P. 1
BASME ŞI POVESTIRI FEERICE

BASME ŞI POVESTIRI FEERICE

|Views: 100|Likes:
Published by claudiu.sima

More info:

Published by: claudiu.sima on Sep 14, 2010
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

11/04/2012

pdf

text

original

Barbă-Cot şi luna

Pentru a nu-i deranja pe Labă-de Fier, pe Veselaş şi pe Pic, dar
şi fiindcă noaptea era atât de frumoasă, Barbă-Cot decise să
doarmă afară, în pridvor, cum mai făcuse el şi altă dată.
De altfel, deprinderea aceasta o aveau şi ceilalţi. Îşi
întocmiseră ca urmare laviţe în pridvor şi, din când în când, ba
unul, ba altul, după gust, îşi petrecea noaptea acolo, în aerul pur şi
în murmurul nesfârşit al pădurii. „E o plăcere să-ţi petreci noaptea
sub cerul liber, obişnuia să zică Barbă-Cot. Dormi şi, totuşi, parcă
nu dormi. Auzi totul, vezi şi luna şi stelele, simţi toate miresmele
pădurii. Şi, în zori, te trezeşti cu rouă pe faţă.”
Se duse mai întâi la pârâiaş şi se spălă, răcorindu-se, după
oboseala şi năclăiala drumului. Apoi urcă în pridvor, se dezbrăcă şi
se întinse pe laviţă, acoperindu-se cu o pătură uşoară de lână.
Luna urcase până în mijlocul bolţii, îl privea liniştită şi părea
că-i zâmbeşte. Spre apus, câţiva norişori, plini de argintul lunii,

169

călătoreau lin către marginile obscure ale cerului. Poiana şi
căsuţele erau luminate din plin. Se putea zări fiecare pietricică pe
cărăruia ce lega scara de portiţă. Şi firele de iarbă, ca şi copacii,
lăsau alături o umbră tainică şi neclintită.
Barbă-Cot se întinse pe spate şi, cu braţele adunate sub ceafă,
încercă să-şi adune iarăşi gândurile ce-l bântuiseră în după-amiaza
şi-n seara trecută. Încercă, dar luna, cu zâmbetul ei prietenos, cu
ciudatul ei rictus, îl împiedica parcă să se adâncească în sine. „Ne
vom sfătui mâine, în zori, conchise el. Dar altă cale nu cred că
există...” Şi revăzu, cu ochii minţii, drumul spre râu, râul, cărarea
ce aleargă o dată cu apa, insula... „O să limpezim noi mâine totul,
îşi zise iarăşi. Mâine. Nu mai e mult până mâine...” Apoi oboseala
îl năpădi, treptat, şi închise ochii. Dar razele lunii erau atât de
intense, în liniştea şi claritatea nopţii, încât le simţi cum i se
încurcă printre gene, ca nişte funigei astrali, mângâietori. Cu ochii
închişi, se întoarse pe o parte, găsindu-se, dintr-o dată, faţă în faţă
cu luna. „Hai, lasă-mă să dorm! şopti el, zâmbind. Te rog...” Şi
pluti o vreme între veghe şi somn, părându-i-se că pluteşte în
apele vitroase ale lunii, pluti aşa, fermecat, până când un nor suav
şi prelung, urcând, ca un dragon tânăr din abisul zării, acoperi
chipul strălucitor al astrului. Atunci Barbă-Cot tresări şi,
crispându-se uşor, ca şi când fiinţa sa ar fi regretat, totuşi,
dispariţia lunii, alunecă brusc într-un somn negru şi greu, fără
spaime, fără bucurii, fără vise.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->