Încă din Antichitate, definiţiile omului au cuprins întotdeauna o menţiune obligatorie la aptitudinea acestuia de a utiliza limbajul articulat.

Cu toate că nu s-a pus niciodată în îndoială apartenenţa la umanitate a surdo-muţilor, a existat ş există un consens asupra principiului că fiinţa umană nu poate fi concepută în absenţa capacităţii de a-şi formula şi exprima verbal gândurile. De altfel, mulţi cercetători s-au îndoit de însăşi posibilitatea existenţei unei gândiri total dezbărate de cuvinte, cu toate că nu puteau ignora faptul că întregi domenii de creaţie şi comunicare umană nu datorează, în fond, nimic expresiei lingvistice. Astfel, de exemplu, gândirea muzicală, care atât în procesul elaborării mesajului, cât şi în cel al transmiterii lui, se poate dispersa perfect de cuvinte, nu rămâne prin aceasta cu nimic mai puţină gândire decât cea îmbrăcată în veşminte verbale. Ba chiar dacă luăm în considerare procedurile sale puternic algoritmizate, putem considera activitatea compozitorului apropiată de tiparele unei gândiri ştiinţifice dintre cele mai riguroase. Dar, cum bine se ştie, nici aceasta din urmă nu excelează prin verbalizare (Einstein nu ezita să afirme că în elaborarea teoriilor sale vorbele nu au jucat niciodată niciun rol!), iar în forma sa cea mai pură, care este matematica, ea ajunge să se poată lipsi, aproape în totalitate, de cuvinte. Fiinţa este astfel, caracterizată nu prin capacitatea sa de a utilize limbajul articulate ci prin aptitudinea generala de a crea şi manipula limbaje simbolice, vorbirea prezentându-se numai ca un simplu caz particular al acestora. Un scurt citat din Dominique Lestel spune totul despre preponderenţa non-verbalului în raporturile interpersonale: “Se spune că orice om poate vorbi despre relaţiile sale, poate spune cuiva te iubesc. Fără îndoială. Această persoană va acorda însă mai multa atenţie celorlalte semen kinestezice şi paralingvistice, care exprimă mai bine relaţia.(…) discursul nu se referă la relaţie ci o însoţeşte, este unul din elementele ei, cu siguranţă nu cel mai important ”. (D. Lestel, op. cit., pag 172). Experienţa ne învaţă că o îmbrăţişare sau un sărut valorează întotdeauna mai mult decât o declaraţie de dragoste. În plus, credibilitatea gesturilor este sistematic superioară celei a cuvintelor,

cu contururi intonaţionale specifice. de altfel. precum în cazul punerii întrebărilor. Cutele verticale indică un nivel ridicat de concentrare. Practic orice element anatomic vizibil poate servi la comunicare. prin mobilizarea unor muşchi ce dau naştere la cute cu diverse orientări. denotă intenţia expresă de a comunica. reducerea debitului vocal. de obicei nu sunt adoptate cu scopul de a comunica. ▪ Marcatori ai discursului verbal – aceştia reglează procesul comunicării. Astfel: ▪ Fruntea poate exprima diferite stări de spirit. pause mai lungi înainte de a răspunde la întrebări. Clasificarea manifestărilor kinestezice se poate face şi în funcţie de ce parte a corpului este implicată în transmiterea informaţiei respective. De fiecare dată când manifestările non-verbale vin în contradiţie cu mesajul verbal. ce pot fi folosite pentru a le comunica. de exemplu. ridica uşor capulcu privirea îndreptată către interlocutor spre a-i da a înţelege acestuia că este invitat să ia cuvântul. ▪ Gesturi illustrative – mişcări nestandardizate cu ajutorul cărora susţinem cuvintele şi le completăm înţelesul . indicând. tendinţa noastră naturală este să ne încredem în cele dintâi. ▪ Expresii stilizate ale emoţiilor – modalităţi standardizate de a exteriorize stari sufleteşti. Se asociază. cele mai frecvente par sa fie: acoperirea frecventă a gurii cu sprijinirea policelui pe obraz (unii mincinoşi maschează gestul prefăcându-se că tuşesc). o serie întreagă de manifestări mimico-gestuale şi vocale non-verbale caracteristice individului care minte. Cercetătorii au inventariat . creşterea numerică a greşelilor în exprimare. . de obicei.despre care se ştie că pot fi mincinoase. Richard Epstein şi Alex Raffi clasifică gesturile astfel: ▪ Gesturi convenţionale – mişcări simbolice efectuate deliberat. dar adeseori nu implică intenţie. ▪ Postúri communicative – acestea nu presupun mişcare şi. când cel care întrebă îşi încheie replica pe un ton mai înalt şi concomitant. partenerului de dialog când este momentul să intervină. atingerea sau mângâierea nasului. Contactul visual în sensul privirilor de control reprezintă un aspect esenţial al succesului unei discuţii purtate. o atitudine critică. scărpinatul gâtului şi tragerea de gulerul cămăşii pentru a diminua mâncărimea apăruta în acea zonă. Printre ele. dar au înţelesuri perceptibile pentru un eventual observator. Modul în care clasificăm gesturile depinde tocmai de acceptarea sau nu în sfera comunicării a indiciilor involuntare.

pe când cele cărora li se arată numai un desen sau trei nu au nici o reacţie. La r6ndul ei. Totuşi atunci când există o diferenţă sensibilă de statut social între colocutori situaţia se inversează: şeful care îşi cheamă subalternul la raport se preface că are de lucru şi răsfoieşte diverse hârtii fără importanţă tocmai pentru a evita să-şi privească interlocutorul. la valori extreme. deşi în calitate de emiţător ar trebui să-şi ferească privirea. dar niciodată nu îl lasa indiferent pe cel privit. semn de mirare. ▪ Ochii – dispun de posibilităţi de comunicxare practice nelimitate. de sfidare sau ca o invitaţie de natură sexuală.de nemulţumire sau chiar. Astfel. al plânsului şi al exprimării dispreţului. Strategia schimbului de priviri dezvăluie natura relaţiei dintre interlocutori. dacă pe o foaie de hârtie sunt reprezentate două cercuri concentrice. . Impactul privirii este atât de puternic încât sunt necesare precauţii în utilizarea acesteia. fiind preocupat de probleme mult mai importante. Cele orizontale se asociază cu deschiderea largă a ochilor. O privire insistentă adresata unei personae necunoscute poate fi interpretată ca un act de agresiune. iar cel interior are suprafaţa înnegrită sugerând o pupilă. coborârea sprâncenelor. se constată că persoanele cărora li se prezintă alăturat două asemenea desene reacţionează printr-o dilatare semnificativă a pupilei. sperietură sau chiar frică. ca o formă de reproş. Salutul prin ridicarea sprâncenelor este unul din semnalele cele mai răspândite de pe întregul glob. El îi dă astfel de înţeles acestuia că nu pune mare preţ pe spusele lui. În schimb subordonatul. ▪ Sprâncenele – sunt un element extreme de mobil al fizionomiei. Sintagme precum “ferestrele sufletului” subliniază faptul că rolul lor principal este acela de a asigura comunicarea afectivă dintre oameni. În cadrul rasei albe receptorul este cel care îl priveşte mai mult pe emiţător. Atitudinea critica şi scepticismul se exprimă prin ridicarea unei singure sprâncene. stă cu ochii ţintă la şeful lui ca să poată sesiza toate reacţiile faciale ale acestuia şi să se poată adapta la situaţie în timp util. dovedindu-I astfel că îl ascultă cu atenţie. asociată cu ridicare pomeţilor şi micşorarea ochilor ca pentru a-i proteja apare deopotrivă din cauza râsului. mânie şi furie. O serie de evenimente demonstrează cât de puternic ne impresionează până şi formele care se aseamănă vag cu conturul ochilor. neînţelegere. S-a dovedit că ele pot lua peste patruzeci de poziţii diferite.

Un indicator util al sentimentelor care îi animă pe interlocutori este dimensiunea pupilelor. lipsă de élan sau de voinţă.Apărut încă din a cincea săptămână de viaţă. cutele care apar atunci când este arborată o asemenea expresie se pot adânci şi permanentiza. Diverse expresii ale gurii închise corespund unor poziţii pe care o adptă buzele atunci când ne confruntăm cu un gust plăcut sau. un râs în “o”. pe când înclinarea spre stânga enotă spirit critic şi scepticism. Forma extremă a zâmbetului este râsul care presupune şi o emisie sonoră. infatuată sau arogantă. dezagreabil. Specialiştii clasifică râsul în funcţie de vocala dominantă: există un râs în “a”. renunţarea la voinţa proprie în favoarea celuilalt. dar cu riscul de a fi consideraţi “gura cască”. Dimpotrivă. denumit fiind şi ca “râsul in pumni”. În cadrul salutului este un semn de bunăvoinţă: micşorarea simbolică a staturii sugerează supunerea. ▪ Nasul – Cine nu ştie că “strâmbatul din nas” denota o stare de numulţumire. ▪ Gura – O putem ţine mereu întredeschisă. ceea ce nu constituie o caracterizare de invidiat şi duce mai degrabă cu gândul la imaginea “prostului satului”. deznădejde. al individului care a avut o păţanie neplăcută şi în “u” – expresie a fricii intense. . Că zâmbetul ne atrage atenţia mai mult decât alte manifestări mimico-gestuale ne-o demonstrează şi faptul că poate fi perceput de la o distanţă la care nu observăm încă trăsăturile feţei unui individ (90 de metri). ▪ Capul . lipsiţi dse ascunzişuri. un râs şmecheresc în “e” al celor ce se bucură de necazul sau de paguba altora. Înclinarea capului spre dreapta dezvăluie un sentiment de simpatie faţă de interlocutor. simpatie sau dragoste faţă de partenerul de dialog şi scade atunci când acesta ne trezeşte afecte negative. individul care îşi înalţă capul se prezintă ca o persoană sigură pe sine. care creşte când nutrim interes. al oamenilor sinceri . aversiune sau dezgust? La persoanele veşnic indispose. Nu întâmplător vorbim despre figura “acră” a cuiva sau spounem că altcineva zâmbeşte “dulce” sau “amar”. zâmbetul constituie un indiciu că sugarul a depăşit un stadium important în procesul de individuaţie.▪ Ţinut plecat exprimă descurajare. dimpotrivă. subordonarea. un râs chicotit în “i” care nu este destinat exteriorului.

Ridicat în sus şi balansat dintr-o parte în alta. în timp ce aşezarea inversă. Orientarea în sus a palmelor indică bunăvoinţă. dacă stă pe scaun cu genunchii mult îndoiţi dă dovadă că este pregatită pentru acţiune. Inelarul este pasiv şi se asociază cu interioritatea cu sentimentele intime. cumpătare şi obiectivitate. Ridicarea sa exprimă satisfacţia şi poate fi un semn de încurajare. dorinţa de a ţine sub control situaţia. dar în caz contrar putem ajunge chiar până a-l atinge cu el pe partener. modestie. mâinile exprimă preocuparea pentru propria persoană atunci când palmele şi mai ales degetul mare se orientează către corp. este poziţia elevului şi a subordonatului neajutorat. nu se simte ameninţată de nici un pericol. conferindu-I astfel o funcţie . respingerea. Poziţia şezând cu coapsele îndepărtate denotă dorinţa de a sta comod indifferent de impresia pe care o faci celorlalţi. se pare că picioarele sunt şi cel mai puţin controlate în mod conştient. Întinderea picioarelor arată că persoana este relaxată. Indivizii cu voinţă slabă şi o bună parte din copii îl ascund în podul palmei. În poziţie verticală. În schimb. Lipirea genunchilor indică timiditate şi nesiguranţă. bărbaţii îşi plasează de obicei unul dintre picioare în poziţie orizontală. ele exprimă mai multă reţinere. Când stau picior peste picior. renunţarea. celui ce gesticulează. autoritate.▪ Mâinile – Cu cât mişcările lor au loc mai aproape de corp. Uşor curbat poate servi la invitarea cuiva de a se apropia sau la atragerea atenţiei. chiar cu forţa. exprimă refuzul. dar cel care vorbeşte cu pasiune foloseşte amândouă mâinile. exprimă negaţia sau refuzul. liniştită. Pentru sublinierea unui mesaj este suficientă o singură mână. Din contră fluturate amplu prin faţa interlocutorului încercă să impresioneze şi să se impună acestuia. Degetul arătător funcţionează ca un substitute de săgeată. Degetul mic informează cu privire la calitatea relaţiei cu interlocutorul: îl retragem în podul palmei când dorin să întrerupem relaţia. cu palmele înainte. Degetul mijlociu s-a specializat în exprimarea de semnificaţii obscene. iar poziţia opusă – voinţa de afirmare. ▪ Degetele – Cel mare (policele) semnifică forţa de dominare a personalităţii. El se îndreapta ameninţător spre un adversar sau ameninţă atunci când sugerează printr-o mişcare repetată o acţiune de lovire. ▪ Picioarele – Dat fiind că sunt plasate cel mai departe de creier. De aceea poziţiile şi mişcările lor exprimă mai bine starea sufletească a individului. dacă se bate cu el în tăblia mesei. o urare de success.

pag. Editura Polirom. Relativ puţine gesture şi expresii ale noastre sunt deliberate şi. 211 – 291. nu acestea sunt cele mai importante pentru succesul comunicării interpersonale. adesea. 40 – 46. marea majoritate a manifestărilor mimico-gestuale trecute sumar în revistă în cele de mai sus nu sunt semnale. ne străduim să le ascundem cu grijă. ▪ Ştefan Prutianu. pag. ▪ Cezar Caluschi. La bărbaţi un înţeles asemănător îl are încrucişarea gleznelor. O nouă frontieră: Comunicare directă. gest de reprimare a unei atitudini negative. Fundamentele comunicării interpersonale. . oricum. Editura All. ţin şi braţele încrucişate dezvăluie faptul că nu doresc să converseze. Editura Polirom. pag.Ponderea principală o au. 2006. Femeile stau picior peste picior în poziţie strânsă şi dacă simultan. 2008. mesajele neintenţionate care îi parvin interlocutorului fără voia noastră şi care. După cum s-a putut uşor constata. 253 – 271. 2005. ci indicii.de barieră. Bibliografie: ▪ Mihai Dinu. cu certitudine. Antrenamentul abilităţilor de comunicare – limbaje ascunse. Împletirea gambelor este semn de timiditate şi poate arăta că se încearcă un semn de frustrare.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful