Capitolul 4 COMPLEMENTE LA TEORIA CONSUMATORULUI ŞI A CERERII

Teoria opţiunii consumatorului şi a cererii a cunoscut dezvoltări ulterioare şi analiza precedentă s-a dovedit aplicabilă la numeroase domenii.

1.

DEZVOLTĂRI NOI ALE TEORIEI CONSUMULUI

Printre abordările ulterioare ale teoriei consumului sunt reţinute analiza cererii de caracteristici realizată de K. Lancaster şi cea a utilităţii în condiţiile incertitudinii şi riscului.

1.1.

Teoria cererii de caracteristici

Analiza tradiţională a preferinţelor consumatorului are la bază ipoteză existenţei bunurilor ca sursă a utilităţii. În raport cu această Kelvin Lancaster a sugerat că teoria consumatorului poate fi abordată în aşa fel încât obiectele directe ale preferinţelor consumatorului şi utilităţii nu sunt bunurile ca atare, ci caracteristicile sau proprietăţile bunurilor. De aici rezultă trei aspecte: a) utilitatea este determinată de caracteristicile bunurilor şi nu de bunul însăşi; b) un bun posedă mai multe caracteristici şi unele din acestea sunt comune mai multor bunuri; c) indivizii diferă în reacţiile lor faţă de caracteristicile bunurilor şi nu în evaluarea caracteristicilor diferitelor bunuri. În versiunea cea mai simplă, teoria lui K. Lancaster porneşte de la premisa că fiecare bun posedă anumite caracteristici, care prezintă un anumit grad de obiectivitate şi sunt măsurabile. Cantitatea caracteristicilor este direct proporţional cu cantitatea bunurilor. Mai departe, caracteristicile unei combinaţii liniare de bunuri sunt presupuse a fi combinaţii liniare ale caracteristicilor bunurilor individuale . Aceste relaţii dintre bunuri şi caracteristici sunt considerate, în principiu, obiective şi identice pentru toţi consumatorii. Fiecărui bun i se poate asocia un vector al caracteristicilor, dar pentru simplificare se presupune că există două caracteristici, ceea ce permite o reprezentare simplă în plan: fiecare din axele de coordonate exprimă cantităţile fiecăreia din caracteristicile z1 şi z2. Cele două coordonate reprezintă caracteristicile pe care le posedă fiecare bun. Z2 *E3 E2*

127

*E4

* E1 Z1 Fig. 4.1. Reprezentarea caracteristicilor
Punctul E1 posedă doar caracteristica 1 iar punctul E2 posedă exclusiv caracteristica 2. Punctele E3 şi E4 posedă ambele caracteristicii în anumite proporţii. De fapt punctele Ei reprezintă caracteristicile unei anumite cantităţi din bunul i şi orice creştere a cantităţii disponibile din bunul i, determină o creştere a cantităţii de caracteristici disponibile . Într-o situaţie tipică de alegere se poate considera că individul se comportă ca şi cum ar maximiza o funcţie de utilitate supusă unei restricţii bugetare. Funcţia de utilitate poate fi U = U(z1, z2) care prin prelucrare normală, Ui’ > 0 şi Ui’’ < 0. Opţiunea consumatorului depinde de forma funcţiei de utilitate, de legătură dintre caracteristică şi bunuri şi de restricţia bugetară. Dacă pi este preţul diferitelor bunuri, V bugetul de care dispune consumatorul şi e1, e2, e3,, e4 cantităţile diferitelor bunuri pe care ar putea să le achiziţioneze prin utilizarea bugetului atunci ei = V/pi reprezintă cantitatea dintr-un bun ce poate fi cumpărată dacă toate resursele sunt utilizate în acest scop. Alegerea eficientă a consumatorului se desfăşoară în două faze. Mai întâi, remarcăm alegerea eficientă identică pentru toţi consumatorii, în cursul căreia sunt selectate punctele eficiente din mulţimea accesibilă a caracteristicilor. Apoi, are loc alegerea individuală în cursul căreia fiecare consumator se orientează către un punct din mulţimea caracteristicilor şi care corespunde preferinţelor sale. Mulţimea accesibilă a caracteristicilor individuală sunt prezentate în fig. 4.2. Z2 E1 UA E2 UB E3 UC E5 E4 Z1 Fig. 4.2. Alegerea eficientă şi individuală Există două caracteristici, z1 şi z2 , şi cinci bunuri. Caracteristicile asociate cantităţilor bunurilor, ce pot fi achiziţionate prin cheltuirea întregului buget, sunt reprezentate de punctele E1 E5. Mulţimea accesibilă a caracteristicilor este aria haşurată (nu acoperă întreaga arie dintre axe) iar punctele eficiente sunt marcate pe limita (frontiera) mulţimii. şi alegerea eficientă şi

128

Limita (frontiera ) de eficienţă se defineşte ca fiind un ansamblu de funcţii existente încât consumatorului dat să-i fie imposibil să amelioreze simultan consumul a două caracteristici. Fiecare din punctele E1 - E5 este un punct accesibil pentru consumator. Orice punct situat în exteriorul limitei E1 - E4 este exclus din cauza constrângerii bugetare. Orice punct situat în interior, este posibil dar consumul nu este eficient. La bugetul dat şi preţurile date, consumatorul îşi ameliorează situaţia dacă evoluează spre “nord - est”, adică spre limita de eficienţă. Alegerea individuală este ilustrată de trei curbe de indiferenţă ce aparţin la trei consumatori care au opţiunile A, B, C. Dacă funcţia de utilitate este de forma UA, consumatorul alege bunurile E1 şi E2 şi elimină celelalte bunuri. Cel care are funcţia de utilitate UB, consumă E2 şi E3. Forma limitei de eficienţă poate să excludă din consum unul sau mai multe bunuri. Deformarea limitei de eficienţă poate fi realizată prin manifestarea structurii de preţuri. În cazul (a) scăderea relativă a preţurilor bunurilor 2 şi 3 determină eliminarea bunurilor 1,4, şi 5, iar în cazul (b) scăderea relativă a preţurilor bunurilor 1 şi 4, determină eliminarea din consum a celorlalte bunuri.

Z2
x x

E2
x

E1
x

E3

E1 E2 E3 E5 E4

E1 (a)
xE4

(b)

Z1 Fig. 4.3. Deformarea limitei de eficientă Analiza lui Lancaster, în acest mod, oferă o explicaţie a motivului pentru care un bun încetează a mai fi consumat. Această ipoteză este deosebită în domeniul marketingului unde introducerea unor noi bunuri joacă un rol însemnat. Totodată analiza respectivă a fost aplicată în domeniul comerţului internaţional unde comerţul intraramuri apare ca schimb de bunuri similare dar nu identice.

1.2.

Utilitatea şi viitorul incert

Modele economice se construiesc în prezent, în cea mai mare parte pe elemente de tip incert. Majoritatea deciziilor luate de agenţii economici sunt afectate într-o măsură mai mare sau mai mică de incertitudine.

129

1.2.1.

Preliminarii

În studiul fenomenelor economice determinismul laplacean, potrivit căruia starea naturii dintr-un anumit moment este determinată de trecut şi determină stările ulterioare, este inadecvat. Incertitudinea este generată de mai mulţi factori: stările naturii pentru un element nu pot fi cunoscute aprioric; informaţiile economice obţinute sunt aproximative; previziunile agentului economic afectează comportamentul acestuia; agentul economic poate avea sau nu aversiune faţă de risc. Pentru a oferii o imagine despre problemele pe care le ridică cunoaşterea incertă a venitului, presupunem că se pot produce doar două evenimente incompatibile: câştig sau pierd; plouă sau nu; cursul de schimb creşte sau scade, etc. Cele două evenimente se exclud unul pe celălalt iar posibilităţile de a se produce sunt q şi 1-q, unde q este cunoscut să ia valori cuprinse între 0 şi 1. Din fiecare eveniment decurge câte un câştig (pozitiv, negativ, nul) care este x şi, respectiv y, iar maximizarea speranţei matematice de câştig este : qx + (1 - q)y Dacă un bilet de loterie are o şansă din două de a câştiga suma de 10 mil. lei şi din moment ce q = 1/ 2, speranţa matematică de câştig este:
1 1 ⋅ 0 + ⋅ 10000000 = 5000 .000 lei 2 2

Posesorul ar fi înţelept dacă ar vinde acest bilet de loterie cu 4 mil. lei. Se pierde 1 mil. Lei din speranţa matematică de câştig dar se evită riscul de a pierde totul. Criteriul de opţiune bazat pe maximizarea speranţei de utilitate (câştig) a fost formulat de Bernoulli şi reluat de von Neumann şi de Morgenstern. Dacă U(x) şi U(y) sunt utilităţile aşteptate de agentul economic referitor la câştigurile x şi y, indicatorul de utilitate propus este: qU(x) + (1-q)U(y) Acest indicator propune analiza cazurilor în care există indiferenţă, aversiune sau preferinţă pentru risc. În cele trei cazuri se presupune că utilitatea este funcţie crescătoare şi monotonă de bogăţie W, care se exprimă monetar.

1.2.2.

Indiferenţă faţă de risc

Pentru a analiza comportamentul agenţilor economici care au o atitudine neutră faţă de risc, se consideră graficul 4.4. Bogăţia W este exprimată de abscisă iar utilitatea produsă de această bogăţie U
(w)

este

exprimată de ordonată. Funcţia de utilitate arată câtă utilitate obţine agentul economic pentru o anumită mărime a bogăţiei. De notat că întrucât funcţia de utilitate este liniară, de fiecare dată când

130

agentul economic îşi sporeşte bogăţia cu o unitate monetară, utilitatea sa sporeşte în aceeaşi măsură. Altfel spus, utilitatea marginală a unităţii de bogăţie este constantă oricare ar fi bogăţia iniţială a agentului economic. Rezultă că un agent economic care are o funcţie de utilitate liniară, acesta este indiferent faţă de risc. Prin indiferenţă faţă de risc se înţelege că agentul economic va alege între două jocuri doar pe baza aşteptării de câştig monetar. U(w)
Utilitatea aşteptată a jocului şi a alegerii sigure

U (w) b U(100) U(50) W

e U(0) a 0

50 100 Fig. 4.4. Indiferenţă faţă de risc

Astfel, se presupune că există două jocuri care au grad de risc diferit în raport cu variaţia câştigului. De exemplu, jocul G1 care oferă un câştig de 50 u.m. este în mod sigur mai puţin riscant decât jocul G2 care oferă un câştig de 100 u.m. sau nimic, cu o probabilitate de 50%. Un eveniment sigur este mai puţin riscant de cât o loterie. Totuşi un agent economic indiferent faţă de risc “va uita” o astfel de incertitudine şi ia în consideraţie doar speranţa matematică de câştig a fiecăruia din cele două jocuri. Dacă trebuie să aleagă între G1 şi G2, el va fi indiferent faţă de acestea. În graficul 4.4., utilitatea aşteptată a jocului G2 este reprezentată prin punctul e. Pentru a vedea cum s-a obţinut utilitatea aşteptată a acestui joc, trebuie reţinut că distanţa până la punctul b reprezintă utilitatea câştigului de 100 u.m., U(100), iar distanţa punctului a reprezintă utilitatea unui câştig nul, U(0). Atunci, utilitatea aşteptată a jocului G2 este: U (G2) = 0,5 [U(0)] + 0,5[U(100)] = 50 u.m. De fapt punctul e este plasat la jumătatea distanţei dintre punctele a şi b pe graficul funcţiei de utilitate. Să considerăm, în continuare, utilitatea aşteptată (speranţa de utilitate) a jocului G1 . Câştigul sigur al jocului G1 de 50 u.m. este măsurat prin distanţa funcţiei de utilitate până în punctul e. Înseamnă că o persoană cu această funcţie de utilitate va fi indiferentă între a avea 50 u.m. în mod sigur (jocul G1) şi a avea o speranţă de câştig de 50 u.m., aşa cum este în cazul jocului G2. Faptul că jocul G2 are o variaţie superioară - 100 u.m. - nu influenţează decizia agentului economic deoarece el este indiferent faţă de risc şi este dispus să acceptate un joc echitabil.

1.2.3.

Aversiunea pentru risc

131

Funcţia de utilitate a unui agent economic ce are aversiune faţă de risc este reprezentată de fig. 4.5. Utilitatea este funcţie crescătoare de bogăţia W: U’ > 0 Utilitatea marginală a bogăţiei este întotdeauna pozitivă, dar descrescătoare odată cu nivelul bogăţiei, U’’<0, ceea ce înseamnă că funcţia de utilitate U(w) este concavă. U(w) d b U(w)

Utilitatea alegerii sigure

e
Speranţa de utilitate a jocului

U(50) a 0

50.U(0) + 50U(100) W

50 100 Fig. 4.5. Aversiune pentru risc

Descreşterea utilităţii marginale a câştigului indică existenţa unui agent economie ce are aversiune faţă de risc. Pentru un asemenea agent economic problema alegerii între jocul G1 şi G2 nu este indiferentă, G1 este un eveniment sigur iar G2 este o loterie. Pe graficul 4.5. distanţa la punctul b, reprezintă utilitatea câştigului de 100 u.m. iar distanţa punctului a, reprezintă utilitatea unui câştig nul (0 u.m.). Utilitatea sperată de la G2 (utilitatea loteriei) este media celor două utilităţi şi este reprezentată prin punctul e care este la jumătatea distanţei punctelor a şi b de pe dreaptă. Totuşi, punctul d reprezintă utilitatea unui câştig sigur de 50 u.m. şi punctul d este deasupra punctului e. Rezultă că persoana va prefera câştigul sigur G1, şi respinge jocul echilibrat care oferă o speranţă de câştig de 50 u.m. Agentul economic are aversiune pentru riscul implicat de acest joc, cum indică utilitatea marginală descrescândă a câştigului, ceea ce se traduce printr-o funcţie de utilitate a cărei curbă este concavă. Din descreşterea utilităţii marginale a câştigului agentul economic având aversiune pentru risc, respinge jocurile echilibrate, echitabile. Există aversiune pentru risc din moment ce utilitatea alegerii sigure este mai mare decât utilitatea sperată asociată bogăţiei finale.

1.2.4.

Preferinţă pentru risc

Există agenţi economici care preferă jocuri echitabile (echilibrate) şi nu jocurile sigure. Aceşti agenţi economici se numesc jucători. Funcţia de utilitate a jucătorilor este reprezentată de fig. 4.6. U(w)

132

b U(w)
Speranţa de utilitate a jocului

50U(0) + 50U(100)

e d

Utilitatea alegerii sigure

U(50) 100 W

a 0

50 Fig. 4.6. Preferinţe pentru risc.

Se observă că panta curbei funcţiei de utilitate devine mai înclinată când câştigul agentului economic sporeşte. De aici rezultă o utilitate marginală crescătoare, U’’ > 0, şi funcţia de utilitate, U(w) este convexă. Să reluăm analiza pentru acest agent economic ce trebuie să aleagă între jocurile G1 şi G2. Pe graficul 4.6 se observă că distanţa la punctul b reprezintă utilitatea câştigului de 100 u.m. şi că distanţa la punctul a reprezintă utilitatea câştigului de o u.m. Utilitatea loteriei (jocul G2) este media celor două utilităţi şi este reprezentată prin punctul e care se află la jumătatea distanţei dintre cele două puncte, a şi b. În acest caz, punctul e se află situat deasupra punctului d. Speranţa de utilitate a jocului este mai mare decât utilitatea alegerii sigure. Un agent economic având acest tip de funcţie de utilitate preferă o loterie cu o speranţă de câştig de peste 50 u.m. unui câştig sigur de 50 u.m.. Preferinţa pentru risc a unui jucător se manifestă atunci când speranţa de utilitate a loteriei este superioară utilităţii asociate câştigului sigur ce decurge din aceeaşi loterie. * * * evidenţă drept criteriu de opţiune, Analiza utilităţii în cazul unui viitor incert pune în

maximizarea speranţei de utilitate. În acest caz, utilitatea este funcţie de bogăţia (câştigul) individului. Cele de mai sus oferă o explicaţie a comportamentului în procesul investiţional, tranzacţionării de valori mobiliare şi alte situaţii incerte. Totodată, teoria utilităţii aşteptate are importante aplicaţii în cererea de asigurări şi apariţia pieţei asigurărilor.

1.3. 1.3.1.

Cererea de asigurări

Aversiunea pentru risc şi asigurarea

Se consideră un agent economic ce iniţial dispune de un patrimoniu W, care poate fi reprezentat de un imobil. Patrimoniul este susceptibil de a suferi o distrugere totală. Probabilitatea unei distrugeri totale este egală cu π, care poate fi o < π < 1. Proprietarul este la curent cu

133

eventualitatea producerii incendiului şi individul are posibilitatea să se asigure, plătind o primă de asigurare P. În cazul producerii riscului asigurat, poliţa de asigurare îi va rambursa o sumă q (despăgubirea). Individul are posibilitatea să se asigure pentru o valoare care acopere în întregime sau parţial paguba. Prima de asigurare P este proporţională cu valoarea bunului asigurat P = K . q, unde K este un coeficient pozitiv dar subunitar. În cazul în care se produce riscul asigurat agentul economic se primeşte valoarea poliţei de asigurare (despăgubirea) şi resursele agentului sale sunt. r1 = (1 - K)q (2) (1)

Dacă în cursul perioadei nu se produce riscul asigurat atunci societatea de asigurării păstrează prima de asigurare încasată iar resursele agentului economic asigurat sunt mai mici cu o mărime reprezentată de prima de asigurare r2 = W - K . q (3)

Pe baza relaţiilor (2) şi (3) se poate scrie o ecuaţie ce defineşte o dreaptă descrescătoare în planul (r1, r2) ce exprimă resursele agentului economic şi care se reprezintă grafic în fig.4.7. Kr1 + (1-K)r2 = (1 - K)W r2 WA

B r1 1−K ⋅W K Fig. 4.7. Relaţia între resursele individului în cazul producerii riscului asigurat şi în cazul absenţei acestuia Dreapta AB, în planul (r1, r2) exprimă ansamblul loteriilor [“loteria” exprimă un vector (r1, r2) ce defineşte câştigul individual în cele două cazuri] din care este posibil de ales una prin poliţa de asigurare.

134

Atitudinea faţă de riscul asigurat poate fi reprezentată printr-o funcţie de utilitate de tip Von Neumann - Morgenstern U(R ). Funcţia este considerată concavă pentru interpretarea aversiunii faţă de risc. Speranţa matematică a utilităţii resurselor individului care se cere a fi maximizată este: U( R) = πU(r1) + (1 - π)Ur2 Ansamblul cuplurilor (r1, r2) care dau acelaşi nivel de satisfacţie, aceiaşi speranţă de utilitate sunt prezentate în fig. 4.8. r2

U( R) = α1 U( R) = α2 U( R) = α3 r1 Fig. 4.8. Curba de indiferenţă Prin analogie cu teoria fundamentală a consumatorului aceste curbe se pot numi “curbe de indiferenţă”. O astfel curba este definită prin ecuaţia: πU(r1) + (1 - π)U(r2) = α unde α este un parametru, şi α1 >α2 > α3. Asigurarea maximizării speranţei de utilitate pentru ansamblul loteriilor (r1, r2), presupune Max. πU(r1) + (1 - π)U(r2) cu restricţia: Kr1 + (1 - K)r2 = (1 - K)W Din punct de vedere grafic, soluţia problemei de maximizare apare sub forma unui punct situat în acelaşi timp pe curba de indiferenţă cea mai înalt posibilă şi pe dreapta AB. În fig. 4.9 soluţia optimă este reprezentată de punctul E, de coordonatele (r1, r2). Punctul M fiind situat în punctul de tangenţă al dreptei bugetului la curba de indiferenţă U2, permite să se scrie:

Umx p x Umx Umy = ⇒ = Umy py px py

135

r2 A E r2* EU = α2 r1* B Fig. 4.9. Soluţia optimă. r1

Curba de indiferenţă U( R) = α2, împreună cu dreapta AB realizează punctul de tangentă E şi care defineşte loteria optimă (r1*, r2*) ce corespunde unei poliţe de asigurare aleasă de către individ. Această poliţă conduce la o despăgubire în cazul producerii riscului asigurat egală cu q*. q* =

W − r2* r* = 1 K 1− K

şi care implică plata unei prime P, egală cu Kq*. O situaţie deosebită este aceea a unei companii de asigurare care stabileşte o primă egală cu speranţa matematică a despăgubirii: K = π  P = πq Programul de asigurare se scrie: Max πU(r1) + (1 - π)U(r2) cu restricţia: πr1 + (1 - π)r2 = (1 - π)W Condiţia de optimalitate se scrie: πU’(r1*) - λπ = 0 (1 - π)U’(r2*) - λ(1 - π) = 0 U’(r1*) = U’(r2*) = λ În acest caz r1* = r2* pentru alegerea unei asigurări optime, venitul este egal în ambele situaţii şi există o asigurare totală, deplină. Această variantă - alegerea unei asigurări complete - se utilizează când prima de asigurare este egală cu speranţa matematică a despăgubirii.

1.3.2.

Apariţia pieţei asigurărilor

Cum se dezvoltă o piaţă a asigurărilor în situaţia în care indivizii au aversiune pentru risc şi sunt dispuşi să plătească o primă de asigurare? Nevoia de asigurare apare şi se dezvoltă ca urmare a numeroaselor de risc: unii au aversiune faţă de risc iar alţi au o preferinţă pentru risc. incertitudini din economie şi societate. Asigurarea este profitabilă pentru că agenţii economici au atitudini diferite faţă

136

Atitudinea diferită faţă de risc explică numai de ce un agent economic vinde o asigurare altuia, dar nu explică motivele pentru care există numeroase companii de asigurare. Fiecare agent economic poate găsi un altul care să-l asigure, dar există şi alte metode pentru a evita riscul pe care cei interesaţi le pot dezvolta împreună. O astfel de metodă constă în împărţirea riscurilor sau auto-asigurarea. Pentru a vedea cum ar putea să apară şi să se dezvolte o astfel de companie să observăm comportamentul unui agent economic ce are aversiune pentru risc. Graficul 4.10 arată că agentul economic se confruntă cu două jocuri (loterii), fiecare având aceeaşi aşteptare de câştig monetar. U(w) U(w) b c* * * e U

(a)
0 50 70 80 100

(b) um
50 70 75 100

um

Fig. 4.10. Risc şi variaţie de câştig Jocul ilustrat de graficul 4.10 (a), aduce un câştig de 100 u.m. cu o probabilitate de 0,6 şi un câştig de 50 u.m. cu o probabilitate de 0,4. Un astfel de joc are o aşteptare monetară de: U(w) = 0,4(50) + 0,6(100) = 80 u.m. iar variaţia de câştig este: δa2 = 0,4(50 - 80)2 + 0,6(100 - 80)2 = = 360 + 240 = 600 u.m. Pe grafic, apare faptul că agentul economic este dispus să plătească o primă de până la 70 u.m. pentru a fi asigurat de un câştig de 100 u.m. În această situaţie, echivalentul sigur al jocului este de 70 u.m. În al doilea joc, ilustrat de graficul 4.10 (b), agentul economic are posibilitatea de a câştiga 100 u.m. cu probabilitatea de 0,4, un câştig de 80 u.m. cu posibilitatea 0,333 şi un câştig de 50 u.m. cu o probabilitate de 0,267. Aşteptarea monetară este în caz: U(w) = 0,4(100) + 0,333(80) + 0,267 (50) = 80 u.m. Trebuie observat că aşteptarea de câştig monetar a acestui joc este identică cu cea din jocul precedent (80 u.m.). Variaţia de venit are valoarea: δb2 = 0,4(100-80)2 + 0,333(80 - 80)2 + 0,267(50 - 80)2 = 400,3 u.m. dar δb2 < δa2. Această variaţie de venit, inferioară în al doilea caz, este mai atrăgătoare pentru agentul economic decât prima. În jocul al 2-lea, riscul cu care este confruntat agentul este o combinaţie de 3 evenimente posibile: 100 u.m. cu o probabilitate de 0,4, 80 u.m. cu probabilitatea de 0,333 şi 50 u.m. cu probabilitatea de 0,267. Primul joc comportă 2 evenimente posibile: 100 u.m. sau 50 u.m. Punctul

137

b din partea (b) a graficului, indică speranţa utilităţii celui de al 2-lea joc, şi echivalentul sigur - 75 u.m. - este superior în raport cu jocul prim - 70 u.m., punctul e - . Faptul că agentul economic preferă punctul b şi nu punctul e, arată că în cazul aversiunii pentru risc se preferă jocul a cărui variaţie a venitului mai scăzut atunci când, dacă aşteptarea de câştig este aceeaşi. De notat, totodată, că agentul este gata să plătească o primă de maxim 25 u.m, care este inferioară primei de 30 u.m. pentru primul joc. Acest rezultat poate fi rezumat în felul următor: dacă un agent economic, ce are aversiune pentru risc, trebuie să aleagă între două jocuri având aceeaşi aşteptare de câştig (speranţă matematică), el va alege jocul a cărui variaţie a venitului este minimă. Pentru a vedea cum această concluzie ajută la înţelegerea existenţei situaţiilor de împărţire a riscului, să presupunem că doi agenţi economici hotărăsc să nu cumpere asigurare, ci mai degrabă, să-şi împartă riscurile: dacă, de exemplu, recoltele celor doi, vor fi distruse sau vor rămâne intacte fiecare îşi va suporta pierderea sau va obţine venitul: nu va fi transfer de venit între cei doi agenţi. Dimpotrivă, dacă un agent pierde stocul de recoltă iar celălalt îl păstrează în întregime, se va împărţii între cei doi agenţi venitul obţinut din recoltă. Ca urmare a acestui angajament, aşteptarea de câştig este neschimbată pentru cei doi agenţi economici. Dacă presupunem stocurile de recoltă au o valoare egală cu 50 u.m. fiecare şi probabilitatea de distingere independentă a stocurilor de recoltă este de 0,1, atunci probabilitatea ca cele două stocuri să fie distinse este de : 0,1 . 0,1 = 0,01. Probabilitatea ca un singur stoc de a fi distrus este: 0,1 . 0,9 + 0,9 . 0,1 = 0,18. Dacă ambele stocuri sunt distruse cei doi agenţi economici vor avea o pierdere totală de 100 u.m. şi nici un venit de împărţit. Dacă cele două stocuri sunt intacte, venitul global va fi de 100 u.m şi nu există nici-o pierdere. Dacă un singur stoc este distrus, venitul comun va fi de 50 u.m. şi tot 50 u.m. este pierderea comună. Cum fiecare agent economic deţine o parte egală a venitului sau a pierderii, înseamnă că asumarea în comun a riscurilor, face ca aşteptarea pierderilor monetare să fie de: - când riscurile sunt împărţite: 0,81(0/2) + 0,18 (50/2) + 0,01(100/2) = 5 - când riscurile nu sunt împărţite 0,10 . 50 + 0,90 . 0 = 5 Dar chiar dacă aşteptarea (speranţa) de pierdere monetară este aceeaşi, variaţia veniturilor este diferită: - în cazul împărţirii riscului δa2 = 0,81(0/2 - 5)2 + 0,18(50/2 - 5)2 + 0,01(100/2 - 5)2 = 112,5 u.m. - în cazul ne împărţiri riscului δb2 = 0,9(0-5)2 + 0,1(50 - 5)2 = 225 u.m. Deci δb2 > δa2

138

ceea ce înseamnă că punerea în comună a riscurilor a redus pe jumătate variaţia venitului atunci când aşteptarea (speranţa) rămâne nemodificată. Agenţii economici, în mod normal, vor prefera împărţirea riscurilor, decât să le suporte individual. Efectul pozitiv al împărţirii riscurilor nu este surprinzător pentru că dacă n agenţi sunt fiecare confruntaţi cu un risc mediu x şi variaţia venitului δ2, media este neschimbată iar variaţia venitului este δ2/n . De notat că dacă n ia o valoare foarte mare, variaţia tinde spre zero şi pierderea monetară devine sigură (5 u.m., în exemplu de mai sus). Rezultă că apariţia companiilor de asigurare este un proces normal. Un agent economic dispus să vândă asigurare unui număr mare de agenţi economici, poate reduce riscul sau care tinde spre zero căci el ştie că va pierde doar 50 u.m. pentru a acoperii împreună pagubele fiecărui agent economic păgubit. Nici un agent economic, individual, nu poate să-şi reducă riscul în această măsură şi fiecare este dispus să plătească o primă de 10 u.m. pentru o asigurare şi mai departe, fiecare agent este dispus să vândă la preţul de 10 u.m. asigurarea şi să obţină în acest mod un profit anual de (10 5)n. O astfel de economie trebuie să aibă numeroşi agenţi dispuşi să creeze o companie de asigurări. În fond, cât timp vinderea asigurărilor este o acţiune profitabilă, noi firme intră în “industria” asigurărilor. Dar crescând concurenţa preţul asigurărilor ar trebui să scadă de la 10 u.m. la 5 u.m., căci, în linii generale, echilibrul “industriei” asigurărilor se stabileşte pentru un nivel zero al profiturilor.

1.4.

Alegerea portofoliului

O altă aplicaţie interesantă a modelului de decizie în condiţii de risc este cea a analizei plasamentelor financiare. Un individ care are la dispoziţie un patrimoniu şi caută să facă un plasament va alege una din următoarele alternative: fie achiziţionează active care aduc un anumit câştig, fie din contră, respinge riscul cumpărând active îi vor da în perspectivă câştiguri, mai degrabă atractive decât incerte. El poate, de exemplu în primul caz să-şi plaseze banii într-un livret la casa de economii, să subscrie la obligaţiunile emise de stat, sau în al doilea caz, poate cumpăra acţiuni în scop speculativ pe care speră să le vândă la un curs ridicat sau să realizeze plasamente imobiliare anticipând că evoluţia viitoare a pieţei îi va permite să realizeze un câştig. În prima situaţie câştigul este mai mic decât în cea de-a doua, dar mai sigur. În cea de-a doua situaţie, riscul este pe ansamblu mai ridicat, dar şi câştigul e mai mare. Un agent care este extrem de prudent nu va face decât plasamente care se situează în primul caz, în timp ce un jucător, prin natura sa, va opta în mod sistematic pentru operaţiuni riscante. În orice caz, situaţiile cele mai frecvente sunt cele intermediare celor două posibilităţi: în materie de plasamente financiare, indivizii ţin cont, în general, de o anumită aversiune faţă de risc, fără să fie însă în stare să se asigure în totalitate contra incertitudinilor pe care le rezervă piaţa.
139

Într-o astfel de situaţie, agenţii trebuie să realizeze un arbitraj între securitate şi câştig şi acest arbitraj îi va conduce la o diversificare de portofolii. Vom considera, un individ care dispune de un patrimoniu a cărui valoare este dată şi care vrea să realizeze un plasament pe o anumită perioadă de timp (de ex. pentru un an). În acest caz el trebuie să efectueze o alegere a portofoliului, adică să-şi repartizeze patrimoniul total între diverse active pe care le poate achiziţiona. Notăm cu: X = rata randamentului patrimoniului (%) ce apare ca o variabilă aleatoare dată pentru valori care depind de natura activelor cumpărate (acţiuni, obligaţiuni, bunuri imobiliare, etc.) şi de realizarea evenimentelor incerte ca: variaţia cursurilor bursiere sau evoluţia pieţei imobiliare. Pentru a reprezenta atitudinea agentului faţă de risc vom simplifica analiza utilizând funcţia de utilitate de tip Von Neuman - Morgenstern, plasându-ne în cadrul unui model de speranţă variaţie. Presupunem deci că individul îşi maximizează funcţia obiectiv, notată cu U, unde

 m este

 speranţa matematică şi π = randamentul x:   U = V( mπ )

∂U ∂U > 0; <0   ∂m ∂π
Individul apreciază nivelul ridicat al speranţei matematice a câştigului, dar preferă o mai slabă variaţie a randamentului. Această ultimă ipoteză corespunde unui comportament caracterizat prin aversiune faţă de risc. Să presupunem că agentul economic poate achiziţiona două tipuri de active ale căror randamente sunt R1 şi R2 exprimate în %. Aceste randamente sunt variabile aleatore care dau speranţe matematice (m1) şi ecarturi π1(i=1,2). Ne vom situa, pentru simplificare, în cazul în care unul din cele 2 active aduce un randament sigur în timp ce celălalt este efectiv aleator: activul 1 este un activ sigur iar activul 2 este riscant. Vom presupune că speranţa matematică a randamentului activului riscant este superioară celei a activului sigur, făcând ca agentul să nu aibe nici o incitaţie pentru cumpărarea activului sigur: π1 = 0 π2 > 0 m 2 > m1 Dacă individul îşi repartizează patrimoniul în proporţie de θ pentru activul sigur şi 1 - θ pentru activul riscant, randamentul mediu va fi: X = θR1 + (1-θ)R2 m = θm1 + (1-θ)m2 π = (1-θ)π2 Ecuaţia

π=

π2 πm  ⋅m− 2 1 m2 − m1 m2 − m1

140

  defineşte o dreaptă (D) crescătoare în planul ( m,π) . Pe această dreaptă reprezentată în fig. 4.11 vom

reţine ansamblul de valori cuprinse între m = m1 şi m = m2 adică segmentul AB care corespunde ansamblului de cupluri (m, π) ce pot fi obţinute acordând un loc mai mare activului sigur şi activului riscant. π π2 C (D) B

π*

A m1 m* m2 m Fig. 4.11 Determinarea portofoliului optimal Curbele de indiferenţă din fig. 4.11 corespund ecuaţiei de forma: U(m,π) = constant şi indică utilitatea crescătoare. Alegerea optimă corespunde punctului C(m*, π*) în care se atinge maxim de utilitate U(m,π). Această poziţie defineşte o alegere optimă de portofoliu unde agentul plasează fracţiunea θ* din patrimoniul său sub forma unor active sigure:
 π* π2

θ* = 1 −

Graficul 4.11 corespunde situaţiei 0 < π* < π2, deci 0 < θ* < 1, ceea ce înseamnă că este posibilă realizarea în mod efectiv a diversificării de portofoliu. O altă situaţie este reprezentată de fig. 4.12.

141

 π π2

(D) B

A m1 m2 m  Fig. 4.12 Plasarea în totalitate a patrimoniului sub forma de active riscante. Alegerea optimă este în punctul B cumpărarea activului riscant. 2. DOMENII DE APLICARE A TEORIEI COMPORTAMENTULUI CONSUMATORULUI ŞI A CERERII Analiza “clasică” a opţiunii consumatorului poate fi aplicată şi extinsă la numeroase domenii. Frecvent se are în vedere alegerea între timp liber şi venit, arbitrajul în timp, dar şi fundamentarea indicelor costului vieţii şi luarea deciziilor în condiţii de risc. 2.1. Cererea de timp liber şi oferta de muncă Există unii oamenii, care din motive filantropice lucrează pentru plăcere şi nu pentru o remuneraţie. Totuşi cei mai mulţi, lucrează pentru o retribuţie bănească, dar doresc să aibă şi timp liber. 2.1.1. Repartizarea timpului disponibil între timp liber şi timp de muncă şi individul îşi alocă întregul patrimoniu pentru

Timpul liber, l, reprezintă intervalul de timp în care individul desfăşoară orice activităţi, în afară de activităţi generatoare de venit. Acesta nu este sinonim cu timpul utilizat pentru deconectare. Mai mult, există activităţi care par a avea natură de deconectare şi care pot să nu se desfăşoare în ceea ce noi numim timp liber. De exemplu, acceptarea de a fi partenerul unei persoane într-un joc de tenis pentru o sumă de bani nu clasifică activitatea respectivă în cadrul celor incluse în timpul liber ci în activităţile desfăşurate în timpul de muncă. Deoarece costul de oportunitate al timpului liber este salariul orar (prin decizia de a consuma o oră de timp liber individul sacrifică sau pierde salariul unei ore de muncă) se poate considera că preţul unei ore de timp liber este egal cu salariul orar, w. Prin timp de muncă L, se înţelege timpul în care individul desfăşoară activităţi generatoare de venit. În consecinţă, timpul fizic total de care dispune un individ T , este T = L + l, iar într-o oră de timp de muncă individul câştigă salariu “w”. Venitul total de care dispune individul Y, depinde

142

de numărul de ore de lucru L efectuate şi de un venit Y0 pozitiv sau nul, independent de nivelul său de activitate. Adică: Y = wL + Y0 Se presupune că individul are capacitatea de a modifica liber cele două componente ale timpului calendaristic, alegând compoziţia optimă între timpul liber (l) şi timpul de muncă L de care depinde venitul (Y = wL). Având în vedere cele două bunuri, l şi Y, individul are o ierarhie de preferinţe pentru ele care poate fi exprimată printr-o funcţie de utilitate U = f(l,Y) şi prin curba de indiferenţă corespunzătoare. 2.1.2. Echilibrul între consum şi timp liber

Pentru a determina echilibrul pentru salariat trebuie determinată ecuaţia dreptei bugetului. Se presupune că menajul utilizează venitul Y, pentru a achiziţiona, în vederea consumului, un bun “complex” C, pentru care plăteşte preţul p, interpretat ca nivel general al preţurilor. Constrângerea bugetară se scrie astfel: p . C = w . L + Y0 totală a resurselor acestuia, exprimate de către venitul total: pC + w(T - L) = wT + Y0 pC + wl = wT + Y0 (2) (3) (1) Relaţia (1) arată că cheltuielile menajului pentru consum trebuie să fie egale cu valoarea

Relaţia (3) exprimă posibilitatea arbitrajului între muncă şi timp liber. Partea dreaptă a ecuaţiei exprimă resursele potenţiale ale menajului şi ne alocate timpului liber. Resursele potenţiale (wT + Y0) pot fi consacrate fie cheltuielilor de consum pC, fie utilizării unei părţi din timpul total T sub formă de timp liber l. Fiecare oră de timp liber corespunde la un cost total egal cu cel al resurselor salariale pe care menajul le consacră timpului liber. În fig. 4.13 este reprezentată constrângerea bugetară prin dreapta AB care are panta (în valoare absolută) egală cu w/p, rata salariului real, în condiţiile în care: L=T-l, Pe abscisă este reprezentată C B C*
Y p

L>0

mărimea timpului liber iar pe ordonată bunul “complex”,

consumul. Cantitatea de timp liber l nu poate depăşi limita de timp total calendaristic, T.

E A
cantitate de timp liber

0

l* cantitate deT
timp de muncă

x

Fig. 4.13. Echilibru consum timp liber

143

Se observă că există un ansamblu de curbe

de indiferenţă în planul (x, C) iar dreapta

bugetului trece prin punctul A de coordonate (T, Y/p) ceea ce corespunde ratei salariului real. Menajul repartizează timpul total disponibil T în L* = T - l ore timp de muncă şi l* ore timp liber. Dacă preferinţele menajului sunt reprezentate printr-o funcţie de utilitate U(C, l), alegerea optimă (l*,C*) se obţine prin maximizarea funcţiei U(C,l) cu restricţia reprezentată de relaţia (3). Ecuaţia langragiană a acestei probleme este: L(l,C,λ) = U(C,l) + λ(wT + Y0 - pC - wl) unde soluţia optimă (l , C ) verifică condiţiile de mai jos:
* *

(4)

∂L ∂U = − λw = 0 ∂l ∂l
(5)

∂L ∂U = − λP = 0 ∂C ∂C
Deci:

∂U ∂U w / = ∂l ∂C p

(6)

Termenul din stânga egalităţii (6) reprezintă rata marginală de substituire a consumului de timp liber, adică o creştere a consumului de bunuri permite compensarea reducerii cu o unitate a mărimii timpului liber astfel încât satisfacţia menajului să rămână nemodificată pe ansamblu. Grafic, rata marginală de substituire este egală cu panta curbei de indiferenţă. Optimul acestei rate este egal cu rata salariului real. 2.1.3. Consecinţele modificării venitului real nesalarial şi a ratei salariului real Ecuaţia constrângerii bugetare (3) poate fi scrisă sub forma: C+

w w Y l= T+ 0 p p p

(7)

Relaţia (7) arată că poziţia dreptei bugetului, pentru T fixat (dat) depinde de parametrii Y0/p, venitul real nesalarial şi w/p, rata salariului real. Dacă se analizează reacţia individului la modificarea acestor parametrii se constată trei valori posibile: (Y0/p)0 < (Y0/p)1 < (Y0/p)2 Variaţia parametrului (Y0/p), când w/p rămâne neschimbat, determină deplasarea dreptei bugetului, paralel cu ea însăşi, iar optimul trece succesiv de la E0 la E1 şi E2. C E2 E1 E0

144

(Y0/p)2 (Y0/p)1 (Y0/p)0

A2 A1 A0

l0 l1 l2 T Timpul Fig. 4.14. Reacţia individului ca urmare a modificării venitului real nesalarial Timpul liber şi consumul sunt considerate, în fig. 4.14. bunuri normale, iar creşterea parametrului Y0/p duce la sporirea timpului liber şi a consumului şi, în consecinţă, se produce reducerea ofertei de muncă. Din fig. 4.14. se observă că cererea de timp liber a menajului trece succesiv de la l0 la l1 şi l2 atunci când venitul real nesalarial, Y0/p, creşte, iar oferta de muncă se reduce de la T-l0 la T-l1 şi T-l2. Atunci când rata salarială reală w/p se modifică, Y0/p rămânând neschimbată, dreapta bugetului pivotează în jurul punctului A, de coordonatele (T, Y 0 /p)0, aşa cum rezultă din fig. 4.15. Poziţia dreptei bugetului depinde de mărimea salariului real orar. C (w/p)2 Z (w/p)1 U (w/p)0 X Y0/p A l1 l2 l 0 T Timpul Fig. 4.15. Reacţia individului la modificarea ratei salariului real Dreptele bugetare AX, AU, AZ, corespund la trei valori ale ratei salariului real, (w/p)0,; (w/p)1; (w/p)2. Atunci când rata salariului real trece de la (w/p)0 la (w/p)1, timpul liber se reduce, deoarece l1 < l0 şi, implicit, oferta de muncă creşte. Invers dacă timpul liber creşte (l2 > l1) se produce o scădere a ofertei de muncă, şi rata salariului real (w/p) trece de la (w/p)1 la (w/p)2. Rezultă că există o incertitudine asupra modului în care menajul trebuie să reacţioneze la o creştere a salariului real. Această incertitudine se explică asemănător cu reacţiile pe care l-e are un consumator la o variaţie de preţ ce determină simultan un efect de substituţie şi un efect de venit. 2.1.4. Efectul de substituire şi efectul de venit. Forma curbei ofertei de muncă

Este posibilă separarea efectului modificării salariului orar asupra cererii de timp liber, în efect de substituţie şi efect de venit. În fig. 4.16 se arată acest lucru. Individul este iniţial în echilibru în punctul E0 de pe curba de indiferenţă I0. Creşterea ratei salariului real de la (w/p), face ca dreapta bugetului să pivoteze din Ax devine AU, iar individul se plasează în punctul E1, de pe curba de indiferenţă superioară I1.
145

C U (w/p)1 H E2 (w/p)0 x Y0/p E0 I0 A M l2
Efect de venit

E1

I1

l1

l0
Efect de substituire

T

Timpul

Fig. 4.16 Efectul de venit şi efectul de substituire În acest caz numărul orelor de timp liber scade de la l0 la l1. Mişcarea de la E0 la E1, poate fi separată într-un efect de substituţie şi un efect de venit. Pentru a revela efectul de substituţie individul este considerat la nivelul iniţial de utilitate exprimat de I0, dar situat în punctul E2, permis de rata salariului real. O creştere a ratei salariului real corespunde unei scumpiri a consumului de timp liber în raport cu alte bunuri de consum, deoarece rate salariului nominal w reprezintă costul de oportunitate a timpului liber. Această scumpire a consumului de timp liber în raport cu alte bunuri de consum, descurajează utilizarea timpului liber şi stimulează consumul printr-un efect de substituire. Când salariul creşte, preţul timpului liber sporeşte, iar salariatul îşi reduce durata timpului liber care a devenit mai scump şi se majorează durata timpului de lucru. Acesta este efectul de substituire şi este reprezentat de mişcarea din E0 în E2 pe curba de indiferenţă I0. Simultan, prin creşterea salariului real menajul este îmbogăţit prin creşterea ratei salariului real, ceea ce permite atingerea unui nivel superior de satisfacţie. Dreapta bugetului devine AU iar lucrătorul solicită mai mult timp liber (de la l2 la l1), deoarece timpul liber este un bun normal. Acesta este efectul de venit şi se exprimă prin trecerea individului de la E2 la E1 situat pe o curbă de indiferenţă I2, superioară. Efectul de venit şi efectul de substituire acţionează în sensuri diferite. La salarii scăzute efectul de substituire domină efectul de venit, astfel încât avem o curbă a ofertei de muncă înclinată în sus. Dar la salarii ridicate, efectul de venit domină pe cel de substituire, ceea ce duce la curbă a ofertei care se înclină înapoi. Această traiectorie a curbei ofertei de muncă nu se observă permanent dar există dovezi empirice în favoarea ei. 2.1.5. Efectele impozitelor şi taxelor progresive pe venit asupra ofertei de muncă În aproape toate ţările, impozitele pe venit sunt progresive, ceea ce înseamnă că atunci când venitul creşte, o proporţie sporită din acesta este preluat prin taxe. Se poate observa că impozitul progresiv descurajează efortul de muncă întrucât salariatul primeşte o parte mai redusă din venitul
146

suplimentar obţinut la nivele mai ridicate ale efortului. De aici ar rezulta că o eliminare a taxelor şi impozitelor progresive pe venit îmbunătăţeşte efortul de muncă. De regulă însă, se pune o întrebare diferită: “care este efectul unui impozit proporţional pe venit asupra efortului de muncă, comparat cu efectul impozitului progresiv pe venit”? Răspunsul la această întrebare nu este uşor de formulat. În fig. 4.17 sunt trasate curbele de indiferenţă pentru două tipuri de salariaţi. Y A1 E2 A2 E2’ I2 I2’

E1 I1 0

E1’ I1’

B Timp liber Fig. 4.17 Efectul comparativ a impozitelor progresive şi a celor proporţionale pe venit asupra efortului de muncă. Salariatul 1 utilizează mult timp liber şi are curbele de indiferenţă I1 şi I1’ iar salariatul 2 consacră o parte importantă din timpul total drept timp de muncă şi curbele de indiferenţă corespunzătoare sunt I2 şi I2’. Linia A1B este dreapta bugetului pentru un impozit proporţional pe venit. Curba A2B este dreapta bugetului în cazul unui impozit progresiv pe venit. Cele două drepte bugetare sunt “construite” pentru a se intersecta întrucât se presupune că guvernul doreşte să colecteze acelaşi nivel de impozit în ambele cazuri. Rata impozitului este mai mare (şi veniturile încasate sunt mai mici) la venituri mai mici în cazul unui impozit proporţional pe venit. Cu o rată proporţională de impozitare, salariatul 1 se situează în punctul E1 de pe curba de indiferenţă I1, iar salariatul 2 este situat în punctul E2 de pe curba de indiferenţă I2. Când se trece la taxa progresivă pe venit salariatul 1 se deplasează în punctul E1’ de pe curba de indiferenţă mai ridicată I1’ şi timpul liber creşte iar efortul de muncă scade. Salariatul 2 se deplasează în punctul E2’ de pe curba de indiferenţă mai joasă, I2’ şi se va creşte consumul de timp liber ceea ce va diminua efortul de muncă. Ambii salariaţi reduc efortul de muncă, dar salariatul 1 are o situaţie mai bună în cazul impozitului progresiv pe venit. 2.1.6. Efecte ale restricţiilor instituţionale

Un agent economic numai rareori poate să-şi aleagă fără restricţie durata timpului pe muncă pe care îl efectuează. Salariaţii nu au posibilitatea de a dispune de timpul lor de muncă, ei trebuie să presteze un număr de ore de muncă, conform programului instituţiei care i-a angajat. De aceea analiza precedentă nu se poate aplica în mod direct.

147

Prin fixarea duratei muncii la un nivel oarecare, OK, agentul economic, nu fa fi în situaţie optimă OL, decât întâmplător. În primul caz, individul este constrâns să muncească mai mult decât ar dori (KT>TL), iar în cel de al doilea el este determinat să muncească mai puţin decât înseamnă optimul, ţinând seama de funcţia sa de utilitate. Mai mult, o modificare a salariului nu modifică oferta de muncă întrucât prin ipoteză aceasta este determinată exogen. Rezultă, din cele precedente, că orice intervenţie, (reglementare) pe piaţa muncii conduce la situaţii suboptime, salariatul este constrâns să se plaseze în situaţii care nu sunt optimale pentru el.

148

Y (a) WL+Y0
M

y (b) WL+Y0
M

Y0

Y0

K

L T x L K T Fig. 4.18 Efecte ale restricţiilor instituţionale

x

Intervenţia puterii publice pe piaţa muncii, a fost determinată, uneori de necesitatea protejării salariaţilor în cazul unor durate excesive a muncii pe care aceştia au fost obligaţii să le accepte datorită unor salarii scăzute. În ultimii ani, salariaţii au o mai mare libertate de alegere: flexibilitatea programului de lucru, posibilitatea de a lucra un număr mai redus de ore, lucru cu jumătate de normă, etc. Luarea în considerare doar a preferinţelor individuale nu este întotdeauna benefică. Dacă efectul de venit este dominant, oferta de muncă este funcţie descrescătoare de nivelul salariului şi dacă salariul scade, oferta de muncă creşte, ceea ce poate fi dăunător pentru salariat. Aceasta înseamnă că uneori salariaţii trebuie protejaţi “împotriva lor” prin reglementări instituţionale.

2.2.

Indicii costului vieţii

Problemele ridicate de calculul indicilor costului vieţii reprezintă un domeniu de aplicare al teoriei consumatorului. Aceşti indici au o mare importanţă: sunt utilizaţi direct în negocierile salariale sau pot fi folosiţi pentru analiza retrospectivă a consecinţelor inflaţiei asupra bunăstării menajelor. Un indice al costului vieţii este un indice de preţ care exprimă satisfacţia măsurată a numeroaselor modificări în timp a ansamblului de preţuri. Acest indice de preţ compară evoluţia în timp a venitului consumatorului ceea ce dă posibilitatea să se aprecieze dinamica bunăstării. În practică sunt utilizaţi doi indicii: indicele LASPEYRES şi indicele PAASCHE. Vom analiza mai întâi cauzele care fac necesară construirea a doi indici diferiţi ai costului vieţii şi apoi aceste motive sunt ilustrate prin intermediul curbelor de indiferenţă. Se pot calcula indici ai preţurilor pentru o mare varietate de bunuri. Dar dacă considerăm un indice general cum este indicele preţurilor de consum trebuie găsită o metodă de a “măsura” fiecare din bunurile luate în considerare. În practica calculării I.P.C., cheltuielile de consum se structurează pe trei grupe: bunuri alimentare; bunuri nealimentare; servicii. Dată fiind imposibilitatea obţinerii datelor privind cheltuielile pentru bunurile de consum pentru toată populaţia, în metodologia aplicată în România se cuprinde numai populaţia inclusă în

149

eşantionul bugetelor de familie (9000 gospodării) iar nomenclatorul de bunuri şi servicii este structurat pe 56 grupe, 102 subgrupe şi 2551 sortimente. Indicele preţurilor de consum se construieşte în statistica internaţională, cel mai adesea ca un indice de grup cu ponderi din perioada de bază sau cu ponderi din perioada curentă. Ponderile exprimă structura cheltuielilor pentru consum obţinută pe baza bugetelor de familie.
0 Fie xh , cantitatea din bunul h consumată în perioada de bază, 0, şi 1 xh cantitatea din bunul h consumată în perioada curentă, 1, şi

notăm cu:
0 ph − preţul bunului h în perioada de bază, 0, şi 1 ph − preţul bunului h în perioadă curentă, 1.

Indicele LASPEYRES, va fi:

L=

x p + x p +...+ x p = x p + x p +...+ x p
0 1 1 1 0 0 1 1 0 2 0 2 1 2 0 2 0 0 n n 0 0 n n

∑ ∑
h −1 h =1 n

n

0 1 xh ph 0 0 xh ph

Indicele LASPEYRES (L) măsoară variaţia costului vectorului bunurilor consumate (
0 0 0 x1 ; x2 ;...; xn ) achiziţionate de consumator în perioada de bază. Acest indice compară costurile

obţinerii combinaţiei de bunuri din perioada de bază evaluate în preţurile perioadei de bază şi cele ale perioadei curente. Indicele PAASCHE (P) este definit de relaţia
n

P=

x p + x p +...+x p = x p + x p +...+x p
1 1 1 1 1 0 1 1 1 2 1 2 1 2 0 2 1 n 1 n 1 n 0 n

∑x ∑x
h =1 h =1 n

1 h

1 ph 0 ph

1 h

Indicele

PAASCHE

măsoară variaţia

costului

vectorului

bunurilor

consumate

(

1 1 1 x1 ; x2 ;... xn ) cumpărate în perioada curentă. În acest mod se cumpără costul obţinerii combinaţiei

de bunuri din perioada cerută în preţurile perioadei de bază şi preţurile perioadei curente.
0 0 0 1 1 1 Dacă se cunosc vectorii de preţ ( p1 ; p2 ;... pn ) şi ( p1 ; p2 ;... pn ) şi vectorii bunurilor 0 0 0 1 1 1 consumate ( x1 ; x2 ;... xn ) şi ( x1 ; x2 ;... xn ) se poate construi unul din cei doi indici ai costului

vieţii. Notăm cu: V0 - venitul din perioada de bază; V1 - venitul din perioada curentă;

150

Dacă V1 permite acoperirea preţurilor perioadei curente pentru vectorul bunurilor de consum al perioadei de bază, satisfacţia consumatorului creşte în perioada curentă în raport cu perioada de bază. V1 >
n

∑p x
h =1 n 1 h

0 h

V =
N

0

∑p
h =1

0 h

0 xh

V′ > V0

∑p x
h =1 n h =1

1 0 h h

∑p x

, deci

0 0 h h

V′ >1 V0

Acest raţionament arată că satisfacţia consumatorului creşte în mod necesar de la o perioadă la alta dacă venitul a crescut între cele două perioade într-o proporţie mai mare decât cea definită prin indicele LASPEYRES. Menajul se află într-o situaţie mai bună în perioada curentă în raport cu perioada de bază. În cazul a două bunuri, x1 şi x2, rezultatul de mai sus, este prezentat în fig. nr. 4.19. Punctul A corespunde vectorului bunurilor de consum din perioada de bază. Punctul A este un punct de tangenţă realizat de dreapta bugetară din perioada de bază la curba de satisfacţie S0. Linia punctată corespunde

 unei drepte bugetare V , care evaluează în preţurile curente, cantităţile consumate în perioada de
bază.
1 0 1 0  V = p1 x1 + p2 x2

V1 > V0L
0 0  Dacă V0= p1 x1 şi utilizând indicele LASPEYRES, atunci V > V ′

x2

Dreapta bugetului în perioada curentă

B S1 A S0
Dreapta bugetului în perioada de bază

x1  Fig. 4.19 Satisfacţia consumatorului dacă V > V0L Pentru a obţine dreapta bugetului în perioada curentă, se deplasează spre dreapta linia

punctată. Vectorul de consum, corespunzător dreptei bugetului este situat în punctul B, şi care
1 1 corespund coordonatelor x1 six 2 . Punctul B este un punct de tangentă situat pe curba de satisfacţie

s1, şi semnifică un grad de satisfacţie mai ridicat în B decât în A.

151

În mod simetric, dacă venitul V0 permite acoperirea preţului perioadei de bază, vectorul de consum ales în perioada curentă (diferit faţă de perioada de bază) va avea ca efect o diminuare a satisfacţie consumatorului în perioada curentă faţă de perioada de bază. V0 >
n

∑p
h =1 n h =1

0 h

1 xh

V =
n

1

∑p x
1 h

1 h

V1 < V0

∑p x ∑p x
h =1 h =1 n

1 1 h h

, deci

0 0 h h

V1 <P V0

Rezultă că dacă venitul a crescut între cele două perioade într-o proporţie mai mică decât cea definită de indicele PAASCHE, satisfacţia consumatorului este, în mod necesar mai redusă în perioada curentă faţă de perioada de bază. Acest rezultat este prezentat în fig. 4.20 pentru cazul a două bunuri. x2
Dreapta bugetară în perioada curentă

A S0 B S1
Dreapta bugetară în perioada de bază

x1 Fig. 4.20 . Satisfacţia consumatorului dacă V’ < V0P Punctul B corespunde vectorului de consum al perioadei curente iar dreapta trasată punctat

 corespunde unei drepte bugetare care evaluează preţurile perioadei de bază şi un venit V , astfel
încât această dreaptă trece prin B, punct de tangenţă la curbă de satisfacţie din perioada curentă.
0 1 0 1  V 1 = p1 x1 + p2 x2

V0 >

R P

1 1 1 1  Cum V1 = p1 x1 + p2 x2 , atunci V0 > V 1 .

Vectorul de consum optim al perioadei de bază consumatorului se reduce trecând de la A la B.

este situat în punctul A şi satisfacţia

De regulă indicii costului vieţii (şi majoritatea indicelor de preţ) sunt construiţi pe principiile indicelui LASPEYRES. Rar se determina indicele de preţ, în ambele variante. De aceea, adesea, nu se pot face comparaţii cu privire la bunăstare. Totuşi este de observat că atunci când anumite preţuri cresc, indicele LASPAYRES depăşeşte creşterea costului de trai, întrucât se ignora posibilitatea
152

efectului de substituire. Există, de asemenea probleme cu ponderile utilizate în calculul indicelui costului vieţii. Acesta nu reflectă schemele de cheltuieli ale tuturor gospodăriilor. Cei foarte bogaţi, pe de o parte şi pensionarii săraci, pe de altă parte, atunci când se construieşte indicele costului vieţii, sunt excluşi. Efectul acestui fapt este că bunurile pe care grupele respective le folosesc relativ mai frecvent, au o pondere mai scăzută în total. Indicele general al costului vieţii poate fi denumit un “indice nedemocratic” pentru că ponderile luate în calcul se determină în relaţie cu cheltuielile pe care le efectuează gospodăriile. Cu cât o gospodărie cheltuieşte mai mult, cu atât mai mare este efectul cheltuielilor sale asupra indicelui şi, deci, schema cheltuielilor de consum a unei gospodării poate să aibă o pondere mai mare decât a altei gospodării. Acestea sunt argumente în favoarea calculării indiciilor costului vieţii, pentru diferite grupe de gospodării în funcţie de venit.

2.3.

Arbitraje intertemporale

În analizele precedente s-a făcut abstracţie de dimensiunea timpului. Dar multe probleme economice implică luarea deciziei care au consecinţe asupra unor perioade de timp. Consumatorii trebuie să aleagă ce parte din venit consumă în prezent şi ce parte economisesc pentru a consuma în viitor. Producătorii trebuie să ia o decizie de a investii în echipamente care generează un flux viitor de venituri. Tinerii trebuie să decidă câţi ani de studiu trebuie să investească înainte de a intra pe piaţa muncii. Toate acestea sunt “alegeri intertemporale”. Înainte de analize deciziei intertemporale trebuie definite valorile prezente şi actualizarea.

2.3.1.

Valori prezente şi valori actualizate

În viaţa reală, deciziile care implică viitorul sunt mai complexe, deoarece puţine aspecte sunt sigure. În plus un anumit bun este apreciat ca având o utilitate mai mare pentru un individ în prezent decât în viitor. Se cunoaşte că 100 u.m. posedate astăzi de un individ nu au aceeaşi “valoare” cu 100 u.m. încasate de către acesta peste un an de zile. Dar preferăm 100 u.m. astăzi sumei de 110 u.m. peste un an de zile? Răspunsul depinde de rata folosită pentru actualizarea încasărilor viitoare. Presupunem că depunem la bancă 100 u.m. cu o dobândă de 15% şi peste un an suma devine 115 u.m.. În acest caz, 100 u.m. în prezent sunt echivalente cu 115 u.m. peste un an de zile şi nu preferăm suma 110 u.m. peste un an de zile celei de 100 u.m. de astăzi. Se poate analiza şi invers şi calcula valoarea prezentă a sumei de 110 u.m. plătibilă peste un an:

153

110 -

1 ⋅ 110 = 110 − 7 ,33 = 102 ,67 u. m. 15

Deci, la o rată a dobânzii de 15%, suma de 102,67 u.m. poate fi investită în prezent pentru a obţine suma de 110 u.m. peste un an. Suma de 102,67 u.m. reprezintă valoarea prezentă a sumei de 110 u.m. în viitor. Valoarea prezentă, VP, a unui venit viitor este suma primită astăzi care este echivalentă cu valoarea viitoare. Rata actualizării este, de regulă, rata dobânzii, transformarea unui flux viitor de venituri în valoare actuală. În exemplul anterior, s-a presupus o singură cheltuială şi obţinerea venitului la sfârşitul perioadei. Să presupunem că rata anuală a dobânzii este i şi constantă de-a lungul mai multor perioade. În acest caz, 100 u.m. în prezent valorează 100 (1+i) este un an. Suma respectivă poate fi reinvestită şi devine 100(1+i)(1+i) = 100(1+i)2 la sfârşitul anului doi şi 100(1+i)3 peste trei ani. Dacă sumele sunt 100 u.m. în prezent şi câte 100 u.m. la sfârşitul fiecăruia din următorii trei ani, valorile prezente, sunt calculate după cum urmează: 100 u.m., pentru suma primită în prezent;
100 u. m , pentru suma primită peste un an; 1 +i

care este folosită pentru

100 u. m. , pentru suma primită peste doi ani; (1 +i ) 2 100 u. m. , pentru suma primită peste trei ani; (1 +i ) 3
Valoarea prezentă totală pentru acest flux constant de venituri (100 u.m.) este:

1 1 1   VP = 100 1 + + 2 + (1 + i ) 3   1 + i (1 + i ) 
Pentru diferite valori ale lui i, se poate calcula valoarea prezentă a fluxului de venituri. Astfel în cazul în care i = 0,05; 0,10; 0,15; 0,20; valoarea prezentă a unui flux anual de 100 u.m, timp de 3 ani, este: VP = 372,32 VP = 348,68 VP = 328,32 VP = 310,64 i = 0,05 i = 0,10 i = 0,15 i = 0,20

Datele de mai sus pun în evidenţă corelaţia dintre valoarea prezentă şi rata dobânzii: pe măsură ce rata dobânzii creşte, valoarea actualizată a unui flux constant de venit derulat într-o anumită perioadă scade. Cu toate că multe fluxuri de venit sunt finite în timp, uneori este mai convenabil să vorbim despre fluxuri de venit ce au caracter continuu. Să presupunem că se achiziţionează o obligaţiune de stat ce aduce o dobândă anuală de 100 u.m., pentru o perioadă nelimitată . Aceasta este o obligaţiune veşnică.

154

Valoarea prezentă a acestui flux de venit este: VP =

100 100 100 + +… 2 + 1 + i (1 + i ) (1 + i ) 3

1 1  1  VP = 100  + 2 + 3 +... (1 + i ) 1 + i (1 + i ) 
Se cunoaşte că suma unei serii infinite este x/(1-x), cu condiţia ca x<1 în valoare absolută. Deoarece [1/(1+i)] < 1, putem defini x = 1/(1+i) şi înlocuim pentru a obţine:

1 1 1 1 1+ i = 1 + 2 + 3 +... = 1 1 + i (1 + i ) (1 + i ) i 1− 1+ i
Valoarea prezentă a obligaţiunii veşnice care asigură fluxul anual de 100 u.m. este de 100 . 1/i = 100/i. Dacă i = 0,05, atunci valoarea prezentă, preţul obligaţiunii este 2000 u.m. Dacă i = 0,10, preţul obligaţiunii devine 1000 u.m. În cazul obligaţiunilor veşnice, preţul acestora variază invers în raport cu rata dobânzii. În practică, cele mai multe obligaţiuni nu sunt veşnice. Au o scadenţă fixată şi pentru ele deţinătorul încasează o dobândă anuală. La sfârşitul perioadei obligaţiunile sunt rambursate valoarea iniţială. la

2.3.2.

Decizia de consum intertemporal

Analizele clasice ale comportamentului consumatorului au urmărit să răspundă la întrebarea: “ce să se consume pentru a se obţine maximum de satisfacţie la un venit dat”? În continuare se abordează întrebare: “când să se consume”?. Aceasta implică definirea curbelor de indiferenţă inter temporale, dreapta bugetului şi echilibrul consumatorului.

2.3.2.1.

Curbele de indiferenţă intertemporale

Dacă analizele precedente au avut ca obiect modul în care consumatorul îşi repartizează bugetul între diferite bunuri pentru a obţine maximum de satisfacţie, analiză prezentă îşi propune evidenţierea modului în care consumatorul repartizează între două sau mai multe perioade venitul, iar structura consumului este fixă. Această analiză este cunoscută sub denumirea de “model cu două perioade”. Există doar prezent şi viitor. Notăm cu: y0 - venitul prezent; y1 - venitul viitor; C0 - consumul prezent; C1 - consumul viitor; i - rata dobânzii pentru economisire şi împrumuturi. Funcţia de utilitate se scrie:

155

U = U(C0, C1, C2, … Cn) unde C0, C1, … Cn, , reprezintă niveluri de consum a căror structură, prin ipoteză, este fixă, pe parcursul perioadelor 0,1,2, …n. Fie U = U(C0, C1) funcţia de utilitate reţinută şi reunind punctele ale căror coordonate exprimă combinaţii care conduc la acelaşi nivel al utilităţii totale, se obţine o curbă de indiferenţă intertemporală. C1

I I2 J I2 I0 C0 Fig. 4.21. Curba de indiferenţă intertemporale. Panta curbei de indiferenţă intertemporală în punctul I sau J este egală cu derivata lui C1 în raport cu C0 adică dC1/dC0 . Prin definiţie - dC1/dC0, măsoară rata marginală de substituire în timp a lui C0 cu C1. Dacă se inversează aceste rapoarte (dC0/dC1) se obţine rata marginală de substituire a lui C1 cu C0. În toate situaţiile în care consumatorului îi este indiferent momentul efectuării cheltuielilor, rata marginală de substituire va fi egală cu -1, ceea ce înseamnă că orice transferare a cheltuielilor dintr-un an în altul lasă nemodificată satisfacţia totală. Cea mai mare parte a indivizilor, însă preferă satisfacţii imediate celor viitoare. Există şi suficiente persoane care după atingerea unui anumit nivel de satisfacere a nevoilor, preferă mai întâi să economisească şi apoi să consume. Atât timp cât preţurile şi veniturile rămân constant, consumatorii manifesta o anumită preferinţă în timp cu privire la momentul efectuării consumului. Alunecarea de-a lungul aceleiaşi curbe intertemporale de indiferenţă, care este echivalentă cu nivel, presupune că, atunci când se menţinerea satisfacţiei totale a consumatorului la acelaşi

manifestă preferinţa asupra perioadei consumului, creşterea cheltuielilor din cealaltă perioadă să fie cu atât mai mare cu cât este mai intensă preferinţa faţă de prima şi invers. Dacă, U = f(C0C1), atunci derivatele parţiale ale acestei în raport cu C0 şi C1 (U’c0 şi U’c1 ) reprezintă utilităţile marginale ale consumurilor celor două perioade. Dacă raţionăm pe baza unor creşteri infinite de mici ale nivelurilor de consum pe parcursul fiecărei perioade, se poate scrie. dU = U’c0dC0 + U’c1dC1 Deoarece, prin ipoteză dU = 0, avem U’c0dC0 = Uc1dC1 de unde:
156

-dC1/dC0 = U’c0/U’c1 = RMS În felul acesta se ajunge la o mărime larg folosită în teoria utilităţii intertemporale denumită rata de preferinţă în timp, t, definită pornind de la RMS, t = (-dC1/dC0)-1 Ea are rolul de a ne indica cu cât trebuie să fie mai mare sporul de cheltuieli în anul 2 decât reducerea cheltuielilor în anul 1 pentru a fi acceptată de către consumator o amânare a consumului de dC1 unităţi din anul 1 în anul 2 fără a se modifica nivelul total al satisfacţiei. Dacă de exemplu (dC1/dC0) = 1,25 rezultă că t = 0,25, deci, înainte de a accepta un transfer de o cheltuială de 1 u.m. din perioada 1 în perioada 2, de astăzi pe mâine, consumatorul solicită o “recompensă” de 0,25 sau o compensare a întârzierii efectuării unor cheltuieli. Existenţa acesteia are menirea de a pune în evidenţă, în condiţiile unor preţuri determinate exogen şi fără luare în considerare a inflaţiei, a preferinţei viitorului. Deşi rata preferinţei intertemporale pentru prezent şi subaprecierea variază în funcţie de vârsta consumatorului, prin

consumatorul “mediu” manifestă preferinţă pentru prezent şi subapreciază viitorul.

2.3.2.2.

Dreapta bugetului şi echilibrul intertemporal

Consumatorul dispune, în cadrul primei perioade de un venit Y0. El cheltuie C0 pe parcursul primei perioade şi restul economiseşte. Suma economisită S, este plasată cu o dobândă i. S0 = Y0 - C0 În perioada a doua, consumatorul dispune corespunzătoare: S0 + iS0 = (1+i)S0 Consumul în perioada a doua, C2, va fi egal cu venitul de care dispune în această perioadă: C2 = (1 + i) S0 de unde vom obţine ecuaţia dreptei bugetului de forma: C2 = (1 + i)(Y - C1) = (1 + i)Y - (1 +i)C1, de unde rezultă că: de suma economisită anterior şi dobânda

dC1 = − (1 + i ) dC0
exprimă panta, în valoare absolută. Aceasta înseamnă că o unitate monetară de astăzi, valorează (1 + i)u.m. în viitor sau că s-a procedat la actualizare, valoarea actuală a unei unităţi monetare de “mâine” este de 1/(1+i)u.m. în prezent. Cum valoarea actuală a unui venit viitor Y1 este y1/(1+i), consumul prezent maxim sau bogăţia este w0 = y0 + y1/(1+i). În mod alternativ, consumatorul poate economici întregul venit prezent sau valoarea y0(1+i) în viitor iar consumul maxim în perioada următoare va fi: w1 = y1 + y0(1 + i) = w0 (1 + i), Panta dreptei bugetului este, din acest motiv [-(1+i)], ceea ce confirmă rezultatul precedent

157

w1

*

A C I1 I0

C1
*

y1

C0 y0 w0 Fig. 4.22 Echilibrul consumatorului Echilibrul consumatorului este în punctul A. Coordonatele punctului A, arată, pentru nivelul y al venitului şi rata i a dobânzii repartiţia optimă a resurselor pentru C0 şi C1. În punctul A, panta curbei de indiferenţă I1 este egală cu panta dreptei bugetului, iar panta curbei de indiferenţă este egală cu raportul dintre utilităţile marginale ale lui C0 şi C1. Astfel avem:

UmC0 = − (1 + i ) UmC1
Cum prin construcţie, punctul M este un punct de tangenţă al dreptei bugetului la curba de indiferenţă I1, avem: - dC1/dC0 = (1 + i) = (1+t) i=t Orice schimbare în venit dar şi în rata dobânzii determină o modificare în starea de echilibru al consumatorului. Consumatorul se poate împrumuta (sau economiseşte) pentru a spori (sau reduce) consumul curent C0 peste venitul prezent y0. În punctul C, numit punct de înzestrare, consumatorul se situează pe curba de indiferenţă I0 dacă nu este posibil să împrumute sau să economisească. Prin economisirea unei părţi din venitul prezent, y0, pentru a spori consumul viitor, consumatorul poate ajunge în punctul A de pe curba de indiferenţă I1. consumatorul consumul viitor. Situaţia inversă este aceea în care împrumută pentru a consuma mai mult în prezent, ceea ce afectează venitul şi

2.3.2.3.

Influenţa ratei dobânzii asupra dreptei bugetului relevarea impactului pe care îl are schimbarea ratei

Analiză următoare are ca obiect

dobânzii. Să presupunem că are loc o creştere a ratei dobânzii i. Ce se întâmplă cu consumul prezent şi cel viitor? Are individul un grad de satisfacţie superior sau nu? Răspunsul la aceste întrebări este diferit după cum consumatorul economiseşte sau se împrumută. B’

158

D B A I1 C E
*

I1’

I2’ I2 B’ B Fig. 4.13. Efectul creşterii ratei dobânzii asupra comportamentului consumatorului În fig. 4.23 BB este dreapta iniţială a bugetului. O creştere în rata dobânzii determină rotirea dreptei bugetului în jurul punctului de înzestrare C, până la BB’. Să considerăm doi indivizi ce au curbele de indiferenţă I1, I1’ şi respectiv, I2, I2’. Individul 1 se află iniţial în punctul A, pe curba de indiferenţă I1. Este o persoană care economiseşte, deoarece consumul său prezent este mai mic decât venitul prezent y0. El se mută în punctul D, pe o curbă de indiferenţă mai înaltă I1 când rata dobânzii creşte. Individul 2 se situează iniţial în punctul E pe curba de indiferenţă I2 . Acesta este o persoană care se împrumută fapt relevat de consumul său mai mare decât venitul sau prezent y0. Când rata dobânzii creşte, individul I2 se mută în punctul F pe o curbă de indiferenţă inferioară I2’. Se poate extinde analiza pentru a lua în considerare situaţia în care consumatorul este confruntat cu rate ale dobânzii diferite pentru împrumut şi pentru economisire. Dacă rata dobânzii pentru suma economistă este i1 iar pentru împrumut rata dobânzii este i2 şi dacă i2 >i1, atunci ne plasăm într-un caz obişnuit. Rata dobânzii pentru împrumut este, de regulă, mult mai mare decât pentru conturi de economisire. Cum arată, în acest caz, dreapta bugetului?

F

159

C1 B1 y1 C

y0 B0 C0 Fig. 4.24. Dreapta bugetului pentru un consumator confruntat cu rate diferite ale dobânzii, pentru economisire şi pentru împrumut. În fig. 4.24. se arată o dreaptă a bugetului pentru un consumator confruntat cu rate diferite ale dobânzii. Consumatorul poate creşte consumul prezent deasupra venitului y0, prin transformarea unei părţi din venitul viitor sau a întregului venit viitor în venit prezent la o rată a dobânzii i 2. Similar, consumatorul poate spori consumul viitor deasupra lui y1 prin economisirea unei părţi sau a întregului venit actual y0 la o rată a dobânzii i1. Cum i2 > i1, dreapta bugetului B1, B0 are o deviaţie în punctul C, cu secţiunea C, B0 mai înclinată decât B1, C şi în continuare analiza este evidentă. În analizele precedente s-a presupus ca preţurile constante şi consumatorul este indiferent între diferite tipuri de bunuri şi servicii prezente şi viitoare. Curbele de indiferenţă trebuie exprimate în termeni reali, la fel şi consumul. Dacă preţurile nu sunt constante, atunci trebuie evidenţiate schimbările în nivelul preţului. Presupunem că: p1 = p0(1+g) unde g este rata aşteptată a creşterii preţurilor (rata inflaţiei). Relaţia dintre consumul prezent real maxim C0 şi consumul viitor real maxim C1 este: w1 =

w0 (1 + i ) 1+g

din moment ce w0 investit în prezent este w0(1+i) în viitor, dar valorează doar [W0(1+i)]/(1+g) în termeni reali. În acest caz, panta dreptei bugetului în termeni absoluţi, este W1 /W0 = (1+i)(1+g). De exemplu dacă rata dobânzii este 5% şi rata inflaţiei este tot 5%, panta absolută a dreptei bugetului este de (1+0,05)(1+0,05)=1, ceea ce înseamnă că bunurile prezente pot fi substituite pe bunuri viitoare în raport de 1 la 1. Impactul unei schimbări în rata inflaţiei este uşor de analizat prin ajustarea dreptei bugetului. De observat următorul aspect: punctul C din diagramele anterioare exprimă veniturile reale din fiecare perioadă.

2.4.

Piaţa bunurilor de folosinţă îndelungată

Când se achiziţionează un bun de folosinţă îndelungată, (un autoturism, o maşină de spălat, etc.) individul cumpăra de fapt un flux de servicii. Consumatorul achiziţionează bunul dacă valoarea prezentă a fluxului de servicii plus valoarea recuperată depăşeşte costul de achiziţie sau,
160

ceea ce este acelaşi lucru, preţul maxim pe care un consumator acceptă să-l plătească este dat de valoarea prezentă a fluxului de serviciu plus valoarea recuperată actualizată. Valoarea prezentă a fluxului de serviciu este diferită de la un consumator la alt consumator. Valoarea recuperată este, fie valoarea reziduală la sfârşitul perioadei de utilizare, fie preţul bunului pe piaţa secundară şi care depinde de durata de folosire a bunului de către consumator. În această parte se examinează două aspecte ale pieţei bunurilor durabile. Primul aspect se referă la durata optimă: impactul creşterii ratei de actualizare asupra duratei de folosire şi impactul schimbării în durata de folosire în preţul bunului. A doilea aspect se referă la ieşirea din uz. Pentru simplificare, se presupune că bunul achiziţionat oferă un flux constant de servicii, un număr fix de ani, apoi nu mai poate fi utilizat datorită uzurii. Costul marginal al fabricantului pentru reducerea durabilităţii produsului este crescător iar în calculul valorii prezente serviciile viitoare sunt mai puţin apreciate, pe măsură ce perioada este mai îndepărtată. Deci valoarea prezentă este în scădere în raport cu creşterea perioadei de durabilitate. Formele curbei costului total, costului marginal şi ale curbei valorii prezente sunt prezentate în fig.4.25 Cum creşterea valorii prezente VP, este expresia valorii serviciilor anuale adiţionale, curba VP poate şi interpretată drept curbă a cererii pentru durabilitatea bunurilor. Dacă toţi consumatorii sunt identici, durabilitatea optimă este exprimată de punctul E0 cu D0 ani durabilitate.

161

CT VP

CT VP

Cm VP Cm

(a)

E0

(b) VP

D0 Durabilitate Durabilitate Fig. 4.25 Costul total, costul marginal şi valoarea prezentă Ce impact poate avea o schimbare în rata de actualizare asupra duratei de folosire şi a cererii de bunuri durabile? Creşterea ratei dobânzii (rata actualizării) determină o deplasare în jos a curbei valorii prezente VP. Creşterea valorii prezente pentru sporirea cu o unitate a durabilităţii scade, de asemenea, astfel încât curba VP se deplasează în jos [(fig.4.26, (a) şi (b)]. VP VP0 E0 VP1 (a) (b) E1 VP1 D D1 Fig. 4.26. Efectele creşterii ratei dobânzii D0 D VP0 Cm Cm

Prin creşterea ratei dobânzii (rata de actualizare), în cazul în care curba costului marginal al variabilităţii nu se modifică, se produce o deplasare în jos a curbei valorii prezente iar durabilitatea optimă scade din D0 în D1. Creşterea ratei de actualizare face ca valoarea prezentă a unui flux de servicii viitoare, să scadă din două motive . În primul rând, valoare actuală a unui flux determinat de serviciu scade pe măsura ce rata actualizării, creşte. În al doilea rând, scade durabilitatea optimă a produsului care reduce lungimea fluxului de servicii. Deoarece preţul pe care consumatorul este gata să-l plătească pentru un bun durabil este valoarea prezentă a fluxului de servicii (care pot varia pentru consumatori) plus valoarea recuperată actualizată, o creştere în rata actualizării (rata dobânzii) scade cererea pentru bunul durabil şi deci reduce preţul acestuia. Dar ce se întâmplă cu valoarea recuperată? Să presupunem că individul decide să vândă pe piaţa secundară (piaţa “la mâna a doua”). În orice moment din perioada de “viaţă” a bunului, preţul pe care cineva doreşte să-l plătească pentru un bun folosit este valoarea prezentă (la acel moment) a fluxului de servicii ulterioare. O reducere a durabilităţii optime reduce preţul bunurilor “la mâna a doua”, şi încurajează reducerea a cererii de bunuri noi.
162

Este posibilă examinarea, în mod similar, a efectelor pe care l-e are “schimbarea de stil” şi care produce învechirea (uzura morală) a bunurilor durabile. În primul rând să presupunem că schimbarea stilului, a modei, este un fapt anticipat. Serviciile oferite în anii următori trebuie actualizate cu o rată sporită deoarece ele nu mai oferă aceeaşi satisfacţie ca mai înainte dacă noile bunuri se adaptează mai bine la modă. Deci durabilitatea optimă şi preţurile scad. Dacă schimbările de stil (modă) sunt neaşteptate, atunci ele nu afectează preţul produsului când este nou. Dar, odată ce este anunţată o schimbare de stil (moda), valoarea prezentă a fluxului de servicii pentru perioadă rămasă scade şi preţul bunurilor folosite scade. Se poate analiza şi dacă este profitabilă restrângerea revânzării bunurilor de folosinţă îndelungată. Dacă bunurile “noi” se află în concurenţă cu bunurile “vechi”, producătorii care deţin monopolul fabricării unui bun durabil, pot încerca să atenueze competiţia prin mijloace diferite: introducerea de noi modele; interzicerea la o anumită dată a revânzărilor. Consumatorii care achiziţionează în mod obişnuit noile bunuri, iau în considerare valoare prezentă mai mică a revânzării şi aceasta reduce cererea lor pentru produsul nou. Dar reducerea disponibilităţii bunurilor folosite determină unii clienţi ai pieţei de mâna a doua să intre pe piaţa primară, crescând cererea. Ce se întâmplă cu cantitatea vândută şi cu de curbele de cost ale producătorului. preţurile producătorului? Acestea sunt dependente de gradul de substituibilitate a bunului folosit faţă de bunul nou, de elasticitatea cererii şi

163

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful