Structuri politice şi instituţionale în Europa la sfîrşitul evului mediu şi începutul

epocii moderne

La începutul secolului al XVI-lea, Europa se caracterizează printr-o mare diversitate

politico-instituţională. Monarhii de tradiţie medievală, precum Imperiul Romano-German şi
papalitatea pretind supremaţia politică şi spirituală, în vreme ce se afirmă state cu o structură din
ce în ce mai modernă, precum Franţa, Spania, Anglia. În Italia continuă fărîmiţarea politică, mai
ales în centru şi nord, unde se ramarcă principate precum ducatele Ferrara, Mantova, marchizatul
de Montferrat, republicile Sienna, Florenţa, Veneţia, ultima cu caracteristici de o modernitate
uneori surprinzătoare.
Spre marginile Europei, în ţările scandinave sau în Rusia, suveranii încearcă să
consolideze o putere obţinută uneori cu forţa armelor, să o legitimeze şi să întemeieze o dinastie
puternică. Polonia rămîne fidelă monarhiei elective, care treptat, prin impunerea principiului de
liberum veto, se dovedeşte neguvernabilă.
Imperiul romano-german, condus de Carol Quintul, are maxima sa extensiune spaţială,
prin incorporarea teritoriilor din Lumea Nouă.
Carol de Habsburg era fiul lui Filip, zis cel Frumos, arhiducele Burgundiei, fiul împăratului
Maximilian de Habsburg, şi al Ioanei, fiica lui Ferdinand de Aragon şi a Isabelei de Castilia. În
cazul său genealogia e importantă în explicarea istoriei, deoarece nu se poate înţelege extinderea
pe care imperiul o dobîndeşte în vremea sa fără a ţine seama de variatele moşteniri care au intrat
în componenţa acestuia. Din partea paternă el stăpînea moştenirea burgundă (adusă bunicului său
Maximilian de căsătoria cu Maria, fiica ducelui Carol Temerarul), adică esenţialul Ţărilor de Jos ;
de asemenea, din aceeaşi sursă deţinea Franche Comte şi domeniile habsburgice, în special
Austria. Moştenirea maternă îî aduce Spania, regatul Neapolului, Sicilia, Sardinia, ducatul
Milanului, teritoriile din America.
La moartea bunicului său Maximilian de Habsburg (1519) Carol era deja, din 1516, rege
al Spaniei, dar intră şi în competiţia pentru coroana imperială, care era electivă, dar aflată în
familia habsburgică din secolul al XV-lea. În faţa unor competitori precum Francisc I regele
Franţei şi Henric al VIII-lea, regele Angliei, Carol cîştigă prin capacitatea de a oferi sume mai
mari electorilor (datorită susţinerii din partea unor mari bancheri germani, între care Fugger,
Hochstetter), şi prin promisiunea de a nu pune nici un impozit fără acceptul Dietei, adunarea
reprezentativă.
Pentru a guverna mai bine imensul său imperiu, Carol şi-a vizitat de numeroase ori
posesiunile europene. În faţa marii diversităţi etnice şi lingvistice a supuşilor săi, persoana
suveranului constituia un element de unitate, ceea ce făcea necesară prezenţa lui în diferitele
colţuri ale imperiului,
Tot din nevoia unei mai bune guvernări, el a delegat sarcini şi puteri unor persoane din
familia sa, precum mătuşa lui Margareta de Austria şi apoi sora sa Maria de Ungaria în Ţările de
Jos. Soţia sa, Isabela de Portugalia, a asigurat supervizarea afacerilor din Spania, împreună cu fiul
său, Filip al II-lea. Fratele său Ferdinand a guvernat în spaţiul german.
Variate mijloace politice au fost puse în slujba visului realizării unui imperiu universal
creştin. De alfel, idealul său creştin, dorinţa de a lua conducerea unei cruciade împotriva
otomanilor par să fi jucat un rol în hotărîrea de a deveni împărat. El preia conducerea creştinătăţii
în momentul în care papalitatea era slabă, şi contestarea luterană era la începuturile sale. Dar
idealul imperiului uiversal nu mai corespundea realităţilor care vedeau impunerea monarhiilor
naţionale. După o viaţă de luptă pentru asigurarea unităţii imperiului şi a creştinătăţii, Carol asistă
la eşecul visului său, pe care îl conştientizează în momentul în care împarte imperiul, cedînd
Spania, Ţările de Jos şi posesiunile de peste mări fiului său Filip, iar Germania şi Austria fratelui
său Ferdinand (1555-1556).

1
 Monarhia absolută

Monarhia absolută reprezintă o nouă etapă a evoluţiei unor state europene, care succedă
monarhiei stărilor.
Diferenţa faţă de acestea este creşterea autorităţii monarhului, care nu este însă nelimitată,
cum ar putea sugera sintagma de monarhie absolută, ci mai degrabă necontrolată de alte instituţii,
cum ar fi adunările de stări. Limitele puterii monarhului absolut sunt date de “dreptul divin”, în
mod concret de necesitatea colaborării cu biserica, aflată totuşi sub autoritatea regelui. De
asemenea, legile fundamentale ale regatului reprezintă stavile în calea puterii absolute a regelui
(de exemplu, în Franţa, un monarh absolut nu poate încălca legea salică, prin care accesul
femeilor la tron este interzis). O serie de privilegii acordate unor supuşi sau unor regiuni mai
recent alipite coroanei reprzintă alte piedici în calea absolutismului regal. De asemenea, limite
pentru puterea regală le reprezintă şi distanţele mari între capitală şi provincii, care, în condiţiile
în care comunicaţiile rămân încete şi dificile, reprezintă alţi factori care nu permit o creştere
excesivă a autorităţii monarhului.
Monarhia absolută se afirmă în anumite condiţii social politice, caracterizate printr-un
declin relativ al nobilimii în raport cu burghezia, regele reprezentând astfel un factor de echilibru
între cele două categorii sociale între care există anumite tensiuni. Există şi ipoteza potrivit căreia
monarhul absolut favorizează de fapt nobilimea, din care face de altfel parte, oferindu-i
posibilitatea conservării poziţiei şi privilegiilor în schimbul renunţării acesteia la autonomia sa.
Monarhul joacă rolul de arbitru, folosindu-se de înfruntările dintre grupurile şi categoriile sociale
pentru a-şi consolida puterea. Astfel, regii nu renunţă niciodată cu desăvârşire la colaborarea cu
nobilimea, pe care o îndeamnă însă să vină să se stabilească la curte, unde beneficiază de
privilegii, dar poate fi şi mai bine controlată, şi transformată dintr-o categorie de războinici
cvasi-autonomi, ca în evul mediu, într-o clasă de curteni, dependenţi economic şi politic de rege.
Pe de altă parte, regii apelează la specialişti recrutaţi din rândurile burgheziei. În Anglia,
monarhul îşi recrutează colaboratorii din rândul noii nobilimi, orientată spre o producţie destinată
pieţei, şi care se apropie de interesele burgheziei. În Franţa, burghezia pune la dispoziţia regelui
specialişti, care prin cumpărarea de titluri, se transformă într-o nouă nobilime, de robă.
În Franţa, Anglia, Spania centralizarea politică a reuşit, în secolele
XV-XVI conducând la realizarea unor state solide, în care puterea este concentrată în mâinile
monarhului şi ale apropiaţilor săi. Regele a rămas singurul care are dreptul de a da legi, de a fi
judecător suprem, de a stabili şi percepe impozite, de a bate monedă, de a numi funcţionari în
teritoriu, de a avea armată şi de a conduce politica externă a ţării. Un alt mijloc de a întări puterea
centrală este asigurarea controlului asupra bisericii. Papalitatea, ca instituţie supranaţională,
reprezenta un concurent pentru monarhii occidentali, care s-au străduit să-i diminueze puterea în
propriile state. În timp ce în Franţa şi Spania regii au preluat controlul asupra bisericilor
"naţionale", în Anglia s-a ajuns la ruptura cu Roma, în timpul lui Henric al VIII-lea. Aici regele
este capul suprem al bisericii, iar religia de stat, cea pe care trebuie s-o accepte toţi supuşii din
regat, este anglicanismul.
Rămas medieval prin unele din caracteristicile sale, statul absolutist are însă o serie de
trăsături noi (impozitele regulate, birocraţia profesionistă, armata regulată, un anumit progres spre
laicizare), care fac din el înaintaşul direct al statului modern.
Franţa
În Franţa, unii istorici consideră că monarhia absolută a început să se afirmă încă din
timpul lui Ludovic al XI-lea, pentru a se defini în vremea lui Carol al VIII-lea (1483-1498),
Ludovic al XII-lea şi a urmaşilor acestora. Sunt şi istorici care cred că monarhia absolută se
afirmă de-abia cu Henric al IV-lea (1589-1610), după depăşirea crizei reprezentată de războaiele
religioase de la mijlocul secolului al XVI-lea (1462-1589). Este evident că unele caracteristici ale
absolutismului au apărut încă de la sfârşitul secolului al XV-lea, precum creşterea autorităţii

2
regale în timpul regilor Francisc I (1515-1547) şi Henric al II-lea (1547-1559), sau limitarea
activităţii Statelor Generale. Acestea din urmă, deşi continuă să existe ca instituţie, nu mai sunt
convocate în plen între 1484 şi 1560. După reluarea apelului la ele în timpul crizei reprezentate de
războaiele religioase, ele nu mai sunt convocate până în 1614, în vremea Frondei. Aceasta
reprezintă de altfel şi ultima convocare a Statelor Generale până la Revoluţia din 1789.
Domnia lui Henric al IV-lea pune capăt războaielor religioase şi aduce pe tron o nouă
dinastie, de Bourbon. El reuşeşte concilierea dintre catolici şi protestanţi, oferindu-le acestora o
serie de garanţii privind libertatea cultului prin « Edictul de la Nantes (1598).
Absolutismul francez ajunge la apogeu în timpul domniilor lui Ludovic al XIII-lea (1610-
1643), când se remarcă personalitatea cardianalului Richelieu, şi a lui Ludovic al XIV-lea (1643-
1715), aflat o vreme sub influenta cardinalului Mazarin.
Anglia
Ïn Anglia, monarhia absolută se instaurează prin domnia lui Henric al VII-lea (1485-
1509), care pune capăt Războiului celor două roze.
Suveranul guverna cu ajutorul consiliului privat, şi exercită puterea judiciară prin
intermediul unor funcţionari care depend direct de monarh. Parlamentul avea prerogativa de a
aproba impozitele şi strîngerea de trupe de mercenari, în condiţiile în care regale nu beneficiază
de o armată regulată. În această perioadă Parlamentul îşi definitivase structura bicamerală, fiind
împărţit între Camera Lorzilor, care erau numiţi de rege dintre laici şi oameni ai bisericii, şi
Camera comunelor, alcătuită din reprezentanţi ai oraşelor ridicate de rege la rangul de
circumscripţii electorale. Parlamentul putea propane modificări ale Common law, corpul de
cutume codificate în secolul al XII-lea, care reprezintă baza judiciară a regatului. Deşi
Parlamentul dispune de prerogative largi, pentru a şi le putea manifesta e nevoie ca regale sa-l
coonvoace.
Henric al VII-lea întăreşte puterea regală prin consolidarea justiţiei, reorganizarea
armatei, recuperarea domeniilor coroanei. Politica sa fiscală echilibrată, care nu l-a obligat să
impună noi impozite, i-a îngăduit să convoace rar parlamentul, care a avut un rol nu foarte
important în timpul domniei sale.

Fratele său, Henric al VIII-lea (1509-1547), a continuat această politică de întărire a

puterii regale. Între 1507-1529 a evitat să convoace parlamentul, printer altele şi pentru că a
beneficiat de resursele financiare moştenite în urma politicii echilibrate a fratelui său. Nevoia sa
de sprijin în conflictul cu papalitatea, generat de refuzul papei de a accepta divorţul de Caterina
de Aragon în vederea recăsătoririi cu Ann Boleyn l-a făcut să convoace mai frecvent parlamentul.
Acesta e asociat la toate etapele fundamentale ale rupturii de Roma, şi cu ajutorul său sunt
realizate toate măsurile importante : proclamarea regelui ca şef suprem al bisericii din Anglia,
secularizarea averilor bisericeşti. Colaborarea cu regalitatea în vremea lui Henric al VIII-la a
condus la o lărgire a prerogativelor Parlamentului şi la o recunoaştere lărgită a acestuia. Pe
această bază, unii istorici consideră că în Anglia nici nu se poate vorbi de o monarhie absolută, ci
de o a treia cale, caracterizată de colaborarea între monarh şi adunarea stărilor privilegiate, cale
situată între monarhia electivă de tip polonez şi cele autoritare, de tip rus sau francez.
După moartea lui Henric al VIII-lea a urmat o perioadă dificilă pentru absolutismul regal,
deoarece succesorul său imediat, Eduard al VI-lea (1547-1553), a urcat pe tron fiind minor şi a
dispărut destul de repede, lăsând deschisă problema succesiunii. I-a urmat Maria Tudor (1553-
1558), fiica lui Henric al VIII-lea din prima căsătorie, cu Caterina de Aragon. Căsătorită cu Filip
al II-lea, viitorul rege al Spaniei şi dorind să restaureze catolicismul persecutat de reformaţi,
aceasta a luat măsuri dure împotriva protestanţilor englezi, ceea ce I-a adus numele de “Bloody
Mary” (Maria cea Sângeroasă).
I-a urmat la tron sora sa Elisabeta (1558-1603), fiica Annei Boleyn, pentru care Henric al
VIII-lea a divorţat, ajungând la ruptura cu Roma. Elisabeta a restabilit politica de sprijinire a

3
bisericii anglicane, a încurajat comerţul, a continuat războiul cu Spăania. Pe parcursul lungii sale
domnii, ea a convocat parlamentul doar de 13 ori, semn al maturizării atinse de puterea regală.
Spania
Spania făcuse paşi decisivi spre unificare prin căsătoria din 1469 dintre Ferdinand,
moştenitorul tronului Aragonului, şi Isabela, moştenitoarea tronului Castiliei. Aceştia încep să
domnească din 1479, dar cele două regate îşi păstrează individualitatea, conservîndu-şi instituţii
specifice, adunări de stări (Cortesuri) separate.
Încoronarea ca rege al Spaniei a nepotului lui Ferdinand de Aragon şi al Isabelei de
Castilia, Carol (1516-1556), numit Quintul (al V-lea) după urcarea pe tronul imperial, a
semnificat unificarea deplină a Spaniei şi instaurarea monarhiei absolute. Proiectul său de imperiu
universal l-a făcut să încerce să utilizeeze în primul rând fondurile spaniole, şi pentru aceasta a
fost nevoit să convoace Cortesurile. Opoziţia faţă de presiunea fiscală a declanşat în anii ’20 o
revoltă a oraşelor, care a fost în cele din urmă înfrântă, semn că tranziţia spre absolutism nu putea
fi oprită.
Fiul lui Carol, Filip al II-lea (1556-1598), stăpânea un vast imperiu care cuprinde, pe
lângă Spania, teritoriile de peste ocean, zone întinse din Italia, Tările de Jos, Filipinele, Portugalia
(în urma uniunii dinastice realizată în 1580). El a încercat să conducă personal acest imens
conglomerat, cu ajutorul funcţionarilor regali, al armatei şi al bisericii. Rolul Cortesurilor a fost
mult diminuat, iar cu ajutorul Inchiziţiei au fost urmăriţi nu doar ereticii, ci şi adversarii politici ai
regalităţii.
La moartea sa, Spania intrase într-un declin pronunţat, în pofida veniturilor aduse de
colonii. Supremaţia sa militară şi politică îi era pusă în pericol de Anglia, Franţa, Tările de jos
(viitoarea Olandă) revoltate împotriva stăpânirii spaniole.
Rusia
Modelul politic bizantin avea să aibă succes asupra slavilor de răsărit, a ruşilor. Aceştia, o
dată cu primirea creştinismului de la Constantinopol, la sfârşitul secolului al X-lea, la iniţiativa
cneazului Valdimir, intrau în orbita politică bizantină. Statul rus cu capitala la Kiev adopta o
legislaţie de inspiraţie bizantină şi o serie de instituţii de acelaşi tip. Rusia kieviană se fărâmiţa
din punct de vedere politic în secolul al XII-lea, atât datorită războaielor civile cât şi atacurilor
popoarelor stepei, pecenegii şi cumanii. Marea invazie mongolă distrugea în 1240 Kievul şi
instaura dominaţia tătară, punând capăt primei etape a istoriei independente a statului rus. Acesta
avea să se reconstituie în jurul Moscovei, în secolul al XIV-lea începând eliminarea treptată a
dominaţiei mongole. Independenţa cnezatului moscovit avea să se afirme de-abia în secolul al
XV-lea, cu unificarea cnezatelor ruseşti în jurul Moscovei în timpul lui Ivan al III-lea (1462-
1505). După cucerirea Bizanţului de către otomani, cnejii ruşi se consideră urmaşii împăratului de
la Constantinopol, iar Moscova devine « a treia Romă ». Ivan al IV-lea (1533-1584), supranumit
« cel Groaznic », desăvârşeşte unificarea Rusiei, prin cucerirea hanatelor tătărăşti de Kazan şi
Astrahan. El se implică însă şi într-un îndelungat război pentru Livonia, în încercarea de a obţine
ieşirea Rusiei la Marea Baltică, fără însă a obţine rezultatul scontat. Puterea ţarului creşte foarte
mult în vremea sa, atingând limitele despoţiei orientale. Prin opricinina, gardă personală cu
atribuţii de poliţie secretă, el instaurează un regim de teroare împotriva tuturor opozanţilor
politici. După moartea sa urmează o criză prelungită, care se soluţionează cu instalarea în 1613 a
unei noi dinastii, cea a Romanovilor.

Monarhia absolută in concepţia lui Jean Bodin1

Suveranitatea nu este limitată nici în putere, nici în funcţie, nici la un timp anumit. Ori
trebuie că acei ce sînt suverani să nu fie de fel supuşi poruncilor altuia, şi să poată da legi

1Jean Bodin (1530-1596), profesor de drept şi funcţionar al regatului francez

4
supuşilor ori să şteargă legile nefolositoare pentru a face altele (…). Dar cît despre legile divine şi
naturale, toţi principii pămîntului le sînt supuşi, şi nu stă în puterea lor să le încalce, dacă nu vor
să fie vinovaţi de lezmajestate divină, purtînd război cu Dumnezeu (…).
Dar de la legile care privesc starea statului şi aşezarea acestuia, de vreme ce sînt alăturate
şi unite cu Coroana, cum este Legea Salică2, principele nu poate avea derogare ; şi orice ar face,
întotdeauna succesorul poate să anuleze ceea ce ar fi fost făcut în prejudiciul legilor regale şi pe
care este întemeiată majestatea suverană. (…).
Principele este într-atît obligat convenţiilor pe care le are cu supuşii săi, că nu poate găsi
derogare în puterea sa absolută (…), căci Dumnezeu însuşi este ţinut de promisiunea sa (…).
Nu este în puterea principelui pămîntean de a lua impozit după plăcerea lui de la popor, şi
nici să ia bunul altuia. Şi totuşi, dacă necesitatea este urgentă, în acest caz principele nu trebuie să
aştepte adunarea stărilor, nici consimţămîntul poporului, căci salvarea depinde de prevederea şi
hărnicia unui principe înţelept.

(Jean Bodin, Les six livres de la Republique, Fayard, Paris, 1986, vol I )

2Lege stabilită în sec. al XIV-lea, în condiţiile crizei de succesiune care a urmat morţii
fără moştenitori a fiilor lui Filip al IV-lea cel Frumos, care stabilea că tronul Franţei nu
poate fi transmis pe linie feminină. Prin aceasta se contracarau pretenţiile regelui
Angliei, nepot de fiică al lui Filip al IV-lea