UNIVERSITATEA SPIRU HARET FACULTATEA DE SOCIOLOGIE-PSIHOLOGIE

CONSTANTIN CUCIUC

SOCIOLOGIA RELIGIILOR
Ediţia a III-a

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE Bucureşti, 2006

Universitatea SPIRU HARET

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României CUCIUC, CONSTANTIN Sociologia religiilor / Constantin Cuciuc, ediţia a III-a, Bucureşti: Editura Fundaţiei România de Mâine, 2006 216 p.; 20,5 cm Bibliogr. ISBN (10) 973-725-692-1 (13) 978-973-725-692-8 316:2

© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2006

Universitatea SPIRU HARET

CUPRINS

Argument ………………………………………………………. I. MODALITĂŢI DE ABORDARE A VIEŢII RELIGIOASE ………………………………………..…….. A. Trăirea sacrului de către credincioşi ……………………... B. Preocupări teoretice în legătură cu religia ………………... C. Studierea empirică a religiozităţii ………………………... 1. Factori care au stimulat studierea empirică a religiozităţii …………………………………………… 2. Psihologia religiei ……………………………………... 3. Sociologia religiilor …………………………………… II. FENOMENUL RELIGIOS ……………………………….. A. Sacrul ……………………………………………………. 1. Semnificaţia sacrului …………………………………. 2. Caracteristici ale sacrului …………………………….. 3. Manifestarea sacrului în profan ………………………. 4. Ritualuri de trecere …………………………………… B. Religia …………………………………………………… 1. Sensuri etimologice …………………………………... 2. Teorii despre originea şi esenţa religiei ……………… 3. Definiţii ale religiei …………………………………... C. Religiozitatea ……………………………………………. 1. Credinţa ………………………………………………. 2. Practica religioasă ……………………………………. 3. Dimensiunea teoretică a religiei ……………………… 4. Modele de religiozitate ……………………………….. III. COMUNITĂŢILE RELIGIOASE ………………………. A. Specificul comunităţilor religioase ……………………... 1. Comunităţi naturale şi elective ……………………….

5 7 7 13 26 26 28 50 88 88 88 92 95 97 99 99 103 107 113 113 119 121 126 129 129 129
3

Universitatea SPIRU HARET

2. Comunităţi religioase exemplare şi anodine ………… B. Structura comunităţilor religioase ………………………. 1. Integrarea în comunităţile religioase ………………… 2. Trăinicia comunităţilor religioase …………………… 3. Conducătorii comunităţilor religioase ……………….. 4. Relaţiile religioase …………………………………… 5. Toleranţa religioasă ………………………………….. IV. RELIGIA ÎN VIAŢA SOCIETĂŢII …………………….. A. Factori care influenţează religiozitatea …………………. B. Rolul religiei în societate ……………………………….. 1. Mântuirea sufletului şi caritatea socială ……………... 2. Religie şi morală ……………………………………... 3. Economie şi religie …………………………………... 4. Politică şi religie ……………………………………... C. Religie şi modernitate …………………………………... 1. Libertatea religioasă …………………………………. 2. Pluralismul religios …………………………………... 3. Laicizare/Secularizare ………………………………..

132 141 141 142 144 149 153 161 161 172 172 179 182 184 191 191 197 205

4

Universitatea SPIRU HARET

sociologia religiilor ş. eventual a filosofiei. conducerile universităţilor au răspuns acestui interes. care au colaborat în timpul cercetărilor de teren. Sociologii şi psihologii români s-au preocupat şi de viaţa religioasă. care rămâne preocuparea teologilor. După 1989. Prin empirismul său. ideologice. inerente oricărui început. laică ş. Academia Internaţională pentru Studiul Istoriei Culturii şi Religiilor.a. ca o relaţie variată a societăţilor cu „lumea de dincolo”. m-au sfătuit şi îndrumat pe parcursul procesului cunoaşterii cât mai aproape de autentic a vieţii religioase din ţara noastră. fără să încerce explicarea divinului. psihologia religiei. constată şi respectă credinţa fiecăruia. Le sunt recunoscător colegilor Manuela Gheorghe şi Michel Dion (Franţa).a. Viaţa religioasă este studiată din multe perspective (interconfesionale. mai ales le rămân îndatorat miilor de „subiecţi”. Universitatea Spiru Haret. Mulţumesc studenţilor şi profesorilor de la Universitatea Bucureşti. a unei confesiuni. 5 Universitatea SPIRU HARET .. divinul. teologilor şi personalului de cult din toate confesiunile. pentru sfaturile şi sprijinul primit din partea lor pe parcursul documentării. Dar. mai ales tineretul a manifestat un interes deosebit pentru cunoaşterea vieţii religioase. prezenţa lui Dumnezeu).a.ARGUMENT Sociologia religiilor studiază modul în care transcendentul (sacrul. mai mult sau mai puţin credincioşi. Preocupările de religiologie din perioada comunistă au fost ideologizate. Studenţii au solicitat introducerea unor cursuri de istoria credinţelor religioase. Institutul Naţional de Informaţii ş.). identifică şi prezintă problemele religiologice aflate în atenţia sociologilor. care au audiat acest curs de sociologie a religiilor şi au contribuit la optimizarea conţinutului acestuia. Cursul de faţă are un caracter „general”. se manifestă în viaţa societăţii şi în comunităţile de credincioşi. precum şi regretaţilor Ion Mihail Popescu şi Dan Rizescu. colaborând cu celelalte discipline religiologice. Alexandru Claudian a predat un curs de sociologie a religiei. Face efortul de a înţelege cât mai obiectiv religia. Cu toate dificultăţile.

6 Universitatea SPIRU HARET .

MODALITĂŢI DE ABORDARE A VIEŢII RELIGIOASE A. are sensuri multiple. 1998. în cinstea zeiţei fertilităţii (Demetra) „şi misterele mici” (primăvara). Credinciosul trăieşte această înălţare. Trăirea sacrului de către credincioşi Posibilităţile omeneşti de cunoaştere a sacrului (a lui Dumnezeu. confuze. a divinului. Dumnezeu nu poate fi obiect de cercetare. 7 Universitatea SPIRU HARET . Credinciosul face însă un efort permanent de înaintare pe drumul sfinţeniei şi al mântuirii. care se _____________________ 1 Max Weber. Vechii greci sărbătoreau la Eleusis „misterele mari” (toamna). Dumnezeu l-a avertizat pe Moise: „Faţa nu vei putea să Mi-o vezi.Hr. ci concentrarea pe anumite „adevăruri”. extaz.1 La ceremoniile mistice participă cei iniţiaţi. unele neacceptate: ceva obscur. 174. pentru Persefona (fiica Demetrei). Nu este o cunoaştere empirică. nu mai există „obiect” cunoscut şi nici „subiect” cunoscător. Trăirea mistică este extrasenzorială. este greu de definit. prin intuiţie. ajungând astfel mai aproape de cunoaşterea lui Dumnezeu. existentă în toate religiile.) se exprima că Dumnezeu este dincolo de orice cunoaştere şi existenţă. Plotius (prin 270 d. chiar patologic. Noi ştim doar cât ni s-a făcut cunoscut de-a lungul timpului prin revelaţii. iraţional. bizar. absolutului. unde nu este important conţinutul adevărurilor ci „calea de a atinge acea stare interioară care este trăită ca posesie a divinului…”. profeţi. căci nu poate omul să Mă vadă şi să trăiască” (Ieşirea 33:20). Editura Teora. Max Weber preciza că aceasta nu este o autohipnoză. Sfintele Scripturi şi alte modalităţi prin care s-a dezvăluit. Sociologia religiei. ascetism. p. transcendentului) sunt limitate. o alunecare în vis. ci o contopire mistică în lumea transcendentului. iar când „s-a unit tainic” cu Dumnezeu. Bucureşti. Sfântul Ipolit Romanul folosea termenul în secolul III în legătură cu ceremoniile religioase păgâne. Dumnezeu este numai unitate absolută.I. Această experienţă mistică. revelaţie.

După Platius îl cunoaştem pe Dumnezeu numai în mod negativ şi pe baza lucrurilor care emană de la el. omul este unic cu unicul. orice cunoaştere. În mistica şamanilor.dezvoltă în gândire (Nous). face predicţii. înlătură spiritele răului. În unele experienţe reli- _____________________ 2 Pr. Bucureşti. Dumnezeu (Nous) transcende orice fiinţă. Studiu introductiv la Vladimir Lossky Teologia mistică a Bisericii de răsărit. În experienţa lui mistică. Această contopire afectivă cu sacrul nu este identică în toate religiile. iar gândirea se află în suflet. cea socială şi chiar de particularităţile fiecărui trăitor”. apreciază Plotius. „Chiar în aceeaşi religie termenul de referinţă al misticului este perceput şi trăit nuanţat. dar el nu are nici una din acestea în sine. devenim asemenea lui Dumnezeu. vraciul cade în transă pentru a intra în legătură cu spiritele şi forţele tainice. Se realizează astfel prima unitate cu Nous (trecerea de la exterior la interior: gândirea noastră se uneşte cu gândul suprem). Dar unitatea trebuie să avanseze pentru că e încă dualitatea între cunoscut şi cunoscător. Vasile Răducă. este doar capacitatea de fiinţare. aşa cum ochiul aşteaptă răsăritul Soarelui. Descrierile pozitive doar indică. materia este atât de multiplă încât dacă ar deveni şi mai multiplă ar ajunge nefiinţă absolută (materia este nefiinţă relativă. Această experienţă mistică nu poate fi impusă. Prin practici magice capătă puteri supranaturale: vindecă. orice bine. omul este singura sa dovadă. 8 Universitatea SPIRU HARET . Pozitiv. Între materie şi gândire este o ierarhie de fiinţe (fiinţări). Editura Anastasia. în funcţie de justificarea lui doctrinară (de la care misticul porneşte încercând să o aprofundeze şi să o depăşească în trăirile sale individuale) sau de tradiţia cultural-religioasă. Nu mai există nici un lucru care să fie văzut şi nici o lumină la care să-l vedem. nu există nici o dovadă obiectivă. Prin asceză ne purificăm de multiplul lumii simţurilor şi ne îndreptăm în interior privind în sus. cel mai autentic adevăr în legătură cu Dumnezeu este „tăcerea”. Nous este sursa fiinţei şi a oricărui bine. n-au conţinut. ele nu posedă nimic. Pentru a „simţi” punem de-o-parte tot ce ţine de intelect. prezintă ce produce Dumnezeu. Dumnezeu nu poate fi decât simţit prin intuiţie mistică. nu are fiinţă proprie). 12 şi urm.2 Fiecare religie are un specific al trăirii mistice. El nu poate fi descris pozitiv prin nici o afirmaţie. Gândirea este fiinţa cu cea mai mare unitate. p. ne ridicăm mai presus de ştiinţă şi gândire şi ne contopim cu cel suprem. ne pregătim pentru ea şi apoi aşteptăm în linişte să se ivească. Calea secretă a cunoaşterii mistice este depăşirea limitelor experienţei obişnuite şi perceperea afectivă a sacrului.

gioase orientale trăirea mistică se realizează prin meditaţie şi interiorizarea eului. mistica va fi practicată. Două căi spre aceeaşi finalitate?. nimic nu-l mai poate afecta. Creştinismul şi mistica indiană. Viaţa grea a beduinului. reprimarea dorinţelor. să nu furi. puritate. iminenţa morţii. urmaşii însoţitorilor profetului. Ca reacţie împotriva dogmatismului islamic. A doua dimensiune a căii mistice este iubirea absolută şi neintermediată faţă de divin. maeştrii sûfi au elaborat conceptul de „prietenie divină”. După secolul XI. deşi yoghinul se mai află în viaţă. mai ales de călugări („rotitori”).). să nu fii lacom ş. fiecare reprezentând o ascensiune dinspre raţional spre mistic: 1. este mişcarea de însufleţire a credinţei musulmane prin experienţa sufletească directă şi nu prin raţiune. 30 şi urm. În această stare ajung şi sfinţii islamici care sunt mistuiţi de focul dumnezeiesc. spiritul uman se contopeşte cu spiritul universal (Brahman). Treptat cuprinde întregul islam.a.3 Mistica musulmană a fost dezvoltată mai ales de sufism. a bucuriilor pământeşti. În secolul IX. 1993. singurătatea. Mistica are un rol important în religia sistemelor Yoga. 4. perceperea lipsei totale de importanţă a lumii. 7. În cea conştientă sunt remarcate câteva etape prin care credinciosul se desprinde de obiect. eliberarea de limitare şi integrarea în unitatea universală. Yoga clasică. transa („o succesiune de stări mentale ce se simplifică continuu până când se sfârşesc în inconştient”). Marele mistic Ibrahim Ibn Adham precizează trei faze ale ascezei: renunţarea la lume. În această stare a „izolării totale”. prezintă. 2. 6. prin secolul VIII începe să se cristalizeze orientarea sûfi. cele cinci înfrânări (să nu minţi. cumpătare ş. Timişoara. retragerea simţurilor de la contactul cu lumea exterioară. părăseşte aspectul exterior al lucrurilor şi gândirea se confundă cu esenţa lumii fizice. 9 Universitatea SPIRU HARET . formulată mai târziu de Patanjali. Ea impu- _____________________ 3 Ernest Valea.). concentrarea („fixarea neîntreruptă a gândirii asupra unui punct”). Prima este asceza. cu care începe tehnica yoghină (concentrarea sprijinită de imobilitatea fizică). controlul respiraţiei. 5. identifică opt etape ale demersului mistic yoghin. 8. Transa este: conştientă şi supraconştientă. posturile trupului. Editura Ariel. p. prin care îndeamnă la părăsirea efemerităţii. duce la constatarea zădărniciei vieţii şi dorinţa păcii de dincolo. el este liber definitiv. Această cale mistică are două dimensiuni. 3. meditaţia. cinci obligaţii (asceză. meditaţia. În transa supraconştientă activitatea psihomentală este oprită definitiv. renunţarea la bucuria de a şti că ai renunţat la lume.a.

îşi pierde esenţa. Nu oricare dezorientare religioasă înseamnă mistică. care afirmă (catafatică). pentru că despre Dumnezeu în totalitatea supranaturalităţii sale nu putem afirma nimic. Mistica presupune rugăciune. călăuzirea spre Dumnezeu. pentru ce are existenţă. întunericul dispare. Între „absolut” şi credincios e o diferenţă ontologică.nea trecerea prin trei etape de iluminare (noviciatul. desăvârşirea) şi presupunea exerciţii ascetice care asigură ascensiunea de la „căinţă”. Prin negaţii ajungem la necunoaşterea totală a lui Dumnezeu. În creştinism posibilitatea cunoaşterii lui Dumnezeu a fost discutată într-un mic tratat – „Despre teologia mistică” – atribuit lui Dionisie Areopagitul. Iubirea nu-l absoarbe pe celălalt ci îl afirmă. altfel iubirea se transformă în patimă. aduce lumină. Această cunoaştere coboară sacrul în profan. Tot ceea ce poate fi cunoscut este îndepărtat succesiv (progresiv) şi ajungem la necunoscut. În ea sunt discutate două căi de cunoaştere a lui Dumnezeu: una pozitivă. care este şi cunoaştere reciprocă. Negând. 10 Universitatea SPIRU HARET . prin necunoaştere ajungem mai presus de oricare cunoaştere posibilă. cap. II. Şi în Vechiul Testament şi în hinduism (varianta Gita) misticul face efortul de a se uni cu sacrul prin iubire. desfiinţează necunoaşterea. iluminarea în care lumea şi realitatea din jur capătă alte dimensiuni şi semnificaţii. Dumnezeu se dezvăluie credinciosului şi omul trăieşte extazul. care neagă (apofatică). Desăvârşită este calea negativă (apofatică). dar iubirea are calitatea de a contopi subiectul cu obiectul. cunoaşterea obişnuită înaintează în întuneric. la întunericul necunoaşterii absolute. Cunoaşterea obişnuită este pentru natural. Editura Anastasia. Pentru a ajunge în supranatural trebuie negată orice existenţă. până la acceptarea fără împotrivire a destinului (fatalitatea). întregul natural. Spre deosebire de aceasta. Sensul misticii creştine este conturat precis. progresarea. se face nevăzut. probabil un ucenic al Sfântului Pavel4. Sacrul este însă dincolo de natural. cealaltă e calea negativă. _____________________ 4 Vladimir Lossky Teologia mistică a Bisericii de răsărit. dincolo de existenţă. Prin iubire. înseamnă depăşirea antinomiei sacru-profan. supranaturalul devine natural. După secolul VI această lucrare a ajuns o carte fundamentală pentru teologia bisericilor creştine din Apus şi Răsărit. Interiorizarea stării extatice în creştinism nu duce la ataraxie ci la luciditate. dar unindu-se cu omul nu-i anulează personalitatea. În cazul misticii creştine Dumnezeu este activ. Bucureşti.

În întreaga creaţie ni se înfăţişează măreţia lui Dumnezeu şi cunoaşterea acesteia este o cunoaştere a lui. inteligenţa. Calea afirmativă (catafatică) reprezintă o cunoaştere a lui Dumnezeu prin teofaniile creaţiei şi prin revelaţie. Bucureşti. 19. ale trăirii experienţei şi nu pe cale raţională. refuz de cunoaştere.Apofatismul nu înseamnă agnosticism. omul nu-l cunoaşte pe Dumnezeu. pare o antinomie. după care a căutat modalităţi de colaborare cu acestea. Spre exemplu. cărţile sacre. Este o coborâre a sacrului în profan. sfinţii. vol. 11 5 Universitatea SPIRU HARET . până când a „înţeles” că reprezintă manifestări ale unor forţe supranaturale: spirite. „Dumnezeu ne vorbeşte despre sine. Acestea sunt dovezi. ea poate fi cunoscută numai prin contemplare. dar îl înţelege. Calea afirmării este socotită o cunoaştere nedesăvârşită a lui Dumnezeu. 1994. dar într-un mod sublim. El ne spune cum a creat. Calea apofatică este considerată mai presus de cea catafatică. zei. de neînţeles. Învăţături de bază în creştinism. În revelaţie. inferioară celei negative. Sfânta Treime. pe care le înţelegem: binele. Toma d’Aquino încearcă o sinteză a celor două căi. Scrierile sfinte relatează modul în care a fost realizată creaţia. analizată raţional. le contemplăm şi-l cunoaştem pe Dumnezeu. cea mai înaltă teofanie fiind Iisus ca om. ortodoxe. prin „cuvântul”. Dumnezeu ni se descoperă prin faptele pe care le face. arătarea acestuia în natural. Editura Gnosis. considerându-le egale. Despre sacru informează Bisericile. _____________________ Constantin Dupu. cum a salvat. misterioase. cum a ordonat şi cum guvernează lucrurile. p. dar indirecte. prin virtuţile sufletului. Cele existente. Pentru omul din vechime multe fenomene erau tainice. El ne spune despre salvare şi despre planurile lui de viitor”5. descriu ordinea şi cauzalitatea divină. care accentuează caracterul transcendent al divinului. Este o cunoaştere pe cale contemplativă. cuprins apoi în Scripturi. Apofatia caracterizează mai ales Bisericile creştine răsăritene. Catafatic. armonia sunt identităţi ale sacrului. este neraţională. cum a judecat. Prin această cunoaştere indirectă nu ne înălţăm spre Dumnezeu şi nu pătrundem în esenţa sa supranaturală. profeţii. I. în legătură cu sacrul. doar ne informăm asupra manifestărilor sacrului în profan. Sacrul se dezvăluie omului prin revelaţie. destinul omului. prin aleşii săi. Biserica romano-catolică a accentuat aspectul intelectual al credinţei şi cunoaşterii sacrului.

Serge Moscovici. imagini. Creatorul în _____________________ 6 7 Vladimir Lossky. în cazul religiei. Reprezentarea este o „construcţie” individuală sau colectivă. scrieri.Pe baza cunoaşterii sacrului credincioşii încearcă să şi-l reprezinte. p.Cuza”. concepţii. ne este redată ca reprezentări. 12 Universitatea SPIRU HARET . op. experienţă de viaţă. Sfântul Grigore de Nyssa se exprima că orice concept privitor la Dumnezeu este un simulacru. care. Oricare reprezentare este însă o manifestare în profan. pentru a fi înţeleasă. Carisma este o abstracţie.). etapă istorică de dezvoltare etc. Sacrul nu are nici nume nici formă. Reprezentările profane ale sacrului au forme şi conţinuturi numeroase: un ansamblu de idei. „A reprezenta un lucru sau o stare nu înseamnă. Natura dumnezeiască nu poate fi exprimată. este sfânt (I Petru 1:15).I. Iaşi. a o raporta sau a o reproduce. Reprezentarea sacrului este o creaţie profană. dar ea se configurează. este dragoste (I Ioan 4:8). se realizează pe baza a două dimensiuni: a sacrului şi a profanului. Fiecare credincios se află în relaţie individuală sau colectivă cu Dumnezeu. De-a lungul istoriei popoarele şi-au format reprezentări variate ale sacrului. 46. în discursurile însufleţite ale întemeietorilor de noi religii. Transferul presupune folosirea materialului profan: idei. infinit şi veşnic (Geneza 17:1). Cum este sacrul supranatural nu putem şti decât din Biblie. se obiectivează. înseamnă a o reconstitui. cunoştinţe. acestea sunt reprezentări omeneşti. icoane. Editura Universităţii „Al. imagini concrete (sfinţi. a o retuşa. obiecte materiale. Vladimir Lossky scrie: „Nu există decât un singur nume. Se îmbină reprezentările religioase individuale cu cele colective. „verbul capătă înfăţişare. p. Revelaţia lui Dumnezeu din cărţile sacre. Dumnezeu este prezentat cu superlativul unor calităţi: atotştiutor (Fapte 15:18). a o dedubla. 62.a. are anumite gânduri.. Prin reprezentare se încearcă transferul din lumea îndepărtată a divinului în cea imediată. este suveran (Romani I). de fapt. fenomenologică. simboluri. Aceste reprezentări au un rol important în viaţa religioasă. 1994. imuabil (Evrei 13:8). practici. ai schimba configuraţia”7. pentru a exprima natura dumnezeiască: este tocmai uimirea ce cuprinde sufletul când gândeşti la Dumnezeu”6. mituri. În felul acesta credinţa se dezvăluie în numeroase forme perceptibile. Credinţa nu poate fi văzută. Psihologia socială sau maşina de fabricat zei. cit. sculpturi ş. dar ea se încarnează” în binecuvântarea papei. în lăcaşe de cult etc. este drept (Fapte 17:31). cunoştinţe.

Sfinţii sunt reprezentaţi altfel în Africa. La imaginea vizuală Biserica adaugă învăţăturile legate de această imagine.Biblie este „Cuvântul” (Logosul). 161. Imaginile vizuale ale lui Iisus din primele secole creştine diferă de cele din perioada ascetismului medieval. Dumnezeu se adresează oamenilor prin Cuvânt. op. Individul adaugă la construcţia reprezentării propriile dorinţe şi interese. Dar evoluţia civilizaţiilor. „Oricare ar fi conţinutul unei reprezentări. ale Renaşterii şi variatelor curente artistice moderne. Acest „prolog” explica şi argumenta conţinutul. ca şi cele colective. 13 Universitatea SPIRU HARET . Preocupări teoretice în legătură cu religia _____________________ 8 9 Credinţa a fost o componentă a vieţii omului din cele mai vechi timpuri. caracteristicile personalităţii sale şi chiar a celor din jur. prin propria ei ancorare într-o porţiune din mediul ambiant. ea devine socială cu condiţia să satisfacă. spaţiul geografic. Reprezentările religioase şi celelalte modalităţi de manifestare a credinţei devin astfel factori şi valori de utilitate socială. Iisus Hristos este Cuvântul ca persoană8. Un rol important în reprezentarea religioasă are modelul religios al comunităţii. Reprezentările individuale. dar un cuvânt deosebit. cerinţele pe care i le formulează societatea. Esenţial este ca în aceste reprezentări să fie exprimată unitatea de credinţă. care justifică ceea ce există. Logosul e deci „cuvântul”. Spre exemplu. calităţile pe care le are. nu numai imaginea sacrului ci şi relaţia sa cu divinul.cit. Există o stabilitate canonică în legătură cu acestea. să devină instrumentul lor”9.cit. modalităţile de a intra prin ajutorul lor în graţia divină etc. Reprezentarea religioasă este o formă de cunoaştere prin care subiectul îşi conştientizează credinţa. Logosul este un mod de reprezentare în conştiinţa omenească a sacrului care a creat prin cuvânt. se schimbă. op. Sfinţii Părinţi folosesc logosul şi cu sensul obişnuit (cuvânt. posibilităţile tehnice. p. De atunci oamenii şi-au manifestat mereu şi interesul de a Vladimir Lossky. Dumnezeu creează lumea prin Cuvânt (Geneza 1. în ortodoxie sau catolicism. În textul canonic Logosul este Creatorul. 161.3). gândit sau vorbit) şi cu cel de creator. „Dumnezeu-Cuvântul este atotputernic. Serge Moscovici. B. îi justifica existenţa. p. al Bisericii. În tragedia antică. adaptează mereu aceste reprezentări. în cadrul ortodoxiei credincioşii au imaginile lui Dumnezeu şi ale lui Iisus care sunt zugrăvite pe icoane şi prezentate de Biserică drept autentice. textul era precedat de un „logos” (cuvânt).

În sens general. cuprind manifestări ale credinţei. zei. transmise oral. „Teologia este ştiinţa care tratează despre Dumnezeu şi despre lucrurile care se referă direct sau indirect la Dumnezeu”10. scrierile din Mesopotamia şi Egipt. 3. „A face teologie” înseamnă a vorbi despre divinităţi. Institutul Teologic „Sfânta Tereza”. Dar în legătură cu zeii şi originea lor cuvântul exista în scrierile vechilor greci.. Prin filosofii şi teologii de origine greacă termenul s-a răspândit în creştinism. iar ştiinţa era controlată şi argumenta principiile religioase. îndrăgeau înţelepciunea. pentru că vorbeau (logos) despre divin. care este creaţia lui Dumnezeu. Mult timp preocuparea importantă a rămas trăirea practică a experienţei sacrului. Treptat teologia s-a transformat şi într-o „ştiinţă” normativă. Poetul Hesiod (sec. de lumea divinităţilor atotputernice. dar oferă şi criterii. legăturile dintre om şi Dumnezeu. după cum toţi erau şi filosofi. norme. în sensul că nu numai explică lumea divină. incantaţia şi ritualurile care le însoţeau evidenţiau aspectul practic. Acestea erau deja încercări de înţelegere a transcendentului şi a relaţiilor dintre sacru şi profan. egipteni sau evrei. Se contura astfel cea mai veche preocupare teoretică în legătură cu viaţa religioasă. Filosofia era supusă teologiei. reprezentau practici. pentru că încercau să cunoască. după care ar trebui să se călăuzească cel care doreşte să obţină graţia (mântuirea). Iniţial. toţi credincioşii erau teologi. erau începuturile teologiei. 1. Dumnezeu. VIII-VII î. cuprinse mai târziu în Vede. Bucureşti. care ajungeau la alte concluzii şi neglijau dogmele creştine. Încercările – oricât de naive – de înţelegere şi explicare a lumii divine. dar şi începutul explicării religiei. Ritualurile grupurilor primitive. Mult mai târziu s-au format grupuri care se specializau în explicarea sacrului (teologi) şi unii care „filosofau”. Termenul (teologie) este folosit mai frecvent din sec. precum şi lumea profană. iniţierea vracilor şi a vechilor preoţi babilonieni.răspunde la întrebări în legătură cu ce este dincolo de natural. Dumnezeu (teos). Şi vechile imnuri religioase.Hr. p. Teologia presupune explicarea întregii realităţi din perspectiva scriptu- _____________________ 10 Isidor Mărtincă. au fost persecutaţi. teologia studiază nu numai sacrul ci şi religia. în „Teogonia” a prezentat panteonul divinităţilor timpului. Frica de necunoscut. dorinţa de a le atrage bunăvoinţa (graţia).). Oamenii de ştiinţă mai cutezători. 14 Universitatea SPIRU HARET .Hr. Până spre sfârşitul evului mediu teologia domina întreaga cunoaştere. prin dinamica. III d. unii chiar arşi pe rug. principii. Scheme de teologie fundamentală.

izvorul adevărului este revelaţia iar conţinutul adevărului este supranatural12.). 1968. op. la Vladimir Lossky. ci să trăiască autentic şi real tainele sacrului. Unele capitole din teologie sunt similare în toate cultele şi Bisericile care au la bază acelaşi text sacru. a fost scrisă o „akridotheologie” (explicaţia teologică în legătură cu lăcustele). Din această perspectivă. profesori de teologie. vizionari. sfinţi etc.rilor sacre. ea pleacă de la învăţătura lui Hristos…”11. ci numai ceea ce Dumnezeu a dezvăluit oamenilor despre esenţa şi natura sa. ei sunt profesionişti. Filosofii şi oamenii de ştiinţă discutau despre Dumnezeu şi neteologic. reprezintă înţele- _____________________ 11 Henri Desroche. cit. Teologia nu este doar o ştiinţă şi o informare despre Dumnezeu sau o cunoaştere intelectuală a revelaţiei. Experienţa teologului nu este întotdeauna obiectivă. Ea nu pleacă de la fapte umane. Teologul se dăruieşte.scria Henri Desroche – este esenţial deductivă şi doctrinară. p. după cum a fost tipărită şi o „brontotheologie” (consideraţii teologice asupra tunetelor şi fulgerelor). este un teolog. fără referinţe la Sfintele Scripturi. un teolog nu trebuie să aibă o profundă ştiinţă de carte. Încă din antichitate se aprecia că teologia nu este cunoaşterea directă a lui Dumnezeu. Oricare credincios care discută despre Dumnezeu. ci personală. Vasile Răducă. înţelegeau prin teologie „vorbirea despre Dumnezeu”. Sociologies religieuses. Studiu introductiv. Sunt şi specialişti în teologie care nu se înalţă pe calea sfinţeniei. 12 Pr. Paris. ştiinţele) teologia şi-a precizat mai concret sensul. evanghelişti. este mai aproape de Dumnezeu. Adevărul teologic este cel cuprins în cărţile sfinte şi este transmis prin oameni aleşi (profeţi. Toma d’Aquino şi universităţile europene. ci trăirea experienţei intime cu Dumnezeu. Altele însă. o „seismotheologie” (studiul teologic al cutremurelor) ş. o studiază ca ştiinţă. ceea ce însuşi divinul a dezvăluit despre sine. 10-11. după secolul al XIII-lea.. Teologia are ca referinţă fundamentală credinţa şi revelaţia. Presses Universitaires de France. Pe măsura afirmării şi altor preocupări teoretice (filosofia. Criteriul adevărului pentru teologie este Scriptura. în urma unei invazii a lăcustelor din 1748. presupune confruntarea acesteia cu textele revelate sau cu dogmele Bisericii şi oferă explicaţii în spiritul acestor adevăruri. Teologia nu reprezintă o elaborare de birou sau de bibliotecă. „Atitudinea teologică . Spre exemplu. Teologic. Specialiştii în teologie. discutarea unei probleme. 15 Universitatea SPIRU HARET .a.

disciplină normativă. 4. 16 Pr. fiind îndreptăţită şi chemată să aducă la cunoaşterea autentică a revelaţiei pe celelalte biserici. biserică. porunci. p. Ed. J. „Apologetica” reprezintă un domeniu de preocupări teologice care se revendică încă de la primii scriitori creştini. op. Actuala activitate ecumenică şi interconfesională. 15 Isidor Mărtincă. teologia capătă şi un caracter normativ. Iaşi. a trăirii intime a adevărului şi a misterului dumnezeiesc”13. „Teologia este reprezentarea raţională a experienţei mistice. 25. interpretarea şi expunerea unei anumite credinţe religioase”14. Toate ştiinţele teologice fac o interpretare credincioasă a fenomenului religios. are ca obiect analiza. teologia se ocupă şi de religie şi de om ca o creaţie a divinităţii. fiecare cult. o spiritualitate neteoretică. teologia îşi continuă activitatea prin precizarea modalităţilor de realizare a relaţiei omului cu Dumnezeu. Astfel dintr-o disciplină exegetică. p. Nicolae Maxim. 16 Universitatea SPIRU HARET . principii. se raţionalizează. vorbesc diferit despre Dumnezeu. Apologetica este o parte a teologiei fundamentale care studiază forţa revelaţiei şi semnele care ne permit să afirmăm cu siguranţă existenţa acesteia15. „Dogmatica” este expunerea adevărurilor fundamentale exprimate de Dumnezeu prin revelaţie. ceea ce generează polemici şi controverse. Iaşi. 7. Teologia „academică” încearcă să se separe de mistică. Sociologia religiei. Concepţii protestante mai noi despre Sfânta Scriptură. Ea recomandă pentru credincioşi norme. Ea îmbracă un puternic aspect diferenţiat de la o confesiune la alta.Wach precizează: „Teologia. Mistica rămâne domeniul neclar al vieţii religioase. Ea explică revelaţia. Comentând şi explicând revelaţia şi textele sacre. ocupându-se de studiul ştiinţific al Bibliei încearcă să renunţe la divergenţele apologetice16. 1975. denominaţie îşi are propria teologie. justifică. O teologie consideră că ea este cea adevărată. Teologia devine astfel un sistem teoretic variat şi complex. Aceste adevăruri sunt eterne. „Simbolica” este o disciplină de învăţământ care _____________________ 13 14 Ibidem. Astfel că. Lossky scria că mistica şi teologia se îmbină. În cadrul teologiei s-au conturat unele ramuri ca ştiinţe şi discipline independente. p. Teologia studiază dinăuntrul confesiunii problematica divinităţii. care dacă nu sunt respectate atrag sancţiunea divină. Mitropoliei Moldovei şi Sucevei..geri specifice ale revelaţiei. Ioachim Wach. schisme. În acest sens. Vl. Polirom. imuabile dar adevărul lor poate fi exprimat şi înţeles diferit. o face credibilă pentru credincioşi şi necredincioşi. credinţe. dă explicaţii diferite. cit.

10. Literatura filosofică despre religie din Franţa e o apologetică. Unii filosofi afirmau că zeii reprezintă divinizarea forţelor naturii. Dumnezeu. _____________________ 17 Hr. în legătură cu sacrul. după părerea sa. 18 Nae Ionescu. cărora se ruga şi le aducea jertfe. îşi are originea în filosofia kantiană şi a rămas până astăzi (1925) o preocupare aproape exclusivă a filosofilor din această ţară. Nae Ionescu aprecia că filosofia religiei a apărut în Germania.). Meditaţia şi reflecţia filosofică destramă misterul credinţei şi explică neteologic sacrul şi religia. Autorii englezi şi francezi. În scrierile lor se resimte însă apartenenţa religioasă (Hegel şi Kant erau protestanţi. La aceasta se adaugă preocupări. Editura Centrului Mitropolitan al Olteniei. iar dovedirea existenţei lui Dumnezeu se face pe calea trăirii. corelaţia dintre idealul profan şi cel religios etc. Feuerbach şi Engels erau atei etc. Ele nu mai apelau la argumentul adevărului Scripturilor ci la raţiunea cotidiană a timpului. din perspectivă neteologică. 2. p. cum ar fi: rolul credinţei în gândirea şi viaţa omului. Simbolica. semnificaţia faptelor religioase. simbolica arată deosebirile dogmatice dintre mărturisirile de credinţă ale diferitelor confesiuni17. Aproape simultan cu teologia s-au afirmat şi comentarii mai liberale. Andruţos. pe câtă vreme în filosofie. alţii că divinităţile au fost cândva oameni excepţionali sanctificaţi de urmaşi pentru înţelepciunea şi virtuţile lor ş. unde este descrisă dogma diferitelor confesiuni (protestantul Sabatier. în special”18. este rezultatul unui întreg şir de cercetări ale raţiunii noastre – şi în metafizică. Fiecare populaţie îşi avea panteonul propriilor divinităţi. punctul acesta limită. neotomiştii Blondel şi Maritain etc. Mai concret. Etiene Gilson era catolic. nu reprezintă preocupări filosofico-religioase. opinii variate. 1955. ajungerea la Dumnezeu se face prin identificare…. 117. p. dar încercând să raţionalizeze credinţa au transferat-o în sfera profanului. Filosofia religiei este o reflecţie în legătură cu sacrul.a. Nae Ionescu preciza astfel deosebirea dintre religie şi filosofie: „Pe cale religioasă. 17 Universitatea SPIRU HARET .). Mulţi filosofi au fost credincioşi.analizează simbolistica fiecărei credinţe – în primul rând „Simbolul credinţei” în cazul creştinilor – în comparaţie cu alte religii. ci „mai ales un fel de inventar al actelor religioase”. Filosofii încearcă să fie nepărtinitori în contextul marii varietăţi a formelor religioase şi confesionale. Filozofia religiei.

prin legea morală mă deosebesc de animalitate şi lumea sensibilă. deasupra noastră şi legea morală. Editura Agora. Editura Agora. Morala este un complex de norme obligatorii. conţinutul lor este identic. religia se bazează pe morală. se află în lumea suprasensibilă a spiritualităţii pure. p. izvorâte din conştiinţa noastră şi nu impuse de Dumnezeu. Iaşi. S. a absolutului. el recunoaşte neputinţa de a dovedi raţional această existenţă. În lumea sensibilă trăieşte prin natura lui egoistă. numai ca scop în sine şi niciodată ca mijloc. Primul este raportarea noastră la lumea exterioară. Omul este astfel apreciat ca „scop în sine”. În religie normele morale sunt socotite un comandament divin. 18 Universitatea SPIRU HARET . care nu poate fi întrebuinţat de nimeni. 1994. p. în concepţia lui Kant. la moarte ele restituie materia. înlăuntrul nostru. Religia în limitele raţiunii. 21 Ibidem. Două lucruri – se exprima Kant – umplu sufletul de admiraţie şi respect: cerul înstelat. Maxima moralei era: trăieşte astfel încât să tratezi umanitatea şi pe tine. 20 Ion Petrovici. „Trebuie să fie un Dumnezeu. 1992. 77. sub influenţa lui Hume. Legea morală este în adâncul conştiinţei proprii20. Al doilea este eul meu. natura nu lucrează decât în mod regulat”19.Kant. care trăiesc în spaţiu şi timp. Dar prin obligaţiile morale. care a fost crescut de mama sa în spirit pietist contopeşte religia cu morala. spre Dumnezeu.L. cetăţeanul a două lumi. nu pot fi demonstrate prin nici o experienţă: „Ce-i datoria se arată de la sine oricui”. nu este o manifestare deosebită de morală. Existenţa lui Dumnezeu poate fi dovedită numai pe cale morală. ci existenţa lui Dumnezeu din legea morală. suntem creaturi însufleţite. Fiecare om este. după Kant. porunci ale lui Dumnezeu21. Nu este legea morală dedusă din Dumnezeu. Legile morale sunt apriorice şi transcendente. _____________________ 19 Immanuel Kant. religia adaugă doar un veşmânt sensibil legilor morale. iar raţiunea mea se înalţă spre creatorul ei. Iaşi. Numai unirea virtuţii (moralei) cu devoţiunea (credinţa) duc la pietate („sentimentul adevărat al religiei”). p. deoarece chiar şi în haos.R. Kant considera. spre deosebire de alţi contemporani. Tratat de pedagogie. Religia. 212. Douăsprezece prelegeri universitare despre Immanuel Kant. Goethe se exprima despre Kant că s-a lăsat atras de popi. Kant era credincios şi considera că este esenţial să fie dovedită existenţa lui Dumnezeu. care îl brăzdează adânc. Kant contopea astfel religia cu morala (practica). 191. nici de Dumnezeu.. dimpotrivă. Dar. că morala nu se bazează pe religie.

Religia şi filosofia se preocupă de Dumnezeu. explicând că sentimentul se află la originea religiei ( Schleiermacher. Dar Hegel arată că părinţii Bisericii „au aplicat la învăţăturile creştinismului profunzimea spiritului. Însă „filosofia conţine infinit mai mult decât superficiala teologie modernă”. Modul nemijlocit se opreşte însă la faptul că ştim despre existenţa lui Dumnezeu. reprezentând fundamentul acestei concepţii. a liniştii veşnice”22. urmaşii lui Kant n-au mai identificat religia cu morala. în care sunt dezlegate toate enigmele lumii. 11. toate contradicţiile gândului. teologia contestă caracterul fideist al concepţiei hegeliene. Natorp). Pe această bază teologia are o poziţie „duşmănoasă” faţă de filosofie. p. dobândită de ei prin studiul filosofiei”. Schelling. „regiunea în care amuţesc toate durerile sentimentului. consideră că desacralizează conţinutul religiei. 1969. recunoscând că rădăcinile moralei sunt în divin.Ulterior. Omul cunoaşte nemijlocit pe Dumnezeu. ci şi ce este el…”23. „noi numim cunoaştere când ştim nu numai că un obiect există.S. _____________________ 22 George Wilhelm Friedrich Hegel. Hegel considera religia „cel mai înalt absolut”. Preocuparea religiei şi a filosofiei religiei este Dumnezeu şi explicarea lui Dumnezeu. regiunea adevărului etern.. dar fiecare în mod propriu. Opoziţia dintre filosofie şi teologie a fost o prejudecată generală. Prelegeri de filosofie a religiei. 18. teologia modernă tratează mai mult despre religie decât despre Dumnezeu. Însă.R. p. Tot ce are valoare pentru om are în centru sentimentul de Dumnezeu. dar ele s-au îmbinat mereu. Feuerbach considera că „întreaga filosofie hegeliană nu este nimic altceva decât transpunerea în concepte abstracte a teologiei speculative creştine”. „religia este începutul şi sfârşitul a toate”. Dumnezeu conduce viaţa practică a omului (Fichte. În filosofia lui Hegel. Unii au evidenţiat rolul practicii (moralei). întrucât această idee lipseşte ortodoxismul de revelaţia supranaturală”. a gândirii neoplatonice. Fries. Editura Academiei R. şi această afirmaţie nu are nevoie de nici o dovadă. ca pe duminica vieţii”. Otto). nu poate fi folosită de creştinismul ortodox. acordând prioritate doar unei dimensiuni. Simmel. ca de altfel toate tezele filosofiei hegeliene. Nu numai oamenii. Un teolog ortodox se exprima astfel: „Ideea de bază. religia şi sacrul sunt discutate de pe cele mai înalte culmi speculative. 19 Universitatea SPIRU HARET . Alteori însă. dar şi popoarele au considerat „conştiinţa religioasă ca pe adevărata lor demnitate. dar nu ştim şi ce este el. 23 Ibidem. Alţii au accentuat autonomia vieţii religioase.

Pentru Hegel, religia este o fază premergătoare filosofiei. Prin această anticameră a filosofiei trece spiritul înainte de a ajunge la conştiinţa de sine. Religia este înţeleasă astfel ca o activitate spirituală, o metafizică inferioară. În continuarea acestei idei, secolul al XIX-lea a avut gânditori care au considerat religia un mod de gândire depăşit, naiv, primitiv, inferior. Schopenhauer spunea că religia este pentru mentalităţi care n-au ajuns încă să facă metafizică după metodele filosofiei, „un fel de metafizică pentru proşti”24. Astăzi, unii filosofi au tendinţa de a îngusta domeniul filosofiei religiei, limitând-o la anumite ramuri ale filosofiei. H.D. Lewis considera că filosofia religiei ar trebui să fie o epistemologie a religiei, să studieze logic limbajul şi ideile religioase. Alteori, filosofia religiei este redusă la hermeneutică, având rolul de a interpreta textele sacre şi eventual să analizeze concordanţa dintre practica religioasă şi aceste texte. Eticienii consideră că filosofia religiei ar trebui să studieze legile moralei divine, care sunt neschimbătoare şi se află la baza oricărei societăţi. Este moral ca omul să aspire spre fericire, iar fericirea, din perspectiva religiei, este comunicarea cu Dumnezeu. Sunt şi filosofi care înţeleg filosofia religiei ca pe o gnoseologie, un mod specific de cunoaştere. Obiectul cunoaşterii religioase este divinul, iar rădăcinile cunoaşterii divinului nu sunt cele obişnuite ale cercetării, ci se află în dezvăluirile făcute omului prin profeţi, prooroci, oameni aleşi, fiind păstrate în scripturile sacre. În 1931, Etiene Gilson a pus în circulaţie termenul de „filosofie creştină”, prin care înţelegea că ideile filosofice din creştinism sunt o valoare universală, în timp şi spaţiu. Filosofia lui Toma d’Aquino este considerată de catolicism o filosofie eternă, neotomismul contemporan (J. Maritaine, E. Gilson) reactualizând-o. În spirit neotomist, filosofia este subordonată teologiei şi îşi are izvoarele cunoaşterii în credinţă. filosofia neotomistă apreciază că ştiinţa şi credinţa se completează reciproc, reprezintă două surse ale adevărului (raţional şi relevat), credinţa nu este antiraţională ci supraraţională. 3. Practica religioasă şi preocupările teoretice în legătură cu sacrul, au generat o istorie a acestora. Naraţiunile despre credinţele proprii sau ale altor populaţii există din antichitate. Lucrări care se referă numai la religie au fost scrise mai târziu, pe măsura adunării şi sistematizării informaţiilor. Dar, referiri la credinţe, supranatural, divin, sunt şi în
24

_____________________
20

Nae Ionescu, op.cit., p. 206.

Universitatea SPIRU HARET

mărturiile arheologice, în inscripţii şi în cele mai variate scrieri. Pe baza lor s-au scris numeroase istorii ale credinţelor, practicilor, organizării vieţii religioase, a relaţiilor dintre religie şi restul preocupărilor sociale. Istoria religioasă (scrisă de teologi) sau a religiilor (scrisă de laici) este una dintre cele mai vechi preocupări religiologice. Iniţial era prezentată evoluţia propriei religii. Pe măsura cunoaşterii şi altor credinţe, discutarea în comparaţie cu acestea era părtinitoare. Spiritul obiectiv a rămas până astăzi doar un deziderat: fiecare îşi apreciază propria religie şi contestă adevărul celorlalte. S-au adunat multe informaţii despre teologii, practici, moduri de organizare, situaţia lăcaşurilor de închinare, personalul de cult. Nu lipsesc scrierile „oficiale”, dar există şi dezvăluiri în legătură cu iniţierile şi viaţa „tainică” a castelor teologice. Adevărul se îmbină mereu cu legenda. Opera lui Homer, teatrul antic din Grecia şi Roma, scrierile filosofilor relatează şi comentează credinţa. Poetul Hesiod (sec. VIII-VII î.H.) în „Teogonia” prezintă panteonul divinităţilor timpului. Războiul troian este şi o dispută dintre zei. Romanii au preluat divinităţile grecilor formându-şi propriul panteon. Cucerind noi teritorii, romanii au adăugat alte zeităţi, noi credinţe şi practici religioase. Activitatea religioasă a fost reglementată legislativ, era susţinută sau interzisă de stat, unele religii au devenit oficiale iar textele sacre canonizate. Pa baza acestor informaţii există acum o bibliografie bogată în legătură cu istoria religiilor şi credinţelor. Iniţial istoria religiei cuprindea neselectiv legende, mituri, opinii, chiar interesele sociale sau personale ale autorului. Şi astăzi istoria religiei, elaborată din perspectiva unei confesiuni, explică şi justifică autenticitatea acelei religii. Cunoaşterea, mai ales în perioada modernă, a unui număr mare de religii, credinţe, mituri, a promovat analiza comparată a acestora, relaţiile reciproce şi originalitatea fiecăreia. Este prezentată evoluţia istorică a unor mituri, răspândirea unor arhetipuri şi motivaţii religioase, evoluţia structurilor, a modernizării practicilor rituale. În secolul trecut, Fustel de Coulange scria despre religie, considerând-o o componentă a vieţii sociale, că vom putea înţelege şi explica civilizaţia antică, numai dacă vom cuprinde în acest ansamblu şi aspectul religios. Pastorul protestant Cornelis P. Tiele a studiat „sistematic” religiile antice, pentru a surprinde evoluţia „ideii religioase”, de la religiile „naturale” până la religiile „etice”. El considera că scopul „ştiinţei religiei” este să descopere ce rămâne permanent din formele istorice trecătoare ale diferitelor religii.
21

Universitatea SPIRU HARET

Istoria religiilor se preocupă de manifestările trecătoare ale vieţii religioase. Componenta eternă a religiei – sacrul – nu are istorie. Mircea Eliade scria: „Sacrul” este un element în structura conştiinţei şi nu un stadiu în istoria acestei conştiinţe. 4. Până în perioada modernă teologia şi-a asumat exclusivitatea studierii religiei. Criteriile de evaluare erau cele religioase. În confesiunile tradiţionale şi astăzi există fundamentalişti conservatori care consideră că Biblia poate fi înţeleasă numai sub îndrumarea personalului de cult. Pentru a studia viaţa religioasă este necesar „un har” conferit prin Biserică. Protestantismul şi Reforma au liberalizat accesul la studierea religiei şi a cărţilor sfinte. S-au afirmat preocupări neteologice care au contribuit la cunoaşterea fenomenului religios. Analiza comparată a miturilor, a modelelor religioase şi a practicilor de cult, explică evoluţia în timp a acestora şi continuitatea lor prin adaptarea la noile condiţii sociale. Antropologia studiază religiozitatea populaţiilor în diferite etape ale dezvoltării istorice şi impactul acestor credinţe cu ritmul modernizării sociale. În ultimele două secole fenomenul religios este studiat din multe perspective: etnologică (Wundt), psihologic-ontogenetică (Leuba), psihologic-structurală (James), psihopatologică (Janet), psihanalitică (Freud, Jung), sociologică (Durkheim, Weber) etc. Înmulţirea preocupărilor şi perspectivelor din care este studiată religia a promovat încă din secolul al XIX-lea ideea constituirii unei ştiinţe generale a religiilor, numită religiologie. Cei care au propus formarea noii ştiinţe sperau că ea se va constitui până la sfârşitul acelui secol. Dar, cu toate succesele obţinute în cunoaşterea fenomenului religios, o ştiinţă generală a religiei încă nu există. Termenul (Religionswissenschaft) a fost folosit de Max Müller în 1867. Acest filolog englez, de origine germană, a utilizat metoda comparativă în studierea evoluţiei istorice a formelor de religiozitate. În spiritul pozitivist al secolului, el considera că religiologia va trebui să precizeze: ce este religia, ce temeiuri are în sufletul omenesc, legile după care aceasta se dezvoltă istoric. O idee asemănătoare punea în circulaţie E. Burnouf prin cartea La science des religions, publicată în 1870. Această ştiinţă a religiilor va trebui formată „din elemente încă răzleţe”25. Şi el îşi exprima speranţa că, până la sfârşitul secolului, se va constitui o ştiinţă unitară a religiilor, necunoscută în secolele anterioare.

_____________________
25

Michel Meslin, Ştiinţa religiilor, Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 10.

22

Universitatea SPIRU HARET

_____________________
26

Religiologia nu era înţeleasă însă uniform. Unii considerau că ea se poate realiza numai pe baza unei cunoaşteri concrete a manifestărilor fenomenului religios de-a lungul timpului. Alţii o vedeau realizată prin compararea formelor religioase şi sistematizarea lor în tipologii mai mult sau mai puţin abstracte. Se considera că unitatea noii ştiinţe se poate asigura doar printr-o perspectivă unică a abordării fenomenului religios, perspectivă rămasă neclară până astăzi. În „Manualul de ştiinţa religiei” (1891) pastorul reformat olandez Pierre Chantepie de la Sausaye se exprima că întemeierea unei ştiinţe a religiei ar presupune trei condiţii: cunoaşterea datelor empirice despre religie, o concepţie filosofică unificatoare a religiei, o concepţie asupra istoriei universale a omenirii în care se integrează şi religia. După opinia sa, în centrul ştiinţei religiei ar trebui să fie psihologia, pentru că religia exprimă „o reacţie lăuntrică” a omului cu absolutul. La începutul secolului XX se conturează deja marile perspective în studierea fenomenului religios. Au apărut câteva lucrări fundamentale care au rămase clasice pentru anumite direcţii de cercetare (antropologică, istorică, psihologică, sociologică). Au fost elaborate ample teorii explicative în legătură cu unele probleme fundamentale: totemismul, sacrul, mitul, sacrificiul ş.a. Mircea Eliade aprecia că anul 1912 este hotărâtor în istoria cunoaşterii ştiinţifice a religiei. În acel an E. Durkheim îşi publică, după 25 de ani de preocupări, principala sa operă în acest domeniu: „Formele elementare ale vieţii religioase”. Wilhelm Schmidt încheia primul volum din lucrarea „Originea ideii de Dumnezeu”, ultimele două volume (11,12) au fost publicate după moartea autorului (19541955). O lucrare clasică apărută atunci este şi „Religia primitivă în Sardinia” a lui Raffaelle Pettazzoni. S. Freud îşi definitiva seria de studii „Totem şi tabu”, publicate într-un volum în anul următor. Carl Gustav Jung a publicat ” Transubstanţieri şi simboluri ale libidoului”. Ideea unei religiologii este relansată în anul 1924 de Joachim Wach, prin lucrarea Religionswissenschaft, el fiind socotit uneori părintele „ştiinţei religiei” (sau religiologiei)26. Wach semnalează ca posibile componente ale noii ştiinţe nu numai ştiinţele şi disciplinele existente până atunci, ci şi altele, cum ar fi: estetica religioasă, pedagogia religioasă, dreptul religios, politica religioasă ş.a. Cei care au studiat religia din diferitele perspective ştiinţifice propuneau aceste

Alexandru Surdu, Ştiinţa despre religie sau religiologia, în „Academica”, aprilie, 1993, p. 9. 23

Universitatea SPIRU HARET

altele doar de unele aspecte. nu numai pe acela de a sintetiza şi generaliza concluziile din alte ştiinţe. să definească mai exact „starea de religiozitate” (când este cineva religios). ca obiect al cercetării ştiinţifice. aşa cum este ea. ca ştiinţă. În acelaşi spirit este colaborarea şi sprijinirea religiologiei din partea credincioşilor şi teologilor. problematica în legătură cu cele două existenţe (naturală şi supranaturală). Perspectivele din care este studiat sacrul poate reprezenta un criteriu de clasificare a acestor ştiinţe. Societatea. ceea ce le justifică existenţa şi autonomia. „Inventarea” unei opoziţii între religiologie şi credinţă este similară cu respingerea de către regimurile totalitare a ştiinţelor care nu argumentează totalitarismul. Aşa cum. În 1986. În acelaşi timp. similar cu situaţia oricărei ştiinţe în raport cu obiectul său de cercetare. 24 Universitatea SPIRU HARET . Puech şi P. ea ar trebui să precizeze: ce este religia. interesată de concluzii în vederea coordonării ştiinţifice a sistemelor sociale. cercetarea contextuală. fiecare îşi are preocupările sale. Vignoux îşi puneau mari speranţe în sociologie.C. cu ideologia referitoare la această realitate. în ce ar consta neutralitatea religiologului şi în ce raport se află propria credinţă cu cercetarea fenomenului religios în general şi în cercetarea confesională. Spre exemplu. Ştiinţele referitoare la religie au un „obiect” comun de cercetare. spre exemplu. la fel între religiologie şi credinţă nu există opoziţie. H. nu se împotriveşte acestei cercetări. Componentele religiologiei ar fi: cercetarea istorică. 5. cercetarea hermeneutică. Scopurile urmărite de ele le diferenţiază şi pun în evidenţă anumite modalităţi de studiere. nu poate exista o opoziţie. Ele ar putea fi grupate după criterii variate. Unele se ocupă de sacru în general. în variatele sale forme de existenţă şi manifestare. Ea stimulează cercetarea sociologică. care va prelua datele ştiinţelor despre religie şi va integra această disciplină în ansamblul ştiinţelor sociale. Toate ştiinţele religiologice au în centrul preocupărilor sacrul. Jacques Waardenburg (Religionen und Religion) considera că ştiinţa religiilor ar avea şi un domeniu propriu de preocupări. Waardenburg înţelegea statutul independent şi obiectiv al religiologiei. Fiecare se preocupă de un aspect sau dintr-o anumită perspectivă în legătură cu fenomenul religios. între psihic – obiectul de cercetare al psihologiei – şi psihologie. Se confundă realitatea. cercetarea comparativă.preocupări ca nucleu în jurul căruia să se organizeze noua ramură din domeniul cunoaşterii. Domeniul studiat de religiologie este credinţa şi religia. inclusiv manifestarea religiozităţii ca teologie. ca obiect de cercetare a sociologiei. Spre exemplu.

). dar şi unele ştiinţe neteologice. preluând concluzii ştiinţifice din alte domenii. strategii eficiente) şi altele care expun o problematică specială (drept canonic. stat.După un criteriu mai general am putea grupa ştiinţele religiologice în ştiinţe proprii şi ştiinţe de graniţă. administraţia eclesiastică. Altele însă au un caracter practic. iar credincioşii sunt în acelaşi timp şi membrii ai altor comunităţi sociale (familii. cum ar fi: religiologia. modele optimale. interesate de fenomenul religios în măsura în care acesta există în societate. Astfel. Multe probleme ale organizării bisericeşti. Cele mai numeroase ştiinţe proprii sunt teologiile. Pentru aceasta ele oferă norme şi principii. Multe ştiinţe religiologice aplicative sunt şi de graniţă. evoluţia lui istorică etc. Ştiinţele de graniţă cercetează fenomenul religios din alte perspective: sociologia religiilor. aplicativ. conducerii vieţii religioase.a. folosindu-le pentru educaţia religioasă şi activitatea misionară.a. distribuţia teritorială a credincioşilor şi ajută la realizarea unor atlase ale religiozităţii. psihologia religiei. soluţii optime. ca fenomen social. Oricât de specializată praxiologic ar fi o disciplină. antropologia religioasă ş. filosofia religiei. studiate în instituţiile teologice. hermeneutica ş. Unele ştiinţe de graniţă s-au constituit pornind din perspective neteologice. care arată corelaţiile dintre religie şi factorii geografici. ca ştiinţă care studiază omul în ambianţa mediului natural şi social-cultural. asociaţii culturale. spre exemplu. la diferite niveluri de generalitate. spre exemplu. pedagogia sau didactica ecleziastică preiau şi adaptează idei şi principii din pedagogia şcolară sau pedagogia adulţilor. cuprinde şi expuneri teoretice. Un rol explicativ pentru fenomenul religios îl are şi geografia religioasă. Cele aplicative sunt preocupate de realizarea unor activităţi eficiente în domeniul respectiv.a. întreprinderi economice etc. legile care acţionează în acel domeniu. a deschis şi posibilitatea afirmării unei antropologii religioase. criterii de principiu pentru acel domeniu. 25 Universitatea SPIRU HARET . administrării fondului şi patrimoniului comunităţilor religioase. generalizări. Unele dintre aceste ştiinţe sunt mai teoretice şi încearcă să explice. constituirea antropologiei. activitatea misionară ş.). Astfel. valabile sau utile în cazul fenomenului religios. sunt corelate cu disciplinele laice de profil. obiectul studiat. preocupată mai ales de viaţa religioasă a populaţiilor aflate pe trepte istorice diferite de evoluţie. Şi în ştiinţele aplicative se pot forma discipline care discută o praxiologie mai generală (probleme comune ale practicii religioase.

Studierea empirică a religiozităţii În Evul Mediu. În anul 1708 Simon Ockley exprimă un adevăr socotit valabil sute de ani.C. Editura Univers. Biserica şi teologia au dominat societatea. urmează să provoace în mod necesar o nouă concepţie asupra lumii”27. 1973. Studierea leagănului marilor religii din Orient şi a formelor arhaice de religiozitate din Africa. contrazicând unele din datele filosofice vechi. au ajuns în conştiinţa europenilor cu obiceiurile. Bucureşti. Criza conştiinţei europene. 26 Universitatea SPIRU HARET . să „lumineze” masele prin cunoaştere raţională şi empirică. Fenomenul religios a devenit o preocupare ştiinţifică şi pentru neteologi. războaiele şi revoluţiile care au promovat lumea modernă reprezintă suportul social şi pentru cercetarea empirică a religiozităţii. Oceania. au atras curiozitatea şi interesul oamenilor de ştiinţă. istoria lor. 1. „Străinii” din noile ţinuturi descoperite. contestând superioritatea Occidentului faţă de Orient28. valorile. În curând a fost depăşit spiritul europocentrist. În unele zone geografice chiar sistemul politic era controlat de autoritatea religioasă. victoria protestantismului. 28 Idem. Specialiştii au fost favorizaţi în activitatea lor şi de faptul că aceste populaţii naive sau primitive erau _____________________ 27 Paul Hazard. Sălbaticul din acele ţinuturi era apreciat de europeni ca „bunul sălbatic”. având credinţe şi practici religioase necunoscute europenilor. o idee fundamentală: „explorarea globului. legile. S-a impus. au creat cadrul favorabil pentru manifestarea iluminismului şi a „gândirii libere”. care îşi propuneau să combată ignoranţa şi prejudecăţile. nu mai era considerată de europeni o impietate. 8. Se constată că Mahomed şi adepţii lui nu erau inferiori vestiţilor eroi ai celorlalte popoare. Renaşterea şi Reforma. prin anul 1636. Au fost încurajate aceste cercetări. Australia. 17. Filosofi din Anglia şi Franţa au scris lucrări despre toleranţa şi libertatea religioasă. Alături de el îşi revendică locul în civilizaţie „înţeleptul egiptean”. p. Înlăturarea dictaturii spirituale a Inchiziţiei. fiind dirijaţi spre noile ţinuturi misionari creştini. Factori care au stimulat studierea empirică a religiozităţii Marile descoperiri geografice şi contactul cu popoarele care trăiau pe alte continente şi în alte perioade istorice. p. Experimentalismul este considerat „prima floare” (primula rosa) a ştiinţelor moderne. Dominaţia Bisericii a fost treptat eliminată.

În primul rând. Ludwig Feuerbach. Bruno Bauer. miturile Egiptului. religiile şi Bisericile au înţeles că ştiinţele şi raţiunea sunt date omului tot de Dumnezeu. modul de viaţă. Până atunci. însă. dar şi marile procese economice şi demografice. Toate Bisericile protestante au format un front larg de argumentare şi comentare a propriilor idei în legătură cu Biblia. Ştiinţele religiilor situate în afara teologiei apăreau astfel ca un „arbitru” al polemicii dintre protestanţi şi catolici. Din secolul al XVIII-lea. Puech şi P. au contribuit la afirmarea cercetării religiilor. 1771.hinduism. ar putea fi o modalitate pentru înţelegerea şi explicarea marilor religii europene.C. Uneori aceste dispute s-au transformat în veritabile sisteme de explicare filosofică a religiei (Hegel. H. credinţele. lamaism) şi începe practicarea unor credinţe din Extremul Orient în Europa şi America. pe care le practicau. Dezvoltarea ştiinţelor pozitive şi a pozitivismului în secolul al XIX-lea a promovat şi studierea empirică a fenomenului religios. practicată mai ales de psihologie şi sociologie. 1760). relaţiile omului cu Dumnezeu. Pe această bază a proliferat o preocupare de explicare şi comparare a miturilor şi mitologiilor. ci şi ideile. concluziile referitoare la religie aveau în vedere doar creştinismul. că ele pot 27 Universitatea SPIRU HARET . Nu numai revoluţiile social-politice. Viaţa lui Mahomed. Nu este lipsită de interes nici disputa deschisă de Reformă împotriva catolicismului. 1732. În curând s-a observat că formele mai puţin evoluate de religiozitate. îşi dezvăluiau cu mai multă sinceritate profunzimile credinţei lor. inclusiv credinţele şi religiozitatea. Începe traducerea sau povestirea unor texte sacre ale altor religii (Zend-Avesta. Marx). a fost impulsul dat de umanism studierii mitologiei romane şi a vechilor greci. culturalizarea maselor. populaţiilor primitive din noile ţinuturi descoperite. Un rol important în lansarea cercetării ştiinţifice a religiilor au avut scrierile antropologice şi etnografice care descriau şi teoretizau modul de viaţă şi gândirea. adevărate curiozităţi pentru un european. Vignaux au evidenţiat câţiva factori importanţi care au stimulat dezvoltarea ştiinţelor referitoare la religie. mai elaborate spiritual. În secolul XIX se ivesc deja încercări de simbioză între creştinism şi religii necreştine (mazdeism.deschise spre comunicare. Analiza empirică şi raţionalistă a manifestării sacrului a fost contestată iniţial de Biserică. supranaturalul. Ulterior. iudaismul şi uneori islamismul. în Europa creştină au pătruns tot mai multe informaţii despre Orient şi religiile orientale. Fascinau nu numai bogăţiile descrise de călători.

dezvălui aspecte ale manifestării sociale a fenomenului religios şi chiar au preluat unele concluzii ştiinţifice în vederea organizării şi realizării activităţii misionare. J. Seguy caracteriza astfel evoluţia raporturilor dintre teologie şi dezvoltarea ştiinţelor neteologice. Iniţial teologia a încercat să interzică dezvoltarea acestor ştiinţe, ca o mamă severă care le opreşte pe fiice să-şi afirme personalitatea. Acestea însă, ca nişte „fecioare nebune”, s-au revoltat împotriva mamei abuzive, luându-şi zborul. Pe măsură ce aceste „fecioare” şi-au format un sistem explica-tiv propriu şi original, îşi îndreaptă atacurile împotriva „mamei abuzive”. În a treia etapă, „fiicele risipitoare” se reapropie de mamă, care cuprinsă de remuşcări le primeşte, preluând din cunoştinţele şi metodele lor de cunoaştere. 2. Psihologia religiei Umanismul Reformei a trecut pe un plan secundar instituţionalizarea religiei ca Biserici şi a readus în atenţie pe omul credincios. „Eliberarea de autoritatea teologică a unei Biserici constrângătoare îl face pe om unicul judecător al realităţii legăturilor care îl unesc cu obiectul credinţei sale”29. Se destramă forma unică a legăturii cu sacrul, prin intermediul Bisericii, afirmându-se posibilitatea relaţiei personale cu Dumnezeu. Se contura astfel o nouă modalitate de abordare a religiozităţii; cercetarea acesteia nu numai în spaţiul public şi oficial bisericesc, ci şi în trăirea intimă a fiecărui credincios. Credinţa nu se mai epuizează în instituţii şi în explicarea raţionalistă a cărţilor sfinte; ea este în primul rând trăire sufletească. Benjamin Constant considera sentimentul religios o dorinţă, un instinct natural, o realitate care depăşeşte conceptele şi raţiunea. Credinţa există mai întâi în suflet şi apoi în explicaţiile dogmatice sau în manifestările practice şi organizatorice. Încă din antichitate există observaţii în legătură cu psihologia vieţii religioase. Aristotel era preocupat de viaţa religioasă intimă a credincioşilor. Plutarh, în „Tratatul” său despre superstiţii, considera că oamenii se împart în trei categorii (religioşi, superstiţioşi, atei), fiecare exteriorizându-se altfel: unii mai sensibili (blonzii), alţii cu un caracter mai dur (bruneţii). Scrierea lui Tertulian, De anima, este considerată uneori prima lucrare de psihologie a religiei.

_____________________
29

a. Psihologia modernă a religiei este iniţiată de pastorul Fr. Schleiermacher (1768-1834) în „Discursuri despre religie” (1799).
Michel Meslin, op.cit., p. 33.

28

Universitatea SPIRU HARET

Ideile şi principiile epocii, concentrate în opera lui Kant, se resimt şi aici. În legătură cu religia, Schleiermacher este mai radical decât Kant. El consideră că religia nu este nici gândire (raţiune), nici acţiune (practică, eclesialitate) ci sentiment, intuiţie, modul în care fiecare îşi trăieşte experienţa (relaţia) cu Dumnezeu. Dintr-o asemenea perspectivă (protestantă) „opera lui Schleiermacher a inspirat în mod direct toate teoriile şi analizele psihologice ale sentimentului religios”30. Din exterior, religia pare o creaţie arbitrară (coaja). Dogma şi practicile sunt doar ecoul credinţei. Religia este un sentiment al infinitului şi eternului (sentimentul lăuntric al absolutului) şi n-o putem înţelege doar prin manifestările sale exterioare. „Religia este simţământul dependenţei absolute de urzitorul nevăzut al destinului nostru, însoţit de dorinţa constantă de a fi în relaţii armonioase cu el”. Realitatea religioasă primară este trăirea intimă a sacrului, celelalte sunt forme, manifestări. Aşa cum morala este un mod de trăire, iar ştiinţa un mod de gândire, religia este un mod de simţire: simţirea dependenţei complete faţă de absolut. Morala (etica) acţionează practic (Kant), ştiinţa este intelectuală, credinţa religioasă reprezintă intuiţie. Prin tulburătoarea intuiţie a infinitului, esenţa religiei este pietatea, care nu poate fi exprimată în idei. Religia nu este învăţată ci simţită. Sentimentul de măreţie a infinitului nu este raţional, ci doar „o uluire”. Omul transpune această „uluire” în viaţa lăuntrică. Religia „nu este altceva decât reînnoirea permanentă a acestei proceduri”. Schleiermacher consideră că omul are anumite înzestrări native care îl pot îndrepta spre credinţă (să simtă „darul sfânt”). Dar prin cultură, prin împrejurările vieţii aceste capacităţi pot fi înăbuşite sau dezvoltate. Şi panteiştii şi teiştii pornesc de la aceeaşi intuiţie, de la obscuritatea divinului, însă modul de exteriorizare a acesteia cuprinde o mare varietate. Dogmele religiilor sunt o expresie a sentimentului religios, ideea de Dumnezeu este doar o reflectare a acestui sentiment. Experienţa religioasă este aceeaşi pentru toţi oamenii, dar manifestarea acesteia se diversifică până la nivelul individului. În religie nu există adevăr sau fals, întreaga religie este adevărată, dar se exteriorizează într-o mare varietate de forme. Schleiermacher consideră că nu este util să unificăm toate aceste crezuri, dogme, forme; experienţa religioasă trebuie deschisă mai ales spre cei care nu o au. Pozitivismul din secolul trecut a impulsionat cercetările de psihologie a religiei. „Homo religiosus” este studiat cu metode empi-

_____________________
30

Michel Meslin, op.cit., p. 43. 29

Universitatea SPIRU HARET

rice, mai „exacte”, specialiştii analizând direct religiozitatea credinciosului. Gustav Th. Fechener, în „Cele trei motive şi raţiuni ale credinţei” (1863), scria că la baza religiei se află: 1. Principiul istoric (omul se naşte cu predispoziţia generală de a crede în tot ce i se spune, deci şi în Dumnezeu); 2. Principiul practic (obiectul credinţei este obscur, dar noi credem în ceea ce corespunde nevoilor noastre); 3. Principiul teoretic (în credinţă plecăm de la experienţă, dar o continuăm prin raţiune). b. Fondatorul psihologiei religiei este considerat profesorul de teologie Rudolf Otto (1860-1937). Continuându-l pe Schleiermacher, el teoretizează natura neraţională a sacrului. Precizează însă, că în timp ce Schleiermacher porneşte de la sentimentul de dependenţă, ajungând la Dumnezeu, el porneşte de la divin (Dumnezeu, sacru), care generează sentimentul de dependenţă. Experienţa religioasă presupune o conştiinţă „numinoasă” (numen = zeu,divin). Psihologia dezvăluie fondul religios al spiritului uman. Studiindu-l pe Luther I., R.Otto a ajuns la concluzia că experienţa religioasă este iraţională, „un mister al înfricoşării, puterii şi fascinaţiei”. După părerea sa ne-am obişnuit să folosim termenul de „sacru” în mod figurat: „ca un atribut sinonim cu absolutul moral, desăvârşit de bun”, aşa precum şi Kant, pentru voinţa morală desăvârşită foloseşte expressia „voinţă sacră”. Pentru domeniul religios, Otto utilizează termenul de „numinos”, ca un dat originar şi fundamental care nu poate fi definit. Adept al filosofiei neokantiene, Otto a observat că analiza psihologică dezvăluie existenţa unor idei, concepte, care nu pot fi explicate empiric, în mod obiectiv. Ele există în om un a priori, natural, originar. Astfel sunt şi concepte ca: suflet, Dumnezeu, libertate ş.a. Pentru om există două lumi: una în jurul nostru, cu care suntem în contact prin simţuri, percepţii, şi alta care nu poate fi percepută pozitiv. Ceea ce este clar sesizat prin concepte este raţional. Otto constată că sub raţional se află o profunzime obscură, care nu se sustrage sentimentelor noastre, dar scapă conceptelor. Neraţionalul este un dat al naturii, o parte constitutivă a spiritului uman. Lumea care nu poate fi percepută pozitiv, ni se semnalează prin „apercepţii negative”. Prin percepţii senzoriale constatăm scurgerea timpului, obiectele din spaţiu şi limitele lor etc. Dar spiritul nostru are o reacţie (contrară) faţă de acestea, reacţie care făureşte negativul lor: eternitatea, nelimitatul, nemurirea, divinul. Astfel, prin această apercepţie transcendentă este cunoscut apriorismul religios.
30

Universitatea SPIRU HARET

Rudolf Otto îşi concretizează ideile după 1911, când, călătorind în India, descoperă în „Vede” sensul divinului pentru om. În divin, omul constată „cu totul altceva”. Religia nu-şi are originea în lumea înconjurătoare. Ea se naşte prin perceperea psihologică a tot ce este străin, este altceva, şi e superior omului. Ceea ce depăşeşte şi transcende omul este perceput de acesta ca sacru (numinosul). Dumnezeu şi chiar relaţia om-Dumnezeu nu-s exprimabile în limbaj uman, trebuie recurs la iraţional. În 1917 publică lucrarea „Sacrul”, cu subtitlul: „Iraţionalul în ideea divinului…”31. Teologia raţională, apreciază el, crede că poate explica divinul prin elemente care nu sunt divine. Dar, preciza R.Otto, esenţa oricărei religii este relaţia cu sacrul, iar acest act este iraţional şi specific. „Numinosul” (sacrul), nu poate fi definit raţional. Numinosul este absolutul autonom, se impune individului. Nu-l putem cunoaşte, dar putem sesiza cum acţionează în sufletul omului. R.Otto analizează câţiva indicatori (ideograme) care arată contururile sacrului, insistând că acestea nu definesc sacrul, deoarece acesta nu poate fi descoperit şi definit, ci numai trăit (experimentat) de om. Un prim indicator al existenţei sacrului este Mystrerium tremendum (taina înfricoşătoare), o cutremurare misterioasă. Nu e o frică obişnuită, ci fantomatică. Tremendum nu poate fi învăţat, e comunicat prin gesturi, atitudini, comparaţii imaginative, contact personal, părtăşie vie, stare de sfinţenie ş.a. Este o emoţie intensă, misterioasă, nedefinită, pe care omul o simte în legătură cu Dumnezeu, cu sacrul. Din teama şi înfricoşarea omului primitiv a început dezvoltarea istorică a religiei. Sacrul mai este desemnat şi prin majestas, sentimentul forţei şi puterii absolute; apoi prin energicum, care reprezintă energia divinului (mişcare, elan, pasiune, vitalitate). Asemenea trăiri de voinţă îl mobilizează pe credincios să lupte contra profanului, a impurului să se apropie de starea de sfinţenie. Fascinans este o trăire opusă „tainei înfricoşătoare”, e atracţia spre sacru, o atracţie tulburătoare. Pe cât este divinul de înfricoşător, la fel este şi de atrăgător. Credinciosul este atras de dorinţa de a ajunge în lumea sfinţeniei, a sacrului, pasiune care se poate înălţa până la delir. O altă caracteristică a stării de religiozitate este augustum, care semnifică măreţia gloriei şi onoarei numinosului. În faţa acestei măre-

_____________________
31

Rudolf Otto, Sacrul, Editura Dacia, Cluj, 1993. 31

Universitatea SPIRU HARET

fiind urmate de cele universale. de a pătrunde în lumea sacrului. Mai târziu. Următoarea etapă în evoluţia religiozităţii popoarelor este totemismul (în totem sălăşluia sufletul strămoşului comun). eu. Această dimensiune a existenţei omeneşti putea fi explicată fie ontogenetic (prin dezvoltarea normală a individului uman). „Sacrul trăit” nu poate fi conceptualizat şi nici epuizat. Comparând mistica orientală (din India) cu cea occidentală. fiecare om îşi trăieşte credinţa în mod personal. trăieşte stări de adoraţie şi extaz. Religiile eroilor şi zeilor din antichitate reprezentau o continuitate a etapelor anterioare. omul îşi constată lipsa propriei sale valori. o dată cu dezvoltarea speciei umane).Otto ajunge la concluzia că sunt necomparabile. nu poate fi învăţat raţional. erau animiste. care sunt pulbere şi cenuşă” (Geneza 18:27). Avraam din Biblie se exprimă: „Iată. a se izbăvi din păcat. R. sufletele capătă oarecare autonomie. fie etnogenetic (ca o înzestrare acumulată în timp. Cercetarea etnogenezei religiilor este un demers util în explicarea fenome32 Universitatea SPIRU HARET . are o structură specifică. Aceste caracteristici. Wundt (1832-1920) a descris o etnogeneză a vieţii religioase. sociologi. Toate aveau un suflet (anima). Acestea au fost preluate şi folosite de psihologi. Sacrul este un dar ireductibil. nimicnicia lui. care indică existenţa sacrului. cutez să vorbesc stăpânului meu. starea sa de „creatură”. raportându-se la augustum. W. c. Dar. credinciosul se închină. Psihologia a aprofundat ideea că religia este o componentă naturală a vieţii biopsihice. sunt expresia divinului în viaţa credinciosului. El modelează întreaga existenţă a omului credincios. în concepţia sa. însă nu toţi o fac. Este un spirit lăuntric. Ştiinţele empirice care studiau viaţa religioasă la sfârşitul secolului al XIX-lea sperau să ajungă la explicaţii ştiinţifice la fel de riguroase ca cele din fiziologie. Primele preocupări religioase. Antropologia religioasă şi etnografia ofereau explicaţii în legătură cu evoluţia religiozităţii de la populaţiile arhaice până la omul modern.ţii. a vieţii religioase. În etapa a patra a evoluţiei religiei se formează religiile naţionale. statisticieni. Populaţiile arhaice îşi raportau propria însufleţire la mediul înconjurător. Toţi oamenii au capacitatea de a fi religioşi. Se manifestă în multe experienţe religioase. pe care fiecare om îl experimentează original. reprezintă păcatul şi întregul său destin este dorinţa de a se salva. Experienţa sacrului nu e derivată din alte sentimente şi nici nu poate fi redusă la ele. manifestându-se ca spirite. „Creatura” umană este păcătoasă.

a. este o „ramură specială” a psihologiei. psihologii au explicat evoluţia religiozităţii individului. Şi el constată că viaţa religioasă evoluează o dată cu dezvoltarea biopsihică a organismului individului. El constată că natura existenţei lui Dumnezeu. 1926) ş. care este mai mult filosofică. Starbuck (1866-1947) a studiat evoluţia vieţii religioase la individ. temperamentul.a. sex. adolescentul spiritualizează religiozitatea. E. religia fiind o dimensiune naturală a omului. Leuba considera viaţa religioasă o realitate naturală care evoluează o dată cu organismul uman. Tipografia Cartea Românească. alegerii. pe măsura maturizării sale biopsihice. El nu s-a ocupat însă decât foarte puţin de natura intimă a vieţii religioase. 1899). F. poate fi şi trebuie studiat ca şi celelalte manifestări psihice. Psihologia vieţii religioase. studiind mai puţini subiecţi. îi preocupă pe puţini dintre subiecţii cercetaţi. dar nedesprinsă încă de psihologie în general. 1930. Specificul psihologic al vieţii religioase nu poate fi înţeles numai în corelare cu vârsta. „…din punct de vedere psihologic problema a fost studiată numai la suprafaţă”32. Psihologia religiei.a. El considera că în fiecare etapă de vârstă este o religiozitate specifică. Maturul are opţiuni religioase pe baza comparaţiilor. un instinct înnăscut (McDougal.J. W. Din perspectivă ontogenetică. în copilărie. sexul ş. temperament. Heiler observa însă că aceste preocupări se referă mai ales la religiile primitivilor. Starbuck a distribuit şi prelucrat sute de chestionare. p. o reacţie a omului (Meyers. stabilind corelaţiile dintre starea de religiozitate şi vârstă. mediu social ş. în opinia sa. Iniţial.J. Mai târziu. Majoritatea subiecţilor îl consideră pe Dumnezeu o existenţă utilă intereselor pe care ei le au (un avantaj material sau un suport moral pentru activitatea lor). Leuba încearcă să aprofundeze înţelegerea trăirii religioase. 33 Universitatea SPIRU HARET . emoţională. care evoluează o dată cu dezvoltarea naturală a fiecăruia. analizelor.nului religios. bazată mai ales pe frică. Înţelegerea istoriei psihologiei popoarelor este importantă şi pentru cunoaşterea teoretică a formelor religioase moderne. Concluzia lui este că fenomenul religios este la fel ca oricare alt fenomen psihic. _____________________ 32 Lucian Bologa. 1903). este o religie concretă. Religia este considerată o funcţie a fiinţei umane (Starbuck. o înţelege.. Cluj.). El trage concluzia că religiozitatea este manifestarea activă a instinctului de conservare (dorinţa de a trăi. cele moderne rămânând neexplicate. W. dar analizându-i mai intens. 15.a. asigurarea fericirii personale ş.

Educaţia materialist ştiinţifică a tineretului. a religiei. Psihologul american îşi denumeşte „maniera” sa filosofică un „empirism radical”34. rezidă în examenul credinţelor individuale active şi în expresia lor spontană din viaţă”35. Ernest Flammarion.La noi în ţară. Un rol important în cunoaşterea specificului vieţii religioase a avut William James (1842-1916).17. generează dorinţa de a-i face pe plac. p. W. Paris. şi singurul mijloc pe care îl avem de a le declara adevărate sau false.că alte ştiinţe religiologice devin inutile. limitându-se doar la sentimentele şi actele religioase. dar s-a preocupat puţin de specificul religiozităţii. se simte o parte a universului. _____________________ Petre Datculescu. Această orientare a adus concluzii importante în explicarea evoluţiei vieţii religioase individuale. Perspectiva biopsihică cultivă şi eroarea – considerând că a reuşit să descopere cheia pentru înţelegerea şi explicarea completă a fenomenului religios . 1920. 34 William James. op. dar exagerează dimensiunea „materială” a credinţei. „Criteriul experimental al valorii ipotezelor religioase relative la univers. „natura umană nu oferă nimic mai interesant şi mai preţios decât idealurile şi credinţele sale în lumea cealaltă”36. I. El precizează că cercetarea psihologică nu trebuie să se extindă asupra instituţiilor religioase. dependent de acesta şişi manifestă recunoştinţa şi supunerea faţă de puterile cosmice. cit. Prin sentimentul religios omul se raportează la natură. nu o mai limitează doar la „dogmă”. La volonté de croire. 35 Ibidem. „Postularea «capacităţii» bio-native a omului de a fi religios a dus în primul rând la definirea religiozităţii ca o misterioasă dispoziţie infrapsihică. El are o viziune modernă asupra religiei. Găvănescu considera că religia este un produs natural izvorât din conştiinţa sufletească a omului aflat în contact cu lumea. 13. inclusă în toate acţiunile umane”33. manifestată în faţa oricărei puteri. Bucureşti.. p. 34 33 Universitatea SPIRU HARET . p. Teama omului. Explicaţiile biopsihice sunt utile cunoaşterii fenomenului religios. 36 Ibidem. James este unul din fondatorii pragmatismului şi se preocupă de personalităţile credincioase. 18. 1980. Socoteşte credinţa „o experienţă”: descoperirea legăturii omului cu o ordine invizibilă. El consideră că fermentaţia religioasă este o dovadă de vigoare intelectuală a societăţii şi nu este nocivă dacă nu se uită caracterul său ipotetic. d. p. 26.

nu religioşi obişnuiţi.a. premisa că ceva este greşit (intuiţia păcatului) şi 2) acceptarea că remediul greşelii (salvarea. El pătrunde însă foarte adânc în subiectivismul trăirii religioase şi caută „utilitatea” acestei trăiri. Cei aflaţi în atenţia sa erau foarte credincioşi. poate fi o convertire morală. p. p. op. un material empiric impresionant. de „convertire” şi au adunat. el ajunge la concluzia că religiosul nu este un om obişnuit. ci şi de la nereligiozitate la o formă de religiozitate. din raţiuni evidente ţinând de profundele diferenţe de mentalitate religioasă”38. sentimentul de a fi legat de supranatural). mântuirea) este prin supranatural. În felul acesta. cit. care este un demers filosofic. linişte. procesul religios cuprinzând două grupuri de sentimente diferite: 1) o nelinişte difuză. în legătură cu aceasta. deoarece aceasta depinde de particularităţile vieţii psihice individuale ale fiecăruia. Se preocupă de religiozitatea în formă „acută”. dar şi ale personalităţilor foarte credincioase (extatici. M.. forţă. Meslin considera că „acest pragmatism religios nu putea fi primit în mod favorabil în Franţa. apreciind că viaţa religioasă a mulţimii este de „a două mână” şi e modelată după a celor foarte credincioşi. James s-au preocupat. James nu se preocupă de valoarea religiei.) din istoria marilor religii. Fiecare om trăieşte religios într-un mod specific. un colţ ascuns al psihicului (subliminalul). care iese de sub puterea de cunoaştere a psihologului. Intrarea în religie este apreciată religios ca o părăsire a _____________________ 37 38 Lucian Bologa. 35 Universitatea SPIRU HARET .a. Atât Starbuck. hotărâri temerare. efervescenţă. op. El studiază fapte şi documente ale metodiştilor. convertirea fusese studiată de teologi.În „Varietatea experienţei religioase”. James presupune existenţa în psihicul individului a unui domeniu. 45.. Religiozitatea este o stare psihică formată din anticipări vagi. comportamente ş. cât şi W. care activează prin subliminal. estetică ş. politică. Izvorul religiei se află în sentimente. din perspectivă psihologică. 19. determinând experienţa religioasă”37. Această cotitură în viaţa personalităţii nu este doar religioasă. el consideră că religia se manifestă ca „obicei anodin” şi ca „febră acută”. Astfel că experienţa religioasă este de o mare varietate. poate fi nu numai interconfesională.. „James admite supranaturalul. Această schimbare a sistemului de valori.cit. Prin convertire se renunţă la convingerile anterioare şi sunt acceptate altele. Michel Meslin. În conştiinţa subliminală se nasc experienţe religioase de ordin afectiv (bucurie. Iniţial. mistici etc.

Charcot explică sentimentul religios prin isterie. o neîncredere în vechile valori şi un proces de căutare. Remarcând însă că un credincios este un om deosebit s-a format şi opinia că acesta reprezintă ceva „nenormal”. Prin convertirea religioasă este însuşit un alt mod de reprezentare a sacrului. J. a elaborat explicaţii în sensul că sentimentul religios are o origine patologică. ei apreciau credinţa ca fiind o manifestare nenormală. Astfel. pe baza unei idei centrale. o anormalitate. Cealaltă apreciere este că au fost oameni distinşi. Ei sperau să poată oferi o explicaţie fiziologică. Michel Meslin. majoritatea sfinţilor sunt cazuri isterice. din punct de vedere obiectiv-ştiinţific. Dr. Sfânta Catarina da Siena. Pornind de la constatarea că nu toţi oamenii sunt credincioşi. Nu există posibilitatea de apreciere a acestor lucruri în cadrul vieţii ştiinţifice şi în cadrul logicii normale. Nae Ionescu făcea observaţia că. p. că Sfânta Tereza a fost isterică. W. James remarca faptul că înaintea convertirii se manifestă o dezorientare. de la ei au rămas mari capodopere”39. prin conta- _____________________ 39 40 Nae Ionescu op.cit. decât această etichetare ca anormali. un ideal. op. Se confruntă două tendinţe: sentimentul imperfecţiunii şi dorinţa de realizare a idealului. Sfântul Francisc d’Assisi. p. o intenţie novatoare. „Ştiinţa religiilor devenea atunci o simplă ramură a ştiinţelor experimentale şi medicale”40. psihopatologia s-a orientat spre studiul laturii anormale şi patologice a vieţii religioase. 47. de către unii oameni de ştiinţă. indiferent dacă este înnăscută sau dobândită..dezordinii şi integrarea într-o „ordine”. presupunând şi ipoteza posibilităţii tratării medicale a acestei manifestări. Ruysbroech Admirabilul a fost un om a cărui diagnoză nu s-a pus încă.cit. controlabilă empiric. pentru manifestările religioase. 187. e.. „viaţa religioasă a persoanei religioase este o anomalie. o îndrăgostită nenorocită etc. Psihopatologia. Promovarea unei aprecieri psihopatologice a religiozităţii a fost încurajată şi de spiritul antifilosofic. un om slab de minte.M. Preocupările unor psihologi de a cerceta anumite categorii de populaţie intens religioase au avut consecinţe pozitive: au ajutat la identificarea mai corectă a specificului religiozităţii. pe baza cercetărilor. Ştiţi că pentru medicină. 36 Universitatea SPIRU HARET . dar merge foarte mult spre psihoză. Binet-Sanglé se exprima că „hierosincrotemele” parohiale se întind ca o epidemie. S-a constatat că religiozitatea intensă însoţeşte deseori persoanele cu anumite particularităţi psihice. îndreptat împotriva idealismului şi metafizicii.

subconştientul este orientat spre conştiinţă şi uneori se activează. fiind deosebit de apreciat şi puternic influenţat de Charcot. a celor la care simţirea depăşeşte raţiunea şi apare acolo unde există o înclinare oricât de vagă spre misticism. religioase ş. universul năpăstuiţilor soartei.. a manifestărilor artistice. Catedra de psihologie. p. 48. 37 42 41 Universitatea SPIRU HARET . „Conform psihanalizei. Psihanaliza distinge rolul pe care diferitele niveluri ale psihicului – conştient. Paris. Subconştientul este o conştiinţă „obscură”. Jane-Francoise Bayen. „latentă”. de unde tind să reapară sub o formă travestită”43. Spre deosebire de inconştient. care atunci când individul nu poate domina o situaţie se poate manifesta. a nevrozelor. fiind oprite de cenzura conştiinţei şi alungate în preconştient.a. Conţinutul subconştientului este format din material reprimat. de sub conducerea lui Paul Janet. inconştient şi preconştient (subconştient) – îl au în viaţa psihică a individului. apare regresia (spre copilărie. tendinţele sau dorinţele care vin în conflict cu normele sociale şi cu principiile morale ale persoanei sunt supuse fenomenului de refulare. Sigmund Freud. Faptul că această orientare a studiat cazurile patologice de religiozitate reprezintă o preocupare pozitivă şi uneori a pus în evidenţă mecanisme psihice. 10. Facultatea de istorie-filosofie. f. dar care se activează prin manifestări distorsionate şi influenţează conştiinţa omului. 43 Dicţionar enciclopedic de psihologie (P-Z). cercetează comportamentul religios ca pe o manifestare psihopatologică. 144-145. Edition Universitaires. spre originile umanităţii). psihanaliza continuă unele idei ale explicării religiei din perspectivă biopsihică şi psihopatologică. Şcoala de la Salpétrière. _____________________ Michel Meslin. op. Dar este neştiinţifică izolarea şi regruparea arbitrară a unor manifestări. utile chiar pentru explicarea fenomenului religios. Psykhé+analisis). chiar dacă nu asimilează credinţa cu o boală mentală. p.giune. Universitatea din Bucureşti. Religia este considerată în psihanaliză o manifestare a subconştientului. pentru a le prezenta drept criterii clinice ale unei boli considerată cauza şi originea religiei41. „unul din maeştrii cei mai eminenţi şi cei mai prestigioşi ai epocii”42. subconştientul capătă un rol important în explicarea activităţii psihice. 1964. după părerea sa. În această perspectivă.cit. Sigmund Freud a fost student la Salpètrière. Religia este. Încercând să analizeze sufletul (gr. 1979. p.

criterii legale. Fiinţele vii cresc. rămân ca o rană închisă. Existenţa omului ca specie şi ca individ a fost întotdeauna problematică. Religia este şi ea o manifestare a subconştientului. După vârsta reproducerii îşi continuă creşterea. omul devine mai creator. p. 38 44 Universitatea SPIRU HARET . glumele. Pe de o parte. a devenit greu să mai concepi altfel decât prin sexualitate mortificările voluntare ale călugărilor şi călugăriţelor. Psihanaliza consideră că o refulare profundă (conflictuală) e principala cauză a nevrozelor şi vindecarea constă în diminuarea refulării prin conştientizarea bolnavului în legătură cu impulsul refulat. studiind stările mentale morbide. 149-150. complexul Oedip. În formarea şi manifestarea sentimentului religios. El elaborează psihanaliza ca metodă de diagnosticare şi tratare a nevrozelor şi psihozelor. grupări. Dorinţele. „Psiho-analiza” descoperă aceste traume din subconştient. rugurile şi martiriile Inchiziţiei. „Hristos dulce soţ”. în credinţele religioase se manifestă tot impulsurile din subconştient. îl face să-şi stabilească şi să-şi înţeleagă locul şi rolul. acţiunile ratate. dar în forme neautentice. Editura Gramar. Ele sunt însă controlate şi blocate de gândire. instinctul de înmulţire creează forme artistice: cuiburi. la bolnavii psihic. „De când au fost descrise masochismul şi sadismul. un rol important are libidoul. Încă la animale. al iezuiţilor şi al penitenţilor. 1994. Omul. din acelaşi motiv. Freud. Această confruntare permanentă. se folosesc expresii: „soţia lui Hristos”. După părerea lui Freud. Ele sunt readuceri în actualitate a unor dorinţe ascunse. nu ştiu cum s-ar putea continua cu negarea raporturilor strânse dintre practica religiei şi sexualitate”44. _____________________ Fritz Wittels. în subconştient. instincte.Sigmund Freud (1856-1939) este părintele psihanalizei. Bucureşti. morală. capriciile etc. conştientă sau nu. complexul Electra etc. dar numai spiritual. studiind manifestările spirituale ale omului care sunt mai puţin cenzurate: visele. religia fiind comparabilă cu nevrozele. basmele. plăceri. interdicţii. Acest complex uitat se poate actualiza. neîmplinirile se refulează. Cum. plăceri mascate. jocurile libere. de superioritate. cântece. Omul iubeşte fără întrerupere. „Libidoul se află şi mai aproape de religie şi de practica ei”. inexplicabile. dar pot deveni. de norme stabilite de oameni. complexul castrării. conştiinţă. pe de altă parte. şcoala. Nevrozele sunt traumatisme existente în subconştient şi uitate de adult. Traumatismele din subconştient reapar ca un complex (de inferioritate. Permanent dorinţele şi pornirile lui s-au confruntat cu oprelişti pricinuite de legile naturii şi universului.). Complexele nu sunt stări patologice. Aşa cum un canar cântă cu atât mai frumos cu cât nu-şi poate atinge ţinta dragostei – femela –. nu ne putem îndoi de extazul religios al inchizitorilor. doctrina. el are dorinţe.

39 Universitatea SPIRU HARET . Freud explică obiceiurile şi religia acestora ca expresie a ororii faţă de incest şi interdicţiile impuse în calea relaţiilor sexuale dintre părinţi şi copii. purificări. Simultan. în care autorul expune un vast material asupra societăţilor primitive. în esenţă. În 1910 apare lucrarea în patru volume „Totem şi exogamie” a etnografului englez J. Oedip. În religiile actuale.„Complexul Oedip” oferă o explicaţie la care Freud apelează deseori. Editura Ştiinţifică. Orice religie este deci proiectarea sentimentelor fiului faţă de tată. 154. „Doar cercetarea psihanalitică a individului uman – scrie Freud – ne demonstrează cu o deosebită forţă că divinitatea s-a creat pentru fiecare după imaginea tatălui. îl venerează. pe care fiii (oamenii) îl înlătură. plăsmuieşte zei. Freud o cunoaşte şi găseşte în ea justificarea manifestării „complexului Oedip” în instituţiile şi credinţele religioase ale populaţiilor primitive din insulele Oceanului Pacific. Rivalitatea fraternă este explicată de Freud şi Jung prin „complexul Cain”. despot puternic. îndepărtarea tatălui şi apoi ispăşirea crimei. că atitudinea personală a fiecăruia faţă de Dumnezeu depinde de atitudinea sa faţă de tatăl său în carne şi oase. în concepţia psihanalitică. plin de durere pe meleagurile vechii Elade. îşi ucide fără să ştie tatăl. Aflând de incest şi de uciderea părintelui. care în cele din urmă îl înlătură pentru a-i lua locul. săvârşesc acte de izbăvire (se căiesc. Printr-o întâmplare fericită. Opere I. p. se împărtăşesc din puterea şi sfinţenia lui. după care regretă şi încearcă să se răscumpere. Dumnezeu este tatăl idealizat de fii (oameni). variind şi transformându-se potrivit acestei atitudini. Freud defineşte religia ca fiind „nevroza obsesională universală a omenirii”. Fiind o rezolvare simbo- _____________________ 45 Sigmund Freud. Dumnezeu. Bucureşti. copilul manifestă gelozie şi dragoste pentru părintele de acelaşi sex. fiul regelui din Teba. dar care îl ucid (prin păcat). 1991. rugăciuni). este un tată slăvit. Comportamentul nevrotic religios rezolvă iluzoriu această dramă: adoră. Freud explică acest complex ca fiind un ataşament erotic al copilului faţă de părintele de sex opus. biolog la modă şi admirat de părintele psihanalizei încă din vremea studenţiei. Oedip se orbeşte.G. săvârşeşte ritualuri de izbăvire. pribegind apoi. este admirat şi urât de fiii săi. după care făptuitorii trăind profund sentimentul vinovăţiei. după care îi ia tronul şi se căsătoreşte cu mama sa. Freud preia o idee a lui Darwin. Darwin prezenta situaţia din comunităţile de animale unde „tatăl” stăpân. Frazer. nimic altceva decât un tată ridicat la un nivel mai înalt”45. În „Totem şi tabu”. şi că Dumnezeu nu este.

pe măsura transformării psihanalizei într-o metodă de cunoaştere şi tratare a bolilor psihice. putea să pară greu de acceptat ca iubirea omului credincios pentru Dumnezeul lui să depindă în vreun fel de dorinţa şi de sexualitatea sa”47. dar nu poate fi explicată prin libido. iluzorie.lică. Frankl. ci fictivă. Saul din Tars gândea (după opinia lui Freud): „Pentru că l-am ucis pe Dumnezeu tatăl suntem noi atât de nefericiţi”. a fost atacată violent. 132. Continuatorii lui Freud au folosit modelele de analiză psihanalitică a religiei. Bronislaw Malinowski ajunge la concluzia că în cazul societăţilor din insulele Trobriand nu este aplicabil „complexul Oedip”. Freud afirmă curajos că Moise. renunţând la concluzii filosofice. Spiritualul nu se identifică cu raţionalul. religia are pentru om semnificaţia unui „opiu”. generalizatoare. l-am cunoscut _____________________ 46 47 Michel Meslin. nerealiste. Jung povesteşte: tatăl meu era pastor reformat la ţară. op. el explică psihanalitic religia poporului evreu. era un egiptean.. El face din evrei poporul ales. credeam în Dumnezeu şi mergeam duminica la biserică. consacrându-l lui Aton prin circumcizie. Apoi întreaga istorie a religiei poporului evreu este autoacuzarea şi sentimentul vinovăţiei pentru uciderea zeului tată. De fapt. raţional. părintele eliberator al poporului evreu. adaugă Freud: „Păcatul originar şi mântuirea prin moartea sacrificială au devenit baza noii religii întemeiată de Pavel”46. etnologul freudian Geza Roheim argumentează prin întreaga sa operă universalitatea complexului Oedip. 40 Universitatea SPIRU HARET . În 1927. nu este o vindecare reală. studiind alte comunităţi religioase. în 1907. religia este reprimată prin intelectual. În spiritual. Biserica şi-a moderat acuzaţiile împotriva lui Freud.cit. În „Moise şi monoteismul” (1938). p. Ulterior. evreii se revoltă însă împotriva lui Moise şi îl ucid. unul dintre discipolii lui Freud. Carl Gustav Jung (1875-1961) a dezvoltat psihanaliza în alt sens. în tradiţia matriarhală autoritatea asupra copiilor revenind „unchiului” matern. în primul rând de Bisericile creştine. În schimb. Şi. Freud ajungea la concluzia că religia este o iluzie reală. cuprinzând şi un conţinut inconştient. întreprinsă de Freud. „Unii teologi considerau chiar psihanaliza drept un păcat mortal. Explicaţia este similară şi în cazul creştinismului. arăta că religia este o spiritualitate reprimată. După părăsirea Egiptului. 287. p. Ibidem. credincios zeului monoteist Aton. Analiza psihologiei credinciosului.

trei niveluri psihice: 1. fie pentru că prin refulare şi-au pierdut conştienţa sau provin din percepţii senzoriale care. în concepţia sa doar din copilărie. Puterea sufletului. p. substratul oricărui psihism individual. „În întreaga sa viaţă. devine o analiză a psihismului. 68. psihanaliza. să cauzeze ravagii teribile în economia personalităţii”50. Problema fundamentală a oricărui om este. el era indiferent faţă de condiţiile istorice ale omului. provine chiar din lumea animală. dar inconştientul. ci aparţine speciei omeneşti. cu Mircea Eliade. 20 dec. inconştientul colectiv49. 50 Carol Gustav Jung. i-a studiat îndelung pe gnostici. Bucureşti. conţinutul incon- _____________________ 48 49 Ibidem. adică integrarea sa în lume. constitutiv. în „Cotidianul. Inconştientul personal constă din acele conţinuturi care au devenit inconştiente fie pentru că şi-au pierdut intensitatea şi au căzut în uitare. Acesta cuprinde întreaga experienţă colectivă a existenţei umane de-a lungul întregii sale istorii. având o prea slabă intensitate.139. individuaţia. Editura Anima. trebuie să-şi asigure nu numai acordul cu lumea. inconştientul fiind mult mai vast decât îl presupunea Freud. este. imaginile nevroticului nu provin. manevrabile după voinţă. ci şi cu sine însuşi. 1993. eu studiam pe Kant. Aceste conjuncturi ale vieţii i-au deschis lui Jung orizontul înţelegerii subconştientului ca un depozit de acumulări istorice şi colective. ci adversari periculoşi care pot. rezidă un conflict patogen în poziţia contrară a inconştientului faţă de conştient. după părerea sa. supliment cultural”. Religie şi psihologie (Un răspuns lui Martin Buber). 2. 1994. (antologie) I. depăşind individualismul. 41 Universitatea SPIRU HARET . dintr-o analiză a psihicului. p. dar au rămas în psihic. ci dintr-un plan de gândire mai vechi şi uitat. conştientul. Meslin – s-a străduit să-i înveţe pe contemporanii săi că o mai bună cunoaştere a lor înşişi putea fi un factor de dezvoltare şi de fericire”48. În timpul ce conţinutul inconştientului personal este format în principal din complexele afective ale individului. el nu avea asemenea preocupări. n-au ajuns niciodată în conştient. În felul acesta. acest medic din Zürich – scria M. în caz de eşec. inconştientul personal şi 3.pe Freud la Viena. Şi el s-a preocupat de interpretarea viselor. Dar pentru integrare. În cazul nevrozei. visul. Omul trebuie să-şi descopere spiritul în toate componentele sale. Trebuie să distingem. Carol Gustav Jung. „Ceea ce se cheamă «forţele inconştientului» nu sunt «concepte» intelectuale. cu fizicieni celebri. se exprima el. Jung era prieten cu Rudolf Otto. Inconştientul colectiv nu mai este doar al individului.

42 51 Universitatea SPIRU HARET . ci popor. Religia. numite „arhetipuri”. nr. dacă la Freud sunt proiectări ale subconştientului personal (din copilărie). Editura Ştiinţifică şi Tehnică. în „Cotidianul. pe când cel colectiv este înnăscut individului. „anima”. Jung a preluat conceptul de „arhetip” din filosofia antică. Inconştientul personal se formează pe parcursul vieţii acelui om. 20 dec. 52 Ion Mânzat. Despre arhetipurile inconştientului colectiv. aşa cum creierul se naşte cu diferenţieri biopsihice şi reprezintă stratificări de experienţă milenară a speciei umane. totalitate. Jung vede în zei proiecţii ale conţinutului inconştientului. psihologii le numesc „patternuri” (modele fundamentale ale comportamentului)52. Jung. în „Revista de istorie şi teorie literară”. Herbert şi Mauss le consideră categorii ale imaginaţiei. 174. psihoidul şi cetatea. 53 Carl Gustav Jung. 1993. Uneori. în „Despre arhetipurile inconştientului colectiv” (1935). Ele erau simbolurile originare care se fenomenologizau de-a lungul timpului în epoci şi civilizaţii diferite. Pe această bază s-ar putea fundamenta chiar o sociologie nouă: „ceva din sufletele noastre nu este individ. Discutând câteva arhetipuri („umbra”. divinul şi demonicul trebuie înţelese prin referirea la psihismul profund reprezentat de arhetipuri. „arhetipul sensului”). p. „arhetipul” era un model ideal. chiar umanitate”51. dar. p. 125. pentru Jung zeităţile sunt proiecţii ale arhetipurilor care se află în inconştientul colectiv. 1997. supliment cultural”. Bucureşti. Religiozitatea se află în acest inconştient colectiv. Zeii sunt simboluri arhetipale _____________________ Gilbert Durand. Psihologia credinţei religioase. punctul său de plecare nu este credinţa. dar ele îi coordonează viaţa. de la Platon. ci psihologia omului religios. arhitetipul (forma preexistentă) este exprimat în alte moduri: pentru cercetarea mitologică ele sunt „motive ale mitului”. El defineşte religia ca „o atentă luare în considerare a forţelor inconştientului care-şi fac simţită prezenţa şi a căror desconsiderare nu este lipsită de pericol”53. religiosul. în studierea comparativă a religiilor. El precizase că. după Levy Bruhl ar fi „reprezentările colective ale primitivului”. În filosofia platonică. existent anterior realităţilor imperfecte. 3-4 (1989) şi 1-3 (1990). Jung dezvoltă explicarea fenomenului religios. Ca şi Freud. Omul nu este conştient de existenţa lor. fiind un „medic specialist în neurologie şi psihiatrie”. Înţelepciunea colectivă traversează timpul în forma unui număr redus de probleme (teme) de bază.ştientului colectiv cuprinde mari modele spirituale ale umanităţii.

(antologie) II. clipa apariţiei Soarelui. nu este o invenţie ci un arhetip al inconştientului colectiv54. nu va lipsi nici credinţa că prin aceasta este reprezentat Dumnezeu. revelaţia lui Dumnezeu nu poate fi altceva decât izbucnirea înspre conştienţă a straturilor abisale ale sufletului. Shiva. dar cercetătorul empiric vede în acest termen „o formă de exprimare şi cel mult motivul arhetipal care predetermină astfel de exprimări” şi care poate însemna Jahve. ca întreg sau unitate. proiectată pentru a înţelege realitatea eternă.care personifică forţele sufleteşti. 55 Carl Gustav Jung. se exprimă Jung. Editura Anima. Unul dintre cele mai importante arhetipuri este „Sinele”: „… sinele semnifică totalitatea fenomenelor psihice din om”. iar definiţia lui este: organizarea centrului personalităţii. spuneau că străbunicii lor au ştiut. ci încerc să reflectez asupra modului în care conştiinţa modernă ar putea înţelege anumite lucruri”55. definită ca aspecte întunecate ale Sinelui. nu trebuie să uite nici un moment că nu urmăresc expunerea unei credinţe sau elaborarea unor scrieri cu tendinţă. El exemplifică prin termenul de „Dumnezeu”. „Pentru aceşti oameni. Bucureşti. „Dumnezeu”. Allah. Dumnezeu este arhetipul totalităţii. instincte reprimate. e definit ca o realitate psihică. deci nici nu sunt născociri. precum şi a Lunii noi. dar s-a pierdut explicaţia. Puterea sufletului. 199-209. după câte mi-am putut da seama. Psihanaliza fenomenelor religioase. p. Dumnezeu este o parte a sufletului nostru. public. o figură antropomorfică. Alte arhetipuri apropiate Sinelui sunt: „Persoana”.12. Simbolul sinelui este mandala sau „cercul magic”. 1998. Bucureşti. Jung povesteşte că atunci când se afla în Africa ecuatorială a observat că la răsăritul Soarelui oamenii ieşeau în faţa colibelor „îşi ţineau mâinile în faţa gurii şi scuipau sau răsuflau în ele”. Dumnezeu fiind o întruchipare arhetipală. Acolo unde întâlnim simboluri care trimit la totalitatea psihică. Zeus. ce însemna aceasta. „Cititorii mei. 43 54 Universitatea SPIRU HARET . artificial. nici chiar şamanul. este «mungu». „Umbra” are ca simbol „monstrul”. nici nu au o existenţă metafizică în sine. ceea ce corespunde cu _____________________ Carl Gustav Jung. p. are ca simbol „ochiul Soarelui”. apoi ridicau braţele spre Soare. Nimeni nu ştia să explice. care are ca simbol „masca” şi e definită ca Sinele conformist. Teologul consideră că acesta desemnează o fiinţă absolută. Pentru Jung religia nu este credinţa într-un Dumnezeu personal. Aropa.

singura religie opusă fundamental cultului roman al Cezarului. suferinţa şi _____________________ 56 Carl Gustav Jung. Arhetipul creştin a existat cu mii de ani înaintea lui Iisus şi va fi etern. Editura Anima. Puterea sufletului. e creştin!”. a unei vieţi care năzuieşte spre realizarea individuală. Puterea sufletului. a realizării în fiinţă a celor trei etape prin care trece omul („Simbolica spiritismului”). 57 Carl Gustav Jung. iar acolo unde este stăpână iubirea. Bucureşti. a Sfântului Duh să fie depăşită opoziţia. Religia iubirii este o replică psihologică perfectă la demonia romană a puterii”57. Dogma creştină a trinităţii reprezintă un simbol. ajutaţi. p. Demonul obiectiv al puterii. Hristos n-a urmat această chemare „relevând omenirii vechiul adevăr că acolo unde este stăpână puterea. din arhetipul totalităţii. ci pe fiecare roman în parte: civis romanus sum. dar şi în destinul istoric al puterii romane. mângâiaţi. prin natura sa. „Hristos este moartea şi învierea. 1994. fiul respinge autoritatea tatălui şi porneşte în lume pentru a-şi cuceri propria personalitate (ca opus tatălui). prelucrat treptat în conştiinţă. Opoziţia aceasta a jucat un rol hotărâtor în evoluţia personalităţii fondatorului creştinismului. creştinismul devenind singura religie împărtăşită universal de popoarele Imperiului Roman.28 44 Universitatea SPIRU HARET . cu propriile valori ale vieţii. viaţa sa unică a devenit simbol sfânt pentru că este prototipul psihologic „al singurei vieţi care are sens”. fiul se întoarce voluntar. Editura Anima. credincioşii sunt fii care se adună la sânul mamei pentru a fi învăţaţi. Tertulian se exprima că „sufletul. înţelegând însă că acestea se află alături de valorile anterioare. nici o putere nu rezistă. care nu-l privea numai pe împărat. Creştinismul reprezintă. Iisus este simbolul Sinelui. 1994. dar ca un adult liber. nu există iubire. 78. supus tatălui. Hristos e numit „mirele”. în interpretarea lui Jung. Poporul iudeu aşteaptă un mesia cu o mare forţă politică. (antologie) III. Bucureşti. În acest spirit. p. mamă. spiritul acestui model este recunoscut pretutindeni. Trinitatea este transpunerea metafizică a unei realităţi psihologice. care supusese Roma şi ţinea ca sub o vrajă toate popoarele imperiului. Tatăl este etapa nediferenţiată. copii este o realitate cotidiană. În a doua etapă. s-a înfruntat cu împărăţia iubirii. Biserica „mireasa lui Iisus”. absolută şi necondiţionată. atunci când copilul rămâne în familie. Modelul: tată. veşnic reluată în multe arhetipuri. (antologie) IV. Pentru ca în etapa a treia.«mana» sau «mulungu» la melanezieni şi e tradus de misionari prin «Dumnezeu»56.

cit. g. Editura Anima. ci este şi singura cale pentru europeanul unei lumi desacralizate. Extravertiţii sunt propovăduitori. misionari „activişti”. isihaşti. psihologia religiei se constituie ca o disciplină autonomă. aproape tot timpul bine dispuse sau măcar prietenoase şi sociabile. 59 Ion Mânzat. op. p. mistici.cit. 126. Puterea sufletului (antologie) II. există astfel de credincioşi: asceţi. Exprimarea că psihologia religiei ar studia doar viaţa psihică a credinciosului pare mai puţin 58 _____________________ Carl Gustav. Jung a deosebit mai multe tipuri psihologice. Jung este conştient că explicaţiile psihanalitice pot duce şi la concluzii ateiste. 174. o influenţează şi se lasă influenţaţi de ea”59. accesibile. care se înţeleg cu toată lumea. Ei sunt personalul activ.. Despre credinţă.. p. ierarhia religioasă. Bisericile au respins mai puţin sever concluziile lui Jung în comparaţie cu psihanaliza lui Freud. 45 Universitatea SPIRU HARET . 1994. prin care pâinea şi vinul devin corpul şi sângele lui Hristos. parcă se păzeşte mereu de o eventuală dominaţie. ştiinţa poate afirma numai că este un fenomen psihic. se raportează tot timpul la acesta. au un comportament pozitiv faţă de exterior. ordine călugăreşti. pentru ei religia este un mod de afirmare a propriului „eu”. 12. Spre deosebire de alte ramuri ale psihologiei ea studiază cum se manifestă sacrul în viaţa psihică a individului. op. Astăzi. Dar este convins că „psihanaliza nu numai că nu distruge religia. dintre care discută pe larg tipul introvertit şi extravertit. de a înţelege într-un fel religia”60. în schimb. Introvertitul. sau poate se ceartă cu toată lumea. Extravertiţii. este împărtăşania cu cele două moduri fundamentale de existenţă ale omului: pâinea ca existenţă fizică pentru majoritatea omenirii şi vinul ca existenţă spirituală. Pentru introvertiţi religia reprezintă mijlocul de sustragere din lumea înconjurătoare (refugierea în iluzii şi fantastic). „Tuturor le sunt cunoscute – precizează el – acele firi închise. arhetipală înseamnă că religia are o existenţă şi o funcţie permanentă. dar oricum sunt în relaţii strânse cu ea. 60 Vasile Dem Zamfirescu. greu accesibile. Simbolul „transubstanţierii”. p. Jung apreciază că religiosul poate fi înţeles numai pe calea psihologiei. Având o origine reală. a personalităţii. În istoria religiilor. uneori chiar ostile. situată la interferenţa ştiinţelor psihologice cu domeniul religiozităţii. care se află în cel mai puternic contrast cu celelalte caractere – deschise. Bucureşti.nedreptatea veşnică pe care le îndură omul cu speranţa eternă în viaţa veşnică”58.

Obiectul psihologiei religiei şi locul ei în sistemul ştiinţelor. care îi fac deopotrivă de apţi să fie mai mult sau mai puţin credincioşi. Religiozitatea se manifestă ca posibilitate şi realitate în rândul tuturor oamenilor. chiar şi pe cei necredincioşi. Ea studiază credinţa omului normal. educaţia. pe cei intens şi activ religioşi. ci are în vedere întreaga populaţie. 46 Universitatea SPIRU HARET . abia psihologia şi celelalte discipline religiologice vor trebui să identifice populaţia credincioasă şi intensitatea religiozităţii fiecăruia. psihologia religiei nu se orientează numai spre „elitele” religioase. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. În raport cu cei „intens religioşi”. Toţi oamenii au anumite predispoziţii. Asemenea perspective au în vedere. până la situaţia de a nu fi credincios „deloc”. particularităţi care îi deosebesc de cei necredincioşi şi care se manifestă în comportamentul acestora”61. p. „Sarcina psihologiei religiei – arată o lucrare cu asemenea profil – este cercetarea particularităţilor psihologice ale credincioşilor. O altă afirmaţie nerealistă conţinută într-o asemenea definiţie este aceea că omul credincios este „altceva”. formează un grup de oameni aparte. din perspectiva credinţei. 1976. conţine câteva presupoziţii încă neexplicate.realistă. religioşii obişnuiţi sunt consideraţi uneori necredincioşi. ceea ce este la fel de greu de precizat ca şi definirea sacrului sau a religiei.M. caracteristici. Credinţa religioasă nu este însă o „particularitate” pe care o au doar unii oameni. Bucureşti. uneori această preocupare fiind considerată un _____________________ 61 D. Ea presupune că oamenii se împart în două categorii aprioric bine distincte şi uşor de identificat: credincioşi şi necredincioşi. cultivă sentimentul sacrului pe baza acestor predispoziţii. Din perspectivă psihologică sunt studiaţi nu numai indivizii ci şi grupurile religioase. în Psihologia religiei. Studiind modul în care sacrul se manifestă în psihicul oamenilor. Ugrinovici. mediul familial. prin care se particularizează. are o viaţă psihică specifică. În realitate. religiozitatea fiecăruia rodeşte în forme şi profunzimi variate. Condiţiile de viaţă. mai ales când se încearcă generalizarea concluziilor. psihologia religiei i-ar studia pe cei credincioşi. dar care reprezintă repere şi criterii pentru religiozitatea celorlalţi. de obicei. dar în forme şi gradualităţi diferite. 24. Aprecierea că psihologia religiei studiază viaţa psihică a credincioşilor ar presupune anterior o definire exactă a „credinciosului”. Limitarea preocupărilor doar la aceştia duce spre constatări eronate. ca manifestare psihologică obişnuită.

trăiri). esenţa religiei este congenitală existenţei umane. structurile sistemului religios la nivelul personalităţii. formate în spiritul unei Biserici şi confesiuni. formarea concepţiilor). op. Credincios este individul. dorinţe. cea interiorizată. Gordon W. Ion Găvănescu. de grup. poartă un caracter mai curând individual decât bisericesc”. Pe suportul „încredinţării” destinului de către credincios în „mâinile lui Dumnezeu”. Studiind experienţa religioasă – ca o integrare a diferitelor aspecte psihice: sentimente. fiind neglijată dimensiunea socială. altfel n-am mai fi oameni”62. sub influenţa lui Hoffding. el poate fi mutilat. 13. prelucrarea acestora. care respinge alte forme religioase. mecanismele psihologice.cit. motivaţiile.N.a. evoluează neuniform la diferite vârste şi specific profesional. instituţionalizată. negat însă nu. Allport (1897-1967) considera („Individul şi religia sa”) că rădăcinile religiei se află în sentimente. Această subiectivi-zare poate evolua până la aprecierea că religia ar fi o creaţie a indivi-dului. psihologul studiază componentele afective (emoţii. dar au şi o pondere diferenţiată în ansamblu. convingeri. sentimente. Studiu introductiv la Vladimir Lossky. şi cea exteriorizată. Există mistici analfabeţi. Vasile Răducă. Omul se naşte cu predispoziţii pentru o viaţă religioasă. dar acestea vor trebui cultivate. se exprima că religia nu dispare o dată cu trezirea raţiunii. Psihologia religiei studiază premisele. p. – Allport a evidenţiat existenţa a două forme de religiozitate. scopuri ş.capitol al psihologiei sociale. în stările de spirit ale individului. _____________________ 62 Pr. Psihologia religiei exagerează uneori rolul psihicului credinciosului în explicarea întregului fenomen religios. informaţional-intelective (stocare de informaţii. iubirea aproapelui. Clark sublinia: „Cele mai importante forme ale vieţii religioase sunt mai degrabă individuale decât sociale. uneori pot fi chiar divergente. atitudini ş. W. iar religia este elaborată de credincios. atitudinile şi comportamentele credinciosului etc. 47 Universitatea SPIRU HARET . Cele mai multe cercetări au în vedere nu toate ci unele sau altele dintre componentele acestei structuri: sentimente. Multe practici sunt săvârşite în spiritul tradiţiei comunităţii. nu din emulaţie mistică. fiind un factor al coeziunii acesteia şi în stimularea intensităţii trăirii mistice a credinciosului. În 1950. Părintele Vasile Răducă se exprima că sentimentul religios „este un «dat» al fiinţei umane.a. se pot suplini reciproc. reprezentări. toleranţă. bazată pe ataşamentul etic. Manifestările religioase de grup au un rol important pentru comunitate. În cel mai rău caz. pentru că este „un produs natural”. Aceste componente pot fi studiate independent. pervertit.

Cele mai multe sunt comune psihologiei şi sociologiei. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Metoda social-genetică are ca specific studierea trăirii religioase la omul primitiv. O cercetare de psihologia religiei. bigoţii.M. Tipografia Cartea Românească. metoda „cazurilor excepţionale”. Printre acestea. Psihologia vieţii religioase. Un rol important în psihologie. Iar abuzul de întrebări deschise atrage mari dificultăţi în prelucrare.Un aspect frecvent discutat şi în psihologia religiei se referă la modalităţile de abordare a psihicului religios. presupun şi confruntări între culturi şi civilizaţii. prin care pot fi adunate informaţii referitoare la: opiniile subiecţilor. ideile şi informaţia religioasă. din 1930. Psihologia credinciosului este complexă şi oricare înregistrare prin metode standardizate o redă mai sărac. membrii unor comunităţi religioase fanatice. metoda circuitului (Zirkelsmethode). au metodele de culegere a informaţiilor primare63. folosite mai ales în adunarea informaţiilor de la personalul de cult. greu accesibile. 1976. antropologi. Obiectul psihologiei religiei şi locul ei în sistemul ştiinţelor. persoane foarte credincioase. Metoda cazurilor excepţionale a fost şi este folosită. 4. Bucureşti. 2. subiecţii oferind zeci de variante de răspuns. comportamentul credincioşilor. biografii ale întemeietorilor de religii. p. În multe împrejurări metoda chestionarelor este completată cu interviurile. 5. 64 Lucian Bologa. metoda chestionarului. Este însă o metodă dificilă. Sunt puţine metode specifice psihologiei religiei. asceţi ş. Dificultatea pentru anchetator provine în primul rând din faptul că mulţi credincioşi nu-şi conştientizează propria religiozitate şi le este greu să o redea în cuvinte. „Atât timp cât ştiinţa religiilor se limitează şi vrea să înţeleagă şi să _____________________ 63 D. 1930. 8.a. Cercetările în enclavele primitive. ale căror rezultate sunt greu previzibile. 9. 39. metoda graficelor individuale. metoda patologică64. 48 Universitatea SPIRU HARET . 7. Ugrinovici. discuţiile dirijate. metoda descriptiv analitică. metoda social-genetică. 24 şi urm. Unele dintre ele au fost preluate din psihologia socială. mai ales în cazul întrebărilor cu variante riguros delimitate (da-nu). cu rezultate interesante. mistice. metoda observaţiei. p. Cluj. 3. foarte frecvent sunt folosite chestionarele. în măsura în care se ţine seama de caracterul specific al eşantionului şi concluziilor. comparatişti. 6. Au fost studiate cazuri de nebunie pe suport religios. metoda observaţiilor concomitente. reţinea ca metode ale acestei discipline: 1. în: Psihologia religiei. ca ştiinţă empirică. aşa cum au procedat în ultima sută de ani mulţi etnologi. marii mistici.

p. apoi subiectul îşi povesteşte impresiile. autobiografii. Allport insista asupra importanţei unor modalităţi de cunoaştere a personalităţii. întrebările deschise din chestionare. Desroche. ea va tatona în obscuritate – afirma F. reprimare resimţită). Testarea personalităţii poate fi adaptată şi pentru studierea comportamentului religios. 1981. jurnale intime. noi numim mari personalităţi religioase. Heiler –. G. O completare a acestei metode este cea a „graficelor individuale”. compoziţii literare) şi a biografiilor care redau importante aspecte legate de autoevaluarea subiecţilor. Flournoy a folosit observaţia în cercetările sale de psihologie a religiei.A. Printre acestea un rol important are studierea documentelor personale (scrisori. p. Allport. dar şi „dirijată”. Metoda observaţiei concomitente. interpretarea rezultatelor pe baza mediilor. Editura Didactică şi Pedagogică. 110. unde subiectul consemnează pe un grafic „stările” religioase prin care trece în decursul unei perioade de timp (exemplu de „stări” cuprinse pe grafic: păcatul. Metoda descriptiv-analitică dezvoltată de K. Spre exemplu. Din această perspectivă religiozitatea credinciosului obişnuit apare nu numai ca secundară. Religioşii cu „suflet înfierbântat”. se citeşte iar textul. este aplicată iniţial la un număr mic de subiecţi: subiectul citeşte un pasaj religios. personalităţile a căror viaţă spirituală culminează şi se absoarbe în experienţa religioasă şi care au un rol creator în istoria religiei”65. şi el consideră că metoda ar cuprinde cinci operaţii: adunarea (prin chestionar) a unui material cât mai bogat. Starbuck a folosit-o mult. analiza acestuia. inclusiv a dimensiunii sale religioase66. În capitolele „O trecere în revistă a metodelor”. Structura şi dezvoltarea personalităţii. Gordon W. Ed.explice religia primitivilor fără să se sprijine pe comparaţia cu pietatea marilor personalităţi religioase. Metoda cea mai frecvent folosită este a chestionarului. Metoda observaţiei are multe variante. Sociologies religieuses. experienţa religioasă. din lucrarea „Structura şi dezvoltarea personalităţii” (1937). îi mobilizează pe ceilalţi. D. în sensul că îl ruga pe subiect să-şi descrie (uneori în scris) propriile trăiri religioase. clasificarea cazurilor. folosită încă din 1914. apoi este întrebat ce părere are despre cele citite. 49 Universitatea SPIRU HARET . ţinând seamă de distincţia _____________________ 65 66 H. Dar observaţia concomitentă are şi alte variante. Oestereich are la bază transpunerea sufletească în trăirea religioasă a altuia şi descrierea acelei stări religioase. generalizarea. 395 şi urm. Bucureşti. iniţiată de şcoala americană a lui Stanley Hall.

În al doilea rând. Henri Desroche menţiona că abordarea sociologică a religiei se deosebeşte prin trei caracteristici de celelalte modalităţi de cercetare. p. fenomenologia. Jung între persoanele introvertite şi extravertite se pot elabora teste care să caracterizeze religiozitatea celor două tipuri67. funcţionalism.1. ea se deosebeşte de ştiinţele teologice. Mai întâi. Dacă în universul teologic omul este creaţia lui Dumnezeu. p. ea este o abordare prin experienţă. analiza statistică etc. 50 Universitatea SPIRU HARET . preocupate şi ele de fenomenul religios. psihologia clinică sau experimentală. Specificul sociologiei religiilor Dacă psihologia religiei studiază modul în care sacrul se manifestă în viaţa fiecărui individ. uneori întrepătrunzându-se. acesta rămâne sărac. tipologie. pe baza unei evoluţii naturale. Folosirea metodelor moderne de adunare şi prelucrare a datelor. aduce în atenţie şi alte modalităţi de cercetare şi cunoaştere a vieţii religioase. 16. Sociologia îşi are însă centrul de gravitaţie în altă parte. filosofia ş. Sociologia religiilor 3. Henri Desroche. Sociologia cercetează experimental fenomenul religios folosind metode şi tehnici specifice (chestionare. istoria. sensul vieţii e mântuirea etc. sociologia se deosebeşte de celelalte ştiinţe neteologice. analize documentare.G. monografii. o raţionalizare a iraţionalului sau transraţionalului”68. Iar. în al treilea rând. „să conceptualizeze ceea ce este incomunicabil.). în sociologie omul este explicat în cadrul social. în acest domeniu.făcută de C. 1975. El o compară cu muzicologia care este o ştiinţă despre muzică.. faţă de inventivitatea cercetătorilor. limbaj). 425. Aceasta nu înseamnă că ea reprezintă sau realizează o experienţă religioasă. Libraire Larousse. geografia. Cu ele are relaţii de vecinătate. Teologia încearcă să explice.a. De ele se deosebeşte fie prin modul de cercetare (anchete empirice. fie prin modul de formalizare (morfologie. cum ar fi: antropologia. Această interpretare teologică se realizează într-un univers mintal omogen unde inteligenţa şi credinţa devin un limbaj convenabil tuturor celor care gravitează în acest sistem. interviuri. Allport considera că oricât de extins ar fi inventarul metodelor. vol. 3. _____________________ 67 68 Ibidem. sociologia studiază modul în care sacrul se manifestă în societate şi în comunităţile de credincioşi. 10225. Religion (Sociologie de la) în La Grande Encyclopédie. etnologia.

Enciclopediştii făceau efortul să argumenteze că lumea e unică. aprecia Saint-Simon. James A. vor trebui descoperite legile naturale după care se călăuzesc şi acestea. a integrării şi conflictelor. După Condorcet. Sociologia studiază viaţa societăţilor în care vieţuieşte şi religia. 70 Emile Durkheim. Montesquieu se întreba pentru ce oraşele protestante sunt mai prospere economic decât cele catolice.). 1916. cu legi exacte şi un determinism riguros. civilă. Organismele sociale sunt asemănătoare organismelor însufleţite. Sesizând caracterul instituţional şi politic al Bisericii J. a culturii. Fenomenele sociale „progresează”. Această ştiinţă a organismelor sociale s-ar numi „fiziologia socială”. The Sociologi of Religion. Comte) Din perspectivă socială religia a fost o preocupare ştiinţifică încă din antichitate. Beckford menţiona că în „vârsta de aur” a sociologiei religiei s-au conturat doar trei concepţii omogene şi încă actuale în legătură cu această realitate: cele ale lui Durkheim. Dacă societăţile umane fac parte din natură. fizică) un „model” explicativ.2. Sociologia religiilor nu se substituie altor ştiinţe. 51 Universitatea SPIRU HARET . Paris. structuri. 1945-1989. Librairie Larousse. La Sociologie. a muncii în rural sau în industrial. 1990. p. un mod specific de grupare şi organizare a oamenilor. p. întrebare la care Max Weber va răspunde peste două sute de ani. prin urmare şi ştiinţa care o studiază ar trebui să aibă aceleaşi legi şi principii. care cuprinde aspecte spirituale. relaţii şi principii. Rousseau discuta existenţa unei religii populare. dar le completează cercetând alte aspecte. existente obiectiv în evoluţia umanităţii70. studiate mai puţin din celelalte perspective. 37. 46. care vedea în ştiinţele exacte (matematică.dinamică culturală ş. Ştiinţa despre societate trebuia să fie o „fizică socială”. 3. Iluminismul şi enciclopediştii au scris lucrări utile şi astăzi pentru înţelegerea fenomenului religios. individuale. nr.J. Progresul nu este ceva subiectiv ci reprezintă seriile de fapte istorice. aşa cum există o „fiziologie” a omului. filosofii francezi au încercat să periodizeze _____________________ 69 James A. a organizării sau a mişcărilor sociale. Beckford. în „Social Compas”. teoretice. Fenomenul religios este o dimensiune a vieţii sociale. a încercat să extindă această exactitate şi în ştiinţele sociale. Spiritul pozitivist al secolului trecut. dezvoltării.a. 6-6. Religia ca primul stadiu spiritual al umanităţii (A. Weber şi Marx69. Sociologia religiilor se deosebeşte prin obiectul său de sociologia generală dar şi de sociologiile particulare: sociologia politică.

Auguste Comte a stabilit o lege fundamentală a dezvoltării omenirii: parcurgerea a trei stadii. biologismul şi organicismul s-au manifestsat puternic în ştiinţa societăţii. Impresionat de măreţia naturii. legile proprii fiecărei perioade. Teoria celor trei stadii a avut un larg ecou mai ales în rândul şcolii pozitiviste. au realizat clasificări şi au căutat specificul. Reprezintă următoarea perioadă a istoriei evoluţiei cunoaşterii şi gândirii omului. Dar cu lipsa sa de experienţă şi cu gândirea de atunci nu găsea explicaţii realiste. îmbinându-se deseori cu explicaţiile teologice. Acest stadiu ar avea trei etape: fetişismul. împotriva „anarhiei sociale”. evoluţia socială şi spirituală a omenirii. După mai mult de jumătate de secol de instabilitate. antropomorfizează lumea înconjurătoare.istoria. organizaţiile sociale sunt similare organismelor biologice. socotindu-l o explicaţie falsă a realităţii. şi monoteismul. omul. „sistematizare”. „ordine”. 52 Universitatea SPIRU HARET . Al doilea stadiu este cel metafizic sau filosofic. principii. El numeşte noua ştiinţă a societăţii „sociologie” (1839). Este o detaşare. ci prin abstracţii (categorii. politeismul. „o filosofie socială”. o abandonare şi chiar o critică a stadiului teologic. o structură clară şi un determinism mecanicist. pe care îl contestă. în concepţia lui Comte. societatea europeană căuta stabilitatea. Espinas susţine că regnul social este o înflorire a regnului biologic. Epoca simţea nevoia de „organizare”. dar nu prin supranatural. nu este o religie ci un mod fabulos de explicare a realităţii. nu reuşea să-şi explice realist fenomenele şi evenimentele. Sociologia ar avea menirea de a dovedi că fenomenele sociale sunt un „regn natural”. Convingerea lor era că ordinea este condiţia progresului. Aprofundând ideile lui Candorcet şi Saint-Simon. El făcea efortul de a descoperi cauzele lucrurilor. Auguste Comte (1789-1857). teoreticianul filosofiei pozitiviste propunea. Până la sfârşitul secolului trecut. noţiuni). dezvoltată şi argumentată şi în România. Filosofia este tot o explicaţie a realităţii. Dar ordinea îmbibată cu finalism s-a transformat într-un fixism rigid şi în conservatorism. prin forţe supranaturale. Sociologia va deveni o ştiinţă numai dacă va fi exactă şi va genera o tehnică de acţiune socială. în contact nemijlocit cu mediul natural. cu legi. Stadiul teologic. Spencer scria că legile sociale nu-s decât forme particulare ale legilor după care evoluează cosmosul. începută în 1789. el o „explică” prin agenţi supranaturali. Stadiul explicaţiiilor metafizice a continuat şi în Evul Mediu. iar legile sociale sunt legi naturale. În stadiul iniţial – cel teologic – la începutul dezvoltării speciei umane.

care preocupase stadiile anterioare. 214. pozitivismul utilitarist apreciază că religia este o „superstiţie” inutilă omului modern. Deşi Comte nu reuşeşte să pună bazele unei sociologii a religiilor.Cel de-al treilea stadiu este cel pozitivist. legea celor trei stadii are un rol important în cunoaştere.) trebuie să treacă prin cenzura ştiinţei. religie ş. Acest impuls a stimulat folosirea metodelor psihosociologice de cercetare a fenomenului religios şi a încurajat apariţia primelor lucrări _____________________ 71 După Henri Desroche. revoluţia săvârşită de ştiinţele pozitive constă în renunţarea de a căuta cauzele. „În timp ce protestanţii şi deiştii au atacat mereu religia în numele lui Dumnezeu. Considerând acum religia o stare socială normală. 4. când explicarea realităţii se face prin ştiinţă. afaceri economice şi nu de speculaţii metafizice sau de credinţă şi supranatural.a. Mai târziu însă Comte sesizează caracterul util al religiei în viaţa socială. metafizică. în numele religiei”. care ar avea mai ales un rol educativ. 1839) A. În religie omul îşi proiectează propria existenţă.a. Ştiinţa pozitivă se întreabă: „cum e?”. Astfel. Comte definea religia ca fiind o atitudine mentală (o stare teologică corespunzătoare unei etape a umanităţii). Gânditorii pozitivişti se preocupă de analiza relaţiilor constante dintre fenomene. astfel că religia îi apare lui Comte ca o „stare subiectivă şi iraţională”71. a raporturilor dintre acestea ş. el sesizează unitatea dintre religie şi societate şi. trebuinţa de a fi studiate împreună. pozitivă – ci simultaneitatea a trei tendinţe permanente ale sufletului omenesc. noi vrem din contra.). Din această perspectivă întreaga experienţă de cunoaştere a omenirii (filosofie. Sociologies religieuses. inventează false explicaţii asupra faptelor observate. Omul contemporan este preocupat de practică. În „Cursul de filosofie pozitivă” (vol. politică. punând în evidenţă nu succesiunea în timp a unor modalităţi de explicare – teologică. Max Scheler remarca faptul că deşi nu rezistă unei critici ştiinţifice. El explică astfel intenţia sa. şi nu „pentru ce?” sau „de ce e?”. Singura bază a cunoaşterii reale este observarea autentică şi concretă a realităţii (a fenomenelor. etică. să-l dăm la o parte pe Dumnezeu. 53 Universitatea SPIRU HARET . p. Spiritul pozitiv renunţă la cuprinderea absolutului. se hotărăşte (1849) să înfiinţeze „o religie ştiinţifică” menită să abandoneze formele religioase confesionale. Traian Brăileanu aprecia că înţelegerea sociologiei ca „fizică socială” reprezenta efortul pozitiv de limitare a subiectivismului şi promovarea spiritului de cercetare obiectivă în ştiinţele sociale. în concluzie.

un hegelian profund. dar pragmatic. Construcţia idealistă din filosofia hegeliană a fost concretizată de Marx în concepţia sa despre religie ca o formă de înstrăinare şi „opiul poporului”. în multe ţări. transformându-se dintr-o explicaţie filosofică. Abia după consolidarea puterii comuniste. Robert Tucker considera că Marx a neglijat „doar divinitatea transmundană a religiei occidentale tradiţionale şi nu religia în general”72. J.M. care după 1886 a apărut în zeci de ediţii. În dialectica hegeliană divinul reprezenta ideea absolută. Din perspectivă antropologică. Editura Politică. 3. În această dialectică era însă uitată transcendenţa divinului. Însă pentru accelerarea „revoluţionarismului ultra-stângist”. religia fiind considerată un adversar latent. în Marx Engels Lenin Despre religie. p. Bucureşti.3. Esenţa acestei revoluţii săvârşită în sfera nereligioasă constă în afirmaţia: „omul creează religia. Ludwig Feuerbach (1804-1872) oferea una dintre aceste explicaţii. caută modalitatea de a transforma gândirea speculativă a maestrului într-o explicaţie istorică şi utilă societăţii germane de atunci. Guyau a publicat L’Irreligion de l’avenir. Dumnezeu este această devenire. în modul de gândire. el considera divinul o proiecţie spirituală a omului. Engels a discutat religia în contextul social din unele perioade istorice. Stalin şi partidele „unice” au integrat problematica religioasă în contextul luptei de clasă. În tinereţe. accentuând – în spirit pozitivist – şi opoziţia dintre ştiinţă şi religie. Ateismul marxist-leninist în spiritualitatea contemporană.de sociologie a religiei. Lenin a apreciat prudent rolul credinţei în viaţa socială. această „dispariţie” a fost grăbită prin măsuri ideologice. politice şi administrative. de unde se reîntoarce la sine ca spirit al lumii. Etude sociologique. Marx (1818-1883). Având în vedere condiţiile specifice ale luptei pentru puterea politică din Rusia. 54 Universitatea SPIRU HARET . Neglijarea transcendentului a transferat problematica divinului în profan. unde puteau fi discutate cele mai variate reprezentări ale sacrului. care se exteriorizează în natură (şi în om). care va dispare treptat. într-o iraţională practică politică. Marxismul despre religie Concepţia marxistă despre fenomenul religios a degenerat sistematic timp de peste un secol. dar Kant şi Hegel o iniţiaseră conceptual. determinată universal. IX. 1974. care nu săvârşise revoluţia politică. nu _____________________ 72 După Petru Berar.

care în Germania fusese încheiată. Marx. vol.religia îl creează pe om”73. În alte ţări. pe care nu le poate realiza real şi concret. În religie omul îşi „înstrăinează” ideile. în locul teocentrismului (în centrul preocupărilor referitoare la religie se află divinul). 1. Religia. Astfel. din perspectiva lui Feuerbach. ca imagine a „mizeriei reale”. era afirmat antropocentrismul (omul care creează religia devine preocuparea centrală). Treptat el devine tot mai preocupat de omul social. ca imagine a acelei lumi nu putea fi ceva real. prin revoluţiile burgheze. ci revoluţionarea societăţii care generează suferinţa şi această compensare iluzorie. ci o dată cu înlăturarea acestei lumi „întoarsă pe dos”. În marxism însă acest rol a fost redus la cel de „opiu al poporului”73 bis. în Opere. p. presupune şi instituirea statului în drepturile sale. În tinereţe Marx a explicat materialist. 55 Universitatea SPIRU HARET . religia a contribuit la depăşirea unor situaţii critice. sentimentele. cit. ed. cei care produceau erau săraci. în sensul că „aroma” religioasă adormea spiritul revoluţionar al celor exploataţi. Marx considera că această iluzie nu poate fi înlăturată deoarece este o componentă a unei lumi care are nevoie de iluzii. aprecia Marx. cei bogaţi îi exploatau. 1960. A II-a. care are un rol compensator. au fost eliminate din preocupările oficiale. religia şi Biserica fuseseră desacralizate practic. Religia devenea astfel o modalitate folosită de cei bogaţi împotriva celor exploataţi. 73 bis Vezi Petru Berar. p. idealurilor. nu va dispare prin explicarea iraţionalităţii sale. Era neglijată însă esenţa socială a acesteia. Cu aceasta. era o reflectare falsă. Editura Politică. secularizarea acestuia şi transferarea religiei din sfera _____________________ 73 K. 413. IX. fantastică. Bucureşti. de liniştire. Răsturnarea revoluţionară a lumii „întoarsă pe dos” şi repunerea societăţii în situaţia sa reală. Cu mult timp înaintea marxismului filosofii comparaseră religia cu un drog (opiu). Societatea din acel timp era însă „o lume întoarsă pe dos”. în Germania a fost încheiată critica religiei (desacralizarea teoretică a acesteia).. Religia. izvoarele teoretice ale religiei individului. op. Contribuţii la critica filozofiei hegeliene a dreptului. dorinţele. calmare şi mângâiere în cazul unor suferinţe individuale şi crize prin care trec uneori anumite categorii sociale. fantastică. Esenţială nu era critica religiei. individul ca realitate în cadrul societăţii şi al statului. Începe să explice religia nu numai ca o înstrăinare individuală a omului ci ca o imagine a societăţii. Religia va dispare o dată cu societatea care are nevoie de această imagine falsă. pentru mângâiere şi cultivare a speranţelor. Prin vocaţia sa.

Ulterior. Contribuţii la problema evreiască. se întemeiază pe dezvoltarea economică”. Bucureşti. Anti-Dühring. 311. p. informaţie şi mod de abordare a problemelor sociale. 476. Originea. Acest stat „care nu mai este creştin” îi va trata egal pe toţi cetăţenii. dreptul. Scrisoare către Starkenburg. artistică etc. deşi ei se deosebeau ca preocupări. Creştinismul primitiv. Bucureşti. Formele conştiinţei sociale reprezintă reflectări ale societăţii şi în primul rând ale relaţiilor de producţie. 75 Fr. Manuscrise economico-filozofice din 1844. Editura Politică. în Scrieri din tinereţe. Concepţia lui Engels (1820-1895) era similară cu a lui Marx. statul. Pe această bază se înalţă o suprastructură complexă. oglindire în care forţele pământeşti iau forma forţelor suprapământeşti75. 76 Fr. în Opere. În marxism. persecutat în Imperiul Roman. nu sunt decât moduri particulare ale producţiei şi sunt subordonate legii ei generale”77. morala. la baza explicării întregii realităţi sociale este procesul de producţie. Se putea însă ajunge la concluzia că ar putea fi înlocuită. Bucureşti. în Opere alese. II. fără exploataţi şi _____________________ K. 77 K. esenţa şi istoria religiei sunt prezentate de Engels mai descriptiv. Editura politică. Editura Politică. O lume comunistă autentică. „Religia. cu forţele şi relaţiile din cadrul acestuia. Editura Politică. p. era „un mesaj de eliberare”. 56 74 Universitatea SPIRU HARET . specifică diferitelor perioade istorice. Cauzele sociale se adaugă pe măsura transformării religiei într-o ideologie a claselor exploatatoare. Engels. vol. „Orice religie – scria el – nu este altceva decât oglindirea fantastică în minţile oamenilor a forţelor exterioare care domină viaţa lor de toate zilele. juridică. p. filosofică. scria Engels76. Marx. 1964. Discutând originea religiei el evidenţiază şi rolul factorilor cognitivi. Conştiinţa are însă un rol „activ”. ştiinţa. indiferent de credinţa lor74. 36. 20. Reducerea religiei la „o formă” de conştiinţă. depăşită sau va dispare. Religiile arhaice erau „naturale”. Despre religie. mai puţin speculativ. Bucureşti. familia. Engels. Marx. 1974. a fost folosit pentru subjugarea spirituală a celor săraci.publică în cea privată. religioasă. în Marx Engels Lenin. p. 576. în perspectivă istorică. arta etc. p. influenţează viaţa întregii societăţi. „Dezvoltarea politică. când a devenit religie oficială. literară. formate pe suportul ignoranţei şi nu al „imposturii” preoţilor. 1968. o apropia de o ideologie şi o îndepărta de aspectul mistic şi existenţial. fără a neglija însă rolul celor sociali. vol.

Critica programului de la Gotha. vol. Marx preciza însă că partidul muncitoresc „dimpotrivă. „fără ca poliţia să-şi bage nasul”. după un lung război între politică şi religie a ieşit victorios sistemul politic. partidul şi statul. În legătură cu religia.exploatatori ar fi făcut inutilă această „aromă” spirituală. care compensa iluzoriu nefericirea socială. 32. Religia în structura sistemului social Lenin (1870-1924) a aprofundat în sens practic destinul religiei în perspectiva unui stat socialist. Ţăranii ruşi erau religioşi pentru _____________________ 78 K. au strategii diferite. în Opere. 57 Universitatea SPIRU HARET . Aceasta înseamnă a tolera „tot felul de libertăţi de conştiinţă religioasă”. Marx. p. 19. tinde să elibereze conştiinţa de opiul religiei”78. Realitatea socială din Rusia era însă diferită de cea din Germania. Marx şi Engels nu se limitau la libertatea de conştiinţă propusă de liberalismul burghez. condus de proletariat. iar religia a devenit o problemă privată. Anglia sau Franţa. care se mulţumea cu: fiecare trebuie să aibă posibilitatea de a-şi satisface necesităţile religioase. ca şi pe cele trupeşti. În Rusia nu exista însă o asemenea separare pentru că nu se înfăptuise încă o revoluţie burgheză. În Apus.

Acest lucru constituie a-b-c-ul întregului materialism deci şi al marxismului. 58 Universitatea SPIRU HARET . p. Dar marxismul nu este un materialism care s-a oprit la a-b-c”80. În situaţia Rusiei de la începutul secolului al XX-lea. Să fie suprimată menţionarea religiei în actele oficiale. Lenin precizează însă că statul şi partidul au o poziţie diferită în legătură cu religia. Aceasta nu înseamnă inconsecvenţă faţă de marxism.că trăiau încă în rânduielile medievale. pur teoretice. Aceste precizări rămâneau teoretice. chiar în spiritul „clasicilor marxismului” a fost organizată activitatea de ateizare nu numai a statului ci şi a societăţii. adică un adversar al religiei. statul să nu acorde subvenţii Bisericii şi pe motive religioase. _____________________ 79 V. Membrii partidului vor fi formaţi şi vor deveni materialişti marxişti. nu confundă religia cu religiozitatea. în Marx Engels Lenin. însă un materialist dialectician. În Rusia religia avea un caracter feudal. pe terenul luptei de clasă care se desfăşoară în fapt şi care educă masele mai temeinic şi mai bine decât orice”79. Când sistemul politic a fost subordonat partidelor socialiste şi comuniste. Cu privire la atitudinea partidului muncitoresc faţă de religie. p. 482. Un preot care „îşi îndeplineşte conştiincios munca de partid… poate fi primit în rândurile social-democraţiei”. Lenin distinge. statul se va separa de aceasta. nu pe terenul unei propagande abstracte. atât timp cât statul reprezenta forţa politică dominantă în societate. Lenin. religia avea un rol important în viaţa poporului. „Pentru partidul proletariatului socialist. „Noi cerem ca religia să fie o chestiune particulară faţă de stat. care au devenit „forţa conducătoare”. reprezenta o instituţie şi numai când va fi depăşit feudalismul. religia nu este o chestiune particulară… nu poate şi nu trebuie să aibă o atitudine indiferentă faţă de inconştienţa. Despre religie. „Marxismul – scria Lenin – trebuie să fie materialist. Muncitorii şi ţăranii credincioşi trebuie atraşi şi nu îndepărtaţi de partid. Independenţa religiei faţă de sistemul politic nu se identifică cu poziţia partidului.I. ignoranţa sau obscurantismul care se manifestă sub forma credinţelor religioase”. dar ca activitate privată. 484. iar acesta era un sprijinitor al Bisericii. ci în mod concret. adică să pună problema luptei împotriva religiei nu în mod abstract. mereu aceeaşi. Credincioşii să fie atraşi în lupta revoluţionară. când nu fusese înfăptuită încă o revoluţie burgheză. 80 Idem. În stat cetăţenii să nu fie discriminaţi „în funcţie de credinţele lor religioase”. dar în nici un caz nu putem considera religia drept o chestiune particulară faţă de propriul nostru partid”. „Noi trebuie să luptăm împotriva religiei. În statul burghez religia continuă să existe.

Clanul şi totemul (E. dintre idealism şi materialism. Durkheim) Emile Durkheim (1853-1917) a continuat şi dezvoltat concepţia lui Comte în legătură cu religia. Durkheim a evidenţiat limitele concepţiei lui Comte în domeniul sociologiei. Este considerat unul dintre întemeietorii sociologiei ca ştiinţă modernă şi „reprezentantul cel mai prestigios al sociologismului”. Şi societatea este o realitate sui generis. Divinitatea şi religia au un rol similar. Preocupările lui Durkheim în legătură cu religia erau simultane cu cele referitoare la morală. are viaţă. elementele intrate în combinaţie dau cu totul altceva decât suma aritmetică a acestora. impunându-se membrilor ca ceva divin. reuşind să elaboreze o explicaţie sociologică originală asupra fenomenului religios. Tot acolo erau adunate treptat şi începuturile ştiinţelor. „Şcoala sa numără câţiva dintre cei mai însemnaţi sociologi ai Franţei moderne. ca în concepţia lui Kant. care preocupa pe mulţi la începutul secolului al XX-lea. El delimitează realitatea individuală de cea socială. La început religia reprezintă şi o filosofie (ca mod de gândire) şi ştiinţă (ca mod de explicare şi cunoaştere). Categoriile filosofice şi logica s-au desprins din gândirea religioasă. 59 Universitatea SPIRU HARET . ca şi în chimie. dar nu a unei morale raţionale şi abstracte. Unii considerau că este necesară o schimbare a concepţiei despre morală ca practică. din această simbioză iniţială. Bucureşti.3. iniţiată şi stimulată de filosofia germană nu era încheiată. interesat de acest aspect practic al vieţii sociale. iar opera sa a însemnat o adevărată revoluţie pentru mai toate ştiinţele sociale şi spirituale”81. ca realitate socială. Organismul nu este suma părţilor componente. 132. Durkheim era adeptul unei stabilităţi morale.4. o calitate pe care părţile separate nu o au. p. Puterea morală (respect. Franco Ferroratti şi Roberto Cipriani îl consideră pe Durkheim un moralist. Societatea se compune din indivizi. Dar. cu propriile caracte- _____________________ 81 Traian Herseni. Viaţa spirituală a omului îşi are originea în societate. Prin religie societatea se sacralizează pe ea însăşi. Morala şi religia comunităţii se impun individului şi consolidează coeziunea socială. Polemica şi în legătură cu religia. Socialul şi divinul se suprapun. filosofia şi ştiinţele ivindu-se ulterior. Sociologie. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. ci a moralei concrete. constrângere) există în societate. dar este de acord cu ideea că religia reprezintă un prim stadiu în dezvoltarea spiritualităţii umane. 1982.

Reprezentările sociale au alt statut şi alt conţinut decât reprezentările individuale. sunt date simple cu care fiecare este înzestrat nativ. categoriile cunoaşterii se formează pe bază empirică. 60 Universitatea SPIRU HARET . Omul religios nu mai simte doar înfrângerea. să scăpăm din aceste dificultăţi contrarii”83. diferitele caracteristici sunt îmbinate şi abstractizate în definiţia unei categorii (noţiuni). Durkheim se desprinde de explicaţiile care considerau religia o manifestare emotivă (teamă. categoriile. Reprezentările colective sunt rezultatul cooperării. Polirom. Iaşi. ca realităţi independente. de sentimente de tot felul. Ansamblul credinţelor şi sentimentelor comune dintr-o societate formează „conştiinţa colectivă” a acesteia. admiraţie. Durkheim concluziona că şi explicaţiile raţionaliste (apriorismul) şi cele experimentaliste sunt unilaterale şi nu reuşesc să explice decât superficial specificul cunoaşterii umane. p. Faptele sociale nu sunt o simplă dezvoltare a faptelor psihice. 1941. 79. 1995. ca într-un mozaic. Sociologie et philosophie. Categoriile cunoaşterii sunt. Existenţa lor este apriorică omului. membrilor. pe de o parte. care se realizează prin indivizi. p. Religia nu s-a născut din contactul individual al individului cu natura. prosternare) a omului în faţa realităţii naturale şi sociale. de credinţe. activă încă în timpul său. ele există anterior şi condiţionează cunoaşterea. în urma observaţiilor şi analizei realităţii concrete. după care. care are o viaţă proprie. diviziunea muncii etc. nu sunt apriorice societăţii ci sunt rezultatul experienţei de cunoaştere colectivă şi istorică a societăţii. Unii apreciau că noţiunile. Ea este „înainte de toate. în legătură cu originea categoriilor cunoaşterii. Cealaltă orientare.). ci şi o _____________________ 82 83 Emile Durkheim. nu derivă din experienţă. o nouă atitudine devine posibilă. şi în primul rând printre aceste idei. Societatea nu reprezintă doar un grup de indivizi care trăiesc pe acelaşi teritoriu. nu numai în spaţiu ci şi de-a lungul istoriei. apriorice individului. Formele elementare ale vieţii religioase. Paris. aprecia că noţiunile. credem noi. PUF. Durkheim considera că în felul acesta rezolvă şi o veche dispută. ele trebuie studiate obiectiv. sunt experienţa acumulată şi concentrată a întregii umanităţi. Prin concepţia sa. ca un fapt colectiv. pe care societatea o transmite şi o impune indivizilor. afirmă Durkheim. pe de alta. Emile Durkheim. Ea nu este determinată de individ ci de societate (structura socială. care permite.ristici. „Dar dacă se admite originea socială a categoriilor. se află idealul moral care este principala sa raţiune de a fi”82. 54. ci numai în societate. un ansamblu de idei.

p. după un sfert de veac de preocupări în acest domeniu. Altele reprezintă ataşamentul omului faţă de societate în ansamblul ei. până la zeii religiilor la care se închină85. Durkheim şi sociologia religioasă. folosite de membrii ei. ci îşi are rădăcinile în societate. _____________________ 84 Alfred Fouille. Omul consideră că viaţa sa. destul de răspândită în timpul său. existenţa este determinată de forţe divine. Durkheim aderă însă la opinia. în toate religiile. naturalul. de spirite. p. Unele îl leagă pe om de concetăţeni (stimă. E. Această suprapersonalitate creează şi păstrează valorile comunităţii. Apariţia lucrării sale fundamentale referitoare la religie – „Formele elementare ale vieţii religioase. este supus acestuia84. ed. Paris. Durkheim constată că religia cuprinde forme de manifestare foarte variate. afirmă puterea comunităţii şi îl antrenează pe individ dincolo de limitele sale. confucianism). În alte concepţii. reprezintă o nouă etapă în cristalizarea concepţiei sale. La morale. Prin celelalte însă omul reprezintă o parte a întregului social. Simbolurile sunt „reprezentări colective”. prin ele. că specific religiei este împărţirea existenţei în două domenii fundamental deosebite – sacrul şi profanul – sacrul fiind domeniul religiosului. l’art et la religion d’après Guyau. Sistemul totemic în Australia” –. Bucureşti. comun este supranaturalul: lumea misterului. Religia oferă simboluri fundamentale care contribuie la păstrarea şi reproducerea valorilor şi instituţiilor comunităţii. 1901. care nu mai poate fi generată doar de suportul sufletesc al individului. aspectele comune ale acestor manifestări? Unii consideră că. 1935. 85 George Tâţu. Durkheim şi totemismul ca religie primară. Care ar fi specificul. să facă înţeles ceea ce depăşeşte inteligenţa. 3. de Dumnezeu. este „emblema” comunităţii. divinitatea.emulaţie spre divin. 61 Universitatea SPIRU HARET . 135. dar şi ele se referă la divinităţi. Primele sunt înlăuntrul societăţii şi individul. a necunoscutului şi a neînţelesului. În religie membrii unei comunităţi sintetizează o experienţă „suprapersonală”. Există şi religii care au mai puţin concretizată ideea de divin (religiile „ateiste”: budism. Felix Alcan. ar încerca să explice. rămâne independent în cadrul comunităţii. esenţial în religie ar fi divinul. mai puţin rigidă şi mai realistă. gândirii. E. Durkheim remarcă existenţa a două feluri de sentimente pe care omul le are în cadrul societăţii. Şi ceremonia religioasă este o exaltare colectivă. IV. Tipografia seminarului monahal Cernica. Religia ar fi deci un fel de speculaţie asupra a tot ce scapă ştiinţei. afecţiune). respect. de la noţiunile generale.

1980. care exprimă realităţi colective”88. din care mai târziu s-au născut filosofia şi ştiinţa. Clanul e cea mai simplă formă de organizare socială. Totemismul este prima formă de obiectivizare a credinţei religioase. p. La baza totemismului este credinţa în totem. 7. a sacrului. Grupul totemic este clanul. se apără. Formele elementare…. Prades. nu se căsătoresc _____________________ 86 José A. 69 (janvier-mars). 87 Robert N. în „Archives de sciences sociales des religions”. 88 Emile Durkheim.). Durkheim preciza că îşi propune să studieze cea mai primitivă şi mai simplă religie cunoscută. dar fără totem n-ar fi putut exista. p. p. nr. animale etc. religion et société dans l’oeuvre durkheimiene. se ajută. 1990.Unii comentatori observă că Durkheim a manifestat un interes deosebit în ansamblul preocupărilor sale sociologice pentru „sociologia religioasă”. Ca şi Comte. în „Archives de sciences sociales des religions”. Bellah se întreabă însă: de ce Durkheim nu a analizat una dintre religiile contemporane care-i erau foarte cunoscute şi a recurs la totemismul aborigenilor australieni ca subiect pentru cartea sa de bază?87 În introducerea la „Formele elementare…”. Durkheim consideră că religia este cel mai vechi sistem de reprezentări ale omului. Bellah. care ne va ajuta să înţelegem creştinismul şi celelalte religii moderne. Durkheim aprecia că în religie sunt câteva elemente eterne care supravieţuiesc tuturor formelor particulare în care este învelită succesiv gândirea religioasă. nr. 62 Universitatea SPIRU HARET . Bellah a remarcat importanţa atribuită de Durkheim valorilor morale şi religioase în explicarea realităţii sociale. Morale. sociologic este explicat într-o manieră nouă. „Concluzia generală a cărţii pe care o veţi citi – precizează Durkheim. Reprezentările religioase sunt reprezentări colective. din primele pagini – este că religia e un lucru eminamente social. vom descoperi ce este comun tuturor religiilor. Fenomenul religios a devenit pentru el „un element fundamental care constituie nucleul esenţial şi indispensabil al vieţii sociale”86. În această credinţă naivă şi grosolană. în care toţi membrii se consideră uniţi prin acelaşi strămoş (plante. Reprezentările religioase s-au format în colectivitate. arată Durkheim. Robert N. 9-25. Sacré et société. antropologi). în societate şi nu individual. 69 (janvier-mars). Cei desemnaţi prin acelaşi nume totemic formează o mare familie (respectă totemul. Chiar dacă totemismul mai fusese prezentat (de istorici. în Australia sunt menţionate sute de totemuri. 22.

Dar concepţia sa nu este lipsită de absolutizări şi limite inerente oricărui început. Sacrul fiind transfigurarea societăţii. referitoare la populaţiile primitive care au supravieţuit până astăzi. dar este o veritabilă religie pentru că are la bază o clasificare a întregii existenţe în sacru şi profan. George Tâţu. El s-a înfeudat în formele religioase arhaice şi a pierdut interesul pentru evoluţia în timp a manifestării fenomenului religios. numeroase şi temeinice. Ca mulţi dintre înaintaşii săi. „Or religia. „Fenomenele religioase se organizează cu totul natural. structuralistă. 63 Universitatea SPIRU HARET .5. „dumnezeii sunt expresia simbolică a societăţii”. antropologică. op. Durkheim dezvoltă o concepţie mecanicistă asupra societăţii. adică lucruri separate de celelalte. interzise – credinţe şi practici care unesc în aceeaşi comunitate sufletească. Printre aceştia sunt menţionaţi: Macel _____________________ 89 90 Idem. valorifică sociologic scrierile antropologice. 54. În schimb. Durkheim a contribuit fundamental la elaborarea şi consolidarea sociologiei religiilor. Comunitatea păstrează (o proiecţie sublimă. religia şi societatea se identifică. Religia este sacralizarea vieţii sociale. cit. Totemismul este o exprimare „emblematică” a societăţii respective. 3. religia este socială atât prin originea. dar prin temeinicia argumentelor şi ipotezele sale a influenţat un număr însemnat de specialişti şi discipoli care au studiat comunităţile primitive din perspectivă sociologică.a. cât şi prin caracterul său. numită Biserică. El minimaliza rolul individului în viaţa religioasă şi neglija contribuţia psihologiei religiei la cunoaşterea acestui fenomen. Primele sunt stări de opinii.). în două categorii fundamentale: credinţe şi rituri. structurilor. oamenii adoră proiecţiile lor colective.. răspunde intereselor colectivităţii. Totemul devine o transfigurare a comunităţii. cele din urmă sunt moduri de acţiuni determinate”90. este un sistem solidar de credinţe şi practici relative la lucruri sacre. asupra totemului. Continuatorii lui Durkheim Prin opera sa. norme comune. Totemismul este o formă religioasă primară. p. 11. o creaţie) concepţii. Astfel existenţa clanului (a societăţii) se suprapune peste comunitatea totemică. Prin religie. precizează Durkheim. ş. Durkheim consideră că totemismul reprezintă prima formă de obiectivare a fenomenului religios. ele consistă în reprezentări.între ei. Divinizarea normelor. pe toţi credincioşii”89.

p. mistică. 92 Universitatea SPIRU HARET . Les fonctions sociale du saccre. Paris. Omul este dominat de cre- _____________________ 91 Marcel Mauss. George Davy. El sesizează două stadii în dezvoltarea acestei mentalităţi. În această etapă primitivii gândesc „altfel” decât omul actual. mulţi au remarcat limitele concepţiei lui Durkheim în legătură cu societatea şi religia. Centre d’Etude et de promotion de la lecture. Maurice Halbwachs. Nu gândesc „mai rău”. În asemenea viziune Durkheim nu s-a preocupat de raporturile complexe dintre religie şi celelalte subsisteme sociale. În „Funcţiile sociale ale sacrului” (1906) el arăta că „lucrurile sacre sunt lucruri sociale”92. Durkheim extindea concluziile asupra întregii religii. nepotul lui Durkheim. ci numai cel ritual (recunoscut social) este făcător de sacru. Marcel Mauss (1872-1950). Spre exemplu. Mentalitatea primitivă este afectivă.Mauss. G. Religiile au rolul de a exprima (traduce) şi de administrare a sacrului. Creştinismul. Louis Gernet. să fie concomitent în mai multe locuri. plante) şi i se pare normal ca în acelaşi timp să fie şi el şi altul. François Simiand. Aceasta nu este „antilogică”. religia şi societatea se identifică. Paul Fauconnet. oameni. 1968. formate iniţial şi rămase apoi neschimbate. Lucien Lévy-Bruhl (1857-1939) a studiat mai ales mentalitatea omului primitiv. Le Bras menţiona că gândirea lui Durkheim este rigidă şi dogmatică. dar se călăuzeşte după alte principii. Lucien Lévy-Bruhl. primitivul îşi identifică persoana cu restul lumii (lucruri. primitivul nu este religios. În primul stadiu. e un stadiu „prereligios”. Marcel Granet. Mauss. Oeuvre. dar nu orice sacrificiu. În societăţile arhaice mecanismele fenomenului religios sunt mai clare şi mai evidente. 64 1970. ar putea fi cercetat mai adecvat de către psihologie şi filosofie.a. La Sociologie. A. ş. animale. aşa cum procedează Max Weber. fiind încărcat de emotivitate. a sesizat mai clar şi înaintea unchiului său rolul „sacrului” în definirea fenomenului religios. Dintre aceşti continuatori. înglobată în supranatural. dar au o gândire „prelogică”. Deşi studiază numai societăţile arhaice. Celestin Bouglé. Gabriel Le Bras91. să aibă moduri paralele de gândire şi evaluare. 5. oferind explicaţii şi pentru alte forme de manifestare a fenomenului religios. Les Editions de minuit. dintre religie şi stat. Paris. 1. deşi s-a ocupat mult de societăţile primitive – analizează noţiunea de „mana” – este mai preocupat de explicarea religiei societăţilor avansate istoric. Şi societatea şi religia sunt înţelese metafizic. aprecia el. La baza sacrului se află sacrificiul.

Gândirea sălbatică. El trăieşte în miraculos. între el şi exteriorul său sunt necesare treceri. Omul realizează primele operaţii cu această invazie de calităţi de provenienţă sensibilă. după o lungă experienţă de viaţă. Bucureşti. aprofundează şi face mai convingătoare această ipoteză. Prin antropologia structurală. religia reprezintă o formă ulterioară de spiritualitate. p. dar fără să remarce deosebirea de aceasta. medieri. Ea este la fel de riguroasă ca şi cea a abstractului. sistematizează lumea după criterii proprii93. Optica pozitivistă a lui Comte şi Durkheim. dar şi paralel cu cunoaşterea ştiinţifică. Lévy-Bruhl arată că la început omul nu era religios. se identifică cu acesta. obiecte de cult. Acest sistem de relaţii cu lumea este diferit de cel raţional (abstract). Logica sensibilului este un mod de cunoaştere bine articulat şi există nu numai independent. Se conturează un „sine” ca existenţă separată. Omul primitiv nu are logica gândirii actuale. superstiţii. credinţe. lumea este percepută ca un conglomerat de calităţi pe care el le percepe concret. În acest fel omul se integrează în unitatea sa cu natura. Dar pentru aceasta el desprinde calităţile de suportul material şi tratează calităţile ca pe nişte „umbre” fără suport real. Existenţa sa naturală se separă de miraculos. Între natural şi supranatural. 65 Universitatea SPIRU HARET . a fost răsturnată. Acum. ritualuri de trecere. dar funcţionează altfel. Editura Ştiinţifică.dinţe. este mai apropiat de inconştient. El realizează astfel un transfer din lumea realului nemijlocit în cel al simbolurilor („umbre” care semnifică ceva). În gândirea sălbatică omul nu se diferenţiază de lume (nu este spectator mundi). care vedeau în religiozitate prima etapă a dezvoltării spiritualităţii. 163. practici magice. Abia în al doilea stadiu al evoluţiei gândirii se iveşte posibilitatea apariţiei religiei. este o logică a sensibilului. atribuindu-i naturii propriile lui calităţi. 1970. Gândirea sălbatică (în 1962 publică lucrarea Gândirea sălbatică). omul începe să înţeleagă faptul că este diferit de ceea ce-l înconjoară. nu se mai integrează nemijlocit în restul lumii şi în supranatural. a primitivului este o logică a sensibilului. Claude Lévy-Strauss. nu este conştient de deosebirea dintre sine şi celelalte. pentru că numai pe acestea le simte şi le înţelege. se identi- _____________________ 93 Claude Lévi-Strauss. Este o logică universală pentru că nu numai primitivii au acest mod de gândire. începe să le coordoneze. a calităţii. Lévi-Strauss considera că individul începe prin cunoaşterea empirică a calităţilor. Se iveşte astfel religia: forţe supranaturale.

66 Universitatea SPIRU HARET . Weber) În concepţia lui Max Weber (1864-1920). Mitologia este îmbinarea acestui material arhaic transmis prin tradiţie. Acest comportament.fică cu aceasta şi fără mediere nu este loc pentru sacru. sociologia nu studiază esenţa fenomenului religios – care preocupă teologia.6. Aceste structuri care există înaintea gândirii logice. care dau mitului un sens în fiecare epocă. Antropologia structurală îşi propune să studieze cele mai elementare şi mai universale manifestări ale spiritualităţii umane. o logică a simbolurilor. Weber preocupându-se de rolul pe care religia îl are în diferite domenii (etică. Sociologie de Max Weber. nu gândesc oamenii prin mituri. Misterele se pot combina în structuri nenumărate (ca imaginile din caleidoscop).). Din această structură arheologică fac parte şi miturile. aceasta a rămas în gândirea arhaică. 1968. exprimate ca simboluri. Michel Foucauld menţiona că înaintea istoriei şi gândirii oamenilor există o arheologie mentală. p. Rolul social al harismei (M. cea mai mică unitate din structura unui mit) termenul „mitologem”. convinsă că acestea s-au perpetuat mereu şi reprezintă suportul pentru explicarea globală a omului. prin natura sa neobişnuită. influenţează celelalte activităţi. există doar cât priveşti în această maşină de vise (caleidoscopul). ci „comportamentul religios ca o activitate aici jos (diesseitig)”94. Miturile ar putea fi înţelese prin descompunerea lor în particulele componente. Presses Universitaires de France. ci miturile gândesc prin oameni. Simbolurile din mituri sunt astăzi moarte ca semnificaţie. Lévi-Strauss descompune miturile în „miteme” (fragmente minime) pe care le clasifică în paradigme. „într-un mit se de poate întâmpla orice”. 153. Importantă este însă structura mitului. elaborate în gândirea sălbatică prin gruparea în diferite structuri a calităţilor sensibile. reprezintă un sistem de simboluri păstrat în inconştient. economie etc. Miturile sunt combinaţiile trăite.a. Paris. potopul universal ş. miturile sunt totalităţi. filosofia religioasă – sau legitimitatea credinţei. Karol Kerényi creează (pentru aceste forme mitice elementare. Structurile arhaice se impun oamenilor. nu este deosebire între sacru şi profan. ca expresie religioasă purtătoare a informaţiilor despre sacru. Asemenea mitologeme ar fi: eterna întoarcere. nu există religie. Conceptul central folosit în opera sa nu este „sacrul” ci „divi94 _____________________ Julien Freund. 3. combinarea simbolurilor. După Lévi-Strauss. politică.

Sociologia religiei. ieşite din comun. utilizabil nu numai pentru creştinism sau monoteism ci şi pentru alte forme de religiozitate. Spre exemplu. îi conferă şi unele calităţi pe care nu le avea până atunci. administrativă. relaţiile dintre speranţa mântuirii şi modul de viaţă ş. nu poate fi analizată raţional. 1998. alegerea sau numirea unui domnitor. şi care nu poate fi câştigată în nici un fel. 449. de către Rudolf Sohm. fireşte extracotidian”95. este o sursă originară de legitimitate. Weber generalizează în sociologie termenul de harismă. Editura Teora. Deţinătorul harismei are o putere necontestată.şi numai în acest caz merită ea pe deplin acest nume – fie o facultate ce revine unui obiect sau unei persoane pe care acestea o posedă în chip natural. vorbim despre o autoritate carismatică”96. şef. discută apariţia religiilor. operă rămasă neterminată şi publicată postum. titlul sub care este publicat cel de al V-lea volum din „Economie şi societate”. 1994. Editura Porto-Franco. „Sociologia religiei”. Harul există nu numai în domeniul religios ci şi în cel laic. la sfârşitul secolului al XIX-lea. neraţională. Ilie Bădescu. Max Weber.a. Termenul fusese preluat din varianta greacă a Bibliei. deosebirea dintre vrăjitori şi preoţi. „… Când autoritatea se întemeiază pe devotamentul faţă de o persoană recunoscută ca fiind purtătoarea unor calităţi neobişnuite. diplomat.nul”. fie că ea poate şi trebuie să fie procurată artificial pentru un obiect sau o persoană printr-un mijloc oarecare. p. Istoria sociologiei. este preluată de succesor. continuatorul lui Petru în Scaunul Apostolic. Bucureşti. îl respectă. pe care îl consideră mai general. Galaţi. În societatea modernă birocratică harisma se „rutinizează”. iar harisma tradiţională este transmisă prin hirotonisire preoţilor şi episcopilor. care se impune. se transmite pe baza funcţiei sau a statutului legal. Subordonaţii i se supun. atrage şi supune voluntar şi necondiţionat. constată că „şeful” are „calităţi” neobservate anterior. 10. Calvinismul însă a dezvă- _____________________ 95 96 p. Papa. O personalitate se naşte cu acest har. Dar harisma poate fi transmisă. Prin harisma naturală se manifestă o altă formă de dominaţie în societate (alături de dominaţia legală. Harisma personală se stinge o dată cu personajul sau când acelui personaj îi dispare această calitate excepţională. exemplare şi chiar sacre. ierarhică. deţine şi el acest har. bazată pe represiune). Până la protestantism a predominat harisma personală şi tradiţională. „Harisma poate fi .. Harisma funcţiei (birocratică) se stinge o dată cu calitatea de „şef”. care îl foloseşte în dreptul canonic. Iisus i-a înzestrat pe apostoli cu anumite haruri. 67 Universitatea SPIRU HARET .

Orăşenimea apuseană a promovat ideea că ţăranul este un credincios exemplar. conformistă. raţionalizează dogmele sub influenţa oraşelor şi a personalului de cult. care nu cunoştea „Thora”.luit „misterele” Bisericii şi Scripturilor. ce legătură are credinţa cu morala. Intensitatea religioasă a sectelor a fermentat în mediul orăşenesc. Această trăire extraordinară influenţează activităţile ordinare (obişnuite): credinciosul doreşte mereu să facă voia lui Dumnezeu şi-şi călăuzeşte viaţa şi activitatea după credinţă şi principiile religiei. Orăşenimea este eterogenă. mediul cultural ş. Mântuirea este o trebuinţă (o dorinţă). Ţăranul practică o religie în legătură cu natura. emoţie. Comportamentul omului în legătură cu divinul cuprinde activităţi extraordinare. mituri. Păturile mijlocii sunt mai receptive la religiile noi. Se pot stabili. rutinizând harisma şi interpretând lumea raţional. magie. În iudaismul târziu „plugarul” era cel fără Dumnezeu. Electiv. conţine superstiţii. În Rusia. Mai ales în scrierile despre religiile orientale.a. Conduitele credincioşilor au semnificaţie religioasă. Toma d’Aquino aprecia că ţăranii sunt creştini de rang inferior. orientează preferinţa spre un anumit mod de relaţii cu sacrul. când Biserica a devenit o instituţie de stat. dar necondiţionată material. Păturile sociale privilegiate simt mai puţin nevoia mântuirii. ţăranii s-au revoltat păstrând creştinismul „de rit vechi”. Şi pentru acestea religia poate fi importantă. ţăranii se orientează spre conservatorism religios. Ambianţa naturală în care trăiesc este suportul unei religiozităţi bogate.. Concepte ca „păcat”. războiul. credinţa ţărănimii e simplă. tradiţională. Birocratică. pe care nu o acceptă. dar încearcă să se ridice spre comportamentul religios al păturilor superioare. arta. politica. astfel. erotismul. tradiţii. Specificul ocupaţional. „umilinţă” sunt considerate de elitele dominante o lipsă de demnitate. Sociologul încearcă să înţeleagă suportul religios. dar în felul acesta ei îşi „legitimează” statutul. Ele au la bază dimensiuni care depăşesc posibilitatea înţelegerii ştiinţifice cuprind intuiţie. sunt raportate la societate. Weber a observat o „afinitate electivă” între religiozitate şi diferite categorii sociale. economia. aşa cum ale oamenilor au semnificaţie socială. prin ocupaţii. dar nu livrescă. În realitate. mistic sau chiar bigot. deşi nobilii se diferenţiază economic. Ţăranii au un spirit practic. Nobilimea ereditară este omogenă religios. iluminare. Pătura 68 Universitatea SPIRU HARET . clima şi zona geografică. etc. anumite corespondenţe între purtătorii sociali şi forma de religiozitate. religiozitatea lor este fără speculaţii teoretice. fiind considerat un credincios de mâna a doua.

Fenomenul religios cuprinde activităţi.1. Lucrul în sine (numenul) poate fi cunoscut numai prin „intuiţie intelectuală”. etc97. modul în care numenul îmbracă forme concrete. un domeniu. nemurirea. împrejurările în care 97 _____________________ Immanuel Kant. Nobilimea hindusă. Aceste probleme ale raţiunii pure sunt: libertatea. Dumnezeu. tâmplari. În Etica protestantă şi spiritul capitalismului. consideră activitatea economică o preocupare inferioară. meşteşugari cu profesii variate). de anumite colectivităţi – sociologia religiilor cercetează modul în care sacrul se manifestă în societate. 3. locuri sfinte. Ca sociologie de ramură – preocupată de un aspect. relaţii cu alte manifestări sociale. comportamente. Iudaismul rabinic al oraşelor este preocupat de comerţ. care exaltă rolul activităţii politice. pe care noi o putem observa şi cerceta empiric. Empiric putem constata doar faptele.7. Weber a analizat profund rolul pe care înţelegerea modalităţii de mântuire îl poate avea asupra destinul unei epoci istorice. 46. Kant afirma deosebirea dintre cunoaşterea apriorică şi cea empirică. muzică religioasă. brahmanii. aristocraţia chineză a aderat la confucianism. Cunoştinţele apriorice nu-şi au izvoarele în experienţă. Sacrul se dezvăluie prin credincioşi. icoane. cu intensităţi. într-o bogată hierofanie. Bucureşti. p.7. starea de religiozitate este difuză. Dumnezeu ni se arată prin forme variate. pe când creştinismul a fost iniţial îmbrăţişat de producătorii ambulanţi (pescari. 1969. Ca fenomenologie socială. dezvăluindu-ni-se. Pentru înţelegerea societăţii este necesară şi studierea acestei dimensiuni care le influenţează şi pe celelalte. Cercetarea sociologică a religiilor 3. În islam afinitatea este spre activitatea militară. trăiri şi forme variate. Obiectul studiat de sociologia religiilor Sociologia religiilor studiază modul în care sacrul şi credinţa se manifestă ca fapte sociale. fenomenele. constatând gradul de religiozitate. dar reprezintă permanent o dimensiune a societăţii. Cu două secole în urmă. Sociologul va studia religia ca fenomen social şi comunităţile religioase. corelându-se în forme variate. 69 Universitatea SPIRU HARET . ele „sunt independente absolut de orice experienţă”. distribuirea acesteia. practici şi ritualuri. criterii de referinţă. Sociologul nu-i va studia doar pe credincioşi ci întreaga societate. Critica raţiunii pure.conducătoare. Editura Ştiinţifică.

instinctuală. dar pe baza experienţei sacre a comunităţii. „Tot aşa – scria Durkheim –. credinţele şi practicile vieţii sale religioase credinciosul le-a găsit de-a gata la naşterea sa. se manifestă prin indivizi. indiferent de nivelul cultural al individului şi societăţii ilustrează că între ştiinţă şi religie raporturile sunt mai complexe. arăta _____________________ 98 Emilé Durkheim. Bucureşti. credinţă. Acestea sunt variate în timp şi spaţiu. intelectualizat. Societatea. Se consideră uneori că pentru omul modern. formele de conducere şi organizare a Bisericilor şi cultelor. pe altele le modifică. El cercetează empiric şi comunităţile formate din credincioşi: statutul acestora.unii sunt mai credincioşi iar alţii indiferenţi sau chiar atei. religia cuprinde relaţii. pentru sociologi. anterior individului. Regulile metodei sociologice.a. criterii. 70 Universitatea SPIRU HARET . există social. tradiţii şi se referă la ele prin tot ce face. Ansamblul credinţelor unei societăţi reprezintă după Durkheim o parte a „conştiinţei colective”. religia este inutilă. noul venit o cunoaşte şi se raportează la ea. Sociologia este preocupată de sacrul „trăit”. Dar persistenţa religiozităţii. pe unele dintre ele le respectă. 58. sau se împotriveşte lor. iar el există şi se manifestă pe baza credinţei sale. care se stinge pe măsura dezvoltării ştiinţei şi a cunoaşterii. dacă ele existau înaintea lui. Înzestrarea biologică a omului are predispoziţii religioase. 1974. viaţa religioasă ni se înfăţişează ca „fapte”. Sociologii au insistat asupra obiectivităţii sociale a acestui fenomen. Unele interpretări reduc religia la o manifestare pur spirituală sau la o formă a conştiinţei. iar religia are un caracter obiectiv şi o viaţă proprie care urmează o existenţă specifică. Fenomenul religios are un caracter obiectiv. iar menţinerea ei pare inexplicabilă. relaţiile din cadrul lor. care nu se stinge cu fiecare individ ci este transmisă. Recunoscând caracterul obiectiv al fenomenului religios. înseamnă că ele existau în afară de el”98. p. sociologia nu-l reduce la o manifestare biologică. se impune acestuia. Intelectualismul a considerat religia o consecinţă a ignoranţei. o formă a conştiinţei ş. Omul găseşte în societate aceste modele. un organism format din diverse componente. Dar. Editura Ştiinţifică. determinată de existenţă. norme. nu este o sumă a indivizilor ci o realitate nouă. Ca fenomen social. procese. specifice comunităţilor de credincioşi. Pe acest suport s-a aprofundat opoziţia dintre ştiinţă şi religie. Psihologia religiei îl studiază pe credincios. înzestrat ştiinţific şi tehnic. Şi ca fenomen social dar şi concentrată în comunităţi. moduri de organizare.

Ele s-ar preciza. „O doctrină religioasă. pentru că nu pot fi modificate sau suprimate prin voinţa individuală. Isidor Mărtincă. temelia pe care se clădeşte cunoaşterea fenomenelor sociale. naţiunile. Individul le găseşte în comunitatea unde se află şi se raportează la ele. ca valori ale comunităţii sunt o realitate obiectivă. Cercetătorul le înregistrează şi le studiază folosind mijloace. prin două caracteristici: a) sunt exterioare individului şi b) se impun individului. 20. Religia ca existenţă obiectivă nu e doar socială. arta. Bucureşti. Faptele religioase sunt observabile. el făureşte şi sisteme spirituale. vizibile. le adoptă sau le refuză. cum ar fi: dreptul. Faptele sociale nu au natură organică (biologică) şi nici individuală (psihologică). Dilthey arată că există sisteme obiective de cultură. încălcarea lor atrage o reacţie din partea colectivităţii. bisericile. a altora mai greu observabilă. p. Peter Berger aprecia că şi proiectul are un statut independent faţă de om. „Prima rădăcină a oricărei religii este nostalgia omului după Dumnezeu şi lucrurile divine”100. care constă în respectarea normelor impuse de propria conştiinţă. printre care şi religia. concrete. „Faptul” este existenţa fenomenului la nivelul experienţei înregistrată sociologic. Pe baza lor elaborează concluzii. 71 Universitatea SPIRU HARET . „instrumente” ştiinţifice specifice. după Durkheim. Se deosebeşte de faptul moral. care îl stăpâneşte. Casa Şcoalelor. Uneori fenomenul social este discutat sinonim cu faptul social. făurită de-a lungul istoriei şi evoluţiei speciei umane. 1944. ci şi antropologică. de proiectant. exercită o oarecare constrângere asupra lui99. Aşa cum omul construieşte obiecte materiale. p. Obiectivitatea unora dintre aceste manifestări este mai evidentă. Faptul religios îşi are specificul său. după cum sunt şi moduri obiective de organizare socială: statele.Luckmann. Chiar dacă religia este considerată o proiecţie umană. 434. Tomul I. o rugăciune sau un rit nu sunt mai puţin «obiective» decât o lege sau un produs industrial”. explicaţii. 100 Pr. Introducere în sociologie. Ideile şi practicile religioase. Scheme de teologie fundamentală. îl călăuzeşte. El se deosebeşte prin conţinut de celelalte fapte sociale. omul îşi depăşeşte natura biologică prin construirea unor lumi obiective. ştiinţa. îl transcende. provenite prin tradiţie şi de obiceiuri. Faptul social este considerat de Durkheim un dat ontologic. ca „un lucru”. _____________________ 99 Eugeniu Sperantia. teorii. Religia ar fi după Dilthey unul dintre sistemele spiritului obiectiv. Faptul religios constă în simţământul de dependenţă al omului faţă de puterea divină.

10226. a obiectivităţii acestuia. viaţa religioasă. Toate aceste fapte obiective care au în vedere sacrul. vol. moduri de organizare şi grupare a credincioşilor etc. Obiectualizarea fenomenului presupune conceperea acestuia ca o realitate dată. posibilităţile cumpărătorilor. „Ar putea afirma că religia este o viabilizare a sacrului. pentru că acesta nu are nuanţe peiorative. că pentru credincios Dumnezeu există obiectiv. Desroche precizează că preferă termenul de „viabilizare” (vizualizare) şi nu de „administrare” a sacrului. Religion (Sociologie de la) în La grande encyclopedie. adică un ansamblu de proceduri doctrinale. Afirmarea caracterului obiectiv al religiei are printre consecinţe şi posibilitatea studierii ca obiect a acesteia. personalul de cult. indiferent de opinia şi credinţa noastră. p. Toată această „viabilizare” în planul social a religiei este preocuparea sociologiei religiilor. a măsurii în care credinciosul are sau nu motive să creadă.La realizarea faptelor sociale. Ce definiţie ar putea da sociologul fenomenului religios?. Cei care participă conştient. Ideile religioase. este ceva real. Şi la realizarea faptelor religioase oamenii participă mai mult sau mai puţin conştient. comportamente. tendinţa de a vinde la preţul cel mai ridicat este reglată de concurenţă. El cuprinde niveluri diferite şi forme variate de exteriorizare a experienţei sacrului: manifestări teoretice. _____________________ 101 Henri Desroche. avem în vedere. Această problemă este rezolvată de credincios anterior cercetării ştiinţifice. Cercetând fenomenul religios. 16. analistului) şi pe care acesta o poate organiza conceptual ca obiect al cercetării sale. Cercetarea sociologică studiază experienţa sacrului. formează acea componentă a societăţii pe care o numim fenomen religios. religiozitatea. Participarea mai puţin conştientizată este reglată prin concurenţa legilor sociale. Fenomenul religios este o componentă integrată în sistemul social. se întreabă Henri Desroche. şi aceştia sunt în primul rând preoţii. Participarea conştientă este mult mai semnificativă pentru influenţarea proceselor sociale. le influenţează mai puternic. Spre exemplu. care se află în afara subiectului (cercetătorului. existentă (preexistentă). Studierea sociologică a fenomenului religios nu presupune cercetarea existenţei lui Dumnezeu. practici religioase. oamenii participă mai mult sau mai puţin conştient. cultuale şi organizatorice…”101. acumularea şi perisabilitatea mărfii etc. sfinţenia ca manifestare a individului şi a comunităţii sociale. 72 Universitatea SPIRU HARET . folosit de alţi sociologi.

trecerea din lumea credinţei în cea raţională.2. pentru un artist nu toate florile sunt la fel de frumoase. „a-l considera în el însuşi. Cluj-Napoca. a interpreta faptele religioase „sub unghiul care le este propriu”103. a ştiinţei. Situarea cercetătorului pe poziţiile unui cult (sau credinţe) atrage evaluări ideologice sau teologice în legătură cu celelalte. 103 Adrian Marino. 3. iar un credincios poate face dintr-o floare un obiect sacru. Belmont. Fenomenul religios va fi urmărit în cercetare după propriile sale norme şi criterii. Din punct de vedere sociologic. antisociale. 1992. McGuire. stranii. Înregistrarea informaţiilor. în ceea ce are el ireductibil şi original”. 73 Universitatea SPIRU HARET . J. Transpunerea lor în raţional înseamnă contestarea. The Social Context. să se implice în acesta?. Cel mai frecvent această înregistrare şi interpretare ulterioară realizează un transfer. Religion. Wordsworth. 1980. Obiectivitatea sociologului Şi sociologii preocupaţi de alte domenii se confruntă cu întrebarea: poate fi cercetat un fapt sau un fenomen social fără ca cercetătorul să-i aparţină.convingerile. Unele manifestări par. indiferent dacă din alte perspective par neobiective. p. neobişnuite etc. Hermeneutica lui Mircea Eliade. În parte. 99. Publishing Company. Înţelegerea fenomenului religios şi a credinţei presupune pătrunderea în structurile sale originale şi demontarea „logicii” proprii a credinciosului şi a acestui mod de viaţă spirituală. pentru că experienţa sacrului nu este în întregime raţională. Pe când.7. exprimate şi mai ales practicate. acest transfer închide drumul cunoaşterii şi explicării. 8. Wach afirmă că toate religiile şi confesiunile trebuie studiate „fără ură şi fără părtinire”. În acest spirit vor trebui cercetate toate credinţele şi cultele dintr-un areal geografic. Third Edition. Poţi studia credinţa dacă _____________________ 102 Meredith B. p. Editura Dacia. o religie nu este superioară alteia şi nu presupune nici aprecieri ca: cei credincioşi sunt superiori celor necredincioşi. imposibilitatea înţelegerii. din perspectivă raţională. explicită. Sociologul este ca un botanist care studiază la fel toate florile. Mircea Eliade insista pentru înţelegerea fenomenului „în propriul său plan de referinţă”. sentimentele sunt înregistrate în măsura şi în forma în care devin aspecte ale fenomenului. a manifestărilor reale se face fără modificarea lor. absurde. sunt dezvăluite. contestându-le această calitate celorlalte plante102.

Dar tot sociologii au exprimat şi opinia că cel care rămâne în afara fenomenului. nu poate să vorbească despre aceasta. Acesta seamănă cu un orb care vorbeşte despre culori”104. chestionarele sunt restituite albe. este greu să fii un cercetător obiectiv al fenomenului religios. La rândul lor. se apreciază că implicarea religioasă şi adeziunea la o confesiune ar afecta obiectivitatea cercetării şi evaluarea realistă a constatărilor. Mulţi credincioşi refuză să colaboreze sau consideră o impietate să-şi dezvăluie intimitatea vieţii religioase faţă de un „străin”. Emile Durkheim sublinia la început că „cine n-a adus în studiul religiei nici un fel de sentiment religios. Unii consideră această tentativă o profanare a vieţii mistice. Max Weber preciza că el „este insensibil la muzica religioasă”.nu eşti credincios? Sunt considerate artificiale uneori cercetările realizate „din exterior”. o vulgarizare a comuniunii personale cu Dumnezeu. Situaţia este identică pentru cele mai multe ramuri ale sociologiei. Max Weber considera că cei care cercetează viaţa socială ar trebui să se dispenseze de valorile morale. 117. existând tentaţia aprecierii din perspectiva propriei credinţe. Robert Bierstedt aprecia că sociologia nu este o ştiinţă normativă. se referă la ce există nu la ce ar trebui să existe. pentru a cunoaşte secta secretă a „Căutătorilor” (care încercau să intre în contact cu extratereştrii) a introdus în comunitate patru observatori care au practicat şi chiar au crezut un timp în ceea ce făceau. Spre exem- _____________________ 104 După H. Pentru o cunoaştere profundă este necesară o trăire. întrebările rămân adesea fără răspuns. Henri Lévi Bruhl afirma că pentru a cunoaşte misticismul nu e nevoie să fii mistic. Desroche. op. Leon Festinger (1956). o integrare şi participare la viaţa religioasă. p. etice. politice. 74 Universitatea SPIRU HARET . Ea presupune cunoaşterea obiectivă şi independentă de dorinţele şi opţiunile cercetătorilor. comunităţile religioase sunt uneori refractare la contactul cu cei care le studiază din alte perspective. procedând ca un fizician. Dacă eşti un credincios autentic sau fanatic. nu-l poate înţelege. cit. Din cealaltă perspectivă. Adeziunea la o trăire religioasă şi integrarea într-o comunitate de credincioşi se apropie de modul de gândire a unui teolog. În cazul sondajelor de opinie. Henri Desroche menţiona că cercetătorul se află între Scyla şi Charybda.. subiecţii se eschivează. două pericole printre care este nevoit să navigheze. chiar dacă vorbeşte despre el. Religia nu este binevoitoare cercetării ştiinţifice.

Histoire générale du protestantisme. „Primul curs de sociologie de la Harvard College. care sau constituit în „Grupul de sociologia religiilor”. În Statele Unite a fost creat (1921) „Institutul de cercetare socială şi religioasă”. într-un capitol „(De la sociologia religioasă la sociologia religiilor)” prezintă succint evoluţia modului în care.plu. unii (Serge Bonnet. F-A. trei volume 1961-1964). Léonard. În Franţa. J. Poulat). a fost ţinut de un pastor congregaţionist. Gabriel Le Bras. un fel de „sociologie a gardienilor”105. Jean-Paul Willaime. Traité de sociologie du protestantisme. E. inclusiv empirice. la dezvoltarea empirică a sociologiei au contribuit dominicanii reuniţi în jurul lui L. de la o sociologie făcută de teologi. iar în Europa cercetarea universitară reprezenta doar 21%. care a publicat multe volume (pe baza a peste cincizeci de anchete) în legătură cu viaţa religioasă. aproximativ 41%.Isambert. sociologia rurală nu este o preocupare a ţăranilor. a iniţiat o amplă anchetă în legătură cu practica religioasă („religia trăită”). Dintre aceştia. Jean-Paul Willaime. Protestantismul european s-a preocupat mai ales de fenomenologia grupurilor religioase şi nu a instituţiei bisericeşti (Roger Mehl. aceasta a devenit o disciplină independentă confesional. Sociologia criminalităţii nu este cercetată de criminali. 1965. 2001.S. Desroche. o cercetare „socio-bisericească”. În jurul lui Le Bras s-a adunat după război o şcoală de discipoli (H. Pentru o mai bună evanghelizare. 117. Maitre. Maurice Montuclard. Iaşi. _____________________ 105 106 Idem. Numeroasele cercetări.R. Lebret. un specialist în drept canonic. L. 51 şi urm. iar primul departament de la Universitatea din Chicago a fost înfiinţat de un pastor baptist”106. fiind socotită uneori neautentică. Sociologia religiilor. În Franţa. „Sociologia era în mod clar înscrisă într-un proiect pastoral şi concepută ca un instrument de acţiune”. după Durkheim şi discipolii săi. Au fost înfiinţate multe asociaţii „internaţionale” preocupate de sociologia religiilor. în 1891-1892. Ulterior se încearcă centralizarea datelor adunate în numeroase ţări şi realizarea unor sinteze în legătură cu această dimensiune a realităţii sociale. din cadrul Centrului Naţional de Cercetare Ştiinţifică (C. Prin anii 1965-1966 cercetarea fenomenului religios era în America. p.G.N. p. au generat puţine teoretizări până la al doilea război mondial.J. Institutul European. pastorii americani s-au preocupat de sociologie. 75 Universitatea SPIRU HARET .) din Paris. Henri Desroche) au devenit sociologi profesionişti.

). Într-un răspuns dat lui Martin Buber. p. loialitatea cooperării şi. Sociologii care s-au ataşat exagerat de o credinţă. Cerinţa ca omul de ştiinţă să fie religios este considerată uneori „o pretenţie obscurantistă”. pe care le consideră obiectul său de cercetare şi în ambianţa cărora trebuie să trăiască. s-au integrat treptat disciplinelor teologice. deşi spera să fie neconfesională. Specialistul cercetează faptele concrete. şi teist şi ateist. de multe ori preferă să studieze alte credinţe decât pe cea personală. 49 (134). El este de acord însă cu opinia dintr-un articol apărut în 1952. mai ales. 74.a. 20 decembrie 1993. s-a orientat spre catolicism. dincolo de acestea este domeniul metafizicii şi teologiei108. Dar profesiunea de sociolog al religiei este exercitată de obicei de persoane care nu sunt nici bigote. 76 Universitatea SPIRU HARET .„Conférence internationale de sociologie religieuse (CNRS). terestre. dar nici complet necredincioase sau împotriva credinţei. evaluări din perspectiva altor teologii şi ideologii ş. referindu-se la propria sa religiozitate. convingerea comunităţii religioase că cel „intrus” nu va interveni în activitatea normală a comunităţii şi nu-i va aduce prejudicii ulterioare (divulgarea unor informaţii. ajungând până la apologia acesteia. În aceste condiţii se impune sinceritate. polemizând contra celorlalte. concluzii nerealiste. Cercetarea sociologică este preocupată de studierea tuturor experienţelor religioase. Religie şi psihologie în „Cotidianul-supliment cultural”. Carl Gustav Jung afirma că a fost considerat şi gnostic şi agnostic. în Anglia: „Faptele mai întâi şi teoriile după aceea reprezintă punctul cheie al operei lui Jung. nr. „Sociologia era considerată «o ştiinţă auxiliară pastoraţiei»107. Încercând să se deconfesionalizeze. El este un empirist de la început şi până la sfârşit”. din 1989 îşi schimbă denumirea în „Société internationale de sociologie des religions” (care reunea 445 de membri. Alţii fac efortul de a păstra o cale de mijloc în cercetarea diferitelor variante confesionale. Unii dintre ei promovează deschis o cercetare de pe poziţiile acelei religii. anul III. p. Carl Gustav Jung. _____________________ 107 108 Idem. şi mistic şi materialist. trebuia să facă servicii Bisericii. Şi grupul şi sociologul sunt conştienţi că integrarea este temporară. 1. înfiinţată în 1948 de Jacques Leclercq. Cercetătorul se integrează în grupul religios pentru a consemna manifestarea „fenomenologică” a credinţei. Astăzi există mulţi sociologi ai religiei care aparţin diferitelor Biserici. din 47 de ţări). Cercetătorul este conştient că prin neadeziune spirituală îi vor rămâne necunoscute sau ascunse anumite dimensiuni ale religiozităţii.

Scopul principal este acela de relevare a unor realităţi şi pe cât posibil explicarea lor. Spre exemplu.7. În general. care interesează şi pe sociologi. mai ales din perspectivă neteologică ar contribui la slăbirea intensităţii vieţii religioase. că printr-o diasporă există pericolul unei schisme etc. – sunt aspecte care pot fi folosite şi pentru consolidarea comunităţilor. descrieri. Paris. 3. Cunoaşterea ştiinţifică a fenomenului religios nu urmăreşte contestarea sau evaluarea dogmelor. Centre d’Etude et de Promotion de la Lecture. p. _____________________ La Sociologie. Această convingere intelectualistă şi-a găsit reprezentarea şi în postulata opoziţie dintre ştiinţă şi religie. 198.3. Dar concluziile ştiinţifice pot fi folosite şi instrumentate deopotrivă şi în sens pozitiv şi în cel negativ. dar şi pentru destrămarea acestora. există de mult timp în arhive şi diverse scrieri. atunci când există un interes în acest sens. studierea şi constatarea faptului că în unele comunităţi religioase relaţiile dintre credincioşi sunt şubrede. credinţelor şi practicilor. 77 109 Universitatea SPIRU HARET . Intervenţia în accelerarea sau blocarea acestora aparţine altor subsisteme ale vieţii sociale.Specialistul în sociologia religiilor îşi poate avea şi el viaţa sa religioasă. Precum şi că studierea din perspectivă teologică a unui cult ar avea ca scop sau consecinţă supraevaluarea valorilor şi virtuţilor acelui cult şi diminuarea celorlalte. Apartenenţa la o credinţă şi la o confesiune este o problemă intimă. 1970. capacitatea cercetătorului de a identifica starea de religiozitate. Ca în oricare domeniu. preocupările ştiinţifice în legătură cu fenomenul religios nu-l face pe cineva mai credincios sau mai necredincios. personală. a le câştiga încrederea. Cercetarea sociologică empirică a religiilor Observaţii empirice în legătură cu viaţa religioasă. cunoaşterea informează asupra realităţii şi astfel sprijină evoluţia normală a proceselor sociale. Preocuparea sociologului este însă ca ideile şi practicile sale religioase să nu afecteze caracterul obiectiv al cercetărilor sale. Din secolul XIX sunt folosite tot mai frecvent anchetele sociale şi chestionarele care cuprind şi întrebări referitoare la viaţa religioasă109. de a se apropia de credincioşi. de a sesiza în complexitatea vieţii sociale faptele şi manifestările religioase. interesul pentru fenomenul religios presupune o intuiţie specifică a sacrului. De obicei. S-a făcut uneori şi observaţia că studierea fenomenului religios. statistici. că practicile contravin ordinii sociale.

Frédéric Le Play (1806-1882) a întreprins cercetări de teren. În ianuarie 1937 apare revista „The Public Opinion Quarterly” (P. este ştiinţa despre grupurile omeneşti şi despre legile care acţionează în cadrul lor.Q. 1935-1971 apărută în 1972 (3 volume. Cercetările cu acest profil încep să capete un caracter sistematic în unele ţări. El atrage atenţia asupra faptului că sondajele de opinie nu pot fi privite doar ca surse de informare statistică. George Gallup şi Claude Robinson publică în P. Lucrarea The Gallup Poll. publicând „Clasele muncitoare europene” (în şase volume). Jacques Sutter a publicat La vie religieuse des Français a travers les sondages d’opinion (1944-1976).O. Între cele două războaie mondiale sondajele în legătură cu religia s-au înmulţit. Alexis de Tocqueville (1805-1859) remarca rolul important al religiei în formarea şi dezvoltarea democraţiei americane. Louis Réne Villermé (1782-1863).388 p. cu preocupări şi interese proprii. unde sunt cuprinse şi rezultatele în legătură cu viaţa religioasă.Q. În iunie 1938. România (Spiru Haret) ş. un compendiu al datelor culese între 1935 şi 1938 de „Institutul American de Opinie Publică”. În Germania (Max Weber). El „a măsurat” sentimentul religios al familiilor muncitoreşti. 78 Universitatea SPIRU HARET . în care figurează şi întrebări referitoare la religiozitate. mărturisindu-şi preocuparea de evaluare a sondajelor nu numai ca „un mijloc de argumentare ci şi ca oglindă a societăţii”. abatele Henry de Tourville. prezintă pe larg situaţia religiei. În Franţa. 2. Clasificând formele de comunitate (de grupare a indivizilor). printre cele 25 de rubrici avea în atenţie şi religia. În Franţa.) care începe să publice rezultatele sondajelor de opinie. după părerea lui. În explorarea parohiilor catolice a experimentat şi metoda monografică. Din şcoala lui Le Play. Ele aduc în atenţie o problemă fundamentală. Ştiinţa societăţii. în 1840.). el consideră Biserica o comunitate permanentă. în „Nomenclatorul faptelor sociale”.Printre primele este menţionată ancheta asupra sărăciei proletariatului londonez. prezenta Academiei de ştiinţe morale şi politice. un celebru memoriu asupra muncii copiilor din mine. erau răspândite chestionare şi adunate informaţii sociologice la începutul secolului XX. Primii sociologi încercau să clarifice problemele sociale care se iveau în condiţiile procesului accelerat de formare a industriei moderne. Public Opinion. pe care l-a corelat cu bugetul (veniturile) acestor familii.a. începută în 1886 de către Charles Booth (1840-1915) şi soţia sa. publicată în 17 volume. Cercetările lui Le Play conţin date importante în legătură cu societăţile religioase.O.

sociologii creştini colaborează ştiinţific în cercetarea comunităţilor religioase budiste. Interesul acestui demers este numai cunoaşterea ştiinţifică a realităţii. 79 Universitatea SPIRU HARET . Acest deziderat este uşor de realizat când nu există interese materiale sau afective. 2.metodologică şi epistemologică. Editions du CNRS. La vie religieuse des Français a travers les sondages d’opinion (1944-1976). sondajele au impus treptat. Deseori se impune precizarea explicită a raporturilor cercetării sociologice cu o anumită religie. Desroche arată că. 6. demersul original şi specificul sociologiei religiilor ca disciplină autonomă de studiere a fenomenului religios. protestantismul nu are elemente de drept canonic. pozitivism. 82. catolice. 1984. J. sociologiile independente. sociologiile paraconfesionale. Roger Mehl în Traité de sociologie du protestantisme. realizate de confesiunile respective. Tome 1. marxism). H. Participarea credinciosului la ceremonii trebuie evaluată diferenţiat pentru _____________________ 110 Jaques Sutter. Sociologies religieuses. Spre exemplu.. H. la egală distanţă de toate problemele şi de toate apologeticile. condusă numai de epistemologia sa. Spre exemplu. de pe poziţiile diferitelor organizaţii religioase protestante. Gabriel le Bras avertizează că tipologia religiozităţii propusă de el se referă la catolicism. cea a raportului dintre cantitativ şi calitativ. sociologiile paraideologice care studiau şi evaluau religiile din perspectiva unor criterii ideologice şi filosofice (pragmatism. academii independente politic şi religios. 3. sociologia religiilor s-a dezvoltat în trei direcţii: 1. stabileşte o tipologie sociologică a protestantismului. după al doilea război mondial. evaluări ideologice. din perspectivă laică. metodologia sa. Paris.a. deontologia sa. 111 H. fără utilizarea concluziilor şi rezultatelor cercetării pentru recomandări. Wach aprecia că o sociologie neteologică este independentă. dintre cifre şi cuvinte110. dar poate exista şi o sociologie religioasă a nereligioşilor sau o sociologie a factorilor religioşi din perspective nereligioase111. Desroche menţiona posibilitatea existenţei unei sociologii religioase a religiei şi a unei sociologii nereligioase a religiei. activităţi misionare. practicate de universităţile de stat. În acelaşi timp. arătând că. Cercetările empirice. spre deosebire de catolicism. p. dar când se adaugă şi un sociolog budist pot apare divergenţe. dintre numeric şi discursiv. islamice ş. Sociologia religiei este deschisă la toate experienţele religioase. Desroche. în sistemul ştiinţelor. dacă perspectiva cercetării sociologice nu vine dinspre o credinţă (confesiune) ea nu vine nici dinspre o necredinţă. p.

Burgalassi. sunt mari decalaje în cunoaşterea diferitelor aspecte şi componente ale fenomenului religios. Studiile publicate consemnează şi anumite insuficienţe existente acum în studierea fenomenului religios. aderând astfel discret la ideea că mântuirea sufletului se poate obţine numai prin biserică. Europenii se preocupă cu predilecţie de catolicism. Această bogată activitate de adunare a informaţiilor şi de redactare a unor concluzii are însă mai ales un caracter local şi pragmatic. neglijând noile forme religioase. iar când sunt avute în vedere. Dar multe dintre noile credinţe se află abia la începutul organizării eclesiastice şi. de prezenţa la biserică. în comparaţie cu cele unde este facultativă şi voluntară. pe lângă periferializarea interesului pentru „secte”. mai ales cea europeană. Pretutindeni au fost iniţiate cercetări de sociologia religiilor. ortodoxie şi mai nou de islamism sau de alte religii necreştine. _____________________ S. magie şi ocultismul modern. Multe cercetări empirice au în vedere doar religiile majoritare dintr-un anumit spaţiu geografic şi politic. în „Studi di sociologia”. p. extra ecclesiam nulla salus. şi-a concentrat atenţia asupra caracterului eclesiastic. adună date mai ales statistice. pe care ele nu le-au atins încă. Cercetările empirice nu mai au la bază o concepţie unitară. Preocuparea exagerată pentru înregistrările statistice şi măsurabilitatea unor dimensiuni ale fenomenului religios au unilateralizat şi chiar artificializat anumite analize şi concluzii. 80 112 Universitatea SPIRU HARET . 1988. Sociologia. de exteriorizare a religiozităţii. sunt comparate reducţionist cu forme religioase mature. Per una lettura storicamente adequata dell’evoluzione della sociologia religiosa europea. în vederea construirii unor noi sinteze şi teorii explicative a fenomenului religios. Thomas Luckmann menţiona că cercetările empirice s-au cantonat în sociografie. Există o pluritate a preocupărilor.Bisericile unde prezenţa la biserică este obligatorie. o tematică foarte variată. mişcările mesianice. se remarcă uneori tendinţa de generalizare a concluziilor specifice credinţelor majoritare sau tradiţionale şi asupra altor forme de manifestare a religiozităţii. în multe cazuri interesându-se cu predilecţie de practica religioasă. În acest context. osificate. iar concluziile şi constatările sunt eterogene. ca urmare. Sub diverse titulaturi s-au făcut sondaje chiar în fostele ţări comuniste. 262. ele sunt neglijate de sociologia eclesiologică. fără o teoretizare profundă112. 3-4. n-au fost realizate evaluări de ansamblu a cunoştinţelor acumulate. dar care nu poate fi omogenizată.

7.4. instituţiile socialpolitice moderne nu mai au nevoie de o legitimare religioasă. _____________________ Françoise Champion. În evul mediu şi chiar în timpul revoluţiilor şi mişcărilor economico-sociale care au inaugurat societatea modernă.De pe această poziţie. Aspecte metodologice ale cercetării religiei Un rol esenţial în studierea fenomenului religios are menţinerea cercetării în sfera religiozităţii. a naturii sale. Ulterior însă. Permanent articulate. adică consecvenţa calitativă. fiecare dintre aceste două dimensiuni este. religia a avut un rol important prin dimensiunile sale utopice şi eshatologice. „În definiţiile clasice din sociologia religiilor. Dumnezeu şi lumea transcedentului nu sunt probleme ale cercetării sociologice. După cum precizează Françoise Champion. În Franţa. secularizarea societăţii contemporane este o concluzie frecventă în sociologia religiilor. în diferite societăţi moderne. spre exemplu. „sociologia religiilor se prezintă majorităţii ca sociologia unei morţi anunţate”. cercetările de sociologia religiilor atrag atenţia asupra declinului religiilor tradiţionale şi se ocupă pe larg de procesele de secularizare caracteristice societăţilor contemporane. Dumnezeu este un domeniu al căutării. sau a teologizării ei. cercetarea conţinutului şi naturii cărţilor sacre sau a lui Dumnezeu. conceptul de secularizare aduce în atenţie două dimensiuni: pierderea influenţei instituţiilor religioase asupra societăţii şi ştergerea progresivă a ideii unui garant divin a instituţiilor şi valorilor sociale. Neglijarea acestui aspect îmbracă forma depersonalizării cercetării. Recomposition du religieux (manuscris. a unor practici laice etc. „Cauza determinantă a secularizării ar fi. 1993). Uneori cercetarea religiozităţii este amestecată cu elemente de cultură şi artă. una cu alta. evaluări teologice. cel puţin în Occident. secularizarea societăţii coincide practic cu pierderea influenţei Bisericii catolice asupra unor categorii de populaţie. cu cercetarea tradiţiilor şi obiceiurilor. 81 113 Universitatea SPIRU HARET . Cercetările constată o diminuare a rolului instituţiilor religioase în viaţa socială. Alteori cuprinde preocupări misionare. contextul mecanismelor de producţie industrială şi modul de viaţă care îşi are originea în acestea”. La rândul lor. nu e posibilă o analiză concretă. a moralei. mai mult sau mai puţin accentuată şi divers modelată”113. în curs de apariţie. ele sunt „argumentate” ştiinţific. În aceste împrejurări. 3. omul societăţii industrializate devine tot mai indiferent faţă de religie.

atlasele – care prezintă dispersia credincioşilor. parohii. În unele religii. semnul crucii nu are semnificaţie religioasă. cu diferite grade de credibilitate: datele din recensăminte. instituţii. În vederea cercetării. Fenomenul religios i se prezintă specialistului ca un domeniu social distinct. statisticile instituţiilor laice (primării. Socioanalizele statistice ajută la cunoaşterea schimbărilor în timp a unor aspecte ale vieţii cultului. modelul de grupare administrativă etc. frecvenţa serviciilor.Urmărirea semnificaţiei religioase se impune pe tot parcursul cercetării. episcopii).. . Ele oferă date referitoare la amplasarea comunităţilor de credincioşi. eforturile ştiinţifice încep cu precizarea cât mai operaţională a specificului său calitativ. Geografia religioasă şi sociografiile înregistrează răspândirea teritorială a fenomenului. Anuarele statistice. personalităţi etc. pentru identificarea realistă a domeniului şi problemei cercetate pot fi folosite şi studiile de geografie religioasă şi statistica religiei.a. judecătorii.a. bibliografii. sunt stabilite aspectele care vor fi investigate: aspectul eclesiastic.oferă sugestii în legătură cu sănătatea comunităţilor religioase.a. Aşa că întrebările în legătură cu botezul. Precizarea continuă pe măsura identificării mai exacte a aspectului sau a problematicii care reprezintă obiectul cercetării. necesitatea construirii unor Biserici ş. nu pot fi cuprinse decât pentru eşantioane de subiecţi care aparţin anumitor forme religioase. relaţiile interconfesionale. Şi analiza statistică evidenţiază prezenţa populaţiei credincioase şi a unor culte pe zone. În analizele statistice sunt folosite. precum şi a răspândirii în spaţiu a credincioşilor. a personalului de cult. ministere) sau religioase (parohii.. crucea ş. circulaţia informaţiei religioase. În legătură cu acestea sunt identificate elementele care vor trebui analizate: eşantioane. relaţiile laic-religios. au rol important în cunoaşterea fenomenului religios. Informaţiile statistice au un grad sporit de 82 Universitatea SPIRU HARET . în comparaţie cu celelalte fenomene sociale. reprezentările procentuale. localităţi. manifestarea religiozităţii în raport cu realităţile geografice şi demografice. Hărţile religioase. Cunoscând cât mai concret ce anume este urmărit prin cercetare. protopopiate. care sunt adecvate studierii acestor elemente. Obiectivele cercetării corelează scopul cu modalităţile de studiere. Botezul copiilor nu este un fapt religios pentru Bisericile care practică botezul spre adolescenţă. graficele. În perspectiva cercetării empirice. Pentru că aceleaşi fapte pot fi religioase pentru o religie sau cult şi nereligioase pentru altele. coeziunea comunităţii ş. metodele şi tehnicile de cercetare.

folosirea unor instrumente de adunare a datelor.). 117 Idem. În vederea adunării informaţiilor există „procedee metodologice prin care datele empirice iau o formă cantitativă sau sunt prezentate ca şi cum ar fi cantitative”114. prelucrarea şi interpretarea acestor date. p. folosesc „metode extensive”. subordonează conţinutul cercetării faţă de tehnicile de adunare a datelor. 274. p. care vor să identifice răspândirea unor aspecte în zone şi populaţii mari. studiul panel116. Metodologia empirică are meritul că sporeşte obiectivitatea informaţiei şi realismul concluziilor cercetării dar are şi limitele sale: inhibă imaginaţia creatoare. analiza de conţinut. Pentru foarte multe aspecte ale vieţii religioase statistica nu poate oferi informaţii (intensitatea credinţei. uneori atrage dificultăţi în cercetarea fenomenului. codificate. p. Dar această grupare este relativă. cum ar fi interviul. cu eşantioane numeroase. Dintre aceste procedee mai frecvent folosite sunt: măsurarea (înregistrarea unor calităţi pe o scală numerică). Atunci când problema studiată este de profunzime. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.exactitate. manifestarea trăirii religioase. chestionarul. 83 Universitatea SPIRU HARET . Contactul nemijlocit cu fenomenul religios se face prin cercetările de teren. Folosirea unor metode complexe şi sofisticate nu aprofundează întotdeauna cunoaşterea. indicatori). studiul de caz şi strategiile de simulare117. Temele cu un caracter mai general. dar chiar aceştia ezită câteodată să-şi dezvăluie religiozitatea. Nu numai că există interese variate de a spori sau micşora numărul credincioşilor. 1982. gradul de informare a credincişilor etc. Alegerea metodelor de cercetare depinde de scopul urmărit. fragmentează exagerat realitatea. neramificate. dar acest aspect nu poate fi absolutizat. Metodologia cercetării sociologice. Bucureşti. Chestionarele pentru aceste eşantioane cuprind întrebări mai simple. Sunt anuare statistice care declară că asupra unor Biserici şi culte nu pot oferi cifre deoarece religia respectivă consideră că numărarea şi înregistrarea statistică reprezintă un păcat. 115 Idem. se referă la un aspect. 158. Şi _____________________ 114 Lazăr Vlăsceanu. experimentul. ignoră dimensiunea teoretică115. operaţionalizarea (conceptele sunt concretizate în variabile. apelându-se la un număr mai mic de subiecţi „metodele de colectare a datelor sunt intensive”. cu puţine întrebări deschise. Aici sunt recomandate de obicei: observaţia. un segment al domeniului. Chiar datele recensământului sunt contestate uneori. 56. 116 Idem.

locului de muncă. consemnări ocazionale). pe lângă reprezentativitatea sociologică se impun şi alte criterii. în cazul ţării noastre. pentru cunoaşterea religiozităţii se recurge la relatarea verbală a subiectului. îi conferă grade diferite de sinceritate sau posibilitate de dezvăluire a trăirii religioase. Pentru pătrunderea în profunzimea fenomenului religios chestionarele sunt mai ramificate şi mai detaliate. Sociologul îşi adună informaţii concrete din surse şi prin metode variate. pasajele în care sentimentele religioase sunt mai bine conturate. Specificul confesional presupune eşantioane separate şi chiar instrumente specifice de adunare a informaţiilor. Foarte utile sunt înscrisurile mai puţin cenzurate (jurnale intime. să încerce să-şi analizeze religiozitatea. După împrejurări acestea pot fi mai mult sau mai puţin relevante. adecvate studierii religiozităţii. numărul acestora va fi prea mic pentru a fi concludent. În multe cazuri. La stabilirea eşantioanelor. Şi 84 Universitatea SPIRU HARET . iar informaţia este prelucrată de calculatoare. şcoli) sunt semnificative chiar eşantioanele mai restrânse numeric. elimină mai ales aspectele intime. De cele mai multe ori este necesară eşantionarea după criteriul confesional. Investigarea unor grupuri instabile teritorial sau prin specificul muncii (lucrează în transport. navetişti). Când se încearcă pătrunderea în profunzimea fenomenului. angajaţii permanenţi. Când sunt difuzate (publicate. sezonieri. Pentru cercetarea religiozităţii (a fenomenului religios în general) este important şi criteriul stabilităţii domiciliului. aplicarea acestor instrumente şi aplicarea este realizată de către specialişti. Credinciosul este rugat să-şi descrie starea sufletească. Dar acestea sunt puţine şi greu accesibile. un eşantion „neconfesional” va oferi date aproape numai pentru ortodoxie. aduse la cunoştinţă) de obicei autorul intervine asupra lor şi le cenzurează. Specialistul urmăreşte subiectul studiat şi în ambianţa sa. scrisori. În cazul chestionarelor mai generale. precum şi specificul muncii. construcţii. Sunt folosite şi teste psihosociologice. Chiar dacă în eşantion vor apare şi reprezentanţi ai altor religii. a unor tendinţe abia în curs de conturare. Atunci când intenţia cercetării este de a pătrunde în profunzimea unui aspect sunt necesare cercetări adecvate pentru fiecare cult.în al doilea caz pot fi folosite chestionare şi interviuri. sesizarea nuanţelor. sesizează aspecte care n-au fost evidenţiate în preanchetă şi nu sunt surprinse în chestionar. Textele pot fi analizate îndelung şi din perspective variate. şi codificate aplicarea se face prin operatori de anchetă. Uneori asemenea date provin din analiza relatărilor scrise ale subiecţilor. Pentru că. În cazul comunităţilor mai stabile (sate. presupune eşantioane mai mari.

sau ambiguitatea unei religiozităţi autentice. poate să ilustreze căutarea. mărturisesc mai spontan şi mai autentic trăirea religioasă. contradictorialitatea. a unui protocol gândit din timp de cercetător depinde mult de măsura în care reuşeşte să câştige încrederea partenerului de discuţie. prin administrarea de către operatorii de anchetă sau prin autoadministrare. fără să solicite foarte intens. o discreţie. care. pe baza unui ghid. determină din partea celui anchetat un comportament verbal sau nonverbal. La acestea se adaugă şi calităţile cercetătorului de a stimula prin întrebări relatările subiectului. dar. la faptul că nu se va răsfrânge negativ asupra celui care răspunde. Cel mai frecvent cunoaşterea empirică a fenomenului religios şi mai ales a opiniei în legătură cu propria religie şi religiozitatea comunităţilor se realizează pe baza chestionarelor. ori cu duritate. reprezintă o neclaritate a subiectului în legătură cu propriile sentimente. în raport cu ipotezele cercetării. Câteodată sunt mai adevărate răspunsurile contradictorii. că nu urmăreşte scopuri misionare şi de prozelitism etc. În legătură cu relatările subiecţilor există unele rezerve. Acest talent se referă şi la garantarea caracterului intim al relatărilor. Succesul interviurilor realizate. frământarea spirituală religioasă. explicaţii asupra aspectelor pe care subiectul le consideră numai de interes personal. deseori din comoditate.discuţiile ocazionale aduc informaţii în legătură cu religia. Cercetătorul se întreabă în ce măsură răspunsurile redau autentic starea de religiozitate a persoanei respective. ce urmează a fi înregistrat în 85 Universitatea SPIRU HARET . uneori sunt mai puţin cenzurate. Chestionarul „reprezintă o succesiune logică şi psihologică de întrebări scrise sau de imagini grafice cu funcţie de stimuli. mai rar. de cele mai multe ori există o jenă. Când discuţia este organizată sau este înregistrată. La aceasta se adaugă faptul că limbajul obişnuit pare foarte sărac pentru redarea sentimentelor religioase profunde. şi pentru a camufla o situaţie autentică. În multe cazuri cel care relatează. credinciosul încearcă şi el să-şi organizeze răspunsul şi să-şi cenzureze relatările. Chestionarele adaugă la contactul personal dintre cercetător (operator) şi subiecţi (eşantion) un „instrument” de înregistrare „mai obiectivă” a informaţiei. Uneori aceasta apare ca o selecţie conştientă. oferă răspunsuri stereotipe şi formale. În multe cazuri răspunsurile neadevărate nu sunt conştiente. o oarecare pudoare în legătură cu un fenomen atât de intim ca fenomenul religios. Încrederea pe care o inspiră operatorul de interviu şi caracterul ştiinţific al cercetării contribuie la un dialog util.

răspunsurile devin mai superficiale. încercând să diversifice şi să nuanţeze problema studiată. Metodologia cercetării sociale. ori o anumită problemă. iar analiza lor este mai îndelungată.scris”118. Observatorul are conturată problema care-l interesează atât de clar încât el distinge şi reţine din acel univers factorii semnificativi şi de interes. În cazul unor cercetări de profunzime. Având în vedere posibilitatea adunării informaţiilor „factuale” şi prin alte mijloace. Metoda observaţiei este cea mai generoasă pentru cunoaşterea fenomenelor sociale şi oferă informaţii globale precum şi de detaliu. Un bun observator poate sesiza aspecte mai profunde şi mai realiste decât cele obţinute prin alte modalităţi. Probabil cea mai frecventă metodă de adunare a informaţiilor în legătură cu fenomenul religios este „Observaţia”. Bucureşti. 1975. Uneori observaţia este precedată de documentare şi de studierea din alte surse a realităţii care-l interesează. urmăreşte un scop: el urmăreşte ceva anume şi într-un mod adecvat. 119 Lazăr Vlăsceanu. de componente şi activităţi. 209. În perspectivă. Observatorul social. a acţiunilor şi interacţiunilor. este preocupat prealabil de un „protocol” în care se fixează asupra elementelor spre care să-şi îndrepte atenţia în mod prioritar. în mare parte. evenimentelor. În aceste împrejurări. Spiritul de observaţie este însă şi rămâne. chestionarele sunt mai mari şi mai complexe. Indiferent dacă observă fenomenul religios în ansamblul său. cercetarea devine mai anevoioasă. spre deosebire de spectator sau de simplul asistent. „…Observaţia constă în investigarea sistemică. 1986. în domeniul sociologiei religiilor sunt folosite mai frecvent chestionarele de opinie. Cu cât însă instrumentele de cercetare devin mai complexe. 86 Universitatea SPIRU HARET . aplicate unui eşantion mic sau pe subiecţi de specialitate (preoţi. p. relaţiilor şi proceselor dintr-un câmp social dat”119. o înzestrare subiectivă. 140. pastori. Chestionarul în investigaţia sociologică. subiecţii se îndepărtează de colaborarea cu cercetătorul. Fără un ghid clar. un talent. mistici. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. teologi). Cu acest prilej. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. el va selecta şi structura elementele de _____________________ 118 Septimiu Chelcea. realitatea observată pare un amalgam de situaţii. metodologia cercetării sociale face recomandări pentru sporirea calităţii observaţiei şi obiectivizarea concluziilor acesteia. Bucureşti. pe care puţini oameni o au şi o pot exterioriza în spirit obiectiv. pe baza unui plan dinainte elaborat şi cu ajutorul unor instrumente adecvate. putem include şi subordona observaţiei şi alte metode de cercetare. p.

să pătrundă în locurile interzise. Persoana este rugată chiar să scrie aceste mărturisiri. Observaţia se realizează şi în legătură cu un credincios. mari sărbători. în studierea fenomenului religios. În aceste împrejurări cercetătorul face efortul de a se identifica „onest” cu membrii comunităţii. Este discutat conţinutul şi recitit fragmentul. se realizează mai ales asupra comunităţilor de credincioşi. concluzia va fi mai generalizabilă. Atunci când subiecţii sunt studiaţi folosind mai multe procedee de investigaţie se realizează un „studiu de caz ”120. 59. el îşi va selecta aspectele de interes. dar se consideră că aceasta minimalizează obiectivitatea cercetării. Poate fi studiat „ca un caz” un credincios sau mai mulţi. fără intervenţii şi pe cât posibil fără să se remarce ca „străin” de grup. Uneori observaţia este înţeleasă ca o incitare a subiectului cercetat la dezvăluiri. Preocuparea în legătură cu problema studiată îl deosebeşte. fie comunităţi stabile (care frecventează o biserică) fie asupra unor comunităţi ocazionale (prezente la anumite evenimente. 87 Universitatea SPIRU HARET . În timpul ceremoniilor observatorul evită să pună întrebări. autobiografii etc. Metoda observaţiei concomitente este „o tehnică de laborator” pentru studierea experienţei religioase. Chiar în cazul fotografierii. Asupra persoanelor se pot face şi observaţii indirecte. Ea constă în citirea unor fragmente sau altor materiale cu un conţinut religios şi observarea atitudinii subiectului faţă de cele citite. ca specialist. Cea mai autentică integrare este convertirea. atunci când sunt studiate înregistrări în legătură cu viaţa sa religioasă (filme. pelerinaje). Sociologul înregistrează comportamentul social al credinciosului în biserică dar şi în afara acesteia. să afle alte informaţii decât cele oferite prin desfăşurarea activităţii. dar mai superficială. p. prin filmare. Educaţia materialist-ştiinţifică a tineretului. presupunând participarea observatorului. Observaţia. pentru a construi o explicaţie a obiectivului cercetat. de ceilalţi spectatori la fenomenul respectiv. Observaţia în interes ştiinţific este de obicei directă. o anumită persoană. scrisori. numărul mai mic de cazuri duce la observaţii mai profunde. _____________________ 120 Petre Datculescu.interes din fenomenul real. dar va trebui conştientizată o opţiune principală: cu cât vor fi studiate mai multe cazuri. dar mai puţin generalizabile. după care subiectul îşi povesteşte impresiile. observaţie practicată mai ales de psihologia religiei.). sau desemnarea amănunţită a fenomenului.

hinduismul. Semnificaţia sacrului Sacrul este esenţa fenomenului religios. supranatural. Lumea „cealaltă” este conturată uneori confuz şi vag. iar oamenii au preferinţe şi comportamente diferenţiate în legătură cu acestea.II. FENOMENUL RELIGIOS Divinul (sacrul. Politeismul. transcendent. Sfânta Treime etc. Credincioşii şi teologiile religiilor monoteiste îl denumesc tradiţional (Iahve. Credinţa este încrederea nelimitată în Dumnezeu. Dumnezeu. Sacrul are denumiri proprii. îmbracă forme şi aspecte accesibile posibilităţilor limitate de înţelegere ale omului. Locurile şi obiectele sfinte sunt moduri în care ni se dezvăluie sacrul. Spre deosebire de psihologia religiei – care studiază cum se manifestă sacrul în viaţa individului – sociologia este preocupată de religie ca fenomen social. organizare ierarhică şi relaţii explicite cu profanul. asimilat şi în alte religii. denumit şi reprezentat în specificul istoric al diferitelor populaţii şi civilizaţii. a salvării din păcat şi înălţarea spre sfinţenie (sacru). 88 Universitatea SPIRU HARET . Formele concrete ale acestei legături reprezintă o varietate de religii. confucianismul se referă la multe divinităţi. În filosofie şi sociologie au fost folosite expresii ca: divin. Această fenomenologizare (fenomen = manifestare exterioară a unei esenţe) are aspecte variate. provenite din posibilităţile limitate ale diferitelor perioade istorice de a înţelege voinţa lui Dumnezeu şi calea mântuirii. Religia reprezintă legătura sau legământul dintre om şi sacru. A fost înţeles. Cuvântul lui Dumnezeu exprimat în cărţile sfinte sunt „fenomenologizări”. Latinitatea Imperiului Roman a răspândit în lumea creştină termenul „sfânt” (sacru). Sacrul 1. A. Allah. marele creator. lumea transcendentă) se dezvăluie. Religiile monoteiste reprezintă mai concret şi mai omogen lumea „transmundană”.). în sacru. ideal absolut.

dar nu întâmplător: credinciosul constată în ele voinţa lui Dumnezeu. „Sacristia” este locul în care sunt păstrate obiectele sacre. o icoană. în cazul cuiva talentat. o referinţă esenţială în tot ceea ce ei fac. „Monştrii sacri” sunt mari personalităţi din istoria artei. cei care se împărtăşeau din această jertfă îşi reactualizau mereu coeziunea cu grupul respectiv. prin care protejează comunitatea. Clanurile din Australia considerau că „totemul” (strămoşul comun) are aceste forţe supranaturale. Se vorbeşte de „foc sacru”. În acestea. Sacre (sfinte) sunt: ziua a şaptea (închinată lui Dumnezeu).a. speră. manifestarea forţei divine. transcendente. prin care se înţelegea ceea ce era permis. periculos. nefiresc. Cuvântul este folosit nu numai în domeniul religios. constată că pentru credincioşi sacrul reprezintă o realitate. cel care le-a realizat a fost doar „instrumentul” călăuzit de voinţa divină. Legătura cu Dumnezeu. care nu poate fi atins. cu vocaţie. în sensul cunoaşterii fenomenului religios şi al religiei. O biserică. numele Domnului. alţii se declară sacri. se teme. cinematografului. accesibil. Totemul clanului era „tabu” (interzis). Tabu însemna interzis. Şi aceştia au sau pretind calităţi excepţionale. Opus termenului „tabu” era „noa”. Încălcarea interdicţiei. comunităţile şi credincioşii relevă. un altar. Necinstirea sacrului. insultarea acestuia. după cum se exprima Max Müler: o putere supranaturală care depăşeşte facultăţile normale ale omului şi căile obişnuite ale naturii. îmbrăcămintea preoţilor. În Polinezia „tabu” avea semnificaţii asemănătoare cu ceea ce romanii vor numi „sacru”. Acest sacrificiu şi efort 89 Universitatea SPIRU HARET . Credinciosul depinde de lumea eternă. în antichitate erau zeificaţi. sacru). În domeniul religios ceva sacru este recunoscut de comunitate sau prin tradiţie. „actul făcător de sacru” este sacrificiul. eşec la vânătoare. face sacrificii. sunt create sau descoperite de om. prin „mana” înţelegea. locurile de închinare ş. a ceea ce era tabu. efortul. Răspândirea limbii şi civilizaţiei latinilor a generalizat cuvântul „sacer” (sfânt. Sacrul şi forţele „lumii de dincolo” au fost înţelese şi denumite specific în diferite culturi şi perioade istorice. Periodic totemul era jertfit. Populaţia din Melanezia. insuccese în război) şi era pedepsită de comunitate. culturii. Unii conducători militari sau politici sunt sacralizaţi. care a fost purificat. este considerată un „sacrilegiu” şi este pedepsită de credincioşi. Ceva sacru presupune prestigiu şi o veneraţie deosebită. obişnuit. renunţarea voluntară la ceva preţios. indiferent dacă defineşte sau nu sacrul. dar şi ceva sfânt.Oricare demers ştiinţific. uneori chiar prin legile civile. atrăgea nenorociri (secetă. pentru salvarea sufletului se roagă. existenţa sacrului. descopăr.

Comunicarea cu sacrul prin sacrificiu are. sunt sacrificii care generează şi întăresc legământul. Platon. Ofrandele oferite sacrului sunt astăzi simbolice (flori. Eucken scria că esenţial pentru religia din toate vremurile este „opunerea la lumea ce ne înconjoară a unei altfel de existenţe. O scrupulozitate individuală (respectarea interdicţiilor alimentare din motive medicale) nu generează şi nu întăreşte credinţa. superioară. dările şi donaţiile făcute „în numele Domnului”. R. Şcoala eleată (sec. prin alegoria peşterii ilustra deosebirea dintre lumea eternă şi perfectă. care afirma că dacă ceva se mişcă înseamnă că altcineva (un act pur) l-a pus în mişcare. Marcel Mauss insista asupra faptului că nu orice sacrificiu este „făcător de sacru”. pentru a-şi reface şi întări legătura cu sacrul sacrificau animale sau oameni. pomeniri. în sensul precizării specificului religiei şi a fenomenului religios a evidenţiat distincţia dintre lumea trăită. Divinul nu poate fi cunoscut astfel. este suprasensibil. a ideilor şi cea trecătoare care este materială şi profană. Sacrificarea şi consumarea animalului totemic era însoţită de purificări ale întregului clan. de obicei prin anumite ritualuri şi rugăciuni. religia rămâne un cuvânt vag.Hr. o nouă ordine a lucrurilor. conservate şi transmise generaţiilor următoare. După metafizica lui Aristotel. legătura cu sacrul. Generează sentimentul dependenţei de Dumnezeu numai sacrificiile făcute în numele acestuia. de grup. în care omul trăieşte simultan. Efortul făcut în epoca modernă. în concepţia sociologilor. care-i înfăţişa pe zei cu forme şi însuşiri omeneşti. 90 Universitatea SPIRU HARET . VI-V a. Ferdinand Brunetière (1848-1906) a discutat existenţa celor două lumi: cea naturală şi cea supranaturală. descoperite ca fiind sacre de către comunitate. Frecventarea comunităţilor religioase şi a lăcaşelor de cult. fără perspectiva altui fel de a fi. bani).) evidenţia limitele cunoaşterii prin simţuri. respectarea interdicţiilor alimentare. Unii îşi sacrifică întreaga viaţă lumească pentru Dumnezeu: se retrag din lume. un caracter colectiv. fructe. înţeleasă deseori ca materială. Xenofon era împotriva politeismului. Eleatul Parmenide spunea că adevărata fiinţă este neschimbătoare (fără început şi sfârşit. şi cea ideală. Mauss şi Durkheim ajung la concluzia că lucrurile sacre sunt lucruri sociale. studiază scrierile sfinte pentru a descoperi voinţa Domnului. fără această dualitate a lumii. Populaţiile din vechime. una actuală şi sensibilă şi cea suprasensibilă (viitoare. de „dincolo”) a fost discutată de filosofi încă din antichitate. se roagă. mereu identică). închinate acestuia. Existenţa celor două lumi. cântecele şi dansurile rituale. Toma d’Aquino a formulat dovezi în legătură cu existenţa lui Dumnezeu.formează şi stimulează credinţa şi viaţa religioasă numai atunci când este consacrat divinului.

Este esenţială intuiţia sacrului pentru un sociolog. în toată măreţia divină. după moartea trupului şi obţinerea mântuirii. frumos-urât. sau de raţiune. încât omul nu-l poate percepe prin simţuri. sau de minte. o convingere interioară şi personală. Dumnezeu are o natură atât de diferită. fiind deasupra tuturor nu e lipsit de existenţă. De fapt. dar nu e nici corp sau formă sau chip”. Această disociere primordială este „apriorică” epistemologic. Roger Bastide (1898-1974) – cel care încă din 1935 scrisese Eléments de sociologie religieuse – a fost întrebat: „Toată viaţa aţi fost preocupat de sacru. dar aţi evitat să-l definiţi.La începutul acestui secol. Dionisie Areopagitul afirma: „Noi spunem că Cel care-i cauza tuturor. Marcel Mauss şi Emile Durkheim precizează distincţia metodologică dintre cele două lumi: cea sacră şi cea profană. Sociologii constată existenţa sacrului în viaţa credincioşilor şi sunt preocupaţi de modul în care sacrul se manifestă în comunităţile şi grupurile sociale. pentru că Dumnezeu nu poate fi teoretizat. legătura dintre cele două lumi se află în efortul lumii profane. Religiosul (religia) este transpunerea acestei experienţe a 91 Universitatea SPIRU HARET . dar nu-şi face o preocupare din a-l defini. Există religie şi fără identificarea prea exactă a lumii divine. exclud medierea. Sacrul pe care eu îl conceptualizez nu este decât un sacru trăit. sunt despărţite prin moartea trupului. dar mai ales în creştinism. Desăvârşirea acestei „înălţări” se realizează în lumea sacrului. Osho spune: „Dacă l-aţi întreba pe Patanjali despre Dumnezeu. Sacrul nu se învaţă – deşi cunoaşterea şi practica religioasă contribuie la întărirea credinţei – credinţa este o trăire. bine-rău – dar nicăieri nu există o deosebire atât de radicală ca între sacru şi profan. Sacrul nu poate fi cunoscut empiric. nu provine din experienţă. Sacrul este superior indivizilor. Ele sunt înţelese prin antiteză. Iar în gândirea orientală. definit”. este o întâlnire a omului cu o realitate care îl transcende. dar nu există fără dualitatea acestor lumi. pentru că acesta este de nedefinit. prin simţuri. Yoga îi consideră pe toţi metafizicienii nişte copii. ceea ce se află „în templu”) şi profan („din afara templului”) este principiul esenţial pentru înţelegerea religiei. a oamenilor. Şi în alte religii. Multe domenii au concepte polare: adevăratfals. Deosebirea dintre sacru (sfânt. Spre sfârşitul vieţii. v-ar crede puţin nebuni. ne-ar lipsi de libertatea alegerii (toţi ar fi la fel de credincioşi). de a se înălţa spre sfinţenie. Ce înţelegeţi prin sacru? Ei bine – explica el – eu nu am definit sacrul şi nu-l voi defini. sau de viaţă. nu v-ar răspunde nimic. Sacrul este o experienţă primordială. Dacă Dumnezeu ni s-ar arăta empiric.

atotputernic. ochii tăi mă vedeau şi în cartea ta erau scrise toate zilele care-mi erau rânduite. suveran ş. imuabil. vizionari etc. ceea ce este sfânt contestă şi anulează profanul. Şi Bastide conchidea: dacă eu aş da o definiţie sacrului. Trecerea între cele două lumi se realizează pe căi excepţionale. vei fi şi acolo. Erau „tabu” anumite zone care tre- _____________________ Henri Desroche. mai înainte de a fi fost vreuna din ele. Nici teologia – care este vorbirea.a. Sacrul este izolat. separarea sacrului de profan se face prin interdicţii. în „Archives de sciences sociales des religions”. Roger Bastide: Ultima scripta. în comparaţie cu lumea profană. necunoscute omului. Pot fi remarcate câteva trăsături. Cărţile sacre precizează că nimic din ce nu este curat nu va ajunge în preajma lui Dumnezeu. propria mea experienţă a sacrului şi nu ar fi o definiţie generală”1. Dar sacrul are toate calităţile. 38. Biblia precizează că Dumnezeu este: atotştiutor. mistice. Sacrul trăit nu mai este invizibil. când nu eram decât un plod fără chip. drept. Spre exemplu. căpătând aspectul unor fapte şi fenomene. dacă mă voi culca în locuinţa morţilor. În Psalmi (138) David menţionează: Doamne. omniprezent. ştiinţa desper Dumnezeu – nu poate spune despre sacrul etern decât ceea ce Dumnezeu însuşi a dezvăluit în scripturi şi prin oameni aleşi (prooroci.sacrului de-a lungul propriei noastre culturi: budismul de-a lungul experienţei sale orientale.). mai frecvent discutate. În toate religiile. 34. dacă mă voi sui în cer. profeţi. Religia şi religiozitatea pe care o studiază sociologii sunt moduri în care această esenţă (sacrul) se manifestă în această lume profană. Oricare caracteristică din profan este perfectă în lumea transcendentă. tu mă cercetezi de aproape şi mă cunoşti. acesta ar reprezenta subiectivitatea mea. creştinismul de-a lungul experienţei sale creştine. Sacrul este interzis (tabu). faţă de el există o „teamă sfântă”. sfânt. pe cele mai multe omul nu le poate pricepe şi simţi. 1974. infinit şi veşnic. O dovadă a credinţei este respectarea acestor interdicţii. tu eşti acolo. 2. Caracteristici ale sacrului Scrierile sacre ale diferitelor religii menţionează numeroase trăsături ale lumii perfecte de dincolo. prin care sacrul se separă de lumea profană. îmbracă forme diferite şi este perceput după posibilităţile sale de către fiecare credincios. 92 1 Universitatea SPIRU HARET . p. ştii când stau jos şi când mă scol şi de departe îmi pătrunzi gândul.

La fel. În spiritul filosofiei kantiene. situaţii în legătură cu sănătatea. pentru a nu atrage duşmănia celor ucişi asupra întregii comunităţi. Omul îşi reprezintă şi înţelege limitat aceste calităţi. nu există în lumea naturală în care trăim noi. prizonierii de război.. îmbracă forme imperfecte. este inaccesibil cunoaşterii prin simţuri. La multe populaţii arhaice. dar exprimarea lor este în formele şi cu posibilităţile modeste ale fiinţei ome93 Universitatea SPIRU HARET . Chiar când ne exprimăm că sacrul este etern. raportândule la fenomenele şi faptele concrete de pe pământ. Existenţa lui Dumnezeu nu este o problemă de cercetare. Otto). „este o convingere interioară şi personală” (R. Sacrul religios este transcendent. impure. nu mai puteau fi folosite de ceilalţi. Sacrul are un caracter supranatural. care trece de orice experienţă posibilă. de analiză ştiinţifică. Credincios poate fi şi un savant şi un analfabet. pentru că transcendentul este la fel de cunoscut sau de necunoscut pentru fiecare. Pentru exprimarea desăvârşirii sacrului vorbirea şi gândirea omenească sunt neputincioase. Toate au fost create de sacru. eternul în comparaţie cu trecătorul etc. Explicaţia consolidează credinţa. principalul „tabu” era conducătorul (şeful). Supranaturalul este o forţă creatoare şi care determină lumea naturală. nemuritor ş. Înţelegem infinitul prin raportare la finit. iar ceea ce atingea acesta devenea interzis pentru ceilalţi. În sacru crezi fără a explica sau a ţi se explica pentru ce o faci. transcendent înseamnă „dincolo de limită”. care nu putea fi atins.buiau protejate. vrăjmaşii ucişi. o facem tot cu posibilităţile noastre profane. limitate. infinit. soacrele cu ginerii. era purificat. Cunoaşterea sacrului se realizează aprioric. este iraţională. În profan doar se manifestă. Multe interdicţii se refereau la cei decedaţi. strămoşi.a. Legile primite de Moise reprezintă un sistem de interdicţii care trebuiau respectate pentru o convieţuire normală. dar nu o determină. Comunităţile din diferite zone interziceau relaţiile sexuale şi căsătoriile între rude. sunt conduse de acesta care hotărăşte după propria voinţă. O caracteristică esenţială a sacrului este desăvârşirea. La pubertate fraţii nu mai puteau locui în aceeaşi colibă cu surorile. taţii cu fiicele etc. războinicii întorşi victorioşi erau izolaţi un timp pentru purificare. prin intuiţie. cel care ucidea un adversar sau aducea un scalp. Toate calităţile şi posibilităţile existente în profan sunt realizate în lumea sacră. unele animale în perioada înmulţirii. organizarea şi conducerea societăţii. O colibă în care a intrat sau o potecă pe care a călcat. Imaginile pe care şi le formează oamenii despre sacru sunt călăuzite de Dumnezeu.

Dar subordonarea şi dependinţa nu sunt suficiente pentru a defini sacrul. Numai sacrul are sens. fără ca aceasta să presupună sacrul. salvarea din păcat. după un anumit model social. Prin „logos” a fost fondată: ordinea. Este semnificant şi pentru că această creaţie era iniţial perfectă. indiferent de rolul şi calităţile sale. prin astre suprapământeşti. de ierarhiile superioare. Durkheim completează caracterizarea sacrului prin calitatea de a fi venerat. Cosmosul. Profanul este creaţia şi manifestarea sacrului. sancţiuni pentru abateri). Sacrul se bucură din partea credincioşilor de respect. rămâne fals. Uneori înţelegerea supranaturalului era mai vagă (spirit ancestral. simboluri. adevăr.neşti: într-un anumit limbaj. oameni cu har. justiţia. devotament. Numai sacrul îi poate oferi credinciosului cea mai importantă speranţă a vieţii sale: mântuirea. stabilitatea. de referinţă esenţială. Urmare a acestei caracteristici excepţionale şi comportamentul omului în legătură cu sacrul este excepţional: este respectat integral şi fără îndoială. prin anumite imagini. Durkheim remarcă încă două trăsături ale sacrului: locul acestuia în ierarhia valorilor. ofiţerul în armată sunt superiori. alteori divinul este formulat mai concret: locuri. Stăpânul de sclavi. după voinţa şi asemănarea lui Dumnezeu. Pentru credincios valorile sacrului sunt prioritare faţă de morală. fără sens. Emile Durkheim aprecia că William Robertson Smith (18461894) în Religion of Semites (1890). duhuri. Fără sacru n-ar exista lumea profană. Omul arhaic îşi reprezenta sacrul prin forţele dezlănţuite ale naturii. Omul.c. nu are norme şi principii. Înaintea creaţiei era haosul. stimă. sistemul politic ş. popoare alese. servitorii. strămoşi. sunt inferiori şi depind de stăpâni. Ce nu este sau nu devine sacru. Sacrul reprezintă pentru credincios factorul semnificant. soldaţii. a recunoscut faptul că 94 Universitatea SPIRU HARET .l. estetică. Mircea Eliade scria: „Conştiinţa lumii reale şi semnificative este intim legată de descoperirea sacrului”. universul este ordinea creată. dar nu sunt veneraţi de supuşi. în cadrul anumitor relaţii dintre oameni. este inferior şi dependent de sacru. construcţii. este protejat de credincios şi de comunitate. ordine. mai târziu în chipul unor personaje legendare excepţionale. iar omul este parte a acestei creaţii. omul trăieşte mereu nostalgia acestei perfecţiuni şi face efortul reîntoarcerii „la origini”. studiind credinţele semiţilor nomazi din care s-au inspirat multe religii. Dumnezeu este mai puternic decât oricare mod de organizare şi conducere. Profanul. pierdut. binele. Şi sclavii. presupune un efort permanent de izbăvire. sfinţiţi. care ajunge uneori până la extaz.

Evoluţia speciei noastre este urmarea tendinţei depăşirii. cele diabolice în adâncul pământului. Există şi credincioşi care adoră forţele răului. se află omul cu posibilitatea sa de alegere. protejează. Manifestarea sacrului în profan Această lume. mai util. moarte. care se confruntă permanent. fenomenologizarea lui în forme imperfecte „Când vorbim despre sfinţenia lui Dumnezeu ne referim mai mult la manifestările acestuia în lume şi nu la Fiinţa divină care scapă posibilităţilor noastre de înţelegere” (Sfântul Grigorie de Nyssa). termeni care se referă la manifestarea sacrului în profan: fenomenologizarea sacrului (dezvăluirea sa ca feno95 Universitatea SPIRU HARET . trăieşte sentimente la fel de puternice. este doar o manifestare a sacrului. fac efortul de a trăi în preajma lor. efortul spre perfecţiune. Omul este unitatea corpului material cu însufleţirea sacră. este la fel de afectat şi trăieşte în legătură cu manifestarea lor.forţele religioase sunt de două feluri: bune şi rele. Aceştia profanează divinul. Idealul lumii perfecte. se definesc una prin cealaltă. dar prin purificări şi ritualuri devin bune şi protectoare. În religiile morale forţele bune sunt mai puternice decât cele rele şi în final vor fi victorioase. viaţă. prin viaţa lor. sunt sacre. R. Eliade au folosit. Forţele binelui – divinul – sunt binefăcătoare. pe cele rele le urăşte. împotriva celor vii. instigă la păcat şi sacrilegii. lui Lucifer. Durga ş. este contrar a ceea ce este uman”. M. Ambele forme sunt specii ale aceluiaşi gen. spre mai bun. se află la cele mai îndepărtate extremităţi: forţele divine sunt în cer. Oamenii le respectă şi îşi exprimă recunoştinţa. sănătate. dar numai pe căi excepţionale: prin răzvrătire arhanghelul Satan a devenit rău şi a fost aruncat în iad. a sacrului. În unele religii divinităţile bune şi cele rele reprezintă două structuri distincte ale sacrului. Kant. la unele sau altele. practică ritualuri în care i se închină lui Satan. pe pământ. Spiritele morţilor la început sunt rele.a. în contexte proprii. formează uneori comunităţi organizate. Ele sunt interzise. Lumea profană este impură. Antihristului. Puterile răului – diabolicul – provoacă dezordine. În sacru divinul şi diabolicul sunt opuse. este consecinţa păcatului şi credinciosul face un efort permanent pentru a obţine salvarea. omul se teme de ele. între ele. Dar pe spiritele bune le adoră. aduc ordine. creează. Imm. Între ele este posibilă transmutaţia. iar oamenii aderă. coexistă cu cea profană. profană. Otto. „biserici satanice”. Eliade se exprima că „Tot ceea ce este divin. 3.

în realitate supranaturală”. Insulta adusă unui om ales să-l slujească pe Dumnezeu nu este doar jignirea unui om ci şi a sacrului. un reper. omul). folosind inspiraţia sculptorului. morfologia sacrului (formele în care se manifestă) ş. Prin căderea în păcat. Spaţiul profan este omogen. necunoscut. În Sacrul şi profanul. dimpotrivă. Locul sfânt este descoperit de oameni după voinţa lui Dumnezeu. moartea.. În Biblie sacrul îl avertizează pe Moise că se află pe loc sfânt şi trebuie să se purifice (Ieşirea 3:5). din punctul de vedere profan). ziua şi noaptea. plină de înţelepciune. Pentru un necredincios statuia este o operă de artă iar Biblia o naraţiune istorică. întâmplare. fără reper. nimic nu o distinge de celelalte pietre. modalităţile în care ni se arată sacrul. a fost profanată creaţia divină şi lumea a devenit profană. dar capătă altă semnificaţie. Chiar oraşele romane sau ale vechilor germani erau organizate şi străzile ramificate prin referire la acest spaţiu. haotic. o coloană. fără a înceta să fie el însuşi. dar ca „papă” este îndrumat de Dumnezeu să nu greşească.mene observabile). pentru credincios este creaţia şi manifestarea sacrului. pentru un credincios este imaginea în care ni s-a dezvăluit sacrul. Oricare hierofanie conţine un paradox: manifestă ceva sacru. o bornă ca reper. un loc al tuturor. Cartea Genezei (Facerea) descrie cum a făcut Dumnezeu lumea (cerul şi pământul. durerea. Preotul este un om ca oricare altul. Sacrul introduce în spaţiu ordine. o biserică. Această arătare. timpului. La început şi pământul „era netocmit”. Biblia pentru credincios este cartea sfântă. un obiect devine altceva. o piatră. naturii şi omului. nesfârşit. 96 Universitatea SPIRU HARET . „O piatră sacră rămâne o piatră. Ca om poate greşi. O statuie dintr-o biserică. Papa este şi el un om. dar sacrul a transformat haosul în ordine (cosmos). Tot ce există. Dar prin „hirotonire” el primeşte harul de a fi sacru. în aparenţă (mai exact. Pentru cei cărora o piatră li se revelează ca fiind sacră. manifestare este posibilă în oricare existenţă profană. hierofaniile sacrului (sacrul se arată). Eliade discută caracterul sacru al spaţiului. natura. şi el nu numai că o citeşte ci o şi venerează. În jurul acestui centru sacru se organizează restul spaţiului. El rămâne o realitate pământească. om ales de Dumnezeu. relatează voinţa lui Dumnezeu. o diferenţiere calitativă şi acesta este „un act de creaţie”. Prin păcat în lumea profană există dezordine. realitatea ei imediată se preschimbă. conţine răul. Aşezările oamenilor au în centru o vatră. Întreaga creaţie a lui Dumnezeu este o manifestare a sacrului.a. Eliade discută hierofaniile.

reprezintă o transcendere (transcendenţă). Pentru a obţine nemurirea trebuie ucis monstrul. Pătrunderea în lumea sacrului înseamnă eliminarea naturii profane. precum şi a sensului. atotputernicia. Această schimbare a substanţei se realizează pe cale misterioasă. după care se instituie ordinea. După ziua de odihnă şi închinare reîncepe activitatea de creaţie. rugăciuni. începe o nouă perioadă de timp. Până atunci omul era opus sacrului. Liturghia creştină care reaminteşte Jertfa lui Christos este sfârşitul unei perioade şi începutul alteia. este cel al re-creaţiei. frunze fermecate. Natura şi omul sunt şi acestea o creaţie a sacrului. Căutarea nemuririi. prin însăşi natura lui. repere (zile de sărbătoare. Această transsubstanţiere se realizează pe căi excepţionale. o introducere a ordinii în starea iniţială de neant. era negativitatea. a tinereţii veşnice este căutarea unui arbore cu fructe de aur. Din perspectivă profană (naturală) trecerea se face prin naştere şi moarte. al unei noi curgeri…” scrie Eliade. criterii. nu numai în aspectul său material (moartea trupului) ci şi a păcatului. Şi la naştere sau căsătorie există ritualuri de trecere. ceremonii. Prin botez omul pri97 Universitatea SPIRU HARET .Şi timpul este profan. urmează o nouă „eră”. prin intervenţie divină. al tinereţii. dar sacrul introduce ordine. în afara timpului. sau a unui anotimp. este sărbătorit printr-un carnaval (haosul). Ritualuri de trecere Trecerea în lumea sacrului şi între sacru şi profan. „Sensul sărbătorii situată în punctul zero. În multe religii geneza cosmosului e reprezentată în mituri ca un arbore uriaş. Religiile însoţesc această trecere de anumite ritualuri. În raport cu această zi se înşiruie celelalte. 4. a impurităţii. Credincioşii consideră că ea presupune intervenţia divină. Arborele este simbolul vieţii. scurtează timpul primirii în lumea sacrului. păcatul şi se obţine supranaturalul. este o întrerupere a scurgerii. păzit de monştri. care presupune o schimbare completă a substanţei (naturii şi esenţei). care se încheie printr-o altă zi sfântă. puritatea. care ajută. curăţirea pentru eliminarea impurului. ci absorbit şi „transformat” în pur. perioade interzise). Prin „trecere” impurul nu este eliminat. Această schimbare radicală nu se realizează doar prin purificare. reversibil…”. Când ajunge în sacru devine pozitiv. Sfârşitul anului la iranieni. Eliade scria că „Timpul sacru este. se contopeşte cu acesta. În monoteism „Ziua Domnului” este sărbătorită. dezordinea. tinereţea veşnică.

trecerea presupunea rituri complicate. pentru a 98 Universitatea SPIRU HARET . se naşte din nou. îşi cer iertare. el rămâne în continuare în zona profană. Arnold van Gennep consideră că ritualurile pot fi: de separare (funerare). fum. pomeni. i se oferea hrană. b. La începutul celui de al doilea mileniu. Ritualurile sunt adresate sacrului. îndeplinesc ritualuri pentru a-i sprijini accesul în lumea sacră. După moarte. iniţierea) sau de agregare (căsătoria). în tradiţia unor Biserici. sancţionarea rituală a vinovaţilor. biserica. mese simbolice. cel care te ucide îţi preia păcatele). În profan riturile au rolul de a diminua tensiunea creată prin trecerea dintre cele două lumi. Ritualurile de purificare curăţă. bani pentru „călătorie”. Populaţiile primitive. cel dispărut nu este primit imediat în lumea sacrului. un spirit negativ. o zonă activă în care sunt pedepsiţi temporar cei cu mai puţine păcate. plante mirositoare. Duhurile lor erau alungate prin zgomote. Aceste ritualuri au ca scop: 1. Primirea în lumea sfântă este o graţie. el este încă impur. legat de cele pământeşti. se izolau. a. Această trecere a devenit cu timpul tot mai uşoară. Căsătoria religioasă transformă relaţiile dintre doi tineri într-o familie. În societăţile primitive zidurile trecerii erau groase şi uşile înguste. rudele sale erau evitate. sufletul mortului părăseşte definitiv profanul (timpul în care putrezesc rămăşiţele pământeşti). Pentru purificare erau practicate spălări cu apă. legau cadavrul. locuinţei. un dar făcut celui mort de către divinitate. Un timp. căpătarea caracteristicilor specifice lumii sacre. Este exprimat regretul (doliu. obiectele mortului nu erau atinse. separarea de condiţia anterioară. multe rămase în istorie. păcatele sunt transmisibile (preoţii evrei nu aveau voie să atingă un mort din poporul lor. Ritualurile de sacralizare sunt realizate simultan cu cele de purificare. Abia după 40 de zile. rudele. pentru ca cel mort să nu se mai întoarcă îi puneau în groapă obiectele personale. În antichitate grecii considerau că sufletele morţilor stăteau un timp în locuri întunecoase. asupra decedatului dar uneori şi a celor apropiaţi.meşte iertarea păcatelor. foc. îl acopereau cu pietre mari. şi 2. se fac ceremonii şi pomeniri. logodnă. sacralizarea. dar scopul urmărit este ulterior acestora. eliminarea impurului (purificarea). Comunitatea din care a plecat. de limitare (graviditate. în catolicism a fost elaborată concepţia despre purgatoriu. sânge. nu se spală. Latinii credeau în existenţa unui foc purificator care ardea păcatele. dar nu schimbă natura celui dispărut. implorat. care este rugat. este adversarul celor rămaşi viaţă. mărturisiri). a obiectelor. nu se căsătoresc.

declaraţi sfinţi. purtarea cravatei. legătura cu natura înconjurătoare sau cu diferite evenimente (religare ad terram = a ancora. A fost extins şi în legătură cu celelalte religii monoteiste şi chiar nemonoteiste. este de origine latină şi are o semnificaţie specifică lumii romane şi creştinismului. sau trecerea ecuatorului. budiştii. înseamnă ad litteram „a lega” şi nu se referea iniţial doar la domeniul religios ci şi la relaţiile dintre oameni. foloseau termeni adecvaţi limbajului lor şi modului original în care trăiau experienţa sacrului. Conducerea la gară a cuiva este un ritual. trecerea de la educaţia orală (în familie) la cea scrisă (şcolară). alteori erau consumate de colectivitate. În islam totul este sacru şi pare inutilă o abordare separată a legăturii dintre musulmani şi Allah. egiptenii. Zborul cu avionul este similară cu trecerea peste prag a miresei. vechii greci. Sunt aduse ofrande (daruri reale sau simbolice). taxe. Religie – sens şi semnificaţie. în alt birou. s-a folosit cuvântul evsevia sau theosevia. „…Limba greacă clasică nu posedă un termen echivalent sau sinonim pentru cuvântul latin religio. Pentru ceea ce va fi numit religie în era creştină. Remus Rus. Unii specialişti consideră nejustificată această generalizare. Initial Religio 2 _____________________ nr. evlavie. RELIGIA 1. după anumite ceremonii şi ritualuri. în societatea civică.ierta păcatele. Forma ritualică există şi în alte domenii decât cel religios. Religo. anul III 99 Universitatea SPIRU HARET . ascultarea cu atenţie a solicitării). B. a fi îngăduitor. ceea ce înseamnă mai degrabă pietate. Par rugăciuni secularizate ritualuri ca: citirea ziarului şi cafeaua dimineaţa. Sacrificiile reprezintă tot o ofrandă. religatio se referea mai ales la „legarea” viei). unii dintre cei dispăruţi sunt sanctificaţi. Cu atât mai mult se deosebesc de creştinism religiile orientale şi cele preromane. În cazuri excepţionale. iar aceasta este fără îndoială un aspect al religiei”2. primirea unei persoane (oferirea unui scaun. în „Arca”. dr. Intrarea în unele cercuri sau cluburi presupune o iniţiere. La începutul monoteismului erau jertfite animale. uneori acestea erau arse în întregime. VI. Prof. după specificul fiecărei religii. hinduşii. a-i face judecata mai uşoară. la un minister. Sensuri etimologice Cuvântul „religie„ a apărut târziu. Au loc rugăciuni colective periodic. În general. Este sărbătorită intrarea într-o nouă casă.

Primele sensuri ale religiei erau şi pentru latini legate de adorarea. America precolumbiană) sacrul se îmbina cu profanul şi religia se referă mai ales la practică. venerat (loca sacra = locuri sfinte).însemna: cult. Până astăzi. 100 Universitatea SPIRU HARET . nu la doctrine. dar nu se raportează la un sistem doctrinar sau organizatoric. ritual. individualizată de filosofie şi de imaginea teoretică a lumii. faraonii erau zeificaţi. într-o dogmă şi o instituţie. teogonia era puţin dezvoltată şi contradictorie. China. în gândirea şi practica indienilor religia nu este separată. Poporul evreu promite: „Vom face tot ce ne-ai poruncit…”. fie luată la singular. Dacă în sanskrită nu există un termen echivalent cu noţiunea de religie. nu înseamnă că indienii n-au fost şi nu sunt credincioşi sau religioşi. dar mai ales „nu reprezintă deloc religia instituţională. pietate. Japonia. Transformarea cuvântului „religie” în conceptul complex de astăzi reprezintă istoria transformării credinţei în sacru dintr-o activitate practică. Ibidem. teamă de zei. Expresia „teama de Dumnezeu” din Vechiul Testament este o credinţă. Nici în India nu întâlnim un cuvânt echivalent. Religiosus era ceva consacrat unei divinităţi. fie la plural. cine nu va asculta va fi pedepsit cu moartea (Iosua 1: 16-17). Dharma. termen folosit de hinduşi ca sinonim pentru religie „cuprinde în sfera sa aspecte pe care apusenii le consideră ca fiind religioase. teorii. dar acesta (pistis) nu se identifică cu religio. practici religioase. înaintea răspândirii culturii romane îşi manifestau credinţa practic. Vechii egipteni nu separau dimensiunea religioasă de cea socială. Până în perioada târzie a Imperiului Roman religia a reprezentat o preocupare practică în legătură cu sacrul. structuri organizatorice şi instituţii specializate. un sentiment. Nici în limba ebraică nu exista un cuvânt echivalent cu „religie” din creştinism. Şi vechii greci. La început prin religie se înţelegea „adoraţia plină de respect” (R. superstiţii. hinduşii nu au un termen care să facă deosebire conceptuală între aspectul religios şi celelalte aspecte ale vieţii societăţii”4. Bastide). Noul Testament foloseşte cuvântul „credinţă” de 602 ori. în schimb mai include şi concepte care nu au nimic comun cu religia”3. Coexistenţa acestor sensuri şi termeni nu era întâmplătoare. respectarea sacrului şi săvârşirea unor practici în legătură cu _____________________ 3 4 Ibidem. În realitate. Chiar la populaţiile dezvoltate în afara civilizaţiei latine şi creştine (India.

iterativ. O dată cu monoteismul se adaugă în religie şi semnificaţia juridică. Asemănător. Creştinismul iniţial avea sensul de credinţă. preocupându-se de aspectul ritual.) în „Despre natura zeilor” menţionează: „Îndeplinirea datoriei faţă de zei se numeşte religie” (II. textele Coranului sunt recitate ca dovadă a reactualizării legământului cu sacrul. În religii legătura cu sacrul este mereu reactualizată. pe care le considera credinţe false. nu aveau organizare şi structuri ierarhice. de repetare. Aspectul practic al sensului iniţial este redat şi prin relego. După potop.divinităţile. Rugăciunile sunt repetate periodic. religia se preocupa de modul cum să atragi forţele binefăcătoare şi să le înlături pe cele rele (Alfred Loisy). la fel mantrele. constata Lucretius. participau la agape (mese comune). repetată. Persecuţiile au promovat prestigiul de martir şi au consolidat coeziunea grupurilor. Cultul efectuat la altarul protectorului familiei era religio. se rugau. 28). precum şi a relua. care înseamnă a respinge. Circulau multe învăţături şi relatări orale şi chiar scrise. Lucretius („Despre natura lucrurilor” I. religia este sentimentul de credinţă şi îndeplinirea obligaţiilor faţă de zei. 101 Universitatea SPIRU HARET . îndrumate de bătrâni (presbiteri) cu însuşiri harismatice. Practica religioasă publică se separă de religia casnică (a familiilor. căci şi eu voi păstra legământul vostru…” (II. În secolele I-IV religia era o credinţă şi o practică. Creştinii deosebeau nostra religio de politeism şi condamnau mai ales zeificarea împăraţilor. frângeau pâinea. obiceiurile culturale din familie. gintă. Formate cu riscuri. Comunităţile erau formate din oameni simpli şi săraci. 925) scria că originea religiei se află în frica de necunoscut. a parcurge din nou. ginţilor) se concentrează într-o instituţie specializată „Biserica”. jurămintele. În Coran. în grupuri mici. o adeziune afectivă faţă de Hristos. ceea ce le-a atras persecuţii din partea autorităţilor. Religia începea să se deosebească de superstiţii. Se adunau. Trăind îndoita spaimă a morţii şi a persecuţiei divine. Practicile erau fără fast. oamenii „cred că-i mâna zeilor la mijloc”. a reciti.H. prin semnul curcubeului Dumnezeu a făcut legământ cu oamenii că nu va mai îneca pământul dacă aceştia îi vor asculta poruncile. aducerea jertfelor. reglementarea relaţiilor dintre oameni. a înlătura. Religia exprimă legi şi porunci care concretizează angajamentul reciproc dintre membrii comunităţii. prin apostolatul itinerant. Cicero (106-43 I. Allah menţionează: „…Aduceţi-vă aminte de binele ce vi l-am făcut şi păstraţi legământul Meu. Religiones erau denumite de romani ritualurile. 38). un mod de închinare. La început lumea sacrului ca şi influenţa acesteia asupra lumii profane erau înţelese vag.

Treptat au fost preluate ritualuri de la instituţiile politice şi din mozaism. dar modelul suprem de adorare este Hristos. este tot o credinţă. deci credinţă. Glaube). respingând aspectele oficiale. 102 Universitatea SPIRU HARET . În perioada Renaşterii şi Umanismului credinţa este considerată o trăsătură primară şi universală a omului. Dumnezeu se află în străfundurile sufleteşti ale omului. iar rezultatul acestei recunoaşteri. dar neautentică. Religia cu sensul de practică şi dogmă. ierarhiile bisericeşti. fastul. Până atunci era legătura cu sacrul pe baza credinţei. Augustin sintetiza sensul platonic – omul să depăşească lumea trupească şi să aspire la binele spiritual. Practica religioasă creştină. era mai ales în comunităţile intens religioase. iar religio îşi deplasează centrul semnificaţiei. Religia „falsă”. interpretări scripturistice sau practici de cult. Salvarea sufletului. Cuvântul „religie” este folosit pentru manifestarea oficială şi legală a legăturii cu sacrul. care studiau şi dezvoltau aceste norme şi practici: mânăstiri. iniţial era spontană şi sumară. Religia poate fi „falsă” şi „adevărată”. dinamică şi personală a lui Dumnezeu». Dimensiunea practică va reveni după secolul V şi va fi reglementată prin canonizarea dogmelor şi teologia oficială. este Christiana religio”5. practici bisericeşti. după Zwingli. Cu oficializarea religiei creştine este depăşită prima etapă din istoria acesteia. superstiţii păgâne. Reforma şi mişcările pietiste au readus în centrul preocupărilor credinţa (fides. mântuirea nu se mai poate obţine decât prin Biserica recunoscută de stat. dar are profunzimi diferite.Alte practici în legătură cu sacrul erau socotite false. ordine călugăreşti. _____________________ 5 Ibidem. ierarhiile. Populaţia rurală care nu era integrată în Biserici avea „credinţe false”. Acestea sunt considerate de el „mijloace care să îndrume pe om spre «recunoaştere adoratoare. pietatea înnăscută. Se întrezărea o ruptură între religie şi credinţă. ritualurile lungi şi meticuloase. în altceva decât în Hristos şi iluminiştii vor socoti superstiţiile religii false. realizată prin Iisus. păgâne. ea nu poate fi de mai multe feluri (ca religiile). Augustin (354-430) în „Despre religia adevărată” arăta că superioritatea creştinismului constă în legătura personală a omului cu Dumnezeu. Este mai bine să-l adori pe Dumnezeu în orice fel (de religie) decât să nu-l adori deloc. în credinţă. Credinţa este dominată de dogmele şi doctrinele oficializate. Religia redevine în primul rând încredere personală în Dumnezeu şi în Iisus ca Mântuitor. canonizate. În concepţia sa. Pentru Calvin religio nu este un sistem de doctrine.

Existau şi teorii „politice”. care explicau originea _____________________ 6 7 Michel Meslin.Din secolul al XVI-lea (1508) începe folosirea pluralului-religiicredinţa era una singură. Religia şi Biserica sunt manifestări exterioare ale transcendentului. Filosofii şi oamenii de ştiinţă au încercat să explice transcendentul şi modul în care acesta se fenomenologizează în lumea profană. 2. 2. religiile orientale (hinduism. cit. Schleiermacher în „Discursuri despre religie” (1799) afirma că religia nu este nici gândire (raţionalism). 1. Teorii despre originea şi esenţa religiei Asemenea teorii există încă din antichitate. budism. confucianism) erau numite „religii ateiste”. Revoluţiile burgheze şi diferite orientări filosofice vor contesta Biserica oficială. integrată politic în evul mediu se separă de cele referitoare la credinţă. dimensiunea transcendentă şi manifestarea acesteia ca religiozitate. Filosofii protestanţi se vor preocupa de credinţă ca un dat aprioric. nici acţiune (practică eclesiologică). Fr. Emile Durkheim va pune bazele sociologiei religiilor. Max Weber observa că trecerea de la religiozitate la religie presupune precizarea unor dogme şi canoane. 3. Max Weber. p. Teoria naturistă explica religia ca o spiritualizare a fenomenelor din natură. Preocupările în legătură cu religia. În Grecia antică erau mai cunoscute câteva teorii în legătură cu religia şi divinităţile. p. Teologia consideră că religia are o origine şi esenţă divină: Dumnezeu sădeşte în om credinţa. Euhemeros afirma că zeii sunt regi şi eroi străvechi. Religiile sunt forme în care se manifestă credinţa. Continuând filosofia practică şi ideile pozitivismului francez. religiile pot fi multiple. Teoria antropologică aprecia că divinităţile sunt personalităţi excepţionale devenite legendare. În felul acesta „opera lui Schleiermacher a inspirat direct toate teoriile şi analizele psihologice ale sentimentului religios”6. Teologii şi filosofii au încercat să explice religia. asimilată ca Biserică şi uneori chiar instituţie. interior omului. Aceasta înseamnă explicarea teologică a cărţilor sacre şi a voinţei lui Dumnezeu7. Theagenas din Rhegion considera că zeii sunt alegorii ale fenomenelor naturii. divinizaţi de urmaşi. 103 Universitatea SPIRU HARET . Se conturau astfel încă din secolul al XIX-lea două orientări de bază în studierea empirică a fenomenului religios: psihologia şi sociologia religiilor. În secolul trecut. 43. 80. legătura dintre acesta şi creatorul său. op. Sociologia religiei. ci sentiment.

Max Müller). depind de ele. Pe baza acestui bogat material. 104 Universitatea SPIRU HARET . Treptat. îi este teamă. iar Sextus Empiricus considera religia un contract încheiat între guvernanţi şi sacerdoţi cu poporul8. Afirmarea burgheziei. Charles Dupuis în „Originea tuturor cultelor” (1794-1795) argumentează că zeii sunt personificări ale fenomenelor cereşti. interdicţii). ritualuri. Religia era asimilată cu Biserica. iranieni. În cadrul şcolii mitologice s-a remarcat teoria „naturistă”. dezvoltată de filologul Max Müller (1823-1900). Dicţionar de mitologie generală. Asemenea preocupări filosofice şi ştiinţifice se referă mai ales la formele concrete pe care religia le-a îmbrăcat în diferite perioade istorice. Dupuis). greci. Albert Kuhn. considerând formele de exteriorizare a credinţei ca identice. Wilhelm Schwarts. 505. Li se reproşează însă că reduc religia la aspectul contemplativ. În perioada medievală au predominat explicaţiile teologice. metaforic. furtuni. romani. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. le personifică (înfăţişări omeneşti. a promovat şi contestarea instituţiilor politice bisericeşti. animale sacre). le venerează. suportul ideologic al puterii de stat. Oamenii nu le înţeleg. spiritual. concepţia „astral-mitologică” (Volney. Soarele. p. aprecia că cele mai vechi manifestări religioase apar în legătură cu fenomenele cereşti (tunete. metafora s-a autonomizat. a căpătat o semnificaţie independentă (şi datorită sărăciei limbajului primitiv). fără evoluţie. Platon aprecia divinul ca o modalitate de amăgire. La sfârşitul secolului al XVIII-lea. are în legătură cu acestea sentimente asemănătoare cu cele pe care le are faţă de fiinţe. ipotezele laice. studiază comparativ miturile popoarelor (indieni. impresionat de forţele naturii. iar aceasta reprezenta o instituţie politică. Alte teorii.şi esenţa religiei din perspectiva intereselor statului sau ale unor partide. analizat sistematic. foloseşte în legătură cu ele un limbaj abstract. de manipulare a poporului. El considera că omul primitiv. adoraţie). empirice în legătură cu religia. 1989. Se considera că fulge- _____________________ 8 Victor Kernbach. în ascensiune între 1830-1860. care prin revoluţii economice şi politice a înlăturat structura instituţională medievală. manifestă sentimente deosebite faţă de acestea (frică. nu s-au putut răspândi. deschizând şi posibilitatea unor explicaţii iluministe. Începe să le personifice. germani). raţionaliste. erau condamnate. ei regăsesc în multe religii elemente similare şi ajung la concluzii care explică mai realist viaţa religioasă. le respectă. ofrande. săvârşesc practici (rugăciuni. de oameni: le admiră. Şcoala „mitologică” (Fraţii Grimm. Luna).

frumoase-urâte. Soare). A. 105 Universitatea SPIRU HARET . cea „animistă”. Luna feminin. În „Creanga de aur” el afirma ipoteza că religiile actuale nu sunt o continuare a animismului ci a magiei. fenomene). spirit). renasc. Müller considera că originea religiei se află în experienţa sensibilă. cu care se considera în legătură. prin care omul încearcă să influenţeze natura. reprezentând încercarea omului de a-şi face favorabile forţele superioare. orenda şi manitu la indienii din America. Prin practicile de cult oamenii se adresau unor existenţe reale (plante. o folosea fără să o zeifice.a.rele. boala. putea trece în altceva. Frazer (1854-1941). ş. Müller constata că zeii au numele unor realităţi din natură (Foc. vulcanii periculoşi. abordabile. Abia mai târziu au apărut animismul şi reprezentările naturale ale divinităţilor. duh. Teoria animistă a fost criticată şi de James G. lumea înconjurătoare. O altă teorie. Religia continuă magia. Oamenii puteau interveni pentru a-i ajuta pe unii zei împotriva altora. Preuss. pământul trebuia însămânţat ş. Transcendentul nu e rupt de lumea pământească. Teoria „naturistă” a fost criticată nu numai pentru că atribuia omului primitiv sentimente şi un mod modern de a gândi. se află în pericol. Marett. superioare (din transcendent). Ca şi oamenii. era integrat acesteia. este lăsată în urma perioada magică. La sfârşitul secolului XIX. dar superior celui omenesc. ci şi pentru că atunci omul nu era separat de natură. Vierkandt) care susţinea că înaintea credinţei în spirite şi a animismului. presupunea că un suflet (anima) există în orice. bune-rele. După principiul că „nimic nu este în intelect fără să fi fost mai înainte în simţuri”. Studiind Vedele. de a câştiga bunăvoinţa a ceea ce îl depăşeşte. animale. moartea – când sufletul (anima) nu se mai manifesta sau era în declin.a. anotimpurile au şi ele un suflet. Aceste „divinităţi”. K. păstrează însă şi calităţi omeneşti: mor. divinităţile erau: masculine-feminine. între ele sunt conflicte în timpul cărora unele înving. Spre exemplu: Soarele era masculin. Magia este o preştiinţă. Religia era deci o metaforă obiectivizată. un spirit. Dacă el era viu şi însufleţit. Deci acest anima era ceva independent de aspectul material (era duh. astrele. Primitivul nu-şi putea explica somnul. iar altele sunt învinse. ploaia fertilă. afirma ipoteza că omul primitiv se exterioriza în tot ce-l înconjura. influenţabile. din magie se vor separa ştiinţele (firul alb) şi religiile (firul roşu). s-a afirmat şi o teorie „preanimistă” (R. Ulterior. sunt răzbunătoare. Religia apare atunci când se desparte de ştiinţă. a existat credinţa într-o forţă impersonală unică: mana (la melanezieni).

mai mult sau mai puţin conturate. Abia mai târziu oamenii au elaborat mitologii mai complexe. Bruno Bauer (1809-1882) considera creştinismul primitiv o formă istorică a conştiinţei universale.Teoriile din secolul al XIX-lea încercau să explice religiile populaţiilor arhaice. sau s-a pierdut din nou”. Lubbock). o cosmică inversare de termeni: om-Dumnezeu (în loc de Dumnezeu-om). atotputernic şi creator. apărute între 1912-1955). evoluţia acestuia de la spiritualitatea arhaică până astăzi. spirite. a existat şi un creator al lumii. Cercetările de antropologie şi etnografie explicau viaţa religioasă a populaţiilor primitive. Un alt hegelian de stânga. înfăţişări şi însuşiri omeneşti. în abordarea problemelor religiei”. a ajuns treptat la părerea că orice este făcut de cineva. divine.) scria că etiopienii şi-i imaginează pe zei cârni şi negri. care nu s-a găsit încă pe sine. Evoluţia spre materialism şi pragmatism a unor hegelieni din secolul trecut a îndreptat şcoala antropologică spre contestarea existenţei sacrului şi afirmarea divinizării omului. Marxismul considera „o victorie” ideea că „omul creează religia şi nu religia îl creează pe om. Încă din antichitate unii filosofi considerau că originea religiei se află în idealizarea naturii umane: zeii întruchipează aspecte şi dorinţe ale omului.Hr. Şi Marx în tinereţe argumenta: „Religia este conştiinţa de sine şi simţământul de sine al omului. demistifică lumea astrelor. Se afirmă concepţia „antropologică” (E. Feuerbach (1804-1872) în „Esenţa creştinismului” considera că sacrul este o proiecţie a omului. Această teorie premonoteistă a fost aprofundată de preotul catolic Wilhelm Schmidt (1868-1954) în monumentala sa operă: „Originea ideii de Dumnezeu” (în 12 volume. J. deschidea noi perspective. modul lor de gândire şi reprezentările despre sacru. Xenofan (VI-V î. atunci când a început să-şi facă unelte. în diferitele faze de evoluţie. care atribuie forţelor necunoscute. în centrul preocupărilor ajunge omul. iar tracii îi consideră roşcaţi şi cu ochi albaştri. Acestor explicaţii Andrew Lang (1844-1912) le-a opus teoria „monoteismului originar”. Spencer. credinţe. Tylor. Acest antropolog argumenta ideea că omul primitiv. El argumentează că la început omul a crezut într-un Dumnezeu unic. Dumnezeu a fost creat de om ca o imagine a dorinţelor şi speranţelor sale. de-a dreptul revoluţionare. În locul naturii. H. cu multe divinităţi. Aşa cum omul este creatorul uneltelor şi armelor. Prin 1870 concepţia astral-mitologică era în declin. Reli106 Universitatea SPIRU HARET . au adăugat şi alte divinităţi. Omul prelucrează şi transformă natura.

În secolul al XIX-lea s-au înmulţit şi „teoriile sociale”. după Bauer. ignoranţa) sunt adăugate cele sociale: „Frica în faţa forţei oarbe a capitalului … iată rădăcina religiei contemporane…”. Biserica era considerată o instituţie depăşită şi a fost înlăturată uneori o dată cu celelalte instituţii feudale. În limitele empirismului sociologic. Înţelegerea esenţei religiei ca o formă de reflectare a realităţii nu s-a oprit doar la această constatare. „Noi trebuie să luptăm împotriva religiei”. referitoare la relaţia omului cu divinul. ci în anumite interese ale unor grupuri sociale. sensibilitatea unei lumi lipsite de inimă. Auguste Comte á înţeles utilitatea religiei dar a încercat să instituie o religie fără Dumnezeu. Teoriile socialiste au radicalizat treptat opoziţia dintre ideologia lor şi credinţă. Ea este opiul poporului”. În cele din urmă. dar nu-şi mai are originea în neştiinţa sau neputinţa omului. au înmulţit definiţiile şi tipologiile referitoare la acest fenomen. Şi acestea aveau în vedere nu religia în esenţa sa ci formele pe care aceasta le-a îmbrăcat pe parcursul istoriei. „Religia – scria Marx – este suspinul creaturii chinuite. pentru mulţi intelectuali francezi din secolul al XIX-lea nu însemna şi refuzul credinţei sau a religiei. La rădăcinile gnoseologice ale religiei (frica. Opoziţia faţă de Biserică. exploratori şi călători pe parcursul descoperirilor geografice. 3. erau trepte ale dezvoltării spiritului omenesc „ca diferite piei de şarpe pe care le-a lepădat istoria”.giile. care explicau originea religiei ca un aspect al dezvoltării societăţii. Sociologii constată şi studiază „faptele” religioase. scria Lenin. a credincioşilor. A adunat în conţinutul său aspecte variate şi uneori destul de eterogene. definirea religiei nu pare nici utilă şi nici posibilă. În aceste concepţii religia este tot o creaţie omenească. care 107 Universitatea SPIRU HARET . În felul acesta explicarea originii religiei devine o componentă a ateismului militant. Astăzi cuvântul „religie” are o mare bogăţie de sensuri. Definiţii ale religiei Încercările de înţelegere a originii şi esenţei religiei şi a numeroaselor forme concrete de manifestare a acesteia. Din 1508 catolicii încep să folosească pluralul – „religii” – care semnala existenţa mai multor variante ale relaţiilor cu sacrul. cu Dumnezeu. Revoluţiile burgheze au clarificat deosebirea dintre Biserică şi religie. după cum este şi spiritul unor orânduiri lipsită de spirit. Ei pornesc de la opinia subiecţilor. identificate şi descrise de istorici. o latură a luptei de clasă.

acum sunt probabil peste o mie. Dar capacitatea creatoare de reprezentare a sacrului de către credincioşi este inepuizabilă. adică s-a dedicat unei religii superstiţioase”.cit. relaţia cu divinul a îmbrăcat alte aspecte şi forme. nici la celebrarea sărbătorilor. Marea varietate a definiţiilor îşi are originea nu numai în dificultatea cunoaşterii acestui fenomen complex. Fiecare om îşi cunoaşte mai mult sau mai puţin propria religie. superioară. percepută intuitiv. practică. Prin religie s-a înţeles teama sau loialitatea. magia. Religiile concrete sunt forme specifice de manifestare a credinţei în sacru. p. iar studierea şi cunoaşterea acesteia ar reprezenta criteriul de referinţă şi esenţa cunoaşterii fenomenului religios. de interdicţii. Sociologul adună însă opiniile variate ale acestor credincioşi. 505. pietatea. experienţa sacrului. nici la atâtea alte manifestări considerate în zilele noastre ca fiind religioase. aducerea jertfelor. Angelo Brelich scria: „Cuvântul latin (religio) nu avea accepţiunea modernă de religie. de pildă.aparţin uneia sau alteia dintre Biserici şi credinţe. Mihai Ralea menţiona că un cercetător german a înregistrat vreo 600 de definiţii ale religiei. îndeplinirea obligaţiilor faţă de forţele divine. _____________________ 9 Victor Kernbach. ceremoniile. fără să se refere. de reguli. Alţii autori numeau religie: cultul. frecventarea altor Biserici şi folosirea scrierilor sacre din alte religii este socotită un păcat. practicile mistice şi obscure. În 1946. adică zile nefaste9. Prin ele capătă informaţii despre credinţa şi religia subiecţilor. Religiosi dies erau „zilele pentru care s-au făcut preziceri scrise. Se apreciază uneori că cine cunoaşte o religie le cunoaşte pe toate celelalte. în legătură cu sacrul. o religie concretă. eventual părerea despre alte Biserici. ele având multe elemente comune. nici la adorarea divinităţii. iar alţii mai puţin. În cazul unor culte. cel „căruia îi place religia. în cursul istoriei. constată că unii oameni sunt mai credincioşi. A fost uneori asimilată cu manifestări laice sau cu superstiţiile. op. supranaturalul ori Dumnezeu. El nu indică decât un ansamblu de practici religioase. analize şi evaluări. dar sociologul nu va putea sintetiza din aceste opinii unilaterale o definiţie a religiei în general. 108 Universitatea SPIRU HARET . Spre exemplu. Alteori opinia este că limitându-ne la studierea unei singure religii vom ajunge la concluzii viciate. fără să se preocupe de teoretizări. Aulus Gellius scria că religiosus înseamnă „superstiţios”. Mulţi consideră monoteismul religia cea mai avansată. ci şi în faptul că de la un popor la altul. când nu e bine să se aducă sacrificii ori să se înceapă ceva”. de atenţionări. nici la tradiţiile mistice. închinarea.

aprecia Platon. considerând că „sentimentul. politice. Ele sunt rezultatul preocupărilor în legătură cu acel aspect pe care îl aprofundează. încă în primele comunităţi a fost utilă ca reglementare. Editura Politică. le-a grupat. Mult timp dogmele şi aspectul teoretic au fost puţin dezvoltate. aveau însă un anumit comportament în legătură cu acesta. cel care încălca voinţa lui Dumnezeu îşi pierdea mântuirea. intelectual sau practic. moralizarea şi buna convieţuire în cadrul societăţilor. Joachim Wach remarca şi el lipsa de unitate în definirea religiei. Religia. p. Bucureşti. se referă. Deşi istoria a scos la iveală instituţii specializate şi posibilităţi eficiente pentru a _____________________ 10 După Petru Berar Religia în lumea contemporană. dar nu-l explicau. cit. op. 109 Universitatea SPIRU HARET . Mai târziu asemenea reglementări vor fi cuprinse în sisteme juridice.A vrea să defineşti religia înseamnă a intenţiona să dai o semnificaţie foarte precisă unui termen făurit de noi înşine şi pe care în mod normal îl folosim în sensurile cele mai vagi şi mai nesigure”10. Cei preocupaţi de acest aspect au definit religia ca o activitate practică. p. A existat şi preocuparea de a grupa aceste definiţii pe baza unor criterii. Dar pe lângă recomandări. epoca în care au trăit. atunci când nu existau încă alte criterii: juridice. 9. gândirea.H. 11 Joachim Wach. 17. după împrejurări la un aspect sau altul al relaţiei cu Dumnezeu. Aceste definiţii unilaterale nu şi-au pierdut utilitatea pentru cunoaşterea religiei. Religia oferea această posibilitate: sancţiunea divină. Cele zece porunci biblice sunt un cod de comportament pentru poporul evreu. În primele comunităţi nu existau instituţii sau grupuri specializate în menţinerea ordinii şi impunerea normelor. analizând 48 de definiţii ale religiei. religia oferă şi o modalitate de respectare a acestor norme. corectă faţă de zei. Religia este comportarea justă. 1983. Psihologul american J. a. Şi astăzi însă. apartenenţa lor religioasă. Oamenii constatau manifestările supranaturalului. a stabilit norme elementare de convieţuire socială. o sancţiune esenţială pentru un credincios. morale. voinţa au fost pe rând privite ca esenţa experienţei religioase”11. Leuba. Majoritatea definiţiilor au caracter unilateral. prestigiul religiei şi al Bisericilor are un rol practic important în informarea. necesar unei bune convieţuiri şi a continuităţii acestei populaţii seminomade. îl descriu şi ajung la unele concluzii actuale şi astăzi. după aspectul de bază pe care îl au în conţinutul lor: cel afectiv. tradiţii şi în domeniul moralei. Ele pot fi clasificate după orientarea fiosofică a autorilor.

impune respectarea normelor. Schleiermacher observa că preocuparea de a cunoaşte transcendentul nu mai este credinţă. moralişti şi psihologi au înţeles şi definit acest rol practic al religiei. Myers). s-au substituit uneori şi au suplinit funcţiile altor subsisteme sociale devenite ineficiente în reglementarea vieţii publice. 110 Universitatea SPIRU HARET . „O religie – scria B. exprimat ca imperativ al vieţii. şi acum credincioşii au în vedere în activitatea şi comportamentul lor. op. care prevede o sancţiune ultraraţională pentru conduita individului. Dumnezeu. Un rol esenţial în viaţa credinciosului au prescripţiile. credinţa.W. religia este legătura.cit. În acest spirit. Religia nu se rezumă însă la cunoaştere. Este „un comportament uman (individual şi social) faţă de puterea sau puterile supranaturale în existenţa cărora omul crede şi pe care le consideră că au o influenţă hotărâtoare asupra destinului său şi asupra cursului şi destinului lumii”12. W. chiar dacă nu se roagă permanent şi nu face donaţii sau nu mai respectă cu severitate posturile. b. ci o intenţie ştiinţifică. Sacrul. 12 Idem. Astfel. respectarea de către om a poruncilor divine. în care interesele proprii sunt în luptă cu cele ale organismului social – sancţiune prin care interesele individuale sunt subordonate celor sociale”13. recomandările religioase ale Bisericii de care aparţin. Kidd – este o formă de credinţă. puritatea. Religia este un răspuns moral şi sănătos al spiritului uman la principiul după care ne călăuzim (F. au împiedicat haosul. modestia. în centrul acestor definiţii este comportamentul credinciosului: cinstea. James arată că aceasta este „interesul pasional al _____________________ 12 13 Lucian Bologa. corectitudinea. sentimentele. Solomon Reinach menţiona că religia e „un ansamblu de scrupule care pun obstacol liberei exercitări a facultăţilor omeneşti”.. un reglator al vieţii. p. 8. Acest aspect este frecvent mai ales în definiţiile propuse de psihologi. Ei identifică uneori credinţa cu sentimentele. Dumnezeu nu este pentru credincios o prezenţă ocazională ci un efort permanent spre mai bine. Elementul esenţial în religie rămâne însă aspectul afectiv. este legiuitorul. Pedagogi. Kant înţelegea religia ca regula de morală în legătură cu Dumnezeu ca legiuitor. Mulţi filosofi pragmatişti sau materialişti au recunoscut utilitatea religiei pentru buna convieţuire socială şi au definit-o în spiritul acestui rol pe care îl are. Religia şi Biserica au contribuit la consolidarea structurilor sociale. ceea ce el ar trebui să facă pentru a se integra social. p.

Schleiermacher afirma că „esenţa religiei constă într-un sentiment de dependenţă absolută faţă de Dumnezeu”. în ciuda sensului şi raţiunii. Credinţa în sacru. La om credinţa evoluează spre religie. trăirii mistice ş. îl face pe om în stare să 111 Universitatea SPIRU HARET . El speră că după moartea trupului continuă să existe ceva. E. atitudini şi comportamente. supunere. Nu poate fi neglijată afirmaţia teologiei că omul se naşte cu credinţa în el. Religia este încrederea şi efortul omului de a pătrunde dincolo de profan. sufletul. Necunoscând cauzele. mai mult. Şi aceste definiţii intelectualiste sunt unilaterale. Paul Radin scria: „Omul s-a născut cu frica în el”. Dar religia nu constă doar în dependenţă. Simultan.omului faţă de destinul său necunoscut”. Partea raţională rămâne în religie ceva explicativ şi periferic. adeziunea faţă de acestea şi o practică specifică. este mult mai bogată.a. indiferent de numele acestuia.B. Nici dimensiunea sentimentală nu epuizează religiosul. Pentru un credincios explicaţiile ştiinţifice în legătură cu moartea. aş zice. Sunt multe definiţii care consideră religia un sistem de idei şi explicaţii în legătură cu sacrul. Şi astăzi religia reprezintă o completare a ştiinţelor. este superioritatea care îl individualizează pe omul credincios. analiza empirică. Aceasta s-a conturat ca sentimente. mai ales monoteismul. ceea ce este dincolo de viaţa conştientă. se încadrează în forme confesionale şi bisericeşti. capătă aspectul unor sentimente individualizate şi definite. înălţare spirituală. ea cuprinde glorificare. Mai târziu. A. destinul. că suportul psihofizic înnăscut nu este exclusiv omenesc. Credinciosul nu-l explică pe Dumnezeu ci îl trăieşte. argumentarea logică. Anima naturaliter religiosa nu înseamnă că omul interpretează natura lui Dumnezeu sau modalităţile de a fi în legătură cu acesta. cuprind o bogată argumentare teoretică şi raţionalistă. Religiile moderne. transcendentul – nu sunt convingătoare. Ritschl scria şi el că „esenţa religiei constă în sentimentul de dependenţă absolută faţă de Dumnezeu”. iraţional. Religia cuprinde şi efortul raţional. Dar este recunoscut că în timpul vieţii această realitate genetică sporeşte sau se diminuează. cuprinde şi intuiţii. Tylor considera că nevoia de religie derivă din efortul primilor oameni de a explica unele fenomene misterioase. dorinţa de ajungere în lumea sacrului. frică. ci pur şi simplu încrederea că acesta există. Max Müler se exprima că religia este „o facultate a spiritului care. dar nu se epuizează aici. Sunt ipoteze că şi alte specii de vieţuitoare au înclinaţii rudimentare spre sacru. în mod independent. c. se concretizează ca reprezentări. ei au dat explicaţii religioase. dar utile pentru înţelegerea fenomenului religios în ansamblul său. gândirea.

o năzuinţă spre infinit. Aristotel. care aprofundau cunoaşterea şi mai ales descriau varietatea fenomeIdem. Şi astăzi însă există destule domenii în care cercetarea empirică obţine rezultate modeste. În acest sens. 5-6. 112 Universitatea SPIRU HARET . cauzalitatea şi determinismul explicate empiric presupun mereu un principiu iniţial. Spencer (1820-1903). este Dumnezeu. Sacrul capătă imaginea speranţei eterne. p. Alţi filosofi au definit religia ca o necesitate permanentă a omului de a se raporta la ceva absolut. ca origine a oricărei existenţe sau mişcări. elementul mister a trecut în mod necesar pe planul întâi… Şi astfel. care este independent absolut de lumea terestră şi cerească. „Câtă vreme factorii consacraţi şi uşor de prins. cele mai multe aflându-se în sfera umanului şi a spiritualităţii: morala. de a exprima inexprimabilul. nici măcar cel mai degradat cult de idoli şi fetişuri şi. Spre exemplu. un impuls care a transmis apoi mişcarea în tot universul. mărturisire care este scopul său…” scria Spencer. religia ar fi o modalitate de explicare şi înţelegere a ceea ce nu este cercetabil empiric.priceapă infinitul sub nume diferite şi în deghizări schimbătoare. filosofia. pe măsura cunoaşterii ştiinţifice. în explicaţiile lor au recunoscut existenţa unei forţe. o cauză primă. Asemenea definiţii – reprezentative pentru secolul al XIX-lea. oricum ar fi numit. am putea auzi în orice religie un geamăt al spiritului. şi care. dar de care depind toate. în care se vedeau cauzele lucrurilor. idealul care l-a călăuzit întotdeauna pe om. efortul dureros de a înţelege neinteligibilul. Alături de ştiinţă. Toma d’Aquino. care depăşeşte existenţa profană. a nevoii de linişte şi împăcare. Newton. _____________________ 14 d. religia s-a îndreptat totdeauna spre mărturisirea completă a acestui mister. Dar sunt realităţi care depăşesc posibilităţile cunoaşterii. un strigăt de iubire către Dumnezeu”14. oricât de puţin ne-am apleca urechea. H. Toma a considerat necesară demonstrarea raţională a existenţei lui Dumnezeu şi aduce cinci dovezi ale existenţei unei cauze primordiale: Dumnezeu. Fără această facultate nu ar fi posibilă nici o religie. estetica – şi în care apelează la religiozitate şi credinţă. a unui principiu iniţial. periferializată şi în cele din urmă ajunsă inutilă. pozitivismul şi materialismul au ajuns uneori la concluzia că religia reprezintă o reflectare arhaică sau falsă a realităţii. Între ştiinţă şi religie nu există opoziţie. ele se completează reciproc. arăta că ştiinţa se ocupă de ceea ce este sau poate fi cunoscut. au fost înlocuiţi prin factori mai abstracţi şi mai greu de înţeles. în „Primele principii”.

altele au prioritare practici proprii. a obţinerii graţiei divine. cunoaşte şi se călăuzeşte după aceste îndatoriri.nului religios – nu mai caracterizează secolul XX. Celelalte se referă prioritar la creştinism şi au în atenţie mai ales dogmele şi practicile bisericeşti. Cele generale includ toate formele de manifestare spirituală în care se află şi referiri la sacru. cuprinzând istoria întregului fenomen religios. Această imagine vizibilă exteriorizează însă o trăire sufletească profundă: credinţa. Cele mai noi. Specificul diferitelor confesiuni şi Biserici introduc detalii în aceste definiţii. altele prea restrictive. Credinciosul care respectă „legământul” cu transcendentul în speranţa mântuirii. Ele se referă la creştinism şi. principii. în islam. aceea de legământ faţă de Dumnezeu (legătură. precizate în dogmele fiecărei confesiuni. ca „o legătură” a credinciosului cu transcendentul. la monoteism.a. sociologie) preocupate şi de viaţa religioasă. îşi trăieşte pe baza lor întreaga viaţă. psihologie. Actualele catehisme creştine definesc religia similar. ale filosofilor şi ale unor ştiinţe particulare (istorie. dar fiecare în felul său. prin rugăciune. În creştinismul actual este păstrată semnificaţia creştinismului mozaic. face o analiză comparativă ş. C. Ele pot fi grupate în definiţii ale teologilor. Natura şi forma acestui legământ (legături) este proprie fiecărei confesiuni. obligaţii. instituite prin alte tradiţii şi cărţi sacre. Dar. Toţi credincioşii se roagă lui Dumnezeu. spre exemplu. Cultele tradiţionale insistă asupra legăturii prin Biserică şi personalul de cult. care a încercat să realizeze sinteze ale acumulărilor pragmatice şi parţiale anterioare.). religia nu poate fi definită ca o „legătură (o relaţie)” specifică între credincios şi Allah. prin extensiune. fără intermediere (legătură). unele definiţii sunt prea generale. Teologia ca ştiinţă despre Dumnezeu defineşte şi religia. Şi acum definirea religiei se află între extreme. Legătura (legământul) cu Dumnezeu presupune un sistem de adevăruri. testament). Sunt propuse astăzi unele definiţii integratoare care cumulează diferitele componente ale religiei şi fenomenului religios. Credinţa Sociologul studiază religiozitatea societăţii şi a grupurilor sociale (o poate urmări evolutiv. Musulmanul nu este în „relaţii” ci se identifică permanent cu transcendentul. încearcă să o explice. Un preot ortodox scria în 1939 că „religia este legătura conştientă şi liberă a omului cu Dumnezeu”. 113 Universitatea SPIRU HARET . RELIGIOZITATEA 1. îşi încredinţează sufletul lui Iisus.

Ea este asemănată uneori cu arta. Pentru sociolog.cit. Isidor Mărtincă. La formarea acestei încrederi care depăşeşte raţionalul se adaugă intuiţii. În Biserica de răsărit. Îmbinarea şi sedimentarea acestora transformă credinţa în ceva real. Această „încredere” (credinţa) se bazează pe certitudini. Apostolul Pavel subliniază: „…credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite. 17 Pr. vorbea cu păsările şi în imnul său se adresa: „Te voi lăuda Dumnezeule pentru fratele meu Soare. Constată că această realitate există.cit. este certitudinea că Dumnezeu influenţează lumea: a creat-o. Prima certitudine este aceea că Dumnezeu există. p. Ea antrenează întregul suflet omenesc. exprimat prin fapte sociale. împinge spiritul spre domeniul infinit al necunoscutului. poţi crede într-o lume mai bună. în credinţă toate sunt înfrăţite. în anumite principii morale sau politice. dorinţe. O a treia certitudine pe care o trăieşte credinciosul este că există o relaţie între _____________________ 15 16 Nae Ionescu. Apoi. Vasile Răducă. 190-191. o manifestare a vieţii. într-o siguranţă. te voi lăuda Dumnezeule pentru sora mea Luna…”. acţionează şi produce anumite efecte. 57.. o conduce. dar nu rămâne la acestea. „credinţa nu este numai o aderare intelectuală la un cuantum de principii doctrinare. văzut. informaţii.. este preocupat de soarta omului şi destinul universului. Dr. ipoteze. op. Fără să exagerăm aceste aspecte. existenţa credinţei este un „dat” real. p. aspecte raţionale. n-ar crede în ceva de care n-ar fi convins că există. au aceeaşi esenţă. ficţiune.Cuvântul este folosit frecvent. o puternică încredinţare despre lucrurile nevăzute” (Evrei 11:1). Din ceva simţit devine ceva trăit. Forţa credinţei amplifică raţiunea şi logica. op. emoţii. reprezintă creaţia lui Dumnezeu15. 114 Universitatea SPIRU HARET . Din ceva dorit. 19. Credinţa religioasă exprimă speranţa salvării din păcat.cit. Fără aceasta omul n-ar fi credincios. se constată în Bisericile apusene o preocupare sporită pentru dimensiunea doctrinară. o convingere care depăşeşte insuficienţa argumentării. precum şi particularităţi psihice. fapte. volitive. „Teologia catolică a accentuat aspectul intelectual al credinţei ce trebuie mărturisită”16. credinţa face ceva existent. p. iar în cele răsăritene pentru cea mistică. în realizarea unor idealuri etc.. El nu se interesează de autenticitatea şi adevărul acesteia. Sfântul Francisc d’Assisi trăia în natură. idealuri. ci şi fidelitatea faţă de exigenţele acestor principii – ca expresii a voinţei lui Dumnezeu descoperite în istorie”17. Porneşte şi de la experienţa de viaţă. op. a obţinerii mântuirii prin graţia divină.

trăiri intime şi personale). Uneori psihologii discută două niveluri ale vieţii religioase. prin educaţie. Alţi psihologi au argumentat că religiozitatea se formează treptat. prin educaţie şi dezvoltare psihică. Până la maturitate trăirea religioasă este uşor influenţabilă. încearcă să-i îndeplinească voinţa. Aşa era probabil şi psihicul omului arhaic. Convingerea că omul este inferior şi vinovat. se teme. inventivitate. îl protejează. Abia spre adolescenţă şi maturitate se individualizează trăirile specific religioase. se concentrează în câteva principii care formează baza credinţei: 1. Unul stabil. în comparaţie cu un matur. Dorinţa de a-şi depăşi starea profană. îl roagă. empiricul se separă de fantastic. îi călăuzeşte destinul. dar este aparent latent. muzică. se deosebeşte de celelalte vieţuitoare prin sentimentele morale şi sentimentele religioase. simte nevoia relaţiei cu sacrul. destul de răspândită şi acum. Sentimentul religios ar fi un dar al lui Dumnezeu înnăscut omului. fidelitate. de instincte. ficţiune. Copilului îi este frică de Dumnezeu. Încrezător în grija pe care i-o poartă Dumnezeu se simte protejat. Altfel recepţionează un basm copilul. El era încredinţat că este înrudit cu leul.el şi Dumnezeu: Dumnezeu îl vede. Cât timp omul este dependent de ceva. are curaj în acţiuni. şi 3. estetice. Spre bătrâneţe predomină speranţa. Girghensohn se exprima că psihicul reprezintă o unitate şi nu o sumă de părţi. Pe baza acestui complex psihic. iubire. că omul se naşte religios. trainic şi care evoluează constant. intuiţii. Viaţa lui sufletească este plină de speranţă dar şi de respect. sentimente. influenţat puternic de evenimente şi împrejurări care pot 115 Universitatea SPIRU HARET . Sentimentele care se află la baza trăirii religioase îşi modifică ponderea. devotament. Această reacţie psihică specifică. trăind din copilărie într-un mediu religios. pentru copil religia este prea abstractă pentru a fi înţeleasă. Treptat începe să-l adore şi să-i ceară sprijin. evenimentele din viaţa personală. iar el. Omul arhaic trăia simultan viaţa concretă cu fantasticul şi religiosul. conştient sau nu. Există ipoteza. la rândul său i se poate adresa lui Dumnezeu. K. în om se concretizează anumite trebuinţe religioase. Mai târziu realul şi idealul se divizează. 2. crocodilul sau cangurul. seninătate şi împăcare chiar în faţa morţii. o stare globală de linişte. amplificată sau diminuată. graţia. dorinţa de iertare şi obţinere a mântuirii. În copilărie nu pot fi separate sentimentele religioase de cele morale. Convingerea că există ceva sublim şi perfect (sacrul). imperfectă şi a se apropia de sublimitatea divină. şi altul conjunctural. În jurul unor asemenea certitudini se formează starea sufletească şi spirituală a credinciosului (idei şi principii.

pictură şi sculptură. dar deseori capătă forme agresive. Exagerarea unor sentimente pe suport religios de către credincioşi reprezintă factori de dezintegrare socială şi pericol pentru ceilalţi. Sociologia religiilor nu studiază de obicei religiozitatea maladivă. refuză orice contact cu aceasta. dispariţia unei fiinţe dragi. Unele comunităţi religioase prin posturi şi rugăciuni ajung la o trăire a credinţei până la suprimarea altor comportamente sociale. profeţii. credincioşii ştiu că drumul spre sacru trece prin profan şi sunt puţini aceia care contestă radical profanul. sunt interzise grupurile de credincioşi care practică infracţionalitatea. ci viaţa religioasă a credincioşilor normali. vedenii. înlăturarea gândirii. Ei reprezintă factori de coeziune şi integrare socială. prin meditaţie şi alte practici trebuie să obţii victoria asupra naturii materiale: înfrânte pasiunile (dorinţele). politică şi culturală din zona în care trăiesc. Şi creştinismul propune intensificarea permanentă a trăirii religioase care ajunge uneori la „răpirea” completă din lumea reală. Deşi sacrul şi profanul sunt complet diferite. Bisericile nu încurajează comportamentele aberante care duc la dezagregare şi riscuri pentru existenţa lor. neantul absolut (nirvana). talentul unui orator). terorismul religios. apariţia stigmatelor. se martirizează. se retrag din lume. budism. Bastide aprecia că „nebunia este într-o mare măsură o boală a sacrului” (Sociologie des maladies mentales). stări de convulsii şi rugăciuni în limbi neînvăţate. R. Au avut loc sinucideri rituale. mistici sau ajunşi în faza de nebunie religioasă. ucid pe păcătoşi. fanatici. Unii psihologi de la sfârşitul secolului al XIX-lea din Franţa. războaie. obişnuite. 116 Universitatea SPIRU HARET . Statele Unite şi apoi psihanaliza încercau să argumenteze că religiozitatea este un comportament nenormal. boală şi alte evenimente din viaţa personală sau a comunităţii (secetă. anularea simţurilor. şi ajungerea la extaz. dar şi în viaţa socială. calamităţi). declanşează şi întreţin războaie religioase. În hinduism.uneori modifica evoluţia normală. Fanatismul religios şi intoleranţa pot fi pasive. Toate religiile îndeamnă la o viaţă religioasă cât mai intensă şi la o dăruire completă relaţiei cu sacrul. Sunt cazuri când în „numele lui Dumnezeu” incendiază. pe baza cărora se integrează în comunităţile de credincioşi. desfăşoară activităţi de caritate în spiritul iubirii aproapelui. împrejurări în care societatea şi sistemele politice folosesc mijloace de protecţie. fac sacrificii personale sprijinindu-i pe ceilalţi. Religiozitatea poate fi influenţată prin artă (muzică. dispariţia simţurilor. crime pentru motive religioase. Are acest aspect dar numai în cazul credincioşilor bigoţi. o nevroză. Credincioşii au sentimente religioase normale.

genocid. a valorilor. în cazul unor grupuri minoritare preocupate exclusiv de credinţă. economice şi ştiinţifice. face tot ce crede că e bine şi ce este recomandat de Biserică. are comportamente neobişnuite. au stări de levitaţie şi echilibru paranormal. de durate diferite. persoane excepţionale). care deşi nenormale nu sunt în general periculoase social şi 2. acte de vandalism şi distrugerea bunurilor. trece nevătămat prin situaţii periculoase. pasiuni. acceptă fără discernământ tot ce i se spune. Alţii au însă doar crize mistice. practică un ritual meticulos şi exagerat. conversează. fundamentalism. El este străin de real. respingerea unor profesiuni şi categorii sociale. Bigotul este un credul (din naştere sau format pe parcursul vieţii. de obicei urmare a unor şocuri resimţite intens). 117 Universitatea SPIRU HARET . viziunile sale sunt singurele adevărate. resping tratamentul medical. Pasiunea acaparează întreaga viaţă a credinciosului şi el se retrage din mediul social. Ca forme ale pasiunii sunt discutate bigotismul şi misticismul.Medicii şi psihologii grupează aceste exagerări ale sentimentelor religioase în: 1. Unii mistici sunt din naştere şi au această stare toată viaţa („sfinţii”. poeţi). Sufletul său este curat şi doreşte să obţină mântuirea cu orice preţ. ci şi încercările de modernizare ale propriei credinţe. Perioadele de criză mistică sunt numite uneori „extaz mistic” (trec prin foc. după care revin la o viaţă normală. le apar pe corp stigmate: urme de biciuire. Misticul este persoana care trăieşte o contopire cu divinul prin sentimentele şi imaginile sale: îl vede pe Dumnezeu. tehnice. refuzul de apărare a bunei convieţuiri. Fundamentalismul respinge nu numai alte religii. merg pe apă. îşi neglijează celelalte obligaţii şi relaţii. trăiesc convulsiile crucificării). Sunt cazuri când se profită de excesul şi evlavia sa şi este manipulat. nebunia pe suport religios. Pasiunea religioasă se manifestă ca fanatism. Pentru el. chiar a sănătăţii publice (nu se vaccinează. valorile culturale. Se poate manifesta misticism şi în sfera nereligioasă (pictori. Misticismul reprezintă o componentă a oricărei religii unde întotdeauna rămâne ceva neexplicabil. promiţându-i-se că va fi răsplătit în „viaţa veşnică”. sângerări în palme şi pe frunte. munceşte fără a fi plătit. Îşi poate pierde uneori funcţiile vitale (nu vede. nu aude). Fanatismul poate cuprinde şi grupuri mari de credincioşi care pot evolua spre delir colectiv. răspândesc boli cronice). Misticul este un maniac.exploatat. iraţional. Misticii sunt caracterizaţi printr-o sensibilitate excepţională şi trăiri sufleteşti foarte intense. care este de obicei supravegheată medical.

Găsirea din întâmplare a unui vas cu bani din aur. presupunea jertfirea unui cocoş negru la miezul nopţii sau dăruirea sufletului unui copil diavolului. în schimbul unor avantaje: prelungirea vieţii. bani. În stări de halucinaţie asistă la procesiunea când Hristos le pune în piept propria inimă. isterică. îşi ucid fratele ca în relatarea despre Cain şi Abel). unele persoane se consacrau sau erau consacrate lui Satan. Bisericile tradiţionale încearcă să vindece aceste maladii prin exorcism. au întâlniri cu Dumnezeu sau unii îngeri care le trasează porunci. Conducerea Bisericilor conferă dreptul de exorcizare numai unor preoţi cu un har deosebit. Frecvent discutat este vampirismul. Vracii şi şamanii ajungeau în stări de extaz. În evul mediu. mulţi erau epileptici sau aveau particularităţi psihice neobişnuite. 118 Universitatea SPIRU HARET . Sunt tratate de obicei cazurile de nebunie violentă. se află în spitale. rezultatele depind de capacitatea şi harul preotului de a-l influenţa pe pacient şi de credinţa acestuia. Epilepsia este socotită boala zeilor. Cel închinat diavolului săvârşeşte fapte diavoleşti. obţinerea puterii sau a iubirii dorite. Considerându-se justiţiari cereşti. În general are un suport psihofiziologic nativ. Teomanii se consideră reprezentanţii forţelor divine. prin contracte şi formule. trimişi de Dumnezeu sau angajaţi de Satan ucid. Pe lângă tratamentul medical. Bolnavi. Vampirul. iese noaptea din mormânt sau ziua trăieşte normal. sunt afectate anumite zone şi funcţii cerebrale.Nebunia religioasă este o boală greu de vindecat. dar pentru a-şi prelungi viaţa se hrăneşte cu sânge proaspăt (sângele fiind socotit dătător de viaţă). Dincolo de graţia divină. De multe ori se manifestă ca un extaz pasiv permanent. se consideră posedaţi de diavol. pentru a-i putea folosi. lykos+anthropos=om lup) şi se comportă ca aceste animale. Demonomania este boala celor care aparţin diabolicului. provoacă distrugeri. un reprezentant al diavolului. terorizează localităţile. Erotomania este o maladie manifestată mai ales în rândul femeilor care nu au satisfacţii sexuale decât atunci când sunt posedate de diavol. care prin rugăciuni. colaboratorii sau delegaţii lui Dumnezeu. îndeplinesc identic poruncile biblice (incendiază locuri ale păcatului. Exorcismul este o practică provenită din magie. gesturi şi folosirea unor simboluri încearcă să-l alunge pe diavolul care a intrat în sufletul unui om. Licantropii se cred transformaţi în diferite animale (mai ales în lup. Sunt discutate mai frecvent două forme de nebunie pe suport religios: teomania şi demonomania.

Alte Biserici recomandă practica religioasă în grup. Există o atmosferă spirituală de linişte şi calm. realizarea unor sacrificii. ponderea acestor preocupări în ansamblul activităţii cotidiene. rugăciunea într-o linişte deplină sau prin repetarea „silabelor divine”. Practica religioasă presupune acte expiatoare (curăţenie. spălarea picioare119 Universitatea SPIRU HARET . Însă majoritatea credincioşilor au o viaţă „laică” fără a neglija relaţia cu sacrul. Autorii. În centrul practicii religioase este rugăciunea. reprezintă practici stimulatoare ale sentimentelor religioase. în faţa unor icoane unde se roagă. Psihologii au evidenţiat că rugăciunea colectivă este mai intensă emoţional. chiar teologi. se realizează într-un anumit loc. orientarea cu faţa spre ceva. secundară. Sociologul are posibilitatea să studieze prin observaţie mai ales practica.2. antrenarea populaţiei la pelerinaje. atitudinea faţă de sacru dar şi în legătură cu acesta. botez. în variatele forme concrete specifice fiecărei religii. izolându-se undeva. alţii se izolează. sub îndrumarea personalului de cult. În anumite religii dovada credinţei presupune o îmbrăcăminte specifică. Unele persoane îşi consacră întreaga viaţă relaţiei cu sacrul. cererea iertării. sunt pustnici sau călătoresc mereu. specificul manifestării religiei. spălare. Cei mai mulţi remarcă însă rolul principal al practicii prin care este reînnoit legământul cu sacrul. În zilele de sărbătoare. aşezarea unor troiţe sau monumente religioase în locuri vizibile. excursii la mânăstiri. consideră că esenţială în religie este credinţa. într-o anumită poziţie. prin anumite gesturi. care are harul înţelegerii şi explicării textelor sacre. trăiesc din cerşit şi răspândesc învăţătura divină. Predominarea legăturii cu Dumnezeu fiind o manifestare deosebită este pregătită şi săvârşită altfel decât restul vieţii cotidiene. Aceştia se adună în comunităţi monahale. sporeşte credinţa şi coeziunea grupului. talismane. elemente de pantomimă etc). închinarea. Practica religioasă Credinciosul îşi manifestă sentimentele sale faţă de sacru prin întregul său mod de viaţă. în Biserică. respectarea unui regim alimentar. a mantrelor. practica este o manifestare exterioară. În timp ce unele practici se realizează mai rar (împărtăşanie. anumite cântări. Unii îşi manifestă credinţa foarte intim. sărutul sacru. folosirea unor simboluri. Construirea unor lăcaşuri de cult mai deosebite. exteriorizarea credinţei. chiar dacă are şi comportamente sau perioade de timp când trăieşte mult mai intens relaţia cu divinitatea. portul bărbii. Este înregistrat comportamentul în general. în anumite momente predominantă devine adunarea în lăcaşul de cult. o „postură”.

purificare. rânduiala) acestui eveniment. rugăciunea are un caracter permanent. Bisericile practică însă şi alte ceremonii. în lăcaşul de rugăciune. nunta ş. apei). officium = slujire sau acţiune publică. Liturghia are o semnificaţie restrânsă. Împărtăşania a fost stabilită de Hristos la „Cina cea de taină”.). La început. periodic. În acest sens. desemnând slujba celebrării euharistice sau oficiul divin al tainei împărtăşaniei. creştinism). ea reprezintă recunoaşterea divinităţii. ungerea cu sfântul mir. ridicarea braţelor). adică a recunoaşterii supunerii permanente faţă de puterea lui Dumnezeu. Prof.a. Chiar dacă în această relaţie cu sacrul se cere ceva. printr-un ansamblu de rituri. acces la mistere). ca recunoaştere a apartenenţei la creştinism. obiectelor. evenimente din comunitate. 1981. Bisericile au elaborat treptat anumite comportamente stereotipe practicate de credincioşi. „Liturghie (gr. formează un rit (de iniţiere. „frângerea pâinii” era făcută zilnic. ulterior a fost stabilit ritualul (cântărilor. noţiunea avea un sens mult mai cuprinzător şi se referea la cultul pe care Biserica îl aducea în comun. ocazionate de vânătoare. metanii. se aduce o mulţumire sau laudă.lor. pentru bolnavi. cu gesturi. au roluri simbolice. Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române. 240. facerea semnului crucii.a. Spre exemplu. a convingerii că eşti ascultat şi vei fi ajutat. oficiu sacerdotal la templu): în vocabularul curent. Asemenea cere- _____________________ 18 Pr. Liturghia redă simbolic jertfa lui Iisus şi împărtăşirea acestei jertfe de către creştini. Dr. leitourghia. nu un gest formal. la care participă un grup formează un ritual. Integrarea într-o succesiune strictă a acestor acţiuni. Fiecare religie recomandă pelerinaje la unele centre cu importanţă deosebită. public. care desfăşurate într-o anumită ordine. simboluri şi gesturi rituale”18. împărtăşania. dansuri. La anumite mânăstiri şi locuri sfinte se fac pelerinaje (în brahmanism. Bucureşti. ci are semnificaţia „înmuierii inimii”. Dicţionar de teologie ortodoxă (A-Z). „umilirea trufiei”. spovedania. practicile în legătură cu înmormântarea. în ortodoxie sunt recunoscute şapte taine ca ceremonii şi servicii religioase sfinte (botez. Ioan Bria. islam. 120 Universitatea SPIRU HARET . agricultură. Sunt rugăciuni (molifte) pentru sfinţire (a omului. pomeniri ş. Ea nu se rezumă doar la săvârşirea unor gesturi (îngenunchere. lat. hirotonia. Cea mai importantă practică în comunităţile creştine este liturghia. prosternare. ritualurile sunt sociale. p. Riturile sunt mai ales individuale. ministerium. cântece. La origine. adresarea unor rugăminţi.). este o trăire „din toată inima”. precisă.

Iniţial însemna defrişarea unor terenuri pentru a fi însămânţate. cultul este o creaţie a omului în folosul său. Bisericile oficiale nu le condamnă cât timp nu intră în conflict cu propria învăţătură. Sacrul fiind supraraţional. cult se înţelegea o practică producătoare de bunuri. morţilor ş. o divinitate (ritual. Rânduielile ritualurilor în Bisericile tradiţionale sunt descrise amănunţit în „Tipic”. aveau ierarhii proprii.a. Cei care practicau aceleaşi ritualuri. se ivesc şi dispar pretutindeni. Şi pentru evrei „cultul este chipul în care cineva îşi manifestă în exterior raportul său cu divinitatea”. este definiţia cultului din Catehismul ortodox. la raţionalismul dogmelor şi doctrinelor se adaugă mereu înţelesuri variate. formulări implicite. idei. al unor zei. Cele mai multe opinii au caracter popular. În unele ţări aceste grupuri religioase numeroase sunt recunoscute prin lege. tiranice. al duhurilor. Dimensiunea teoretică a religiei În orice religie există explicaţii şi teorii în legătură cu sacrul şi posibilitatea omului de a se afla în legătură cu acesta. şi nu sunt de acord cu folosirea acestui termen. Dovedind omagiu. Educaţia. dezaprobat. „Cultura” era o activitate practică (prin „agricultură” se înţelegea cultivarea pământului). Unii scriitori au semnalat că gruparea în culte provoacă divizarea populaţiei. pietate faţă de un personaj. valori. majoratul). În Roma antică. cultivare. termenul este tot mai puţin folosit. Cel mai frecvent este folosit în religie: cultul Soarelui. prin cultură. 3. nu sunt sistematizate. Sunt acţiuni semnificative care dovedesc ataşamentul grupului. superstiţii. era „cultură”. termen peiorativ şi. ofrande. se grupau într-un „cult”. reglementări accep121 Universitatea SPIRU HARET . mai ales când prin cult se înţelege de fapt „sectă”.monii se organizează şi laic (promovarea într-o profesie. în general. care îl perfecţiona pe om. unde nu se practică discriminarea religioasă. Cultul este omagiul adus şi unor personalităţi laice (harismatice. se păstrează mult timp în memoria participanţilor. Toate comunităţile care au aceleaşi credinţe şi practici formează un cult. În statele democratice. militare). Încă din vechime cultele se organizau separat. Ansamblul expresiei practice a credinţei este numită frecvent cult. au anumite privilegii şi se bucură de o protecţie specială. discriminare. „…Arătarea în afară a credinţei. Abstractizarea termenului i-a adăugat sensul de activitate a omului în vederea adaptării naturii la propriile interese. principii. a nădejdii şi a iubirii sfinte dinlăuntrul inimii”. rugăciune). rugăciuni. Sunt mituri şi simboluri.

variante populare chiar ale canoanelor şi dogmelor bisericeşti. b. Unele au texte sacre identice. pentru aceasta va fi judecat personal după moarte. Dar omul în cursul vieţii continuă să păcătuiască. afirmaţii misterioase. Un sociolog este interesat şi de măsura în care credincioşii cunosc autentic învăţătura Bisericii lor şi o compară cu religiozitatea populară. Dumnezeu a stabilit anumite porunci. creaţia. Neputând fi cunoscută empiric. dar omul are libertatea de alegere între bine şi rău. 122 Universitatea SPIRU HARET . mituri. a. În creştinism există mituri şi practici orientale. ce se va întâmpla apoi. Reprezentând însă o învăţătură de bază în legătură cu sacrul. Respectarea lor atrage graţia divină şi obţinerea mântuirii. toate religiile au câteva preocupări comune: transcendentul. toate reprezentând conţinutul teoretic al religiei. Creaţia divină este spontană. prin cuvânt. dar le comentează diferit. faptă. Chiar Biblia creştină are o structură şi o interpretare diferită în variantele actuale de creştinism. dar conţin şi numeroase formulări implicite. în ce constă. învăţăturile. în cărţile sacre pe care le respectă. a sacrului. poruncă. O parte importantă din conţinutul dogmelor este geneza. pentru care au primit pedeapsa cea mai aspră: omul a devenit muritor. În centrul acestui conţinut se află încercarea de explicare a divinului. instituindu-se astfel păcatul originar. În general. pentru „creatura” sa. cum este organizată. idei din filosofia greacă. care sunt preluate şi acceptate. Lăsând omului libertatea alegerii. din alte religii şi filosofii. comportamente aluzive. Teogonia şi teologia încearcă să explice lumea de dincolo. dar una dintre cele mai ample este „Apocalipsul”.tate. explicarea originii: modul cum a fost formată lumea (universul) şi omul. Cei care au stabilit dogmele şi doctrinele au preluat şi din înţelepciunea populară. primii oameni nu au respectat poruncile divine. învăţăturile din predicile lui Iisus. eshatologia. d. Există şi un control ulterior asupra creaţiei. cine o populează. c. norme. explicaţiile au la bază textele sacre. Eshatologia (gr. Concepţii eshatologice există în toate religiile. Fiecare Biserică are teologia şi propriile canoane cuprinse în catehisme şi mărturisirile de credinţă. eshaton = ultim) este partea din conţinutul învăţăturii religioase care explică sfârşitul: modul în care va dispare lumea şi omul. Poruncile şi normele date de sacru sunt exprimate în cărţile sfinte: cele zece porunci. ele popularizează scrierile recunoscute oficial chiar dacă uneori le minimalizează rigurozitatea. În cazul monoteismului. criterii. sfaturile transmise prin prooroci sau alte persoane alese de Dumnezeu.

Unele religii consideră că vor fi mai multe judecăţi. scriu epistole. dogme etc. caracteristic unui spaţiu cultural sau popor. Destinul postum al omului este explicat diferit. după intensitatea credinţei pe care au avut-o. se închină şi uneori o aşează noaptea la căpătâi. Legatus Dei are calităţi excepţionale. vor avea acelaşi trup. Sfârşitul va fi prevestit prin semne (războaie. sau şi trupeşte. Sunt discutate diferit modul şi timpul judecăţii. în altele îl vor purifica. profeţii şi proorociri. Un credincios o citeşte cu evlavie. urmând ca viitorul rai să fie instituit tot pe pământ. Deşi conţinutul revelaţiei este perfect. sau vor fi trupuri noi. Avertismentul şi justificarea sfârşitului pe baza lipsei de credinţă a omului. secetă. şi aceştia vor fi judecaţi dar condamnaţi la chinuri veşnice. sau revelaţia imaginativă realizată prin imagini supranaturale). care în unele interpretări vor distruge şi pământul. potop. sufletele se reîncarnează până ajung la perfecţiune. vizionari se exprimă prin cuvinte. un război universal. Aceşti profeţi. formele în care este recepţionat şi redat de oameni sunt imperfecte şi ca urmare există posibilitatea interpretării şi a unor comentării variate a aceluiaşi conţinut. în nirvana. Formele pe care le îmbracă aceste învăţături sunt profane. Eshatologia răspunde câtorva probleme esenţiale. este redat prin anumite forme: cărţile sfinte. stabilesc textele sacre într-o anumită formă.ultima parte din Biblie. este ales de Dumnezeu pentru a le vorbi oamenilor. Purgatoriul din catolicism oferă şansa chinuirii până la distrugerea păcatelor. într-un limbaj sau altul. crize) interpretate variat mai ales de religiile mileniste care anunţă începutul sfârşitului. În alte religii. În religiile monoteiste sufletul va avea destinul faptelor săvârşite de om în timpul vieţii. Teologii fac şi deosebirea dintre revelaţia externă (prin cuvinte şi semne) şi revelaţia internă (iluminarea cuiva pentru a cunoaşte adevărul divin. după care se ajunge în paradis. Acest conţinut este transmis omului. dar locuind pe pământul purificat. Prin conţinut este transmisă voinţa sacrului. altele că din morţi vor învia pe rând. Un profan o citeşte cu 123 Universitatea SPIRU HARET . sfinţi. redate astfel încât omul. Pedeapsa pentru cei necredincioşi este aceea că ei nu vor mai învia niciodată. fără păcat. Unele variante de creştinism consideră că cei foarte credincioşi vor fi „răpiţi” în cer. este simultan ceva sfânt şi ceva lumesc. să le poată pricepe. În mod diferit este înţeles cum va fi sfârşitul: prin foc.care este imperfect. Biblia. ceilalţi înviaţi. apostoli. În Orient. mituri. în iad. Interpretări sunt şi în legătură cu forma în care vor exista în viaţa veşnică: numai spiritual. deşi situaţia este identică în multe religii.

recunoaşterea sau respingerea acesteia împărţindu-i pe musulmani în suniţi şi şiiţi. ca texte de bază care exprimă voinţa divină (Vedele.).H. o confruntă cu alte texte şi îşi exprimă opinia despre ea. precizarea textului continuând însă şi după 660. peste zece mii de pagini). o comentează. Pe măsura instituirii puterii politice şi a separării acesteia de autoritatea religioasă. În fiecare formă de religiozitate există cărţile sfinte. memorate identic de urmaşi. Coranul a fost redactat pe baza învăţăturii transmisă oral. Vechiul Testament a fost recunoscut ca „lege” mult timp înaintea Noului Testament. iar biografia lui Buddha a fost scrisă la 500 de ani după moartea sa. Ambele Testamente. În 621 î. Biblia. Kanon = regulă. în limbi arhaice.H.). pentru creştinism au fost stabilite şi apoi canonizate începând cu primul conciliu ecumenic de la Niceea (325). în timpul lui Osman (650 d. teologii evrei au continuat perfectarea textelor sacre.H. scrierile apostolilor. după moartea lui Mahomed (632 d. întrunit şi condus de împăratul Constantin . de sute de ani sau de milenii. rugăciunea nu era primită. considerată uneori (în special culegerea din timpul imamului Buhari) la fel de importantă ca şi Coranul. abia pe la sfârşitul secolului I d. Ulterior. Unele au fost păstrate şi transmise pe cale orală multe secole (Vedele. Un rol esenţial în viaţa acestor învăţături are nu numai redactarea lor ci şi canonizarea. Spre exemplu. Coranul ş. adunat în 247 î. Textul canonic budist (Tripitaka) a fost definitivat de consiliul conducătorilor principalelor ramuri ale budismului. în islam „Suna” este o culegere de legende despre viaţa lui Mahomed. de regele Asoka (text cuprinzând 29 de volume. 124 Universitatea SPIRU HARET . devenind o formă canonică definitivă. Avesta. Timpul în care sacrul şi-a dezvăluit voinţa în conţinutul lor poate fi de câteva zeci de ani. regele iudeilor Iosia a dat citire „Legii” aflată în templul din Ierusalim.H. abia în 419 (Conciliul din Cartagina) introduce în Biblie şi Apocalipsul.H. Nerespectarea accentului unui imn vedic reprezenta compromiterea legăturii cu sacrul.a. altele au fost scrise îndată după revelaţii (evangheliile.).respect. normă) reprezintă recunoaşterea oficială a acestor texte. canonizarea reprezenta o cooperare între cele două autorităţi. Canonizarea (gr. Vechile populaţii din Orient păstrau imnurile şi poruncile în forme fixe. În toate religiile există însă şi alte texte sau tradiţii sacre. profeţiile). ceea ce reprezenta o recunoaştere a poruncilor primite de Moise. prin grija guvernatorului Irakului (Al Hadja). Vechiul Testament).

dar existente „tradiţional”. Bisericile netradiţionale le consideră pe acestea neadevărate. „Aceste puteri efective” pe care le are Biserica şi personalul de cult se manifestă în sanctitatea papei. versete. pentru legile naturii. de a iniţia şi transmite taine. necontestabile. capitole.Canonizarea este un proces complex. numite dogme. ele nu-s modernizabile. Pe baza textelor sacre şi a tradiţiilor. după canonizarea textelor sacre. haruri. este păstrată în practică şi pe cale orală de către credincioşi. „dogmă” însemna o lege. Traditio = transmitere) este o completare a celor cuprinse în cartea sacră. completări. cele tradiţionale cred în ele. sugestii de interpretare. ritualuri. acum doar le putem cerceta şi descoperi adevăratele semnificaţii pentru timpurile moderne. divinul nu mai dezvăluie şi alte aspecte. conducători sau profeţi au ulterior viziuni sau dezvăluiri din partea sacrului. iar sinoadele ulterioare pot adăuga şi alte tradiţii pe baza revelaţiei divine. 125 Universitatea SPIRU HARET . pentru posibilitatea credincioşilor de a-l înţelege şi folosi. un decret regal. Tradiţia (lat. Trebuie stabilit textul autentic asupra căruia teologii adunaţi rareori cad de acord. Ele sunt respectate. Altele consideră revelaţia încheiată cu apostolii şi canonizarea textelor. O parte din Biserici şi culte cred însă şi în tradiţie. de a conferi ranguri şi de a hirotoni şi confirma. formalizare foarte importantă pentru rugăciune. În Septuaginta. Principalele dogme creştine sunt cuprinse în „simbolul credinţei” (Crezul). Şi în Noul Testament cuvântul are sensul de lege. Este greu de acceptat de către toate religiile credinţa că. încununarea la nuntă ş. Dar prin tradiţie nu se transmit doar unele aspecte teoretice ci şi practice.a. Bisericile şi religiile formulează anumite postulate esenţiale. Apoi este sistematizat în cărţi. elaborat începând cu primul conciliu de la Niceea (325) şi definitivat la al doilea conciliu de la Constantinopol (381). sunt neschimbătoare. Recunoaşterea textului şi formei în mod oficial atrage de obicei distrugerea celorlalte variante şi prigonirea celor care nu se supun canonului. prin botez. Unele acceptă revelaţia perpetuă. care completează scripturile de bază. Teologii adunaţi la conciliile ecumenice au luat şi alte hotărâri decât cele cuprinse în Scriptură. ca urmaş în scaunul apostolic. Chiar în evul mediu termenul era folosit nu numai în domeniul religios ci şi în filosofie. socotindu-le tot de inspiraţie divină. anumite împuterniciri. adevăruri fundamentale. De prin secolul XIII se limitează la sensul teologic actual: dogma este un adevăr conţinut în cuvântul lui Dumnezeu. Succesorii lui Mahomed sau ai apostolilor au împuternicirea de a interpreta autentic sfintele scripturi. Ca urmare.

se raportează la acea cultură. totalitatea principiilor.a. o realitate la care el se raportează. 3. erudit).a. Augustin ş. normelor. după care se călăuzeşte un credincios. Origene. Doctus = învăţat. recomandărilor. Doctrina este învăţătura. Ioan Damaschinul. înlocuieşte tradiţia populară prin cea eclesiastică.) 2. Modul în care se manifestă sacrul este trecător. valorile continuităţii acelui grup. chiar dacă nu aderă la acel model.4. unii recunoscuţi imediat de instituţiile oficiale. pe care credincioşii autentici le respectă în speranţa obţinerii mântuirii. Sociologul constată şi studiază aceste „fapte” care sunt o realitate preexistentă.Crezul cuprinde un sistem omogen de afirmaţii care îl identifică pe credinciosul unei religii. specifice fiecărei epoci şi zone. Grigorie Teologul. Modele de religiozitate Credinţele. Contestarea acestora creează dizidenţe. Animismul – considerat uneori 126 Universitatea SPIRU HARET . reprezintă perenităţi. le înţeleg. o altă formă de creştinism. un „model” pe care oamenii şi comunităţile îl păstrează şi îl transmit urmaşilor. uneori le contestă.) La aceste texte de prestigiu se adaugă recomandările cotidiene. Standardizarea crezului nu afectează conţinutul. reprezintă un mod de viaţă. ideile religioase. În profan îşi dezvăluie însă frumuseţea şi originalitatea. mai mult sau mai puţin competente. O componentă activă şi foarte răspândită a dimensiunii teoretice a fenomenului religios este doctrina (lat. Copiii le imită. formele sunt însă variate. făcute de personalul de cult. Comunităţile convieţuiesc însă pe baza unui sistem comun de valori care asigură coeziunea şi continuitatea acelui grup.). apologeţii (Tertulian Clement. ambianţă naturală. model religios. 3. Este învăţătura comentată de experţi. alţii contestaţi sute de ani. religioase. Fiecare nou venit (prin naştere sau străin) găseşte în acel mediu social o religiozitate specifică. fără istorie. grupaţi de obicei (neautentic) în trei categorii: 1. Credinţa în Dumnezeu are o structură şi viaţă interioară identică. precursorii scolastici (Boeticus. apoi le învaţă. Lumea divină este eternă şi perfectă. Modelele culturale. Irineu ş. În general. practicile.a. Patristica este literatura scrisă de „părinţii” Bisericii creştine („doctori” ai Bisericii dintre secolele II-IX). dogmaticii (Vasile cel Mare. Scot Eurigena ş. nivel de trai. Voluntar sau nu. ulterior. doar formele şi expresiile. ideilor. Ideile fundamentale sunt dezvoltate în mărturisirile de credinţă ale fiecărei variante de creştinism. formată în timp.

confuză. Fetişurile sunt obiecte care au calităţi magice. pe cealaltă o dispreţuiesc şi o înjură. În modelele religioase arhaice imaginea transcendentului era vagă. Această diferenţiere simplă între ceea ce transcende existenţa şi realul empiric.a.) s-a format ipoteza că există şi un creator a tot ce există (natură. Două zeiţe deosebite. toate cele existente îşi aveau sufletul lor. Şcolile antropologice argumentează că sentimentul dependenţei de ceea ce depăşeşte cunoaşterea şi posibilităţile practice sunt de fapt expresia propriilor dorinţe. Primele modele religioase sunt considerate animismul. Religiile din Orient şi acum au o reprezentare mai puţin conturată în legătură cu divinităţile şi relaţiile cu acestea. Aceste credinţe naturiste şi animiste reprezentau deja un „model” păstrat de urmaşi. sunt venerate. nesistematizată. local sau mai general. În Vede. focul este divinitatea sau corpul unei divinităţi. a generat şi ideea supravieţuirii acestui suflet şi a destinului său după pierderea corpului muritor. navigaţie). speranţe şi interese ale omului. Constatând că individul este un creator (unelte. totemismul sau magia. atunci când îi ajută pe concurenţi”19. Fustel de Coulanges evidenţia: „Era o Pallas Athena la Atena şi o alta la Sparta. Teologiile acestora sunt mai ales transmiterea unei experienţe milenare de _____________________ 19 Max Weber. la fel cum pentru napolitani Madona unei capele nu se identifică cu cea a alteia: pe una o venerează. comerţ. unii autori le numeau. În unele religii. amenajări ş. Teologiile erau superficiale. Sociologia religiilor. Multe cetăţi aveau un Jupiter al lor. în secolul al XIX-lea. Ulterior se afirmă politeismul şi monoteismul. zeii se ierarhizează formând „un panteon”. Ipoteza că în tot ce este trecător (muritor) există ceva comun. Bucureşti. schimbătoare. până astăzi prioritară este relaţia cu sacrul. cu speranţa că protejează şi ajută.prima formă de religiozitate – nu separă încă lumea sacră de cea profană. bazată pe credinţă şi nu explicarea şi imaginea transcendentului. „religii ateiste” (fără Dumnezeu). sufletul (anima) era pretutindeni. 127 Universitatea SPIRU HARET . În războiul troian o Pallas lupta pentru greci şi alta pentru troieni”. 25. Ele se deosebesc după imaginea şi reprezentarea transcendentului şi a formelor de relaţii cu acesta. Întâietate aveau zeii adecvaţi specificului unei zone (agricultură. Relaţiile cu acest transcendent erau improvizate. Teora. În acest „model”. 1998. război. p. spiritualizarea transcendentului impunea şi găsirea modului în care acesta se manifesta în profan. Ulterior lumea transcendentă „se specializează”. om). „Iunona veientinilor nu este Iunona romanilor. provenite din cealaltă lume.

Treptat însă îşi capătă independenţa. comportamente. pe care le poate păstra sau refuza. Cât timp copilul este dependent de familie se supune acesteia. citeşte). Creştinismul a concretizat Vechiul Testament. Adeziunea la model creează „trăirea religioasă”. Aceste modele religioase – idei. formându-şi o spiritualitate proprie.viaţă. imagini. Spre adolescenţă intelectualizează modelul (se informează. Formarea în spiritul unui model religios începe din copilărie. moduri de organizare. 128 Universitatea SPIRU HARET . accesibile vârstei. propunând imaginii vizuale ale lumii sacrului. o concepţie despre practică. Cei apropiaţi. Monoteismul mozaic şi cel musulman redau o imagine ideală (impersonală) a divinului. lăcaşuri şi personal de cult – există în comunităţile sociale şi sunt transmise viitoarelor generaţii. El îşi consolidează de obicei viaţa religioasă pe baza modelului primit în copilărie sau migrează spre alte modele. Pe suportul nativ se adaugă treptat noi valori. anumite trebuinţe spirituale în acest sens. practici. Teologiile religiilor monoteiste fac efortul de a explica sacrul şi a oferi o imagine mai concretă a divinităţii. evaluează modelul şi valorile. creează anumite obişnuinţe. literatură. cunoaşte alte religii. bunicii şi părinţii oferă exemple. principii. relatări.

norme. Teoria comunităţii omeneşti. W. Specificul comunităţilor religioase 1. _____________________ Traian Brăileanu. mai recent. După preocupările lui F.: comunităţi de afaceri.Stahl. credincioşii formează comunităţi numite: biserici.W. ca posesiune: proprietate în comun. H. distinct în cadrul restului societăţii (ex. Georgescu Delafras.S. tradiţii. Lunt. toţi contribuind ca noi să fim. P. sociologia comunităţilor se confruntă şi acum cu numeroase probleme. 1941. Dicţionarul Webster’s menţionează numeroase semnificaţii ale cuvântului latin comunitas: 1. T.a. care are o istorie şi cultură comună. comunitatea este un grup social cu rezidenţa în aceeaşi localitate. caracteristici similare: preocupări. sub acelaşi guvernământ. Desroche). Omul este un animal sociabil. Ţopa ş. un grup cu aceleaşi caracteristici şi interese. 6. ordine monahale. Bucureşti. 5. p. ceea ce este public. 7. asociaţii ş. Dar. comunităţile umane au fost studiate de L. Comunităţi naturale şi elective Spiritul comunitar a fost probabil una dintre şansele supravieţuirii speciei umane. 129 1 Universitatea SPIRU HARET . 3. astăzi ceea ce suntem (A. iar dintre români de H. 2. COMUNITĂŢILE RELIGIOASE A. Warner. se exprima Aristotel. în sens ecologic: ansamblul plantelor şi animalelor care trăiesc pe acelaşi areal. „Dacă un individ ar putea trăi în afară de asociere – scria Traian Brăileanu – el ar părăsi-o îndată ce ar simţi sau observa că asocierea îi aduce mai multe pagube decât foloase”1. Prin adeziunea la grupurile religioase.III. 4.a. 327. al tuturor. Omenirea reprezintă o mare comunitate care cuprinde milioane de vii şi miliarde de morţi. în domeniul religios: un grup de bărbaţi şi femei care se călăuzesc după aceleaşi reguli. L.M. organizaţii. Bloch. le Play şi ale adepţilor săi din secolul al XIX-lea. White. Brăileanu. interese. de elevi).

Îţi poţi schimba numele. Evaluarea coeziunii. Comunitatea se constituie în împrejurări şi după criterii variate. Centrul vieţii publice rămâne comunitatea sătească şi religia locală ca factor de coeziune. În aceste societăţi. ştiinţa. Împărţirea pe „parohii”. decisivă pentru civilizaţia modernă. Cele naturale îi grupează pe oameni indiferent de voinţa subiectivă. Tradiţia este cea mai trainică experienţă de viaţă şi religia reprezintă o componentă a vieţii lor. Următoarea perioadă. Pe baza concluziilor lui Cornelius Van Peursen. viaţa e complexă şi mobilă. Acestea se pot modifica ulterior prin consensul social al legislaţiei. dar a 130 Universitatea SPIRU HARET . „credinţe”. ei se individualizează şi colaborează. În relaţiile de schimb şi concurenţă oamenii sunt tensionaţi. este sedentarismul. În acest mod de grupare trăiesc încă şi astăzi sute de milioane de oameni. În aceste condiţii se ivesc personaje cu vocaţie religioasă. dimensiunii şi a formelor de relaţii din comunităţile actuale se referă la precizarea făcută de Tönnies. personală: nu alegi familia. unde se realizează tranzacţii (pieţe) în care se confruntă profesiuni diferite şi domenii specializate. nu se cunosc. ideologiile se confruntă cu pragmatismul. învăţăturile tradiţionale se confruntă cu alte credinţe. Hilleri a identificat aproape o sută de perspective din care ar putea fi abordată această problematică. Ferdinand J. aspecte organizatorice şi instituţionale originale. ceremonii comune. când oamenii depăşesc relaţiile de înrudire naturală. ci ca entităţi cu posibilităţi personale. este şi acum 30-40% din populaţia globului. dar aparţii acelor comunităţi. Unele sunt comunităţi naturale (Wesenwille) formate prin „voinţa” esenţială. Altele (Kürwille) se formează prin „voinţa” electivă (voluntară) a membrilor. nu ca rude. domiciliul. eterogeni. sunt foarte dependenţi de mediul natural. Fiecare perspectivă dezvăluie însă alte concluzii. Tönnies (1855-1936) considera (Gemeinschaft und Gesellschaft) că la baza formării lor se află „voinţa” membrilor. poporul sau localitatea în care te naşti. mass-media. naturalizarea. prioritar agrare. personalitatea devine anonimă. noi structuri de relaţii. grupuri învecinate). În perioada tribală oamenii trăiesc o relaţie vizuală permanentă (familii.Nu există definiţii şi tipologii unanim acceptate. membrii nu se mai integrează decât parţial (printr-un set de valori şi roluri). „practici religioase” devine arbitrară. locuri şi obiecte sacre. Abia în a treia etapă se formează urbanul. În curând trei pătrimi din populaţia globului va fi cuprinsă în sistemul acestor relaţii. Harvey Cocs menţiona trei stadii în evoluţia comunităţilor şi a relaţiilor acestora cu sacrul. cu învăţământul public. În oraşe oamenii au profesiuni variate.

sunt solidari. de aceeaşi etnie. naţiune). 1-2. capătă un „statut”. al unui eventual cerc literar. cetăţenie. Treptat se afirmă însă mai puternic solidaritatea dintre cei care au interese şi scopuri comune. Comunităţile religioase actuale sunt în general elective. Dar alte Biserici socot că mântuirea va fi obţinută nu după etnie ci după credinţă. totem. credincioşii se adună în jurul unei biserici. p. de o doamnă din societate. fapte. după cum se spune: societate pe acţiuni. asiatică.a. Se mai vorbeşte de o societate bună ori coruptă. Familia îşi botează şi îşi creşte copii după credinţa pe care o are. Despre natura vieţii sociale. vor obţine cu prioritate mântuirea. de gimnastică”2. care după scrierile sacre. p. Criteriile de grupare în societăţi sunt variate. Tânărul se îndepărtează de părinţi pentru a-şi forma o familie. dar aparţin şi unui colectiv de muncă. Sunt „popoare alese”. vecinii. oricât ar fi el de medic. profesiuni similare. Status-uri. acatistele sunt pentru decedaţii din familie. o societate de exploatare. 1970. chiar dacă aparţin unor familii şi etnii diferite sau locuiesc în alte cartiere. unei etnii. Comunităţile religioase naturale sunt înlocuite de cele elective. zei protectori. Stahl. roluri. 3 Henri H. clanurile îşi aveau propriile imagini ale sacrului: strămoşi. umană. personaje şi personalităţi sociale în Sociologie generală. Bucureşti. formează societăţi în care oamenii se grupează după credinţă. Editura Ştiinţifică. Integrându-se voluntar. respectate uneori cu severitate. vol. Adeziunea religioasă este însă acum preferenţial voluntară. aderă la un partid sau la o comunitate religioasă. „Se vorbeşte – scria în 1910 Dimitrie Gusti – de o societate europeană. tradiţie. deseori după un anumit fel de credinţă şi practică religioasă.devenit mult mai complexă. Membrii familiei. 1910. 131 Universitatea SPIRU HARET . al unui grup politic şi sindical. În acelaşi timp sunt în mai multe comunităţi: acasă sunt membri ai familiei. aceleaşi greutăţi. grupurile religioase se _____________________ 2 Dimitrie Gusti. are de jucat la el acasă şi rolul de tată de familie sau alteori şi pe cel de membru al unui grup de prieteni. „Un medic. artistic sau sportiv etc”3. ei au posibilitatea să-şi schimbe opţiunea religioasă. Fără să neglijeze criteriile etnice (familie. Popoarele. Şi acum comunităţile naturale sunt unitare şi omogene. familiile. Până astăzi în religia populară sunt pomeniţi şi sărbătoriţi părinţii. grupându-se de obicei în aceeaşi comunitate religioasă. 129. strămoşii. Gruparea în comunităţile religioase era iniţial naturală. 18. unele drepturi şi îndatoriri. consacrare ş. membrii societăţilor acceptă anumite roluri şi funcţii. de asigurare. în „Cultura Română”. Şi în cazul celor botezaţi în copilărie.

deşi starea lor de religiozitate devine foarte variată ca intensitate pe parcursul vieţii. desfăşoară alte activităţi utile social. pentru că – spre exemplu. În unele religii monahismul este întreţinut prin donaţiile pelerinilor. un călugăr sau un preot – se roagă şi pentru cei care. între comunităţile exemplare şi cele anodine ivindu-se tot mai multe posibilităţi de comunicare. în acel timp. Comunităţi religioase exemplare şi anodine O specializare există şi în domeniul religios. Cuvântul basilica se referea iniţial la clădiri publice fără specific religios. religiile constituie societăţi analoage tuturor societăţilor umane. Cu timpul însă. se izolau de restul lumii. cei specializaţi în săvârşirea ritualurilor aveau propriile canoane. rolul lor în ansamblul societăţii. Comunităţile exemplare sunt sprijinite şi ajutate de credincioşii anodini. ei se asociază voluntar şi acceptă integrarea. Orice societate – scria J. Unii îşi consacră viaţa relaţiei cu sacrul. călugării îşi trăiesc intens viaţa religioasă dar se ocupă şi de probleme gospodăreşti. Un credincios obişnuit poate deveni călugăr. Dar sub aspect formal. inconsistente sau organizate. Încorporează membri. mari sau mici. misterele au fost dezvăluite.a. Pe măsura oficializării şi răspândirii sale creştinismul îi consideră membri pe toţi cei botezaţi la naştere. în cursul cărora respectă principiile religiei la care aparţin. Există tendinţa de a denumi Biserici şi comunităţile altor culte. scria Gabriel Le Bras. Sociologul le poate studia ca pe oricare altă comunitate. În vechime. îi grupează pe aceştia în categorii. Comunitatea Bisericii era la primii creştini exemplară. Ca şi celelalte. Cei mai mulţi credincioşi aspiră spre comuniunea cu Dumnezeu. Wach – conţine un număr infinit de grupuri. celelalte preocupări fiind secundare în activitatea lor. iar călugării au fost uneori. având în vedere însă specificul acestora: credinţele şi ideile comune. Şi eclesia avea sensul de adunări ale celor cu interese comune. omogene sau eterogene. Ulterior. de către anumite regimuri. termenii se vor restrânge la locaş de cult şi comunitate religioasă. slujitorii templelor. ele au origini. B. structuri şi scopuri diferite. în mediul lor se pătrundea după o dificilă iniţiere. şi comunităţile religioase sunt mai mari sau mai mici. Conţinutul comunităţilor religioase este specific. economice ş. În cazul ortodoxiei. mai stabile sau efemere. efemere sau permanente. Teologii creştini ar dori ca 132 Universitatea SPIRU HARET . practicile specifice.constituie voluntar. trimişi în satele lor unde au desfăşurat activităţi laice. activează ocazional sau cu regularitate. dar cotidian desfăşoară activităţi laice.

În prima perioadă. p. Iisus l-a împuternicit pe Petru (piatră) să o formeze: „Tu eşti Petru şi pe această stâncă voi zidi Biserica mea”. „În primele stadii ale dezvoltării nu este nevoie absolut deloc ca raporturile dintre membri sau raporturile acestora cu superiorii lor să fie reglementate. Sporirea numărului adepţilor a promovat diferenţierea. cea „iudaică” au activat apostolii şi alţi vreo 70 de ucenici. scrie Pavel „a dat pe unii ca să fie apostoli. în frângerea pâinii şi în rugăciuni” (F. pe alţii prooroci. Petru a stabilit că pot fi creştinaţi nu numai evreii. În a doua erau creştinaţi evrei. care implică un conţinut definit (doctrina). „Refuzul lor are la bază consideraţii teologice: în fond. deoarece acest rol este îndeplinit de spiritul de solidaritate. care vor deveni conducători.cit. Iniţial învăţătura şi practica erau preocuparea vârstnicilor: presbiter în creştinism. comunităţile erau mici. p. 117. care mulţi ani (45-59 d.) a călătorit în ţinuturile din bazinul mediteranean. J. ei „stăruiau în învăţătura apostolilor. 6 J.. „acolo unde doi sau trei sunt adunaţi pentru Numele Meu. bătrân în budism. primul neevreu creştinat a fost centurionul Cornelius din Cezareea. dar şi iudaizanţi. pe alţii păstori şi învăţători” (Efeseni 4:11). 2:42). acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” s-a exprimat Iisus. pe alţii binevestitori. formând comunităţi de creştini.termenul să rămână în această religie. Toţi cei adunaţi erau egali. Apostolii formau la Ierusalim mici grupuri care credeau în Hristos. Originea Bisericii creştine este biblică. Se formează astfel o diferenţiere între cei „specializaţi” şi restul membrilor. Iniţial. op. mai mult sau mai puţin spontan şi într-un mod adecvat”6. op.. p. Abia în a treia etapă devin creştini. 115. kleros însemna întregul popor al lui Dumnezeu.H. Însuşi Iisus. Wach.cit. Wach. Cu timpul însă. în legătura frăţească. „În Biserica creştină iniţială nu există distincţii între cler şi _____________________ 4 5 J.cit. Evanghelizatorul „popoarelor” este considerat însă apostolul Pavel. 133 Universitatea SPIRU HARET . 118. şi alte neamuri din Imperiul Roman. fiind sprijinit însă şi de evreii sinagogilor din diaspora. Nivelul lor înalt de spiritualitate respecta fraternitatea şi „respinge parţial sau total organizarea… insistă cu precădere asupra principiului egalităţii”5. cuvântul «biserică» nu este un termen pur descriptiv. formând Biserici. Wach. op. chiar apostolii în scrisorile lor îndeamnă comunităţile să caute printre ei oameni „plini de Duhul Sfânt” şi cu înţelepciune. raportându-se la un ideal anume”4..A. ci normativ.

organizaţiile şi fundaţiile religioase se formează în preajma unei religii sau Biserici şi au un rol auxiliar: de intensificare a credinţei. Max Weber. p. şi a fost stabilită ierarhia metropolitană organizată după modelul politic (oraşul domina teritoriul din jur). Aprofundarea acestei tendinţe de către următoarele valuri protestante le-a apropiat de monahism. obişnuită. Sociologia religiei. Cei foarte credincioşi ţin permanent legătura cu liderul. iar conducătorul „consacrat” îi îndrumă pe calea mântuirii. bazată pe sinoduri. Când diferenţierea dintre conducătorii religioşi organizaţi ierarhic şi recunoscuţi de stat şi „auditoriul” mirean. „Mirenii evlavioşi” se adună periodic. se organizează şi se ierarhizează. Cei mai mulţi sunt laici care pentru servicii şi o graţie minimă asigură existenţa materială a preoţilor. s-a accentuat laicii s-au îndepărtat de comunitate.laici. după căderea autorităţii politice clerul naţional a dezvoltat organizarea „ecleziastică”. Şi în budismul primar călugării şi laicii formau împreună samgha. Primii credincioşi creştini erau puţini. care vor „un minim al mântuirii”. mai mult sau mai puţin evlavioşi.cit. formată din laicii sau „mirenii evlavioşi”. ca administratori ai comunităţilor dintr-o zonă. credincioşi preocupaţi de îngrijirea bătrânilor. În imperiul Roman au apărut episcopii. „caritas” pentru medicii creştini catolici şi ortodocşi. bolnavilor. se roagă. Cei consacraţi sunt însă puţini şi nu pot întreţine economic şi material grupul. 72. au format „bisericuţe”. Protestantismul a promovat această ruptură. călugărilor. grupuri harismatice sau pietiste. fără intermedierea ierarhiei clericale. Îi grupează pe credincioşi după criterii variate (asociaţii ale tineretului. Oficializarea creştinismului şi misionarismul au promovat statutul de creştini laici sau potenţiali. 70. Ei asigură continuitatea şi permanenţa grupului. mirenii erau în afara comunităţii. În Egipt. dar ulterior diferenţierea se va adânci. asistent la ceremonii. prima de acest fel. acordând tuturor aceeaşi şansă a mântuirii. Asociaţiile. Credincioşii unor noi mişcări religioase sunt „călugării la domiciliu”. Fiecare se ruga direct lui Dumnezeu. femeilor. Diferenţierea pe motive religioase formează două categorii de membri ai Bisericii8: comunitatea exemplară. care urmează riguros calea mântuirii şi cea anodină. care încercau să refacă vechea „frăţie” creştină. op. ierarhiilor religioase. scrie Weber. 134 Universitatea SPIRU HARET . şi clerul va fi ierarhizat. p. _____________________ 7 8 Max Weber. unii se consacră definitiv. după cum există între arhat (călugăr) şi upasaka (laic) în budism”7.

Grupurile religioase mai mici sau recent înfiinţate. ele fiind integrate unor comunităţi care sunt deja reglementate prin legi. asimilate cu cele culturale. deţin patrimoniu. înregistrarea oficială reprezintă acceptarea unei colaborări cu instituţiile social-politice. se organizează. dar au scopuri laice: caritative. pacifiste. Altele sunt „interconfesionale”. Când asociaţiile religioase solicită o protecţie specială din partea statului. Sunt şi asociaţii religioase care nu solicită statutul de „persoană juridică”. Asociaţia are la bază o convenţie între membri care. independente de Bisericile existente. fie pentru că li se pare inutil acest statut. nu sunt înregistrate sau sunt interzise. Grupurile religioase sunt asociaţii. unindu-se.orfanilor). Cele dovedite ca foarte periculoase social au acelaşi regim cu asociaţiile infracţionale. umanitare.a. credincioşii mai multor religii asociindu-se pentru a desfăşura activităţi umanitar-caritative sau pentru apropierea religioasă. pe care le consideră profane. chiar „satanice”. suplimentară legislaţiei comune. Asociaţiile „independente” sunt de multe ori nucleul formării unei noi religii sau Biserici. Asociaţiile ar putea fi grupate şi după alte criterii. misionarism în comun ş. 135 Universitatea SPIRU HARET . Cele religioase sunt de obicei „nonprofit”. Şi credincioşii unei Biserici reprezintă o asociaţie recunoscută legal o dată cu întregul cult: îşi desfăşoară activitatea sub protecţie legală. Înregistrarea legală face publică existenţa lor. îşi elaborează statutul şi se înregistrează pentru a desfăşura o activitate proprie. reprezentând şi un suport pentru cunoaşterea reciprocă şi apropiere interconfesională. de stat şi de drept. Scopurile şi mijloacele. îngrijorate să nu promoveze dizidenţe sau spirit „sectar”. pastori. Asocierea este un drept al omului care nu presupune reglementări şi restricţii. predicatori. Frecvent în conducerea lor se află preoţi. Unele au scopuri religioase sau parţial religioase. Asociaţiile care prin statutul şi activitatea lor încalcă ordinea publică. au o gestiune etc. Ultima categorie cuprinde credincioşi din multe confesiuni şi ocupaţii. fie că. de cooperare. Altele sunt formate din credincioşi. culturale. potrivit credinţei lor. ele se înregistrează ca „persoane juridice” (la tribunale sau la ministerele stabilite). Dacă îşi propun şi activităţi care le aduc profituri sunt obligate să comunice evidenţa acestora şi să plătească impozitele şi taxele prevăzute de lege. Bisericile mari încearcă să controleze activitatea acestor asociaţii. ca şi modul de organizare sunt cuprinse întrun „statut”. speră să-şi realizeze mai uşor anumite interese.

pentru ei modul de viaţă ar trebui să fie mai sever.Ierarhia bisericească. după ce separă clerul de credincioşi. au instituţii eclesiale de judecată. Structura organizatorică variază între un model organizatoric rigid şi o organizare minimă. Când relaţiile membrilor grupului cu ierarhia devin tot mai abstracte şi funcţiile tot mai specializate. Congregaţionismul respinge organizarea ierarhică şi Bisericile se cristalizează zonal. Organizarea ierarhiei bisericeşti şi respectarea acesteia. hirotonisirii. pelerini sau grupaţi în lăcaşuri de rugăciune (mânăstiri. sunt ierarhizaţi piramidal. Sunt o formă de refuz a lumii laice şi mirene. în altele şi le impun şi le respectă singuri. până la cea mai înaltă personalitate. este în declin spiritul de solidaritate. Indiferent că sunt singuratici. după stabilirea confirmării. Ierarhia organizată maximal se remarcă în ortodoxie. au o vestimentaţie proprie. 136 Universitatea SPIRU HARET . Şeful ierarhiei eclesiastice creştine este episcopul sau mitropolitul. reprezintă un factor de stabilitate. se conduc după norme proprii. ca în creştinismul primar. care are drepturi depline. conferite de sacru. statutului în ansamblul structurii de conducere. 116. Dincolo de respectarea rânduielilor laice. anglicanism şi într-o mai mică măsură la prezbiterieni. În Orient monahismul era practicat înaintea creştinis- _____________________ 9 Ioachim Wach. fie ca patriarhate naţionale unice sau „succesiune apostolică”.cit. de transmitere a unor valori. Structurile rigide absolutizează organizarea piramidală medievală. În organizarea minimă primează egalitatea comunităţilor. În unele confesiuni practică celibatul. Imobilismul ierarhiilor a fost un factor important de stingere a unor forme de religiozitate.a. reprezintă o comunitate „exemplară” în comparaţie cu masa credincioşilor bisericii. ş. Minimaliştii pun accent pe autonomia locală. p. sancţiuni proprii. Ierarhizarea. ritual. Prin aceste calităţi păstoresc grupurile anodine de credincioşi. Se educă şi se instruiesc pentru această misiune. Noua Comunitate Apostolică (irvingiţii) şi Sfinţii zilelor din urmă9. colegii). principala lor preocupare este viaţa religioasă. organizatoric). luterani. op. stabilite în unele cazuri. Conservatorismul ierarhic generează ivirea unor lideri şi grupuri spontane care propun o altă formă de organizare: protestul individual sau colectiv (doctrinar. stabileşte treptele piramidei clerului. Autoritatea harismatică este eclipsată de funcţia eclesiastică. metodiştii episcopali. Monahismul reprezintă tot o comunitate exemplară de credincioşi.. drept canonic specific. catolicism.

Obligaţiile călugărului („voturile”) sunt: ascul137 Universitatea SPIRU HARET . În Apus monahismul a fost răspândit de Atanasie cel Mare. care sunt respectate până astăzi de călugări. împrejurări în care. pentru a nu pune în pericol măruntele vieţuitoare acvatice. intensitatea trăirii relaţiei cu Dumnezeu a scăzut şi mai ales a început integrarea Bisericilor în structurile oficiale şi politice. spre deosebire de călugării idioritmici care trăiau izolat. Monahia („vieţuitori” bărbaţi sau femei) este o comunitate compact religioasă. arhiepiscopul Alexandriei (339341). s-au stratificat. Mesopotamia. magia. unde construiesc aşezăminte pentru îngrijirea bolnavilor. India. jainism şi taioism. greu accesibile. ajungând uneori la starea de extaz. budişti. Mânăstirile numeroase care au supravieţuit în Tibet. se ivesc multe personalităţi religioase excepţionale. i-a organizat în obşte. Sfântul Vasile cel Mare (330-379) adună la o mănăstire pontică (pe malul râului Isis) călugări din multe locuri. Deşertul Sinai. China. Alţii. ortodoxie. consacrându-se meditaţiei şi rugăciunii. Monahism există în Occident. Sinodul al IV-lea (451) ecumenic recunoaşte monahismul ca mod de manifestare a credinţei creştine. unde se rugau şi munceau în comun. după ce aprofundau învăţătura. Din Egipt monahismul s-a răspândit în Siria. preocupată prioritar de relaţia cu sacrul. În toate religiile monahismul a fost iniţiat ca o formă de protest faţă de declinul şi pasivitatea religioasă a comunităţilor obişnuite. din rândul lor. Colonii asemănătoare s-au format pe ţărmul Mării Roşii. jaina. Antonie cel Mare (251-356) a început să-i adune pe monahi în lavre. Palestina.mului. bolul (în care adunau orezul dăruit de localnici). în locuri pustii din Asia şi Egipt. budism. În creştinism monahismul s-a afirmat ca o reacţie atunci când comunităţile au devenit numeroase. trăiesc foarte modest din darurile naturale. care îi şi aprovizionau. Sfântul Pahomie (276-349) i-a adunat pe călugări la Tebena (o insulă pe Nil). din vechea Chină şi-au constituit mânăstiri la care veneau periodic în pelerinaj credincioşii din jur. la Faium. Pe teritoriul ţării noastre. Călugării se strângeau în locuri izolate. maniheism. islam. au dezvoltat practici oculte. unii fără îmbrăcăminte. călătoreau făcând servicii religioase. o sită prin care strecurau apa de băut. la Niculiţel (Dobrogea). alţii cu cele trei obiecte: kesa (mantia de călugăr). tehnici de apă-rare eficiente care îi uimesc şi acum pe vizitatori. se roagă mult şi intens. Călugării hinduşi. Călugării propun o credinţă intensă şi o viaţă consacrată în întregime sacrului: nu se căsătoresc. Prin secolul III sunt semnalaţi creştini izolaţi. a fost atestat un locaş monahal existent în secolul IV. bătrânilor (numite vasiliade) şi stabileşte „Regulile monahale mari şi mici”.

primind tot ce le este de trebuinţă (hrană. singuratici). practicând şi o semiizolare (iarna revenind în mânăstiri). 138 Universitatea SPIRU HARET . Responsabilitatea pentru mânăstirile ortodoxe revine episcopului local. castitatea. cresc animale. Mai sunt menţionaţi călugării „stâlpnici” (îşi amenajau un locaş în vârful unui stâlp. să-şi petreacă viaţa în înfrânare. ţesut covoare. Protestantismul a desfiinţat monahismul. Sunt călugări chinoviali (care trăiesc în obşte).tarea. cel publicat în 1960 menţionează că „mânăstirea este un aşezământ de rugăciune. În biserica romano-catolică monahismul este inclus în sistemul bisericesc. care ţin de o mănăstire. numite schituri (conduse de un egumen) sau metocuri (doar câţiva călugări conduşi de un metocar). dar şi pustnici (izolaţi. Toţi monahii formează soborul. tipografii etc. Sunt şi aşezăminte monahale mai mici. credinţa. În România numărul pustnicilor este redus. au înfiinţat ateliere după specificul local (sculptură. învăţătură şi muncă. turnarea podoabelor bisericeşti. într-un copac) şi „achimiţi” (neadormiţi. Independenţa monahală provine şi din faptul că economic mânăstirile se autogospodăresc.). Ele au un regulament propriu de organizare . pictură de icoane. aceasta nu este însă esenţială. cazare. Au însă păduri. sărăcia. În ortodoxie. sărăcie şi ascultare necondiţionată”. Mulţi pustnici sunt în semirepublica monahală de la muntele Athos (care se dezvoltă începând din secolul IX). În trecut aveau moşii întinse. totul aparţine mânăstirii (ca în primele comunităţi creştine). confecţionarea crucifixelor. secularizând în folosul statului toate bunurile fostelor mânăstiri. Deşi practică iubirea aproapelui. Regulile monahale sunt şi acum severe. mânăstirile sunt comunităţi relativ independente. care îl alege pe stareţul conducător. care se roagă permanent). importantă în viaţa lor este curăţenia interioară a inimii. le sprijină şi le obligă uneori. Respectă foarte multe interdicţii: să nu dai mâna cu cineva de sex opus. iazuri de peşte. haine). Sistemul monahal catolic este mult mai centralizat şi supus scaunului pontifical. în care vieţuieşte o obşte de călugări şi călugăriţe care s-au făgăduit înaintea lui Dumnezeu. O parte din venituri provin din donaţiile şi ofrandele aduse de credincioşi. în cadrul slujbei de intrare în monahism. să nu vorbeşti prea mult pentru că aceasta te sustrage de la preocuparea religioasă. treptat suprafeţele acestora au scăzut. Călugării nu au nimic al lor. conducerea Bisericii are un control indirect asupra lor. lumânărilor. să nu priveşti prea mult faţa celui cu care discuţi.

nu numai o pierdere de timp. se angajau _____________________ 10 Joachim Wach. nu cea raţională. Apărarea de indiscreţii care pătrund în intimitatea lor este o preocupare importantă. Un rol esenţial are apropierea afectivă a cercetătorului. practicată prin refuz. în perioada cruciadelor s-au constituit multe ordine catolice. op. Unii laici îi socot „proşti” sau nebuni. dar astăzi ele nu mai sunt caracteristici proprii vieţii monahale. Coeziunea congregaţiei se bazează tot pe jură-minte publice dar simple. dar care să nu-i îndepărteze de viaţa religioasă. 139 Universitatea SPIRU HARET . a celor nevoiaşi şi mai ales a bolnavilor. În statutele lor erau prevăzute nu numai răspândirea credinţei ci şi apărarea pelerinilor. Monahii mai vârstnici au informaţii mai bogate şi uneori sunt mai deschişi dialogului. Monahul are o sferă şi un drum de preocupări precis conturate. după secolul XVI se afirmă ieruziţii şi ordinele cultural caritative. VI). disimulare sau răspunsuri stereotipe. p. cit. ci şi o încercare de pătrundere a preocupărilor profane în propriile gânduri şi sentimente. interviurile. discuţiile. în realitate călugării sunt pe o treaptă înaltă de trăire religioasă. Nu vor ca un laic să ştie ce se petrece în sufletul lor. chiar opuse celor lumeşti. Ordinele bisericii catolice s-au constituit în trei etape10. unele recunoscute şi în secolul XX. La întrebările despre viaţa lor interioară răspund vag. Iniţial s-au organizat benedictinii (sec. 133. Cercetătorul are în vedere că se află în altă lume. Există în mânăstiri şi manifestări mistice. Din respect pentru subiect. În izolarea lor simt nevoia unui dialog. Interviul şi chestionarul duc la rezultate formale.În aceste împrejurări. Sunt formate din călugări. cele mai multe fiind în Biserica romano-catolică. altceva este neinteresant sau inutil. Aparţinătorii ordinului fac jurăminte publice şi solemne. ei socot chestionarele. Interesul este apropierea de Dumnezeu. Membrii. Ordinele şi congregaţiile sunt alte exemple de comunităţi religioase excepţionale. studierea sociologică a comunităţilor monahale pare nedorită de aceştia. Întrebările de altă natură anulează dialogul. capătă şi un caracter militar. Acceptă dialogul pe suport religios cu cel care cere sfaturi duhovniceşti. nu surprind trăirea duhovnicească a subiectului. cercetătorul trebuie să ştie că multe întrebări nu pot fi puse. Prin disimulare ascund străinilor viaţa lor duhovnicească. cu scopuri diferite.. prin jurământ. În timpul Cruciadelor ordinele nu mai erau doar misionare şi caritative.

care s-a remarcat şi ca mare inchizitor. Ioan al Ospitalierilor) s-a format în timpul primei cruciade. Ospitalierii ioaniţi întemeiază în 1530 statul Malta (numiţi cavaleri de Malta). Alcantara. Sfântul Ştefan ş. trăiau în castitate ascultând de conducătorul ordinului (marele magistru). 1320 publicaţii periodice). Au acţionat din Europa. iar în Spania şi Portugalia au reprezentat factorul mobilizator al Reconquistei. sprijinind şi pe creştinii din Balcani. Din 1291 s-a retras în Cipru cucerind şi insula Rodos. În multe locuri ordinele au reuşit să formeze stătuleţe efemere. Astăzi. organizând un spital creştin în Palestina. Au participat la lupta de independenţă a populaţiilor din Balcani împotriva musulmanilor. America. Sfânta Maria. În Europa de nord o parte dintre ospitalieri au trecut la protestantism. Sfântul Iacob. a Sfântului Mormânt: statutele ordinului teutonic au fost aprobate în 1191. Portugalia. misionarismul Cu unele interdicţii. Membrii unor ordine se puteau căsători (cei din Spania. cavalerii Sfântului Mormânt. supunerea. pelerinilor. Până în 1928 membrii erau ierarhizaţi în cavaleri (nobili). renunţau la bunurile proprii. Fiind în 140 Universitatea SPIRU HARET . care au luptat în timpul Reconquistei împotriva maurilor). capelani (preoţi) şi fraţi combatanţi. apoi se extind în Orient şi Europa. Un ordin care a jucat un rol important în politica papală a fost cel al iezuiţilor (Societatea lui Iisus). Ordinele cavalereşti recunoscute de papă (templierii. mai ales ramura calvină a teutonilor din Olanda desfăşoară activităţi umanitare în multe ţări. până în Japonia şi Etiopia. înfiinţat în 1534 din iniţiativa lui Ignaţiu de Loyola (aprobat de papă în 1540). Ospitalierii (ordinul Sf. ajutând permanent pe creştini în luptele împotriva expansiunii otomane. castitatea.a. Sunt autonomi faţă de episcopi.să respecte sfaturile evanghelice. În timpul cruciadelor multe ordine s-au înfiinţat în Palestina. Ordinul respecta o disciplină paramilitară severă (Ignaţiu fusese căpitan înainte de convertirea la catolicism).. au avut un rol important în lupta împotriva otomanilor. sunt supuşi numai papei. folosind toate mijloacele pentru expansiunea catolicismului. 500 colegii. cu scopul protejării creştinilor. 30 universităţi.a. meseriaşi ş. supuse şi integrate ulterior Germaniei şi Poloniei.Ei organizează un spital în Palestina. Îndeplineau orice misiune încredinţată de papă pe baza celor 4 legăminte obligatorii: sărăcia. Asia. au activat până la Conciliul Vatican II (în 1961 avea 34. Africa. formând organizaţii statale proprii. Cei 9500 de membri (1985) desfăşoară acum activităţi umanitare cu reprezentanţe în 71 de state (şi în România).000 de membri.).

reprezintă un drept căpătat prin statutul său în comunitate. are o atitudine politică similară cu a grupului). jandarmi) erau obligaţi să fie prezenţi la biserică la sărbătorile religioase mai importante. Prin acceptare se integrează unor idei şi credinţe comune. Uneori. Actele de stare civilă (naşteri. în 1965 mai avea doar 9. primari. Comunităţile religioase practică însă. Structura comunităţilor religioase 1. Pe baza statutului are anumite obligaţii şi anumite drepturi. face misionarism. Integrarea în comunităţile religioase Integrarea reprezintă frecvent o simplă înscriere în registrele existente la Biserici sau la conducerea grupului respectiv. comportamentului celorlalţi. „o luare în evidenţă”. o integrare specifică exprimată în forma botezului. activau 25 de ordine romano-catolice şi 4 greco-catolice. 141 Universitatea SPIRU HARET . El capătă un „statut”. Noul adept trebuie să cunoască şi să recunoască grupul respectiv. verificarea solicitantului este îndelungată pentru că fluctuaţia religioasă poate aduce prejudicii comunităţii. B. Salariaţii (prefecţi. de obicei. înmormântări. După 1990 renasc şi apar altele noi. are aceleaşi opinii şi aceeaşi atitudine în legătură cu restul societăţii (dă un sens vieţii laice. În Orientul Apropiat circumcizia are şi semnificaţie religioasă. „Locul pe care un individ anume îl ocupă la un moment dat într-un sistem va fi numit statutul său în raport cu sistemul”. Botezul creştin cu apă. Un nou credincios este acceptat după anumite criterii şi în cadrul unei ceremonii. Şi în regimurile comuniste. activând acum peste 50 de ordine şi congregaţii în ţara noastră. căsătorii. Bisericile recunoscute de stat erau obligate să se roage pentru „sănătatea şi bunăstarea” conducătorilor politici. În România. hirotonirii. până în 1948. Chiar faptul aparent nesemnificativ de a participa la ceremonii sau de a fi înmormântat cu un anumit ritual. după un ritual. Este o integrare formală. confirmării. În unele ţări şi acum este înregistrată oficial apartenenţa religioasă. O parte dintre acestea au fost desfiinţate. uneori cu valoare oficială. respectă o anumită moralitate. Constituţiile unor ţări prevăd că în funcţiile de stat pot fi numai cei care aparţin religiei majoritare sau oficiale.dezacord cu ideile Conciliului.000 membri. În Extremul Orient acceptarea presupune cunoaşterea anumitor practici. scria Ralph Linton. mantre. nu mai preţuieşte bogăţia pe care o împarte cu „fraţii”. divorţuri) au fost mult timp în grija comunităţilor religioase. iar călugării trimişi în localităţile de baştină. este solidar cu grupul. imnuri. ungerea cu mir au forme şi semnificaţii variate.

bine delimitată de restul comportamentului social care rămâne laic. O comunitate cu mulţi copii şi tineri este trainică. Numărul credincioşilor sporeşte şi prin convertire: integrarea celor indiferenţi religios sau de la alte confesiuni. poate fi intensă până la misticism sau la afirmarea ca lider. în sensul participării la viaţa obştească. la activitatea de grup. Sporirea se realizează pe cale naturală. este un factor de întărire a coeziunii grupului. fapt pentru care variatele forme de religiozitate fac efortul de sporire numerică a adepţilor. posibilitatea de iradiere sau convertire de la alte religii. capacitatea de adaptare a comunităţii. tradiţie. sănătatea. chiar fără concursul liderilor. de obicei copiii urmând religia părinţilor. În ambele cazuri există momente solemne când întregul grup are un comportament similar. cei care frecventează ocazional. dar mai stabili. Numărul membrilor dă volum şi greutate comunităţii.Afilierea la comunitate este studiată sociologic şi sub aspect formal (înregistrare statistică. Ascultătorii din Bisericile tradiţionale sunt mai puţin numeroşi. Poate fi o integrare strict religioasă. nu exprimă opinii. botez. Activismul în comunitate. univoc sau fiecare în felul său. Auditoriul ascultă şi săvârşeşte ce i se spune. Integrarea religioasă este abordată de cercetător sub aspecte variate. Numărul membrilor oferă suport uman şi material. În cazul auditoriului din Bisericile tradiţionale activismul aparţine persoanei harismatice (preot. prin numărul membrilor. plata unor contribuţii) şi real. împuternicit). Trăinicia comunităţilor religioase Comunitatea îşi exteriorizează trăinicia. şi participanţii activi în religiile mai noi. În jurul acestui nucleu stabil există mereu un cerc periferic de fluctuaţii. 2. Mult mai trainică este o comunitate numeroasă. Sunt convertiţi de obicei nu 142 Universitatea SPIRU HARET . frecventarea lăcaşului de cult are rol emoţional stimulativ. Masa credincioşilor este formată din auditoriu. spiritul harismatic este al întregului grup. În celelalte. Ea prosperă natural atunci când procentul celor născuţi în cadrul comunităţii este mai mare decât procentul decedaţilor sau al celor născuţi în comunitate raportat la totalul populaţiei. care se roagă individual sau în colectiv. ori poate fi o integrare conformistă. frecvenţa este mai numeroasă (uneori este ţinută evidenţa) şi manifestarea religiozităţii este mai spontană. în cazul Bisericilor tradiţionale. calităţile acestora. nu comentează. În religiile mai noi se manifestă spiritul activ.

Aici este preocupat de audienţa pe care o are în zonă. Sociologul studiază şi structura membrilor comunităţii: vârsta. Prin numărul lor. dar care nici acestea să nu-l satisfacă. urmând o pendulare dăunătoare stării de religiozitate a credinciosului dar şi a comunităţilor prin care trece pe rând. Analiza structurii masei de credincioşi oferă concluzii în legătură cu îmbătrânirea comunităţii. profesiunea etc. Altele formate doar din câteva sute de credincioşi sunt prospere. Dar aderă neselectiv oamenii săraci („dezmoşteniţii soartei”). Psihologic. În unele cazuri se manifestă un conservatorism care poate evolua spre secularizarea şi laicizarea credincioşilor. are un caracter spontan. periferializaţi. cu un psihic labil. fracţiuni. Datele statistice în legătură cu volumul comunităţii nu sunt întotdeauna semnificative în legătură cu trăinicia sau sănătatea unei forme de religiozitate. Conversiunea se realizează printr-o activitate care presupune mai întâi o perioadă de zdruncinare a vechii credinţe şi dezorientare religioasă. ei reprezintă o masă numeroasă care obţine unele avantaje. Sociologii şi psihologii studiază şi capacitatea de adaptare a comunităţilor. fiecare în felul lor. forma şi suportul coeziunii dintre credincioşi. ci perifericii sau extremiştii. prestigiul ei social. Afirmarea fundamentalismului ca şi a libertinajului dezechilibrează comunitatea. Pregătirea superficială a convertitului poate să-l aducă în sfera unor noi valori. În cadrul aceleiaşi comunităţi şi religii se ivesc divergenţe. Unele noi mişcări religioase fac efortul să atragă un număr cât mai mare de „botezaţi”. Perifericii sunt mai mult atraşi şi nu convertiţi. dar Bisericile. Toate acestea. gradul de secularizare a membrilor. înseamnă pierderea încrederii în vechile valori şi adeziunea la altele. Sunt mai trainice comunităţile care 143 Universitatea SPIRU HARET . personalul de cult şi credincioşii pot avea atitudini variate în legătură cu acestea. pregătirea şcolară. sărăcia acesteia. Actul propriu-zis al convertirii este o hotărâre bruscă. dar aceştia nu contribuie nici material nici spiritual la prosperitatea comunităţii.credincioşii obişnuiţi. stabilitatea domiciliului. Textele bisericeşti sunt sacre. Trăinicia unei comunităţi religioase este observată de sociolog şi pe baza convieţuirii acesteia în contextul social. etc. cu sistemul de cultură şi învăţământ. lideri informali. relaţiile cu autorităţile şi instituţiile laice. contribuie la sănătatea sau declinul comunităţii. Sunt comunităţi de mii de credincioşi (de obicei în zone rurale) care nu reuşesc să asigure întreţinerea materială a cultului respectiv. starea materială. contribuţia acelei Biserici la prosperitatea populaţiei. conflicte. refuzarea personalului de cult impus oficial.

competenţi pentru activităţi administrative. Bisericile. administrative. situaţii în care Biserica mamă. a fost studiată frecvent de sociologi. Sunt menţionate multe comunităţi religioase care nu au supravieţuit unor asemenea încercări. Trăinicia acelor comunităţi se dovedeşte prin supravieţuire. desacralizarea lor şi orientarea spre activităţi economice. Un nucleu din câţiva credincioşi nu se poate întreţine material şi spiritual uneori timp de mulţi ani. abandonează încercarea de implementare. politice. Formarea unei comunităţi „fiice” presupune posibilitatea comunităţii de bază de a întreţine filia. Mereu comunităţile. caritative. care nu pot fi dezvăluite cercetării. Mai puţin studiată a fost cea de a doua componentă a acestor comunităţi – conducătorii (liderii) – apreciindu-se că ei deţin un har. anumite taine. misiuni. profeţiile considerate false. ulterior ele nu mai pot fi susţinute şi eşuează. dacă este săracă şi ea. Eternitatea sacrului se manifestă istoric în profan. îşi găsesc adepţi în alte zone (chiar în alte ţări) unde formează nuclee de credincioşi. în care credincioşii nu mai văd speranţa salvării sufletelor.iradiază. Numirea 144 Universitatea SPIRU HARET . Credincioşii au fost înfrânţi şi ucişi. structurile organizatorice se adaptează. filiale. tradiţia. scrierile sacre. 3. Comunităţile religioase care nu se adaptează evoluţiei istorice şi sociale sunt treptat periferializate. Credinţa şi Biserica reprezintă „o stâncă a ordinii” dar nu a unei ordini care nu mai există. Sacrul. ci a ordinii actuale şi prezente pentru om. unele proorociri nu se adeveresc şi credincioşii le părăsesc. se modernizează. Stingerea vocaţiei conducătorilor. capacitate de refacere şi prosperitate ulterioară. o parte dintre credincioşi le părăsesc formând disidenţe. Oamenii au nevoie de o legătură permanentă şi actuală cu Dumnezeu. care formează comunitatea. în forme adecvate epocii. Uneori este o înmulţire artificială a acestora. financiare. Conducerea comunităţilor este esenţială pentru destinul istoric al unei religii. arestaţi. Conducătorii comunităţilor religioase Masa credincioşilor (massa perditionis). În unele împrejurări anumite comunităţi se află în situaţii excepţionale: sunt interzise de sistemul politic. În atenţia cercetării sociologice se află şi capacitatea de autoreglare a comunităţilor. În domeniul religios activează şi mulţi conducători profani. au transformat unele Biserici în instituţii social-politice. au dispărut religiile „mamă” şi au supravieţuit „fiicele dizidente”. sunt accesibile şi trainice pentru omul actual.

să strice legea. nu-şi desfăşoară activitatea după confesiunea la care aparţin. Reformele introduse nu sunt numeroase. Confucius). a fost un muritor. inclusiv modestia prin care frecvent afirmă că n-au venit să formeze o religie nouă. sunt trimişi ai lui Dumnezeu pentru a transmite oamenilor voinţa sa. Conducătorii religioşi pot fi grupaţi după provenienţa harului în două categorii. jurişti. semilegendare. Reformele se manifestă în perioadele de criză. Fondatorii de noi religii sunt înzestraţi cu har divin. La harisma lor divină este adăugată. se ivesc atunci când sacrul introduce schimbări fundamentale în viaţa profană. cel puţin o calitate profană deosebită: sunt foarte modeşti sau buni oratori. Nu afectează ansamblul sistemului religios. Ceilalţi primesc harul de la reprezentanţi (tradiţional sau birocratic). alţii mai locale sau parţiale. existenţi în toate religiile (în Coran. grupaţi în trei categorii). decădere. uneori. nu au nevoie de recunoaştere sau împuternicire. Un contabil sau un prefect. în afară de profetul profeţilor. care au o viaţă legendară şi o experienţă cu sacrul pe care numai ei o pot trăi. pentru multe Biserici nu este principala preocupare. Ei sunt pregătiţi pentru soluţii radicale şi sacrificiul suprem. ci schimbă radical ceea ce este învechit. nu este intermediat. Se ivesc în momente când sacrul reface calitativ legământul cu oamenii printr-un nou Testament. nu formează o religie nouă. Ei vestesc voinţa 145 Universitatea SPIRU HARET . dar prin Înviere a înlăturat păcatul aducător de moarte. Calvin. Calităţile lor sunt nelimitate. prin jertfa sa. dar profunde şi foarte clare. pricepuţi organizatori. militari. când profanul nu se mai poate redresa prin resurse proprii şi se impun intervenţiei supranaturale (Moise. care este Mahomed.în funcţii nereligioase după criterii religioase este utilă ideologic. ceilalţi nu-i apreciază ca oameni ci ca trimişi. sunt menţionaţi alţi peste o sută de profeţi. săvârşesc fapte excepţionale. dar confundarea credinţei cu profesiunea. în performanţele lor. Sunt consideraţi personalităţi excepţionale secundare pentru că reprezintă mesianismul popular. harul lor este oferit pentru toată viaţa. Ei sunt conştienţi că vor continua relaţia cu sacrul care există din vremea creaţiei şi a fost exprimată şi până atunci în forme variate. Luther. Şi reformatorii religioşi au calităţi excepţionale. Unii reformatori introduc schimbări cu amploare mai mare. Personalităţile harismatice divine sunt singulare. Iisus. doar s-o îndrepte. Pentru profan au calităţi neobişnuite. Unii îşi au harul de la divinitate. speranţa omului de rând. oferit în lumea profană. Profeţii sunt prevestitori inspiraţi de sacru. reîmpăcându-l pe om cu Dumnezeu.

Aspectul practic se îmbină cu magia: au în vedere conjuncturile astrale. improvizate sau primite prin iniţiere (datul în bobi. retraşi uneori în locuri izolate. 69-70. dar tehnica lor este rudimentară. p. semnele imprimate de aceste conjuncturi asupra statelor. pentru a o face mai credibilă. intuiţie şi iniţiere. mobilizează grupul şi oferă soluţii integrale (deseori aparent naive: întoarceţi-vă la Dumnezeu. condamnând societatea şi puterea sunt perse-cutaţi şi uneori martirizaţi. conving prin simplitatea şi puritatea mesajului transmis. Sunt purtătorii de cuvânt ai lui Dumnezeu pentru un timp scurt. Magii sunt practicanţi pe baza inspiraţiei divine. Nu sunt învăţaţi sau aristocraţi ci oameni din popor. Cei numiţi popular ghicitori folosesc anumite tehnici artizanale. Sociologia religiei. Prezicătorii îmbină harisma personală (pentru cei care nu sunt şarlatani) cu anumite constatări practice bazate pe experienţă. dar condamnă radical. făcând prevestiri. evoluţia ciclurilor istorice. să întreprindă ceva. dar simplu şi neargumentat. Vechii magicieni. anunţă nenorociri (Casandra din antichitate). care le transmit oamenilor: să construiască o mănăstire sau o fântână. a fost concretizată şi chiar teoretizată. un sfânt. neconformişti. În situaţii locale au întrevederi intime (familiare) cu Dumnezeu. obiecte din sticlă sau _____________________ 11 Max Weber.a. dar de scurtă durată. medicale. şamani. Proorocii văd viitorul şi îl comunică. O parte a iniţierii. îl susţin material11. În multe cazuri sunt în extaz mistic şi atunci îl văd pe Dumnezeu. pentru a le îndeplini voinţa (fertilitate. Anunţând apropierea sfârşitului.Şi profetul are discipoli. Ei consultau organele animalelor aduse ca jertfă. sinucideri colective). uneori adeverite pentru următoarele sute de ani. pocăiţi-vă. Ei comunică voinţa lui Dumnezeu pe care „o ştiu”. care aderă la ideile acestuia. însoţitori. se exprimă clar şi viguros. cafea. simpli.. apostoli. Au şi ei harismă personală. tovarăşi. ghioc. recomandări de comportament. plumb topit.lui Dumnezeu (profet înseamnă a vorbi în numele cuiva). profesionale ş. Pe baza configuraţiei zodiacale sunt elaborate horoscoape. Vizionarii sunt şi ei mesageri ai sacrului. înlăturarea calamităţilor. orânduirilor sociale sau persoanei umane. vindecări). 146 Universitatea SPIRU HARET . sacrul. mai pasivi şi mai izolaţi decât profeţii. care le comunică ceva pentru a transmite oamenilor. sacrificii. vrăjitori încercau să constrângă spiritele. Fecioara Maria. legătură directă cu sacrul. Trăiesc intens şi sensibil conştiinţa unor grupuri (uneori chiar în transă şi extaz). folosesc un limbaj solemn.

îşi împart avutul.a. au viziuni şi extaz mistic). de a fi alesul lui Dumnezeu. Preoţii din perioada Vedelor. aduceau jertfe şi incantau imnuri. pe baza unor proceduri canonice. Mahomed ş. se consacră slujirii celor disperaţi. Hagiografia. În timpul vieţii calitatea de „sfânt” este atribuită: „sfântul e o persoană care face obiectul unui cult public”. Moise a refăcut instituţia preoţiei. viziuni). Buddha. Unele formaţiuni religioase mai recente sau restrânse numeric îi consideră sfinţi pe toţi membrii botezaţi. Ei reprezintă sacerdoţiul. îşi sacrifică viaţa credinţei şi ajutorării semenilor (sunt asceţi. Pentru viaţa lor excepţională se află uneori în conflict cu lumea profană. Comunităţile cărora le-au aparţinut îi consideră sfinţi protectori.a. primul preot al neamului Israel fiind Aaron. dar autentic este consacrat după moarte (uneori poporul recunoaşte chiar manifestări populare de sfinţenie: nu putrezeşte trupul. fratele mai mare al lui 147 Universitatea SPIRU HARET . unii sunt permanent pelerini. trăiesc în rugăciune. dintre care doar 7 erau conducători. (după hagios = sfânt şi graphein = a scrie) este ramura teologiei creştine care studiază viaţa sfinţilor. în majoritate misionari. Al doilea grup de conducători (lideri) religioşi este format din cei care primesc harul în lumea profană (prin confirmare. hirotonire. Dosarul de canonizare cuprinde şi argumentarea că acelei personalităţi i-au fost recunoscute încă din timpul vieţii calităţi harismatice. recunoaştere ş. de către Biserici. o instituţie veche de peste şapte mii de ani. Sanctificarea este discutată şi înregistrată după moarte. Astăzi doar celţii (care ascultă de oracolele druizilor) şi musulmanii suniţi (imamul este cel care spune rugăciunea şi ceilalţi o repetă) nu au preoţi.). convinşi că aceştia după moarte se vor afla în preajma lui Dumnezeu. Un studiu arată că cei mai mulţi sfinţi martiri n-au fost conducători (lideri). ceilalţi 78 fiind credincioşi. Mediumurile („vasele prin care vorbeşte sacrul”) din cazul şedinţelor de spiritism cad în transă şi fac prevestiri pe baza relaţiilor cu cei dispăruţi. Cuvântul sacerdot este latin. după modelul egiptean. pot fi consideraţi sfinţi.pietre ciudate). În Bisericile tradiţionale este înregistrat în calendar şi sărbătorit într-o anumită zi. apar manifestări supranaturale: flăcări. dar prin extensiune terminologică. Confucius. ci simpli credincioşi. dar semnificaţia s-a extins în toate religiile. Nu toţi sfinţii sunt conducători religioşi. acum cinci mii de ani. Popular este folosit termenul şi pentru credincioşi în viaţă. Din 240 de sfinţi (din eşantionul cercetării) au fost martirizaţi 85. Ca oameni ei trăiesc o experienţă religioasă excepţională. Sfinţii sunt personalităţi excepţionale care aparţin mai ales creştinismului.

supuşi păcatului. apostolii care au „plenitudinea harului” vor hirotonisi presbiteri. în creştinism este arhiepiscopul şi mitropolitul unor Biserici teritoriale. mitropoliţii (administratorii episcopiilor din metropole. cunoaşte Scriptura. cu roluri politice. episcopi (arhierei). patriarhii (la evrei erau şefii familiilor care sacrificau jertfele. Începând din secolul IX se impune treptat 148 Universitatea SPIRU HARET .Hr. Diaconul nu poate săvârşi serviciul religios fără preot. după care preotul este considerat „vrednic” pentru săvârşirea serviciilor religioase. Centralizarea puterii politice face din marele preot o autoritate centrală. iar pentru diacon. diaconi. au un mod de viaţă (chiar îmbrăcăminte) care-i individualizează. Prezbiteriul (ordinul sacerdotal) era format din triada: preoţi. (când a fost distrus templul). Treptat se vor deosebi de ceilalţi prin aceea că vor fi „ordinaţi” (primesc sacramente). În creştinism preoţia a renăscut prin secolul II d. prostituate (ca sacrificiu divin pentru fecunditate).. Preotul este un profesionist care se pregăteşte (învaţă în institute). săvârşeşte ritualul atent. interpretau oracolele). Şi episcopul avea harul preoţiei. Hirotonirea este una dintre cele 7 taine (în Bisericile tradiţionale) prin care episcopul sau mitropolitul conferă preotului harul prin punerea mâinilor pe capul său şi chemarea Duhului Sfânt.H. oraşe). săvârşeau sacrificii. pentru preot corespondentul va fi ieromonah. Ulterior. Isus şi apostolii erau împotriva conservatorismului clerical şi ierarhiei sacerdotale de la Ierusalim. toţi preoţii vor fi leviţi (din tribul „Levi” al lui Moise) până în anul 70 d. spre deosebire de profet nu are un har înnăscut. magice (îngrijeau sanctuarele. Ca persoane laice sunt funcţionari. pentru asigurarea relaţiei dintre credincioşi şi sacru. La început Kleros însemna „tot poporul lui Dumnezeu”. La treptele sacerdotale s-au adăugat rangurile administrative: arhiepiscopii (administratorii mai multor episcopii). dar era şi supraveghetor al unei eparhii. fac servicii şi sunt plătiţi. naţionale) şi patriarhul ecumenic (care îndrumă spiritual mai multe Biserici naţionale autocefale). Sacerdoţiul apare formal ca o intermediere între harisma naturală şi cea primită prin investitură. confesori. În Biserica primară. Ca intermediari.). ierodiacon. hieroduli (sclavia sacră). (episcopii sunt menţionaţi de Ignaţiu din Antiohia prin 98-117 d. ei au încurajat însă dimensiunea spirituală care va reapare în mozaism abia prin sinagogă şi în perioada diasporei. angajaţi. sclavi. În călugărie. În temple preoţii aveau ajutoare. sunt ghidul spre sacru. Iniţial preoţilor le reveneau activităţi practice. păstori.Hr. Respingând preoţia ca formă a practicii religioase.Moise. Spre deosebire de magi el se roagă. consilieri.

dar pentru preoţi este confirmat numai de Biserica romanocatolică (Conciliul de la Latran. a. cealaltă pentru cele trecătoare12.. Şi. descentralizează ierarhia şi democratizează distribuţia valorilor. Relaţiile religioase În domeniul vieţii religioase există două tipuri de relaţii: cu sacrul şi cele din lumea profană (între credincioşi. dar este unul singur: nu poţi sluji în acelaşi timp şi lui Dumnezeu şi „banului”.celibatul. 102-103. Pentru izbăvirea din păcatul strămoşesc Dumnezeu l-a jertfit pe propriul său Fiu. condusă de un stăpân care are fii. op. Poţi să-l iubeşti pe celălalt ca pe tine însuţi. deci actul iubirii are două sensuri: „iubirea pentru Dumnezeu este una. iar insultarea a ceea ce este sacru reprezintă o blasfemie. Iubirea pentru oameni a lui Iisus a fost fără limită (ca Dumnezeu). 4. deci fără limite sau condiţii. semizei. între credincioşi şi comunităţi. între comunităţi.dar tot în legătură cu sacrul). oferind iertare celor care îi vor _____________________ 12 Nae Ionescu.cit. comenta Nae Ionescu: „Pe Dumnezeu îl iubeşti ca Dumnezeu. . este bun. şi iubirea către aproapele este alta”. Totemul era strămoşul legendar al comunităţii. Relaţiile cu sacrul au în general un caracter paternalist. are drepturi absolute. Poate fi diferenţiată şi iubirea dintre credincioşi. 1150). rude mai îndepărtate. refăcând astfel „Testamentul” (legământul) cu omul. În politeism zeii reprezintă o familie. Dar Iisus cerea: să vă iubiţi unul pe altul aşa cum v-am iubit eu pe voi. Biblia precizează: „Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Nae Ionescu atrăgea atenţia asupra deosebirii dintre relaţiile pe „verticală” şi cele pe „orizontală”. Monoteismul este credinţa într-un tată ceresc. pe aproapele tău îl iubeşti ca om”. Neiubirea lui Dumnezeu înseamnă a nu fi credincios. sfinţii şi martirii pentru credinţă. Ca oricare tată. Astfel de iubire au dovedit apostolii. Sacerdoţiul reprezintă un statut cu obligaţii şi privilegii. Epoca modernă impune schimbări şi în acest domeniu. fiice. are grijă de toate. ceea ce înseamnă „preoţie generală”. una este către absolut şi etern. p. ale comunităţilor religioase cu alte subsisteme sociale. poate pedepsi sau ierta. Prima îndatorire a credinciosului este: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău”. a cuprins martirajul dar şi iubirea omenească. Cât priveşte relaţiile orizontale. 149 Universitatea SPIRU HARET . Afirmă accesul general la scrierile sfinte care sunt cunoscute şi discutate de toţi credincioşii. iubitor şi iertător.

iar semnul legământului a fost curcubeul (Geneza 9:12. Această relaţie paternalistă este transmisă în Biserici. practici izolate. Sunt modificate relaţiile dintre părinţi şi copii.urma calea. „Fii” nu mai ascultă şi nu se mai supun. Ea face parte din relaţia cu sacrul. practici. uneori îşi aleg o cale proprie. Între sacru şi oameni există un legământ. Prin Iisus a fost făcut noul legământ. ritualuri) organizate în forma unui cult. „toţi cei care credeau erau împreună şi aveau toate în comun”. Biserici. îşi împart ofrandele. Legământul mozaic şi creştin este tradus prin cuvântul „Testament”. Voinţa lui Dumnezeu din cărţile sfinte.. se concretizează în religii. 44:45). confesiuni.A. Şi azi se consideră „fraţi” şi „surori”. ei conversează cu părinţii. Credinciosul respectă legământul prin credinţă. După potop. existentă difuz chiar atunci când nu se constituiseră încă formele de religiozitate. Credinţa este o experienţă permanentă în viaţa spirituală a omului. Dumnezeu are un legământ cu „poporul ales”. ca legătură a omului cu sacru. b. o angajare reciprocă. culte. învăţătura acestuia fiind cuprinsă într-un Nou Testament. Dumnezeu a reînnoit legământul. cult şi religie. Iniţial. cunoscute de „specialişti”. Şi Allah se exprimă prin Mahomed că dacă musulmanii vor asculta voinţa sa şi el îşi va respecta promisiunea faţă de ei. aplicată conjuncturilor cotidiene. îşi exprimă opinii. Când acesta n-a mai respectat voinţa sacră. Paternalismul Bisericilor tradiţionale a fost adaptat în condiţiile Reformei la imaginea modernă a familiei. iniţieri. potopul a fost un avertisment. explicată de părinţi este ascultată dar şi comentată. Religia. În acest caz sporeşte coeziunea dintre membri. „îşi vindeau bunurile şi averile şi le împărţeau între toţi.13). după nevoile fiecăruia” (F. patriarh. Religia reprezintă ansamblul legăturilor cu sacrul şi cuprinde trăiri sufleteşti. Pe baza credinţei sunt săvârşite practici (rituri. „fraternitatea” devenind o emblemă numai pentru acel grup. Ulterior s-au format ritualuri. Ele sunt conduse de un „părinte” (preot) iar aceştia de un părinte cu un har deosebit: papa. de oameni aleşi. în grup sau oficial. incantaţii şi imnuri. respectarea legământului cu sacrul era manifestată la început practic. mişcări harismatice. promiţându-i lui Noe că nu va mai distruge vieţuitoarele. Relaţiile din comunităţile de credincioşi (Biserici. Înmulţirea acestora şi constituirea lor în grupuri au generat o varietate tot mai mare de forme religioase. Pe baza credinţei. inclusiv explicaţii şi teorii. se ajută. Religiozitatea se manifestă individual. noi mişcări religioase) şi între aceste comunităţi sau a acestora cu celelalte 150 Universitatea SPIRU HARET . Membrii comunităţii sunt egali. secte. culte. Primele grupuri umane îşi exprimau spontan sentimentele faţă de transcendent.

Dar Biblia vorbeşte despre mai multe grupuri de ucenici: „Ucenici ai lui Moise” (Ioan 9:28). Primii adepţi erau numiţi frec151 Universitatea SPIRU HARET . între întemeietorul harismatic al unei religii sau un profet şi cei care îl urmează. dar ucenicul le îndeplineşte. Unele. O ucenicie atenuată este între credincios şi duhovnicul său. de la care deprinde experienţa vieţii acestuia. ajutorarea săracilor. ulterior Iisus a mai ales „şaptezeci de ucenici” pe care i-a înzestrat cu harisme. Creştinii cunosc relaţiile din comunitatea discipolilor lui Iisus. Între credincioşi sunt forme variate de relaţii. În jurul lui Budha se adunau ucenici care i-au păstrat şi răspândit învăţătura. Ucenicii lui Iisus erau iniţial 12. trimiţându-i cu misiunea de a răspândi noua credinţă. cu care rămâne în relaţii vreme îndelungată. vor deveni personal de cult. Şi Ioan Botezătorul avea ucenici (Matei 9:14).a. prin învăţare. realizate ca un contact personal şi permanent între învăţător şi ucenic. Cele religioase neintermediate dintre credincioşi sunt de ucenicie. Modelul de ucenicie este relaţia discipolară. Ucenicul se încredinţează sufleteşte şi deplin învăţătorului. „profesionist”. învăţătorul este un guru sau un călugăr izolat care este „descoperit” de discipol şi acceptat ca îndrumător. Bab (întemeietorul babismului. Unele cerinţe par neraţionale şi nejustificate. sistemul politic ş. comportamentul şi sfaturile. duhovnicul sfătuindu-l. Ascultarea este un principiu al monahismului. este transmisă puţină „învăţătură”. bazată mai puţin pe urmarea practică a modelului. Deseori învăţătorul nu spune direct ci alegoric.comunităţi sociale (viaţa economică. orfanilor) educaţia desfăşurată în şcoli de stat sau realizarea şi difuzarea literaturii cultural-ştiinţifice. dar existau şi „ucenici ai fariseilor” (Marcu 2:18). Prin explicaţii şi cuvinte. dă exemple. nu şi fizic. relatează pilde şi întâmplări. practicate astăzi frecvent în cadrul monahismului. întreabă. precursor al religiei baha’i) a avut 18 discipoli (numiţi „slava celui viu”) care au dus vestea în Persia şi Turkestan. Sunt relaţii „faţă în faţă”. pe baza credinţei. Este o relaţie permanentă numai spiritual. de aceia lui „i se taie voia”. Ucenicul însă „nu are dreaptă socotinţă”. nu cunoaşte binele şi răul. Când ucenicul cere explicaţii. învăţământ şi cultură. devine un partener de discuţii. fariseii erau păzitori ai vechii legi. contactul „faţă în faţă” este ocazional. Ucenicii urmează exemplul. Studenţii institutelor teologice nu sunt ucenici.) sunt condiţionate tot de raportarea la sacru. În Orient. au în aparenţă un conţinut laic: activitatea umanitar-caritativă (de îngrijire a celor bolnavi. căruia îi spovedeşte toate păcatele.

sancţionează. După moartea învăţătorului se împrăştie. În general. Când numărul membrilor a crescut. Structura comunităţii este „în cerc”. În continuarea relaţiilor discipolare sunt cele apostolice. relevarea caracterului sacru al întemeierii şi răspândirea ideilor. sfătuieşte. Mai ales cei 12 se aflau mereu în preajma învăţătorului. adică fiecare discipol se află direct şi în egală măsură cu învăţătorul. încep reconstituirea învăţăturii. cultură. p. Întrebările discipolilor erau nu polemice. Apostolul este un trimis. Ioan Mircea. mai târziu luându-şi numele de „creştini” (ucenicii lui Christos). op. în familie sau în câmpul lor de activitate”13. avere. Atunci când omul face o greşeală (taie urechea unui militar). „alţi credincioşi de rând făceau apostolia cu fapta. Ei îl urmează.vent „Ucenicii Domnului”. această comunitate poate să se destrame. Iisus a ales 12 trimişi (apostoli) care să răspândească învăţătura. care formau comunităţi restrânse. nu răspundeau mereu intereselor ascultătorilor. sunt itineranţi. 34. îşi alegeau prezbiteri. dar acestea ajungând numeroase este tot mai mare riscul de a nu fi înţeleşi sau de a fi trădaţi ori martirizaţi.. nici familia. Acest cerc de ascultători nu formează între ei o comunitate decât intermediată prin învăţător. dar în cazul unei religii autentice se regăsesc. care erau mai iniţiaţi sau mai în vârstă. Apostolii nu se mai adună din propria voinţă. Noul Testament îi menţionează pe apostolii „mari” şi „mici” (secunzi). directe. dar numai el vorbeşte. Nu mai puteau colabora „faţă în faţă”. dintre aceştia rămâneau puţini. morală. nu formează o şcoală stabilă. face minuni. Tot ei se află în centrul comunităţii. 152 Universitatea SPIRU HARET . _____________________ 13 Preot Dr. Erau adunaţi numai prin învăţătura lui Iisus şi ataşamentul faţă de acesta. Dăruirea lor este completă. răspânditor al învăţăturii. ci o învăţare peripatetică. propovăduiesc o anumită învăţătură. practic împărtăşind însă „cina” (jertfa lui Iisus) şi întărind coeziunea prin „agape” (mese comune). caracter (unul chiar l-a vândut pe învăţător). cu fiecare discipol. în mişcare. pentru a-i sfătui şi îndruma. Unii chiar au împuterniciri personale (Petru a fost desemnat să întemeieze Biserica). nu-i poate opri nici tatăl.cit. doar retorice şi stimulative. Sunt foarte eterogeni ca preocupări. ci sunt cei care au înţeles esenţa noii credinţe. chiar atunci când îi sfătuia sau le relata pilde de învăţătură pentru toţi. Relaţiile erau personale. cu idei puţine şi eterogene. Riscul relaţiei discipolare este că atunci când învăţătorul dispare. Iisus o îndreaptă. „vestiţi între apostoli”. „apostoli ai Bisericii”. Apostolii sunt numiţi şi misionari.

îşi desfăşoară activitatea în bune relaţii cu alte comunităţi sau pot fi intoleranţi.a. În rural o parohie cuprinde uneori credincioşi din mai multe sate aflate în comune sau chiar judeţe diferite. prieteni. 5. Formarea blocului comunist a impus autoritatea patriarhului Moscovei care. relaţiile pot fi de subordonare sau egale. Între comunităţile care aparţin aceleiaşi confesiuni. Fraţii din Biserică au însă în viaţa laică multe alte afinităţi: aceeaşi vârstă. Împărţirea în comunităţi şi Biserici nu se suprapune peste cea administrativă laică.a. „tinerilor” ş. ascultă de aceiaşi învăţătură şi acelaşi conducător. Toleranţa religioasă Relaţiile dintre comunităţile religioase sunt similare cu cele dintre credincioşi. dar fără rezultate deosebite. Spiritul fratern este afirmat mai intens în comunităţile mici (mânăstiri. Până la acordarea autocefaliei (pentru România. preocupări. sunt vecini. Credincioşii se grupează şi se organizează. Ca urmare. avându-şi propriul patriarh. de a-i grupa pe fraţi după vârstă. Weber aprecia că apartenenţa la o comunitate este dovedită când fiecare ţine seama de viaţa comunitară. Ulterior patriarhul bizantin a fost recunoscut doar ca sfătuitor spiritual (primul dintre cei egali). le pot contesta altora valorile. grupurile religioase sunt destul de eterogene. aceştia fiind cei care reprezintă propriul suport religios. Formează „cercuri de studiu”. Membrii comunităţii se comportă frăţeşte: iubire şi iertare reciprocă. structurile organizatorice. dirija politica religioasă a ortodoxiei din Europa răsăriteană. Spre exemplu. fiecare sat având unul sau mai multe 153 Universitatea SPIRU HARET . dar mai ales credinţa şi relaţiile cu sacrul. Bisericile ortodoxe din fiecare ţară sunt autocefale. prin Tomosul din 1885) Bisericile ortodoxe din diferite state erau subordonate patriarhiei de la Bizanţ. îndrumările sale erau urmate voluntar de ceilalţi patriarhi. Modul în care aceste relaţii sunt exprimate este variat. Fraternitatea religioasă şi diversitatea laică apare rar ca o preocupare a păstorilor comunităţii. Este tendinţa în unele culte. „organizaţii ale femeilor”. „asociaţii profesionale”. sex. de subordonare. profesiuni ş. Forma organizatorică de bază în ortodoxie şi alte Biserici este parohia formată din una sau mai multe comunităţi. independente.Între credincioşii aceleiaşi religii (mai ales în creştinism) relaţiile sunt de fraternitate. În cadrul Bisericilor autocefale relaţiile sunt ierarhice. se roagă unii pentru alţii. ocupaţii. sprijin material. noile mişcări religioase). care fac din fraternitate un simbol de identificare ca aparţinători. dar şi pe cel al comunităţilor. indirect.

necunoaştere). Şi toleranţa şi intoleranţa reprezintă relaţii inegale între comunităţi. Toate cele de acelaşi rang sunt egale. de la Iaşi). În protestantism se practică descentralizarea religioasă. dar cu alte funcţii. Adunarea episcopilor din toate Bisericile ortodoxe formează sinodul ecumenic. nu este o subordonare verticală. conduse de un episcop care supraveghează activitatea administrativă dar şi religioasă din zona respectivă. Între comunităţile cu o teologie. relaţiile pot fi de: indiferenţă (dezinteres. Biserica romanocatolică a adăugat încă 14 sinoade ecumenice. episcopi) nu au parohii proprii. preşedintele acestuia şi conducătorul unei Biserici autocefale fiind patriarhul. condusă de un preot protopop care controlează activitatea religioasă din parohii. Adunarea care conduce Biserica ortodoxă este sinodul. zone de influenţă. ocupându-se numai de activitatea de conducere şi control. unul dintre mitropoliţi este „primat”). deşi multe variante de protestantism practică episcopatul. Intoleranţa este relaţia între un subiect care îşi asumă toate 154 Universitatea SPIRU HARET .lăcaşuri de cult. ortodoxia recunoscând doar hotărârile primelor şapte sinoade ecumenice (325-787 d. Comunităţile bisericeşti sunt conduse de un prezbiteriu. populaţia se alătură comunităţilor din satele vecine. preocupări politice sau cultural-ideologice. protopopiatul. fiind condusă de un arhiepiscop. uneori chiar dintr-o ţară (când sunt mai mulţi mitropoliţi dar nu există încă patriarhie. ele cuprind şi interese materiale. Gruparea lor în structuri tot mai largi generează o ierarhie piramidală în frunte cu papa sau patriarhul. fac parte din sinod şi dintre ei este ales patriarhul (în cazul României. un sfat.H. fără biserică. Rareori aceste relaţii au numai un caracter religios. de obicei. Când eparhia este mai mare sau mai importantă are denumirea de arhiepiscopie.). ajutat uneori de diaconi şi condusă de un consiliu parohial care cuprinde şi laici din localitatea respectivă. Protopopiatele sunt grupate în eparhii sau episcopii. În cătunele mai sărace. Relaţiile dintre comunităţile religiilor tradiţionale sunt de egalitate şi ierarhice. Între episcopi şi patriarh se află mitropoliţii care conduc Bisericile ortodoxe dintr-o zonă geografică mare. ţinute numai cu episcopii săi. format după model corporatist din conducătorii şi preoţii comunităţilor bisericeşti ale cultului respectiv. practică şi organizare diferită. Parohiile dintr-o zonă (30-40) sunt grupate într-un protopopiat (protoierie). Mitropoliţii reprezintă un rang bisericesc înalt. intoleranţă sau toleranţă. Parohia este slujită de un preot numit prin ierarhia bisericească. Mulţi ierarhi (ex. succesorul este mitropolitul Moldovei.

concepţia mântuirii unice numai prin propria Biserică. în forme şi în gradaţii variate. uzurparea. rasismul. dominantă. nedreptatea. depăşirea acestora le descompune. războiul. naţionalismul. Relaţiile de toleranţă sunt şi ele variate. declararea unei Biserici de stat (naţională.cel puţin în religie. Omul tolerează temperaturi între anumite grade. a generat războaie religioase. s-a manifestat mereu. armata. specifice zonelor şi religiilor la care se referă. în legătură cu etniile. Sunt tot relaţii de inegalitate: între toleranţi şi toleraţi. La rândul lor au persecutat creştinismul. purificarea etnică şi religioasă. poate chiar fizic. Europa se obişnuieşte greu cu principiul toleranţei pentru că 155 Universitatea SPIRU HARET . Evreii au fost persecutaţi de babilonieni. În secolul nostru au fost intolerante: nazismul. de egipteni. Tolerante sau intolerante pot fi nu numai formaţiunile religioase ci şi sistemul politic. un corp material. a ars pe rug. ca refuz al celuilalt . persecutat şi eliminat. Toleranţa presupune o anumită acceptare şi a altor parteneri. dar este intolerant cu încercările de a-l elimina intelectual. purificarea religioasă. Ca principiu. ca practică. minoritară) pentru oprimarea celorlalte.drepturile şi privilegiile şi altul care nu mai are nici un drept. încât în numele lor să fierbi un om de viu. condamnarea „sectelor”. fundamentalismul teologic. psihologia „unicului”: o singură rasă. există între anumite criterii pe care le tolerează. s-a extins treptat în toate domeniile şi acum reprezintă una dintre principalele preocupări ale vieţii sociale şi religioase. Creştinismul oficial din evul mediu a persecutat pe credincioşii altor religii. Intoleranţa şi în domeniul religios este baza ideologică a totalitarismului. Ulterior s-a extins în întreaga viaţă socială. comunismul. răzbunarea. Pentru a institui „unicul” este folosită discriminarea. rasele. Auguste Comte aprecia că mult timp toleranţa a reprezentat o preocupare prioritar religioasă. o comunitate etnică sau internaţională. Un aparat. este urmărit. Organismul uman şi sistemele fizice sunt tolerante între anumite limite. o singură clasă. o singură imagine a lui Dumnezeu. Chiar un individ poate tolera anumite situaţii. persecuţiile. Se practică şi acum extremismul religios. Intoleranţa. toleranţa este dorită şi chiar afirmată de toată lumea. regimurile politice. Montaigne sublinia în Eseurile sale că intoleranţa înseamnă să pui un preţ atât de mare pe presupunerile tale. unele medicamente sunt tolerate. a înfrânt sectele. Bătălia pentru toleranţă se desfăşoară de secole. pretutindeni sunt semnalate manifestări de intoleranţă. altele nu. substituirea ideologiei religioase în locul celei totalitare comuniste. ştiinţa sau cultura.

cereau toleranţa ca pe o favoare. tradiţiile europene sunt naţionale. toleranţa este tranziţia spre epoca modernă de libertate şi pluralism religios. în primul rând. în contextul războaielor religioase din Europa. Termenul „toleranţă” e folosit mai frecvent din secolul XVI. diversitatea reprezintă o calitate. străinul este privit cu prudenţă. După intoleranţa medievală. dar el tolerează şi pe cei de altă religie. Şi toleranţa este o etapă instabilă. Depăşirea intoleranţei şi afirmarea dreptului de gândire şi exprimare religioasă se realizează în 156 Universitatea SPIRU HARET . lasă posibilitatea opţiunii religioase. de competiţie pentru întâietate. astăzi ei o reclamă ca pe un drept. Toleranţa are la bază ipoteza adevărului celuilalt. ce nu vom face celuilalt”. atitudinea de acceptare şi colaborare cu altul este mai evidentă. Formate timp de multe veacuri. În America. cu condiţia respectării legislaţiei ţării respective. Toleranţa nu reprezintă nici egalitatea.încă nu e generalizat parteneriatul cu străinul. La noi. Anul 1995 a fost declarat de Organizaţia Naţiunilor. Era apelul celor persecutaţi pentru credinţa lor. chiar dacă ulterior se va dovedi că şi el reprezintă un adevăr parţial. anul internaţional al toleranţei. iar campania tineretului european împotriva intoleranţei a avut ca principiu „toţi diferiţi – toţi egali”. nici libertatea şi nici pluralismul religios. dreptul lui de a gândi şi a crede altfel. Concepţia tolerantului este că nu e rău şi nu reprezintă o ameninţare dacă cineva e diferit. etnice. În Declaraţia drepturilor omului se afirmă: „Fiinţele umane… trebuie să se comporte unele cu altele în spiritul fraternităţii”. După pacea de la Augsburg (1555) se stabileşte că religia este hotărâtă de principele care conduce statul. Trecerea de la intoleranţă la toleranţă este o tranziţie care durează perioade diferite de timp şi nu are caracter uniform. iar creştinii se călăuzesc după principiul evanghelic: iubiţi-vă unii pe alţii. după pacea din Westfalia. ci. chiar suspectat. Cât timp fiecare Biserică se consideră singura autentică şi deţinătoare a adevărului absolut se manifestă intoleranţă. implorând. Această dinamică a toleranţei era astfel exprimată în 1718 de către lordul Stanhope în camera lorzilor: „A existat o vreme când dizidenţii. Jankélévitch scria că termenul de toleranţă „nu ne spune ce vom face sau ce vom gândi. monoreligioase. acceptarea celuilalt. cei diferiţi practică reciproc transparenţa şi încrederea. Textele sacre vorbesc despre „îngăduinţă”. va veni şi ziua în care ei o vor respinge ca pe o insultă”. Abandonarea treptată a ideii de religie unică. calitatea de a fi diferit. certitudini parţiale. universală. Ele nu acceptă ideea că sunt adevăruri relative sau valori în competiţie. de conjunctură.

pentru că statul nu poate obliga pe nimeni „să intre în rai”. aceasta este prima lege a naturii”. Toleranţa este posibilă şi în condiţiile unui stat centralizat. pe măsura depăşirii mentalităţii medievale şi a separării Bisericii de stat. „Suntem cu toţii plămădiţi din slăbiciuni şi din erori. Cât timp politicul are la bază ideologia unei Biserici sau o credinţă unică. chiar religioase. Formarea statelor 157 Universitatea SPIRU HARET . politicul ar fi sprijinit de toate religiile şi Bisericile. Când toate credinţele ar avea drepturi egale. În Traité de la tolerance (1763) el înţelegea toleranţa ca relaţie între cei de credinţe diferite. opus intoleranţei medievale. loiali sunt credincioşii acesteia. scria Voltaire în articolul despre toleranţă din „Dicţionarul filosofic”. În 1689 în Anglia a fost adoptat Act of Toleration. Sistemul politic ar avea chiar de câştigat acordând libertate religioasă tuturor credinţelor. având acelaşi statut. Intelectualii francezi erau preocupaţi de toleranţă în condiţiile când o revoluţia antifeudală nu se înfăptuise. Dar politicul să fie separat de religie şi să nu se amestece în problemele religioase. Abia în 1829 (Bill of Emancipation) este recunoscută egalitatea în drepturi şi a catolicilor. deşi ei nu aveau dreptul să ocupe funcţii publice. afirmând principiul libertăţii în acest domeniu. credinţe şi culte. Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului (1789) prevedea că „nimeni nu poate fi hărţuit din cauza opiniilor sale. ci a individului. dar se apropia. să ne iertăm reciproc prostiile. Legislaţia cu caracter constituţional de la începutul formării Statelor Unite (1776) recunoştea toleranţa şi independenţa religioasă.condiţiile schimbării relaţiilor dintre autoritatea politică şi cea religioasă. cu condiţia ca manifestarea lor să nu tulbure ordinea publică stabilită prin lege”. Voltaire discuta toleranţa nu ca problemă politică. care va sta la baza pluralismului religios. toleranţa era discutată ca un principiu modern. toleranţa nu mai este discutată ca principiu politic. specifică regimului politic din fiecare ţară. va persecuta alte credinţe. a statului. Dacă există o Biserică de stat. În lumea filosofilor. ci ca relaţii între Biserici. Din secolul XIX. Războaiele religioase şi protestantismul au impus istoric abandonarea intoleranţei şi recunoaşterea principială a toleranţei. dar revoluţia începută în 1789 consideră că şi toleranţa reprezintă o inegalitate. Edictul de toleranţă (1787) din Franţa încerca să urmeze modelul englez. John Locke în A Letter Concerning Toleration (1688) discută şansele toleranţei şi avantajele pe care ar putea să le aducă toleranţa monarhiei engleze. Soluţia însă era diferită. prin care se reglementează că nu vor mai fi persecutaţi catolicii şi ateii.

altele _____________________ 14 Stancu Ilie. bazate pe consens şi foarte diferite ca suport material şi uman.P. a preocupat multe state europene.a. Prefaţă la B. practic îmbracă variate forme şi grade de manifestare: Biserici cu aceleaşi dogme şi principii sunt intolerante. fiind recunoscută de populaţie şi prin lege ca „dominantă”. rămasă în „barbarismul veacului de mijloc”. Bucureşti. deşi toleranţa este afirmată teoretic şi chiar recunoscută legal.E. Evreii din străinătate cereau drepturi „depline” şi pentru cei din România14. împrăştiaţi pretutindeni. Chişinău. baptişti ş. a misionarismului şi prozelitismului. Haşdeu şi alţi istorici remarcau tradiţia creştină şi ortodoxă a românilor: Până în secolul nostru această Biserică. Şi în România. B. suportului financiar ş. Haşdeu Istoria toleranţei religioase în România. Editura Saeculum. după 1850. musulmani. România era socotită „netolerantă”.a. În unele cercuri diplomatice europene. Pe baza Convenţiei de la Paris (1858). Haşdeu scrie articolele adunate ulterior în cartea Istoria toleranţei religioase în România (1868). 158 Universitatea SPIRU HARET . O problemă care. I. ortodox de veacuri. era cea a evreilor. care observa că „suferinţele economice” erau puse uneori „pe terenul religios”. Astfel. Istoricii şi politicienii remarcau însă toleranţa religioasă istorică a poporului român. eficienţei. care. p. Haşdeu distinge toleranţa politică în legătură cu religia de toleranţa reciprocă dintre culte şi Biserici. Constituţia din 1866 acorda drepturi politice tuturor creştinilor care puteau fi „naturalizaţi”. recunoaşterea politică a egalităţii şi libertăţii credinţei poate ajunge suport pentru intoleranţă: majoritarii îi vor tolera sau nu pe minoritari. „naţională”. după 1801. a devenit actuală problema evreiască. lipoveni.cu statute diferite şi care se mobilizau pentru refacerea unui stat propriu. minoritarii vor folosi resurse variate pentru a-şi atrage noi adepţi. După războiul Crimeii este discutată şi problema evreilor. În aceste împrejurări. Inegalitatea reală se iveşte în condiţiile numărului de credincioşi.Ştiinţa.P. 5 şi urm. Revendicările evreilor erau şi în atenţia tânărului principe Carol I. Politicul poate recunoaşte egalitatea tuturor credinţelor.P. Acestea rămân însă inegale în mod real. 1992. prin destrămarea marilor imperii.). În aceste împrejurări. Relaţiile dintre comunităţile mozaice şi Bisericile naţionale erau variate. a acceptat aşezarea pe aceste meleaguri şi a altor etnii şi credinţe. celelalte credinţe erau considerate de provenienţă neromânească. a adus în atenţie credinţele „majoritare” sau „etnice” şi relaţiile acestora cu celelalte formaţiuni religioase.independente şi naţionale. deşi alături de Biserica ortodoxă convieţuiau aproape zece alte confesiuni (armeni.

lipsa de libertate a acestuia. suportul internaţional al unor „minoritari” ş. activează pe măsura permisiunii acestuia. egalitatea diversităţii. În condiţiile refuzului reciproc se ajunge deseori la violenţă. până unde poţi tolera un anumit comportament. a gradului până la care poate fi acceptat altceva.care au credinţe diferite se tolerează. intoleranţa fiind din partea statului. preocupaţi de intoleranţa şi toleranţa religioasă. În multe cazuri statul este complice la limitarea drepturilor unor religii. Nimeni nu tolerează să fie ucis sau distrus pentru a dovedi că este „tolerant”. Indiferenţa pasivă este practicată mai ales când sistemul religios este separat de cel politic. chiar se unesc în aceeaşi structură organizatorică. În toleranţa paternalistă cultul sau Biserica autoritară acceptă şi existenţa altor credinţe. au discutat un anumit „prag al toleranţei” („linia roşie”). colaborarea partenerilor. care se rezolvă frecvent în spiritul autorităţii dominante. face credibilă ipoteza mărinimiei. Filosofic şi sociologic au fost observate anumite trepte (reale sau posibile) de manifestare a toleranţei: toleranţa paternalistă. intoleranţa religioasă este şi între diferitele formaţiuni religioase.a. Motivele tolerării sunt variate: cel slab este nesemnificativ. Bisericile au un număr stabil de credincioşi 159 Universitatea SPIRU HARET . este o intoleranţă politică. indiferentă. chiar atrage milă sau compasiune. cel acceptat va sprijini pe cel care îl tolerează. acceptarea lui sporeşte prestigiul celui puternic. este măsura în care nu este în pericol celălalt sistem. Statul poate fi intolerant nu numai cu Biserica şi religia. Deosebit de această intoleranţă politică. manifestările extremiste. toleranţa este acceptată religios şi politic până când sistemul contestat nu este în pericol. grupuri şi comportamente sociale. Când statul interzice sau condiţionează viaţa religioasă. religii diferite cooperează pentru realizarea unor scopuri laice şi chiar religioase. Poate să tolereze sau nu unele partide. politicul fiind instrumentul prin care se realizează inegalitatea confesiunilor. ci cu oricare dintre instituţiile şi realităţile existente pe teritoriul său. cunoaşterea reciprocă. Unii filosofi şi cercetători. În general. respectul reciproc. Limita toleranţei. spiritului democratic şi „înţelegător” al tutorelui sau asocierea minoritarilor poate deveni o forţă în competiţie. Cel care este mai slab se supune şi-l consultă pe cel puternic. Depăşirea acestei limite presupune conflictul între toleranţi şi toleraţi. dar în condiţii de inegalitate. care elimină pe unul dintre parteneri. ca urmare a unor principii sau demersuri ale Bisericilor influente. Raportarea toleranţei la sistemul politic presupune dependenţa de acesta.

şi celălalt are dreptate. recunoscând că. Normele coexistenţei n-au conţinut religios. care. a „minoritarilor”. O etapă importantă în evoluţia toleranţei este cunoaşterea reciprocă cât mai autentică. nu se referă de obicei la dogme şi adevăruri.şi nu practică misionarismul sau prozelitismul. Comportamente similare au în cadrul ecumenismului ortodoxia şi Bisericile protestante. Prin educaţie este adusă în atenţie înţelegerea valorilor celuilalt. conjunctura internaţională garantează menţinerea situaţiei. neatragerea adepţilor de la alte religii. desfăşoară activităţi comune prin mass-media. ar sărăci ansamblul vieţii spirituale. ce practici au referitoare la sacru. nu ştiu în ce cred ceilalţi. are printre consecinţe posibilitatea dezvoltării proprii a fiecărei credinţe şi acordul înlăturării prozelitismului. fiecare cultivă drepturi şi valori utile social. Bisericile diferitelor culte pot colabora pentru realizarea unor activităţi caritative. în efortul de convertire de la alte credinţe. La aceasta se adaugă şi activitatea de misionarism sau prozelitism. legislaţia impusă tuturor cetăţenilor. Dar în cazul respectului reciproc. Oamenii sunt convinşi că lipsa de transparenţă ascunde ceva. În cazul toleranţei pe baza egalităţii diverselor formaţiuni religioase este evident că practicarea intoleranţei nu asigură succesul din motive variate: sunt egale ca şanse şi suport. Lipsa de informare a generat întotdeauna prudenţă şi chiar suspiciune. activităţi educative. dezinformează şi denaturează realitatea. respectă drepturile omului. Toleranţa. Bisericile romano-catolice şi cele ortodoxe se respectă şi chiar colaborează sub unele aspecte. În aceste condiţii este acceptat pluralismul religios. Respectul reciproc al diferitelor culte şi credinţe. iniţiază respectarea normelor şi reglementărilor morale (chiar juridice). autoritatea politică supraveghind buna convieţuire a cetăţenilor indiferent de Biserica şi cultul de care aparţin. ca respect reciproc. de interes naţional. Cunoaşterea reciprocă reprezintă o etapă importantă în depăşirea barierelor şi deschiderea disponibilităţii pentru toleranţă. Fiecare îşi păstrează dogma şi doctrina. de integrare socială. Această „trăire împreună” pe baza respectării unor principii minime de coexistenţă. politicul ar putea interveni pentru a repune în drepturi. i-ar compromite credibilitatea. ci la aspecte practice şi profane. în cazul toleranţei. acceptă diversitatea fără preocupări în legătură cu ceilalţi. Frecvent este considerat un motiv al intoleranţei faptul că diferitele formaţiuni religioase şi mai ales credincioşii acestora nu se cunosc reciproc. înlăturarea unei formaţiuni nu ar spori capacitatea altora. teoretic. 160 Universitatea SPIRU HARET .

spre absolut. Factori care influenţează religiozitatea Predispoziţia pentru sacru şi relaţiile cu lumea transcendentă sunt influenţate de varietatea factorilor cu care omul şi comunităţile ajung în contact pe parcursul existenţei. sădită în om nu dă însă roade identice. nu sădeşte în suflete credinţa ci o îndreaptă spre o formă de religiozitate. calitate pe care o au deopotrivă musulmanii. tradiţional sau modernizat. în raport cu factorii şi condiţiile cu care se confruntă şi le asimilează. 161 Universitatea SPIRU HARET . S-a afirmat că religia este determinată de anumiţi factori şi s-a încercat identificarea acestora. Unele religii s-au stins. s-au manifestat altfel. Concepţia deterministă a avut în unele perioade consecinţe practice: s-a încercat „descoperirea” factorilor care determină credinţa şi religia. Geneza lor este explicată după specificul fiecărei teologii. ritualuri. Tendinţa spre perfecţiune. Sămânţa credinţei. fie pentru a elimina această componentă a existenţei umane. treptat. în vederea folosirii lor: fie pentru a o stimula. religia poate fi învăţată. Spre exemplu. Integrarea într-o comunitate reprezintă şi un anumit comportament faţă de modul în care se manifestă sacrul: mai intens.IV. catolicii. mai mistic sau mai raţionalist. înlăturată. Iluminismul şi pozitivismul promovează ipoteza că prin ştiinţă. cultură. Pe parcursul vieţii oamenilor şi comunităţilor ea evoluează variat. ortodocşii sau oricare altă formă de religiozitate. credinţa se stinge. filosofie. teorii. este un conflict de idei sau o particularitate psihică a credincioşilor. Credinţa şi religia reprezintă componente ale calităţii de om. Prin urmare. Efortul de a creştina unele populaţii sau de a răspândi islamismul. Relaţiile cu sacrul capătă forme confesionale. dar sacrul şi credinţa au supravieţuit. devin culte. Anumite orientări filosofice au considerat experienţa omului cu sacrul o realitate spirituală. RELIGIA ÎN VIAŢA SOCIETĂŢII A. este o condiţie a existenţei omeneşti. Vivekananda afirma că religia provine din „eterna sete de absolut”.

vârstă. Sentimentele sale în legătură cu sacrul se concretizează în aceste forţe şi evenimente. şi cea care trece spre sedentarism.Reprezentând însă o predispoziţie a existenţei omeneşti. desfăşoară activităţi de eliminare a raţionalismului religios. interese politice. Factori care evoluează obiectiv şi permanent (personalitatea individului. situaţii neprevăzute. Treptat. care depinde de dărnicia spaţiului geografic. a primelor formaţiuni statale. Se afirmă. a unificat treptat imaginea sacrului şi modul de legătură cu lumea transcendentă. distruge Bisericile. epoci şi chiar în evoluţia personalităţii. nici acestea nu sunt determinante. poate distruge lăcaşuri de cult sau simboluri religioase. Ponderea factorilor care influenţează viaţa religioasă evoluează de la factorii naturali spre cei sociali. bazată pe creşterea vitelor. Cain şi Abel reprezintă două modele de civilizaţie: cea nomadă. Sistemul politic poate suprima personalităţile culturale. manipulată printr-un sistem de factori. jertfele sacrificate fiind animalele. În contextul social. Factorii care influenţează religiozitatea nu acţionează constant sau rigid. Spiritul public şi tradiţia pot acţiona împotriva unor manifestări religioase. se adaugă şi mai ales au roluri variate în comunităţi. Şi în islam. spre agricultură. animismul. caracter. Astfel. Dumnezeu a ales între cele două civilizaţii. magia. a generat o varietate mare de religii şi reprezentări ale sacrului. în credinţa în Allah. de obicei. mediul spiritual. sex). dezvoltarea unui sistem religios) şi 2. Iniţial omul este dependent de natura imediat înconjurătoare. Poate fi însă influenţată. folosită. practica se referă prioritar la 162 Universitatea SPIRU HARET . religia nu are cauze. zeităţile şi credinţele acestora se unifică în monoteism. majoritatea autorilor apreciază că religia şi religiozitatea sunt influenţate şi chiar condiţionate de mediul social şi de evoluţia istorică. început sau sfârşit. nivel de cunoştinţe. Trecerea la viaţa sedentară şi formarea unor societăţi stabile. integrarea sa în comunităţi face ca influenţa grupurilor la care aparţine să devină predominantă. pe măsura sedentarizării triburilor. determinări rigide. astăzi. adorarea Soarelui pluralitatea zeităţilor. reprezentau prioritatea factorilor naturali în manifestarea religioasă a comunităţilor. Factori care reprezintă fluctuaţia (mobilitatea socială. Sunt consideraţi mai importanţi factorii culturali (educaţie şi învăţământ. Totemismul. Populaţia se poate revolta spontan împotriva altor credincioşi. două tipuri de factori: 1. ea poate teroriza grupurile religioase mici. jertfele şi ritualurile fiind legate de noua ocupaţie. evoluează. preocupările cognitive şi raţionaliste) şi de personalitate (emotivitate. dirijată. Viaţa nomadă. Creştinismul reprezintă trecerea la societăţile stabile.

ca mediu şi 2. Îi sunt oferite explicaţii. Contactul cu aspecte devenite banale pentru vârstnici (culori. are mijloace de protecţie. prin frumuseţe. factorii naturali şi biologici sunt primiţi şi asimilaţi de el prin această intermediere socială. manifestarea forţelor naturii. forme. ca evenimente. este mai independent de mediul geografic. într-o zonă civilizată şi alta subdezvoltată. totemurile). fulgerele au rezonanţă religioasă diferită pentru un copil pentru un adult. dar societatea şi-a creat un habitat propriu. 163 Universitatea SPIRU HARET . Natura reprezintă un factor care influenţează religiozitatea (trezeşte frică. creşterea animalelor fiind mai restrânsă şi dependentă de preocuparea de bază: lucrarea pământului. Impresionaţi sunt mai ales copii. Învăţământul. flori.agricultură. Faţă de natură. fiind creaţia şi manifestarea sacrului. fructe. de evenimentele dezlănţuite în natură. Se poate observa o asemenea evoluţie chiar în legătură cu individul. În toate religiile sunt sacralizate elemente sau realităţi din natură. potopul. Factorii naturali. Acest suport este real nu numai prin faptul că omul trăieşte într-un mediu natural de care depinde în cea mai mare măsură. scarabeul. S-a observat că mediul şi peisajul îi influenţează mai ales pe băieţi. grandoare. cultura. Inundaţiile. Uneori această relaţie se individualizează în forme specifice pentru unele populaţii: respectarea animalelor sacre (vaca. civilizaţia îl „încapsulează” pe individ. el observă şi înţelege natura. izvoare) intensifică la copii emoţiile religioase. entuziasm) mai ales sub două aspecte: 1. armonie. pentru un fizician şi pentru un om fără pregătire şcolară. sunt frecvent discutaţi ca suport al religiozităţii. În copilărie este mai impresionat de factorii naturali. devenind însă tot mai dependent de factorii sociali. admiraţie. Treptat familia şi apoi comunitatea tot mai largă în care se integrează îl fac mai puţin dependent şi influenţabil de factorii naturali. legitate). jertfa „mielului” are caracter excepţional. ordine (succesiune. a. Fetele sunt mai influenţate de evenimentele din natură: furtuni. dar şi prin aceea că natura. reprezintă pentru credincios un permanent contact cu divinul. revărsarea unor râuri. populaţiile şi religiile au avut opinii variate. Mediul natural – când este formată şi convingerea că reprezintă creaţia lui Dumnezeu – impresionează şi stimulează credinţa prin complexitatea sa. fulgerele. relaţii proprii şi într-o oarecare măsură chiar un Dumnezeu propriu. Gabriel Le Bras sublinia: condiţiile de viaţă sunt date de natură. adorarea Soarelui şi a altor realităţi cosmice.

educaţia. discutate de psihologia religiei: atmosfera din familie. consideră evenimentele o sancţiune sau o răsplată divină. În primii ani copilul este dependent de familie ca şi de natură. Pe măsura înaintării în vârstă se poate îndepărta de modelul acceptat în copilărie. Cluj. Tipografia Cartea Românească. sunt mama şi bunicii. femeile „se tem”. pierderea unor persoane îndrăgite. o obligaţie. În felul acesta raţionalizează timpuriu dimensiunea sufletească şi despart sacralitatea din conglomeratul indistinct al începutului vieţii individului. inundaţii.a. participare la ritualuri. Ele rămân în amintirea fiecăruia pentru toată viaţa. împrejurări în care copilul îşi formează o imagine proprie despre religie: este o tradiţie. sporind starea de religiozitate1. Copilul este antrenat în practica familiei. Uneori copii sunt desprinşi _____________________ 1 Lucian Bologa. Sunt astfel transmise valori şi comportamente păstrate de individ întreaga viaţă.cutremure. Sunt formaţiuni religioase care îi educă în mod organizat pe copii încă din primii ani: au grădiniţe proprii. care încep să-i transmită modelul religios al comunităţii. Frecvent este realizată însă întâmplător. Dorind să evite sancţiunea şi să atragă bunăvoinţa. Cei mai apropiaţi şi pe care îi imită în primul rând. Educaţia religioasă în familie este supravegheată în cadrul unor Biserici de personalul de cult. Copilul este influenţat puternic de evenimentele prin care trece familia: succese excepţionale. Psihologia vieţii religioase. 164 Universitatea SPIRU HARET . Chiar dacă în adolescenţă are o atitudine mai critică sau mai liberală faţă de familie. familia influenţează religios pe descendenţi prin câteva modalităţi. un comportament social ş. nu supravieţuieşte fără sprijinul acesteia. Spre deosebire de bărbaţi. care în perioada copilăriei are un rol hotărâtor pentru viaţa religioasă a personalităţii. anumite ceremonii. Atmosfera religioasă din familie este transferată copiilor şi nepoţilor prin imitaţie. pe care la început nu o înţelege şi nu o explică. tunete. în zile de sărbătoare. dar care devine pentru el o obişnuinţă. integrare. 1930. personal angajat şi specializat. dar continuă raportarea la aceasta până când îşi formează un nucleu familial propriu. şcoli duminicale. evenimentele trăite. continuă să respecte modelul primit din perspectiva unor motivaţii sociale şi tradiţionale. Până spre 20 de ani. seara. se roagă. Apropiată de factorii naturali este familia. Familia influenţează religios pentru tot restul vieţii. când părinţii şi copii locuiesc de obicei împreună. practicile. care „admiră”. învăţarea unor imnuri şi rugăciuni.

spre adolescenţă considerândui pe taţi „necredincioşi” sau cu o religiozitate formală. Modelul religios transmis de familie nu se identifică însă cu cel oficial al Bisericii. relaţiile publice şi chiar educaţia sau cultura. Toate acestea se reflectă în religiozitatea copiilor. cu religiozitate multiplă – diminuează sentimentele religioase şi reprezintă un suport al fluctuaţiei interconfesionale şi mai ales a apartenenţei la un cult sau Biserică. În cadrul familiei a fost remarcat rolul important al femeilor în formarea spiritului religios.chiar de familie. ca şi orizontul profesional. unele manifestări magice. integraţi în grupuri izolate cu preocupări nu numai religioase ci şi cultural-sportive. afectivitatea formală. superstiţii. taţii devin modele admirate de copii. Şi acum multe femei depind de veniturile bărbaţilor. mai tradiţionaliste. trimişi în tabere. Specificul statutului religios al femeii şi al primilor ani ai copilăriei este mai evident în Bisericile tradiţionale care conservă unele relaţii şi structuri organizatorice medievale. contestarea paternalismului tradiţional afectează religiozitatea. S-a observat că lipsa autorităţii familiale – în cazul copiilor abandonaţi. atât ca intensitate. au înclinaţii mistice mai pronunţate. chiar antrenarea bărbaţilor în îngrijirea noilor născuţi). Cercetările au consemnat un oarecare specific al religiozităţii feminine în comparaţie cu cea a bărbaţilor. Există opinia că femeile sunt mai conservatoare. spaţiul activităţii lor este restrâns. Mai târziu. Inexistenţa familiei în formarea copilului are un rol important în ruta religioasă a persoanei respective. Până în epoca modernă preocuparea femeilor era activitatea casnică şi gospodărească. Sociologii au explicat specificul religiozităţii feminine prin statutul social al acestora. Societatea modernă încearcă egalizarea statutului social al femeilor cu al bărbaţilor (drepturi social-politice. sunt casnice şi „consumatoare”. despre care bărbaţii nu ştiu sau le consideră nesemnificative. bărbaţii fiind cei care aprovizionau. Mai ales psihologii au atribuit acest specific particularităţilor psihofizice ale acestora în comparaţie cu cele ale bărbaţilor. Copii de vârstă mică sunt mai ataşaţi de mame şi le imită modelul religios. dar nu sub aspect religios. tendinţa lor spre independenţă. orfanilor. precum şi ca mod de manifestare. erau mult timp în afara spaţiului familial. Piramida care 165 Universitatea SPIRU HARET . turistice. Continuă însă real sau chiar oficial această inegalitate. contribuţii echivalente la prosperitatea familiei. Liberalizarea prematură a copiilor. Mai ales fetele sunt învăţate de mame practici şi rugăciuni tradiţionale. integrarea în muncă. a familiilor dezorganizate. Copiii urmează de obicei modelul religios al mamelor.

cu mai mult fast. El evoluează trecând prin perioadele de vârstă. unele formaţiuni religioase mici îi grupează pe „schizofrenici”. cu deficienţe psihice (chiar fizice). Femeile nu sunt hirotonite ca preoţi. citesc şi interpretează Scripturile. Starea psihofizică a individului îi influenţează viaţa religioasă în modalităţi variate. Persoanele extravertite sunt mai sociabile. mulţi oameni de ştiinţă şi cultură au fost credincioşi (unii trăind chiar perioade de bigotism sau extaz mistic) şi există destui analfabeţi sau ignoranţi care nu sunt credincioşi. Tradiţia şi uneori scrierile sacre confirmă pentru femei un statut secundar. îşi spun părerea. Ele nu mai sunt un auditoriu mut. Astfel s-au făcut afirmaţii ca: glosolalia practicată în Bisericile penticostale este frecventă pentru persoanele cu defecţiuni de vorbire. pentru a fi primită trebuie rostită de un bărbat. Gruparea personalităţilor în extravertite şi introvertite nu reprezintă şi o clasificare în credincioşi sau necredincioşi. preferinţe în legătură cu viaţa religioasă. mai egocentrică. ceea ce le-a atras uneori acuzaţia de înclinaţii spre demonism. dar nu i-o determină. după naştere urmează purificări. cele introvertite au o viaţă religioasă mai intimă.a. În toate formaţiunile religioase există membri cu posibilităţi psihice şi fizice variate. Diferă însă modul în care îşi trăiesc şi manifestă religiozitatea.conduce aceste Biserici şi personalul de cult sunt masculinizate. anumite date native. Fiecare om are unele particularităţi de caracter. Particularităţile biopsihice ale individului influenţează ruta religioasă a individului. în unele cazuri sunt acceptate în rândul clerului. „handicapaţi”. Religiile moderne şi protestantismul au consolidat parţial statutul femeii în viaţa religioasă. Starea de religiozitate depinde şi de personalitatea celui care primeşte mesajul religios. practică religiozitatea în comunităţi. Femeile nu au voie să pătrundă în anumite spaţii sacre. 166 Universitatea SPIRU HARET . până la bătrâneţe. manifestări. S-a încercat argumentarea că aceşti factori „personologici” sunt determinanţi în legătură cu credinţa şi religia. Inchiziţia urmărea mai ales pe vrăjitoare şi mai puţin pe vrăjitori. în fiecare perioadă predomină anumite interese. Statutul de inferioritate în cadrul oficial le dirijează afectivitatea religioasă spre dimensiunea mistică şi practici religioase populare. În felul acesta a scăzut şi evaziunea lor spre formele arhaice şi populare de religiozitate. îl asimilează şi îl manifestă. care îl fac mai predispus spre o formă sau alta de religiozitate. nu pot săvârşi ceremonii şi taine. li se recomandă permanent supunere şi ascultare ş. Sunt şi religii unde rugăciunea femeii nu are semnificaţie.

În biserică un copil este impresionat de atmosferă. univoc.Cercetările întreprinse după război în multe ţări au evidenţiat câteva etape în evoluţia stării de religiozitate a personalităţii umane. cântece. dezamăgiri în legătură cu religia.a. o învaţă pentru notă. fluctuaţiile interconfesionale sunt nesemnificative în condiţii normale. necritic. mai mult sau mai puţin. dar continuă practicarea sedimentată prin deprinderile religioase formate până atunci. După 13-14 ani modul de viaţă modifică treptat religiozitatea personalităţii. Copii. în şcoală după zona în care locuieşte ş. Bătrâneţea sporeşte religiozitatea. căutarea unor soluţii în contact cu formaţiuni religioase minore sau bizare. În perioada copilăriei predispoziţia religioasă este modelată după confesiunea şi credinţa celor apropiaţi: familia. imită. impresionabilitatea. ei le acceptă de obicei fără discernământ. Acum pătrunde într-un sistem instituţional bazat pe alte criterii sociale (în clasă după vârstă. frecventează bisericile la marile sărbători. Vârsta matură este a stabilităţii religioase. Cerinţele religioase sunt externe. acum devin preocupaţi dar nu-l înţeleg. Tinerii şi adolescenţii acumulează informaţii variate. Aceste criterii formale îl orientează şi spre formalizarea comportamentului religios. vestimentaţie. Până spre 13 ani este o perioadă de ascensiune a religiozităţii. Nu mai respectă posturile decât ocazional. Caută în biserică fast şi situaţii excepţionale. Până atunci influenţa religioasă avusese un caracter paternalist. practică migraţia interconfesională. Anterior nu erau preocupaţi de justificarea actului. dar atrage şi situaţii sporadice de instabilitate: religiozitate excesivă. Practicile care li se par formale se reduc. au un comportament religios mimetic: ascultă şi se conformează. în diferite cercuri şi activităţi după preferinţe.). Când religia este obiect de învăţământ o apreciază ca pe oricare disciplină. începe să considere frecventarea Bisericii o obligaţie. în rest încep să o aprecieze doar ca instituţie cu 167 Universitatea SPIRU HARET . chiar dacă acestea nu au conţinut religios. Între 13 şi până spre 20 de ani este un declin al religiozităţii. Astfel suportul religiozităţii este transferat dinspre afectiv spre raţional. comunitatea teritorială. îl bagatelizează. pictură. trecerea la alte culte. chiar manifestă tendinţe critice şi raţionaliste. prietenii de joacă. uneori li se pare un divertisment. se tem să nu rămână corigenţi. Oarecare independenţă religioasă capătă după şcolarizare. se întreabă asupra autenticităţii formelor de religiozitate. sub supravegherea ascendenţilor. dar constant. ceremonial. comportamentul oamenilor. La baza religiozităţii lor se află emoţiile. se fixează asupra unui comportament religios şi îl practică.

în sensul că. după posibilităţi. tinerii nu sunt destul de „înţelepţi” pentru a fi credincioşi (înţelepciunea religiei este apanajul vârstei mature). Apar revolte trecătoare ateiste. Unele Biserici consideră aceste căutări. sunt nerăbdători. superstiţii. Religia este apreciată ca valoare tradiţională şi culturală. un standard constant de viaţă.. nevoia de transcendent. cred în zodii şi poartă embleme. Adolescenţa se afirmă ca o concretizare a acestei perioade de tranziţie. În căutarea varietăţii religioase iau contact cu credinţe periferice. Depăşirea adolescenţei presupune formarea unei familii independente. la îndemnul mamelor. se angajează total. pe bază de obişnuinţe. Adolescenţa aduce posibilitatea alegerii şi opţiunii între variantele instituţionale. În general familiile au tendinţa de a-i păstra sub protecţia lor. le mai respectă din obişnuinţă. ivindu-se „conflictul dintre generaţii”. au mare energie şi sensibilitate. Adolescentul manifestă un pronunţat criticism mai ales în legătură cu factorii de constrângere. pe care o critică şi o contestă. valorile tradiţionale şi din familie nu mai sunt suficiente. Intră în contact cu lecturi religioase de provenienţă variată. Uneori acest erou neliniştit şi „incandescent” se supraevaluează: practică un narcisism real sau fictiv (jocul de-a naivul). este relativ stabilă sub aspect religios. Puţini se declară necredincioşi. salvarea sufletului. După aceste pendulări. indiferenţi sau aderă la alte confesiuni şi credinţe. o afecţiune sporită). mai directe. cei mai mulţi îşi argumentează şi consolidează modelul religios al familiei în care s-au format. mai clare.funcţionari plătiţi. elemente de ocultism. iubirea „adevărată”. Alţii însă rămân mult timp instabili religios. curiozitate şi pasiune. se informează în legătură cu alte confesiuni şi încearcă evaluări şi critici în legătură cu dogmele. arhaice. Şcolarizarea are un rol important mai ales pentru adolescenţi. reprezintă o integrare normală. Maturitatea. perioada de adult. Stabilitatea religioasă nu este de performanţă. Biserica şi practicile religioase i se par instituţionale. talismane. Îi preocupă toate marile probleme. Mai ales 168 Universitatea SPIRU HARET . inclusiv cele religioase: destinul. Sacrul cultivat până atunci i se pare o dogmă a vârstnicilor. Intrarea în şcoală schimbă preocupările religioase de la afectivitate spre aspectul intelectual. Primirea statutului de adult li se pare tinerilor o victorie spre care se grăbesc. de la copilărie spre maturitate. în caz de eşecuri. obligaţii profesionale şi social-politice. Adolescenţii sunt rebeli. Religiozitatea se individualizează mai ales la fete (o religie mai intimă. De la 7 ani trec din structurile paternaliste familiale în cele instituţionale. dar caută forme noi de religiozitate: mai moderne. cu instituţiile.

Motivele acestui comportament sunt însă multiple. chiar dacă nu frecventează biserica sunt interesaţi de problemele religioase. Culturalizarea. Frecventează biserica din respect. chiar dacă uneori personalul de cult nu corespunde aşteptărilor. fac pomeniri. obiceiurile de sărbători. În aceste condiţii. au un comportament de refuz. boala care apare în unele familii. Frecvent este justificat prin neliniştea în legătură cu sfârşitul vieţii pământeşti. motive estetice. troiţe. preocupări în legătură cu sacrul. vecinii. surprinse prin cercetări. În oraşe spiritul electiv este mai accentuat. b. Comunitatea teritorială reprezintă o anumită atmosferă. La aceasta se adaugă însă motivaţii variate. moartea. Într-un sat monoreligios membrii se integrează de obicei acelei religii. Părăsirea altor ocupaţii (pensionare. Femeile sunt mai influenţate în sens religios de aspectele estetice. Dintre factorii sociali un rol important are comunitatea teritorială în care trăieşte credinciosul. În rural comunităţile sunt mai omogene religios. Vârstnicii sunt puţin activi fizic. se deplasează greu. Influenţează starea de religiozitate şi evenimentele prin care trece comunitatea sau 169 Universitatea SPIRU HARET . existenţa unor spaţii sacre (biserică. în pat. cimitire).bărbaţii sunt indiferenţi la tentativele de a migra confesional. observarea comportamentului religios al concetăţenilor (merg la biserică. Această vârstă „a înţelepciunii” presupune lecturi. credincioşii se ajută între ei. Bătrâneţea este apreciată ca o perioadă de sporire a interesului pentru viaţa religioasă. credinţă. Eventuala regresie şi fragilitate psihică este tot un prilej fertil pentru preocupările religioase (apelează mai des la ajutorul lui Dumnezeu). îşi fac daruri). Atmosfera comunitară apare ca: obişnuinţa de a nu lucra în zilele de sărbătoare. nordul Europei este protestant. pe care cei din familie le neglijează sau chiar îi irită. stau mult în casă. Comunitatea. Spaţiul Europei de Răsărit şi o parte a celui balcanic sunt majoritar ortodoxe. rudele influenţează şi atrag spre confesiunea pe care o frecventează majoritatea. informaţii. pregătirea ştiinţifică. agitaţi. apropierea sau chiar frica de moarte şi de judecata divină. monumente. Dirijarea spre preocupările religioase reprezintă uneori o modalitate de reintegrare socială a vârstnicilor şi o evaziune faţă de preocupările cotidiene ale restului familiei. discută probleme religioase. nu le elimină sentimentele religioase. cel apusean e catolic. posibilitatea de circulaţie mai restrânsă) creează un timp disponibil folosit pentru relaţia cu lumea transcendentă. Uneori bătrânii sunt mai izolaţi. capricii. degajarea de problemele familiei. un model spiritual în care sunt integraţi membrii. încăpăţânare.

dar şi Bisericile mai recente îşi formează treptat tradiţii după particularităţile lor spirituale. confirmare. strângerea recoltei. Ele se formează treptat.a. cu interese comune. considerate „singurele adevărate”. Când însă noile valori sunt ale unor minorităţi. conflictele cu autorităţile sau dintre diferite familii. traditio = transmitere) sunt păstrate valori spirituale dar şi practice la care aderă familiile şi membrii comunităţii. religioase. iniţiază unele manifestări deosebite (rugăciuni şi postiri ale întregii comunităţi. stabilirea noilor prietenii. care contribuie la sporirea religiozităţii. morală. copii aderă la acea stare de spirit pe care o consideră bună. În religie. aduşi de bunici sau părinţi. revolte – sporesc de obicei sentimentele religioase. Nu de puţine ori cei plecaţi la oraş se întorc pentru marile sărbători la biserica din sat. Pe baza tradiţiei. pentru a-şi impune valorile proprii. dar se consolidează treptat ca grupuri: profesionale. 170 Universitatea SPIRU HARET . „punerea mâinilor” deasupra capului ca semn al recunoaşterii. incendii sau distrugeri în caz de războaie. Cercetările apreciază că schimbarea ambianţei comunitare reprezintă o scădere a intensităţii vieţii religioase.grupul celor apropiaţi. Conglomeratele de populaţii au stări de spirit eterogene. un factor de sporire a religiozităţii este şi disputa confesională. specificului zonei. Prin ea (lat. adevărată. Conflictul dintre vechile şi noile valori religioase are ca suport încercarea unor Biserici de a elimina mai rapid vechile valori. populaţia tradiţionalistă le elimină din comunitate. Tradiţia este considerată frecvent un factor care influenţează viaţa religioasă. efortul unora sau altora de a-şi păstra sau spori numărul aparţinătorilor. acest „lanţ” al continuităţii este ritualizat şi formalizat: prin iniţiere. există în strânsă legătură cu Bisericile „tradiţionale”. uneori Bisericile oficiale acceptând această interferenţă. martirii unor revoluţii sau războaie sunt acceptate şi chiar sprijinite de Biserici. Chiar dacă nu înţelege sacrul sau predica din biserică. Ele sunt „puteri efective” de coeziune a comunităţii şi nerespectarea lor este nedorită de grup. preocupărilor populaţiei. părăsirea comunităţii religioase anterioare slăbesc mai ales practica religioasă.). În cazul localităţilor plurireligioase. Pleacă din sate spre oraşe. Uneori este greu de schimbat. există o stare de spirit care influenţează viaţa religioasă. pelerinaje ş. venirea primăverii. sau nu şi-au dovedit încă trăinicia sau utilitatea. Deseori credincioşii îşi schimbă domiciliul. ieşirea cu obiecte sfinte pe câmp. care încă îşi dovedesc trăinicia. Integrarea în alt mediu. Multe tradiţii în legătură cu Anul Nou. botez. poate reprezenta o frână în sensul modernizării. Seceta sau inundaţiile. Tradiţiile religioase s-au îmbinat cu cele laice.

Şi ideologia comunistă vedea în dezvoltarea ştiinţei şi a nivelului de şcolarizare o resursă a afirmării ateismului. Evul mediu este menţionat ca o perioadă în care au fost persecutaţi şi unii oameni de ştiinţă care prin descoperirile lor nu argumentau dogmele teologice. acordând spaţii largi pentru divertisment. înlocuiesc aspecte existente anterior în domeniul religiozităţii. 171 Universitatea SPIRU HARET . Sociologia religiei. – ci între semnificaţia ideologică. parohii. editează şi difuzează literatură religioasă. Explicaţiile ştiinţifice. Dispută este şi în legătură cu adevărul. turism.a. Chiar mari filosofi. Instituţiile şi organizaţiile care activează în acea zonă geografică influenţează viaţa religioasă. Ele condamnă şi mass-media. sex – ex. Unele ideologii. Giordano Bruno. Anumite formaţiuni religioase nu-i încurajează pe credincioşi să progreseze în pregătirea şcolară. O instituţie care se preocupă de educaţia religioasă este şcoala. _____________________ 2 Max Weber. care dispare pe măsura dezvoltării culturii şi tehnologiei. organizaţii ale femeilor unitariene sau musulmane. unele cercetări sprijinite chiar de biserici şi mânăstiri.P. Conflictul n-ar fi fost între rezultatele ştiinţifice – spre exemplu ale lui Galilei. Dar şi în evul mediu au fost făcute descoperiri ştiinţifice. Sunt organizate pe vârstă. unde este pregătit personalul de cult. Acesta rezultă din cunoaşterea ştiinţifică sau din interpretarea dogmelor teologice? Din perspectiva ştiinţifică pozitivistă se aprecia că religia reprezintă o expresie a ignoranţei. pregătirea ştiinţifică. Negulescu. Şi Weber arată că evlavia sacrifică intelectul. politică şi filosofică a acestor cercetări. Pe lângă învăţământul teologic. pretextând că se preocupă prea puţin de credinţă. considera că religiile „sunt un fel de filosofii rudimentare prin aparatul raţional foarte redus. ci chiar opoziţia lor. sunt îndrumate de personalul de cult. gradul de şcolarizare. Există organizaţii cu caracter religios. Mediul cultural. Copernic ş. ca P. Teologiile conservatoare întâmpină greutăţi în asimilarea ştiinţei şi culturii în sistemul explicaţiei religioase.: organizaţii ale tinerilor catolici. orientări filosofice şi teologia unor culte sau Biserici propagă nu numai ruptura dintre cercetarea ştiinţifică şi credinţă. artă ş. 197. organizaţiile Kolping existente pe lângă parohii – care desfăşoară activităţi în sensul atragerii populaţiei la viaţa religioasă. forţa intelectuală este insuficientă faţă de măreţia lui Dumnezeu2. d.c. multe activează pe lângă Biserici care au ca scop principal activitatea misionară. sport. reglementarea socială şi legislativă. reprezintă factori care influenţează credinţa şi starea de religiozitate. p.a. foarte puţin dezvoltat cu care ni se înfăţişează”.

Nu reprezenta o mişcare a sclavilor în veşmânt religios ci o religie originală. venituri. Personalul de cult şi instituţia bisericească reprezintă factori de iniţiativă în formarea caracterului religios al personalităţii şi comunităţilor. 172 Universitatea SPIRU HARET . societatea a reprezentat un suport pentru credinţa religioasă. Chiar atunci când personalul de cult nu este salarizat de la buget şi lăcaşele de cult sunt construite fără contribuţia statului. difuzează informaţii religioase. Rolul religiei în societate 1. iar în unele ţări sunt introduse ore de religie chiar în învăţământul laic. Kautski considera creştinismul o mişcare a sclavilor şi proletariatului antic. aceasta hotărând şi în privinţa frecventării învăţământului religios. promova o societate deschisă. Şi în perioadele când anumite forme de religiozitate au fost supuse restricţiilor. B.destinat săvârşirii ceremoniilor şi activităţilor din cadrul bisericii. Mântuirea sufletului şi caritatea socială Sacrul contestă lumea profană. care răspundea unor interese istorice. aspectul afectiv al religiozităţii. se deplasează spre intelectiv. dar şi participarea acesteia la problemele profane. îi informează pe elevi. Şcoala contribuie mai ales la transmiterea cunoştinţelor religioase. autorizate. Creştinismul propunea o depăşire a comunităţilor izolate. Instituţia care are rol esenţial în afirmarea vieţii religioase este biserica. K. promova o societate universală (social şi teritorial). credincioşii au salarii. cu care copilul vine din perioada preşcolară. îndeplinirea unor „funcţii” sociale. Formele de religiozitate răspund intereselor fiecărei epoci şi civilizaţii. În forme variate statul oferă suport material pentru viaţa religioasă. Biserica transmite religiozitatea oficială. Pentru minori îndrumarea religioasă reprezintă o preocupare a familiei. Efortul permanent al credinciosului este în sensul depăşirii imperfecţiunii din această viaţă. Convieţuirea celor două dimensiuni (sacră şi profană) presupune un suport social oferit religiei. Principalul suport este cel uman. Prin „iubeşte-l pe aproapele tău…” era extins statutul de „om” asupra unor categorii sociale numeroase. Eficienţa acestei activităţi depinde de calităţile acestei instituţii şi de populaţia aparţinătoare. a păcatului. credincioşii sunt cetăţeni ai unui stat. respectă legile şi reglementările politice. cu caracter particular. Budismul şi jainismul au contestat conservatorismul care bloca ascensiunea noilor pături sociale. Cuprinşi în acest cadru instituţional. există şcoli ale cultelor. începe raţionalizarea sacrului şi a credinţei.

prin crearea speranţei de ocrotire. În multe situaţii şi din anumite perspective religia reprezintă un factor pozitiv. nu întreţin şi nu realizează activităţi şi situaţii inutile. cimitire. încearcă să destrame comunităţile altor religii. cultura. Structurile şi sistemele. din care o parte se dirijează spre Biserici. locuri pentru întruniri şi evanghelizări. producţia. folosesc religiei. specificul culturii şi civilizaţiei. se manifestă prin următoarele funcţii: explicativ-valorică. Statul oferă religiei protecţie politică. Migraţia spre oraşe şi spre zonele industrializate a populaţiei rurale are printre consecinţe şi declinul tradiţiilor sau scăderea intensităţii religioase. Educaţia. promovând chiar ideea sinuciderii rituale. bisericilor şi personalului de cult. se ivesc divergenţe care pot genera conflicte. Toate acestea pentru că şi religia răspunde unor aşteptări şi participă la realizarea trebuinţelor societăţii. nu se schimbă uşor. în «lumea de apoi». sănătatea. monumente religioase. relaţii şi instituţii. ocupaţie. existenţa. Sunt şi forme de religiozitate care se exprimă împotriva progresului. din perspectiva unor programe accelerate de dezvoltare. În general însă. privind creaţia. de redistribuire a valorilor şi bunurilor materiale. familia. formele de realizare a puterii. Nici oamenii. degradează personalitatea propriilor aderenţi. pe baza statorniciei credinţei şi a periodicităţii ritualurilor individuale şi colective de 173 Universitatea SPIRU HARET . şi cu atât mai mult societăţile. religia pare uneori un factor de frânare. organizate şi întreţinute de stat.” şi „de securizare.pensii. ca adevăruri imuabile. care sunt acum secularizate. culturale. îndeamnă la destabilizare. religia are un rol pozitiv în societate. contravin ordinii politice şi juridice. care conţin oameni. calamităţi. Este greu de stabilit când un sistem sau o structură nu mai corespunde evoluţiei normale a societăţii. Sunt şi cazuri în care credinţa este apreciată defavorabil. Manifestarea religiozităţii depinde de stabilitatea vieţii profane. moduri de gândire şi ideologii. comportamentul social. Religia. Spre exemplu. Administraţia de stat este preocupată de spaţii pentru lăcaşurile de cult. relaţiile dintre oameni şi chiar pe cele internaţionale. În timp de război. „Religia ca raportare la absolutul existenţial. legalitate şi siguranţă. fie şi postumă. prin credincioşi. influenţează întreaga viaţă socială şi subsistemele care există în societate: sistemul proprietăţii. concretizată în dogme. sprijină rezolvarea unor probleme. consumul. viaţa religioasă este la fel de afectată ca şi cea laică. promovează nu numai preocuparea esenţială – legătura cu sacrul – ci şi activităţi caritative. devenirea şi sensul omenirii şi universului.

divine care au fost şi înainte şi vor rămâne şi după el. observă imperfecţiunea. socializare. credinciosul are imaginea valorilor constante. Fiecare epocă sau orânduire îşi are valorile sale morale. Confesiunile şi formele de religiozitate propun modele variate de comportament. măsurile aplicate în profan se schimbă permanent. Frecvent Biserica a fost considerată „o stâncă a ordinii”. Religia reprezintă şi un important factor de coeziune socială. Cu mijloace proprii. ceilalţi de cea transcendentă. unii preocupându-se de viaţa pământească. dar trăiesc convingerea că dincolo de toate acestea există un judecător perfect. iniţial erau identice. să-i respecţi pe ceilalţi ş. să nu ucizi. Integrându-se în viaţa trecătoare. elaborează alte legi. rezolvarea situaţiei unor categorii defavorizate. Rolul principal al întregului sistem religios este îndrumarea credincioşilor în perspectiva salvării sufletelor. o răsplată dreaptă. p. legile. o revoluţie. În comunităţile primitive. în general.comunicare cu Dumnezeu”3. Şi cel condamnat pe nedrept. activează împreună în sensul asigurării coeziunii sociale. principiile fundamentale ale autorităţii laice şi cele ale autorităţii divine sunt în general similare. Îndrumările politice. în calea valurilor mişcătoare ale vieţii cotidiene. dar toate au ca scop ce se va întâmpla după moarte. Călăuzindu-se după principii caracteristice lumii perfecte şi eterne. control social. statul şi legile laice îndeamnă deopotrivă: să nu furi.a. 174 Universitatea SPIRU HARET . Sociologia esenţială. chiar formele de reprezentare a sacrului. nestatornicia din profan. din lipsă de probe. Cei care cred în mântuirea sufletului. Bucureşti. religia a avut. uneori foarte des. un fir călăuzitor. are speranţa în judecata lui Dumnezeu. Biserica. ajungerea la putere a altui partid. a stabilităţii şi ordinii. protecţie. Editura Militară. Dogmele şi explicaţiile sunt diferite de la o confesiune la alta. Formulate pe suportul societăţii. Cealaltă latură a acestei schimbări permanente este nevoia unor criterii şi principii stabile de sorginte divină. fără început şi sfârşit. pentru consolidarea moralităţii. reorientează criteriile. Modificarea regimului politic. rolul de a participa la realizarea stabilităţii sociale. Sacrul şi religia oferă credincioşilor criterii eterne de referinţă. Pentru credincios este esenţială obţinerea mântuirii şi el îşi coordonează întreaga viaţă prin prisma acestei perspective. La acestea se adaugă şi funcţii „latente”: de integrare. 87. adaptativă. 1996. acolo unde există o singură credinţă. aceasta _____________________ 3 Nicolae Grosu. modelele estetice. iar credinciosul le alege pe cele mai convingătoare.

ci şi la omogenizarea comunităţii. Grupul religios are aceleaşi valori. prevederea acestei infracţiuni ar fi inutilă în codurile penale. dar în general coeziunea religioasă se menţine în spiritul toleranţei şi credinţei în acelaşi Dumnezeu. Coeziunea este între membrii grupului şi a acestora cu sacrul. ansamblul social se regrupează după specificul credinţei. acte de caritate ş. Ei depind unii de alţii pe baza intereselor şi reglementărilor profane. pe care le respectă şi le apără. dezamăgirile din viaţa laică. Religia este o integrare într-un grup. Religia autentică a avut un 175 Universitatea SPIRU HARET . rugăciunea. zdruncinarea relaţiilor din familie. politice. de rudenie. dar nu condamnă şi nu mai consideră un păcat prosperitatea şi dezvoltarea socială şi personală. Pe baza credinţei. În totemism fiecare se identifică pe baza strămoşului comun cu toţi ceilalţi din comunitate. exprimată în scrierile sfinte. suplineşte singurătatea şi abandonul. îi mobilizează. îi integrează. Ritualul. consolare spirituală. este compensată de comuniunea religioasă. în măsura în care acestea nu sunt împotriva voinţei lui Dumnezeu. Ei reprezintă o omogenitate spirituală. Relaţiile din grupul religios contribuie nu numai la sporirea emulaţiei religioase.a. realizate prin muncă cinstită. pe baza lor stabilindu-se relaţia: el este de al nostru. etnice) slăbesc. o forţă socială. Când alte forme de coeziune (economice. care continuă şi ulterior. trecătoare. între credincioşi se stabilesc şi relaţii profane: ajutor reciproc. conciliere pastorală. care oferă ajutoare. în folosul celorlalţi şi în spiritul iubirii şi ajutorării aproapelui. reintegrarea în activităţi sau grupuri sociale. din clan. Organizarea laică stabileşte şi conservă legăturile dintre comunităţi şi membrii comunităţii. moral. sublinia Malinovski. este „frate” cu noi. un comportament similar. Religia arată credincioşilor calea mântuirii şi fericirii în viaţa veşnică. pentru toată viaţa. religia le suplineşte.este baza spirituală care îi adună pe oameni. Se pot ivi tensiuni şi aspecte de dezintegrare socială. Chiar practicarea în comun a liniştii şi seninătăţii din timpul rugăciunii este o consolidare a comuniunii. În cazul coexistenţei confesiunilor. sacrificiul nu sunt simple exteriorizări ale credinţei ci şi manifestări ale coeziunii grupurilor. Credinţa şi Biserica mobilizează pe credincioşi la realizarea progresului cultural. Practicarea în comun a cultului are o valoare misterioasă greu de raţionalizat. când dimensiunea teologică evoluează spre contestarea autenticităţii celorlalte forme de relaţii cu sacrul. de rudenie. Un rol important are religia în realizarea progresului social. Sărăcia sau persecutarea unor credincioşi. Dacă toţi ar fi credincioşi şi ar respecta principiul „să nu ucizi”. de obicei. economic.

în situaţii deosebite. prin religie şi credinţă. orfani. au conţinut religios şi au fost realizate de către credincioşi şi Biserici. bolnavi. Religia are un rol important şi în viaţa materială a credincioşilor. sculpturi. Ele reprezintă suport de admiraţie. În multe cazuri. terenuri. edificii de mânăstiri. prin specificul activităţii lor. se realizează o deplasare a unor valori materiale de la cei mai darnici spre cei nevoiaşi. Acumulează şi distribuie valori culturale. în respectarea legilor şi organizării sociale. aduc la biserică bunuri şi bani. religia reprezintă „o alternativă în faţa disperării”. întreţin ateliere şi activităţi rentabile. inclusiv financiar. în lăcaşele de cult s-au păstrat mari biblioteci. Şcolile şi primele universităţi erau pe lângă biserici şi mânăstiri. epuizarea posibilităţilor profane) şi oamenii şi comunităţile apelează la 176 Universitatea SPIRU HARET . în ideea iubirii şi ajutorării aproapelui tău. Aceste resurse sunt apoi redistribuite altor credincioşi (familiilor cu mulţi copii. cei care donează. În felul acesta. Mânăstirile au fost în multe împrejurări şi un loc de refugiu. mari necazuri. fundamentalism. îşi îndreaptă gândul şi speranţa spre ceea ce depăşeşte posibilităţile omeneşti. lipsa consensului religiei cu progresul social provine nu din viaţa normală a religiozităţii ci din unele extremisme dogmatice în legătură cu anumite valori şi mai ales din interesele laice ale unor ierarhii şi structuri. profesorii erau teologi. încântare spirituală pentru public. dar şi acestea îşi găsesc treptat un mod de convieţuire în societatea contemporană. Multe opere de artă. modele perfecte de viaţă. Rolul religiei este de a oferi oamenilor principii. în culturalizarea credincioşilor. Bisericile. Astfel devine un factor de redistribuire a valorilor sociale. săracilor). rămân în tezaurul cultural al omenirii. îi ajută. picturi. bătrâni.rol important în păstrarea moralităţii publice. Religia a încurajat şi consolat ori de câte ori oamenii au apelat la ajutorul lui Dumnezeu. nu au ca preocupare principală producerea de bunuri materiale. bătrânilor rămaşi singuri. Chiar cei mai puţini credincioşi. Există şi tendinţe de conservatorism. Religia şi credinţa au fost remarcate deseori pentru rolul de echilibru şi compensare. În domeniul material. Când tensiunile ating intensitatea crizei (situaţii fără soluţii. religia a sprijinit mereu pe cei defavorizaţi: săraci. În acest sens acţionează atât în cazul credinciosului precum şi al comunităţii religioase. aflaţi în nevoie. de întoarcere la viaţa arhaică şi rudimentară a primelor comunităţi religioase. În mod concret. „hrană sufletească”. Principala lor sursă de venituri o reprezintă credincioşii. de ajutorare a celor prigoniţi. chiar dacă au primit privilegii. îi sprijină.

Mai realistă pare explicarea mecanismului acestei redresări. ritualuri. alte calamităţi. Uneori se mobilizează intens şi transformă iluzia în real. fără speranţe din partea medicilor. Religia este socotită chiar un răspuns la tragediile vieţii. să-şi dovedească nevinovăţia în justiţie ş. Religia ca „opiu al poporului” – prin menirea sa de integrare şi participare la asigurarea stabilităţii sociale – îi împiedica ideologic pe cei săraci să se revolte şi să înlăture 177 Universitatea SPIRU HARET . prin credinţă. Credinţa oferă speranţă. alţii pe cel malefic. un mare noroc neaşteptat). icoanele sunt scoase din Biserici şi sunt săvârşite ceremonii. omul consideră că Dumnezeu este cel binefăcător. numită uneori reziduală sau iluzorie. încurajează şi uneori este factorul esenţial în depăşirea crizei. La sfârşitul evului mediu se remarca rolul de calmant al opiului. recurge ca ultimă şansă la credinţă. un bolnav. a sprijinului material. manifestări de transă şi spiritism. Rolul religiei nu se restrânge la o reacţie de apărare. pasiv. Restabilirea echilibrului ar proveni dintr-o compensare periferică. să se vindece. mai altruişti. Sunt mulţi credincioşi care afirmă că au reuşit. în încercarea de a controla forţele supranaturale. îi face pe oamenii mai buni. săptămâni de penitenţă.Dumnezeu. ajută organismul să depăşească perioadele de criză. Din secolul trecut ideologia socialistă şi comunistă remarca această calitate ca pe o piedică în conflictul dintre proletariat şi capitalişti. pelerinaje. la conflictele dintre aşteptări şi răspunsuri (rezultate. Îşi consolidează speranţa că Dumnezeu îl va ajuta şi se va vindeca.a. de medicament care. războaie. să-şi refacă familia. care nu pot fi rezolvate prin posibilităţi obişnuite se recurge la: rugăciuni colective. prin depăşirea posibilităţilor omeneşti obişnuite a fost asimilată uneori cu cea pe care o are „opiul”. devine mai apropiată de cele sfinte. Pierderea unei persoane dragi. Această funcţie de restabilire a echilibrului. secetă. Vindecările prin credinţă sunt însoţite uneori de rugăciuni colective. Comunităţile şi credincioşii. O familie care trece printr-o nenorocire se roagă mai des. se vindecă. mai morali. Intervine când au fost epuizate resursele obişnuite. a rudelor. să depăşească mari pierderi materiale şi financiare. când trăiesc asemenea momente (nu numai tragice ci uneori euforice. Unii au înţeles însă rolul benefic al opiului. Chiar atunci când este ajutat de ceilalţi credincioşi sau întâlneşte un vindecător naturist care îl însănătoşeşte. epidemii. realizări). potolind durerea. Spre exemplu. Funcţia acţională a religiei ar consta în depăşirea limitelor activităţii şi posibilităţilor omeneşti. În cazuri de foamete. un protest paralizant. realizează o simulare fictivă a trecutului sau a viitorului.

dar putem distinge câteva orientări. Religia reflectă realitatea naturală şi socială într-un mod autentic. Treptat. mistice. Mai reprezintă astăzi religia. Dar „nu pot fi toţi filosofi”. Tot ce nu-şi putea explica raţional era transferat credinţei în ceva supranatural. arătând că religia este o concepţie denaturată. de cunoaştere. o formă de cunoaştere? Polemicile vor continua mereu. Din perspectivă istorică religia a reprezentat o formă de cunoaştere a realităţii. premergătoare ştiinţei empirice. încercările de explicare a originii omului. îşi pierde rolul explicativ. care a argumentat că pe măsura dezvoltării filosofiei şi apoi a ştiinţelor empirice religia este în declin şi va dispare. Lumea înconjurătoare era însufleţită. Pentru popor. În unele cazuri chiar se recomandă abţinerea de la informarea ştiinţifică sau de la frecventarea unor forme superioare de învăţământ. Această orientare s-a afirmat concret mai ales în cadrul pozitivismului. din animism. considera că trebuie înlăturată. Augustin aprecia că neştiinţa preţuieşte mai mult decât ştiinţa. ceilalţi ascultă. pe când cea din urmă de la oameni. pentru că prima vine de la Dumnezeu. În acelaşi sens s-a tras şi concluzia că religia este „o ştiinţă” sau modul de viaţă spirituală a celor ignoranţi. Ei constată că multe explicaţii ştiinţifice nu contravin ideilor biblice. Întreaga experienţă de viaţă a omului primitiv îmbrăca forme simbolice. Sf. se călăuzesc după simţul comun. Elita ştie pentru că învaţă. cu implicaţii sociale negative. transcendent. Asemenea explicaţii sunt 178 Universitatea SPIRU HARET . Unele teorii elitiste din secolul nostru afirmau că filosofia şi ştiinţa sunt preocupări pentru intelectuali. pentru omul informat şi conectat la cele mai variate mijloace de informare. Este foarte controversat rolul cognitiv al religiei. Cele mai frecvente sunt însă încercările de înţelegere a specificului cunoaşterii celor două domenii şi utilitatea colaborării lor. într-o formă specifică: prin referirea la sacru. concepţiile cosmogonice. Mulţi oameni de ştiinţă nu contestă rolul religiei în viaţa spirituală. superstiţii şi magie s-au desprins cunoştinţe care vor forma domeniul ştiinţei. Unele acceptă o colaborare între cunoaşterea ştiinţifică şi cea religioasă. pentru clasele primare forma de viaţă spirituală este religia. Era astfel o frână a luptei de clasă şi combaterea religiei era integrată în ideologia comunistă. O altă orientare rezultă din varietatea sistemelor teologice. Sunt respinse teoriile evoluţioniste. suferea şi se bucura o dată cu omul.capitalismul. Marxismul. altele resping oricare explicare ştiinţifică neargumentată prin cărţile sacre. Pentru un credincios religia este singura explicaţie adevărată.

aluzii. Omul poate alege între bine şi rău. Spre exemplu. reprezintă ceva rău. Dreptul alegerii este însă condiţionat de consecinţe. aduc boli. În religiile moralizatoare binele şi răul nu sunt forţe echivalente. îndeamnă la sacrilegii. lăsându-l pe om să le aprofundeze. viaţă lungă. să facă parte din grupul lui Ormuzd sau Ahriman (în mazdeism) să ducă o viaţă de sfânt ori să şi-o închine diavolului pentru anumite avantaje (avere. în istorie şi în viaţa omului. care sunt semnificaţia şi destinul omului. promovează binele: sacrul căruia te rogi şi te consacri este bun. menţinerea lor în societăţile moderne şi democratice stânjeneşte funcţionarea normală a societăţii. Satan a fost creat ca un înger bun. va înfrânge pe cel rău. Oamenii sunt constrânşi însă de factori obiectivi care nu depind de libera lor voinţă. cei care aleg răul se vor chinui. moarte. este aşa cum Xerxes a ordonat să bată valurile mării pentru că i-a distrus flota. ordinea. iubire). religia răspunde mai concret la idei cum ar fi: ce se întâmplă cu sufletul după moarte. viaţa. domeniul moral se suprapune în mare parte peste cel religios. nu vor învia pentru a trăi apoi veşnic. după răzvrătire a devenit rău. Dar lumea ştiinţifică recunoaşte existenţa unor domenii unde ştiinţa nu a dat răspunsuri la fel de convingătoare sau concrete ca religia. Religie şi morală Iniţial. sănătatea şi al celor „rele”. Categoriile fundamentale din domeniul moral sunt „binele” şi „răul”. structurile sociale medievale erau bune pentru acel timp. frumos. 2. binele este mai 179 Universitatea SPIRU HARET . Ce este bun pentru unii este rău pentru alţii. nu vor obţine mântuirea. infinitul. problemele legate de cauza ultimă. Albert Bayet scria în 1904: cine s-ar încumeta să bată un pom pentru că face fructe rele. Răul şi binele se raportează în profan la criterii care nu sunt nici eterne nici uniforme. Cei buni se vor mântui şi vor fi fericiţi după moarte. înlătură păcatul. Corelaţia şi distincţia dintre bine şi rău este la alegerea fiecăruia şi în morală şi în religie. Religiile şi credinţele au în general un caracter moralizator. relativitatea. drept. fie că principiile religioase oferă doar orientări.considerate fie o detaliere şi aprofundare a principiilor religioase generale. să le exemplifice. În unele religii aceste extreme sunt identificate prin sistemul dual al transcendentului: există grupul divinităţilor care asigură binele. semnificaţii ascunse. reglementările morale în raport cu eternitatea unor principii. le vede şi le ştie pe toate. care strică ordinea. la care se adaugă dimensiunea moralizatoare: este atotputernic.

Există astfel o morală autonomă. Morala religioasă (teonomă) se referă la criterii religioase: Biblie. modalităţile de convieţuire şi colaborare cu ceilalţi. să nu furi. Astăzi fiind deopotrivă în dreptul laic şi religie sistemele colaborează şi se suplinesc uneori. este să ştii ce e binele. smerenia. viaţa sfinţilor. dar în profan minciuna este apreciată variat. raportată la criterii laice. după concepţia lui Socrate. au fost promovate de religie. bine este ceea ce e folositor (pragmatismul). lui Dumnezeu şi nu lui Satan. Laicul diferenţiează faptele după împrejurări şi criterii concrete. dar în politică s-a afirmat uneori că scopul scuză mijloacele. intelectual (Aristotel). Ea a suplinit în primele comunităţi rolul acestor domenii încă nenăscute. Dar zeii iubesc oare numai ce-i pios? Astăzi există zicala populară: Să nu faci ce face preotul ci să faci ce zice el. Principiul exogamiei. moral e conformarea cu legile naturii (concepţii naturaliste). din interes (interes care poate fi uneori benefic) nu-i spui adevărul cuiva pentru că momentul este nepotrivit. Spre exemplu: e credincios.a. omul să fie scop. sugestia fiind ca omul să se alăture celui care va fi victorios. respectă morala religioasă şi cel care dăruieşte o pâine şi cel care dăruieşte zece. Religia s-a desprins ca domeniu de preocupări înaintea juridicului şi chiar a politicului. În diferite concepţii moral este ceea ce este raţional.puternic decât răul. Interferenţa moralei cu religia depinde şi de sensul moralei sau religiei. niciodată mijloc.a. etica viitorului este estetica (se exprima Gorki). aplicarea talionului. dar şi o expropriere într-un scop benefic social sau un act de justiţie. şi aceasta se află prin arta dezvăluirii (maieutica) folosind înţelepciunea care este 180 Universitatea SPIRU HARET . Sistemele religioase au promovat norme de coexistenţă socială înaintea juridicului sau conturării moralei ca preocupare distinctă. Iisus. Religia condamnă minciuna. Sunt puţine principiile care au rămas numai în domeniul religios: umilinţa. Esenţial în profan. a lua de la cineva ceva poate fi un furt. sărăcia ş. Religia a oferit şi oferă un sistem de norme şi criterii utile convieţuirii sociale. În morala religioasă se accentuează motivaţia şi mai puţin fapta. dacă o face pe baza principiului: iubeşte-l pe aproapele tău. Spre exemplu. Ulterior unele dintre aceste criterii au fost reglementate juridic: să nu ucizi. Poetul afirma că actele pioase sunt iubite de zei. minţi intenţionat. minciuna poate fi o eschivare sau o strategie. interzice căsătoria între rudele apropiate ş. poţi minţi din ignoranţă (nu ştii că adevărul este altul). care are în vedere faptele: faptele să fie conforme cu principiile laice ale bunei convieţuiri. Platon redă o discuţie dintre Socrate şi un poet. binelui.

ş. credinţă. Dar nu toţi aleg virtutea. respectă fructele din pomul cunoaşterii. frate. Încălcarea acestei virtuţi modifică destinul omului. un prototip. este transcendent. Valorile şi valorizarea sunt între ideal şi real. pe baza cărora se realizează o construcţie subiectivă. sunt expresii ca: „Fă-te frate cu dracul până treci puntea!”. Dumnezeu a oferit omului posibilitatea alegerii între aceste valori. principii. 181 Universitatea SPIRU HARET . a valorilor dintre omul bun şi rău. idealul este absolutul. încalcă principiile şi poruncile săvârşind în profan greşeli şi delicte. este o lărgire peste limitele empirice. Ele reprezintă o alternativă laică la valorile idealului sacru. Credinţa în Dumnezeu este o valoare morală. Valoarea legăturii dintre sfinţenie (lipsa de păcat) şi păcat este virtutea. tradiţia. fericiţi făcătorii de pace ş. Virtutea este manifestarea libertăţii omului de alegere. castitatea şi fericirile (cei ce plâng vor căpăta mângâiere. Conceptul de ideal este mai adecvat filosofiei şi religiei. tendinţe. cei flămânzi se vor sătura. Ei descopăr ruşinea. minciuna şi regretul.a. ascultarea. mântuirea. a voinţei lui Dumnezeu. îl scoate din sfera idealului şi îl transferă în cea a profanului. Virtuoşii nu săvârşesc păcatul. Spre exemplu. dar nu numai atât. Idealul nu este pământesc. Astfel intervine justiţia. o iluzie perfectă. Între omul concret. păcătos şi mântuire se află sistemul valorilor propus de religie: puritate. caracteristici). că sunt dezbrăcaţi. pentru Moise. Valorile religioase sunt exprimate în scrierile sacre: poruncile pentru Adam şi Eva. posturile nu mai sunt păzite.. dar brânza-i pe bani!”. iubire. dezaprobarea publică (ca sancţiuni pentru încălcarea valorilor). acordată de sacru. Religia are un ideal şi un sistem propriu de valori. şi referitor la credinţă ca valoare există alternative profane. morale.virtutea prin excelenţă (în acea concepţie). În Noul Testament sfaturile evanghelice sunt: sărăcia. a moralităţii laice. Unele elemente reale sunt apreciate ideal ca valori: istorice. dar care nu mai sunt sacre ci profane. frica de Dumnezeu. ascultă. bolnavii se vor vindeca. Păcatul este încălcarea idealului. speranţe. După păcat. Sistemul valorilor fiind multiplu. valori morale. nu încalcă interdicţiile (tabu). Ideea nu este concretă. Idealul religios este salvarea. economice. Adam şi Eva cad în sfera moralei laice. estetice. Din real sunt preluate elemente. „Frate.). „Femeia are ultimul cuvânt!”.a. În profan idealul este reprezentat ca valori. feţele bisericeşti sunt respectate ca oameni obişnuiţi. poruncile pentru Noe. sunt terţiare (aprecieri. Secularizarea promovează comportamente care nu se mai suprapun peste principiile religioase: rugăciunea devine condiţionată. „Mielul blând suge la două oi!”. generalizări.

manifestă mai mult pietism. frecventează des biserica. au comportamente religioase variate. Un om cu un venit modest pe care îl administrează bine se consideră prosper. religiozitatea subiectivă este influenţată de bunăstare şi condiţia socială. La începutul ascensiunii sociale se afirmă tendinţa spre exces de religiozitate: se fac donaţii. unele foarte aproape de sfinţenie. prestigiu social). Dumnezeu este idealul moral etern. se roagă singuri acasă. dar el respectă numai acele valori pe care le consideră utile social sau personal.Sacrul este morala eternă. lucrare în care Weber argumentează că un factor esenţial în formarea societăţii moderne este calvinismul. sunt corelate cu viaţa religioasă dar nu reprezintă factori determinanţi. aderă la grupuri harismatice. fără legătură cu sacrul. ca venituri. manifestă interes pentru doctrină. se insistă să fie aleşi în roluri de conducere. Cu mult timp înainte. cu fast. împarte relativ sfera moralei între aspectele religioase şi cele laice. Clasele avantajate. manifestări publice. se cer ritualuri mai ample. În perioadele de declin ei sunt dezorientaţi. Nu calvinismul ca religie. Unui risipitor nu-i ajung banii niciodată. dezavantajaţi social. În fiecare se află Dumnezeu. altele îndepărtate de aceasta. solicită o viaţă religioasă mai intensă şi când n-o află în instituţia bisericească. Credinţa. cerească. Se modifică însă mai ales religiozitatea obiectivă (exteriorizarea). Necredinciosul nu este imoral sau amoral. Montesquieu remarca faptul că oraşele protestante din nordul Europei erau mai prospere decât cele catolice. dar poruncile dumnezeieşti sunt realizate prin voinţa şi posibilităţile umane: vocea interioară a fiecărui credincios răsună prin glasul pe care îl are. dar în măsuri şi forme care nu se află doar în cer. Prosperitatea şi bunăstarea au o semnificaţie socială şi personală variată. sălăşluieşte în fiecare om. Economie şi religie Prosperitatea economică. totul ar fi permis. bunăstarea. Valorile la care aderă oamenii nu sunt numai religioase. ci „etica” formată pe acest suport a promovat „spiritul” 182 Universitatea SPIRU HARET . intelectualism. Clasică pentru sociologia religiei rămâne Etica protestantă şi spiritul capitalismului. Sunt oameni care ştiu numai să urce. Dacă n-ar exista Dumnezeu. contopirea cu sacrul. dar nu să şi coboare (pe trepte ierarhice. ci între cer şi pământ. Dar opţiunea pentru anumite valori. religia este respectarea sistemului de valori sacre. Idealul moral religios este sfinţenia. existente între sacru şi profan. Cei săraci. 3. Dumnezeu este idealul credinciosului. spune Dostoievski.

fiecare cu ponderea şi rolul său specific. a fost schimbată concepţia asupra muncii.societăţii capitaliste. Îndeplinirea îndatoririlor laice este singurul mijloc de a fi plăcut lui Dumnezeu. artă (dans. ştiinţă (cunoaşterea raţională) şi religie (cunoaşterea mistică. dar fără lux şi acumulare iraţională ci prin prosperitatea ei: cu riscuri. Protestantismul n-a 183 Universitatea SPIRU HARET . A arătat astfel opoziţia dintre: politic (bazat pe putere şi raportul de forţe) şi religie (bazată pe fraternitate). puternici. Aceste preocupări au existat încă din vechiul Babilon. muncă şi chiar fără scrupule. munca era socotită pedeapsa dată omului în urma păcatului. Omul este predestinat să obţină sau nu mântuirea. Weber a fost preocupat şi de relaţiile dintre religie şi alte domenii sau subsisteme sociale. linişte şi securitate. prostituţia religioasă). Catolicismul tradiţional. răspândit în zone fertile. mai util. Aceasta nu înseamnă asceză monahală. se retrag şi se roagă. opoziţia dintre război şi religie (mai ales în cazul creştinismului). Acestora le lipseşte însă o „etică” a bogăţiei. În felul acesta. avuţiei. În protestantism. sărutul sacru. Capitalismul presupune profit. se caracterizează prin bunăstare materială. Etosul protestant a fost o sursă a raţionalizării capitalului şi a vieţii economice. are o concepţie şi o etică a bogăţiei. muzică) şi religie (care acceptă numai arta religioasă şi ceremonială). să fie rodnic. cu cât munceşti mai mult. aşa cum afirmase marxismul). Activitatea laică are semnificaţie religioasă. cultivă un idealism elevat. munca este scopul vieţii. acaparare. nu-s preocupaţi de ascensiunea economică. Catolicii nu se tehnicizează. dar dovada că vei fi sau nu mântuit este ceea ce realizezi pe pământ. care reprezintă o sustragere de la îndatoririle lumeşti. Etica protestantă însă răstoarnă acest mod de gândire. construieşte opere de artă impresionante. Prin ideea că Dumnezeu îi iubeşte pe cei bogaţi. Banul trebuie să aducă bani. ca unul dintre fondatorii sociologiei religiei. Opera sa poate fi înţeleasă şi ca o replică la spiritul dogmatic şi şcolastic în care evenimentele sociale erau reduse la o singură cauză şi generau consecinţele prevăzute. prin revelaţie). ci este influenţată de un sistem variat de factori. acumulează iraţional şi risipesc nerentabil. ci practicarea tenace a „profesiei” (Beruf) indiferent care este această profesie. Weber şi cei care i-au continuat ideile argumentau că experienţa sacrului nu are o explicaţie mono-cauzală (baza economică. În evul mediu. Bogăţia este dovada mântuirii. şi mai ales la evrei. investit cu profit. Capitalismul modern este „raţional”. mântuirii. câştig. eşti mai aproape de mântuire. între sexualitate (preocupare importantă în viaţa laică) şi religie (care acceptă doar dragostea mistică.

reprezentat cauza capitalismului. dar în alte cazuri un factor este favorabil. Biserică. A. Weber şi colegii săi. Concluziile weberiene s-au aflat şi la baza unor cercetări mai recente. Politicul se preocupă de realizarea puterii în societate prin mijloace variate: educaţie şi cultură. celălalt defavorabil. sporeşte şansele reuşitei. că nu are importanţă dacă eşti credincios sau nu. tradiţia. Biserica este separată de stat şi mulţi nu sunt credincioşi. descoperind în religie argumentarea acestuia. Concordanţa noului model de progres cu tradiţia şi viaţa religioasă. iar excluderea este echivalentă cu pierderea credibilităţii sociale.) reprezintă o garanţie oferită de comunitate în legătură cu membrii săi. În Statele Unite. ci faptul că ei le dau viaţă cu semnificaţiile societăţii moderne.M. Pot fi favorabile sau defavorabile dezvoltării şi religia şi programul propus. Nu are importanţă dacă religioşii cunosc dogmele.) şi receptorii executanţi care se pot comporta variat. în special Werner Sombart. legislaţie. baptist ş. ajunge (1961) la concluzia că: valorile ideologice şi religioase pot fi folosite ca motivaţii fundamentale pentru activitatea economică. pedagogic ş. dar unuia care nu aparţine nici unei Biserici nu-i poţi împrumuta nici măcar 50 de cenţi.a. o adunătură de indivizi. yankeul tipic este membru al unui grup: organizaţie. Într-un studiu – Sectele protestante şi spiritul capitalismului – Weber discută semnificaţia socială a celui de al doilea val de protestantism. agricol. Politică şi religie Între viaţa politică şi cea religioasă au fost întotdeauna relaţiile cele mai active. directive şi programe. Îi povestea cineva lui Weber (1904). s-au preocupat mult de relaţiile dintre economie şi religie. Sunt două domenii separate şi chiar opuse. N.a. Noul aderent este admis abia atunci când probează respectarea eticii grupului. mod de gândire şi acţiune – al muncii tenace şi rentabile. 4. Rădăcinile conştiinţei religioase a populaţiei intervin între emisie (programul propus: sanitar. Apartenenţa la un grup religios (metodist. Cu toate acestea ei aderă la comunităţile religioase. Domeniul religios asigură mântuirea credincio184 Universitatea SPIRU HARET . Niehoff au arătat în studiile lor că oamenii nu-şi abandonează brusc modul de viaţă tradiţional pentru anumite avantaje economice. club. ritualul. dar a format un anumit spirit – comportament. forţă ş. şi J. Hansen studiind ţările în curs de dezvoltare. Democraţia americană nu este un deşert format din fire de nisip.a. după opinia unor sociologi.

să răspundă solicitărilor politice. Şi aici rămâne însă libera voinţă şi alegere a omului: ce şi cât dă lui Dumnezeu şi cât Cezarului. Acesta sprijină viaţa religioasă. Autoritatea lui Dumnezeu în faţa credincioşilor a fost mereu limitată de autoritatea politicului care i-a constrâns pe credincioşi. centralizat. În unele state religia şi viaţa profană se includ. corupt. Această competiţie a îmbrăcat şi forme violente (conflicte între state şi Biserici). a încălcat poruncile divine. Sistemul politic este format din anumite instituţii care realizează puterea şi care reprezintă statul (guverne. monarhi. constituţional. Atestarea este reciprocă şi din partea regimului politic. parlamente. Uneori sunt create instituţii ale regimului politic suprapuse sistemului de stat. Contestarea din interior nu doreşte schimbarea 185 Universitatea SPIRU HARET . o viaţă eternă. republican. împotriva religiei. J.a. totalitar. poate fi din interiorul sistemului politic sau din exteriorul acestuia. securitatea. oferă bani şi suport pentru credinţă. Contestarea poate fi din partea religiei sau a regimului politic. credincioşii se eschivau sub pretextul religiozităţii. apără ordinea socială. o elimină sau o tolerează temporar pentru a nu intra în conflict cu credincioşii. dar s-a manifestat mai ales ca autoritate şi prestigiu. iar structura şi instituţia bisericească sunt în relaţii cu instituţiile statului. Învăţătura lui Iisus este să dai lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu şi Cezarului ce este al Cezarului. Biserica îl revendică pe credincios tot mai complet. Spre exemplu. Dar conţinutul activităţii acestora constă în regimul politic – modul în care statul realizează puterea – democratic. Contestarea din partea Bisericii poate avea şi aceasta aspecte variate. Raporturile dintre religie şi politică au fost grupate de sociologi (H. administraţie). în antichitate monarhii erau şi mari preoţi sau zeificaţi). de drept ş. Dar în profan cel disputat este acelaşi – omul – care este şi cetăţean şi credincios. cum ar fi partidul unic. Unele regimuri politice au ideologii ateiste.şilor. Credinţa şi religia sunt în relaţii mai ales cu regimul politic. structuri de informaţii şi contrainformaţii (care nu se limitează la graniţele statului). vasal etc. Simultan. i-a atras. Acesta poate fi: monarhic. Puterea pământească tinde să-l integreze cât mai intens pe om. Wach) în două tipuri: de atestare şi de contestare. Desroche. după părăsirea acestei lumi. îi sfătuiesc pe membrii lor să fie ascultători. nu sunt domenii distincte (unele state islamice. îi pot potoli pe eventualii nemulţumiţi. devin o „cheie de boltă” a coeziunii cetăţenilor. În acest sens Bisericile manifestă loialitate. Credinţa şi religia pot recunoaşte şi se pot integra regimului politic.

subordonare – fie a statului de către Biserică fie a Bisericii de către stat. pluralism religios). dar se retrag. să îndepărteze pe credincioşi de vechile dogme şi comportamente religioase. În legislaţia eclesiastică se apreciază că statul poate favoriza Biserica (până la dominaţia Bisericii asupra statului). ci şi Bisericile care colaborează cu acesta. Refuzul radical al politicului. Indiferenţa este mai ales între sistemul instituţional al statului şi mai puţin ca idei şi credinţe. Cea individuală – un exemplu au fost profeţii care au condamnat societatea şi puterea politică din timpul lor – este eroică. În toate religiile au fost şi sunt acum orientări liberale şi fundamentaliste. secte. Altele insistă însă pentru modernizarea societăţii şi a religiei şi încearcă să o impună sistemului politic. Cea colectivă rareori este îndreptată împotriva întregii societăţi. Tacit se acceptă pentru că au roluri separate. credincioşii se supun politicului. dar politicul se sprijină pe una dintre cele două orientări.regimului ci modificarea relaţiilor acestuia cu religia. nu colaborează cu acesta. sistemul financiar – manifestări diavoleşti. Sunt discutate astfel relaţii de indiferenţă dintre biserică şi stat. Contestarea poate avea şi perspective diferite. se poate extinde şi aduna mulţimile. cum ar fi neames186 Universitatea SPIRU HARET . unde cei adunaţi contestă nu numai societatea în general sau sistemul politic. de identificare a lor. harismatică. împotriva cărora luptă înfruntând închisoarea). organizarea socială. Spre exemplu. congregaţii. deşi politicul încearcă frecvent să atragă pe credincioşi şi instituţiile religioase în competiţia pentru putere. Şi Bisericile se pot integra statului ca instituţii ale acestuia. Mai bine definite au fost relaţiile dintre aspectul instituţional. pot forma un sistem instituţional şi organizatoric separat sau desfăşoară o activitate independentă politic. sau poate fi indiferent (ca stat laic secularizat. Contestarea din perspectivă religioasă poate fi individuală sau colectivă. evoluează spre o ruptură între acestea (este cazul unor secte care consideră statul. se respectă reciproc. În unele cazuri statul acceptă oficial această separare. în budism. de integrare în programe şi structuri care ar putea să le afecteze privilegiile. armata. poate fi ostil (uneori toate credinţele şi Bisericile sunt considerate în afara legii. Conţinutul lor este prioritar religios. jainism şi chiar în cazul monahismului. cercuri de studiu. izolate uneori chiar teritorial. din afară. de separare între cele două autorităţi instituţionalizate. Ea creează „bisericuţe”. cel mai frecvent doar unele dintre acestea). Unele formaţiuni religioase tradiţionaliste şi conservatoare contestă intenţiile politicului de modernizare a societăţii. politicul. dintre Biserică şi stat.

Iniţial viaţa politică şi religioasă nu erau distincte. pentru cei care renunţau total la lume. În istoria budismului există însă mai multe perioade. culturale. cit. relaţiile de familie. Chiar Buddha ar fi stabilit două tipuri de percepte: 1. introducând regula ahimsa. Iniţial. Modernizarea islamismului a separat grupul de legi laice de Coran. Coranul este cartea întregii învăţături. Există şi în ţările islamice orientări moderniste influenţate de iluminism şi dreptul pozitiv occidental. întregul ansamblu al vieţii religioase. În trecut şi astăzi împrejurările istorice au făcut ca sistemul politic şi cel religios uneori să se identifice. p. statele musulmane şi-au redactat constituţii. pentru cei care rămân în lume şi se mulţumesc cu un grad mai mic de perfecţiune.. sociale casnice şi private a celor care profesează islamul”5. viaţa socială şi politică nu sunt separate de cea religioasă. Împăratul Kao Tsu s-a convertit şi a oferit confucianiştilor cele mai înalte funcţii din stat. separarea religiei de problemele sociale. a devenit călugăr şi monarh. În Apus lipsa autorităţilor laice stabile a dus la preluarea de către papalitate şi a puterii statale. 187 Universitatea SPIRU HARET . Ulterior însă. după care se călăuzesc judecătorii. Acest budism conservator era o variantă de teocraţie. Iniţial. care introduc legislaţia laică. sistemul pluripartidist. cei care guvernează şi administrează. financiare. şi 2. Idem. politice. relaţiile dintre religie şi stat au fost pacifiste. op. _____________________ 4 5 J Wach. 188. Problemele administrative. interzicând uciderea oricărei fiinţe şi impunând în regat un regim vegetarian. Perioada medievală a statelor creştine a reprezentat o identificare între cele două puteri: a lui Dumnezeu şi a Cezarilor. Asoka a încercat să realizeze un stat budist ideal. problemele internaţionale erau rezolvate de reprezentanţii statului papal.tecul statului grec în viaţa religioasă a coloniei călugărilor de pe muntele Athos. 202. Confucianismul este o religie şi un sistem etico-politic. Şefii religioşi erau şi conducători politici. Wach consideră că „cea mai bună paralelă pe care o putem găsi în concepţia ebraică despre lege este arī’a mahomedană…” Sarī’a cuprinde „în calitate de doctrină morală infailibilă. Papa Bonifaciu al VIII-lea în bula „Una Sanctam” (1302) preciza: papa are dreptul să-i detroneze pe conducătorii de stat. J. mesajul lui Buddha „era adresat omului care îşi caută salvarea şi nu se ocupa de problemele puse de organizarea «naturală» a societăţii umane”4. p. economice. În islam totul este creaţia lui Allah. tribunale nereligioase.

Destrămarea structurii politice în timpul cuceririi împăraţilor mongoli. educaţia. 204 Idem. promovarea în cadrul birocraţiei se face pe baza credinţei. în mod real. morala. Monarhii îi numeau (îi aşezau. ştiinţa – sunt controlate sau realizate de Biserică. puterea este realizată de teologi şi Biserică). În secolul VII Tibetul s-a convertit la budism. unde au fost cuprinse peste 8000 de titluri de lucrări. oameni de ştiinţă. Dalai-Lama este probabil monarhul cel mai autocratic din lumea actuală»”7. era controlată de cardinalul Richelieu (1624-1642). Aceasta a dus la instabilitate în unele zone. este independent şi se conduce. Statele subordonate de către Biserici sunt numite teocratice (când subordonarea este stabilită prin lege) sau teologice (când legea nu prevede concret această subordonare dar. În 1559 Papa Paul al IV-lea a introdus „Indexul”. În cazul creştinismului. cu unul catolic) atrăgea persecuţii şi restricţii împotriva religiei care fusese protejată până atunci. În statele teologice puterea aparţine de fapt şi nu de drept Bisericii şi teologilor. lamaismul este un exemplu elocvent de teocraţie”6. în India. „În vreme ce. lista cărţilor.În ortodoxia răsăriteană puterea politică a colaborat permanent cu cea religioasă. p. celibat. la schimbarea principilor (a unuia care era protestant. ale unor filosofi. statul este condus de personalul de cult. îi recunoşteau) pe mitropoliţi. În perioada modernă se mai păstrează situaţii de subordonare a statului de către biserică. după principiile şi prin propriile instituţii. iar aceştia îl binecuvântau pe monarh. În aceste cazuri. religia este a celui care conduce). meditaţie. care l-a desfiinţat. până la Conciliul Vatican II. Franţa. bazată pe asceză. Aśoka personifica o formă blândă şi temperată de cezaropapism. în aduceau. Teologii supravegheau chiar şi viaţa _____________________ 6 7 Idem. interzise credincioşilor. separate de cele ale statului italian. intern şi în relaţiile internaţionale. p. Abaţii marilor mânăstiri budiste au fondat „Biserica Galbenă”. chiar teologi. Preoţii prin mânăstirile lor au servit funcţiile civile şi chiar militare ale guvernului: „Astfel «în limitele regatului său. unde papa este conducător religios şi politic. studierea ştiinţelor sacre. jurământul este religios. exemplul cel mai cunoscut este statul Vatican. a promovat ierarhia spirituală a lamaismului. Protestantismul a acordat autorităţilor laice dreptul de a hotărî în legătură cu religia de pe teritoriul pe care îl conduceau (cuius regio ejus religio. 204 188 Universitatea SPIRU HARET . cultura. în secolul XVII. mobilizau populaţia la luptă „pentru apărarea creştinătăţii”.

Calvin. privează de drepturi şi libertăţi anumite religii. Legislaţia poate recunoaşte anumite privilegii sau o anumită putere pentru unele Biserici. fiind folositoare statului şi având unele beneficii din această colaborare. Amestecul religiei în politică există încă în multe state. de la colaborarea cu aceasta până la interzicerea activităţii acesteia. În Grecia religia oficială este ortodoxia. mobilizează pe credincioşi la realizarea intereselor şi programelor politice. Nu 189 Universitatea SPIRU HARET .intimă a monarhilor. De obicei. au realizat reforma sub autoritatea magistraturii politice (principi. monarhi). Pentru bani. consilii orăşeneşti. conducătorii religioşi şi statutele de organizare şi funcţionare ale Bisericilor sunt recunoscute sau confirmate de autorităţile politice. Frecvent se precizează că nu pot fi folosite mijloace materiale. Subordonarea Bisericii recunoaşte şi dreptul sistemului politic de a interveni în relaţiile dintre culte şi credincioşi. recunosc atotputernicia lui Dumnezeu în comparaţie cu oricare putere sau autoritate pământească. Astfel legislaţia din multe ţări interzice prozelitismul ca mod de convertire spre altă credinţă. statul sprijină religia majoritară care oferă mai mult suport uman şi material pentru viaţa publică.a. se ivesc frecvent discuţii în care intervine statul. Unele constituţii prevăd ca monarhul să aparţină religiei majoritare. consolidează prestigiul şi autoritatea acestuia. considerându-le componente necesare ale sistemului politic. mai bogate. uneori preferă să-şi facă un aliat şi să ofere privilegii unor Biserici active. Zwingli ş. Subordonarea Bisericii faţă de stat îmbracă forme variate. lăcaşe de cult. cadouri sau oricare modalitate nereligioasă pentru a atrage la altă credinţă. Spre exemplu. Ideea a fost promovată de protestantism. iar cea greco-catolică avea „întâietate”.) au fost „magistrali”. pe baza Constituţiei din 1923 Biserica ortodoxă era „dominantă”. Statul este un arbitru între Biserici şi culte. dar s-au separat. Dar. În democraţia modernă relaţia practicată frecvent este de separare dintre Biserici şi stat. Cele două cetăţi – cea divină şi cea pământească – s-au sprijinit. Biserica acceptă această subordonare (ortodoxia. în România. Williams aprecia că reformatorii (Luther. în evitarea conflictelor religioase. anglicanismul). în sensul păstrării omogenităţii şi consensului social. protestantismul. de perspectivă. Bisericile recomandă şi în context religios (liturgic) supunere faţă de politic. George H. credincioşi. Preoţii sunt plătiţi din bugetul statului. clerul îşi limitează preocupările la predicarea evangheliei. Statul protejează şi sprijină religia sau anumite Biserici.

Şi în Anglia şi în Franţa.a.sunt în conflict ci se completează. care nu vor fi reglementate prin legi speciale. Conservatorismul spiritual şi dogmatic religios a făcut victime în rândul oamenilor de cultură. legislativ este recunoscută separarea Bisericii de stat. indiferent că are sau nu la bază un pretext religios. să nu se amestece împărăţia mâinii drepte (Biserica) cu a mâinii stângi (statul ca executor – militari. monarhi. Revoluţiile au asimilat instituţia bisericească celorlalte instituţii politice şi au desfiinţat-o o dată cu acestea. înlesnirea construirii lăcaşurilor de cult ş. politicienilor. de a se organiza şi asculta de păstorii religioşi. Oamenii aveau nevoie de credinţă. între Franţa sau România şi statul papal). materialişti şi oamenii de cultură au afirmat o ideologie antireligioasă. Modelul pluralismului religios american lasă fiecăruia posibilitatea credinţei şi practicii. dar în acord şi respectând prevederile sistemului politic. dar ea continuă să primească anumite privilegii din partea statului (personalul de cult este plătit parţial sau integral. dar nu se identifică. pentru angajaţi. O altă separare parţială este autonomia bisericească. Separarea completă a Bisericii de stat presupune activitatea independentă a celor două domenii. Separarea ostilă este atunci când cele două domenii consideră nedorită prezenţa celuilalt şi încearcă să-l elimine. Ele nu formează state separate. Tot ca o separare parţială este sistemul concordatelor. completă sau ostilă. de la început s-a stabilit libertatea credinţei şi religiei. funcţionari sau alte activităţi nu există restricţii religioase. Ea nu extremizează independenţa Bisericii sau credincioşilor în cadrul statului ci recunoaşte drepturile lor religioase. Au apărut alte 190 Universitatea SPIRU HARET . călăi – ai voinţei divine). Biserica medievală a fost un instrument de realizare a puterii şi de constrângere. are scutiri de impozite. Separarea parţială este atunci când Biserica nu mai este o componentă a sistemului politic. prin care sunt precizate drepturile pe care le au catolicii din ţările respective.). fără personalul de cult şi ierarhia bisericească. Credinţa s-a desprins de Biserică şi era manifestată în forme noi. Dar este pedepsită de justiţie oricare încălcare a legilor statului. Separarea poate fi parţială. Instituţia bisericească şi-a refăcut însă vechile structuri conservatoare. în reglementările social-organizatorice. Asemenea manifestări s-au ivit o dată cu înlăturarea societăţilor unde instituţia bisericească a avut un rol important în viaţa politică. Concordatul este un document stabilit între două state (spre exemplu. dar fără Biserică. În Statele Unite. fiecare poate îmbrăţişa orice religie. Filosofii iluminişti.

Libertatea religioasă În domeniul religiei. interzicerea botezurilor. nu acordă privilegii şi salarii nici unui cult. convingeri. statele care practică o ideologie antireligioasă. Frecvent este discutată ca relaţie între posibilităţile de constrângere ale politicului şi preocupările religioase ale credinciosului. în puţine locuri au hotărât represiuni împotriva Bisericii. în care religia devine o preocupare individuală. iar pe credincioşi ignoranţi. desfiinţarea lăcaşurilor de cult. Recunoscând religiozitatea majorităţii populaţiei. Şi astăzi constituţia recunoaşte că Republica Franceză este un stat laic. dar nu-şi pot manifesta credinţa în faţa unui preot sau în cadrul unei Biserici. un grup de marinari ortodocşi care pleacă în Orient pentru câteva luni pot crede. Biserica franceză era liberă spiritual şi misionar. este anulat Concordatul cu papalitatea. Religie şi modernitate 1. Când credinciosul unui cult este la mare distanţă de Biserica sa. precum şi expresia acesteia în diferite domenii. deşi există fără a fi recunoscută. este bolnav. Unele ramuri ştiinţifice considerau religia un fenomen depăşit istoric. Juridicul şi politicul (naţional şi internaţional) pot doar să o garanteze 191 Universitatea SPIRU HARET . Sistemul politic reprezintă un partener esenţial în domeniul religios: având privilegiul forţei şi folosind sistemul juridic poate impune restricţii. cel mai frecvent libertatea religioasă se raportează şi este limitată de propriile noastre idei. reprofilarea lăcaşurilor şi personalului de cult. nu poate fi instituită. preocupări cotidiene. Factorii care restrâng libertatea sunt însă mult mai variaţi. Separarea ostilă nu este însă exprimată frecvent.mişcări religioase. este mai puţin liber în acest sens. Libertatea în general. Spre exemplu. căsătoriilor sau înmormântărilor religioase. Libertatea depinde nu numai de putinţa externă ci şi de voinţa internă de a fi liber. de efortul spiritual şi material întreprins pentru realizarea acestei libertăţi. încurajări şi interdicţii în legătură cu formele concrete de manifestare a religiozităţii. inutil. nu-şi mai poate practica după dorinţă religia. spre exemplu. timp liber. În aceste împrejurări. libertatea este o raportare şi o relaţie cu factorii de care depinde. toate cultele sunt libere. activitatea a fost în sensul educării împotriva „ideilor false”. Spre exemplu. lipsit de posibilităţi materiale. a „misticismului”. cultură. scoaterea religiei în afara legii. Dar. este o caracteristică înnăscută a omului. C. în 1905 Franţa s-a declarat stat „laic”.

Constituţiile şi alte legi prevăd reglementări generale în legătură cu libertatea religioasă. se exprima Tertulian. Ca o componentă a calităţii de om. indiferent de religie. Credinţa 192 Universitatea SPIRU HARET . Reglementarea prin diferite pârghii sociale presupune şi posibilitatea discriminării: unor confesiuni li se oferă un cadru mai larg de afirmare. instituţii. atragi adepţi. a. libertatea de a acţiona pe baza acestei credinţe. Separarea lor este premisa egalităţii religiilor şi confesiunilor. dar este ineficientă. în cadrul respectării ordinii sociale. Pentru politicul şi juridicul deconfesionalizat toţi vor fi cetăţeni. Libertatea poate fi consolidată sau diminuată – de mediul social. Discipolii i-au oferit lui Socrate posibilitatea de a nu muri pentru convingerile sale. a primit de la creatorul său dreptul să aleagă. înnăscut al omului şi nu poate fi anulat decât o dată cu existenţa psihofizică a individului. deoarece existenţa acesteia. Credinţa din suflet şi gândirea vor continua să existe chiar dacă nu se manifestă. educaţie. Statul organizează activitatea publică în sensul consolidării religiei sau a denigrării acesteia (în spirit ateist) dar în oricare formă va interzice credinţa. Primul om. altora le este restrâns. Religia este o zonă „obscură” pe care legea şi statul evită să o constrângă. de a te asocia. apără şi veghează manifestarea liberă a credinţei.sau să o limiteze. Adam. gândurile. de a se integra într-o comunitate sau cult. Biserică. în măsura în care nu se exteriorizează nu poate fi controlată. Cărţile sacre consfinţesc dreptul fiecăruia de alegere. va eşua. formezi comunităţi. Statul garantează. limitată. Spre exemplu. de a face evaluări personale. Istoria confirmă libertatea conştiinţei şi credinţei. libertatea de a crede şi 2. Istoria relatează despre numeroşi martiri care au fost constrânşi să creadă sau nu. atacată. Libertatea de a crede (sau de a nu crede) este un drept natural. Trebuie să vrei singur să fii credincios. să treacă de la o religie la alta. Criteriul general al libertăţii religioase este acela ca toţi să aibă aceleaşi drepturi şi posibilităţi. Reglementările legale apar atunci când înzestrările naturale se exteriorizează: începi să-ţi expui credinţa. dar ei au murit cu credinţa lor. Legea poate interzice credinţa. Unele lucrări precizează că libertatea religioasă cuprinde două dimensiuni de natură diferită: 1. Sunt destule cazuri când credinţa nu se exteriorizează ca şi multe practici şi exteriorizări fără credinţă. Religia nu poate fi impusă. Scrierile sfinte lasă omului libertatea de a crede sau nu. legile nu pot interzice înzestrările naturale ale acestuia. dar el a ales moartea. legea nu prevede dreptul de a respira. Când politicul şi religiosul se identifică există real o inegalitate confesională. de a gândi. tribunalele veghează ca ea să nu fie uzurpată.

Libertatea religioasă nu este un privilegiu. pentru ceilalţi. gândirea. pun în pericol viaţa cuiva. evreii au primit „Legile” care garantau libertatea şi limitau abuzul. circulaţia în locurile publice. Concepţiile materialiste au argumentat că nu pot fi gânduri. fără a fi exteriorizate. nu e nevoie de altă lege şi 193 Universitatea SPIRU HARET .neexteriorizată nu intră în contact cu ideile şi convingerile nimănui. Dar exteriorizândule fiecare intră în contact cu alţii. pentru cei fără evlavie . Biblia explică rolul legii: „Legea nu este făcută pentru cel neprihănit. Această legătură dintre „teorie” şi „practică” nu este obligatorie în cazul religiei. libertatea religioasă. credinţa). de a o practica.1:19). calamităţi. Există însă drepturi fundamentale ale omului care nu pot fi condiţionate (cum ar fi viaţa. iubindu-l pe aproapele tău. Regimul politic şi statul. este mai restrânsă. pot restrânge sau liberaliza drepturile cetăţeanului.. Natural. idei. nu tulbură ordinea publică. Inexistenţa manifestării face inutilă reglementarea. Şi acestea sunt importante pentru om. ci pentru cei fărădelege şi nesupuşi. Tim.” (I. pentru cei nelegiuiţi şi păcătoşi. este indiferentă pentru ceilalţi şi pentru stat. ca oameni. Există credincioşi care pentru a evita practicile reglementate social se retrag în locuri inaccesibile sau necunoscute. b. Pe parcursul vieţii se diferenţiază însă după cele mai variate criterii. condiţionată de respectarea aceloraşi libertăţi. sunt supravegheate de autori. pentru a nu cădea în anarhie. dreptul de asociere ş. şi drepturi care pot fi controlate: manifestarea credinţei. împrejurări în care ordinea publică trebuie astfel reglementată încât libertatea personală să nu o stânjenească pe a altuia (inviolabilitatea domiciliului. În legea Noului Testament. Aceste drepturi nu mai sunt doar ale omului ci şi ale cetăţeanului. este în continuarea libertăţii de a crede şi este frecvent socotită un drept al omului.a. crize. ordinea publică. toţi o au prin calitatea de om. Dreptul de a fi liber religios este împărţit egal tuturor şi oricare încălcare presupune sancţiunea publică. Această libertate nu mai este absolută ci reglementată. adică interesele „cetăţii” şi ale „societăţii”. Libertatea de a exterioriza credinţa. Statul şi legislaţia asigură buna convieţuire pe parcursul vieţii. libertatea deplasării. în acord cu legislaţia drepturilor omului. În condiţii de război. Scoşi de Dumnezeu din robia egipteană. unde se roagă.a. interzicând „libertatea” de a-i tulbura pe ceilalţi.. respectarea intereselor îndreptăţite ale vecinilor ş. Practicile religioase care contravin legislaţiei şi.). Sunt stabilite prin legi interne şi internaţionale. credinţe. toţi se nasc (şi mor) egali.

elaborării de lucrări proprii. în unele ţări statul nu subvenţionează nici-o formaţiune religioasă. Legislaţia care acordă o largă libertate religioasă încălcând tradiţia nu este aprobată sau este încălcată permanent. Alţii. fără a-i obliga pe alţii să le consulte sau să se raporteze 194 Universitatea SPIRU HARET . împotriva lui să lupţi şi să-ţi exprimi permanent refuzul. Drepturile religioase ale cetăţeanului sunt recunoscute sau acordate de stat. fără restricţii sau privilegii. „el este de al nostru”). Dar calitatea de a iubi. cel care nu-ţi împărtăşeşte ideile devine nu numai duşmanul tău ci şi al „adevărului”. ci o completează pentru identificarea în contextul internaţional. care degenerează în tulburări sociale. în profan are interpretări variate. liberul arbitru. Posibilitatea amenajării unor locuri de adunare şi rugăciune. Adeziunea la acordurile internaţionale nu anulează legislaţia din fiecare ţară care este suverană. contestă. Dreptul de asociere în comunităţi cu cei de aceeaşi credinţă (identificarea în grup: „sunt ca ei”. după legislaţia obişnuită. Pentru a nu avea statute diferenţiate. Promovarea unei legislaţii antiortodoxe într-o ţară majoritar ortodoxă intră în conflict cu populaţia care se revoltă. este un factor important care reglementează libertatea religioasă. spre exemplu. Ele au în vedere posibilitatea practicării libere dar condiţionată a credinţei. deservenţii cultelor nu pot candida pentru funcţii politice. Condiţionarea liberei practicări este garantarea acestei libertăţi pentru toţi cetăţenii. Organizarea acestor comunităţi în structuri şi ierarhii proprii pentru a fi reprezentaţi în viaţa publică. că iubirea este numai între „fraţi”. pentru că vei face totul pentru a-ţi ajuta aproapele fără să-i pricinuieşti un rău. Unii credincioşi consideră că trebuie să-i arăţi dragoste şi duşmanului tău. Tradiţia. Statele care impun religia sau o confesiune îi consideră „vinovaţi” pe toţi cei care nu aparţin acesteia. nu este folosită o terminologie discriminatorie (cult. cinstit. Manifestarea în spaţii publice este reglementată şi limitată pentru că poate degenera în tulburarea ordinii şi liniştii celorlalţi. Reglementarea acestei libertăţi este condiţionată de factori obiectivi şi subiectivi care se impun un timp s-au într-o anumită zonă. a fi drept. difuzării literaturii. sectă. Libertatea cuvântului. Altfel se manifestă anarhia. schismă) şi peiorativă. Ea presupune manifestarea individuală sau publică. Libertatea practicării credinţei cuprinde multe aspecte reglementate variat în legislaţia diferitelor ţări. Libertatea practicării credinţei presupune reglementări. şi până la urmă majoritatea „îşi face singură dreptate”.constrângere. celui de altă credinţă.

) Statele sunt prudente în legătură cu restrângerea libertăţilor religioase. Pentru a nu transforma libertatea în anarhie. cel care primeşte confesiunea. Grupurile religioase minoritare sunt protejate mai atent de stat. Măsurile luate sunt pentru abateri de la legislaţia comună şi nu pentru motive religioase. Ministerul de Justiţie. În acest sens. Posibilitatea Bisericilor de a sprijini material oricare persoană. având în vedere posibilităţile lor sociale şi materiale mai restrânse. comunităţile bisericeşti se înregistrează la tribunale. religia nu reprezintă un criteriu de evaluare şi nu interesează în activitatea publică. Statul interzice prozelitismul. alege modul de organizare şi pe şefii ierarhici. Uneori Biserica majoritară face presiuni asupra unor instituţii de stat să utilizeze puterea politică împotriva altor credinţe şi confesiuni. credincioşilor oricărei confesiuni. Libertatea celor cu discernământ de a migra de la o credinţă la alta. Statul garantează secretul confesiunii (spovedaniei). ministere. nu instituie statute sau limitări ale libertăţii credinţei. Instituţiile statului asigură acces egal în toate domeniile. dar acestea sunt sau nu confirmate de 195 Universitatea SPIRU HARET . dar în spiritul legii şi în măsura competenţei acordate de organele supreme. Servicii religioase. unele înlesniri militare având chiar credincioşii cultelor. supreme şi nu a celor executive sau a ministerelor. statul supraveghează ca Biserica să nu folosească activitatea de stat sau instituţiile acestuia în scopuri religioase. Confesorul. pot fi făcute şi în instituţii publice şi de stat (spitale. Ministerul Cultelor şi celelalte instituţii aplică şi respectă legea. Fiecare Biserică îşi elaborează propriul statut. armată. Nu este exclusă reglementarea şi controlul statului în legătură cu domeniul vieţii religioase. fără a folosi acest prilej în scopul convertirii. prefecturi. În spiritul suveranităţii sale. În multe ţări personalul de cult nu este obligat la efectuarea stagiului militar. după care opţiunea lor devine liberă.a. Egalitatea dreptului de a face misionarism exclude folosirea sau sprijinul statului în asemenea activităţi religioase. penitenciare ş. legile referitoare la culte au un caracter permisiv foarte larg şi nu cuprind sancţiuni. Organizaţiile religioase. în condiţiile legii. nu poate fi interogat şi obligat să informeze în legătură cu cele aflate în timpul spovedaniei. statul urmăreşte şi controlează activitatea religioasă.la ele. Reglementarea este de obicei un drept al organelor legiuitoare. În unele ţări nu există legi speciale referitoare la religie. activitatea religioasă este o preocupare particulară a credincioşilor. cât timp aceştia sunt lipsiţi de discernământ. Educarea propriilor credincioşi în spiritul acestor idei. instituţii special create.

dar pentru un musulman ar trebui o formulă adecvată credinţei lui. Chiar şi acestea. să participe dezbrăcate la competiţii sportive. a valorilor social-politice. Prin aceste limite credincioşii şi comunităţile au obligaţia respectării legalităţii. În unele religii este considerat imoral ca femeile să umble cu faţa descoperită. Regele şi organismele legislative pot hotărî chiar autonomia teritorială a unor zone religioase. împiedicarea practicilor religioase. altele sâmbăta sau duminica.a. 196 Universitatea SPIRU HARET . nu este posibilă respectarea tuturor sărbătorilor la nivelul întregii ţări. să poarte pantaloni sau fuste scurte. răspunde de această zonă un guvernator. preşedinţii republicilor sau parlamentul recunosc oficial în unele ţări pe conducătorii Bisericilor şi cultelor ca persoane publice. Regii. Calendarele religiilor tradiţionale menţionează în fiecare zi câte un sfânt. Schimbarea regimului politic modifică şi legislaţia. a ordinii „de stat şi de drept”. denigrarea şi nedreptăţirea cuiva pentru motive religioase. Aceste aspecte sunt însă dinamice. Spre exemplu. În tribunale există Biblii şi formule de jurământ religios. este condamnată intoleranţa religioasă. denaturarea şi compromiterea textelor sacre ale unor religii. muntele Athos este o parte a statului grec. Statul acceptă însă manifestarea diversităţii în măsura în care nu încurajează antagonismul social. Sunt considerate „delicte”. imitarea unor ceremonii religioase cu scopul ridiculizării lor. Libertatea religioasă presupune dreptul statului de a cunoaşte şi controla activitatea agenţilor religioşi. este interzisă transformarea Bisericii şi credinţei în forme de opoziţie politică. nu încalcă drepturile şi libertăţile altor comunităţi. cele circa 20 de mânăstiri şi monahii isihaşti sunt sub jurisdicţia directă a patriarhului. să-şi cunoască viitorul soţ înaintea căsătoriei. fiecare ţară îşi reglementează regimul cultelor. Jurământul religios este util şi eficient numai pentru cei credincioşi. Unele religii sărbătoresc vineri. a moralităţii publice ş. Plata personalului de cult şi amenajarea unor spaţii religioase de la bugetul de stat este un prejudiciu pentru diferite categorii de populaţie. În spiritul tradiţiilor şi specificului social. Spre exemplu. Sunt luate măsuri pentru blocarea prozelitismului. La integrarea completă şi supunerea faţă de stat îndeamnă numai Bisericile recunoscute ca instituţii în sistemul politic. dar nu religioase.organele legiuitoare. Statul impune şi restricţii în legătură cu libertatea religioasă. activităţi ca: insultarea altor grupuri religioase. deşi sunt şi care sărbătoresc joi sau miercuri. moralitatea este caracteristică fiecărei epoci şi societăţi. dar autonomă. prin organizarea lor independentă reprezintă uneori suportul fărâmiţării omogenităţii sociale.

renunţând cu timpul la adoptarea unor legi referitoare la culte. dar ei plătesc pentru servicii pe care nu le solicită. dar poate fi practicată opţional. Toleranţa religioasă este o relaţie între parteneri inegali. în care celelalte religii sunt interzise existând clandestin. Principiile libertăţii religioase difuzate de John Locke sau ale 197 Universitatea SPIRU HARET . Aceste zone sunt însă tot mai frecvent vizitate de misionari ai altor religii şi sunt cuprinse în circuitul culturii şi civilizaţiei moderne. în şcoli confesionale.Bugetul de stat provine şi din contribuţiile celor necredincioşi. În condiţii economice şi istorice proprii. Va dispare astfel problema întâietăţii. lăsând supravegherea activităţii acestora în seama instituţiilor de drept comun. Pluralismul religios În zonele izolate există populaţii care aparţin unei singure religii. În altele. Modelele de pluralism nu pot fi preluate în alte condiţii. unele vor fi mai bogate sau mai sărace şi fiecare confesiune va încerca să argumenteze că este singura deţinătoare a adevărului divin. rămâne actuală. În unele state căsătoria religioasă are caracter oficial. facultativ. cea religioasă fiind facultativă. în majoritatea statelor este legală numai căsătoria oficiată laic. 2. naţională sau majoritară. Contopirea religiei cu politicul şi existenţa unor religii de stat sau oficiale întârzie pătrunderea altor credinţe. Sunt foarte puţine teritoriile unde toate formele de credinţă sunt acceptate şi au drepturi identice. însă impozite adună de la toţi. Şi fără prevederi legislative cei mai mulţi reprezintă o forţă activă. Coexistenţa Bisericilor şi credinţelor formează un pluralism garantat în democraţia contemporană. Pluralismul american a preluat ideile avansate ale gânditorilor englezi şi francezi. pentru motive variate. Întotdeauna religiile vor avea un număr diferit de credincioşi şi lăcaşuri de cult. Perspectiva inegalităţii lor. Sunt state teocratice sau teologice cu o religie dominantă. înainte ca acestea să fie aplicate chiar în propriile ţări. le este recunoscută legalitatea dar au un statut inferior. fiecare ţară evoluează spre pluralism în mod specific. Statele vor adera treptat la recunoaşterea drepturilor egale pentru toate religiile. Educaţia religioasă în general nu este realizată în învăţământul laic de stat. Statul subvenţionează preferenţial doar unele Biserici. Forma de organizare şi statutul acestor şcoli şi a diplomelor pe care le eliberează sunt reglementate foarte variat. dar sunt referinţe utile pentru celelalte. în altele este recunoscută legal căsătoria efectuată numai de Biserica majoritară sau de cele acreditate de stat.

în Jean Delumeau (coordonator) Religiile lumii. 198 8 Universitatea SPIRU HARET . în 1692 având loc procesul vrăjitoarelor din Salem. scrie Lee Boothby: „La începutul istoriei americane. Perioada intoleranţei a fost destul de îndelungată şi în America. „Deoarece baptiştii erau campionii separării dintre Biserică şi stat şi erau împotriva Bisericii Anglicane. p. op. voiau să-şi practice liber credinţa. autorul Declaraţiei americane de Independenţă şi de James Madison. p. Principiul pluralismului religios a fost promovat şi apărat de către Thomas Jefferson. cei care au venit pe pământul nostru în căutarea libertăţii religioase nu au învăţat în întregime lecţiile trecutului. guvernul din Virginia interzicea preoţilor catolici să-şi răspândească ideile şi să oficieze servicii religioase. p.iluminismului francez. 9 Jean Bauberrot. în special în Virginia. 4. În unele colonii. exagerate în timpul marii revoluţii au fost abandonate de către restauraţie. coloniştii încercau săşi impună propria religie. Când au venit în America. şi au stabilit să reproducă modelul european al instituţiei şi opresiunii religioase”8. Roger Williams a luat apărarea indienilor şi a fost expulzat din Massachussetts. În fruntea mişcării pentru libertatea şi pluralismul religios se afla tânăra Biserică baptistă. fiind oprimaţi şi persecutaţi în această colonie. În 1620 puritanii englezi au fost primiţi cu ospitalitate de indienii americani şi au întemeiat oraşul New Plymouth. Humanitas. Protestantismul. 4. Pe baza acestui principiu. socotindu-i pe indieni un trib al „diavolului” au început persecuţiile religioase. 179. biciuiţi şi întemniţaţi pe motiv că ar perturba liniştea publică”10. principalul autor al Declaraţiei Americane a Drepturilor Omului.. Dar. 1996. în „Conştiinţă şi libertate” nr. 10 Lee Boothby. amendaţi. Pluralismul: calea către pace. 1997. Coloniştii din primul val practicau intoleranţa. ei au suferit mult. instalându-se în Rhode Island (1632) unde a întemeiat prima biserică baptistă pe noul continent9. După modelul statelor din care proveneau. instituţionalizată în America prerevoluţionară. toate Bisericile au drepturi egale. În 1700. înaintea naşterii naţiunii noastre. Amendamentul Bill of Rights (15 septembrie 1791 – _____________________ Lee Boothby. Mulţi emigranţi în America au avut şi motive religioase. Clericii baptişti au fost arestaţi. ei doreau doar să-şi apere credinţa lor specifică. Au încheiat un pact care putea fi premisa unui sistem democratic.cit. Bucureşti. Dar. evreii nu aveau dreptul să deţină funcţii publice. 3.

199 Universitatea SPIRU HARET . Pluralismul religios nu presupune privilegii sau sancţiuni în legătură cu credinţa. Englezii şi americanii au adus în Australia creştinismul după 1788. În 1992 erau 210. Pe măsura modernizării societăţii din zonele civilizate ale Australiei şi introducerii organizării şi legislaţiei laice. Separarea Bisericii de stat reprezenta însă garanţia că statul nu se va face părtaş la aceste conflicte.parte a Constituţiei S. după cum a definit-o Madison. Australia reprezintă un model asemănător celui american. băştinaşii primindu-l cu indiferenţă.000 de musulmani. în 1770. Cei veniţi din Anglia. mai ales din motive de intoleranţă religioasă. iar recensămintele consemnează că sporeşte procentul celor care se declară fără religie. comunitate şi Biserică. Cei care apărau pluralismul religios erau convinşi că neînţelegeri religioase vor exista încă mult timp. fără constrângeri. În aceste împrejurări. Iniţial. Un studiu din 1966 semnala că Biserica este într-un declin observabil. diversitatea multiplicităţii. cultura şi civilizaţia. 5. Şi aici însă se ivesc manifestări de intoleranţă între diferitele confesiuni. Cultul şi credinţa era un suport pentru scopurile profane: menţinerea ordinii.A). O garanţie a libertăţii religioase din Australia a fost şi numărul mare al confesiunilor emigrate. Madison scria că drepturile civile şi cele religioase sunt cele două faţete ale monedei libertăţii. „De fapt. coeziunea şi omogenizarea socială. are aspectul unei economii libere de piaţă. Religia dintr-o problemă de grup. James Cook _____________________ 11 Lee Boothby. Spre deosebire de coloniştii emigraţi în America.U. practicată de vârstnici. a fost cea mai bună garanţie împotriva tiraniei majorităţii. au introdus un regim tolerant. nu va proteja o Biserică sau alta.. dar format în alte condiţii. conflictele intolerante n-au suport social. Creşterea numărului acestora este acum diminuată de pătrunderea hinduşilor şi budiştilor. p. indiferent că majoritatea era seculară sau religioasă”11. Legislaţia actuală asigură toleranţa şi manifestarea liberă a credinţei ca drept al cetăţeanului. menţionează: „Congresul nu va putea adopta nici o lege pentru recunoaşterea oricărei religii sau pentru a interzice libertatea cultului…” (art. Pe acest suport pătrund masiv alte religii.cit.1). în colonia penitenciar înfiinţată la Sydney în 1788 (la scurt timp după ce. a devenit pentru mulţi o problemă personală. Pentru unii religia este o curiozitate inofensivă. rolul religiei a scăzut. op. cei veniţi în Australia erau mai puţin preocupaţi de probleme religioase.

Tribunalele păstrează jurământul pe Biblie. p. Neacceptarea acestor legi era motivată în sensul că astfel minorităţile ar avea drepturi în plus faţă de restul populaţiei. 200 Universitatea SPIRU HARET . Coloniştii americani au venit ulterior cu un evantai larg de credincioşi catolici şi protestanţi.A. şi practicat din 1977 a atras populaţie de pretutindeni. mai ales specialişti. Au fost făcute propuneri ca religiile minoritare să fie protejate prin legi speciale. Aspectul instituţional şi credinţa se diferenţiază ca aspecte ale vieţii sociale. în „Conscience et liberté nr. Acest program.proclamă Australia posesiune britanică). preşedintele Curţii Supreme din Noua Galie de Sud declara că nici Biserica Angliei şi nici alte comunităţi creştine nu au întâietate în faţa legii. Introducerea educaţiei gratuite şi obligatorii. Rezoluţiile precizează că religia nu este un motiv pentru nerespectarea problemelor publice. interzice elaborarea vreunei legi preferenţiale sau care să interzică practicarea liberă a vreunei religii. lărgind viziunea asupra toleranţei. iar prin tradiţie şedinţele parlamentului încep cu o rugăciune. acordând şi largi posibilităţi pentru emigrarea masivă a unei populaţii variate. La sfârşitul secolului trecut este încheiată perioada „colonială”. „Australia albă” consolidează toleranţa şi libertatea religioasă. Un raport publicat în 1984 în legătură cu Noua Galie de Sud – „Discriminarea şi convingerile religioase” – accentua că nu este _____________________ 12 Michale Kirby. Laicizarea populaţiei nu elimină formele religioase din sistemul administrativ şi juridic.U. susţinut mai ales după 1966. După 1900 frecvente probleme se ivesc în legătură cu martorii lui Iehova. 47. Acum în Australia numai constituţia Tasmaniei mai cuprinde prevederi referitoare la viaţa religioasă. În 1861. pe teritoriul său. Australia a promovat ideea trezirii conştiinţei naţionale. care refuzând să efectueze serviciul militar sunt în atenţia tribunalelor. Biserica este separată de stat. inspirată din cea a S. La liberté religieuse dans Australie multiculturelle. După al doilea război mondial. 1994. 36-56. suprimarea din 1890 a sprijinului acordat şcolilor confesionale de către guvern a contribuit mult la formarea spiritului laic şi tolerant. cu statut de dominion britanic. În rest.. Constituţia Australiei. În 1901 cele şase colonii formează Commonwealth of Australia. serviciul religios practicat era anglican. pentru religie nu sunt necesare legi şi înlesniri suplimentare12. pe motiv religios sunt acordate anumite favoruri. Concluzia acestei perioade a rămas că. acesta nu acordă subvenţii pentru religie. Ceremoniile publice cuprind invocaţii religioase.

Aflată între ţările nordice protestante şi cele catolice din sud. Henric al IV-lea trecuse de la catolicism la protestantism (şi invers). Filip cel Frumos (1268-1314) a lărgit prerogativele puterii regale şi a dezvoltat instituţiile administrative şi juridice laice. dar excesele Inchiziţiei erau limitate. Constituţia şi legislaţia franceză şi belgiană au inspirat ţările care încercau cele mai adecvate modalităţi de trecere la o societate modernă. cu toate consecinţele ei. declinul 201 Universitatea SPIRU HARET . Prin Edictul de la Nantes (1598) Henric al IV-lea acorda drepturi cetăţeneşti şi protestanţilor. prin consens. poate fi predată orice religie. Încerca în felul acesta să asigure stabilitatea şi coeziunea socială care lipseau în Franţa de mult timp. Modelul francez de pluralism îşi are originea în perioada conflictelor dintre stat şi catolicism. incinerarea văduvelor împreună cu soţii.nevoie ca cineva să-şi justifice „convingerile religioase”. dar succesul era că fiecare se putea ruga lui Dumnezeu în felul său. Franţa este discutată frecvent ca un alt model de pluralism religios care poate inspira multe ţări europene. Ele apar între tradiţia populaţiei şi noile religii. Legea limitează numai ceea ce aduce prejudicii sociale. a fost o referinţă pentru toţi cei care încercau să abandoneze intoleranţa medievală. Existau şi articolele secrete care acordau unele priorităţi catolicilor. au fost respinse de marea majoritate a electoratului. Justiţia a discutat în 1983 cazul scientologiei. erau restricţii în legătură cu ceremonia căsătoriei). iar Edictul răspundea unor interese politice şi nu convingerilor religioase. Ascensiunea protestantismului. Separarea dintre domeniul public (de stat) şi cel privat (religios) nu exclude divergenţele. a promovat prudent principiile toleranţei. Grupurile fundamentaliste îi refuză pe noii veniţi. Revoluţia franceză. Construirea unui locaş de cult nu este favorizată prin legi speciale. În şcolile particulare. respectau sărbătorile catolice. Se recunoaşte însă că în Australia predomină libertatea şi pluralismul religios. unele conflicte se ivesc între catolici şi ortodocşi. concluzia a rămas însă că nici o religie nu trebuie reglementată legal. statutul civil al protestanţilor era similar cu al catolicilor. Edictul nu exprima o libertate religioasă deplină (protestanţii plăteau taxe Bisericii catolice. pentru că acesta nu are „caracter public”. Acum rareori confesiunile şi Bisericile mai invocă pretenţia de a fi unicul deţinător al adevărului divin. Propunerile făcute la nivel federal sau în diferite state în sensul reglementării legislative a situaţiei religioase. În articolele de bază era prevăzută libertatea conştiinţei (şi a credinţei). concretizate treptat în autonomia puterii laice. Există discuţii în legătură cu celibatul preoţilor.

fanatismului religios, promovarea noilor pături sociale, a disociat problemele religioase de cele laice, în cadrul aceleiaşi naţiuni pot fi confesiuni diferite. Puterea politică separată de cea religioasă era arbitru între confesiuni. Spiritul Edictului a supravieţuit şi după revocarea lui (1685), iar încercarea de restaurare a feudalismului catolic a accelerat apropierea revoluţiei. Revoluţia începută în 1789 a proclamat în scurt timp (26 august 1789) Declaraţia drepturilor omului, dar şi ale cetăţeanului. Afirmarea dreptului la opinie şi asigurarea că nimeni nu mai poate fi tulburat pentru religia sa era un principiu modern recunoscut şi astăzi. Directoratul a separat Biserica de stat, iar Concordatul din 1801 mai recunoaşte doar că majoritatea populaţiei este catolică. Măsurile luate împotriva Bisericii la începutul revoluţiei au stimulat o reacţie antireligioasă în unele categorii de populaţie. După revoluţie s-a încercat restaurarea catolicismului, dar s-a ivit şi utopia unor noi forme de religiozitate. Instituţia bisericească luată prin surprindere de liberalismul modernizării n-a găsit soluţii pentru viitor, s-a împotmolit în conservatorism şi în dorinţa reîntoarcerii la dominaţia politică de altădată. Cu această orientare şi-a îndepărtat treptat intelectualitatea, păturile mijlocii, muncitorimea tot mai numeroasă. Legea din 1905 care „instaurează un pluralism deschis” în care Republica laică garantează „exerciţiul liber al cultelor”13, era consecinţa unui secol de căutare a unei formule moderne de relaţii între Biserică şi stat. Legea prevede că „Republica nu recunoaşte, nu salarizează, nici nu subvenţionează nici un cult”. Iar Constituţia din 1958 menţionează: „Franţa este o republică… laică. Ea asigură egalitatea înaintea legii a tuturor cetăţenilor fără deosebire de origine, de rasă sau de religie. Ea respectă toate credinţele”. Cu toate acestea şi acum este subvenţionată educaţia religioasă în unele şcoli private, anumiţi agenţi religioşi sunt recompensaţi, „Bisericile, proprietate de stat şi a comunelor, sunt puse gratuit la dispoziţia credincioşilor”, deşi se conduc după principiile ierarhiei catolice14. Jean Bauberot consideră că pluralismul este „o instituţie foarte tânără în Franţa”. Sunt multe indicii că nu este încă ceva real: sectele nu sunt considerate religie, catolicismul rămâne criteriul de referinţă,

_____________________
13

Jean Bauberot, Laicitatea, separarea bisericilor de stat şi problema pluralismului în Franţa, în „Conştiinţă şi libertate” nr. 3, 1997, p. 8. 14 Danièle Lochak, Les ambiguités du principe de séparation, în „Actes”, avril, 1992, p. 13. 202

Universitatea SPIRU HARET

iar pentru mass-media morala este corelată cu religia. Prezenţa islamului şi a formelor de budism lărgeşte pluralismul, dar dacă „din punct de vedere juridic pluralismul francez este deschis, din punct de vedere sociologic, el prezintă caracteristicile pluralismului închis, în cadrul căruia limitele sunt lărgite puţin câte puţin”15. Păstrându-se titulatura de „religii recunoscute”, opuse „sectelor”, Comisia Parlamentară franceză a stabilit, în 1995, o listă cu 173 mişcări periculoase social. Separarea Bisericii de stat nu este întotdeauna o garanţie a pluralismului religios. Uneori, în cazul religiilor majoritare, puternice, ea poate reprezenta libertatea acestora de a-şi impune dominaţia asupra celorlalte credinţe. Se poate institui şi monopolul unei religii istorice, tradiţionale, cu preponderenţă etnică, deşi este greu acum să se mai conserve ghetouri etnice, culturale, religioase. Este explicabilă nostalgia trecutului pentru majoritari, care vor considera pluralismul ceva nedorit. Biserica romano-catolică abia după al II-lea Conciliu al Vaticanului (1962-1965) a recunoscut libertatea religioasă şi neutralitatea statului în legătură cu religia, abandonând în ţări ca Italia, Spania, Argentina, Columbia ideea catolicismului ca religie de stat. Modelele gândirii trecutului persistă şi împiedică realizarea pluralismului, religia este asimilată cu etnia, teritoriul, cultura, profesiunile: irlandezii sunt catolici, iar britanicii anglicani, creştinii din răsărit sunt ortodocşi, cei din pus catolici, evreii sunt negustori şi cămătari etc. Dacă un grup neagă posibilitatea altor confesiuni de a avea o legătură adevărată cu Dumnezeu, nu este posibil pluralismul. Idei din modelul pluralist francez au fost preluate în multe ţări europene. Statutul „asociaţiilor” religioase, reglementate în Franţa la începutul secolului al XX-lea, este folosit cu rezultate bune şi acum. Paşi importanţi în sensul pluralismului religios sunt făcuţi permanent. Dar în multe ţări Biserica este doar formal separată de stat, se menţine discriminarea între culte „recunoscute” şi religii „acceptate” personalul deservent al unor religii este remunerat de la bugetul format prin contribuţia tuturor cetăţenilor. Pluralismul religios este o perspectivă care implică şi anumite riscuri. În fiecare ţară şansele reale ale formaţiilor religioase sunt diferite. Pluralismul nu poate egaliza aceste şanse. Unele profită de numărul membrilor, altele de resursele materiale, de strategia misionară sau

_____________________
15

Jean Bauberot, Laicitatea, separarea bisericilor de stat şi problema pluralismului în Franţa, p. 9. 203

Universitatea SPIRU HARET

de structurile organizatorice. Fiecare ţară, mai ales din Europa îşi are tradiţiile, ideile şi propriile credinţe sau idealuri. Pluralismul rămâne o perspectivă care se va realiza treptat în timp îndelungat. Pluralismul implică şi competiţia religioasă, manifestată liber, separarea Bisericilor de stat lasă posibilitatea acestora de a se confrunta. Competiţia nu se bazează însă pe aceleaşi valori. Misionarismul se transformă uşor în prozelitism şi fără controlul statului „alegerea liberă” a credinţei se poate face prin atragere, insistenţă, obligare, chiar constrângere. Modalităţile sunt variate, se profită de buna credinţă, naivitate, dificultăţile materiale, dezorientarea religioasă. Fiecare confesiune îşi păstrează credincioşii sau atrage alţii în forme proprii. Unele impresionează estetic (muzică, pictură, sculptură ş.a.), altele apelează la etnie şi „tradiţia strămoşească, de veacuri”, cele mai noi prin modernizarea practicii, preţurile mai modeste şi eşalonate pentru serviciile religioase, activităţi caritative, suport din afara ţării, raţionalizarea credinţei, exploatarea vocaţiei mistice etc. Toate religiile susţin că sunt autentice, cele mai multe că sunt „singurele” autentice, promit şi argumentează mântuirea. Formaţiunile religioase au preluat şi adaptat în această competiţie unele practici ale economiei de piaţă. Berger semnalează o tendinţă de „cartelizare” (cartelare) şi în domeniul religios. Mai multe formaţiuni, culte, credinţe, Biserici se unesc în „alianţe”, „federaţii”, „uniuni”, formând un „cartel” (trust) pentru a fi mai competitive în concurenţa cu celelalte religii. Ele îşi păstrează principiile şi practicile specifice, cooperând însă la realizarea unor activităţi comune, în primul rând misionare. Aceste alianţe „interconfesionale” organizează evanghelizări, imprimă şi difuzează lucrări acceptate de toţi partenerii, formează un „front” unitar. În felul acesta costurile misionarismului se reduc mult, creează imaginea unei integrări sociale de amploare, periferializează pe cei din afara „cartelului”, domină piaţa şi pot impune preţurile. Cartelizarea se manifestă în cadrul aceleiaşi ţări sau naţiuni, dar mai ales prin uniuni şi colaborări internaţionale. Religia este standardizată (verbal, scris, proceduri) devenind mai ieftină, transferul în alte zone este uşor de realizat, dar cu mari efecte, antrenează tehnicieni şi specialişti care asigură randamentul. Aspectele specifice fiecărui membru din coaliţie sunt adăugate ulterior. Acelaşi text sau imagine poate circula în întreaga lume, dar cu imprimarea adreselor din ţara respectivă, eliminarea şi adăugarea unor pasaje puţin costisitoare. Urmărind eficienţa, cartelul testează „piaţa” credincioşilor şi oferă produsul cerut. Aceşti „agenţi comerciali” sunt preocupaţi de
204

Universitatea SPIRU HARET

„cum” se spune, nu „ce” se spune. Pentru asigurarea impactului dorit este garantată seriozitatea, calitatea, promptitudinea. Un rol important are reclama şi „ambalajul” (estetica lucrărilor, estetica personajelor, atmosfera originală, impresionismul). În competiţia religioasă comunităţile şi confesiunile recurg frecvent şi la laicizarea preocupărilor şi instituţiilor, în primul rând pentru obţinerea unor profituri. Multe religii noi sunt implicate, prin diferite asociaţii, în industrie, comerţ, sistemul bancar, transport, turism. 3. Laicizare/Secularizare În spaţiul catolic este preferat termenul de secularizare şi nu de laicizare. J. Baubérot precizează că laicizarea este „legată de tensiuni explicite între diferite forţe sociale (religioase, culturale, politice, chiar militare) ce pot lua forma unui conflict deschis”. În schimb, secularizarea ar reprezenta mai curând un proces de pierdere progresivă şi relativă a pertinenţei sociale a religiosului, ce se produce – la nivelul tendinţelor puternice – în principal prin jocul dinamicii sociale, fără confruntări majore între politic şi religios”16. În ţările ortodoxe, unde statul şi Biserica au fost în general într-o „armonie”, ruperea acestei armonii, o stare conflictuală între cele două autorităţi reprezintă o „secularizare”, în timp ce laicizarea este o diminuare treptată a manifestării sacrului în viaţa socială. Un exemplu este „secularizarea averilor mânăstireşti” de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza, care, prin măsuri oficiale a preluat o parte din proprietăţile mânăstirilor ortodoxe din ţară şi străinătate şi le-a trecut în proprietatea statului. Din aceste averi expropriate au fost împroprietăriţi ţăranii săraci, cei care au luptat în războiul de independenţă ş.a. Laici au existat întotdeauna. Ei sunt aceia care prin ceea ce fac nu se referă la sacru. Societatea modernă, prin procesele sale obiective, laicizează treptat, dar diferenţiat, diferite categorii de populaţie, persoane, zone ş.a. Bisericile sunt preocupate de „laicat”, încercând să-i readucă pe foştii credincioşi la viaţa religioasă mai intensă. Secularizarea este un proces bine precizat în timp, presupune măsuri oficiale şi manifestarea explicită a divergenţelor dintre autoritatea religioasă şi autoritatea politică, unde statul îşi impune voinţa. În sens mai larg se poate realiza şi în alte domenii. Secularizarea reprezintă o

_____________________

16 J. Bauberot, Laïcité, laicisation, sécularisation, în: A. Dierkens (ed.) Pluralisme religieux et laïcité dans l’Union européene, Editions de l’Université de Bruxelles, 1994, p. 12 şi 14. 205

Universitatea SPIRU HARET

terestre. p. influenţa protestantismului şi a spiritului democratic. destinul sufletului după moarte). îi consideră egali pe preoţi şi laici17. alunecă spre naturalism. oamenii frecventează tot mai rar lăcaşurile de cult. Statul. îi păstoresc pe credincioşi religios. Laicizarea se manifestă ca: tentaţia spre valorile umane. 1960.etatizare sau naţionalizare. turistic etc. susţin independenţa bisericilor. 206 Universitatea SPIRU HARET . Ei se „miruiesc” (ungere cu mir) din când în când. deposeda) anumite bunuri trecându-le în proprietatea naţiunii. tendinţa de reformă în Biserică. personalul de cult. preoţii care nu sunt călugări. înfiinţează organizaţii laice care au scopuri religioase. neînţelegerile dintre preoţi ş. 8. Uneori ei nu mai ascultă de ierarhie. prioritatea valorilor tehnice. Catolicii. declarându-le de interes cultural. se preocupă mai mult de „cele lumeşti”. poate seculariza (prelua. influenţa massmediei şi a literaturii religioase neautentice. Alţii. Laicizarea este în viaţa socială un proces îndelungat şi lent de îndepărtare a populaţiei de preocupările religioase. în „La Cité Catolique”. subestimează învăţătura evanghelică. Laicizarea îngrijorează mai ales Bisericile tradiţionale. înregistra. au devenit treptat dezinteresaţi în legătură cu sacrul. în împrejurări variate. modernismul care încalcă specificul domeniului religios. Clerul laic este cel din parohii. sunt şi preoţi „mireni”. dau prioritate solicitărilor lumii cotidiene. educaţiei laice. Biserica. a unor bunuri care până atunci se aflau în altă proprietate. „Laicatul catolic” este o preocupare de sporire a religiozităţii în rândul mirenilor. instituţiilor social-politice.a. cu mulţi credincioşi. interesaţi de „laicat”. Unii nu au fost preocupaţi niciodată de sacru (mântuire. studierea celor profane înaintea celor sacre. Spre deosebire de călugări. Laicii reprezintă categoria de populaţie care începe de la religiosul ocazional şi indiferentul religios ajungând până la ateu sau la cei care combat în forme variate Biserica şi religia. Cei cu preocupări religioase ocazionale sunt numiţi „mireni”. Cauzele laicizării în lumea catolică ar fi: insuficienţa culturii teologice. dar sunt şi „apostolii satelor”. se căsătoresc. Laici şi atei sunt menţionaţi încă din antichitate. Statul nu-l poate transforma însă pe un laic în credincios sau pe un credincios în laic. _____________________ 17 Letre des eveques italiens à leur prêtres sur la laicisme. reducerea distanţei dintre sacru şi lume. adică preluarea în seama statului sau a naţiunii. care slujesc în parohii. care constată o scădere lentă a preocupărilor religioase: nu mai sunt respectate recomandările bisericeşti. îi ajută „în cele lumeşti”. acordarea priorităţii succesului în detrimentul umilinţei. în baza suveranităţii sale.

Subsistemele sociale (politic. a partidului. în special în domeniul juridic. În fascism sau comunism erau menţinute ceremonii. de viitoarea soţie. fără privilegii şi o protecţie specială. Separarea Bisericii de stat şi transformarea religiei într-o problemă particulară (personală). interdicţiile judecătoreşti. Secularizarea are un sens mai precis conturat. economic) activează fără acordul religiei. caracterul ermetic şi tabu al unor instituţii. oamenii se orientează spre domeniile eficiente. chiar spectacolele de teatru se desfăşurau în preajma catedralelor. contribuie la procesul de laicizare. Dezangajarea societăţii de religie este rezultatul unui îndelungat proces de diferenţiere şi specializare. Comportamentele nu mai au ca suport legile divine ci legislaţia parlamentelor şi guvernelor. şi bani. Secularizarea averilor 207 Universitatea SPIRU HARET . sunt preocupaţi de sport. dar oamenii se călăuzesc după alte valori. ar însemna: deconfesionalizare. tradiţii. juridic. dar a părăsit-o. Lumea profană goleşte de conţinutul religios practicile şi ritualurile care au fost sacre până atunci. iniţieri. autonom. dar le păstrează formele. Laicizarea neglijează sacrul.Acest proces de „deteologizare”. Clerul era înainte respectat şi consultat în toate problemele. Acum relaţiile cu acesta sunt ocazionale. de profesiune. ipoteza egalităţii şi tovărăşismului. În condiţiile liberalismului. sporeşte migraţia interconfesională. empiric. cea mai mare parte a timpului liber era consacrată liturghiilor. Revoluţiile burgheze au eliminat structurile feudale în care religia avea un rol dominant. ignoră moartea şi mântuirea. Tinerii. Acum viaţa este trăită în afara bisericii. observa un paroh din Toscana. Oamenii nu se mai referă la o confesiune. Laicizarea se extinde prioritar în practică. Divinizarea şefului. A fost un timp – scria Jean Kanapa – când viaţa creştină era atotputernică în toate domeniile. secularizarea presupune că ceva a fost anterior în lumea sacrului. poliţieneşti. Sociologii apreciază că valorile religioase nu-şi pierd importanţa. Este o mişcare progresivă spre laic. individul nu mai este controlat ci activează personal. desacralizare. Un aspect al laicizării este sacralizarea laicului. declericalizare. îndoctrinarea sunt forme religioase cu un conţinut antireligios. fiind evitate în primul rând ierarhiile şi instituţiile religioase. permisivitatea moralei laice. se practică pluralismul confesional (apartenenţa simultană la mai multe confesiuni). secularizarea îl abandonează. Prin separarea şi specializarea funcţiilor sociale. Se constată şi o criză a sacrului. religia a fost periferializată. Spre deosebire de laicizare. ierarhii. Cooperând cu alţi factori şi nu cu cei religioşi. manifestări mistice – caracteristice religiei.

mânăstireşti presupune preluarea acestor bunuri de către stat, principi, instituţiile nereligioase. Unii sociologi discută sociologia religiei ca pe o „sociologie a secularizării”, un proces de trecere a credincioşilor şi comunităţilor din sfera religiozităţii în profan. Există chiar exprimări că religia fiind o viaţă spirituală care în curând va aparţine „memoriei”, sociologia religiei devine sociologia „unei morţi anunţate”. Max Weber considera că secularizarea reprezintă pierderea controlului religios asupra diferitelor sectoare ale vieţii sociale, trecerea de la viaţa religioasă la cea profană. L. Schiner remarcă mai multe domenii de manifestare a secularizării: declinul religiozităţii şi trecerea la o societate fără religie; orientarea grupurilor religioase spre viaţa profană; separarea ideilor şi instituţiilor religioase de celelalte domenii ale vieţii sociale; transpunerea activităţilor referitoare la divin în domeniul secular; desacralizarea lumii; trecerea de la societatea sacră la cea seculară. Alain Birou scria: „Cultura este secularizată când sensurile sale se bazează pe considerente raţionale şi utilitare şi nu pe veneraţie”. Etimologic, saeculum este o perioadă limitată de timp, trecătoare, în comparaţie cu sacrul care este etern, fără limite. Viaţa seculară este cea trecătoare, vivere saeculariter înseamnă a fi un călător temporar pe pământ. În evul mediu clerul secular trăia în parohii, călugării erau mereu în spaţiul sacru al mânăstirilor. În latina medievală, prin secolele XII-XIII însemna ceva care a fost sfânt dar a căzut în păcat, a devenit lumesc. Multe activităţi aveau continuitate şi trăinicie pentru că erau săvârşite în cadru sacru: căsătoria şi viaţa de familie, legislaţia, asistenţa socială, învăţământul. Ulterior acestea au fost secularizate, preluate de instituţiile statului şi garantate prin constrângere politică. Religia continuă să se preocupe de „iubirea aproapelui”, chiar dacă activităţile întreprinse în acest sens sunt considerate „surogate ale religiozităţii”. Precizarea juridică a termenului se realizează prin secolul al XVII-lea. Victoria protestantismului a presupus desfiinţarea mânăstirilor. Tratatul din Westfalia (1648) stabileşte „saecularizarea” bunurilor şi moşiilor mânăstireşti, care erau trecute în proprietatea statului şi principilor. Laicizarea şi pătrunderea ideilor Reformei şi în alte ţări a dus la secularizarea terenurilor bisericilor şi mânăstirilor, din care au fost împroprietăriţi ţăranii eliberaţi, colonizaţi sau consideraţi eroi naţionali. Scoaterea domeniilor publice de sub autoritatea Bisericii s-a realizat pe măsura modernizării statelor respective. Spre exemplu , în
208

Universitatea SPIRU HARET

Franţa căsătoria civilă a fost introdusă prin codul din 1804, cimitirele au fost laicizate în 1881, laicizarea funerariilor este din 1887, şcolile publice au fost laicizate în perioada 1882-1886, în 1880, data de 14 iulie a fost proclamată ziua naţională, dar şi astăzi unii o sărbătoresc la 8 mai, când Ioana D’Arc a eliberat oraşul Orleans. Un sens mai restrâns al secularizării este contestarea Bisericilor tradiţionale. Sectele, precum şi alte formaţiuni religioase, au în general un suport teologic şi dogmatic şubred, nu reuşesc să combată convingător vechile teologii, dar le contestă. În preocuparea lor se află cu prioritate aspectele exterioare: practica, fastul, ierarhia, manifestarea Bisericii ca instituţie. Secularizarea ar fi, din această perspectivă, nu o trecere în profan, ci substituirea unor componente religioase (vechile instituţii bisericeşti) cu altele tot religioase (noile biserici). Secularizarea se disociază de declinul religiozităţii, are în vedere aspectele vizibile, formale, instituţiile. Contestarea Bisericii, ierarhiilor, instituţiilor s-a făcut mai târziu în ţările unde n-au pătruns ideile Reformei. Prin secularizare se produce un transfer, o mutaţie a valorilor dinspre religios spre laic. Ateismul este gândirea sau comportamentul care nu se raportează la sacru şi nici la religie. Neglijarea valorilor religioase nu înseamnă întotdeauna ceva imoral, inutil, rău sau antireligios. Combaterea activă şi conştientă a religiei este un antiteism, nu o lipsă a referinţei la sacru. Antiteismul este o manifestare a prozelitismului şi propagandei care depăşeşte domeniul religios, degradează stabilitatea socială şi politică. Sociologia religiilor nu se limitează la studierea comunităţilor de credincioşi. Cercetând întreaga societate, pentru evidenţierea formelor de manifestare şi profunzimea credinţei, sociologul se preocupă şi de necredincioşi, atei, indiferenţi, neaparţinători la o confesiune, evidenţiind modul în care se manifestă nereligiozitatea, cauzele şi suportul acesteia, ponderea şi rolul religiei în diferite categorii de populaţie (după ocupaţie, vârstă, sex, pregătire şcolară etc.). Analiza comparativă şi statistica nu se referă doar la aparţinătorii diferitelor confesiuni, ci şi la religioşii aconfesionali şi la nereligioşi. O parte dintre membrii societăţii nu sunt credincioşi, nu aderă la o confesiune, relaţia lor cu sacrul îmbracă aspecte laice. Dintre nereligioşi cei mai mulţi sunt indiferenţi. Rareori indiferenţa reprezintă o atitudine deliberată şi conştientizată, în general este o „neglijenţă”, o lipsă de interes în legătură cu sacrul. Cei mai mulţi nereligioşi au ocupaţii practice, tehnice, financiare, fără implicaţii ideologice şi
209

Universitatea SPIRU HARET

dogmatice. În activitatea lor exactitatea evidenţei lasă puţin spaţiu pentru dimensiunea supranaturală. Ei nu neagă existenţa lui Dumnezeu, dar în preocupările lor cotidiene divinitatea reprezintă un criteriu nesemnificativ, îşi rezolvă problemele în lumea profanului. Consideră starea de religiozitate un aspect voluntar, acceptat sau nu. Felix Le Dantec afirmă: „Eu sunt ateu, aşa cum sunt breton, cum unul este blond sau brunet fără să vrea”18. Etimologic, „ateu” însemnă fără zei, fără Dumnezeu şi este folosit din antichitate. În Grecia existau mulţi filosofi care nu recunoşteau existenţa zeilor, explicând în moduri variate împrejurările în care oamenii şi-au format concepţii în legătură cu existenţa acestora, rolul lor şi mitologiile diferitelor popoare. Diagoras din Melos argumenta că dacă în lume există durere, rău, nedreptate înseamnă fie că nu există zei, fie că pe aceştia nu-i interesează soarta pământenilor. Filosofii presocratici şi mai târziu reprezentanţi concepţiei atomiste (Democrit, Epicur) explicau realitatea fără să apeleze la divinităţi, pe care uneori le contesta, socotindu-le o creaţie (invenţie) a oamenilor, utilă în anumite împrejurări. Ateii antici erau numiţi necredincioşi în Talmud şi Biblie. „Septuaginta” îi considera pe cei care nu erau preocupaţi de existenţa lui Dumnezeu: corupţi, păgâni, necredincioşi. În Psalmi se aprecia că cel care socoteşte că nu există Dumnezeu este „nebun”. Ateismul a reprezentat un context polemic milenar între credincioşi şi necredincioşi. Deşi înseamnă doar „fără Dumnezeu”, o stare de indiferenţă, în polemica ideologică cuvântul „ateu” a căpătat şi un sens peiorativ, înţelegându-se prin ateism nu numai negarea existenţei sacrului, ci mai ales combaterea credinţei în Dumnezeu (antiteism). În unele etape istorice această „combatere” s-a manifestat şi ca represiune, prin torturarea şi uciderea celor socotiţi atei. Din perspective filosofice şi religioase diferite, ateismul a fost clasificat, existând acum numeroase tipologii, unele istorice, altele ideologice sau referitoare la conţinutul actual al acestuia. Mai frecvent apar menţionate câteva forme de ateism. Ateismul parţial nu neagă existenţa lui Dumnezeu, dar îi contestă unele calităţi. Spre exemplu, nu-l consideră atotputernic, mai ales pe baza constatării că pe pământ sunt multe evenimente şi nenorociri pe care Dumnezeu nu ar trebui să le accepte. Tot un ateism parţial reprezintă şi credinţele care recunosc că Dumnezeu a fost Creatorul,

_____________________
18

Felix Le Dantec, L’Atheisme, Ernest Flammarion, Paris, 1919, p. 10.

210

Universitatea SPIRU HARET

dar acestea ulterior a abandonat creaţia, şi nu mai intervine pentru remedierea nedreptăţilor. Ateismul relativ este apropiat de cel parţial, dar se referă mai ales la conţinutul credinţei. Nu admite existenţa lui Dumnezeu, dar crede în alte forţe supranaturale (un impuls iniţial, imperativul moral atemporal ş.a.). J. Maritain îi numea pseudoatei pe cei care nu cred în Dumnezeu, dar cred în alte forţe supranaturale. Relativ este ateismul agnostic, sceptic, stoic, postulator ş.a. Agnosticii, pornind de la ipoteza că Dumnezeu nu poate fi cunoscut, nici nu afirmă, nici nu contestă existenţa acestuia. Termenul (agnosis = necunoaştere, introdus de T. H. Huxley) este preluat de filosofii care discută perspectivele şi măsura în care omul poate cunoaşte şi are acces la divin. Scepticii sunt neîncrezători, discută existenţa sacrului, dar în măsura în care nu poate fi explicat raţional şi demonstrat, nu aderă la ipoteza existenţei acestuia. Stoicii, în spirit fatalist consideră că omul este călăuzit prin destin, şi faţă de acesta trebuie să fie supus şi răbdător. Din altă perspectivă se afirmă ateismul postulator. Fără implicaţii practice, negarea lui Dumnezeu este o condiţie pentru afirmarea libertăţii omului. Spre deosebire de acest ateism parţial şi relativ, ateismul, ca o concepţie generală, are în vedere credinţa şi religia sub toate aspectele. Are forme teoretice şi practice. Ateismul teoretic se manifestă negativ (critic) şi pozitiv. Ateismul negativ contestă sacrul în forme pasive, dar şi active. În mod activ critică religia, o confruntă cu lumea modernă, evidenţiază succesele ştiinţei în comparaţie cu ignoranţa credincioşilor. Această argumentare evoluează spre înlocuirea dogmelor religioase cu alte explicaţii: ştiinţifice, raţionaliste, filosofice, demonstrate modern şi care elimină treptat dimensiunea spirituală a religiozităţii. Simpla contestare a existenţei lui Dumnezeu, fără argumente este considerată uneori o manifestare ideologică. Prin argumentare se poate susţine că nu avem dovezi despre existenţa lui Dumnezeu, că aceste dovezi nu sunt autentice sau suficiente, că omul nu are acces la aceste probe. Ateismul pozitiv nu se limitează la negarea, la critica sacrului şi a legăturii cu acesta, ci înlocuieşte problematica transcendentului, divinului cu o altă explicaţie (filosofică, ştiinţifică, empirică, pozitivistă ş.a.). Ateismul implică un comportament şi o ideologie (dogmă) nereligioase sau antireligioase. După ateismul antic s-a afirmat, spre sfârşitul evului mediu, ateismul modern reprezentat prin oamenii de ştiinţă şi studiile realizate de ei în legătură cu domeniile profanului. Inchiziţia a torturat şi ars pe rug reprezentanţi ai ştiinţei moderne
211

Universitatea SPIRU HARET

Calvin îi definea pe libertini ca fiind cei independenţi de religie. America este fără sens cuvântul Dumnezeu şi propune disocierea moralei de religie (morala lui Confucius este laică). elegantă. este promovată şi ipoteza inexistenţei reale a lui Iisus. natura divină a lui Iisus. Biserica refuzase disecţia cadavrelor. Mathe Le Voyer (1588-1672) scria că în Asia. pentru Louis Blanqui. dogmele şi prejudecăţile erau abandonate. În literatură. încălcau ascetismul moral. În general. În Anglia. La Mettrie scriu în sensul laicizării credinţei. Iniţial ele contestau religia oficială (dogmele. umanismul lui Dumnezeu). Hume a readus în atenţie „epicureanul”. inclusiv contra dogmatismului religios.(Giordano Buno. refuzul cenzurării religioase. inclusiv al Bisericii catolice. Iniţial gândirea liberă era un protest împotriva ideologiei feudale. în cercul lui fiind şi Moliere. Iisus este un socialist sublim. bogată. promovează idei libertine (existente şi în opere cum ar fi „Don Juan”). sexuale). condiţii în care s-a organizat şi satanismul. Jean Fontanier). Aceste manifestări stridente şi naive s-au conturat treptat în ideologia iluministă. cercetarea „naturii fără gratii”. ca valoare rămasă până astăzi. D’Holbach. Curentul libertin se afirmă prin oameni de prestigiu. omul preocupat de lumea modernă. scrierile. Cabet îl consideră comunist. Iisus era prezentat ca om. Libertinajul a promovat experimentalismul ca „primul trandafir” al ştiinţei moderne. Pierre Gassendi (1592-1655). D. Canoanele. exprimarea artistică. Renan îl umanizează. au promovat hedonismul epicureic (excesul plăcerilor gastronomice. realismul dezvăluie cotidianul şi uneori chiar grotescul sfârşitului epocii medievale. Fr. botezau ritual câini. abandonarea ascetismului impus de Biserică. Bacon a difuzat un eseu despre ateism. este promovarea spiritului ştiinţific. Tinerii din cercul lui Ninon ridiculizau liturghia. Gândirea liberă învie ateismul antic. experimentalismul ştiinţific. explicarea fenomenelor naturii fără respectarea dogmei şi principiilor biblice. Lucilio Vanini. Pierre Leroux cercetează 212 Universitatea SPIRU HARET . Era însoţit de raţionalismul filosofic. dar încă persecutaţi prin intoleranţa religioasă. Biserica nu mai putea controla ideile. marii gânditori ai epocii încercând să explice şi valoarea sau utilitatea principiilor religioase. preluând principiile umanismului. Helvetius. Din secolul XVI însă gândirea liberă n-a mai putut fi stăvilită. Libertinajul s-a ivit ca o manifestare practică şi teoretică împotriva conservatorismului. Succesul libertinajului. plină de surprize şi plăceri. Africa. explozia cunoaşterii ştiinţifice. În timpul revoluţiei franceze (1789) sunt difuzate proiecte de religie laică sau civilă. alcoolice. geneza.

Feuerbach transformă gândirea hegeliană într-un ateism „pios”. Având conştiinţă de sine. dar l-au pus sub tirania. Hegel a fost continuat dinspre stânga sau dinspre dreapta de Bruno Bauer. În secolul al XIX-lea s-a conturat o filosofie ateistă a contestării lui Dumnezeu. bun şi atotputernic. pe care îl substituie sacrului. Ulterior. omul îşi cunoaşte propria natură pe care o exprimă ca Dumnezeu. Hegel asimilează religia cu filosofia. Istoria este progresul realizat de om în cunoaşterea sinelui. Modernismul promovează treptat alte criterii. David Strauss. Umaniştii l-au scos pe om de sub tirania lui Dumnezeu. trebuie continuat în sensul negării atributelor acestuia. de multe ori profitabil este ceea ce e rău. Dumnezeu este o creaţie. ci fiinţa umană. 213 Universitatea SPIRU HARET . până în secolul XIX dominau: graţia. Hegel. În lumea afacerilor. o reflectare. Ateismul naturist era mai ales indiferent faţă de religie. era contrariat de existenţa răului în lumea care este protejată de Dumnezeu. Stirner aprecia că nu este suficientă contestarea lui Dumnezeu. dar argumenta ştiinţific inutilitatea explicaţiei biblice. Proudhon înlocuieşte religia cu ştiinţa. chiar dacă nu mai sunt atribuite divinului. Filosofia germană protestantă (Kant. Schleiermacher) a desacralizat sub multe aspecte fenomenul religios. Sacrul rămâne. a ceea ce este mai bun în fiinţa umană. binele. inclusiv nihilismul moral. Max Stirner aprecia că şi ateismul umanist rămâne o formă religioasă. Dezvoltând principii ale neohegelianismului Schopenhauer şi Nietzsche au evoluat de la ateism spre antiteism. necinstit. Atributele sacrului se pot menţine. misericordia. misticul Dostoievski considera că cine se izbăveşte prin suferinţă este el însuşi un dumnezeu. proiectând în religie ceea ce era mai bun în fiinţa sa. Iniţial. Ludvig Feuerbach. sacrul este considerat un adversar care îl împiedică pe om să se realizeze deplin.adevărul evangheliilor. o proiecţie a omului. contestând critic existenţa lui Dumnezeu. L. tot religioasă. dar nu mai e divinizat Dumnezeu. În sistemul valorilor. a virtuţilor umane. Iisus este considerat un erou sublim. Gândirea nereligioasă şi ateistă a evoluat în două direcţii: naturistă şi umanistă. devoţiunea. o creaţie a omului. au fost scrise monografii laice despre viaţa şi filosofia întemeietorilor de religii. Dumnezeu era considerat o reprezentare. Prin eroii săi. sacrul cu „adevărul absolut”. imoral. Umaniştii s-au afirmat o dată cu Renaşterea şi protestantismul şi evidenţiază calităţile omului. ci oricărei alte imagini. Marx şi Engels. Romantismul a exagerat uneori protestul radical împotriva sacrului.

era modelul de viaţă şi spiritualitate. în primul rând morale. este Dumnezeu. Sartre îşi numeşte ateismul său „postulator”. omul „în sine” este mort şi orb. În lucrările numeroşilor filosofi şi scriitori atei contemporani există câteva idei fundamentale argumentate de fiecare în propria concepţie: Dumnezeu nu există. nu există. Lumea reală. din subiectiv ajunge obiectiv. Dumnezeu ar putea exista „în sine” (ca lucru) sau „pentru sine” (ca spirit). nu în Dumnezeu. viaţa se epuizează pe pământ. 214 Universitatea SPIRU HARET . dar omul singur trebuie să dea sens lumii. ignoră valorile (cărora oamenii le dau sens). Boala (Ciuma) e trimisă de Dumnezeu. Cândva Dumnezeu a fost real. să-şi creeze propriile valori. modestia ş.a. virtutea. dacă nu o combatem suntem împotriva oamenilor. şi oamenii sunt cei care l-au ucis. între oameni concreţi. Filosoful german începe făurirea noilor valori prin descoperirea a ceea ce „eu sunt” în univers. Omul modern l-a îngropat însă pe Dumnezeu pentru că nu mai are nevoie de acest sprijin psihologic. înlăturând ideea de Dumnezeu. în mijlocul incertitudinii omul se angajează afirmându-şi libertatea care reprezintă propria sa existenţă. dacă o combatem suntem contra sacrului. Prin formularea sa: „Dumnezeu este mort”. Cel care rupe speranţa salvării prin graţia divină este un „supraom”. obiectiv în mod obiectiv principii şi valori în afara celor ale noastre. Toate valorile creştine. ipoteza supraomului fiind preluată şi practicată de totalitarismul nazist sau comunist. credinţa este în sine. Universul este etern (nu a fost creat). Astfel că fiecare trebuie să-şi descopere „calea”. Nietzsche culpabiliza omenirea pentru pierderea dimensiunii divine. El devine astfel creatorul propriilor sale valori. inclusiv principiul dragostei faţă de ceilalţi (blândeţea.Nietzsche a propus un alt sistem de valori. răului.) au dispărut. există doar raporturi cotidiene şi tangibile. geniul uman îşi realizează aici destinul. el trebuie să devină „pentru sine”. virtuţii. Fiecare îşi creează propriile valori. nu mai există o esenţă absolută (a binelui. Camus constată nostalgia omului după ordine şi absolut. omul a ajuns dincolo de bine şi rău. Nietzsche contestă sacrul folosind şi ideea că dacă Dumnezeu ar exista. acesta ar ajuta creaţia sa înlăturând răul din lume. Nu există altă lume. absurdă. îşi este singur propria cauză. datoriei). situaţie în care existenţa lui este independentă (indiferent dacă există sau nu). hotărăşte să fie învingător. Semnificaţia universului îi scapă omului. Iniţial. fiind condamnat să fie liber. să iasă din interior regăsindu-şi fosta realitate. dar nu este determinat de nici o cauză.

contestată de creştinism. rareori filosofii erau politicieni sau personalităţi active. menţiona printre preocupări înlăturarea jurământului religios din tribunale. morala este condiţionată istoric (nu este eternă sau divină) ş. asistenţei sociale. incinerarea cadavrelor.a. dar interzisă în Bavaria. acordă libertatea arderii celor decedaţi. O practică a laicităţii. în 1873.omul este o realitate materială (se naşte şi moare). „Federaţia Internaţională a gândirii libere” (1880) în ţările unde avea filiale (şi în România). creştinismul. învăţământului religios. înmormântările laice. laicizarea învăţământului ş. grupuri care se vor înmulţi şi răspândi în toate ţările. înfiinţarea orfelinatelor nereligioase. fără a se identifica însă. răspândită în toată lumea. Măsurile practice cu un conţinut ateist erau împotriva clerului. pentru laicizarea presei. considerând-o o practică păgână. Deşi are o lungă istorie. La Bruxelles a fost înfiinţat în 1854 primul grup de gândire liberă („L’Affranchissement”). s-a împotrivit arderii celor morţi. Ateismul teoretic s-a îmbinat cu practica ateistă. pe baza afirmaţiei că din pământ am fost făcuţi şi în pământ ne vom întoarce. „Federaţia gândirii libere” ţine congrese periodic (în 1963 a fost al 34-lea congres) şi publică revista „La Pensée”. 215 Universitatea SPIRU HARET .a. este reactualizarea din secolul al XIX-lea a crematisticii. În statele germane crematistica a fost acceptată treptat: în 1910 era autorizată în Prusia. separarea justiţiei canonice de cea oficială. laicizarea sistemului sanitar. în 1911 erau deja 25 de crematorii în Germania şi 7555 persoane fuseseră incinerate. Unii monarhi medievali au interzis incinerarea. O lege din Italia. În anii 1860 a fost creată „Universitatea liberă din Bruxelles” şi „Libre Pensée” (1863) care milita pentru eliberarea de Biserică.

5.11. nr.ro E-mail: contact@edituraromaniademaine.ro 216 Universitatea SPIRU HARET .2006 Coli tipar: 13. 58.: 021/444 20 91.Redactor: Octavian CHEŢAN Tehnoredactor: Jeanina DRĂGAN Coperta: Stan BARON Bun de tipar : 20./Fax.spiruharet. Sector 6. www. Format: 16/61 x 86 Editura Fundaţiei România de Mâine Bulevardul Timişoara. Bucureşti. Tel.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful