Professional Documents
Culture Documents
MECANISMUL PREŢULUI
PE O PIAŢĂ CU CONCURENŢĂ
PERFECTĂ
Funcţionarea economiei de piaţă este condiţionată de existenţa
preţurilor. Preţul reprezintă cea mai complexă formă de măsurare
economică în expresie monetară a bunurilor economice. Departe de
a reprezenta un simplu aspect de suprafaţă, preţul se prezintă ca un
fenomen de o complexitate deosebită şi care este rezultatul intersectării
unei multitudini de factori dinamici, direcţi şi indirecţi.
239
agenţilor economici este proprietate privată care generează iniţiativa
neîngrădită şi mecanismul concurenţei;
– pârghiile economice ale pieţei – preţurile, salariile, dobânda –
să reflecte fidel schimbările din economie, iar funcţionarea lor să
permită transformarea pieţei în regulatorul principal al activităţii
economice în funcţie de care subiecţii economici îşi elaborează
deciziile, îşi modelează comportamentul şi reacţiile;
– statul realizează reglementarea indirectă a economiei prin
intermediul pârghiilor economice. În concepţia neoclasică, rolul
statului este de a complini şi de a reglementa desfăşurarea pieţei
economice. În societăţile moderne, statul este principalul mijloc
prin care sunt definite şi aplicate normele de funcţionare a pieţei,
regulile privind concurenţa în conformitate cu scopurile de
ansamblu ale comunităţii.
Intervenţia statului este indispensabilă pentru funcţionarea
normală a economiei, în sensul definirii şi stabilirii strategiilor
economiei naţionale sau pentru domenii de interes larg. Acţiunea
indirectă a statului asupra economiei îşi găseşte expresia în deciziile
luate cu privire la bugetul public, impozite, taxe, tarife, cheltuieli
publice, emisiune monetară etc.
242
bunul respectiv. Atunci când o firmă adoptă decizia de producţie şi
vânzare trebuie să cunoască ce cantitate dintr-un bun poate vinde ea la
preţuri diferite. Preocuparea principală a firmei este nu curba cererii
pieţei pentru produsul industriei, ci mai degrabă curba cererii la firmă
pentru produsul acestuia. Dacă firma cunoaşte curba cererii cu care ea
se confruntă, înseamnă că are informaţii privind vânzările sale la
fiecare preţ pe care l-ar putea solicita şi poate calcula veniturile
potenţiale. Daca se cunoaşte şi costul, se pot calcula profiturile
asociate fiecărui nivel de producţie. Cu aceste informaţii, firma poate
determina producţia care maximizează profiturile.
Caracteristicile care afectează comportamentul şi performanţa
firmelor ce vând pe o piaţă şi definesc structura de piaţă sunt şi cele
care determină relaţia dintre curba cererii pieţei pentru produsul
industriei şi curba cererii pentru o firmă ce acţionează într-o anumită
industrie.
Principalele structuri teoretice de piaţă care sunt pe larg
analizate sunt concurenţa perfectă, monopolul, concurenţa
monopolistică şi oligopolul.. Pe lângă acestea, un anumit spaţiu se
acordă monopolului bilateral şi monopsonului.
243
Concurenţa perfectă presupune că toţi producătorii,
ofertanţii sunt capabili să vândă toate produsele pe care le pot oferi
la preţul pieţei fără a-l influenta în mod hotărâtor. Totodată, se
presupune că şi cumpărătorii pot achiziţiona ceea ce doresc şi cât
doresc la preţul pieţei, pe care nu îl pot influenţa în mod hotărâtor.
Ipotezele acestui tip de concurenţă sunt:
a) – atomicitatea – adică existenţa unui “număr mare” de agenţi
economici de talie identică, ce participă pe piaţă în calitate de ofertanţi
şi cumpărători. Fiecare are o dimensiune neglijabilă în raport cu
dimensiunea pieţei şi nu pot influenţa formarea preţului. Aceştia
negociază cantităţi mici de bunuri, astfel încât o modificare a cererii şi
ofertei individuale nu poate să determine o schimbare a cererii şi a
ofertei globale.
b) – omogenitatea produsului – toate firmele sunt
producătoare ale aceluiaşi produs sau pe piaţă există numai produse
echivalente şi perfect substituibile. Practic, indiferent de producător,
produsele nu sunt diferenţiabile, nu există publicitate şi preţul este
singurul instrument economic de concurenţă.
c) – fluiditatea deplină – adică există intrare şi ieşire liberă
în/din industrie (ramura) respectivă, nu există îngrădiri juridice sau
instituţionalizate la intrarea noilor producători sau concurenţi. Există
posibilitatea adaptării cu uşurinţă a ofertei la cerere şi invers.
Producătorul “intră” pe piaţă atunci când costul său de producţie
este inferior preţului şi “iese” atunci când preţul devine inferior
costului şi înregistrează pierderi.
d) – transparenţa perfectă a pieţei, ceea ce înseamnă că toţi
agenţii economici sunt informaţi exact cu privire la piaţă. Aceştia au
informaţiile necesare despre natura şi calitatea produsului, cantitatea
cerută şi oferită, preţul practicat pe piaţă.
e) – mobilitatea perfectă a factorilor de producţie care
presupune că agenţii economici pot găsi şi folosi fără restricţii
deosebite factorii de care au nevoie la un moment dat. Factorii de
producţie se îndreaptă liber spre acele utilizări în care se obţine o
rentabilitate ridicată.
Potrivit teoriei economice clasice, piaţa cu concurenţă perfectă
are menirea de a asigura funcţionarea cea mai eficientă a sistemului
economiei de piaţă. Ea este “corolarul” suveranităţii consumatorului şi
al echilibrului ideal. În căutarea profitului, producătorul se supune
voinţei consumatorului. Preţul de echilibru este cel ce rezultă din
confruntarea liberă a producătorilor şi consumatorilor şi se formează la
244
intersecţia curbei cererii cu cea a ofertei, ambele având caracter elastic
în raport de preţ.
Modelul concurenţei perfecte are la bază ipoteza după care
partenerii de schimb nu propun preţuri, care sunt un dat, independent
de acţiunile lor. Aceasta presupune o mare centralizare, un crainic care
“strigă” preţurile – situaţie paradoxală pentru o teorie menită să descrie
funcţionarea unei economii descentralizate. Totodată se consideră că
partenerii de schimb, la formularea cererii şi ofertei iau în considerare
exclusiv informaţia transmisă prin preţuri şi procedează ca şi când ar
putea cumpăra sau vinde tot ce doresc în limitele permise de resurse şi
la preţurile propuse. Dacă agenţii economici sunt “mulţi” şi “mici”, se
poate considera că preţurile sunt un dat independent de acţiunile lor,
însă cine propune şi face să varieze preţurile rămâne o problemă fără
răspuns.
Concurenţa perfectă presupune şi existenţa unui sistem complet
de pieţe care semnifică situaţia în care toate bunurile prezente şi
viitoare dispun de o piaţă unde agenţii economici pot face tranzacţii.
245
producţiei firmei, care deţine doar un procent foarte mic din total, are
un efect redus asupra producţiei industriei.
Fig. 6.1. Curba cererii unei pieţe perfect concurenţiale (a) şi curba cererii la
firmă pe o piaţă perfect concurenţială (b).
10 4 40 4 4
11 4 44 4 4
12 4 48 4 4
13 4 52 4 4
14 4 56 4 4
247
Condiţia de prim ordin:
π’ = 0
dπ dVT dC T
= − =0 ,
dQ dQ dQ
de unde:
V mg = C mg ; V mg = p e ; C mg = p e .
Condiţia de ordin doi:
π’’ < 0
d 2π dπ
= )' =Vmg ' −C mg ' < 0 ,
dQ 2
dQ
de unde
V mg ’ < C mg ’,
adică
dV mg dC mg
<
dQ dQ
deci ritmul de creştere al încasărilor marginale este depăşit de ritmul
de creştere al costurilor marginale (curba costului marginal
intersectează de jos în sus curba venitului marginal care este egal cu
preţul de echilibru). Soluţia grafică este reprezentată în fig. 6.2.
D S
p
(a)
pe
Q Q
Fig. 6.2 Oferta optimă pee o piaţă perfect concurenţială.
(a) Preţul şi cantitatea de echilibru
249
(c)
250
(d)
252
Şcoala de la Cambridge a elaborat teoria contemporană a
valorii economice şi a preţului. Se consideră că şcoala clasică şi şcoala
neoclasică au formulat două teorii ce nu sunt opuse, ci doar oferă
explicaţii parţiale, incomplete, cu privire la valoare şi preţ. Dacă prima
exprimă interesele producătorului legate de costul factorilor de
producţie consumaţi, a doua este centrată pe consumator şi exprimă
interesul acestuia de a-şi satisface trebuinţa. Alfred Marshall considera
că valoarea şi preţul sunt determinate atât de consumul de factori de
producţie, cât şi de utilitate, iar legătura dintre acestea ia forma
raportului dintre cerere şi ofertă.
Întrucât pe o piaţă cu concurenţă perfectă producătorul
individual sau consumatorul individual nu poate influenţa preţul,
nivelul acestuia rezultă din confruntarea cererii globale cu oferta
globală.
Cererea pentru bunul j făcută de consumatorul i depinde de
preţul bunului j, de preţul altor bunuri complementare şi substituibile,
de venitul consumatorului şi de alţi factori. Dacă se consideră ca fiind
variabil preţul bunului j, cererea făcută de cumpărătorul i, se exprimă
prin relaţia:
D i = D i (p),
iar cererea totală considerată ca sumă a cantităţilor solicitate de
totalitatea consumatorilor individuali la un anumit preţ este:
n
D = ∑ D i (p) = D(p)
i =1
Curba cererii totale se obţine prin însumarea pe “orizontală” a
curbelor de cerere individuală. Dacă preţul p este dat şi consumatorii m
şi n au cererile D m şi D n , cererea totală este D = D m + D n , iar
construcţia funcţiei de cerere totală pentru toate nivelurile de preţuri se
face fără dificultăţi.
Funcţia de ofertă totală se obţine printr-un raţionament
asemănător. Fiecare ofertant decide asupra nivelului de producţie astfel
încât să existe egalitate între preţ şi costul marginal. Pentru fiecare
producător există o funcţie de ofertă:
S i = S i (p),
iar pentru ofertanţi, funcţia ofertei totale este:
n
S = ∑ S i = S i (p).
i =1
În situaţia de concurenţă perfectă, pentru curbe normale de
cerere şi ofertă există posibilitatea de echilibru dacă avem un preţ
pozitiv la care pot să aibă loc tranzacţii. Aceasta înseamnă existenţa
253
unui punct în care oferta echilibrează cererea, un punct de
intersecţie al curbelor ofertei şi cererii totale.
O situaţie deosebită apare în cazul bunurilor care de partea
cererii sau ofertei prezintă o particularitate: curba cererii sau curba
ofertei au o formă anormală şi care determină existenţa mai multor
puncte de echilibru. În figura 6.3 se prezintă o curbă normală de cerere
(pantă negativă), în timp ce curba ofertei este anormală, prezintă o
întoarcere când preţul depăşeşte un anumit nivel (p 1 ). Există două
puncte de intersecţie a curbelor cererii şi ofertei E q şi E q ’, adică două
combinaţii prin care oferta echilibrează cererea.
Formarea preţului de echilibru este diferită după modul în care
se manifestă oferta si cererea, pe perioadă scurtă sau perioadă lungă.
Prin termen scurt se înţelege o perioadă în limitele căreia firma nu-şi
modifică capacitatea de producţie. Limita minimă a perioadei scurte
este perioada ultrascurtă sau momentul.
p
p0
Eq
p1
M
p0’ Eq’
Q0 Q 0’
Q
S
p1
D1
p0
D0
D2
p2
QS Q
255
determină o scădere a preţului. Acelaşi efect se obţine prin scăderea
cererii la un nivel dat al ofertei.
Rezultă că pe termen scurt nivelul preţurilor este modificat atât
de variaţia cererii, cât şi de a ofertei. El tinde spre preţul de echilibru,
iar nivelul acestuia rezultă din confruntarea cererii globale cu oferta
globală. Preţurile pentru care cantitatea de bunuri oferite spre
vânzare este egală cu cea solicitată spre cumpărare poartă
denumirea de preţuri de echilibru. În figura 6.5. este prezentat
procesul de echilibrare a pieţei. Curba ofertei S este ascendentă şi arată
că se oferă mai mult dacă preţurile cresc, iar curba cererii D este
orientată în jos şi indică creşterea cantităţii solicitate pe măsură ce
preţurile se micşorează.
S1
p
D
S0
p1
p0
S2
p2
256
Fig. 6.6. Influenţa pe termen scurt a ofertei (a) şi a cererii (b) asupra
preţurilor
257
cantitatea ofertei de la Q 3 la Q 0 . În felul acesta se restabileşte echilibrul
dintre cerere şi ofertă.
p
S
Exces de
ofertă
p1
Eq
Exces de
cerere
p0
D
p2
Q3 Q2 Q0 Q1 Q4 Q
S = 25 p - 100
10
259
260
În funcţie de caz, se apreciază creşterea sau scăderea ofertei (sau
a cererii) la nivelul iniţial al preţului de echilibru. Deplasarea uneia
dintre curbe schimbă punctul de echilibru al pieţei. Dacă perturbarea
este urmată de o revenire la starea de echilibru se poate vorbi de
echilibru stabil. Restabilirea nu înseamnă revenirea la starea iniţială
de echilibru al pieţei.
Cazul cel mai simplu este cel în care cererea creşte, iar oferta
rămâne fixă (fig. 6.9). Echilibrul global este stabilit în punctul A în
care se intersectează cererea globală (D) cu oferta globală (S).
Deplasarea spre dreapta a curbei cererii, din D în D’, pune în evidenţă
un nou punct de echilibru, A’. Există stabilitate dacă la finele unei
perioade, a cărei mărime nu este precizată întrucât suntem într-un
sistem static, nivelul tranzacţiilor şi preţul la care se afectează, ele
corespund cu coordonatele punctului A’.
Restabilirea echilibrului se poate realiza prin două modalităţi:
a) Modalitatea walrasiană, care presupune ajustarea realizată
prin intermediul preţurilor. Se determină cererea netă E (p) cu diferenţă
între cerere şi ofertă la acelaşi preţ E (p) = D (p) – S (p) . Dacă cererea netă
este pozitivă, E (p) > 0, se manifestă tendinţa de creştere a preţului care
va duce la o nouă situaţie de echilibru, realizându-se o stabilitate în
sens walrasian. Echilibrul este stabil atunci când o creştere a preţului
anulează cererea netă sau când reducerea preţului elimină oferta netă.
262
a cererii şi ofertei.
264
preţul fiind în momentul t = 2θ acelaşi ca în momentul t = θ. Ciclul de
preţuri se repetă la perioade succesive de 2θ ani.
p1 E1
F1
p3 E3
Eq
p
E2
p2
F2
Q1 Q3 Q Q2 Q
267
H
A
D
Q
268
utilajelor etc. Pe termen lung toţi factorii de producţie sunt
variabili.
p1 Eq1
p2 Eq2
S2
p3 D0
269
p0 Eq3
Eq0
Q0 Q1 Q2 Q
270
5.2.1. Costuri de producţie pe termen lung egale şi formarea
supraprofitului
272
corespunzător remunerării normale a factorilor de producţie deţinuţi şi
utilizaţi de firmă, este inclus în costul mediu concurenţial.
273
Celelalte întreprinderi continuă să obţină profit economic şi în
cazul unor preţuri mai mici de p m , dar superioare lui p 2 . Întreprinderile
de tip 1 înregistrează pierderi şi sunt nevoite să părăsească ramura.
Aceasta înseamnă că identitatea dintre curbele costului nu este o
ipoteză, ci o consecinţă a procesului de eliminare a firmelor mai puţin
productive.
În cazul costurilor diferenţiate, întreprinderile mai puţin pro-
ductive sunt eliminate. Sunt viabile acele firme ce realizează produse
cu costuri reduse. În acest mod se produce selecţia economică a
producătorilor.
274
Producţia este rodul unirii şi combinării factorilor de producţie.
Un autocamion în sine nu este de nici un folos dacă vrem să
transportăm o anumită cantitate de materiale. Un muncitor – şofer –
este la fel de inutil. Dar şoferul împreună cu autocamionul realizează
transportul. Cu alte cuvinte, productivitatea unui factor, cum ar fi
munca, depinde de volumul disponibil din ceilalţi factori cu care se
combină. Factorii de producţie interacţionează unii cu alţii.
Pe piaţa factorilor de producţie se confruntă interesele
cumpărătorilor care sunt purtătorii cererii de factori, cu interesele
ofertanţilor.
Cumpărătorul îşi fundamentează cererea pe teoria pro-
ductivităţii marginale a factorului de producţie. Firma achiziţionează
un factor de producţie şi îşi creşte producţia până la punctul în care
ultima unitate de factor variabil utilizată adaugă tot atât de mult
venitului, cât şi costurilor. Adăugarea la costul total ce rezultă din
angajarea unei unităţi suplimentare de factor este preţul său. Suma pe
care o unitate de factor o adaugă la venit este cantitatea pe care
unitatea o adaugă la producţia totală (produsul marginal) înmulţită cu
variaţia venitului determinată de vânzarea unei unităţi suplimentare de
producţie, care este chiar preţul produsului. Cantitatea rezultată este
valoarea produsului marginal: VPM = PM ⋅ p .
Ca expresie a legii randamentelor nonproporţionale, valoarea
produsului marginal (VPM) obţinut prin atragerea unor cantităţi
suplimentare dintr-un factor, la început creşte, atinge un punct maxim
şi apoi scade. Este profitabil pentru o întreprindere să achiziţioneze
cantităţi dintr-un factor de producţie (muncă, pământ, capital) până la
punctul în care curba valorii produsului marginal intersectează dreapta
preţului specific. Când valoarea produsului marginal (VPM) scade sub
nivelul preţului, nu mai este profitabilă sporirea cantităţii solicitate din
factorul de producţie.
În stare de echilibru, preţul fiecărui factor este egal cu valoarea
produsului marginal. Cu notaţiile obişnuite, profitul este:
π = p. F (x, y) – (xp x + yp y )
şi devine maxim atunci când:
dπ dπ
= 0 si =0 ,
dx dy
adică p . F’ x = p x şi p . F’ y = p y , ceea ce exprimă egalitatea între
preţul pieţei pentru factorul de producţie, respectiv şi productivitatea
marginală (în expresie valorică) a factorului considerat.
275
O firmă, pentru a şti ce cantitate dintr-un anumit factor de
producţie va putea achiziţiona şi utiliza (spre exemplu munca), în
condiţiile în care urmăreşte maximizarea profitului, trebuie să cunoască
costul marginal al factorului (C mgf ), care este costul unei unităţi
suplimentare din factorul utilizat. În cazul pieţei cu concurenţă
perfectă, preţul factorului pf (tariful salarial) este egal cu C mgf , adică:
pf = C mgf .
Curba C mgf pentru factorul muncă este, de fapt, curba ofertei de
muncă pentru firma respectivă şi este perfect elastică. Ea apare sub
forma unei linii orizontale la nivelul preţului pieţei.
Pentru determinarea cantităţii de factor de muncă ce va fi
cumpărată şi utilizată de firmă este necesar să se cunoască efectul
folosirii acesteia, adică produsul marginal PM. Pe baza lui, firma
trebuie să determine cât adaugă factorul respectiv la venit, deci care
este valoarea produsului marginal al produsului (VMP):
VPM = PM . V m,
unde V m este venitul mediu obţinut prin vânzarea unei unităţi de marfă,
adică preţul de vânzare al bunului produs.
Prin utilizarea unor cantităţi sporite dintr-un factor se obţine un
VPM din ce în ce mai redus. Atât timp cât VPM > C mgf , firma îşi
asigură creşterea profitului prin sporirea cantităţii de factori utilizaţi.
Când preţul factorului (pf = C mgf ) este mai mare decât VPM, atunci nu
mai este profitabil pentru firmă a angaja şi utiliza o cantitate mai mare
de factor. Nivelul optim pentru firmă este atunci când:
VPM = C mgf = persoane fizice.
De aici rezultă că, în fond, curba VPM este curba cererii
pentru factorul respectiv, iar intersecţia acesteia cu linia tarifului
salarial (egal cu C mgf ) determină cantitatea care este utilizată în condiţii
de profitabilitate maximă (fig. 6.18).
Formarea preţurilor factorilor este un mecanism complex în
care se manifestă puternice interdependenţe rezultate din
caracterul derivat al cererii. Determinarea cererii pentru un factor de
producţie este un proces mai complicat decât pentru un produs
oarecare. În acest ultim caz, curba cererii pentru un produs este dată de
suma curbelor cererii individuale pentru produsul respectiv. Dacă în
cadrul unei ramuri factorul de producţie este munca şi tariful salarial a
scăzut ca urmare a unei oferte sporite, atunci se angajează o cantitate
mai mare de muncă. Efectul este creşterea producţiei ramurii şi
modificarea preţului produsului. Dar se produc efecte în lanţ în cererea
firmei şi în cererea pieţei pentru un anumit factor de producţie.
276
Fig. 6.18. Cantitatea achiziţionată dintr-un factor de producţie (muncă).
Când tariful salarial este w 1 , piaţa produsului este în echilibru în
E q1 . Când tariful salarial se reduce, firma angajează mai mulţi lucrători.
Se măreşte oferta şi, la aceeaşi cerere, preţul se reduce la p 2 , iar
echilibrul pieţei se stabileşte în E q2 (fig. 6.19).
277
VPM 1 la VPM 2 (fig. 6.20), ceea ce înseamnă că cererea de muncă a
firmei nu este m 3 , ci m 2 , iar echilibrul pe piaţa factorilor se stabileşte în
punctul B. Curba care face legătura între punctul A şi B arată
modificarea indusă de piaţă produsului în cererea pe piaţa factorului.
Este de sesizat înclinarea mai mare a curbei cererii pieţei (C mf2 ) faţă de
curba cererii firmei pentru un factor (VPM 2 ). Cererea pieţei pentru un
factor de producţie nu este o simplă multiplicare a cererii firmelor şi
curba cererii pieţei este mai puţin elastică decât cererea fiecărei firme
individuale (fig. 6.21).
279
schimbările pot fi relativ rapide, atunci când un boom în afaceri aduce
persoanele post active (pensionate) înapoi în rândul forţei de muncă
sau o creştere a preţurilor la produsele agricole încurajează lucrări de
îmbunătăţiri funciare care sporesc oferta de pământ.
Majoritatea factorilor de producţie se află în proprietatea
privată. Oamenii sunt “proprietarii” forţei lor de muncă în sensul că ei
controlează utilizarea acesteia. Forţa de muncă (“Capitalul uman”)
poate fi numai închiriată, nu şi vândută. Deciziile privind oferta de
muncă sunt determinate de numeroşi factori de natură economică
(preţul muncii) şi factori extraeconomici, demografici (vârsta, sexul,
pregătirea, structura familiei). Oferta de pământ şi alţi factori naturali
au determinanţi geologici şi nu pot fi influenţaţi semnificativ, deşi
pământul utilizat în agricultură poate fi influenţat sub aspectul calităţii
şi suprafeţei prin lucrări de îmbunătăţiri funciare. Mărimea ofertei de
capital depinde de investiţiile anterioare. Pe termen scurt, stocul de
capital este fix, dar pe termen lung, oferta de capital este sensibilă la
factorii economici (profit, rata dobânzii).
Majoritatea factorilor de producţie au mai multe utilizări. Un
teren poate fi utilizat pentru cultivarea unor cereale, poate fi plantat cu
pomi fructiferi, sau se utilizează pentru construcţii de locuinţe, şosele
etc. Un economist poate lucra pentru o firmă, pentru administraţia
locală, pentru guvern sau pentru învăţământ. În general, este simplu
pentru orice utilizator să achiziţioneze o cantitate mai mare dintr-un
factor de producţie limitat decât ar fi pentru toţi utilizatorii simultan.
Utilizatorul unui factor de producţie poate lua resurse de la alt
utilizator, chiar dacă oferta totală din acel factor este fixă.
Pe o piaţă cu concurenţă perfectă, fiecare firmă achiziţionează,
de obicei, o cantitate redusă din oferta totală din fiecare factor de
producţie pe care îl utilizează. Ca rezultat, firma obţine factorii la
preţul curent al pieţei. De exemplu, o firmă de consultanţă în domeniul
financiar-contabil îşi poate mări personalul prin publicarea unui anunţ
în presa locală şi plăteşte salariul obişnuit pentru categoria respectivă
de personal. Procedând aşa, firma nu influenţează preţul muncii în
zonă. Rezultă că firmele sunt primitoare de preţ pe pieţele factorilor în
situaţie de concurenţă perfectă.
Ce se poate spune despre elasticitatea ofertei de factori de
producţie? Curba ofertei de factori poate avea o formă ascendentă,
poate fi dreaptă, verticală sau poate avea chiar o formă descendentă.
Pentru majoritatea factorilor este de aşteptat ca, pe termen lung, oferta
să răspundă pozitiv la modificarea preţurilor; în acest caz, curba ofertei
are o formă ascendentă. Oferta totală de pământ nu este influenţată de
280
preţ, oferta este perfect inelastică, reprezentată printr-o dreaptă
verticală. În anumite situaţii, când randamentul unui factor creşte,
deţinătorii acestuia pot reduce oferta: oferta de muncă se reduce în
momentul creşterii salariului peste un nivel, care face ca oamenii să fie
interesaţi nu numai de venit, ci şi de timpul liber.
p
S
pe Eq
D
La acest preţ, posesorii factorului de producţie respectiv sunt
dispuşi să ofere pe piaţă o cantitate egală cu cantitatea pe care
Qe Qf
281
284
7.2. Limite de preţuri
S
p2
285
p0
Eq
p1
D
O q2 q0 q1 Q
q3
p0
Eq
286
p1 M N
Q1 Q0 Q2 Q
Fig. 6.24. Preţul plafon.
D
287
– a doua soluţie este cea a relaţiilor personale, a preferinţelor
vânzătorilor pentru anumiţi cumpărători. Vânzătorii hotărăsc cine este
aprovizionat şi cine nu; au prioritate clienţii “cu relaţii” sau clienţii
permanenţi. Sunt situaţii în care preţul fixat de administraţie este
respectat, dar el este sporit prin contraprestaţii cerute de vânzător;
– a treia soluţie vizează înlocuirea preferinţelor vânzătorilor
cu preferinţele autorităţii centrale care raţionalizează cererea cu
ajutorul tichetelor. Odată acest sistem adoptat, cumpărătorii vor putea
să obţină partea cuvenită din cantităţile insuficiente de produse
existente.
Pentru a dobândi o cantitate determinată din bunul supus
raţionalizării, nu este suficient să dispui de bani, să plăteşti; mai
trebuie să posezi şi tichete eliberate de autoritatea statală responsabilă.
Cum vor acţiona cupoanele de raţionalizare în termenii cererii şi
ofertei? Administraţia responsabilă emite cupoane şi cererea devine o
mărime constantă. Acum oferta şi noua cerere se echilibrează, la
nivelul preţului plafon M. Dacă administraţia distribuie mai multe
cupoane, cererea va continua să se fixeze mai spre dreapta, iar
dificultăţile anterioare se vor menţine, dar într-un grad mai redus. Dacă
sunt distribuite mai puţine cupoane, se acumulează stocuri de produse
şi va trebui trasă concluzia că trebuie sporită raţia.
Creşterea cererii nu este posibilă întrucât cantitatea bunurilor
ce se poate achiziţiona nu poate depăşi cantitatea raţionalizată, iar
reducerea ei nu este posibilă datorită presiunii nevoii excedentare
exercitată asupra consumatorilor – cumpărători .
– în al patrulea rând, în anumite cazuri, un plafon de preţ
obligatoriu, cu sau fără raţionalizare, poate da naştere unei pieţe
negre. Aceasta este o piaţa pe care bunurile sunt vândute ilegal la
preţuri care depăşesc preţurile plafon stabilite prin legislaţie. În fig.
6.25 este ilustrată stabilirea preţurilor pe piaţa neagră.
Dacă se stabileşte preţul plafon p 1 , mai mic decât preţul de
echilibru
p p 0 , cantitatea cerută este q 1 , iar cantitatea ofertei, q 2 . Deşi
există exces de cerere q 1 -q 2 , preţul nu poate creşte legal pentru a
restabili echilibrul. Speculanţii cumpără cantitatea q 2 la preţul p 1 şi o
revând la preţul p 2 . Profiturile încasate sunt reprezentate de diferenţa
între p 2 şi p 1 . D S
p2
p0
Eq 288
p1
q2 q1
O q0
W0 Eq
O Lm L0 L
Fig. 6.26. Salariul minim
291
7.3. Susţinerea preţurilor şi organizarea pieţelor agricole
292
Admitem că punctul E q 0 corespunde la un echilibru al ofertei şi
cererii realizat iniţial, într-o perioadă anterioară. Curba cererii D 0 se
deplasează spre dreapta în măsura în care populaţia creşte şi sporirea
veniturilor reale incită publicul să consume mai multe alimente la un
preţ dat. Dar produsele agricole intră în categoria bunurilor al căror loc
în bugetele de familie nu se măreşte proporţional cu creşterea
veniturilor reale. Cererea acestor produse este relativ inelastică la
variaţia preţurilor. Deci, deplasarea curbei cererii are o amploare
relativ modestă.
293
Piaţa produselor agricole se caracterizează prin variaţii
sensibile ale preţurilor. Din această cauză, recoltele bune antrenează o
diminuare a veniturilor totale ale agricultorilor, în timp ce recoltele
slabe produc un efect invers. Acest aspect a fost numit “paradoxul
agricol” sau “efectul King” enunţat în 1669 în felul următor: ”Pe o
piaţă rigidă, valoarea totală a unei recolte, exprimată în bani, se
micşorează când producţia creşte şi invers, ceea ce înseamnă că, cu
cât recolta este mai mică faţă de nivelul cererii de produse agricole,
cu atât sunt mai mari veniturilor producătorilor.”. Este o consecinţă
directă a modificării mai mult decât proporţionale a preţurilor, în
comparaţie cu mărimea cantităţilor de mărfuri oferite. Într-o formă
mai generală se poate spune că atunci când nevoile sunt satisfăcute, o
creştere a cantităţilor de produse agricole oferite face să scadă preţurile
mai mult decât proporţional faţă de creşterea ofertei. Invers, în timp ce
nevoile nu sunt satisfăcute, un deficit al recoltelor va face să crească
preţurile mai mult decât proporţional faţă de deficitul ofertei. Jevons a
exprimat paradoxul agricol sub o formă newtoniană: “în mare, preţurile
grâului variază invers proporţional cu pătratul cantităţilor oferite”.
Datorită unei cereri care are o elasticitate redusă în raport cu preţul, o
creştere puternică a producţiei nu poate fi absorbită de consumatori şi
urmarea este scăderea însemnată a preţului.
Graficul din fig. 6.28 permite să se precizeze consecinţele
asupra veniturilor producătorilor agricoli, determinate de creşterea
ofertei în cazul unei elasticităţi diferite a cererii.
În cazul A se presupune că în punctul de echilibru E q , cererea
este relativ elastică, E c/p < -1. O creştere a ofertei ce presupune
deplasarea curbei din S 0 în S 1 , determină un nou echilibru în E q1 , astfel
că venitul total p 1 Q 1 > p 0 Q 0 . Rezultă că o creştere a recoltei Q 1 > Q 0
ar antrena o sporire a venitului producătorilor agricoli şi în acest caz
nu se manifestă “paradoxul agricol”.
Dimpotrivă, în cazul B cererea este foarte puţin elastică (E c/p >
-1) (aproape rigidă) şi creşterea producţiei, adică o deplasare a curbei
ofertei din S 0 în S 1 , are ca efect o scădere a veniturilor agricultorilor,
p 1 Q 1 < p 0 Q 0 . În cazul limită, când avem elasticitate egală cu unitatea
(E c/p = -1), o creştere a ofertei nu modifică venitul producătorilor (p 1 Q 1
= p 0 Q 0 ).
Aceste rezultate pot fi reprezentate şi în mod analitic. Dacă
notăm V T = p . Q valoarea unui volum Q de recoltă vândut cu preţul p,
venitul suplimentar (venitul marginal) (dV T ) datorat unei creşteri a
volumului recoltei (dQ) se obţine derivând în raport cu Q expresia
precedentă a lui V T . Adică:
294
dV T dp dp dp
=p +Q = ( p + Q) =
dQ dQ dQ dQ
= p
Q dp
1 + p . dQ ) = p1 + dp /
dQ
).
p Q
dV T 1 dQ dp
= p1 +
) pentru c a Ec / p = / .
dQ E c/ p Q p
Ca şi pentru curbele normale ale cererii E c/p < 0, rezultă:
dV T /dQ > 0 <======> E c/p < -1
dV T /dQ = 0 <======> E c/p = -1
dV T /dQ < 0 <======> E c/p > -1.
Creşterea veniturilor pentru producător, ca urmare a recoltei
sporite, nu se produce decât în cazul în care cererea este suficient de
elastică (E c/p < -1).
Se poate concluziona că, în agricultură, se manifestă concomi-
tent două fenomene distincte: un mare grad de variabilitate al ofertei
de produse şi o scăzută elasticitate a cererii. Acestea explică
dificultăţile cu care se confruntă producătorii agricoli şi necesitatea
politicilor de intervenţie a puterii publice în acest sector.
295
însemnate de venit pentru agricultură, dar depresiunile comprimă
încasările sale monetare până la un nivel derizoriu.
Pe baza particularităţilor manifestate pe piaţa produselor
agricole, se pot face câteva sublinieri, care atestă nerespectarea
cerinţelor pieţei cu concurenţă perfectă. În primul rând, este de
observat că la nivelul rigid de manifestare al cererii se adaugă lipsa de
stabilitate în asigurarea mărimii cantitative, calitative şi sortimentale
ale ofertei. În plus, libertatea de negociere a partenerilor, în lipsa unor
înţelegeri prealabile referitore la condiţiile schimbului, apare
imposibilă. De o parte se află oferta, care caută să fie absorbită cât mai
rapid de către cererea solvabilă pentru a evita perisabilitatea produselor
şi de a aduce pe piaţă produse noi, proaspete; de cealaltă parte este
cererea, în curs de a deveni saturată. În al doilea rând, transparenţa
se dovedeşte a fi deficitară. Mărimea şi intensitatea ofertei, ca şi
posibilitatea de manifestare a ei în timp, nu sunt în întregime şi
permanent cunoscute de partenerii de schimb. Sunt posibilităţi mai
restrânse de informare, de cunoaştere a relaţiilor de piaţă de către
agenţii economici, ceea ce face ca această cerinţă a pieţei concurenţiale
să nu poată fi respectată. Fluiditatea pieţei produselor agricole este
restrânsă şi concurenţa îngrădită. Libertatea de a dobândi orice şi
oricând, de-a alege, este mai restrânsă pe piaţa produselor agricole
decât a celor industriale. Totodată, particularităţile obiectului de
schimb fac ca omogenitatea produselor să absenteze aproape total,
caracteristica fiind eterogenitatea, o largă diferenţiere calitativă a
produselor agricole.
Efectele directe ale unei asemenea situaţii se regăsesc în preţuri.
Faptul că cererea şi oferta nu se pot manifesta în aşa fel încât
oscilaţiile continue ale preţului să exprime cât mai complet starea de
echilibru, preţul se formează, în general, în detrimentul ofertei,
respectiv, în detrimentul producătorilor agricoli. Piaţa concurenţială
nu poate să-şi asume singură rolul de regulator al producţiei agricole.
Preţurile agricole ating interesele unor mari mase de oameni,
atât ale consumatorilor, cât şi pe cele ale producătorilor agricoli. Din
punct de vedere al consumatorilor, preţul agricol este considerat un
preţ alimentar al cărui nivel trebuie să fie fixat astfel încât să fie
satisfăcute toate nevoile. Revendicările consumatorilor se exercită în
favoarea scăderii preţurilor produselor agricole. Unele preţuri (preţul
cărnii sau preţul laptelui), în perioade inflaţioniste, sunt preţuri pilot,
în sensul că orice creştere a lor declanşează o revendicare de sporire a
salariilor.
296
Din punct de vedere al producătorilor apare necesitatea de a
ameliora instabilitatea preţurilor agricole pentru protejarea venitu-
rilor lor. Scăderea preţurilor şi implicit a veniturilor agricole distruge
echilibrul financiar al agriculturilor si micşorează puterea de
cumpărare a unei părţi importante a populaţiei cu consecinţe
economice negative.
Prezenţa statului în acest domeniu are drept scop reglarea
eventualelor rupturi ale echilibrului dintre cerere şi ofertă, precum şi
asigurarea funcţionării, fără convulsii, a mecanismului economic.
Pe termen scurt, intervenţia puterii publice se face simţită atât
în caz de penurie, cât şi în situaţii de supraabundenţă de produse
agricole, urmărindu-se protejarea producătorilor, a cumpărătorilor sau
a ambilor parteneri.
În cazul unor recolte excedentare, statul este chemat să intervină
în sprijinul producătorilor pentru a preveni prăbuşirea preţurilor prin
aplicarea unor programe de susţinere care să garanteze producătorilor
un preţ plafon superior preţului de echilibru, atunci când cumpărătorii
nu achiziţionează întreaga ofertă sau aplicarea de programe de limitare
a recoltelor ce se bazează pe faptul că o ofertă totală mai scăzută face
ca producătorii să obţină un preţ majorat, în condiţiile în care cererea
de produse este, în general, inelastică. Desigur, în acest caz, sunt
afectaţi consumatorii care, prin rarefierea ofertei, sunt obligaţi să
plătească un preţ mai ridicat, la fel ca în cazul penuriei provocate de
secetă şi inundaţie.
Independent de judecăţile de valoare şi de considerentele
politice sau etice care sunt făcute, mecanismul prin care operează un
program de limitare a recoltelor poate fi prezentat în termenii
raportului cerere-ofertă. El se concretizează pentru producători
(cererea fiind relativ inelastică) prin încasări totale mai mari. Şi cum
aceştia economisesc o fracţiune din costurile lor totale când produc mai
puţin, veniturile nete vor creşte mai mult decât încasările totale. Înainte
de intervenţia autorităţii publice, curba ofertei S taie curba inelastică a
cererii D la nivelul de echilibru E q0 , căruia îi corespunde un preţ
scăzut, p 0 . Fiecare producător individual este incapabil să facă ceva
care să fie de natură a-i îmbunătăţi situaţia. Dar, dacă în ansamblul lor,
agricultorii obţin de la administraţia publică o limită a producţiei
totale, realizează un avantaj pentru ei. Controlul producţiei maxime
reduce oferta de la Q 0 la Q 1 , iar preţul este împins în sus de la p 0 la p 1 ,
corespunzător nivelului de echilibru E q1 . Cererea fiind inelastică,
venitul total a crescut (fig. 6.29).
297
Fig. 6.29. Mecanismul programului de limitare a producţiei.
Un asemenea program face să crească supraproducţia sau
penuria şi, în timp, să sporească preţurile, ca urmare a presiunii
exercitate de producători.
Stabilizarea guvernamentală a venitului fermierilor se poate
realiza şi prin aplicarea unor programe prin care se stabileşte în
fiecare an un preţ garantat pentru producători şi un preţ de piaţă
pentru cumpărător. Acesta reprezintă cel mai complicat mecanism de
susţinere a agriculturii. El presupune că producătorii vor primi
preţuri de susţinere ridicate, iar cumpărătorii plătesc un preţ de
piaţă stabilit potrivit cererii şi ofertei. Preţul la care sunt îndreptăţiţi
producătorii este p g . Recolta produsă este reprezentată de curba ofertei
S. Pentru ca să se cumpere întreaga cantitate, preţul efectiv de piaţă
trebuie să cadă până la punctul de echilibru E g în care cererea şi oferta
sunt egale. Mărimea subvenţiei de stat a preţurilor agricole este
diferenţa dintre preţul plafon de susţinere şi preţul efectiv al pieţei (fig.
6.30).
Într-un astfel de program de susţinere, producătorii îşi vând
întreaga producţie şi obţin cel mai bun preţ posibil, iar încasarea lor
pentru producţie are două surse: cheltuiala totală a consumatorilor şi
subvenţia administraţiei publice, ca diferenţă între preţul de susţinere
şi preţul de piaţă. În acelaşi timp, consumatorii plătesc un preţ scăzut
pentru maxim de recoltă pusă la dispoziţia lor.
298
Fig. 6.30. Mecanismul programului de susţinere a preţului pentru producător.
300
impozitelor sunt suportate atât de producători, cât şi de cumpărător.
Vânzătorii vând Q 1 unităţi (Q 1 = Q 0 - ∆Q), nu cu preţul (p + I) cum ar
dori, ci numai cu p 1 = p 0 + ∆p. Cumpărătorii sunt şi ei afectaţi,
deoarece cu venitul disponibil achiziţionează o cantitate mai mică, Q 1 ,
la un preţ majorat, p 1 .
302
Odată cu aplicarea impozitelor se ivesc două probleme
fundamentale: prima priveşte modul în care sunt afectate diversele
categorii de venituri; a doua se referă la localizarea efectelor determi-
nate de mutaţiile intervenite.
Calcularea unor cote omogene sau sume fixe pe unitate de
produs are ca efect plata impozitului indiferent de nivelul şi structura
veniturilor cumpărătorilor. Or, răspunsul la prima problemă cere luarea
în considerare a faptului că sunt categorii de produse cu elasticitate
diferită în raport cu preţul sau venitul. Spre exemplu, produsele
alimentare de bază se caracterizează prin elasticitate redusă sau
inelasticitate. În acest caz, indiferent de mărimea veniturilor,
persoanele suportă în proporţie aproximativ egală impozitul pe produs.
Referitor la cea de-a doua problemă, trebuie pornit de la ideea
că, în general, persoana care suportă impozitul este alta în raport cu
cea care plăteşte. Fiecare parte tinde să transfere sumele plătite în
funcţie de relaţia cerere-ofertă, de elasticitatea cererii şi a ofertei, la
care se adaugă unele practici monopoliste. Fenomenul a fost sesizat în
condiţiile vremii încă de Tacitus, care remarca faptul că impozitele
plătite la cumpărarea sclavilor erau suportate, în ultimă instanţă, nu de
vânzător, ci de cumpărător. La rândul său, Montesquieu scria că
impozitul pe mărfuri este suportat de cumpărători. În situaţia în care
oferta depăşeşte cererea, consumatorii sunt în măsură să transmită
parţial impozitul asupra vânzătorilor.
Impozitul este plătit de vânzători, dar este numai parţial
suportat de către ei. Cumpărătorii sunt obligaţi să accepte un preţ mai
mare, p 1 = 7 u.m. Vânzătorii încasează pentru fiecare unitate de produs
vândută un preţ de = 7 u.m., din care 4 u.m. reprezintă impozitul
suportat doar parţial (4 – 2 – 2 u.m.), restul este recuperat prin preţ de
la cumpărători. Proporţia în care impozitul se împarte între
cumpărători (∆ p c ) şi vânzătorii (∆ i p) este dependentă de elasticitatea
cererii şi cea a ofertei (fig. 6. 32 şi 6. 33).
303
Fig. 6. 32. Proporţia repartizării impozitului pe produs între cumpărători şi
vânzători în cazul unei cereri elastice (a) şi cu elasticitate redusă (b).
304
revine în sarcina vânzătorilor este invers proporţională cu elasti-
citatea cererii.
Această problemă a influenţei politicii fiscale asupra preţului
poate fi tratată în alt mod, echivalent cu cel precedent, dacă impozitele
ar fi percepute pe unitate de marfă cumpărată. Dacă se presupune că
cel care achită impozitul este cumpărătorul, se poate considera ca are
loc o reducere a fiecărui punct al curbei cererii cu o mărime ce exprimă
impozitul. Are loc o deplasare spre stânga a curbei cererii. Rezultatul
este identic cu cel precedent.
În cazul unor subvenţii acordate de administraţia publică
producătorilor, se produce o glisare spre dreapta şi în jos a curbei
ofertei. Curba cererii va întâlni noua curbă a ofertei, S 1 , în punctul de
echilibru E q1 , definit de un preţ mai scăzut şi o cantitate sporită a
ofertei. Efectul subvenţiilor se împarte între producători, care îşi
sporesc vânzările, şi cumpărătorii, care beneficiază de preţuri mai mici
pentru achiziţiile lor.
* *
*
Studierea formării concurenţiale a preţurilor este făcută datorită
clarificării pe care o aduce asupra organizării eficiente a resurselor
unei economii. Intervenţiile directe şi indirecte prin pârghii economice
sau administrative ale puterii publice, ca şi cele monopoliste, afectează
305
mecanismul pieţei. Experienţa arată că, în circumstanţe critice,
interferenţa puterii publice în mecanismul cererii şi ofertei făcută în
numele “echităţii” şi “justiţiei sociale” poate să dea rezultate în criză
de scurtă durată, dar poate crea distorsiuni în cazul unor perioade mai
lungi.
Desigur, problema “justiţiei sociale” şi a “preţului just” a fost şi
rămâne controversată. În fapt, nu există soluţii unice. În toate ţările,
fără excepţie, se poate constata coexistenţa formării preţurilor în
sistem concurenţial, cu interferenţe în diferite forme ale puterii publice
şi existenţa monopolurilor.
*
* *
REZUMAT
307