DESPRE LIMITÅ, Gabriel Liiceanu, Editura Humanitas, Bucure¿ti, 1994.

Gabriel Liiceanu – Nåscut în 23 mai 1942, la Rîmnicu-Vîlcea. Studii universitare la Bucure¿ti, Facultatea de Filozofie (1960–1965) ¿i

Facultatea de Limbi Clasice (1968–1973). Doctoratul în filozofie la Universitatea Bucure¿ti (1976). Cercetåtor la Institutul de Filozofie (1965– 1975) ¿i Institutul de Istorie a Artei (1975–1989). Director al Editurii Humanitas din 1990. Profesor la Facultatea de Filozofie a Universitå¡ii Bucure¿ti din 1992. Scrieri – Tragicul. O fenomenologie a limitei ¿i depå¿irii (Univers, 1975; ed.revåzutå Humanitas, 1994); Încercare în politropia omului ¿i a culturii (Cartea Româneascå, 1981); Jurnalul de la Påltini¿. Un model paideic în cultura umanistå (Cartea Româneascå, 1983; Humanitas, 1991); Apel cåtre lichele (Humanitas, 1992); Cearta cu filozofia

(Humanitas, 1992). Traduceri din Platon, comentatori aristotelici ¿i filozofi germani (Heidegger, Schelling). EDITÅRI – Epistolar (Cartea Româneascå, 1987), C.Noica, Jurnal de idei (Humanitas, 1990) ¿.a.

GABRIEL LIICEANU Despre limitå
HUMANITAS

Coperta IOANA DRAGOMIRESCU MARDARE © Humanitas, 1994 ISBN 973-28-0540-4

Noi existåm ca fiin¡e libere în måsura în care råmînem så „atîrnåm“. ca „limite“ pe care nu ea le-a ales. Libertatea. este. activitatea libertå¡ii ¿i rezultatul acestei activitå¡i: „hotårîrea“. „insurec¡ionalå“. tribul ¿i toate celelalte determina¡ii sau limita¡ii – douåsprezece la numår – pe care le-am analizat în capitolul Elementele fondului intim-stråin. så dea titlul acestor pagini. Am numit libertatea care. o limitå capabilå la rîndul ei så creeze limita¡ii. så depindem de tot ceea ce vine de dinaintea alegerii noastre ¿i care în felul acesta. ca så func¡ioneze. zestrea noastrå trupeascå ¿i spiritualå. Mi s-a pårut înså cå este mai potrivit ca elementul care face ca libertatea så fie libertate umanå – limita deci –. spre deosebire de toate celelalte limite care ne constituie de la bun început. au fost numite „fondul intim-stråin“. ¿i nu libertatea pur ¿i simplu. este descris în capitolul Despre hotar . fårå så ne apar¡inå propriu-zis. Acest gest lingvistic unic ¿i paradoxal. decid. ne constituie în chipul cel mai intim. prin aceea¿i familie de cuvinte.CUVÎNT ÎNAINTE Aceastå carte s-ar fi putut intitula la fel de bine Despre libertate. care prin succesiunea alegerilor noastre ne alcåtuiesc via¡a ¿i dau existen¡ei noastre un chip. ca esen¡å a libertå¡ii (aleg. Cartea s-ar fi putut atunci intitula Despre libertatea umanå ca libertate gravita¡ionalå. hotåråsc). Limba românå are privilegiul de a exprima. cu tåieturi în stofa posibilului. fiind deci ¿i ea o determina¡ie fatalå a fiin¡ei noastre. care face ¿i ea parte din elementele fondului intim-stråin. o limitå emancipatå. Determina¡iile cu care orice fiin¡å umanå porne¿te la drum ¿i care fac parte din zestrea ei. se soldeazå de fiecare datå cu „hotare“. A¿a sînt epoca în care ne-am nåscut. care surprinde comportamentul libertå¡ii ca traiectorie a unui destin. dar dinlåuntrul cårora se înal¡å ¿i se exerseazå propria noastrå putin¡å de alegere. are nevoie de limite „libertate gravita¡ionalå“. rasa.

Aceastå zonå este singura care poate så dezlege secretul libertå¡ii noastre. A hotårî în privin¡a cuiva. libertatea. Råspunderea ¿i vina). ca plasticitate a hotarului ¿i ca multiplicare indefinitå a lui. hermeneuticå ¿i exegeticå). Dupå cum må preiau pe mine însumi în proiect. devine „preluare în proiect“. pe altul. Luîndu-se pe ea înså¿i în proiect. cartea s-ar fi putut numi Despre libertate ca preluare în proiect. Dar pentru cå omul nu se odihne¿te niciodatå într-un hotar ¿i pentru cå defini¡ia lui se aflå întotdeauna înaintea lui. am intitulat totu¿i aceastå carte Despre limitå. A hotårî în privin¡a multora. care reprezintå formele pe rînd abandonate ale discursului despre limitå (istoricå. O carte dedicatå libertå¡ii ar fi putut de aceea så preia titlul acestui capitol. A hotårî în privin¡a a ceva. paginile .¿i hotårîre. cînd libertatea se întoarce asupra ei ¿i î¿i pune problema propriei surse ¿i a propriei conferiri (de unde vine libertatea noastrå?). în pasul proiectat ¿i care urmeazå så fie fåcut sub forma unei noi hotårîri ¿i a unei alte instituiri de hotar. Pentru cå toatå aria de exersare a libertå¡ii este cuprinså aici. sec¡iunea Libertatea ca preluare în proiect se desfå¿oarå pe patru capitole: A hotårî în privin¡a sa. care då sens existen¡ei umane. Ce excep¡ia Anexelor. În sfîr¿it. În aceastå zonå sîntem chema¡i så råspundem în fa¡a sursei libertå¡ii despre felul utilizårii ei (capitolul Preluarea în proiect a libertå¡ii. libertatea evolueazå cåtre o zonå în care reperele se pierd ¿i la care vorbirea directå nu are acces. Lucrurile vagi sînt lucrurile cele mai importante. Dar pentru cå la aceste lucruri nu am putut ajunge decît pornind de la hotarele lumii ¿i ale libertå¡ii noastre. este zona cea mai importantå. Aceastå carte este pînå la urmå o carte despre lucrurile vagi. ea alunecå peste toate limitele ¿i peste toate determina¡iile care o fåceau cu putin¡å ¿i pierde terenul ferm al exersårii ei. Dar pentru noi ea råmîne o zonå a lucrurilor vagi. pe mul¡i sau lucrurile care må înconjoarå. Aceastå zonå.

terminînd-o în aceastå formå. putere sau iubire nu sînt pagini grupate arbitrar în spa¡iul unor eseuri disparate. lene. a¿a s-a întîmplat cu autorul ei. ratare. pe marginea acelor lucruri despre care credea cå ¿tie tot. Acest discurs despre limitå nåzuie¿te de asemenea så fie o construc¡ie ¿i. Le mul¡umesc acum încå o datå. Dar îmi fac iluzia cå ar putea-o citi oricine. el este o carte de filozofie aproape în în¡elesul tradi¡ional al cuvîntului. care îndråzne¿te så vorbeascå „de sus“ despre noi. ci momentele nåscute oarecum necesar în urma unei inten¡ii de rigoare. Ele se înscriu deci în logica unei idei care le dicteazå ritmul ¿i con¡inutul. 10 august 1994 Påltini¿ . pe care fiecare cititor så o påråseascå cu senza¡ia cå a aflat mai mult. Cel pu¡in. pasiunile ¿i lecturile uitate ale autorului. prostie. ¿i uneori chiar din mizeria vie¡ilor noastre ¿i a istoriei petrecute în aceastå parte a lumii. oamenii.acestea alcåtuiesc o carte fårå bibliografie (nici un nume propriu ¿i nici un citat nu existå în ele). scriind-o. nehotårîre. Nu cred. în acest sens. De aceea capitolele despre fricå. Douå dintre capitolele acestui volum. de aici. dacå este vorba de „o carte grea“. destin. – mergînd pînå la precizarea structurii ¿i la detaliile de tratare – s-au nåscut în urma discu¡iilor cu Alexandru Dragomir ¿i cu Andrei Ple¿u. Mai degrabå este o carte ambi¡ioaså. Mi-am pus întrebarea. Elementele fondului intim-stråin ¿i Råspunderea ¿i vina. o carte inventatå din gîndurile. A¿ fi vrut så fie o carte adevåratå.

a libertå¡ii care trebuie. så depindå. A¿a se face cå – agent al libertå¡ii gravita¡ionale – prima limita¡ie pe care trebuie så o suport este tocmai faptul de a fi. så atîrne de ceva.* Prima limitå care face cu putin¡å existen¡a libertå¡ii este însu¿i faptul de a fi. Spa¡iul libertå¡ii non-gravita¡ionale este spa¡iul pre-fiin¡ei. este „spa¡iul“ în care totul e cu putin¡å ¿i în care nu se întîmplå de fapt nimic. Ceva ajunge så fie înseamnå: ceva a ie¿it din indeterminarea absolutå a nimicului. o purå indeterminare. Faptului de a fi pur ¿i simplu trebuie så i se adauge acela de a fi con¿tient de faptul de a fi pentru ca libertatea . din nelimitarea lui. ¿i a primit limita fiin¡ei. ca så se poatå manifesta. Într-un spa¡iu al libertå¡ii non-gravita¡ionale se poate întîmpla orice. Libertatea realå este libertate gravita¡ionalå ¿i ea trebuie distinså de libertatea idealizatå ¿i „purå“. Drumul care deschide cåtre libertatea gravita¡ionalå începe astfel cu însu¿i faptul de a fi. O datå cu faptul cå ceva este. ea abia. libertatea nu are sens decît în condi¡iile existen¡ei limitei. în loc så nu fie. este. Fiin¡a creeazå cadrul de referin¡å al libertå¡ii.DESPRE LIBERTATEA GRAVITAºIONALÅ Libertatea gravita¡ionalå A¿a cum zborul nu e cu putin¡å în afara gravita¡iei. Dar tocmai pentru cå se poate întîmpla orice. apare limita ca o condi¡ie de manifestare a libertå¡ii gravita¡ionale. Nimicul este spa¡iul libertå¡ii non-gravita¡ionale. într-un asemenea spa¡iu nu se întîmplå nimic. la rîndul såu. Dar faptul de a fi. A fi ce? Acest „ce“ este limita¡ia suplimentarå care. scoate fiin¡a din indeterminarea ce ar face-o så se confunde cu nimicul. în el însu¿i. ea este înså¿i condi¡ia ei gravita¡ionalå.

sexul. ascenden¡a. locul. în spe¡å. Înså la rîndul lui faptul de a fi con¿tient pretinde o nouå limita¡ie. så am pielea albå. ascenden¡a. Dar faptul de a fi om continuå så råmînå o purå indeterminare. a treia condi¡ie limitativå a libertå¡ii ca libertate gravita¡ionalå. epoca. a fi con¿tient cå e¿ti ¿i. casta. alåturi de fiin¡å ¿i con¿tien¡å. în ce ¡arå. så fiu bårbat. unui înger sau unui om. nu am ales så fiu liber. så vorbesc limba pe care o vorbesc ¿i så apar¡in cutårei religii. Cåci toate aceste limite constituie condi¡iile ei de exersare. så fiu om.gravita¡ionalå så poatå lua na¿tere. Fiin¡a ¿i con¿tiin¡a fiin¡ei sînt condi¡ii de existen¡å ale libertå¡ii gravita¡ionale: „a fi“ ¿i în spe¡å „a fi con¿tient de faptul cå e¿ti“ sînt limite prin care se opereazå transferul de la libertatea „purå“ la libertatea gravita¡ionalå. sistemul de îngrådiri din mijlocul cåruia ea se manifestå ca libertate. negru sau galben? Nåscut în ce secol. limba ¿i religia alcåtuiesc cercul limitelor dinlåuntrul cåruia se exerseazå libertatea gravita¡ionalå ca libertate condi¡ionatå. Cåci altminteri. faptul de a fi con¿tient de faptul cå e¿ti este ¿i el. în cutare loc. sempitern sau finit? Finitudinea este. Ce fel de om? Bårbat sau femeie? Alb. så må cheme în cutare fel. laolaltå cu limitele care . limba. a fi con¿tient cå e¿ti finit circumscriu condi¡ia libertå¡ii gravita¡ionale ca libertate umanå. epoca. Nu am ales nimic din toate acestea. A fi con¿tient de faptul de a fi se aplicå deopotrivå unui zeu. con¿tien¡a. så må nasc în cutare zi. rasa. Acesta este paradoxul libertå¡ii gravita¡ionale: libertatea vine. ªi nealegînd så fiu ¿i så fiu om. casta. finitudinea. din cutare pårin¡i. Caracteristica tuturor acestor limite – fiin¡a. terenul ferm de pe care ea se ridicå. A fi con¿tient de faptul cå e¿ti – cum? Infinit. con¿tien¡a ¿i finitudinea – sexul. chiar dacå nu în måsura în care era simplul fapt de a fi. A fi. o purå indeterminare. rasa. religia – este faptul cå ele vin de dinaintea alegerii noastre: nu am ales så fiu. din ce pårin¡i ¿i apar¡inînd cårei caste? Vorbind ce limbå ¿i apar¡inînd cårei religii? Laolaltå cu fiin¡a. locul.

Nu putem decide în privin¡a lui „cineva“ sau „nimeni“. pentru cå el face parte din zestrea mea. am primit acele hotare care må constituie drept ceea ce sînt de dinaintea alegerilor mele. Ceea ce a fost dat nu poate fi refuzat ¿i. ca stråin. în privin¡a libertå¡ii noastre. în numele cåreia må voi hotårî într-un fel sau altul. tot ce a fost hotårît în mine îmi apare simultan ca intim ¿i stråin: ca intim. Liber în esen¡a sa. tot ceea ce putem ¿ti este cå nu noi am decis. altcineva (sau nimeni) a hotårît pentru mine. Înainte de a ajunge så må hotåråsc. Înså¿i libertatea mea. Omul prime¿te libertatea de dinaintea libertå¡ii sale. Mai înainte de a må hotårî dinlåuntrul meu. ¿i astfel – nicicum amestecat în conferirea propriei sale libertå¡i.o fac cu putin¡å. din constitu¡ia mea intimå. Existen¡a în noi a unui fond care premerge alegerii noastre. am fost hotårît. „altcineva“ sau „nimeni“ a ales în locul nostru. creînd-o. face parte din acest hotar pe care nu eu l-am trasat. pentru cå. De aceea. laolaltå cu toate celelalte limite ce alcåtuiesc cercul în care ea se manifestå. El este un produs liber. de¿i face parte din . Acomodarea la condi¡iile libertå¡ii gravita¡ionale constå tocmai în acceptarea faptului cå „cineva“ sau „nimeni“ s-a slujit de noi ca fiin¡e libere. el nu este liber la nivelul instituirii sale ca fiin¡å liberå. pe care l-am primit o datå cu faptul de a fi om. de dinaintea alegerii mele.* Fondul intim-stråin A¿adar. a unui fond care începe cu faptul de a fi ¿i sfîr¿e¿te cu libertatea înså¿i care ne-a fost conferitå ca un dat natural. så dau deci hotar actelor mele ¿i vie¡ii mele ¿i astfel så må institui ca eu. ridicå din capul locului problema raportului dintre intim ¿i stråin. Libertatea este un dat ¿i ca atare ea nu poate constitui obiectul unei elec¡iuni ulterioare. libertatea are un caracter natural: ea este rezultatul unei conferiri neprovocate ¿i a unei primiri nelibere.

cu fondul nostru intim-stråin. ci de gradul ei de acceptare ¿i de capacitatea asimilårii ¿i exploatårii ei în suita de proiecte ale libertå¡ii noastre. A¿a se face cå intimul nostru – faptul însu¿i de a fi. ªi de vreme ce înså¿i libertatea mi-a fost . Fericirea ¿i reu¿ita nu ¡in astfel de calitatea zestrei. sexul. cu multele feluri în care s-a decis pentru noi fårå så fi fost întreba¡i. Via¡a fiecåruia este rezultatul acestei conlucråri: colaboråm cu altcineva sau nimeni la realizarea vie¡ii noastre. care m-a constituit din afara mea. Umilitatea. Aceastå colaborare este tulburatå în clipa în care încercåm så aflåm cu cine colaboråm de fapt. Dimpotrivå. Libertatea gravita¡ionalå presupune acceptarea condi¡iei de a construi pe un teren stråin. colaborarea se face firesc cînd ceea ce e stråin în noi devine intim ¿i cînd ceea ce vine de dinaintea alegerii noastre este tråit ca ¿i cum ar fi fost ales de noi. A dori så-¡i alegi din nou via¡a pe care ai tråit-o este suprema reu¿itå a colaborårii cu ceea ce e stråin în noi ¿i este ceea ce se nume¿te îndeob¿te fericire. Ea devine imposibilå cînd acest fapt este resim¡it ca o umilin¡å ¿i se transformå în prilej de necontenitå revoltå. el a apårut în mine fårå participarea ¿i fårå ¿tiin¡a mea. cå acest fel nu este un merit al meu. umanitatea noastrå (deci înså¿i povara libertå¡ii). orgoliul ¿i umilin¡a Con¿tiin¡a cå orice reu¿itå vine din colaborarea cu felul în care am fost hotårît. Destinul este proiectul liber realizat pe un proiect (sau pe un simulacru de proiect) stråin. Ea devine încå ¿i mai dificilå din clipa în care gîndul cå altcineva sau nimeni a ales în locul nostru då na¿tere unui regret infinit. cu mijloacele ¿i în condi¡iile pe care nu noi le-am ales. Suprema acomodare este acomodarea cu noi. ci este partea care a apårut în mine fårå participarea mea. creeazå umilitatea. Umilitatea este reveren¡a în fa¡a sursei neidentificabile care m-a hotårît.mine. rasa ¿i celelalte – ne este cel mai stråin.

Umilitatea este reveren¡a în fa¡a a ceva care ne este superior altfel decît în ordine umanå. cå nu noi am hotårît în cele din urmå în privin¡a noastrå este temeiul umilitå¡ii. pårta¿i. ¿i astfel cînd în locul iubirii de noi apare ura. va persista în depårtarea inaccesibilitå¡ii ei. Duelul dintre ceea ce este gravita¡ional în mine ¿i libertatea mea sfîr¿e¿te ca sinucidere. Gîndul cå nu totul depinde de noi. Ea este libertatea care vrea så acceadå la sursa libertå¡ii ¿i care astfel suprimå libertatea gravita¡ionalå. cînd faptul de a se fi hotårît în privin¡a noastrå în cîteva chipuri fundamentale – a fi. tot ceea ce emanå din ea ca act liber ¿i hotårît de mine poate fi absorbit în sursa conferirii ei ¿i relativizat ca merit. Ea este omagiul recules adus unui fond anonim. Sinuciderea este depå¿irea lucifericå a limitelor libertå¡ii gravita¡ionale.conferitå. disperarea ¿i dezgustul cå sîntem fårå så ne recunoa¿tem ca autori a ceea ce sîntem – libertatea se întoarce împotriva condi¡iei ei gravita¡ionale. a fi con¿tien¡i ¿i a fi liberi (deci pînå ¿i în privin¡a capacitå¡ii noastre de a hotårî) – poate fi resim¡it ca o imenså umilin¡å. Numai o datå cu con¿tiin¡a unei superioritå¡i intangibile apare umilitatea în sensul ei plin. vrea så se emancipeze de ea ¿i så se afirme ca libertate purå. unei instan¡e care. Umilitatea vine din con¿tiin¡a faptului cå orice hotårîre ¿i orice realizare a proiectului propriu se înal¡å pe un proiect stråin. cînd în locul acomodårii cu zestrea noastrå apare revolta împotriva „celui“ care ne-a înzestrat fårå så ne consulte. Umilitatea este felul de a se manifesta al recuno¿tin¡ei care nu are o adreså preciså. Dimpotrivå. cel mult. se na¿te ogoliul: ce umilin¡å så nu ne fi întrebat nimeni în chiar privin¡a noastrå! Cînd ceea ce este intim-stråin în noi devine pur ¿i simplu stråin. cå ea ne-a fost conferitå. libertatea coboarå pînå la rådåcina . Ca libertate supremå. cu alte cuvinte cå în orice reu¿itå a noastrå nu sîntem decît medii sau. oricum am numi-o. Umilitatea resim¡itå în fa¡a a ceea ce ne este superior în ordine umanå nu e decît reflexul con¿tiin¡ei cå libertatea noastrå nu î¿i este propria-i cauzå.

Or. cå ai fost „umilit“ de . de pildå. pentru cå din principiu toate acestea nu sînt obiecte posibile ale deciziei mele.ei ultimå. de a fi bårbat sau femeie. dar pe care sînt împiedicat så le iau. ci ¿i în locul meu. În felul acesta el pune în discu¡ie înså¿i condi¡ia libertå¡ii gravita¡ionale: capacitatea mea de a må hotårî ¿i de a hotårî nu se poate exersa decît pe un teren hotårît în prealabil. În plus. de¿i puteam så le iau singur. În spa¡iul umilin¡ei nu intrå decît deciziile ulterioare posibilitå¡ii mele de a alege. care må privesc. de a fi con¿tient. în afara oricårui compromis ¿i a oricårei colaboråri cu altå instan¡å decît mine. de a må fi nåscut în cutare secol ¿i în cutare loc. acum pentru prima oarå. îmi hotåråsc în mod suveran fiin¡a drept nimic ¿i sînt. decizînd asupra condi¡iei ei supreme ¿i alegînd så nu mai fie. Cel ce se sinucide aduce în spa¡iul umilin¡ei orice decizie care-l prive¿te ¿i în privin¡a cåreia nu a fost consultat. Cel orgolios ignorå faptul cå umilin¡a nu survine cu adevårat decît în clipa în care cineva hotårå¿te nu numai în privin¡a mea. Sinuciderea este transferul mor¡ii în sfera libertå¡ii ¿i astfel recuperarea nimicului ca stare anterioarå umilirii mele. nu au fost hotårîte „în locul meu“.* Pentru cå må hotåråsc împotriva lui a fi. E¿ti umilit cînd altcineva decide pentru tine într-o privin¡å în care se cuvenea ¿i puteai decide singur. (Afirma¡ia. suprim umilin¡a faptului de a fi fårå så fi fost întrebat. Pentru cå vrea så decidå în privin¡a lui „a fi“ ¿i „a nu fi“. orice umilire autenticå trebuie så emane dintr-o surså identificabilå ¿i så må vizeze în mod explicit. sinuciderea este expresia paroxisticå a orgoliului nemåsurat. Nici o substitu¡ie nu a avut loc ¿i eu sînt „în locul meu“ tocmai ca urmare a hotarelor pe care le-am primit înainte de a ajunge så hotåråsc ¿i så må hotåråsc ca eu. Hotårîndu-må înspre nimic. împotriva primei ¿i supremei umilin¡e – ca altcineva sau nimeni så se fi amestecat în fiin¡a mea fårå acordul meu –. faptul de a fi. de a fi om etc. ¿i în felul acesta suprim tot lan¡ul umilin¡elor care decurg din acest „a fi“ ce mi-a fost impus: umilin¡a de a fi con¿tient. pînå la faptul de a fi.

sînt invalidat. nu må mai pot constitui ca eu. Întrucît mi s-a retras dreptul de a hotårî în privin¡a mea. înseamnå a fi configurat numai prin hotare stråine. „Eu“ nu mai are în sine nici o valoare reflexivå. Umilirea este infantilizare. pentru cå am devenit obiect al unei hotårîri stråine de mine. ce se cuvine så fac ¿i ce nu – sînt lucruri pe care nu eu le hotåråsc. sînt transformat în mod artificial în infirm. hotårîrea ei nu må spore¿te. Ce este bine ¿i ce este råu pentru mine. ci este produsul compact al unor determinåri stråine de mine. în privin¡a mea. pentru cå hotarele mele emanå din afara mea. ci impus. Eu nu mai sînt astfel decît felul desfiin¡årii mele. eu nu recunosc drept autoritate instan¡a care hotårå¿te pentru mine. eu nu mai sînt decît umilin¡a mea. eu nu mai sînt. în toate privin¡ele esen¡iale. ci må diminueazå. Umilirea este desfiin¡are. hotarul pe care ea mi-l conferå nu este acceptat. primesc. cînd trebuie så fiu apårat ¿i cînd expus. a fi „hotårît“ de la un cap la altul. sînt hotårît. a nu mai putea så te hotårå¿ti în nici o privin¡å. în loc så må hotåråsc. De aceea. se hotårå¿te pentru mine pentru cå eu nu pot hotårî în privin¡a mea. Dar nu pot nu pentru cå nu pot. Întrucît nu o recunosc ca superioarå. umilirea este cel mai teribil atentat la adresa libertå¡ii. fårå så consimt. îmi såråce¿te sau îmi anuleazå eul. A fi umilit pînå la capåt înseamnå a nu mai putea så-¡i dai nici un hotar. felul în care sînt înfiin¡at (= hotårît) din afara mea. Umilirea induce în mine con¿tiin¡a falsei mele infirmitå¡i. Umilit fiind.naturå råmîne un simplu fel de a vorbi.) Umilin¡a este un hotar impus: în locul unei limite pe care pot så mi-o dau din interior. Hotårîndu-se în locul meu. una din afara mea. instan¡a deciziei în punctele în care a¿ putea så fiu. cunosc regresia la stadiul în care. întrucît tot ce fac ¿i sînt cade sub recompenså ¿i pedeapså – sînt infantilizat. Silnicia . Eu nu mai sînt eu. ci pentru cå putin¡a mea este împiedicatå så se manifeste. În umilire. Eu încetez så fiu. de¿i a¿ putea så o fac. Pentru cå nu må hotåråsc.

orgoliul îmi semnaleazå. Pe de-o parte. umilitatea ¿tie cå ceea ce este superior nu poate umili. . ªi de aceea ea respinge orgoliul ca formå de neadecvare la superior ¿i ca nerecunoa¿tere a lui. Între acestea douå. Pe de altå parte. cåci ea repudiazå deopotrivå orgoliul ¿i umilin¡a. pentru cå are con¿tiin¡a libertå¡ii. grani¡a pînå la care sînt altceva decît un produs al deciziei ¿i libertå¡ii mele. De aceea ea nu intrå în conflict nici cu ceea ce premerge cauzal libertå¡ii noastre. nici cu ceea ce este înzestrat cu un grad sporit de libertate. umilin¡a îmi semnaleazå. trebuie så ia na¿tere ca proiect ¿i ca produs al libertå¡ii mele.hotarului ¿i a hotårîrii luate pentru mine derivå din con¿tiin¡a inferioritå¡ii instan¡ei care decide prin raport cu instan¡a care sînt eu. umilitatea respinge umilin¡a ca domina¡ie a inferiorului asupra superiorului ¿i ca lezare a libertå¡ii. dimpotrivå. grani¡a de unde trebuie så încep så fiu ca produs al deciziei mele. în formå negativå. Umilitatea este con¿tiin¡a hotarului care desparte fondul intim-stråin de toate proiectele libertå¡ii mele. Tocmai pentru cå îmi sustrage posibilitatea de a fi eu. tocmai pentru cå se råzvråte¿te împotriva pår¡ii din mine care premerge libertå¡ii mele ¿i pe care o ignorå ca ne-merit al meu. umilitatea este semnalarea pozitivå a ceea ce nu ¡ine de libertatea mea ¿i a ceea ce. Ea este totodatå cumpåna între cele douå teritorii ¿i singura modalitate de a feri eul de hipertrofia libertå¡ii (excesul orgoliului) ¿i de atrofia ei (excesul umilin¡ei). La fel. în formå negativå.

nu-mi pot schimba talia trupului sau forma mîinii. De¿i primite fårå voia sau fårå ¿tiin¡a mea. rasa. Ca fiin¡å liberå. dupå cum libertatea poate sau nu mai poate reveni asupra lor. terenul de pe care libertatea se înal¡å ca libertate îngråditå ¿i condi¡ionatå. înlocuite. bårbat fiind. så fie modificate. au caracter de fatalitate: sînt neputincios în fa¡a lor ¿i nu pot decît så le accept ca atare. Så observåm cå elementele fondului intim-stråin alcåtuiesc douå categorii distincte. a proceda la un inventar al hotarelor care må constituie ¿i care îmi apar¡in de dinaintea hotårîrilor mele. se exerseazå dinlåuntrul unor hotare pe care. Sexul.ELEMENTELE FONDULUI INTIM-STRÅIN Libertatea gravita¡ionalå se exprimå ca decizie luatå pe fondul constant al unor îngrådiri prealabile: capacitatea mea de hotårîre. sînt constrîns så colaborez cu zestrea de limite a eului primit. ca expresie a libertå¡ii mele. ascenden¡a. Nu pot. sînt ceea ce sînt prin hotarele primite. epoca sînt limitele imuabile. A descrie spa¡iul gravita¡ional al libertå¡ii înseamnå a trece în revistå elementele fondului intim-stråin. na¡iunea („tribul“). ele sînt condi¡ia exersårii ei. reconstruite la nivelul libertå¡ii mele. dupå cum nu-mi pot alege al¡i pårin¡i. Distan¡a dintre fondul intim-stråin ¿i lotul libertå¡ii mele este distan¡a dintre eul primit ¿i eul construit. Celelalte limite sau determina¡ii sînt imuabile. Spa¡iul gravita¡ional al libertå¡ii are a¿adar o configura¡ie de tipul celei prezentate pe pagina urmåtoare. Înainte de a må construi prin propriile mele hotårîri. zestrea somaticå. nu eu mi le-am dat. altå raså . parte dintre ele pot. odatå contestate. de¿i sînt ale mele. nici tåietura spiritualå. zestrea mentalå. så devin femeie. determina¡iile asupra cårora libertatea mea nu se mai poate exersa ulterior. Libertatea umanå se întruchipeazå din acest månunchi de limite.

så fiu distopic. anulate ¿i înlocuite prin propria mea decizie. pot så-mi doresc al¡i pårin¡i. Pot så må mut din locul în care m-am nåscut ¿i så må a¿ez în altul. Înainte de a-mi da formå sau de a da formå la tot ce må înconjoarå. Pot så accept ca atare elementele fondului intim-stråin. mînat de instinctul apodemiei. pot – sau pot så nu fiu – în acord cu setul de limite primit ¿i pot så-mi construiesc via¡a în armonie sau în intim dezacord cu tot ce mi s-a dat. numele ¿i clasa („casta“) pot face obiectul unei ulterioare negocieri cu libertatea mea ¿i pot fi contestate. Nu sînt nefericit din pricina determina¡iilor asupra cårora nu pot reveni. limba. så visez cå sînt alb. så-mi detest apartenen¡a la masculinitate sau la feminitate. så-mi repudiez neamul. må gråbesc så modific determina¡iile asupra cårora pot reveni. pot så må fixez în altå limbå sau så trec la altå religie. så nu må simt bine în nici un trib al lumii. religia. . ca libertate care se întoarce asupra zestrei mele ¿i o considerå în implacabilul sau în reformulabilul ei. în vreme ce sînt negru. locul. Înainte de a alege. etern råtåcitor. Pot deci så nu må împac cu hotarul pe care îl am ¿i så-mi doresc un altul. dupå cum pot så nu må împac cu nimic din tot ce må precede. så nu-mi priascå nici un loc. så regret cå m-am nåscut în acest secol.sau altå epocå decît aceea în care m-am nåscut. sufår pentru ceea ce nu mai pot schimba. libertatea mea se manifestå ca atitudine fa¡å de hotarele primite. så-mi resimt numele ca pe un blestem. pot så accept parte din ele. În schimb. Sau. så tînjesc dupå alt tårîm. înainte de a tåia în stofa posibilului ¿i de a da contur suitei de acte care alcåtuiesc con¡inutul unei vie¡i. så vreau så-mi pierd orice rådåcinå. dupå cum atîrnå pînå la urmå de mine så-mi modific statutul social. nu simt nevoia så schimb nimic din cele asupra cårora a¿ putea reveni. dimpotrivå. Pot så-mi accept sau så-mi detest chipul ¿i înzestrarea mentalå. dupå cum pot så contest prestigiul oricårui hotar: så repudiez sexualitatea în principiu ¿i så resimt tenta¡ia androginului.

la prima vedere. Din capul locului eu må identific – ¿i må identific ira¡ional – cu tot ce-mi apar¡ine venind de dinaintea mea. Pare curios. limba în care am vorbit de la bun început e limba mea. îl iubesc pentru cå este al meu. romantismul). Pentru cå tot ce cade în afara acestor determina¡ii continuå så råmînå în perimetrul identitå¡ii mai vaste numite „om“. chiar fårå så-mi placå. om: ¿i altul este bårbat sau femeie. în virtutea acelora¿i douåsprezece determina¡ii. numele.Înså acest mod de a considera setul de limite primit – contestarea unei forme anume în care e¿ti fixat sau contestarea a tot ce te fixeazå – este opera tardivå a libertå¡ii. este . bunå-rea. Oricît a¿ fi de diferit prin constela¡ia celor douåsprezece elemente ale fondului intim-stråin. ¿i nu pe „stråin“. fiind în felul acesta. ¿i altul are un trup ¿i o minte. înlåuntrul unui model cultural bine determinat (umanismul. faptul cå acordul cu hotarele proprii poate lua forma agresivå a excluderii: excluderea a tot ce cade în afara determina¡iilor mele. este a mea. Identificarea cu setul de limite al fondului intim-stråin se face în mod spontan ¿i tocmai aceastå identificare este temeiul agresivitå¡ii. ca ¿i mine. vorbe¿te o limbå ¿i s-a nåscut undeva. Altul. locul na¿terii. la acelea¿i douåsprezece determina¡ii. nu pot så må împiedic så constat cå oricine altcineva participå. precum ¿i insatisfac¡ia care îl înso¡e¿te nu dau regula felului în care eu îmi consider hotarele primite. Accentul cade în aceastå evaluare pe „intim“. ¿i altul are o ascenden¡å. Cel mai adesea elementul care predominå în aceastå evaluare este acordul. toate. aura prestigiului suprem: prestigiul eului meu. la rîndul lui. zeii la care m-am rugat mai întîi sînt ai mei. Trupul meu. acomodarea. tribalitatea etc. sînt deopotrivå acceptate pentru cå au. Mintea pe care o am. Tot ce este „al meu“ este cel mai aproape de mine ¿i de aceea acordul cu tot ce-mi apar¡ine în chip intim este îndeob¿te total. Divor¡ul fa¡å de ceea ce a devenit al tåu printr-o conferire stråinå. care ajunge så func¡ioneze revizionist sau insurec¡ional. familiaritatea cu.

un om din Evul Mediu este atît de straniu încît este alt om. femeia e stranie ¿i stråinå (atît de stranie încît sfîr¿e¿te prin a deveni „mister“). dar în acela¿i timp identicul acesta este altul. de vreme ce a fi om înseamnå a participa la cele douåsprezece elemente ale fondului intim-stråin ¿i de vreme ce participarea la cele douåsprezece elemente ne cufundå în vasta identitate a calitå¡ii de om? Unde apare diferen¡a. este . s-a nåscut în altå ¡arå.identic cu mine. altå na¡ie etc. Desigur. dar care totodatå ne despart) diferit de mine. înlåuntrul acestei identitå¡i? S-ar pårea cå nici o identitate nu e îndeajuns de puternicå pentru a estompa diferen¡a ¿i alteritatea existente în sînul ei. e cel din atîtea puncte de vedere (din cele douåsprezece care ne unesc. Pentru mine. Altul este de aceea altul identic. altul identic. are altå religie (e islamic. ¿i nu bårbat). Dar el vorbe¿te altå limbå (poloneza. ¿i nu suedeza). identic prin calitatea unicå de om ¿i prin cele douåsprezece limite pe care aceastå calitate. e stråinul. Stråinul este altul a cårui identitate. altul e identic cu mine prin calitatea sa de om ¿i prin setul de determina¡ii pe care îl are. comunå cu a mea. al¡i pårin¡i. Firescul a ceea ce sînt transformå în nefiresc tot ceea ce e altfel decît mine. ¿i el are un sex.) e straniu. ¿i el are o religie. desigur. încît identitatea pe care o împart cu ceilal¡i devine insesizabilå. pentru mine. ca european. este om. e stranietatea. ¿i nu cre¿tin). Iar identicul care este altul (altå limbå. pentru mine. Sînt atît de bine închis în diferen¡a limitelor mele. are alt sex (e femeie. identic cu al meu: ¿i el vorbe¿te o limbå. Altul este. Totul. tot ceea ce cade în afara eului meu îmi este stråin. le implicå. ¿i el s-a nåscut undeva. oriunde ¿i oricînd. ca bårbat. ca om al secolului XX. se pierde în spatele a ceea ce el are diferit de mine. La limitå. Cum e atunci cu putin¡å ca însu¿i temeiul identitå¡ii så devinå unul al excluderii ¿i agresivitå¡ii? Cum poate altul identic så se transforme în altul diferit. în mine. asiaticul e straniu ¿i stråin (¿i pînå la urmå un „mister asiatic“). alt sex. ca surså a excluderii ¿i agresivitå¡ii.

perplexitatea în fa¡a cuvintelor altei limbi. o formå spontanå de expansiune ¿i de impunere a ei. stupoarea în fa¡a altor zei. care nu are de partea ei decît for¡a plåpîndå a abstrac¡iei. de ¿tergerea a tot ce este diferit.acord cu cele douåsprezece limite care må determinå în concrete¡ea lor. Ar fi nevoie de o uria¿å îmbrå¡i¿are. dar acest acord se înso¡e¿te cu opreli¿tea absolutå ca acela¿i drept så ¿i-l asume ¿i altul. tind så devinå exclusive. trebuie så ajung. Dispre¡ul nemårturisit al contemporanilor fa¡å de oamenii altor vremi („sårmanii oameni din Evul Mediu!“). exaltarea în fa¡a peisajului autohton – vin toate din identificarea spontanå cu sistemul meu de limite. de topirea tuturor hotarelor pe o cale afectivå. pe cînd în hotarul primit. Identitatea (OM) ¿i diferen¡a (cele douåsprezece determina¡ii) nu stau niciodatå în cumpånå. contrarierea pe care o provoacå în noi obiceiurile altei na¡ii. Logica propriei mele clase tinde så devinå universalå. må aflu instalat din capul locului fårå nici un efort. care are de partea lui vigoarea concretului. La calitatea de om. dupå ce parcurg – mijlocit ¿i ra¡ional – calea dificilå a transferului ¿i analogiei. Pentru cå acest sistem capteazå tot ce e particular în noi. pentru ca elementele fondului intim-stråin så-¿i piardå for¡a negativå. zeii mei se cuvine så devinå ai tuturor. forma min¡ii. ba chiar ¿i a capului cu care gîndesc. eu nu må mai pot identifica cu calitatea integratoare de om. („Cum e cu putin¡å så fii persan?“ – „Cum e cu putin¡å så fii francez?“) Existå o superioritate prosteascå pe care ¡i-o då limita proprie ¿i care face ca evaluarea oricårei alte limite så se mi¿te între condescenden¡å ¿i adversitate. logica na¡iei mele la fel. Existå de aceea în mod latent un terorism al limitei proprii. Orice mare conflict are la bazå dificultatea de a accede la abstrac¡ia „om“ ¿i de a ståpîni exaltarea diferen¡elor care mi-au fost conferite ¿i cu care må identific în chip spontan ¿i ira¡ional. Doar democra¡ia în fa¡a mor¡ii ¿i a lui Dumnezeu (acest punct suprem de anulare a diferen¡elor) îmi aduce aminte de hotarul finitudinii ¿i al faptului .

o transformå în libertate gravita¡ionalå? Libertatea ca alegere nu se poate exersa decît în måsura în care se bazeazå pe con¿tiin¡a existen¡ei unor posibilitå¡i variate. dar decid instituind o limitå dinlåuntrul . nu este îngråditå numai de setul predeterminat al limitelor fondului intim-stråin.. este limita pe care mi-o dau în chip liber (e hotarul care rezultå din hotårîrea mea). în constela¡ia elementelor fondului intim-stråin. alegînd. care este premisa putin¡ei de a alege ¿i condi¡ia ei. Eu decid. Aceastå profesiune. ci doar îngråditå de celelalte limite care alcåtuiesc fondul intim-stråin. Libertatea este putin¡a de a alege între mai multe posibilitå¡i ale mele. pe care orgoliul închiderii în determina¡iile mele må face la tot pasul så îl dau uitårii. ci ¿i de setul finit al posibilitå¡ilor între care aleg. Libertatea. libertatea? Am våzut cå libertatea este singura dintre limitele primite (ea mi-a fost conferitå ¿i vine. ¿i el constituie în sine însu¿i o limitå.. a cåror realizare depinde numai de mine – pe con¿tiin¡a existen¡ei posibilitå¡ilor mele. ca libertate gravita¡ionalå.de a fi om. pentru a putea alege. de dinaintea alegerii mele) în virtutea cåreia pot alege ¿i prin care. Dar ce loc ocupå.. eu trebuie så trec mai întîi în revistå posibilitå¡ile dintre care pot alege. ca ¿i celelalte limite. este limita pe care o implicå libertatea gravita¡ionalå ¿i care o înso¡e¿te prin înså¿i esen¡a ei. hotåråsc. pot la rîndul meu så institui limite. Numai cå libertatea ca facultate a alegerii nu se poate exersa „liber“. aleg – deci sînt liber –. Profesiunea asupra cåreia må opresc este una dintre profesiunile inventariabile care îmi stau la îndemînå. odatå aleaså. fåcînd-o så depindå de. dar este o limitå pe care mi-o dau dintr-un numår limitat de posibilitå¡i. Inventarul posibilitå¡ilor. pentru cå inventarul posibilitå¡ilor înlåuntrul cårora alegerea se poate exersa este în mod fatal finit (infinitul nu e inventariabil). Ceea ce înseamnå cå. Sînt acestea singurele limite care îngrådesc – ¿i totodatå fac cu putin¡å – exerci¡iul libertå¡ii ¿i care.

pe limba mea etc. alte peisaje. poate deveni obiect al unei decizii: råmîn în centrarea ini¡ialå – dar de astå datå ea devine o centrare aleaså (¿i nu doar conferitå) – sau o repudiez. pe care de astå datå eu le-am ales. alte semin¡ii. reevaluat ¿i. pe na¡iunea mea. ea devine inventariabilå. trecutå sau viitoare. Din acest moment centrarea mea se relativizeazå. în final. cea de-a doua fa¡å gravita¡ionalå a libertå¡ii. pe de altå parte în propriile sale limite de alegere. Am våzut cå libertatea se poate întoarce asupra acestor elemente ¿i le poate considera ¿i reconsidera. Descentrarea poate fi urmatå în acest caz de o re-centrare. prin cuvintele graiului meu sau prin zeii religiei mele. pe altå religie ¿i pe alt nume. prin satul meu. Ceea ce survine în urma con¿tientizårii diversitå¡ii centrårilor este o descentrare. Libertatea se exerseazå ca libertate pe de-o parte prinså în cele douåsprezece determina¡ii. pe o religie ¿i pe un nume. un alt nume. ba chiar – refuzînd calitatea de contemporan – refugiul în altå epocå. alte obiceiuri. „Limita inventarului“ – cîmpul finit de posibilitå¡i în care se mi¿cå alegerea mea – este. numårabilå în rînd cu celelalte centråri existente. Apoi descopår cå existå alte sate. de pildå. dar pe altå limbå. prin masculinitatea mea.unui set (limitat) de limite eligibile. . un alt trib. Recentrarea este o ajustare a elementelor fondului intim-stråin. În primå instan¡å eu descopår cå sînt centrat (fixat) pe cele douåsprezece determina¡ii ale fondului intim-stråin: sînt centrat pe sexul meu. alte limbi. alegînd o altå limbå. Aceastå descentrare îmi deschide dintr-o datå cîmpul alegerii ¿i ceea ce mi-a fost dat poate fi comparat. Eu råmîn så fiu centrat pe o limbå. alte altare ¿i cå prin toate acestea trece de asemenea o „axå a lumii“. alåturi de limita elementelor fondului intim-stråin. Sînt „centrat“ în måsura în care consider cå axa lumii trece. Numai cå aceastå limitare a libertå¡ii în cîmpul alegerii este compensatå de redeschiderea libertå¡ii în spa¡iul îngrådirilor ini¡iale pe care le marcheazå elementele fondului intim-stråin.

ele sînt egal îndreptå¡ite. Recentrarea opereazå astfel o deplasare de surså: limba. Descentrarea nu înseamnå pierderea centrårii. locul etc. Sursa fanatismului poate fi deopotrivå recentrarea: de vreme ce am intervenit acolo unde se alesese pentru mine ¿i am rectificat. zeii. prin re-alegerea mea. . ci rea¿ezarea în sistemul de limite primite cu un spor de toleran¡å fa¡å de celelalte centråri ¿i cu gîndul cå propria ta centrare nu e pînå la urmå decît rodul unui hazard („s-ar fi putut ¿i altfel“). ci î¿i au originea în decizia eului meu. tribul. nu mai provin dintr-o surså anonimå. ¿i så dovedesc celorlal¡i. cå ceea ce am ales este mai bun decît ceea ce se alesese pentru mine. Fanatismul recentrårii vine så înåbu¿e în mine orice urmå de regret sau de îndoialå cu privire la incizia pe care am fåcut-o în perimetrul fondului intim-stråin. De aceea voi fi habotnic cu noii zei la care eu am ales så må închin ¿i voi folosi cu sporitå îngrijire limba în care eu am ales så vorbesc ¿i så scriu. Sursa fanatismului este centrarea care nu a fost confruntatå cu alte zåri ale lumii. Tocmai aceastå deplasare de surså trebuie confirmatå în fanatismul recentrårii: eu trebuie så-mi dovedesc. conturul inaugural al eului meu. pe scurt centrarea cåreia descentrarea îi este refuzatå. de aceea. eu iubesc cu o pasiune sporitå rezultatul acestui gest categoric ca dovadå tardivå a libertå¡ii mele. Eu nu pot ajunge astfel la gîndul generos cå în cîntarul mare al lumii toate concretizårile elementelor fondului intim-stråin atîrnå la fel ¿i cå. care nu se poate relativiza.OBSERVAºIE. care nu ajunge la compara¡ie. Recentrarea este fapta orgolioaså a eului care a realizat un transplant de libertate în spa¡iul predeterminårii: ceea ce provine de dinaintea alegerii proprii suferå o redefinire în spa¡iul deciziei mele.

DESPRE HOTAR ªI HOTÅRÎRE

Ceva este în måsura în care are hotare. Actul hotårîrii este actul ontologic suprem. Se poate desigur imagina o lume a indistinc¡iei, a informului sau a inconstan¡ei, o lume în care totul se preschimbå înainte de a apuca så fie. Despre o asemenea lume a nea¿ezårii s-ar putea spune cå este, fårå ca propriu-zis ea så ¿i fie. O lume de magme, de lichide, de aburi, de substan¡e moi, de curgeri – pe scurt, o lume indeciså, nedeslu¿itå, în care nu a apårut nici un hotar, este mai degrabå o lume a prefiin¡ei. O lume în care „ceva“ nu poate fi distins de „altceva“, în care nu existå nici o formå fermå, în care deci nimic stabil nu existå, o lume nicicum închegatå, fårå så fie o lume a nefiin¡ei, nu este încå una a fiin¡ei. Apari¡ia hotarului într-o astfel de lume echivaleazå cu actul de na¿tere al fiin¡ei. Abia o datå cu apari¡ia lui se poate vorbi de cele ce sînt: de ape, påmînturi, ceruri, planete, de plante, animale ¿i oameni – de „lucruri“. Un lucru este, în mod absolut, cîtå vreme persistå în hotarul lui, ¿i el înceteazå så fie o datå cu destråmarea acestuia. Un lucru este prin identitatea pe care i-o conferå propriul hotar: cåci datoritå acestuia el este acest lucru inconfundabil, ¿i nu un altul. El are acum o formå care îi apar¡ine doar lui ¿i el este în virtutea acestei forme chiar. Dacå s-ar putea imagina o lume de forme neschimbåtoare ¿i incoruptibile, atunci aceastå lume ar echivala cu o regiune a fiin¡ei absolute ¿i eterne. Aici lucrurile ar råmîne identice cu ele însele, în virtutea hotarului care le determinå ¿i care nu se ¿terge niciodatå; o lume de alcåtuiri indestructibile. Dar noi nu cunoa¿tem o asemenea lume.ÊPentru noi, care la rîndul nostru sîntem în propriile noastre hotare de fiin¡e finite, faptul de a fi se rezumå la toate cele cîte apucå så fie o vreme, adicå så aibå o vreme

propriul lor hotar. Ceea ce se perpetueazå este tiparul în care aceste hotare se nasc. Tiparul – prototipul, modelul, arhetipul – reprezintå eternitatea invizibilå a hotarelor trecåtoare. O specie este cîtå vreme tiparul ei se distribuie ¿i revine în hotarele fiecårui exemplar al speciei. Tiparul reprezintå garan¡ia perpetuårii hotarului în exemplare multiple. El este un principiu de economie al fiin¡ei; datoritå lui, fiin¡a devine numårabilå. Faptul de a fi este infinit la nivelul reiterårii exemplarelor în cadrul speciilor, dar este finit la nivelul speciilor înse¿i. Cu alte cuvinte, el este finit din perspectiva tiparului (regnurile fiin¡ei sînt limitate ca numår), dar este infinit din perspectiva indivizilor care, la nivelul hotarelor ce le sînt proprii, multiplicå indefinit tiparul. Nu putem spune ce anume este în mai mare måsurå: tiparul care se reitereazå în fiecare exemplar, ori hotarul fiecårui lucru în virtutea cåruia tiparul se afirmå încå o datå; pentru cå, în fiecare lucru, noi sesizåm simultan hotarul ¿i tiparul lui, varietatea lui distinctå ¿i uniformitatea ¿i indistinc¡ia lui. Pe de-o parte sîntem înclina¡i så vedem excelen¡a fiin¡ei în ceea ce este inconfundabil ¿i neînlocuibil, deci în principiul individualului. În acest caz, unicitatea pe care o presupune hotarul intrå în opozi¡ie cu serialitatea tiparului, ceva fiind în mai mare måsurå tocmai pentru cå a reu¿it så iaså din repeti¡ie. Pe de altå parte, serialitatea tiparului func¡ioneazå ca simulacru al eternitå¡ii ¿i ne familiarizeazå cu ideea de constan¡å a fiin¡ei. Dar deosebirea dintre tipar ¿i hotar este în primå instan¡å lipsitå de însemnåtate pentru ceea ce urmårim aici; ea introduce doar problema unei extensii temporale, fårå så modifice faptul cå ceva este numai în måsura în care suferå un proces de contragere ¿i limitare. Ceea ce intereseazå este doar faptul limitårii ca atare prin raport cu cel de a fi, ¿i nu eternitatea sau caracterul trecåtor al acestui fapt. Faptul cå un lucru prinde contur o clipå, o vreme sau un timp nedefinit apare drept accidental în raport cu apari¡ia conturului însu¿i.

Cum anume apare acest hotar, dacå el este indus de cineva, de ceva sau de nimeni, dacå el este dat „din afarå“, dacå este rezultatul unei geometrii divine care desparte apele, påmîntul ¿i cerul sau dacå, dimpotrivå, este rezultatul unui proces subtil, în care hotarul pare cå „se då“ singur – este un lucru la care, în fond, nu se poate råspunde. Oricum, hotarul este dat sau primit, indiferent dacå el este efectul unei ra¡ionalitå¡i „oarbe“ sau proiec¡ia liberå a unui spirit divin. Orice lucru este „hotårît“ de la bun început, în måsura în care el a primit hotarul care-l constituie ¿i în virtutea cåruia el este ceea ce este. Tocmai pentru cå au primit hotare, pentru cå nimic nu mai e de clintit în starea lor, pentru cå totul este fest, ferm ¿i nemodificabil – „lucrurile sînt hotårîte“. Ele sînt hotårîte „din eternitate“ ¿i „de la începutul lumii“; ele sînt hotårîte „o datå pentru totdeauna“. În måsura în care este un „lucru“, omul este, la rîndul lui, „hotårît“. El a primit, am våzut, hotare: el este, el este finit, el este con¿tient de faptul cå este, el apar¡ine unui sex, unei rase, unei epoci etc. El este totodatå liber. ªi pentru cå este liber, pentru cå libertatea este hotarul pe care el nu-l împarte cu nici un alt „lucru“ sau care îl desparte de toate celelalte „lucruri“, el este singurul „lucru“ care este altceva decît un lucru. El este lucrul care la rîndul lui, pe lîngå hotarele primite, poate da ¿i î¿i poate da hotare. El este singurul dintre lucruri care poate hotårî. În cazul lui, „a fi hotårît“ are pentru prima oarå un dublu sens: pe de-o parte, am primit hotare din afara mea; pe de alta, am primit hotare din interior, mi-am dat hotare, m-am hotårît ¿i sînt hotårît. Faptul cå noi nu sîntem „o datå pentru totdeauna“, faptul cå sîntem în nesfîr¿ite feluri, imprevizibile, uimitoare, contradictorii, provine din varietatea felurilor în care ne putem ¿i putem hotårî, în care ne putem ¿i putem da singuri hotare. Dacå hotarul este cel care då identitate unui lucru, atunci noi ne definim neîncetat prin felul în care, hotårîndu-ne ¿i hotårînd, ne dåm ¿i dåm de fiecare datå hotare. Despre un om nu se poate spune ce este decît dupå

Desigur. între un „de mai înainte“ ¿i un „mai apoi“. Fiin¡å a hotårîrii. Ca modalitate de creatio continua. Hotårîrea este trecerea hotarului în registrul libertå¡ii. diversificînd-o în chiar clipa în care ea pårea cå se închide o datå cu omul. sau societatea au hotårît. Dar este rîndul meu apoi så hotåråsc. „punerea“ lui – ca expresie a con¿tiin¡ei voluntare ¿i libere. Dar în felul acesta el nu este încå în întregime. spectacolul omenirii ca istorie a destinelor produce diversitatea infinitå în spatele identitå¡ii aparente. nelibertatea hotarelor mele. cînd suma reu¿itelor ¿i e¿ecurilor sale poate fi fåcutå. omul este singura fiin¡å care iese din jocul repeti¡iei ¿i care înceteazå så reproducå. Pentru cå este acel „lucru“ care. Cåci suita hotårîrilor ce alcåtuie¿te un destin este o construc¡ie originalå care asigurå posibilitatea crea¡iei infinite. el urmînd abia så devinå ceea ce va fi. unde în spatele aparentei diversitå¡i domne¿te serialitatea ca monotonie infinitå a tiparului. omul este „de mai înainte“. Fiecare destin este o explozie de noutate care. problema hotarului se transformå în problemå a hotårîrii. este „pre-determinat“. hotårît fiind prin libertate. cu libertatea lor. ea singurå. împlinite ¿i neîmplinite. cînd va fi mai mult decît predeterminarea sa. faptul cå acest „mai apoi“ îi apar¡ine ¿i este hotarul adåugat prin hotårîrea sa – creeazå originalitatea fiin¡ei lui ¿i conferå însu¿i faptului de a fi o originalitate în genere. ei m-au hotårît „de dinaintea mea“. hotarele hotårîrilor mele. alte hotare. cu libertatea care mi-a fost hotårîtå. Dumnezeu sau natura. el este voraus-bestimmt. la nivelul hotarului såu. Faptul cå fiin¡a lui este scindatå. „hotårît de mai înainte“. La nivelul con¿tiin¡ei. prin fiecare individ. în måsura în care a primit deja hotare. tiparul. spa¡iul hotårîrii devine unul al surprizei ¿i prilej al uimirii nesfîr¿ite. ba chiar el este în felul acesta doar propria lui premiså. echivaleazå cu survenirea unei specii în istoria generalå a vie¡ii. Fa¡å de istoria vie¡ii speciilor. omul se define¿te printr-un hotar care nu poate fi înseriat ¿i .ce el a fost. la capåtul tuturor hotårîrilor sale. deci a actului de a da ¿i a pune hotare. poate la rîndul lui så hotårascå.

se poate raporta fie la mine. Sîntem mereu înaintea noastrå.care nu se mai distribuie în exemplarele speciei. mereu în fa¡a noastrå. care ne scoate din noi. modularea lui la nivelul libertå¡ii. în hotarul rîvnit. orice depå¿ire a limitei este o depå¿ire a noastrå cåtre noi. luåm ¿i dåm forme prin lumea nesfîr¿itå de proiecte din care se alcåtuie¿te via¡a noastrå. hotårîrea implicå crearea permanentå a hotarului. în acest fascicul care ne precede. cerîndu-ne så-i parcurgem spa¡iul de luminå. hotårîm ¿i ne låsåm hotårî¡i. Cu fiecare proiect ¿i cu fiecare act. 4) a hotårî în privin¡a multora. sîntem în pasul plånuit. dorin¡ei. 3) a hotårî în privin¡a cuiva. Pentru cå nu sîntem niciodatå în odihnå. Tråim în raza voin¡ei. Orice hotårîre. este succesiva noastrå de-finire. prin¿i în cursa fårå sfîr¿it a secven¡elor „de depå¿it–de atins“. libertå¡ii. pentru cå sîntem mereu în proiect. împrå¿tiem în jurul nostru hotare. De aceea. în forma visatå. sîntem mereu în alt loc decît în cel în care ne aflåm. se pot distinge urmåtoarele moduri ale hotårîrii: 1) a hotårî în privin¡a ta (= a te hotårî). Sîntem aceastå identitate mobilå. Ne modelåm pe noi ¿i ceea ce este diferit de noi. orice instituire de hotare este o preluare în proiect. fie la ceva din afara mea. omul råmîne o fiin¡å a unicitå¡ii. hotårîrii. sîntem fårå încetare prelua¡i în proiect. Proiectul este expresia plasticitå¡ii hotarului care ne define¿te succesiv înlåuntrul destinului nostru de fiin¡e con¿tiente finite. Tråim în acest månunchi de raze. Dar acest fel al nostru de a fi presupune faptul de a ne afla în permanen¡å dincolo de noi. . de o plasticitate a hotarului. se poate vorbi. În måsura în care. Sîntem fiin¡a indefinitå care se define¿te liber în raza nea¿ezårii sale. Dupå cum „a hotårî“. 2) a hotårî în privin¡a unui lucru. Ne hotårîm. ca „fapt de a da hotare“. Sîntem mereu în fa¡a urmåtorului hotar de atins. Pentru cå acum hotarul nu mai poate fi redus la tipar. Hotarul e mereu de atins ¿i noi ie¿im din noi. acum pentru prima oarå. în toate aceste cazuri. depå¿indu-ne cåtre un nou hotar.

îl descopår deopotrivå în ratare ¿i în bovarism. „celålalt“ este implicat în auto-definirea mea ¿i. în libertatea hotårîrii mele. se define¿te. Frica traseazå hotarele predeterminårii noastre. Må preiau în proiect. am acum nevoie de hotarele „celuilalt“. îmi dau hotare. astfel. Celålalt. în fa¡a hotarelor propuse ¿i neatinse. Puterea ca preluare în proiect începe de la eul propriu. Dar pentru cå hotårîrea poate så fie ¿i hotårîre în privin¡a altuia. orice preluare în proiect poate så fie o ie¿ire din grani¡ele proprii. må hotåråsc ¿i sînt la nivelul liberei mele instituiri. Acum. Sîntem. Acest „eu“ gol. så începem så fim. în ele nu ne påstråm decît fiin¡a primitå. neputincios. este prima zvîcnire a libertå¡ii. Cel ce råmîne în fricå se regåse¿te între hotarele pe care nu el ¿i le-a dat. Pentru a-mi da hotare. ca atare. în cadrul proiectului meu. Acest „eu“ gol. îl descopår apoi în lene. În fricå. în måsura în care reprezintå prima înfrîngere a fricii ¿i prima ie¿ire din hotarul primit al imobilitå¡ii sale. må supun hotårîrii mele. poate så fie o depå¿ire de hotar spre hotarele altuia. care råmîne. Dar cine sînt „eu“. primul simulacru de proiect ¿i de preluare de sine în proiect. la rîndul lui. î¿i prime¿te hotare prin preluarea lui în hotarele acestui proiect. acela pe care îl preiau în proiect ¿i care precede orice preluare în proiect? Acest „eu“ gol. care premerge oricårui proiect ¿i care se refuzå oricårei preluåri în proiect. îl descopår în fricå. se laså în chip liber preluat . el este preluat în proiectul meu. ¿i atunci cu acceptarea supunerii lui. în fricå. cu libertatea lui sau cu nåzuin¡a lui de libertate. primul hotar propus ¿i atins. fiin¡a mea se „reculege“ între hotarele primite. al instituirii de hotare. care apare la capåtul oricårei neizbutite preluåri în proiect. fårå ca. Primul pas pe care îl face copilul. Celålalt recunoa¿te autoritatea hotårîrii mele. Din punctul de vedere al libertå¡ii. care premerge oricårui proiect ¿i pe care abia urmeazå så-l preiau în proiect. Supunerea eului la proiectul propriu este prima formå a puterii. omene¿te. eu må descopår în goliciunea mea de exemplar al speciei.Esen¡a preluårii în proiect este puterea. el este încå nimic.

în care preluarea în proiect se face prin hotare ¿i hotårîri impuse. Ea poate så exprime fie îmbrå¡i¿area tandrå ¿i convingåtoare a unei puteri reale. în afara celui ce preia. Uniforma este emblema vastitå¡ii hotarului ¿i a absen¡ei hotarului propriu. Vastitatea proiectului ¿i a preluårii în proiect poate så meargå de la un „altul“ simplu. el nu mai este.¿i hotårît de ea ¿i î¿i prime¿te sau î¿i spore¿te astfel libertatea prin aceastå prealabilå supunere. . pentru cå în joc sînt hotarele lucrurilor. Ea poate ac¡iona ca limitå acceptatå sau ca limitå impuså. devine în întregime plåsmuirea celui ce preia – în care. cel preluat pierde hotarele proprii. În spa¡iul uman. Cel care hotårå¿te pentru mul¡i poate transforma hotårîrea sa în tipar ¿i uni-formå. proiectul care îi preia în sine pe to¡i poate tot atît de bine så-i înfiin¡eze sau så-i ucidå pe to¡i. ea poate defini. De aceea. care-l cuprinde pe el ¿i pe al¡ii deopotrivå. nerecunoscîndu-se. pentru cå în orice hotårîre se joacå destinul de fiin¡å al cuiva. În låcomia vastitå¡ii sale. o putere pervertitå. tiparul nu poate så reaparå decît prin existen¡a unui proiect devastator al uniformizårii. pînå la „mul¡i“ ¿i pînå la omenirea toatå. El a devenit pur ¿i simplu nimeni. fie un delir al puterii. uniformiza ¿i desfiin¡a. Preluarea silnicå în proiect se soldeazå cu reapari¡ia tiparului. Dobîndind hotare impuse. Proiectul care îi preia în el pe to¡i poate så sfîr¿eascå astfel prin a nu prelua de fapt pe nimeni. Vedem deci cum în esen¡a oricårei hotårîri rezidå aceastå ambiguitate a preluårii în proiect. nu se mai recunoa¿te ¿i nu se mai define¿te în aceastå preluare silnicå. Nimeni. cå el se define¿te printr-un hotar mai vast. spori ¿i împlini sau poate mutila. Uniforma anun¡å cå acela care o poartå a renun¡at la voin¡a ¿i hotårîrea sa. Cåci orice hotårîre în privin¡a a ceva sau a cuiva poate så se manifeste ca o cuprindere care îmbrå¡i¿eazå ¿i spore¿te sau ca una care înghite anihilînd. în supradimensionarea hotarelor sale pînå la scara unui eu colosal.

.ale mele sau ale celuilalt. orice hotårîre se na¿te în raza råspunderii ¿i a vinii.

e noapte. altunde. Hotårîndu-må astfel. dar tot noaptea. Frica aceasta se na¿te nu din iminen¡a primejdiei. experimentat ¿i verificat ca atare de al¡ii. îmi schimbå cursul vie¡ii. må amenin¡å. tot într-un sat. îmi primejduie¿te înså¿i via¡a. de tot ce poate aduce ea. Nu ¿tiu exact de ce anume îmi e fricå. ci una în care am certitudinea deznodåmîntului nefast. Nu este o hotårîre prin care doar risc. de spectrele în care nu cred. din întîmplårile adevårate. de tot ce må poate surprinde ¿i amenin¡a: de un cîine. råul care poate lua o întruchipare sau alta din multele întruchipåri pe care le poate lua råul. ªi dominîndu-må. Înså¿i noaptea. ci doar proiec¡ia ei må înspåimîntå ¿i må dominå. ea må dominå de dinaintea mea ¿i din adîncul meu. Nu primejdia realå. În noapte e posibilul primejdiei. de un råufåcåtor. Ele se pot repeta de astå datå aici. Primejdia care må . casa mea se aflå la marginea satului. ne¿tiut ca atare. Îmi e fricå de mai multe lucruri deodatå. lîngå cimitir. în egalå måsurå. Aceastå hotårîre îmi tulburå lini¿tea. Îmi este fricå de necunoscutul nop¡ii. de un fulger. Fiind instinctualå. Am luat o hotårîre. cu mine. se pot întîmpla. e furtunå.LIBERTATEA CA PRELUARE ÎN PROIECT A hotårî în privin¡a sa (a se hotårî) Frica ¿i libertatea Îmi este fricå så ies afarå. ¿tiut. ªi nu-mi pot ståpîni frica aceasta care se ridicå în mine orice a¿ face ¿i orice a¿ gîndi. petrecute altcîndva. dar care ies din adîncul meu fårå voia mea. care toate. Le ¿tiu din pove¿tile copilåriei. nimic bun nu må poate a¿tepta. cu necunoscutul ei. Nu le pot ståpîni. råul diversificat. eu nu sînt liber. ci din posibilul ei.

frica aceasta pe care mi-o asum laolaltå cu efectul hotårîrii mele. Spre deosebire de frica cealaltå. Pentru cå face parte din economia hotårîrii primejdioase ¿i a curajului. hotårîndu-må. Cåci a avea curaj înseamnå a ¿ti ce este frica – ¿i a te hotårî. ea devine fricå liberå. iar cel care nu cunoa¿te frica nu cunoa¿te. desfå¿uratå. M-am expus primejdiei cu bunå ¿tiin¡å. Frica autenticå este un instinct negociabil la nivelul libertå¡ii. ea este înscriså de la bun început în înså¿i hotårîrea mea. Fåcînd astfel îmi este totodatå fricå. fricå dramaticå. frica aceasta care înso¡e¿te a¿teptarea deznodåmîntului implacabil pe care. Ea este a¿teptarea înfriguratå a desåvîr¿irii acestui scenariu. Dar frica aceasta. ci al ignorårii primejdiei. dînd dovadå de curaj. omene¿te. Ea s-a desprins din gestul meu ¿i face parte din scenariul hotårîrii mele. Doar cel care s-a hotårît ¿tie ce este. curajul. în mod esen¡ial. care este o componentå a curajului. mi-am asumat-o. se na¿te în mine frica. frica. „A nu ¿ti ce este frica“ nu e un semn al prezen¡ei curajului. am fåcut-o så se nascå ¿i må duc în întîmpinarea ei. într-un cutremur sau într-un atac la drumul mare. ¿tiutå. curaj. a¿teptatå. lîngå un cimitir. pentru cå se na¿te o datå cu ele. eu l-am provocat – este altceva decît frica resim¡itå noaptea. frica aceasta a intrat în ordinea libertå¡ii ¿i este frica autentic umanå. Frica aceasta nu må surprinde. care nu a påråsit sfera instinctului ¿i pe care o împårtå¿esc cu tot ce este animal.amenin¡å acum este la fel de concretå ca aceea pe care o tråiesc într-o avalan¿å. Hotårîrea mea este avalan¿a. Ea este acompaniamentul necesar al oricårei hotårîri luate în „spaimå ¿i cutremur“. Fåcînd astfel sînt curajos. Frica liberå este fricå învinså ¿i de aceea. Din clipa în care. am riscat sau m-am expus unei primejdii implacabile. . Numai cå de data aceasta eu sînt cel care o provoacå. m-am hotårît. care s-a nåscut din libertatea hotårîrii mele. deopotrivå. cutremurul. atacul la drumul mare. într-o pådure sau la marginea satului. ea este prevåzutå.

pentru eul lui ireductibil. Nici o parte din mine nu råmîne. ªtiu cå sînt. Cel curajos este cel cåruia. ¿i astfel. se dezvåluie în întregime în fricå. fiin¡a mea strînså. în afara mea. mai mult decît oriunde. îmi dovedesc sau fac dovada faptului cå ceva (în numele cåruia o înving) este mai puternic decît condi¡ionarea mea. omene¿te. de însu¿i faptul de a fi în nemijlocirea lui. în fricå sînt cel mai neliber. Curajul este mersul prin fricå înspre faptul de a fi liber: ceva este mai important decît faptul de a fi. ªi în aceastå amenin¡are esen¡ialå a fiin¡ei mele aflu cît de mare este povara lui „a fi“ ¿i cît de pu¡in liber sînt. A¿teptînd deznodåmîntul pe care hotårîrea mea l-a proiectat. A må hotårî ¿tiind ce este frica înseamnå a putea så-mi pun în discu¡ie eul meu. cu însu¿i faptul de a fi. El învinge în el grija instinctivå pentru limita lui. De-abia acum. fiindu-mi fricå. tocmai pentru cå atîrn de faptul de a fi.Pe måsurå ce frica se desfå¿oarå ¿i cre¿te în desfå¿urarea ei. desprinså. în spa¡iul faptei ¿i al primejdiei. Povara lui „sînt“. ¿i acest „ceva“ este înså¿i libertatea ca fel al meu adevårat de a fi. cå eu sînt în altå parte decît în limitele condi¡ionårii mele. sensul lui adînc gravita¡ional. Totul este retras aici. concentrat. coerent. compact. nu sînt. în fricå eu sînt. sînt amenin¡at så nu mai fiu. frica îi traseazå ¿i îi måsoarå acesteia teritoriul. toatå fiin¡a mea se adunå în fricå. prin fricå. în propriul ei contur. Pentru cå sînt confruntat cu suprema mea condi¡ionare. De aceea frica deschide totodatå cåtre forma cea mai înaltå a libertå¡ii: doar în måsura în care ea apare ¿i o înving. dupå ce s-a proiectat în afarå. În fricå îmi negociez fiin¡a. Înså¿i aceastå a¿teptare înfriguratå determinå strîngerea mea în mine. În timp ce må adunå între hotarele fiin¡ei mele. dar nu sînt liber. pentru cå. cå eu sînt liber fa¡å de suprema mea condi¡ionare. aflu cît de mult sînt. merge înainte. fiindu-i fricå. În fricå sînt. De aceea. eu må adun în mine. o pierd ca fiin¡å pur ¿i simplu. El se învinge pe el. ªi tocmai . ca så o pot cî¿tiga ca fiin¡å liberå. Frica este punctul de supremå concentra¡ie a fiin¡ei mele dinaintea deznodåmîntului nefast. în aceastå contrac¡ie de fiin¡å.

Fiind condi¡ionat astfel. så arate cå este condi¡ionare a necondi¡ionårii. mai precis. frica devine un instinct negociabil la nivelul libertå¡ii. ea trebuie så facå dovada unicitå¡ii sale. så iaså din condi¡ia posibilitå¡ii ¿i så devinå realå. omul nu este liber „de la naturå“. a¿a cum celelalte condi¡ionåri se manifestå în chip spontan drept condi¡ionåri. så se manifeste. desigur. o cheamå pe aceasta cerîndu-i så o înfrîngå. De-abia cînd e cuceritå ¿i devine realå libertatea este afirmare a necondi¡ionårii mele. Frica e cea care cheamå astfel libertatea. ea nu are defel realitate. Ea poate foarte bine så nu se manifeste. Frica traseazå conturul acestei condi¡ionåri ¿i indicå libertå¡ii termenul prin opozi¡ie cu care ea trebuie så se afirme. libertatea este condi¡ionarea care nu are acela¿i grad de realitate cu faptul de a fi. Ea nu este o condi¡ionare care se manifestå în chip spontan ca necondi¡ionare. În acest sens. ca libertate realå ea trebuind mai întîi så fie cuceritå. libertatea este în el simplå posibilitate. eu sînt. cu finitudinea mea. Dar cucerirea libertå¡ii se face în dialog cu frica. ca posibilitate a necondi¡ionårii. ca realitate a condi¡ionårii. Abia prin aceastå înfrîngere . Dimpotrivå. Pe de altå parte. cu con¿tiin¡a lui. În fricå survine deci o confruntare decisivå: între ceea ce este condi¡ionat în mine ¿i necondi¡ionarea mea. pentru cå în fricå råzbate în mod nemijlocit suprema noastrå condi¡ionare ca fapt de a fi. Printre condi¡ionårile din mijlocul cårora se manifestå. în primå instan¡å. de con¿tiin¡a acestui fapt. libertatea este condi¡ionarea care må face så-mi ob¡in necondi¡ionarea. de finitudinea mea. condi¡ionat ¿i de libertatea mea.pentru cå hotårîrea ¿i curajul pot cî¿tiga în fa¡a acestei griji. dialogul cu frica este dialogul libertå¡ii mele poten¡iale cu determinarea mea. Dar spre deosebire de celelalte condi¡ionåri. Ea. În chip real ¿i ferm eu sînt mai întîi condi¡ionat: de faptul de a fi. ea este condi¡ionarea care se exerseazå ca necondi¡ionare. Pentru cå în fricå se adunå întreaga noastrå condi¡ionare sau.

Iatå de ce moartea poate så devinå suprema ipostazå a fiin¡ei. ci alt mod de a fi. for¡a ei se destramå ¿i ea poate fi acum învinså. a celui care îmi provoacå frica. Este nevoie de „celålalt“ pentru ca frica så ia na¿tere ¿i este nevoie apoi de . Dar nu fiecare dintre noi poate da curs acestei chemåri. încearcå så-i dea curs. Ea este protejatå din chiar temeiul fiin¡ei noastre. dar nu poate înfrînge suprema condi¡ionare a faptului de a fi care se manifestå în fricå. Libertatea este gradul sporit de fiin¡å care face cu putin¡å înfrîngerea fricii. Sîntem atît de prin¿i în faptul de a fi. condi¡ionarea purului fapt de a fi î¿i pierde acum puterea asupra lui. încît frica ce se na¿te în umbra lui este mereu temeinic protejatå. Cel care poate ajunge la condi¡ionarea libertå¡ii ca formå supremå de necondi¡ionare este eroul. „A fi liber“ devine mai puternic decît faptul de a fi ¿i dovada acestei puteri se face. chiar dacå se întîmplå ca acesta så fie dobîndit prin moarte. Dar frica – ¿i deopotrivå frica învinså – este un concept de rela¡ie. Frica este atunci instalatå în noi ca victorie tåcutå a tuturor condi¡ionårilor noastre. la limitå. Parte dintre noi nici nu o aude ¿i nici nu ¿tie cå ea existå. Alegerea nimicului în locul fiin¡ei se face nu de dragul nimicului.necondi¡ionatul fiin¡ei umane iese la suprafa¡å. ci al unei alte calitå¡i a fiin¡ei: aleg så nu mai fiu. Cåci frica are de partea ei cel mai puternic aliat: faptul de a fi. devine real ¿i afirmå libertatea drept condi¡ie a fiin¡ei umane. prin moarte. Pentru cå ¿antajul faptului de a fi nu mai func¡ioneazå în cazul lui ¿i pentru cå frica î¿i pierde astfel temeiul. pentru cå poate reintegra nimicul. De asemenea. pentru a fi cu adevårat. Eroul nu opune fiin¡ei nimicul. În fricå eu atîrn de fiin¡a „celuilalt“. Pentru cå el este pregåtit de moarte. De aceea faptului de a fi trebuie så i se opunå un grad sporit de fiin¡å pentru a înfrînge frica. parte dintre noi aude aceastå chemare. Astfel încît sînt foarte pu¡ini cei care pot coborî pînå la acest temei pentru a råspunde provocårii fricii.

Spectacolul fricii mele îl face pe „celålalt“ så fie neclintit în fiin¡a lui ¿i sigur de sine.„celålalt“ pentru ca. „Frica celuilalt“ este cu atît mai mare cu cît cel care a învins frica vine în fa¡a celuilalt „cu mîinile goale“. El este neînarmat ¿i for¡a lui rezidå doar în ceea ce el are gata de moarte în el. care provoacå ¿i între¡ine teroarea. el este doar cel care-o provoacå. În primå instan¡å se pare cå „celålalt“ nu cunoa¿te frica. „celålalt“ råmîne puternic: puterea lui se înal¡å pe frica mea. så cunoascå frica. . A¿a cum frica învinså laså så aparå curajul. Dintre noi doi. înfrico¿at. Teroarea se instaleazå în exterior cu aceea¿i for¡å cu care frica a prins rådåcini în fiin¡a „celuilalt“. ea afirmå cu o for¡å nea¿teptatå voin¡a ¿i libertatea celui curajos ¿i provoacå la rîndul ei. ªi pentru cå acesta este gata de moarte. Pentru cå „celålalt“ este nu numai cel care îmi provoacå frica. în frica lui. frica: frica celuilalt. în calitatea ei de fricå învinså. în raport cu el. så-mi pot învinge frica pe care el mi-a provocat-o. celålalt preia ¿i sacrificå. doar eu ¿tiu ce înseamnå frica. Înså din clipa în care frica este învinså. Teroarea se hråne¿te din iluzia cå obiectul fricii. poate fi epuizat. ci ¿i acela care îmi prilejuie¿te înfrîngerea ei. prin replica violentå a celui care a învins-o. este acum. intensitatea ei este crescîndå ¿i ea corespunde traseului vertiginos al fricii celuilalt. cel care a provocat frica. Libertatea care se afirmå prin fricå genereazå astfel scenariul întîlnirii dintre douå frici: frica învinså ¿i frica celuilalt. „Celålalt“. de aceea. Frica pe care eu am învins-o devine acum frica lui. la rîndul lui. el ajunge. „frica celuilalt“ elibereazå teroarea: el terorizeazå pentru cå îi este fricå. teroarea nu poate så se manifeste intermitent: ea are perseveren¡a acestei frici compacte ¿i este înså¿i proiec¡ia ei. Pentru cå „frica celuilalt“ este o stare perpetuå. Caracteristica „fricii celuilalt“ constå în faptul cå ea nu poate fi niciodatå învinså. Cîtå vreme sînt biruit de fricå. Ea se alimenteazå la nesfîr¿it din sîngele celui care o provoacå. ceea ce acesta îi oferå ca pre¡ al fricii învinse: via¡a lui.

Hotårîndu-må. . au primit hotar. A¿a cum „frica celuilalt“ nu poate fi niciodatå învinså. De abia acum. strîns unite în ele însele – „coerente“. din posibilul vie¡ii mele. Puternic nu este acum decît cel care s-a eliberat de fricå. må descopår pe mine ca instan¡å supremå a deciziei. îmi apar ca punct ferm prin care må definesc ¿i prin care îmi definesc rela¡ia mea cu lumea. în vreme ce în frica provocatå nu se manifestase decît pervertirea ei. se manifestå esen¡a puterii. eu sînt cel care le-a „tåiat“.În teroare nu se mai påstreazå decît aparen¡a puterii. dîndu-i acesteia. fiecåruia în parte ¿i tuturor laolaltå. puterea „celuilalt“ dispare. Iar ele au primit configura¡ie ¿i coeren¡å dinlåuntrul meu chiar. Cåci puternic cu adevårat nu e decît cel care este liber. Ele sînt acum compacte. puse cap la cap. puterea celui liber nu poate fi niciodatå pierdutå. contur. prin suita hotårîrilor mele. contur. din clipa în care frica aceasta e învinså. în libertatea lui. „tran¿at“ (decido). dau hotar actelor mele. Må hotåråsc. Sîngele pe care ea îl varså este deja simptomul dispari¡iei puterii. le fac astfel så fie ¿i în felul acesta. limitå. de fiecare datå. Pentru cå puterea „celuilalt“ nu se putea înål¡a decît pe frica mea. pe cînd celålalt este slab chiar dacå tråie¿te ¿i este slab chiar prin teroare ca pre¡ al vie¡ii lui. decupîndu-le din materialul amorf al gesturilor posibile. îmi dau un destin: actele mele nu råmîn izolate în conturul lor ¿i nu se opun unele altora. El este puternic chiar dacå moare ¿i este puternic chiar prin moartea lui. le-a „hotårît“ a¿a. eu sînt cel care le-a dat hotar. orice hotårîre pe care o iau reprezintå na¿terea violentå a eului: de îndatå ce al¡ii au încetat så hotårascå pentru mine. Nehotårîrea ¿i absen¡a de destin Pentru cå må smulge din categoriile impersonale ale speciei. Ele sînt „hotårîte“. cå de¡in certitudinea în privin¡a actelor mele. Hotårîrea se mi¿cå pe terenul certitudinii: hotårîndu-må. le-a delimitat. fac dovada faptului cå ¿tiu ce am de fåcut.

ªi tocmai pentru cå existå incertitudine. Dimpotrivå. Nehotårîrea este o ¡inere în suspensie care suprimå posibilitatea oricårei auto-definiri. laolaltå. nu sînt decît conturul trasat din afara mea. Orice hotårîre se na¿te în penumbra ¿ovåielii. a eschivei pe care o induce nehotårîrea. Dar de¡in aceastå certitudine? Spa¡iul acela nedisimulat. De îndatå ce ies din categoriile impersonale ale speciei ¿i trebuie så hotåråsc singur. care a hotårît fårå så må întrebe. Pentru cå este incapabilå så trimitå la act. faptul de a reveni asupra unei hotårîri. ea nu instituie decît negativitatea. må descopår de fapt ca punct lipsit de fermitate.ele ¡in împreunå ca izvorîte din acela¿i eu. Cåci singurul lucru cert este tocmai incertitudinea mea. pentru cå existå îndoiala ¿i råzgîndirea. Întors cåtre fondul de incertitudine . în care orice contur ¿i orice detaliu apar în deplina claritate pe care le-o conferå lumina hotårîrii. nehotårîre. Pînå så ajung så må hotåråsc ¿i astfel så fiu eu. în mod esen¡ial. Ceea ce descopår acum este cå hotårîrea se mi¿cå pe fundalul incertitudinii. existå råzgîndirea. În schimb. cå nu må pot aduna în contururile unui eu sigur de sine ¿i de îndreptå¡irea actelor sale. ele alcåtuiesc ansamblul unei vie¡i. ea este prin esen¡a ei crepuscularå ¿i tocmai de aceea. absen¡a. sînt ceea ce s-a fåcut din mine. nu existå de fapt niciodatå. În nehotårîre aflu cå nu må pot defini. eul meu se define¿te ca sumå a ¿ovåielilor mele. al unei alte voin¡e. din aceea¿i voin¡å. hotårîrea luatå în numele certitudinii pe care o de¡in este limita pe care mi-o dau din interior ¿i în virtutea ei må nasc ¿i sînt cel care sînt. desenul unei alte mîini. Pînå atunci altceva ¿i al¡ii au hotårît pentru mine. Tocmai pentru cå existå incertitudine. din aceea¿i certitudine. Întîlnirea cu mine însumi are deci loc în forma cea mai incomodå: aceea a neîntîlnirii. Pentru cå hotårîrea se mi¿cå pe fundalul incertitudinii. se deschide posibilitatea nehotårîrii. el se disimuleazå în re¡eaua ne-definirilor sale. existå îndoiala asupra fiecårei hotårîri.

acel spa¡iu imperceptibil al insidiei. din punctul de vedere al purei capacitå¡i de a hotårî. nu cunosc decît supliciul rumina¡iei nesfîr¿ite: „ce e de fåcut?“ „Ce e de fåcut?“ Aceastå întrebare este o siglå a deliberårii? Sau una a nehotårîrii? Care este distan¡a care le desparte. nimic nu e de ales. pentru cå nu orice a¿ face este la fel de bine sau de råu. Ceea ce urmeazå så fac nu este indiferent. Gîndul cå orice a¿ face e bine. nimic din afara mea nu trimite la „mai bine“ sau la „mai råu“. în care ceea ce se joacå este perspectiva ratårii solu¡iei optime. nu existå. Înså pentru cå asemenea universuri compacte. nimic nu e de evitat. Adevårata nehotårîre este aceea în care blocajul intervine ca urmare a speran¡ei cå pot evita råul ¿i a temerii cå pot rata binele. reprezintå. Nehotårîrea existen¡ialå este crisparea provocatå de con¿tiin¡a riscului ¿i de spectrul regretului. Nehotårîrea este întotdeauna o nehotårîre existen¡ialå. un blocaj la fel de mare ca acela cå orice a¿ face e råu. pura nehotårîre epistemologicå nu e cu putin¡å. Nehotårîrea este povara singuråtå¡ii noastre în fa¡a prestigiului inaparent al oricårei solu¡ii. „Ce e de fåcut?“ În spatele acestei întrebåri se ascunde tortura pe care o induce în noi posibilul. în care deliberarea se relaxeazå. Nehotårîrea apare în absen¡a unor indicii ale ac¡iunii. e la fel de bine.al fiin¡ei mele. faptul de a nu putea experimenta în spa¡iul . din care orice nuan¡å a dispårut. Nehotårîrea presupune existen¡a unor nuan¡e care pot fi în principiu distinse în vederea unei alegeri. pierde promptitudinea solu¡iei ¿i devine nehotårîre? Nehotårîrea – aceastå deliberare prelungitå care se hråne¿te din dincoacele unei cunoa¿teri ce nu va deveni niciodatå gest. Într-o lume dotatå cu grade de bine ¿i de råu. problema este så nu cazi peste råu din neputin¡a de a cunoa¿te ¿i alege binele. Într-un univers omogen – al binelui (sau al råului) care nu comportå grade – indecizia ar fi starea subiectivå perpetuå.

nici o luare de la capåt nu vor mai fi cu putin¡å. „s-ar fi putut ¿i altfel“ genereazå co¿marul celui nehotårît. din multele care ar fi putut fi. ªi pentru cå nu se poate hotårî så desfiin¡eze. Aceastå presiune a råspunderii în fa¡a cursului lucrurilor ce atîrnå de tine ¿i prin care î¡i angajezi ireversibil via¡a ta sau pe a altora este suportul. Tocmai obliga¡ia de a såvîr¿i aceastå crimå ontologicå îl blocheazå pe nehotårît. în cele din urmå så adjudece ¿i astfel så convoace fiin¡a spre real. orice hotårîre desfiin¡eazå în jurul ei un poten¡ial de fiin¡å. El este judecåtorul care nu ¿tie cui så confere semnul alegerii sale. Orice hotårîre implicå o råspundere ontologicå: care anume variantå a lui „a fi“ este mai bunå. iar dacå „a fi“ înseamnå a primi limitå ¿i hotar. deopotrivå ontologic ¿i moral. Lucrurile ar fi aråtat „altfel“ dacå nu a¿ fi hotårît a¿a. Nehotårîrea se hråne¿te din teroarea în fa¡a ireversibilitå¡ii realului: de îndatå ce må voi hotårî. odatå gestul fåcut. Înfiin¡înd. al nehotårîrii. Dacå ceva urmeazå så fie cu adevårat. ªi totu¿i numai acest „a¿a“ este real. mai frumoaså? Cel ce hotårå¿te trebuie så judece în spa¡iul posibilului. Este nevoie de fermitatea hotårîrii ca så aparå fermitatea realå a fiin¡ei. dar nu . înseamnå a înfiin¡a. în neantul posibilului condamnat så råmînå posibil. unica solu¡ie. acel ceva trebuie hotårît. nici o corec¡ie. Nu va mai fi nimic altceva de fåcut. Spaima de a nu gåsi solu¡ia bunå. nici o revenire. Dar ideea cå „se poate ¿i altfel“ sau cå. voi decide asupra unui curs al lucrurilor care le va exclude pe toate celelalte. prin conferirea unui hotar. în timp ce „altfel“ s-a pierdut definitiv în gestul subiacent al eliminårii mele. Dar lui a fi în sens plin nu-i apar¡ine decît realul. Nici o negociere. Cu fiecare hotårîre i se råpe¿te fiin¡ei bogå¡ia posibilului ¿i i se dåruie¿te såråcia realului: de acum înainte asta ¿i numai asta va fi. atunci abia a hotårî înseamnå a da.realului douå sau mai multe dezlegåri la o unicå problemå existen¡ialå. mai adevåratå. în afara acestora fiin¡a nefiind decît o suspensie ¿i o promisiune. nehotårîtul nu ¿tie ce så înfiin¡eze. fiin¡å. Instituirea de fiin¡å are loc pe spezele unei prealabile condamnåri la a nu fi.

întrebarea aceasta î¿i spore¿te miza. o hår¡uie¿te. nu e un råspuns instalat confortabil în perimetrul lipsit de primejdie al curiozitå¡ii goale. ci dintr-unul al nostru în fa¡a lor. o datå cu ele. a¿a cum. cel nehotårît opre¿te lucrurile pe pragul propriului lor „a fi“ ¿i. Temîndu-se så nu nedreptå¡eascå. a fiin¡ei care. î¿i blocheazå propria fiin¡å. el se împiedicå pe sine så fie. Cåci numai tåind un hotar în stofa posibilului el ar putea så-¿i dea sie un hotar ¿i astfel – så fie. o maladie a pasajului: voi råmîne mereu dincoace. Nehotårîrea este un blocaj al trecerii. ¿i cu cît febrilitatea cåutårii råspunsului devine mai mare cu atît ea se înfundå mai adînc în spa¡iul purei ei interogativitå¡i. Nehotårîrea se na¿te din remu¿carea în fa¡a fiin¡ei posibile. satisfacere nevinovatå a pasiunii cunoa¿terii. el råmîne blocat în spa¡iul pre-ontologic al posibilului ¿i lezeazå fiin¡a ca fiin¡å realå.din teama de a stîrni råzbunarea fiin¡ei neantificate. care pur ¿i simplu nu va fi. el le împiedicå så fie. Nehotårînd. nehotårîrea nu poate råspunde decît cu gesticula¡ia gîndirii. prin re¡inerea gestului såu. el comite crima neînfiin¡årii fiin¡ei reale. într-o ve¿nicå ¿ovåialå la por¡ile fiin¡ei. În primå instan¡å se pare cå nehotårîrea nu izvorå¿te dintr-un blocaj al lucrurilor – cåci ceva e de fåcut –. o amenin¡å. o infinitå cådere pe gînduri. deopotrivå. În nehotårîre. de vreme ce hotårîrea mea s-a îndreptat în altå direc¡ie. pe teritoriul unei cunoa¿teri incapabile så se mîntuie în act. nu va deveni niciodatå realå. Altminteri. „Ce e de fåcut?“ råmîne o simplå întrebare. Nehotårîrea e o derutå pre-ontologicå. Cåci råspunsul la aceastå întrebare nu e un simplu råspuns înlåuntrul unui sistem de concepte. „Ce e de fåcut?“ este o întrebare pînditå de spectrul realului: acesta o urmåre¿te. înlåuntrul cîtorva lucruri care sînt de . El amenin¡å så lase lumea suspendatå într-un permanent încå nu. ci din sfiala ¿i din scrupulul de a neantifica pur ¿i simplu. Dar în fa¡a soma¡iei de a produce gestul. În mod obiectiv este ceva de fåcut.

Nehotårîrea mea råspunde nehotårîrii lor. så se degradeze în ferma lor delimitare. . Este nevoie ca mai întîi ceva så se strice în ordinea lucrurilor. ci pe imposibilitatea noastrå de a o depista. unei întîrzieri sau unei sosiri prea timpurii. ea nu e o dezorientare generalå a cunoa¿terii. sau poate imprevizibilul devenirii lor. pentru cå ele îmi aratå doar ne-hotårîrea lor. în¿elåtoare. în esen¡a lor. care urmeazå så aparå sau care s-au ¿ters de mult. Dar pe care dintre ele este bine så-l fac? Nehotårîrea este incapacitatea de a ac¡iona într-un cîmp finit de posibilitå¡i.fåcut. pentru ca adevårata nehotårîre så poatå lua na¿tere. încîlcite. Ea poate fi înso¡itå de nehotårîrea celuilalt. genereazå neputin¡a hotårîrii mele. nu îl cunosc. Inventarul lucrurilor care sînt de fåcut existå: ¿tiu cå de fåcut nu sînt decît aceste douå sau mai multe lucruri. de necuprins cu mintea: este nevoie ca lucrurile însele. Nehotårîrea se bazeazå astfel nu pe inexisten¡a obiectivå a solu¡iei. cåci ea se sprijinå pe contururi ne¿tiute: ¿ubrede. så-¿i piardå sau så-¿i ascundå hotarul. de påråsirea mea. se ascunde. caren¡å comportamentalå izvorîtå dintr-un caracter indecis. în incapacitatea mea de a detecta caracterul såu optim. Ea este mai degrabå o crizå provocatå de starea lumii. îmi ascund solu¡ia? Dispunerea lor. ªi tocmai pentru cå lucrurile însele î¿i pierd sau î¿i ascund hotarul. printr-o teribilå råsucire. ªi totu¿i… Nu cumva aceastå neputin¡å se na¿te din faptul cå lucrurile însele. så ajungå „nehotårîte“. unei eschive. Orice hotårîre adevåratå este de aceea o faptå a singuråtå¡ii ¿i a riscului. e o råtåcire regizatå de economia posibilului. Nehotårîrea existen¡ialå nu e de aceea o nehotårîre psihologicå. ci aceea structuratå de råspîntia unor drumuri. ca acestea så ajungå prost întocmite. el îmi scapå. Ea nu e dezorientarea resim¡itå pe un cîmp fårå repere. orice hotårîre importantå este luatå în „spaimå ¿i cutremur“. prin a¿ezarea lor stranie. Dar la acest „ceva“ nu am acces. Miza hotårîrii mele poate så råspundå unei absen¡e. de råzgîndirea lui.

Pentru cå hotårîrea este luatå în „spaimå ¿i cutremur“. Tot ce ¿tiu este cå.* Dar în vreme ce nehotårîtul se blocheazå în fa¡a lui ¿i nu va compune niciodatå cu el. cel ce se hotårå¿te ¿i-l asumå din plin. el are nevoie så împlineascå gestul. Orice risc presupune aceastå ignorare a mersului lucrurilor ¿i a felului lor de a sfîr¿i. Cel nehotårît nu are încredere decît în luciditatea care-l împiedicå så ia o hotårîre. cel nehotårît nu poate trece acest prag. distan¡a dintre faptå ¿i råstålmåcirea ei. cel nehotårît cunoa¿te melancolia infinitå ce izvorå¿te din luciditatea ¿i neputin¡a sa. fårå så ¿tiu înså cum vor fi ele de fapt. el cunoa¿te o stare de be¡ie. chipul neprecizat al unui „cum“ viitor. Asumîndu-l. Chipul ne¿tiut al lui „altfel“ în care se va a¿eza de acum via¡a mea e cel care induce în mine spaima. oboseala finalå a celui care-a fåptuit. ªi tocmai pentru cå tråie¿te riscul în mod proiectiv. El ¿i-a pierdut . El nu poate colabora cu necunoscutul. Dar deoarece ¿tie totodatå cå orice gest important presupune aceastå colaborare ¿i deoarece. pentru cå îl epuizeazå în gîndire. livrîndu-se unui mers al lucrurilor ce nu depinde de el. Cåci nehotårîtul cunoa¿te vacuitatea oricårei hotårîri.A riscului. aburul inconsisten¡ei lor. Atît hotårîrea cît ¿i nehotårîrea se desfå¿oarå în raza riscului. lucrurile nu vor mai fi ca pînå acum. trecerea ireversibilå a pragului care desparte tot ce a fost de tot ce va fi altfel ca pînå acum este înso¡itå de febra pe care o presupune orice intrare voitå în noaptea necunoscutului. Hotårîrea este aceastå trecere a pragului în necunoscutul riscului. starea de be¡ie ¿i febra. el re¡ine agita¡ia. pentru cå miza ei este un destin care ajunge så fie dobîndit chiar ¿i cu pre¡ul vie¡ii. cutremurul. Din fapte. pentru mine. Cåci „altfel“ nu este decît diferen¡a abstractå fa¡å de orice modalitate prezentå. Deznodåmîntul hotårîrii mele råmîne învåluit în mister. Orice råmînere în spa¡iul ruminativ al con¿tiin¡ei este înso¡itå de melancolie. El presimte depårtarea în care toate deciziile se întîlnesc ¿i se anuleazå. El plute¿te ¿i se laså purtat de febra hotårîrii sale. pentru a se defini ca eu ¿i a-¿i da un destin. ele vor fi doar altfel.

nu poate cunoa¿te starea de exaltare ¿i be¡ie a celui ce împline¿te actul ca risc. Pe de-o parte. care e singur doar în clipa . în chip proiectiv. gîndind laolaltå necunoscutul ¿i gestul. Pentru cå nu este pregåtit så transfigureze e¿ecul. o datå cu el. ¿i astfel nostalgia unui alt deznodåmînt. al neac¡ionårii. Forma pe care o îmbracå aceastå nepåråsire a eului este regretul. regretul stå la pîndå în preliminariile oricårui act. acela care ar înso¡i actul. Fiecare gest poartå în sine negativul consecin¡ei sale. pînå ¿i remu¿carea. Cåci acela. El este singur. de aceea. el tocmai. îl face så nu ac¡ioneze. Prins între regretul proiectiv. al unui dublu regret. el nu se poate ex-pune. s-a livrat din capul locului unei alte instan¡e. pe cînd nehotårîtul nu-l ob¡ine tocmai pentru cå nu-l poate påråsi. ¿i cel actual. De vreme ce riscul ascunde în el perspectiva e¿ecului. Nehotårîtul tråie¿te în permanen¡å în orizontul regretului. deci iremediabila mea råsturnare. dar altfel decît cel hotårît. este tråitå de el în manierå reflexivå. El î¿i dobînde¿te eul printr-o prealabilå ie¿ire din sine. El regretå de astå datå ratarea ¿ansei de a-¿i dobîndi un destin. pe care se teme så-l livreze riscului ¿i unui eventual e¿ec). nehotårîtul cunoa¿te sfî¿ierea tåcutå a unui chin nesfîr¿it. Obsesia regretului îl închide pe nehotårît în sine. el anticipeazå regretul pe care l-ar cunoa¿te ac¡ionînd ¿i care în fapt. De vreme ce el ¿tie cå nu-¿i poate dobîndi cu adevårat eul decît pierzîndu-l pe cel pe care-l apårå sub forma regretului proiectiv (micul lui eu.credin¡a ¿i încrederea în tot ce cade în afara sa ¿i. el regretå cu toatå fiin¡a lui cå nu poate ac¡iona. regretul a devenit o remu¿care egoistå: el î¿i tortureazå con¿tiin¡a din complezen¡å fa¡å de sine: cum så poatå face gestul care l-ar putea livra unui e¿ec! Pe de altå parte. cel nehotårît cunoa¿te regretul ca regret actual al neac¡ionårii. pentru cå nu este dispus så piardå nimic (cînd de fapt doar în felul acesta el ar avea ce dobîndi). cel nehotårît tråie¿te riscul doar în negativitatea sa ¿i. nu poate ie¿i din sine. care deschide cåtre al¡ii. regretul.

Convertindu-se în biografie ¿i destin. Înseamnå cå se pare cå nu mai e nimic de fåcut. înseamnå cå ceva firav. În schimb. pentru cå råspunsul este con¡inut deja în întrebare ¿i anuleazå îndreptå¡irea înså¿i a întrebårii: cînd nu mai e nimic de fåcut. ceva care ¡ine de specia ineficace a . hotårîrea poate genera saga unui erou sau martir. ceva la care lumea nu se gînde¿te pentru cå acest lucru nu este în calea lumii – mai este de fåcut. deschidere cåtre lume ¿i cåtre ceilal¡i. Cu privire la întrebarea „Ce e de fåcut cînd nu mai e nimic de fåcut?“ – Gîndirea care se ghideazå dupå logica elementarå considerå aceastå întrebare drept absurdå. ceva palid. ci doar ståri. Ceva modest. ceva nespectaculos. desigur. ceva care. Pentru cå nu se obiectiveazå. sfîr¿ind ca ac¡iune ¿i gest. înseamnå cå este totu¿i ceva de fåcut. poate så devinå promisiunea unei fapte viitoare. dezbaterea nesfîr¿itå în preliminariile unui gest care nu va avea loc niciodatå rupe legåtura cu altul. pentru cå este sfî¿iere fårå rezultat.hotårîrii sale. nimic de fåcut. neînsemnat. Dar pentru cå nu comportå fapte. Bunul-sim¡ va spune cå aceastå întrebare este lipsitå de sens. retran¿îndu-se în alt registru al facerii. întrebarea „ce e de fåcut?“ se pune. ea nu se poate exprima decît liric. ascuns. nu e. ceva care face parte din acea specie a facerii al cårei efect nu este vizibil. în condi¡iile în care nu mai e nimic de fåcut. Cåci hotårîrea este în vederea a ceva ¿i. nehotårîrea nu poate fi povestitå decît de cel ce o suportå. Înså aceastå întrebare ascunde în sine insisten¡a neresemnårii: de vreme ce. ea este ie¿ire în întîmpinare. ADAOS. ceva care ne-a scåpat din vedere tocmai pentru cå era atît de neînsemnat. ea devine atunci o retoricå a neputin¡ei. Cel nehotårît tråie¿te de la bun început – ¿i sfîr¿e¿te – în singuråtatea neac¡ionårii sale. înseamnå cå am renun¡at prea devreme. ceva care pesemne cå nici nu are aparen¡a facerii – mai este de fåcut. Orice hotårîre deschide un spa¡iu epic.

ea devine limitå de depå¿it. Fårå existen¡a unui proiect. în economia avansårii cåtre un scop. drama renun¡årii este consumatå. Ea este o întrebare a nerenun¡årii: în ciuda faptului cå nu mai e nimic de fåcut.facerii: e de rugat. volitiv ¿i paideic (formativ). * Limita de depå¿it este limita interioarå resim¡itå ca neajuns ¿i introduså într-un sistem proiectiv. Înså¿i întrebarea „Ce e de fåcut cînd nu mai e nimic de fåcut?“ este un asemenea lucru. Limita interioarå desemneazå „natura din noi“ – sistemul de limite constitutiv – ca premiså a oricårei existen¡e umane. de întrebat. Iar pînå la urmå e chiar de fåcut. limita interioarå se dovede¿te a fi impediment. de gîndit. punct mort. . limita interioarå nu poate apårea ca obstacol ¿i nu se poate transforma în limitå de depå¿it. Cînd aceastå întrebare nu se mai pune. atunci abia înseamnå cå nu mai e nimic de fåcut. de a¿teptat. e de råbdat. continuå så se punå întrebarea „ce e de fåcut?“. o neacceptare ¿i o stare de veghe. Secven¡a „de depå¿it–de atins“ Limita interioarå este expresia peratologicå* a determinårilor psihogenetice (temperamentale) care conferå identitatea ¿i fondul de personalitate proprii fiecårui individ. de sperat. Cînd înså¿i întrebarea „ce e de fåcut cînd nu mai e nimic de fåcut?“ nu se mai pune.. ea påstreazå intactå perspectiva facerii. prilej de tårågånare etc. Despre destin. Infernul este locul în care întrebarea „ce e de fåcut?“ nu se mai pune. pe scurt moment negativ. Abia cînd. Simpla punere a acestei întrebåri trådeazå o zbatere.

au în vedere limita într-un în¡eles pozitiv. Existen¡a secven¡ei „de depå¿it–de atins“ explicå de ce . * „Limita de atins“ este un concept ambiguu. ea este relativå în måsura în care perfec¡iunea este incompatibilå cu caracterul finit al vie¡ii ¿i în care orice limitå. limitå de atins.* Limita de atins este locul de închidere – resim¡it ca împlinire – al spa¡iului deschis de limita de depå¿it. Expresii ca „armonie superioarå“. „ducerea pînå la capåt“. odatå atinså. * A¿a cum expresia „limita interioarå“ este expresia peratologicå pentru natura din noi. limita ca împlinire. Ea este absolutå în måsura în care orice scop este finit. în scenariul dinamic al peratologiei. ea se reafirmå cu fiecare nou proiect. * Existen¡a secven¡ei „de depå¿it–de atins“ nu este decît consecin¡a modului ambivalent în care poate fi resim¡itå limita în spa¡iul con¿tiin¡ei: ca neajuns ¿i ca împlinire. repune în discu¡ie sensurile împlinirii ¿i redeschide astfel spa¡iul „de depå¿it–de atins“. deci a interven¡iei spiritului asupra naturii din noi. Insatisfac¡ia în fa¡a limitei resim¡ite ca neajuns ¿i jubila¡ia în fa¡a celei resim¡ite ca împlinire reprezintå temeiul afectiv al secven¡ei „de depå¿it–de atins“. * Deoarece limita interioarå („natura din noi“) este fondul recurent al unei vie¡i. Întrucît limita ca împlinire este dezideratul suprem al oricårui efort dirijat cåtre o reu¿itå de propor¡ii. „limita de depå¿it“ ¿i „limita de atins“ reprezintå expresia peratologicå a libertå¡ii. „atingerea unui scop suprem“. atingerea lui însemnînd o împlinire fårå echivoc. ea devine. devine limitå de depå¿it ¿i redeschide astfel scenariul „de depå¿it–de atins“. „realizarea destinului“ etc.

* Identitatea mobilå pe care o prime¿te via¡a umanå prin ansamblul limitelor depå¿ite ¿i atinse se nume¿te destin. Înså pentru a putea vorbi despre via¡a. este råspunsul paradoxal la întîlnirea iminentå cu limita de nedepå¿it a mor¡ii. singura fiin¡å care se define¿te fårå încetare prin succesiunea limitelor de depå¿it ¿i de atins care alcåtuiesc parcursul unei vie¡i. defini¡ia omului nu poate fi ob¡inutå decît prin ansamblul limitelor depå¿ite ¿i atinse de-a lungul unei vie¡i. este ceea ce a fåcut natura din om. Ca solu¡ie a libertå¡ii. Destinul este „normalitatea“ unei biografii din punctul de vedere al libertå¡ii. al finitudinii vie¡ii. este fapta libertå¡ii în¡eleaså ca prevalen¡å a secven¡ei „de depå¿it–de atins“ asupra limitei interioare. limita interioarå nu e decît o premiså a existen¡ei. Tocmai pentru cå identitatea fiin¡ei umane (de-fini¡ia ei) nu poate fi ob¡inutå prin sistemul de limite constitutiv.omul este singurul „animal nedeterminat“. destinul este o încercare de a înfrînge democra¡ia mor¡ii. Datoritå destinului oamenii ajung inegali în fa¡a mor¡ii. * Dacå moartea este latura egal distribuitå a „naturii din noi“. deci gîndul cå în fa¡a confruntårii cu aceea¿i limitå absolutå toate vie¡ile devin egale. cum a prelucrat-o el în chip liber ¿i con¿tient. cåci posibilitatea administrårii felurite a lotului . Întrucît înså nici o limitå atinså ¿i nici una depå¿itå nu epuizeazå sensurile împlinirii. esen¡a omului råmîne in-definitul. maxima coeren¡å pe care o poate atinge in-definitul ca defini¡ie a omului. care se manifestå ca revan¿å a limitei interioare în fa¡a oricårei depå¿iri. În sensul relativ. trebuie så vezi ce a fåcut el din natura sa. destinul este împlinirea ei. ca celebrare a secven¡ei „de depå¿it–de atins“. Dacå orice defini¡ie este ansamblul limitelor (finis – „limitå“) ce conferå o identitate. înseamnå cå destinul. ¿i mai ales despre destinul cuiva. Destinul reprezintå împlinirea vie¡ii în condi¡iile finitudinii.

ratarea. Sînt semnificativi din punct de vedere uman. numai agen¡ii destinului ¿i ai maladiilor de destin. fie comportamente inadecvate fa¡å de secven¡a „de depå¿it–de atins“.finitudinii då o ¿anså de originalitate fiecårei vie¡i în parte. a¿a dupå cum hårnicia oarbå a depå¿irii nu creeazå un destin. adicå sub tensiunea limitelor de depå¿it ¿i de atins. sub lini¿tea pacientå a limitelor interioare. Rezultå cå vie¡ile care se rezumå la parcurgerea contingentå a traiectoriei comune dintre na¿tere ¿i moarte nu se ridicå la coeren¡a ¿i configura¡ia unui destin ¿i nici la splendoarea negativå a e¿ecului. adicå în sfera pre-problematicå a absen¡ei dialogului dintre finitudine ¿i libertate. deci din punctul de vedere al fiin¡elor con¿tiente finite confruntate cu propria lor finitudine. Destinul reprezintå exersarea maximei libertå¡i în cadrul finitudinii ca nelibertate supremå. ¿i deci nesemnificative din punctul de vedere al libertå¡ii. se tråie¿te. Ele sînt deci fie a¿ezåri voite sub limita interioarå. ci fie de refuzul de a o utiliza în direc¡ia creårii unui destin. Tot ce nu este destin sau maladie de destin cade în afara esen¡ei umanului. dar. maladiile de destin sînt råspunsuri posibile ale libertå¡ii la tråirea anticipatå a mor¡ii în via¡å. * Disfunc¡iile libertå¡ii în raport cu realizarea destinului pot fi determinate ca maladii de destin. fie de neputin¡a de a-l ob¡ine. fiin¡ele finite care nu cunosc rezonan¡a permanentå a limitei absolute în perimetrul vie¡ii ¿i care nu fac din via¡a proprie o strategie de întîmpinare la condi¡ia finitå a vie¡ii. Sînt egale în fa¡a mor¡ii. Omul . Sub destin ¿i sub maladiile de destin. se vie¡uie¿te. spre deosebire de destin. ele trebuie definite ca rezolvare negativå a dialogului dintre finitudine ¿i libertate. e¿ecul etc. * Rezultå de aici cå situårile spontane sub limita interioarå nu sînt echivalente cu o maladie de destin.) sînt generate nu de absen¡a libertå¡ii. Maladiile de destin (lenea. Ca ¿i destinul.

împlinirea actului ¿i refuzul sau ratarea lui. un progres înregistrat doar în combaterea limitelor exterioare impuse. neodihna ¿i indolen¡a. Dacå este resim¡itå ca provocare. destinul ¿i maladiile de destin apar ca simple variante stilistice la aporia unicå a finitudinii. * Progresul libertå¡ii în istoria omenirii nu este. capacitatea lui de a tråi în destin sau într-o maladie de destin. de aceea. * Din perspectiva finitudinii sînt deopotrivå de justificate destinul ¿i maladiile de destin. ea poate fi folositå ca argument pentru faptul cå nimic nu are sens ¿i cå orice act se absoarbe în vanitatea lumii. pentru zgomot sau tåcere. Cîtå vreme nu existå un sens prescris al vie¡ii finite. ¿anså ¿i prilej. atunci ea poate fi folositå ca argument pentru faptul cå fiecare clipå este importantå ¿i cå ea se înscrie ¿i dureazå în coeren¡a unui destin. Dacå finitudinea vie¡ii este resim¡itå ca de¿ertåciune a timpului. * .este fiin¡a indefinitå care se define¿te liber sub forma destinului sau a maladiilor de destin. Libertatea unui individ este mai întîi rezultatul dialogului cu propriile lui limite interioare. ci în primul rînd în cel al disputei cu limitele pe care ni le-a impus natura din noi ¿i care reprezintå lupta de-o via¡å a fiecåruia cu el însu¿i. Aceea¿i con¿tiin¡å acutå a finitudinii poate så genereze „nevroza dinamicå“ a destinului sau „nevroza depresivå“ a unei maladii de destin. Gradul de libertate al unei comunitå¡i depinde de capitalul de destin sau de maladii de destin acumulat în istoria ei prin raport cu via¡a celor care vin ¿i trec. ca op¡iuni. egal întemeiate. Din punctul de vedere al indivizilor (¿i nu al comunitå¡ilor). din iminen¡a sfîr¿itului se pot trage concluzii contradictorii ¿i egal întemeiate. Din aceastå aporie nu se poate ie¿i decît admi¡înd cå ar exista un judecåtor care ar decide cîndva cine a avut dreptate.

Comunitå¡ile bazate pe maladii de destin posedå bogå¡ia invizibilå a non-actului. un proiect de via¡å realizat con¿tient ¿i voluntar. Deoarece destinul este o construc¡ie originalå. atunci istoria devine la rîndul ei vanitate a timpului lumii. * Din punctul de vedere al istoriei. dincolo de progresul vie¡ii înlåuntrul istoriei speciilor. * Ca loc al maximei exersåri a libertå¡ii în condi¡iile finitudinii. destinul este superior maladiilor de destin ¿i el råmîne astfel cîtå vreme timpul istoriei nu are un sfîr¿it al lui sau cîtå vreme este postulatå judecata finalå a istoriei lumii. destinul face cu putin¡å o nouå evolu¡ie. el . iar suita actelor ¿i faptelor care o alcåtuiesc – agita¡ia vanå a finitudinii reiterate la scara istoriei. Dar de vreme ce acestea nu laså urme. Spre deosebire de transfigurarea existen¡ei prin e¿ec. * Faptul cå o comunitate în care prevaleazå capitalul de destin pare mai liberå decît una în care prevaleazå capitalul de maladii de destin se explicå prin aceea cå fapta ¿i reu¿ita se obiectiveazå în efectele lor. înseamnå cå o existen¡å poate fi în aceea¿i måsurå transfiguratå prin propor¡iile reu¿itei sau prin cele ale e¿ecului. transfigurarea prin reu¿itå devine exemplarå. iradiazå asupra „celorlal¡i“ ¿i intrå în depozitul memoriei colective.Orice manifestare a libertå¡ii se soldeazå cu clintirea existen¡ei din perimetrul limitelor interioare. Dacå destinul ¿i maladiile de destin sînt situåri echidistante fa¡å de idealul libertå¡ii. e¿ecului ¿i ratårii. ¿i astfel cu o transfigurare a ei. ele nu se pot înscrie în memoria lumii ¿i nu pot genera tradi¡ia în¡eleaså ca material pentru o istorie. ¿i astfel se våd. Dar dacå timpul istoriei are un sfîr¿it ¿i nu existå o judecatå finalå a istoriei lumii. care nu are nimic de-a face cu fatalitatea (expresia „acesta i-a fost destinul“ fiind total eronatå).

* Unica måsurå comunå a destinelor ¿i a maladiilor de destin este libertatea. Fa¡å de istoria vie¡ii speciilor. deci în raport cu un posibil actual cåruia i se refuzå actualitatea. deoarece „tragic“ nu are în vedere neîmplinirea. diversificînd-o în chiar clipa în care pårea cå ea se închide o datå cu omul. ci o împlinire realizatå prin sacrificiul suprem. Ea se justificå numai în opozi¡ie cu aceea de „destin frînt“. ea singurå. devine spa¡iul surprizei ¿i prilej al uimirii nesfîr¿ite. împlinirea ei – parcurgerea integralå a spa¡iului care desparte limitele de depå¿it de cele de atins –. în sensul relativ. ca modalitate de creatio continua. Dar tocmai pentru cå libertatea e nemåsurabilå ¿i este. Fiecare destin este o explozie de noutate care. ne-måsurå. * În chip simetric cu expresia „destin împlinit“. al finitudinii vie¡ii. Între „destinul . în chiar esen¡a ei. unde în spatele aparentei diversitå¡i domne¿te monotonia infinitå. spectacolul omenirii ca istorie a destinelor umane ¿i a maladiilor de destin produce diversitatea infinitå în spatele identitå¡ii aparente. dupå cum vom vedea. care este tautologicå. Ea nu se justificå.asigurå posibilitatea progresului ca crea¡ie infinitå. De asemenea expresia „destin împlinit“ nu se opune decît în mod aparent expresiei „destin tragic“. expresia „destin împlinit“ este tautologicå. aceea de „destin neîmplinit“ reprezintå o contradic¡ie în termeni. * Deoarece destinul este. care laså de în¡eles cå parcurgerea secven¡ei „de depå¿it–de atins“ a fost întreruptå în mod accidental. O ¿tiin¡å a omului în prelungirea ¿i pe calapodul ¿tiin¡elor naturii nu e cu putin¡å tocmai pentru cå destinul. echivaleazå cu survenirea unei specii în istoria generalå a vie¡ii. o „¿tiin¡å“ a umanului nu poate fi mai mult (¿i nici mai pu¡in) decît logica fugii libere ¿i necuantificabile în teritoriul fårå sfîr¿it al limitelor de depå¿it ¿i de atins. decît în raport cu ratarea.

Intensitatea minimå a caracterului dramatic al destinului este desemnatå îndeob¿te prin expresia „destin fericit“. prin efortul unei maxime încordåri sau cå a atins limita vizatå prin violentarea constantå a unui material rezistent. * Dat fiind cå realizarea oricårui destin se bazeazå pe conflictul dintre naturå ¿i libertate (a cårui expresie cantitativå este spa¡iul „de depå¿it– de atins“). deci faptul cå spiritul a depå¿it limita interioarå. Nelini¿tii destinului. bazatå pe råspunderea proprie ¿i pe tensiunea distan¡ei dintre proiect ¿i realizare. Menirea este realizarea unei teleologii superioare prin intermediul unei vie¡i. În menire. * Cînd acest lucru se petrece. În . se na¿te prin colaborarea optimå între datele naturale ¿i ¡elurile propuse. Intensitatea caracterului dramatic al destinului depinde de lungimea secven¡ei „de depå¿it–de atins“. pentru cå ¡elul atins î¿i are originea într-o naturå pe care individul o resimte ca propria lui libertate. Expresia „destin dramatic“ presupune victoria dificilå a libertå¡ii asupra naturii din noi. care presupune victoria lesnicioaså a spiritului asupra materiei. în spe¡å de gradul de armonie (sau dizarmonie) care existå între materialul natural al unei vie¡i (limita interioarå) ¿i ¡elurile pe care ¿i le fixeazå con¿tiin¡a (limita de atins). resim¡itå ca neajuns. atunci în loc de destin trebuie så se vorbeascå despre menire. distinc¡ia dintre naturå ¿i libertate se ¿terge. îi ia locul calmul menirii. orice destin este un „destin dramatic“. deci de existen¡a libertå¡ii ca domeniu închis ¿i autonom. în care proiectul supra-individual are înscris în sine certitudinea propriei lui realizåri.frînt“ prin accident ¿i „destinul neîmplinit“ al ratårii se aflå distan¡a care desparte exterioritatea evenimentului (ex-venio) de interioritatea råspunderii. În cazul „destinului fericit“. distan¡a care desparte limita de depå¿it de limita de atins tinde så devinå nesemnificativå. Destinul fericit. cînd limita de atins se confundå cu limita interioarå (nemaiexistînd astfel nici o limitå de depå¿it).

nu poate fi cunoscutå (prevåzutå). menirea. destinul apare drept scenariul unei libertå¡i fictive ¿i chiar ¿i dramatismul destinului devine forma întîmplåtoare pe care o îmbracå jocul calm al proiectårii divine. sex etc. cînd apare drept neplauzibil cå felul în care coeren¡a unui destin a umplut golul unor a¿teptåri ar putea fi doar întîmplåtor. Menirea lårge¿te cadrul de referin¡å al umanului ¿i transformå în simplå iluzie credin¡a cå destinul este o faptå a libertå¡ii umane. este lucrarea în finit a spiritului infinit.timp ce destinul se face în spa¡iul doar posibil al libertå¡ii. deci atunci cînd scopul extra-uman devine vizibil prin regularitatea reiterårii lui. Aceastå recunoa¿tere se face într-un tîrziu ¿i à rebours. Despre menire nu se poate vorbi în chip cert decît în cazul marilor categorii supra-individuale (specie. ci doar: aceasta i-a fost menirea. O asemenea tîrzie constatare a unei miraculoase potriviri împinge via¡a unui individ cåtre abstrac¡ia unui rol – proiectat de privirea distantå a cuiva care alege ¿i pune deoparte fårå ¿tirea noastrå. menirea se prime¿te din spa¡iul de necesitate al unei instan¡e. în acest caz. nu se poate spune: aceasta îi este sau îi va fi menirea. De aceea menirea este destinul care a traversat spa¡iul unui mister pierzîndu-¿i . * Trecerea de la destin la menire se face cînd certitudinea unei fericite coinciden¡e se transformå în bånuiala unei cauzalitå¡i ascunse. Întrucît orice teleologie extra-umanå reprezintå lucrarea în finit a spiritului infinit. În cazul acesta. ci doar recunoscutå. * Din punctul de vedere al unei teleologii extra-umane. orice destin este menire.). Înså pentru cå via¡a individualå este irepetabilå ¿i pentru cå ea nu poate primi certitudinea verificabilå a unui sens. Tocmai pentru cå menirea implicå o necesitate postfactualå. faptul de a distinge din capul locului între destin ¿i menire în cazul unei vie¡i individuale nu stå în puterea fiin¡ei con¿tiente finite.

Cu alte cuvinte. înseamnå cå tabloul vie¡ii este mai vast decît cel al destinului. * Întrucît destinul nu are în vedere decît dialogul solitar cu limita interioarå. . într-o teorie a destinului. participå la o teorie a destinului ne-scuza e¿ecului ¿i meritul reu¿itei. teoria destinului devine o epurå a vie¡ii. prin urmare. 2) imprevizibilul ca factor al reu¿itei ¿i e¿ecului. * Dacå nu orice reu¿itå implicå un merit rezultat din parcurgerea „corectå“ a secven¡elor „de depå¿it–de atins“ ¿i dacå nu orice e¿ec implicå råspunderea ¿i e condamnabil. Deoarece scuza e¿ecului ¿i ne-meritul reu¿itei sînt forme de recunoa¿tere ale contingentului în universul ra¡ional al proiectului. Proiectat pe fundalul unei vie¡i. teoria destinului se bazeazå pe cultul abstract al ra¡iunii ¿i voin¡ei individuale. În schimb. 3) ira¡ionalitatea lumii umane ca efect final al întretåierii unor ¡eluri divergente. 4) efectele råului organizat.aura de întîmplare pe care i-o conferå libertatea umanå. Rezultå de aici cå destinul este restul de libertate al fiecårei vie¡i. deci ceea ce råmîne din via¡a unui om dupå ce din economia ei au fost eliminate: 1) presiunea limitelor exterioare. destinul apare ca linie mereu frîntå a libertå¡ii ¿i permanentå recompunere a ei. Din faptul cå via¡a umanå reprezintå întîlnirea necesarå dintre responsabilitate (libertate) ¿i întîmplare rezultå cå propria via¡å poate fi o surprizå permanentå pentru tine însu¡i ¿i cå. cåci ea nu urmåre¿te så ob¡inå din via¡å decît extractul pur al unei construc¡ii con¿tiente ¿i voluntare. De aceea. reu¿ita sau e¿ecul nu intereseazå decît în måsura în care ele sînt condi¡ionate de gradul de perseverare în proiect. ele nu fac parte din economia destinului. ea nu se configureazå niciodatå doar ca realizare voluntarå a proiectului. pentru cå sînt forme de recunoa¿tere ale libertå¡ii în universul ira¡ional ¿i contingent al omului. Sau altfel spus: menirea este înscenarea libertå¡ii la nivelul unei necesitå¡i absconse.

mai degrabå. ratarea ¿i bovarismul Este adevårat cå o datå cu specia umanå survine în istoria lumii o imenså noutate. trecînd prin noi. Dacå natura sau spiritul infinit nu cunosc odihna. nu reprezintå decît expresia mersului naturii între entropie ¿i plenitudinea divinå. e felul nostru natural de a fi. Maladiile de destin. ca in¿i ¿i ca specie umanå. secven¡a „de depå¿it–de atins“. e poate mai potrivit så spunem cå. destinul nu mai apare ca purå faptå a libertå¡ii. libertatea ¿i secven¡a „de depå¿it–de atins“ sînt simple . eroii – victimele sau råsfå¡a¡ii – unui elan care ne-a alcåtuit ¿i care.Cu toate acestea. al libertå¡ii sale. Lenea. ne depå¿e¿te håråzindu-ne acestei libertå¡i. Omul e locul de întîlnire al datului natural cu datul. Destinul reprezintå vertebrarea vie¡ii de cåtre noua stare pe care o creeazå înlåuntrul ei exerci¡iul libertå¡ii ca perseverare în proiect. o surprizå ¿i un risc. ªi dacå natura se transfigureazå în noi (ca libertate). ci ca figurå coerentå a „puterii de via¡å“ care transformå vie¡ile umane în simplu prilej. În realitate sîntem. atunci destinul. cå alegem ¿i cå ne propunem ¡eluri preexistå naturii noastre individuale. prin care se manifestå libertatea ¿i prevalen¡a ei asupra limitei interioare. miracolul unei vie¡i nu este rodul întîmplårii. În acest cadru de referin¡å lårgit. tot natural. Sînt acestea proiec¡ii ale libertå¡ii insului? Sau. o nouå stare. ea se transfigureazå totu¿i ca naturå. o deschidere. påtimitorii propriei noastre libertå¡i. constituind-o din afara ei. De aceea. ci noul nea¿teptat pe care îl aduce cu sine simpla ståruire în proiect. Libertatea e legea naturii în om. ale libertå¡ii din ins? Faptul cå proiectåm. libertatea a devenit natura sa. în cazul omului. În loc så opunem naturii libertatea.

care nu se pot abate de la ¡elul care le-a fost fixat – singurul pe care au så-l împlineascå –. poate rata ¿i poate tråi visînd necontenit triumfuri interzise. Spre deosebire de „crinii cîmpului“ ¿i „påsårile cerului“. ea nu izbute¿te. a¿adar puterea parcurgerii secven¡elor „de depå¿it–de atins“. se . Ca agent al destinului ¿i ca pacient al propriei sale libertå¡i. poate aprecia gre¿it. – Aceastå inegalå distribu¡ie a libertå¡ii este premisa îndepårtatå a maladiilor de destin.parafraze ale dinamicii universale care se satisface în mod suprem în lumea omului. så-¿i evalueze gre¿it capitalul de libertate sau så nu se împace cu pu¡inåtatea lui. deci libertå¡ii care a devenit legea naturii în noi. în mod egal în pacien¡ii ei? A¿a cum natura nu este aceea¿i în toate exemplarele unei specii. måre¡ia sau nimicnicia nu pot de aceea så stea sub merit sau sub blam. omul nu face decît så se supunå acestui impetus dirijat. ea reu¿ind în chipuri felurite în fiecare exemplar în parte. så nu se conformeze lui. ca libertate. Dar se distribuie libertatea. Zbuciumul care înso¡e¿te parcurgerea secven¡elor „de depå¿it–de atins“ reprezintå modul såu de a se conforma dinamicii universale. Iatå de ce alåturi de sånåtatea lumii. în om. noi nu avem acela¿i elan al depå¿irii ¿i aceea¿i intui¡ie a posibilului. nu ne putem fixa ¿i atinge ¡eluri la fel de dificile. ci din calma asumare a premiselor lui). În aceastå capacitate de a gre¿i ¿i în aceastå incapacitate de a accepta rezidå posibilitatea maladiilor de destin. så se distribuie în acela¿i grad în fiecare individ uman. el poate. alåturi de to¡i aceia care – eroi sau umili. la fel de bine. Excelen¡a unui destin sau mediocritatea lui. excelen¡i sau de rînd – tråiesc în adevårul destinului lor (frumuse¡ea sau adevårul unui destin nu provin din excelen¡å. conformîndu-se gradului de libertate cu care a fost înzestrat. la fel. ci numai sub generozitatea sau inclemen¡a cu care natura s-a distribuit. Cåci dacå omul poate råmîne la normalitatea unui destin. omul se poate amågi. Tocmai pentru cå poten¡ialul dinamic al fiecårei vie¡i cade în afara alegerii noastre. luînd chipul libertå¡ii.

în actualizarea a ceva care deocamdatå nu e decît posibil. limita care desparte ceea ce faci de ceea ce ai putea face mai bun – înseamnå a merge în întîmpinarea propriului tåu destin. Creditul pe care-l oferå . practicînd o retoricå falacioaså a posibilului. A nu råmîne sub posibilitå¡ile tale – a depå¿i. din aceastå lume în care cresc zadarnicele visuri ale omenirii. nefericirea. Ceea ce înseamnå cå ratarea nu se poate na¿te decît într-un univers care este populat de prejudecata faptei ¿i în care promisiunea se înso¡e¿te cu a¿teptarea împlinirii ei. contestarea permanentå a limitelor interioare devine regula acestei lumi. Ratarea decurge din duelul nefericit cu limita care te desparte pe tine de tine însu¡i. Din lumea celor care se amågesc cå e în ei mai mult decît li s-a dat. ea este o boalå cronicå a nedepå¿irii. resentimentul. De aceea împlinirea acestui destin presupune un raport de adecvare cu posibilul propriu. invidia. asuprirea de sine ¿i asuprirea celorlal¡i – din aceastå lume populatå de patimi se nasc maladiile de destin. Dar cum orice faptå – ¿i mai ales aceea care urmeazå så dea socotealå de „sensul vie¡ii“ ¿i de împlinirea lui – presupune o ie¿ire din sine cåtre scopul propus. chinul nåpraznic al izbînzilor inaccesibile. Ratarea apare deci prin întîrzierea indefinitå sub o limitå care nu-¡i revine de drept. sfî¿ierea.deschide zona vastå a vie¡ilor care. o maladie de destin. în care domne¿te falsul. Destinul meu se aflå mereu dincolo de mine. sistemul constitutiv de limite interioare trebuie depå¿it în vederea ob¡inerii unei noi identitå¡i. din aceastå lume veleitarå care vrea så se muleze pe lumea excelen¡ei. sau a nemul¡umi¡ilor cu ce li s-a dat. ignorarea sau minciuna de sine. reflectå o inadecvare la resursele de libertate conferite. Într-o lume în care omul se define¿te prin alegere. a¿adar. din aceastå lume înzestratå inferior ¿i care înal¡å pe un surogat de libertate iluzia unei libertå¡i sporite. promisiune ¿i faptå ¿i în care „tot ce e mai bun“ în el se aflå mereu dincolo de el (într-o depårtare care trebuie atinså pentru ca „împlinirea“ eului så fie confirmatå).

nici o limitå nu-l poate despår¡i pe lene¿ de el însu¿i. În acest univers agitat de mi¿carea necontenitå cåtre ¡eluri situate dincolo de noi. din esen¡a sa de fiin¡å mi¿cåtoare. lene¿ul nu rateazå niciodatå. aduce cu sine cultul nemårginit pentru limita interioarå. În felul acesta. el este propria lui limitå ¿i instalare definitivå la adåpostul ei. Or. lene¿ul ar ajunge så reitereze ratarea în forme degradate. de aceea. Din clipa în care s-a convins pe sine ¿i pe ceilal¡i cå realizarea fiin¡ei lui depinde de împlinirea unei promisiuni ce-i stå în puteri s-o împlineascå. Lene¿ul tråie¿te înfå¿urat hrisalidic în urzeala infinitå a propriilor sale limite. Pentru cå lenea e starea desåvîr¿itå a fiin¡ei noastre nemi¿cåtoare. lene¿ul nici nu ajunge så-¿i propunå vreun scop în afara acestui imobilism. lenea.ratatul este promisiunea. cînd ea nu poate fi negociatå în numele unui scop a cårui atingere ar presupune recursul la mi¿care. în schimb. Fiind separat de orice scop care ar anula men¡inerea în repaosul infinit. El este ceea ce este din capul locului. lene¿ul î¿i înfrînge limita tocmai prin refuzul de a o depå¿i. Promisiunea nu este decît un avans al împlinirii. Posibilitatea ca el så îi amågeascå pe ceilal¡i ¿i så se amågeascå pe sine vine tocmai din faptul cå promisiunea nu poate fi niciodatå un credit. Prin cea mai måruntå trådare a esen¡ei sale imobile. considerînd-o o condi¡ie . de vreme ce ignorå depå¿irea lor. El renun¡å la atingerea oricårui scop din chiar clipa în care ¿i l-a propus. o aluzie a ei. lene¿ul nu are ce rata. ªi tocmai pentru cå din economia lenei orice „dincolo“ este absent. ratatul este fiin¡a care î¿i rateazå esen¡a. Lenea apare cu adevårat abia cînd voluptatea repaosului devine necondi¡ionatå. Dar pentru cå lenea este jubila¡ia permanentå resim¡itå în fa¡a imobilismului propriu ¿i. El este liber în fa¡a limitelor sale tocmai pentru cå se complace în ele ca într-o dintotdeauna datå împlinire sau pentru cå le ignorå ca limite. El devine o fiin¡å cåzutå din transcenden¡a propriului såu scop. ratatul consacrå aluzia ¿i retrage ulterior avansul împlinirii. Esen¡a lui e neatingerea esen¡ei. perpetuare nesfîr¿itå a lui.

Dacå într-un caz monumentalizarea limitei este resim¡itå ca prilej de frustrare ¿i ca permanent co¿mar. lene¿ul face întocmai ¿i fårå încetare ceea ce vrea ¿i poate så facå – adicå nimic. cåzut în inadecvarea mobilitå¡ii universale. lene¿ul este bolnav numai prin relativitatea sistemului de referin¡å. pe cînd lene¿ul este din capul locului în armonie cu ea: în vreme ce ratatul nu face ceea ce ar fi putut face** (abia în felul acesta devenind ratat). Lene¿ul e paradigma împlinirii fårå efort: el reu¿e¿te tocmai în måsura în care nu face nimic. Ca erou al stazei. pentru cå – turbulent al marii gålågii – el aduce cu sine zvonul ¿i sfidarea altei lumi. lene¿ul î¿i transformå limita interioarå în „destin“. un insurgent al eternitå¡ii în condi¡iile finitudinii. Ea nu . scåldat în voluptatea repaosului absolut. pentru cå. lene¿ul nu se poate sinucide.nerentabilå sau umilitoare de atingere a unui scop. Erou al lumii repaosului (sub regnul cåreia agen¡ii destinului ar fi declara¡i bolnavi). În schimb. Desigur. Dar cîtå deosebire între cei doi! Fåcînd astfel. Acest aristocrat al lumii parmenidiene se laså ucis în numele unei teoreze care denun¡å relativitatea hårniciei ¿i o primejduie¿te în chiar esen¡a ei. Lene¿ul care acceptå så meargå la spînzuråtoare råmîne astfel în chip sublim fidel esen¡ei sale ¿i moare demn. el poate fi omorît pentru cå ceilal¡i nu se împacå cu el. ratatul î¿i confirmå esen¡a ca nerealizare a esen¡ei. pe care nici o altå dorin¡å nu l-a putut tulbura ¿i fa¡å de care nici o tranzac¡ie nu a fost cu putin¡å.* Ca ¿i ratatul. eliberat de tensiunea dintre veleitate ¿i stazå. el este ve¿nic împåcat cu sine. în lene nu se manifestå decît respectul suprem pentru propriul meu imobilism. lene¿ul devine victima hårniciei fårå repere. De vreme ce orice pre¡ pe care trebuie så-l plåtesc pentru a ob¡ine ceva este resim¡it ca ridicat. Dar în loc så fie muzealizat ca memento al unei esen¡e pierdute ¿i ca argument pentru regåsirea ei. în celålalt izolarea în limitele proprii este gustatå cu rafinamentul nobil al celor care nu au nevoie pentru a supravie¡ui decît de ei în¿i¿i. lene¿ul este un recidivist al paradisului dupå cådere.

Or. dimpotrivå. De aceea ratatul are o naturå impurå. euforia pe care ¡i-o poate oferi vidul sau plinul fiin¡ei proprii. lene¿ul dore¿te singurul lucru pentru a cårui ob¡inere nu e nevoie de efortul vreunei depå¿iri: repaosul. el îi este dat.genereazå plictisul ci. pentru cå lenea îl desparte de împlinirea oricårei dorin¡e contingente: dat fiind cå esen¡a lenei este iner¡ia infinitå ¿i dat fiind cå aceastå iner¡ie devine scopul suprem. niciodatå. ratatul o preia ¿i o face a lui. univocå. Amîndoi. ratatul se confruntå în permanen¡å cu prejudecata lumii cå trebuie så faci ceva. contaminat de ideologia actului ¿i de cea a „realizårii esen¡ei“. sînt condamna¡i de cåtre ceilal¡i. în care se întîlnesc în chip nefericit un lene¿ cu un bovaric – iner¡ia care trimite spre înåuntru ¿i imobil cu proiectul care trimite spre în afarå ¿i activ. ¿i condamnarea ei. Ca ¿i lene¿ul. pe care o tråie¿te ca euforie a continuitå¡ii ¿i ca apologie a oricårui „înåuntru“. pentru a cunoa¿te nelini¿tea care se cascå între neîmplinit ¿i împlinire. Iatå de ce un ratat se poate oricînd sinucide. un lene¿ ratat? Påtrunzînd în lumea proiectelor. lene¿ ¿i ratat. Victimå ¿i råsfå¡at al naturii noastre nemi¿cåtoare. nici o dorin¡å întîmplåtoare (care ar tulbura-o) nu o poate concura. dar numai ratatul preia. Nedepå¿irea limitei interioare e înso¡itå în cazul lui de o mustrare . el nu a pierdut pe deplin voca¡ia lenei. o datå cu prejudecata lumii. Lenea se na¿te din respectul nemårginit fa¡å de identitatea noastrå imobilå. fa¡å de limitele în care ne-a turnat natura ¿i în care discontinuitatea actului încå nu a påtruns. Spiritul încå mai este aici aproape de iner¡ia materiei. ªi cum ar putea fi lene¿ul nefericit? El nu are proiecte. Dar în vreme ce lene¿ul råmîne indiferent fa¡å de aceastå prejudecatå ¿i nu vrea så-¿i dovedeascå ¿i så dovedeascå nimic. dar un lene¿. demnå ¿i castå. ªi tocmai însu¿irea acestei prejudecå¡i nu-i då pace. ªi cum ar putea ratatul så nu fie un nefericit. din moment ce el este un lene¿ neîmpåcat cu sine. El nu are dorin¡e. pe acesta îl are din capul locului.

a¿azå dialogul cu limitele proprii în modestia altui început. cu depline justificåri. el transformå ratarea într-un act de pudoare tardiv ¿i î¿i dobînde¿te fa¡å de ceilal¡i libertatea. Tocmai lipsa resurselor determinå faptul cå limita vizatå nu i se cuvine. Cåci nu orice insatisfac¡ie fa¡å de aceste limite este justificatå. care contrariazå. indiferen¡a sau uitarea. cå încearcå så-l facå în absen¡a acestor resurse. bovaricul nu posedå temeiul obiectiv pentru a ie¿i din hotarele eului såu ¿i a nåzui spre „altceva“. „Ceilal¡i“. Bovaricul nu are resurse spre a se depå¿i înspre locul nåzuin¡ei sale. bovaricul. devin cauza ratårii ¿i teroarea ratatului.permanentå – a lui ¿i a celorlal¡i. bovaricul nåzuie¿te så depå¿eascå limita ce i se cuvine pentru a atinge o limitå care îi e inaccesibilå. ca libertate sfidåtoare. de¿i ar avea resurse så-l facå. „Vina“* ratatului este cå nu face saltul creditat. El face fårå nici o justificare ceea ce. cåruia i-ar fi stat în putin¡å så depå¿eascå ceea ce are de depå¿it pentru a atinge limita ce pare cå i se cuvine. lotul lui devine mila. Bovarismul este o boalå de resurse provocatå de o limitå de atins care joacå rol de fantasmå. ªi totu¿i ratatul se poate salva. Cînd ajunge så spunå: nu voi face nimic din ce am promis ¿i din ce se a¿teaptå de la mine så fac. cu a¿teptarea lor. Ratatul e vinovat cå nu încearcå depå¿irea. ªi poate cå tocmai proclamarea solemnå a unei depå¿iri ce ar urma så se producå ajunge så împiedice realizarea ei. el iese de sub tirania celorlal¡i ¿i se întoarce la sine. Prins între dezamågirea celorlal¡i ¿i insatisfac¡ia proprie. singur cu el. pentru cå ceilal¡i a¿teaptå ca el s-o depå¿eascå. ar fi trebuit så facå ratatul. Spre deosebire de ratat. A celorlal¡i: cåci promisiunea (care va råmîne neîmplinitå) a fost fåcutå pe scenå ¿i a¿teptarea împlinirii ei a devenit la rîndul ei publicå. În afara insatisfac¡iei sale. se desface din pactul promisiunilor ¿i a¿teptårilor stråine ¿i. cå o încearcå. a bovaricului. Ratatul råmîne sub limita lui. Bovarismul se na¿te pe drumul aparent onorabil al insatisfac¡iei resim¡ite în fa¡a limitelor proprii. În acest refuz al oricårei demonstra¡ii. El nu a întreprins ¿i .

nu poate întreprinde nimic pentru a ob¡ine acest temei ¿i nu ¿i-a cî¿tigat dreptul så facå din limita lui o limitå de depå¿it. ajungînd så creadå cå ea e limita lui. e limita pe care el ar fi trebuit så o atingå. Pentru cå resemnarea l-ar aduce în modestia unui destin refuzat. Bovaricul. fie o dramå a neputin¡ei. în schimb. råmîne instan¡a solitarå a e¿ecului såu ¿i î¿i privatizeazå sinuciderea. a destinelor excelente. iar legitimå. El nu este decît prada ¿i victima unui model imitativ. Ratatul are în el såmîn¡a. Ca ¿i ratatul. în afarå de paloarea destinului såu trådat. bovaricul poate ajunge så se sinucidå. ajungînd så creadå cå ea nu-i apar¡ine. aspirînd în secret ¿i în întunericul neputin¡ei sale. Legitimå. în cazul ratatului. Dar în vreme ce ratatul se sinucide cu gîndul la spectacolul unei promisiuni dezmin¡ite în ochii lui ¿i ai celorlal¡i (el este un extravert). A¿a se face cå în sinuciderea ratatului se experimenteazå un moment din ontologia posibilului: acela în care posibilul se anuleazå nu în actualizare. Spa¡iul care se întinde între limita de depå¿it ¿i limita de atins genereazå fie comedia preten¡iilor. ci în nefiin¡å. fåcîndu-¿i public e¿ecul ¿i încercînd så recupereze prin incontestabilul mor¡ii autenticitatea pe care aceia i-au retras-o. Eroarea lor e simetricå: ratatul transformå ilegitimul limitei de depå¿it în legitim. în cazul bovaricului. nu are în el urma nici unei promisiuni. Moartea ratatului este efectul pe care îl are în con¿tiin¡å deriva posibilului înspre neant. e limita pe care el tinde så o depå¿eascå. în vreme ce bovaricul transformå în legitim ilegitimul limitei de atins. bovaricul. . Dacå ratatul î¿i supra-con¿tientizeazå o limitå falså. marele bovaric nu va accepta ca solu¡ie a e¿ecului decît moartea. care la el nu rode¿te. bovaricul î¿i ignorå limita adevåratå.

se poate transmite. din cauza ei se pot declan¿a råzboaie. ea poate fanatiza oameni. „coeficient de inteligen¡å“). nu må mai pot desprinde. ¿i prostia lui nu-l afecteazå sau nu-l dezavantajeazå decît pe el. iar ca imbecilitate sau ca pu¡inåtate mentalå („oligofrenie“) ea nu intereseazå decît psihologia. cu înzestrarea mentalå såråcåcioaså. în numele ei se poate tortura ¿i ucide. de care.Prostia ca încremenire în proiect „Pu¡ina judecatå“ cu care natura inclementå a înzestrat spiritul cuiva nu înseamnå prostie. filoxerat de o investi¡ie ini¡ialå. Ea este tocmai aceastå op¡iune care devine atitudine. Prostia aceasta se poate lua. cu lentoarea opera¡iilor mentale. cu priceperea greoaie etc. popoare întregi ¿i omenirea toatå nu este banala prostie pe care o po¡i întîlni la col¡ de stradå. îi poate vråji. cu o inteligen¡å testabil strålucitå. o grimaså a gîndirii. Iar un om prost în acest fel poate så fie complet stråin de fenomenul prostiei ca încremenire în proiect. ci o distorsiune. ci prostia ca încremenire în proiect. O via¡å întreagå modul meu de a gîndi poate råmîne viciat. Prostia nocivå. prostia care poate ajunge så catastrofeze mul¡imi de oameni. „Proiectul“ este în fond pariul meu . într-o experien¡å anume de via¡å. Dimpotrivå. un om cu un IQ ridicat. poate så fie din plin victima prostiei ca încremenire în proiect. atins. ea nu este o insuficien¡å mentalå. Determinarea naturalå a spiritului nu intrå în spa¡iul libertå¡ii. într-o op¡iune gre¿itå. Prostia ca încremenire în proiect este prostia care face istorie ¿i care explicå bunå parte din istoria noastrå. de un crez. Prostia ca încremenire în proiect se na¿te deci în spa¡iul libertå¡ii. o judecatå strîmbå care î¿i are explica¡ia în temeiuri active. Un om prost în acest sens este un om ineficace sau cu un randament scåzut. pentru cå este a mea. de o idee de care am apucat cîndva så må îndrågostesc. Prostia ca încremenire în proiect nu are deci nimic de-a face cu testele americane pentru IQ (intelligence quotient.

Altminteri. demersul meu sînt eronate. prostia se sustrage criticii permanente a intelectului ¿i tocmai de aceea ea devine ¿i råmîne prostie. Pentru a deveni constitutivå. este incapabilå så surprindå traiectoriile ¿i limpezimea rela¡iilor este proprie oricui. nu ar fi cu putin¡å. bazatå pe iubirea mea de mine. Råmînerea într-un moment al subiectivitå¡ii este decretatå. El este . Eu nu må recunosc decît în mine ¿i în tot ce îmi apar¡ine ¿i deci (¿i cu atît mai mult) în preten¡iile mele de a ajunge la adevår. un råtåcitor îndrågostit de råtåcirea lui. acea persisten¡å în fals capabilå så nascå o constela¡ie de riduri ale min¡ii. dobînde¿te timpul necesar pentru a se transforma în convingere ¿i. adevårul însu¿i. dar. trebuie så fie îndrågitå: îndrågostirea de tot ce-mi apar¡ine este temeiul de posibilitate al prostiei. Or. Privirea care se tulburå ¿i care. fårå så devinå din aceastå pricinå un prost. ca atare. urîtul instalat în spirit care e prostia. în cele din urmå. o vreme.existen¡ial. orice proiect sub care îmi a¿ez via¡a devine un obiect al adora¡iei mele. ele sînt din capul locului investite afectiv ¿i acceptate ca atare. Pentru cå s-a nåscut în viscerele mele. iar prostul. Prostia ocazionalå este un fenomen uman universal. pentru cå l-am plåmådit în fiin¡a mea. prin persisten¡å. Prostia este abera¡ia care a primit o consacrare afectivå. pentru a deveni caracter. Oricine poate cunoa¿te cåderea în eroare ca obnubilare pasagerå a spiritului propriu. prostia. Pentru cå este o eroare consacratå afectiv. anulatå. printr-un act de supremå iubire. cî¡i oameni sînt apoi dispu¿i så recunoascå faptul simplu cå matca în care ¿i-au a¿ezat via¡a sau o parte a ei n-a fost cea bunå? Cå proiectul care le-a reglementat via¡a a fost gre¿it ¿i cå datoritå lui via¡a lor este un e¿ec? Direc¡ia în care må hotåråsc este rezultatul unei erori nerecunoscute care. determinîndu-mi eul. De aceea oricine poate spune sau poate face prostii. Op¡iunea mea. care în cazul unui om inteligent e recunoscutå ca prostie ¿i. pentru cå sînt ale mele. o schimonosire a ei. miza pe care o azvîrl înaintea mea ¿i din care îmi fac reper ¿i îndreptar de conduitå.

¿i tot ce am pus pe lume în numele lui îmi apar¡ine ¿i îl iubesc ca pe copilul meu. Orice biografie importantå care poveste¿te ispråvile deosebite ale unei vie¡i este în aceea¿i måsurå istoria formårii proiectelor acelei vie¡i. a oamenilor de stat. dacå ele nu s-au dovedit bune. pentru cå. istoria lecturilor. pe care o port în mine. Må îndoiesc de ceea ce urmeazå så fac. fiind råspunzåtor de via¡a mea ¿i de faptele mele. a cuceritorilor. aceastå permanentå evaluare a lui (care poate merge pînå la renun¡area la el). îl întorc pe toate fe¡ele. sînt circumspect fa¡å de proiectul care le precede ¿i le då na¿tere. drept ¿i nedrept. a arti¿tilor. Via¡a unui cålugår stå sub proiectul credin¡ei. Tråiesc în permanen¡å sub un proiect. îl judec. învechit ¿i înnoitor este semnul inteligen¡ei noastre påmînte¿ti. a gînditorilor. Proiectul care nu riscå så devinå refugiul prostiei este în permanen¡å supus instan¡elor critice ale celui care î¿i a¿azå via¡a sub el. Aceastå permanentå cumpånire a proiectului în care îmi înscriu via¡a. îl cumpånesc. Via¡a unui om inteligent se hråne¿te din con¿tiin¡a pu¡inåtå¡ii . dar tråiesc deopotrivå în permanen¡å în afara lui. Îmi cîntåresc apoi periodic via¡a ¿i faptele pentru ca. a contactelor umane ¿i a experien¡elor de via¡å din care proiectele premergåtoare s-au alcåtuit în vederea faptei viitoare. Faptele noastre mari sau mici se desprind din raza ideii care le-a precedat ¿i care s-a alcåtuit lent în vederea unei realizåri viitoare. a¿a cum må îndoiesc de ceea ce am fåcut. ¿i acest proiect îi regleazå fiecare detaliu al vie¡ii ¿i desfå¿urarea ei de fiecare zi. Sub un proiect stå via¡a marilor cålåtori. så pot modifica proiectul din care s-au nåscut. a faptei mele viitoare. aceastå permanentå verificare a lui prin raport cu ce e bine ¿i ce e råu.marca. Dar ce este „încremenirea în proiect“? ªi de ce am numit aceastå încremenire în proiect „prostie“? Via¡a fiecåruia dintre noi se desfå¿oarå în raza proiectului: de la banalul proiect de a ie¿i astå-searå în ora¿ sau de a pleca de såptåmîna viitoare în vacan¡å ¿i pînå la proiectul sub care decid så îmi a¿ez întreaga via¡å.

råsfå¡atå ¿i trecutå sub protec¡ia încåpå¡înatå a întregii mele fiin¡e. prostia ca încremenire în proiect este. Înainte de a fi solidar cu proiectul meu. prin fî¿ia restrînså a experien¡ei tale de via¡å. ca înghe¡ spiritual. Aproape orice sistem de educa¡ie ¿i orice experien¡å de via¡å tinde så te fixeze într-un proiect al altora. Dacå în esen¡a sa spiritul este mobil. a¿ezatå temeinic în mine. Devii prizonierul proiectului pe care l-ai mo¿tenit. a¿ezare ferventå în el. prin educa¡ie. Privirea liberå care dominå proiectul ¿i care î¿i are sursa în sciziunea necesarå a eului – obligat pe de-o parte så se livreze fiecårui proiect ¿i totodatå så råmînå desprins. . eventual. în sensul ei major ¿i grav. ca eroare netrecåtoare. hipnotizatå de unica limitå de atins pe care o presupune proiectul meu himeric. prin contacte umane. este råmînere tenace în interiorul proiectului. Prin natura ei. ªi de vreme ce majoritatea oamenilor tråiesc în categoriile indistincte ale speciei. prostia este in-sistentå. prostia este o stazå a min¡ii. Inteligen¡a este de aceea permanenta punere sub întrebare a proiectului propriu. Ea este valul care bate acela¿i ¡årm. eul meu este incapabil så se distan¡eze ¿i så se debaraseze de el ¿i råmîne prins în insisten¡a proprie prostiei. iubitå. este råmînerea necriticå în proiectul propriu. Intrat în circularitatea propriului såu proiect. libertatea lui manifestîndu-se în capacitatea de permanentå adaptare a proiectului ¿i.certitudinilor noastre ¿i din disponibilitatea de a cerceta îndreptå¡irea unui alt punct de vedere. este proiectul sclerozat ¿i forma rea a consecven¡ei. l-ai adoptat sau l-ai inventat. prostia. care cu vremea devine al tåu. Într-un fel sau altul. el a devenit al tåu. încremenirea ei. pe care nu-l poate påråsi ¿i nici realiza. Majoritatea oamenilor încremenesc în proiecte prefabricate care ajung så fie ale lor în måsura în care ei ajung slujitorii fideli ai acestora. Prostia. în puterea de a renun¡a la el. în identitatea sa suveranå – se pierde acum definitiv. sînt solidar cu distan¡a care må desparte de geneza lui ¿i de experien¡a limitatå a vie¡ii mele. limitå atinså ¿i de atins la nesfîr¿it. În schimb.

Cel prost nu poate spune niciodatå „sînt prost“. de mai multå decît are nevoie inteligen¡a. El este romantic ¿i înnoitor ¿i spulberå orice certitudine nåscutå înaintea lui. Instalat în proiect. trecut asupra omului.statistic vorbind. Singurul lucru pe care comunismul nu-l pune la îndoialå este proiectul propriu. într-un anume fel. pentru cå nu poate compara. cu cît o societate laså mai pu¡in loc pentru cultura îndoielii ¿i pentru învå¡ul dezvå¡ului. Prostia mobilizeazå o imenså cantitate de energie mentalå ¿i are nevoie de ea. ea se dizolvå de îndatå în propria ei recunoa¿tere. ADAOS. cu atît prostia ca încremenire în proiect cî¿tigå teren ¿i scleroza acelei societå¡i este mai mare. Pentru cå tot ce se pierde în vederea distan¡årii critice fa¡å de proiect ¿i faptå. extrem de råspînditå. surprinså dinåuntru. care. Cu cît o societate oferå mai pu¡ine alternative. El teoretizeazå marea rupturå ¿i cuvîntul „criticå“ este cel mai des invocat. De aceea comunismul se instaleazå dintr-o datå în prostia ca . lehamitea ¿i sa¡ul. tot ce se pierde în vederea realizårii sciziunii eului ¿i a dublei priviri este recuperat aici pentru a se ob¡ine crisparea proprie prostiei. Cel prost nu cunoa¿te oboseala. pentru cå atunci ar apårea instantaneu acea dedublare ¿i acel tip de reflexivitate care sînt stråine de prostie. Råmîi prost cîtå vreme po¡i fi contemplat. Ea are fanatismul naturii. Fiind o incon¿tien¡å lipsitå de tresåriri. cu cît proiectele indivizilor decurg din cele cîteva proiecte ¿i norme oficial recunoscute. el nu are sim¡ul relativitå¡ii. lui îi este refuzatå distan¡a necesarå pentru na¿terea îndoielii ¿i pentru con¿tiin¡a e¿ecului. Despre prostul care proste¿te ¿i despre prostul prostit. cîntårirea lucrurilor ¿i tenta¡ia renun¡årii. De aceea prostia nu poate fi sesizatå decît din afarå. – Comunismul î¿i face intrarea în istorie sub forma marelui dezvå¡. El pune la îndoialå totul ¿i respinge orice proiect care l-a precedat. întrucît atitudinea lui este eminamente in-sistentå. Prostia este demonismul fanatismului profan. Cel prost cade în proiectul propriu în chip admirativ. a pierdut atributele divinului. prostia respirå calmul ¿i måre¡ia unui peisaj.

s-a îndrågostit cîndva de el ¿i pentru cå. „Autocritica“ nu este aici decît cåin¡a få¡arnicå impuså celui care a îndråznit så aibå îndoieli în privin¡a proiectului unic. prostia gravå. råmîne neobservatå. a crezut în el sau nu l-a mai putut påråsi. Comunismul este societatea care garanteazå prostia ca încremenire în proiect. este exterminat. este predatå. Garan¡iile sînt institu¡ionale: existå o institu¡ie care vegheazå prostia ¿i care sanc¡ioneazå orice abatere de la încremenirea în proiect: poli¡ia politicå. Învå¡åmîntul politic. dupå ce-am experimentat-o cîteva zeci de ani. generalizat. Ambii sînt produsele prostiei ca . Proiectul meu este acceptat numai în måsura în care se acomodeazå la marele Proiect. inofensiva prostie. este un antrenament permanent în spa¡iul prostiei ca încremenire în proiect. prostia ale cårei victime – pro¿ti ¿i prosti¡i – sîntem cu to¡ii. Orice alternativå la Proiect este refuzatå. ne-am nåruit via¡a ¿i am risipit tot ce am avut mai bun în aceastå parte a lumii. în numele cåreia ne-am pierdut istoria. Existå institu¡ia propagandistului de partid care este agentul prostiei ca încremenire în proiect. Ea trece nevåzutå. deci toatå lumea este prostitå. Toatå lumea încremene¿te în Proiect. Prostia ca încremenire în proiect este. dintr-un motiv sau altul. pe care primul l-a vîrît cu for¡a în proiect ¿i l-a dresat în numele lui.încremenire în proiect. prostia se înva¡å. ¿i celålalt. ce ne-a angajat via¡a ¿i ne-a mutilat-o din adînc. ea cuprinde masele. prostia cea mai ofensivå ¿i cea mai nocivå – nimeni nu o recunoa¿te ¿i nimeni nu se plînge ¿i nu suferå din cauza ei. istoricå. de¿i. Så facem totu¿i aceastå deosebire: între cel care a încremenit în proiectul marxist pentru cå. garantatå statal. de care facem atîta caz cînd se întîmplå ca cineva så ne spunå: „Nu vezi cå e¿ti prost?“ Prostia cealaltå. dintr-un motiv sau altul. a råmas în el. pentru prima oarå în istorie. Cine refuzå – moare. Scleroza societå¡ii comuniste este totalå. Se poate în¡elege lesne cå printr-un asemenea mod de a concepe prostia sîntem foarte departe de biata prostie. sîntem cu to¡ii temeinic a¿eza¡i în ea.

numai cå unul este prostul activ. „Omul nou“ este rezultatul dresårii prin preluarea for¡atå în proiect. celålalt este prostul pasiv. „omul nou“ este prostul prostit. så omoare.încremenire în proiect. prostul care proste¿te. prostul care de dragul proiectului lui este în stare så condamne. . prostul prostit. prostul care suportå proiectul celuilalt. så terorizeze.

“ . Raportul cu lucrul pe care nu eu (noi) l-am fåcut.A HOTÅRÎ ÎN PRIVINºA A CEVA. creionul. De aceea prima formå a hotårîrii în privin¡a a ceva presupune raportul cu acel lucru pe care nu eu ¿i nici ceilal¡i (deci nu „noi“) l-am fåcut. eu pot prelua în proiect fie „ceva“. „Cei puternici sînt cei care dau nume. Numirea. Dar acest „altceva“ este deopotrivå altceva ¿i în raport cu „cineva“. Numind lucrurile. „lucru“ este. fie pe „cineva“. le-am fåcut så intre în raza proiectului meu ¿i så devinå elemente oricînd utilizabile în acest proiect. în care caz „lucru“ înseamnå tocmai ceea ce este diferit de mine ¿i de ceilal¡i. ¿i cineva ne raportåm la fel. ªi totu¿i. „Lucruri“ sînt toate cîte sînt diferite de mine ¿i de ceilal¡i. Hotårîrea în privin¡a a ceva este deci prima deschidere cåtre altceva decît sînt eu însumi. copacul. apoi. indiferent dacå ele au fost fåcute ori nu de mine sau de ceilal¡i. pasårea sau rîul. Cåci atît „ceva“ cît ¿i „cineva“ sînt diferi¡i de mine. nisipul. ea este o formå a puterii. automobilul. el este un altceva comun mie ¿i cuiva. animalul. „Lucru“ este deopotrivå marea. agrafa. este un „altceva“ la care ¿i eu. casa. scaunul. Ocrotirea ¿i distrugerea Hotårîrea în privin¡a a ceva pe care nu noi l-am fåcut ia forma numirii. De aceea hotårîrea în privin¡a a ceva este raportul nostru (al meu ¿i al „celorlal¡i“) cu lucrul. Întrucît numirea este o preluare în proiect. felul în care hotåråsc în privin¡a lor este diferit în func¡ie de faptul cå noi sau nu noi le-am produs. RAPORTUL CU LUCRUL Din clipa în care hotåråsc în privin¡a a altceva decît în privin¡a mea.

sînt totodatå slab.A da nume lucrurilor pe care nu noi le-am fåcut nu înseamnå. dreptul lor la fiin¡å. a le înfiin¡a. Pentru cå nu må pot dispensa de fiin¡a lor ¿i deci de ocrotirea ei. a finitului. exprimatå. cåci fiin¡a lui îmi scapå. ¿i astfel de ocrotirea ei. Numele consacrå limita lucrului. Puterea celui dependent este ocrotirea. ¿i astfel slåbiciune. El este sigla naturii finite. desigur. pe care doar numirea mi-o poate oferi. Numirea este un contract de ocrotire. Preluarea în proiect are nevoie de familiaritatea finitului. În acest sens. Puterea mea este puterea celui dependent. Eu råspund de fiin¡a lucrurilor chiar dacå nu ¿tiu fa¡å de cine råspund. dîndu-i conturul inconfundabil al individualitå¡ii sale. „Ceva ce nu are nume“ må dominå prin nenumitul lui. Numindu-le. îl de-limiteazå. îi confirmå hotarele. au numele lor. care demarcå partea lor de fiin¡å ¿i exprimå. dar în a¿a fel încît nu må pot lipsi de el. ea råmîne in-finitå. Numele reprezintå modul nostru de a gospodåri. må angajez fa¡å de fiin¡a lor. fiin¡a lui en raccourci. eu. ªi eu råspund chiar prin fiin¡a mea. cel puternic. Puternic în sine nu este decît acela a cårui . lucrul începe så fie de-abia din clipa în care este numit. Numele izoleazå lucrul în fiin¡a lui. ci a le consfin¡i ¿i recunoa¿te fiin¡a ca fiin¡å distinctå. Întrucît nu pot exista fårå preluarea în proiect a „ceva“. Puternic în mod absolut nu este decît acela a cårui fiin¡å nu depinde nicicum de fiin¡a celui ståpînit. Numele este de-fini¡ia prescurtatå a lucrului. pe care o recunosc ¿i o consacru tocmai prin faptul cå o numesc. Eu ståpînesc „întreg påmîntul“. gestul prin care am fost chema¡i så împiedicåm cåderea lucrurilor în indistinc¡ie ¿i în nefiin¡a „anonimatului“. Crea¡ia. Nenumitå fiind. Numirea lucrurilor pe care nu noi le-am fåcut reprezintå preluarea lor în grijå. Cåci fiin¡a mea depinde de a lor. este esen¡a. odatå încheiatå. Cel puternic depinde de cel slab ¿i este de aceea – slab. El nu poate fi preluat în proiect. în vasta jurisdic¡ie a tot ce existå. acest ceva må obligå la grijå ¿i ocrotire fa¡å de el. Iatå de ce toate realitå¡ile finite poartå un nume. ea nu poate fi fixatå în grani¡ele ei.

atunci cînd. renun¡înd la acesta. De aceea ocrotirea face parte din esen¡a puterii omene¿ti. så se întoarcå la sine. Iar cel puternic în sine poate fi. în loc så ocroteascå. omene¿te vorbind. El poate så se obiectiveze în cel ståpînit sau poate. nimice¿te. Pentru cå proiectul nu cunoa¿te måsurå. asemeni celui puternic în sine. În schimb. ca revers al nimicirii celui ståpînit. slåbiciunea dependen¡ei ca temei al puterii mele råmîne ascunså. este trecut acum în regimul distrugerii. eu hotåråsc implicit în privin¡a mea. acest temei ajunge vizibil. Dar pentru cå temeiul puterii mele este dependen¡a. Puterea lui poate tot atît de bine så nu se manifeste. În distrugerea apei. Încetînd så ocrotesc. ea nu este doar o formå de tandre¡e. am devenit singur. preluarea ajunge treptat så se facå în exces. eu sînt acest proiect ¿i realizarea lui depinde de existen¡a lucrului numit. Tot ce am numit intrå în raza proiectului meu. Puternic în mod absolut nu este. Singuråtatea în care cad din clipa în care încetez så ocrotesc nu este putere. så ocroteascå sau så nimiceascå. Singuråtatea celui omene¿te puternic reprezintå sfîr¿itul puterii ¿i nimicirea fiin¡ei lui. Deoarece fiin¡a lui nu depinde de nimeni. din aceastå pricinå. så må retrag în ea. independen¡a singuråtå¡ii îmi este refuzatå ¿i eu nu pot. ci con¿tiin¡a manifestå a slåbiciunii mele. puterea mea nu poate så se manifeste decît ca ocrotire. puterea omeneascå nimice¿te deopotrivå fiin¡a celui puternic ¿i se pierde pe sine ca putere. a påmîntului ¿i a cerului eu fac experien¡a unei izolåri esen¡iale care este totodatå condamnarea mea. Proiectul este prin . Abia distrugîndu-le. nimeni. în loc så cunoascå ocrotirea. hotårînd în privin¡a a ceva.fiin¡å råmîne intactå chiar dacå obiectul ståpînirii lui dispare. el poate tot atît de bine så råmînå impasibil. ci cu lucrul numit care. La el manifestarea puterii este un capriciu sau risipirea unui moment de plictisealå. De aceea prima formå a izolårii celui puternic nu apare în raport cu „cineva“. Cîtå vreme acelea existå. ci moartea mea. Cînd. ¿i singur. pentru cå este avansare imperturbabilå cåtre o cuprindere mai vastå (el începe modest ¿i sfîr¿e¿te grandios).

Uit cå ceea ce nu eu am fåcut nu poate fi refåcut de mine ¿i cå distrugerea lui este astfel ireversibilå. Cineva sau nimeni. Înrudirea mea cu lucrul pe care nu eu l-am fåcut provine din sursa noastrå comunå. indiferent de felul în care ne vom hotårî så o numim: Dumnezeu. De aceea pot cere iertare copacului tåiat ¿i vînatului ucis ¿i pot îmbrå¡i¿a calul biciuit. cu toate cå nu eu l-am fåcut. Raportul cu lucrul fåcut de mine (de noi). apa ¿i scoar¡a påmîntului. El „aruncå înainte“ propriul såu nesa¡ ¿i nevoia de lucrul numit devine atît de aprigå. încît îmbrå¡i¿area care ocrote¿te se transformå în cuprindere devastatoare. (În måsura în care raportul meu cu el s-ar rezuma la pura utilizare. eu nu mai recunosc eternitatea tiparului care genereazå fårå încetare fiin¡a lucrului consumat. eu nu må mai întorc cåtre fondul comun care asigurå perpetuarea fiin¡ei lui ¿i care face cu putin¡å manifestarea puterii mele. Sursa este comunå ¿i actul întemeierii noastre ne cuprinde pe to¡i laolaltå.natura lui expansiv. Cu toate acestea. în actul preluårii lui în proiect. el tinde så preia ¿i så consume tot ce îi iese în cale. Fabrica¡ie ¿i crea¡ie În lucrul pe care eu l-am fåcut må recunosc mai lesne decît în ceva nefåcut de mine. În nesa¡ul preluårii.) Dar el nu-mi este stråin. vîntul ¿i focul sau „sorå“ luna. apar¡inem aceleia¿i ordini: temeiul nostru se aflå în altå parte decît în noi. cît ¿i el. el ar putea de fapt så-mi råmînå stråin. ¿i acest temei este comun. lucrul pe care nu eu l-am fåcut nu este stråin de mine. . pentru simplul fapt cå atît eu. Raportul meu cu fiin¡a lucrului numit nu mai este sacrificial. eu ating însu¿i fondul acestei fiin¡e ¿i îi distrug tiparul. De aceea pot numi „frate“ soarele. ªi el nu este stråin nu numai pentru cå må folosesc de el ¿i îl preiau mereu în proiect.

decît animalele ¿i piatra ¿i plantele. În aceastå îndepårtare vertiginoaså ¿i în aceastå uzurpare de propor¡ii se manifestå tendin¡a unei modificåri de temei. actul întemeierii noastre comune se mutå în provincia fiin¡ei ¿i cade în uitare. embrionul ¿i inteligen¡a – tind så må fabric pe mine. în centrul fiin¡ei. cu atît må izolez mai mult ¿i må ridic. confundat cu un dispozitiv de aer condi¡ionat. cu cealaltå ordine a mea. temeiul meu se mutå în mine. Tind så fabric lumina ¿i aerul. Lucrul pe care nu eu l-am fåcut ¿i de care sînt legat prin temeiul nostru comun este împins spre periferie ¿i. Pentru cå ordinea crea¡iei este înlocuitå de cea a fabrica¡iei. Mai „puternice“ sînt obiectele din jurul meu ¿i casa ¿i stråzile ¿i ma¿inile. Påmîntul se estompeazå ¿i „dispare“ în fa¡a autorutei ¿i ma¿inii. moara de vînt mai aproape decît vîntul ¿i curentul electric mai aproape decît apa hidrocentralei. Lucrul pe care nu eu l-am produs devine „materie primå“ ¿i nu face decît så alimenteze ordinea centralå a fabrica¡iei. Må desprind din ordinea mea originarå ¿i må mut.Cu toate acestea. prin tulburarea ei. . ªi cu cît må recunosc mai lesne. må recunosc mai lesne în lucrul pe care eu l-am fåcut. ea intrå în expansiune prin consumarea ei. cu cît este mai mare orgoliul meu în raport cu el ca acela de mine fåcut – cu atît må desprind mai mult de ordinea mea originarå. Sera îmi este mai aproape decît soarele care o face cu putin¡å. proteina. prin ignorarea ei. Frigiderul ¿i aparatul de radio îmi sînt mai familiare decît calul sau copacul din pådure. ¿i aerul dispare ca aer. împreunå cu cealaltå ordine a mea. Ordinea lucrului pe care eu l-am fåcut tinde så uzurpe ordinea crea¡iei ¿i så se instituie ca regn al fabrica¡iei universale. vîntul ¿i apa. cu cît spa¡iul pe care el îl ocupå devine mai vast. Prin aceastå desprindere ¿i îndepårtare eu îmi consum temeiul. Ordinea lucrului pe care nu eu l-am fåcut intrå în subordinea lucrului fåcut de mine ¿i este anulatå în aceastå subordonare. o datå cu el. împotriva ordinii din care fac parte laolaltå cu soarele. Ordinea fabrica¡iei devine tot mai vastå pe spezele ordinii din care eu m-am desprins.

De-abia cînd îmi pierd dependen¡a ca temei al puterii mele. eu råmîn singur. pentru cå sînt înconjurat doar de lucruri pe care eu le-am fåcut. pentru cå în esen¡a mea nu pot fi singur ¿i nu pot fi puternic în sine. în independen¡a absolutå ca experien¡å a izolårii printre lucrurile care depind de mine. . Pentru cå mi-am mutat temeiul în mine.Din clipa în care lucrul pe care nu l-am fåcut a fost devorat de cel fåcut de mine. eu fac experien¡a mor¡ii mele. Dar pentru cå în esen¡a mea sînt dependent. Aceastå singuråtate este be¡ia independen¡ei ¿i a puterii mele. Sînt puternic ¿i singur. sînt puternic. puterea independen¡ei ca temei al slåbiciunii mele devine vizibilå. În raportul cu lucrul fåcut de mine puterea ¿i singuråtatea mea se poten¡eazå reciproc ¿i sfîr¿esc în nimicirea mea.

ea implicå dobîndirea unei culturi a proiectului. educarea libertå¡ii deci. de posibilitå¡ile tale. Ca fiin¡å proiectivå. Libertatea nu e altceva decît rezultatul educa¡iei în sfera posibilului. maladiile de destin sînt disfunc¡ii ale libertå¡ii în sfera posibilului. Educarea cunoa¿terii de sine în vederea secven¡ei de depå¿it–de atins. dar na¿terea proiectului. fermitatea mersului ¿i calitatea ¡intei depind de buna sau proasta lui a¿ezare în orizontul posibilului. bazate pe o proastå cunoa¿tere de sine. nu este înså o faptå a singuråtå¡ii. De aceea educarea libertå¡ii se desfå¿oarå în chip necesar ca scenariu al puterii. Ea se face prin preluarea celuilalt în sfera libertå¡ii mele în vederea eliberårii lui. ªi a¿a cum destinul este apoteoza culturii proiectului. Momentul paideic În ultimå instan¡å. maladiile de destin sînt tot atîtea caren¡e ale ei. Întrucît libertatea este capacitatea de configurare a proiectului ¿i de realizare a lui. omul este desigur liber prin chiar natura sa. Aceastå preluare este puterea. A fi liber înseamnå în fond a fi sigur de tine. Atît ratatul cît ¿i bovaricul nu ¿tiau de ce anume nu sînt în stare. dobîndirea capacitå¡ii de a configura ¿i realiza proiecte prin îmbinarea corectå a posibilitå¡ilor proprii cu posibilul obiectiv. Adaptarea proiectului la condi¡iile mele de posibilitate ¿i ale lumii în care tråiesc reprezintå produsul unei formåri. puterea este .A HOTÅRÎ ÎN PRIVINºA CUIVA Devenirea în spa¡iul libertå¡ii. ca acela care merge înaintea sa.

Cel puternic este puternic în sine. în virtutea cåreia ea se poate apoi . Puterea este rela¡ia de iubire între cel liber ¿i cel ce va fi eliberat. preluare în proiect în vederea autonomiei proiectului. prin supunerea lui. så fie ceea ce sînt (cåci altminteri la fel s-ar petrece lucrurile cu cålåul ¿i victima sa). ci dimpotrivå. Dar dependen¡a în spa¡iul libertå¡ii este iubirea. mae¿trii ¿i discipolii sînt dependen¡i unii de al¡ii nu numai în sensul cå ei nu pot. rela¡ie de consim¡ire reciprocå la devenirea ¿i adeverirea în spa¡iul libertå¡ii. ea este dependen¡å. Puterea celui puternic trebuie så fi fost deci recunoscutå ca stadiu al libertå¡ii sale. el ¿tie cå nu poate fi liber în singuråtatea sa ¿i cå. Regii ¿i supu¿ii. El este liber în configurarea ¿i realizarea proiectului såu. izvorîtå din nevoia de a-i împårtå¿i pe ceilal¡i din libertatea ta. În primå instan¡å. Instituirea proiectului propriu. libertatea celui puternic este adeveritå ¿i se poate manifesta ca libertate. ¿tie ceea ce vrea ¿i vrea ceea ce poate. La rîndul såu. så îl educe pe acesta în spa¡iul libertå¡ii. ¿i tocmai de aceea nimeni nu poate fi liber într-o lume de fiin¡e constrînse. De aceea puterea este în esen¡a ei o specie a rela¡iei. ea este livrare obiectivatå. Puterea este exersarea libertå¡ii în vederea eliberårii. dovada libertå¡ii lui. din bunåvoin¡å sau prin sacrificiu.preluare în proiect. proiec¡ie a preluårii celuilalt în spa¡iul libertå¡ii proprii. prin propria-i eliberare. El ¿tie ceea ce poate. este ctitorirea. El se îndurå de cel puternic prilejuindu-i. Esen¡a libertå¡ii este împårtå¿irea. cel ce prime¿te så fie preluat în vederea propriei lui eliberåri ¿tie cå numai în felul acesta. Ctitorirea nu este opera eului orgolios. comandan¡ii ¿i o¿tile. pentru a-¿i adeveri proiectul propriu ¿i propria libertate. el trebuie så fi fåcut dovada libertå¡ii sale prin raportarea la altul. Dar pentru cå libertatea este în esen¡a ei neegoistå. preluîndu-l în proiectul propriu. Dar pentru a-¿i exersa puterea. Recunoa¿terea puterii. el trebuie så-l preia pe celålalt în proiect. fårå ceilal¡i. ei sînt dependen¡i – ¿i se iubesc – în numele libertå¡ii ¿i al eliberårii lor. cel puternic pare cå se îndurå de cel supus ¿i cå el consimte.

înseamnå cå prin înså¿i esen¡a ei puterea se îndreaptå pas cu pas spre propria ei . pentru cå ea se na¿te din înså¿i recunoa¿terea premiselor ei. el va fi cel mai mult sporit în libertatea lui. ei vor deveni liberi. iar „cel mai supus“ nu poate fi decît „cel mai însetat de libertate“. Supunerea este prima formå a libertå¡ii. „Puterea supremå“ nu poate s-o aibå decît „cel mai liber“. Libertatea care î¿i ignorå posibilitatea propriului început – ca supunere – se anuleazå din capul locului ca libertate. este prestigiul. Pentru a sfîr¿i ca emancipare. recunoscînd cel mai mult autoritatea. are puterea de a-i conduce pe ceilal¡i pînå la punctul în care. cel care a ajuns cel mai departe înaintea sa ¿i dincolo de sine. la rîndul lor. Dar dacå orice putere este putere în vederea eliberårii. Prestigiul este indicele libertå¡ii dovedite prin raportarea la altul. Prestigiul. Puterea este raportul de comandå-supunere care se instituie în sfera educårii libertå¡ii. Misterul supunerii. Cel mai supus va fi ¿i cel mai grabnic eliberat. Ea reprezintå un scenariu ini¡iatic. ¿i astfel drept cel ce dore¿te mai crîncen libertatea. El este cel mai liber în supunerea sa. „Cel mai puternic“ ¿i „cel mai supus“ sînt astfel cel mai aproape unul de altul. în virtutea cåruia puterea poate func¡iona. orice libertate trebuie så înceapå ca supunere. nu se poate na¿te decît în virtutea recunoa¿terii cå altcineva te poate conduce ¿i spori pe drumul dobîndirii libertå¡ii. Cel care a ajuns în punctul cel mai înalt al libertå¡ii. Cel ce se supune ca încå-neliber se a¿azå sub autoritatea celui liber ¿i-i recunoa¿te acestuia puterea tocmai ca libertate dobînditå. Extensia puterii este deci o extensie în sfera libertå¡ii. se bazeazå pe autoritatea dobînditå ca împlinire a libertå¡ii. Autoritatea puterii este autoritatea celui liber fa¡å de cel ce urmeazå så devinå liber. în jurul cåruia graviteazå puterea. cel mai supus se recunoa¿te drept cel mai neliber.exersa. pentru cå. A¿a cum cel mai puternic se ¿tie cel mai liber. pentru cå vede cel mai adînc în ea condi¡ia deplinå a eliberårii sale.

În perpetuarea puterii. O putere nu se împline¿te decît pierzîndu-se. Ca „instan¡å sporitoare“ (auctoritas). dupå cum nu î¿i rateazå esen¡a decît perpetuîndu-se. Libertatea lui a devenit libertatea negativå a preluårii celuilalt în proiectul perpetuårii puterii. mereu neliber.anulare. ci participare neliberå la perpetuarea supunerii. Supremul neajuns al adevåratei puteri este de a nu se putea desfiin¡a ca putere. ca parcurgere a secven¡elor de depå¿it–de atins (deci ca na¿tere a proiectului ¿i realizare a lui). De aceea. ¿i cel ce se supune în vederea propriei lui eliberåri se ¿terge treptat ¿i cei doi se desfac din cercul puterii ¿i råmîn. libertatea. de a nu se putea desprinde de cel supus ¿i de a-l sim¡i pe acesta incapabil så se desprindå de ea. cåci înså¿i perpetuarea puterii a devenit singurul proiect. ea spore¿te libertatea celui supus ¿i se diminueazå pe sine ca putere. mecanismul acesteia se blocheazå. de a pierde puterea. Agentul puterii nu mai este liber pentru proiect. unul în fa¡a celuilalt. a¿a cum suprema ei bucurie este de a se anula ca putere. Diferen¡a dintre cel ce comandå. ea î¿i celebreazå supremul e¿ec. puterea e deja pierdutå în esen¡a ei. Supunerea celuilalt nu mai este în acest caz o premiså a eliberårii. sub puterea lui. În perpetuarea ei ca putere. Mîndria celui care a eliberat ¿i recuno¿tin¡a celui care a fost eliberat se întîlnesc în punctul comun al eliberårii reciproce din strînsoarea rela¡iei comandå-supunere. Din clipa în care te temi cå vei pierde puterea. Råspunderea celui puternic fa¡å de cel care se supune nu este înso¡itå decît de frica lui cå nu va reu¿i så-¿i piardå puterea ¿i cå cel menit eliberårii va trebui så råmînå. Întrucît posibilitatea oricårui alt proiect dispare. Blocarea mecanismului puterii se manifestå ca perpetuare a raportului comandå-supunere de dragul raportului însu¿i. Agentul puterii pervertite ¿i pacientul . al puterii care s-a råsturnat în chiar esen¡a ei. dispare la rîndul ei. ca liber. frica de „a pierde puterea“ nu este decît sentimentul puterii pervertite. egali în libertatea lor.

De aceea. fåcîndu-l så piardå. Agentul puterii este în pericol de a pierde libertatea. Supunerea devine reflex al supunerii ¿i comanda reflex al comenzii. Iar cel care ajunge så slujeascå. Spaima de a råmîne sub blestemul comenzii sau sub cel al supunerii este spaima înså¿i a pierderii libertå¡ii. de u¿urin¡a cu care ea poate fi pierdutå. Dar uitarea cåutårii este vina celui ce råmîne mereu supus. ¿i astfel . în afara lor. el ¿i-a pierdut libertatea. în locul cåutårii libertå¡ii. ei devin neliberi în încle¿tarea lor. Pentru cå este puternic peste cel mereu supus. în vreme ce pacientul puterii. Aceastå fragilitate a libertå¡ii. se våde¿te cel mai limpede în chiar sfera puterii. dintre cel ce are libertatea ¿i cel care o cautå. deci agentul puterii pervertite. care urmeazå så o dobîndeascå. renun¡area sau uitarea ¡elului propus ¡in de înså¿i esen¡a cåutårii. Din liberi ¿i meni¡i eliberårii. Pentru cå obose¿te ¿i renun¡å. Dar atît pierderea libertå¡ii cît ¿i pierderea ei din vedere nu pot veni decît din partea celui ce o are ¿i a celui ce o cautå. cel care cautå se transformå în „cel mereu supus“ ¿i îl constrînge pe cel puternic så perpetuezeÊcomanda.ei sînt prin¿i ¿i bloca¡i în proiectul unic al perpetuårii puterii. face parte din orice scenariu al puterii. o poate pierde pe parcursul cåutårii ei. prin perpetuarea comenzii. oboseala. pe care o are deja pe parcursul exersårii ei. provoacå primul blocarea mecanismului puterii? Pentru cå orice cåutare este dificilå. Supunerea care a uitat cå e supunere în vederea eliberårii a indus celui puternic uitarea comenzii puse în slujba libertå¡ii. nu-i poate lipsi de libertatea avutå sau de cea cåutatå. manifestatå în u¿urin¡a cu care ea. îl dispre¡uie¿te pe cel mereu supus. ¿i de a o pierde din vedere. odatå cåutatå. odatå dobînditå. cel care cautå îl corupe primul pe cel care are. Primejdia pe care o ascunde în sine libertatea ¡ine de înså¿i fragilitatea esen¡ei ei. Nimeni. Pericolul de a pierde libertatea. ceea ce el are deja: libertatea. odatå pierdutå. se poate råsturna în opusul ei. Dar cine. uitarea cåutårii ei. Agentul puterii pervertite nu face decît så slujeascå uitarea cåutårii.

va sus¡ine cå a gåsit deja ceea ce .puterea. Cu cît este mai slabå recunoa¿terea autoritå¡ii. Rela¡ia de constrîngere este esen¡a puterii pervertite. Înså întrucît anularea mi¿cårii în spa¡iul libertå¡ii nu poate fi proclamatå ca atare. în spa¡iul puterii pervertite. se va vorbi despre devotament ¿i iubire. care a cåzut în uitarea cåutårii. cu atît mai mult. cu atît mai multe trebuie så devinå dovezile de adeziune la puterea pervertitå. slujirea fidelå a decåderii ¿i vinii care sålå¿luiesc în cel mereu supus. ea va încerca så imite toate secven¡ele puterii autentice ca devenire în spa¡iul libertå¡ii. dimpotrivå. cel mereu supus. La rîndul lui. ¿i cu cît prestigiul agentului puterii pervertite este mai scåzut. ¿i nu pe seama oboselii. Cåci agentul puterii pervertite se supune în fapt celor mereu supu¿i. ªi cu cît este mai micå dependen¡a în spa¡iul libertå¡ii. anun¡înd periodic cå renun¡å la putere ¿i revenind de fiecare datå asupra acestei renun¡åri. puterea pervertitå nu se va prezenta niciodatå ca esen¡å råsturnatå a puterii ci. Încetarea cåutårii el o pune pe seama constrîngerii. Din vina celui mereu supus. agentul puterii pervertite trebuie så imite pînå ¿i propria lui dispari¡ie. renun¡årii ¿i uitårii sale. În fastul confirmårilor ¿i reinstituirilor periodice. El nu poate så admitå cå cel ce perpetueazå comanda reprezintå polul monumentalizat al neputin¡ei sale. ¿i astfel propria sa eternizare. slujindu-le bolile ¿i exprimînd astfel o per-versiune obiectivå. Constrîngerea se învåluie în atributele autoritå¡ii ¿i ale recunoa¿terii ei. råsturnarea ¿i distorsiunea lor în spa¡iul libertå¡ii. La rîndul lui. de vreme ce spa¡iul cåutårii a dispårut. el imitå moartea care se produce în vederea resurec¡iunii. cu atît el vorbe¿te ¿i cere så i se vorbeascå mai mult despre prestigiul ¿i excelen¡a sa. „cel mai puternic“ ¿i „cel mai supus“ au devenit acum „cei mai neliberi“. cel mereu supus ajunge så-l urascå pe cel care perpetueazå comanda ¿i så-l socoteascå vinovat de perpetuarea supunerii sale. Råmînerea indefinitå în regimul comenzii ¿i al supunerii transformå rela¡ia de comandå-supunere în rela¡ie de constrîngere. În sfîr¿it.

de mult a încetat så caute. la rîndul ei. ¿i consim¡irea la faptul de a fi cålåuzit. istoria lumii este lupta fårå sfîr¿it dintre veghea voin¡ei în vederea eliberårii ¿i lenea universalå a supunerii necondi¡ionate. Pentru a umple vidul unei ini¡ieri care nu a mai avut loc. în care se presupune cå cei doi termeni ai scenariului au consim¡it aceluia¿i ¡el: omogenizarea libertå¡ii prin actualizarea optimå a posibilului celui cålåuzit. în care hotårîtoare este tocmai neconsim¡irea la cålåuzire în vederea dobîndirii libertå¡ii. puterea pervertitå nu face astfel decît så spunå ceea ce de fapt ar trebui så facå. Råul este devenirea ratatå în spa¡iul libertå¡ii. Întregul scenariu al puterii descris pînå acum se bazeazå pe distribuirea inegalå a libertå¡ii. simultan cu existen¡a unei aspira¡ii cåtre libertate egal distribuite. ca supremå distorsiune a libertå¡ii. de a pierde libertatea. deci la exercitarea puterii în numele libertå¡ii dobîndite. ar însemna cå rostul speciei noastre nu este altul decît råul. Într-un prim caz e vorba de o lume în care. Or. nimeni nu are. în afara cålåuzitorului. ca formå de libertate a celui supus. Puterea pervertitå. agentul ¿i pacientul puterii pervertite vor vorbi despre eliberare ¿i libertate. Prin blocarea mecanismului puterii ¿i prin pervertirea ei apare în lume råul. nici måcar auroral. ¿i în . De aici ideea unei duble consim¡iri: consim¡irea la cålåuzire. ei vor mima verbal etapele ini¡ierii în libertate. în lumea realå a istoriei sînt mai frecvente alte douå scenarii. Dacå istoria lumii nu ar ilustra decît aceastå cådere ca istorie a puterii pervertite. Dar pentru cå în scenariul puterii existå putin¡a de a cî¿tiga sau. con¿tiin¡a libertå¡ii. deopotrivå. Pe måsurå ce scenariul ini¡ierii dispare. Înså astfel a fost izolatå o situa¡ie idealå. Întrucît nu sînt capabili de eliberare ¿i de educarea libertå¡ii. El va vorbi mereu despre prezen¡a unui lucru a cårui absen¡å i-a devenit de mult familiarå. ADAOS. a fost analizatå ca formå de dereglare a acestui scenariu. cåderea din rela¡ia de comandå-supunere în rela¡ia de constrîngere.

deznodåmîntul este revolta împotriva cålåuzitorului care insistå în vederea împårtå¿irii celorlal¡i din libertatea lui. cålåuzit ¿i eliberat. înseamnå cå începutul absolut al scenariului puterii atîrnå de existen¡a unui (prim) agent al puterii ¿i libertå¡ii. dar nu ¿i efect al lui. libertatea nu dispare cu desåvîr¿ire sau cum. sursa puterii nu mai este verificabilå. cålåuzitor ¿i liber. Apare astfel problema „celui ce se elibereazå singur“ sau a celui care este. În acest caz. Într-un al doilea caz e vorba de o lume care. Existen¡a unui asemenea personaj relativizeazå teoria scenariului puterii prin acceptarea unei libertå¡i induse în planul istoriei. pe existen¡a popoarelor lene¿e ale istoriei. în condi¡iile în care puterea pervertitå ¿i neconsim¡irea la cålåuzire sînt predominante în economia istoriei. Pentru cå nu poate primi o explica¡ie coerentå în plan uman. în condi¡iile extremei ei fragilitå¡i. neavînd con¿tiin¡a libertå¡ii ¿i astfel neresim¡ind nevoia eliberårii. chiar pentru cei ce-l reprezintå. ca prim impuls sau ca formå de generare a scenariului puterii. deci ca putere instituitå pur ¿i simplu. Råmîne o întrebare fårå råspuns cum. a fost la rîndul såu supus. Dacå cel puternic. råul nu învinge definitiv dînd na¿tere absolutei entropii a nelibertå¡ii. Ambele scenarii se bazeazå pe dispari¡ia colectivå a instinctului libertå¡ii. Problema puterii puså în termenii unui scenariu al puterii articulat pe o dublå consim¡ire då na¿tere ¿i unui alt tip de aporie. care este cauzå a scenariului. drept forma de manifestare a unei puteri „supranaturale“. nu se laså cålåuzitå nicicum cåtre libertate. acest tip de putere apare.care cålåuzirea cåtre libertate nu se poate face decît prin constrîngere (cazul monarhiilor luminate). din capul locului. În acest tip de scenariu. liber. posibilitatea constrîngerii din partea cålåuzitorului neexistînd la rîndul ei. cåci ea cade în afara transmisiei neîntrerupte pe care o presupune lan¡ul . care au pierdut tradi¡ia libertå¡ii ¿i a educårii ei.

Constrîns så må retrag în mine ¿i så må „reculeg“ între hotarele primite. nu-l poate face pe cel primit så se simtå bine. fie în aceea a unui timp prestigios ¿i imemorial. Tocmai pentru cå. hotarele mele sînt puse în discu¡ie. Trebuie mai întîi så „må plac“ pentru a må suporta ca personaj principal al propriei vie¡i ¿i pentru a face din mine subiectul libertå¡ii mele. care premerge oricårui proiect ¿i oricårei preluåri în proiect. contemplarea liberå ¿i decontractatå a hotarelor mele se produce ca iubire de sine. ele nu se revelå în pozitivitatea lor decît pe o cale negativå: ¿tiu cå sînt pentru cå. Fårå aceastå împåcare cu sine. eu trebuie så-mi cunosc hotarul într-o formå pozitivå. un amour . ca eu ce preia în proiect sau care urmeazå så fie preluat. Nici o aventurå a libertå¡ii nu este de imaginat fårå aceastå prealabilå evaluare a hotarului ce-mi apar¡ine. eu îmi percep identitatea ca identitate înfrico¿atå. în transcenden¡a originii. retrågîndu-se fie în transcenden¡a divinului. Trebuie mai întîi så existe un amour propre pentru ca iubirea de altul. de a-l prelua între hotarele mele sau de a må livra cuprinderii lui. orice preluare în proiect råmîne crispatå. prin amenin¡are. fårå aceastå cunoa¿tere ¿i acceptare de sine. Devenirea în spa¡iul libertå¡ii. Dimpotrivå. Frica må face så må adun în mine ¿i så-mi måsor întinderea în aceastå supremå concentra¡ie de fiin¡å. se produce în fricå. sînt amenin¡at så nu mai fiu. Iubirea Am våzut cå primul contact cu eul meu ca eu gol. Frica traseazå conturul eului meu ca eu primit prin aceastå contrac¡ie de fiin¡å. Orice iubire adevåratå ¿i orice faptå a libertå¡ii începe ca iubire a limitei proprii. primindu-l. Înainte de a må deschide cåtre altul. Cel care nu se simte bine între hotarele proprii nu ¿i le poate deschide pentru a-l primi între ele pe altul ¿i nici. fiindu-mi fricå.educator-educat. nu mi-l poate da decît iubirea de sine. Sentimentul pozitiv al eului.

ca premiså a eliberårii lui. El. så ofer prilejul oglindirii pentru altul care se dobînde¿te prin mine. så må îndur de el. Cu toate acestea. fiecare î¿i cî¿tigå libertatea pierzînd-o totodatå. în care cel mai liber îl elibereazå pe cel mai supus. nu se poate realiza doar ca tautologie a eului. El îmi acceptå supunerea. aici libertatea lipse¿te ¿i este dobînditå în aceea¿i måsurå. ¿i îmi acceptå libertatea. Iubirea de sine este premisa libertå¡ii. Sîntem în aceea¿i måsurå liberi ¿i înseta¡i de libertate.„impropre“. ca semn al libertå¡ii mele sporite. abia prin aceastå dispari¡ie fiecare gåsindu-se ca eu propriu. Eu. så fie cu putin¡å. pentru cå în aceea¿i måsurå am pierdut ¿i am dobîndit . ¿i-mi cere mie. iubirea de sine. la rîndul meu. Spre deosebire de raportul maestru-discipol. eu må supun ¿i sînt liber în aceea¿i måsurå în care celålalt comandå ¿i se supune. El îmi acceptå autoritatea. Sînt rînd pe rînd ståpîn ¿i sclav ¿i hotåråsc ¿i sînt hotårît în aceea¿i måsurå în care celålalt hotårå¿te în privin¡a mea ¿i se laså hotårît de mine. În aceastå reciprocå dominare ¿i supunere liberå. Eu îmi gåsesc eul pierzîndu-l ¿i îl ajut pe celålalt så ¿i-l piardå pentru a ¿i-l putea gåsi. ¿i îmi cere så må supun. Iubirea de sine stå la baza oricårei preluåri pozitive în proiect. În „iubirea de altul“ diferen¡a dintre douå euri dispare. de cel supus. În simpla oglindire care îmi reflectå conturul eu nu ajung så ob¡in decît un rudiment din mine. dar pentru ca så må pot avea trebuie så må privesc în altul ¿i trebuie. cel puternic. care este cel mai liber. Pentru cå nu pot deveni eu însumi decît dacå devin altul în mine ¿i eu însumi în altul. la iubirea de sine nu pot ajunge decît prin iubirea de altul. ca premiså a eliberårii mele. cel supus. se îndurå de mine. Fiind deopotrivå cel ce iube¿te ¿i cel iubit. Eu vreau så må cunosc ¿i så må iubesc drept cel care sînt. îl eliberez pe cel mai supus ¿i în acela¿i timp sînt eliberat de cel mai supus. în numele autoritå¡ii ¿i libertå¡ii lui. aducîndu-l la gradul lui de libertate. care îmi då certitudinea conturului ¿i a identitå¡ii mele. celui puternic. cel mai liber.

libertatea. Eu îmi pierd puterea prin eliberarea celuilalt ¿i mi-o påstrez mereu prin supunerea lui acceptatå. Spre deosebire de scenariul paideic, în care puterea se exerseazå în vederea unei eliberåri finale – maestrul ¿i discipolul se desfac în cele din urmå din strînsoarea rela¡iei comandå-supunere ¿i stau fa¡å în fa¡å egali în libertatea lor –, în scenariul iubirii de altul eliberarea nu se poate produce, pentru cå dependen¡a e pre¡ul libertå¡ii celor doi. Puterea nu mai este acum rela¡ia de iubire între cel liber ¿i cel ce va fi eliberat, ci între cei care, în fiecare clipå, sînt liberi ¿i supu¿i; ei sînt mereu egali în libertatea ¿i în supunerea lor. ªi aici, ca ¿i în scenariul paideic, are loc o devenire în spa¡iul libertå¡ii. Numai cå în vreme ce acolo unul – cel liber (maestrul) – îl trågea pe celålalt – pe cel încå-neliber (discipolul) – spre spa¡iul libertå¡ii lui, aici cei doi, încå-neliberi, parcurg împreunå treptele eliberårii lor ¿i devin la capåtul acestei ascensiuni cei mai liberi ¿i cei mai supu¿i deopotrivå. Ei sînt liberi ¿i elibera¡i în suprema lor supunere ¿i råmîn supu¿i în chiar eliberarea lor. Rezultå de aici cå în iubirea de altul eul meu î¿i capåtå identitatea låsîndu-se preluat în proiect ¿i preluînd în proiect alt eu. Aceastå dublå ¿i reciprocå preluare în proiect sfîr¿e¿te cu disolu¡ia ¿i poten¡area eului meu. Eu nu aflu cine sînt decît încetînd så fiu eu ¿i începînd så fiu în altul, a¿a cum altul este doar în måsura în care, încetînd så fie el, el începe så fie în mine. Eu am devenit altul ¿i sînt eu însumi doar în celålalt; celålalt a devenit eu ¿i este el însu¿i doar în mine. El nu se poate cåuta întorcîndu-se la el, pentru cå a ie¿it din sine. El nu se poate cåuta ¿i nu se poate gåsi decît întorcîndu-se la mine. Pentru cå eu l-am ajutat så se caute ¿i så se gåseascå, în mine el se iube¿te pe el. În mine ¿i în iubirea lui pentru mine, el î¿i celebreazå eul dobîndit. El a ajuns så se ¿tie ¿i så se iubeascå iubindu-må pe mine. Iubirea de sine a sfîr¿it ca iubire de altul ¿i de-abia prin iubirea de altul eu m-am gåsit ¿i am ajuns så må iubesc cu adevårat pe mine. Eul meu a ajuns så-mi apar¡inå din clipa în care nu

mi-a mai apar¡inut. Suprema personalizare nu survine decît prin „depersonalizarea“ pe care o presupune metabolismul iubirii. De aceea cei care nu iubesc ¿i nu sînt iubi¡i î¿i pierd identitatea. Cînd nimeni nu ne-a iubit ¿i nu am iubit pe nimeni, nu sîntem decît eul gol care se revelå în fricå. Cînd nimeni nu ne iube¿te, nu apucåm så avem un chip ¿i avem doar chipul nimånui. Sîntem, fårå ca propriu-zis så fim. Acest miracol al dobîndirii eului prin dedublare ¿i prin iubirea de altul î¿i capåtå expresia sensibilå în mîngîiere. Din clipa în care parcurg conturul altui trup, eu îl iau pe acesta în posesie ¿i totodatå îmi livrez trupul în mîngîierea mea. Dar bucuria pe care o resimt în mîngîiere trece dincolo de simpla voluptate a atingerii. Prin mîngîiere eu nu preiau doar conturul unui trup. Corpul, la om, nu este o suprafa¡å ¿i nici måcar interioritatea care se exprimå în chip exterior. Cînd cineva mîngîie, el atinge hotarul a ceva care nu are încå nume ¿i pentru care singurul cuvînt potrivit este „tu“. Înså¿i mîngîierea creeazå identitatea teritoriului ocupat. Cînd celålalt må mîngîie, el îmi mîngîie identitatea pe care mîngîierea lui mi-o conferå ¿i îmi då, prin mîngîiere, con¿tiin¡a identitå¡ii mele. Fiecare mîngîiere este o celebrare a eului meu, pe care înså¿i mîngîierea l-a fåcut cu putin¡å. Sînt mîngîiat, deci sînt. Acest miracol al dobîndirii eului prin dedublare ¿i prin iubirea de altul î¿i capåtå deopotrivå expresia sensibilå în înso¡irea mîinilor. În esen¡a mîinii rezidå ambiguitatea faptului de a lua ¿i a da. Må deschid ¿i înmînez, dau de la mine ¿i trec în posesia altuia ceva care în felul acesta înceteazå så fie al meu. Primesc ¿i astfel fac så devinå al meu ceva care pînå atunci nu-mi apar¡inea. Datul ¿i luatul se succed ca func¡ii diferite ale mîinii, care în felul acesta închide în sine posibilitatea unor acte cu semne opuse. Mîna poate så dea sau poate så ia. Poate ea vreodatå så dea ¿i så ia în acela¿i timp? În iubire, regula succesivitå¡ii lui „a da“ ¿i „a lua“ dispare. Cînd doi oameni care se iubesc merg mînå în mînå, mîinile lor dau ¿i iau în acela¿i

timp ¿i în aceea¿i måsurå. Mîna care se ia pe sine ca altå mînå tope¿te distinc¡ia dintre „a da“ ¿i „a lua“. Pentru cå se då ¿i se ia pe sine, mîna påstreazå ce då ¿i prime¿te ceea ce deja are. ºi-am dat mîna ¿i în acela¿i timp ¡i-am luat-o; mîna care se då e mîna care ia. Mîna se întinde pentru a se da. Dar în timp ce se då, ea prime¿te ¿i ia mîna celuilalt, care la rîndul lui prime¿te mîna întinså ¿i o då pe a sa. Mîna care se då e mîna care ia ¿i eu primesc ¿i dau în aceea¿i încle¿tare de mînå. Mîinile care se întîlnesc ¿i råmîn unite sînt pecetluirea faptului cå eurile noastre s-au dat ¿i s-au primit deopotrivå: m-am dat în mîna celuilalt ¿i totodatå l-am luat pe celålalt la mine. Deoarece în iubire nu-mi mai apar¡ine tocmai ceea ce este al meu ¿i, dimpotrivå, tocmai ceea ce nu-mi apar¡ine devine al meu, iubirea modificå atitudinea curentå fa¡å de elementele fondului intim-stråin. Nu må mai identific acum nici cu rasa mea, nici cu zeii mei, nici cu tribul din care fac parte; pot så-mi uit pårin¡ii ¿i pot så resimt numele sau casta care må desparte de cel pe care îl iubesc drept un blestem. Pe de altå parte, pentru cå ceea ce nu-mi apar¡ine devine al meu, eu pot så preiau zeii, numele, limba sau casta celuilalt. Sînt gata så renun¡ la ceea ce må define¿te ¿i sînt gata så må definesc prin ce nu este al meu. La limitå, determina¡iile fondului intim-stråin dispar în iubire, sau devin indiferente, ¿i locul pe care dispari¡ia lor îl laså liber este umplut de obiectul pentru care iubirea mea a optat: de celålalt. La rîndul lui, celålalt se curå¡å, în vederea dåruirii, de determina¡iile sale ¿i vine în fa¡a mea liber pentru a fi umplut de obiectul pentru care iubirea lui a optat: de mine. Dar cine sîntem „eu“ ¿i „celålalt“ acum? „Reneagå-¡i tatål ¿i refuzå-¡i numele ¿i ia-må pe mine toatå.“ Cine sînt „eu toatå“ ¿i cine este cel care nu mai are tatå ¿i nume? Cine sîntem noi, care prin¿i în rela¡ia iubirii, populåm hotarele celuilalt cu lipsa noastrå de hotare? Ce a råmas din noi, dupå ce iubirea ne-a desfiin¡at?

De-abia acum aflu cå în mod esen¡ial nu sînt nici raså. nici loc al na¿terii mele ¿i nici måcar bårbat sau femeie. Trec dincolo de toate elementele fondului intim-stråin.În lumina iubirii. De-abia în iubire elementele fondului intim-stråin îmi apar în toatå inconsisten¡a lor ¿i î¿i dezvåluie natura accidentalå ¿i exterioritatea. ci doar pe acela al iubirilor ¿i pierderilor mele. eu nu am niciodatå un chip definit. nici ascenden¡å. În cele din urmå sînt felul în care. liber fiind. Nu altul. care nu sînt altceva decît purå dorin¡å de a må pierde în tine. fiindu-mi deopotrivå datå. iubind. în faptele importante ale vie¡ii mele. în renun¡area mea la mine. nu må mai poate fixa: la libertate. Abia prin iubire eu aflu cå esen¡a mea e libertatea. „Ia-må pe mine toatå“: ia-må pe mine. nici nume. Dar pentru cå libertatea este în esen¡a ei ne-definitå. în cedare. tot ceea ce pînå atunci îmi pårea intim î¿i pierde consisten¡a. în casa pe care o fac. ci în obiectul dorit. nici limbå. Dar aceastå dislocare care se produce prin iubire este tocmai libertatea mea. devine straniu ¿i stråin. În mod esen¡ial eu sînt tocmai posibilitate de dislocare din elementele fondului intim-stråin. Sînt peste tot în abandon. nici claså. ci eu îmi devin stråin. în mul¡i. în copilul pe care îl cresc. må opresc la singura determina¡ie care. alunec peste determina¡iile care mi-au fost date ¿i. în chiar sursa libertå¡ii ¿i a iubirii mele. Cînd må fixez în libertate. Eul meu e traversat fårå încetare de un zvon al . ¿i cu atît mai mult în lumina iubirii contrariate. adicå în libertatea mea ¿i în iubirile mele. într-un om. De-acum nu sînt decît toate felurile mele de a må pierde – într-un lucru. capacitate de a må pierde în altceva decît mine. nu må mai define¿te. Eu toatå sînt dorin¡å. ¿i dincolo de toate. În mod esen¡ial eu sînt iubire. la limitå. Ceea ce a råmas în noi dupå ce iubirea ne-a desfiin¡at este iubirea înså¿i: puterea de a dispårea în altceva decît noi. må pierd în libertate. hotarele mele nu se mai aflå în mine. imposibilitatea de a fi fixat într-un hotar. ªi dorin¡å fiind. în to¡i. în mine însumi. eu må fixez în lipsa de hotar. În necuprinderea iubirii eu aflu cå hotarul meu e lipsa de hotar.

¿i astfel sînt. a cårei identitate se poate construi tocmai prin moarte. Sinuciderea nu este în acest caz decît suprimarea neconcordan¡ei între nefiin¡a mea autenticå (prin dispari¡ia . nu e compatibil decît cu o fiin¡å a cårei identitate se poate construi dincolo de identitatea primitå ¿i. tocmai prin renun¡area la suprema condi¡ionare care este purul fapt de a fi. În måsura în care în esen¡a ei iubirea este împlinire a eului prin pierderea de sine. transformå într-o fic¡iune via¡a lui ¿i cå în fond. înseamnå cå eu nu mai sînt. Mor ¿i må nasc de fiecare datå în locurile în care mi-am investit capitalul de iubire. Paradoxul lui „a fi în chip plenar“ prin „a deveni nimic“ nu-¿i aflå dezlegarea decît în spa¡iul iubirii: eu nu-mi pot împlini via¡a decît dînd-o altcuiva. înseamnå cå în anumite circumstan¡e moartea. la propriu. „a fi“ a încetat så fie purul fapt de a fi care se manifestå în fricå. Sînt disolu¡ia ¿i resurec¡ia mea în toate în cîte mi-am pus ¿i mi-am dat sufletul. el a murit. Pentru cå în iubire eu nu sînt decît prin raportarea la altul ¿i prin pierderea de mine. Faptul de „a-¡i da via¡a“ se bazeazå pe recunoa¿terea valorii sporite a unei alte vie¡i ¿i pe faptul cå via¡a mea nu capåtå valoare decît în måsura în care poate så se dea: via¡a mea e importantå doar dacå. De vreme ce eu am devenit altul. A-¡i da via¡a. la rîndul lui. iar altul nu mai e. socotitå realå. Cel care se sinucide lîngå cadavrul (încå fictiv) al iubitei atestå faptul cå moartea ei. Acest nou sens al lui „a fi“ poate så îmbrace deopotrivå forma lui „a nu mai fi“ ¿i så fie moarte. ca pierdere de sine fizicå a eului. face cu putin¡å continuarea altei vie¡i. la limitå. ADAOS 1.dispari¡iei. Sinuciderea dovede¿te acum cå imposibilitatea declaratå de a nu putea concepe via¡a în absen¡a celuilalt nu este o simplå ipocrizie ¿i cå în spa¡iul adevåratei iubiri eul nostru înceteazå så fie farsor. devine o exigen¡å de împlinire a lui: må împlinesc în chip suprem. prin anularea ei. fiind incapabil så supravie¡uiascå „problemelor“ sale. Altul este cazul în care via¡a mea î¿i pierde importan¡a în absen¡a vie¡ii celuilalt.

În timp cade doar clipa descoperirii lui. existå ¿i va exista necontenit. nu are scop. este originar ¿i råmîne a¿a. o adiere a . poate fi gîndit ¿i exprimat. potrivit cåruia „a fi“ înseamnå „a fi doi“. Ceea ce se petrece în jurul centrului are nume. Din nou despre înso¡irea mîinilor (dialog între eu ¿i celålalt) Eu În privin¡a de-neprevåzutului nu te po¡i pregåti. El este centrul. el este asemeni unei plante rare ce råsare pe nea¿teptate în påmîntul sterp. El te locuie¿te. Misterele nu existå pentru a fi låmurite. Adevårul acestei mor¡i este confirmat prin faptul cå iubita reitereazå experien¡a inconsisten¡ei lui „a fi“ ca „a fi singur“ ¿i. adîncurile în care te pråbu¿e¿ti. nimic altceva decît reflexe ale neclintitului centru. Aceastå situa¡ie neverosimilå. Centrul. Înso¡irea mîinilor reprezintå punctul ferm ce duce spre centru. la rîndul ei se sinucide. un adevårat mister. se destramå. totu¿i. distan¡a pe care ai apucat så o stråba¡i – nu sînt. ªi nici nu trebuie så încerci ¿i nici så te mîngîi cu gîndul cå ai fåcut-o fårå så ¿tii. Un sentiment autentic este. în care eu eram. duce pe cåi gre¿ite. face cu putin¡å cele douå sinucideri menite så confirme adevårul iubirii.celuilalt. ADAOS 2. Un sentiment autentic nu are cauzå. de asemenea. eu singur sînt o minciunå ontologicå. spre ceea ce a existat necontenit. a¿a cum nici darul zeilor – pentru a fi cercetat dupå legile min¡ii. în care e nevoie mai întîi de un cadavru fictiv pentru a se ob¡ine douå cadavre reale. deci råmînînd singur. sînt un simulacru de fiin¡å). se îngråmåde¿te. toate. eu nu sînt cu adevårat. o pîlpîire abia perceptibilå care face vizibilå promisiunea certitudinii luminii – altceva nimic. Sinuciderea denun¡å astfel falsa preten¡ie de fiin¡å a eului izolat: din moment ce „eu sînt doi“. trezindu-se lîngå cadavrul (de astå datå real) al iubitului. eu nu mai sînt) ¿i neautenticitatea fiin¡ei mele actuale (singur. Înål¡imile pe care le urci. De-neprevåzutul este un mister proiectat în viitor.

încercåm så-l modelåm dupå bunul nostru plac. înål¡imile urcate. bucuria reculeaså pentru ceva de necuprins în timp. ci centrul însu¿i coborît în cei doi ¿i instalare a lor în centru. Ei doi. CELÅLALT Zeii nu dåruiesc orbe¿te. Mîinile care se întîlnesc nu sînt doar misterul întrupat al sentimentului autentic ¿i garan¡ia primirii comune a darului. îl tragem în atmosfera ståtutå a existen¡ei noastre dråmuite în timp. au devenit centru. acest centru existå ¿i existå acest mister. Înså¿i chemarea este darul. ci însu¿i centrul tråit ca mister ¿i ca dramå a sentimentului autentic. Cu un singur lucru îi putem ie¿i în întîmpinare: în fiece clipå. prin dar. Prea delicat pentru noi. nici el nu îl prime¿te orbe¿te. Cel dåruit nu prime¿te darul orbe¿te. Cînd darul vine de sus. Totu¿i. Înso¡irea mîinilor nu este punctul ferm al pornirii spre centru. o previziune a ceea ce nu poate fi prevåzut. o atingere a de-neatinsului. ne-apropiem de el cu întrebåri proste¿ti. Orice sentiment autentic se desfå¿oarå ca dramå. el poate så se destrame în urzeala calculelor menite så apere lini¿tea . ªi cînd îl prime¿te. Sentimentul autentic este un dar al zeilor. el comunicå cu dåruitorul ¿i este atras în preajma lui. Darul lor are un tîlc ¿i cel care îl prime¿te nu poate fi ales întîmplåtor. El s-a pregåtit îndelung så a¿tepte darul acesta. El este un dar al zeilor pe care înså nu ¿tim så-l cinstim. de vreme ce nu am fåcut nimic pentru a-l pricinui. pråbu¿irile. ne våicårim fårå rost. A da curs acestei chemåri este unicul fel de a cinsti darul zeilor. Dåruitorul ¿i cel dåruit sînt lega¡i laolaltå prin dar. laolaltå. în contopirea lor. råmînem ¿i altminteri neputincio¿i în privin¡a lui. chiar dacå oamenii se despart. În jurul centrului nu existå nimic. distan¡ele pe care-ai apucat så le stråba¡i nu sînt reflexe ale neclintitului centru. Chiar dacå timpul ¿i spa¡iul îi despart pe oameni. cel dåruit trebuie så fie la înål¡imea lui nu numai prin felul recules de a se bucura.inaccesibilului. Cel chemat este cel dåruit.

am vrea totodatå så ne desprindem de el. prea firavi pentru el. abia atunci aflåm cît de necuprins cu mintea este vizita unui zeu în via¡a unui om. Iar cînd lucrul acesta se întîmplå. temîndu-ne cå l-am pierde. el poate så ne destrame. De-abia l-am dobîndit ¿i. Nimeni nu poartå pînå la capåt povara darului venit de sus.lui „aici“. neputincio¿i cum sîntem så-l adåpostim pînå la capåt în noi. . cînd oamenii se despart.

în toate celelalte privin¡e. dimpotrivå. pentru cå nimeni nu-¿i înstråineazå integral libertatea decît dacå în chip liber vrea så devinå sclav. ci. nimeni nu poate hotårî în locul meu decît dacå eu hotåråsc acest lucru.* Dar de ce trebuie libertatea så fie par¡ial concesionatå? Acest lucru se întîmplå tocmai în vederea func¡ionårii ei: atunci cînd e vorba de . Aceastå concesionare a libertå¡ii nu poate avea loc decît în virtutea încrederii: sînt încredin¡at cå delegarea hotårîrii mele nu se întoarce împotriva libertå¡ii mele. Numai atîta vreme cît sînt apt så hotåråsc în ce må prive¿te libertatea poate fi delegatå.A HOTÅRÎ ÎN PRIVINºA MULTORA (A TUTUROR) Legea. ea reprezintå o concesionare par¡ialå a libertå¡ii. Atîta vreme cît eu pot hotårî în privin¡a mea. Eu ¿i ceilal¡i asemenea mie ne delegåm hotårîrea în privin¡a noastrå pentru a putea fi în cele din urmå mai liberi. Aceastå concesionare a libertå¡ii nu se poate face decît într-o privin¡å anume a vie¡ii mele. Delegarea libertå¡ii este deci un act liber. cå aceastå renun¡are nu face decît så creeze cadrul în care libertatea mea. va fi sporitå. frica de destin ¿i destinul colectiv Faptul de a hotårî în privin¡a multora (a tuturor) este mai întîi rezultatul delegårii libertå¡ii: eu ¿i ceilal¡i asemenea mie am hotårît ca „altcineva“ så hotårascå pentru noi. Concesionarea libertå¡ii este ea înså¿i un act de libertate ¿i eu råmîn liber ¿i må recunosc ca atare în „fiin¡a“ în care am operat acest transfer. deci dacå în chip liber el vrea så înceteze så fie liber. În chip liber am ales så îmi declin libertatea ¿i så o pun în mîna „altuia“ într-o privin¡å anume a vie¡ii mele.

Dar aceastå delegare a libertå¡ii care creeazå cadrul nu se face în contul cuiva. este nevoie ca o parte a libertå¡ii fiecåruia dintre noi så fie declinatå. Instan¡a care preia libertatea delegatå ¿i ajunge în felul acesta så hotårascå în privin¡a noastrå este legea. Legea este spa¡iul neutru ob¡inut în urma renun¡årilor libere la un cuantum de libertate în vederea ob¡inerii unei constrîngeri (¿i a unei libertå¡i) comune. Nu o persoanå anume devine depozitara eurilor libere care au intrat în declinare ¿i care au renun¡at într-o privin¡å anume la exersarea alegerii ¿i hotårîrii lor. pentru ca proiectele ¿i preluårile în proiect så se poatå mi¿ca liber. Abia aceastå declinare par¡ialå a libertå¡ii creeazå cadrul în care libertatea fiecåruia dintre noi devine libertate realå. Libertatea impersonalå ¿i puterea depersonalizatå oferå certitudinea libertå¡ii în spa¡iul multora ¿i al tuturor. Delegarea libertå¡ii este forma gravita¡ionalå a libertå¡ii în cîmpul de întretåiere a libertå¡ii celor mul¡i ¿i a libertå¡ii tuturor. legea devine libertatea impersonalå care func¡ioneazå ca limitå pentru libertatea fiecåruia dintre noi. Delegarea libertå¡ii trebuie så se facå în contul unei instan¡e care nu are altå atribu¡ie decît aceea de a depozita restric¡ia libertå¡ii ca libertate delegatå. Libertatea se ia acum pe sine în proiect împotriva propriei ei utilizåri arbitrare. legea a¿azå libertatea la mijloc între noi to¡i ¿i to¡i sîntem a¿eza¡i la aceea¿i distan¡å . libertatea nu se poate exersa decît dacå se autoîngråde¿te. Cadrul este limita de care libertatea are nevoie pentru a împlini condi¡ia gravita¡ionalå a func¡ionårii ei în spa¡iul multora ¿i al tuturor. Din clipa în care este votatå.„mul¡i“ ¿i de „to¡i“. Libertatea mea ¿i a celorlal¡i asemenea mie se deleagå în anumite privin¡e pentru a elibera ¿i a låsa apoi permanent liber spa¡iul libertå¡ii mele ¿i al libertå¡ii celorlal¡i. Ca depozit rezultat de pe urma dona¡iilor de libertate. Pentru ca libertå¡ile så nu se anuleze reciproc. deci cu ob¡inerea garan¡iei cå nimeni nu poate fi preluat silnic ¿i arbitrar în proiectul cuiva. Libertatea impersonalå este echivalentå cu depersonalizarea puterii.

ea då tiparul libertå¡ii ¿i conturul pe care trebuie så-l aibå un eu pentru ca så poatå apoi hotårî singur. Formå supremå de a hotårî în privin¡a multora ¿i a tuturor. el nu este al nimånui. Legea este libertatea care se ia pe sine în proiect în vederea unei îngrådiri eliberatoare. fiind „cea mai liberå“. Prestigiul ¿i autoritatea legii vin din gradul de libertate pe care ea îl închide în sine. ¿i astfel impuse). prin transferuri succesive. For¡a acestui depozit de libertate delegatå provine tocmai din situarea lui în mijloc. legea educå libertatea. care condi¡ioneazå libertatea din afara ei (ele pun în joc limite primite. ea este mai liberå – ¿i deci mai puternicå – decît fiecare individ în parte. la rîndul ei. ea poate. Dar spre deosebire de celelalte douå. ea reprezintå mecanismul prin care libertatea î¿i creeazå condi¡ia gravita¡ionalå a exersårii ei ca libertate individualå în spa¡iul multora ¿i al tuturor. libertatea multora ¿i a tuturor. în singurul loc în care. Legea este rezultatul libertå¡ii care î¿i proiecteazå singurå limita menitå så facå libertatea cu putin¡å. Doar aceastå constrîngåtoare neclintire a lui devine o garan¡ie pentru libertatea fiecåruia dintre noi. Alåturi de limitele pe care le pune în joc fondul intim-stråin ¿i de limita „inventarului posibilitå¡ilor mele“ – cîmpul finit de posibilitå¡i în care se mi¿cå alegerea mea (vezi capitolul Elementele fondului intim-stråin) – legea este cea de a treia fa¡å gravita¡ionalå a libertå¡ii. Legea este constrîngerea ca libertate a tuturor în vederea libertå¡ii fiecåruia. e libertatea care se îngråde¿te pentru a putea func¡iona ca libertate. Întrucît în ea sînt acumulate depunerile de libertate ale genera¡iilor succesive. legea este singura limitå pe care libertatea o întîlne¿te dupå ce ea înså¿i ¿i-a pus-o în cale. Ea reface scenariul paideic ca scenariu al puterii la scara unei societå¡i întregi.fa¡å de rezultatul liberei noastre depuneri. så transfere libertate. Pentru cå în ea este acumulatå. Adevårata lege hotårå¿te în vederea hotårîrii . Ca lege bunå. apar¡inînd tuturor. Tocmai în virtutea gradului såu sporit de libertate ea poate så educe ¿i så devinå sporitoare. Hotårînd în privin¡a tuturor.

Orice societate a¿ezatå pe legi bune då hotare fiecårui eu – îl „hotårå¿te“ –. ¿i dacå ne supune o face în vederea libertå¡ii noastre. O societate este liberå atunci cînd formeazå euri apte så se hotårascå ¿i nu doar så fie hotårîte.tale. ¿i nu a supunerii. O societate este liberå atunci cînd ne conduce pe to¡i pînå la punctul în care. în zestrea de libertate impersonalå a unei societå¡i. chiar dacå. Cå aceastå por¡ie nu e chiar cea speratå? Dar în a¿teptarea pårintelui cel bun. Dar existå acest altul? Existå altul care så facå în locul nostru ceea ce noi în¿ine nu vrem så facem pentru noi? Existå altul care så se ia ¿i så ne . în schimbul renun¡årii la povara libertå¡ii. cu care cel mai adesea nu ¿tim prea bine ce trebuie så facem? ªi nu este tocmai copilåria. Ea ne formeazå în vederea libertå¡ii. Nu aspiråm oare cu to¡ii în secret så fim scuti¡i de darul incomod al deciziei. por¡ia noastrå de destin. în care greul hotårîrilor se ia peste capetele noastre. terorizeazå ¿i uneori omoarå. pedepse¿te. Cine dintre noi n-a cunoscut måcar o datå în via¡å splendoarea istoriei care se face peste capetele noastre? De-abia atunci sim¡im cît e de mare umbra de nefericire care se profileazå la orizontul fiecårei alegeri hår¡uite de teama unui pariu pierdut. la rîndul nostru. O societate este neliberå cînd cei care o alcåtuiesc nu mai primesc ¿i nu mai dau libertate. devenim liberi ¿i sîntem capabili så ne creem un destin. vîrsta fericirii uitate? De ce så tråim atunci crispa¡i în raza obliga¡iei de a ne da un destin? ªi de ce så trebuiascå så råspundem pentru folosirea unui dar pe care nu l-am a¿teptat ¿i despre care nimeni nu ne-a întrebat vreodatå dacå vrem så-l primim? Din toate punctele de vedere este mai comod ca altul så hotårascå pentru noi ¿i så ne dea. pentru ca apoi. el så aibå ce depune „la mijloc“. prin hotårîrile sale. hotårînd pentru noi. Cînd acest dublu transfer de libertate se blocheazå. ne putem oricînd mul¡umi cu cel care acceptå så preia rolul despovårårii noastre ¿i care råmîne un pårinte. o societate î¿i pierde libertatea.

. încît så evitåm constant så ne expunem riscului ei. så ne facå så ne întrebåm înfrico¿a¡i: „Dacå nimeni nu va mai hotårî pentru noi?“ Ori de cîte ori se ive¿te cel dispus så hotårascå pentru mul¡i ¿i to¡i din exces de libertate. ca formå a puterii pervertite ¿i ca maladie supremå a libertå¡ii.“? Un altul care. Intui¡ia posibilului poate så . speculînd incapacitatea noastrå de a hotårî. Este nevoie mai întîi så aparå vidul hotårîrii proprii pentru ca el så poatå fi umplut de înclina¡ia altcuiva de a decide în exces. Alegerea poate så capete un asemenea prestigiu în ochii no¿tri. E nevoie ca frica de destin a celor mul¡i så se întîlneascå în chip armonios cu excesul de libertate al celor pu¡ini pentru ca faptul de a hotårî în privin¡a multora så se petreacå altfel decît dupå scenariul legii. nu vrem sau nu sîntem ap¡i så ni le dåm? Care så excite în noi frica de destin ¿i så între¡inå. î¿i aflå rådåcina în frica de destin ¿i în excesul de libertate care stau la pîndå în noi. încît toate proiectele så ni se parå lipsite de sens. nevoia ca altul så hotårascå pentru noi? Care så spunå: „Se då destin. din teamå.. Råspunderea în fa¡a fiecårui gest poate så ni se parå atît de covîr¿itoare. încît så nu mai ajungem niciodatå så întreprindem nimic. face ca nici unul din chipurile libertå¡ii så nu poatå fi asemånat cu altul. mereu vie. încît så vrea så ne dea hotarele pe care noi. Dacå to¡i oamenii sînt „liberi de la naturå“. Orice dictaturå.ia atît de tare în serios. dacå nimeni nu s-a nåscut sclav. prostie ori lene. Oboseala ¿i lehamitea pot fi atît de mari. niciodatå acela¿i. Veni¡i så vå lua¡i destin. Ace¿tia îl creeazå pe primul. Povara deciziei poate så ajungå atît de mare. încît fiecare pas pe care trebuie så-l facem în via¡å så ne parå un calvar. În fiecare dintre noi existå un dozaj de elemente care. nu înseamnå cå toate exemplarele speciei umane sînt traversate de acela¿i elan al libertå¡ii. Se poate întîmpla ca instinctul libertå¡ii så fie atît de anemic în noi. încît så nu fim capabili så hotårîm nici måcar în privin¡a noastrå. el este precedat de cei dispu¿i så se supunå din frica de destin.

så îmi ignor posibilul sau så am o proastå a¿ezare în orizontul lui ¿i. Pe de altå parte. Pot så-mi propun ¡inte pe care nu le pot atinge. Cînd altul ia locul legii ¿i hotårå¿te pentru to¡i. a¿a cum pot så n-am curajul de a-mi propune altele care îmi stau la îndemînå. a¿a cum trupul poate så-mi fie afectat din na¿tere. . så fiu traversat de un neobosit elan al depå¿irii. se poate foarte bine ca formarea mea în sfera libertå¡ii så fie ¿i så råmînå precarå. så nu ¿tiu så îmi adaptez proiectele la condi¡iile lumii în care tråiesc. frica de destin se poate întîlni cu excesul de libertate ¿i în felul acesta altcineva. Pot så vreau så fac ctitorii cu nemiluita ¿i vastitatea proiectului ¿i a preluårii în proiect så meargå de la „mine“ ¿i de la „altul“ pînå la „mul¡i“ ¿i pînå la omenirea toatå. ci a evacuårii libertå¡ii în întregul ei.îmi lipseascå în asemenea måsurå. întrucît cultura proiectului ¿i a alegerii îmi lipse¿te. Pe scurt. el ia råspunderea libertå¡ii tuturor ¿i to¡i poartå råspunderea abdicårii de la libertatea lor. Or. pot så fiu victima unui impetus neståvilit. însu¿i faptul cå libertatea se educå implicå existen¡a unor grade de libertate diferite ¿i posibilitatea transferului de la „mai mult“ la „mai pu¡in“. În acest caz. eu sînt. pot så stau din capul locului sub o maladie de destin. – Dimpotrivå. delegarea hotårîrii nu se mai face în vederea ob¡inerii spa¡iului real al libertå¡ii. Tocmai pentru cå libertatea este inegal distribuitå ¿i inegal educatå. în absen¡a legii bune sau a bunei ei aplicåri. fire¿te. Ca unul pe care nimeni nu l-a preluat vreodatå în proiectul eliberårii lui. Pot så doresc un cîntec vast cît lumea ¿i lumea så îmi parå micå pentru nesa¡ul eului meu. cu mult mai pu¡in liber decît discipolul „celui mai liber“ om sau decît cetå¡eanul „celei mai libere“ lumi. poate ajunge så hotårascå în privin¡a multora ¿i a tuturor. încît så-mi fie imposibil så-mi evaluez posibilitå¡ile ¿i så-mi construiesc un destin. în a¿a fel încît nimic så nu mi se parå îndeajuns de vast pentru a umple ambi¡ia proiectelor mele.

Cînd lucrul acesta se întîmplå. El uniformizeazå. el nu poate exista fårå „to¡i“. La rîndul lui. în specia umanå î¿i face apari¡ia tiparul. Spre deosebire de tiparul legii. Ei se definesc prin defini¡ia lui. cînd chipul libertå¡ii fiecåruia ia chipul libertå¡ii unui singur om ¿i în felul acesta el dispare ca formå originalå a libertå¡ii. pentru cå nu mai vor så-¿i dea un hotar. Destinul colectiv este complicitatea dintre cei care ¿i-au concesionat libertatea ¿i cel care a preluat-o pentru a se defini pe sine ¿i pentru a-i defini pe to¡i. noi ne definim prin . Abandonarea libertå¡ii ia acum forma nevoii de a ¡i se da un destin. tiparul pe care-l pune în joc destinul colectiv toarnå într-o unicå formå tocmai pentru a scuti de libertate. dar în care am consim¡it så fiu preluat ¿i din care fac parte împreunå cu to¡i. To¡i consimt la libertatea unui singur om ¿i acceptå så devinå termeni în definirea lui. care då formå în vederea libertå¡ii. el nu se då decît ca destin colectiv. Destinul colectiv e uniforma unui popor. Eu mi-am înlåturat hotarul propriu ¿i nu mai sînt decît prin vastitatea proiectului care nu-mi apar¡ine. În destinul colectiv to¡i se definesc prin altul ¿i acesta. Nu mai existå acum decît „to¡i“ ¿i „altul“. Dacå din vastitatea proiectului în care sîntem prelua¡i face parte ¿i crima. ci doar construit. Expresia umanå a tiparului este destinul colectiv. Destinul colectiv e limita primitå de to¡i prin mutarea sursei libertå¡ii din fiecare ¿i din to¡i în altul. la rîndul lui. A¿a cum „to¡i“ existå doar prin el. „To¡i“ sînt mijloace pentru realizarea proiectului lui ¿i el nu poate exista decît în måsura în care îi poate prelua pe to¡i în proiect. Dar aceastå complicitate care stå la baza destinului colectiv atrage dupå sine råspunderea ¿i vina colectivå. altul are nevoie de to¡i pentru a se putea defini. to¡i cer uniforma proiectului unic ¿i a unicei preluåri în proiect. Înså cum în mod individual destinul nu poate fi dat ¿i primit. prin to¡i. Cei care î¿i concesioneazå libertatea ¿i o pun în mîna unui singur om råspund de felul în care acesta o utilizeazå cu consim¡åmîntul ¿i în numele lor. Pentru cå nu mai vor så se defineascå singuri.

Pentru cå între mine ¿i cel care mi-a luat libertatea nu existå o complicitate. eu îl numesc pe acesta „conducåtor“ doar în chip silnic ¿i uråsc în el chipul pierdut al libertå¡ii mele. El poate så cultive o misticå a supunerii ¿i så-l aleagå liber pe cel care îi propune idealul ascultårii. Cînd un popor întreg hotårå¿te nu în vederea eliberårii. cînd un popor este cucerit ¿i ajunge så primeascå un destin prin „alegeri nelibere“. al consim¡irii. înså¿i calitatea de victimå colectivå îi conferå un destin colectiv. Eu nu råspund ¿i nu sînt vinovat acum pentru faptul cå încep prin a spune ceea ce nu vreau så spun ¿i pentru cå termin prin a gîndi a¿a cum ajung så gîndesc. ci a abdicårii de la libertate. Destinul colectiv rezultå aici din voluptatea asumårii colective a hotarului primit ¿i doar în acest caz. El îl nume¿te Führer pe cel care îi conduce via¡a ¿i care. cel care då se recunoa¿te în cel care ia ¿i el adorå în acesta tocmai chipul pierdut al libertå¡ii sale. råspunderea ¿i vina nu sînt colective ¿i ele revin doar celor care l-au obligat så intre într-un proiect devastator. dacå acesta i-o cere. Istoria este locul libertå¡ii popoarelor. Pentru cå sursa libertå¡ii lui s-a mutat în altul. Pentru cå între cel care då ¿i cel care ia libertatea existå o complicitate. ªi eu nu sînt vinovat nici dacå . cînd un popor î¿i pierde libertatea împotriva voin¡ei sale. O societate såracå în libertate dispare din Istorie. el råspunde în fa¡a celorlal¡i ¿i este exclus din Istorie. îi då un destin. dacå acesta îi spune så omoare. Poporul a cårui libertate se reduce la libertatea unui singur om este poporul cel mai sårac în libertate ¿i el nu poate avea ¿i nu poate face istorie. În acest caz. råspunderea ¿i vina devin colective. Un popor poate så se punå în mîna cuiva ¿i så decadå astfel din libertatea lui de bunåvoie.acest proiect ¿i sîntem cu to¡ii pårta¿i la crimå. ¿i va muri. cît ¿i aceea de „destin colectiv“ trebuie în¡elese în func¡ie de prezen¡a sau absen¡a consim¡irii. în locul lui. ªi el va omorî. În schimb. altul este în chip firesc zeificat. Expresia „istoria se face peste capetele noastre“. ADAOS.

De¿i în ambele cazuri „istoria se face peste capetele noastre“. cerut ¿i acceptat. pentru cå între timp am devenit victima mutilårii care m-a supus. Deosebirea între nazism ¿i comunism este deosebirea între un scenariu masochist ¿i un viol. el este rezultatul unui dictat dorit. .termin prin a-l alege liber pe cel care mi-a råpit libertatea. destinul colectiv este în cele douå cazuri diferit: într-unul. al unuia îndurat. în celålalt.

pe de altå parte. se a¿teaptå de la mine un råspuns? Dacå. pot eu råspunde pentru ceva care mi-a fost dat fårå voia mea ¿i fårå så cunosc nici identitatea donatorului ¿i nici sensul dona¡iei lui? Dar. ¿i astfel de a fi råspunzåtor. trebuie så råspund la ea? Libertatea mi-a fost datå. Dar ea mi-a fost datå în afara oricårui contract. pe care nu-l pot determina. A recunoa¿te absurdul conferirii libertå¡ii må poate desigur absolvi de obliga¡ia de a da un råspuns. caracterul necesar al acestei conexiuni – între dona¡ie. Dar cine pune aceastå întrebare ¿i în fa¡a cui. am de råspuns la aceastå întrebare. eu nu pot preciza cine anume mi-a dat libertatea. donator ¿i sensul dona¡iei – mi se impune. nu am „semnat“ pentru primirea ei. negîndindu-må la acest råspuns ¿i nefiind pregåtit så-l dau. Dacå. RÅSPUNDEREA ªI VINA Spa¡iul råspunderii este coextensiv cu cel al libertå¡ii. În plus. în ciuda absen¡ei unui contract ¿i a ignoran¡ei mele. ce am fåcut eu cu libertatea mea? Eu. ªi totu¿i. råspunzåtor fiind. De aceea la capåtul oricårui discurs despre libertate apare în chip firesc problema råspunderii: liber fiind. ca subiect al libertå¡ii mele. primind-o. a må sustrage acestei întrebåri ar însemna så a¿ez libertatea – ¿i întreaga mea existen¡å – pe terenul lipsei de sens. a¿a cum deopotrivå îmi scapå ¿i sensul acestei „dona¡ii“: de ce anume acel cineva.PRELUAREA ÎN PROIECT A LIBERTźII. nu-mi då pace ¿i må constrînge så må gîndesc la existen¡a unui sens ¿i la obliga¡ia de a furniza un råspuns. dar mi-a dat-o cineva a cårui identitate îmi scapå. Nu am fost întrebat dacå o primesc ¿i. mi-a dat-o desigur „cineva“. voi fi vinovat? Probabilitatea vinii ¿i teama de a nu avea ce råspunde . mi-a dat libertatea? Ce trebuie så fac cu libertatea care mi-a fost datå? ªi atunci.

fie prin înscrierea mea liberå într-o normå. primind aceastå libertate?“ De astå datå eu. eu pot fi tras la råspundere de al¡ii. ¿i råspunsul îl a¿tept. Abia pe linia råspunderii ¿i a vinii eu preiau în proiect libertatea înså¿i. la rîndul meu. în . ci fa¡å de mine însumi. eu nu må pot împiedica. ¿i de aceea am con¿tiin¡a urmårilor ¿i deci a råspunderii mele în fa¡a vie¡ii pe care mi-o joc. Cînd aleg. deoarece consecin¡a fiecårei alegeri se råsfrînge nemijlocit asupra vie¡ii mele. cåtre sursa libertå¡ii ¿i råspund în fa¡a acestei surse. de felul în care. ci între mai multe ¿anse de via¡å. de ce. Cu problema råspunderii este în joc chipul existen¡ei mele: este imposibil så fiu indiferent la felul cum aratå acest chip. Problema råspunderii ¿i a vinii este problema libertå¡ii care se ia pe sine în proiect. iar eu. îmi pune acum întrebarea. în genere într-un contract. într-o lege. ca råspunzåtor. trebuie så fiu pregåtit så råspund de ce chipul vie¡ii mele aratå a¿a ¿i nu altfel. pe linia råspunderii ¿i a vinii. de la mine. Råspund pentru fiecare alegere pe care am fåcut-o. Eu cobor. în lumina libertå¡ii. Acum sînt råspunzåtor nu fa¡å de sursa libertå¡ii mele. cel care a primit libertatea. în måsura în care alegerile mele îi implicå pe al¡ii. Via¡a mea. aratå existen¡a mea. în virtutea unor reguli de convie¡uire. fie prin consecin¡ele lor punctuale.în eventualitatea punerii acestei întrebåri (în circumstan¡e care îmi sînt total necunoscute) må fac så må gîndesc cå e bine så fiu oricînd pregåtit så råspund întrebårii: „Ce ai fåcut cu libertatea pe care ¡i-am dat-o?“ Existen¡a lui Dumnezeu se impune astfel ca surså a libertå¡ii mele ¿i ca instan¡å fa¡å de care trebuie så råspund pentru felul utilizårii acestei libertå¡i. fire¿te. så-mi pun aceastå întrebare: „Ce am fåcut cu libertatea pe care am primit-o? Ce am fåcut din via¡a mea. pe care o numim Dumnezeu. În sfîr¿it. Dar cu gîndul cå acel care mi-a dat libertatea îmi pune întrebarea privitoare la existen¡å. Al¡ii pot så må întrebe. sînt cel care pune întrebarea. singura pe care o am. eu nu aleg între mai multe feluri de mîncare.

un bun cetå¡ean sau. Profesional. eu. în celelalte douå. pe care. etic ori juridic pot reu¿i sau pot da gre¿. în acest caz. comportå un risc: orice alegere poate fi bunå sau rea.numele libertå¡ii mele. sînt un bun pårinte. În joc. må dezinteresez de soarta celor apropia¡i. asupra vie¡ii mele ¿i a utilizårii libertå¡ii în ansamblul ei. am angajat-o în aceastå întrebare ¿i în obliga¡ia unui råspuns. este onoarea mea profesionalå. dimpotrivå. nu-mi educ copiii. prost cotat. În primul caz întrebarea poartå asupra unuia sau altuia dintre aspectele libertå¡ii mele. un bun fiu. În inima înså¿i a libertå¡ii se aflå riscul ¿i de aceea. obiectul întrebårii ¿i cel ce råspunde se identificå în persoana mea: eu întreb ¿i eu råspund privitor la mine însumi. ci de ce nu mi-am respectat obliga¡iile la care am consim¡it ¿i care sînt condi¡iile („limitele“) sociale de exersare ale libertå¡ii mele. pot fi deci stimat. sînt irepro¿abil profesional sau. În spa¡iul social. iar în al doilea caz întrebåtorul. În toate aceste ipostaze ale råspunderii sînt confruntat cu trei instan¡e care întreabå ¿i fa¡å de care sînt råspunzåtor: al¡ii (societatea). dimpotrivå. ea poate atrage dupå sine reu¿ita sau e¿ecul. cu fiecare ipostazå a råspunderii. pot så îmi pierd fa¡a în ochii lor ¿i så må acopår de ru¿ine. moralå ¿i civicå. Dumnezeu. ca primitor al libertå¡ii ¿i ca modelator al eului meu. dimpotrivå. Al¡ii nu pot så må întrebe ce am fåcut cu via¡a ¿i cu libertatea mea în ansamblul lor (pentru cå nu ei mi-au dat libertatea ¿i pentru cå nu ei suportå ansamblul consecin¡elor ei). ignor obiceiurile locului ¿i încalc normele ¿i legile . îmi este indiferentå suferin¡a celor din jur. se aflå în joc ceva. må pot bucura de considera¡ie în ochii celorlal¡i sau. În cazul råspunderii sociale este în joc onorabilitatea mea. în virtutea unui contract scris sau nescris. al¡ii må întreabå în privin¡a unei por¡iuni a vie¡ii. Evident. în toate trei cazurile eu sînt singurul care e chemat så råspundå. ca donator al libertå¡ii ¿i ca surså a ei. Alegerea. ca esen¡å a libertå¡ii. am fåcut sau nu am fåcut cutare lucru. nu-mi onorez obliga¡iile morale.

riscul este neîmplinirea. desconsiderarea nu vin din partea altora. opinia publicå) privitor la felul în care mi-am folosit libertatea. prin suita alegerilor mele. ratarea. fiind vorba de o singurå via¡å. ci din partea mea: må desconsider. Cînd. în joc este împlinirea ei ca proiect unic. – În toate aceste cazuri în joc este respectabilitatea. Proasta alegere sau nereu¿ita (e¿ecul) sînt plåtite aici sub forma unei sanc¡iuni profesionale (sînt retrogradat sau îmi pierd slujba). Lotul meu devine regretul (pentru ce n-am fåcut ¿i pentru ce a¿ fi putut face altfel) ¿i disperarea (legatå de gîndul cå este prea tîrziu pentru a mai îndrepta ceva ¿i cå. råspunsul meu este nesatisfåcåtor – ¿i deci sînt vinovat –. bovarismul etc. impostura. pedeapsa pe care o suport este tocmai desconsiderarea socialå. cînd eu må convoc pe mine pentru a råspunde în privin¡a mea. Proasta folosire a libertå¡ii în spa¡iul social poate fi sanc¡ionatå la limitå cu suprimarea libertå¡ii.¡årii mele. etice (oprobriul) sau a uneia juridice (de la amendå pînå la pedeapsa penalå). nu mai e nimic de fåcut). fur. Am fost oare capabil. la întrebarea pe care mi-o pun al¡ii (societatea. ¿i sînt chemat (de cåtre mine însumi) så råspund ce am fåcut din ea. prin „hotarele“ ¿i hotårîrile mele. fa¡å în fa¡å cu via¡a mea. så ob¡in coeren¡a unui destin? Sînt mul¡umit de felul în care am administrat lotul finitudinii mele. dezertez. realizarea ei ca destin. så-mi creez o identitate satisfåcåtoare? Am fost oare capabil. prin felurile succesive în care m-am de-finit. nu må pot stima pentru felul în care „mi-am jucat“ via¡a. Proasta folosire a libertå¡ii în spa¡iul eului meu poate fi sanc¡ionatå la limitå cu sinuciderea: pentru cå nu mai pot . e¿ecul vie¡ii mele. Dezonoarea. În cazul în care sînt singur cu mine. dacå nu cu suprimarea vie¡ii înse¿i. iar pedeapsa pe care o suport este cåderea într-o maladie de destin: lenea. omor. iar nereu¿ita ia forma dezonoarei. de felul în care mi-am onorat proiectele ¿i mi-am realizat posibilitå¡ile? Mi-am folosit oare toate posibilitå¡ile ¿i tot poten¡ialul meu de libertate? Am devenit „cel mai liber“? – În acest caz.

nu o am nici fa¡å de al¡ii. În cazul în care sînt fa¡å în fa¡å cu sursa libertå¡ii mele ¿i cînd acel „cineva“. cînd Dumnezeu må convoacå pentru a råspunde în privin¡a lui ca surså a libertå¡ii mele. ci damnarea. sînt diferite de la un scenariu la altul. Întrebarea ¿i råspunsul poartå de fiecare datå asupra felului în care eu mi-am utilizat libertatea. dacå e cazul. ¿i cu o instan¡å care råspunde ¿i care. se teme. vinile. în joc este mîntuirea mea ca absorb¡ie în esen¡a eternå a libertå¡ii. este suferin¡a eternå („iadul“). folosind-o. care judecå ¿i care. de la un caz la altul. pedepsele ¿i teama diferå. riscurile. are con¿tiin¡a råspunderii. a pedepsei ¿i care. må cheamå så råspund ce am fåcut cu libertatea pe care el mi-a dat-o. ca judecåtor al meu. la sursa donårii ei? Am ¿tiut cå råspunderea supremå. nici fa¡å de mine. . a vinii. putin¡a de a o folosi în egalå måsurå în vederea binelui ¿i a råului? Låsat pe mîna mea. de duhul ei? – În acest caz. a riscului.suporta spectacolul propriei mele neîmpliniri. nici neîmplinirea. folosindu-mi libertatea. pentru vina de a nu fi recunoscut în mine esen¡a divinå a libertå¡ii. prin suita alegerilor mele. Am fost oare capabil. În toate aceste trei scenarii ale råspunderii ¿i vinii avem de-a face cu o instan¡å care întreabå. ce am fåcut precumpånitor cu acest instrument divin: binele sau råul? Cum l-am folosit în raport cu mine ¿i în raport cu al¡ii? M-am gîndit. precum ¿i aria råspunderii (direct propor¡ionalå cu cea a libertå¡ii). deci. ci fa¡å de cel care mi-a dat libertatea? M-am påtruns. condi¡iile interogårii. care mi-a dat libertatea ¿i pe care nu îl pot determina ca cineva. în chip semnificativ. så dau o folosin¡å convenabilå dona¡iei divine care este libertatea? Am recunoscut riscul care se ascunde în folosirea libertå¡ii. iar pedeapsa pe care mi-o atrag. eu. hotårå¿te pedeapsa. dupå cum natura celui care întreabå ¿i a judecåtorului. în consecin¡å. må condamn pe mine la moarte. folosind libertatea. Aria libertå¡ii asupra cåreia mi se cere de fiecare datå socotealå. riscul nu mai este nici dezonoarea.

în cel al råspunderii sociale. un tribunal. Aria libertå¡ii asupra cåreia sînt interogat e în schimb cu mult mai vastå – ea se întinde asupra întregii vie¡i pe care am ajuns så o parcurg – ¿i aria råspunderii ¿i a riscului la fel. „con¿tiin¡a mea“. Dar toate. aria libertå¡ii e bine circumscriså ¿i råspunderea e punctualå. lårgindu-¿i cuprinderea. ªi eu må tem în imediat de aceste lucruri care. „lumea“ („ce va spune lumea?“) – o instan¡å moralå sau una juridicå. Cei care må întreabå ¿i care må trag la råspundere pot fi. întrebåtorul e bine determinat. så fiu izolat sau så fiu exclus din comunitate. ¿eful meu. la rîndul ei. e bine conturatå. Evaluarea a ceea ce a¿ fi putut cu adevårat realiza – evaluarea posibilitå¡ilor proprii – . familia. „Con¿tiin¡a mea“ este o instan¡å neclarå. råspunsurile trebuie så fie ¿i ele la fel. prietenii. så-mi pierd cinstea. În toate aceste situa¡ii risc så-mi pierd slujba. a ¿efului meu sau a judecåtorului care må întreabå. e teamå amînatå.În primul caz. pentru cå riscul ¿i. de cele mai multe ori în chip nea¿teptat ¿i la råstimpuri nebånuite. så-mi atrag mustrarea cuiva. La fel. sentin¡a ¿i pedeapsa se pot amîna. råspunderea ¿i riscul î¿i pierd contururile în amalgamul de alegeri care alcåtuiesc parcursul unei vie¡i. mai degrabå. så fiu ocolit. au concrete¡ea ¿i eviden¡a lor ¿i care angajeazå de fiecare datå un aspect bine determinat al libertå¡ii mele. a cårei identitate nu are precizia celei a prietenului care îmi cere socotealå. pentru cå libertatea. se estompeazå. întrebårile ¿i circumstan¡ele în care ele sînt puse sînt precise. riscurile. eventual. recursul la în¡elegerea judecåtorului este oricînd posibil. de pildå. råspunsurile se transformå în invocare de circumstan¡e ¿i în justificåri. colegii. vinile ¿i pedepsele sînt concrete. pedeapsa sînt iminente ¿i pentru cå libertatea e tråitå în consecin¡ele ei imediate. care apare cînd ¿i cînd. Teama. instan¡a care întreabå sînt eu sau. la rîndul ei. sînt greu focalizabile. teama. în acest caz. în ce circumstan¡e am fåcut un accident. În cel de-al doilea caz. toate. stabilirea vinii (cåderea din posibilul meu) este problematicå.

la rîndul ei. privind în jur. La drept vorbind. este tråitå în consecin¡ele ei infinite. vom vedea cå cei mai mul¡i sînt a¿eza¡i în via¡å peste posibilitå¡ile lor. a¿a cum nu-mi pot reprezenta circumstan¡ele interogårii ¿i a¿a cum criteriile de judecare îmi råmîn ne¿tiute. pentru cå dacå existå oameni pe care îi admiråm pentru ceea ce au ¿tiut så facå în via¡a lor.e greu de fåcut ¿i ratarea este de aceea mereu negociabilå. eu nu mai sînt ¿i nu mai sînt întrebat . eu nu mi-l pot reprezenta nicicum pe cel care må întreabå. vom gåsi oricînd mai mul¡i pe care så-i dispre¡uim pentru cå nu au fåcut cît noi. confruntatå cu sursa ei. Libertatea ¿i råspunderea. pe un alt tårîm. care nu se mai înscriu în planul unei vie¡i ¿i într-o limitå umanå. ci mîntuirea sau damnarea mea. este oricînd discutabilå pentru cå. oricît de strivitoare ar fi. råmîne totu¿i så pluteascå în necunoscut. oricît de mare ar fi cuprinderea lor – ele îmi angajeazå întreaga via¡å ¿i eu råspund acum de tot. nu împlinirea sau ratarea. am ie¿it din limitele vie¡ii în care obi¿nuiam så fiu întrebat ¿i så råspund. În cel de-al treilea caz. ale cårui „contururi“ sînt imposibil de trasat? În aceastå a treia ipostazå a råspunderii. ci în perspectiva unui sfîr¿it cu care deocamdatå nu sînt confruntat. ci în suprauman. Cine sînt „eu“ în condi¡iile în care totul se mutå „în altå parte“. Totul se mutå în „irealitate“ sau într-o realitate în care datele problemei se modificå fundamental: cel care întreabå nu are chip. nu sînt tråite în consecin¡ele lor imediate. care voi fi chemat så råspund. cu atît instan¡a interogativå îmi este mai neclarå. råspunderea ¿i vina. Cu cît sînt mai mari miza. nu poate. Impostura. iar teama. cel care pune întrebarea ¿i må judecå se pierde într-o indeterminare supremå. iar eu. în care îmi joc nu via¡a. pentru cå tot ce am ales ¿i am fåcut må formeazå –. pe måsura pedepsei. ci eternitatea. Pedeapsa. eu care sînt chemat så råspund nu mai sînt decît libertate. nici måcar så fie imaginatå. Råspunderea suferå aici o rupturå de nivel. pentru cå libertatea. Dispre¡ul de sine poate ¿i el så întîrzie så aparå. la rîndul ei.

asupra a tot ceea ce. trebuie mai întîi så existe iubirea de libertate: eu pot så må mut. eu pot så må mut în moarte. Pentru cå existå iubirea de libertate. ci este ea înså¿i un moment al libertå¡ii mele: eu pot så onorez darul libertå¡ii ¿i så-l utilizez la nivelul sursei ¿i al dåruitorului lui sau pot. mai presus de orice. eu pot så må transpun în calitatea de om ¿i în oamenii to¡i. în iubire ¿i în libertate. dimpotrivå. la suprema limitå care este purul „a fi“. ¿i. cu hotarele mele. Cel ce mi-a dåruit libertatea nu-mi dicteazå ¿i atitudinea fa¡å de ea. eu pot så triumf. dar nu se aflå ¿i iubirea de libertate. eu pot så las în urmå toate determinårile fondului intim-stråin ¿i så ajung la indeterminarea „om“ ¿i. Iar preluarea în proiect a libertå¡ii înseamnå: a-i resim¡i natura de dar. desigur. Suprema råspundere este preluarea în proiect a libertå¡ii înse¿i. în cele din urmå. eu pot så må mut în ceva vag. Printre elementele fondului intim-stråin se aflå. Pentru cå existå iubire de libertate. a-¡i pune întrebarea privitoare la utilizarea ei. Eu pot så folosesc acest dar în chip iresponsabil. så-l folosesc în silå sau så-l folosesc pentru a face råul ¿i pentru a întoarce spatele sursei libertå¡ii. Pentru cå existå iubire de libertate. în ceva care nu are hotare. este tocmai cåderea din råspunderea supremå: råspunderea pe care o am fa¡å de propria mea libertate. Pentru cå existå iubire de libertate. Råspunderea la acest nivel are sens tocmai în måsura în care raportarea mea la libertate nu este predeterminatå. adevårata vinå în acest caz. a-¡i pune întrebarea cu privire la sursa ei ¿i la dåruitor. Pentru cå existå iubirea de libertate. ¿i nu de povarå. Pentru ca acest sens al iubirii de libertate så fie cu putin¡å. „A iubi libertatea“ nu înseamnå aici a iubi acel elan insurec¡ional care face ca indivizii ¿i popoarele så se ridice împotriva celor care le-au råpit libertatea. Vina. eu pot så må transpun în ceva care nu are chip. a iubi libertatea. libertatea.decît în postura de purtåtor al libertå¡ii primite. în sursa libertå¡ii mele. så nu råspund deci exigen¡elor esen¡ei lui. în råspunderea maximå ¿i în teama de judecata extremå. cu vagul meu. prin .

fiecare determinare a fiin¡ei mele. vina. Epilog Nu ne temem niciodatå de vag. iar consecin¡ele nu sînt ultime. – Ståm fa¡å în fa¡å cu via¡a noastrå sau cu cel care ne-a fåcut concesia libertå¡ii. Vagul este ceea ce råmîne dupå traversarea unui spa¡iu populat cu limite. Ne temem mai mult de judecåtorul de cartier decît de Judecåtorul Suprem. la rîndul ei. Dumnezeu. Lucruri vagi. Îmi imaginez un omule¡ care îmbracå o togå ¿i care îmi roste¿te sentin¡a. Totul aici e precis: judecåtorul. sentin¡a. Totul aici e vag: judecåtorul. sînt omul. ci doar de precis. vina. Vagul este opusul precisului. Limita îl închide pe om mai întîi în spa¡iul precisului. iar consecin¡ele sînt strivitoare. pentru a ajunge la lucrurile vagi. sentin¡a. Aceastå carte despre limitå este o apologie a vagului. Råspunderea mea este de asemenea preciså. Dar råspunderea aici este maximå. poate cele mai vagi. . ªi totu¿i teama mea e teribilå ¿i fac tot ce pot pentru a nu ajunge în fa¡a omule¡ului în togå. Sîntem gata så riscåm oricînd damnarea în locul unei condamnåri de cîteva luni. libertatea. må fixeazå ¿i må face så întîrzii în precis. ªi totu¿i aici teama råmîne. vagå. Problema este cum så parcurgem apoi treptele precisului. dar e micå.

ANEXE .

Aceastå mobilitate geograficå s-a cuplat cu una a spiritului. adverbele ¿i prepozi¡iile nåscute pe radicalul *peralcåtuiesc o întreagå constela¡ie lingvisticå. aventurierii politici de tipul lui Alcibiade parcurgeau de mai multe ori într-o via¡å distan¡a între Grecia. Drept care punctul de unde începe mi¿carea. care este martorul cel .de¡ine un loc extrem de important. Mai e cazul så subliniem ce loc de excep¡ie a putut cåpåta acest scenariu lingvistic în via¡a unui popor ca cel grec? Itineran¡a grecului.SEMANTISMELE RADICALULUI *PER. coeren¡a sensurilor sale este remarcabilå. a stråbaterii. într-o vreme cînd mijloacele de stråmutare erau mediocre. Asia Micå ¿i sudul Italiei. ideea înaintårii. a faptului de a tinde cåtre un capåt. apoi mi¿carea înså¿i între punctul de pornire ¿i capåtul vizat. deci parcursul ca atare. deci a diversitå¡ii formelor create pe acest radical. radicalul *per. în sfîr¿it capåtul sau limita mi¿cårii ca reper principal (resim¡it ca „dincolo“ în raport cu por¡iunea care-l desparte de punctul de plecare) – toate aceste momente logice pe care le presupune împlinirea unei mi¿cåri de avansare cåtre un punct determinat sînt prezente în semantismul cuvintelor ce apar¡in familiilor create pe radicalul *per-.ªI COMPLEXUL PERATOLOGIC În limbile indo-europene în general ¿i în cea greacå în special. a påtrunderii pînå la un punct final. a fost prodigioaså. Vastele familii de cuvinte create pe acest radical implicå toate. ¿i nu este de mirare cå limba. Verbele. Dar în ciuda marii sale productivitå¡i. care diversificå în toate direc¡iile posibile acest nucleu semantic. substratul lui material – natural sau artificial –. „roind“ în cele mai nea¿teptate direc¡ii. în cele din urmå. substantivele. Coloni¿tii traversau marea. Sofi¿tii peregrinau dintr-o cetate în alta. direc¡ia mi¿cårii.

„a lua sfîr¿it“. desigur. *Per. În Metafizica1. de aceea. a înregistrat-o în toatå amploarea ei. „dincolo“-ul este regiunea care începe pe „¡årmul celålalt“. „a limita“.: peirar.1 Iatå. „limitå“. „a se termina“.så fie.este. Hesiod.mai fidel al experien¡elor de via¡å ale unui popor. Pînå ¿i verbul „a vinde“ (perao). în limba greacå. Aristotel då o defini¡ie a lui peras din care rezultå cå acesta desemna un concept de identitate spa¡ialå a lucrurilor. mai întîi. care la prima vedere nu are nimic comun cu un verb de mi¿care. Substantivul peras (hom. apar¡ine forma¡iunilor în *per-. verbele denominative sînt peratoo. Înså în primå instan¡å – deci la Homer. unul preponderent maritim. cît ¿i prin bogå¡ia nuan¡elor sale ¿i a contextelor în care apare. „extremitate“1. Så examinåm. atît prin vechimea sa (homericå). presocratici – cuvîntul apare legat mai ales de no¡iuni referitoare la corpuri ale cåror propor¡ii depå¿eau puterea de cuprindere a omului: ta perata erau limitele . parcursul este marea. preponderent inclus într-un vocabular care dezvoltå o strategie a naviga¡iei. la pasiv (peratoomai) însemnînd.: peiras) înseamnå „capåt“. era o desfacere a mårfii „pe ¡årmul celålalt“. ¿i peraino. datå fiind semnifica¡ia pe care o avea marea în via¡a poporului grec. în primå instan¡å. Alcman. a duce la capåt“ (la pasiv „a fi împlinit. limitat“). scenariul lingvistic al lui *per. limita mi¿cårii este malul opus. posthom.¿i nåscute în nemijlocitå legåturå cu marele semantism al deplasårii maritime. Era înså firesc ca. pentru simplul motiv cå la greci „vînzarea“ era o opera¡iune legatå nemijlocit de traversarea mårii. Punctul de pornire este îndeob¿te coasta. În cele ce urmeazå ne vom opri pe larg asupra substantivului peras ca fiind cuvîntul central al acestei familii. cîteva familii de cuvinte create pe radicalul *per. grupul care dezvoltå un semantism al limitei. „a împlini.

este prezentå ¿i la Hesiod2. deci fluviul care în viziunea homericå înconjura påmîntul ¿i care. iar dupå opinia cosmologului homerizant Crates din Pergamon. de vreme ce nu cunoa¿te limite3. cuvîntul face parte din vocabularul zeilor. este vorba ¿i la Xenophan4. suportînd modificåri doar la nivelul unor detalii de imagina¡ie. deci limitele care fåceau parte din recuzita teoreticå a unor cosmologii forjate pe baza imagina¡iei. rece ¿i ståpînit de întuneric. În primul caz. ale astrelor. dincolo de care se deschide „pråpastia imenså“ (chasma mega). Tartarului. Zeus vorbe¿te cu Hera: „…chiar de te-ai duce pînå la hotarele ultime ale påmîntului ¿i mårii (peirata gaies kai pontoio). ele erau „cunoscute“ prin delega¡ie: parcurgerea unor suprafe¡e de asemenea propor¡ii nu ståtea decît în putin¡a zeilor. dincolo de care începea regiunea Tartarului. . limitele påmîntului. Aceea¿i imagine. imaginea poeticå a vidului sau a nefiin¡ei. mårii ¿i cerului – converg într-un unic punct. În celålalt loc homeric men¡ionat. „vizibilå la picioarele noastre“ (para possin horatai). Despre o „limitå a påmîntului“ (peiras gaies). Oceanul.presupuse ¿i deduse. så-l våd pe Okeanos. ca element al umedului. De aceea. cei doi poli ai påmîntului3. apare ca limita ultimå. ale universului însu¿i. cu straturile sale de aer dens. Hera se adreseazå Afroditei: „Må duc pînå la hotarele påmîntului fecund (peirata gaies). ¿i ea rezultå din întîlnirea påmîntului cu „aerul“. constituindu-se deci ca linie a orizontului. ale mårii. „cea de sus“ (tode ano). în douå din locurile unde apare în Iliada2. tatål zeilor…“ Aici. „Sursele ¿i extremitå¡ile tuturor elementelor“ (panton pegai kai peirata) – deci ale påmîntului. Întrucît nu puteau fi experimentate direct. ale cerului. unde sînt ¡intui¡i pe veci Iapet ¿i Cronos…“ Iapet ¿i Cronos reprezintå personificarea unor borne care marcheazå limita ultimå a teritoriului oikoumene-i. despår¡itoare a fiin¡ei de nefiin¡å. care nu poate fi stråbåtutå nicicum. este o arche a neamului zeiesc (¿i astfel a întregului univers)1.

creînd astfel un întreg armonic. nu poate fi decît presupuså ¿i deduså. în care toate celelalte elemente cu limitele lor sînt incluse ca pår¡i ale unicului întreg. apare ¿i la Alceu6. Parmenide1 vorbe¿te despre „limitele astrelor“ (perat’ astron) påzite de un cer „atotcuprinzåtor“ ¿i constituindu-se el însu¿i ca „limitå supremå“ a lumii. apar¡inînd lui Epicur. per¿ii. În acela¿i sens. cu sabia sa de aur ¿i de filde¿. ¿i imaginea aceasta ne apare ca definitiv constituitå în cadrul viziunii cosmologice eline într-un text mai tîrziu.Expresia ek peraton gas (respectiv ek peraton ges). ¿i ea se constituie ca grani¡å absolutå care desparte spa¡iul finitului de ne-limitat (apeiron). î¿i are obîr¿ia în ¡inuturi necunoscute. Ca atare. deopotrivå. un kosmos. în ce måsurå cuvîntul peras se aplicå primordial la o limitå care nu poate fi experimentatå nemijlocit ¿i care. Aristotel relateazå cå la pitagoricieni se vorbe¿te despre „limitele corpului“ (ta tou somatos . ab ultimis seu extremis terrae finibus et limitibus5. în care „limita“ este prezentå în cadrul unei gîndiri cosmologice pozitive. preocupatå deci de limitele reale ale corpurilor planetare.2 Înså „limita“ care strînge toate aceste elemente laolaltå. în care limita este elementul fundamental al defini¡iei cosmosului. se desprinde din alt spa¡iu decît cel al experien¡ei curente. aici ea devine un indice poetic al depårtårii. a cåror depårtare e sugeratå poetic prin referirea la „capetele påmîntului“. întrucît sînt o apari¡ie insolitå fa¡å de raza geograficå pe care se mi¿cau grecii în mod obi¿nuit. la fel cum misteriosul personaj al lui Alceu. dar spre deosebire de cazurile anterioare. respectiv la Thucydide7. Pentru Thucydide. deci un univers structurat ¿i ierarhizat. par så vinå de la „capåtul lumii“.2 Era desigur firesc ca în vocabularul filozofic peras så ajungå så desemneze limita corpurilor în general. apare pentru prima datå la Pythagora3. expresia „limita universului“ (peras kosmou) survine apoi în legåturå cu Empedocle1. Dar ¿i aceastå utilizare a lui perata ges ne aratå. ca atare.

dar un sfîr¿it resim¡it ca împlinire a unui lucru ¿i deci. totodatå. perfec¡iune). de sfîr¿it ca împlinire. Limita este proiec¡ia exterioarå a interioritå¡ii corpului. De aceea. iar în Menon.2 Este esen¡ial så în¡elegem înså cå peste tot în aceste cazuri limita nu este suprafa¡a goalå a corpului. punctul (linia. identitatea corpului care se dezvåluie. Acestea sînt cele patru linii semantice ale radicalului *per. linie ¿i punct3. în sfîr¿it. de sfîr¿it în spa¡iu (extremitate). Aristotel îl identificå cu acela care este marcat „de suprafa¡å ¿i de celelalte limite“ (epiphaneias kai ton loipon peraton). suprafa¡a) extrem. Acesta este ¿i motivul pentru care Aristotel distinge limita¡ia (to peperanthai) de contact (to haptesthai). dincolo de care corpul înceteazå så fie ceea ce el este. alcåtuite din suprafa¡å. .pe care le re¡inem pentru analiza noastrå. În acest sens trebuie så în¡elegem determinarea lui peras ca sfîr¿it – care ståruie în toate nuan¡ele termenului ¿i în toate contextele în care acesta este prezent – indiferent de faptul cå este vorba de sfîr¿it ca opus începutului.3 Limita desemneazå. experimentarea (peira) limitei. Ea este echivalatå cu sfîr¿itul. care îl caracterizeazå în iner¡ia exterioritå¡ii sale ¿i îl face distinct. Este ¿i limita aici (peras). aråtînd cå prima reprezintå o repliere a corpului asupra lui însu¿i. la nivelul acestei exterioritå¡i. devenind vizibilå. ¿i parcursul între limite (poros). acest tip de ontologie primarå legatå de limitå dezvoltå un tip de dialecticå în care sfîr¿itul se confundå cu începutul pentru a trimite direct la identitatea corpului. påstrîndu-l în puritatea ireductibilitå¡ii sale. de sfîr¿it în timp sau de sfîr¿it ca punctul suprem la care poate ajunge o activitate (culme. ¿i este. resim¡it ca depå¿ire a unui obstacol ¿i ca på¿ire dincolo (peran). de celelalte corpuri. cînd discutå despre locul pe care îl ocupå un corp.perata). în timp ce contactul îl men¡ine în relativ ¿i exterioritate. La fel. figura (schema) este definitå ca „limitå a corpului solid“ (peras stereou)1. într-adevår. cu locul de unde el abia începe så fie ceea ce este.

„încercarea“ ei, care îmbrå¡i¿eazå toate celelalte momente ¿i le trimite pe toate la idee. Så numim sistemul de rela¡ii care se nasc între aceste elemente complex peratologic ¿i så vedem în ce måsurå poate el depå¿i interesul pe care îl suscitå în mod obi¿nuit o simplå analizå semanticå. În ce måsurå semantismele radicalului *per- trezesc o rezonan¡å în idee, care nu a fost puså pînå acum în valoare? ªi în ce måsurå acest lucru ne va da dreptul så vorbim despre o adevåratå aurå metafizicå a complexului peratologic ¿i, în cele din urmå, despre o peratologie? Limita, mai întîi. Eminen¡a ei ontologicå este atît de mare, încît putem spune cå inexisten¡a limitei exclude nu numai orice discurs ontologic, ci înså¿i existen¡a fiin¡ei ca atare. Limita este un principiu de organizare care explicå deopotrivå identitatea lucrurilor ¿i existen¡a oricårui univers cosmotic în general. Am våzut cå, în principal, peras semnificå limita neutrå de tip fizic. Ca limitå a corpurilor în general, limita este un concept de identitate ¿i nu e de mirare cå, în analiza pe care o face lui peras, Heidegger1 aratå cum abia prin prezen¡a limitei se poate face pasul decisiv de la nefiin¡å la fiin¡are. Un lucru începe så fie, „intrå în prezen¡å“, din clipa în care se împline¿te înåuntrul propriilor sale limite. Atingerea limitei proprii este mi¿carea suveranå pe terenul finitului, este dobîndirea acelui statut ontologic în virtutea cåruia lucrurile sînt identice cu sine ¿i diferite fa¡å de celelalte. Un lucru î¿i capåtå o identitate tocmai pentru cå poate sfîr¿i undeva, tocmai pentru cå î¿i atinge capåtul în propria sa limitå. Iar ca un atare sfîr¿it benefic, care deschide cåtre regula identitå¡ii, limita devine suprema formå a împlinirii, peras devine telos.1 Peras–limitå, telos– capåtul ca împlinire ¿i morphe–forma sînt pentru Heidegger cele trei cuvinte care, în gîndirea elinå, con-lucreazå la determinarea oricårui Sein des Seienden, a „fiin¡ei oricårei fiin¡åri“.2 Înså peras gîndit într-un context atît de abstract – ca limitå a corpurilor în general – apare în gîndirea greacå doar tîrziu, la cîte un sofist

ca Prodicos, la Platon sau la Aristotel. În primå instan¡å, grecii au gîndit limita într-o formå care se situeazå la jumåtatea drumului între intui¡ie ¿i abstrac¡ie, deci ca limitå care, de¿i concretå, nu putea fi experimentatå sub forma unei percep¡ii directe ¿i simultane. Acesta este – am våzut – cazul limitei ca limitå a corpurilor mari, ca perata ale påmîntului, astrelor, mårii, bol¡ii cere¿ti, universului sau ca limite ale Fiin¡ei, „intuitå“ în parmenidiana ei sfericitate atotcuprinzåtoare. ªi totu¿i, încå în aceastå fazå, procesul identificårii prin limitå, a acelei heideggeriene „¡ineri laolaltå ferme“ prin care orice fiin¡å se împline¿te ¿i „intrå în prezen¡å“, este evident ¿i u¿or de urmårit. La Parmenide, to eon, fiin¡a, se determinå prin caracterul con-strîngåtor al limitelor, calitatea lor de „înlån¡uitoare“ fiind subliniatå în douå rînduri: fiin¡a este „nemi¿catå“ în „limitele unor teribile legåturi“ (B 8, 26) ¿i „Necesitatea necru¡åtoare o ¡ine în lan¡urile limitei“ (B 8, 30–31). Existen¡a acestei „limite ultime“ (peiras pymaton; B 8, 42), care înconjoarå fiin¡a înlån¡uind-o, este o garan¡ie a faptului cå ea este împlinitå (tetelesmenon; B 8, 42), ispråvitå, ¿i nu ateleuteton, „neispråvitå“ (B 8, 31). ªi întrucît este împlinitå „asemenea masei unei sfere bine rotunjite“ (B 8, 43), deci „în toate pår¡ile ei deopotrivå cumpånitå fa¡å de mijloc“ (B 8, 44), ea devine suprema formå a identitå¡ii ob¡inute prin limitå. Aici nu este vorba deci de triste¡ea mårginirii, ci, dimpotrivå, de satisfac¡ia unei împliniri. Dacå în orice sferå existå o be¡ie a limitei, atunci în fiin¡a parmenidianå, aceastå uria¿å monadå cosmicå, este vorba de înså¿i bucuria finitului celebratå la scarå cosmicå. Se vorbe¿te îndeob¿te despre proasta întîlnire pe care grecii au avut-o cu infinitul.1 Acest lucru nu se referå, desigur, la faptul cå ei nu ar fi avut capacitatea de a concepe posibilitatea infinitului, cît la atitudinea care rezultå dintr-o excelentå întîlnire cu limita. Dacå existen¡a limitei reprezintå suprema garan¡ie a fiin¡ei, atunci înseamnå cå absen¡a ei, nelimitatul deci, este expresia nefiin¡ei înse¿i, a nimicului pur. Este ceea ce se afirmå în mod explicit într-un text atribuit lui Aristotel (inclus atît de

Bekker în edi¡ia aristotelicå, cît ¿i de Diels în fragmentele presocraticilor), care, de¿i considerat de majoritatea comentatorilor ca apocrif, provine totu¿i din atmosfera gîndirii eline ¿i o caracterizeazå. „Într-adevår – se spune aici – fårå de limite e nefiin¡a: ea nu are nici mijloc, nici început, nici sfîr¿it, nici vreo altå parte, ¿i tocmai a¿a este nelimitarea; dar fiin¡a nu se poate så fie ca nefiin¡a.“1 Fiin¡a poate fi deci determinatå ca „Unu“ ¿i ca „Tot“, ¿i totu¿i så fie limitatå. Pentru cå, se argumenteazå ingenios în acela¿i text, „marginea trebuie så mårgineascå ceva, nu så se mårgineascå cu ceva… Se întîmplå astfel ca unele lucruri så fie mårginite ¿i så se învecineze cu ceva, altele så fie mårginite, dar så nu se mårgineascå cu nimic.“1 Acesta din urmå este însu¿i cazul sfericei fiin¡e parmenidiene, iar pledoaria pentru limita care nu este obligatoriu så se mårgineascå cu ceva este o pledoarie pentru fiin¡a înså¿i ¿i ea reprezintå totodatå o condamnare ontologicå a nelimitatului ca trimi¡înd direct la nefiin¡å. Din acelea¿i motive, un alt text aristotelic2 (de astå datå autentic) tran¿eazå disputa dintre Parmenide ¿i Melissos în favoarea primului, spunînd: „Iatå de ce trebuie så credem cå Parmenide a gîndit mai bine decît Melissos: pentru acesta, nelimitatul e una cu totul, pentru celålalt, totul e limitat, deopotrivå cumpånit fa¡å de mijloc.“ Înså cel mai convingåtor, în perspectiva din care discutåm, ne apare un text al lui Plotin3, în care „limita“ intrå în ecua¡ie cu binele, iar „nelimitatul“ în ecua¡ie cu råul.4 Punîndu-¿i problema så defineascå „substan¡a råului“, Plotin pleacå de la observa¡ia cå råul nu se aflå „nici în fiin¡e, nici în realitatea care este dincolo de fiin¡e“. Atunci, conchide Plotin, „el existå în ceea ce nu este, el are într-un fel forma ne-fiin¡ei“. Iar aceastå „formå a nefiin¡ei“ pe care o îmbracå råul ¿i care-l desparte de bine întocmai precum nefiin¡a este despår¡itå de fiin¡å poate fi sugeratå printr-o suitå de determinåri care ¡in de înså¿i substan¡a råului. „Putem concepe råul considerînd cå el este fa¡å de bine precum lipsa de måsurå fa¡å de måsurå, ca nelimitatul fa¡å de limitat, ca informul fa¡å de cauza

aici este vorba de un spirit care trebuie så cucereascå o garan¡ie de inteligibilitate a existen¡ei ¿i. Nu numai cå peras nu este la greci un concept de rînd. opusele lor apar¡in nefiin¡ei.“1 În acest sistem de opozi¡ii. ci doar un simbol pentru o gîndire care face din limitå un principiu ontologic suveran.2 Dacå limita conferå identitate unui corp ¿i determinå locul pe care acesta îl ocupå în cadrul fiin¡ei. ca atare. Aristotel ne spune cå în limba veche peras. În fiin¡a parmenidianå determinatå ca maså sfericå. Måsura. så consemneze locul de unde ontologia poate începe. Iar ceea ce nu cunoa¿te limitå ¿i måsurå ¿i. „cu totul instabil“. atunci contactul cu limita lui este prima modalitate prin care fiin¡a poate . este identic cu cel care. îl întîlnim exprimat prin intermediul imaginii sferei. formulat în amurgul gîndirii eline. binelui. dar el reprezintå o modalitate de ra¡ionalizare a lumii. bazatå pe detectarea elementului primordial al organizårii ei. nu are o formå ¿i este neîmplinit în sine råmîne „mereu nedeterminat“. forma ¿i împlinirea apar¡in deci fiin¡ei. noi nu trebuie de aceea så cåutåm o reprezentare spa¡ialå. Acest mod de a gîndi. la începuturile ei. iar în plan etic. [fiin¡a]-binele-måsura-limita-forma-ceea ce este împlinit în sine. nu este rezultatul op¡iunii arbitrare sau indiferente pentru o lume a finitului. totodatå. Aceastå func¡ie ontologic-orientativå a limitei (care deschide totodatå cåtre posibilitatea cunoa¿terii în genere) o vom în¡elege mai bine dacå vom apela la un strat semantic al lui peiras. „limitå“. a acelui peiras pymaton. se disting clar cele douå linii: pe de o parte. „niciodatå såtul“ ¿i este de o „precaritate absolutå“. era sinonim cu tekmar. pe de altå parte. Postularea unei „limite ultime“. respectiv o cale cåtre determinarea fiin¡ei înse¿i. [nefiin¡a]-råul-lipsa de måsurå-nelimitatul-informul-neîmplinitul (ceea ce este carent). limita. „reper“. dimpotrivå. iar în plan etic. care în ordine istoricå este pesemne primul. ca fiin¡a care stå ve¿nic sub lipså fa¡å de cea care-¿i este suficientå sie¿i.formalå. În Retorica1. råului.

Ne putem oare imagina cu adevårat cercul vicios la care erau condamnate primele cålåtorii planetare. limita nu mai era die vorhandene Grenze. ¡årmul ca limitå ultimå este ¡elul nevåzut al unei stråbateri care face din chiar acest nevåzut propriul ei reper. Acest peisaj care se anuleazå constant în propria lui fic¡iune este resim¡it. Grecii au fåcut experien¡a acestei cunoa¿teri. atîta vreme cît stråbaterea nu s-a împlinit. o mare lene a spiritului. mai precis. de vreme ce reperul însu¿i se confunda cu limita necunoscutå? Dar ne putem oare totodatå imagina cît de stimulativå . proprie corpurilor perceptibile nemijlocit ¿i simultan. Înså în cazul corpurilor mari. El pune în joc cunoa¿terea paradoxalå a unui obiect care este recunoscut în absen¡a cunoa¿terii lui ¿i care presupune ca prealabilå o cunoa¿tere ce abia urmeazå så aibå loc. pentru cei ce se complac în preajma lor. „a råtåci din ¡årm în ¡årm“). unde necunoscutul devenea reper al cunoa¿terii. prin stråbaterea suprafe¡ei care desparte de limitele lui.1 Reperul este limita introduså într-un scenariu gnoseologic. care lîncezesc în imperiul limitelor date ¿i care.fi ridicatå la nivelul cunoa¿terii. În orice cålåtorie „planetarå“ (planao. cînd limita nu mai poate fi perceputå direct. grecii erau confrunta¡i cu fiin¡a unui peisaj a cårui linie de orizont era inexistentå sau care. în care era vorba de „limitele mårii“ ¿i de „limitele påmîntului“. sub forma marilor cålåtorii maritime. ca obstacol. ne aflåm în situa¡ia incomodå ¿i paradoxalå de a transforma în reper limita unui obiect care cade în afara percep¡iilor noastre ¿i care abia urmeazå så fie cunoscut. genereazå. În aceste condi¡ii. lua forma fictivå a limitei unde marea se întîlne¿te cu cerul. mai însemna oare atunci cå limita ei era datå? Oare nu era ea mereu de atins? Incluså în sistemul proiectiv al atingerii. Obstacolul este deci înså¿i marea ca spa¡iu lipsit de repere. Dar dacå fiin¡a mårii nu putea fi cunoscutå decît prin stråbaterea ei. în care stråbaterea apare ca element obligatoriu. corespunzåtor.

ci limita înså¿i introduså în sistemul proiectiv al cålåtoriei. iar poros. deci fie cu cåderea în . ¿i tocmai de aceea ea nu este de depå¿it. de vreme ce. regiunea situatå „de partea cealaltå“ în raport cu ¡årmul de pe care cålåtoria începe. În felul acesta. anticipînd. putem spune cå la greci ea nu a fost niciodatå resim¡itå astfel). ci de atins. Limita este ¡årmul celålalt. prin înså¿i mårimea ¿i necuprinderea lui. care se confunda cu dinamismul stråbaterii. Depå¿irea ca transgresare a limitelor nu avea la greci nimic din conota¡iile eroice pe care noi ne-am obi¿nuit så i le atribuim în modernitate. în obiect al încercårii. un experimentum plin de pericula. Determinarea limitei ca „dincolo“ explicå de ce depå¿irea. Limita nu este nici o clipå resim¡itå în negativul ei (¿i. ea devine astfel o modalitate supremå de afirmare a limitei. ba chiar al depå¿irii spa¡iului cuprins între limite. în care limita trebuia cuceritå printr-un demers indirect.1 Depå¿irea însemna deschiderea cåii cåtre atingerea unei limite greu accesibile ¿i. Depå¿irea limitelor unui corp obi¿nuit echivala cu pierderea identitå¡ii lui. devine strategia depå¿irii obstacolului care desparte de limitå ¿i o transformå în „dincolo“. Dimpotrivå. ¿i nu de a o contesta. mi¿carea cåtre limita vizatå ¿i totodatå drumul ca substrat material al acestei mi¿cåri. în varianta aceasta. care acum se confundå cu „dincolo“ (peran). atingerea limitei (peras). Trebuie så re¡inem cå în scenariul peratologic cåruia încercåm så-i trasåm contururile „dincolo“ nu înseamnå på¿irea în regiunea situatå în afara limitei. în mod paradoxal. ci doar obstacolul care desparte de atingerea ei. depå¿irea termina prin a întîlni variantele proaste ale lui „dincolo“. traversårii. devine în cel mai înalt grad o „încercare“ (peira). al limitei de atins. la rîndul ei. strådania de a o atinge. nu viza niciodatå limita. acesta era resim¡it ca obstacol? Existen¡a unui obstacol care desparte de limita vizatå a putut crea cazul particular al unei limite care ia forma lui „dincolo“ ¿i care în felul acesta creeazå strådania atingerii.pentru spirit era aceastå situa¡ie.

într-un complex care. pe care o vom regåsi deopotrivå în gîndirea cosmologicå a presocraticilor. a vizat cucerirea unor limite a¿ezate dincolo de puterea percep¡iei imediate? Pentru lumea spiritului. marile cålåtorii originare au avut semnifica¡ia transpunerii limitelor fizice într-un sistem proiectiv care a fåcut cu putin¡å deschiderea dialogului dintre con¿tiin¡å ¿i limitå.„altceva“. De aici ¿i pînå la con¿tiin¡a limitelor proprii. deci în „dincolo“-ul prost al lipsei de repere. reprezintå în mare måsurå povestea unor peregrinåri nesfîr¿ite datorate pierderilor repetate ale limitei-reper. în måsura în care ea a devenit obiectul ¿i prilejul unei încercåri (peira). nu mai era decît un pas. la început. ci imposibilul atingerii ei. Neutralitatea lumii fizice a fost anulatå. Ciclul întoarcerilor acaså ale eroilor greci dupå råzboiul troian. Depå¿irea limitelor Universului echivala cu intrarea în imperiul vidului (to kenon) sau al indefinitului (to apeiron). „Încercarea“ limitei ca limitå care trebuie atinså este elementul dinamic al scenariului peratologic în momentul na¿terii lui. dar ¿i a „încercårii“ lor. Oare gre¿im cu ceva sau exageråm în vreun fel dacå afirmåm cå se poate ajunge la intimitatea fiin¡ei eline pornind de la felul în care s-au îmbinat elementele obiective ¿i subiective ale semantismelor radicalului *per. pe care vom încerca så-l explicåm printr-un exces în cultivarea limitei ¿i nu în contestarea ei2. care în istoria filozofiei a echivalat cu trecerea de la . sau în tragicul elin. în conceptul aristotelic de pruden¡å (phronesis).1 Pentru greci. Aceastå marcå a începutului va råmîne o constantå în universul spiritualitå¡ii eline. Iar „depå¿irea“ limitei-reper echivala cu ratarea ¡elului vizat. ca modalitate comportamentalå care face din cunoa¿terea limitelor proprii un reper existen¡ial suprem1. din care episodul odiseic este cel mai faimos. cu cåderea în „dincolo“-ul prost al råtåcirii. nu imposibilul depå¿irii unei limite era un stimulent. fie cu degenerarea în monstruos. a¿adar.

De¿i trimite constant la cuvîntul de la care î¿i împrumutå numele. Peratologia ca fenomenologie a limitei ¿i a atitudinilor fa¡å de limitå (manifestate în forma limitei acceptate. peratologia depå¿e¿te cu mult ceea ce spune cuvîntul ca atare sau ceea ce poate oferi o analizå de concept. Peratologia î¿i întinde raza asupra unor regiuni în care cuvîntul peras nu mai existå.este mereu prezentå. dar care î¿i are acoperirea în sugestia metafizicå pe care am putut-o desprinde din semnifica¡iile radicalului *per-. a cosmosului etc. devenind un adevårat concept peratologic. cucerite sau contestate) nu se constituie deci ca simplå analizå filologicå a contextelor în care apare cuvîntul peras. ¿i astfel despre o atragere a limitei în fa¡a con¿tiin¡ei. ale lui peratos peira . Cuplatå cu actul voin¡ei ¿i al con¿tiin¡ei. de¿i cuvîntul peras nu apare niciodatå în acest context. puse. dar în care problematica sugeratå ini¡ial de existen¡a lui ¿i de locul central pe care îl ocupå în constela¡ia semantismelor lui *per. noi facem o sintezå pe care limba greacå nu a fåcut-o nicåieri explicit. Altminteri nu am putea în¡elege de ce problema pruden¡ei eline este una peratologicå. a påmîntului. de¿i cuvîntul peras nu este niciodatå invocat în rela¡ie cu sophrosyne1.ontologie la eticå ¿i la reflec¡ia în marginea divinului. totu¿i am våzut cå în cadrul „complexului peratologic“ se poate vorbi despre o strådanie de atingere a limitei. Vorbind despre peratologie. De¿i în limba greacå peras a fost preponderent invocat ca limitå a corpurilor. Altminteri nu am putea în¡elege de ce tema platonicianå a asemånårii omului cu divinitatea (syngeneia ¿i homoiosis) este una peratologicå. nici în cel stoic (unde problematica gîndirii ar fi înlesnit oricînd o asemenea evolu¡ie). Ambele teme sînt teme ale „încercårii limitei“. de¿i o evolu¡ie a acestui cuvînt în în¡elesul de limitå pe care omul o resimte în raport cu propria sa fiin¡å nu apare nici în vocabularul tragicilor. de la presocratici la lumea tragicilor ¿i a platonismului cu toate deschiderile lui. a a¿trilor.. limita terminå prin a ie¿i din iner¡ia fizicalului.

asemenea discipline au luat na¿tere sau s-au dezvoltat pe baza poten¡årii semnifica¡iei acelui termen. iar cealaltå un principiu dinamic ¿i transcendent. î¿i are preceden¡a într-o disciplinå metodologicå ale cårei preten¡ii se limitau la tehnicile de interpretare proprii filologiei clasice sau studiilor biblice. problema lui nous ca ceea ce se aflå în noi de dincolo de noi (to en hemin theion) ¿i care nu poate fi atins decît printr-o transformare a umanului în vederea asimilårii divinului. råmînerea sub ele sau på¿irea dincolo – se poate reorganiza coerent în jurul unui centru unic. peratologia poate deveni nu numai axa antropologiei antice. de care de la Dilthey încoace a råmas legat destinul tuturor „¿tiin¡elor spiritului“ ¿i care a operat astfel o imenså dihotomie înåuntrul cunoa¿terii în general. Dar niciodatå o asemenea disciplinå nu a înghe¡at în contururile termenului de la care ea ¿i-a luat numele. împår¡ind exerci¡iul reflexiv între principiile exactitå¡ii ¿i cele ale interpretårii „libere“. afirmarea sau contestarea lor. „Hermeneutica“.(neformulate înså nicåieri ca atare). Înså pentru aceasta va trebui så acceptåm cå încårcåtura ideaticå a complexului peratologic este aceea care conteazå. ci axa antropologiei filozofice în general. De obicei. De aceea ar fi nepotrivit så se repro¿eze peratologiei cå î¿i trådeazå etimonul pentru a face saltul într-o vastå zonå heuristicå ¿i explicativå. înåuntrul cåreia tot ce îl prive¿te în mod esen¡ial pe om – limitele sale ¿i ale lucrurilor care îi stau în preajmå. Este adevårat cå buna fixare a obiectului unei discipline s-a bazat întotdeauna pe o reu¿itå inspira¡ie onomasticå. ¿i nu blocajul în analiza istoricå a unui cuvînt. dintre care prima pune în joc principiul static al råmînerii sub limita cunoscutå. Astfel în¡eleaså. Sub aceea¿i suprafa¡å onomasticå se dezvoltå istoria unui domeniu a cårui identitate este greu de fixat în suita tuturor metamorfozelor pe care le-a suferit obiectul „¿tiin¡ei interpretårii“: de la literatura clasicå sau biblicå la suprafa¡a vizatå de disciplina filozoficå autonomå legatå în zilele noastre de numele lui Gadamer. – .

în¡eleaså ca sumå a cuno¿tin¡elor privind originea ¿i evolu¡ia sa biologicå. în credin¡å etc. o „enciclopedie-etalon a personificårilor“. peratologia evolueazå cåtre orice formå de mi¿care a limitelor în cîmpul de libertate al con¿tiin¡ei sau cåtre orice formå de mi¿care a con¿tiin¡ei în cîmpul de necesitate al limitelor. ca o modalitate de a stîrni apetitul pentru infinitul poten¡ial ¿i instinctul de migrare cåtre un alt statut al fiin¡ei. limita poate fi descoperitå cu func¡ia ei beneficå ¿i modelatoare. – În momentul apari¡iei sale. Astfel în¡eleaså. cåreia Panofsky îi fixeazå ca sarcinå cåutarea „semnifica¡iei ultime a fenomenului artistic“ (situatå dincolo de inten¡ia artistului) ¿i stabilirea rela¡iei ei cu spiritul obiectiv al epocii? În cazul „peratologiei“ lucrurile stau la fel. cum o numea autorul ei. sau cînd. ci deopotrivå în statutul existen¡ial sau istoric al omului. care are så detecteze nu numai locurile unde limita apare în mod explicit. care se rezumase la „istoria naturalå a omului“. ca limitå a finitudinii. Nåscîndu-se în marginea radicalului *per. prin Scheler. s-a pus problema întemeierii unei „¿tiin¡e fundamentale a esen¡ei omului“ care så sintetizeze toate rezultatele ¿tiin¡elor despre om ¿i så ajungå la indicarea finalå a „locului omului în lume“ – s-a recurs la poten¡area semanticå a vechii „antropologii“. .Cînd filozofia modernå. prin Feuerbach. sau. Cesare Ripa. fårå de care nici un act formativ ¿i nici o a¿ezare stabilå în lume nu ar fi cu putin¡å. ci ¿i pe acelea unde ea este prezentå în chip nebånuit. la sfîr¿itul secolului 16. ce mai are ea comun cu iconologia din secolul nostru. Peratologia poate deveni un unghi teoretic privilegiat. Dar în afara interesului pentru „imagine“ (la care trimite etimonul eikon). a trebuit så defineascå o atitudine specificå a spiritului care se implicå în cunoa¿terea oricårei realitå¡i. „iconologia“ nu era decît un repertoriu de simboluri ¿i alegorii de tip plastic sau. în norma moralå. deci nu numai în mårginirea în spa¡iu sau în ritmurile timpului. ea poate fi descoperitå ca o provocare.¿i a liniilor semantice care se dezvoltå din el.

dar pentru a nu råmîne simplå råtåcire. Mai existå påmîntul ¿i întunericul. apa ¿i întunericul sînt trei elemente ale indeterminårii ¿i ele îi stau Demiurgului în fa¡å ca o materie a modelårii viitoare. este sinonim în greacå cu . De ce atunci påmîntul apare încå de acum. duhul lui Dumnezeu se purta peste ape. Vorba lui Platon despre Dumnezeu ca marele geometru se adevere¿te måcar în sensul peratologiei: Crea¡ia este un vast scenariu peratologic animat de voin¡a divinå a limitårii. ci cumpåne¿te doar o faptå viitoare? Påmîntul care vine dinaintea genezei este altceva decît påmîntul creat. Påmîntul. ªi cum orice act de demiurgie este o configuratio.VOINºA DE LIMITARE: MITUL GENEZEI. aoratos nu înseamnå înså „gol“. o instaurare de limite modelatoare. sînt fapte ale Facerii din ziua a treia. în varianta românå. Orice act demiurgic începe cu aceastå plutire a spiritului care-¿i aproximeazå fapta. ci „nevåzut“. În preajma Crea¡iei. akataskeuastos. SCULPTURA Cititå cu interes peratologic. a¿a cum marea este altceva decît apa dinaintea crea¡iei. Apa înså nu este singurul element care premerge Crea¡iei. „ascuns privirii“. Înså påmîntul. „Netocmit“. „duhul lui Dumnezeu se purta peste ape“. Facerea este o proiec¡ie a libertå¡ii ca voin¡å de limitare. cînd Dumnezeu nu face. el trebuie så se determine fåptuind cu adevårat. împreunå cu marea.1 Înaintea Genezei. Textul grec ne spune cå el era aoratos ¿i akataskeuastos: „gol“ ¿i „netocmit“. ¿i el este a¿a tocmai pentru cå tråie¿te în conjunc¡ie cu întunericul. e indistinct. determinarea divinului se consumå în Genezå sub forma limitelor puse dinåuntru. Exact tradus. Påmîntul care stå alåturi de apå ¿i întuneric ca element al indeterminårii este materia nediferen¡iatå în care nu a påtruns limita modelatoare.

înså cu atît mai mult în vederea distingerii: påmîntul ¿i apa se aleg separat. care e doar o condi¡ie a delimitårii. la naturalul frust. care trimite la tot ce existå prin sine. Lumea aceasta. o limitå care. Lumina este primul element al modelårii sau. Pentru ca delimitårile create de volumetria divinå så fie percepute este nevoie de luminå. în a doua apele se despart pentru a face så aparå cerul. Limita lucrului. iar påmîntului. Dumnezeu îl va „tocmi“. lipsit de orice gest de este asisten¡å påmîntul artizanalå. din ziua a patra asiståm la faptele peratologului modelator. sålbatic. este lipsitå de via¡a formelor. pe aceea a uscatului. Existå doar margini ale lor. låsat „så se iveascå“ la marginea lor. Limita existå . Iatå de ce în Marele Atelier al Demiurgului totul începe cu condi¡ia oricårei forme. Dumnezeu face lumina.autophyes. opera peratologului geometru se încheie. „ascuns privirii“. ar låsa ca elementele ei så fie asemenea påmîntului primordial: aoratos. Så ne întoarcem înså la momentul de început al demiurgiei. Întunericul. apare aici ca produs al ei: Dumnezeu desparte lumina de întuneric. conturul såu. În prima zi. hotårnicind. påmîntul ¿i mårile apar deci prin simplå demarcare. î¿i aflå o margine. în a treia opera¡ia e aparent opuså – ele se adunå –. Cerul. el hotårå¿te despår¡ind. În primele trei zile. nu existå o formå a påmîntului. prin ge akataskeuastos actul „domestic“ ¿i „civilizator“ al unei opere de modelare. apare în luminå. Abia în ziua a treia. Crea¡ia nu este altceva decît delimitare: în prima zi lumina este despår¡itå de întuneric. tehnicå netrecut sau încå artisticå. forma. ea abia. îl va modela prin „aranjare“ (kataskeuasis). Cu ele. Înså pînå ¿i aceastå primå faptå. repartizatå doar pe cîteva registre. El se comportå asemenea unui hotarnic: în materia vastå ¿i indistinctå a Crea¡iei. cu lumina deci. Apa ¿i påmîntul sînt acum „tocmite“. conferå apei identitatea mårilor. mai degrabå. indistinc¡ia purå ar anula opera crea¡iei. unul în vederea ei. a mårii. dar mai ales în cele urmåtoare. a cerului.

a aparen¡ei. Potolindu-¿i durerea. ci aceea care împline¿te modelînd.1 Crearea formei apare deci în lume ca principiu terapeutic. în expresia sa. a formelor – lumea fenomenalå deci – este produsul unei crize pe care fiin¡a originarå o depå¿e¿te sub forma unui act artistic primordial. Iar hotårîrea divinå a devenit.aici doar ca formå frustå a demarcårii. înså în miezul ei explica¡ia întîlne¿te. ca modalitate de compensare a unei ståri de Urschmerz. de facturå filozofic-culturalå. Voin¡a devine . În schimb. Dumnezeu nu mai poate delimita trasînd hotare vaste. limita nu mai conferå acum identitate unor regiuni. în urmåtoarele trei zile. cel pu¡in acea abnormal size pe care o are în vedere orice psihologie a crea¡iei. Dar de ce ajunge Unul Originar så se comporte apolinic? Sau. „Proiectarea aparen¡ei este procesul artistic originar“. la rîndul ei. apolinicul este o for¡å artisticå (künstlerische Macht) care intrå în regimul de func¡ionare al Unului Originar (das Ur-Eine). Cezura între primele trei zile ¿i ultimele trei ale genezei este distan¡a între geometrie ¿i sculpturå. în termenii Genezei. animalele terestre ¿i pe om. ci unor forme. dacå nu chiar conceptul psihiatric. ªi înainte de a fi un principiu stilistic în creativitatea umanå. unor corpuri. Fabula ontologicå se rezolvå astfel într-o purå tålmåcire romanticå a psihologiei geniului: lumea devenirii. voin¡å de sculpturå. fåcînd soarele ¿i luna. deci apolinizînd. Cu alte cuvinte. starea originarå a Voin¡ei este una de inconfort psihic: contradic¡ia ireductibilå ¿i ve¿nica suferin¡å. În Na¿terea tragediei. a aparen¡elor (Erlöstwerden durch den Schein). de ce creeazå Dumnezeu Lumea? De unde setea lui de formå? Demersul lui Nietzsche este. Nu mai este limita care împline¿te hotårnicind. el reprezintå înså¿i norma de comportament a Demiurgului. Dumnezeul Facerii î¿i încheie opera ca artist al formei (pe om sculptîndu-l pur ¿i simplu). pe¿tii ¿i påsårile. Unul Primordial cautå så se elibereze de suferin¡a originarå prin obiectivarea într-o lume a formelor. spune Nietzsche2. este tocmai nevoia de formå. a¿a cum a definit-o Nietzsche. Cåci apolinia.

ci obiectivarea poten¡ialului apolinic care a fåcut cu putin¡å Crea¡ia ¿i. Iar cînd în ziua a ¿asea Demiurgul îl face pe om „dupå chipul såu“. î¿i celebreazå eliberarea supremå. ceea ce se ob¡ine nu este vulgara tranzitivitate „somaticå“ a divinului.artistå.1 Crea¡ia începe deci sub semnul unei autoterapii divine. plutirea lui Dumnezeu peste ape este pura bîntuire care înso¡e¿te plictisul ontologic. Voin¡a de limitare. ca atare. melancolia fundamentalå a divinului care nu ¿i-a dat încå o determinare. „realitate fårå de temei“) provine din faptul cå spiritual ¿i con¿tient nu se poate tråi decît într-o lume în care spa¡iul ¿i timpul sînt marcate. Un Dumnezeu care nu s-ar elibera în actul Facerii trebuie imaginat ca devenind duh råu. o certitudine de echilibru prin crearea eliberatoare a formei. Spectacolul devenirii ¿i formelor nu este de aceea decît natura în¡eleaså ca muzeu imens. devine simbolul nevrozei dinaintea Facerii. iar omul. Iar întunericul care ståruie deasupra adîncului. la capåtul fiecårei zile. Scenariul acestei apolinii divine. de a crea un cosmos. este reeditat întocmai în Genezå. un chip de a aduce ordine în lume. func¡ionînd terapeutic fa¡å de Creatorul ei. abyssos sau chaos. Orice privitor într-o pråpastie adevåratå cunoa¿te crisparea ce rezultå din contemplarea unei lumi fårå repere. ¿i fiecare zi a ei este o treaptå de sånåtate în plus. ci ¿i reflexul ei psihic în sinea Duhului neangajat în faptå ¿i. mergînd pînå la înscrierea fiecårui gest în timp sau pînå la demarcarea spa¡iului în care î¡i propui så te a¿ezi. suferind. sinuciga¿ sau killer. el afirmå în primul rînd o bunåstare psihicå. Nelini¿tea existen¡ialå pe care o sugereazå pråpastia (Abgrund. este un principiu de sånåtate spiritualå. deci. reprezintå chipul în care Voin¡a. î¿i admirå opera ¿i o declarå bunå. Înainte de a deveni cumpånire. a pråpastiei – abyssos – nu este doar starea elementarå a nimicului. Iatå de ce pråpastia întunecatå. Cu facerea omului se . Unul Originar. Cînd Dumnezeu. care este forma desåvîr¿itå fåuritå în Atelierul divin al crea¡iei. stare proiectivå a Facerii.

Din aceastå închidere omul nu a mai ie¿it. în care se reitereazå simbolic actul cosmic al Facerii. Exegeza modernå a religiilor ne-a aråtat cå fiecare activitate este. dar fiecare om este purtat. o artå plåsmuitoare. omul se dovede¿te a fi cea mai înaltå satisfacere a apeten¡ei primordiale cåtre formå. Toatå istoria omului – vom spune – este o bildende Kunst. dacå ne vom gîndi la „închiderea ce se deschide“ a lui Noica. Ca formå generatoare de formå.recapituleazå astfel instinctul artistic care a generat scenariul Crea¡iei. sculptura . de cinematograf de pildå. a travaliului divin de in-formare. pentru cå în ea voin¡a de limitare ¿i modelare. devine pentru sine. Înså dacå forma l-a creat pe om ¿i dacå în orice produc¡ie umanå se aflå o urmå. atunci sculptura – activitatea orientatå deliberat ¿i în deplinå gratuitate cåtre plåsmuirea formei – nu mai este o simplå specie a activitå¡ii. Nu numai agricultorul (a cårui muncå este rit) sau întemeietorul de cetate. cît de palidå. antropogeneza ¿i esen¡a oricårei fapte modelatoare sînt men¡inute constant în con¿tiin¡a umanitå¡ii. o în¡elegem ca activitate regionalå. instinct generic. în gesturile lui esen¡iale. ca principiu psihic al cosmo-genezei. la rîndul ei. în orice caz la capåtul muncilor dedicate supravie¡uirii sau „cuceririi naturii“. de un patos cosmotic. iar arta. iar Crea¡ia înså¿i se deschide cåtre propria ei posibilitate secundå. Numai cå. înscriså oarecum suplimentar în cercul activitå¡ilor umane. sculptura este cel mai decis atentat la adresa haosului. apolinia a devenit. apoi cetate. Primitivul – spune Noica – intrå în închiderea colibei. în om. Coliba devine sat. apoi înså¿i fiin¡a istoricå a omului. între acestea toate. ci un rit comemorativ în care cosmogeneza. generatoare de formå. î¿i capåtå expresia simbolicå absolutå. Spre deosebire de alte arte. Nouå ne scapå esen¡a sculpturii atunci cînd o asimilåm artei. care atunci cînd înceteazå sa fie simplu divertisment sfîr¿e¿te în psihologia sentimentului sau în moralå. Putem în¡elege în ce måsurå instinctul limitei modelatoare îi vertebreazå fiin¡a. o asemenea reiterare. Agent al propriei lui faceri. în rådåcina ei. Numai cå el a deschis-o în închideri mai vaste.

raportatå la sculpturå reprezintå o debilitare a principiului formei. Corporalitatea. Privirea e dispersivå ¿i. ¿tergînd-o de pe statuile eline. ci simboluri ale unor rituri de încercuire. ea este cea mai aptå så ob¡inå un simulacru al infinitului. este o implozie de fericire. Oul sculptat al lui Brâncu¿i.påstreazå mereu aceastå marcå a primordialului. care este ¿i ea o bildende Kunst. în ea limita este beneficå. cînd se deschide deci o epocå a barocului în sculpturå. lucrurile imitate nu sînt „icoane“. Pe de altå parte. o celebrare a ei. så zicem. imitå ceva. pentru cå ea nu creeazå decît iluzia corpului ¿i a modelårii. Cînd sculptura greacå dobînde¿te dimensiunea psihologicului. În ronde-bosse-ul oricårei statui existå o aluzie la îngrådirile benefice în care via¡a î¿i prime¿te determina¡iile ei ¿i capåtå o formå. ªi ea este pînå într-atît. al infinitului ca . trebuie celebratå. dintre toate sim¡urile. timpul a lucrat bine de vreme ce a restituit esen¡ialitå¡ii ceea ce se nåscuse din ea. aceastå monadå orficå. ¿i de aceea în sculptura mare pînå ¿i mi¿carea este retraså în lini¿tea unui contur. Reproducerea corpului nu este o verificare a capacitå¡ii mimetice a omului. Numai cå aceastå esen¡ialitate a fost pînå la urmå coruptå chiar ¿i în sculpturå. forma trebuie înfå¡i¿ate ca atare. ea nu imitå un lucru existent. Lucrurile nu î¿i tråiesc aici triste¡ea mårginirii. devine tranzitivå ¿i imitativå. în esen¡a ei. Iatå de ce sculptura este cea mai netragicå dintre arte. atunci sculptura î¿i corupe principiul tautologic. care culmineazå cu Madona îndureratå aplecatå peste trupul frînt al Fiului. înfå¡i¿înd. Chiar pictura. Cåci dacå sculptura. cînd devine expresivå ¿i sugestivå. Înså atunci înseamnå cå grani¡a dintre mimetic ¿i simbol a dispårut. ¿i orice sferå pare så fie o be¡ie a limitei. nu contestatå. patosul durerii.1 Sculptura imitå un principiu formativ. ci satisfac¡ia împlinirii lor. un chip. însu¿i principiul formei: das Bildnerische selbst. încît anuleazå sim¡ul våzului. ci spiritul care i-a asistat geneza. culoarea este doar un accident al formei ¿i. Putem spune cå sculptura este bucuria finitului.

¿i dacå aceastå stavilå nu existå. pentru a percepe forma trebuie så råmîi în proximitatea ei. Numai în aceastå dobînditå orbire devine limpede inten¡ia de a tråi eminen¡a corpului. ci atingerea îi då corpului o certitudine de existen¡å. care-¿i dizolvå fiin¡a în traiectoria propriei mi¿cåri. În toate aceste cazuri e zvonul infinitului care se na¿te . Privirea. spunea Brâncu¿i). în sfîr¿it ca formå zburåtoare. prin contact. ªi îl con¡ine în trei feluri: ca formå måritå infinit („proiect de pasåre care måritå va umple cerul“). Limita privirii este întotdeauna exterioarå privirii. ªi tocmai de aceea tactilul. singurul dintre sim¡uri care se na¿te prin anularea oricårei distan¡e. ca formå care så le cuprindå pe toate. poartå în ele nu numai limita¡ia. dintre arte. reprezintå suprema fidelitate fa¡å de formå. Ca så te bucuri cu adevårat de corporalitate. este o trådare poten¡ialå a formei. cînd ea se transformå în „problema dificilå ¿i nebuneascå de a cuprinde toate formele într-una singurå“1. îi då o demnitate esteticå ¿i îl revalideazå în spirit. trebuie så o supui tactil. care con¡ine în sine germenele departelui. Înså cînd aceastå cåutare a formei devine o obsesie („caut forma în tot ce fac“. så o reproducå în sfera subiectului ¿i så elibereze din ea forma ca principiu ¿i ca proiec¡ie a voin¡ei de limitare. forma. Suprafa¡a este ¿lefuitå pînå la epuizarea oricårui accident al materialului ¿i este pregåtitå pentru întîlnirea cu singurul sim¡ capabil så se muleze pe ea. nu våzul. tocmai pentru cå în sine ea nu con¡ine un principiu al limita¡iei. våzul se une¿te în mod spontan cu emblema fizicå a infinitului. oarbe toate. Nu „vezi“ cu adevårat o sculpturå decît pipåind-o ¿i nu întîmplåtor Brâncu¿i ¿i-a subintitulat cîteva lucråri „sculpturå pentru orbi“. care este orizontul. Statuile eline. e puså din afarå. atunci voin¡a de limitare î¿i atinge limita ¿i se råstoarnå în opusul ei. ¿i o statuie în care våzul a amu¡it este implicit o invita¡ie la hiperestezia tactilului. sculptura este singura care sustrage tactilul din sfera pragmaticului. ci ¿i principiul contemplårii ei. Vedem cum în sculptura lui Brâncu¿i forma con¡ine în ea sîmburele propriei sale destruc¡ii.indefinit.

din finit ¿i care-l preia pe acesta în na¿terea sa. . Sculptura lui Brâncu¿i e cazul unic ¿i paradoxal în care voin¡a de limitare se neagå dinåuntrul maximei ei exersåri. Ea a devenit voin¡å de dezmårginire.

aduna¡i la Atena în prezen¡a Academiei de ªtiin¡e. a cî¿tigat for¡å. din partea zei¡ei Atena. la baza cåreia au stat trei conferin¡e ¡inute în 1936. Înså nu mai pu¡in întîmplåtoare vor fi ¿i punctul ei de pornire ¿i desfå¿urarea ei: „Deoarece am dori ca în medita¡ia noastrå så evitåm arbitrarul gîndului. în cîteva din marile ei momente. în 1967. Dar ne vom opri asupra acestei mici scrieri nu în întregul ei. În schimb. dar chiar ¿i cercetåtorii trec adesea cu vederea textul conferin¡ei Die Herkunft der Kunst un die Bestimmung des Denkens (Provenien¡a artei ¿i determinarea gîndirii). se invocå îndeob¿te Der Ursprung des Kunstwerkes (Originea operei de artå). tema ei – provenien¡a artei în Grecia – apare astfel necesarå. OPERA DE ARTÅ ªI LIMITA Cînd este vorba de Heidegger ¿i problema operei de artå. la ce altceva am putea medita dacå nu la acea lume care a ctitorit cîndva începutul artelor ¿i ¿tiin¡elor în Europa occidentalå!“1 Prin raport cu condi¡iile conferin¡ei. splendoare. sfat ¿i înso¡ire din partea stråvechii protectoare a ora¿ului ¿i a ¡inutului atic. la Atena. ba chiar ¿i un plus de umilitate de pe urma întîlnirii cu arta ¿i cu medita¡ia asupra operei de artå. Ne vom opri asupra acestei mici scrieri (ea nu depå¿e¿te 15 pagini). 31 de ani mai tîrziu.“2 . a¿a cum filozofia.HEIDEGGER. Conferin¡a lui Heidegger a contat pe împrejuråri: tema ei a fost prilejuitå. într-un veac al tehnicii ¿tiin¡ifice. faimoasa scriere publicatå în volumul Holzwege (Cåråri în necunoscut). pe care Heidegger a ¡inut-o. cerem aici. nu numai amatorii de filozofie ¿i esteticå. cu speran¡a cå arta ar putea totu¿i cî¿tiga ceva de pe urma întîlnirii ei cu filozofia. membri ai Academiei de Arte. la Atena. ci atra¿i de o singurå problemå: opera de artå plasticå ¿i limita. dictatå deopotrivå de locul ¿i de vremea în care a fost ¡inutå: „Noi cei de aici.

¿i totul pare o simplå figurå de stil. Natura de sfåtuitoare a zei¡ei este direct implicatå în problema provenien¡ei artei.Procedeul lui Heidegger este aici de un extrem rafinament. Faptul de a sfåtui presupune o cunoa¿tere. A sfåtui. „a gîndi înaintea altuia“. trebuie så apelåm. putem evita „arbitrarul gîndului“? Oare pentru simplul fapt cå ea este zei¡a conciliului. polymetis. din puzderia zeilor elini. a¿a cum facem adesea. Ceea ce înseamnå cå între sfat ¿i artå existå o legåturå intimå. o cunoa¿tere prealabilå. dacå ele sînt prezente în fiecare moment al dezvoltårii noastre ulterioare. ne poate garanta accesul la misterul na¿terii artei în Grecia. tocmai la zei¡a Atena? De ce. Dar de ce. adicå po¡i provoca reu¿ita prin corecta indicare a solu¡iei. cum o nume¿te Homer? Dar Heidegger nu solicitå asisten¡a Atenei într-o manierå simbolicå sau nediferen¡iatå. pentru reu¿ita unei ac¡iuni. spune . vorsorgen. ci ca pårta¿i la propriile noastre origini. „a purta de grijå înaintea altuia“1. Numai apelul la un zeu grec. ªi tocmai de aceea. dacå nu o reveren¡å fåcutå gazdelor Conferin¡ei. Iar dacå originile noastre ne privesc. Într-adevår. A¿ezarea sub protectoratul zei¡ei Atena devine în primul rînd un scrupul de metodå. De fapt. Numai pentru cå ai gîndit deja lucrurile în privin¡a cårora ¡i se cere sfatul po¡i da un sfat eficace. înseamnå vordenken. atunci Atena nu este un zeu apus ¿i noi nu vom putea afla care este provenien¡a artei fårå ajutorul ei. „sfåtuitoarea în împrejuråri diverse“. Sfatul pune deci totdeauna în joc un prealabil. un avans în cunoa¿tere în raport cu cel pe care-l sfåtuie¿ti. cînd e vorba de provenien¡a artei. el ne atrage aten¡ia cå. spune Heidegger. cå e bine. ba chiar ne întîmpinå din viitor. Nu ca istorici de artå trebuie så ne apropiem de aceastå problemå. el se a¿azå. gîndindu-se. din capul locului. noi nu o putem face decît råmînînd la termenii gîndirii eline. så ne a¿ezåm sub un protectorat divin. cu ajutorul ei doar. la o întruchipare a spiritului obiectiv al lumii aceleia. Aparent. dacå vrem så gîndim asupra provenien¡ei artei în Grecia. sub autoritatea unui zeu apus.

de o elucidatio (Erleuchtung)3. ochiul Atenei este glaukos. Dar tocmai pentru cå este încå nevåzutå. este „ochiul ce lumineazå strålucind“. Acesta este prin excelen¡å domeniul lui techne. vase ¿i podoabe“2. proiectat ¿i ceea ce apoi este înfåptuit. unde pun ceva în operå. Arta se bazeazå pe raportul dintre „încå invizibil“ ¿i vizibilitatea ulterioarå a operei. Glaukos înseamnå „strålucitor“. a unei „priviri-prealabile“1. ªi aici. la luminå. În primå instan¡å deci. imaginat. este un technites. de pildå. de la zei¡a care nu este doar polymetis. dintre ceea ce este mai întîi gîndit. spre „ceea ce då måsura“ (das Mass-gebende)2. datoritå cunoa¿terii pe care o implicå aceastå privire-prealabilå. Sub raza lui techne ¿i deci a zei¡ei Atena cad to¡i cei care opereazå trecerea de la invizibilul formei cunoscute ¿i imaginate în prealabil la realizarea ei. unde pun ceva la cale. Artistul de¡ine din capul locului forma ¿i måsura operei încå nerealizate. de o „iluminare“. Iar Atena le dåruie¿te sfatul „mai cu seamå celor ce produc unelte. natura zei¡ei Atena intrå pentru a doua oarå în joc. iar bufni¡a. ca atare. astrele ¿i luna. puterea de a vedea încå-nevåzutul. „puterea Atenei se întinde oriunde oamenii scot ceva la ivealå. mai mult decît oricare alta (decît cea vizibilå. de Sicht und Helle. Arta prime¿te iluminarea. Aici mai mult ca oriunde devine clar raportul dintre prealabil ¿i secvent. Privirea-prealabilå este o privire interioarå îndreptatå spre „ceea ce trimite cåtre formå“ (das Gestalt-weisende).Heidegger. Privirea-prealabilå este a¡intitå cåtre ceea ce urmeazå så devinå vizibil. destinul oricårei opere de artå se joacå în spa¡iul încå-nevåzutului. Privirea (ops). Acest încå-nevåzut presupune existen¡a unui Vorblicken. este das glänzend-leuchtende Auge. ci ¿i glaukopis. forma aceasta are nevoie. este . unde ac¡ioneazå ¿i fac“. dar care deocamdatå este nevåzut. Privirea-prealabilå care face cu putin¡å arta are nevoie de o luminå interioarå. de „vedere limpede ¿i claritate“. glaux. Sub raza lui techne cade ¿i artistul care. realizat. în spe¡å). a¿a cum. strålucitoare sînt marea.

Atena ocazii“. A ajunge la o situare-fermå înseamnå. grecii îl în¡eleg drept fiin¡å. „cea care mediteazå“. spune Heidegger. Încå în ¿i mai micå måsurå ea reprezintå o lipså. Dar ce este limita? Heidegger a vorbit în mai multe rînduri despre aceastå problemå.emblema Atenei tocmai pentru cå ochiul ei incandescent poate stråpunge noaptea „fåcînd vizibil ceea ce polymetis. cåtre o bornå. Iatå cum sunå ea: „…faptul de a sta înål¡at în sine însu¿i (das in sich hoch gerichtete Da-stehen). pentru a ajunge în necesitatea propriei sale limite. În sfîr¿it. în sensul unei mårginiri dåunåtoare. pornind de fiecare datå de la în¡elesul termenului elin. Aceasta nu e defel ceva care vine så se adauge fiin¡årii din exterior. Privirea meditativå a Atenei. pornind de la sine. peras. Relieful votiv din muzeul Acropolei o înfå¡i¿eazå pe zei¡å îndreptîndu-¿i privirea cåtre un punct precis: Atena prive¿te cåtre o piatrå de hotar. peras. este deopotrivå glaukopis. al cårei sfat presupune cunoa¿terea ce se bazeazå pe privirea-prealabilå. dotatå cu o incandescen¡å ¿i cu o claritate a ochiului care fac cu putin¡å privirea-prealabilå în ceea ce abia urmeazå så se întîmple ¿i så fie. Men¡inerea care se ob¡ine pe sine pornind de la limitå. de a ajunge la o situare-fermå (Stand) ¿i de a råmîne în situare-fermå. deosebind-o de nefiin¡are. faptul-de-a-se-avea-pe-sine în care se men¡ine situarea-fermå-¿i-constantå (das Ständige) este fiin¡a fiin¡årii ¿i abia ea face ca fiin¡area så fie fiin¡are. este îndreptatå asupra limitei. problema provenien¡ei artei implicå ¿i o a treia ipostazå a zei¡ei Atena: Atena skeptomene. Ceea ce ajunge în felul acesta la situare-fermå ¿i devine ferm-¿i-constant (ständig) în sine însu¿i se elibereazå în chip violent. a¿adar: a dobîndi pentru sine o . „sfåtuitoarea în varii altminteri este invizibil“4. Prima ¿i cea mai importantå interpretare a conceptului grec de limitå Heidegger o face în faimoasa Einführung in die Metaphysik (Introducere în metafizicå) din 1935.

el neînsemnînd nici «¡intå de atins». Între peras („limitå“) ¿i fiin¡å existå cea mai intimå legåturå. condi¡ia prealabilå a participårii la „a fi“. „ajungere-la-prezen¡å“. ea este pozitivul însu¿i. pe cînd absen¡a limitei.“2 În sfîr¿it. ceea ce conferå determina¡ii. Limita este. Iar dacå pentru greci fiin¡a este. este indeterminarea înså¿i. atunci limita presupune tocmai . nu este acel loc unde ceva înceteazå. Drumul cåtre fiin¡å stå sub nåzuin¡a cåtre o limitå. to telos reprezintå o tråsåturå fundamentalå a fiin¡årii. Anwesung. Vom Wesen und Begriff der Physis (Despre esen¡a ¿i conceptul lui Physis). Limita nu este deci o limita¡ie. dupå cum Heidegger spune în atîtea rînduri. ci deschidere cåtre fiin¡å.limitå. nici numai locul în care ceva înceteazå. så ajungå la prezen¡å. Prin ea ceva este strîns laolaltå în Propriul såu pentru ca. Sfîr¿itul (Ende) este o sfîr¿ire (Endung) în sensul de «sfîr¿ire plinå». desåvîr¿ire (Vollendung). pe care Heidegger le face de-a lungul a 30 de ani. a dobîndi o limitå. Pe scurt.“1 Patru ani mai tîrziu. «sfîr¿it». în studiul scris în 1939. Limita ¿i sfîr¿itul reprezintå acel ceva prin care fiin¡area începe så fie. De aceea. echivalentul nefiin¡ei. pornind de aici. gîndit în spiritul filozofiei eline. nelimita¡ia. a ie¿i din vagul nefiin¡ei. acela¿i lucru este reluat într-o formå conciså: „…înså peras. de fiecare datå. ceea ce då punct de sprijin ¿i statornicie. a-¿i ob¡ine o limitå (er-grenzen). acel ceva prin care ¿i în care ceva începe ¿i este. ci «capåt». nu mai func¡ioneazå ¿i înceteazå. ceea ce limiteazå. så aparå în plenitudinea sa. nici «scop». a fi înseamnå a fi limitat. de vreme ce nu se poate vorbi de fiin¡å decît în måsura în care existå limitå. nu este o limitå în sensul unei margini exterioare. ideea råmîne aceea¿i: limita nu este o realitate negativå.“3 În toate aceste referiri la limitå. «Sfîr¿it» nu este aici defel în¡eles într-un sens negativ. ca ¿i cum o datå cu el ceva nu poate merge mai departe. dimpotrivå. în conferin¡a de la Atena despre limitå se face aceastå scurtå digresiune: „Limita nu este totu¿i doar contur ¿i cadru.

existen¡a unei limite insurmontabile nu constituie o provocare. Pe scurt. Trebuie ca mai întîi så se sfîr¿eascå intrarea în limitå. „Depå¿irea limitei“ este un concept modern de tip romantic. ci imposibilul atingerii ei. Tragicul nu se na¿te aici din persisten¡a cu care o con¿tiin¡å ireductibilå încearcå så depå¿eascå o limitå insurmontabilå. pentru ca. ¿i nu prin efortul de a o depå¿i. Dimpotrivå. ta eonta. pentru ca så înceapå intrarea în fiin¡å. Con¿tiin¡a nu se frînge aici în fa¡a unei limite înfruntate ¿i ea nu experimenteazå propria ei înål¡are ca o consecin¡å a acestei înfruntåri ¿i a cåderii care o înso¡e¿te. „Ceea-ce-e- prezent de fiecare datå în propria lui zåbovire (das je-weilig Anwesende). ¿i nu printr-unul în contestarea ei. renascentiste (Fortuna labilis ¿i Fortuna maligna). Tyche sau Moira ¿i din proiec¡iile ei tîrzii. Ceva trebuie mai întîi så se sfîr¿eascå. pentru greci nu imposibilul depå¿irii unei limite era un stimulent. apoi abia. în måsura în care acest raport presupune coinciden¡a între un sfîr¿it ¿i un început. care se na¿te în contextul unor în¡elegeri insurec¡ionale ale libertå¡ii. „så fie gata“. fiin¡eazå (west) în limitå (peras). desprinse deci de ideologia fatalistå care emana din ipostazele destinului antic. Tocmai „con¿tiinciozitatea“ fa¡å de limita care . Tragicul elin se explicå printr-un exces în cultivarea limitei. începutul fiin¡ei presupune sfîr¿itul delimitårii.aceastå „fiin¡å-ajunså-la-propria-ei-prezen¡å“ (An-wesen). Destinul tragic se realizeazå aici în måsura în care eroul avanseazå imperturbabil cåtre propriile lui limite (prescrise prin destin) ¿i se împline¿te înåuntrul lor.“1 Este drept cå raportul între faptul de a fi ¿i limitå îmbracå un caracter paradoxal. ce împline¿te ¿i då statut de fiin¡å – se poate lesne vedea evocînd exemplul tragediei eline. din Ananke. så-¿i dobîndeascå limita ca semn al încheierii ¿i desåvîr¿irii sale. Într-adevår. så înceapå så fie. Pentru eroul antic. Cît de adevåratå este pentru lumea greacå interpretarea pe care Heidegger o då limitei – ca limitå beneficå. Eroii antici sînt sublimi prin persisten¡a în limita care-i determinå.

Dar nu asupra limitei pe care o vedem cu to¡ii privind obiectele din jur. el nu cade de la o înål¡ime situatå mai presus de sine. în virtutea cåreia obiectul vizibil (opera) va deveni ceea ce el este. de aceea. el apare prin coliziunea a douå personaje care î¿i ating limita fårå rest ¿i care eliminå orice spa¡iu al compromisului sau al acomodårii reciproce. în calitatea ei de skeptomene. care ¿i-a interiorizat legea cetå¡ii (aceea care-i cere så refuze dreptul la îngropåciune unui trådåtor al cetå¡ii). Prometeu pare så fie singura abatere de la regula limitei ¿i.îl determinå este premisa tragicului. ¿i explicå posteritatea modernå a eroului. singura apari¡ie stranie. este tiranul perfect. o simbolicå rememorare a cuvenitului statut limitativ. ca unul care vrea så mute din loc limita umanului. tragicul nu ar putea apårea. de pildå. ci este situare fermå în orizontul unui destin. ªi de aceea. cu . Prometeu func¡ioneazå cu adevårat ca agent al depå¿irii. Antigona. un soi de irumpere a modernului pe scena anticå. Eroul grec nu suferå deci de un exces de mobilitate. ¿i nu contestarea lui. Ea vede desåvîr¿irea care n-a fost încå såvîr¿itå. A¿adar. Tocmai de aceea. care ¿i-a interiorizat legea sîngelui (aceea care-i cere så-¿i îngroape fratele). depå¿irea. care îi dau un statut ¿i o identitate (deci ca Tiran ¿i Sorå). În tragicul antic este exaltatå limita. este sora perfectå. Cei doi sînt tragici pentru cå sînt satura¡i de fiin¡a pe care au dobîndit-o înscriindu-se întocmai în limitele ce le revin. de la Goethe pînå la Shelley ¿i Spitteler. pînå la urmå. fapt care. fiin¡a lui turnatå perfect în propriul ei contur. în cel modern. Atena ghideazå privirea tuturor celor ce se îndeletnicesc cu facerea. Dacå unul dintre cei doi nu s-ar împlini în cadrul limitelor care-l determinå. Privirea Atenei vede limita încå-nevåzutului. ¿i înlån¡uirea lui pare så fie. de altfel. privirea zei¡ei Atena skeptomene este îndreptatå asupra limitei. Creon. la rîndul ei. ci se surpå asemeni unei statui în grani¡ele formei. Determinant apare imobilismul lui. el nu „evolueazå“. Din toatå galeria eroilor antici. A¿a. Ea prive¿te cåtre lucrul încheiat înainte ca acesta så înceapå så fie.

face ca ceva så ajungå la prezen¡å.“ („Omul . cåtre condi¡ia vizibilitå¡ii ei ulterioare. aceasta nu e limita vie¡uitoarei. El are cunoa¿terea închiderii în limitå ¿i formå. care o cultivå. despre care Heidegger vorbe¿te pe larg în studiul privitor la conceptul de physis2. Arta î¿i are provenien¡a în Grecia pentru cå acolo omul a ajuns så cunoascå pentru prima oarå mecanismul ajungerii la prezen¡å ca trecere de la nevåzut la vizibil. o experimenteazå. astfel. un agent al limitei. cel ce o poartå în sine. altfel. Ea este înso¡itoarea nevåzutå a „posibilelor opere ale oamenilor“1. înseamnå cå ea este determinatå în func¡ie de modul de a sfîr¿i al fiecårui lucru. care a¿azå în limitå ¿i care. poioumena. Orice artist stå sub semnul Atenei pre-mergåtoare. care premerge deschiderii în prezen¡å a operei. „O bucatå de lemn sau o piatrå sfîr¿esc altfel ¿i au alte sfîr¿ituri decît o ploaie toren¡ialå. El de¡ine punctul de pornire ca moment încheiat (peras ¿i morphe ca telos. altfel sfîr¿e¿te în sfîr¿iturile sale un copac. Cåci nu toate lucrurile sfîr¿esc la fel.“1 Heidegger nu ajunge så discute în conferin¡a de la Atena despre limita vie¡uitoarelor ¿i despre limita omului. Nici o vie¡uitoare nu sfîr¿e¿te la limitele suprafe¡ei corpului såu. Puterea Atenei devine activå ori de cîte ori intrå în joc un eidos proaireton. el are pricepere în modul de a proceda. cel care are cultul ei. deci så fie.confec¡ionarea (¿i deci ¿i cu arta) cåtre momentul prealabil al operei. a¿adar. un animal. Totu¿i el citeazå la un moment dat aceastå propozi¡ie pe care Nietzsche a scris-o în anul 1884: „Der Mensch ist das noch nicht festgestellte Tier. Fårå acest sfîr¿it anticipativ na¿terea operei nu este cu putin¡å. Dar ce se petrece în cazul omului? Existå o limitå a lui? Care este limita omului? Dacå limita este sfîr¿itul datoritå cåruia un lucru începe så fie. tocmai de aceea. un „aspect surprins în prealabil cu privirea“3. anticipativ scrutåtoare ¿i cumpånind la limita prezen¡ei viitoare. de a trece la realizarea operei. a tuturor „lucrurilor fåcute“. die Gemächte. ca sfîr¿it) ¿i. Artistul este.

66. trimite. 16. por¡iile lor de via¡å. ea este destinul. în spe¡å via¡a aleaså a unui erou excluzînd longevitatea (cazul lui Ahile). 512) se vorbe¿te în chip nediferen¡iat de daimon ca „împår¡itor“ al por¡iilor de via¡å. 129. 40.1 La Homer (Odiseea. 448). „Por¡iile“ de via¡å care le revin oamenilor. pentru a glossa. omul nu are o limitå. 19. 64. întocmai ca ¿i por¡iile de la un ospå¡. Cåci. indiferent de feluritele reprezentåri. Înså aceastå propozi¡ie sunå modern. Poate cå lui Heidegger însu¿i i-ar fi plåcut så observe cå moira. Ba chiar calitatea ¿i cantitatea lor intrå din capul locului în concuren¡å. Acest raport între ceea ce este cunoscut de zei.este animalul încå nea¿ezat“. respectiv (Iliada. omul are o limitå. spre deosebire de alt mod de a fi. în vreme ce doar cei care-i servesc ¿tiu acest lucru. limita. în spirit heideggerian. doar. la meiromai („a împår¡i“) ¿i la meros („parte“). peste tot este mereu vorba de o ordine ¿i o dozare pe care o înfåptuiesc zeii. 470. conturul. De la por¡ia concretå primitå la maså. Înså spre deosebire de por¡iile de la ospå¡. 15. Ei sînt asemenea unor meseni care ar mînca lega¡i la ochi. o por¡ie bunå neputînd fi în acela¿i timp ¿i mare.) Înseamnå cå. constituie . 3. ne¿tiind dinainte nici ce au în fa¡å. numele grec al destinului. 8. 19. 14. etimologic. dar necunoscut de oameni. dar. în chiar privin¡a vie¡ii oamenilor. în faza tragediei eline aceastå func¡ie råmînînd exclusiv un atribut al lui Zeus. nici cît au så månînce. semnifica¡ia cuvîntului a evoluat cåtre por¡ia de fericire ce-i revine fiecårui individ în via¡å ¿i apoi cåtre destin ca înså¿i por¡ia de via¡å ¿i configura¡ia vie¡ii fiecårui om în parte. nu cunosc nici cantitatea nici calitatea acestora. nu sînt niciodatå acelea¿i. partea care-i revine unui zeu la guvernarea lumii. moira semnificå por¡ia primitå la ospå¡ ¿i. Înså cine sînt cei care împart por¡iile – cantitatea ¿i calitatea lor – la ospå¡ul vie¡ii? Cine hotårå¿te destinul fiecårui om în parte. pentru greci. cei ce-¿i primesc destinul. 195). Så låsåm acum textul lui Heidegger deoparte. forma unei vie¡i? La Homer (Odiseea.

spre propriul lor destin. Atena nu-l poate înso¡i pe om. Privirea anticipativå ¿i limpede a zei¡ei se îndreaptå doar înspre ceea ce este încå nevåzut. Medita¡ia zei¡ei se opre¿te în fa¡a limitei care este omul. ¿i fårå så-l cunoascå dinainte. ie¿irea în luminå a obscuritå¡ii ca obscuritate. nu înspre ceea ce trebuie så råmînå nevåzut. Medita¡ia Atenei este legatå de rolul ei de înso¡itoare ¿i sfåtuitoare. de limita vie¡ii sale. Or. Istoria este singuråtatea indivizilor ¿i a popoarelor care se îndreaptå. a unei statui. vizibilitatea invizibilului ca invizibil. Din acest moment rolul zei¡ei Atena se încheie. în privin¡a limitei care este chiar propria lui via¡å. teritoriul de obscuritate care-l desparte de fiin¡a sa. . Spre ceea ce este încå nevåzut. Zei¡a Atena mediteazå asupra limitelor ce pot fi cunoscute – ¿i dinainte cunoscute – de oameni: la limita unui vas. De aceea. Orice destin stå sub ne-înso¡ire ¿i ignoran¡å. dar urmeazå så devinå vizibil. Dintre toate artele. Artele plastice presupun privirea-prealabilå cåtre limita posibilelor opere ale oamenilor. fårå så o cunoascå. tragedia este singura care surprinde nu limita. Ea este reprezentarea a ceea ce pentru om råmîne obscur. ci ascunderea ei. spre limita vie¡ii lor. Lui Heidegger i-ar fi plåcut så spunå: tragedia e spectacolul stårii-de-neascundere a ascunderii înse¿i. Tragedia reprezintå tocmai imposibilitatea acestei priviri atunci cînd „opera“ este însu¿i omul. a unei podoabe. Tragedia este tocmai spectacolul necunoa¿terii limitei care este via¡a omului. al necunoa¿terii propriei limite. nu înspre ceea ce este nevåzut ¿i urmeazå så persiste în obscuritate. de podoabå sau de o statuie. aceasta îi este deopotrivå cunoscutå. el råmîne så stråbatå singur. Cåci spre deosebire de un vas. în calitatea ei de zei¡å. fiin¡a unui om nu ajunge decît treptat la prezen¡å. chiar dacå.miezul oricårei tragedii grece¿ti.

Momentul paideic Devenirea în spa¡iul libertå¡ii. secven¡a „de depå¿it–de atins“ Maladiile de destin. numirea. Fabrica¡e ¿i crea¡ie A HOTÅRÎ ÎN PRIVINºA CUIVA Devenirea în spa¡ul libertå¡ii. RAPORTUL CU LUCRUL Raportul cu lucrul pe care nu eu (noi) l-am fåcut. orgoliul ¿i umilin¡a ELEMENTELE FONDULUI INTIM-STRÅIN DESPRE HOTAR ªI HOTÅRÎRE LIBERTATEA CA PRELUARE ÎN PROIECT A HOTÅRÎ ÎN PRIVINºA SA (A SE HOTÅRÎ) Frica ¿i libertatea Nehotårîrea ¿i absen¡a de destin Despre destin. ratarea ¿i bovarismul Prostia ca încremenire în proiect A HOTÅRÎ ÎN PRIVINºA A CEVA. Iubirea A HOTÅRÎ ÎN PRIVINºA MULTORA (A TUTUROR) Legea. Lenea.CUPRINS CUVÎNT ÎNAINTE DESPRE LIBERTATEA GRAVITAºIONALÅ Libertatea gravita¡ionalå Fondul intim-stråin Umilitatea. ocrotirea ¿i distrugerea Raportul cu lucrul fåcut de mine. RÅSPUNDEREA ªI VINA EPILOG . frica de destin ¿i destinul colectiv PRELUAREA ÎN PROIECT A LIBERTźII.

ªI COMPLEXUL PERATOLOGIC VOINºA DE LIMITARE: MITUL GENEZEI. SCULPTURA HEIDEGGER. OPERA DE ARTÅ ªI LIMITA Apårut 1994 Culegere ¿i paginare HUMANITAS conversie Winword 2.0/IBM: Ioan-Lucian MUNTEAN .ANEXE SEMANTISMELE RADICALULUI *PER.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful