PROTESTANTISM

1. ORIGINEA DENUMIRII
Dieta Sfântului Imperiu Roman, reunită în aprilie 1529, a hotărât ca, în conformitate
cu decretul promulgat de Dieta de la Worms (1524), comunităţile în care noua religie era
deja adoptată şi nu ar putea fi înlăturată decât foarte greu, să fie libere să menţină această
credinţă, dar până la reunirea conciliului să nu mai introducă alte inovaţii în religie, şi să
nu interzică Messa (slujba religioasă), sau să profereze ameninţări la adresa catolicilor.
Împotriva acestui decret şi mai ales împotriva ultimului articol, adepţii Noii
Evanghelii – electoral Frederick al Saxoniei, landgraful din Hesse, marcgraful Albert de
Brandemburg, ducii de Lüneburg, prinţul de Anhalt, împreună cu deputaţii a 14 dintre
oraşele imperial libere – au iniţiat un protest solemn în care considerau hotărârile dietei
ca fiind injuste şi lipsite de pietate. Importanţa acestui protest ţine de faptul că disidenţii
nu aveau intenţia să tolereze catolicism între graniţele sale. Din această cauză ei au fost
numiţi protestanţi. În cursul timpului conotaţia originală de “fără toleranţă faţă de
catolicism” s-a pierdut, iar termenul este acum aplicat şi acceptat de membrii acelor
biserici occidentale şi secte care, în sec. XVI, au fost stabilite în directă opoziţie cu
Biserica Catolică. Aceşti oameni se numesc Protestanţi sau Reformaţi. Termenul
protestant arată mai mult antagonismul faţă de Roma; termenul de reformaţi poate indica
aderenţa la oricare dintre bisericile reformate. Acolo unde indiferenţa religioasă este
prevalentă, mulţi ar spune că sunt protestanţi, mai mult ca să arate că nu sunt catolici.
Într-un sens vag, negative, cuvântul este cuprins în noua formulă a Declaraţiei de
Credinţă făcută de regele Angliei la încoronarea sa,: “Declar că unt un protestant
credincios”. În timpul dezbaterilor din Parlament s-a observat că formula propusă detrona
efectiv catolicismul şi nici nu leg ape rege de un crez religios în particular, aşa cum nici
un om nu ştie care este sau care ar putea fi crezul unui protestant credincios.

2. PRINCIPIILE PROTESTANTISMULUI
Oricât de vag şi indefinite ar fi crezul personal al unui protestant, are la bază, oricum,
câteva reguli standard sau principii, care indică sursa credinţei, modalităţile de justificare
şi de constituire a noii Biserici. O recunoscut autoritate în ale protestantismului, Philip
Schaff, în “Noua Enciclopedie Schaff – Herzog a cunoştinţelor religioase”, exprimă
principiile protestantismului după cum urmează.
Protestantul merge direct la cuvântul lui Dumnezeu pentru instruire, în timp ce
romano-catolicul consultă învăţăturile Bisericii şi preferă să ofere acesteia rugăciunile
sale prin intermediul Fecioarei Maria şi a Sfinţilor.
Din acest principiu al libertăţii evanghelice şi din relaţia directă a credinciosului cu
Hristos derivă cele trei principii fundamentale ale Protestantismului – absoluta
supremaţie a Cuvântului(1) şi a graţiei divine (2) şi accesul generaşl la preoţie…

1. Sola Scriptura (“Singură Evanghelia”)

Proclamă scrierile canonice şi mai ales Noul Testament ca fiind unica sursă infailibilă
şi regula de credinţă şi practică, şi dă dreptul interpretării private a fiecăruia, în
contradicţie cu Biserica Romano-Catolică, care prevede ca Biblia şi tradiţia să fie surse şi
reguli de credinţă coordinate şi face din tradiţie, în special din decretele papale şi ale
conciliilor, singura şi infailibila interpretare a Bibliei.
2. Sola Fide (“Singură credinţa”)
3. Accesul la funcţia de preot a tuturor credincioşilor

3. DISCUŢII DESPRE CELE TREI PRINCIPII FUNDAMENTALE ALE

PROTESTANTISMULUI