P. 1
BASME ŞI POVESTIRI FEERICE

BASME ŞI POVESTIRI FEERICE

|Views: 100|Likes:
Published by claudiu.sima

More info:

Published by: claudiu.sima on Sep 14, 2010
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

11/04/2012

pdf

text

original

Din nou pe insulă

172

Au ajuns în preajma insulei când se crăpa de ziuă. Se
gândiseră că era mai bine să cerceteze locurile pe lumină, decât să
orbecăiască în puterea nopţii prin coclaurile acelea necunoscute. E
drept, în timpul zilei şi ei, la rândul lor, puteau fi mai uşor
observaţi. Dar acest risc, real, era, în fapt, diminuat până la
dispariţie de prevedere şi răbdare. Pe când, invers, umblând de
colo până colo prin beznă, aveau toate şansele să nimerească exact
în braţele lui Merlin şi ale slugilor lui.
Au traversat, aşadar, braţul stâng al râului, ocrotiţi de
întunericul în destrămare şi de ceaţa ce curgea parcă şi ea
împreună cu apa. Înotau înfriguraţi, încercând să nu facă zgomot şi
să evite vârtejurile viclene, căci un braţ le era imobilizat de
legătura cu haine şi, o dată cuprinşi în îmbrăţişarea rotitoare a
vreunei bulboane, cu greu s-ar fi putut elibera. Atinseră ţărmul
insulei în apropierea faimoasei cărări, pustie la acea oră a
dimineţii. Fire de ceaţă se destrămau printre arbori, apa era
limpede-limpede şi clătina agale nisipul. Urcară pe mal şi, pitiţi
după tufişuri, se îmbrăcară în grabă, tremurând.
— Numai de n-am răci, murmură Dodoacă. Mi-e groază de
febră, de doctori şi de leacuri.
Bietul Dodoacă rămăsese într-adevăr cu o adevărată oroare
faţă de suferinţele bolii, de-atunci, de demult, când zăcuse
îndelung, după alungarea din castelul lui Lancelot.
— N-o să răcim, îl linişti Barbă-Cot. Apa asta rece e şi
periculoasă, uneori, desigur, dar, pe de altă parte, pune sângele în
mişcare. Uite, mergem în poieniţa de colo, îmbucăm ceva, să
prindem puteri, şi apoi, la drum!
Se strecurară, printre tufişuri de rugi, de anini şi de salcie, spre
un luminiş ce se prelungea, într-un limb subţire, până la râu. Se
aşezară şi, rânduind pe ştergar bucatele din traistă — pâine,
brânză, slănină, ouă fierte —, începură să mănânce preocupaţi. Îi
aştepta: o încercare grea, plină de neprevăzut şi de primejdii. O
încercare de neocolit însă. Ştiau că liniştea şi siguranţa tuturor
depind de priceperea, de agerimea lor. Şi, desigur, de acel dram de
noroc, atât de necesar oricărei întreprinderi. Deşi Barbă-Cot se

173

deprinsese să nu se bizuie pe şansă, pe întorsătura fericită a
hazardului, ci pe făptuirea cumpănită cu grijă, pe mintea şi pe
braţul lui. Apoi, pe legea şi pe rânduiala adâncă a dreptăţii şi
adevărului, prezente în întocmirea fiecărui lucru în parte şi în
înlănţuirea tuturor. „Dacă faci ceea ce e bine şi drept, zicea el
adesea, atunci poţi fi sigur că te afli în curgerea adevărată a lumii.
În acea curgere care, până la urmă, te va face fericit.” De aceea şi
acum, în ciuda primejdiilor ce-i aşteptau, Barbă-Cot era liniştit,
integrându-se cu seninătate şi bucurie în farmecul începutului de
zi. Iar Dodoacă, privindu-l, simţea cum se linişteşte, la rându-i,
cum îl contaminează şi-l inundă calmul, siguranţa ce se degajau
din făptura, din fiecare mişcare a prietenului său.
— Hai să bem apă la râu, zise Barbă-Cot. Şi apoi să ne vedem
de treburi. Uite, răsare soarele.
Soarele se ridicase, într-adevăr, peste coama dealului şi îşi
trimitea razele peste râu, până în marginea luminişului. Limbul ce
lega luminişul de ţărm părea pavat cu lespezi subţiri de aur. Se
ridicară, primiră în plin obraz mângâierea astrului şi înaintară aşa,
învăluiţi în substanţa lui, către râu. Soarele nu ajunsese încă până
jos, în albie. Apa curgea, întunecată, făcând cercuri sumbre spre
adânc şi clipocind în răgăliile de la ţărm. Băură, de-a dreptul din
râu, aplecaţi deasupra propriilor chipuri, ce tremurau şi dispăreau,
uneori, tresărind, de parcă ar fi existat cu adevărat şi n-ar fi fost
doar nişte oglindiri trecătoare.
— Şi acum, prietene, zise Barbă-Cot, e vremea să pornim. Ţi-a

trecut frigul?

— O, nici vorbă de frig, răspunse Dodoacă. Mai ales acum, că

a răsărit soarele.
— Atunci e bine. Haidem.
Reveniră în luminiş, îşi strânseră lucrurile şi le vârâră în
traistă, apoi se îndreptară spre cărare. Iat-o. Soarele o poleia,
incendiindu-i din loc în loc mozaicul.
— Cui i-o fi trebuit o alee pavată aici? se întrebă Dodoacă cu
voce tare, nedumerit. Nu era de-ajuns o cărăruie?

174

Şi Barbă-Cot îşi pusese întrebarea aceasta. Şi nu găsise un
răspuns care să-l mulţumească. Într-adevăr, cărarea din insulă, aşa
împodobită cum era, părea nelalocul ei în pustietatea şi-n sălbăticia
din jur.

— Vom afla noi mai multe despre cărare când vom ajunge la
conac, zise el, strecurându-se cu grijă printre ramurile ţepoase şi
aspre. Deocamdată vom înainta alături cu ea, ascunşi după tufele
astea. Îţi închipui ce-ar fi să dăm nas în nas cu unul din cei
pripăşiţi la conac.

Râseră pe înfundate şi o luară repejor în lungul drumeagului,
spre interiorul insulei. Şi iată, nu străbătură mai mult de două-trei
sute de metri, că tufişurile se răriră, apoi dispărură cu totul, lăsând
locul unor frumoase şi întinse grădini de flori şi zarzavaturi.
Straturile înaintau până pe buza malului, şanţuri largi, adevărate
canale, aduceau apă din râu şi îndestulau setea plantelor. Recolta
fusese strânsă. Rămăseseră neculese doar şirurile lungi şi simetrice
de varză. Pe margini, se întindeau adevărate păduri de crizanteme.
— Ia te uită! şopti Barbă-Cot. Să nu-ţi vină a crede. Nici
pomeneală de paragină şi pustietate.
— Acum nici cărarea nu mi se mai pare atât de ciudată,
murmură Dodoacă. Cine are asemenea grădină poate avea şi o
cărare pardosită cu piatră de preţ, nu?
— Vorba e, zise Barbă-Cot, cum mergem mai departe. Aici e
câmp deschis şi putem fi văzuţi. Trebuie să ajungem dincolo de
grădini, pe ţărm. Acolo sunt şi copaci şi tufişuri.
Ascunşi lângă trunchiurile unor anini bătrâni, cercetară atent
grădina cu straturi aliniate, cu pământ afânat, înconjurată de gardul
viu al crizantemelor.

— Vom alerga, aplecaţi, pe lângă tufănici, zise Barbă-Cot.

Haide!

Ţâşniră de sub copaci şi, într-o clipită, se aflară alături de
crizantemele acelea înalte şi înmiresmate. Goneau îndoiţi de
mijloc, ascunşi sub bolta corolelor reci şi umede care, din când în
când, le atingeau braţele sau chipul. Se opriră sub copacii de pe
mal, cu răsuflarea tăiată. Râul era foarte adânc aici, falii albastre

175

de apă lunecau una peste alta, ameninţătoare. Totul, de altfel, în
jur, era, deopotrivă frumos şi înspăimântător, totul, începând cu
aleea, continuând cu grădinile, cu bulboanele acestea cumplite, cu
albia secată a pârâului, cu florile, sinistre, în mulţimea lor
nesfârşită, cu lumina albăstrie ce străpungea apa, cu liniştea
neclintită, cu absenţa oricărei fiinţe... Totul, începând cu cărarea,
continuând cu spaţiul acesta lucrat, dar pustiu, şi încheind cu
conacul — care, de aici, de pe ţărm, se vedea clar, la capătul
dinspre sud al grădinii.
Deloc părăginit, scăldat în razele soarelui, conacul era
înconjurat de o pajişte largă, cu iarbă mătăsoasă, strălucitoare.
Cărarea, după ce se dezlipea de albia stearpă a fostului pârâu,
străbătea pajiştea şi se oprea la baza unei scări de piatră cu l0—l5
trepte, umbrite de nişte tufişuri bine îngrijite de liliac... Iar scara
ajungea într-un pridvor îngust, ca o pasarelă de turn, orientând
paşii — şi privirile — spre o uşă grea şi împodobită cu tot felul de
zorzoane metalice.

Conacul avea un singur etaj. Jos, alături de scară, se vedea o
altă uşă, ce dădea acces spre încăperile de la parter. Dar era de
presupus că, în interior, parterul şi etajul comunicau între ele.
Acum, şi uşa de jos şi cea de la etaj erau închise. Mai mult,
ferestrele însele erau acoperite cu obloane grele, ca şi când în
conac n-ar fi locuit nimeni.
— Am ajuns, şopti Barbă-Cot. Iată-ne la ţintă. Acum, prietene,
totul depinde de iscusinţa noastră. Eşti gata?
Dodoacă îi prinse palma şi i-o strânse puternic. Era şi acesta

un răspuns.

— Vezi uşa aceea de lângă scară? întrebă Barbă-Cot. Pe acolo
vom intra. Eu voi porni înainte. Tu vii la câteva minute în urma
mea.

— De ce? De ce nu mergem împreună?
— E mai înţelept aşa. Dacă eu sunt dibuit şi prins, rămâi tu să-
i anunţi pe ceilalţi de cele întâmplate. Ce rost ar avea să ne înhaţe
pe amândoi?

176

Dodoacă tăcu. Iar Barbă-Cot porni spre conac, furişându-se
printre copacii uriaşi ce înconjurau pajiştea. Când ajunse în umbra
scării, lângă tufa de liliac, Dodoacă se desprinse de mal şi, în
scurtă vreme, i se alătură. Se odihniră o clipă, apoi, plini de
emoţie, se apropiară de uşa masivă, ca o lespede verticală.
— Numai de n-ar fi încuiată, şopti Barbă-Cot.
Se ridică pe vârfuri şi apucă, prudent, clanţa. O prinse zdravăn
şi trase spre sine. Uşa se deschise lin, lăsându-i faţă în faţă cu
întunecimea compactă de dincolo, cu un adevărat perete de negură.
Piticii nu aveau timp de pierdut. Intrară deci iute în bezna
aceea şi închiseră uşa în urma lor.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->