instanţe judecătoreşti, aceasta dobândind aptitudinea de a
soluţiona procese sau cereri cu privire la care nu posedă,
obişnuit, competenţă de soluţionare.
• Poate fi: - judecătorească (dispusă printr-o hotărâre a
autorităţii jurisdicţionale) (a);
- legală (când legea însăşi dispune extensiunea
competenţei) (b);
- convenţională ( numită şi voluntară, fiind cea decisă
de părţi oral sau în scris, explicit sau implicit) (c).

a) Prorogarea judecătorească de competenţă este reprezentată

de următoarele cazuri:
1) conform art.23 C.pr.civ., când din pricina unor
împrejurări excepţionale, instanţa competentă este împiedicată
un timp mai îndelungat să funcţioneze, Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie , la cererea părţii interesate, va delega o altă instanţă de
acelaşi grad, care să judece pricina.
2) conform art.30 alin.2 şi 33 alin.1 C.pr.civ. când din
pricina recuzării nu se poate alcătui completul de judecată,

76
instanţa superioară învestită cu judecarea cererii de recuzare va
dispune, dacă va socoti cererea întemeiată, trimiterea cauzei
spre judecare la o altă instanţă decât cea învestită iniţial.
3) conform art.37-40 C.pr.civ., admiterea unei cereri de
strămutare are drept consecinţă trimiterea pricinii spre judecată
unei alte instanţe de acelaşi grad.
4) conform art.312 alin.5 C.pr.civ., dacă instanţa a cărei
hotărâre a fost recurată a soluţionat procesul fără a intra în
cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a
fost regulat citată atât la administrarea probelor cât şi la
dezbaterea fondului, instanţa de recurs, casând hotărârea, va
putea trimite cauza unei alte instanţe decât cea care a judecat
fondul, dar de acelaşi grad.
5) conform art.313 C.pr.civ., Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, în caz de casare, poate trimite cauza spre o nouă
judecată, atunci când interesele bunei administrări a justiţiei o
cer, unei alte instanţe de acelaşi grad
6) conform art.169 alin.4 C.pr.civ., când administrarea
dovezilor urmează să se facă în altă localitate, ea se va îndeplini,
prin delegaţie, de către o instanţă de acelaşi grad sau chiar mai
mică în grad dacă în localitate nu există instanţă de acelaşi grad.

b) Prorogarea legală de competenţă

• Intervine în cazurile arătate anume de lege, putând fi indirectă

(când rezultă, prin ricoşeu, din conexitatea existentă între
cererea introductivă şi cererile incidentale sau accesorii) ori
directă (când vizează cereri ce pot fi considerate, prin ele
însele, ca fiind independente faţă de cererea introductivă).
Aparţin primei categorii:
- ipoteza prevăzută de art.9 C.pr.civ., evocată în contextul
prezentării cazurilor de competenţă alternativă;
- ipoteza prevăzută de art.17 C.pr.civ., conform căreia
cererile accesorii şi incidentale sunt în căderea instanţei
competente să judece cererea principală.
Aparţin celei de-a doua categorii:
- conexitatea, reglementată de art.163 C.pr.civ. şi

77
 desemnând posibilitatea întrunirii mai multor cauze ce se
află înaintea aceleiaşi instanţe sau la instanţe deosebite, de
acelaşi grad, în care sunt aceleaşi părţi sau chiar împreună
cu altele şi al căror obiect şi cauză au între ele o strânsă
legaătură.

c) Prorogarea convenţională (voluntară) de competenţă

• Din coroborarea prevederile art.159 pct.3 şi 19 C.pr.civ. se

poate trage concluzia că prorogarea convenţională a
competenţei este îngăduită doar în pricinile privitoare la bunuri,
altele însă decât cele arătate de art.13-16 C.pr.civ.
• Condiţiile de fond şi formă cerute pentru existenţa valabilă a
convenţiei de prorogare a competenţei sunt:
- părţile să aibă capacitatea de a sta în justiţie;
- consimţământul lor să fie liber şi neviciat;
- instanţa aleasă să nu fie necompetentă absolut;
- prin acordul lor părţile să determine în mod clar şi precis
instanţa pe care o desemnează;
- să nu se deroge de la norme legale imperative.

Secţiunea a 6-a
Incidente cu privire la competenţă

•
• Avem în vedere următoarele incidente: conflictul de competenţă
(a); necompetenţa instanţei sesizate (b); litispendenţa (c);
conexitatea (d).

a) Conflictul de competenţă( art.20-23 C.pr.civ.)

Ø Noţiune:Înţelegem prin conflict de competenţă situaţia în
care două sau mai multe instanţe judecătoreşti ori acestea
şi unul sau mai multe organe cu activitate jurisdicţională se
socotesc deopotrivă competente să soluţioneze o unică
pricină cu care fiecare a fost sesizată ori, dimpotrivă, când
toate se consideră necompetente, declinându-şi reciproc

78
 competenţa.
Prima ipoteză desemnează conflictul pozitiv de
competenţă, cea de-a doua conflictul negativ de
competenţă.
Ø Raţiunea soluţionării conflictului de competenţă rezidă în
necesitatea de a obţine o hotărâre judecătorească (în cazul
conflictului negativ), respectiv în necesitatea de a se evita
pronunţarea unor hotărâri contradictorii ( în cazul
conflictului pozitiv).
Ø Condiţiile conflictului de competenţă sunt:
- două sau mai multe instanţe ori organe cu activitate
jurisdicţională să fie sesizate cu judecarea aceleiaşi cereri;
- cererile să fie în curs de judecată;
- cererile să fie de aceeaşi natură procedurală, neputând
exista conflict între o acţiune contencioasă şi o cerere
necontencioasă sau între o cerere formulată în condiţiile
dreptului comun şi o cerere de ordonanţă preşedinţială;
- litigiile să se afle pe rolul instanţelor române;
- excepţia regulatorului de competenţă trebuie să fie
ridicată în faţa tuturor instanţelor învestite cu soluţionarea
aceleiaşi cauze; în cazul conflictului negativ, este necesar şi
ca hotărârile de declinare reciprocă a competenţei să fi
devenit irevocabile;
- una dintre instanţele învestite trebuie să fie competentă
să judece cauza, căci dacă nici una dintre ele nu este
competentă, cererea regulatorului de competenţă urmează a fi
respinsă, părţile trebuind să-şi îndrepte acţiunea la instanţa
competentă.
• Instanţa înaintea căreia s-a ivit conflictul este obligată să
suspende din oficiu orice altă procedură în cauză, urmând a
înainta dosarul instanţei în drept să hotărască asupra
conflictului.
• Instanţa chemată să pronunţe regulatorul de competenţă
este cea superioară şi comună instanţelor aflate în conflict,
astfel:
- conflictul ivit între două judecătorii din circumscripţia
aceluiaşi tribunal se judecă de acel tribunal;

79
 - dacă cele două judecătorii nu aparţin aceluiaşi tribunal
ori dacă conflictul s-a născut între o judecătorie şi un tribunal
sau între două tribunale, competenţa îi revine curţii de apel de
care aparţin instanţele în conflict;
- conflictul ivit între două instanţe care nu se găsesc în
circumscripţia aceleiaşi curţi de apel, precum şi conflictul ivit
între două curţi de apel, se judecă de Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie;
- eventualul conflict ivit între Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie şi o altă instanţă se soluţionează de Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie.
• Instanţa competentă să judece conflictul va hotărî în
camera de consiliu, fără citarea părţilor, cu drept de recurs
în termen de 5 zile de la comunicare.

b) Necompetenţa instanţei sesizate

• Atunci când o cauză este în curs de judecată,
necompetenţa instanţei sesizate se invocă pe calea
excepţiei de necompetenţă.
• Din punctul de vedere al subiecţilor procesuali care o pot
invoca, excepţia de necompetenţă poate fi ridicată de
oricare dintre părţi, de către instanţa din oficiu ori procuror
când participă la judecată, (atunci când norma de
competenţă încălcată este imperativă), respectiv numai de
către pârât, (în cazul încălcării unei norme dispozitive de
competenţă).
• Conform art.158 C.pr.civ., invocarea excepţiei de
necompetenţă trebuie însoţită de motivarea excepţiei şi de
arătarea instanţei ori organului cu activitate jurisdicţională
competent.
• Când normele de competenţă încălcate sunt de ordine
publică, necompetenţa se poate invoca în orice fază a
judecăţii, deci chiar pentru întâia oară în apel sau recurs;
când normele încălcate sunt dispozitive, necompetenţa
poate fi invocată de către pârât in limine litis.
• În aplicarea principiului potrivit căruia judecătorul acţiunii
este şi judecătorul excepţiei, instanţa învestită cu

80
 soluţionarea cererii introductive soluţionează şi excepţia de
necompetenţă. Soluţia instanţei poate fi aceea a respingerii
excepţiei (caz în care va trece la soluţionarea pe fond a
litigiului, urmând ca excepţia să poate fi reexaminată în
soluţionarea căilor de atac), respectiv de admitere a ei
(situaţie în care, declarându-se necompetentă, instanţa va
trimite dosarul instanţei competente ori, după caz, unui alt
organ cu activitate jurisdicţională; într-o atare ipoteză,
hotărârea este susceptibilă de recurs, termenul pentru
exercitarea acestei căi de atac fiind de 5 zile şi curgând de
la pronunţare).
Dacă se constată că, în cauză, competenţa aparţine unui
organ al statului fără activitate jurisdicţională, instanţa nu va
pronunţa declinarea competenţei, ci va hotărî respingerea
cererii ca inadmisibilă; când se constată că ea aparţine unui
organ de jurisdicţie dintr-un alt stat, instanţa, admiţând
excepţia, va respinge cererea ca nefiind de competenţa
instanţelor române.

c) Litispendenţa
• Noţiune: litispendenţa desemnează situaţia procedurală ce
rezultă din faptul că mai multe instanţe deopotrivă
competente au fost sesizate cu aceeaşi pricină, deci în
condiţii de deplină identitate cu privire la părţi, obiect şi
cauză.
• Excepţia poate fi ridicată de părţi sau de instanţă din oficiu
în orice stare a pricinii, în faţa instanţelor de fond (primă
instanţă şi apel, însă nu şi recurs).
• Dacă excepţia se admite, dosarul cauzei se va trimite
instanţei mai întâi învestite, iar în cazul când pricinile se află
în judecata unor instanţe de grade deosebite, la instanţa cu
grad mai înalt. Instanţa nu are dreptul de a verifica
oportunitatea reunirii, ci doar identitatea între cauze.
• Dacă excepţia se respinge, instanţa va reţine cauza pentru
judecare, încheierea prin care s-a hotărât respingerea
excepţiei putând fi atacată numai o dată cu hotărârea finală
ce se va pronunţa în cauză.

81
d) Conexitatea
• Noţiune:conexitatea desemnează situaţia procedurală
caracterizată prin întrunirea mai multor pricini ce se află
înaintea aceleiaşi instanţe sau instanţe deosebite de
acelaşi grad, în care sunt aceleaşi părţi sau chiar împreună
cu alte părţi şi al căror obiect şi cauză au între ele o strânsă
legătură.
• Spre deosebire de situaţia de litispendenţă, identitatea
cauzelor nu este cerută, fiind suficientă existenţa unei
legături între pricini care, din perspectiva unei mai bune
administrări a justiţiei, să justifice judecarea lor împreună.
• Alături de cerinţa oportunităţii conexării, este necesar
totodată ca pricinile să se afle pe rolul aceleaşi instanţe sau
al unor instanţe diferite, însă de acelaşi grad, ceea ce
implică şi consecinţa că reunirea nu este posibilă cu privire
la pricini aflate pe rolul unor instanţe de grade diferite.
• Instanţa este în drept să aprecieze oportunitatea conexării,
putând să respingă excepţia (caz în care va continua
judecata) ori să o admită (trimiţând pricina spre reunire cu
aceea aflată pe rolul instanţei mai întâi învestită, cu
excepţia cazului în care părţile solicită, în comun, trimiterea
la una din celelalte instanţe). Când însă excepţia este
admisă şi una din pricini este dată în competenţa de ordine
publică a uneia dintre instanţe, reunirea se va face în mod
obligatoriu la aceasta. Cauzele conexate vor fi judecate
împreună, pronunţându-se o unică hotărâre, cu excepţia
situaţiei în care, pentru a evita tergiversarea judecăţii,
instanţa hotărăşte disjungerea.

82
 Titlul V
Participanţii la judecată

• Este vorba, în principal, de: instanţă; părţi; procuror; avocat.

Capitolul I
Instanţa

• În sens larg, derivat din raportul dintre puterile statului, prin

“instanţe judecătoreşti” se desemnează o anumită autoritate
publică (cea judecătorească) chemată să înfăptuiască justiţia
(judecătorii, tribunale, tribunale specializate, curţi de apel şi
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie).
• În sens restrâns, derivat din activitatea de judecată, prin
„instanţă” se înţelege o structură internă a unui organ
judecătoresc căreia i se atribuie soluţionarea unui litigiu
determinat (în acest caz termenul „instanţă” desemnează un
anume judecător sau complet de judecată).

Secţiunea 1-a
Incidente cu privire la compunerea instanţei

Este vorba despre: greşita compunere a instanţei (a);

incompatibilitate (b); recuzare (c); abţinere (d).

a. Greşita compunere a instanţei

83
 • Noţiune: desemnează situaţia în care completul ar
cuprinde un număr mai mare sau mai mic decât cel stabilit
de lege pentru judecarea unei anumite cauze.
• Normele ce stabilesc compunerea instanţei au caracter
imperativ, astfel că încălcarea lor poate fi invocată pe cale
de excepţie de către oricare dintre părţi, procuror când
participă la judecată sau instanţa din oficiu, în orice stare a
pricinii.

b. Incompatibilitatea (art.24 C.pr.civ., art.105 din Legea

nr.161/2003):

• În sens larg, termenul “incompatibilitate” desemnează

imposibilitatea judecătorului de a mai îndeplini şi alte funcţii
publice sau private, cu excepţia funcţiilor didactice în
învăţământul superior sau de formator în cadrul Institutului
Naţional al Magistraturii sau Şcolii naţionale de Grefieri.
• În sens restrâns, desemnează situaţiile expres prevăzute
de lege când un judecător nu poate lua parte la judecarea
unui anumit proces. Acest sens al incompatibilităţii urmează
a-l avea în vedere în continuare.
• Cazurile de incompatibilitate sunt:
- judecătorul care a pronunţat o hotărâre într-o pricină nu
poate participa la judecarea aceleiaşi pricini în apel sau
recurs;
- judecătorul care a pronunţat o hotărâre într-o pricină nu
poate participa la judecarea acelei pricini în cazul în
care, în urma controlului judiciar, s-a dispus casarea cu
trimitere şi rejudecarea cauzei;
- nu poate participa la soluţionarea unei pricini, ca
judecător, acela care a fost martor, expert sau arbitru în
aceeaşi pricină;
- magistraţii nu pot participa la judecarea unei cauze în
calitate de judecător sau procuror, dacă sunt soţi sau
rude până la gradul IV inclusiv, între ei;
- magistraţii nu pot participa la judecarea unei cauze în
calitate de judecător sau procuror, dacă ei, soţii sau

84
 rudele până la gradul IV inclusiv au vreun interes în
cauză;
- magistratul nu poate participa, în calitate de judecător
sau procuror, la judecarea unei cauze în căile de atac,
atunci când soţul sau ruda până la gradul IV inclusiv a
magistratului a participat, ca judecător sau procuror, la
judecarea în fond a acelei cauze;
• Incompatibilitatea poate privi doar judecătorul şi, atunci
când legea impune, procurorul, însă nu şi alt participant la
procesul civil.
• Normele privitoare la incompatibilitate sunt imperative,
astfel că excepţia de incompatibilitate are regimul juridic
specific excepţiilor absolute.
• Hotărârea pronunţată de un judecător incompatibil este
nulă absolut.
• Admiterea sau respingerea excepţiei de incompatibilitate
se face prin încheiere; în caz de respingere a excepţiei,
încheierea este susceptibilă de atacare cu apel (recurs) doar
odată cu fondul; în caz de admitere, judecătorul este
înlăturat din complet.

c. Recuzarea (art.27-36 C.pr.civ.):

• Noţiune: desemnează instituţia prin care partea
interesată poate cere îndepărtarea din completul de
judecată a unuia sau a mai multor judecători întrucât are
suspiciuni cu privire la obiectivitatea acestora, dar şi, în
anumite cazuri, îndepărtarea din completul de judecată a
magistratului asistent, procurorului sau grefierului.
• Cazurile în care se poate solicita recuzarea pot fi grupate
având în vedere: afecţiunea judecătorului, interesul lui
personal, ura (vrăjmăşia), amorul propriu.
Afecţiunea rezultă din următoarele împrejurări:
- judecătorul este soţ, rudă sau afin până la al
patrulea grad inclusiv cu vreuna dintre părţi ori cu
avocatul sau mandatarul unei părţi;
- judecătorul este căsătorit cu fratele ori sora soţului
uneia dintre persoanele de mai sus;

85
 - soţul în viaţă al judecătorului şi nedespărţit este
rudă sau afin al uneia din părţi până la al patrulea
grad inclusiv sau dacă, fiind încetat din viaţă ori
despărţit, au rămas copii.
Interesul rezultă din următoarele împrejurări:
- judecătorul, soţul său, ascendenţii ori descendenţii
lor au vreun interes în judecarea pricinii;
- judecătorul a părimit daruri sau făgăduieli de daruri
ori altfel de îndatoriri de la una din părţi;
- judecătorul este tutore sau curator al uneia din părţi;
- judecătorul, soţul sau rudele lor până la gradul al
patrulea inclusiv are o pricină asemănătoare cu
aceea care se judecă sau dacă au o judecată la
instanţa unde una din părţi este judecător.
Ura (vrăşmăşia) rezultă din următoarele împrejurări:
- dacă între judecător, soţul sau rudele lor până la al
patrulea grad inclusiv şi una din părţi, a existat o
judecată penală, în timp de 5 ani înaintea recuzării;
- dacă există vrăjmăşie între el, soţul sau una din
rudele sale până la al patrulea grad inclusiv şi una
din părţi, soţii sau rudele acestora până la gradul al
treilea inclusiv.
Amorul propriu (orgoliul profesional):
- dacă judecătorul şi-a spus părerea cu privire la
pricina ce se judecă.

• Condiţiile de fond ale recuzării sunt:

- să existe un proces născut şi actual;
- propunerea de recuzare să fie motivată;
- propunerea de recuzare să se facă pentru fiecare
judecător în parte; este însă inadmisibilă recuzarea
tuturor judecătorilor unei secţii sau ai întregii instanţe;
- propunerea trebuie să vizeze un judecător, procuror,
magistrat-asistent sau grefier, iar nu un alt participant la
proces;
- propunerea de recuzare trebuie făcută înainte de
începerea oricărei dezbateri, iar dacă motivele de

86
 recuzare s-au ivit după începerea dezbaterilor, partea
trebuie să solicite recuzarea de îndată ce motivele îi
sunt cunoscute.

• Condiţiile de formă ale recuzării sunt:

- recuzarea trebuie făcută în scris sau verbal;
- când recuzarea se cere prin reprezentant, acesta
trebuie să aibă împuternicire specială, recuzarea fiind
un act de dispoziţie procesuală.
• Competenţa soluţionării cererii de recuzare îi aparţine
instanţei învestite cu judecarea cererii principale, în
alcătuirea căreia nu poate însă să intre judecătorul recuzat.
• Când din pricina recuzării nu se poate alcătui completul
de judecată, când sunt recuzaţi toţi judecătorii instanţei sau
ai unei secţii sau când cererea de recuzare a judecătorilor
instanţei ierarhic superioare a fost depusă la instanţa care
soluţionează litigiul, cererea de recuzare va fi judecată de
această din urmă instanţă.
• Regimul procedural al cererii de recuzare are în vedere
următoarele:
- propunerea de recuzare poate fi făcută de oricare dintre
părţile procesului;
- recuzarea operează, în principiu, numai în materie
contencioasă, iar nu şi în materie graţioasă ;
- recuzarea poate fi solicitată înaintea oricărei instanţe
sau jurisdicţii (civilă, penală, de contencios
administrativ);
- recuzarea nu este de ordine publică, astfel că părţile nu
sunt obligate să o invoce;
- instanţa hotărăşte asupra cererii de recuzare în camera
de consiliu, fără prezenţa părţilor, ascultându-l pe
judecătorul recuzat;
- nu este admis interogatoriul ca mijloc de dovadă a
motivelor de recuzare;
- asupra cererii de recuzare instanţa hotărăşte prin
încheiere care se pronunţă în şedinţă publică.
• Efectele cererii de recuzare şi ale admiterii ei sunt, în

87
 principal, următoarele:
- pe timpul desfăşurării procedurii de recuzare nu se va
face niciun act de procedură;
- dacă cererea este admisă, judecătorul se va retrage
de la judecarea pricinii;
- prin încheierea de admitere a cererii se va arăta în ce
măsură actele îndeplinite de judecătorul recuzat
urmează a fi păstrate;
- în cazurile în care cererea este soluţionată şi admisă
de instanţa superioară în condiţiile art.33 C.pr.civ., ea
va dispune trimiterea pricinii la o instanţă de acelaşi
grad;
- când cererea de recuzare este făcută cu rea-credinţă,
instanţa îl va sancţiona pe solicitant cu amendă în
sumă de 50-700 lei, după cum, la cererea părţii
interesate, îl va putea obliga şi la plata de despăgubiri.
• În ce priveşte căile de atac împotriva încheierii date în
materie de recuzare, reţinem că:
- încheierea prin care s-a încuviinţat recuzarea nu este
supusă niciunei căi de atac;
- încheierea prin care s-a respins cererea este atacabilă
o dată cu fondul. Dacă instanţa superioară de fond
constată că recuzarea a fost pe nedrept respinsă, ea
va reface toate actele şi dovezile administrate la prima
instanţă.

d. Abţinerea (art.25,26 C.pr.civ.)

• Conform art.25 C.pr.civ., judecătorul care ştie că există un
motiv de recuzare în privinţa sa este dator să îl înştiinţeze
pe şeful lui şi să se abţină de la judecarea pricinii.
• Rezultă, deci, că abţinerea este o autorecuzare, motivele
de abţinere fiind identice cu cele de recuzare.
• Procedura de judecată a cererii de abţinere este aceeaşi cu
cea aplicabilă cererii de recuzare.
• Încheierea prin care s-a încuviinţat sau respins abţinerea
nu este supusă niciunei căi de atac.

88
Secţiunea a 2-a
Incidente cu privire la instanţa sesizată

• Avem în vedere, ca asemenea incident procedural,

strămutarea pricinilor.
• Strămutarea reprezintă instituţia procesuală prin care o
instanţă competentă potrivit regulilor de competenţă este, în
considerarea anumitor elemente de fapt, desesizată de
judecarea unui litigiu în favoarea unei alte instanţe de acelaşi
grad.
• Motivele de strămutare sunt următoarele:
- când una dintre părţi are două rude sau afini până la al
patrulea grad inclusiv printre magistraţii sau asistenţii
judiciari ai instanţei;
- când există bănuială legitimă (conform art.37 alin.2 C.pr.civ.,
bănuiala este socotită legitimă ori de câte ori se poate
presupune că imparţialitatea judecătorilor ar putea fi ştirbită
datorită împrejurărilor pricinii, calităţii părţilor sau vrăjmăşiilor
locale);
- când este necesară strămutarea din motive de siguranţă
publică (constituie motive de siguranţă publică acele
împrejurări care creează presupunerea că judecata
procesului la instanţa competentă ar putea produce
tulburarea ordinii publice).
• Regimul procedural specific strămutării este următorul:
- strămutarea pentru rudenie sau afinitate ori pentru bănuială
legitimă poate fi cerută de oricare parte interesată;
- strămutarea pentru siguranţă publică poate fi cerută numai
de procurorul de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie;
- cererea de strămutare întemeiată pe motive de rudenie sau
afinitate se depune şi este judecată de instanţa imediat
superioară;
- cererea întemeiată pe bănuială legitimă sau siguranţă
publică se depune şi este judecată de Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie;

89
 - cererea de strămutare trebuie făcută în scris, trebuie
motivată şi probată;
- cererea se judecă în camera de consiliu, cu citarea părţilor;
- instanţa învestită cu judecarea cererii de strămutare poate
dispune suspendarea judecării pricinii a cărei strămutare s-a
cerut, comunicând de urgenţă această măsură instanţei
respective;
- instanţei competente să soluţioneze cererea de strămutare
nu i se trimite dosarul pricinii, însă aceasta îl poate solicita;
- instanţa se pronunţă asupra cererii de strămutare printr-o
hotărâre ce nu trebuie motivată;
- hotărârea asupra strămutării va arăta în ce măsură actele
îndeplinite de instanţă înainte de strămutare urmează să fie
păstrate;
- când instanţa a săvârşit acte de procedură sau a procedat
între timp la judecarea pricinii, actele de procedură
îndeplinite ulterior strămutării, precum şi hotărârea
pronunţată, sunt desfiinţate de drept ca efect al admiterii
cererii de strămutare;
- hotărârea asupra strămutării nu este supusă apelului şi nici
recursului.

Capitolul II
Părţile

De esenţa procedurii contencioase este existenţa un conflict

de interese între două sau mai multe persoane. Prin urmare,
deosebim între reclamant (cel care introduce cererea de chemare
în judecată, promovând acţiunea civilă) şi pârât (cel împotriva
căruia este pornită acţiunea).

Secţiunea 1-a

90
Reprezentarea în justiţie

• Noţiune: există reprezentare în justiţie atunci când un terţ a

primit împuternicirea şi sarcina de a acţiona în justiţie în locul,
interesul şi pe seama uneia dintre părţile cauzei.
• În raport cu obiectul ei, reprezentarea se prezintă sub două
aspecte:
- ea poate avea ca obiect exercitarea acţiunii în justiţie, în
numele şi pentru titularul dreptului la acţiune;
- ea poate avea ca obiect doar îndeplinirea unor acte de
procedură.
• Reprezentarea în exercitarea acţiunii, ca şi reprezentarea în
îndeplinirea anumitor acte de procedură, trebuie să
îndeplinească o condiţie de fond (a) şi o condiţie de formă (b).
a) Condiţia de fond a reprezentării o constituie puterea de a
reprezenta pe un altul, astfel că reprezentantul trebuie să
dovedească dobândirea acestei puteri, precum şi cuprinderea
(întinderea) ei. Atunci când reprezentantul nu face dovada calităţii
sale de reprezentant, instanţa îi va putea da un termen pentru a
aduce dovezile necesare, după care va putea anula cererea sau,
după caz, actul procedural săvârşit;
Ø Excepţia lipsei calităţii de reprezentant este una de fond,
absolută şi peremptorie;
Ø Puterea de a acţiona în justiţie în numele şi pe seama altuia
poate avea un fundament legal (părinţi, tutore, curator); un
fundament judiciar (când este stabilită prin hotărâre
judecătorească, precum în cazul sechestrului judiciar, al
lichidatorului în cazul falimentului); sau un fundament
convenţional (cazul reprezentării prin mandatar avocat sau
neavocat).
b) Condiţia formală a reprezentării are în vedere indicarea
expresă de către reprezentant a acestei calităţi a lui, a numelui său,
precum şi a numelui şi domiciliului celui reprezentat.
• Dintre elementele de regim procedural specifice reprezentării
judiciare menţionăm:
- împuternicirea pentru reprezentarea judiciară trebuie făcută

91
 prin înscris sub semnătură legalizată sau, când procura este
dată unui avocat, semnătura va fi certificată potrivit legii
avocaţilor. Dreptul de reprezentare în judecată mai poate fi
dat şi prin declaraţie verbală în faţa instanţei;
- mandatul de reprezentare în proces este unul intuitu
personae, astfel că: el va înceta prin decesul mandatarului;
nu este posibil ca mandatarul să substituie un submandatar
fără acordul mandantelui;
- mandatul nu încetează prin decesul mandantelui şi nici dacă
acesta a devenit incapabil, el dăinuind până la retragerea lui
de către moştenitori sau de către reprezentantul legal al
incapabilului;
- în principiu, mandatul este unul general, dat pentru toate
actele de procedură, fără însă a cuprinde şi actele de
dispoziţie (recunoaşteri de drepturi, renunţări la judecată sau
drept, încheierea unei tranzacţii). Mandatul poate fi însă şi
restrâns la unele acte procedurale;
- mandatul este revocabil, însă revocarea nu poate fi opusă
celeilalte părţi decât de la comunicarea faptului revocării, cu
excepţia cazului când revocarea a fost făcută în şedinţa de
judecată, în prezenţa părţii;
- mandatarul poate renunţa la mandat, însă el este dator să-l
înştiinţeze atât pe mandant, cât şi instanţa, cu cel puţin 15
zile înainte de termenul de judecată sau de împlinirea
termenelor pentru exercitarea căilor de atac;
- cu excepţia cazurilor în care mandatarul a depăşit limitele
împuternicirii sale, mandantele este ţinut a suporta toate
consecinţele ce rezultă din actele îndeplinite de mandatar;
- avocatul care a asistat-o pe una din părţi la judecarea cauzei
poate, chiar fără mandat, să facă orice acte pentru păstrarea
drepturilor supuse unui termen şi care s-ar pierde prin
neexercitarea lor la timp. El poate să exercite căile de atac
împotriva hotărârii, actele de procedură urmând însă a se
îndeplini numai faţă de partea însăşi;
- dacă mandatul este dat unei alte persoane decât un avocat,
mandatarul nu poate pune concluzii decât prin avocat, cu
excepţia consilierului juridic care, potrivit legii, reprezintă

92
 partea;
- asistarea de către avocat nu este cerută doctorilor dau
licenţiaţilor în drept când ei sunt mandatari în pricinile soţului
sau rudelor până la al patrulea grad inclusiv;
- asistarea de către avocat nu este cerută nici la judecătorii,
când partea este reprezentată prin soţ sau rudă până la al
patrulea grad inclusiv;
- când dreptul de reprezentare izvorăşte din lege sau dintr-o
hotărâre judecătorească, asistarea reprezentantului de către
avocat nu este obligatorie.

Secţiunea a 2-a

Litisconsorţiul (coparticiparea procesuală)

• Noţiune: reprezintă reunirea, ce poate fi activă (mai mulţi

reclamanţi), pasivă (mai mulţi pârâţi) sau mixtă (mai mulţi
reclamanţi şi pârâţi), în acelaşi proces, de la începutul sau
intervenită doar în cursul lui, a mai multor persoane care
acţionează sau împotriva cărora se acţionează în aceeaşi
calitate.
• Condiţiile litisconsorţiului sunt:
- litisconsorţiu poate exista atunci când obiectul pricinii este
un drept sau o obligaţie comună sau când drepturile sau
obligaţiile părţilor au aceeaşi cauză ;
- între cei aflaţi în litisconsorţiu trebuie să existe o legătură de
interese;
- litisconsorţiul nu poate exista decât în cadrul procesului civil,
indiferent de fazele acestuia (deci nu anterior procesului ori
ulterior lui);
- prorogarea competenţei instanţei ca urmare a constituirii
litisconsorţiului nu poate trece de limitele stabilite prin
normele imperative de competenţă;
- litisconsorţiul este posibil înlăuntrul aceluiaşi sistem al
normelor de procedură, deci al unor norme care nu sunt

93
 esenţial diferite.
• Putem identifica două forme principale ale litisconsorţiului:
litisconsorţiu simplu (a); litisconsorţiu necesar (b).
a) Litisconsorţiul simplu este esenţialmente facultativ, el
rezultând din reunirea voluntară a mai multor persoane
având aceeaşi calitate procesuală (reclamante sau pârâte)
şi sprijinindu-se pe un titlu juridic comun sau pe titluri
analoage ori pe fapte total sau parţial identice, pentru a
acţiona sau a se apăra în comun.
b) Litisconsorţiul necesar este întâlnit atunci când
coparticipanţii se află într-o legătură juridică ce reclamă
soluţionarea litigiului printr-o hotărâre uniformă (unitară) în
privinţa tuturor, indiferent dacă ea este în profitul sau în
dezavantajul lor.
• Regulile funcţionale ale litisconsorţiului implică observaţia că
în materia litisconsorţiului regula este aceea a divizibilităţii judecăţii
(a independenţei procesuale) în privinţa fiecăruia dintre
coparticipanţi, ceea ce poate fi rezumat în următoarele principii:
a) principiul relativităţii cererii (orice cerere în justiţie făcută de
una din părţi nu îi profită decât acesteia şi nici nu poate provoca
urmări defavorabile decât pentru ea);
b) principiul relativităţii actelor de procedură (în sensul că
acestea nu pot produce efecte, pozitive sau negative, decât faţă de
cel ce a îndeplinit actul);
Regula divizibilităţii judecăţii cunoaşte însă, în sensul
prevederilor art.48 alin.2 C.pr.civ., o semnificativă derogare: dacă
prin natura raportului juridic sau în temeiul unei dispoziţii a legii
efectele hotărârii se întind asupra tuturor reclamanţilor sau
pârâţilor, actele de procedură îndeplinite numai de unii din ei sau
termenele încuviinţate numai unora din ei pentru îndeplinirea
actelor de procedură folosesc şi celorlalţi. Când actele de
procedură ale unora sunt potrivnice celor făcute de ceilalţi, se va
ţine seama de actele cele mai favorabile. Reclamanţii sau pârâţii
care nu s-au înfăţişat sau nu au îndeplinit un act de procedură în
termen vor continua totuşi să fie citaţi (ex.: acţiunea în revendicare;
situaţia debitorilor solidari chemaţi deodată în judecată, aceea a
creditorilor solidari).

94
Secţiunea a 3-a
Drepturi şi obligaţii procesuale ale părţilor

a) Drepturile părţilor sunt, în principal, următoarele:

- dreptul la apărare, implicând dreptul de a răspunde la
susţinerile celeilalte părţi şi de a discuta toate problemele de fapt şi
de drept ridicate în proces, dreptul de a cunoaşte toate piesele
dosarului şi de a face copii de pe acestea, dreptul de a propune
probe, dreptul de a fi asistat sau reprezentat de avocat, dreptul de
a folosi un interpret;
- dreptul de a folosi limba maternă în justiţie;
- dreptul de a participa la dezbateri (deci la judecarea pricinii)
în condiţii de contradictorialitate, implicând şi dreptul de a fi citat în
proces;
- dreptul de a solicita recuzarea judecătorilor, procurorilor,
magistraţilor asistenţi şi grefierilor, precum şi de a solicita
strămutarea;
- dreptul de a dispune de soarta procesului (prin renunţare la
judecată sau la drept, prin achiesare la pretenţii sau la hotărâre,
prin încheierea unei tranzacţii);
- dreptul de ataca hotărârea şi încheierile premergătoare ei,
uzând de căile de atac recunoscute de lege;
-dreptul de a pretinde restituirea cheltuielilor de judecată în
cazul câştigării procesului.

b) Obligaţiile procesuale ale părţilor sunt, în principal,

următoarele:
- exercitarea cu bună-credinţă a drepturilor procesuale, în
sensul că drepturile procesuale trebuiesc exercitate fără intenţia de
a vătăma pe altul şi potrivit finalităţii lor legale, deci fără a le
deturna de la scopul pentru care legea le recunoaşte;
- actele de procedură trebuiesc îndeplinite în condiţiile, în
ordinea şi în termenele stabilite de lege sau de către instanţă;
- părţile trebuie să-şi probeze pretenţiile şi apărările.

95
 Capitolul III
Procurorul

• În aplicarea art.45 C.pr.civ., procurorul poate participa în

procesul civil ca parte “principală”, respectiv parte “alăturată”,
acestea fiind formele calităţii procesuale a procurorului într-un
proces civil.
• Formele de participare a procurorului în procesul civil sunt:
- pornirea acţiunii civile, însă numai în scopul de a apăra
drepturi şi interese legitime ale minorilor, persoanelor puse sub
interdicţie şi ale dispăruţilor. Dacă procurorul a pornit acţiunea la
care se referă art. 45 vor fi introduse în proces şi vor putea face
acte de dispoziţie;
- participarea la judecată şi punerea de concluzii scrise:
- exercitarea, în condiţiile legii, a căilor de atac;
- supravegherea respectării legii în activitatea de punere în
executare a hotărârilor judecătoreşti şi a altor titluri executorii.

Capitoul IV
Avocatul

• Profesia de avocat se exercită numai de către membrii barourilor

ce aparţin Uniunii Naţionale a Barourilor din România, în fiecare
judeţ existând şi funcţionând un singur barou membru al Uniunii
Naţionale a Barourilor din România.
• Profesia de avocat se exercită, la alegere, în cabinete
individuale, cabinete asociate sau societăţi civile profesionale.
• Dintre elementele care stau la baza organizării şi exercitării
profesiei de avocat le remarcăm pe următoarele:
- profesia de avocat este liberă şi independentă, în exercitarea
ei avocatul supunându-se doar legii, statutului şi regulilor de etică

96
profesională, iar nu vreunei alte entităţi, fie ea etatică sau non-
etatică;
- orice persoană are dreptul să-şi aleagă liber avocatul;
- avocatul are dreptul să asiste şi să reprezinte persoanele
fizice sau juridice în faţa tuturor instanţelor;
- autorităţile şi instituţiile au obligaţia de a-i permite şi asigura
desfăşurarea, în condiţiile legii, a activităţii;
- în exercitarea profesiei şi în legătură cu aceasta avocatul
este protejat de lege;
- avocatul are obligaţia de a păstra secretul profesional privitor
la orice aspect al cauzei care i-a fost încredinţată, cu excepţia
cazurilor prevăzute de lege;
- contactul dintre avocat şi clientul său nu poate fi stânjenit
sau controlat, nici direct, nici indirect, de nici un organ al statului;
- avocatul poate răspunde disciplinar pentru nerespectarea
prevederilor legale privitoare la organizarea şi exercitarea acestei
profesii, pentru nerespectarea deciziilor obligatorii adoptate de
organele de conducere ale baroului sau uniunii, precum şi pentru
orice fapte săvârşite în legătură cu profesia sau în afara acesteia
care sunt de natură a prejudicia onoarea şi prestigiul profesiei sau
ale instituţiei;
- sub aspectul conţinutului, activitatea profesională a
avocatului cuprinde:consultaţii cu caracter juridic, asistenţă şi
reprezentare juridică în faţa organelor de jurisdicţie, de urmărire
penală şi în faţa notarilor publici; apărarea, reprezentarea cu
mijloace juridice a drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor
fizice şi juridice în raporturile cu autorităţile publice, instituţiile şi cu
orice persoană română sau străină; redactarea de acte juridice, cu
posibilitatea atestării identităţii părţilor, a conţinutului şi a datei
actelor; activităţi de mediere; orice alte mijloace şi căi proprii
exercitării dreptului la apărare în condiţiile legii;
- în ce priveşte responsabilitatea avocatului reţinem că: faţă
de client, avocatul îşi asumă o obligaţie de mijloace atunci când
asistă sau reprezintă partea într-un proces; când acordă o
consultaţie juridică, presupunând oferirea de informaţii, obligaţia
este de rezultat; faţă de partea adversă, avocatul trebuie să
pledeze cu demnitate; faţă de instanţă avocatul trebuie să arate

97
respect, demnitate şi corectitudine în îndeplinirea obligaţiilor; faţă
de colegii de profesie, avocatul este dator cu respect şi loialitate.

98
 Titlul VI
Judecata în faţa primei instanţe şi unele incidente în judecată

Capitolul I
Judecata în faţa primei instanţe

Secţiunea 1-a

Etapa premergătoare judecăţii

• Uneori, legea impune ca sesizarea instanţei competente să se

poată face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, în
condiţiile stabilite de acea lege, dovada îndeplinirii procedurii
prealabile trebuind anexată la cererea de chemare în judecată (ex.:
conform art.720/1 C.pr.civ., în procesele şi cererile evaluabile în
bani din materie comercială este obligatoriu ca înaintea introducerii
cererii de chemare în judecată, reclamantul să încerce
soluţionarea litigiului prin conciliere directă cu cealaltă parte. Prin
urmare este vorba de o etapă premergătoare judecăţii propriu-
zise.
• După pornirea procesului prin învestirea instanţei dezbaterea
propriu-zisă a litigiului înaintea instanţei de judecată este
precedată de parcurgerea unei etape scrise ce are ca scop
informarea reciprocă a părţilor cu privire la pretenţiile, apărările şi
dovezile lor. Astfel, cererea de chemare în judecată îmbracă forma
scrisă şi se depune la dosarul cauzei împreună cu înscrisurile
folosite în probaţiune de către reclamant, pârâtului urmând a-i fi
comunicată o copie de pe cerere, precum şi copii ale înscrisurilor;
de cealaltă parte, pârâtul are obligaţia de a depune întâmpinare.

99
Secţiunea a 2-a

Dezbaterea cauzei în faţa instanţei

A.Şedinţa de judecată
• Afară de cazurile când legea sau instanţa de judecată, în
condiţiile legii, nu dispune altfel, şedinţele de judecată sunt publice.
• Conform art.125 C.pr.civ., preşedintele va dispune să se
întocmească pentru fiecare şedinţă o listă a cauzelor stabilite a se
judeca în acea zi şi care va fi afişată la uşa sălii de şedinţă cu cel
puţin o oră înainte de începerea şedinţei.
• Pricinile declarate urgente de către lege şi cele rămase în
divergenţă se vor judeca înaintea celorlalte.
• Părţile pot cere schimbarea ordinii dacă justiţiabilii având
pricini stabilite înaintea lor nu se împotrivesc.
• În faţa primei instanţe judecătorii au datoria de a încerca
împăcarea părţilor, în acest scop ei putând solicita înfăţişarea lor
personală, chiar dacă acestea şi-au desemnat un reprezentant.
• Judecătorul, în tot cursul procesului, conduce desfăşurarea
acestuia, veghează la respectarea dispoziţiilor legale şi are
puterea de a fixa termenele şi de a ordona măsurile necesare
judecării cererii.
• Preşedintele deschide, suspendă şi ridică şedinţa.
• Poliţia şedinţei este asigurată de preşedinte, acesta putând
lua măsuri pentru păstrarea ordinii şi bunei-cuviinţe în sala de
judecată.
• Preşedintele va da mai întâi reclamantului cuvântul, apoi
pârâtului.
• Judecătorii sau părţile pot pune întrebări martorilor sau
experţilor numai prin mijlocirea preşedintelui, care poate însă
încuviinţa ca acesta să pună întrebările şi direct.
• Când instanţa se va considera lămurită, ca urmare a
administrării dovezilor necesare şi discutării celorlalte elemente
ale cauzei, preşedintele va declara dezbaterile închise, instanţa

100
urmând a delibera şi, apoi, a pronunţa hotărârea.
• Pricina poate fi însă repusă pe rol, dacă instanţa găseşte
necesare „noi lămuriri”.
• Dezbaterile „urmate în şedinţă”, se vor trece în încheierea de
şedinţă, care va fi semnată de judecători şi de grefier.

Capitolul II
Incidente cu privire la obiectul judecăţii şi părţile aflate în
judecată

Secţiunea 1-a

Cererile incidentale

• Noţiune: numim cerere incidentală orice cerere făcută în cursul

procesului civil, după introducerea cererii principale
(introductivă de instanţă) şi care se află într-o legătură de
conexitate cu cererea principală;
• Sunt cereri incidentale: a) cererea adiţională; b) cererea
reconvenţională; c) cererea de intervenţie voluntară principală;
d) cererea de intervenţie voluntară accesorie; e) chemarea în
judecată a unei persoane care poate pretinde aceleaşi drepturi
ca şi reclamantul; f) chemarea în garanţie; g) arătarea titularului
dreptului; Sub aspectul domeniului de aplicare, cererile
incidentale pot fi, în regulă, făcute în orice materie şi în orice
procedură;
• Sub aspectul condiţiilor de admisibilitate, sunt cerute atât
condiţiile în general aplicabile cererilor în justiţie (interes de a
acţiona, capacitate şi calitate procesuală), cât şi condiţii
specifice (existenţa unei cereri principale în curs de judecată,
precum şi existenţa unei legături de conexitate între cererea
principală şi cea incidentală).

101
 a. Cererea adiţională

• Noţiune: cererea adiţională este aceea prin care reclamantul îşi

întregeşte sau modifică cererea principală, fie în sensul că
pretenţiilor iniţiale li se adaugă altele noi, fie că pretenţiile
iniţiale sunt modificate total sau parţial;
• Printr-o evidentă dar justificată ficţiune, alin.2 al art.132
C.pr.civ. stabileşte însă că cererea principală (iniţială) nu se
socoteşte modificată atunci când: se îndreaptă greşelile
materiale din cuprinsul cererii; reclamantul măreşte sau
micşorează câtimea obiectului cererii; reclamantul cere
valoarea obiectului pierdut sau pierit; reclamantul înlocuieşte
cererea în constatare printr-o cerere în realizarea dreptului sau
dimpotrivă, în cazul în care cererea în constatare poate fi
primită;
• Exceptând ipotezele evocate mai sus, când modificarea poate fi
făcută oricând în timpul judecăţii înaintea primei instanţe, în
celelalte situaţii de întregire sau modificare a cererii iniţiale
acestea se pot realiza până la prima zi de înfăţişare sau în
interiorul termenului acordat reclamantului de către instanţă la
prima zi de înfăţişare.

b. Cererea reconvenţională

• Noţiune: este actul de procedură prin care pârâtul deduce

judecăţii în procesul început de reclamant pretenţii proprii aflate
în legătură cu cererea principală.
• Pentru elemente de regim procedural privind cererea
reconvenţională, a se vedea supra, Titlul II, Capitolul I,
Secţiunea a 7-a.

c. Intervenţia voluntară

• Intervenţia voluntară a unui terţ într-un proces pornit între alte

persoane îmbracă două forme: intervenţia voluntară principală

102
 (zisă şi agresivă), respectiv intervenţia voluntară accesorie
(zisă si alăturată, conservatoare, auxiliară).
• Intervenţia voluntară principală desemnează cererea unui terţ
de a intra într-un proces pornit între alte persoane, formulând o
pretenţie proprie în scopul de a-şi apăra un drept propriu sau
un interes legitim.
• Intervenţia voluntară accesorie desemnează cererea unui terţ
de a intra într-un proces pornit între alte persoane pentru a
apăra dreptul unei părţi din proces, fără însă a formula o
pretenţie proprie.
• În cazul ambelor forme de intervenţie voluntară sunt necesare
următoarele condiţii de admisibilitate:
- cererea de intervenţie voluntară trebuie să fie făcută de un
terţ;
- terţul intervenient trebuie să justifice interesul de a
interveni;
- terţul trebuie să aibă capacitate procesuală;
- intervenţia este condiţionată de existenţa unei cereri
principale în curs de judecată;
- cererea de intervenţie trebuie să se afle în legătură cu
pretenţiile originare; instanţa sesizată cu o cerere de
intervenţie voluntară trebuie să aibă competenţa de a o
judeca sau, dacă intervine prorogarea de competentă
(art.17 C.pr.civ.), să nu se încalce norme imperative de
competenţă;
• Sub aspectul regimului procedural al celor două forme ale
intervenţiei voluntare sunt de reţinut următoarele:
- cererea de intervenţie voluntară principală trebuie făcută în
forma prevăzută pentru cererea de chemare în judecată
(art.112 C.pr.civ.); de cealaltă parte, cererea de intervenţie
voluntară accesorie este o simplă cerere, însă în ambele
cazuri intervenientul este dator să justifice interesul de a
interveni, iar în cazul intervenţiei accesorie este necesar să
arăte şi partea a cărei apărare înţelege să o sprijine;
- cererea de intervenţie principală se poate face doar în faţa
primei instanţe şi înainte de închiderea dezbaterilor, iar cu
învoirea părţilor ea se poate face şi direct în apel; cererea

103
 de intervenţie accesorie poate fi făcută oricând în timpul
judecăţii, deci chiar în apel sau recurs, fără a fi nevoie de
acordul celorlalte părţi;
- în ambele forme ale intervenţiei, instanţa hotărăşte asupra
încuviinţării în principiu a cererii de intervenţie printr-o
încheiere interlocutorie ce poate fi atacată doar o dată cu
fondul. Prealabil pronunţării încheierii, instanţa va pune
cererea în discuţia părţilor, iar dacă s-a dispus
încuviinţarea în principiu, cererea de intervenţie se va
comunica părţilor, stabilindu-se şi termenul în care
întâmpinarea trebuie depusă;
- cererea de intervenţie voluntară principală poate fi disjunsă
atunci când judecarea ei ar întârzia judecarea cererii
principale. În ce priveşte cererea de intervenţie voluntară
accesorie, aceasta nu poate fi disjunsă, ea fiind o simplă
cerere în apărarea unei părţi;
• În ceea ce priveşte statutul procesual al intervenientului, sunt
de avut în vedere următoarele:
- prin admiterea în principiu a cererii de intervenţie
intervenientul devine parte în proces, dobândind drepturile
şi obligaţiile specifice, în general, unei părţi;
- intervenientul ia procedura în starea în care se află la
momentul intervenţiei;
- intervenientul principal apare ca un veritabil reclamant,
astfel că el poate, în regulă, să facă orice acte de
procedură specifice unei părţi reclamante, nefiind
condiţionat de acordul sau influenţat de opoziţia părţilor
iniţiale;
- intervenientul accesoriu nu beneficiază de independenţa
procesuală a intervenientului principal, el putând face
exclusiv acte de procedură care nu sunt potrivnice
interesului părţii în apărarea căreia a intervenit;
- intervenientul principal poate face toate actele procesuale
de dispoziţie care îi aparţin unui reclamant (renunţarea la
judecată, renunţarea la dreptul dedus judecăţii, încheierea
unei tranzacţii); intervenientul accesoriu poate doar să
renunţe la judecata propriei cereri de intervenţie;

104
 - soluţionarea cererii de intervenţie voluntară principală nu
este influenţată de renunţarea reclamantului la judecată în
cererea principală sau la dreptul dedus judecăţii şi nici de
achiesarea pârâtului la pretenţiile reclamantului, dacă
aceste acte de procedură sunt ulterioare încuviinţării în
principiu a cererii de intervenţie. Dimpotrivă, în toate aceste
cazuri intervenţia voluntară accesorie este, după caz,
admisă sau respinsă;
- intervenientul principal poate să exercite toate căile de atac
recunoscute unei părţi; intervenientul accesoriu va putea
declara apel sau recurs doar dacă aceste căi de atac au
fost exercitate şi de partea pe care el o susţine.
• Sub aspectul cheltuielilor de judecată, intervenientul principal
este ţinut a suporta, în cazul respingerii cererii, numai
cheltuielile pe care le-a provocat prin cererea sa; în acelaşi
sens, şi intervenientul accesoriu, în cazul respingerii cererii
sale, va fi ţinut să suporte cheltuielile provocate, prin cererea
sa, părţii câştigătoare.
• Sub aspectul soluţionării cererii de intervenţie reţinem că,
afară de cazul în care judecarea cererii de intervenţie
voluntară principală ar fi disjunsă, cererea de intervenţie, fie
ea principală sau accesorie, se soluţionează prin aceaşi
hotărâre prin care se soluţionează şi acţiunea reclamantului.
Soluţia dată cererii trebuie să se regăsească în dispozitivul
hotărârii.
• În ce priveşte cererea de intervenţie accesorie, soluţiile cu
privire la aceasta sunt diferite: dacă intervenţia s-a făcut în
favoarea reclamantului şi acţiunea acestuia a fost respinsă, va
fi respinsă şi cererea de intervenţie; dacă acţiunea
reclamantului a fost admisă, se va admite şi cererea de
intervenţie; dacă intervenţia s-a făcut în favoarea pârâtului, iar
acţiunea reclamantului s-a admis, se va respinge cererea de
intervenţie; dacă acţiunea reclamantului a fost respinsă, se va
admite cererea de intervenţie.

d. Intervenţia forţată

105
• Noţiune: desemnează situaţia în care una din părţile din
cererea principală atrage în judecată o terţă persoană,
obligând-o să devină parte în proces.
• Cunoaşte următoarele forme: chemarea în judecată a altor
persoane (a); chemarea în garanţie (b); arătarea titularului
dreptului (c).
• Formele de intervenţie forţată sunt, în principiu, aplicabile în
faţa oricărei instanţe (civilă, comercială, de contencios
administrativ), precum şi în orice materie şi în orice procedură,
afară doar de procedura necontencioasă.

a) Chemarea în judecată a altor persoane

• Noţiune: chemarea în judecată a altor persoane este acea

formă de participare a terţilor în procesul civil care, în scopul
preîntâmpinării unui nou litigiu, conferă fiecăreia dintre părţile
iniţiale dreptul de a solicita introducerea în proces a acelor
persoane ce ar putea pretinde aceleaşi drepturi ca şi
reclamantul.
• Regimul procedural al chemării în judecată a altor persoane
este următorul:
- reclamantul poate face cererea până la închiderea
dezbaterilor înaintea primei instanţe; pârâtul o va putea
face o dată cu întâmpinarea, iar când întâmpinarea nu
este obligatorie, cel mai târziu până la prima zi de
înfăţişare;
- cererea trebuie motivată, evidenţiindu-se că prin
intermediul ei se preîntâmpină un nou litigiu aflat în
legătura cu cererea principală;
- cererea se comunică atât celui chemat în judecată, cât şi
adversarului procesual al autorului ei; la exemplarul celui
atras forţat în judecată se anexează copii de pe cererea
de chemare în judecată, întâmpinare şi înscrisurile aflate
la dosarul cauzei;
- prin atragerea lui în proces, intervenientul dobândeşte
calitatea de parte, fiind asimilat intervenientului principal;
- intervenientul va lua procedura în starea în care se află la

106
 momentul intervenţiei;
- intervenientul dobândeşte, în principiu, toate drepturile şi
obligaţiile specifice unei părţi;
- când pârâtul chemat în judecată pentru o datorie
bănească recunoaşte datoria şi declară că este gata să o
execute faţă de partea ce îşi va stabili judecătoreşte
dreptul, el va fi scos din judecată dacă depune suma
datorată;
- cererea se judecă o dată cu cererea principală, prin
aceeaşi hotărâre, soluţia ce i se dă trebuind să fie
cuprinsă în dispozitivul hotărârii şi motivată în
considerentele acesteia.

b) Chemarea în garanţie

• Noţiune: este acea formă de intervenţie forţată care conferă

oricăreia dintre părţi posibilitatea de a solicita introducerea în
proces a acelor persoane cărora le-ar reveni, în cazul în care
partea respectivă ar pierde procesul, o obligaţie de garanţie
sau de despăgubire faţă de această parte.
• Obligaţia de garanţie poate fi legală sau convenţională.
• În ce priveşte regimul procedural, reţinem următoarele:
- cererea de chemare în garanţie trebuie să îndeplinească
cerinţele de formă specifice unei cereri de chemare în
judecată;
- cererea făcută de reclamant se depune până la închiderea
dezbaterilor, înaintea primei instanţe; cererea făcută de
pârât se depune o dată cu întâmpinarea, iar dacă
întâmpinarea nu este obligatorie, se depune cel mai târziu
la prima zi de înfăţişare. Sancţiunea nedepunerii în termen
a cererii de chemare în garanţie este judecarea ei
separată, într-un proces distinct, ca cerere principală, cu
excepţia cazului în care părţile consimt ca cererea să fie
totuşi primită;
- cererea de chemare în garanţie poate fi făcută de oricare
dintre părţi;
- cererea se comunică, în copie, celui chemat în garanţie,

107
 însoţită şi de copii ale înscrisurilor doveditoare anexate ei;
- terţul chemat în garanţie, odată admis în proces, devine
parte, dobândind toate drepturile şi obligaţiile procesuale
specifice unei părţi. El va lua procedura în starea în care ea
se află în momentul intervenţiei, însă va putea invoca
excepţii procesuale absolute indiferent de momentul
producerii neregularităţii;
- cel chemat în garanţie poate, la rândul său, să-l cheme în
garanţie pe un altul;
- cererea de chemare în garanţie se judecă o dată cu
cererea principală; când însă judecarea cererii principale ar
fi întârziată prin soluţionarea deodată şi a cererii de
chemare în garanţie, aceasta din urmă poate fi disjunsă.
• Soluţiile ce se pot da cererii de chemare în garanţie sunt
următoarele:
- dacă cererea principală este respinsă,cererea de chemare
în garanţie făcută de reclamant este admisă, iar dacă a fost
făcută de pârât, va fi respinsă;
- dacă cererea principală este admisă, cererea de chemare
în garanţie făcută de reclamant se respinge, iar cea făcută
de pârât va fi admisă.
• Prin admiterea cererii de chemare în garanţie, cel chemat nu va
fi obligat să plătească în mod direct părţii câştigătoare a
procesului, ci aceluia care l-a chemat în garanţie, căci doar faţă
de acesta el este legat juridic.
• Cheltuielile de judecată se vor acorda avându-se în vedere
independenţa procesuală a părţilor, precum şi regula potrivit
căreia asemenea cheltuieli sunt suportate de partea căzută în
pretenţii.

c) Arătarea titularului dreptului

• Noţiune: este acea formă de intervenţie forţată prin care pârâtul

din proces, şi care deţine cu titlu precar un lucru sau exercită în
numele altuia un drept real asupra unui lucru, solicită
introducerea forţată în proces a persoanei în numele căreia
deţine lucrul sau exercită dreptul.

108
• Sub aspectul domeniului de aplicare, arătarea titularului
dreptului se poate face numai în cadrul unor acţiuni reale şi
doar înaintea acelor instanţe ce judecă, în procedură
contencioasă, o asemenea acţiune.
• Condiţiile de admisibilitate ale cererii de arătare a titularului
dreptului sunt cele comune tuturor formelor de intervenţie
forţată, însă ea cunoaşte şi condiţii care îi sunt proprii. Astfel:
- arătarea titularului dreptului poate fi făcută doar de către
pârât;
- pârâtul trebuie să deţină lucrul sau să exercite dreptul în
numele celui arătat ca titular al dreptului, deci să se afle
într-un raport juridic cu acesta;
- pârâtul trebuie să deţină materialiceşte lucrul sau să
exercite un drept al altuia cu privire la acel lucru;
- prin cererea principală reclamantul trebuie să urmărească
valorificarea unui drept real asupra lucrului;
• Regimul procedural al arătării titularului dreptului este, în
principal, următorul:
- cererea de arătare a titularului dreptului trebuie depusă o
dată cu întâmpinarea, iar dacă întâmpinarea nu este
obligatorie, trebuie depusă cel mai târziu până la prima zi
de înfăţişare;
- întrucât nu concretizează o veritabilă acţiune în justiţie,
cererea nu trebuie să cuprindă toate elementele unei cereri
de chemare în judecată, ci doar pe acelea menţionate de
art.82 C.pr.civ., însoţite de arătarea titularului dreptului şi
de motivele care o justifică;
- cererea nu trebuie admisă în principiu;
- cererea se comunică celui arătat ca titular al dreptului,
împreună cu citaţia pentru următorul termen de judecată,
copia cererii de chemare în judecată şi copii ale
înscrisurilor probatorii aflate la dosarul cauzei. Un exemplar
al cererii de arătare a titularului dreptului trebuie comunicat
(deşi legea nu o prevede) şi reclamantului;
- cererea de arătare a titularului dreptului nu poate fi disjunsă
de cererea principală, astfel că se va pronunţa o hotărâre
care soluţionează ambele cereri. Totuşi, cererea de arătare

109
 a titularului dreptului se va soluţiona înaintea celei
principale atunci când cel arătat ca titular recunoaşte
susţinerile pârâtului, iar reclamantul consimte la
introducerea lui în proces; în acest caz, pârâtul urmează a
fi scos din proces;
- cel arătat ca titular devine parte în proces, cu drepturile şi
obligaţiile specifice unei părţi.
• În legătură cu soluţionarea cererii de arătare a titularului
dreptului pot fi identificate următoarele situaţii:
- dacă cel arătat ca titular al dreptului recunoaşte susţinerile
pârâtului, iar reclamantul consimte ca el să ia locul
pârâtului în proces, pârâtul iniţial va fi scos din proces;
- dacă terţul se înfăţişează, dar tăgăduieşte susţinerile
pârâtului, atunci terţul va dobândi calitatea de intervenient
forţat;
- dacă terţul, deşi legal citat, nu se înfăţişează, el
dobândeşte calitatea de intervenient forţat;
- dacă terţul arătat ca titular recunoaşte susţinerile pârâtului,
dar reclamantul nu este de acord ca el să ia locul pârâtului
în proces, terţul dobândeşte calitatea de intervenient forţat.

Capitolul III
Unele incidente cu privire la modalităţile procedurale ale
judecăţii şi cu privire la cursul judecăţii

• Este vorba despre joncţiune; disjungere; suspendarea judecăţii;

întreruperea judecăţii.

Secţiunea 1-a
Joncţiunea pricinilor

• Noţiune: este o ipostază particulară a conexării, pentru care se

110
 foloseşte şi termenul de joncţiune, ea desemnând reunirea în
faţa aceleiaşi instanţe de judecată a două sau mai multor cereri
care se află pe rolul instanţei respective.
• Priveşte acel incident procedural care, fără a semnifica un
incident cu privire la competenţă, poate fi analizat ca incident
cu privire la modalităţile procedurale ale judecăţii.
• Joncţiunea pricinilor apare ca o măsură procedurală ce are ca
scop o mai bună administrare a justiţiei, pentru a permite
instanţei să dobândească o viziune de ansamblu asupra
raporturilor litigioase dintre părţi şi pentru a se evita
pronunţarea unor hotărâri contradictorii.
• Condiţiile joncţiunii sunt:
- între cereri să existe o legătură care să justifice reunirea lor
în scopul unei bune administrări a justiţiei;
- cererile să nu fie susceptibile de soluţionare în cadrul unor
proceduri incompatibile;
- părţile sau instanţa din oficiu să învedereze necesitatea
joncţiunii;
- instanţa să decidă, în urma unor dezbateri contradictorii,
joncţiunea pricinilor.

Secţiunea a 2-a
Disjungerea pricinilor

• Noţiune: este operaţiunea procedurală inversă conexării,

desemnând disocierea, separarea a două sau mai multor cereri
pentru a fi judecate distinct.
• Disjungerea urmează a se dispune atunci când numai una
dintre pricini este în stare de a fi judecată, având deci rolul de a
evita tergiversarea soluţionării litigiului.
• Condiţiile disjungerii sunt:
- să existe pericolul ca judecata uneia din pricini să fie
întârziată prin judecarea lor împreună;
- disjungerea să fie cerută de părţi sau invocată de instanţă
din oficiu;

111
 - cererile să nu fie imposibil de disociat;
- disjungerea să fie dispusă anterior închiderii dezbaterilor.

Secţiunea a 3-a
Suspendarea judecăţii

• Noţiune:desemnează oprirea cursului judecăţii datorită

intervenirii unor împrejurări voite de părţi sau,după caz,
independente de voinţa lor.
• Suspendarea judecăţii poate fi: - obligatorie
- facultativă
1) suspendarea obligatorie este cea dispusă prin norme
legale imperative, ea operând pentru că legea o impune
(ex.: suspendarea dispusă în aplicarea prevederilor
art.243 C.pr.civ., şi anume:
§ prin moartea uneia din părţi, afară de cazul când
partea interesată cere termen pentru introducerea în
judecata a moştenitorilor;
§ prin interdicţie sau punere sub curatela a unei părţi
pana la numirea tutorelui sau curatorului;
§ prin moartea mandatarului uneia din părţi, întâmplată
cu mai puţin de 15 zile înainte de ziua înfăţişării;
§ prin încetarea funcţiei tutorelui sau curatorului;
§ prin deschiderea procedurii reorganizării judiciare şi a
falimentului asupra reclamantului, în temeiul unei
hotărâri judecătoreşti irevocabile).

2) suspendarea facultativă (judecătorească) este cea

dispusă în limitele legii de instanţa de judecată când
aceasta o apreciază ca oportună (ex.: potrivit art.244
C.pr.civ. instanţa poate suspenda judecata când:
dezlegarea pricinii atârnă, în totul sau în parte, de
existenţa sau inexistenţa unui drept care face obiectul
unei alte judecăţi; s-a început urmărirea penală pentru o
infracţiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra

112
 hotărârii ce urmează a se da).
• Sub aspectul regimului procedural al suspendării judecăţii,
reţinem că suspendarea judecăţii se dispune printr-o încheiere
ce poate fi atacată cu recurs în mod separat; recursul se poate
declara cât timp durează suspendarea cursului judecăţii atât
împotriva încheierii prin care s-a dispus suspendarea, cât şi
împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de repunere
pe rol a procesului, neputând fi însă atacată cu recurs
încheierea de suspendare pronunţată de o instanţă de recurs.
• Efectele suspendării sunt:
- suspendarea are un efect general, privind toate părţile din
proces;
- orice act de procedură făcut în timpul suspendării judecăţii
este lovit de nulitate;
- prin încheierea de suspendare a judecăţii instanţa nu se
dezinvesteşte, doar judecata este temporar oprită;
- suspendarea judecăţii poate uneori atrage, în condiţiile
art.250 C.pr.civ., suspendarea cursului perimării.
• În ce priveşte continuarea judecăţii după suspendare, art.245
C.pr.civ. prevede că judecata se reia din iniţiativa părţilor,
astfel: prin cererea de redeschidere făcută de una din părţi,
când judecata s-a suspendat prin învoirea părţilor sau datorită
lipsei lor de la dezbateri; prin cererea de redeschidere făcută cu
arătarea moştenitorilor, tutorelui sau curatorului, a celui
reprezentat de mandatarul defunct, a noului mandatar sau,
după caz, a părţii interesate, a administratorului judiciar sau a
lichidatorului judiciar, în cazurile prev. de art.243 C.pr.civ.

Secţiunea a 4-a
Întreruperea judecăţii

• Noţiune: desemnează oprirea cursului judecăţii, fără însă a

exista continuitate de procedură.
• Acest incident procedural nu beneficiază de reglementare

113
 normativă, el fiind doar evocat de lege.

Capitolul IV
Administrarea probelor

• Noţiune: în sens larg, prin probă înţelegem acţiunea de stabilire

(demonstrare) a existenţei sau inexistenţei unui fapt; în sens
restrâns, prin probă înţelegem mijlocul legal prin care se
stabileşte faptul (împrejurarea) ce trebuie dovedit.

Secţiunea 1-a
Subiectul, obiectul şi sarcina probei. Mijloacele de probă

• Probele se administrează pentru a convinge instanţa, astfel că

subiect al probei trebuie considerat judecătorul (instanţa).
• Obiect al probei sunt faptele juridice înţelese lato sensu, adică
cele care au creat, modificat sau stins raportul juridic dedus
judecăţii ori faptele care au determinat ineficacitatea acestuia.
Faptele de dovedit pot fi materiale sau psihologice, pozitive sau
negative determinate, notorii, necontestate sau cunoscute
personal de judecător.
• Sarcina probei îi revine părţii care face o afirmaţie, ceea ce are
consecinţa că reclamantul, ca parte ce a pornit procesul, este
obligat să îşi dovedească pretenţiile, altfel pârâtul va câştiga
procesul; de celaltă parte, când pârâtul afirmă, este dator să îşi
dovedească susţinerile. De asemenea, şi instanţa din oficiu
poate ordona administrarea unor dovezi.

• Mijloacele de probă sunt:înscrisurile; proba cu martori;

mărturisirea; prezumţiile; expertiza; cercetarea la faţa locului.

114
Secţiunea a 2-a.
Condiţii comune privitoare la admisibilitatea, administrarea şi
aprecierea probelor

• Admisibilitatea probelor presupune îndeplinirea cumulativă a

următoarelor condiţii: proba să fie legală, în sensul de a fi
permisă de lege; să fie verosimilă, adică să tindă la dovedirea
unor fapte credibile, deci care să nu contrazică legile naturii; să
fie pertinentă, adică să tindă la dovedirea faptului principal ori a
altuia vecin şi conex; să fie concludentă, adică să poată conduce
la soluţionarea litigiului.
• Administrarea probelor presupune: propunerea probelor;
încuviinţarea lor; administrarea lor propriu-zisă;
Ø Propunerea probelor o face partea căreia îi revine
sarcina de a dovedi un fapt sau o împrejurare pe care ea a
afirmat-o. Obişnuit, probele se propun, înaintea unei
instanţe, în următoarele condiţii:
- reclamantul propune dovezi prin cererea de chemare in
judecată (art.112 pct.5 C.pr.civ.), până la prima zi de
înfăţişare sau în termenul acordat în acest scop de către
instanţă la prima zi de înfăţişare (art.132 alin.1);
- pârâtul propune dovezi prin întâmpinare (art.115 pct.3,
C.pr.civ.) sau, când nu este asistat sau reprezentat de
avocat, la prima zi de înfăţişare ori la termenul acordat;
dacă reclamantul şi-a întregit sau modificat cererea
conform art.132 alin.1 C.pr.civ., pârâtul va putea propune
dovezi prin întâmpinarea făcută împotriva modificării sau
întregirii cererii;
- atât reclamantul, cât şi pârâtul pot propune dovezi oricând
în timpul judecăţii în următoarele situaţii (art.138 C.pr.civ.):
când nevoia administrării dovezii ar reieşi din dezbateri şi
partea interesată nu o putea prevedea; când administrarea
dovezii nu pricinuieşte amânarea judecăţii; când dovada nu
a fost cerută în condiţiile legii din pricina neştiinţei sau lipsei
de pregatire a părţii, care nu a fost asistată sau

115
 reprezentată de avocat;
- când dovada cu martori a fost încuviinţată în condiţiile
art.138 C.pr.civ., dovada contrară va trebui cerută, sub
sancţiunea decăderii, în aceeaşi şedinţă de judecată, dacă
ambele părţi sunt prezente; partea care lipseşte la
încuviinţarea dovezii va putea însă cere dovada contrară în
şedinţa de judecată următoare, iar în caz de împiedicare, la
prima zi când se înfăţişează;
- de asemenea, întrucât prevederile legale privitoare la
momentul până la care se pot propune dovezi sunt
dispozitive, părţile pot conveni ca dovezile să fie propuse şi
după împlinirea termenelor stabilite de lege;
- instanţa poate ordona şi din oficiu probele necesare, atunci
când le consideră necesare aflării adevărului.
Ø Încuviinţarea probelor este dispusă de instanţă prin încheiere
(art.168 C.pr.civ.), arătându-se faptele ce trebuiesc dovedite,
precum şi mijloacele de dovadă. Încheierea este, în principiu,
preparatorie, astfel că instanţa va putea reveni asupra ei.
Ø Administrarea propriu-zisă
- se face, în regulă, înaintea instanţei de judecată, cu citarea
părţilor, în ordinea stabilită de instanţă;
- dacă o parte renunţă la doveziile pe care le-a propus,
cealaltă parte poate declara că şi le însuşeşte;
- dovada şi dovada contrarie trebuie administrate pe cât cu
putinţă la acelaşi termen de judecată.

Secţiunea a 3-a
Asigurarea dovezilor (ancheta in futurum)

• Noţiune: desemnează acea procedură contencioasă în cadrul

căreia partea care are interes poate solicita să se administreze de
urgenţă probele de care înţelege să se folosească în proces, dacă
ele ar fi greu de administrat în viitor ori există pericolul ca ele să
dispară.
• Cererea de asigurare a dovezilor poate fi făcută chiar dacă nu
există urgenţă, însă numai dacă adversarul procesual este de

116
acord.
• Asigurarea dovezilor se poate face pe cale principală (înainte de
pornirea procesului în care probele ar urma să fie utilizate) (a)
sau pe cale incidentală (în timpul judecăţii) (b).
a) În cazul asigurării dovezilor pe cale principală sunt de avut în
vedere următoarele:
- cererea va fi introdusă la judecătoria în a cărei rază
teritorială se află martorul sau obiectul cercetării;
- în cerere se vor arăta dovezile a căror administrare se
doreşte, faptele de dovedit, motivul urgenţei sau, când este
cazul, acordul adversarului procesual;
- cererea se judecă în camera de consiliu, cu citarea părţilor,
însă în caz de urgenţă se va putea hotărî şi fără a se cita
părţile;
- instanţa hotărăşte asupra cererii printr-o încheiere
executorie, supusă recursului în termen de 5 zile de la
pronunţare, dacă s-a judecat cu citarea părţilor, respectiv
de la comunicare, dacă s-a judecat fără citarea părţilor.
• În cazul asigurării dovezilor pe cale incidentală, cererea se va
introduce la instanţa învestită cu judecarea cererii principale,
procedura de judecată fiind identică cu aceea aplicabilă în cazul
formulării cererii pe cale principală. Totuşi, în acest caz
încheierea prin care se dispune administrarea dovezii poate fi
atacată doar o dată cu fondul.
• Când se cere constatarea unei stări de fapt, care ar putea să
înceteze ori să se schimbe până la administrarea dovezilor,
instanţa în circumscripţia căreia urmează a se face constatarea
va delega un executor judecătoresc să constate la faţa locului
această stare de fapt. Facerea constatării va putea fi
încuviinţată fără încunoştiinţarea aceluia împotriva căruia se
cere, probele administrate putând fi folosite şi de partea care nu
a cerut asigurarea lor.
• Cheltuielile făcute cu administrarea dovezilor vor fi avute în
vedere de instanţa care judecă fondul pricinii.

117
Secţiunea a 4-a
Cercetarea procesului în cazul administrării probelor de către
avocaţi

• Elementele esenţiale ale acestei proceduri sunt următoarele:

- la prima zi de înfăţişare, părţile pot conveni ca avocaţii care
le asistă şi le reprezintă să administreze probele în cauză;
- instanţa încuviinţează probele solicitate de părţi în măsura în
care le găseşte admisibile, putând dispune inclusiv din oficiu
administrarea de dovezi;
- înainte de a proceda la încuviinţarea probelor, instanţa va
soluţiona incidentele procedurale premergătoare încuviinţării şi
administrării dovezilor (ex.: excepţii procesuale; admisibilitatea unor
cereri de intervenţie ce s-ar formula; identificarea pretenţiilor
recunoscute şi a celor contestate; luarea măsurilor asigurătorii;
asigurarea dovezilor; constatarea unei stări de fapt, primirea
renunţării reclamantului la judecată, a achiesării pârâtului sau a
tranzacţiei părţilor; orice alte cereri formulate de părţi);
- partea care lipseşte nejustificat la termenul de încuviinţare a
dovezilor va fi decăzută din dreptul de a mai propune şi administra
dovezi, cu excepţia celei cu înscrisuri, dar va putea participa la
administrarea dovezilor de către cealaltă parte şi va putea combate
aceste dovezi;
- administrarea probelor de către avocaţi se face pe baza
programului de administrare a acestora încuviinţat de instanţă în
camera de consiliu;
- termenul de administrare a dovezilor nu va putea fi mai mare
de 6 luni, legea prevăzând însă şi situaţii în care poate fi prorogat;
- incidentele apărute în cursul administrării dovezilor se
soluţionează de către instanţă, prin încheiere dată în camera de
consiliu, cu citarea părţilor;
- interogatoriul şi cercetarea la faţa locului se administrează
de către instanţă;
- după administrarea dovezilor, reclamantul, precum şi
celelalte părţi, redactează şi îşi comunică reciproc concluziile
scrise;

118
 - avocaţii părţilor alcătuiesc pentru fiecare parte, precum şi
pentru instanţă, câte un dosar în care vor depune câte un exemplar
al înscrisurilor prin care, potrivit legii, se constată administrarea
fiecărei probe;
- după primirea dosarului, instanţa va fixa termen de judecată,
la care va putea da părţilor cuvântul, prin avocaţilor lor, pentru a
pune concluzii în fond. Dacă instanţa apreciază ca necesar, va
dispune, prin încheiere motivată, să fie administrate nemijlocit, în
faţa sa, toate sau doar unele dintre probe.

Secţiunea a 5-a
Administrarea probei prin înscrisuri

• Vizează, în principal, următoarele elemente de regim

procedural:
- părţile au obligaţia de a anexa la cererea de chemare în
judecată şi la întâmpinare copii certificate de pe înscrisurile folosite
ca mijloace de probă;
- dacă înscrisurile sunt scrise într-o limbă străină, se vor
depune traduceri certificate de parte, iar în caz de contestare a
exactităţii traducerii se poate recurge la un traducător autorizat;
- părţile au obligaţia de a avea asupra asupra lor în şedinţă
originalul înscrisului sau să-l depună, mai înainte, la grefa instanţei
spre păstrare, în caz contrar sancţiunea fiind aceea de a nu se ţine
seama de înscris;
- dacă proba cu înscrisuri a fost încuviinţată în condiţiile
art.138 C.pr.civ., iar judecata a fost amânată, partea este obligată,
sub sancţiunea decăderii, să depună copii certificate de pe
înscrisuri cu cel puţin 5 zile înaintea termenului de judecată;
- înscrisurile depuse la dosar rămân câştigate judecăţii,
putând fi retrase doar cu acordul adversarului procesual;
- înscrisurile depuse în original vor putea fi retrase sub
condiţia de a se depune copii ale acestora legalizate de grefa
instanţei;
- dacă înscrisul este deţinut de un terţ sau de o autoritate,

119
instanţa va dispune aducerea lui la termenul fixat în acest scop,
cheltuielile aducerii fiind avansate de partea care a cerut dovada;
- dacă partea declară că adversarul deţine un înscris privitor la
pricina, instanţa va dispune înfăţişarea lui. Dacă adversarul refuză
a răspunde la interogatoriul ce s-a propus pentru dovedirea
existenţei sau deţinerii înscrisului ori reiese din probele
administrate că acesta l-a ascuns sau l-a distrus, ori dacă, după ce
s-a dovedit deţinerea înscrisului, nu-l înfăţişează la cererea
instanţei, aceasta va putea socoti ca dovedite pretenţiile părţii care
a cerut înfăţişarea, cu privire la cuprinsul acelui înscris;
- când uneia dintre părţi i se opune un înscris sub semnătură
privată, aceasta are obligaţia fie de a recunoaşte, fie de a tăgădui
scrisul ori semnătura. Totuşi, succesorii aceluia de la care se
pretinde că emană înscrisul pot declara că nu cunosc scrisul sau
semnătura antecesorului lor;
- dacă partea declară că nu recunoaşte sensul sau
semnătura, preşedintele completului va proceda la verificarea de
scripte, cerându-i părţii căreia i se atribuie scrierea sau semnătura
să scrie sau să semneze, sub dictarea sa, părţi din înscris, refuzul
de a scrie fiind considerat recunoaştere a înscrisului;
- dacă după compararea înscrisului cu scrisul sau semnătura
făcute în faţa sa instanţa nu se consideră lămurită, va dispune ca
verificarea să se facă prin expert, obligând părţile să depună de
îndată înscrisuri pentru verificare. Se primesc ca scripte de
comparaţie: înscrisuri autentice; înscrisuri sub semnătură privată,
netăgăduite de părţi, partea necontestată din înscris; scrisul sau
semnătura făcute înaintea instanţei;
• Prin art.180-184 C.pr.civ. este reglementată şi procedura
falsului, aceasta fiind declanşată în situaţia în care una din părţi
declară că scrisul sau semnătura sunt false. Dacă cealaltă parte nu
este de faţă, instanţa va dispune înfăţişarea personală a părţilor la
alt termen, când partea care a invocat înscrisul va arăta mijloacele
sale de apărare şi va depune înscrisul pentru verificare;
- preşedintele va constata prin proces-verbal starea materială
a înscrisului, apoi îl va semna spre neschimbare şi îl va încredinţa
grefei, după ce va fi semnat de grefier şi părţi;
- la termenul de judecată stabilit preşedintele întreabă partea

120
care a înfăţişat înscrisul dacă înţelege să se folosească de înscris.
Dacă partea lipseşte, refuză să răspundă sau declară că nu se mai
foloseşte de înscris, acesta va fi înlăturat. Dacă partea care a
învederat falsul lipseşte sau refuză să răspundă sau nu stăruie în a
susţine falsul, înscrisul va fi considerat ca recunoscut;
- când instanţa penală nu poate fi sesizată (deoarece autorul
falsului nu a fost identificat, a intervenit prescripţia răspunderii
penale etc.), falsul va fi cercetat de instanţa civilă, prin orice
mijloace de dovadă.

Secţiunea a 6-a
Administrarea probei cu martori

• Implică, în principal, următoarele elemente de regim procedural:

- pot fi martori numai persoanele fizice, inclusiv acelea care nu
au împlinit 14 ani sau care din pricina debilităţii mintale sau în mod
vremelnic sunt lipsite de discernământ;
- totuşi, nu pot fi ascultaţi ca martori: rudele şi afinii până la
gradul al treilea inclusiv; soţul sau fostul soţ; cei puşi sub interdicţie;
cei condamnaţi pentru mărturie mincinoasă. Părţile pot însă
conveni, expres sau tacit, să fie ascultate ca martori şi primele
două categorii de persoane; menţionate;
- în pricinile privitoare la starea civilă sau divorţ, rudele şi
afinii, cu excepţia descendenţilor, pot fi ascultaţi ca martori;
- anumite categorii de persoane, expres arătate de lege, sunt
scutite de a depune mărturie;
- când proba cu martori a fost admisă în condiţiile art.138
pct.2 şi 4 C.pr.civ., lista martorilor trebuie depusă, sub pedeapsa
decăderii, în termen de 5 zile de la încuviinţare;
- instanţa este îndreptăţită să limiteze numărul martorilor,
respectând însă principiul egalităţii părţilor în procesul civil;
- înlocuirea martorilor propuşi şi încuviinţaţi se poate face doar
în caz de moarte, dspariţie a lor sau din alte motive întemeiate;
- martorul se audiază la sediul instanţei, iar pentru motive
temeinice şi la locuinţa lui;

121
 - după încuviinţarea probei instanţa procedează la citarea
martorilor. Dacă martorul lipseşte la prima citare, se va putea emita
mandat de aducere; totuşi, când există urgenţă se va putea emite
mandat de aducere chiar pentru primul termen;
- martorului care, fără motive temeinice, nu se înfăţişează în
instanţă, i se va putea aplica, prin încheiere executorie, o amendă
cuprinsă între 30-500 ROL;
- fiecare martor va fi ascultat deosebit, cei neascultaţi
neputând fi de faţă; ordinea ascultării martorilor va fi stabilită de
preşedinte;
- înainte de a se lua mărturia, preşedintele completului va cere
martorului să arate: numele, îndeletnicirea, domiciliul şi vârsta;
dacă este rudă sau afin cu vreuna din părţi şi în ce grad; dacă se
află în serviciul uneia din părţi; dacă este în judecată, în duşmănie
sau în legături de interes cu vreuna din părţi. Apoi, martorului i se
va cere să depună jurământul, atrăgându-i-se atenţia că,
nespunând adevărul, săvârşeşte infracţiunea de mărturie
mincinoasă;
- martorul arată împrejurările ori faptele pe care le cunoaşte,
răspunzând întrebărilor preşedintelui, ale părţii care l-a propus, ale
părţii adverse şi, când este cazul, ale procurorului; când întrebarea
pusă de parte nu este concludentă, este jignitoare sau tinde să
dovedească un fapt a cărui dovedire este oprită de lege,
preşedintele o va respinge;
- mărturia se face oral, însă ea se consemnează în scris de
către grefier, după dictarea preşedintelui, urmând a fi semnată pe
fiecare pagină şi la sfârşitul ei de preşedinte, grefier şi martor;
- martorul poate cere să i se plătească cheltuielile de drum şi
să fie despăgubit, instanţa urmând a dispune printr-o încheiere
executorie.

Secţiunea a 7-a
Administrarea mărturisirii (luarea interogatoriului)

• Implică sub aspect procedural, următoarele:

122
 - când mărturisirea nu este făcută spontan, se poate încerca
provocarea ei prin procedura interogatoriului;
- întrucât mărturisirea este un act personal, regula este că
partea trebuie să se prezinte personal în instanţă, ea trebuind însă
citată cu menţiunea “personal la interogatoriu”;
- totuşi, art.1206 C.civ. dispune că atunci când partea vrea să
recunoască pretenţiile sau apărările părţii adverse, poate face
aceasta şi printr-un mandatar cu procură specială. De asemenea,
partea care are domiciliul în străinătate va putea fi interogată prin
cel care o reprezintă în judecată, în acest caz interogatoriul urmând
a fi comunicat în scris mandatarului, care va depune răspunsul
părţii dat în cuprinsul unei procuri speciale şi autentice; când
mandatarul este avocat, este suficientă procura specială certificată
de acesta;
- statul şi persoanele juridice de drept public, precum şi
persoanele juridice de drept privat, cu excepţia societăţilor
comerciale de persoane, vor răspunde în scris la interogatoriul ce li
se va comunica;
- în cazul societăţilor comerciale de persoane, vor fi citaţi
pentru a răspunde la interogatoriu asociaţii cu putere de
reprezentare;
- interogatoriul se ia la sediul instanţei, însă pentru motive
temeinice se poate încuviinţa şi luarea lui la locuinţa părţii;
- interogatoriul trebuie să constea în întrebări privitoare la
fapte personale ale părţii chemate să răspundă şi care sunt de
natură a ajuta la soluţionarea cauzei; instanţa este în drept să
respingă întrebările lipsite de utilitate ori jignitoare;
- răspunsurile urmează a fi trecute pe aceeaşi foaie cu
întrebările, acestea trebuind semnată de preşedinte, grefier, de cel
care a propus interogatoriul, precum şi de partea care a răspuns;
- dacă partea, fără motive temeinice, refuză să răspundă la
interogatoriu sau nu se înfăţişează, instanţa poate socoti aceste
împrejurări ca o mărturisire deplină sau numai ca un început de
dovadă scrisă în folosul părţii potrivnice.

123
Secţiunea a 8-a
Administrarea probei cu expertiza

• Presupune, sub aspect procedural, următoarele:

- conform art.201 C.pr.civ., când pentru lămurirea unor
împrejurări de fapt instanţa consideră necesar să cunoască
părerea unor specialişti va numi, la cererea părţilor sau din oficiu,
însă după punerea în discuţia părţilor, unul sau trei experţi dintre
cei autorizaţi de Ministerul Justiţiei, stabilind prin încheiere punctele
asupra cărora ei urmează să se pronunţe şi termenul în care
trebuie să efectueze expertiza;
- când este necesar, instanţa va solicita efectuarea expertizei
unui laborator sau institut de specialitate (ex.: în cazul stabilirii
paternităţii);
- în domeniile strict specializate, în care nu există experţi
autorizaţi, din oficiu sau la cererea oricăreia dintre părţi instanţa
poate solicita punctul de vedere al uneia sau mai multor
personalităţi ori specialişti din domeniul respectiv. Punctul de
vedere va fi prezentat în camera de consiliu sau în şedinţă publică,
părţile fiind îndreptăţite să pună şi ele întrebări;
- dacă părţile nu se pun de acord cu privire la persoana
expertului, acesta va fi numit de către instanţă, prin tragere la sorţi
în şedinţă publică, de pe lista întocmită de biroul local de expertiză,
prin încheierea de numire stabilindu-se şi onorariul expertului;
- experţii pot fi recuzaţi pentru aceleaşi motive ca şi
judecătorii; recuzarea trebuie făcută în termen de 5 zile de la
numirea expertului, dacă motivul ei există la această dată; altfel,
termenul de 5 zile curge de la data când s-a ivit motivul recuzării;
- dispoziţiile privitoare la citare, aducerea cu mandat şi
sancţionarea martorilor care lipsesc sunt aplicabile şi experţilor;
- dacă experţii pot să-şi exprime de îndată părerea, vor fi
ascultaţi chiar în şedinţă, iar părerea lor se va trece într-un proces
verbal semnat de preşedinte, grefier şi expert;
- dacă pentru expertiză este nevoie de o lucrare la faţa locului,
ea nu poate fi făcută decât după citarea părţilor prin carte poştală
recomandată, cu dovadă de primire, arătându-se zilele şi orele

124
când începe şi continuă lucrarea. Dovada de primire va fi alăturată
lucrării expertului;
- părţile sunt obligate să dea expertului orice lămuriri în
legătură cu obiectul lucrării;
- sub sancţiunea amenzii, expertul are obligaţia de a depune
lucrarea cu cel puţin 5 zile înainte de termenul stabilit pentru
judecată;
- experţii au obligaţia de a se înfăţişa înaintea instanţei, ori de
câte ori li se cere, pentru a da lămuririle necesare, fiind însă
îndreptăţiţi la a obţine despăgubiri, stabilite prin încheiere
executorie;
- dacă instanţa nu este lămurită prin expertiza făcută, poate
dispune întregirea ei sau o nouă expertiză;
- părţile vor putea cere o contraexpertiză la primul termen
după depunerea lucrării şi numai motivat.

Secţiunea a 9-a
Cercetarea la faţa locului

• Noţiune: este actul procesual ce are ca scop cercetarea în

afara instanţei, de către judecători, a unor probe materiale.
• Poate fi cerută de către părţi sau dispusă din oficiu printr-o
încheiere care va arăta şi împrejurările de fapt ce urmează a fi
cercetate.
• Se realizează cu citarea părţilor, putându-se asculta martorii şi
experţii pricinii.
• Despre cele constatate se va încheia un proces-verbal care
se depune la dosarul cauzei.
• Când participarea procurorului la judecată este obligatorie,
acesta are obligaţia de a merge şi la faţa locului, pentru facerea
cercetării.

125
 Titlul VII
Hotărârea judecătorească

Secţiunea 1-a
Noţiune, condiţii şi structură

• Noţiune: Hotărârea judecătorească desemnează actul

procedural prin care instanţa tranşează un litigiu, rostind
dreptul (iurisdictio) şi stabilind măsuri pentru recunoaşterea,
ocrotirea sau valorificarea lui.
• Condiţiile hotărârii sunt următoarele:
- să provină de la o autoritate căreia legea i-a recunoscut
puterea de a judeca;
- această autoritate să fie alcătuită în condiţiile prevăzute
de lege;
- hotărârea să fie dată de judecătorii care au participat la
judecarea litigiului dezlegat prin hotărâre;
- hotărârea să fie adoptată cel puţin cu majoritatea
voturilor judecătorilor care au participat la judecată;
- deliberarea în vederea adoptării hotărârii să fie secretă;
- rezultatul deliberării trebuie consemnat în scris, sub
semnătura judecătorilor;
- hotărârea trebuie pronunţată în public, chiar dacă părţile
nu sunt prezente;
- hotărârea trebuie comunicată părţilor, în copie, ori de
câte ori este necesar pentru curgerea termenului de
exercitare a apelului sau recursului.
• În ce priveşte structura şi conţinutul hotărârii judecătoreşti,
aceasta cuprinde, structural, trei părţi: practicaua;
considerentele; dispozitivul; alături de acestea, hotărârea mai
cuprinde menţiuni cu privire: la calea de atac; modalitatea
pronunţării; semnăturile judecătorilor şi grefierului.
Practicaua sau partea expozitivă cuprinde: arătarea

126
 instanţei care a pronunţat hotărârea şi numele judecătorilor
care au luat parte la judecată; numele, domiciliul sau
reşedinţa părţilor; calitatea în care s-au judecat; numele
mandatarilor sau reprezentanţilor legali sau judiciari şi al
avocaţilor; obiectul cererii; susţinerile părţilor la ultimul termen
de judecată.
Considerentele sunt motivele de fapt şi drept care au
condus instanţa la soluţia cuprinsă în dispozitivul hotărârii, ele
trebuind să fie pertinente, complete, omogene, concrete şi
convingătoare. Potrivit legii, considerentele se redactează de
către judecător în termen de 30 zile de la pronunţare, existând
însă şi norme speciale care prevăd, pentru anumite situaţii, şi
termene mai scurte.
Dispozitivul cuprinde soluţia dată de judecători litigiului,
el trebuind să corespundă minutei întocmite după deliberare şi
pronunţate în şedinţă publică.

Secţiunea a 2-a
Deliberarea, pronunţarea, elaborarea şi comunicarea hotărârii

a) Deliberarea presupune, în esenţă, următoarele:

- conform art.256 C.pr.civ., după sfârşitul dezbaterilor
judecătorii chibzuiesc în secret, fie în şedinţă, fie în camera de
consiliu; după chibzuire, preşedintele adună părerile judecătorilor
începând cu cel mai nou în funcţie, el pronunţându-se cel din urmă;
- hotărârile se dau cu majoritate de voturi;
- dacă majoritatea nu se poate întruni, pricina se va judeca din
nou în complet de divergenţă în aceeaşi zi sau în cel mult 5 zile ; la
instanţele de fond, părerile vor trebui să fie întotdeauna motivate
înainte de judecarea divergenţei, afară de cazul când judecata se
face chiar în ziua când s-a ivit divergenţa;
- completul de divergenţă se constituie prin alăturarea la
completul iniţial a preşedintelui sau vicepreşedintelui instanţei sau
a altui judecător desemnat de preşedinte;
- dezbaterile vor fi reluate asupra punctelor rămase în

127
divergenţă; dacă după judecarea divergenţei vor fi mai mult de
două păreri, judecătorii ale căror păreri se apropie cel mai mult sunt
datori să se unească într-o singură părere;
- judecătorii pot reveni asupra părerillor lor care au pricinuit
divergenţa;
- după judecarea punctelor rămase în divergenţă, completul
care a judecat înainte de ivirea ei va putea continua judecarea
pricinii;
- când completul de judecată este alcătuit dintr-un număr
impar de judecători, altul decât unul, iar cu privire la pricină sau
anumite puncte ale ei sunt mai mult de două păreri, judecătorii ale
căror păreri se apropie cel mai mult au, de asemenea, datoria de a
se opri la o unică părere.
b) Redactarea minutei şi pronunţarea implică următoarele:
- conform art.258 C.pr.civ., după ce s-a întrunit majoritatea, se
va întocmi de îndată, pe scurt, dispozitivul hotărârii, care se
semnează, sub sancţiunea nulităţii, de către judecători;
- acest dispozitiv pe scurt consemnează, deci, rezultatul
deliberării, el fiind cunoscut sub numele de minută; minuta se scrie
pe cererea de chemare în judecată sau, când nu este posibil, pe
ultima încheiere de şedinţă ori pe file separate, care se vor ataşa la
dosar;
- minuta se pronunţă de preşedinte în şedinţă publică, chiar în
lipsa părţilor de la dezbateri; după pronunţarea hotărârii niciun
judecător nu va putea reveni asupra părerii sale;
- dacă, după închiderea dezbaterilor, instanţa nu poate hotărî
de îndată, pronunţarea hotărârii se va amâna pentru cel mult 7 zile;
- judecătorul care a luat parte la judecată este îndreptăţit să se
pronunţe chiar dacă nu mai face parte din alcătuirea instanţei, afară
de cazul când i-a încetat calitatea de magistrat sau este suspendat
din funcţie; în acest caz, procesul se repune pe rol, cu citarea
părţilor, pentru ca acestea să pună concluzii în faţa instanţei nou
constituite.
c) Elaborarea hotărârii (redactarea hotărârii):
- semnifică motivarea acesteia, constituind o regulă de la care
excepţiile sunt foarte rare (ex.: hotărârea dată cererii de
strămutare);

128
 - când completul a fost alcătuit din mai mulţi judecători,
preşedintele va putea însărcina pe unui dintre aceştia să motiveze
hotărârea;
- motivarea hotărârii se face în cel mult 30 zile de la
pronunţare, părerea judecătorilor rămaşi în minoritate trebuind
redactată în acelaşi timp cu hotărârea;
- adăugirile, ştersăturile sau schimbările în cuprinsul hotărârii
vor trebui semnate de judecători, sub sancţiunea neluării lor în
seamă.
d). Comunicarea hotărârii:
- potrivit art.266 alin.ultim C.pr.civ., hotărârea se va comunica
părţilor în cazul când aceasta este necesar pentru curgerea unui
termen de exercitare a apelului sau recursului;
- comunicarea hotărârilor judecătoreşti urmează regulile de
comunicare specifice actelor de procedură în general.

Secţiunea a 3-a
Îndreptarea hotărârii

• Erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea şi

susţinerile părţilor sau cele de calcul, precum şi orice alte erori
materiale din hotărâri sau din încheieri pot fi îndreptate din
oficiu sau la cererea părţii interesate.
• Instanţa judecă în aceeaşi compunere în care s-a dat
hotărârea, în camera de consiliu, citarea părţilor urmând a se
face numai dacă instanţa apreciază că este necesar ca ele să
dea anumite lămuriri.
• Îndreptarea hotărârii se dispune printr-o încheiere supusă
aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea în legătură cu care s-a
solicitat îndreptarea.

129
Secţiunea a 4-a
Lămurirea hotărârii

• Conform art.281/1 alin.1 C.pr.civ., în cazul în care sunt

necesare lămuriri cu privire la înţelesul, întinderea sau aplicarea
dispozitivului hotărârii ori acesta cuprinde dispoziţii potrivnice,
părţile pot cere instanţei care a pronunţat hotărârea să
lămurească dispozitivul sau să înlăture dispoziţiile potrivnice.
• Cererea se soluţionează de urgenţă, în camera de consiliu, cu
citarea părţilor, printr-o încheiere supusă aceloraşi căi de atac ca
şi hotărârea a cărei lămurire s-a cerut.

Secţiunea a 5-a
Completarea hotărârii

• Conform art.281/2 alin.1 C.pr.civ., dacă prin hotărârea dată

instanţa a omis să se pronunţe asupra unui capăt de cerere
principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau
incidentale se poate cere completarea hotărârii; de asemenea,
când prin hotărârea sa instanţa a omis să se pronunţe asupra
cererilor martorilor, experţilor, traducătorilor, interpreţilor sau
apărătorilor cu privire la drepturile lor.
• Cererea se adresează instanţei care a pronunţat hotărârea, în
acelaşi termen în care se poate declara, după caz, apel sau
recurs împotriva acelei hotărâri, iar în cazul hotărârilor date în
fond după casarea cu reţinere, în termen de 15 zile de la
pronunţare.
• Cererea se soluţionează de urgenţă, cu citarea părţilor, printr-
o hotărâre ce este supusă aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea
iniţială.

Notă: atât în cazul îndreptării hotărârii, cât şi al lămuririi sau

completării ei, părţile nu pot fi obligate la plata cheltuielilor

130
ocazionate în aceste proceduri.

Secţiunea a 6-a
Învestirea cu formulă executorie

• Conform art.374 alin.1 C.pr.civ., nici o hotărâre

judecătorească nu se va putea executa dacă nu este învestită
cu formula executorie prevăzută de art.269 alin.1 C.pr.civ., afară
de încheierile executorii, de hotărârile executorii provizoriu şi de
alte hotărâri prevăzute de lege, care se execută fără formulă
executorie.
• Formula executorie este, în sensul art.269 C.pr.civ., un ordin
dat în numele preşedintelui României şi o împuternicire a
agenţilor administrativi şi ai forţei publice, totodată o solicitare de
stăruinţă făcută procurorilor, pentru aducerea hotărârii la
îndeplinire.
• Cererea de învestire cu formulă executorie însoţită de titlul
executoriu se adresează primei instanţe care o va soluţiona
printr-o încheiere.
• În caz de respingere a cererii de învestire, împotriva încheierii
se poate declara recurs în 5 zile de la pronunţare pentru
creditorul prezent, respectiv de la comunicare pentru creditorul
lipsă. Încheierea prin care preşedintele instanţei admite cererea
nu este supusă nici unei căi de atac.

Secţiunea a 7-a
Execuţia vremelnică

• În regulă, executarea unei hotărâri nu s-ar putea face decât

din momentul în care aceasta a devenit definitivă; această
regulă cunoaşte şi excepţii, una dintre acestea referindu-se la
aşa-numita execuţie vremelnică (provizorie), în sensul că s-ar

131
putea executa silit şi o hotărâre care încă nu este definitivă.
• Execuţia vremelnică îmbracă două forme: execuţia
vremelnică de drept (a);execuţia vremelnică judecătorească (b).
a) Execuţia vremelnică de drept:
• Art.278 C.pr.civ. precizează că hotărârile primei instanţe
sunt executorii de drept când au ca obiect: plata salariilor sau
a altor drepturi izvorâte din raporturile juridice de muncă,
precum şi sumele cuvenite, potrivit legii şomerilor;despăgubiri
pentru accidente de muncă; rente ori sume datorate cu titlu
de obligaţie de întreţinere sau alocaţie pentru copii, precum şi
pensii acordate în cadrul asigurărilor sociale; despăgubiri în
caz de moarte sau vătămare a integrităţii corporale ori
sănătăţii, dacă despăgubirile s-au acordat sub formă de
prestaţii băneşti periodice; reparaţii grabnice; punerea sau
ridicarea peceţilor ori facerea inventarului; pricini privitoare la
posesiune, numai în ceea ce priveşte posesiunea; în cazul
hotărârii ce s-a dat în condiţiile art.270 C.pr.civ., în urma
recunoaşterii parţiale de către pârât a pretenţiilor
reclamantului; în orice alte cazuri când legea prevede că
hotărârea este executorie (ex.: ordonanţa preşedinţială).
b) Execuţia vremelnică judecătorească:
• Prin raportare la dispoziţiile art.279 C.pr.civ. trebuiesc
avute în vedere, în legătură cu aceasta formă a execuţiei
vremelnice, următoarele elemente de regim procedural:
vizează exclusiv hotărârile privitoare la bunuri; este necesar
să existe o cerere a părţii ce poate fi făcută inclusiv verbal
înaintea primei instanţe, până la închiderea dezbaterilor; dacă
cererea a fost respinsă de prima instanţă, ea poate fi reiterată
în apel; încuviinţarea execuţiei vremelnice rămâne la
aprecierea instanţei; dacă cererea este admisă, instanţa va
putea obliga partea care a formulat-o la depunerea unei
cauţiuni.
• Execuţia vremelnică poate fi acordată în următoarele
situaţii: când instanţa preciază că măsura se impune (“este
de trebuinţă”) faţă de temeinicia vădită a dreptului; debitorul
este în stare de insolvabilitate; există primejdie vădită în
întârziere.

132
 • Art.279 alin.2 C.pr.civ. se referă la două situaţii în care,
deşi este vorba de hotărâri privitoare la bunuri, execuţia
vremelnică nu poate fi acordată: 1. în materie de strămutare
de hotare, desfiinţare de construcţii, plantaţii sau a oricăror
alte lucrări cu aşezare fixă 2. când prin hotărâre se dispune
întabularea unui drept sau radierea lui din cartea funciară.
- cererea pentru suspendarea execuţiei vremelnice se va
putea face, de către partea interesată, fie o dată cu apelul, fie
distinct în timpul judecăţii în apel; cererea se poate depune la
prima instanţă sau la instanţa de apel, în acest din urmă caz
la cerere trebuind să se alăture o copie legalizată a
dispozitivului hotărârii; cererea se judecă de către instanţa de
apel, printr-o încheiere ce poate fi atacată distinct cu recurs;
când suspendarea este acordată, este necesar ca partea
solicitantă să plătească o cauţiune al cărei cuantum este
stabilit de instanţă; până la soluţionarea cererii de suspendare
aceasta va putea fi încuviinţată vremelnic, prin ordonanţă
preşedinţială, chiar înainte de sosirea dosarului, însă cu
respectarea cerinţei de a se plăti cauţiunea.

Secţiunea a 8-a
Cheltuielile de judecată

• În legătură cu cheltuielile de judecată sunt de avut în vedere

următoarele reguli
fundamentale:
- cheltuielile de judecată acoperă toate sumele avansate în
scopul realizării judecăţii, adică: cheltuielile făcute anterior
judecăţii, dar care se află într-un raport necesar cu
judecata; cheltuielile făcute în cursul judecăţii;
- cheltuielile de judecată se acordă în regulă părţii care a
câştigat procesul;
- în sensul art.274 alin.1 C.pr.civ., subiect al obligaţiei de
plată a cheltuielilor de judecată este "partea care cade în
pretenţiuni", deci cea care pierde procesul. Cu toate

133
 acestea, legea stabileşte că pârâtul va fi exonerat de plata
cheltuielilor dacă recunoaşte la prima zi de înfăţişare
pretenţiile reclamantului, însă numai dacă nu a fost pus ori
nu se găsea de drept în întârziere înainte de chemarea în
judecată;
- cheltuielile de judecată se atribuie prin hotărârea dată
asupra fondului sau asupra incidentelor procedurale care
dezînvestesc instanţa (ex.: perimarea, renunţarea la
judecată).
• Sub aspectul regimului procedural al cheltuielilor de judecată,
reţinem că:
- cheltuielile de judecată se acordă la cerere şi trebuiesc
dovedite;
- pretenţiile părţii privitoare la cheltuielile de judecată trebuie
supuse dezbaterii contradictorii, ca orice altă cerere făcută
în proces;
- hotărârea instanţei privitoare la cheltuielile de judecată
trebuie motivată în fapt şi drept;
- împotriva soluţiei privitoare la cheltuielile de judecată
partea interesată poate declara apel sau, după caz, recurs,
aplicându-se principiul non reformatio in peius;
- partea din hotărâre privitoare la cheltuielile de judecată
este susceptibilă de executare silită.
• În legătură cu soluţiile ce se pot da cu privire la cheltuielile de
judecată arătăm că:
- partea ale cărei pretenţii au fost admise în totalitate are
dreptul la restituirea tuturor cheltuielilor făcute în legătură cu
judecata;
- dacă pretenţiile au fost admise doar în parte, instanţa va
acorda părţii câştigatoare cheltuielile corespunzătoare
pretenţiilor admise;
- când pretenţiile fiecărei părţi au fost admise în parte,
instanţa va aprecia în ce măsură fiecare dintre părţi poate fi
obligată la plata lor, putând face inclusiv compensarea
cheltuielilor de judecată;
- în cazul coparticipării procesuale, coparticipanţii vor fi
obligaţi să plătească cheltuielile de judecată în mod egal,

134
 proporţional sau solidar, potrivit poziţiei procesuale a fiecăruia,
naturii raportului juridic dintre ei şi cheltuielilor pe care fiecare
le-a provocat prin conduita sa procesuală.

Secţiunea a 9-a
Atributele şi efectele hotărârii

• Noţiune:desemnează consecinţele juridice ce rezultă din

adoptarea şi pronunţarea hotărârii prin care se tranşează
dreptul litigios alegat sau o situaţie juridică litigioasă;
• Pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti are, în principal,
următoarele atribute şi, după caz, efecte:
a) instanţa se dezînvesteşte, în sensul că ea se desesizează
de judecarea litigiului, cu consecinţa că judecătorii nu ar mai
putea reveni asupra părerii lor;
b) sub aspect probator, hotărârea constituie act autentic;
c) hotărârea constituie titlu executoriu ;
d) în mod obişnuit, hotărârea are efecte declarative sau
produce efecte retroactive, căci prin ea se constată drepturi
preexistente;
e) hotărârea se bucură de puterea (autoritatea) lucrului
judecat.

Secţiunea a 10-a
Categorii de hotărâri

Uzându-se de diferite criterii, au fost imaginate mai multe

clasificări ale hotărârilor judecătoreşti. Le vom menţiona însă doar
pe următoarele:
a) conform art.255 C.pr.civ., hotărârile prin care se rezolvă
fondul cauzei în primă instanţă se numesc sentinţe; hotărârile prin
care se soluţionează apelul, recursul, precum şi recursul în

135
interesul legii, se numesc decizii; toate celelalte hotărâri date de
instanţă în cursul judecăţii se numesc încheieri;
b) după cum hotărârile sunt sau nu sunt supuse apelului sau
recursului, distingem între: hotărâri nedefinitive; hotărâri definitive;
hotărâri irevocabile.
- sunt hotărâri nedefinitive cele date în primă instanţă şi care
pot fi atacate în apel;
- sunt, în sensul art.377 alin.1 C.pr.civ., hotărâri definitive
următoarele: hotărârile date, potrivit legii, în primă instanţă, fără
drept de apel; hotărâri date în primă instanţă care nu au fost
atacate cu apel sau chiar atacate cu apel, dacă judecarea acestuia
s-a perimat ori cererea de apel a fost respinsă sau anulată;
hotărârile date în apel; orice alte hotărâri care, potrivit legii, nu mai
pot fi atacate cu apel;
- sunt, în sensul art.377 alin.2 C.pr.civ., hotărâri irevocabile
următoarele: hotărârile date în primă instanţă, fără drept de apel,
nerecurate; hotărârile date în primă instanţă care nu au fost atacate
cu apel; hotărârile date în apel, nerecurate; hotărârile date în
recurs, chiar dacă prin acestea s-a soluţionat fondul pricinii; orice
alte hotărâri care, potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu recurs.

136
 Titlul VIII
Căile de atac

Capitolul I
Noţiune şi clasificare

• Noţiune: căile de atac desemnează mijloacele procesuale prin

care se realizează controlul judiciar, acesta din urmă reprezentând
dreptul şi, deopotrivă, obligaţia instanţelor judecătoreşti ierarhic
superioare sau, în cazul căilor de atac de retractare, ale instanţei
care a pronunţat hotărârea, de a verifica legalitatea şi, după caz,
temeinicia hotărârii.
• Clasificarea căilor de atac:
a) în funcţie de condiţiile de exercitare, există căi de atac
ordinare (apelul), respectiv extraordinare (recursul, contestaţia în
anulare, revizuirea);
- sunt ordinare acele căi de atac care pot fi exercitate de
oricare dintre părţi, în principiu în orice materie şi pentru orice motiv
de fapt sau drept;
- sunt extraordinare acele căi de atac ce pot fi exercitate
numai pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de lege.
b) în funcţie de instanţa competentă să soluţioneze calea de
atac, există căi de atac de reformare (apelul, recursul) şi căi de
atac de retractare (contestaţia în anulare, revizuirea), primele fiind
soluţionate de instanţa ierarhic superioară, iar celelalte de chiar
instanţa care a pronunţat hotărârea.
c) după cum exercitarea căii de atac provoacă sau o nouă
judecată în fond, deosebim între căi de atac devolutive (apelul) şi
căi de atac nedevolutive (recursul).
d) după cum termenul prevăzut pentru exercitarea căii de atac
şi exercitarea însăşi a acelei căi de atac suspendă sau nu
executarea hotărârii atacate, deosebim între căi de atac
suspensive de executare (apelul) şi căi de atac în principiu

137
nesuspensive de executare (recursul, contestaţia în anulare,
revizuirea).

Capitolul II
Apelul

Noţiune: este o cale de atac ordinară, de reformare, devolutivă şi

suspensivă de executare prin care partea care justifică un interes
sau Ministerul Public, considerând că hotărârea pronunţată este
nelegală şi/ sau netemeinică, învesteşte şi obligă instanţa de
control judiciar ierarhic superioară celei care a dat pronunţat
hotărârea să se pronunţe asupra motivelor de nelegalitate şi/sau
netemeinicie, urmând ca, în condiţiile legii, să procedeze la
rejudecarea pricinii.

Secţiunea 1-a
Formele apelului (tipurile de apel)

• În actuala reglementare, distingem între apelul principal şi apelul

incidental, acesta din urmă având la rândul lui, două forme:
aderarea la apel (art.293 C.pr.civ.) şi declararea apelului (art.293/1
C.pr. civ.).
• Apelul principal este cel declarat de partea interesată în termen
de 15 zile de la comunicarea hotărârii sau în alt termen prevăzut de
lege, fără a se raporta la o altă cerere de apel formulată împotriva
aceleiaşi hotărâri.
• În ce priveşte aceste două forme de apel incidental, reţinem că:
potrivit art.293 C.pr.civ., intimatul este în drept, chiar după
împlinirea termenului de apel, să adere la apelul făcut de partea
potrivnică, printr-o cerere proprie, care să tindă la schimbarea

138
hotărârii primei instanţe. Cererea se poate face până la prima zi de
înfăţişare, însă dacă apelantul principal îşi retrage apelul sau dacă
acesta este respins ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru alte motive
care nu implică cercetarea fondului, aderarea la apel rămâne fără
efecte. Cu toate acestea, dacă aderarea s-a făcut înăuntrul
termenului de apel ea se consideră apel principal.
• Potrivit art.293/1 C.pr.civ., în caz de coparticipare procesuală,
precum şi atunci când la prima instanţă au intervenit terţe persoane
în proces, intimatul este în drept, chiar după împlinirea termenului
de apel, să declare apel împotriva altui intimat sau unei persoane
care a figurat în primă instanţă şi care nu este parte în apelul
principal, dacă acesta din urmă ar fi de natură să producă
consecinţe asupra situaţiei sale juridice în proces, dispoziţiile
art.293 C.pr.civ. aplicându-se în mod corepunzător.

Secţiunea a 2-a
Condiţiile de fond ale apelului

Acestea vizează: hotărârile susceptibile de apel (obiectul apelului)

(a); subiectele apelului (b); termenul în care poate fi exercitat apelul
(c); depunerea apelului (d).

a) Obiectul apelului este reprezentat de hotărârile date în

primă instanţă de judecătorii şi tribunale, prin care acestea se
dezînvestesc de soluţionarea pricinii, indiferent dacă s-au pronunţat
ori nu pe fondul cauzei; în principiu nu se poate declara separat
apel împotriva încheierilor premergătoare hotărârii finale, cu
excepţia celor prin care s-a întrerupt cursul judecăţii sau în alte
cazuri anume prevăzute de lege;
- conform art.282/1 C.pr.civ. nu sunt supuse apelului hotărârile
judecătoreşti date în primă instanţă: în cererile introduse pe cale
principală privind pensii de întreţinere; în litigiile al căror obiect are
o valoare de până la 1 miliard lei vechi inclusiv, atât în materie
civilă, cât şi în materie comercială; în acţiunile posesorii; în acţiunile
referitoare la înregistrările în registrele de stare civilă, luarea

139
măsurilor asigurătorii şi în alte cazuri prevăzute de lege (ex.:
renunţarea la judecată, tranzacţia);
- nu sunt supuse apelului nici hotărârile instanţelor
judecătoreşti prin care se soluţionează plângerile împotriva
hotărârilor autorităţilor administraţiei publice cu activitate
jurisdicţională şi ale altor organe cu astfel de activitate, dacă legea
nu prevede altfel.

b)Subiectele apelului
- în principiu, apelant poate fi doar acela care a fost parte în
proces, adică reclamantul, pârâtul, intervenientul voluntar;
intervenientul forţat;
- mai pot declara apel Ministerul Public, precum şi succesorii
universali, cu titlu universal sau particular, creditorii chirografari,
privilegiaţi sau ipotecari ai părţilor;
- în cazul aderării la apel, această formă a apelului poate fi
promovată doar de partea ce are poziţia de intimată în raport cu
apelul principal declarat de o altă parte în proces;
- partea împotriva căruia se exercită apelul se numeşte
intimat.

c)Termenul în care poate fi exercitat apelul:

- conform art.284 alin.1 C.pr.civ., termenul în care poate fi
exercitat apelul este de 15 zile de la comunicarea hotărârii atacate,
afară de cazul în care prin norme speciale s-ar dispune altfel;
- acest termen stabilit de art.284 alin.1 C.pr.civ. vizează apelul
principal, cele două forme de apel putându-se însă declara până la
prima zi de înfăţişare în apel.

d) Depunerea apelului principal se face, sub sancţiunea

nulităţii, la instanţa a cărei hotărâre se atacă, preşedintele acestei
instanţei urmând a înainta dosarul instanţei de apel, împreună cu
apelurile făcute, numai după împlinirea termenului de apel pentru
toate părţile; cu toate acestea, apelul va fi trimis de îndată dacă s-a
făcut cerere pentru suspendarea executării hotărârii primei
instanţe. În cazul apelului incident, cererea se poate depune şi
direct la instanţa de apel.

140
Secţiunea a 3-a
Condiţiile de formă ale apelului

• Conform art.287 alin.1 C.pr.civ., cererea de apel va cuprinde:1)

numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, pentru persoanele
juridice, denumirea şi sediul lor, precum şi, după caz, numărul de
înmatriculare în registrul comerţului sau de înscriere în registrul
persoanelor juridice, codul fiscal şi contul bancar, iar dacă
apelantul locuieşte în străinătate, va arăta şi domiciliul ales în
România, unde urmează să i se facă comunicările privind
procesul;2) arătarea hotărârii care se atacă;3) motivele de fapt şi
drept pe care se întemeiază apelul;4) dovezile invocate în
susţinerea apelului;5) semnătura.
• Cerinţele de la pct.2 şi 5 sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii,
iar cele de la pct.3 şi 4 sub sancţiunea decăderii, aceste cerinţe
putând fi însâ împlinite până la prima zi de înfăţişare, iar lipsa
semnăturii în condiţiile art.133 alin.2 C.pr.civ.

Secţiunea a 4-a
Efectele apelului

• Declararea apelului angajează, în principal, următoarele efecte:

a) suspendarea executării hotărârii susceptibile de apel sau
care face obiectul apelului, în acest ultim caz doar dacă apelul
a fost declarat în termen;
b) învestirea instanţei de apel;
c) efectul devolutiv al apelului (apelul este devolutiv, în sensul
că el poate readuce în discuţia instanţei superioare toate
chestiunile de fapt şi drept care au fost dezbătute în faţa
primei instanţe şi au fost rezolvate prin hotărârea acesteia,
rejudecându-se fondul litigiului).

141
 În ce priveşte acest efect al apelului, reţinem că el este limitat
de două reguli, exprimate prin adagiile: 1. tantum devolutum
quantum apelatum (nu se devoluează decât ceea ce s-a
apelat) 2. tantum devolutum quantum iudicatum (nu se
devoluează decât ceea ce s-a judecat):
Ø prima regulă semnifică faptul că deşi prin exercitarea
apelului litigiul poate fi transpus instanţei superioare sub
toate aspectele lui de fapt şi drept, totuşi, în aplicarea
principiului disponibilităţii, trebuiesc avute în vedere limitele
fixate de apelant. Părţile nu se vor putea folosi înaintea
instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare sau
dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în
motivarea apelului ori în întâmpinare, instanţa de apel
putând încuviinţa şi administrarea probelor a căror
necesitate rezultă din dezbateri. În cazul în care apelul nu se
motivează ori motivarea apelului sau întâmpinarea nu
cuprind motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanţa
de apel se va pronunţa, în fond, numai pe baza celor
invocate la prima instanţă;
Ø cea de-a doua regulă are semnificaţia că apelul nu
repune în discuţie decât ceea ce a fost judecat înaintea
primei instanţe ori i-a fost dedus acesteia spre judecată,
art.294 alin.1 C.pr.civ. dispunând că în apel nu se pot
schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de
chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi, cu
precizarea că “excepţiile de procedură” (procesuale) şi alte
asemenea mijloace de apărare nu sunt considerate cereri
noi.
• De la limitele efectului devolutiv al apelului există anumite
derogări, acestea fiind de două feluri: generale (1) respectiv
speciale (2).
1) sunt derogări generale următoarele:
- conform art.294 alin.2 teza I-a C.pr.civ., în apel se vor
putea cere dobânzi, rate, venituri ajunse la termen şi orice
alte despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanţe;
- conform art.294 alin.2 teza finală C.pr.civ., în apel se va
putea solicita compensaţia legală.

142
 2) sunt derogări speciale următoarele:
- cererea de intervenţie voluntară principală se poate face
direct în apel, dacă părţile cauzei sunt de acord (art.50
alin.2 C. pr. civ.);
- cererea de intervenţie voluntară accesorie se poate face
inclusiv în recurs, deci şi în apel (art.51 C.pr.civ.);
- când motivele de divorţ s-au ivit după începerea
dezbaterilor la prima instanţă şi în timp ce judecata cererii
de chemare în judecată se află în apel, cererea
reconvenţională prin care se solicită divorţul va putea fi
făcută de pârât direct înaintea instanţei de apel (art.609
C.pr.civ.).

Secţiunea a 5-a
Judecata apelului

• Preşedintele instanţei la care s-a depus apelul va înainta dosarul

cauzei instanţei de apel, împreună cu apelurile făcute, după
împlinirea termenului de apel pentru toate părţile.
• Preşedintele instanţei de apel, îndată ce primeşte dosarul, va
fixa termen de înfăţişare şi va dispune citarea părţilor. Termenul
de înfăţişare se va fixa avându-se în vedere dispoziţiile art.114/1
C.pr.civ., în sensul ca de la data primirii citaţiei intimatul să aibă la
dispoziţie cel puţin 15 zile pentru a-şi pregăti apărarea, iar în
procesele urgente cel puţin 5 zile.
• Preşedintele va dispune ca, odată cu citaţia, să i se comunice
intimatului o copie de pe cererea de apel, împreună cu copiile
certificate de pe înscrisurile alăturate ei şi care nu au fost înfăţişate
la prima instanţă, punându-i-se în vedere că are obligaţia să
depună la dosar întâmpinare cu cel puţin 5 zile înainte de termenul
de judecată.
• Dacă intimatul nu a primit în termenul prev. de art.114/1 C.pr.civ.
cererea de apel şi dovezile depuse de apelant, el va putea cere la
prima zi de înfăţişare amânarea.

143
• Dacă intimatul lipseşte la prima zi de înfăţişare şi instanţa
constată că motivele de apel nu au fost comunicate, va dispune
amânarea cauzei şi efectuarea comunicării.
• Apelurile făcute împotriva aceleiaşi hotărâri vor fi repartizate la o
singură secţie a instanţei de apel; când apelurile au fost
repartizate la secţii diferite, preşedintele ultimei secţii învestite va
dispune trimiterea apelului la secţia cea dintâi învestită.
• Completul de judecată este format din doi judecători.
• Sub aspect probator, instanţa de apel va putea încuviinţa
refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă,
precum şi administrarea probelor nou propuse prin cererea de
apel sau întâmpinare, dacă apreciază că acestea din urmă sunt
necesare soluţionării cauzei.
• Dispoziţiile de procedură privind judecata în prima instanţă se
aplică şi în instanţa de apel, în măsura în care legea nu prevede
altfel.

Secţiunea a 6-a
Soluţiile în apel

• Instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel,

stabilirea stării de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă,
motivele de ordine publică putând fi însă invocate şi din oficiu. Vor
putea fi pronunţate, după caz, următoarele soluţii:
a) instanţa de apel poate păstra ori schimba în tot sau în parte
hotărârea atacată, fără însă ca apelantului să i se poată crea
propria cale de atac o situaţie mai grea decât aceea din
hotărârea atacată;
b) instanţa de apel va desfiinţa hotărârea atacată, trimiţând
cauza spre rejudecare primei instanţe, în următoarele două
situaţii: 1. când se constată că, în mod greşit, prima instanţă
a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului; 2. când
judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată;
c) instanţa de apel va anula în tot sau în parte hotărârea

144
 atacată şi procedura urmată înaintea primei instanţe, reţinând
procesul spre judecare, atunci când prima instanţă a judecat
în fond, dar există un motiv de nulitate a hotărârii pe care ea
a pronunţat-o;
d) instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi atunci când
prima instanţă s-a declarat competentă, dar instanţa de apel
stabileşte că a fost necompetentă. În acest caz, se va trimite
cauza spre judecare instanţei competente sau altui organ cu
activitate jurisdicţională competent. Când instanţa de apel
apreciază însă că ea este competentă, va reţine procesul
spre judecare;
e) în raport de împrejurările cauzei, instanţa de apel va putea
pronunţa şi nulitatea cererii de apel, tardivitatea sau
inadmisibilitatea acesteia ori perimarea ei.

Capitolul III
Recursul

Noţiune: recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare,

nedevolutivă, în principiu nesuspensivă de executare şi
subsecventă.

Secţiunea 1-a
Exercitarea recursului

a) În ce priveşte cererea de recurs, potrivit art 302/1 alin.(1) lit. a)

C.pr.civ., aceasta trebuie să cuprindă: numele, domiciliul sau
reşedinţa părţilor ori, pentru persoanele juridice, denumirea şi
sediul lor, precum şi, după caz, numărul de înmatriculare în
registrul comerţului sau de înscriere în registrul persoanelor
juridice, codul unic de înregistrare sau, după caz, codul fiscal şi
contul bancar. Dacă recurentul locuieşte în străinătate, va arăta şi

145
domiciliul ales în România, unde urmează să i se facă toate
comunicările privind procesul; indicarea hotărârii care se atacă;
motivele de nelegalitate pe care se întemeiează recursul şi
dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse
printr-un memoriu separat; semnătura.

Notă: Prin Decizia nr. 176/2005 Curtea Constituţională a stabilit că

textul art. 302/1 alin. 1 lit. a) C. pr.civ. este neconstitutional în ceea
ce priveşte sancţionarea cu nulitate absolută a omisiunii de a se
preciza în cuprinsul cererii de recurs "numele, domiciliul sau
reşedinţa părţilor ori, pentru persoanele juridice, denumirea si
sediul lor, precum şi, după caz, numărul de înmatriculare în
registrul comerţului sau de înscriere în registrul persoanelor
juridice, codul unic de înregistrare sau, după caz, codul fiscal şi
contul bancar", precum şi - dacă recurentul locuieşte în străinatate -
"domiciliul ales în România, unde urmează să i se facă toate
comunicările privind procesul".
• Legea recunoaşte părţilor şi posibilitatea de a motiva recursul
distinct de cererea de recurs, însă cu respectarea termenului de
recurs, sancţiunea nemotivării recursului în termenul legal fiind
nulitatea lui, afară de cazul când s-ar invoca motive de ordine
publică.
La fel ca şi în cazul cererii de apel, declararea recursului obligă la
plata taxei de timbru şi a timbrului judiciar stabilite de lege.
• La cererea de recurs se alătură atâtea copii câţi intimaţi sunt, iar
în cazurile în care Ministerul Public a participat în proces, se va
depune o copie de pe motivele de recurs şi pentru procuror.
• Cererea de recurs se depune, sub sancţiunea nulităţii, la instanţa
a cărei hotărâre se atacă.
• Preşedintele instanţei care primeşte cererea de recurs va putea
să o înapoieze părţii prezente dacă nu îndeplineşte condiţiile
prevăzute de lege, pentru a fi refăcută, prelungind termenul de
recurs cu 5 zile.
• Cererea de recurs angajează, în principal, următoarele efecte:
- învestirea instanţei de recurs cu soluţionarea căii de atac;
- suspendarea executării hotărârii atacate, însă numai în
situaţiile anume prevăzute de lege (recursul suspendă

146
 executarea hotărârii în cauzele privitoare la strămutarea de
hotare, desfiinţarea de construcţii, plantaţii sau a oricăror lucrări
având aşezare fixă, precum şi în orice alte cazuri anume
prevăzute de lege; la cererea părţii interesate, instanţa sesizată
cu judecarea recursului poate dispune, motivat, suspendarea
executării hotărârii recurate şi în alte cazuri, suspendarea la
cerere putând fi acordată numai după depunerea unei cauţiuni
ce se va stabili prin încheiere, cu ascultarea părţilor în camera
de consiliu, scop în care acestea vor fi citate în termen scurt, iar
dacă este cazul chiar înainte de primul termen de judecată).
b) Termenul de recurs
• Potrivit art.301 C.pr.civ., termenul de recurs este de 15 zile de
la comunicarea hotărârii ce se atacă, dacă legea nu dispune altfel.
• Cele trei cazuri de echipolenţă aplicabile termenului de apel
sunt incidente şi în recurs, fiind aplicabile inclusiv dispoziţiile
art.284 alin.ultim C.pr.civ. privitoare la momentul de la care
termenul de recurs începe să curgă faţă de procuror.
• Nerespectarea termenului de declarare a recursului atrage
decăderea părţii din dreptul de a declara recurs, acesta urmând a fi
respins ca tardiv. Totuşi, art.310 C.pr.civ. prevede că dacă nu se
dovedeşte, la prima zi de înfăţişare, că recursul a fost depus peste
termen sau dacă această dovadă nu reiese din dosar, el se va
socoti făcut în termen.
c) Instanţa competentă să soluţioneze recursul este instanţa
imediat superioară celei ce a pronunţat hotărârea atacată.

Secţiunea a 2-a
Elementele recursului

Vizează obiectul (a), subiectele (b) şi cauza recursului (c).

a) Obiectul recursului
• Pot face obiect al recursului:
- hotărârile date fără drept de apel;
- hotărârile date în apel, indiferent dacă prin ele s-a rezolvat
ori nu fondul pricinii sau doar un incident procedural ori

147
 dacă apelul a fost admis, respins, anulat sau perimat;
- hotărârile altor organe cu activitate jurisdicţională decât
instanţele judecătoreşti;
- încheierile prin care s-a întrerupt cursul judecăţii înaintea
curţilor de apel.
b) Subiectele recursului
• Pot declara recurs părţile litigante (reclamant, pârât,
intervenienţi voluntar sau forţat); procurorul; succesorii universali,
cu titlu universal şi particular, creditorii privilegiaţi, ipotecari sau
chirografari ai părţilor.
c) Cauza recursului ( motivele de recurs)
• Art.304 C.pr.civ. stabileşte că modificarea sau casarea unei
hotărâri se poate cere când:
1) instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale;
2) hotărârea s-a dat de alţi judecători decât cei care au luat
parte la dezbaterea în fond a pricinii;
3) hotărârea s-a dat cu încălcarea competenţei altei instanţe;
4) înstanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti;
5) prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de
procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art.105
alin.2 C.pr.civ;
6) instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu
s-a cerut;
7) hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau
când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura
pricinii;
8) instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a
schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al
acestuia;
9) hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost
dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
• Recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu
poate fi atacată cu apel, nu este limitat la motivele prevăzute
de art.304 C.pr.civ., instanţa putând să examineze cauza sub
toate aspectele (art.304/1 C.pr.civ.)

148
Secţiunea a 3-a
Judecarea recursului

a) Alcătuirea instanţei de recurs

• Recursurile se judecă de tribunale şi curţi de apel în complet
format din 3 judecători; aceeaşi este compunerea şi atunci când
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile îndreptate
împotriva hotărârilor pronunţate de curţile de apel.
• Recursul împotriva hotărârilor pronunţate de secţiile Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie se judecă în complet format din 9
judecători.
b) Procedura prealabilă judecării recursului
• Preşedintele instanţei, după ce constată că procedura de
comunicare a hotărârii a fost îndeplinită, va fixa termen de
judecată şi va dispune citarea părţilor şi comunicarea motivelor
de recurs;
• Intimatul are obligaţia de a depune întâmpinare cu cel puţin 5
zile înainte de termenul de judecată.
c) Judecata şi probele în recurs
• Dacă nu sunt excepţii procesuale ori alte incidente procedurale
de invocat şi soluţionat, preşedintele va da mai întâi recurentului
cuvântul pentru a-şi susţine motivele de recurs, apoi va da
cuvântul intimatului.
• Procurorul vorbeşte ultimul, afară de cazul când este parte
principală sau recurent.
• Potrivit art.305 C.pr.civ., în recurs nu se pot administra probe
noi, cu excepţia înscrisurilor, însă instanţa de recurs va putea
soluţiona şi incidentele privitoare la înscrisurile depuse în recurs,
precum verificarea de scripte sau procedura falsului.

Secţiunea a 4-a
Soluţionarea recursului şi efectele ei

149
a) Soluţiile instanţei de recurs:
• Instanţa de recurs poate respinge recursul, îl poate admite
sau anula ori poate constata perimarea lui.
• Respingerea recursului ca nefondat se pronunţă atunci când
instanţa de control judiciar constată că hotărârea atacată este
legală.
• Admiterea recursului se pronunţă atunci când hotărârea
atacată este considerată nelegală, caz în care, în urma admiterii
recursului, se va dispune fie modificarea hotărârii, fie casarea ei,
în tot sau în parte.
• Modificarea hotărârii se pronunţă pentru motivele prev. de
art.304 pct.6-9 C.pr.civ.
• Dacă sunt găsite întemeiate mai multe motive, dintre care
unele atrag modificarea,iar altele casarea hotărârii, instanţa de
recurs va casa în întregime hotărârea atacată, pentru a se
asigura o judecată unitară.

b) Formele casării sunt: casarea cu reţinere (1); casarea cu

trimitere (2);

1) Casarea cu reţinere reprezintă regula în cazul recursurilor

judecate de tribunale şi curţile de apel, art.312 alin.4 C.pr.civ.
dispunând că, în caz de casare, curţile de apel şi tribunalele vor
judeca pricina în fond, fie la termenul când a avut loc admiterea
recursului, situaţie în care se pronunţă o singură decizie, fie la un
alt termen stabilit în acest scop, pentru care părţile vor fi citate,
pronunţându-se apoi o nouă decizie.
2) Casarea cu trimitere poate fi dispusă în cazurile prevăzute
limitativ de lege, astfel:
- când instanţa a cărei hotărâre este recurată a soluţionat
procesul fără a intra în cercetarea fondului;
- când judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost
regulat citată atât la administrarea probelor cât şi la
dezbaterea fondulu.
În aceste două cazuri, cauza se trimite spre
rejudecare instanţei care a pronunţat hotărârea sau altei
instanţe de acelaşi grad;

150
 - când instanţa a cărei hotărâre este recurată nu era
competentă, în acest caz cauza urmând a se trimite
spre rejudecare instanţei judecătoreşti competente sau
organului cu activitate jurisdicţională competent;
- când este necesară administrare de noi probe, altele
decât înscrisurile;
- Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în caz de casare
trimite cauza spre o noua judecată instanţei care a
pronunţat hotărârea casată ori, atunci când interesele
bunei administrări a justiţiei o cer, altei instanţe de
acelaşi grad. Când Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a
casat hotărârea pentru necompetenţă va trimite cauza
instanţei competente sau organului cu activitate
jurisdicţionlă competent. Cu caracter de excepţie, Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie hotărăşte asupra fondului
pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea
atacată numai in scopul aplicării corecte a legii la
împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite.
c) Efectele casării sunt următoarele:
1. conform art.311 C.pr.civ., hotărârea casată nu are nici o
putere, actele de executare sau de asigurare făcute în
baza unei asemenea hotărâri fiind desfiinţate de drept,
dacă instanţa de recurs nu dispune altfel;
2. în regulă, efectele casării se limitează la părţile care au
exercitat această cale de atac sau împotriva cărora ea a
fost exercitată;
3. casarea hotărârii determină rejudecarea în fond a
pricinii;
4. casarea nu are efecte cu privire la dovezile administrate
de instanţa a cărei hotărâre a fost casată, ele rămânând
câştigate cauzei;
5. în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra
problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra
necesităţii administrării unor probe, sunt obligatorii
pentru judecătorii fondului;
6. atât cu ocazia judecării recursului, cât şi în caz de
rejudecare după casare, se aplică principiul non

151
 reformatio in peius.

Capitolul IV
Contestaţia în anulare

• Noţiune: contestaţia în anulare este o cale de atac extraordinară,

de retractare şi nesuspensivă de executare, îndreptată împotriva
hotărârilor judecătoreşti irevocabile date cu încălcarea anumitor
norme de procedură sau greşite din cauza unor inadvertenţe de
ordin formal.
• Forme : contestaţia în anulare cunoaşte două forme: contestaţia
în anulare obişnuită (numită şi de drept comun), respectiv
contestaţia în anulare specială.

Secţiunea 1-a
Contestaţia în anulare obişnuită

• Obiectul contestaţiei în anulare obişnuite:

- îl formează doar hotărârile irevocabile, fiind fără importanţă
gradul instanţei ce a pronunţat hotărârea ori dacă aceasta a fost
dată în primă instanţă sau în căile de atac, precum şi dacă prin ea
s-a rezolvat ori nu fondul pricinii.
• Subiectele contestaţiei în anulare obişnuite sunt denumite
contestator, respectiv intimat, putând fi contestator numai persoana
care a figurat ca parte în hotărârea atacată, succesorii şi creditorii
părţilor, precum şi procurorul.
• În ce priveşte motivele contestaţiei în anulare obişnuite, legea
stabileşte că această cale de atac poate fi exercitată pentru două
motive (art.317 alin.1 C.pr.civ.), şi anume: 1) când procedura de
chemare a părţii pentru ziua când s-a judecat pricina nu a fost
îndeplinită potrivit cu cerinţele legii; 2)când hotărârea a fost dată de
judecători cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la
competenţă.

152
 1) Primul motiv vizează încălcarea principiului
contradictorialităţii şi al dreptului de apărare, el implicând atât
ipoteza în care procedura de citare a fost nelegal îndeplinită, cât şi
ipoteza în care partea nu a fost deloc citată; înfăţişarea părţii în
instanţă, personal sau prin mandatar, acoperă însă orice viciu de
procedură, în sensul prevederilor art.89 alin.2 C.pr.civ.. Este
necesar ca nelegala citare ori necitarea să subziste în raport cu
ultimul termen de judecată, căci pentru încălcarea regulilor de
citare la celelalte termene partea interesată putea invoca nulitatea
în condiţiile art.108 alin.3 C.pr.civ., pe cale de excepţie.
2) Cel de-al doilea motiv vizează exclusiv încălcarea normelor
imperative de competenţă, deci nu şi încălcarea normelor de
organizare judecătorească sau de procedură propriu-zise. Prin
urmare, este dvorba de încălcarea normelor de competenţă
generală, a normelor de competenţă de atribuţiune şi a celor de
competenţă teritoriala exclusivă (art.159 pct.1-3 C.pr.civ.)
• Condiţiile de admisibilitate a contestaţiei în anulare obişnuite sunt:
1. să fie vorba de o hotărâre irevocabilă;
2. partea să nu fi putut invoca motivele contestaţiei în anulare pe
calea apelului sau a recursului.
- în legătură cu această a doua condiţie de admisibilitate a
contestaţiei în anulare obişnuite, art.317 alin.2 C.pr.civ. precizează
că poate fi totuşi primită contestaţia în anulare atunci când aceste
motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanţa le-a
respins fie pentru că aveau nevoie de verificări de fapt; fie pentru
că recursul a fost respins fără a fi fost cercetat în fond (ex.: anulat
ca netimbrat, perimat, etc.).

Secţiunea a 2-a
Contestaţia în anulare specială

• Obiectul contestaţiei în anulare speciale este reprezentat,

conform art. 318 C.pr.civ., de hotărârile instanţelor de recurs. Este
de reţinut că nu orice hotărâre a instanţei de recurs poate fi atacată
cu contestaţie în anulare, ci doar aceea prin care s-a soluţionat

153
recursul; prin urmare nu poate fi atacată cu contestaţie în anulare
hotărârea dată în rejudecarea în fond a pricinii după casarea cu
reţinere.
• Subiecte ale contestaţiei în anulare speciale pot fi recurentul şi,
după caz, intimatul, succesorii şi creditorii acestora, precum şi
procurorul.
• Motivele contestaţiei în anulare speciale sunt în număr de două:
1. când dezlegarea dată prin hotărârea instanţei de recurs este
rezultatul unei greşeli materiale; 2. când instanţa, respingând
recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să
cerceteze vreunul din motivele de casare sau de modificare a
hotărârii.
- în ceea ce priveşte primul motiv, este de reţinut că prin
“greşeală materială ”trebuiesc înţelese doar greşelile
materiale cu caracter procedural, comise prin
confundarea sau neobservarea de către instanţă a unor
elemente sau a unor date (ex: greşit se anulează
recursul ca netimbrat, neobservându-se dovada de plată
a taxei de timbru) aflate în legătură cu aspectele formale
ale judecăţii; prin urmare, greşelile de judecată (greşita
aplicare a legii; greşita interpretare a probelor etc.) nu pot
întemeia o contestaţie în anulare specială, fiind totodată
necesar ca greşeala să fie esenţială, în sensul că dacă
instanţa de recurs nu ar fi săvârşit acea greşeală ar fi dat
o altă hotărâre;
- în ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv al contestaţiei
în anulare speciale, acesta vizează situaţia în care
recursul a fost respins sau admis în parte, iar nu şi atunci
când a fost admis în totul; acest motiv poate fi invocat
doar de către recurent şi numai dacă instanţa nu a
examinat motivul ce fusese invocat de recurent în
termenul legal.

154
Secţiunea a 3-a
Judecata contestaţiei în anulare (obişnuită şi specială)

a) Instanţa competentă
• Contestaţia în anulare se introduce la instanţa a cărei
hotărâre se atacă.
b) Compunerea completului de judecată
• Va fi aceaşi cu compunerea în care s-a purtat judecata
finalizată prin hotărârea atacată; judecata contestaţiei în
anulare s-ar putea face chiar de către judecătorii ce au
pronunţat hotărârea atacată, căci legea nu îi declară
incompatibili.
c) Termenul pentru exercitarea contestaţiei în anulare implică
următoarele distincţii:
1. împotriva hotărârilor irevocabile susceptibile de executare
silită, contestaţia se poate face înainte de începerea
executării şi în tot timpul ei până la împlinirea termenului
stabilit de art.401 alin.1 lit.b) sau c) C.pr.civ.;
2. împotriva hotărârilor care nu se aduc la îndeplinire pe cale
de excutare silită, contestaţia poate fi introdusă în termen
de 15 zile de la data când contestatorul a luat la cunoştinţă
de hotărâre, dar nu mai târziu de un an de la data când
hotărârea a rămas irevocabilă.
d) Judecarea propriu-zisă a contestaţiei în anulare presupune
următoarele:
- contestaţia în anulare se judecă, în principiu, după regulile
aplicabile în primă instanţă sau, după caz, în apel sau recurs;
- judecata se face de urgenţă şi cu precădere;
- intimatul are obligaţia de a depune la dosar întâmpinare cu
cel puţin 5 zile înaintea termenului de judecată;
- instanţa poate suspenda, printr-o încheiere ce poate fi
atacată separat cu recurs, executarea hotărârii a cărei anulare se
cere, sub condiţia plăţii unei cauţiuni, putându-se face inclusiv
aplicarea dispoziţiilor art.403 alin.4 C.pr.civ. privitoare la
suspendarea provizorie a executării;
- în cazul în care s-a admis contestaţia în anulare pentru că

155
partea nu a fost legal citată la termenul când a avut loc judecata, se
va anula hotărârea atacată şi se va proceda la rejudecarea cauzei,
pronunţând o altă hotărâre;
- în cazul în care s-a admis contestaţia în anulare pentru
necompetenţa de ordine publică a instanţei, se va anula hotărârea
atacată şi se va pronunţa o hotărâre de declinare în favoarea
instanţei sau organului cu activitate jurisdicţională competent;
- în cazul în care s-a admis contestaţia în anulare pentru
motivul că dezlegarea dată de instanţa de recurs este rezultatul
unei greşeli materiale, se desfiinţează hotărârea pronunţată în
recurs, iar recursul se rejudecă;
- în cazul în care s-a admis contestaţia în anulare pentru că
instanţa de control judiciar, respingând recursul sau admiţându-l
numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze unul din motivele
de recurs, se poate dispune fie anularea hotărârii atacate, (dacă
prin cercetarea motivului de casare omis se impune casarea
totală), fie completarea judecăţii (dacă nu a fost cercetat un motiv
de natură să impună o casare sau modificare parţială a hotărârii);
- sub aspectul căilor de atac, legea stabileşte că hotărârea
dată în contestaţia în anulare este supusă aceloraşi căi de atac ca
şi hotărârea atacată.

Capitolul V
Revizuirea

Noţiune: revizuirea este o cale extraordinară de atac, de retractare

şi nesuspensivă de executare prin care se solicită instanţei care a
pronunţat o hotărâre să şi-o retracteze în considerarea unor motive
expres prevăzute de lege.

Secţiunea 1-a
Obiectul revizuirii

• Din prevederile art.322 alin.1 C.pr.civ. se desprinde că fac

156
obiectul revizuirii: hotărârile de fond ale primei instanţe, rămase
definitive prin neapelare, prin anularea sau respingerea apelului în
temeiul unei excepţii ori prin perimarea apelului; hotărârile de fond
ale instanţei de apel; hotărârile instanţelor de recurs prin care se
evocă fondul; hotărârea dată în fond după sau odată cu admiterea
cererii de revizuire, a contestaţiei în anulare sau a contestaţiei la
executare.

Secţiunea a 2-a
Motivele de revizuire

• Sunt prevăzute expres de art.322 C.pr.civ., astfel:

1) dacă dispozitivul hotărârii cuprinde dispoziţii potrivnice ce
nu se pot aduce la îndeplinire;
2) dacă instanţa s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-
au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut sau s-a dat
mai mult decât s-a cerut;
3) dacă obiectul pricinii nu se află în fiinţă;
4) dacă un judecător, martor sau expert care a luat parte la
judecată a fost condamnat definitiv pentru o infracţiune privitoare la
pricină sau dacă hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat
fals în cursul sau în urma judecăţii ori dacă un magistrat a fost
sancţionat disciplinar pentru exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau
gravă neglijenţă în acea cauză;
5) dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri
doveditoare reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi
înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor, ori dacă
s-a desfiinţat sau modificat hotărârea unei instanţe pe care s-a
întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere;
6) dacă statul ori alte persoane juridice de drept public sau de
utilitate publică, dispăruţii, incapabilii sau cei puşi sub curatelă nu
au fost apăraţi deloc sau au fost apăraţi cu viclenie de cei
însărcinaţi să-i apere;
7) dacă există hotărâri potrivnice date de instanţe de acelaşi
grad sau de grade deosebite, în una şi aceleaşi pricină, între
aceleaşi persoane, având aceeaşi calitate;

157
 8) dacă partea a fost împiedicată să se înfăţişeze la judecată
şi să înştiinţeze instanţa despre aceasta dintr-o împrejurare mai
presus de voinţa ei;
9) dacă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o
încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale datorată unei
hotărâri judecătoreşti, iar consecinţele grave ale acestei încălcări
continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea
hotărârii pronunţate.

Secţiunea a 3-a
Judecarea cererii de revizuire

a) Instanţa competentă
• Cu excepţia cazului când se cere revizuirea pentru hotărâri
potrivnice, în toate celelalte cazuri cererea de revizuire se
îndreaptă şi este soluţionată de instanţa a cărei hotărâre se
atacă.
• Când revizuirea se cere pentru hotărâri potrivnice, cererea se
îndreaptă la instanţa mai mare în grad faţă de instanţa sau
instanţele care au pronunţat hotărârile contradictorii. Când cele
două instanţe care au dat hotărârile potrivnice fac parte din
circumscripţii judecătoreşti deosebite, cererea de revizuire se
îndreaptă la instanţa mai mare în grad faţă de instanţa care a
dat prima hotărâre. Dacă una dintre cele două instanţe este
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cererea de revizuire se va
depune şi va fi soluţionată de aceasta .
b) Termenul în care se poate cere revizuirea
• Este, în regulă, de o lună şi începe să curgă: 1. în cazurile
prevăzute de art.322 pct.1,2 şi 7 alin. (1), de la comunicarea
hotărârii definitive, iar când hotărârile au fost date de instanţe de
recurs după evocarea fondului, de la pronunţare; pentru
hotărârile prevăzute la pct.7 alin. (2) de la pronunţarea hotărârii;
2. în cazul prevăzut de art.322 pct.3, de la cel din urmă act de
excutare; 3. în cazurile prevăzute de art.322 pct.4, din ziua în
care partea a luat cunoştinţă de hotărârea instanţei penale de

158
 condamnare a judecătorului, martorului sau expertului ori de
hotărârea care a declarat fals înscrisul. În lipsa unei astfel de
hotărâri, termenul curge de la data când partea a luat cunoştinţă
de împrejurările pentru care constatarea infracţiunii nu se mai
poate face printr-o hotărâre penală, dar nu mai târziu de trei ani
de la data producerii acestora; 4. în cazurile prevăzute de
art.322 pct.5, din ziua în care s-au descoperit înscrisurile ce se
învocă ori, după caz, din ziua în care partea a luat cunoştinţă de
hotărârea desfiinţată sau modificată pe care s-a întemeiat
hotărârea a cărei revizuire se cere; 5. în cazurile prevăzute de
art.322 pct.6, de la comunicarea hotărârii definitive făcută
statului ori celorlalte persoane de drept public sau utilitate
publică, sau de la întoarcerea dispărutului ori de la dobândirea
capacităţii; în aceste din urmă două cazuri termenul fiind de 6
luni.
- termenul de revizuire pentru motivul de revizuire prevăzut de
art.322 pct.8 este de 15 zile şi începe să curgă de la încetarea
împiedicării, iar pentru cel prevăzut de art.322 pct.9 este de 3 luni
şi curge de la data publicării hotărârii Curţii Europene a Drepturilor
Omului în Monitorul Oficial al României, partea I.
c) Judecarea propriu-zisă a cererii de revizuire
• Conform art.326 C.pr.civ., cererea de revizuire se judecă
potrivit dispoziţiilor prevăzute pentru cererea de chemare în
judecată.
• Instanţa va judeca în aceaşi compunere ca şi în cauza în care
s-a pronunţat hotărârea atacată, putând participa la judecata
cererii de revizuire inclusiv judecătorii care au pronunţat
hotărârea atacată cu revizuire.
• Exercitarea revizuirii nu suspendă de drept executarea
hotărârii atacate, însă instanţa de revizuire va putea, la cererea
părţii, să suspende executarea hotărârii sub condiţia plăţii unei
cauţiuni. Dispoziţiile art.403 alin.3 şi 4 C.pr.civ. sunt aplicabile.
• Întâmpinarea este obligatorie şi se depune la dosar cu cel
puţin 5 zile înaintea termenului de judecată.
• Dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii şi la faptele
pe care acestea se întemeiază.
d) Soluţia instanţei de revizuire

159
• Conform art.327 C.pr.civ., dacă instanţa încuviinţează cererea
de revizuire, ea va schimba, în tot sau în parte, hotărârea
atacată, iar în cazul hotărârilor potrivnice va anula cea din urmă
hotărâre.
• Se va face menţiune, în josul originalului hotărârii revizuite,
despre hotărârea dată în revizuire.
• Hotărârea este supusă aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea
atacată cu revizuire; totuşi, în cazul art.322 pct.7 C.pr.civ.,
calea de atac este recursul.

160
 Bibliografie

1. Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă,, vol. I-II, Editura All

Beck, Bucureşti, 2005;

2. Viorel Mihai Ciobanu, Gabriel Boroi, Drept procesual civil.

Curs selectiv, Ediţia a III-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2005.

161
Cuprins:
Titlul I.......................................................................................................................3
Categorii introductive ..........................................................................................................3
Capitolul I................................................................................................................3

Normele de procedură civilă............................................................................................3

Secţiunea 1-a ......................................................................................................3

Clasificarea normelor de procedură civilă ....................................................................3

Secţiunea a 2-a ...................................................................................................5

Aplicarea în timp a legilor (normelor) de procedură civilă ............................................5

Capitolul III..............................................................................................................7

Procesul civil ...................................................................................................................7

Secţiunea 1-a ......................................................................................................7

Noţiunea şi fazele procesului civil ................................................................................7

Secţiunea a 2-a ...................................................................................................7

Principii care guvernează procesul civil .......................................................................7

Capitolul III...........................................................................................................13

Instanţele judecătoreşti şi statutul magistratului ............................................................13

Secţiunea 1-a ....................................................................................................14

Categoriile de instanţe judecătoreşti..........................................................................14

Secţiunea a 2-a .................................................................................................15

Compunerea completelor de judecată .......................................................................15

Secţiunea a 3-a .................................................................................................15

Statutul magistratului .................................................................................................15

Titlul II....................................................................................................................19
Acţiunea civilă ...................................................................................................................19
Capitolul I..............................................................................................................19

Consideraţii generale ....................................................................................................19

Secţiunea 1-a ....................................................................................................19

Categorii de acţiuni civile ...........................................................................................19

Secţiunea a 2a...................................................................................................23

Exercitarea acţiunii civile............................................................................................23

Secţiunea a 3-a .................................................................................................23

Categorii de cereri .....................................................................................................23

Secţiunea a 4-a .................................................................................................24

Forma cererilor ..........................................................................................................24

162
 Secţiunea a 5-a .................................................................................................25

Efectele cererilor în justiţie.........................................................................................25

Secţiunea a 6-a .................................................................................................26

Condiţiile de exercitare a acţiunii civile ......................................................................26

Secţiunea a 7-a .................................................................................................30

Mijloacele de acţiune ale pârâtului.............................................................................30

Capitolul II.............................................................................................................37

Finalizarea acţiunii civile................................................................................................37

Secţiunea 1-a ....................................................................................................37

Renunţarea la judecata acţiunii (art.246 C.pr.civ) ......................................................37

Secţiunea a 2-a .................................................................................................39

Renunţarea la însuşi dreptul dedus judecăţii .............................................................39

Secţiunea a 3-a .................................................................................................40

Tranzacţia (art.1704-1717 C.civ., art.271-273 C.pr.civ.) ............................................40

Secţiunea a 4-a .................................................................................................42

Perimarea (art. 248-254 C.pr.civ.) .............................................................................42

Secţiunea a 5-a .................................................................................................45

Perimarea executării silite..........................................................................................45

Secţiunea a 6-a .................................................................................................46

Decesul uneia din părţi pe timpul judecăţii.................................................................46

Secţiunea a 7-a .................................................................................................46

Concilierea părţilor.....................................................................................................46
Titlul III...................................................................................................................48
Actele şi termenele procedurale........................................................................................48
Capitolul I..............................................................................................................48

Actele de procedură ......................................................................................................48

Secţiunea 1-a ....................................................................................................48

Categorii de acte procedurale:...................................................................................48

Secţiunea a 2-a .................................................................................................49

Forma şi conţinutul actului de procedură ...................................................................49

Secţiunea a 3-a .................................................................................................50

Cererea de chemare în judecată ...............................................................................50

Secţiunea a 4-a .................................................................................................55

Întâmpinarea (art.115-118 C.pr.civ.) ..........................................................................55

Secţiunea a 5-a .................................................................................................56

163
 Comunicarea citaţiei şi a altor acte de procedură ......................................................56
Secţiunea a 6-a .................................................................................................60

Nulitatea actelor de procedură...................................................................................60

Capitolul II.............................................................................................................63

Termenele de procedură ...............................................................................................63

Secţiunea 1 –a...................................................................................................63

Categorii de termene procedurale .............................................................................63

Secţiunea a 2-a .................................................................................................64

Durata termenelor de procedură................................................................................64

Secţiunea a 3-a .................................................................................................65

Decăderea .................................................................................................................65
Titlul IV ..................................................................................................................68
Competenţa instanţelor judecătoreşti................................................................................68
Secţiunea 1-a: ...................................................................................................68

Clasificarea normelor de competenţă ........................................................................68

Secţiunea a 2-a .................................................................................................69

Principiile reglementării competenţei .........................................................................69

Secţiunea a 3-a .................................................................................................70

Competenţa de atribuţiune a instanţelor judecătoreşti...............................................70

Secţiunea a 4-a .................................................................................................72

Competenţa teritorială: ..............................................................................................72

Secţiunea a 5-a .................................................................................................76

Prorogarea competenţei instanţelor...........................................................................76

Secţiunea a 6-a .................................................................................................78

Incidente cu privire la competenţă .............................................................................78

Titlul V ...................................................................................................................83
Participanţii la judecată .....................................................................................................83
Capitolul I..............................................................................................................83

Instanţa .........................................................................................................................83
Secţiunea 1-a ....................................................................................................83

Incidente cu privire la compunerea instanţei..............................................................83

Secţiunea a 2-a .................................................................................................89

Incidente cu privire la instanţa sesizată .....................................................................89

Capitolul II.............................................................................................................90

Părţile ............................................................................................................................90
Secţiunea 1-a ....................................................................................................90

164
 Reprezentarea în justiţie ............................................................................................91
Secţiunea a 2-a .................................................................................................93

Litisconsorţiul (coparticiparea procesuală).................................................................93

Secţiunea a 3-a .................................................................................................95

Drepturi şi obligaţii procesuale ale părţilor .................................................................95

Capitolul III............................................................................................................96

Procurorul......................................................................................................................96
Capitoul IV ............................................................................................................96

Avocatul ........................................................................................................................96
Titlul VI ..................................................................................................................99
Judecata în faţa primei instanţe şi unele incidente în judecată .........................................99
Capitolul I..............................................................................................................99

Judecata în faţa primei instanţe.....................................................................................99

Secţiunea 1-a ....................................................................................................99

Etapa premergătoare judecăţii...................................................................................99

Secţiunea a 2-a ...............................................................................................100

Dezbaterea cauzei în faţa instanţei..........................................................................100

Capitolul II...........................................................................................................101

Incidente cu privire la obiectul judecăţii şi părţile aflate în judecată.............................101

Secţiunea 1-a ..................................................................................................101

Cererile incidentale ..................................................................................................101

Capitolul III..........................................................................................................110

Unele incidente cu privire la modalităţile procedurale ale judecăţii şi cu privire la cursul

judecăţii .......................................................................................................................110
Secţiunea 1-a ..................................................................................................110

Joncţiunea pricinilor .................................................................................................110

Secţiunea a 2-a ...............................................................................................111

Disjungerea pricinilor ...............................................................................................111

Secţiunea a 3-a ...............................................................................................112

Suspendarea judecăţii .............................................................................................112

Secţiunea a 4-a ...............................................................................................113

Întreruperea judecăţii ...............................................................................................113

Capitolul IV .........................................................................................................114

Administrarea probelor ................................................................................................114

Secţiunea 1-a ..................................................................................................114

Subiectul, obiectul şi sarcina probei. Mijloacele de probă........................................114

165
 Secţiunea a 2-a. ..............................................................................................115

Condiţii comune privitoare la admisibilitatea, administrarea şi aprecierea probelor.115

Secţiunea a 3-a ...............................................................................................116

Asigurarea dovezilor (ancheta in futurum) ...............................................................116

Secţiunea a 4-a ...............................................................................................118

Cercetarea procesului în cazul administrării probelor de către avocaţi....................118

Secţiunea a 5-a ...............................................................................................119

Administrarea probei prin înscrisuri .........................................................................119

Secţiunea a 6-a ...............................................................................................121

Administrarea probei cu martori...............................................................................121

Secţiunea a 7-a ...............................................................................................122

Administrarea mărturisirii (luarea interogatoriului) ...................................................122

Secţiunea a 8-a ...............................................................................................124

Administrarea probei cu expertiza ...........................................................................124

Secţiunea a 9-a ...............................................................................................125

Cercetarea la faţa locului .........................................................................................125

Titlul VII ...............................................................................................................126
Hotărârea judecătorească...............................................................................................126
Secţiunea 1-a ..................................................................................................126

Noţiune, condiţii şi structură.....................................................................................126

Secţiunea a 2-a ...............................................................................................127

Deliberarea, pronunţarea, elaborarea şi comunicarea hotărârii ...............................127

Secţiunea a 3-a ...............................................................................................129

Îndreptarea hotărârii ................................................................................................129

Secţiunea a 4-a ...............................................................................................130

Lămurirea hotărârii...................................................................................................130
Secţiunea a 5-a ...............................................................................................130

Completarea hotărârii ..............................................................................................130

Secţiunea a 6-a ..............................................................................................131

Învestirea cu formulă executorie ..............................................................................131

Secţiunea a 7-a ...............................................................................................131

Execuţia vremelnică.................................................................................................131
Secţiunea a 8-a ...............................................................................................133

Cheltuielile de judecată............................................................................................133
Secţiunea a 9-a ...............................................................................................135

166
 Atributele şi efectele hotărârii...................................................................................135
Secţiunea a 10-a .............................................................................................135

Categorii de hotărâri ................................................................................................135

Titlul VIII ..............................................................................................................137
Căile de atac ...................................................................................................................137
Capitolul I............................................................................................................137

Noţiune şi clasificare ...................................................................................................137

Capitolul II...........................................................................................................138

Apelul ..........................................................................................................................138
Secţiunea 1-a ..................................................................................................138

Formele apelului (tipurile de apel)............................................................................138

Secţiunea a 2-a ...............................................................................................139

Condiţiile de fond ale apelului ..................................................................................139

Secţiunea a 3-a ...............................................................................................141

Condiţiile de formă ale apelului................................................................................141

Secţiunea a 4-a ...............................................................................................141

Efectele apelului ......................................................................................................141

Secţiunea a 5-a ...............................................................................................143

Judecata apelului.....................................................................................................143
Secţiunea a 6-a ...............................................................................................144

Soluţiile în apel ........................................................................................................144

Capitolul III..........................................................................................................145

Recursul ......................................................................................................................145
Secţiunea 1-a ..................................................................................................145

Exercitarea recursului ..............................................................................................145

Secţiunea a 2-a ...............................................................................................147

Elementele recursului ..............................................................................................147

Secţiunea a 3-a ...............................................................................................149

Judecarea recursului ...............................................................................................149

Secţiunea a 4-a ...............................................................................................149

Soluţionarea recursului şi efectele ei .......................................................................149

Capitolul IV .........................................................................................................152

Contestaţia în anulare .................................................................................................152

Secţiunea 1-a ..................................................................................................152

Contestaţia în anulare obişnuită ..............................................................................152

Secţiunea a 2-a ...............................................................................................153

167
 Contestaţia în anulare specială................................................................................153
Secţiunea a 3-a ...............................................................................................155

Judecata contestaţiei în anulare (obişnuită şi specială)...........................................155

Capitolul V ..........................................................................................................156

Revizuirea ...................................................................................................................156
Secţiunea 1-a ..................................................................................................156

Obiectul revizuirii .....................................................................................................156

Secţiunea a 2-a ...............................................................................................157

Motivele de revizuire ................................................................................................157

Secţiunea a 3-a ...............................................................................................158

Judecarea cererii de revizuire..................................................................................158

Bibliografie ......................................................................................................................161

168