Decouvrir un sens a sa vie

... PSIHOTERAPIA PRIZONIERILOR Evident ca posibilitatile de a practica, în mod deschis, în lagar o psihoterapie colectiva nu erau prea frecvente. A da un bun exemplu era mai eficace decât a raspândi simple cuvinte. Supraveghetorul baracii noastre care nu se daduse de partea autoritatilor, avea mii de ocazii sa exercite o influenta puternica asupra oamenilor aflati în jurisdictia lui, daca comportamentul sau era echitabil si încurajator. Influenta imediata pe care o poate avea un comportament este întotdeauna mai eficace decât cea a cuvântului. În schimb, atunci când unele circumstante externe ascuteau sensibilitatea prizonierilor, un cuvânt avea un efect deosebit. Într-o zi, în urma a unui incident care marise sensibilitatea detinutilor, s-a ivit ocazia de a practica o psihoterapie generala asupra ocupantilor unei baraci. Petrecuseram o zi foarte grea. Am raspuns la apel, pe terenul de munca, apoi am fost anuntati ca unele practici vor fi considerate de acum drept acte de sabotaj si ca vor fi pedepsite cu moartea prin spânzurare. Astfel, decuparea unor bucati de stofa dintr-o cuvertura veche, pentru a ne înfasura gleznele, sau comiterea de „furturi” minore erau pasibile de pedeapsa capitala. Cu câteva zile înainte, un prizonier înfometat intrase prin efractie într-o magazie cu rezerve alimentare, pentru a fura probabil niste cartofi. Furtul a fost descoperit si unii prizonieri îl cunosteau desigur pe „spargator”. Când autoritatile au descoperit furtul, au ordonat ca vinovatul sa le fie predat, altfel urma ca toti prizonierii lagarului fie privati de hrana pentru o zi întreaga. Doua mii cinci sute de prizonieri au ales, bineînteles, sa posteasca! În seara acestei zile de post, ne odihneam în baraca noastra din pamânt batut. Eram descurajati, deprimati, închisi în noi însine. Daca schimbam un cuvânt cu un camarad o faceam pe un ton taios. Deodata, pentru ca descurajarea noastra sa ajunga la culme, s-a stins si lumina. Moralul nostru a ajuns atunci la nivelul cel mai de jos. Atunci, supraveghetorul baracii noastre, care avea multa întelepciune, a început sa ne vorbeasca. Ni i-a amintit pe camarazii nostri care au sucombat bolii ori s-au sinucis, în cursul ultimelor zile. Ne-a explicat ca, dupa parerea lui, aceste decese se datorau altor cauze decât boala sau foamea. El a numit aceasta cauza; era pierderea sperantei. Si a afirmat ca trebuie sa existe mijloace pentru a împiedica pe multi nenorociti sa ajunga în aceasta stare extrema. Apoi mi-a cerut sa vin în ajutorul camarazilor mei. VORBESC CAMARAZILOR MEI PRIZONIERI Dumnezeu stie ca nu aveam dispozitia de a da explicatii de natura psihologica, nici de a compune predici, pe scurt de a arata camarazilor mei cum sa aiba grija

de sufletul lor. Îmi era foame si frig, eram epuizat, iritabil. Totusi, stiam ca trebuie sa surmontez nemultumirea mea si sa profit de aceasta ocazie unica. A le oferi încurajari celor din jurul meu a devenit mai imperios ca oricând. Am început prin a le spune lucruri banale legate de starea lor. Le-am spus ca în aceasta a sasea iarna al celui de-al Doilea Razboi Mondial în Europa, situatia noastra nu era chiar atât de rea cum parea. Le-am cerut sa se întrebe cu privire la nenorocirile lor, sa se întrebe ce pierderi ireparabile au suportat pâna atunci. Le-am explicat, celor mai multi dintre ei, ca pierderile lor nu erau atât de considerabile si ca nu aveau dreptul sa dispere. Nu erau ei totusi în viata? A regasi lucruri ca sanatatea, familia, fericirea, posibilitatea de a-ti practica meseria, de a-ti consolida averea si pozitia sociala; era posibil oricarui prizonier. Nu eram noi totusi în viata si relativ sanatosi ? Încercarile noastre nu ne-au facut mai puternici? Într-o zi toate acestea se vor întoarce în favoarea noastra. Apoi am citat o fraza din Nietzsche: „Tot ce nu ma ucide ma face mai puternic.” Pe urma le-am vorbit despre viitor. Era adevarat ca, daca priveam la rece, situatia noastra nu ne oferea prea multa speranta. Trebuia totusi sa admitem ca sansele noastre de supravietuire nu erau prea mari. Le-am spus ca desi n-a fost niciodata epidemie de tifos în lagar, estimam ca nu aveam sanse de supravietuire mai mari de una la douazeci. Apoi le-am declarat ca eu, cu toate acestea, refuz sa pierd speranta si ca nu intentionez sa abandonez lupta. Pentru ca nici un om nu stie ce-i rezerva viitorul, nici macar urmatoarele ore. Chiar daca nu ne puteam astepta la un eveniment senzational, în situatia militara de pe front, în urmatoarele zile , experienta noastra din lagar ne-a învatat ca uneori se ivesc ocazii unice. Un prizonier putea de exemplu sa fie repartizat unui grup special care se bucura de conditii de lucru exceptionale. Iata unde se gaseau sansele lui de supravietuire. Dar nu m-am marginit la e le vorbi doar despre viitor si despre valul apasator care-l întuneca. Am vorbit si despre trecut, despre toate bucuriile lui care iluminau prezentul nostru sumbru. Am citat un alt poet – nu voiam sa trec drept predicator! – care a scris: „Ceea ce ai trait nu poate nimeni sa-ti rapeasca.” Nu doar experientele noastre, ci si actiunile pe care le-am initiat , gândurile bune pe care le-am avut nu ne pot fi luate. Chiar daca aceste lucruri vor face parte din trecut, ele nu vor fi pierdute, pentru ca noi le-am provocat. Trecutul este la fel de prezent ca si prezentul daca nu mai mult. Am vorbit apoi despre numeroasele ocazii datorita carora ne-a fost dat sa dam un sens vietii noastre. Le vorbeam camarazilor mei, care ma ascultau nemiscati, culcati în asternuturile lor, si pe care uneori îi auzeam suspinând adânc din când în când, ca viata omeneasca nu înceteaza niciodata sa aiba un sens, oricare ar fi împrejurarile, si ca acest sens infinit justifica privatiunile, suferinta si moartea. Leam cerut sarmanilor oameni care ascultau cu atentie cuvintele mele, în obscuritatea baracii, sa faca fata gravitatii situatiei lor. Nu trebuia sa dispere ci sa-si pastreze curajul pentru ca lupta noastra, desi parea adesea fara speranta, era impregnata de demnitate si dadea un sens vietii noastre. Am adaugat ca trebuia sa actioneze, în momentele dificile, ca si cum cineva îi privea – un

prieten, o sotie, o persoana moarta sau în viata, sau un Dumnezeu. Aceasta persoana nu voia sa fie dezamagita. Ea voia sa suferim cu mândrie, nu mizerabil iar, daca ar fi fost necesar, sa murim cu demnitate. Si în sfârsit, am vorbit despre sacrificiul nostru care, în toate ocaziile avea un sens. Era normal ca acest sacrificiu sa para inutil în ochii lumii, a succesului material. Dar sacrificiul nostru, în realitate, avea un sens. Aceia dintre noi care înca aveau credinta, am adaugat eu, înteleg fara dificultate. Le-am povestit despre un camarad care, la sosirea în lagar, a facut un pact cu cerul. Potrivit pactului lui, suferinta si moartea lui ar salva fiinta pe care o iubea de la un sfârsit dureros. Pentru acest om, suferinta si moartea aveau un sens, si sacrificiul lui o semnificatie profunda. El nu murea în zadar. Nimeni nu vrea sa moara în zadar. Scopul acestui mic discurs a fost de a încerca sa gasim un sens vietilor noastre, în timpul sedintei, în aceasta baraca si în pofida situatiei noastre disperate. Eforturile mele au fost recompensate. Când s-a aprins lumina, am zarit siluetele demne de mila ale colegilor mei îndreptându-se sonticãind spre mine. Voiau sami multumeasca; unii dintre ei aveau lacrimi în ochi. Trebuie sa marturisesc totusi ca nu de multe ori mi s-a întâmplat, în lagãre, sã am suficientã fortã pentru a veni în ajutorul celor care sufereau si cã am neglijat mai multe ocazii de a mã achita de aceastã datorie. ... LOGOTERAPIA PE SCURT …. Lasati-ma sa va explic pentru ce am numit eu abordarea mea logoterapie. termenul „logos”, în greaca, înseamna „ratiune(motiv)”. Logoterapia sau, cum o numesc unii autori, „cea de-a treia scoala vieneza de psihoterapie”, se apleaca atât asupra ratiunii persoanei de a trai cât si asupra eforturilor ei pentru a descoperi un sens: aceste eforturi constituie, dupa parerea mea, o forta motivanta fundamentala pentru fiinta umana. De aceea eu vorbesc despre „cautarea unui sens vietii” mai degraba decât despre „cautarea placerii” pe care se bazeaza psihanaliza freudiana, sau despre „vointa de putere”, care se afla în centrul psihologiei adleriene. CAUTAREA UNUI SENS VIETII Eforturile pentru a gasi un sens vietii constituie o motivatie fundamentala a fiintei umane. Ratiunea ei de a trai este unica pentru ca nu-i este revelata decât numai ei însasi: numai atunci capata ea un sens care poate sa satisfaca nevoie ei existentiala. …. Numeroase sondaje confirma ca toti si fiecare au nevoie sa traiasca pentru „ceva sau cineva” pentru care sunt gata sa moara.

În timp ce 16% considera ca foarte importanta „câstigarea de bani”, 78% aleg „gasirea unui sens pentru viata mea.” Bineînteles, în anumite cazuri, o persoana în cautarea de valori disimuleaza conflicte interioare reale, dar aceasta este tocmai exceptia care confirma regula. Este vorba, de obicei, de pseudo-valori pe care terapeutul trebuie sa le demaste. Totusi, acesta trebuie sa se opreasca imediat ce gaseste la persoana o dorinta sincera de a trai o viata semnificativa cât de cât. Daca nu ajunge acolo, atunci singurul lucru pe care îl va „demasca” va fi propriul ei „motiv ascuns”, fie nevoia ei inconstienta de a deprecia ceea ce este autentic si fundamental la fiinta umana. Persoana nu reuseste întotdeauna sa gaseasca o ratiune de a trai. Vorbim atunci despre „vidul existential” Vidul existential poate provoca nevroze, „nevrozele noogene”, prin opozitie cu nevrozele traditionale sau psihogene. Nevrozele noogene iau nastere, nu în dimensiunea psihologica a existentei umane, ci mai degraba în dimensiunea „noogenica” (în greaca, nos înseamna „spirit”). Este vorba aici de un alt termen propriu logoterapiei care caracterizeaza tot ceea ce tine de dimensiunea propriu zis umana. NEVROZELE NOOGENE Nevrozele noogene provin din absenta ratiunii de a trai. În cazul nevrozelor noogene logoterapia este mai adecvata decât psihoterapia, pentru ca ea atinge dimensiunea existentiala a fiintei. … Logoterapeutul are drept scop sa-l ajute pe pacient sa gaseasca un sens vietii lui. Datorita logoterapiei, pacientul ia cunostinta de ratiunile lui ascunse de a trai. Totusi, încercând sa readuca anumite lucruri în constiinta pacientului sau, logoterapeutul tine cont de realitatile lui existentiale, cum sunt scopul lui în viata si dorinta lui de a-l descoperi. Orice analiza, chiar si atunci când nu include dimensiunea noologica în procesul lui terapeutic, vizeaza sa-l faca constient pe pacient de ceea ce doreste el cu adevarat în profunzimea fiintei lui. Logoterapia se îndeparteaza de psihanaliza în masura în care considera ca fiinta umana cauta, înainte de orice sa dea un sens vietii sale, si nu sa satisfaca doar nevoile si instinctele sale sau sa se adapteze societatii si mediului. CAUTAREA DINAMICA A SENSULUI

Cautarea unui sens pentru viata creeaza, desigur, mai degraba o tensiune decât un echilibru intern. Aceasta tensiune este totusi indispensabila sanatatii mintale. Nimic de pe lume nu poate ajuta o persoana sa supravietuiasca conditiilor cele mai grele cum o poate face ratiunea ei de a trai. Nietzsche avea dreptate când spunea ca cel care are o ratiune(un motiv) de a trai poate îndura orice încercare, sau aproape. În lagarele de concentrare naziste, cei mai apti sa supravietuiasca erau prizonierii care aveau un plan de realizat dupa eliberare. Alti scriitori au tras aceeasi concluzie în operele lor cu privire la lagarele de concentrare, iar la anchetele desfasurate în lagarele de prizonieri de razboi din Japonia, Coreea de Nord sau În Vietnamul de Nord confirma aceasta teorie. Când eram internat la Auschwitz, mi s-a confiscat un manuscris gata de publicare. În mod sigur, dorinta mea profunda de a-l rescrie m-a ajutat sa supravietuiesc rigorilor lagarului în care am fost internat. Astfel, atins fiind de febra tifoida, într-un lagar din Bavaria, am început sa scriu, pe bucati de hârtie, notite care m-ar fi ajutat sa-mi rescriu cartea daca as fi supravietuit. Sunt sigur ca eforturile pe care le-am desfasurat în baracile sumbre dintr-un lagar de concentrare din bavarez m-au ajutat sa surmontez pericolele unui atac cardiovascular. Aceasta dovedeste ca sanatatea mintala este bazata pe un anumit grad de tensiune între ceea ce am realizat deja si ceea ce ne ramâne de realizat, sau pe diferenta dintre ceea ce suntem si ceea ce ar trebui sa fim. Aceasta tensiune fiind inerenta fiintei umane, si deci, indispensabila sanatatii ei mintale, n-ar trebuie sa evitam confruntarea omului cu sensul vietii lui. Dupa parerea mea, este riscant sa credem ca sanatatea mentala depinde înainte de toate de un echilibru interior lipsit de orice tensiune. Omul are nevoie, nu de a trai fara tensiune, ci tocmai de a tinde spre un scop valabil, de a realiza o misiune liber aleasa. Omul are nevoie, nu de a se elibera de orice tensiune, ci mai degraba de a se simti chemat sa îndeplineasca ceva. … Dupa ce am aratat avantajele unei reorientari în acest sens, vreau sa ma aplec asupra sentimentului care-i afecteaza astazi pe multi: sentimentul ca viata nu are nici un sens. Ei nu au ratiune de a trai constienta. Sunt chinuiti de un sentiment de vid interior, „vidul existential”. VIDUL EXISTENTIAL Vidul existential este foarte raspândit în epoca noastra si am putea sa-l atribuim pierderii duble pe care a suportat-o omul atunci când a devenit o fiinta umana adevarata. La începutul istoriei lui, omul a pierdut câteva din instinctele fundamentala care conduc si apara comportamentul animal. Omul a pierdut pentru totdeauna aceasta siguranta paradisiaca. Acum el trebuie sa faca alegeri. Mai mult, în cursul evolutiei lui, a mai suferit o pierdere, mai recenta: traditiile pe care se baza comportamentul lui au disparut cu repeziciune. De acum, nici instinctul si nici traditia nu-i mai dicteaza conduita; ba i se întâmpla chiar sa nu

stie ce vrea. Ori cauta sa-i imite pe altii (conformism), ori se pliaza conform dorintelor lor (totalitarism). Vidul existential se manifesta mai ales printr-o stare de plictiseala. Întelegem acum de ce spunea Shopenhauer ca umanitatea pare a fi condamnata sa oscileze la nesfârsit între cele doua extreme: angoasa(nelinistea n.t.) si plictiseala. De fapt plictiseala pe care o simt pacientii lor le da mai mult de furca psihiatrilor decât angoasa. Mai mult, problema risca sa se agraveze pe masura ce automatizarea mareste orele de timp liber ale muncitorilor de mijloc. Multi dintre ei, din nefericire, nu stiu cum sa utilizeze acest timp liber nou dobândit. Sa luam de exemplu „nevroza de duminica”, acest fel de depresie care afecteaza unele persoane atunci când îsi dau seama, odata încheiata saptamâna, de vidul lor interior. Numeroase sinucideri au drept cauza acest vid existential. Fenomene atât de raspândite ca depresia, agresivitatea si toxicomania provin din vidul existential care le sta la baza. Aceasta este adevarat si în cazul crizelor pe care le sufera pensionarii si cei care se tem sa îmbatrâneasca. Vidul existential poate capata mai multe aspecte. Cautarea unui sens pentru viata este de multe ori înlocuita prin cautarea puterii, incluzând forma ei cea mai primitiva, fie dorinta de a câstiga cât mai multi bani. În alte cazuri cautarea placerii este cea care înlocuieste cautarea de sens. De aceea persoana care sufera de frustrare existentiala încearca adesea sa compenseze vidul pe care-l simte cautând placerile sexuale. Aceste simptome se întâlnesc din ce în ce mai des la pacientii suferind de vid existential. Sa vedem acum ce putem face pentru un pacient care se întreaba care este sensul vietii lui. SENSUL VIETII Ma îndoiesc ca un terapeut ar putea sa raspunda în termeni generali acestei chestiuni. Ratiunea de a trai variaza, în realitate, functie de indivizi, de situatia si de istoria lor. Deci nu sensul global este cel care conteaza, ci cel pe care o persoana îl atribuie la un moment dat vietii sale. […] Este inutil sa cautam un sens abstract al vietii. Fiecare are drept misiune sa duca la bun sfârsit o sarcina concreta unica pentru el si, din aceasta cauza, el nu poate fi înlocuit, tot asa cum viata lui nu poate reînnoita. Vocatia fiecaruia deci este unica, ca si maniera de a o realiza Cum fiecare situatie reprezinta o provocare pentru fiecare persoana, chestiunea sensului vietii poate fi pusa, de fapt, invers. La urma urmei, persoana nu ar trebui sa întrebe care este ratiunea ei de a trai, ci sa recunoasca ca ei îi este pusa aceasta întrebare. Mai exact, fiecare persoana este pusa în fata unei întrebari pe

care existenta i-o pune si nu-i poate raspunde decât luându-si propria viata în mâini. De aceea logoterapia considera responsabilitatea ca însasi esenta existentei umane. RESPONSABILITATEA, ESENTA EXISTENTEI Importanta responsabilitatii se reflecta în aceasta provocare a logoterapiei: a trai ca si cum am trai a doua oara. Cred ca nimic n-ar putea stimula mai mult simtul responsabilitatii ca aceasta maxima care ne invita sa ne imaginam mai întâi ca prezentul este trecut, apoi ca nu putem schimba trecutul. Suntem confruntati astfel cu caracterul limitat al vietii cât si cu caracterul irevocabil a ceea ce facem din viata noastra si din noi însine. În logoterapie, terapeutul încearca sa-l faca pe pacient sa-si vada responsabilitatile. Fiecaruia îi revine sa aleaga fata de ce vrea sa fie responsabil, fata de ce sau fata de cine. Logoterapia nu impune pacientilor valorile ei, pentru ca nu face alegeri în locul lor. Pacientului îi revine sa decida daca trebuie sa-si interpreteze scopul lui în viata în termeni de responsabilitate fata de societate sau fata de propria constiinta. Exista totusi oameni care nu tin cont doar de misiunea lor, ci si de persoana care le-a atribuit-o. Logoterapeutul nu învata si nici nu predica. El este la fel de departe de rationamentul logic ca si de exhortatia morala. Rolul terapeutului consta în largirea câmpului de viziune al pacientului pentru ca acesta sa poata lua cunostinta de sensul vietii în întregimea lui. Spunând ca persoana este responsabila de realizarea scopului în viata, eu doresc sa subliniez ca ea(persoana) trebuie sa-l caute în exterior mai degraba decât în ea însasi sau în psihismul ei, într-o dimensiune care transcende existenta ei individuala. Ea subîntelege ca viata fiintei umane este întotdeauna îndreptata spre ceva sau cineva, alta decât sine însasi, fie ca este vorba de un scop de atins sau de o fiinta umana de cunoscut si de iubit. Cu cât mai mult se uita pe sine însusi – consacrându-se unei cauze sau unei persoane pe care o iubeste – cu atât omul este mai uman si cu atât se realizeaza mai mult. Actualizarea de sine nu este un scop de atins, ci este rezultatul transcendentei de sine. Existenta primeste un sens diferit pentru fiecare. Putem descoperi sensul vietii în trei moduri diferite: realizând o opera sau o actiune pozitiva; facând experienta a ceva sau cineva; asumând o suferinta inevitabila. SENSUL ÎMPLINIRII

Primul mod, care trece prin împlinirea unei opere este destul de evident. Cel deal doilea si al treilea mod necesita explicatii mai detaliate. SENSUL IUBIRII Cel de-al doilea mod de a gasi un sens pentru viata este de a face experienta bunatatii, adevarului, frumusetii, de exemplu luând contact cu natura sau cu o cultura sau – ceea ce este si mai bine – de a cunoaste caracterul unic al unei alte persoane prin iubire. Iubirea este deci singurul mod de a cunoaste esenta însasi a unei alte persoane. Ea dezvaluie celui care iubeste caracteristicele esentiale ale persoanei iubite si chiar posibilitatile pe care aceasta nu le-a realizat înca. În plus, datorita iubirii pentru altcineva, aceasta persoana ia cunostinta de potentialitatile ei si se straduieste sa le realizeze. Iubirea nu este un simplu epifenomen al nevoilor si instinctelor sexuale , o asa-zisa sublimare. Iubirea este un fenomen tot asa de fundamental ca si sexul. În fapt, sexul îi este expresia. El este justificat, sacru chiar, de cum devine vehiculul iubirii. Astfel, nu consideram iubirea ca un efect secundar al sexului pur si simplu. Acesta din urma este mai degraba expresia concreta a unirii ultime care se numeste iubire. SENSUL SUFERINTEI Cel de al treilea mod de a gasi un sens vietii trece prin suferinta asumata. Este posibil sa gasim un sens existentei chiar si în situatia cea mai disperata, în care este imposibil sa ne schimbam destinul. Important este în acest caz sa facem apel la potentialul cel mai înalt al fiintei umane, acela de a transforma o tragedie personala într-un triumf, o suferinta într-o realizare. Atunci când nu putem schimba o situatie – daca suntem în fata unei morti inevitabile – nu avem alta alegere decât de a ne transforma. […] Este un principiu fundamental al logoterapiei: fiinta umana nu cauta, înainte de toate, placerea si nici suferinta, ci mai degraba o ratiune de a trai. Iata de ce omul este gata sa sufere daca trebuie, dar cu conditia bineînteles, ca suferinta lui sa aiba un sens. Sa fiu bine înteles: departe de mine ideea ca suferinta este necesara pentru a da un sens vietii. Eu insist numai asupra faptului ca acest sens poate fi gasit si prin intermediul suferintei, daca aceasta este inevitabila. Daca nu este inevitabila ar trebui sa i se elimina cauza, fie ea psihologica, biologica sau politica. A accepta sa suferi inutil da dovada mai degraba de mazochism decât de eroism. Se considera adesea ca tristetea este un semn de inadaptare, pentru ca se crede necesar de a fi fericit tot timpul. Aceasta atitudine adauga, la povara unei tristeti inevitabile, pe cea a tristetii de a fi trist. În logoterapie se considera ca suferinta poate înnobila omul.

Posibilitatea de a ne face serviciul sau de a ne bucura de viata momentan ne este retrasa de multe ori. Suferinta capata atunci un caracter ineluctabil. Daca acceptam aceasta ocazie de a suferi cu curaj, atunci viata îsi pastreaza sensul pâna în ultima clipa. Cu alte cuvinte, viata nu este niciodata absurda pentru ca îsi pastreaza sensul chiar si în cazul unei suferinte inevitabile. […] VIATA ESTE EFEMERA Elementele care par sa-i rapeasca vietii umane tot sensul ei includ nu doar suferinta ci si moartea. Nu încetez niciodata sa repet ca singurele aspecte cu adevarat tranzitorii ale vietii sunt aspectele potentiale care, de cum sunt actualizate, devin imediat realitate si sunt conservate în trecut unde îsi pierd caracterul trecator. Pentru ca , în trecut, totul este pastrat pentru totdeauna. Caracterul efemer al existentei noastre nu-i rapeste asadar sensul ei. Tocmai aici intervine responsabilitatea noastra; pentru ca totul depinde de masura în care vom realiza potentialul nostru esentialmente tranzitoriu. Fiinta umana face în mod constant alegeri printre multele sale talente potentiale ale momentului. Care talent va ramâne latent si care se va actualiza? Pe care îl va alege sa-l imortalizeze în „nisipurile timpului”? În orice moment fiinta umana trebuie sa aleaga, pentru cel mai bine sau cel mai rau, care va fi monumentul existentei ei. În general, fiinta umana nu-si aminteste decât caracterul efemer al vietii în detrimentul bogatiei unui trecut care conserva pentru totdeauna actiunile, bucuriile si suferintele ei. Nu se poate reveni în urma, actiunile trecute nu pot fi abolite. As spune ca „a fi fost” este forma cea mai sigura de a fi. Logoterapia, fara a nega caracterul tranzitoriu al existentei umane, nu este pesimista ci mai degraba „activista”. În sens figurat, spunem ca pesimistul seamana unui om care îsi vede cu tristete calendarul, subtiindu-se de la o zi la alta, pe masura ce-i rupe câte o foaie. În schimb, omul care abordeaza cu entuziasm problemele vietii seamana omului care îsi aranjeaza cu grija foile calendarului lui dupa ce si-a însemnat câteva note pe verso. El se poate apleca cu bucurie si cu mândrie asupra întregii bogatii continute în aceste note, asupra tuturor momentelor unei vieti de care s-a bucurat din plin. Ce conteaza daca îmbatrâneste? De ce sa-si regrete tineretea ori sa-i invidieze pe cei tineri? Pentru posibilitatile pe care i le rezerva viitorul? În nici un caz! El este pe deplin constient de bogatia trecutului lui, care contine nu doar realitatea lucrului împlinit si a iubirilor traite, ci si a suferintelor curajos înfruntate. Ba tocmai de aceste suferinte este el cel mai mândru, chiar daca acestea nu pot inspira invidie. […]

NEVROZA COLECTIVA Fiecare epoca cunoaste nevroza ei colectiva si are nevoie de o psihoterapie speciala pentru a-i face fata. Vidul existential, care constituie nevroza colectiva a timpului nostru, poate fi descris ca o forma de nihilism, o negare o oricarei valori a fiintei umane. Psihoterapeutul trebuie sa se elibereze el însusi de orice filozofie nihilista pentru a-i ajuta pe oameni sa se elibereze. Înainte de toate, este periculos sa consideri ca fiinta umana este exclusiv produsul conditiilor biologice, psihologice si sociologice, sau al ereditatii si mediului. O asemenea viziune a persoanei duce la convingerea ca omul este victima influentelor exterioare sau a circumstantelor interne. Desigur, persoana umana este limitata, ca si libertatea ei. Ea nu este libera în raport cu conditiile din jur, dar ea poate lua pozitie în privinta lor. Eu sunt pe deplin constient ca fiinta umana este influentata de anumite conditii biologice, psihologice sau sociologice. Dar cum am supravietuit lagarelor de concentrare, pot marturisi despre atitudinea de necrezut a fiintei umane de a rezista celor mai rele conditii imaginabile. Fiinta umana nu este total conditionata: ea trebuie sa faca alegerea între a accepta conditiile care o înconjoara sau a li se opune. Cu alte cuvinte, omul nu numai exista, ci el îsi fasoneaza propria-i viata în fiecare moment. Astfel, fiecare fiinta umana poseda libertatea de a se schimba la fiecare clipa. De aceea nu i se poate prezice viitorul în cadrul unui sondaj ce se raporteaza la un grup. Toate predictiile sunt bazate pe conditiile biologice, psihologice si sociologice care-l înconjoara. Una dintre principalele caracteristici ale fiintei umane este capacitatea ei de a se ridica mai presus de aceste conditii. Omul este capabil sa schimbe lumea de o maniera pozitiva si chiar sa o amelioreze daca este necesar. […] Cum am îndrazni sa prezicem comportamentul uman? Se pot prevedea comportamentele unei masini sau „dinamismul” psihicului uman; dar fiinta umana este mult mai mult decât psihicul ei. LIBERTATE SI RESPONSABILITATE Cu toate acestea, libertatea nu este totul. Ea nu reprezinta decât un aspect negativ al unui fenomen global al carui aspect pozitiv este responsabilitatea. Pe lânga aceasta, libertatea risca sa devina arbitrara daca nu este exersata cu responsabilitate. Responsabilitatea si libertatea sunt ca cele doua fete ale aceleiasi medalii: si una si cealalta la fel de importante.

Este dificil sa concepem ce ar putea sa conditioneze persoana pâna la punctul de a-i rapi orice libertate. Chiar si în stare de nevroza sau de psihoza, ea dispune mereu de o parcela de libertate. În fapt, inima personalitatii ei nu este deloc atinsa de psihoza. Un psihotic incurabil îsi poate pierde utilitatea în societate, pastrându-si însa demnitatea umana. PSIHOLOGIA UMANISTA Pentru prea mult timp, o jumatate de secol de fapt, psihologia a încercat sa reduca omul la un simplu mecanism si, în consecinta, terapia la o simpla tehnica. Îndraznesc sa cred ca aceasta aberatie a luat sfârsit. Vedem progresând psihologia umanista pentru care fiinta umana nu este un obiect, ci o fiinta care îsi alege propriul destin. În limitele darurilor ei naturale si ale mediului ei, ea este responsabila de ceea ce devine. Astfel, în lagarele de concentrare, adevarate laboratoare si terenuri de observatie, am vazut oameni comportându-se ca niste porci iar altii ca niste sfinti. Fiinta umana poseda în ea doua potentiale. Ea este cea care decide pe care din acestea doua vrea sa-l actualizeze, independent de conditiile care o înconjoara. Generatia noastra este realista, pentru ca ea a învatat sa cunoasca fiinta umana asa cum este cu adevarat. Desigur, omul a inventat camerele de gazare de la Auschwitz, dar tot el a si intrat acolo, cu capul sus si cu o rugaciune pe buze.

(Fragmente din cartea Dr. Viktor E. Frankl – „Decouvrir un sens a sa vie” ) Salt la inceputul paginii

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful