You are on page 1of 72

Capitolul 6

MECANISMUL PREŢULUI
PE O PIAŢĂ CU CONCURENŢĂ
PERFECTĂ
Funcţionarea economiei de piaţă este condiţionată de existenţa
preţurilor. Preţul reprezintă cea mai complexă formă de măsurare
economică în expresie monetară a bunurilor economice. Departe de
a reprezenta un simplu aspect de suprafaţă, preţul se prezintă ca un
fenomen de o complexitate deosebită şi care este rezultatul intersectării
unei multitudini de factori dinamici, direcţi şi indirecţi.

1. PIAŢA – REALITATE COMPLEXĂ ŞI


DINAMICĂ
Privită ca un mecanism complex ce cuprinde cererea, oferta,
concurenţa şi preţurile, piaţa determină în măsură însemnată deciziile
şi comportamentul agenţilor economici.

1.1. Piaţa – concept şi caracteristici

La origine, piaţa este o noţiune spaţială, adică loc de întâlnire, o


localizare necesară pentru cei care schimbă rezultatele diferitelor
activităţi. Dacă i s-a dat numele de piaţă acestui loc de întâlnire, este
pentru că ea conţine ideea de limită între două spaţii economice,
spaţiul producătorului ofertant şi spaţiul cumpărătorului
consumator.
Numărul de agenţi economici participanţi la actele de vânzare-
cumpărare dimensionează “întinderea” pieţei. O piaţă este cu atât mai
largă, cu cât participă mai mulţi agenţi economici la schimbul de
bunuri.
Volumul şi caracteristicile bunurilor tranzacţionate pot să
determine elemente specifice pieţei. Există un volum mare sau unul
redus de bunuri economice care se tranzacţionează? Se consideră că o
piaţă largă din punct de vedere spaţial este aceea pe care se derulează
un număr mare de tranzacţii comerciale. Cu cât un bun este mai
omogen, identic cu el însuşi sub toate aspectele indiferent de
producător (aur, grâu, ţiţei etc.), cu atât mai mare este volumul posibil
236
al tranzacţiilor cu acesta şi, invers, cu cât bunul este mai individualizat
(operă de artă), cu atât piaţa se adresează unui anumit segment de
cumpărători, este o piaţă specifică.
Elementele precedente sunt utile pentru conturarea conceptului
general, abstract, de piaţă. Piaţa defineşte un ansamblu coerent, un
sistem sau o reţea de relaţii de vânzare-cumpărare între diferiţi
agenţi economici care sunt, pe de o parte, uniţi prin legături de
interdependenţă şi, pe de altă parte, se află în raporturi de
opoziţie, fiecare urmărindu-şi propriul interes. În prezent, pieţele
sunt libere de caracteristica geografică şi au devenit reţele complexe ce
cuprind vânzători şi cumpărători din întreaga lume. Nu este necesară
întâlnirea fizică a ofertantului cu clientul, ci doar a cererii cu oferta
prin intermediul ordinelor scrise, telexului, telefaxului, internetului
etc.
Noţiunea de piaţă semnifică existenţa unor schimburi libere între
agenţii economici şi nu impuse prin ordine sau reglementări
administrative, iar preţurile se formează prin negocieri între agenţii
economici pe baza cererii şi ofertei.
Analiza teoretică a pieţei îşi propune să reliefeze modul în care
bunurile economice şi valorile intră pe o piaţă, cum părăsesc piaţa, care
sunt modalităţile de întâlnire a ofertantului cu cumpărătorul, care este
mecanismul de determinare a preţului. Aceasta nu se poate face fără
cunoaşterea obiectului schimbului şi a subiecţilor ce apar în relaţiile de
vânzare-cumpărare.
Obiectul schimbului pe piaţă este reprezentat de bunul
economic. Acesta este un element apt să satisfacă o nevoie umană şi nu
există sau există într-o cantitate insuficientă în mediul natural.
Calitatea de bun economic este recunoscută oricărui bun material sau
serviciu care este rar, are capacitatea de a satisface o nevoie, iar
obţinerea şi multiplicarea sa necesită efort din partea omului.
Agenţii economici care apar în relaţiile de schimb pot fi
analizaţi sub aspectul numărului şi al naturii, calităţii. Pentru a
caracteriza diferitele tipuri de relaţii de schimb, trebuie să fie cunoscut,
mai întâi, numărul de participanţi. Aceştia pot fi în număr mare,
noţiunea de piaţă fiind legată de noţiunea de masă, mulţime; număr
mic, respectiv două-cinci unităţi participă la relaţiile de piaţă, situaţie
caracteristică în epoca contemporană şi chiar o singură unitate se
găseşte în unul din cele două câmpuri ale relaţiei de schimb.
Caracterizarea participanţilor sub aspectul naturii, al calităţii,
implică luarea în considerare a trei criterii: dimensiunea,
comportamentul şi mediul.
237
Sub aspect dimensional, agenţii economici pot fi “mici” sau
“mari” şi în caracterizarea lor intervin noţiunile de atomicitate şi
molecularitate. Ideea de atomicitate evidenţiază faptul că agenţii
economici ofertanţi şi cumpărători sunt subiecţi nondivizibili de
aceeaşi mărime şi importanţă. Nici unul nu este mai puternic, mai
important, mai influent ca altul. Ideea de molecularitate implică
noţiunea de masă, aglomerare, asociere în interiorul unui ansamblu de
unităţi mici. Ansamblul economic este eterogen, fiind constituit nu
numai dintr-un număr mare de indivizi de aceeaşi dimensiune, ci şi
dintr-un număr mic de grupuri de indivizi.
Sub aspectul comportamentului participanţilor, piaţa poate fi
fluidă sau vâscoasă. O piaţă este fluidă când nu există nici o restricţie
la intrare sau ieşire de pe piaţă. Pentru producători, ideea de fluiditate
găseşte o aplicare în comportamentul factorilor de producţie care au o
mobilitate specifică. Vâscozitatea este o calitate inversă fluidităţii. Tot
ceea ce face să apară o anumită constrângere în cadrul pieţei, face ca
aceasta să aibă o anumită vâscozitate. Limita superioară a vâscozităţii
este reprezentată de rigiditate. Un element este perfect rigid atunci
când există o imposibilitate de transfer al acestui element dintr-un
domeniu în altul.
Sub aspectul mediului, piata poate fi transparentă sau opacă.
Piaţa este transparentă atunci când toţi agenţii economici posedă o
perfectă informare asupra elementelor pieţei: informaţie completă
asupra cererii, ofertei, concurenţei, preţului. Totul este cunoscut de toţi
agenţii economici participanţi la tranzacţiile de piaţă. Opacitatea este
calitatea inversă transparenţei şi poate lua grade diferite. Economia
opacă este o economie în care agentul economic nu este informat, în
care nu se ştie sau se cunosc insuficient condiţiile pieţei. Bursele de
mărfuri şi bursele de valori sunt considerate a fi pieţe perfect
transparente.
În funcţie de volumul tranzacţiilor care se derulează, există: a)
pieţe dispersate (en detail), unde bunuri de un anumit fel se vând în
partizi mici unor cumpărători atomizaţi; b) pieţe concentrate (burse şi
pieţe en gros) pe care au acces agenţi molecularizaţi, cu o mare forţă
economică, ce efectuează tranzacţii cu partizi mari de mărfuri.
Dacă se are în vedere modul de acces pe piaţă, atunci se disting:
a) pieţe libere, în care au acces orice vânzător şi cumpărător, chiar
dacă, uneori, pot fi obligaţi la plata unei taxe; b) pieţe reglementate, în
care cumpărătorii, dar mai ales ofertanţii, au acces doar dacă
îndeplinesc anumite condiţii (deţinerea unei autorizaţii speciale pentru
prestarea de servicii juridice, financiare, medicale, farmaceutice,
238
taximetrie etc.); c) pieţe intermediare, pe care au acces doar persoanele
abilitate şi expres autorizate (brokerii, dealerii pe pieţele bursiere).
În raport cu factorul timp se poate vorbi de: a) pieţe la vedere,
în care tranzacţia se face imediat, după ce s-a căzut de acord asupra
preţului, cantităţii, a condiţiilor de livrare şi de plată; b) piaţa la
termen, când în prezent se convine asupra termenilor tranzacţiei, dar ea
se va derula ulterior, la o dată convenită.

1.2. Rolul şi funcţiile pieţei

Considerată de M. Didier drept “un ansamblu de mijloace de


comunicaţii prin care vânzătorii şi cumpărătorii se informează reciproc
despre ceea ce ei au, despre ceea ce aceştia au nevoie, despre preţurile
pe care le cer şi pe care le propun pentru ca tranzacţiile dintre ei să se
încheie”, piaţa reprezintă “mâna invizibilă” care reglementează
activitatea economică, “forţa impersonală” ce acţionează dincolo de
capacitatea de intervenţie a agenţilor economici. Astfel considerată,
piaţa apare pentru subiecţii relaţiilor de schimb “o ameninţare”, “o
forţă arbitrară” care le determină preţul şi venitul pe care ei caută să o
influenţeze sau să o controleze.
Importanţa pieţei în sistemul de economie bazat pe libera
iniţiativă derivă din funcţiile pe care ea le îndeplineşte, cu abateri mai
mari sau mai mici. În primul rând, piaţa realizează contactul
permanent dintre producătorul ofertant şi cumpărătorul consumator.
Prin aceasta asigură alocarea şi utilizarea eficientă a factorilor de
producţie, determinând deciziile agenţilor economici cu privire la
producţie, repartiţie, schimb şi consum. În al doilea rând, prin
intermediul pieţei, economia se autoreglează, îşi stabileşte proporţiile
şi echilibrele necesare între cantităţi şi preţuri. În al treilea rând,
piaţa asigură echilibrul economic, echilibrul dintre cerere şi ofertă,
realizându-se, aşa cum sublinia A. Smith, transformarea intereselor
proprii ale indivizilor în cea mai bună opţiune pentru societate cu
privire la utilizarea factorilor de producţie.
Pentru ca piaţa să îndeplinească asemenea funcţii, se impun a fi
asigurate o serie de premise, cum sunt:
– autonomia de decizie a agenţilor economici în ce priveşte
dreptul de a dispune în alocarea şi utilizarea factorilor de producţie, în
organizarea şi conducerea activităţii, în modul de valorificare a
rezultatelor, astfel încât aceştia, urmărindu-şi propriile interese, să se
afle în “armonie” cu “interesele societăţii”. Garanţia autonomiei

239
agenţilor economici este proprietate privată care generează iniţiativa
neîngrădită şi mecanismul concurenţei;
– pârghiile economice ale pieţei – preţurile, salariile, dobânda –
să reflecte fidel schimbările din economie, iar funcţionarea lor să
permită transformarea pieţei în regulatorul principal al activităţii
economice în funcţie de care subiecţii economici îşi elaborează
deciziile, îşi modelează comportamentul şi reacţiile;
– statul realizează reglementarea indirectă a economiei prin
intermediul pârghiilor economice. În concepţia neoclasică, rolul
statului este de a complini şi de a reglementa desfăşurarea pieţei
economice. În societăţile moderne, statul este principalul mijloc
prin care sunt definite şi aplicate normele de funcţionare a pieţei,
regulile privind concurenţa în conformitate cu scopurile de
ansamblu ale comunităţii.
Intervenţia statului este indispensabilă pentru funcţionarea
normală a economiei, în sensul definirii şi stabilirii strategiilor
economiei naţionale sau pentru domenii de interes larg. Acţiunea
indirectă a statului asupra economiei îşi găseşte expresia în deciziile
luate cu privire la bugetul public, impozite, taxe, tarife, cheltuieli
publice, emisiune monetară etc.

2. STRUCTURA PIEŢEI SI COMPORTAMENTUL


FIRMEI
Mecanismul economiei de piaţă este un mecanism concurenţial.
Aceasta înseamnă că în cadrul şi prin intermediul lui se confruntă
producătorii şi consumatorii, ofertanţii şi cumpărătorii, dar şi
producătorii între ei, consumatorii între ei.

2.1. Structura pieţei concurenţiale şi comportamentul


concurenţial

Pentru a vedea cine este în competiţie cu cine şi în ce sens, este


util să facem distincţia între comportamentul firmelor individuale şi
tipul de piaţă pe care ele operează. Sensul uzual al cuvântului
“concurenţă” se referă la comportamentul competitiv. Concurenţa
semnifică o situaţie în care are loc o confruntare liberă, completă şi
veridică între agenţii economici atât la nivelul ofertei, cât şi al
cererii de bunuri şi capitaluri. Privită ca un procedeu deschis de
confruntare, în care indivizii invaţă printr-un proces de “tatonări şi
240
erori” să-şi îmbunătăţească situaţia, concurenţa este apreciată de unii
economişti, între care şi G. von Hayek, drept “calea cea mai bună de
satisfacere a intereselor tuturor, respectiv de maximizare a profiturilor
pentru întreprinzători şi de maximizare a satisfacerii nevoilor pentru
consumatori. Concurenţa eficientă, acolo unde ea poate fi creată, este
un mijloc superior de ghidare a eforturilor individuale pentru a obţine
efectul benefic”.
Concurenţa reprezintă confruntarea dintre producători pentru
segmente cât mai mari de piaţă, pentru sporirea volumului vânzărilor şi
realizarea de câştiguri ridicate şi sigure. Ea exprimă comportamentul
specific al agenţilor economici în condiţiile pieţei, lupta unora împotriva altora,
a fiecăruia împotriva tuturor. În lupta de concurenţă, un număr de
întreprinzători sunt continuu înlăturaţi şi totodată apar alţii. Printr-un filtru
sever al tuturor activităţilor individuale, concurenţa consacră ca sociale
numai pe cele ce răspund cerinţelor pieţei.
Pentru funcţionarea concurenţei, economia de piaţă trebuie să cuprindă
zona dominantă a organismului social. Concurenţa este posibilă, în primul
rând, când preţurile se formează liber pe piaţă, ceea ce face ca orice
cumpărător să poată să-şi aleagă vânzătorul cu preţurile cele mai avantajoase.
În al doilea rând, concurenţa este legată de existenţa proprietăţii private care
asigură libertatea de acţiune a agenţilor economici. Dacă proprietatea privată
determină şi accentuează autonomia producătorului, adâncirea specializării şi
dezvoltarea diviziunii muncii pune agenţii economici într-o interdependenţă
crescândă.
În măsura în care este deschisă, loială, reglementată şi
supravegheată, concurenţa îndeplineşte mai multe funcţii: a)
stimulează progresul general pentru că incită la inovaţie şi creativitate;
b) diferenţiază agenţii economici: îi favorizează pe cei abili, creativi şi
îi elimină pe ceilalţi; c) duce la diversificarea ofertei, la reducerea
costurilor şi, uneori, chiar la reducerea preţurilor; d) permite
cumpărătorului să găsească furnizorul cel mai potrivit intereselor sale;
e) dacă nu este reglementată şi supravegheată corespunzător poate
avea o evoluţie ce îl dezavantajează pe consumator.
Analiza economică se referă atât la comportamentul
concurenţial al firmelor individuale, cât şi la structura pieţei
concurenţiale. Conceptul de structură a pieţei se referă la toate
caracteristicile care pot afecta comportamentul şi performanţa firmelor
pe o piaţă. Structura pieţei concurenţiale se referă la măsura în
care firmele individuale au puterea de a influenţa preţul sau
termenii în care produsul este vândut pe piaţă. Cu cât o firmă
individuală are mai puţină putere de a influenţa piaţa, cu atât este mai
241
competitivă piaţa respectivă. Forma extremă a competitivităţii se
manifestă când firma nu are nici o putere pe piaţă. Aceasta înseamnă
că pe piaţa respectivă există un număr mare de firme şi fiecare trebuie
să accepte preţul impus de forţele cererii şi ofertei. Firmele pot să
vândă cât doresc la preţul pieţei pe care nu pot să-l influenţeze. Dacă
firma solicită un preţ mai ridicat nu vinde nimic, există suficiente
firme care vând la preţul pieţei.
Această situaţie extremă este numită structura pieţei perfect
concurenţiale. În conformitate cu această structură de piaţă, firmele
individuale nu trebuie să intre activ în concurenţă unele cu altele,
întrucât nici o firmă nu are putere asupra pieţei. Abilitatea unei firme
de a-şi vinde produsul nu depinde de comportamentul unei alte firme.
Agenţii economici ce operează pe o piaţă cu concurenţă perfectă nu pot
modifica preţul prin comportamentul propriu.
Comportamentul concurenţial este un concept ce exprimă
faptul că firmele se află în competiţie activă unele cu altele . Firmele
care se concurează activ unele pe altele se află pe o piaţă care nu are
o structură perfect concurenţială. Fiind în număr mic, ele au o anumită
putere reală asupra pieţei lor. Fiecare firmă ar putea să-şi ridice
preţurile şi să continue să-i atragă pe consumatori. Asemenea firme au
puterea de a decide, în limitele impuse de preferinţele clienţilor şi de
preţurile produselor concurente, preţul pe care cumpărătorii îl vor plăti.
Spre deosebire de firmele care se află în competiţie activă, cele
care nu au comportament concurenţial consideră că singurul mod în
care îşi pot modifica profiturile este adaptarea prin cantitate sau a
costurilor. Firmele ce acţionează pe pieţe perfect competitive nu se
concurează activ una pe alta, în timp ce firmele aflate în concurenţă
activă nu operează pe o piaţă cu concurenţă perfectă.

2.2. Semnificaţia structurii pieţei

În limbajul cotidian, termenii “industrie” şi “piaţă” sunt


familiari, dar aceştia au definiţii precise. “Piaţa” semnifică un sistem
sau o reţea de relaţii de vânzare-cumpărare, un “spaţiu” în care
cumpărătorii şi vânzătorii pot negocia schimbul unui bun. O industrie
este constituită din totalitatea firmelor care produc un produs bine
definit sau o gamă de produse înrudite.
Distincţia între piaţă şi industrie este importantă pentru
clarificarea problemelor cererii. Curba cererii pieţei pentru orice
produs este curba cererii cu care se confruntă industria care produce

242
bunul respectiv. Atunci când o firmă adoptă decizia de producţie şi
vânzare trebuie să cunoască ce cantitate dintr-un bun poate vinde ea la
preţuri diferite. Preocuparea principală a firmei este nu curba cererii
pieţei pentru produsul industriei, ci mai degrabă curba cererii la firmă
pentru produsul acestuia. Dacă firma cunoaşte curba cererii cu care ea
se confruntă, înseamnă că are informaţii privind vânzările sale la
fiecare preţ pe care l-ar putea solicita şi poate calcula veniturile
potenţiale. Daca se cunoaşte şi costul, se pot calcula profiturile
asociate fiecărui nivel de producţie. Cu aceste informaţii, firma poate
determina producţia care maximizează profiturile.
Caracteristicile care afectează comportamentul şi performanţa
firmelor ce vând pe o piaţă şi definesc structura de piaţă sunt şi cele
care determină relaţia dintre curba cererii pieţei pentru produsul
industriei şi curba cererii pentru o firmă ce acţionează într-o anumită
industrie.
Principalele structuri teoretice de piaţă care sunt pe larg
analizate sunt concurenţa perfectă, monopolul, concurenţa
monopolistică şi oligopolul.. Pe lângă acestea, un anumit spaţiu se
acordă monopolului bilateral şi monopsonului.

3. ELEMENTELE TEORIEI CONCURENTEI


PERFECTE
Structura pieţe perfect competitive – numită de regulă –
concurenţă perfectă – se aplică direct la un număr de pieţe din lumea
reală. Ea oferă, de asemenea, un reper important în raport cu alte
structuri de piaţă.

3.1. Ipotezele concurenţei perfecte

Conţinutul şi formele concurenţei au evoluat odată cu


modificările tehnice şi economice din fiecare ţară şi pe plan mondial,
dar studierea modalităţilor de determinare ale preţului de echilibru şi a
condiţiilor de stabilitate ale acestuia se realizează pentru o piaţă a cărei
structură este caracterizată ca fiind concurenţa perfectă.

243
Concurenţa perfectă presupune că toţi producătorii,
ofertanţii sunt capabili să vândă toate produsele pe care le pot oferi
la preţul pieţei fără a-l influenta în mod hotărâtor. Totodată, se
presupune că şi cumpărătorii pot achiziţiona ceea ce doresc şi cât
doresc la preţul pieţei, pe care nu îl pot influenţa în mod hotărâtor.
Ipotezele acestui tip de concurenţă sunt:
a) – atomicitatea – adică existenţa unui “număr mare” de agenţi
economici de talie identică, ce participă pe piaţă în calitate de ofertanţi
şi cumpărători. Fiecare are o dimensiune neglijabilă în raport cu
dimensiunea pieţei şi nu pot influenţa formarea preţului. Aceştia
negociază cantităţi mici de bunuri, astfel încât o modificare a cererii şi
ofertei individuale nu poate să determine o schimbare a cererii şi a
ofertei globale.
b) – omogenitatea produsului – toate firmele sunt
producătoare ale aceluiaşi produs sau pe piaţă există numai produse
echivalente şi perfect substituibile. Practic, indiferent de producător,
produsele nu sunt diferenţiabile, nu există publicitate şi preţul este
singurul instrument economic de concurenţă.
c) – fluiditatea deplină – adică există intrare şi ieşire liberă
în/din industrie (ramura) respectivă, nu există îngrădiri juridice sau
instituţionalizate la intrarea noilor producători sau concurenţi. Există
posibilitatea adaptării cu uşurinţă a ofertei la cerere şi invers.
Producătorul “intră” pe piaţă atunci când costul său de producţie
este inferior preţului şi “iese” atunci când preţul devine inferior
costului şi înregistrează pierderi.
d) – transparenţa perfectă a pieţei, ceea ce înseamnă că toţi
agenţii economici sunt informaţi exact cu privire la piaţă. Aceştia au
informaţiile necesare despre natura şi calitatea produsului, cantitatea
cerută şi oferită, preţul practicat pe piaţă.
e) – mobilitatea perfectă a factorilor de producţie care
presupune că agenţii economici pot găsi şi folosi fără restricţii
deosebite factorii de care au nevoie la un moment dat. Factorii de
producţie se îndreaptă liber spre acele utilizări în care se obţine o
rentabilitate ridicată.
Potrivit teoriei economice clasice, piaţa cu concurenţă perfectă
are menirea de a asigura funcţionarea cea mai eficientă a sistemului
economiei de piaţă. Ea este “corolarul” suveranităţii consumatorului şi
al echilibrului ideal. În căutarea profitului, producătorul se supune
voinţei consumatorului. Preţul de echilibru este cel ce rezultă din
confruntarea liberă a producătorilor şi consumatorilor şi se formează la

244
intersecţia curbei cererii cu cea a ofertei, ambele având caracter elastic
în raport de preţ.
Modelul concurenţei perfecte are la bază ipoteza după care
partenerii de schimb nu propun preţuri, care sunt un dat, independent
de acţiunile lor. Aceasta presupune o mare centralizare, un crainic care
“strigă” preţurile – situaţie paradoxală pentru o teorie menită să descrie
funcţionarea unei economii descentralizate. Totodată se consideră că
partenerii de schimb, la formularea cererii şi ofertei iau în considerare
exclusiv informaţia transmisă prin preţuri şi procedează ca şi când ar
putea cumpăra sau vinde tot ce doresc în limitele permise de resurse şi
la preţurile propuse. Dacă agenţii economici sunt “mulţi” şi “mici”, se
poate considera că preţurile sunt un dat independent de acţiunile lor,
însă cine propune şi face să varieze preţurile rămâne o problemă fără
răspuns.
Concurenţa perfectă presupune şi existenţa unui sistem complet
de pieţe care semnifică situaţia în care toate bunurile prezente şi
viitoare dispun de o piaţă unde agenţii economici pot face tranzacţii.

3.2. Cererea şi venitul unei firme în cazul


concurenţei perfecte

O distincţie importantă între firmele ce operează pe pieţe perfect


concurenţiale şi firmele ce acţionează pe alte structuri de piaţă este
dată de forma curbei cererii la firmă.
În cazul concurenţei perfecte, curba cererii la firmă este
orizontală, deoarece modificarea cantităţii nu are un efect notabil
asupra preţului.
Curba orizontală a cererii (cerere perfect elastică) nu înseamnă
că firma poate vinde o cantitate infinită la preţul curent. Înseamnă, mai
degrabă, că modificarea cantităţii pe care ar putea să o efectueze
firma, lasă preţul neschimbat, deoarece influenţa sa asupra volumului
producţiei industriei este neglijabilă. Curba cererii pentru un produs al
unei industrii competitive şi curba cererii cu care se confruntă o firmă
ce acţionează în industria competitivă se prezintă în fig. 6.1.
Curba cererii unei pieţe cu concurenţă perfectă are o pantă
negativă, în timp ce curba cererii la firmă ce acţionează pe o
asemenea piaţă este perfect orizontală. Firma individuală preia preţul
pieţei şi, la acest preţ care pentru ea este dat, nu îl poate influenţa, îşi
stabileşte volumul de producţie pe care îl consideră optim. Modificarea

245
producţiei firmei, care deţine doar un procent foarte mic din total, are
un efect redus asupra producţiei industriei.

Fig. 6.1. Curba cererii unei pieţe perfect concurenţiale (a) şi curba cererii la
firmă pe o piaţă perfect concurenţială (b).

Pentru a studia veniturile pe care firmele le obţin din vânzarea


produselor, se utilizează conceptele: venit total, venit mediu şi venit
marginal.
Venitul total (V T ) este încasarea totală obţinută de o firmă prin
vânzarea unei cantităţi dintr-un produs. Dacă q reprezintă cantităţile
vândute dintr-un produs, iar p este preţul, atunci:
V T = p . q.
Venitul mediu (V M ) este încasarea de venit obţinută per unitate
de produs vândută. El este egal cu preţul cu care este vândut produsul:
VT p.q
VM = = = p.
q q
Venitul marginal (V mg ) este modificarea venitului total al
firmei ce rezultă din modificarea cantităţii vândute cu o unitate. La
orice nivel existent al vânzărilor, venitul marginal arată ce venit ar
câştiga firma prin vânzarea unei unităţi suplimentare şi ce venit ar
pierde prin vânzarea cu o unitate mai puţin.
∆VT
V mg = .
∆q
246
Venitul marginal poate fi definit ca prima derivată a funcţiei
venitului total în raport cu producţia:
dV T
V mg =
dq
Tabelul 6.1
Relaţia între cantitate, preţ şi venit la nivelul firmei

Cantitatea Venitul Venitul


Preţul Venitul total
vândută mediu marginal
p V T = p.q
q V M = V T /q V mg = ∆V T /∆q

10 4 40 4 4
11 4 44 4 4
12 4 48 4 4
13 4 52 4 4
14 4 56 4 4

Deoarece fiecare unitate de produs este vândută la un anumit


preţ, venitul mediu este egal cu preţul. Mai mult, deoarece fiecare
unitate suplimentară aduce o valoare egală cu preţul, venitul marginal
al unei unităţi de produs este egal cu preţul.
Tabelul 6.1 ilustrează un element important: atât timp cât
cantitatea producţiei unei firme nu afectează semnificativ preţul pieţei
la care se vinde acea producţie, venitul marginal este egal cu venitul
mediu, care întotdeauna este egal cu preţul.
Grafic, venitul mediu şi venitul marginal sunt reprezentate de
aceeaşi linie orizontală situată la nivelul preţului pieţei. Deoarece
firma poate vinde orice cantitate doreşte la acest preţ, linia orizontală
este şi curba cererii la firmă şi care este asociată cu acelaşi preţ de
piaţă. Dacă preţul pieţei nu este afectat de variaţiile cantităţii firmei,
atunci curba cererii la firmă, curba venitului mediu, curba venitului
marginal coincid şi se află amplasate toate pe aceeaşi linie orizontală.
Acest rezultat se exprimă astfel: pentru o firmă ce acţionează pe o
piaţă cu concurenţă perfectă, preţul este egal cu venitul mediu şi cu
venitul marginal:
p e = V M = V mg .
Pe o piaţă perfect concurenţială, condiţia de profit maxim
(oferta optimă) pentru o firmă, pe termen scurt, se deduce astfel:
π = V T – C T → max

247
Condiţia de prim ordin:
π’ = 0
dπ dVT dC T
= − =0 ,
dQ dQ dQ
de unde:
V mg = C mg ; V mg = p e ; C mg = p e .
Condiţia de ordin doi:
π’’ < 0
d 2π  dπ
= )' =Vmg ' −C mg ' < 0 ,
dQ 2 
 dQ
de unde
V mg ’ < C mg ’,
adică
dV mg dC mg
<
dQ dQ
deci ritmul de creştere al încasărilor marginale este depăşit de ritmul
de creştere al costurilor marginale (curba costului marginal
intersectează de jos în sus curba venitului marginal care este egal cu
preţul de echilibru). Soluţia grafică este reprezentată în fig. 6.2.

D S
p
(a)

pe

Q Q
Fig. 6.2 Oferta optimă pee o piaţă perfect concurenţială.
(a) Preţul şi cantitatea de echilibru

Pe termen scurt, pe o piaţă cu concurenţă perfectă pot exista


diverse situaţii de optimizare a ofertei:
a) p e > C TM minim,
248
firma obţine nu numai profit normal, ci şi profit economic pentru
cantitatea vândută;
b) p e = Cmg = C TM minim,
ceea ce defineşte pragul de rentabilitate al firmei. În acest punct de
ofertă, încasările totale acoperă costurile totale, iar profitul economic
este nul (π = 0), iar firma obţine doar profit normal care este inclus în
costul total.
c) p e < C VM minim

249
(c)

Fig. 6.2. Oferta optimă pe o piaţă perfect concurenţială.


(b) cantitatea ofertei optime; (c) profitul maxim.

250
(d)

Fig. 6.2. Oferta optimă pe o piaţă perfect concurenţială.


(d) costul total şi venitul total pentru oferta optimă.
când din încasările totale se acoperă doar costurile variabile şi se pierd
integral costurile fixe. În această situaţie nu se mai justifică
continuarea ofertei produsului respectiv. Pragul de închidere (punct
de sistare a ofertei) este dat de nivelul de ofertă la care preţul de
echilibru al pieţei devine egal cu costul variabil mediu minim:
p e = C VM = C mg .
d) C VM min < p e < C TM minim .
Dacă preţul de echilibru este mai mic decât costul mediu minim,
dar mai mare decât costul variabil minim, firma continuă ofertarea
produsului deoarece recuperează integral costurile variabile, precum şi
o parte din costurile fixe. Oferind în continuare, firma îşi minimizează
pierderile, căci, dacă sistează oferta, pierde integral costurile fixe.

4. SISTEMUL PREŢURILOR DE ECHILIBRU


PE TERMEN SCURT
Din moment ce concurenţa perfectă presupune preţuri date,
prima întrebare care se pune este dacă există un sistem de preţuri
pentru care suma ofertei agenţilor economici este egală cu suma cererii
251
lor. Un asemenea sistem de preţuri caracterizează echilibrul
concurenţial.

4.1. Condiţiile de echilibru şi formarea preţului


de echilibru pe termen scurt

Echilibrul defineşte situaţia unei economii în care proporţiile


cantităţilor globale permit ajustarea armonioasă a fluxurilor,
stabilitatea preturilor şi funcţionarea satisfăcătoare a aparatului
economic. De remarcat faptul că echilibrul nu reprezintă egalitatea
matematică dintre mai multe mărimi. Multitudinea de factori care se
manifestă face ca echilibrul să reprezinte o stare spre care economia
tinde, o stare ideală.
O economie se află în stare de echilibru dacă:
– fiecare firmă îşi desfăşoară activitatea în cele mai bune
condiţii sub aspectul cererii şi costurilor, adică acolo unde obţine
profitul maxim şi toate întreprinderile realizează nivelul optim de
producţie;
– cantitatea totală dintr-un bun ce urmează să fie vândută la
preţul pieţei este egală cu cantitatea pe care consumatorii doresc să o
cumpere la preţurile pieţei cu veniturile lor disponibile.
Preţul reprezintă cantitatea de monedă cerută sau oferită
pentru achiziţionarea unei unităţi dintr-un bun economic. El este o
formă de măsurare economică. La întrebarea „ce măsoară preţul?”,
principalele şcoli economice au formulat explicaţii cunoscute sub
denumirea de teorii ale preţului. Şcoala clasică a formulat teoria
obiectivă a valorii, în conformitate cu care preţul are drept substanţă
valoarea economică a bunurilor, valoare determinată de consumul de
factori de producţie şi remuneraţiile cuvenite posesorilor acestora.
Şcoala neoclasică a formulat teoria subiectivă a valorii după care
preţul este determinat de utilitatea marginală şi raritatea bunului
respectiv. Preţul unui bun este cu atât mai mare cu cât are o utilitate
marginală mai mare şi este mai rar în raport cu nevoia şi cererea
solvabilă.
Dacă la şcoala clasică preţul este determinat de condiţiile
producţiei, de modul în care se obţine bunul economic prin combinarea
factorilor de producţie, la şcoala neoclasică preţul este determinat de
condiţiile pieţei, de modul în care este percepută raritatea şi utilitatea
marginală.

252
Şcoala de la Cambridge a elaborat teoria contemporană a
valorii economice şi a preţului. Se consideră că şcoala clasică şi şcoala
neoclasică au formulat două teorii ce nu sunt opuse, ci doar oferă
explicaţii parţiale, incomplete, cu privire la valoare şi preţ. Dacă prima
exprimă interesele producătorului legate de costul factorilor de
producţie consumaţi, a doua este centrată pe consumator şi exprimă
interesul acestuia de a-şi satisface trebuinţa. Alfred Marshall considera
că valoarea şi preţul sunt determinate atât de consumul de factori de
producţie, cât şi de utilitate, iar legătura dintre acestea ia forma
raportului dintre cerere şi ofertă.
Întrucât pe o piaţă cu concurenţă perfectă producătorul
individual sau consumatorul individual nu poate influenţa preţul,
nivelul acestuia rezultă din confruntarea cererii globale cu oferta
globală.
Cererea pentru bunul j făcută de consumatorul i depinde de
preţul bunului j, de preţul altor bunuri complementare şi substituibile,
de venitul consumatorului şi de alţi factori. Dacă se consideră ca fiind
variabil preţul bunului j, cererea făcută de cumpărătorul i, se exprimă
prin relaţia:
D i = D i (p),
iar cererea totală considerată ca sumă a cantităţilor solicitate de
totalitatea consumatorilor individuali la un anumit preţ este:
n
D = ∑ D i (p) = D(p)
i =1
Curba cererii totale se obţine prin însumarea pe “orizontală” a
curbelor de cerere individuală. Dacă preţul p este dat şi consumatorii m
şi n au cererile D m şi D n , cererea totală este D = D m + D n , iar
construcţia funcţiei de cerere totală pentru toate nivelurile de preţuri se
face fără dificultăţi.
Funcţia de ofertă totală se obţine printr-un raţionament
asemănător. Fiecare ofertant decide asupra nivelului de producţie astfel
încât să existe egalitate între preţ şi costul marginal. Pentru fiecare
producător există o funcţie de ofertă:
S i = S i (p),
iar pentru ofertanţi, funcţia ofertei totale este:
n
S = ∑ S i = S i (p).
i =1
În situaţia de concurenţă perfectă, pentru curbe normale de
cerere şi ofertă există posibilitatea de echilibru dacă avem un preţ
pozitiv la care pot să aibă loc tranzacţii. Aceasta înseamnă existenţa
253
unui punct în care oferta echilibrează cererea, un punct de
intersecţie al curbelor ofertei şi cererii totale.
O situaţie deosebită apare în cazul bunurilor care de partea
cererii sau ofertei prezintă o particularitate: curba cererii sau curba
ofertei au o formă anormală şi care determină existenţa mai multor
puncte de echilibru. În figura 6.3 se prezintă o curbă normală de cerere
(pantă negativă), în timp ce curba ofertei este anormală, prezintă o
întoarcere când preţul depăşeşte un anumit nivel (p 1 ). Există două
puncte de intersecţie a curbelor cererii şi ofertei E q şi E q ’, adică două
combinaţii prin care oferta echilibrează cererea.
Formarea preţului de echilibru este diferită după modul în care
se manifestă oferta si cererea, pe perioadă scurtă sau perioadă lungă.
Prin termen scurt se înţelege o perioadă în limitele căreia firma nu-şi
modifică capacitatea de producţie. Limita minimă a perioadei scurte
este perioada ultrascurtă sau momentul.

p
p0
Eq

p1
M

p0’ Eq’

La un moment dat, oferta este o mărime D constantă în cazul


produselor perisabile, pentru care nu există posibilitate de stocare. În
acest caz preţurile sunt sensibile la cerere. O creştere a cererii
254
S

Q0 Q 0’
Q

Fig. 6.3 Curba anormală a ofertei


determină o sporire sensibilă a preţului instantaneu, iar o reducere
a cererii determină mişcarea preţului în acelaşi sens. Situaţia de mai
sus se manifestă şi în cazul unei oferte de bunuri unicat (opere de artă,
construcţii hidrotehnice, tuneluri etc.) Oferta fixă nu poate influenţa
preţul. Nivelul preţului pentru asemenea bunuri se modifică numai ca
urmare a unor salturi pe care poate să le realizeze cererea.
Nu numai oferta, dar şi cererea poate avea un caracter constant
la un moment dat. Este cazul bunurilor de o importanţă deosebită
pentru consumator şi care nu pot fi stocate (energie electrică, căldură).
Pe termen scurt, oferta şi cererea sunt mărimi variabile în
anumite limite. Perioada scurtă este suficient de mare pentru a permite
adaptarea ofertei la cerere şi invers, adaptare realizată în limitele
capacităţii de producţie disponibile.

S
p1
D1

p0
D0

D2
p2

QS Q

Fig. 6.4. Influenţa cererii asupra preţurilor în cazul unei oferte


Plecând de la momentul în care
de bunuri preţul ridicat acţionează asupra
perisabile.
pieţei, producătorii sunt vizaţi să folosească mai bine capacităţile de
producţie. Aceasta înseamnă că ei vor începe în scurt timp să aducă o
cantitate mai mare de bunuri. Oferta sporită la acelaşi nivel al cererii

255
determină o scădere a preţului. Acelaşi efect se obţine prin scăderea
cererii la un nivel dat al ofertei.
Rezultă că pe termen scurt nivelul preţurilor este modificat atât
de variaţia cererii, cât şi de a ofertei. El tinde spre preţul de echilibru,
iar nivelul acestuia rezultă din confruntarea cererii globale cu oferta
globală. Preţurile pentru care cantitatea de bunuri oferite spre
vânzare este egală cu cea solicitată spre cumpărare poartă
denumirea de preţuri de echilibru. În figura 6.5. este prezentat
procesul de echilibrare a pieţei. Curba ofertei S este ascendentă şi arată
că se oferă mai mult dacă preţurile cresc, iar curba cererii D este
orientată în jos şi indică creşterea cantităţii solicitate pe măsură ce
preţurile se micşorează.

S1

p
D

S0
p1

p0
S2

p2

Cele două curbe se intersectează în punctul E q unde preţul de Q


echilibru p 0 corespunde cantităţii Q 0 . Cantitatea Q 0 este în acelaşi timp
cantitatea cerută de cumpărători
Fig. 6.5. şi cantitatea
Influenţa ofertei oferteiin la
asupra preţurilor preţul
cazul uneirezultat
cereri constante.
din tranzacţia bilaterală a bunului pe piaţă. La preţul p 0 se realizează
egalitatea:
D(p) = S(p).

256
Fig. 6.6. Influenţa pe termen scurt a ofertei (a) şi a cererii (b) asupra
preţurilor

Abaterea preţului de piaţă faţă de preţul de echilibru generează


fie exces de ofertă (surplus temporar de bunuri pe piaţă), fie exces de
cerere (penurie), ceea ce obligă forţele pieţei să determine deplasarea
preţului spre nivelul său de echilibru (fig. 6.7).
În cazul în care preţul de piaţă este p 1 , mai mare decât p 0 ,
echilibrul pieţei este compromis întrucât producătorii sunt interesaţi să
sporească producţia până la nivelul Q 1 . La acest preţ însă cererea este
numai Q 2 . Ca urmare, se creează un exces de ofertă (Q 1 – Q 2 = ∆Q).
Aceasta face să apară diferite probleme pentru producători (imobilizare
de resurse în stocuri nevândute, cheltuieli cu păstrarea şi conservarea
stocurilor, dobânzi la credite etc.) care sunt nevoiţi fie să reducă preţul
până la un nivel la care stocul este absorbit, fie reduce producţia la
nivelul cererii. Excesul de ofertă exercită presiuni asupra preţului p 1 şi
a cantităţii Q 1 , făcându-le să se apropie de nivelul de echilibru.
La un preţ de piaţă p 2 , producătorii reduc cantitatea ofertei la
Q 3 , în schimb cumpărătorii, datorită preţului redus, sunt interesaţi să
achiziţioneze o cantitate sporită Q 4 . Între cantitatea ofertei şi cererea
manifestată pe piaţă, apare un surplus, exces de cerere (Q 4 – Q 3 = ∆Q)
care epuizează stocurile şi instaurează penuria. Eliminarea acesteia se
realizează pe măsură ce preţul urcă spre p 0 , iar producătorii măresc

257
cantitatea ofertei de la Q 3 la Q 0 . În felul acesta se restabileşte echilibrul
dintre cerere şi ofertă.

p
S

Exces de
ofertă
p1

Eq
Exces de
cerere
p0

D
p2

Q3 Q2 Q0 Q1 Q4 Q

Fig. 6.7. Preţul de echilibru.


Preţul de echilibru se impune firmei, iar oferta acesteia este
reprezentată de acel volum de producţie pentru care costul
marginal este egal cu preţul. Firma nu va produce mai mult dacă
costul de producţie al unei unităţi suplimentare depăşeşte preţul de
vânzare, care este preţul de echilibru al pieţei.
Determinarea preţului de echilibru pe piaţă în regimul
concurenţei perfecte poate fi prezentată şi cu ajutorul unui model
matematic simplu. Acest model implică două funcţii şi o condiţie de
echilibru: funcţia cererii globale, a ofertei globale, egalitatea cererii
globale şi a ofertei globale.
Dacă notăm funcţia cererii cu Q d , iar preţul cu p, atunci se poate
scrie că Q d = f(p), adică cererea este o funcţie de preţ. Admitem că
funcţia respectivă este liniară:
Q d = -ap + b, unde a < 0 şi b > 0.
Faptul că “a” este negativ, a < 0, arată că funcţia cererii este
descrescătoare. Considerăm a = -15 şi b = 300, atunci funcţia cererii
globale devine:
258
Q d = -15p + 300.
Notăm oferta cu Q S şi relaţia între Q S şi p va fi Q S = g(p). Dacă
şi în acest caz se presupune a fi relaţie liniară între ofertă şi preţ vom
avea:
Q S = c . p – d unde c > 0.
Faptul că “c” este pozitiv arată că funcţia ofertei este
crescătoare. Dacă c = 25 şi d = -100, funcţia ofertei va fi:
Q S = 25 p – 100.
Pe piaţă echilibrul devine un fapt dacă preţul este atât de ridicat,
încât oferta este egală cu cererea. Aceasta se exprimă prin condiţia de
echilibru.
QD = QS.
În acest stadiu, modelul situaţiei de piaţă este complet şi
constituit din trei relaţii:
Q D = -15 p + 300
Q S = 25 p – 100
QD = QS.
Prin rezolvarea modelului se poate determina preţul de echilibru
p :
-15 p + 300 = 25 p – 100
– 40 p = - 400
+ p = 400/40 = 10.
Dacă preţul de echilibru este egal cu 10, atunci cantitatea care
formează obiectul cererii şi ofertei:
Q D = Q s = 150.
Modelul matematic poate fi reprezentat şi grafic, conform cu
fig. 6.8.
Intersecţia curbelor cererii şi ofertei determină punctul de
echilibru E q , ce exprimă faptul că o cantitate de 150 se vinde cu preţul
de 10 care este preţul pieţei.
Dacă preţul iniţial de piaţă, p, este superior sau inferior preţului
de echilibru p 0 , oferta nu corespunde cu cererea. Are loc fie un exces
de ofertă (p > p 0 ), fie un exces de cerere ( p < p 0 ). În această situaţie,
p
concurenţa face fie să urce preţul şi să sporească cantitatea ofertei, fie
să scadă preţul şi cantitatea produsă. Preţul raţionalizează cererea şi
reglează oferta.
15 D = -15p + 300

S = 25 p - 100

10
259

50 100 150 200 250


Q

Fig. 6.8. Modelul preţului de echilibru.


4.2. Stabilitatea echilibrului pieţei

Echilibrul pieţei a fost studiat pentru situaţia în care s-a


considerat că poziţiile în plan ale curbelor de ofertă şi cerere sunt date.
În realitate, curba ofertei se poate deplasa ca urmare a modificărilor în
funcţia de producţie, iar curba cererii datorită schimbărilor în curba
utilităţii. Ambele curbe pot fi afectate de modificări în nivelul
restricţiilor (resurse disponibile, preţuri) care acţionează asupra
fiecărui agent economic individual.

4.2.1. Stabilitatea statică

Studiul stabilităţii echilibrului este abordat mai întâi într-un


cadru static, care face abstracţie de timpul desfăşurării acţiunii. Se pot
pune în evidenţă mai multe tipuri “pure” de perturbaţii:
a) – creşterea sau scăderea cererii, în cazul în care curba ofertei
este fixă;
b) – creşterea sau scăderea ofertei, fără o deplasare a curbei
cererii;
c) – modificarea în acelaşi timp a cererii şi a ofertei.

260
În funcţie de caz, se apreciază creşterea sau scăderea ofertei (sau
a cererii) la nivelul iniţial al preţului de echilibru. Deplasarea uneia
dintre curbe schimbă punctul de echilibru al pieţei. Dacă perturbarea
este urmată de o revenire la starea de echilibru se poate vorbi de
echilibru stabil. Restabilirea nu înseamnă revenirea la starea iniţială
de echilibru al pieţei.
Cazul cel mai simplu este cel în care cererea creşte, iar oferta
rămâne fixă (fig. 6.9). Echilibrul global este stabilit în punctul A în
care se intersectează cererea globală (D) cu oferta globală (S).
Deplasarea spre dreapta a curbei cererii, din D în D’, pune în evidenţă
un nou punct de echilibru, A’. Există stabilitate dacă la finele unei
perioade, a cărei mărime nu este precizată întrucât suntem într-un
sistem static, nivelul tranzacţiilor şi preţul la care se afectează, ele
corespund cu coordonatele punctului A’.
Restabilirea echilibrului se poate realiza prin două modalităţi:
a) Modalitatea walrasiană, care presupune ajustarea realizată
prin intermediul preţurilor. Se determină cererea netă E (p) cu diferenţă
între cerere şi ofertă la acelaşi preţ E (p) = D (p) – S (p) . Dacă cererea netă
este pozitivă, E (p) > 0, se manifestă tendinţa de creştere a preţului care
va duce la o nouă situaţie de echilibru, realizându-se o stabilitate în
sens walrasian. Echilibrul este stabil atunci când o creştere a preţului
anulează cererea netă sau când reducerea preţului elimină oferta netă.

Fig. 6.9. Creşterea cererii


261
b) Modalitatea marshalliană presupune o ajustare realizată
prin cantitate. În acest caz se determină preţul de cerere netă P E , care
este definit ca diferenţă între preţul de cerere (P D ), adică preţul la care
este cerută o anumită cantitate şi preţul de ofertă, adică preţul la care
este oferită cantitatea respectivă. p E = p D – p S . Dacă preţul de cerere
netă este pozitiv, p E > 0, producătorii tind să sporească producţia
(oferta) şi pe piaţă se restabileşte echilibrul. În sens marshallian, piaţa
îşi restabileşte echilibrul prin modificarea mărimii cererii sau ofertei,
ceea ce înseamnă anularea preţului excedentar al cererii sau al ofertei,
după caz.
Atunci când cererea şi oferta au forme “normale”, modalitatea
de ajustare nu are importanţă: echilibrul este stabil. Dacă una din
curbe este anormală, echilibrul nu este în mod necesar stabil, ele se
caracterizează prin instabilitate completă.
Modificarea cererii poate fi în concordanţă cu oferta sau
dimpotrivă. Să ne imaginăm modificarea treptată a cererii în sus şi în
jos, faţă de situaţia iniţială şi să observăm în ce relaţie se află oferta,
modificată şi ea în sus sau în jos, atunci când se pune condiţia de a
păstra nivelul constant al preţului de echilibru. Preţul se păstrează
constant în toate cele trei situaţii, pentru că este concordanţă între
cerere şi ofertă. Odată cu creşterea sau scăderea cererii în aceleaşi
proporţii şi în acelaşi sens se modifică corespunzător şi oferta,
realizându-se starea de echilibru (fig. 6.10).

Fig. 6.10. Echilibrul pieţei în cazul modificării concomitente

262
a cererii şi ofertei.

Rezultă că, pentru a păstra starea de echilibru a pieţei, în


condiţiile unui preţ relativ constant, când cererea pentru un produs
oarecare scade, trebuie redusă în mod corespunzător şi oferta. Altfel,
produsul nu se vinde, rămâne în stoc, cheltuielile făcute cu factorii de
producţie utilizaţi rămân nerecuperate. Când cererea creşte,
menţinerea stării de echilibru implică sporirea corespunzătoare a
cantităţii ofertei de la Q 0 la Q 2 .
Datorită caracterului limitat al unor factori de producţie sau a
unui spor mai mare de producţie, sunt cazuri când unei modificări a
cererii la anumite produse i se poate aduce o modificare a ofertei, dar
nu de aceeaşi proporţie cu cererea. Dacă în noua situaţie se păstrează
preţul constant, atunci produsul este fie insuficient în raport cu cererea
şi lipseşte de pe piaţă, fie depăşeşte cererea, nu poate fi vândut în
întregime. Numai modificarea preţului în funcţie de noul raport cerere-
ofertă creează o situaţie de echilibru. Dacă nu se pune condiţia
menţinerii constante a preţului, oferta şi cererea nu se mai modifică
proporţional.
În funcţie de variaţia raportului dintre cerere şi ofertă, se
modifică şi preţul de echilibru faţă de perioada anterioară. Dacă preţul
de echilibru este p 0 , se observă că la o creştere a cererii la D 1 printr-o
sporire mai mică a ofertei, S 1 , are loc formarea unui preţ de echilibru
p 1 mai mare. Preţul p 2 este determinat de o scădere a cererii căreia i-a
corespuns oferta diminuată într-o proporţie mai mare (fig. 6.11).

Fig. 6.11. Echilibrul pieţei în situaţia modificării în intensitate diferită a


cererii şi ofertei.
263
În condiţiile în care preţul de echilibru este determinat în
prealabil de piaţă şi cunoscut, consumatorii şi producătorii pot stabili
ce cantitate va fi achiziţionată, respectiv, va reprezenta oferta.

4.2.2. Echilibrul dinamic cu ajustarea întârziată a ofertei

În condiţii statice, admiţând că preţurile celorlalte bunuri sunt


fixe, cererea consumatorilor poate fi reprezentată de o funcţie Q D =
= F(p), iar oferta este o funcţie Q S = f(p), unde p este preţul curent al
bunului. Problema statică determină un preţ şi o situaţie de echilibru,
ambele bine definite.
Abordarea dinamică trebuie să determine variaţia preţului în
funcţie de timp şi traiectoria unui echilibru mobil. Se consideră că
cererea pieţei în momentul curent t depinde de preţul p(t) şi de variaţia
crescătoare sau descrescătoare a preţurilor. Deci, cererea depinde de
p(t) şi derivata lui, p’(t), adică:
Q D = F[p(t) , p’(t)].
Dacă există un decalaj constant al producţiei egal cu θ ani,
atunci oferta pentru bunul X depinde de preţul şi de variaţia preţului
nu în momentul curent t, ci în perioada anterioară (t – θ). Oferta
actuală a fost stabilită cu θ ani înainte, la începutul procesului de
producţie, şi era supusă preţului valabil în acel moment:
Q S = f[p(t – θ), p’(t – θ)].
Condiţia generală a echilibrului dinamic este acum:
F[p(t), p’(t)] = f[p(t – θ), p’(t – θ),
iar în cazul în care funcţiile cererii şi ofertei sunt liniare, se poate
scrie:
ap(t) – b = αp(t – θ) - β
sau
α
p( t ) − p = [ p( t − θ ) − p ] .
a
Dacă se cunoaşte evoluţia preţurilor în cursul perioadei iniţiale
între t = 0 şi t – θ, atunci putem deduce din ecuaţia de mai sus preţul
p(t) în orice moment următor t. Măsurând toate preţurile pornind de la
nivelul de echilibru al preţului p , preţul curent este un multiplu
constant al preţului de acum θ ani, cu factorul negativ α/a.
Se pot deosebi trei situaţii:
a) dacă a şi α sunt egale în valoare absolută, atunci variaţia
preţului în intervalul (θ, 2θ) completează oscilaţia din intervalul (0, θ),

264
preţul fiind în momentul t = 2θ acelaşi ca în momentul t = θ. Ciclul de
preţuri se repetă la perioade succesive de 2θ ani.

Fig. 6.12. Mişcarea ciclică a preţurilor la intervale de timp egale.


b) Dacă a > α în valoarea absolută, raportul negativ α/a este în
valoare absolută mai mic decât unitatea. Preţul oscilează şi parcurge în
2θ un ciclu complet, dar amplitudinea oscilaţiei descreşte în timp, se
amortizează treptat.
Pentru a vedea procesul de amortizare treptată a oscilaţiei
preţului şi instalarea echilibrului în situaţii dinamice, în continuă
evoluţie, în literatura economică se descrie “pânza de păianjen dina-
mică” determinată de o situaţie economică de excepţie (fig. 6.13).
Se consideră o producţie concurenţială (de exemplu, producţia
agricolă unde fenomenul este mai vizibil decât în alte domenii) care
este pusă în vânzare în condiţii obişnuite. Producătorii, luând în
considerare preţul la zi p pe care îl apreciază avantajos pentru ei, se
preocupă de lărgirea producţiei Q pe care o pun în vânzare în
perioadele următoare. Acest preţ ridicat operează asupra curbei ofertei
Q, dar aceasta funcţionează cu un decalaj în timp: asociază unui preţ al
perioadei curente p 1 la o producţie Q 1 a perioadei următoare. Decalajul
reprezintă timpul necesar pentru producerea bunurilor care formează
obiectul ofertei.
Dacă preţul pieţei se plasează la intersecţia curbelor cererii D şi
ofertei S ne găsim în prezenţa unui caz de echilibru invariabil, static. În
mod constant, producătorii instalaţi pe curba lor de ofertă S vor
produce o cantitate corespunzătoare la E q şi cantitatea cerută pe piaţă la
preţul p este egală cu cea pe care în mod voluntar producătorii o oferă.
265
Deci, nu se constată nici o diferenţă între cazul în care Q dintr-o
perioadă este determinantă de preţul aceleiaşi perioade şi cazul in care
Q dintr-o perioadă este determinată de p dintr-o perioadă anterioară.
p S

p1 E1
F1
p3 E3

Eq
p

E2
p2

F2

Q1 Q3 Q Q2 Q

Fig. 6.13. Echilibrul de piaţă cu ajustare întârziată a ofertei


Dacă admitem însă că, dintr-un motiv oarecare, cantitatea ofertei
scade din Q la Q 1 urcând pe curba cererii din E q în E 1 , cumpărătorii
plătesc pentru această cantitate mai redusă un preţ mai ridicat, p 1 . Dar
echilibrul nu a fost atins. De fapt, ce cantitate de bunuri vor fi produse
în perioada următoare pe baza lui p 1 care este mai mare decât p?
Producătorii pe curba lor de ofertă se vor ridica în sus şi la
dreapta şi vor produce o cantitate corespunzătoare punctului F 1 plasat
266
la nivelul lui p 1 . Or, este de observat că noua cantitate Q 2 va fi
excedentară cantităţii de echilibru. Pentru ce preţ se vinde această
cantitate pe piaţa concurenţială? Pentru a vedea care este acest preţ,
coborâm din punctul F 1 , până la curba cererii în punctul E 2 şi
constatăm că preţul va trebui va trebui să scadă până la p 2 .
În acest stadiu, nu am atins o stare de echilibru. La preţul
scăzut p 2 producătorii decid să reducă producţia în perioada următoare
şi în acest scop deplasează în jos şi spre stânga curba ofertei S până la
punctul F 2 . Pentru a vedea care este preţul corespunzător acestei
cantităţi, urcăm pe curba cererii la punctul E 3 , care ne indică preţul
corespunzător p 3 . Şi în continuare vom avea o mişcare alternativă. În
situaţia iniţială, Q este scăzută, iar p este ridicat. Dar un “p” ridicat
face să crească Q în perioadele următoare, ceea ce determină pentru
această perioadă un preţ scăzut. Rezultă că, în decursul unor perioade
succesive, preţul pieţei oscilează deasupra sau sub preţul de echilibru
trasând pe diagramă o pânză de păianjen.
În final, mişcările oscilatorii se atenuează progresiv şi sfârşesc
prin a înceta, firul se înfăşoară în interior până în E q . Sistemul este
atunci în punctul său de echilibru în care se poate menţine atâta timp
cât forţe exogene nu vor declanşa o nouă serie de oscilaţii cu
amploare descrescătoare. Echilibrul este stabil.
c) Dacă a < α în valoare absolută, există un caz analog cu cel
precedent, cu deosebirea că amplitudinea oscilaţiilor creşte în timp
(fig. 6.14).
În situaţia în care curba ofertei are o înclinare mai orizontală,
sistemul pânzei de păianjen reflectă oscilaţii explozive şi este
divergent spre exterior. Dacă cele două curbe, S şi D au aceeaşi
înclinare, atunci “pânza de păianjen” este perfect simetrică, iar
sistemul oscilează indefinit în jurul situaţiei de echilibru fără ca
mişcările să-si modifice amploarea. Avem de-a face în acest caz cu
oscilaţii persistente şi echilibrul este instabil.
Nu este obligatoriu ca cererea şi oferta să fie reprezentate
S prin
linii
p drepte B pentru reprezentarea oscilaţiilor într-un sistem de „pânză
C
de păianjen”. Dacă considerăm oferta în punctul de echilibru ca fiind
mai elastică decât cererea, o slabă perturbaţie va avea ca efect faptul
că sistemul trebuie să suporte o serie de oscilaţii de amploare
crescândă.

267

H
A
D
Q

Fig. 6.14. Echilibrul dinamic în cazul unor oscilaţii crescătoare


În viaţa economică reală, nici o situaţie explozivă în raportul
cerere-ofertă, preţ-cantitate, nu se agravează la infinit şi aceasta
întrucât curba liniilor ofertei şi cererii readuce în final sistemul în
interiorul “compartimentului de stabilitate” reprezentat de patrulaterul
ABCH. Sistemul oscilează indefinit în acest cadru. Amploarea
oscilaţiilor este determinată de curbele cererii şi ofertei.
Modelele de echilibru dinamic cu ajustarea întârziată aduc o
anumită lumină asupra fenomenelor economice ciclice potrivit cărora
sistemul întreprinderii libere ar putea suferi ample fluctuaţii de
cantitate şi preţ, dacă nu ar fi atenuate prin punerea în mişcare a
unor politici anticiclice şi prin mecanismele echilibrante ale pieţei.

5. ECHILIBRUL PIEŢEI PE TERMEN LUNG


Pe termen lung producătorii şi consumatorii au posibilitatea de
a-şi adapta mai bine strategiile la condiţiile pieţei. Atunci când
creşterea cererii este durabilă, producătorii pot să sporească cantitatea
ofertei nu numai prin mai buna folosire a capacităţilor de producţie
existente, dar mai ales prin crearea de noi capacităţi, modernizarea

268
utilajelor etc. Pe termen lung toţi factorii de producţie sunt
variabili.

5.1. Influenţa cererii şi a ofertei pe termen lung asupra


preţului

Oferta pe termen lung se înscrie pe o curbă cu o înclinare


relativ mică în raport cu perioada pieţei sau perioada scurtă. (fig. 6.15).
Plecând de la momentul în care preţul ridicat, p 1 , acţionează
asupra pieţei, producătorii sunt vizaţi să folosească mai bine
capacităţile existente. Aceasta înseamnă că ei vor începe în scurt timp
să aducă pe piaţă o cantitate de marfă Q 1 mai mare decât cea care
corespunde echilibrului instantaneu. Avem acum o nouă curbă a ofertei
S 1 , pe termen scurt şi se constată ca aceasta intersectează curba cererii
D 1 în punctul de echilibru pe termen scurt E q2 . Preţul de echilibru pe
termen scurt p 2 este puţin mai redus decât preţul echilibrului
instantaneu E q1 pentru că oferta suplimentară se obţine pe termen scurt
prin utilizarea intensivă a capacităţilor de producţie existente. Preţurile
mai ridicate, p 1 şi p 2 , practicate anterior, încurajează lărgirea
capacităţilor de producţie. Oferta sporeşte prin investiţii. Preţul p 3 ce
corespunde punctului în care curba ofertei pe termen lung, S 2 ,
intersectează curba cererii D 1 , este un preţ al echilibrului de piaţă pe
termen lung. El nu este atât de ridicat ca preţul de echilibru pe termen
scurt şi este net inferior preţului de echilibru instantaneu. Totodată,
depăşeşte cu puţin preţul de echilibru p 0 care exista anterior unei
majorări a cererii.
Tendinţa de “orizontalizare” a curbelor de ofertă odată cu
creşterea mărimii perioadelor de analiză a comportamentului preţurilor,
are loc numai în condiţiile unor costuri constante în raport cu mărimea
ofertei. Pe termen lung, prin lărgirea sau crearea unor capacităţi noi de
producţie, sporirea
S0 producţiei se poate realiza prin costuri medii
constante, ceea ce înseamnă că oferta evoluează după o dreaptă
p
aproape orizontală. În fond, producătorul S1 (ofertantul) poate oferi o
cantitate
D1
mai mare sau mai mică la acelaşi preţ, pe care nu îl poate
influenţa în cazul concurenţei perfecte.

p1 Eq1
p2 Eq2
S2
p3 D0
269
p0 Eq3

Eq0

Q0 Q1 Q2 Q

Fig. 6.15. Echilibrul pieţei în funcţie de perioada de adaptare a ofertei


5.2. Preţul de echilibru pe termen lung

Preţul de piaţă p se impune ca ceva dat şi cantitatea optimă a


ofertei (Q S ) pentru producătorul individual, care asigură acestuia
profitul maxim, este dată de egalitatea dintre costul marginal şi venitul
marginal.
Echilibrul pieţei pe termen lung se realizează atunci când
cererea totală este egală cu oferta totală pentru bunul respectiv. Punctul
de intersecţie al celor două curbe indică nu numai cantitatea, ci şi
preţul de echilibru. Acesta trebuie să aibă un nivel care să dea
posibilitatea întreprinderilor să-şi recupereze cheltuielile efectuate.
Este vorba de cost concurenţial integral care conţine profitul normal,
dar exclude profitul suplimentar care ar atrage noi capitaluri în ramură.
Prin aceasta este determinat, indirect, numărul de firme care produc
acelaşi bun economic.
Pentru definirea echilibrului pieţei pe termen lung, se for-
mulează două ipoteze: a) costurile de producţie pe termen lung sunt
identice pentru toţi producătorii; b) producătorii au costuri de
producţie diferite pentru acelaşi produs.

270
5.2.1. Costuri de producţie pe termen lung egale şi formarea
supraprofitului

Se consideră că există condiţii de producţie egale pentru toate


firmele din ramură şi, deci, curbele de cost şi nivelul costurilor sunt
identice. Oricare dintre firme este “firmă reprezentativă.”
Echilibrul dintre cerere D şi oferta S determină preţul care este
un preţ de echilibru p e şi care se impune producătorilor. Aceştia, pentru
a obţine profitul maxim, îşi ajustează producţia la nivelul Q 0 astfel
încât să existe egalitatea între costul marginal (C mg ) şi venitul marginal
(preţul p). De aici mai rezultă şi faptul că oricare firmă obţine un profit
care este superior celui obţinut în mod normal, adică obţine şi
supraprofit datorită faptului că preţul este superior costului mediu care
include toate cheltuielile necesare recuperării factorilor de producţie,
inclusiv veniturile implicite.
În condiţiile concurenţei perfecte, este posibil ca în ramura să
pătrundă noi firme (intrarea este liberă) cu produse omogene la acelaşi
cost, care sunt incitate de supraprofitul ce se obţine aici.

Fig. 6.16. Echilibrul pe termen lung.


Apariţia de noi firme (şi, implicit, deplasarea corespunzătoare a
curbei ofertei) are loc până când supraprofitul devine nul. Intrarea se
271
opreşte atunci când dreapta care exprimă preţul (p e ) devine tangentă la
minimul curbei costului mediu pe termen lung în care acesta este egal
cu costul marginal pe termen lung (fig. 6.16).
Deci, ca urmare a pătrunderii de noi firme producătoare, apare
un exces de ofertă, preţul de piaţă se reduce, ajunge la nivelul costului
mediu sau chiar sub acesta, ceea ce înseamnă că toate întreprinderile
îşi reduc profitul economic (supraprofitul). Profitul devine nul sau
chiar se înregistrează pierderi.
La acest nivel mişcarea începe în sens invers: se diminuează
oferta, iar curba ofertei globale se deplasează spre stânga până la
punctul în care se obţine un preţ ce elimină pierderile şi va aduce
profitul normal, eliminând supraprofitul.
Rezultă că, pentru a se realiza echilibrul pe termen lung al
pieţei, preţul trebuie să asigure egalitatea ofertei şi cererii şi
obţinerea profitului normal, dacă costurile sunt identice si să elimine
supraprofitul ce incită intrarea unor noi firme în ramură.
Pe termen lung, profitul se maximizează identic ca şi în situaţia
perioadei scurte.
max[V T – C TL ].
Folosind funcţia de cost pe termen lung, condiţia de profit maxim pe
termen lung este:
V mg = p e = C mgL .
Echilibrul pe termen lung al pieţei cu concurenţă perfectă se
obţine atunci când avem:
p e = C TML = C mgL .
În aceste condiţii, firmele competitive obţin doar profit normal,
adică au π = 0.
Pe termen lung, firmele pot funcţiona numai dacă acoperă
integral costurile, adică dacă V T = C T şi obţin profit normal. Ca urmare,
minimul costului mediu pe termen lung (C TML minim) determină
preţul de echilibru pe termen lung. În cazul unor preţuri mai mici,
unele firme părăsesc piaţa şi, astfel preţul pieţei va creşte. Dacă preţul
este mai mare, se obţine profit economic, intră pe piaţă noi firme,
oferta totală creşte şi preţul pieţei este împins în jos.
În condiţiile de concurenţă, firma se adaptează la preţul pieţei.
Profitul măsoară şi recompensează posibilităţi ale acestei adaptări în
cursul unei perioade. Se poate formula întrebarea: de ce firmele se
lansează în activităţi pentru care profitul economic tinde să dispară în
mod necesar pe termen lung? Prin intrarea în ramură a unor noi firme
dispare profitul economic sau supraprofitul, iar profitul normal

272
corespunzător remunerării normale a factorilor de producţie deţinuţi şi
utilizaţi de firmă, este inclus în costul mediu concurenţial.

5.2.2. Costuri de producţie diferenţiate şi


selecţia economică a producătorilor

Costuri de producţie egale reprezintă o ipoteză ce are puţine


şanse a fi întâlnită efectiv în practica economică. În realitate, condiţiile
de producţie sunt diferite şi firmele obţin producţia cu costuri inegale.
În situaţia de diferenţiere a costurilor funcţionează mecanismul
selecţiei economice a firmelor, adică eliminarea firmelor mai puţin
productive.
Pentru a vedea mecanismul selecţiei economice (fig. 6.17)
considerăm că avem două tipuri de întreprinderi: primele produc la un
nivel de cost ridicat, iar celelalte au costuri de producţie mai scăzute.
Preţul de vânzare este acelaşi pentru produse, indiferent de producător.

Fig. 6.17 Costuri diferenţiate şi selecţia producătorilor.

Dacă preţul de piaţă este p 1 , la o cerere corespunzătoare unei


oferte Q 1 , cele două tipuri de întreprinderi obţin profitul economic,
preţul fiind mai mare decât costul mediu. Este posibilă o sporire a
ofertei prin intrarea în ramură de noi întreprinderi, incitate de
supraprofitul obţinut de întreprinderile existente. În acest caz, preţul se
reduce şi trece de la p 1 la p m , atunci întreprinderile de tip 1 nu mai
obţin profit economic pentru că preţul p m este egal cu costul lor mediu.

273
Celelalte întreprinderi continuă să obţină profit economic şi în
cazul unor preţuri mai mici de p m , dar superioare lui p 2 . Întreprinderile
de tip 1 înregistrează pierderi şi sunt nevoite să părăsească ramura.
Aceasta înseamnă că identitatea dintre curbele costului nu este o
ipoteză, ci o consecinţă a procesului de eliminare a firmelor mai puţin
productive.
În cazul costurilor diferenţiate, întreprinderile mai puţin pro-
ductive sunt eliminate. Sunt viabile acele firme ce realizează produse
cu costuri reduse. În acest mod se produce selecţia economică a
producătorilor.

6. PREŢUL FACTORILOR DE PRODUCŢIE


Piaţa factorilor de producţie reprezintă un segment important al
pieţei. Factorii de producţie sunt cumpăraţi pentru contribuţia pe care o
au ei la desfăşurarea activităţii economice. Pe o asemenea piaţă se
întâlnesc ofertanţii de factori de producţie cu întreprinzătorii ce au
nevoie de asemenea bunuri.
În confruntarea dintre ofertă şi cerere se stabileşte preţul
fiecărui factor, într-un anumit moment pe o anumită piaţă.

6.1. Cererea de factori de producţie

Ceea ce este specific în cazul acestei pieţe este că cererea de


factori de producţie este o cerere derivată şi, în acelaşi timp, o
cerere interdependentă.
Dacă consumatorul achiziţionează bunurile finite (pâine sau
jocuri pe calculator) deoarece acestea îi produc o satisfacţie
nemijlocită, firma cumpără factori de producţie (spaţiu de producţie
sau pentru birou, muncă, maşini şi instalaţii etc.) pentru a realiza cu
ajutorul lor producţia şi a obţine venituri. Cu cât cererea pentru
bunurile finite produse (pâine sau jocuri pe calculator) au un succes
mai mare pe piaţă, cu atât curba cererii pentru factori de producţie se
mută spre dreapta.
Aşadar, pentru ca analiza cererii de factori de producţie să fie
corectă, trebuie să se ţină seama de faptul că cererea consumatorilor
individuali determină, în cele din urmă, cererea de factori de
producţie. Din acest motiv, cererea de factori de producţie este
numită cerere derivată.

274
Producţia este rodul unirii şi combinării factorilor de producţie.
Un autocamion în sine nu este de nici un folos dacă vrem să
transportăm o anumită cantitate de materiale. Un muncitor – şofer –
este la fel de inutil. Dar şoferul împreună cu autocamionul realizează
transportul. Cu alte cuvinte, productivitatea unui factor, cum ar fi
munca, depinde de volumul disponibil din ceilalţi factori cu care se
combină. Factorii de producţie interacţionează unii cu alţii.
Pe piaţa factorilor de producţie se confruntă interesele
cumpărătorilor care sunt purtătorii cererii de factori, cu interesele
ofertanţilor.
Cumpărătorul îşi fundamentează cererea pe teoria pro-
ductivităţii marginale a factorului de producţie. Firma achiziţionează
un factor de producţie şi îşi creşte producţia până la punctul în care
ultima unitate de factor variabil utilizată adaugă tot atât de mult
venitului, cât şi costurilor. Adăugarea la costul total ce rezultă din
angajarea unei unităţi suplimentare de factor este preţul său. Suma pe
care o unitate de factor o adaugă la venit este cantitatea pe care
unitatea o adaugă la producţia totală (produsul marginal) înmulţită cu
variaţia venitului determinată de vânzarea unei unităţi suplimentare de
producţie, care este chiar preţul produsului. Cantitatea rezultată este
valoarea produsului marginal: VPM = PM ⋅ p .
Ca expresie a legii randamentelor nonproporţionale, valoarea
produsului marginal (VPM) obţinut prin atragerea unor cantităţi
suplimentare dintr-un factor, la început creşte, atinge un punct maxim
şi apoi scade. Este profitabil pentru o întreprindere să achiziţioneze
cantităţi dintr-un factor de producţie (muncă, pământ, capital) până la
punctul în care curba valorii produsului marginal intersectează dreapta
preţului specific. Când valoarea produsului marginal (VPM) scade sub
nivelul preţului, nu mai este profitabilă sporirea cantităţii solicitate din
factorul de producţie.
În stare de echilibru, preţul fiecărui factor este egal cu valoarea
produsului marginal. Cu notaţiile obişnuite, profitul este:
π = p. F (x, y) – (xp x + yp y )
şi devine maxim atunci când:
dπ dπ
= 0 si =0 ,
dx dy
adică p . F’ x = p x şi p . F’ y = p y , ceea ce exprimă egalitatea între
preţul pieţei pentru factorul de producţie, respectiv şi productivitatea
marginală (în expresie valorică) a factorului considerat.

275
O firmă, pentru a şti ce cantitate dintr-un anumit factor de
producţie va putea achiziţiona şi utiliza (spre exemplu munca), în
condiţiile în care urmăreşte maximizarea profitului, trebuie să cunoască
costul marginal al factorului (C mgf ), care este costul unei unităţi
suplimentare din factorul utilizat. În cazul pieţei cu concurenţă
perfectă, preţul factorului pf (tariful salarial) este egal cu C mgf , adică:
pf = C mgf .
Curba C mgf pentru factorul muncă este, de fapt, curba ofertei de
muncă pentru firma respectivă şi este perfect elastică. Ea apare sub
forma unei linii orizontale la nivelul preţului pieţei.
Pentru determinarea cantităţii de factor de muncă ce va fi
cumpărată şi utilizată de firmă este necesar să se cunoască efectul
folosirii acesteia, adică produsul marginal PM. Pe baza lui, firma
trebuie să determine cât adaugă factorul respectiv la venit, deci care
este valoarea produsului marginal al produsului (VMP):
VPM = PM . V m,
unde V m este venitul mediu obţinut prin vânzarea unei unităţi de marfă,
adică preţul de vânzare al bunului produs.
Prin utilizarea unor cantităţi sporite dintr-un factor se obţine un
VPM din ce în ce mai redus. Atât timp cât VPM > C mgf , firma îşi
asigură creşterea profitului prin sporirea cantităţii de factori utilizaţi.
Când preţul factorului (pf = C mgf ) este mai mare decât VPM, atunci nu
mai este profitabil pentru firmă a angaja şi utiliza o cantitate mai mare
de factor. Nivelul optim pentru firmă este atunci când:
VPM = C mgf = persoane fizice.
De aici rezultă că, în fond, curba VPM este curba cererii
pentru factorul respectiv, iar intersecţia acesteia cu linia tarifului
salarial (egal cu C mgf ) determină cantitatea care este utilizată în condiţii
de profitabilitate maximă (fig. 6.18).
Formarea preţurilor factorilor este un mecanism complex în
care se manifestă puternice interdependenţe rezultate din
caracterul derivat al cererii. Determinarea cererii pentru un factor de
producţie este un proces mai complicat decât pentru un produs
oarecare. În acest ultim caz, curba cererii pentru un produs este dată de
suma curbelor cererii individuale pentru produsul respectiv. Dacă în
cadrul unei ramuri factorul de producţie este munca şi tariful salarial a
scăzut ca urmare a unei oferte sporite, atunci se angajează o cantitate
mai mare de muncă. Efectul este creşterea producţiei ramurii şi
modificarea preţului produsului. Dar se produc efecte în lanţ în cererea
firmei şi în cererea pieţei pentru un anumit factor de producţie.

276
Fig. 6.18. Cantitatea achiziţionată dintr-un factor de producţie (muncă).
Când tariful salarial este w 1 , piaţa produsului este în echilibru în
E q1 . Când tariful salarial se reduce, firma angajează mai mulţi lucrători.
Se măreşte oferta şi, la aceeaşi cerere, preţul se reduce la p 2 , iar
echilibrul pieţei se stabileşte în E q2 (fig. 6.19).

Fig. 6.19. Piaţa produsului.


Întrucât preţul produsului determină valoarea produsului
marginal (VPM), la scăderea preţului, curba se deplasează în jos, de la

277
VPM 1 la VPM 2 (fig. 6.20), ceea ce înseamnă că cererea de muncă a
firmei nu este m 3 , ci m 2 , iar echilibrul pe piaţa factorilor se stabileşte în
punctul B. Curba care face legătura între punctul A şi B arată
modificarea indusă de piaţă produsului în cererea pe piaţa factorului.
Este de sesizat înclinarea mai mare a curbei cererii pieţei (C mf2 ) faţă de
curba cererii firmei pentru un factor (VPM 2 ). Cererea pieţei pentru un
factor de producţie nu este o simplă multiplicare a cererii firmelor şi
curba cererii pieţei este mai puţin elastică decât cererea fiecărei firme
individuale (fig. 6.21).

Fig. 6.20. Cererea firmei pentru factorul muncă.

Fig. 6.21. Cererea pieţei pentru factorul muncă.


Elasticitatea cererii este influenţată de mai mulţi factori. În
primul rând, timpul. Elasticitatea este cu atât mai mare cu cât
278
perioada de timp este mai lungă, ceea ce dă posibilitatea firmelor de
adaptare în funcţie de evoluţia preţurilor factorilor de producţie. În al
doilea rând, ponderea factorului în costul total de producţie. Dacă
este vorba de un factor cu o pondere redusă, modificarea preţului
acestuia influenţează în mică măsură costul total, iar cererea pentru el
este puţin elastică în funcţie de preţ. Dacă factorul are o contribuţie
însemnată în procesul de producţie şi o pondere mare în cost, atunci o
modificare a preţului său de achiziţionare are influenţă însemnată
asupra costului. Creşterea sau descreşterea preţului unui factor conduce
la sporirea sau scăderea cererii pentru alţi factori atunci când există
posibilitatea substituirii lor. Acest fapt e cunoscut sub denumirea de
efect de substituire.
Totodată, schimbarea preţului unui factor poate determina
modificarea nivelului producţiei firmei la care se obţine profitul
maxim. Astfel, dacă preţul unui factor creşte, nivelul de producţie
scade şi invers. Această creştere sau descreştere a producţiei determină
efectul de producţie în cererea pentru alţi factori. Dacă efectul de
producţie în cererea pentru alţi factori este mai mare decât efectul de
substituire, atunci cererea pentru un factor va scădea când preţul unui
alt factor creşte. Similar, scăderea preţului unui factor duce la creşterea
cererii pentru alt factor, dacă efectul de producţie este mai mare decât
efectul de substituire.

6.2. Oferta de factori de producţie

O analiză completă a modului în care se formează preţul


factorilor de producţie trebuie să ia în considerare atât cererea, cât şi
oferta. Atunci când se analizează oferta unui factor de producţie,
trebuie să se aibă in vedere cantitatea totală oferită economiei în
ansamblu, fiecărei industrii şi activităţii fiecărei firme. Elasticitatea
ofertei unui factor de producţie este diferită pe cele trei niveluri de
agregare.
La un anumit moment, cantitatea totală din fiecare factor de
producţie este dată. În fiecare ţară forţa de muncă are o anumită
dimensiune, există o anumită suprafaţă arabilă disponibilă şi o ofertă
dată de capital. Aceste oferte, se pot modifica însă, ca răspuns atât la
forţele economice, cât şi la cele extraeconomice. Uneori, schimbarea
este lentă, când o modificare climatică transformă încet terenul arabil
in deşert sau când o descoperire ştiinţifică în domeniul medical scade
rata mortalităţii şi sporeşte oferta de forţă de muncă adultă. Alteori,

279
schimbările pot fi relativ rapide, atunci când un boom în afaceri aduce
persoanele post active (pensionate) înapoi în rândul forţei de muncă
sau o creştere a preţurilor la produsele agricole încurajează lucrări de
îmbunătăţiri funciare care sporesc oferta de pământ.
Majoritatea factorilor de producţie se află în proprietatea
privată. Oamenii sunt “proprietarii” forţei lor de muncă în sensul că ei
controlează utilizarea acesteia. Forţa de muncă (“Capitalul uman”)
poate fi numai închiriată, nu şi vândută. Deciziile privind oferta de
muncă sunt determinate de numeroşi factori de natură economică
(preţul muncii) şi factori extraeconomici, demografici (vârsta, sexul,
pregătirea, structura familiei). Oferta de pământ şi alţi factori naturali
au determinanţi geologici şi nu pot fi influenţaţi semnificativ, deşi
pământul utilizat în agricultură poate fi influenţat sub aspectul calităţii
şi suprafeţei prin lucrări de îmbunătăţiri funciare. Mărimea ofertei de
capital depinde de investiţiile anterioare. Pe termen scurt, stocul de
capital este fix, dar pe termen lung, oferta de capital este sensibilă la
factorii economici (profit, rata dobânzii).
Majoritatea factorilor de producţie au mai multe utilizări. Un
teren poate fi utilizat pentru cultivarea unor cereale, poate fi plantat cu
pomi fructiferi, sau se utilizează pentru construcţii de locuinţe, şosele
etc. Un economist poate lucra pentru o firmă, pentru administraţia
locală, pentru guvern sau pentru învăţământ. În general, este simplu
pentru orice utilizator să achiziţioneze o cantitate mai mare dintr-un
factor de producţie limitat decât ar fi pentru toţi utilizatorii simultan.
Utilizatorul unui factor de producţie poate lua resurse de la alt
utilizator, chiar dacă oferta totală din acel factor este fixă.
Pe o piaţă cu concurenţă perfectă, fiecare firmă achiziţionează,
de obicei, o cantitate redusă din oferta totală din fiecare factor de
producţie pe care îl utilizează. Ca rezultat, firma obţine factorii la
preţul curent al pieţei. De exemplu, o firmă de consultanţă în domeniul
financiar-contabil îşi poate mări personalul prin publicarea unui anunţ
în presa locală şi plăteşte salariul obişnuit pentru categoria respectivă
de personal. Procedând aşa, firma nu influenţează preţul muncii în
zonă. Rezultă că firmele sunt primitoare de preţ pe pieţele factorilor în
situaţie de concurenţă perfectă.
Ce se poate spune despre elasticitatea ofertei de factori de
producţie? Curba ofertei de factori poate avea o formă ascendentă,
poate fi dreaptă, verticală sau poate avea chiar o formă descendentă.
Pentru majoritatea factorilor este de aşteptat ca, pe termen lung, oferta
să răspundă pozitiv la modificarea preţurilor; în acest caz, curba ofertei
are o formă ascendentă. Oferta totală de pământ nu este influenţată de
280
preţ, oferta este perfect inelastică, reprezentată printr-o dreaptă
verticală. În anumite situaţii, când randamentul unui factor creşte,
deţinătorii acestuia pot reduce oferta: oferta de muncă se reduce în
momentul creşterii salariului peste un nivel, care face ca oamenii să fie
interesaţi nu numai de venit, ci şi de timpul liber.

6.3. Formarea preţului factorilor de producţie


prin mecanismul cererii şi ofertei

Determinarea preţului şi a cantităţii de echilibru pentru un factor


de producţie nu ridică probleme deosebite. Preţul factorilor de
producţie se determină prin interacţiunea cererii şi ofertei pieţei.
Cererea pieţei se obţine prin “adunarea” pe orizontală a curbelor
individuale ale cererii pentru un anumit factor de producţie. Această
procedură este valabilă pentru orice factor de producţie şi are la bază
valoarea produsului marginal (VPM) pentru factorul considerat.
Aceeaşi operaţiune se face pentru toate ofertele de factori de
producţie. Adică, cunoscând preţul unui factor, se adună toate
cantităţile oferite pe piaţă pentru a obţine oferta pieţei. Preţul de
echilibru al unui factor de producţie se formează atunci când cantităţile
oferite şi cele cerute sunt egale.
Acest lucru se vede în fig. 6. 22, unde curba cererii derivate
intersectează curba ofertei factorului de producţie în punctul E q .

p
S

pe Eq
D
La acest preţ, posesorii factorului de producţie respectiv sunt
dispuşi să ofere pe piaţă o cantitate egală cu cantitatea pe care
Qe Qf
281

Fig. 6. 22 Preţul de echilibru pe piaţa factorilor de producţie.


cumpărătorii doresc să o achiziţioneze. La un preţ mai mic, cererea
creşte determinând majorarea preţului factorului. La un preţ mai mare,
cantitatea cerută se reduce, iar oferta totală, pe termen lung, sporeşte.
În raport cu afirmaţiile precedente se impun unele precizări.
Dacă toate unităţile dintr-un factor de producţie ar fi identice şi se
mişcă liber între pieţe, toate ar fi remunerate la fel în condiţii de
echilibru. De fapt unităţi diferite din oricare factor obţin remuneraţii
diferite. În cazul forţei de muncă, dacă toate muncile ar fi la fel, dacă
toate beneficiile ar fi băneşti şi dacă indivizii s-ar mişca liber între
pieţe, atunci preţul forţei de muncă ar tinde să fie acelaşi în toate
domeniile. Lucrătorii s-ar muta de la locuri de muncă slab plătite spre
cele bine plătite. Oferta de muncă ar scădea în ocupaţii cu salarii mici,
dar penuria rezultată ar forţa creşterea acestor salarii. Totodată oferta
de muncă creşte în ocupaţii cu salarii mari, ceea ce determină
reducerea lor. Mişcarea continuă până când nu mai există stimuli
pentru schimbarea ocupaţiilor şi salariile se egalizează în toate
domeniile.
În fond, diferenţe de preţ apar şi pot fi împărţite în două tipuri
distincte: a) diferenţe existente în situaţii de dezechilibru; b) diferenţe
în condiţii de echilibru.
Unele diferenţe ale factorilor reflectă o stare temporară de
dezechilibru pe piaţă. Ele sunt determinate de creşterea unei industrii
şi declinul alteia. Diferenţele de preţuri duc, însă, la realocarea
factorilor. La rândul lor, realocările de factori de producţie au ca
rezultat eliminarea diferenţelor de preţuri.
Unele diferenţe ale preţurilor factorilor de producţie persistă în
condiţii de echilibru, fără a genera alte forţe care să le elimine.
Aceste diferenţe de echilibru pot fi explicate prin diferenţe intrinseci
sau diferenţe obţinute ale factorilor.
Dacă diferite unităţi dintr-un factor de producţie au caracte-
ristici diferite, preţul plătit este diferit. Terenul cu fertilitate ridicată
utilizat în agricultură are un preţ mai ridicat decât un teren mai puţin
fertil. Un muncitor mai îndemânatic este plătit mai bine decât altul mai
puţin îndemânatic.
Multe din caracteristici sunt obţinute prin acţiuni costisitoare.
Fertilitatea unui teren poate fi crescută prin acţiuni amelioratoare.
Costul creşterii fertilităţii trebuie să-şi găsească reflectarea în preţul
terenului. O calificare superioară a unei persoane implică timp şi
costuri care ulterior trebuie să se regăsească în nivelul salariului.
Distincţia între diferenţele de preţ în situaţie de echilibru şi cele
de dezechilibru este în strânsă legătură cu mobilitatea factorilor de
282
producţie. Diferenţele de dezechilibru conduc la mişcările factorilor
de producţie, mişcări care erodează aceste diferenţieri. Diferenţierile
de echilibru nu sunt eliminate de mobilitatea factorului de producţie,
ele persistă indefinit.

7. FIXAREA AUTORITARĂ A PREŢURILOR


Preţurile de echilibru sunt modele teoretice cu ajutorul cărora se
reliefează trăsăturile generale ale mecanismului de formare şi
funcţionare a preţurilor în ţările cu economie de piaţă. Ele sunt
indicatori ai rarităţii. Dacă preţul pieţei reflectă valoarea bunului
estimată de consumatori în concordanţă cu regula de egalizare a
utilităţilor marginale, preţul de echilibru reflectă şi dificultăţile
producţiei, deoarece curba ofertei optime coincide cu partea
crescătoare a curbei costului marginal.
Preţurile efective ale pieţei determinate de forţele pieţei
concurenţiale nu se suprapun perfect peste preţurile de echilibru. În
plus, există nu numai preţuri libere, formate de baza cererii şi ofertei,
ci şi preţuri administrate, în a căror formare deciziile producătorilor
sau cumpărătorilor sunt esenţiale, precum şi preţuri aflate în sfera
intervenţiei statului.

7.1. Politici de preţuri

În perioada postbelică, mecanismul pieţei a fost acompaniat de


politica de interferenţă a autorităţilor publice, atât în ţările recunoscute
a avea o intervenţie de lungă durată şi cu o sferă largă de cuprindere
(Franţa, Belgia, Olanda, Danemarca, Norvegia, Austria, Spania), cât şi
în acelea apreciate drept “liberale” în care o semnificaţie majoră se
acordă mecanismului regulator al pieţei şi unde reglementarea generală
a preţurilor a avut un caracter de scurtă durată (Germania, Suedia,
Elveţia, Japonia, S.U.A.).
Prin politicile de preţuri se urmăreşte prevenirea sau atenuarea
unor dificultăţi economice şi sociale, asigurarea stabilităţii economiei
şi sporirea eficienţei sale.
Factorii care determină intervenţia statului sunt multipli. Ei ţin
atât de nevoia de protecţie, cât şi de susţinerea producătorilor sau a
consumatorilor. În acelaşi timp, este de menţionat că intervenţia
statului nu înlocuieşte mecanismul pieţei. Schimbarea constă în aceea
că preţul, care se impune agenţilor economici în virtutea mecanismului
283
pieţei, este un preţ în al cărui proces de formare şi mişcare intervine
statul. Agenţii economici recurg la adaptarea cantităţilor produse sau
cumpărate, având în vedere preţul efectiv care funcţionează pe piaţă.
Modalitatea de intervenţie a statului în domeniul preţurilor este
diversă şi diferă de la o ţara la alta. Astfel, statul intervine prin acţiuni:
1) asupra cererii şi ofertei de bunuri şi servicii; 2) asupra nivelului
preţului, cât şi 3) prin controlul asupra preţurilor.
Corespunzător obiectivelor concrete urmărite, intervenţia puterii
publice în procesul formării preţurilor se realizează prin folosirea unor
metode economice sau administrative de o mare diversitate.
Evoluţia raportului dintre cerere şi ofertă poate fi influenţată
prin acţiuni directe sau indirecte. Pe primul plan se situează
modificarea volumului de bunuri pe piaţă, pe care o realizează statul.
Acesta poate achiziţiona şi stoca cantităţi importante de cereale,
materii prime sau produse strategice, la preţuri minime garantate
pentru producător şi le poate debloca în perioadele de creştere a
preţurilor la asemenea bunuri. Statul poate stimula oferta pe piaţa
externă prin instituirea unei prime de export şi acordarea altor facilităţi
pentru producător. În cadrul acţiunilor indirecte se includ o serie de
procedee ce decurg din politica ratei dobânzii, politica de credit,
politica fiscală, a mâinii de lucru etc., prin care în final se
dimensionează profitul.
Asupra nivelului preţurilor se acţionează prin măsuri
economice care afectează direct costul de producţie: asigurarea unor
preţuri avantajoase la materii prime, energie, utilaje; menţinerea unor
tarife reduse la serviciile industriale furnizate de sectorul public;
acordarea la preţuri reduse a unor licenţe, patente sau tehnologii sau
finanţarea de către stat a unor cercetări ştiinţifice realizate de firme
etc.
În cadrul măsurilor administrative un loc important ocupă
blocajul parţial sau total al preţurilor, respectiv stabilirea limitelor de
variaţie a lor, de regulă o limită maximă la produsele industriale şi o
limită minimă pentru produsele agricole.
Controlul statului asupra preţurilor se poate realiza prin
reglementarea modului de calcul a principalelor componente (costul şi
profitul), subvenţionarea preţurilor unor ramuri care se confruntă cu
dificultăţi financiare, stabilirea nivelului minim al salariilor, precum şi
prin menţinerea la un nivel scăzut al preţurilor din sectorul public ce
cuprinde de regulă firme din industria extractivă, energie electrică,
cercetare ştiinţifică şi o parte din transporturi.

284
7.2. Limite de preţuri

O interferenţă importantă cu efecte deosebite asupra


modalităţilor de funcţionare a cererii şi ofertei o reprezintă stabilirea
de către stat a unor limite maxime sau minime de la sau până la care
este admisă variaţia preţurilor.

7.2.1. Plafoane de preţ şi raţionalizarea cererii

Forma dominantă de organizare economică este economia de


piaţă. Există însă încercări ale guvernelor de a modifica rezultatele
pieţei, dar efectele dorite nu sunt întotdeauna cele obţinute.
Dacă guvernul doreşte să influenţeze preţul la care se vinde şi se
cumpără un bun, are la dispoziţie două alternative. Prima ar fi aceea
de a modifica preţul de echilibru prin modificarea cererii sau ofertei.
A doua este elaborarea unei legislaţii prin care să se stabilească
preţul. Controlul preţurilor se referă la implementarea preţurilor prin
legislaţie şi nu prin forţele pieţei.
Dacă controlul este utilizat pentru a menţine preţul la un nivel
de dezechilibru, ce anume determină cantitatea tranzacţionată pe piaţă?
Când cantitatea cerută este mai mică decât cantitatea oferită, cererea
este aceea care determină cantitatea vândută, iar excesul de ofertă
rămâne la vânzători. Când cantitatea oferită este mai mică decât cea
cerută, oferta este cea care determină cantitatea de bunuri
comercializate, iar excesul de cerere ia forma achiziţiilor dorite de
cumpărătorii mai puţin norocoşi. Acestea sunt ilustrate de fig. 6.23.
Când piaţa este în echilibru în punctul E q , preţul este p 0 iar
cantitatea cerută este egală cu cea oferită, q 0 . Pentru preţuri mai mici
decât p 0 , cantitatea tranzacţionată va fi determinată de curba ofertei.
La preţul de dezechilibru p 1 , cantitatea tranzacţionată va fi q 2 în ciuda
excesului de cerere dat de q 1 -q 2 . Pentru preţuri mai mari decât preţul
de echilibru, cantitatea tranzacţionată este dată de curba cererii. La
preţul de dezechilibru p 2 va fi tranzacţionată cantitatea q 2 în ciuda
excesului de ofertă dat de q 3 -q 2 .
La orice preţ care nu este preţ de echilibru, cantitatea
tranzacţionată este determinată de cantitatea deficitară – cea
cerută
p sau cea oferită. În situaţie de dezechilibru, latura deficitară
este cea care domină.

S
p2
285

p0

Eq
p1
D

O q2 q0 q1 Q
q3

Fig. 6.23 Cantitatea de dezechilibru


Un caz frecvent întâlnit este acela de fixare a unor limite
maxime de preţuri pentru produse importante în consum. Care sunt
consecinţele unui plafon de preţ? Să considerăm ca exemplu piaţa
zahărului ale cărei curbe de cerere şi oferă se înscriu in limitele
normale pentru produsele de larg consum. Preţul stabilit de stat şi
practicat este p 1 . Admitem, acum, că cererea este suficient de elevată,
iar oferta, sub influenţa unei recolte insuficiente, este scăzută, astfel
încât preţul de echilibru al zahărului ar fi p 0 , dacă statul nu ar
interveni. Partizanii fixării preţurilor de către stat argumentează că
preţul de echilibru p 0 ar aduce beneficii întreprinderilor producătoare,
dar este greu de suportat de consumatorii cu venituri mici. Creşte
costul vieţii şi poate provoca reacţii inflaţioniste prin revendicări de
mărire a salariilor. Toate acestea sunt reale, dar să vedem ce se
întâmplă. Un preţ maxim legal face să apară un decalaj între cerere şi
ofertă, care nu se echilibrează. Dacă nu ar fi stabilit preţul plafon de
p
către guvern, preţul de vânzare urcă în E q.
Linia MN reprezintă plafonul legal al preţului zahărului. Acesta,
fără raţionalizarea cererii, determină o creştere a diferenţei dintre
S
cerere şi ofertă (fig. 6.24).
p2

p0
Eq

286

p1 M N

Q1 Q0 Q2 Q
Fig. 6.24. Preţul plafon.
D

Este o situaţie de penurie şi fixarea preţului plafon la un nivel


inferior celui determinat de cerere şi ofertă duce la o diminuare a
ofertei în continuare prin slabul stimulent pe care îl reprezintă pentru
producător şi la o sporire a cererii. Mărimea cererii excedentare este
exprimată de segmentul MN. Anumiţi consumatori vor trebui să bea
cafea amară. Dacă nu era reglementat de către guvern preţul p 1 ,
cumpărătorii ar fi plătit probabil mai mult, decât să rămână fără acest
produs.
Într-o asemenea situaţie, când preţul nu este lăsat să crească
pentru a aloca astfel, oferta disponibilă între posibilii cumpărători,
trebuie să fie găsită o altă metodă de alocare. Teoria nu spune care
este această altă metodă, dar experienţa a pus în evidenţă patru tipuri
de soluţii:
– prima soluţie decurge din principiul “primul venit, primul
servit” şi este „soluţia cozii”, întâlnită frecvent în economiile
centralizate din Europa Centrală şi de Est pentru bunuri de consum
curent. Problema cozii există şi în economiile occidentale pentru
anumite servicii culturale, spectacole, muzee, operă, pentru care, la
preţul afişat, cererea este superioară ofertei. Pentru consumatorul
individual “soluţia cozii” este generatoare de pierdere de timp;

287
– a doua soluţie este cea a relaţiilor personale, a preferinţelor
vânzătorilor pentru anumiţi cumpărători. Vânzătorii hotărăsc cine este
aprovizionat şi cine nu; au prioritate clienţii “cu relaţii” sau clienţii
permanenţi. Sunt situaţii în care preţul fixat de administraţie este
respectat, dar el este sporit prin contraprestaţii cerute de vânzător;
– a treia soluţie vizează înlocuirea preferinţelor vânzătorilor
cu preferinţele autorităţii centrale care raţionalizează cererea cu
ajutorul tichetelor. Odată acest sistem adoptat, cumpărătorii vor putea
să obţină partea cuvenită din cantităţile insuficiente de produse
existente.
Pentru a dobândi o cantitate determinată din bunul supus
raţionalizării, nu este suficient să dispui de bani, să plăteşti; mai
trebuie să posezi şi tichete eliberate de autoritatea statală responsabilă.
Cum vor acţiona cupoanele de raţionalizare în termenii cererii şi
ofertei? Administraţia responsabilă emite cupoane şi cererea devine o
mărime constantă. Acum oferta şi noua cerere se echilibrează, la
nivelul preţului plafon M. Dacă administraţia distribuie mai multe
cupoane, cererea va continua să se fixeze mai spre dreapta, iar
dificultăţile anterioare se vor menţine, dar într-un grad mai redus. Dacă
sunt distribuite mai puţine cupoane, se acumulează stocuri de produse
şi va trebui trasă concluzia că trebuie sporită raţia.
Creşterea cererii nu este posibilă întrucât cantitatea bunurilor
ce se poate achiziţiona nu poate depăşi cantitatea raţionalizată, iar
reducerea ei nu este posibilă datorită presiunii nevoii excedentare
exercitată asupra consumatorilor – cumpărători .
– în al patrulea rând, în anumite cazuri, un plafon de preţ
obligatoriu, cu sau fără raţionalizare, poate da naştere unei pieţe
negre. Aceasta este o piaţa pe care bunurile sunt vândute ilegal la
preţuri care depăşesc preţurile plafon stabilite prin legislaţie. În fig.
6.25 este ilustrată stabilirea preţurilor pe piaţa neagră.
Dacă se stabileşte preţul plafon p 1 , mai mic decât preţul de
echilibru
p p 0 , cantitatea cerută este q 1 , iar cantitatea ofertei, q 2 . Deşi
există exces de cerere q 1 -q 2 , preţul nu poate creşte legal pentru a
restabili echilibrul. Speculanţii cumpără cantitatea q 2 la preţul p 1 şi o
revând la preţul p 2 . Profiturile încasate sunt reprezentate de diferenţa
între p 2 şi p 1 . D S
p2

p0

Eq 288

p1

q2 q1
O q0

Fig. 6.25. Stabilirea preţului pe piaţa neagră.


Teoria spune că potenţialul pentru o piaţă neagră profitabilă
există ori de câte ori se impune plafonul de preţuri. Dezvoltarea pieţei
negre depinde de existenţa câtorva oameni dispuşi să rişte penalităţi
organizând oferta pe piaţa neagră şi a unui număr mare de persoane
dispuse să achiziţioneze bunuri de pe o asemenea piaţă. Piaţa neagră
apare de fiecare dată când un cumpărător este gata să plătească mai
mult decât preţul limită impus de reglementări.
Atât timp cât funcţionează preţul plafon maxim, producătorii nu
îşi sporesc oferta, sporul de costuri nu este acoperit printr-un venit
corespunzător, iar cererea nu este satisfăcută.
Plafonarea unor preţuri, în general, are un caracter temporar şi
excepţional şi eficacitatea sa este cu atât mai mare, cu cât piaţa reală
este mai îndepărtată de concurenţa perfectă.

7.2.2. Salariul minim

Când survin circumstanţe critice sau când penuria este


generalizată şi inflaţia se accentuează, alături de măsura stabilirii
preţului maxim la bunuri şi servicii de consum, apare şi practica de a
stabili preţuri minime (preţuri limită) la unele bunuri care joacă un
rol de factor de producţie.
289
Prin stabilirea limitei inferioare a preţurilor, statul acţionează
în favoarea vânzătorilor, sporindu-le oferta. Tendinţa de creştere a
ofertei se manifestă atunci când excesul de ofertă este absorbit de
achiziţiile de stat. Altfel, se formează stocuri de produse în reţeaua de
distribuţie şi la producător, fapt ce descurajează oferta. Rezultatul este,
în acest caz, deplasarea spre stânga a curbei ofertei, ceea ce are ca
efect reducerea gradului de folosire a capacităţii de producţie,
reducerea vânzărilor şi reducerea gradului de satisfacere a nevoilor
consumatorilor.
Aspectul cel mai caracteristic este cel al factorului muncă. În
condiţii dificile pentru populaţie şi pentru economie în ansamblul său,
în multe ţări se stabileşte salariul minim. Apare fenomenul numit piaţa
muncii cu garanţii. Ea este chemată să protejeze lucrătorii de
practicarea unor salarii foarte scăzute.
Prin fixarea salariului minim se urmăresc mai multe obiective:
apropierea salariilor scăzute de nivelul general de salarii plătite pentru
o muncă asemănătoare sau identică, exercitarea de presiuni în vederea
ridicării nivelului general al salariilor, suprimarea concurenţei neloiale,
promovarea creşterii rapide şi o repartiţie echitabilă a venitului
naţional. Pe această bază apar efecte multiple asupra creşterii
economice, a ocupării şi repartiţiei veniturilor. Asupra creşterii,
efectele pot fi pozitive, în măsura în care favorizează sporirea cererii
de consum. Creşterea salariului poate favoriza majorarea
productivităţii muncii, iar prin aceasta ea poate compensa parţial sau
total costurile de producţie. Creşterea salariilor măreşte de regulă
oferta de muncă dacă există penurie de mână de lucru şi prin aceasta va
încuraja creşterea economică. Dacă însă creşterea salariilor deturnează
resursele de investiţii spre consum, efectul va fi înşelător pentru
creşterea economică în cazul în care sunt afectate resursele de sporire a
capitalului. Ea agravează situaţia balanţei de plăţi, întrucât poate face
dificilă exportarea produselor indigene şi poate antrena creşterea
cererii de importuri de bunuri de consum.
Fixarea unui salariu minim are efecte şi asupra ocupării, întrucât
măreşte dificultăţile de ocupare pentru cei care caută de lucru, inclusiv
pentru tinerii absolvenţi.
Dacă se consideră salariul minim W m , putem defini oferta de
muncă din partea lucrătorilor ca o funcţie de salariu, adică:
L s = L s (W), unde dL s /dW < 0.
Oferta de muncă este o funcţie crescătoare de salariul plătit.
Cererea de muncă din partea întreprinderilor se poate prezenta
corespunzător ca:
290
L s = L s (W), unde d[L s /dW] < 0,
adică o funcţie descrescătoare de salariu.
D S
W
D’
Wm
O’

W0 Eq

O Lm L0 L
Fig. 6.26. Salariul minim

În cazul în care plafonul salariului minim a fost fixat în W m


peste nivelul de echilibru W 0 determinat de cererea şi oferta de muncă,
apare un nou echilibru, forţat în D’ (fig. 6.25).
Supraevaluarea salariului minim transformă în şomeri lucrătorii
D’ – O’. Apropierea progresivă a salariului minim de salariul de
echilibru face să alunece cererea de muncă în jos şi spre dreapta, ceea
ce înseamnă creşterea utilizării. În condiţiile analizate, se poate
înregistra apariţia unei pieţe negre a muncii ca urmare a unei oferte
mari de muncă şi care este dispusă să lucreze şi sub nivelul salariului
minim.
Existenţa unei reglementări în materie de salariu are influenţă şi
asupra costurilor de producţie. Salariul nu este numai un venit, ci şi un
preţ al unui factor de producţie utilizat. Dacă creşterea salariilor nu
asigură sporirea productivităţii, atunci ea afectează profiturile,
interesele consumatorilor (în ipoteza creşterii preţurilor), iar alţi
lucrători sunt în situaţia de a pierde locul de muncă sau a nu găsi un
loc de muncă. În toate aceste cazuri are loc o accentuare a inegalităţilor
în repartiţia venitului.

291
7.3. Susţinerea preţurilor şi organizarea pieţelor agricole

Agricultura constituie o ramură principală de activitate, practic


pentru toate ţările ce sunt preocupate de a-şi asigura securitatea
alimentară. Este de remarcat, în acelaşi timp, că preţurile produselor
agricole au pierdut terenul în raport cu preţurile nonagricole. Raportul
de paritate al preţurilor a evoluat nefavorabil pentru agricultură.
Particularităţile producţiei agricole privind factorii de producţie,
caracterul muncii, echipamentele, utilajele şi materialele folosite,
periodicitatea şi sezonalitatea producţiei etc. fac ca manifestarea
cererii, ofertei şi formarea preţurilor să prezinte unele trăsături
specifice.
Cererea de produse agricole se exprimă atât de consumatori în
vederea alimentaţiei de fiecare zi, cât şi de industria alimentară în
scopul procurării materiilor prime pentru transformare.
Aceste două destinaţii ale producţiei agricole produc inevitabil
discrepanţe în manifestarea cererii şi mişcarea lor relativ autonomă
face ca ajustarea mărimii cererii şi ofertei să aibă aspecte specifice.
Între cauzele care generează această situaţie se menţionează
faptul că cererea de produse pentru consum în stare proaspătă este
rigidă, caracteristică ce provine din cerinţele fireşti ale oamenilor de a-
şi asigura zilnic alimentele necesare existenţei, cerinţe care sunt relativ
constante. Cererea de produse agricole care constituie materie primă
pentru industrie este relativ elastică şi este o cerere derivată,
dependentă de cererea produselor alimentare furnizate de industriile
prelucrătoare. Cererea globală de produse agricole este relativ
constantă.
Ce se întâmplă cu oferta? În ţările dezvoltate, productivitatea a
progresat mai rapid în fermele agricole decât în alte activităţi, ceea ce
a determinat o deplasare tot mai accentuată, spre dreapta, a curbei
ofertei. Oferta prezintă instabilităţi cantitative şi calitative datorită
factorilor climatici.
Curbele de ofertă pentru agricultor sunt relativ inelastice în
raport cu preţurile de vânzare, din diferite motive: a) când preţul este
scăzut pentru a menţine venitul familial, producătorul poate fi obligat
să dezvolte producţia; b) indiferent de volumul producţiei, o serie de
cheltuieli continuă să “curgă” şi deci o reducere a volumului producţiei
nu determină o economisire de cheltuieli adiţionale, fixe. Manifestarea
specifică a cererii şi ofertei îşi pune amprenta asupra realizării
echilibrului pe piaţa produselor agricole (fig. 6.27).

292
Admitem că punctul E q 0 corespunde la un echilibru al ofertei şi
cererii realizat iniţial, într-o perioadă anterioară. Curba cererii D 0 se
deplasează spre dreapta în măsura în care populaţia creşte şi sporirea
veniturilor reale incită publicul să consume mai multe alimente la un
preţ dat. Dar produsele agricole intră în categoria bunurilor al căror loc
în bugetele de familie nu se măreşte proporţional cu creşterea
veniturilor reale. Cererea acestor produse este relativ inelastică la
variaţia preţurilor. Deci, deplasarea curbei cererii are o amploare
relativ modestă.

Fig. 6.27. Echilibrul pe piaţa produselor agricole


Unde se va situa deci noul echilibru E q1 al pieţei? Dacă
deplasarea ofertei este mai accentuată decât deplasarea cererii, o
asemenea abatere trebuie în mod necesar să orienteze în jos preţurile
pieţei libere. Cele două baremuri, de ofertă şi de cerere, sunt extrem de
inelastice, iar preţurile scad brutal de la p 0 la p 1 şi veniturile
producătorilor se deteriorează. Consumatorii plătesc, însă, mai ieftin
produsele solului încorporate în alimentele lor. Rezultatul asocierii
unei cereri relativ inelastice la o ofertă relativ inelastică, atunci când
deplasările acestor curbe sunt pe deplin posibile, mai amplă fiind cea a
ofertei, este reprezentat de fluctuaţiile însemnate ale preţurilor
bunurilor ce trebuie cumpărate.

293
Piaţa produselor agricole se caracterizează prin variaţii
sensibile ale preţurilor. Din această cauză, recoltele bune antrenează o
diminuare a veniturilor totale ale agricultorilor, în timp ce recoltele
slabe produc un efect invers. Acest aspect a fost numit “paradoxul
agricol” sau “efectul King” enunţat în 1669 în felul următor: ”Pe o
piaţă rigidă, valoarea totală a unei recolte, exprimată în bani, se
micşorează când producţia creşte şi invers, ceea ce înseamnă că, cu
cât recolta este mai mică faţă de nivelul cererii de produse agricole,
cu atât sunt mai mari veniturilor producătorilor.”. Este o consecinţă
directă a modificării mai mult decât proporţionale a preţurilor, în
comparaţie cu mărimea cantităţilor de mărfuri oferite. Într-o formă
mai generală se poate spune că atunci când nevoile sunt satisfăcute, o
creştere a cantităţilor de produse agricole oferite face să scadă preţurile
mai mult decât proporţional faţă de creşterea ofertei. Invers, în timp ce
nevoile nu sunt satisfăcute, un deficit al recoltelor va face să crească
preţurile mai mult decât proporţional faţă de deficitul ofertei. Jevons a
exprimat paradoxul agricol sub o formă newtoniană: “în mare, preţurile
grâului variază invers proporţional cu pătratul cantităţilor oferite”.
Datorită unei cereri care are o elasticitate redusă în raport cu preţul, o
creştere puternică a producţiei nu poate fi absorbită de consumatori şi
urmarea este scăderea însemnată a preţului.
Graficul din fig. 6.28 permite să se precizeze consecinţele
asupra veniturilor producătorilor agricoli, determinate de creşterea
ofertei în cazul unei elasticităţi diferite a cererii.
În cazul A se presupune că în punctul de echilibru E q , cererea
este relativ elastică, E c/p < -1. O creştere a ofertei ce presupune
deplasarea curbei din S 0 în S 1 , determină un nou echilibru în E q1 , astfel
că venitul total p 1 Q 1 > p 0 Q 0 . Rezultă că o creştere a recoltei Q 1 > Q 0
ar antrena o sporire a venitului producătorilor agricoli şi în acest caz
nu se manifestă “paradoxul agricol”.
Dimpotrivă, în cazul B cererea este foarte puţin elastică (E c/p >
-1) (aproape rigidă) şi creşterea producţiei, adică o deplasare a curbei
ofertei din S 0 în S 1 , are ca efect o scădere a veniturilor agricultorilor,
p 1 Q 1 < p 0 Q 0 . În cazul limită, când avem elasticitate egală cu unitatea
(E c/p = -1), o creştere a ofertei nu modifică venitul producătorilor (p 1 Q 1
= p 0 Q 0 ).
Aceste rezultate pot fi reprezentate şi în mod analitic. Dacă
notăm V T = p . Q valoarea unui volum Q de recoltă vândut cu preţul p,
venitul suplimentar (venitul marginal) (dV T ) datorat unei creşteri a
volumului recoltei (dQ) se obţine derivând în raport cu Q expresia
precedentă a lui V T . Adică:
294
dV T dp dp dp
=p +Q = ( p + Q) =
dQ dQ dQ dQ

= p
Q dp
1 + p . dQ ) = p1 + dp /
dQ
).
  p Q
dV T  1 dQ dp
= p1 +

) pentru c a Ec / p = / .
dQ  E c/ p Q p
Ca şi pentru curbele normale ale cererii E c/p < 0, rezultă:
dV T /dQ > 0 <======> E c/p < -1
dV T /dQ = 0 <======> E c/p = -1
dV T /dQ < 0 <======> E c/p > -1.
Creşterea veniturilor pentru producător, ca urmare a recoltei
sporite, nu se produce decât în cazul în care cererea este suficient de
elastică (E c/p < -1).
Se poate concluziona că, în agricultură, se manifestă concomi-
tent două fenomene distincte: un mare grad de variabilitate al ofertei
de produse şi o scăzută elasticitate a cererii. Acestea explică
dificultăţile cu care se confruntă producătorii agricoli şi necesitatea
politicilor de intervenţie a puterii publice în acest sector.

Fig. 6.28. Efectul King.


Agricultura este ramura caracterizată prin succesiunea vârfurilor
şi a depresiunilor, iar preţurile produselor agricole variază în fiecare
an, în fiecare zi. Conjuncturile favorabile se concretizează în majorări

295
însemnate de venit pentru agricultură, dar depresiunile comprimă
încasările sale monetare până la un nivel derizoriu.
Pe baza particularităţilor manifestate pe piaţa produselor
agricole, se pot face câteva sublinieri, care atestă nerespectarea
cerinţelor pieţei cu concurenţă perfectă. În primul rând, este de
observat că la nivelul rigid de manifestare al cererii se adaugă lipsa de
stabilitate în asigurarea mărimii cantitative, calitative şi sortimentale
ale ofertei. În plus, libertatea de negociere a partenerilor, în lipsa unor
înţelegeri prealabile referitore la condiţiile schimbului, apare
imposibilă. De o parte se află oferta, care caută să fie absorbită cât mai
rapid de către cererea solvabilă pentru a evita perisabilitatea produselor
şi de a aduce pe piaţă produse noi, proaspete; de cealaltă parte este
cererea, în curs de a deveni saturată. În al doilea rând, transparenţa
se dovedeşte a fi deficitară. Mărimea şi intensitatea ofertei, ca şi
posibilitatea de manifestare a ei în timp, nu sunt în întregime şi
permanent cunoscute de partenerii de schimb. Sunt posibilităţi mai
restrânse de informare, de cunoaştere a relaţiilor de piaţă de către
agenţii economici, ceea ce face ca această cerinţă a pieţei concurenţiale
să nu poată fi respectată. Fluiditatea pieţei produselor agricole este
restrânsă şi concurenţa îngrădită. Libertatea de a dobândi orice şi
oricând, de-a alege, este mai restrânsă pe piaţa produselor agricole
decât a celor industriale. Totodată, particularităţile obiectului de
schimb fac ca omogenitatea produselor să absenteze aproape total,
caracteristica fiind eterogenitatea, o largă diferenţiere calitativă a
produselor agricole.
Efectele directe ale unei asemenea situaţii se regăsesc în preţuri.
Faptul că cererea şi oferta nu se pot manifesta în aşa fel încât
oscilaţiile continue ale preţului să exprime cât mai complet starea de
echilibru, preţul se formează, în general, în detrimentul ofertei,
respectiv, în detrimentul producătorilor agricoli. Piaţa concurenţială
nu poate să-şi asume singură rolul de regulator al producţiei agricole.
Preţurile agricole ating interesele unor mari mase de oameni,
atât ale consumatorilor, cât şi pe cele ale producătorilor agricoli. Din
punct de vedere al consumatorilor, preţul agricol este considerat un
preţ alimentar al cărui nivel trebuie să fie fixat astfel încât să fie
satisfăcute toate nevoile. Revendicările consumatorilor se exercită în
favoarea scăderii preţurilor produselor agricole. Unele preţuri (preţul
cărnii sau preţul laptelui), în perioade inflaţioniste, sunt preţuri pilot,
în sensul că orice creştere a lor declanşează o revendicare de sporire a
salariilor.

296
Din punct de vedere al producătorilor apare necesitatea de a
ameliora instabilitatea preţurilor agricole pentru protejarea venitu-
rilor lor. Scăderea preţurilor şi implicit a veniturilor agricole distruge
echilibrul financiar al agriculturilor si micşorează puterea de
cumpărare a unei părţi importante a populaţiei cu consecinţe
economice negative.
Prezenţa statului în acest domeniu are drept scop reglarea
eventualelor rupturi ale echilibrului dintre cerere şi ofertă, precum şi
asigurarea funcţionării, fără convulsii, a mecanismului economic.
Pe termen scurt, intervenţia puterii publice se face simţită atât
în caz de penurie, cât şi în situaţii de supraabundenţă de produse
agricole, urmărindu-se protejarea producătorilor, a cumpărătorilor sau
a ambilor parteneri.
În cazul unor recolte excedentare, statul este chemat să intervină
în sprijinul producătorilor pentru a preveni prăbuşirea preţurilor prin
aplicarea unor programe de susţinere care să garanteze producătorilor
un preţ plafon superior preţului de echilibru, atunci când cumpărătorii
nu achiziţionează întreaga ofertă sau aplicarea de programe de limitare
a recoltelor ce se bazează pe faptul că o ofertă totală mai scăzută face
ca producătorii să obţină un preţ majorat, în condiţiile în care cererea
de produse este, în general, inelastică. Desigur, în acest caz, sunt
afectaţi consumatorii care, prin rarefierea ofertei, sunt obligaţi să
plătească un preţ mai ridicat, la fel ca în cazul penuriei provocate de
secetă şi inundaţie.
Independent de judecăţile de valoare şi de considerentele
politice sau etice care sunt făcute, mecanismul prin care operează un
program de limitare a recoltelor poate fi prezentat în termenii
raportului cerere-ofertă. El se concretizează pentru producători
(cererea fiind relativ inelastică) prin încasări totale mai mari. Şi cum
aceştia economisesc o fracţiune din costurile lor totale când produc mai
puţin, veniturile nete vor creşte mai mult decât încasările totale. Înainte
de intervenţia autorităţii publice, curba ofertei S taie curba inelastică a
cererii D la nivelul de echilibru E q0 , căruia îi corespunde un preţ
scăzut, p 0 . Fiecare producător individual este incapabil să facă ceva
care să fie de natură a-i îmbunătăţi situaţia. Dar, dacă în ansamblul lor,
agricultorii obţin de la administraţia publică o limită a producţiei
totale, realizează un avantaj pentru ei. Controlul producţiei maxime
reduce oferta de la Q 0 la Q 1 , iar preţul este împins în sus de la p 0 la p 1 ,
corespunzător nivelului de echilibru E q1 . Cererea fiind inelastică,
venitul total a crescut (fig. 6.29).

297
Fig. 6.29. Mecanismul programului de limitare a producţiei.
Un asemenea program face să crească supraproducţia sau
penuria şi, în timp, să sporească preţurile, ca urmare a presiunii
exercitate de producători.
Stabilizarea guvernamentală a venitului fermierilor se poate
realiza şi prin aplicarea unor programe prin care se stabileşte în
fiecare an un preţ garantat pentru producători şi un preţ de piaţă
pentru cumpărător. Acesta reprezintă cel mai complicat mecanism de
susţinere a agriculturii. El presupune că producătorii vor primi
preţuri de susţinere ridicate, iar cumpărătorii plătesc un preţ de
piaţă stabilit potrivit cererii şi ofertei. Preţul la care sunt îndreptăţiţi
producătorii este p g . Recolta produsă este reprezentată de curba ofertei
S. Pentru ca să se cumpere întreaga cantitate, preţul efectiv de piaţă
trebuie să cadă până la punctul de echilibru E g în care cererea şi oferta
sunt egale. Mărimea subvenţiei de stat a preţurilor agricole este
diferenţa dintre preţul plafon de susţinere şi preţul efectiv al pieţei (fig.
6.30).
Într-un astfel de program de susţinere, producătorii îşi vând
întreaga producţie şi obţin cel mai bun preţ posibil, iar încasarea lor
pentru producţie are două surse: cheltuiala totală a consumatorilor şi
subvenţia administraţiei publice, ca diferenţă între preţul de susţinere
şi preţul de piaţă. În acelaşi timp, consumatorii plătesc un preţ scăzut
pentru maxim de recoltă pusă la dispoziţia lor.

298
Fig. 6.30. Mecanismul programului de susţinere a preţului pentru producător.

Programele de stabilizare a pieţei agricole prin acţiuni asupra


preţurilor nu sunt independente de o politică agrară elaborată pentru
un orizont de timp pe termen mediu şi lung. Aceasta ia în considerare
evoluţia durabilă a cererii şi evoluţia previzibilă în productivitate, care
provoacă modificări în structura de preţuri şi o realocare a factorilor de
producţie. Stabilizarea preţului nu înseamnă automat o stabilizare a
veniturilor producătorilor, dar poate reprezenta o piaţă relativ sigură
pentru aceştia, o garanţie implicită a debuşeelor care stimulează
producţia.
Deşi se pot formula o serie de obiecţii referitoare la politicile
de susţinere a agriculturii, statele au elaborat şi aplicat programe de
această natură. Administraţia americană subvenţionează agricultura în
diferite forme, iar programele elaborate se concretizează în subvenţii
sau credite acordate direct producătorilor, în preţul plafon cu
compensare bănească a diferenţei dintre acestea şi preţul de piaţă mai
scăzut, în preţuri plafon pentru partea de producţie achiziţionată şi
stocată de stat. În cadrul Uniunii Europene există un fond de orientare
şi garantare pentru a asigura finanţarea intervenţiei statelor pe pieţele
agricole, subvenţionarea exportului şi modernizarea agriculturii.
Politica comunitară de susţinere a preţurilor are drept premise
caracterul incert al recoltelor şi cererea inelastică în raport cu preţurile
299
existente. În vederea garantării veniturilor producătorilor, intervenţia
puterii publice se materializează, pe de o parte, în preţuri plafon
superioare celor de echilibru, iar pe de altă parte, prin influenţarea
ofertei (achiziţionarea şi formarea de stocuri sau diminuarea lor).
Datorită efectelor de ansamblu pozitive, pe care le au politicile
de garantare a unor preţuri stabile şi remuneratorii pentru producătorii
agricoli, ele sunt acceptate, deşi grevează într-o anumită măsură asupra
finanţelor publice.

7.4. Implicaţiile impozitelor şi subvenţiilor


asupra preţurilor şi cantităţilor de echilibru

Cazurile în care administraţia publică intervine în economie


influenţând nivelul preţurilor sunt frecvente. Un loc important îl ocupă
mijloacele indirecte prin intermediul impozitelor şi subvenţiilor.
În toate cazurile când este decisă perceperea unor impozite
asupra anumitor bunuri este afectat echilibrul dintre cerere şi ofertă,
nivelul preţurilor şi volumul tranzacţiilor.
Pentru a ilustra incidenţa impozitelor indirecte, considerăm o
situaţie de echilibru, pe piaţa bunului M, în care curbele de cerere şi
ofertă sunt de formă normală şi ilustrate în fig. 6.31.
Echilibrul pieţei se stabileşte în E q0 , care corespunde unei
producţii Q 0 şi a unui preţ p 0 . Dacă se introduce un impozit I pe fiecare
unitate de bun ce formează obiect al ofertei, are loc o deranjare a
echilibrului. Mărimea impozitelor va fi exclusiv în sarcina
producătorului sau se va reflecta şi asupra cumpărătorului? Răspunsul
la această întrebare implică utilizarea în continuare a curbelor de
cerere şi ofertă.
Nu există, cel puţin într-o primă fază, nici un motiv să
considerăm că se produce o modificare a curbei cererii. La preţul p 0
consumatorii sunt interesaţi să achiziţioneze cantitatea Q 0 şi nu îl
interesează că producătorii sunt obligaţi să achite un impozit. În acelaşi
timp, curba ofertei este deplasată în întregime spre stânga, întrucât
pentru fiecare preţ practicat, producătorii vor oferi mai puţin din cauza
impozitului, iar în sus, pentru că trebuie stimulaţi să comercializeze o
cantitate dată, ceea ce înseamnă că trebuie să li se acorde un preţ mai
ridicat ca înainte, care să includă şi impozitul.
Urmarea firească a acestei deplasări va fi creşterea preţului p 0 la
p 1 , cu ∆p ≠ I , iar oferta se reduce cu ∆Q de la Q 0 la Q 1 . Creşterea
preţului cu ∆p determină reducerea cererii cu ∆Q. Efectele introducerii

300
impozitelor sunt suportate atât de producători, cât şi de cumpărător.
Vânzătorii vând Q 1 unităţi (Q 1 = Q 0 - ∆Q), nu cu preţul (p + I) cum ar
dori, ci numai cu p 1 = p 0 + ∆p. Cumpărătorii sunt şi ei afectaţi,
deoarece cu venitul disponibil achiziţionează o cantitate mai mică, Q 1 ,
la un preţ majorat, p 1 .

Fig. 6.31. Influenţa impozitelor indirecte asupra echilibrului pieţei.


De exemplu, dacă pe piaţa unui produs cererea şi oferta sunt
descrise de următoarele funcţii:
Q = 3000 – 100 p
Q = 2000 + 100 p
şi se presupune ca se introduce un impozit pe produs de 4 u.m. / buc.,
atunci preţul şi cantitatea de echilibru sunt:
Qd = Qs
3000-100 p = 2000 + 100 p
1000 = 200 p
p* = 1000/200 = 5 u.m.
Q* = 2000 + 100 . 5 = 2500 buc.
Impozitul pe produs, t, afectează cantitatea ofertei, precum şi
preţul încasat de producător (p-t). Funcţia ofertei se poate scrie astfel:
Q s = 2000 + 100 (p-t) = 2000 + 100p – 100.4
Qs = 1600 + 100p.
301
La echilibru avem:
Qd = Qs
3000-100p = 1600 +100p
1400 = 200p
p** = 1400/200 = 7 u.m.
Q** = 3000 –100.7 = 2300 bucăţi.
Cumpărătorul acoperă creşterea preţului de echilibru:
p** - p* = 7-5 = 2 u.m.
şi îşi reduce cantitatea achiziţionata de la 2500 bucăţi la 2300 bucăţi.
Ofertantul acoperă diferenţa de impozit:
4-2 = 2 u.m.
şi reduce corespunzător cantitatea vândută.
De aici rezultă o primă caracteristică pentru includerea
impozitelor indirect în preţ: reducerea cantităţii vândute şi, implicit,
diminuarea capacităţii reale de cumpărare. În expresie matematică,
cantitatea vândută-cumpărată în urma aplicării unui impozit indirect se
poate determina prin relaţia:
V V
C= sau C= ,
p P
100 −c
în care: C este cantitatea de produse după achitarea impozitului
indirect; V - venitul (bugetul) cumpărătorului; p - preţul înainte de
aplicarea impozitului; c - cota procentuală de impozite; P - preţul final,
adică preţul ce include impozitul indirect.
Astfel, dacă considerăm un preţ de 100 u.m. iar cota procentuală
de impozitare este de 20 %, rezultă un preţ final de 125 u.m.,
determinat în felul următor:
p 100
p= = ⋅ 100 = 125 u.m.
100 − c 100 − 20
La acest preţ P, în raport cu cota procentuală, c, de 20 %, rezultă
o masă a impozitului egal cu:
20
I = 125 × = 25 u.m.
100
Cantitatea cumpărată este:
V 100 100
C= = = 0 ,8 u.m. sau C= = 0 ,8 u.m.
p 100 125
100 − c 100 − 20

302
Odată cu aplicarea impozitelor se ivesc două probleme
fundamentale: prima priveşte modul în care sunt afectate diversele
categorii de venituri; a doua se referă la localizarea efectelor determi-
nate de mutaţiile intervenite.
Calcularea unor cote omogene sau sume fixe pe unitate de
produs are ca efect plata impozitului indiferent de nivelul şi structura
veniturilor cumpărătorilor. Or, răspunsul la prima problemă cere luarea
în considerare a faptului că sunt categorii de produse cu elasticitate
diferită în raport cu preţul sau venitul. Spre exemplu, produsele
alimentare de bază se caracterizează prin elasticitate redusă sau
inelasticitate. În acest caz, indiferent de mărimea veniturilor,
persoanele suportă în proporţie aproximativ egală impozitul pe produs.
Referitor la cea de-a doua problemă, trebuie pornit de la ideea
că, în general, persoana care suportă impozitul este alta în raport cu
cea care plăteşte. Fiecare parte tinde să transfere sumele plătite în
funcţie de relaţia cerere-ofertă, de elasticitatea cererii şi a ofertei, la
care se adaugă unele practici monopoliste. Fenomenul a fost sesizat în
condiţiile vremii încă de Tacitus, care remarca faptul că impozitele
plătite la cumpărarea sclavilor erau suportate, în ultimă instanţă, nu de
vânzător, ci de cumpărător. La rândul său, Montesquieu scria că
impozitul pe mărfuri este suportat de cumpărători. În situaţia în care
oferta depăşeşte cererea, consumatorii sunt în măsură să transmită
parţial impozitul asupra vânzătorilor.
Impozitul este plătit de vânzători, dar este numai parţial
suportat de către ei. Cumpărătorii sunt obligaţi să accepte un preţ mai
mare, p 1 = 7 u.m. Vânzătorii încasează pentru fiecare unitate de produs
vândută un preţ de = 7 u.m., din care 4 u.m. reprezintă impozitul
suportat doar parţial (4 – 2 – 2 u.m.), restul este recuperat prin preţ de
la cumpărători. Proporţia în care impozitul se împarte între
cumpărători (∆ p c ) şi vânzătorii (∆ i p) este dependentă de elasticitatea
cererii şi cea a ofertei (fig. 6. 32 şi 6. 33).

303
Fig. 6. 32. Proporţia repartizării impozitului pe produs între cumpărători şi
vânzători în cazul unei cereri elastice (a) şi cu elasticitate redusă (b).

Fig. 6. 33. Proporţia repartizării impozitului pe produs între cumpărători şi


vânzători în cazul unei oferte elastice (a) şi cu elasticitate redusă (b).

Partea din impozitul pe produs care este suportată de


cumpărători este invers proporţională cu mărimea elasticităţii cererii
şi direct proporţională cu mărimea elasticităţii ofertei, iar partea care

304
revine în sarcina vânzătorilor este invers proporţională cu elasti-
citatea cererii.
Această problemă a influenţei politicii fiscale asupra preţului
poate fi tratată în alt mod, echivalent cu cel precedent, dacă impozitele
ar fi percepute pe unitate de marfă cumpărată. Dacă se presupune că
cel care achită impozitul este cumpărătorul, se poate considera ca are
loc o reducere a fiecărui punct al curbei cererii cu o mărime ce exprimă
impozitul. Are loc o deplasare spre stânga a curbei cererii. Rezultatul
este identic cu cel precedent.
În cazul unor subvenţii acordate de administraţia publică
producătorilor, se produce o glisare spre dreapta şi în jos a curbei
ofertei. Curba cererii va întâlni noua curbă a ofertei, S 1 , în punctul de
echilibru E q1 , definit de un preţ mai scăzut şi o cantitate sporită a
ofertei. Efectul subvenţiilor se împarte între producători, care îşi
sporesc vânzările, şi cumpărătorii, care beneficiază de preţuri mai mici
pentru achiziţiile lor.

Din cele de mai sus rezultă următoarele:


– un impozit aplicat asupra unui produs face să crească la
maxim preţul şi reduce cantitatea vândută atunci când curbele cererii şi
ofertei sunt inelastice. Dacă acestea sunt elastice, Q variază mai mult,
iar p mai puţin. Când curba cererii este inelastică, impozitul este
proiectat mai întâi asupra consumatorului. Când oferta este relativ
inelastică în raport cu cererea, impozitul este ulterior proiectat pe
producător;
– un impozit face să crească preţul plătit de cumpărător şi
reduce preţul primit de producător. Diferenţa dintre aceste preţuri
reprezintă impozitul încasat de administraţia publică. La un preţ mai
ridicat, este cumpărată o cantitate mai mică. Cantităţile cumpărate şi
cel vândute se echilibrează în punctul în care se intersectează curba
cererii cu noua curbă a ofertei.
Amploarea modificării preţurilor şi cantităţilor vândute sub
influenţa impozitelor şi subvenţiilor sunt dependente de gradul de
elasticitate a cererii şi a ofertei pe care îl reprezintă diferite bunuri.

* *
*
Studierea formării concurenţiale a preţurilor este făcută datorită
clarificării pe care o aduce asupra organizării eficiente a resurselor
unei economii. Intervenţiile directe şi indirecte prin pârghii economice
sau administrative ale puterii publice, ca şi cele monopoliste, afectează
305
mecanismul pieţei. Experienţa arată că, în circumstanţe critice,
interferenţa puterii publice în mecanismul cererii şi ofertei făcută în
numele “echităţii” şi “justiţiei sociale” poate să dea rezultate în criză
de scurtă durată, dar poate crea distorsiuni în cazul unor perioade mai
lungi.
Desigur, problema “justiţiei sociale” şi a “preţului just” a fost şi
rămâne controversată. În fapt, nu există soluţii unice. În toate ţările,
fără excepţie, se poate constata coexistenţa formării preţurilor în
sistem concurenţial, cu interferenţe în diferite forme ale puterii publice
şi existenţa monopolurilor.

*
* *

REZUMAT

Realitatea complexă şi dinamică pe care o reflectă piaţa, impune, ca


punct de plecare în studierea sa, definirea bunurilor economice, ca obiect al
relaţiilor de schimb dintre agenţi economici, diferiţi ca dimensiune şi
comportament, precum şi delimitarea rolului şi funcţiilor pieţei.
Mecanismul economiei de piaţă este un mecanism concurenţial şi de
aceea, prezintă interes structura pieţei şi comportamentul concurenţial, ca
elemente definitorii pentru relaţiile dintre agenţii economici şi pentru modul în
care se formează preţurile pe piaţă.
Elementele teoriei concurenţei perfecte presupun ca ipoteze
atomicitatea, omogenitatea produsului, fluiditatea deplină, transparenţa
perfectă a pieţei şi mobilitatea perfectă a factorilor de producţie. Modelul
concurenţei perfecte presupune preţul ca fiind dat, agenţii economici fiind
adaptori de cantitate funcţie de preţ.
În cazul concurenţei perfecte trebuie să se facă distincţie între curba
cererii la firmă pe o piaţă perfect concurenţială, care este orizontală şi curba
cererii unei pieţe perfect concurenţiale, care are o înclinaţie negativă. Studiul
veniturilor obţinute de firme din vânzarea produselor, presupune utilizarea
unor concepte ca: venitul total, venitul mediu, venitul marginal şi evidenţierea
relaţiei dintre cantitate, preţ şi venit la nivelul firmei.
Analizarea sistemul preţurilor de echilibru pe termen scurt înseamnă, în
primul rând, definirea echilibrului prin prisma relaţiei dintre cererea totală şi
oferta totală, ale căror curbe pot avea o formă normală sau nu. Preţurile de
echilibru presupun egalitatea dintre cerere şi ofertă, iar excesul de ofertă sau
excesul de cerere determină abaterile preţului de piaţă faţă de preţul de
echilibru. În final, preţul de echilibru se impune firmei, iar oferta acesteia va fi
306
reprezentată de acel volum de producţie pentru care costul marginal este egal
cu preţul.
Echilibrul pieţei pe termen lung presupune luarea în considerare a
influenţei cererii şi ofertei asupra preţului, ştiut fiind că, în situaţia unor costuri
egale pe termen lung poate fi evidenţiată formarea profitului, iar în cazul
diferenţierii lor întră în discuţie selecţia producătorilor.
Preţul factorilor de producţie şi formarea sa prin mecanismul cererii şi
ofertei poartă amprenta faptului că cererea de factori de producţie este o
cerere derivată şi interdependentă şi pe fondul elasticităţii cererii se poate
manifesta efectul de producţie şi efectul de substituire. Oferta de factori de
producţie depinde de cantitatea totală, de forma proprietăţii şi de posibilităţile
de utilizare alternativă.
Fixarea autoritară a preţurilor presupune promovarea unor politici de
preţuri prin care pot fi impuse limite de preţuri, pot fi susţinute preţurile,
intervenindu-se în organizarea pieţelor sau se intervine prin impozite şi
subvenţii asupra preţurilor şi cantităţilor de echilibru.

307

You might also like