Macroeconomie - Teorie Si Aplicatii

Universitatea Politehnica din Timişoara
Facultatea de Management în Producţie şi Transporturi
MACROECONOMIE
- teorie şi aplicaţii -
Asist.univ.dr. Claudiu Tiberiu Albulescu

2
B
B
B
CUPRINS
CUVÂNT ÎNAINTE ....................................................................................................................7

I. INTRODUCERE ÎN MACROECONOMIE .........................................................................9
1.1. DEFINIREA CONCEPTULUI ...................................................................................................9
1.2. DOCTRINE MACROECONOMICE..........................................................................................10
1.3. CIRCUITUL ECONOMIC ......................................................................................................12
1.3.1. Categorii de agenţi economici .................................................................................12
1.3.2. Circuitul economic de ansamblu ..............................................................................14
1.4. SISTEME ECONOMICE CONTEMPORANE .............................................................................15
1.4.1. Caracteristicile economiei de piaţă..........................................................................16
1.4.2. Caracteristicile economiei centralizate....................................................................17
1.5. APLICAŢII PRACTICE .........................................................................................................18
II. CREŞTEREA ŞI DEZVOLTAREA ECONOMICĂ.........................................................19
2.1. DELIMITĂRI CONCEPTUALE ...............................................................................................19
2.2. CREŞTEREA ECONOMICĂ: FACTORI, CATEGORII ŞI MODELE DE CREŞTERE .........................20
2.2.1. Factorii determinanţi ai creşterii economice ...........................................................21
2.2.2. Tipuri de creştere .....................................................................................................22
2.2.3. Modele de creştere economică .................................................................................23
2.3. MĂSURAREA REZULTATELOR ACTIVITĂŢII ECONOMICE. INDICATORI AI CREŞTERII
ECONOMICE .............................................................................................................................24
2.4. DEZVOLTAREA ECONOMICĂ ..............................................................................................28
2.4.1. Pilonii dezvoltării.....................................................................................................28
2.4.2. Indicatori ai dezvoltării economice..........................................................................29
2.4.3. Căile dezvoltării economice .....................................................................................30
2.4.4. Dezvoltarea economică durabilă .............................................................................30
III. VENITUL, CONSUMUL, ECONOMIILE ŞI INVESTIŢIILE .....................................35
3.1. CONCEPTE ŞI CORELAŢII ...................................................................................................35
3.1.1. Venitul ......................................................................................................................35
3.1.2. Consumul..................................................................................................................35
3.1.3. Economiile................................................................................................................35
3.1.4. Investiţiile.................................................................................................................36
3.2. PRINCIPIUL MULTIPLICATORULUI ŞI ACCELERATORULUI...................................................37
IV. FLUCTUAŢIILE ACTIVITĂŢII ECONOMICE............................................................41
4.1. CAUZELE FLUCTUAŢIILOR ACTIVITĂŢII ECONOMICE .........................................................41
4.2. FAZELE CICLULUI ECONOMIC ............................................................................................43
4.3. TIPOLOGIA CICLURILOR ECONOMICE .................................................................................45
4.3.1. Cicluri generale .......................................................................................................45
4.3.2. Cicluri specifice .......................................................................................................46
3
4.4. POLITICI ANTICICLICE .......................................................................................................47
4.4.1. Politici anticiclice de influenţare a cererii globale ..................................................47
4.4.1. Politici anticiclice de influenţare a ofertei globale ..................................................48
V. ECHILIBRUL ŞI STABILITATEA....................................................................................49
5.1. ECHILIBRU VERSUS DEZECHILIBRU ECONOMIC ..................................................................49
5.2. STABILITATEA ECONOMICĂ ŞI FINANCIARĂ .......................................................................51
5.3. NATURA CRIZELOR ECONOMICE ŞI FINANCIARE ................................................................51
5.4. APLICAŢII PRACTICE ..........................................................................................................53
VI. PIAŢA MUNCII. ŞOMAJUL.............................................................................................55
6.1. PIAŢA MUNCII ....................................................................................................................55
6.2. ŞOMAJUL ...........................................................................................................................55
6.2.1. Şomaj: definiţie şi evaluare ......................................................................................55
6.2.2. Cauze si forme ale somajului....................................................................................56
6.2.3. Implicatii ale somajului si politici de reducere ........................................................57
6.3. APLICAŢII ..........................................................................................................................57
VII. INFLAŢIA ..........................................................................................................................59
7.1. CAUZELE ŞI FORMELE INFLAŢIEI........................................................................................59
7.2. MĂSURAREA INFLAŢIEI .....................................................................................................61
7.3. CONSECINŢELE INFLAŢIEI ŞI POLITICI ANTIINFLAŢIONISTE ................................................62
7.4. CURBA PHILLIPS................................................................................................................64
VIII. POLITICA MONETARĂ................................................................................................67
8.1. ORIGINEA ŞI FUNCŢIILE BANILOR ......................................................................................67
8.2. PIAŢA MONETARĂ. ACTORII PIEŢEI MONETARE .................................................................68
8.2.1. Cererea şi oferta de monedă.....................................................................................68
8.2.2. Actorii pieţei monetare .............................................................................................69
8.3. OBIECTIVELE ŞI MECANISMELE DE TRANSMITERE A POLITICII MONETARE .........................70
8.3.1. Obiectivele politicii monetare...................................................................................70
8.3.2. Mecanismele de transmitere a politicii monetare.....................................................72
8.4. STRATEGII DE POLITICĂ MONETARĂ ..................................................................................74
8.4.1. Ţintirea agregatelor monetare .................................................................................74
8.4.2. Acţiunea asupra ratei dobânzii.................................................................................75
8.4.3. Ţintirea inflaţiei........................................................................................................75
IX. POLITICA FISCALĂ. BUGETUL....................................................................................77
9.1. VENITURILE ŞI CHELTUIELILE BUGETARE ..........................................................................77
9.1.1. Bugetul: definiţie şi principii bugetare.....................................................................77
9.1.2. Categorii de venituri bugetare şi elemente comune ale impozitelor.........................78
9.1.3. Destinaţiile cheltuielilor bugetare............................................................................79
9.2. DEFICITUL BUGETAR ŞI DATORIA PUBLICĂ ........................................................................80
9.2.1. Deficitul bugetar.......................................................................................................80
9.2.2. Datoria publică ........................................................................................................80
9.3. OBIECTIVELE POLITICII FISCALE ........................................................................................81
9.4. INSTRUMENTE ŞI MĂSURI DE POLITICĂ FISCALĂ ................................................................81
9.4.1. Instrumentele de politică fiscală...............................................................................81
9.4.2. Măsurile de politică fiscală ......................................................................................81
4
X. PIEŢE FINANCIARE ..........................................................................................................83
10.1. PIAŢA BANCARĂ .............................................................................................................83
10.2. PIAŢA DE CAPITAL...........................................................................................................83
10.2.1. Scurt istoric ............................................................................................................83
10.2.2. Evolutia pietei de capital........................................................................................83
10.3. PIAŢA ASIGURĂRILOR .....................................................................................................84
10.3.1. Elementele tehnice ale asigurarilor .......................................................................84
10.3.2. Conceptul de piata in asigurari..............................................................................84
10.4. APLICAŢII PRACTICE .......................................................................................................85
XI. PIAŢA VALUTARĂ ŞI CURSUL DE SCHIMB .............................................................87
11.1. PIAŢA VALUTARĂ............................................................................................................87
11.1.1. Definirea conceptului.............................................................................................87
11.1.2. Operatorii pieţei valutare.......................................................................................87
11.1.3. Piata valutara la vedere si piata la termen ............................................................88
11. 2. CURSUL DE SCHIMB ........................................................................................................88
11.2.1. Definirea conceptului.............................................................................................88
11.2.2. Factori determinanţi ai cursului de schimb ...........................................................89
11.2.3. Metode de determinare a cursului..........................................................................89
11.2.4. Previzionarea CV ...................................................................................................90
11.3. REGIMURI DE CURS VALUTAR .........................................................................................90
XII. ECHILIBRUL ECONOMIC EXTERN...........................................................................93
12.1. COMERŢUL EXTERIOR ŞI FLUXURILE DE CAPITAL ............................................................93
12.2. BALANŢA DE PLĂŢI .........................................................................................................94
12.2.1. Structura balanţei de plăţi......................................................................................95
12.2.2. Relaţii caracteristice ..............................................................................................97
XIII. INTEGRAREA ECONOMICĂ INTERNAŢIONALĂ ................................................99
13.1. GLOBALIZARE VERSUS REGIONALIZARE .........................................................................99
13.1.1. Conceptele de globalizare şi regionalizare ............................................................99
13.1.2. Implicaţiile globalizării........................................................................................101
13.2. INTEGRARE EUROPEANĂ ...............................................................................................102
13.2.1. Criteriile de la Copenhaga...................................................................................102
13.2.2. Criteriile de la Maastricht....................................................................................102
13.2.3. Convergenţa reală................................................................................................103
13.3. PROCESUL DE ADERARE AL ROMÂNIEI LA UE ŞI PAŞII SPRE ZONA EURO .......................104
13.3.1. Scurt istoric al relatiilor Romaniei cu Uniunea Europeana ................................104
13.3.2. România şi zona euro...........................................................................................105
13.4. APLICAŢII PRACTICE .....................................................................................................106
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ..............................................................................................107
5
6
B
B
B
Cuvânt înainte
Această lucrare are ca scop oferirea unor informaţii de bază în domeniul

Macroeconomiei, studenţilor din primul an de studiu de la Facultatea de
Management în Producţie şi Transporturi din cadrul Universităţii „Politehnica”
din Timişoara.
Fiind vorba mai degrabă despre un curs universitar care trebuie adaptat şi
îmbogăţit continuu şi nu despre o carte de ceretare, pretenţiile academice sunt
unele reduse, informaţiile adresându-se începătorilor. La baza întocmirii sale au
stat o serie de manuale consacrate în domeniu.
Conştient de faptul că acest curs poate fi îmbunătăţit în vederea publicării
sale, autorul aşteaptă aprecieri critice asupra lucrării, puse la dispoziţia celor
interesaţi, pentru îmbunătăţiri în viitor.
Timişoara
Februarie 2010 Autorul
7
8
B
B
B
I. Introducere în macroeconomie
1.1. Definirea conceptului
Macroeconomia se ocupă cu studiul comportamentului economic în

ansamblu (Samuelson, 462). Dacă microeconomia vizează activitatea
individuală a agenţilor economici, studiind preţuri, cantităţi şi pieţe individuale,
analiza macroeconomică vizează economia în general şi se ocupă de
comportamentul agenţilor economici agregaţi. Acest comportament este
rezultatul mulţimii de decizii luate de căţre agenţii economici priviţi ca un tot
unitar, prin agregare.
Ca urmare, macroeconomia este ansamblul agenţilor economici şi
operaţiunile lor, ordonate în categorii în vederea evaluării pe întreaga sferă a
producţiei, repartiţiei, schimbului şi consumului, cu evoluţia lor oscilantă, cu
fenomenele ce o însoţesc: inflaţie, şomaj, balanţă de plăţi, cu ratele de schimb,
cu creşterea randamentului pe termen lung, adică creşterea economică1.
Totodată, macroeconomia integrează şi politica economică, care influenţează
întreaga viaţă economică pe toate componentele.
Preocupându-se de factorii determinanţi ai creşterii economice şi dezvoltării,
macroeconomia operează cu noţiuni precum cererea şi oferta globală, inflaţia şi
şomajul, politici economice şi financiare, formalizând legăturile dintre acestea.
Cererea agregată (globală) reprezintă ansamblul cerinţelor solvabile de
bunuri şi servicii produse într-o economie, într-o perioadă de timp şi la un nivel
mediu general al preţurilor acestora. Structura cererii agregate cuprinde
următoarele elemente2: a) cheltuieli pentru achiziţionarea de bunuri şi servicii,
efectuate de către populaţie (menajele); b) venituri alocate şi cheltuite de
întreprinderi (firmele) pentru investiţiile brute; c) achiziţiile guvernamentale de
bunuri de consum şi bunuri investiţionale, pe seama veniturilor bugetare (statul);
d) cheltuielile agenţilor economici străini (în valută) pentru a importa dintr-o
anumită ţară, respectiv pentru a plăti exporturile acelei ţări.
De cealaltă parte, oferta agregată (globală) reprezintă ansamblul bunurilor
şi serviciilor oferite pe piaţa naţională de către toţi agenţii economici, autohtoni
şi străini. Altfel spus, oferta agregată reprezintă producţia totală internă de
bunuri economice plus oferta străinătăţii (importurile).
Trebuie precizat că, pe lângă analizele la nivel microeconomic (nivel de
firmă) şi macroeconomic (nivelul economiei naţionale), ştiinţa economică
1
F. Cătinianu, 2006
2
N. Dobrotă, 1997, p. 281
9
include şi analize la nivel mezoeconomic (nivel de industrie sau ramură) dar si
analize la nivel mondoeconomic (relaţiile economice dintre state). În acest ultim
caz putem vorbi despre noţiunea de macroeconomie internaţională.
Problemele esenţiale ale macroeconomiei, identificate cu precădere la
începutul anilor ’30, odată cu declanşarea Marii Crize economice, fac referire la
reducerea şomajului, la ţinerea sub control a inflaţiei şi la accelerarea creşterii
economice. Acestea au fost analizate de John Maynard Keynes, în încercarea sa
de a înţelege mecanismul economic care a produs Marea Criză, Keynes fiind
considerat totodată părintele macroeconomiei.
Astfel, macroeconomiştii au rolul de a studia interacţiunile dintre
variabilele macroeconomice, de a efectua previziuni cu privire la evoluţia
acestora şi de a furniza un suport de decizie politicienilor în vederea asigurării
echilibrului şi dezvoltării economice. În legătură cu importanţa pe care o au
analizele macroeconomice în luarea deciziilor politice, Keynes afirma:
„Indiferent că sunt corecte sau eronate, ideile economiştilor şi ale
teoreticienilor asupra fenomenului politic sunt mai puternice decât se crede de
obicei. De fapt lumea nici nu este condusă de alte forţe. Oamenii de acţiune,
care se cred complet imuni la orice influenţă intelectuală, sunt de obicei aserviţi
unui oarecare economist decedat.”1
În consecinţă, studiul macroeconomiei şi înţelegerea fenomenelor şi
politicilor macroeconomice este important pentru fiecare agent economic
datorită influenţei pe care o au politicile macroeconomice asupra activităţii
instituţiilor şi firmelor dar şi asupra cetăţenilor în general.
1.2. Doctrine macroeconomice
Aşa cum am precizat, fondatorul analizei macroeconomice este economistul

englez J.M. Keynes2, dar contribuţii precursoare au avut Ragner Frisch
(economist norvegian care a introdus pentru prima dată termenul de
„macroeconomie” în 1933), Gurnal Mirdal, Michel Kalecki, care au primele
studii sistematice în domeniu3. Chiar şi economiştii clasici au abordat subiecte
din domeniul macroeconomic, dar nu le-au clasificat ca atare.
Câteva şcoli de gândire au apărut şi s-au dezvoltat în domeniul
macroeconomiei, fiecare incluzând mai multe curente. Vorbim în principal de
keyneseişti, monetarişti şi neoclasici. Şcoala keyneseistă se concentrează pe
cererea agregată pentru a explica nivelul ocupării şi fluctuaţiile economice. În
1
Pentru o descriere a vieţii şi activităţii marilor economişti ai lumii, a se vedea R.L. Heilbroner,
„Folozofii lucrurilor pământeşti. Vieţile, epocile şi doctrinele marilor economişti”, Editura
Humanitas, Bucureşti, 2005.
2
În cartea sa scrisă, publicată în 1936, şi intitulată „Teoria generală a ocupării forţei de muncă, a
dobânzii şi a banilor”, a apărut pentru prima dată delimitarea clară între domeniile
microeconomic şi macroeconomic.
3
F. Cătinianu, Macroeconomie, Editura Mirton, Timişoara, 2006.
10
cadrul acestei şcoli de gândire primează intervenţionalismul statal, prin
intermediul politicilor fiscale şi monetare. Adepţii şcolii keyneseiste consideră
că în anumite condiţii deciziile agenţilor economici sunt ineficiente din punct de
vedere al rezultatelor macroeconomice (piaţa nu-şi îndeplineşte corespunzător
rolul pe care-l are şi e nevoie de o reglare a mecanismului economic prin
intervenţii guvernamentale). Această teorie revine întotdeauna în atenţia
economiştilor în perioade de criză economică şi financiară.
Dacă şcoala keyneseistă a avut succes în condiţiile în care principala
problemă macroeconomică a constituit-o şomajul şi relansarea activităţii, ea nu a
putut răspunde provocărilor legate de creşterea inflaţiei în anii ’70. În acest
context a apărut şi s-a dezvoltat şcoala monetaristă, al cărei fondator principal
este considerat Milton Friedman. Prin cartea sa intitulată „O istorie monetară a
Statelor Unite, 1867-1960”, scrisă împreună cu Anna Schwartz, Friedman arată
că inflaţia este „întotdeauna şi pretutindeni un fenomen monetar”. În opinia
adepţilor acestei şcoli, moneda este relativ deconectată de fundamentele
economiei reale şi trebuie acţionat prin intermediul politicilor monetare pentru a
controla oferta de monedă şi pentru a corecta astfel dezechilibrele economice.
Şcoala monetaristă considera inutilă încercarea de a găsi o soluţie şomajului şi
ea a pus bazele teoriei independenţei băncilor centrale.
Însă realitatea a arătat că niciuna dintre aceste şcoli de gândire nu deţine
adevărul absolut. În acest context a apărut şcoala neoclasică în anii’70, în care
se înscriu oarecum atât idei ale şcolii monetariste, cât şi idei din doctrina
keyneseistă, şi care s-a impus către sfârşitul secolului XX1. Neoclasicii pun
accent pe anticipaţii raţionale şi stabilitate bugetară, dezvoltând modele ale
ciclului economic real.
La începutul secolului XXI, economiştii au continuat doctrina neoclasică,
care încearcă să elimine distincţia dintre microeconomie şi macroeconomie. Cea
mai mare parte a modelelor macroeconomice simplifică în prezent realitatea şi
studiază anumite aspecte particulare ale vieţii economice. Astfel, relaţiile
macroeconomice sunt amestecate cu cele microeconomice pentru a găsi un
răspuns problemelor economice actuale.
Idiferent de doctrina economică, managementul economic se realizează prin
intermediul a două instrumente principale şi anume: politica fiscală şi politica
monetară. Alături de aceste două politici principale mai există şi alte
instrumente care contribuie la asigurarea stabilităţii şi creşterii economice,
printre care amintim politica de reglementare şi supraveghere economică şi
financiară sau politicile structurale2. Figura 1 este relevantă în acest sens.
1
Trebuie spus că ideile monetariste se impun atunci când este vorba despre economii în cadrul
cărora sistemul financiar este bine dezvoltat.
2
Politicile structurale pot fi considerate ca aparţinând politicii fiscale, dacă se consideră că
reformele structurale sunt în strânsă relaţie cu destinaţia cheltuielilor bugetare (politica
bugetară). Însă reformele structurale pot fi întreprinse atât prin finanţarea unui anumit sector, cât
şi prin schimbarea procedurilor de lucru sau impunerea unor standarde de calitate. Luând ca
exemplu sectorul învăţământului, putem considera că dorinţa guvernanţilor de a dezvolta acest
11
Figura 1.1.: Scopul politicilor macroeconomice
Dezvoltare economică şi bunăstare
Stabilitate şi creştere economică
Politica fiscală Politica monetară Alte politici publice

- fiscalitate - rata dobânzii - structura economiei
- buget - cursul de schimb, etc. - reglementare şi
supraveghere
Aşa cum poate fi observat în figura de mai sus, scopul final al acţiunilor
economice de ansamblu este asigurarea dezvoltării economice şi ameliorarea
bunăstării cetăţenilor. Acest lucru poate fi înfăptuit prin garantarea unei creşteri
economice sănătoase şi sustenabile. Creşterea economică este asfel un obiectiv
final pentru politicile publice. Chiar dacă în multe situaţii politica monetară are
ca obiectiv final stabilitatea preţurilor (în conformitate cu doctrina monetaristă),
acesta trebuie privit ca un obiectiv economic intermediar, care nu face decât să
contribuie la asigurarea creşterii. Prin creştere economică sunt găsite soluţii şi
pentru problema ocupării forţei de muncă.
Bineînţeles, atingerea scopului final al politicilor macroeconomice este
influenţată atât de factori endogeni precum cei prezentaţi mai sus (denumiţi
stabilizatori macroeconomici), dar şi de factori exogeni precum starea vremii,
starea economiei altor state, situaţiile de criză, războiul, etc. Din această cauză
este dificilă găsirea unor soluţii precise problemelor macroeconomice, mai cu
seamă dacă ţinem cont de faptul că rezultatele finale sunt influenţate de fiecare
agent economic sau categorie de agenţi care formează circuitul economic de
ansamblu.
1.3. Circuitul economic

1.3.1. Categorii de agenţi economici
Realitatea economică este una complexă, în care faptele, comportamentul şi

deciziile agenţilor economici interacţionează. Agenţii economici reprezintă
sector se poate manifesta printr-o alocare considerabilă de fonduri bugetare. Însă dezvoltarea
sectorului învăţământului poate avea loc în paralel, prin conceperea unei strategii care să vizeze
totodată calitatea actului educaţional, ceea ce face parte tot din cadrul politicilor structurale
implementate de autorităţi.
12
persoane (sau grupuri de persoane) fizice sau juridice, care în calitate de
participanţi la viaţa economică îndeplinesc roluri şi au comportamente
economice similare1. Relaţiile dintre aceştia (schimburi reale şi monetare)
formează circuitul economic.
Gruparea agenţilor economici pe grupe omogene este necesară din cauza
diversităţii acestora şi se face în funcţie de criteriile ce corespund cel mai bine
scopului urmărit. Astfel, pentru caracterizarea fluxurilor ce corespund
proceselor de producţie, agenţii economici sunt grupaţi pe clase de activităţi, iar
pentru evidenţierea fluxurilor reale şi monetare, agenţii economici se grupează
după funcţia principală îndeplinită (producţie, consum, economisire - finanţare,
servicii publice) sau după resursele de care dispun. Astfel, agenţii economici se
clasifică în: gospodării, întreprinderi nefinanciare, instituţii financiare,
administraţii publice şi străinătatea.
Gospodăriile (menajele) sunt reprezentate de orice persoană sau grup de
persoane care locuiesc împreună şi care funcţionează ca o unitate distinctă.
Gospodăriile îndeplinesc atât funcţia de consumator, cât şi de producător. Aici
se includ familiile şi grupele de persoane care trăiesc împreună. Întreprinderile
individuale, adică unităţile de producţie care se confundă cu persoana
întreprinzătorului, sunt de asemenea gospodării.
În angrenajul circuitului economic, gospodăria are două funcţii: consumator
şi producător. Principala funcţie a gospodăriilor este însă consumul. În cadrul
circuitului economic, rolul menajelor este bine identificat. Printre intrări se
numără fluxurile de bunuri şi servicii pentru consum furnizate de ceilalţi agenţi
şi fluxurile de venituri. În ceea ce priveşte ieşirile, se înregistrează fluxuri de
factori de producţie (muncă) furnizate către alţi agenţi şi fluxuri de cheltuieli
pentru bunuri şi servicii finale şi economisirea.
Întreprinderile nefinanciare sau firmele îndeplinesc funcţia de producţie de
bunuri şi servicii comerciale nefinanciare. Acestea fac obiectul diferitor
clasificări (în funcţie de forma de organizare, activitate, natura acţionariatului,
etc.), iar principala lor funcţie este cea de producţie. Totodată, întreprinderile
nefinanciare sunt şi unităţi consumatoare.
Fluxurile de intrări se caracterizează prin intrări de factori de producţie
achiziţionaţi de la alţi agenţi economici, în timp ce costul factorilor de producţie
determină fluxurile de ieşiri. Aici se încadrează cheltuieli cu materii prime şi
materiale, salarii, taxe şi impozite, etc.
Instituţiile financiare se grupează în instituţii de intermediere financiară
(instituţii de credit, leasing, etc.), societăţi de asigurări (care transformă riscurile
individuale în riscuri colective) şi societăţi de investiţii financiare (de genul
brokerilor bursieri).
Funcţia principală a instituţiilor de credit (băncile comerciale) este
finanţarea altor agenţi economici, pe baza resurselor disponibile atrase şi a
1
I. Băbăiţă, G. Silaşi şi A. Duţă, „Macroeconomia”, Editura Orizonturi Universitare, Timişoara,
1999.
13
resurselor proprii. Societăţile de investiţii financiare intermediază plasamentele
pe piaţa de capital, în timp ce societăţile de asigurări au rolul de a asigura
protecţie împotriva riscurilor.
Administraţiile, o altă categorie de agenţi economici, sunt formate în
principal din administraţii publice (guvern, primării, etc.), dar şi din
administraţii private (fundaţii, sindicate, partide, asociaţii culturale, etc.).
Funcţia de bază a administraţiilor publice este de a produce servicii
necomerciale pentru colectivitate şi de a redistribui venitul şi bogăţia naţională.
În cadrul circuitului economic, rolul administraţiilor publice (al statului) a fost
evidenţiat pentru prima dată de Keynes. Administraţiile private grupează
organisme private fără scop lucrativ, care au rolul de a produce servicii
necomerciale, destinate grupurilor respective sau gospodăriilor.
Străinătatea (restul lumii) desemnează celelalte economii naţionale ce
influenţează activitatea economică prin fluxuri de bunuri, servicii şi capital. În
această categorie intră şi administraţiile străine şi internaţionale aflate pe
teritoriul ţării de referinţă (ambasade, anumite instituţii financiare internaţionale,
etc.). Străinătatea influenţează activitatea economică internă prin fluxurile de
factori de producţie, bunuri şi servicii şi prin fluxurile de venituri şi cheltuieli.
1.3.2. Circuitul economic de ansamblu
Circuitul economic descrie fluxurile reale şi monetare care au loc în cadrul

economiei. Pentru descrierea circuitului economic trebuie cunoscute activităţile
(operaţiunile) şi legăturile care apar între agenţii economici.
Activităţile economice cuprind:
- operaţiuni asupra bunurilor şi serviciilor (producţie, respectiv consum şi
investiţii);
- operaţiuni de repartiţie (salarii, profit, dobânzi, rentă, impozite, subvenţii,
transferuri, etc.);
- operaţiuni financiare (crearea, colectarea şi folosirea mijloacelor de
finanţare necesare economiei).
Fluxurile (sau legăturile) economice pot fi:
- reale (bunuri, servicii şi factori de producţie);
- monetare (circuitul veniturilor şi cheltuielilor).
Circuitul macroeconomic este descris în Figura 1.2.
14
Figura 1.2.: Circuitul macroeconomic
Taxe Administraţii publice

Bunuri şi servicii
Subvenţii Credite
Taxe
Transferuri
Taxe
Firme Instituţii financiare
Credite
Bunuri şi servicii
Salarii Bunuri
Gospodării Străinătatea
Forţă de muncă
Forţă de muncă
Circuitul macroeconomic prezentat mai sus este unul simplificat. De reţinut

că între toate categoriile de agenţi economici luate în considerare există atât
fluxuri reale (prezentate prin linii punctate), cât şi fluxuri monetare (linii
continue).
De exemplu, între gospodării şi întreprinderi, există următoarele fluxuri
reale şi monetare. În cadrul fluxurilor reale, gospodăriile furnizează
întreprinderilor forţa de muncă, în timp ce întreprinderile furnizează
gospodăriilor bunuri şi servicii. În cadrul fluxurilor monetare, gospodării
primesc o remuneraţie în schimbul muncii prestate, sub formă de salariu, iar
întreprinderile înregistrează venituri din vânzarea bunurilor şi serviciilor către
consumatori.
1.4. Sisteme economice contemporane
Sistemele economice sunt ansambluri de activităţi economice interlegate,

evoluând spre satisfacerea nevoilor concrete şi nelimitate ale consumatorilor,
prin alocarea resurselor disponibile. Adesea abordarea acestui subiect porneşte
de la caractristicile economiei naturale şi ale economiei de schimb. Considerăm
însă că în prezent aspectele legate de economia naturală, autarhică, prezintă un
interes scăzut. De aceea subiectul va fi dezbătut pe terenul economiei de schimb,
definită a fi „acea formă de organizare şi desfăşurare a activităţii economice în
15
care bunurile se produc în vederea vânzării, obţinându-se în schimb altele,
necesare satisfacerii trebuinţelor”1.
În cadrul economiei de schimb, cele două sisteme economice contemporane
care se evidenţiază la nivel internaţional sunt sistemul economiei de piaţă2 şi cel
al economiei centralizate3. De reţinut este faptul că niciunul dintre aceste
sisteme nu se regăseşte într-o formă pură. Practic, orice sistem economic întâlnit
împrumută mai mult sau mai puţin din caracteristicile economiei de piaţă şi din
cele ale economiei centralizate, fiecare având un număr important de avantaje şi
dezavantaje.
1.4.1. Caracteristicile economiei de piaţă
Sistemul ideal capitalist, al economiei de piaţă, se caracterizează prin

următoarele elemente:
- agenţii economici, independenţi juridic în faţa legii, îşi exercită liberi
atributele dreptului de proprietate;
- firmele trebuie să decidă ce, cum şi pentru cine să producă;
- resursele sunt alocate trebuinţelor concurente, prin intermediul
mecanismelor pieţei care se bazează pe proprietatea privată;
- principalii participanţii la activitatea economică sunt întreprinzătorii
(urmăresc maximizarea profitului) şi angajaţii (urmăresc creşterea veniturilor
salariale);
- concurenţa reprezintă o competiţie între întreprinzători pentru a obţine
condiţii cât mai favorabile de a produce („mâna invizibilă” a economiei, aşa
cum a numit-o A. Smith);
- sistemul a evoluat de la o competiţie liberă (concurenţă perfectă), la o
competiţie tot mai „restrictivă” sau îngrădită, dominată de monopol şi oligopol
(concurenţă imperfectă);
- este cel mai performant sistem economic dintre cele cunoscute;
- reprezintă o economie parţial dirijată, în care statul intervine doar pentru
ca forţele economice să rămână libere;
- după gradul de manifestare al liberalismului economic, respectiv gradul
de intervenţie al statului, se poate face distincţia între: (i) economie clasică şi
neoclasică (libertatea economică este practic nelimitată); (ii) economie dirijată
parţial (modelul keynesian) şi (iii) piaţă cu liberalism restrâns (intervenţionism
sever – face trecerea spre economia de comandă).
1
D. Ciucur, I. Gavrilă şi C. Popescu, „Economie”, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2004,
p. 71.
2
Principalele exponente în această categorie pot fi considerate Statele Unite şi Regatul Unit al
Marii Britanii.
3
Ca exemple găsim aici Cuba, Coreea de Nord, China, fostele ţări comuniste din Europa
centrală şi de est.
16
În concluzie, principalele caracteristici ale economiei de piaţă concurenţială
sunt pluralismul formelor de proprietate, descentralizarea, libertatea de acţiune
şi rolul important pe care îl joacă concurenţa în reglarea activităţii economice.
Principalele avantaje ale economiei de piaţă sunt considerate a fi
următoarele1:
- este un sistem flexibil de producere a bogăţiei, în care oamenii trăiesc mai
bine decât în orice alt sistem economic cunoscut în istorie;
- modul de alocare a resurselor, sistemul financiar dezvoltat, concurenţa şi
libera iniţiativă reprezintă factori interni pentru creşterea eficienţei economice;
- proprietatea privată reprezintă fundamentul acestui sistem şi totodată
crează premise favorabile pentru stimularea inovaţiei şi asumarea riscurilor
(spiritul antreprenorial);
- sistemul îi elimină de pe piaţă pe cei ineficienţi, prevenind situaţiile de
folosire iraţională, pentru o perioadă îndelungată a resurselor.
Dar aşa cum spuneam, economia de piaţă de tip capitalist nu este un sistem
perfect de utilizare a resurselor şi de satisfacere a nevoilor. Ea comportă
numeroase imperfecţiuni, asociate cu complexitatea sistemului, asimetria
informaţională, comportamentul agenţilor economici şi adeseori fenomenul
corupţiei, care vor fi tratate în capitolele aferente politicilor macroeconomice.
Astfel, economia de piaţă de tip capitalist prezintă şi câteva limite, printre
care se numără de exemplu şi persistenţa unor dezechilibre economice de genul
inflaţiei şi şomajului.
1.4.2. Caracteristicile economiei centralizate
Economia de comandă sau centralizată are următoarele caracteristici.

- resursele sunt alocate de stat, care are loc de planificare (prin intermediul
instituţiilor sale); economie centralizată se mai găseşte astăzi în Cuba;
- deciziile provind producţia şi distribuţia sunt luate de către o autoritate
centrală;
- reglarea economiei nu este realizată de piaţă, ci de stat; nevoile sunt
satisfăcute astfel incomplet.
Economiile foste socialiste nu pot fi considerate “economii pure de
comandă” (în cadrul acestora lipsesc banii şi preţurile, iar trebuinţele sunt
satisfăcute prin centre de distribuţie – nu există decât în teorie).
Deşi reprezintă un sistem economic mai puţin performant, acestea au
următoarele avantaje:
- angajarea deplină a forţei de muncă (planificată), chiar dacă nu se obţine
profitabilitate; astfel, oficial, nu exista şomaj;
- rata scăzută a inflaţiei, pentru că preţurile se stabilesc administrat (fiind
totuşi influenţate de piaţa externă);
1
D. Ciucur, I. Gavrilă şi C. Popescu, „Economie”, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2004,
p. 83.
17
- pierderi reduse de resurse datorită existenţei monopolurilor de stat, care,
spre deosebire de cele private, nu urmăresc un profit maxim;
- minimizarea efectelor negative (externalităţi negative – poluare, de
exemplu), prin controlul statului ;
- o mai mare echitate socială, pentru că discrepanţele în ceea ce priveşte
venitul şi averea sunt reduse (discutabil).
Dezavantajele sunt însă mult mai numeroase:
- costurile informaţiilor sunt extrem de ridicate (birocraţie);
- estimarea cererii este dificilă (preţurile nu se formează pe piaţă);
- planurile de producţie sunt nerealiste (raportare greşită);
- iniţiativa lipseşte;
- nivelul de trai este limitat (în special prin limitarea consumului);
Tranziţia de la o economie centralizată la una de piaţă (sau mixtă), presupune:
- crearea condiţiilor implementării treptate a sistemului (legi, instituţii,
pieţe), cu ajutorul reformelor (reformă gradualistă versus reformă radicală) –
după 1999, în cazul României reformele au fost impuse de aderarea la UE;
- instaurarea liberalismului economic (liberalizarea preţurilor, importanţa
mediului de afaceri);
- privatizarea economiei;
- restructurarea activităţii economice şi rentabilizarea acesteia;
- dezvoltarea sistemelor fiscale şi bugetare;
- asigurarea unor costuri sociale ale tranziţiei suportabile de către piaţă.
1.5. Aplicaţii practice
Ce înţelegeţi prin:
- macroeconomie
- rolul macroeconomiştilor
- agenţi economici
- circuit economic?
18
B
B
B
II. Creşterea şi dezvoltarea economică
2.1. Delimitări conceptuale
Economiile lumii se află într-o continuă stare de mişcare, în vederea

atingerii obiectivelor lor de dezvoltare şi progres. Această evoluţie a
economiilor este evaluată în principal pe baza creşterii economice. Ca urmare,
creşterea economică arată rezultatele pe care le înregistrează o economie, într-
o anumită perioadă de timp. Creşterea economică poate fi definită totodată ca o
majorare a capacităţii de producţie a unei ţări, identificată prin sporul
produsului naţional real în decursul mai multor ani1. Ea este înţeleasă ca un
proces de sporire a capacităţii unei economii naţionale de a furniza în măsură
crescândă diferite bunuri şi servicii de producţie şi consum2.
Plecând de la afirmaţiile de mai sus, putem asocia în sens larg procesul
creşterii economice cu ansamblul modificărilor (pozitive sau negative) ce au loc
în dimensiunile rezultatelor macroeconomice într-o anumită perioadă de timp
(de obicei un an) şi într-un spaţiu dat (interiorul economiei naţionale). În sens
restrâns, creşterea semnifică sporirea cantitativă a activităţilor şi rezultatelor
acestora, pe ansamblul economiei şi pe diferitele ei subsisteme3.
De cealaltă parte, dezvoltarea economică, studiată în amănunt în
subcapitolul 2.4, reprezintă un proces mult mai larg. Ea este considerată o
creştere economică pe termen lung şi reprezintă practic o trecerea de la o stare
existenţială a macroeconomiei la o situaţie superioară. Dezvoltarea economică
poate fi definită ca fiind ansamblul transformărilor cantitative, structurale şi
calitative ce survin atât în procesele economice cât şi în mecanismele de
funcţionare a economiei şi în modul de gândire al societăţii4. Relaţia între
creşterea economică şi dezvoltarea economică este una ca de la parte la întreg.
Un alt concept înrudit cu cele de creştere şi dezvoltare economică este cel de
progres economic. N. Dobrotă consideră progresul economic un efect în timp al
creşterii şi dezvoltării economice în timp ce I. Băbăiţă, G. Silaşi şi A. Duţă,
afirmă că progresul economic evidenţiază sensul şi specificul dezvoltării din
fiecare etapă, în raport cu etapele anterioare5.
1
Op. cit., F. Cătinianu, 2006, p.
2
V. Duran, „Economie. Teorie şi practică”, Vol. II, Editura Eurostampa, Timişoara, 2008, p. 82.
3
Op. cit. N. Dobrotă, 1997, p. 312
4
Idem, p. 313
5
I. Băbăiţă et al., p. 151
19
O interpretare mult mai complexă a progresului economic este cea dată de F.
Cătinianu, la care subscriem şi noi. Autorul arată că progresul economic este
linia ascendentă, sau sensul ascendent al dezvoltării economice1. Este atât
proces al dezvoltării economice cât şi produs al acesteia. Aceasta înseamnă că
susţine şi creşterea şi dezvoltarea economică din ipostaza de factor al acestora,
dar este şi consecinţă (rezultat) a acţiunii lor prin aceea că se materializează în
sporire a productivităţii şi a produsului naţional. În consecinţă, relaţia dintre
creştere, dezvoltare şi progres economic (tehnnic, social, etc.) este prezentată
astfel:
Figura 2.1.: Creştere, dezvoltare, progres
Dezvoltare
economică
Creştere Progres
economică economic
Creşterea economică aduce progres prin prisma sporirii resurselor

disponibile procesului de inovare şi ameliorare a proceselor economice. Invers,
progresul economic în general şi cel tehnic în particular, reprezintă un factor al
creşterii economice. Atât creşterea cât şi progresul favorizează după cum vom
vedea dezvoltarea economică şi primesc suportul acesteia. Putem afirma că
reprezintă latura cantitativă şi calitativă a acesteia. Un stat dezvoltat asigură
condiţiile unei creşteri economice sustenabile şi mai ales a progresului
economic.
2.2. Creşterea economică: factori, categorii şi modele de creştere
Problema creşterii economice a trezit interesul unui număr important de

specialişti şi reprezintă una dintre cele mai mediatizate teme de interes
economic. Originea teoriilor creşterii economice nu se cunoaşte cu precizie dar
se pare că lucrarea lui F. Quesnay intitulată „Tabloul economic” este o lucrare
de pionierat în domeniu, ce prezintă primul model al conexiunilor din economie.
Aşa cum am văzut, creşterea economică reprezintă un proces complex ce este
influenţat de numeroşi factori.
1
Op. cit., F. Cătinianu, 2006
20
2.2.1. Factorii determinanţi ai creşterii economice
Factorii care influenţează creşterea economică pot fi grupaţi în factori

direcţi precum munca, natura, capitalul şi neofactorii1, precum şi în factori
indirecţi, ce ţin de cererea agregată, rata economiilor şi a investiţiilor,
productivitate, climatul de afaceri internaţional, migraţia forţei de muncă,
proprietatea privată, liberalizarea economică, stabilitatea monetară şi
financiară, etc. Dacă prima categorie de factori arată latura cantitativă a creşterii
influenţând procesul pe termen lung, cei din urmă factori constituie latura sau
dimensiunea calitativă a creşterii, influenţând-o în special pe termen scurt (au
deci efecte temporare asupra creşterii). În ultima perioadă se consideră că
factorii indirecţi joacă un rol important în asigurarea creşterii economice.
Munca reprezintă unul din factorii de producţie care contribuie la creşterea
economică. Majorarea ofertei de muncă contribuie la obţinerea mai multor
bunuri şi servicii ceea ce determină îmbunătăţirea rezultatelor activităţii
economice. Dar sporul de forţă de muncă este la rândul său influenţat de factori
precum sporul natural demografic, migraţia, rata de ocupare sau productivitatea
muncii (factori indirecţi ai creşterii). Se înţelege că o structură demografică în
care predominantă este populaţia tânără arată potenţialul de creştere al
economiei. Important este şi fenomenul migraţionist care completează sau
suplineşte lipsa de creştere a populaţiei. Însă o importanţă deosebită în
asigurarea creşterii economice o au rata de ocupare, care arată potenţialul
productiv al forţei de muncă dar şi productivitatea muncii. De aceea ţările
dezvoltate, care nu se bucură de un spor natural demografic ridicat, controlează
fenomenul migraţionist şi în acelaşi timp suplinesc latura cantitativă a muncii
printr-o productivitate ridicată, ceea ce arată că rezultatele economice raportat la
efortul depus (populaţia ocupată) sunt ridicate.
De reţinut că sporul populaţiei ocupate trebuie să fie devansat de
productivitatea marginală a muncii pentru ca creşterea să fie sustenabilă2.
Contribuţia naturii la creşterea economică poate fi arătată prin abundenţa
resurselor naturale, ale solului şi subsolului. Acţiunea acestora este strict
restrictivă dat fiind caracterul lor limitat, motiv pentru care, pe termen scurt, ele
se manifestă ca o constantă3.
Resursele naturale sunt aşa cum vom vedea un pilon important al
dezvoltării, dar contribuţia lor la creşterea economică este condiţionată de
elemente precum progresul tehnic, posibilitatea de exploatare a resurselor
naturale, etc.
Capitalul contribuie direct la procesul creşterii economice datorită
caracterului său productiv, amplificat de un randament ridicat. El reprezintă o
consecinţă a investiţiilor nete care sunt la rândul lor un efect al economisirii
1
În cadrul neofactorilor întâlnim progresul tehnic, informaţia, inovarea, etc.
2
Înţelegem prin creştere economică sustenabilă un proces de creştere de durată, care nu se
caracterizează prin fluctuaţii ale activităţii economice.
3
F. Cătinianu, 2006
21
(logica teoriei keyneseiste). Legătura dintre stocul de capital şi creşterea
(economică) este evidentă, ele fiind direct proporţionale.
Dimensiunea cantitativă a capitalului (sau a factorului material) se prezintă
sub forma volumului de capital real în exploatare în timp ce dimensiunea
calitativă este sintetizată prin productivitatea capitalului real. Şi în acest caz se
pune accent pe eficienţa marginală a capitalului. La nivelul economiei naţionale,
este tocmai venitul sau produsul suplimentar anual ce se obţine de pe urma
surplusului stocului de capital.
Neofactorii sunt reprezentaţi de factorul informaţional-tehnologic şi
procesul de inovare. Informaţia constituie o resursă economică activă care
îmbracă diferite forme şi este utilizată în mod diferit în cadrul procesului
economic. În prezent reprezintă un determinant de prim rang al creşterii dar
tocmai din cauza diversităţii formelor pe care le îmbracă este cu greu
încorporată în modelele macroeconomice de creştere.
Procesul de inovare arată potenţialul de a introduce progres şi eficienţă în
actul economic. Când tehnica se îmbunătăţeşte, tehnologiile se perfecţionează
iar combinarea factorilor tradiţionali de producţie este optimă, cu acelaşi
consum de factori de producţie clasici1 se obţine o producţie mai mare (sau
aceeaşi producţie se obţine cu factori mai puţini). Aceasta arată că progresul
tehnic, rezultat al procesului de inovare, asigură o mai înaltă valorificare a
resurselor materiale şi umane date şi, în acelaşi timp, el este însuşi un factor de
economică susţinută.
Progresul economic indus prin inovare determină efecte multiple2:
- contribuie la ameliorarea randamentului sistemelor de producţie;
- contribuie la obţinerea economiilor de scară prin reducerea costurilor medii
de producţie;
- limitează costurile ecologice şi sociale ale creşterii economice;
- determină restructurarea pe sectoare şi ramuri a economiilor naţionale.
Potenţialul de inovare este condiţionat de importanţa acordată activităţii de
cercetare. Ponderea cheltuielilor de cercetare-dezvoltare în Produsul Intern Brut
(PIB) este mult mai ridicată în cazul ţărilor dezvoltate.
2.2.2. Tipuri de creştere
Plecând de la cele enunţate mai sus şi de la latura cantitativă şi cantitativă a

factorilor dezvoltării economice pot fi identificate două tipuri de creştere
economică: extensivă şi intensivă. Aceste tipuri de creştere arată modul în care
se combină factorii de producţie3.
Tipul extensiv de creştere economică se caracterizează printr-o contribuţie
preponderentă a laturilor cantitative a factorilor (direcţi) la creşterea economică.
1
Munca, natura şi capitalul sunt consideraţi factori clasici de producţie, iar munca şi natura,
excluzând capitalul, sunt numiţi factori de producţie primari.
2
I. Băbăiţă et al., 1999,, pp. 158-159; N. Dobrotă, 1997, p. 153.
3
N. Dobrotă, 1997, p. 153.
22
Acest tip de creştere caracterizează acele ţări care nu au putut sau nu pot să-şi
valorifice la un nivel superior potenţialul lor economic.
Tipul intensiv de creştere economică se defineşte prin faptul că cea mai
mare parte a sporului de rezultate macroeconomice se datorează laturilor
calitative ale factorilor de creştere. Acest tip de creştere este specific ţărilor
avansate, ce au capacitatea de a genera şi absorbi progresul tehnologic.
Caracteristic lor este faptul folosesc resurse puţine şi au rezultate mari (le
valorifică superior).
Însă cele două tipuri de creştere prezentate nu sunt total separate. De obicei
în fazele de început ale procesului de dezvoltare economică a statelor predomină
tipul de creştere extensivă, urmând ca factorii calitativi, ce caracterizează tipul
intensiv de creştere, să câştige progresiv în importanţă.
Există deci şi un al treilea tip de creştere economică – cel intermediar. El se
află la graniţa celorlalte şi presupune contribuţii aproximativ egale ale celor
două categorii de laturi ale factorilor determinanţi ai creşterii.
Beneficiile asociate creşterii economice sunt importante. Ele sunt asociate în
primul rând cu creşterea nivelului bunăstării şi cu dezvoltarea economică.
Totodată creşterea economică generează noi locuri de muncă contribuind la
reducerea sărăciei. Aşa cum am precizat anterior, creşterea este asociată cu
sporirea capitalului investiţional, ceea ce contribuie la progresul tehnic, suport al
creşterii viitoare.
Însă ritmurile galopante de creştere pot avea repercusiuni negative. În primul
rând acest proces poate deveni nesustenabil fiind generat nu de creşterea
productivităţii şi de progres tehnic ci de creşterea gradului de îndatorare şi de
fenomene speculative, condiţii în care corecţiile sub forma crizelor economice
cât şi presiunile inflaţioniste devin importante. În al doilea rând se consideră că
beneficiile asociate creşterii nu sunt distribuite în mod echitabil tuturor
participanţilor la obţinerea sa. Apoi creşterea susţinută este asociată cu
reducerea pe măsură a volumului resurselor disponibile şi cu externalităţi
negative de genul dezastrelor ecologice.
Beneficiile asociate creşterii economice au determinat cercetătorii să
construiască modele de creştere care să explice acest fenomen.
2.2.3. Modele de creştere economică
Modelele de creştere economică reprezintă o construcţie logico-matematică

corespunzătoare structurii logice a teoriei creşterii economice, care evidenţiază
ansamblul de factori care concură la creşterea producţiei naţionale pe
ansamblu sau pe locuitor. Pentru o prezentare detaliată a acestor modele a se
vedea E.C. Enache (2009).
Câteva dintre aceste modele sunt:
- Modelul Kalecki: asociază ritmul de creştere a venitului naţional cu rata
investiţiilor;
23
- Modelul Harrod: rata garantată (decizii individuale agregate), rata naturală
(fundamente economice), rata de facto (înregistrată);
- Modelul Solow: rolul progresului tehnic.
2.3. Măsurarea rezultatelor activităţii economice. Indicatori ai

creşterii economice
Rezultatele macroeconomice reprezintă ieşirile asociate activităţii agenţilor

economici agregaţi. Activitatea agenţilor economici agregaţi se apreciază tot
astfel cum se apreciază şi rezultatele activităţilor la nivelul unităţilor economice
iar măsurarea sa are loc de către instituţii specializate. Este folosit un sistem de
indicatori sintetici (indicatori macroeconomici), iar ca metodă principală se
utilizează sistemul conturilor naţionale (SCN).
Pe baza informaţiilor oferite, măsurarea economică a rezultatelor
macroeconomice se face folosind indicatorii:
- produsul intern brut (PIB);
- produsul intern net (PIN);
- produsul naţional brut (PNB);
- produsul naţional net (PNN);
- venitul naţional (VN);
- produsul global brut (PGB).
Cel mai important indicator, reprezentând indicatorul de referinţă pentru
măsurarea rezultatelor economice, este PIB-ul, care aşa cum vom vedea, stă la
baza estimării creşterii economice.
A. Produsul intern brut (PIB), exprimă mărimea valorii adăugate brute a
bunurilor economice ajunse în ultimul stadiu al circuitului economic, care au
fost produse în interiorul ţării de către agenţii economici autohtoni şi străini,
într-o anumită perioadă de calcul, obişnuit, de un an. Poate fi definit de
asemenea ca valoarea tuturor bunurilor şi serviciilor finale, de piaţă, realizate cu
ajutorul factorilor de producţie din interiorul unei ţări, într-o perioadă de timp
determinată. PIB poate fi exprimat în preţurile factorilor de producţie sau în
preţurile pieţei
Există trei metode principale de determinare a PIB-ului:
a) Metoda producţiei
În acest caz, PIB poate fi definit ca mărimea valorii adăugate brute agregate
a bunurilor economice ajunse în ultimul stadiu al circuitului economic, care au
fost produse de agenţii economici autohtoni şi străini. Valoarea adăugată
reprezintă contribuţia întreprinderii la producţia naţională. Cantitativ este
diferenţa dintre preţul produsului finit şi consumurile intermediare.
PIB = Σ VAb
iar
24
VAb = p*Q-Ci
unde: VAb este valoarea adăugată brută; p-Q, reprezintă valoarea producţiei; Ci
sunt costurile cu materii prime (consumurile intermediare), adică consumul de
factori materiali într-un proces de producţie, în vederea creării de bunuri şi
servicii. Dacă din VAb se deduce valoarea amortizării capitalului fix (A) se
ajunge la valoarea adăugată netă.
VAn = VAb – A
b) Metoda veniturilor
Constă în însumarea veniturilor ce reprezintă remunerarea factorilor de
producţie (salarii, rente, dobânzi, profituri, ş.a.) cu alocările pentru consumul de
capital fix. Nu sunt incluse şi venituri care rezultă din transferuri (pensii, alocaţii
ajutoare).
Mărimea obţinută prin însumarea veniturilor care remunearează factorii de
producţie (Vf) cu consumul de capital fix sau amortizarea (A) reprezintă PIBpf
(exprimat în costul factorilor). Pentru a ajunge la PIBpp (exprimat în preţurile
pieţei), trebuie adunate impozitele indirecte şi scăzute subvenţiile de exploatare.
PIBpf = Vf + A
PIBpp = Vf + A + Iind - Sexp
c) Metoda cheltuielilor
Este cea mai des utilizată metodă şi presupune agregarea cheltuielilor pentru
achiziţionarea bunurilor care alcătuiesc producţia finală. PIB însumează
cheltuielile pentru: consumul final privat şi public (CF), formarea brută a
capitalului fix (FBCF) şi variaţia stocurilor (VS) la care se adaugă exportul net
de bunuri (EN), ca diferenţă între exporturi (EX) şi importuri (IM).
PIBpp = CF + FBCF + VS + (EX – IM)
Se observă că indicatorul macroeconomic PIB evaluează activitatea

agenţilor economici naţionali şi străini numai de pe teritoriul ţării, nu şi a celei
desfăşurate peste graniţă. Din acest motiv, produsul total este intern.
Indicatori derivaţi ai PIB:
- PIB nominal - măsoară valoarea bunurilor finale în preţurile curente ale
perioadei de calcul
- PIB real - reflectă modificarea producţiei fizice în economie, prin
exprimarea tuturor bunurilor finale produse în preţurile unui an de referinţă,
numite preţuri constante.
25
- Deflatorul PIB – este raportul dintre PIB nominal şi PIB real (pentru
acelaşi an). El reprezintă o alternativă pentru indicele preţurilor de consum
(IPC), utilizat în estimarea inflaţiei.
Deflator PIB = PIB nominal / PIB real
Aşa cum am precizat, creşterea economică se măsoară prin evoluţia PIB real
(variaţia relativă - %). Acest indicator arată rata de creştere economică:
∆PIB ( PIBt1 − PIBt 0 )

∆PIB (%) = *100 = *100
PIBt 0 PIBt 0
Poate fi determinat de asemenea volumul viitor al PIB-ului real, cu ajutorul

formulei:
PIB tn = (1 + g) n * (PIB t0 )
unde: PIBtn reprezintă volumul PIB real după n ani, în condiţiile în care PIBt0
este volumul PIB în perioada de referinţă iar g este rata de creştere economică
pentru cei n ani (se consideră constantă sau medie).
Pentru a estima în câţi ani PIB îşi va dubla volumul, poate fi aplicată „regula
lui 72”. Această regulă este utilizată de obicei pentru estimarea timpului în care
investiţiile îşi dublează volumul, dar poate fi utilizată şi în cazul PIB. Astfel:
n = 72/g
unde: n este numărul de ani în care PIB-ul îşi dublează volumul, iar g este rata
anuală de creştere economică.
Pentru estimarea evoluţiei PIB dar şi pentru a vedea dacă factorii de

producţie au fost folosiţi la capacitatea maximă, se utilizează noţiunile de PIB
potenţial (estimat cu ajutorul filtrului Hodrick-Prescott sau pe baza
productivităţii totale a factorilor – TFP1) şi de gap-ul PIB-lui (ecartul PIB-ului
întregistrat vis-a-vis de PIB-ul potenţial).
B. Produsul intern net (PIN), reprezintă mărimea valorii adăugate nete a

bunurilor şi serviciilor destinate consumului final, care au fost produse în ţară de
către agenţii economici autohtoni şi străini, în perioada de calcul determinată.
PIN se determină prin scăderea din PIBpp a amortizării.
1
Total Factor Productivity.
26
PINpp = ΣVAn = PIBpp - A
C. Produsul naţional brut (PNB), reflectă rezultatele agenţilor economici

autohtoni care funcţionează în interiorul ţării sau în afara acesteia, obţinute în
perioada de calcul dată. Cantitativ este dat de mărimea PIB, la preţurile pieţei,
corectat cu soldul valorilor adăugate brute a agenţilor economici naţionali din
străinătate şi cea obţinută de agenţii economici străini din interiorul ţării,
exprimat tot în preţurile pieţei. Acest sold poate fi pozitiv sau negativ în funcţie
de ordinea de mărime în care s-au obţinut rezultatele. Astfel PNB este mai pare
decât PIB-ul când agenţii economici autohtoni aduc mai multă valoare adăugată
din exterior (soldul este pozitiv) şi mai mic, dacă agenţii economici străini obţin
în interior, comparativ, o valoare adăugată mai mare (soldul este negativ).
PNBpp = PIBpp ± SVAb
PNB-ul reflectă, prin urmare, activitatea agenţilor economici naţionali

desfăşurată atât în interiorul ţării cât şi în afara ei şi ajustată cu producţia
obţinută de firme deţinute de rezidenţi din străinătate.
Şi în cazul PNB, se face distincţie între PNB nominal şi PNB real. În prima
situaţie, calculul se face în preţuri curente (ale perioadei), iar în cel de al doilea
caz, calculul indicatorului se face în preţuri constante (ale unui an dat,
considerate neschimbate). Raportul dintre PNB nominal şi PNB real este numit
deflatorul PNB, puţin utilizat în practică.
D. Produsul naţional net (PNN), reprezintă mărimea valorii adăugate nete a

bunurilor şi serviciilor finale obţinute de agenţii economici naţionali în interiorul
ţării şi în exterior. Mărimea sa este dată de diferenţa dintre PNB şi deprecierea
capitalului fix (A), adică:
PNNpp = PNBpp - A
E. Venitul naţional (VN) exprimă valoarea totală a tuturor veniturilor (sau

preţurilor) realizate de factorii de producţie pe parcursul unui an. Indicatorul
este un alt mod de calcul al valorii producţiei totale, adică prin însumarea
veniturilor factorilor (salarii, rente, dobânzi, profituri), indiferent dacă rezultatul
sunt bunuri economice finale ori intermediare.
Dacă venitul naţional se exprimă în preţul pieţei este similar PNN:
VNpp = PNBpp - A
În cazul în care se exprimă în preţul factorilor (sunt excluse influenţele

taxelor indirecte din preţurile pieţei), venitul naţional reprezintă PNB, şi el
exprimat în aceleaşi preţuri ale factorilor, fiind denumit venit naţional brut.
27
VNpf = VNpp - Iind
F. Produsul global brut (PGB), reflectă valoarea totală a bunurilor

materiale şi a serviciilor, cu caracter marfar şi nemarfar, obţinute într-o perioadă
de timp, de regulă un an, în cadrul subsistemelor economiei naţionale.
Indicatorul cuprinde înregistrări repetate ceea ce duce la încărcarea valorii
totale, la denaturarea ei prin supraestimare. Cantitativ, PGB este egal cu:
PGB = PIB + Ci
Sau
n n n
PGB = ∑ PGi = ∑ PFi + ∑ Ci
i =1 i =1 i =1
unde: PGi este produsul global realizat de fiecare sector de activitate, PFi
reprezintă produsul final realizat în fiecare sector de activitate, Ci este consumul
intermediar din fiecare sector de activitate iar i este numărul sectoarelor
economice.
2.4. Dezvoltarea economică
Economiile naţionale nu reprezintă sisteme statice, ci entităţi vii, în continuă

mişcare, care se modifică în timp sub acţiunea forţelor care provin atât din
mediul intern, cât şi din cel extern. Această stare de fapt a economiei se
defineşte prin ceea ce numim dinamică. Ea reprezintă mişcarea continuă,
evoluţia economiei, transformarea sa în timp. Una din dimensiunile care
caracterizează desfăşurarea vieţii economice este dezvoltarea economică, care
reprezintă o stare a economiei ca întreg. Această stare diferă de creşterea
economică sau de progresul economic, dar împreună cu acestea reflectă
dinamica economiei în ansamblu. Dinamica economiei ilustreză evoluţia în timp
a acesteia, reliefând faptul că perioadele de creştere, dezvoltare şi progres
alternează cu cele de decădere.
Aşa cum vom vedea în continuare, conceptul de dezvoltare economică este
un concept multidimensional.
2.4.1. Pilonii dezvoltării
Dezvoltarea economică implică în sine creşterea economică, creşterea

rezultatelor macroeconomice pe termen lung, conducând la transformarea
ireversibilă a configuraţiei economiei. În acest context, toţi factorii care conduc
28
la creşterea economică (resursele umane, resursele naturale, formarea
capitalului, progresul tehnic şi inovaţia) reprezintă piloni ai dezvoltării
economice.
Spre deosebire de creşterea economică care pune accent pe latura cantitativă
a dezvoltării economice (producţia de bunuri şi servicii), dezvoltarea economică
surprinde simultan aspecte cantitative, calitative şi structurale ale evoluţiei
economice, corelate cu transformarea pe care schimbările economice o
generează asupra modului şi nivelului de trai şi comportament al oamenilor, cât
şi asupra raportului faţă de mediul înconjurător.
În cadrul dinamicii economice, o creştere a producţiei totale sau pe cap de
locuitor care este însoţită de schimbări structurale majore şi ireversibile ale
economiei, ale modului de trai şi ale calităţii vieţii populaţiei se transformă în
proces de dezvoltare economică. Dezvoltarea economică înseamnă în esenţă
procesul de trecere a economiei de la o formă anume a evoluţiei sale la o alta,
calitativ superioară, caracterizată prin noile raporturi tehnico-economice şi
economico-sociale ce apar în procesul de creştere.
2.4.2. Indicatori ai dezvoltării economice
Dezvoltarea economică acoperă două dimensiuni: una cantitativă – creşterea

economică şi una calitativă – schimbarea structurilor economiei naţionale care
este indusă de creşterea economică. Dezvoltarea economică duce la o economie
avansată care produce mult şi de calitate, generând bogăţie şi bunăstare. Datorită
caracterului său multidimensional şi celor două dimensiuni care o compun, este
nevoie de un set de indicatori pentru a obţine o evaluare mai relevantă a
dezvoltării economice. Astfel, cei mai folosiţi indicatori de apreciere a
dezvoltării economice sunt:
- rata medie anuală de creştere a PIB-ului pe cap de locuitor;
- nivelul PIB-ului per capita;
- rata medie anuală de creştere demografică;
- rata investiţiilor;
- raportul dintre capital şi muncă;
- ponderea sectorului serviciilor în PIB;
- infrastructură şi servicii sociale;
- resursele de hrană;
- serviciul datoriei externe.
Nivelul şi calitatea acestor indicatori sunt diferite pe ţări, chiar şi pentru

aceeaşi ţară în perioade de timp diferite, fiind influenţate de răspândirea inegală
a resurselor economice între state, de capacitatea diferită de valorificare a
potenţialului economic, de condiţionalităţile istorice, politice, tradiţionale, etc.
Ţările dezvoltate economic sunt acele ţări care realizează indicatori de nivel
şi de calitate mai înalte. La polul opus se regăsesc ţările a căror dezvoltare
economică este slabă, iar tările cu dezvoltare economică medie se situează între
29
aceste două categorii. Această împărţire a ţărilor are la bază criteriul gradului de
dezvoltare economică, care reflectă decalajele economice existente între statele
lumii.
Conform acestui criteriu referitor la nivelul de dezvoltare, este considerată
ţară dezvoltată acea ţară care are un PIB pe locuitor relativ mare (peste 12.000
$), o structura economică avansată (serviciile depăşind 50% din PIB) şi care se
caracterizează printr-un standard de viaţă înalt. Aceste ţări prezintă o creştere
economică înaltă în raport cu creşterea populaţie (raportul variind de la 3/1 la
8/1), o putere de cumpărare ridicată şi o datorie externă de maxim 60% din PIB.
Din contră, o ţară slab dezvoltată (sau subdezvoltată) are un PIB per capita
redus (sub 1000 $), un nivel de trai scăzut, o rată de creştere demografică
ridicată, superioară ratei de creştere economică care este relativ mică, investiţii
reduse şi infrastructură deficitară. Ţările mediu dezvoltate prezintă trăsături
caracteristice ambelor categorii de ţări menţionate anterior, care se manifestă
însă în proporţii diferite.
2.4.3. Căile dezvoltării economice
Dezvoltarea economică poate fi obţinută prin:

- sporirea capitalul (investiţii) concomitent cu creşterea eficienţei sale (în
acest scop va trebui motivat capitalul naţional prin acumularea economiilor şi
transformarea lor în investiţii);
- perfecţionarea managementului organizaţional (deciziilor managerilor au la
bază un mare volum de informaţii de variate tipuri iar pentru a fi viabile trebuie
să fie prompte);
- reducerea disparităţilor economice (vezi cazul UE);
- promovarea pluralităţii formelor de proprietate viabile, şi liberalizarea
pieţelor (gestiune eficientă, competiţie);
- încurajarea activităţilor autohtone, selectiv, pentru folosirea capacităţilor
de producţie interne (mobilizarea întregului potenţial economic pe acele
activităţi pentru care ţara respectivă dispune de priorităţi şi avantaje relative);
- încurajarea exporturilor.
2.4.4. Dezvoltarea economică durabilă
Dezvoltarea durabilă economico-socială este o modalitate dinamică

structurală ascendentă a economiei care să susţină progresul uman nu numai la
nivel naţional şi pentru câţiva ani, ci pentru întreaga planetă şi pentru o lungă
durată de timp.
Principii la nivel internaţional:
- principiul asigurării egalităţii şanselor generaţiilor viitoare;
- principiul politicii inegalităţii economico-sociale;
- principiul diversităţii vieţii biologice şi spiritual culturale;
- principiul suveranităţii populaţiei;
30
- principiul responsabilităţii reciproce.
Dezvoltarea economică durabilă este caracterizată de următoarele elemente:
- compatibilitatea permanentă a mediului creat de om cu mediul natural;
- egalitatea şanselor generaţiilor care coexistă şi se succed;
- interpretarea prezentului prin prisma viitoarului;
- accentul pe ecologie şi geoeconomie atunci când se analizează problema
bunăstării generale;
- gestionarea unor elemente precum controlul poluării, al încălzirii globale, a
sistemului educaţional şi a sistemului de indicatori specifici după care se
apreciază calitatea dezvoltării şi vieţii oamenilor.
A. Ce înţelegeţi prin:
- creştere economică
- dezvoltare economică
- produsul intern brut?
B. Probleme:
1. Presupunem că bunul final este pâinea produsă şi vândută consumatorilor pe

baza activităţii succesive a următorilor agenţi:
Stadii de producţie Incasari totale (RON) VAb (RON)

Ferma care cultiva grau 1.000.000 1.000.000 (1.000.000 –
0)
Moara care vinde faina 1.800.000 800.000 (1.800.000 –
1.000.000)
Brutaria care vinde paine 3.000.000 1.200.000 (3.000.000 –
1.800.000)
Produsul global 5.800.000 -
Consumul intermediar - 2.800.000
Valoarea adăugată - 3.000.000
cumulativ (PIB)
Rezultă că PIB = PGB + Cmp
31
2. PIBpp = CF + FBCF + VS + (EX – IM)
Exemplu :
Indicatori Mld. RON (preţuri curente, ale
perioadei)
CF 213.772,8
FBCF 55.074,2
VS - 501,3
EN -17.865,5
PIBpp 250.480,2
3. Să se determine PNBpp ştiind că :
Vf = 1000
A = 100
Ind = 200
Sexp = 10
SVAb = -50
PNBpp = PIBpp + SVAb
PIBpp = Vf + A + Iind + Sexp = 1310
PNBpp = 1310 – 50 = 1260
4. Se dau următoarele date :

Consum final public = 1000
Consum final privat = 10000
Cheltuieli de investiţii (FBKF) =3000
Variaţia stocurilor = 100
Exporturi = 2500
Importuri = 3000
PIBpp= ?
PIBpp = CF + FBCF + VS + (EX – IM)
= (1000+10000) + 3000 + 100 + (2500-3000)

= 13600
32
5. Exemplu : Evoluţia PIB nominal, PIB real şi a deflatorului în România, în
1990-1997
Indicatori 1990 1991 1995 1997
PIB nominal
- mld. ROL 857,9 2203 ,9 72135,5 250480,2
- dinamică 100 256,9 8408,4 29196,8
(%)
PIB real
- mld. ROL 857,9 747,2 770,4 762,9
- dinamică 100 87,1 89,8 88,9
(%)
Deflatorul PIB 100 294,9 9363,4 32832,8
IPC (%) 100 270,2 9353,4 33076,9
*) In prezent se lucreaza în preţurile constante ale anului 2000. In tabelul de mai
sus se lucreaza cu preţuri constante ale anului 1990.
2007 : PIB real (762,9 ) = PIB nominal (250480,2) : Deflator (32832,8)
6. Poate fi determinată de asemenea volumul viitor al PIB-ului real, cu ajutorul

formulei:
PIBtn = (1+g)n *(PIBt0)
unde: PIBtn reprezintă volumul PIB real după n ani, în condiţiile în care PIBt0
este volumul PIB în perioada de referinţă iar g este rata de creştere economică
pentru cei n ani (se consideră constantă sau medie).
7. Pentru a estima în câţi ani PIB îşi va dubla volumul, poate fi aplicată „regula
lui 72”. Această regulă este utilizată de obicei pentru estimarea timpului în care
investiţiile îşi dublează volumul, dar poate fi utilizată şi în cazul PIB. Astfel:
n = (72/g)
unde: n este numărul de ani în care PIB-ul îşi dublează volumul, iar g este rata
anuală de creştere economică.
33
34
R
R
R
III. Venitul, consumul, economiile şi investiţiile
3.1. Concepte şi corelaţii

3.1.1. Venitul
Venitul naţional sau produsul naţional (Y) este egal cu utilizările pe care le
capătă, constând din consumul final (C) şi investiţii (I).
Y=C+I
3.1.2. Consumul
Consumul reprezintă partea din venit cheltuită pentru cumpărarea de bunuri

şi servicii destinate satisfacerii directe a nevoilor generale ale societăţii.
Raportul procentual dintre consum şi venit poartă numele de înclinaţie spre
consum. Aceasta se prezintă sub două forme:
- înclinaţia medie spre consum (c), care arată câte unităţi de consum se pot
satisface cu o unitate de venit:
C
c=
Y
- înclinaţia marginală spre consum (c’), care arată efectul modificării cu o
unitate a venitului, asupra consumului
∆C
c' =
∆Y
0<c’<1.
3.1.3. Economiile
Economiile reprezintă surplusul de venit (Y) peste cheltuielile de consum

sau reprezintă partea din venitul disponibil care este economisită.
S = Y – C şi Y = S + C
Ele se află într-un raport funcţional cu venitul: la o anumită modificare a lui
Y are loc o modificare a lui S, fie liniară şi constantă, fie curbilinie şi
crescătoare când venitul creşte.
Relaţia dintre venit şi economii arată la rândul său două lucruri:
35
- care este raportul dintre economii şi venit – înclinaţia medie dpre economii
(s);
S
s=
Y
- cu cât sporesc economiile la o creştere cu o unitate a sporului de venituri –
înclinaţia marginală spre economii (s’).
∆S
s' =
∆Y
Din relaţia de calcul a înclinaţiei marginale spre economii (s’) şi a
înclinaţiei marginale spre consum (c’), rezultă:
∆S ∆C
+ = 1 şi
∆Y ∆Y
s’ + c’=1.
3.1.4. Investiţiile
În economia de piaţă economiile se transformă în investiţii. Există o serie de

factori care determină acest lucru precum dorinţa de organizare raţională a
cheltuielilor în timp, dorinţa de îmbogăţire, preferinţa pentru lichiditate, etc. Ca
urmare, economiile se transformă în investiţii:
S=I
Nu întotdeauna însă economiile se transformă integral în investiţii căci o
parte se tezaurizează (T). În acest caz:
I=S-T
şi reprezintă ceea ce se numeşte investiţie netă. Poate fi şi investiţie brută,
care include şi amortizarea capitalului fix.
În cazul că nu se tezaurizează nimic din economii, atunci: S = I, dar în
situaţie diferită poate fi: S < I după cum este posibilă şi situaţia de S > I când
acumulări anterioare sunt transformate în bunuri de capital.
Există diverşi factori care influenţează decizia de a investi. Un factor
determinant al investiţiei este nivelul profitului. Se apreciază că legătura ar fi
direct proporţională. Nivelul ridicat al profitului ar justifica utilizarea fondurilor
pentru investiţii. Investiţia agregată depinde şi de modificările cererii agregate.
De aceiaşi manieră, influenţează şi politica statului în domeniul investiţiilor şi
starea generală a economiei.
La baza deciziei de a investi stă însă calculul unor indicatori de eficienţă
economică precum:
- Rata rentabilităţii investiţiei:
S n = S0 (1 + i) n
unde: S0 – suma de bani investită iniţial; Sn – suma de bani după „n” ani de viaţă
a investiţiei; i – rata de actualizare (rata dobânzii).
36
- Randamentul intern al investiţiei, reprezintă rata de actualizare care
permite egalarea valorilor actuale ale cheltuielilor de investiţii cu câştigurile
nete cumulate (se foloseşte tehnica VAN – valoarea actualizată netă)
VAN = I/(1 + i) n
unde: I – volumul investiţiilor.
- Perioada de rambursare a investiţiei (termenul de recuperare), se determină

prin raportarea volumului investiţiilor la profitul anual (Pa).
Tr = I / Pa
unde: Tr – termenul de recuperare.
3.2. Principiul multiplicatorului şi acceleratorului
După ce a fost efectuată, investiţia determină modificări în nivelul producţiei

(ofertei), veniturilor şi consumului. Astfel, sporirea investiţiilor are ca efect
creşterea venitului, care, la rândul ei, duce la creşterea consumului. Aceasta din
urmă generează o creştere a venitului într-o măsură superioară celei anterioare,
care, mai departe, va determina creşterea consumului; efectele investiţiilor se
propagă în valuri, se repetă şi se multiplică.
Influenţa investiţiilor asupra venitului se măsoară cu ajutorul
multiplicatorului (k). Multiplicatorul investiţiilor reflectă de câte ori sporul de
câte ori sporul de investiţii (∆I) se cuprinde în sporul de venit (∆Y).
∆Y
k=
∆I
Multiplicatorul arată practic că venitul creşte cu o mărime de „k” ori mai
mare decât sporul investiţiilor.
Ştiind că:
∆Y = ∆I + ∆C
Obţinem:
∆Y
k=
∆Y − ∆C
Împărţinând fracţia de mai sus cu ∆Y, rezultă:
1
k= şi
∆C
1−
∆Y
1 1
k= =
1 − c' s'
Nu numai influenţa investiţiilor asupra venitului interesează
macroeconomiştii ci şi influenţa consumului (dar şi a venitului) asupra
investiţiilor. Aceasta din urmă este pusă în evidenţă prin acceleratorul
37
investiţiilor (a). El exprimă raportul dintre creşterea investiţiilor şi creşterea
cererii de bunuri de consum, adică:
∆I
a=
∆C
Dacă principiul acceleratorului se aplică şi la determinarea nivelului
investiţiilor nete în funcţie de modificările venitului, relaţie funcţională este:
It
a=
Yt − Yt −1
A. Ce înţelegeţi prin:
- venit
- consum şi investiţii
- economii
- principiul multiplicatorului?
B. Probleme
1. In anul „n” venitul naţional creat de agenţii economici este de 10000 u.m,
care reprezintă o creştere cu 30% faţă de anul „n+1”. Înclinaţia marginală spre
consum (c’) a perioadei respective este de 0,8 iar multiplicatorul investiţiilor ce
se vor înfăptui pe seama economiile înregistrate este de 4. Se cere:
a) sporul consmului (∆C)
b) înclinaţia marginală spre economii (s’) şi sporul economiilor (∆S)
c) sporul venitului naţional în perioda ce urmează (∆Y1)
2. Intr-o economie în care sunt investite suplimentar 50 milioane u.m., înclinaţia

marginală spre consum (c’) a perioadei respective a fost de 0,8 iar
multiplicatorul investiţiilor ce s-au făcut (k) este 4. Se cere:
a) venitul suplimentar realizat în anul în care s-a făcut investiţia (∆Y);
b) valoarea consumului suplimentar (∆C).
4. In anul „n” sporul absolut al investiţiilor într-o economie este de 20 milioane
u.m, ceea ce generează un venit suplimentar de 40 milioane. Să se calculeze:
a) înclinaţia marginală spre consum a perioadei respective;
b) înclinaţia marginală spre economii;
c) multiplicatorul investiţiilor.
3. Firma „X” realizează în anul „n” un venit suplimentar de 10 milioane u.m. în

condiţiile în care a suplimentat investiţiile cu 3 milioane u.m. Să se determine:
a) multiplicatorul investiţiilor
b) înclinaţia marginală spre consum
c) înclinaţia marginală spre economii.
38
4. La finele anului „n”, venitul naţional a fost de 3 miliarde u.m., reprezentând o
creştere de 30% faţă de „n-1”. Sporul de venit naţional este aferent unui spor al
consmului astfel încât înclinaţia marginală spre consum este de 0,6. Pentru anul
„t+1” se consideră că multiplicatorul investiţiilor ce se fac pe baza economiilor
din anul „n” va fi de 4. Sporul venitului naţional care se estimează că se va
realiza, va fi împărţit conform unei înclinaţii marginale spre economii de 0,3. Se
cere:
a) mărimea venitului naţional în anul „n-1”;
b) sporul venitului naţional, al consumului şi al economiilor în anul „n”;
c) sporul venitului naţional în anul „n+1” şi nivelul său;
d) sporul economiilor şi cel al consumului în anul „t+1”.
39
40
R
R
R
IV. Fluctuaţiile activităţii economice
Ciclul economic este perioada cuprinsă între alternanţa succesivă a fazelor

de creştere a activităţii economice (expansiune sau boom) şi de diminuare a sa
(contracţie, sau recesiune). El reprezintă un rezultat al fluctuaţiilor activităţii
economice vis-a-vis de tendinţa de creştere a economiei pe termen lung.
4.1. Cauzele fluctuaţiilor activităţii economice
Dinamica economică nu este liniară, uniformă, ci fluctuantă, generând

modificări în produsul real, care sunt invers proporţionale cu rata ocupării forţei
de muncă.
Fluctuaţiile activităţii economice sunt variaţii alternative ale produsului
acesteia (măsurate prin evoluţia PIB real) în raport cu nivelul trecut şi pot fi
aleatoare (accidentale), sezoniere şi ciclice.
Fluctuaţiile accidentale sunt întâmplătoare, fiind cauzate de factori aleatori
şi evenimente neaşteptate: cataclisme naturale, evenimente sociale şi politice
decizii neaşteptate ale unor agenţi economici, alte evenimente sociale care
imprimă economiei o evoluţie oscilantă. Astfel de variaţii sunt limitate ca
întindere, cuprind subramuri sau ramuri economice şi, obişnuit, sunt defazate în
cursul perioadei (în vreme ce unele ramuri pot fi în faza de avânt, altele sunt în
stare de criză)1.
Fluctuaţiile sezoniere au loc în activitatea economică în decursul unei
perioade scurte, de regulă un an. Acestea sunt determinate de diverse cauze
economice, sociale şi culturale precum: variaţia anotimpurilor, obiceiuri şi
tradiţii, etc. Astfel, activitatea economică din sectorul agricol sau cel al
construcţiilor este afectată de astfel de fluctuaţii.
Fluctuaţiile ciclice sunt variaţii ale evoluţiei economiei ce se repetă cu
regularitate şi periodicitate, fără a putea fi încadrate însă în termene riguroase.
Aceste fluctuaţii cuprind întreaga economie, sunt fluctuaţii agregate şi sunt
determinate de factorii de influenţă ai funcţionării activităţii economice.
Studiul fluctuaţiilor ciclice a activităţii economice a dat naştere a numeroase
teorii cu privire la cauzele care fac ca activitatea economică să varieze. Având în
vedere că forma unui ciclu economic este neregulată, şi că nu există două cicluri
economice identice, evident părerile economiştilor cu privire la ciclicitatea
economiei sunt diferite. Însă oricare ar fi argumentele lor, trebuie menţionat că
1
F. Cătinianu, 2006, p. 74.
41
există şi similitudini în ceea ce priveşte ciclurile economice. Astfel, în faza
descendentă a ciclurilor economice puterea de cumpărare scade, la fel şi
producţia, rata de ocupare şi profiturile firmelor. Astfel, teoriile cu privire la
ciclul economic sunt în legătură directă cu cele aferente crizelor economice şi
financiare.
Pentru o lungă perioadă de timp apariţia unor dereglări de mici dimensiuni şi
de scurtă durată în funcţionarea economiei erau privite mai degrabă ca
accidentale, aparţinând comportamentului agenţilor economici, şi ele se reglau
de la sine, prin mecanismele pieţei. Această teorie avea la bază concepţia lui J.B.
Say (cunoscuta lege sau teorie a debuşeelor sau a pieţelor), conform căreia orice
produs îşi creează automat propria piaţă.
Dar începând cu secolul al XIX-lea s-au înregistrat fenomene de criză tot
mai frecvent şi de mare durată cu consecinţe tot mai grave pentru starea
economiei. Astfel au apărut teoriile exogene, care leagă fluctuaţiile ciclice de
factori de mişcăre sau evenimente exterioare, asociate mediului ambiant. Astfel,
după W.S. Jevons, crizele economice au origini astrale, autorul elaborând aşa-
numita „teorie a petelor solare", iar J.S. Mill găseşte la rândul său o motivare de
ordin psihologic, constând în alternanţa stărilor de optimism şi de pesimism a
agenţilor economici.
Dar, după Marea Criză din 1929-1933, a devenit evident că originea
fluctuaţiilor activităţii economice nu poate fi numai în afara sistemului. Astfel s-
au dezvoltat teoriile endogene, care reliefează mecanismele din interiorul
sistemului ce conduc la evoluţia sa ciclică. În acest cadru se înscriu:
- teoria ciclului reinvestiţional (G. Haberler), conform căreia mişcarea
ciclică are la bază înlocuirea echipamentelor de producţie, care este mai amplă
în anumite perioade comparativ cu altele;
- teoria subconsumului (Th. Malthus şi S. Sismondi), conform căreia
subconsumul este principalul factor ce produce rupturi pe traiectoria creşterii
economice. Dacă consumul este insuficient raportat la producţie, trebuie
întreprinse măsuri pentru a creşte gradul de ocupare a muncii;
- teoria inovaţiei (J. Schumpeter, J.A. Hobson şi S. Kuznets) care arată că
ciclul economic depinde de concentrarea unor invenţii importante în anumite
perioade. Se pune accent pe relaţia dintre cercetarea ştiinţifică şi productivitatea
muncii.
- teoria acumulării de capital sau suprainvestiţiei (L. Von Mises şi Fr. Von
Hayek) susţine că supraacumularea de capital ar genera o fluctuare a
investiţiilor. Alţi teoreticieni economişti, înrudiţi prin concepţie cu teza
formulată de L. Von Mises, apreciază că nu oscilaţiile în nivelul investiţiilor ar
fi cauza ciclicităţii economice, ci variaţiile în rentabilitatea investiţiilor şi a
capitalului fix;
- teoria keynesiană (J.M. Keynes) se impune după marea criză economică
dintre 1929 - 1933. Potrivit acesteia, ciclicitatea economică se datorează
interlegăturii dintre eficienţa marginală a capitalului şi rata dobânzii, căci se
găsesc în raport invers proporţional;
42
- teoria monetaristă (M. Friedman) pune accentul tot pe variaţiile în
fluxurile investiţionale în explicarea ciclicităţii economice. Dar, cauza acestora
este politica creditelor adoptată de băncile centrale. Dacă acestea reduc
dobânzile în mod artificial, stimulează investiţiile fără suficientă justificare
economică a unor proiecte de dezvoltare care, la un moment dat, se dovedesc
inechitabile fiindcă realizarea lor este prea costisitoare şi începe criza
(recesiunea) căci investitorii se retrag fiind în imposibilitate de a continua
obiectivele programate;
- teorii ale ciclului economic real (F.E. Kydland şi E.C. Prescott) consideră
că fluctuaţiile se datorează şocurilor tehnologice. Adepţii acestei teorii consideră
că crizele economice şi fluctuaţiile nu pot proveni dintr-un şoc monetar ci doar
dintr-un şoc extern, cum ar fi de exemplu inovaţia.
Toţi aceşti factori enumeraţi mai sus au o influenţă asupra ciclicităţii
activităţii economice. Aceasta este influenţată însă de starea de dezvoltare a
economiei şi de evoluţia acesteia de-a lungul timpului. Astfel, la baza ciclurilor
economice se află atât o serie de factori endogeni ce ţin în principal de starea de
supraproducţie sau supraconsum, cât şi o serie de factori exogeni (relaţiile
comerciale cu alte state, liberalizarea conturilor de capital, situaţia economică
globală) care fac ca ciclicitatea economiei să fie accelerată sau, dimpotrivă,
amânată pentru o perioadă ulterioară. Validarea acestor factori determinanţi ai
fluctuaţiilor ciclice ale activităţii economice este influenţată însă de tipul
ciclurilor economice avute în vedere.
4.2. Fazele ciclului economic
Ciclurile economice sunt formate din perioade neregulate de expansiune şi

restrângere a activităţii economice. Prin urmare, majoritatea economiştilor a
căzut de acord asupra existenţei a patru faze distincte în cadrul ciclului
economic. Acestea sunt: faza de expansiune, a cărei etapă finală este boomul
economic, faza de apogeu a activităţii economice sau faza de vârf, faza
descendentă, de declin sau de contracţie ce culminează cu etapa de criză sau
recesiune şi faza de depresiune (Figura 4.1).
43
Figura 4.1.: Fazele ciclului economic
Apogeu
Boom
Expansiune
Declin
Condiţiile economice
Criză
Depresiune
Faza 1 Faza 2 Faza 3 Faza 4 Faza 1.................
Aşa cum este prezentat în figura de mai sus, ciclul economic începe cu faza
de expansiune. Ea intervine după ce economia s-a aflat într-o stare de
depresiune, în care condiţiile economice erau sever deteriorate. Expansiunea
începe cu o etapă de revigorare a economiei. Revigorarea afirmată în faza de
pre-expansiune a ciclului reprezintă un impuls dat investiţiilor, care stimulează
cererea şi oferta de factori. Afacerile se extind, cresc veniturile, pe baza lor
creşte cererea agregată de bunuri şi servicii, care la rândul său, impulsionează
procesul investiţional şi producţia, ajungându-se astfel la expansiune economică.
Expansiunea este faza ciclului economic în care producţia şi cererea cresc în
volum de o manieră regulată în raport cu potenţialul economiei naţionale,
prelungind tendinţele manifestate în perioada de înviorare. Aceste evoluţii
pozitive generate de expansiunea afacerilor fac ca economia să cunoască o
periodă de boom economic, ce o propulsează către vârful ciclului. În cadrul
perioadei de boom, tranzacţiile cresc brusc în volum pe seama intensificării
rapide a cererii. Dacă această perioadă se menţine, activitatea economică atinge
apogeul.
Apogeul sau vârful activităţii economice este caracterizat printr-o cerere
mare, firmele lucrând la capacitate maximă şi cu profituri mari. Astfel, şomajul
atinge un nivel minim, puterea de cumpărare este ridicată şi, după caz, apare
unde decalaj între consum şi producţie. Capacităţile de producţie sunt
suprasolicitate. Această stare arată supraîncălzirea economiei, ceea ce generează
dezechilibre precum creşterea inflaţiei sau acumularea nesustenabilă a datoriilor,
care determină intrarea economiei în faza de declin.
În faza de declin dinamismul economic încetineşte treptat, activitatea
economică se contractă, ocuparea forţei de muncă diminuează, scad
performanţele şi se înrăutăţesc condiţiile de viaţă. Agravarea acestei situaţii face
44
ca economia să intre în criză şi să înregistreze o recesiune, fenomen caracterizat
de reducerea severă a activităţii economice. Faza de criză se caracterizează
printr-o răsturnare a conjuncturii economice, care duce la restrângerea activităţii
pe seama reducerii severe a cererii de forţă de muncă şi capital. Ca urmare,
economia se prăbuşeşte şi odată cu ea şi consumul şi investiţiile. Această stare a
fluctuaţiei evoluţiei economice este cea mai nefavorabilă, toţi indicatorii de
performanţă economică se deteriorează, atingând niveluri joase care anterior
acestei faze n-au fost întâlniţi.
Economia intră astfel într-o stare de depresiune, în care activitatea
economică stagnează la un nivel redus. Este nevoie în această fază de găsirea
unor soluţii care să impulsioneze activitatea economică. Adesea este necesară
intervenţia statului care, prin intermediul investiţiilor efectuate, poate pune
bazele înviorării economice. Aceasta urmează perioadei de depresiune, în care
cererea indivizilor şi a firmelor a fost mult diminuată şi profiturile reduse.
Această situaţie face loc unei ieşiri, la început lentă, apoi tot mai pronunţată din
această stare. Agenţii economici fac eforturi pentru a diminua vechile stocuri de
mărfuri (vând ieftin), pentru a-şi reduce costurile şi a-şi înnoi capitalul fix, ceea
ce duce la o însufleţire treptată a economiei, reluându-se astfel ciclul economic.
4.3. Tipologia ciclurilor economice
Există o serie de indicatori de măsurare a fluxurilor economice, dar cel mai

important dintre aceştia este rata reală de creştere economică. Alţi indicatori
specifici pot fi estimaţi în nivel sau ca deviaţie a ratelor de creştere în raport cu
trendul.
În teoria fluctuaţiilor activităţii economice s-au identificat două categorii
importante de cicluri economice, şi anume: ciclurile generale şi ciclurile
specifice1.
4.3.1. Cicluri generale
În cadrul acestei categorii se regăsesc ciclurile pe termen lung, seculare sau

Kondratiev (Kondratieff), ciclurile decenale sau Jugler şi ciclurile pe termen
scurt, conjuncturale sau Kitchin.
A. Ciclurile lungi sau seculare
Ideea acestor cicluri a fost formulată de N. Kondratiev care a analizat serii

de date statistice pentru Anglia, Franţa, SUA şi Germania referitoare la preţuri,
salarii, rate ale dobânzii, comerţ exterior şi producţia de minereuri. El a pus în
1
Băbăiţă, 1999, p. 196
45
evidenţă o serie de mişcări cronologice, de lungă durată, care se întind pe
aproximativ o jumătate de secol. Se numesc cicluri seculare pentru că o fază
ascendentă şi una descendentă durează împreună aproximativ 50 de ani, iar
pentru a avea un ciclu complet este nevoie de repetarea acestor faze.
Mişcările de tip Kondratiev se împart într-o perioadă de expansiune de circa
două decenii, caracterizată de ani de prosperitate economică şi ritmuri înalte de
creştere a venitului naţional, şi o fază descendentă de aproximativ 10 ani, unde
are loc o reducere a activităţii, înainte de a se declanşa o depresiune de circa
două decenii. Cauzele principale ale acestui ciclu economic sunt reprezentate de
evoluţia ciclică a cercetării ştiinţifice şi inovaţiei tehnologice. Practic, trecerea
de la un mod tehnic de producţie vechi la altul nou este marcată de o criză
structurală, în care se modifică fundamental arhitectura producţiei.
B. Ciclurile medii sau decenale
Această categorie de cicluri economice se desfăşoară pe o perioadă de 7-11

ani şi au fost identificate pentru prima dată de C. Juglar. Aceste cicluri sunt
asociate cu oscilaţii ale investiţiilor în capitalul fix, şi nu doar cu modificări ale
gradului de utilizare a capitalului fix. Aceste cicluri economice sunt cele mai
intens studiate şi comportă patru faze prezentate în secţiunea anterioară.
Practic, fiecare ciclu lung cuprinde 3 sau 4 cicluri decenale, iar de menţionat
este faptul că fazele de expansiune aferente ciclurilor de tip Juglar sunt lungi, iar
fazele de recesiune sunt reduse şi de mică amplitudine.
C. Ciclurile scurte sau conjuncturale
Ciclul Kitchin reprezintă un ciclu economic pe termen scurt de aproximativ

40 de luni (3-5 ani), definit pentru prima dată în anii 1920 de către J. Kitchin.
Se consideră ca acest ciclu apare datorită decalajelor în ceea ce priveşte
furnizarea informaţiilor, ceea ce afectează luarea deciziilor de către firme.
Acestea reacţionează la ameliorarea situaţiei economice prin creşterea
producţiei, a numărului de angajaţi şi a investiţiilor. Astfel, într-o perioadă
scurtă, piaţa abundă în mărfuri, ceea ce duce la creşterea stocurilor, firmele fiind
obligate ulterior să reducă capacitatea de producţie în vederea maximizării
profiturilor. Putem spune că acestea reprezintă cicluri naturale ale activităţii
economice.
4.3.2. Cicluri specifice
În această categorie sunt incluse ciclurile intermediare, care vizează în

principal un anumit sector. Aici se înscriu ciclurile Kuznets, după denumirea
celui care le-a semnalat pentru prima dată în anii 1930. S. Kuznets a remarcat
46
oscilaţiile de lungă durată ce afectează construcţia de clădiri, cu o durată medie
ce variază între 15 şi 25 de ani.
Această categorie de cicluri economice este deosebit de complexă întru-cât
implică trei factori:
- variaţii în ceea ce priveşte forţa de muncă şi alte resurse economice;
- variaţii ale productivităţii;
- intensitatea medie a utilizării resurselor.
Aspectele demografice influenţează în mod decisiv ciclurile de tip Kuznets.
4.4. Politici anticiclice
Fluctuaţiile importante ale activităţii economice au repercusiuni negative

asupra dezvoltării economice şi a nivelului de trai al cetăţenilor. Întotdeauna o
fază de expansiune economică importantă şi rapidă este urmată de o corecţie pe
măsură a activităţii manifestate prin intermediul crizelor economice şi financiare
ale căror costuri economice şi sociale sunt ridicate. De aceea, pe lângă
identificarea cauzelor care determină fluctuaţiile activităţii economice, o atenţie
deosebită este acordată modalităţilor de reducere a acestor fluctuaţii prin
intermediul politicilor publice.
Politicile anticiclice sau contraciclice au menirea de a diminua fluctuaţiile
activităţii astfel încât rezultatele acesteia să se situeze cât mai mult posibil pe o
pantă ascendentă sustenabilă.
Politicile anticiclice se pot grupa în două mari categorii: cele care
influenţează cererea globală şi cele care influenţează oferta globală.
4.4.1. Politici anticiclice de influenţare a cererii globale
Aceste politici se fundamentează pe teoria lui Keynes conform căreia

originea fluctuaţiilor activităţii economice agregate rezidă în modificările
nedorite ale cererii agregate în raport cu oferta agregată. Principalele
instrumente de politică economică prin intermediul cărora se acţionează pentru
atenuarea efectelor negative ale fluctuaţiilor ciclice cuprind politica fiscală (cu
cele două părţi ale sale: veniturile şi cheltuielile publice) şi politica monetară
(incluzând politica de rată a dobânzii, politica de credit şi politica de curs
valutar).
A. Rolul politicii fiscale
Aceasta acţionează asupra conjuncturii economice prin ridicarea sau

scăderea gradului de fiscalitate în vederea frânării sau stimulării investiţiilor şi
producţiei. În faza de boom, se majorează rata fiscalităţii, pentru a reduce
47
venitul disponibil şi a frâna cererea de bunuri de consum şi investiţii, iar în faza
de recesiune, fiscalitatea se reduce.
Pe partea de cheltuieli, această politică implică majorarea cheltuielilor
publice în faza de recesiune, chiar cu preţul unui deficit bugetar ridicat, cu
scopul de a stimula cererea globală. Aceasta înseamnă că în faza de expansiune
cheltuielile bugetare se reduc pentru restabilirea echilibrului.
B. Rolul politicii monetare
Politica monetară are ca principale instrumente de intervenţie rata dobânzii

şi cursul de schimb (acest ultim instrument de intervenţie depinde de regimul
valutar existent în fiecare ţară). Astfel, în faza de recesiune, rata dobânzii se
reduce şi se aplică facilităţi pentru sporirea creditului, în vederea creşterii
volumului investiţiilor şi consumului. În faza de expansiune, atunci când se
conturează pericolul unei inflaţii ridicate, se acţionează în direcţia reducerii
masei monetare prin creşterea ratei dobânzii, ceea ce are ca efect frânarea
activităţii economice.
Politica de curs de schimb are un efect asemănător. În faza de expansiune,
cursul are tendinţa de a se aprecia, iar banca centrală poate interveni în stoparea
acestei aprecieri prin achiziţionarea de valută de pe piaţă. Totuşi, această măsură
trebuie să aibă în vedere faptul că prin creşterea masei monetare în ceea ce
priveşte moneda domestică se poate produce un fenomen inflaţionist.
4.4.1. Politici anticiclice de influenţare a ofertei globale
Politicile anticiclice bazate pe stimularea ofertei pornesc de la premiza

creării unui climat favorabil pentru producători, în direcţia sporirii ofertei
agregate. În acest sens, pot fi întreprinse o serie de reforme structurale pentru
promovarea unui mediu concurenţial şi unei bune perspective de a înregistra
profit.
Trebuie spus că atât politicile fiscale, cât şi cele monetare, acţionează şi
asupra ofertei. Alături de aceste politici, în ceea ce priveşte finanţarea
economiei, se remarcă şi politicile de reglementare şi supraveghere prudenţială
care au menirea de a gestiona atât soliditatea instituţiilor financiare, cât şi actul
de creditare al economiei. Prin intermediul acestor politici se poate interveni
direct asupra activităţii de creditare. Astfel, în faza de expansiune economică,
banca centrală sau alte instituţii însărcinate cu supravegherea sectoarelor
financiare pot impune anumite restricţii directe asupra actului de creditare (a se
vedea măsurile „neortodoxe” întreprinse de BNR în România în perioada 2005-
2007).
48
R
R
R
V. Echilibrul şi stabilitatea
Noţiunile de echilibru respectiv stabilitate economică sunt înrudite. Ambele

atestă o situaţie economică favorabilă, în care componentele sistemului
economic se află în armonie. Totuşi, între aceste noţiuni există o diferenţă
majoră. Dacă echilibrul macroeconomic – înţeles ca egalitate între cererea şi
oferta de pe toate pieţele – reprezintă mai degrabă un concept teoretic, economia
putându-se regăsi doar întâmplător în această situaţie, stabilitatea este acea stare
care caracterizează parcursul economiei.
5.1. Echilibru versus dezechilibru economic
Echilibrul economic general poate fi definit în diferite moduri. El este

interpretat ca o stare a economiei în care cererea egalează oferta pe toate pieţele
iar preţurile se află peste tot la nivelul de echilibru1. În natură echilibrul poate
reprezenta o stare de repaus a unui corp sau o stare staţionară a unui fenomen
sau proces.
Economia este însă un proces dinamic ori echilibrul economic poate fi atins
doar ex-post şi la un moment dat. Deşi este un rezultat al forţelor de influenţă
endogene şi exogene din cadrul economiei, el nu poate caracteriza evoluţia
acesteia. De aceea, un concept care poate descrie mai bine situaţia economiei
este starea de stabilitate2.
Tradiţional în cadrul teoriei economice este studiată însă problema
echilibrului general. Astfel, au apărut modelele clasice (şi ulterior neoclasice)
ale echilibrului economic cât şi un model keynesian. Toate aceste modele pleacă
de la ideea egalităţii dintre cererea şi oferta de pe pieţe.
O contribuţie importantă în cadrul modelelor neoclasice de echilibru o are
Leon Walras. Acesta susţine că realizarea echilibrului economic general are loc
concomitent pe cele trei pieţe: a muncii, a bunurilor şi serviciilor, monetară. Ne
vom rezuma la evidenţierea egalizării cererii şi a ofertei pe fiecare din aceste
pieţe, fără a prezenta detaliile acestui model.
1
Băbăiţă, et al., 1999, p. 329
2
Cătinianu (2006), p. 54, arată că cele două noţiuni – echilibru şi stabilitate – sunt echivalente.
Aşa cum vom vedea însă, stabilitatea nu presupune absenţa forţelor capabile să modifice o
anumită stare a economiei ci dimpotrivă, reprezintă o stare a economiei caracterizată de lipsa
unor dezechilibre majore, unde sistemul economic are posibilitatea să se îndrepte întotdeauna
către un punct de echilibru.
49
A) Piaţa muncii
- Oferta de muncă (No) este exprimată printr-o funcţie crescătoare a
salariului real (ca raport între salariul nominal – W şi nivelul preţurilor – P).
W 
N o = O 
P
- Cererea de muncă (Nd) decurge din egalizarea dintre productivitatea
marginală a unei unităţi de muncă şi costul marginal al acestei unităţi. Astfel, ia
reprezintă o funcţie descrescătoare a salariului real, adică:
W 
N d = D 
P
B) Piaţa bunurilor şi serviciilor

În acest caz, echilibrul depinde de ceea ce se întâmplă pe piaţa financiară,
deoarece producţia este consumatoare de capital, iar întreprinzătorul nu se va
împrumuta decât în urma unei comparaţii între productivitatea marginală a
capitalului şi rata dobânzii. Astfel avem:
- Oferta de economii (S), exprimată printr-o funcţie crescătoare a ratei
dobânzii (i)
S = S(i)
- Cererea de investiţii (I), care este o funcţie descrescătoare de rata dobânzii
1
I = I 
i
C) Piaţa monetară
În teoria neoclasică, moneda ocupă un rol important, ea intermediind
schimbul.
- Oferta de monedă este dată de cantitatea de monedă pe care sistemul
bancar o pune la dispoziţia economiei (este considerată exogenă).
- Cererea de monedă devine (conform ecuaţiei Irving Fisher):
Md x V = P xT
unde: Md = cererea de monedă, V = viteza de rotaţie a banilor, P = nivelul
preţurilor, T = volumul tranzacţiilor în expresie fizică.
Limitele acestui model al echilibrului general au fost observate cu mult timp

în urmă, în special de către J.M. Keynes care şi-a propus să evidenţieze erorile
modelului şi a construit propriul model al echilibrului economic general. Keynes
a inclus mai multe variabile în cadrul modelului, a luat în calcul fluxurile
economice şi monetare şi pune accentul pe influenţa reciprocă a variabilelor în
vederea asigurării echilibrului general. Însă modelul presupune o analiză pe
termen scurt, în care accentul este pus pe cererea globală.
Modelul Keynesian se bazează pe două condiţii esenţiale de echilibru şi
anume:
50
- cererea globală (D) este egală cu oferta globală (Y)
- mărimea economiilor (S) este egală cu volumul investiţiilor (I).
Rezultă o nouă egalitate de forma:
Y + S + M +T = D + I + X +G
unde: S = economiile, M = importurile, T = taxe şi impozite, I = investiţiile, X =
exporturile, G = cheltuielile publice.
Situaţia de echilibru poate fi afectată negativ de două procese importante:
- ieşirile (sau pierderile) de monedă în exteriorul circuitului, care sunt
considerate acele părţi de venit global creat de întreprinderi şi care nu sunt
recuperate de ele (S, M, T);
- intrările (sau injecţiile) de monedă care nu provin de la întreprinderi sub
forma remunerării factorilor de producţie (I, X, G).
Aceste ieşiri şi intrări de monedă în sistemul economic sunt influenţate
practic de trei variabile fundamentale în teoria lui Keynes: înclinaţia spre
consum, eficienţa marginală a capitalului1 şi rata dobânzii.
5.2. Stabilitatea economică şi financiară
Stabilitatea economică (sau macroeconomică) se referă la o stare a

economiei asociată cu o rată a inflaţiei şi a şomajului scăzute, cu o fluctuaţie
redusă a preţurilor activelor şi a cursului de schimb, care încurajează investiţiile
prin diminuarea incertitudinii şi contribuie la creşterea economică şi creşterea
nivelului de trai.
Stabilitatea financiara este caracteristica unui sistem care se îndreaptă
întotdeauna către o stare de echilibru după ce a fost afectat de şocuri interne şi
externe, fiind capabil să-şi exercite funcţiile obişnuite de alocare eficientă a
economiilor, de stabilire corectă a preţurilor şi de asigurare a unui sistem de
plăţi şi decontări adecvat, funcţii care contribuie la creşterea economică şi
asigurarea bunăstării.
5.3. Natura crizelor economice şi financiare
Crizele financiare reprezintă o caracteristică importantă a sistemului

economic capitalist. Mulţi autori vorbesc despre rolul pe care-l au crizele
financiare în reglarea funcţionării sistemului, dar costurile economice şi sociale
ale acestor evenimente sunt la rândul lor remarcabile. După cum se observă,
sistemul capitalist este departe de a fi unul perfect, deşi Greenspan afirma că în
ultimele decenii lumea a observat „un consens înspre forma occidentală a
1 ∆Y
Wmgk =
∆K
51
capitalismului, ca model ce ar trebui să guverneze felul în care fiecare ţară
individuală trebuie să-şi conducă economia” (Singh, 1998)
Crizele financiare pot fi definite în diverse moduri iar natura lor este aşa
cum am precizat extrem de vastă. Davis (2001) defineşte o criză ca fiind „un
colaps major şi contagios al sistemului financiar care determină incapacitatea
de furnizare a serviciilor de plăţi sau alocarea fondurilor către instituţii”.
Factorii declanşatori ai crizelor financiare sunt
A) Factori generali: asimetria informaţiilor, lipsa de coordonare a
deponenţilor, ineficienţele pieţei, lipsa conştientizării riscului de credit de către
instituţiile financiare, creşterea ratelor dobânzii, creşterea nesiguranţei în piaţă,
efectele pieţei activelor asupra bilanţurilor şi nu în ultimul rând slăbiciunile
instituţionale şi lacunele din structura pieţelor financiare internaţionale.
B) Factori specifici: dezechilibrul balanţei de plăţi, deteriorarea variabilelor
fundamentale din economie, utilizarea regimurilor de curs fix, prezenţa masivă a
capitalurilor străine, schimbari in structura sistemului.
Propagarea crizelor financiare se face conform Tabelului 5.1.
Tabelul 5.1: Aspecte generice ale instabilităţii financiare

Fazele crizelor Natura lor Factori caracteristici
Primul şoc Diversă dereglementare, relaxare monetară şi
(favorabil) fiscală, invenţii, schimbarea
sentimentelor pieţei
Propagare - Comună – subiecte noi intrări pe pieţele financiare,
construcţia importante de supraveghere acumularea datoriilor, boom-ul
vulnerabilităţii macroprudenţială preţurilor activelor, inovaţii,
subestimarea riscurilor, neadecvarea
capitalului, politică macroeconomică
nesustenabilă
Al doilea şoc Diversă presiune monetară, fiscală sau de
(negativ) reglementare, şocuri cauzate de
schimburi asimetrice
Propagare - criză Comună eşecul instituţiilor sau pieţelor şi
propagarea lui, direct sau ca urmare a
incertitudinii, în prezenţa informaţiilor
asimetrice
Acţiunile politice Comună – subiecte garantarea depozitelor, împrumutător
importante de rezolvare a în ultimă instanţă, relaxare monetară
crizelor
Consecinţe Comună – scopul depinde raţionalizarea creditului conduce la
economice de severitate şi acţiuni reducerea creşterii economice şi în
politice special a investiţiilor
Sursa: Davis (2003)
52
A) Ce înţelegeţi prin:
- echilibru
- stabilitate
- crize financiare
B) Teme referate:
- Modalităţi de măsurare a stabilităţii financiare
- Implicaţiile crizele economice şi financiare recente
53
54
R
R
R
VI. Piaţa muncii. Şomajul
6.1. Piaţa muncii
Piaţa muncii reprezintă locul de întâlnire al cererii şi al ofertei de muncă.

Cererea de muncă vinde din partea firmelor, iar oferta este aferentă persoanelor
fizice care dispun de acest factor de producţie şi pe care, în schimbul unei
remuneraţii salariale, îl pun la dispoziţia întreprinderilor.
Tipuri de salarii (nominal, real; social, colectiv) si forme de salarizare:
Sn
Sr =
Ip
I Sn
I Sr = *100
Ip
Corelatia productivitate-salarii si preturi-salarii:
Iw
>1
Is
I
I pc = s
Ip
6.2. Şomajul
6.2.1. Şomaj: definiţie şi evaluare
Şomajul arată dezechilibrul dintre cererea si oferta de muncă, fiind înţeles ca

un excedent al ofertei raportat la cererea de muncă. De reţinut este faptul că nuu
toţi cei care nu lucrează sunt consideraţi şomeri.
Conditii pentru ca o persoana sa fie considerata somer:

- apta de muncă
- nu munceşte
- este disponibilă pentru muncă
- solicită un loc de muncă.
55
Rata şomajului de măsoară astfel:
N pslc
Rs =
Fm
Alte noţiuni asociate cu cea de şomaj sunt:
- durata medie a şomajului: influentata de numarul somerilor si intenstitatea
fluxurilor reale si financiare
- intensitatea somajului: total, partial, deghizat
- costurile somajului: sociale şi financiare
Figura 6.1. evidenţiază problema şomajului:
Figura 6.1.: Şomajul şi populaţie

Populatia
totala
Populatia activa (apta Populatia incativa

legal de munca) (formare, pensionari)
Populatia Someri
ocupata (are (cauta loc de
loc de munca) munca)
6.2.2. Cauze si forme ale somajului
A) Somaj natural (de echilibru)
Dm Om
Salarii N
S1
S2
Nr. salariati
56
B) Somaj involuntar
Nu tine de vointa individului, este ciclic, se datoreaza scaderii cererii globale
Om
Salarii
S1
D1
S2
D2
Q2 Q1
Nr. salariati
C) Somaj voluntar sau voit

În acest caz, anumiţi ofertanti nu accepta sa se angajeze la salariul de pe
piata.
6.2.3. Implicatii ale somajului si politici de reducere
A) Implicatii:
- Inutilizarea unei parti din fdp disponibili
- Scaderea intensitatii dezvolatarii economice (legea lui Okun)
- Sporirea cheltuielilor bugetare concomitent cu diminuarea veniturilor
- Reducerea veniturilor populatiei si reducerea consumului
B) Politici de combatere:
- Politici de stimulare a cererii (Keynes): fiscale, bugetare, monetare
- Sporirea investitiilor (efectul de multiplicare)
În general, pe termen scurt se încearcă asigurarea unor venituri minime iar
pe termen lung se iau diferite măsuri: pentru someri (calificare, adaptare); pentru
populatia ocupata (reducerea saptamanii de lucru; reducerea varstei de
pensionare?; prelungirea duratei scolarizarii obigatorii, etc.)
6.3. Aplicaţii
A) Probleme
Rs = (Na-No)/Na*100= Ns/Na [%]
57
Na = No+Ns
ri = Ni/Nloc[%]
Go= No/Na [%]
Rs+Go=100%
B) Teme de referate:
- Problema şomajului în România în perioada crizei actuale
58
R
R
R
VII. Inflaţia
7.1. Cauzele şi formele inflaţiei
Originile sale transced apariţia ştiinţei economice, care o consemnează

relativ târziu, spre sfârşitul secolului al XlX-lea, asociind-o exclusiv la
dereglările în circulaţia bănească (Cătinianu, p. ).
Dar, inflaţia nu este tot atât de veche pe cât sunt banii, apare pe o anumită
treaptă a evoluţiei acestora şi de atunci o însoţesc. Premisele apariţiei inflaţiei
(în sensul tradiţional conferit noţiunii) sunt: a) introducerea în circulaţie a
bancnotelor (bani de hârtie, semne ale valorii) şi b) anularea convertibilităţii
acestora în metal preţios. Atâta timp cât funcţionau banii în forma monedă
metalică (piese tipizate) nu se putea ajunge la inflaţie decât accidental (prin
falsificarea monedelor, aglomerarea circulaţiei cu monede ieftine), care se
absorbea de la sine.
De-a lungul timpului, specialiştii au apreciat diferit fenomenul inflaţionist.
Astfel, se considera că:
- inflaţia constă în emisiunea suplimentară de bancnote peste nevoile
economiei (R. Barre, Silverman, Curzon);
- inflaţia este o formă specială de creştere a preţurilor, respectiv a celor
naţionale peste creşterea preţurilor internaţionale (J.M. Albertini);
- inflaţia este o creştere nelimitată a preţurilor dată de mişcarea fluxurilor
economice (J.M. Keynes);
- inflaţia este o discrepanţă între mărimile nominale şi cele reale ale
indicatorilor macroeconomici (M. Friedman, Rose).
Reunind viziunile mai sus enunţate într-o concepţie actuală se pot evidenţia
caracteristicile inflaţiei, astfel:
- este un proces de depreciere a banilor aflaţi în circulaţie dar nu prin
devalorizarea lor (diminuare a valorii) voită;
- este o creştere generală şi continuă a preţurilor, diferenţiată pe bunuri şi
servicii, modificând corelaţiile dintre preţuri;
- este un excedent de masă monetară în raport de oferta de bunuri;
- este o disfuncţie între fluxurile băneşti şi cele reale (excedent de masă
monetară);
- este factor de restructurare a efectelor, unii agenţi economici sau indivizi
(majoritatea) pierd ca urmare a acestui fenomen, în timp ce alţii (debitorii spre
exemplu).
59
Din cele prezentate se observă că inflaţia este considerată a fi un fenomen
monetar. Însă cauzele inflaţiei nu sunt toate de natură monetară. Astfel Henry
Wallich (fost guvernator al FED), spunea că „inflaţia este un fenomen monetar
în acelaşi fel în care împuşcarea persoanelor reprezintă un fenomen balistic”. Cu
alte cuvinte, pot exista şi alte dezechilibre economice, în afara celor monetare,
care pot genera inflaţie (exemplu: relaxarea fiscală excesivă).
În consecinţă, inflaţia reprezintă un dezechilibru structural monetaro-
material, ceea ce duce la o creştere generalizată şi continuă a preţurilor şi la
scăderea puterii de cumpărare a banilor.
Concepte înrudite cu inflaţia sunt:
- Deflaţia – scăderea pe termen lung a nivelului preţurilor, ca urmare a unui
ansamblu de măsuri de constrângere a cererii generale;
- Dezinflaţia – încetinirea durabilă şi controlată a ratei de creştere a nivelului
general al preţurilor;
- Stagflaţia – fenomen care combină încetinirea creşterii economice cu
accelerarea inflaţiei;
- Stumpflaţia – fenomen care combină descreşterea economică cu creşterea
nivelului general al preţurilor într-un ritm galopant.
Formele inflaţiei, plecând de la factorii cauzatori ai acesteia, sunt
următoarele:
- inflaţia prin monedă – emisiunea excesivă de însemne băneşti;
- inflaţia prin credit – creşterea substanţială a creditului în economie;
- inflaţia prin costuri – ca urmare a creşterii costurilor de producţie;
- inflaţia importată (efectul Balassa-Samuelson1);
- inflaţia prin cerere;
- inflaţia prin ofertă.
Cele două forme ale inflaţiei menţionate la sfârşitul enumerării sunt şi cele
mai importante, întrucât cererea şi oferta reprezintă cei doi factori (cauze) cu
influenţă ridicată asupra nivelului preţurilor. Evident, inflaţie poate genera şi
acţiunea conjugată a celor două cauze şi va fi inflaţie combinată (prin cerere şi
ofertă), ajungându-se la o spirală inflaţionistă.
Inflaţia prin cerere apare atunci când cererea agregată depăşeşte producţia
(oferta) agregată obţinută prin ocuparea cvasi integrală a forţei de muncă. Ea se
manifestă, aşadar, printr-un dezechilibru de piaţă, respectiv cererea nominală
1
Modelul teoretic are o serie de ipoteze fundamentale. În primul rând, economia este împărţită
în două sectoare: tradable si nontradable. În al doilea rând, preţurile în sectorul tradable sunt
determinate pe piaţa internaţională datorită integrării pieţelor, ceea ce înseamnă că versiunea
absolută si relativă a PPP este validă pentru sectorul tradable. În al treilea rând, ultima ipoteză
este aceea că salariile se vor egaliza în cele două sectoare. Dacă salariile din sectorul tradable
sunt corelate cu productivitatea, o creştere a productivităţii în acest sector conduce la o majorare
a salariilor. Datorită mobilităţii forţei de muncă si puterii de negociere a uniunilor sindicale,
salariile din sectorul nontradable vor creste si ele desi productivitatea din acest sector nu justifică
acest lucru. În consecinţă, pentru a asigura echilibrul financiar, preţurile din sectorul
nontradable vor creşte. Mai mult, inflaţia totală va creşte prin majorarea preţurilor nontradable.
60
solvabilă se menţine mai mare decât oferta de bunuri. Cererea în exces se
datorează, potrivit unor teoreticieni, creşterii veniturilor (pe seama emisiunii
suplimentare de monedă, cum susţin monetariştii), după părerea altor specialişti,
creşterea cheltuielilor ar fi impulsul către cerere (cantitatea de monedă
menţinându-se neschimbată, de pildă când se reduc impozitele cresc veniturile
etc.). În fapt, şi creşterea veniturilor şi creşterea cheltuielilor are ca efect spor de
cerere agregată. Iar creşterea cererii, cum este ştiut, determină creşterea
preţurilor.
Inflaţia prin ofertă (include şi inflaţia prin costuri), apare în situaţia în care
costurile de producţie (ofertei) cresc independent de cererea agregată, care
rămâne constantă. Firmele confruntate cu o asemenea situaţie vor reacţiona
parţial prin creşterea preţurilor (inflaţie) şi parţial prin reducerea producţiei.
Inflaţia combinată este provocată de complementaritatea (acţiunea
simultană) două cauze primare: cererea nominală şi costurile. Teoria inflaţiei
combinate este şi o sinteză a celor două forme de inflaţie, care ajung la aceeaşi
consecinţă: cu cât economia este mai aproape de nivelul ocupării depline a
forţei de muncă, cu atât este mai mare presiunea inflaţionistă şi cu cât rata
şomajului este mai mare, cu atât presiunea inflaţionistă este mai mică.
7.2. Măsurarea inflaţiei
Dacă inflaţia este creşterea persistentă a nivelului general al preţurilor

înseamnă că măsurarea ei se face pe baza indicelui de creştere al preţurilor. Mai
precis, rata inflaţiei reprezintă variaţia relativă a nivelului preţurilor. La calculul
ratei inflaţiei nu se iau toate preţurile bunurilor economice ci numai preţurile
coşului de bunuri şi servicii care intră în consumul unei gospodării tipice (adică
preţurile cu amănuntul).
Creşterea preţurilor cu amănuntul se exprimă sub forma unui indice numit
indicele preţurilor de consum (IPC), care calculează variaţia preţului mediu al
coşului de bunuri şi servicii pe care majoritatea familiilor îşi cheltuiesc
veniturile. Cu ajutorul său se măsoară inflaţia sub forma unei rate, lunar,
trimestrial şi anual. Indicele preţurilor de consum are forma:
IPC = ∑ 0 1 =
q p P1
(%)
∑ q0 p0 P0
unde: q1 şi q0 – cantităţile de bunuri din perioada curentă respectiv perioada de
referinţă; p0 şi p1 – reprezintă preţurile unitare ale bunurilor şi serviciilor în
perioadele respective.
Conform metodologiei UE, IPC se calculează după formula:

n
IPCA = ∑W01.Ipi
i =1
61
unde: IPCA – indicele preţurilor de consum armonizat; W01 – ponderea fiecărui
bun în „coşul general de bunuri” din perioada de bază; Ipi – indicele elementar
al preţurilor fiecărei grupe sortimentale care intră în calculul IPCA.
La rândul său, rata inflaţiei se calculează:

i = IPC − 100%
O altă posibilitate de măsurare a inflaţiei are la bază evoluţia nivelului

general al preţurilor (deflatorul PIB).
PIBP1
Ip = * 100
PIBP 0
unde: Ip – indicele general de creştere a preţurilor în perioada curentă faţă de
cea de referinţă; PIB – produsul intern brut în preţurile perioadei curente (PIB
nominal) şi de referinţă (PIB real).
Puterea de cumpărare a banilor reprezintă un alt instrument de măsurare a

inflaţiei
I
I pc = Mm
Ip
unde: Ipc – indicele puterii de cumpărare a populaţiei; IMm – indicele masei
monetare.
În funcţie de nivelul ratei inflaţiei putem avea:

- inflaţie târâtoare (ritm de creşte < 3%)
- inflaţie moderată (3%<i<6%)
- inflaţie rapidă sau accelerată (aproximativ 10%)
- inflaţie galopantă (>10%) – poate conduce la hiperinflaţie.
7.3. Consecinţele inflaţiei şi politici antiinflaţioniste
Indicele preţurilor de consum nu este doar un indicator statistic ce măsoară

inflaţia, numit rata inflaţiei, ci are un conţinut mult mai cuprinzător. El exprimă
o anumită stare a economiei, modul cum aceasta este administrată, evoluţia
economică şi reuşita sau nereuşita politicii economice a guvernului. O anumită
rată a inflaţiei este suficient de sugestivă pentru situaţia în care se află o anumită
economie. Dacă rata inflaţiei este mare, starea economiei este nefavorabilă
(cererea excede oferta agregată, preţurile sunt mari, moneda s-a depreciat,
condiţiile de trai sunt precare etc.), şi, situaţia opusă, pentru o rată a inflaţiei
redusă. Autorităţile statale sunt, de aceea, extrem de atente atât faţă de nivelul
ratei inflaţiei cât şi faţă de dinamica procesului inflaţionist
Prin consecinţe ale inflaţiei sunt invocate efectele acesteia. Mai este folosit
şl termenul de costuri ale inflaţiei, termen care însă nu acoperă decât în parte
62
urmările acţiunii sale, căci nu toate sunt negative. Costurile inflaţiei depind de
intensitatea acesteia. Inflaţia poate să determine:
- o mai bună folosire a rezervelor, a capacităţilor şi reglarea rentabilităţii,
deoarece prin deprecierea banilor se elimină o parte din resursele materiale
acumulate;
- redistribuirea avuţiilor existente şi schimbarea sensurilor
utilizării lor: favorizează consumul şi pe debitori şi defavorizează înclinaţia
spre economii şi pe creditor;
- limitează constituirea de fonduri băneşti pentru extinderea afacerilor şi prin
aceasta diminuează oferta de bunuri şi servicii care nu au piaţă, cu condiţia ca
inflaţia să fie controlată;
- pune în acord capacităţile cu nevoile reale de consum (reduce oferta),
întocmai ca şi stările de recesiune.
Alte consecinţe ale inflaţiei:
- influenţează ocuparea forţei de muncă;
- afectează creditarea pe termen lung (scad depozitele);
- afectează balanţa de plăţi prin deprecierea monedei;
- consecinţe în plan social (nesiguranţă).
Efectele inflaţiei, indiferent de intensitatea cu care se produc, sunt în atenţia
lelor fiindcă afectează întreaga economie şi populaţia ţării. Din acest motiv, erea
inflaţiei este prioritară şi face obiect al politicii consacrate domeniului.
Politicile antiinflaţioniste sunt adaptate în funcţie de factorii determinanţi ai
inflaţiei, astfel:
- în cazul inflaţiei prin cerere, se iau diferite măsuri de temperare a cererii
agregate precum: îngheţarea salariilor, încurajarea economisirii, creşterea
impozitelor şi taxelor directe, reducerea cheltuielilor publice, creşterea ratelor
dobânzii, etc;
- pentru combaterea inflaţiei prin costuri, se caută înlocuitori ai energiei şi
materiilor prime scumpe, se procedează la blocarea preţurilor şi la redistribuirea
eficienţă a produsului naţional. Majorarea producţiei este cea mai importantă
cale de combatere a inflaţiei în acest caz.
- pentru combaterea inflaţiei prin monedă se poate proceda la: creşterea
ratelor dobânzii, creşterea RMO sau chiar la o reformă monetară (a se vedea
introducerea leului greu).
Pe lângă politicile antiinflaţioniste există o serie de strategii de reducere a
inflaţiei. BNR a adoptat începând cu anul 2005 o strategie de Ţintire Directă a
Inflaţiei (ŢDI). Un rol esenţial în funcţionarea acestui regim de politică
monetară revine ancorării anticipaţiilor inflaţioniste la nivelul obiectivului de
inflaţie anunţat de banca centrală şi, prin urmare, unei comunicări eficiente cu
publicul. Acest regim presupune un angajament ferm din partea BNR si
utilizarea tuturor instrumentelor de politică monetară în vederea atingerii acestui
obiectiv.
Pentru trecerea la strategia de TDI, BNR a promovat o atitudine proactiva
prin introducerea unor elemente care definesc acest regim:
63
- urmărirea consecventă a ţintei de inflaţie şi degrevarea completă a politicii
monetare de sprijinirea altor obiective macroeconomice;
- consolidarea credibilităţii băncii centrale prin evitarea ajustării pe parcursul
anului a ţintei de inflaţie initial anuntate;
- întarirea responsabilităţii băncii centrale faţă de obiectivul asumat prin
publicarea unui raport asupra inflaţiei care să includă prognoza de inflaţie.
7.4. Curba Phillips
Curba Phillips sugerează o relaţie stabilă între variabile pentru o lungă

Brioadă (peste o sută de ani) şi se manifestă şi azi. Ea a fost şi este avută în
vedere politicile guvernamentale de control a inflaţiei. Dacă se doreşte
diminuarea inflaţiei, aceasta este posibilă numai pe seama creşterii şomajului şi
invers.
Construcţia teoretică a lui A.W.Phillips a de la început controversată, în
prezent acest caracter s-a accentuat. În deceniul şapte al secolului trecut (1966) a
început să se constate, tot pregnant, evoluţii bizare în relaţia originară constată
de autor: şomajul şi inflaţia nu mai evoluează opus, ci convergent, adică rata
înaltă a şomajului coexistă cu rata înaltă a inflaţiei (evoluează direct
proporţional) şi aceasta pentru toate ţările industriale. Ca urmare, s-au căutat
explicaţii care au meritul că au îmbogăţit teoria.
Primii care au pus în discuţie valabilitatea curbei Phillips au fost
monetariştii, explică coexistenţa ratei ridicate de inflaţie cu nivelurile mari de
şomaj. După M. Friedman, inflaţia este legată mai ales de oferta de monedă, de
creştere excesivă a acesteia. Prin urmare, legătura cu şomajul, pe termen lung,
constituie o deviere de la curba Phillips, care se identifică numai pe termen
scurt.
Dacă inflaţia este explicată doar prin emisiunea excesivă de semne băneşti,
ea şi o dimensiune psihologică. Aceasta înseamnă că agenţii economici sunt
jfluenţaţi de deciziile privind oferta de monedă, pe care o anticipează şi o
compară evoluţia ei reală, atunci când intră sau ies din afaceri. Dar anticipaţiile
privind inflaţia nu concordă cu dinamica sa reală, care, de regulă, rimâne în
urmă, întreţinând inflaţia.
De asemenea, creşterea costurilor este alt factor de susţinere a unei inflaţii
persistente şi grave (a fost prezentată) ce infirmă analiza statistică efectuată de
A.W. Philiips, dar confirmă creşterea simultană a inflaţiei şi a şomajului. În
concluzie este de reţinut că analiza Phillips a fost făcută în condiţii diferite de
cele contemporane, iar schimbarea lor n-o anulează ci o supune unei
reinterpretări şi dezvoltări.
64
- inflaţia prin costuri
- hiperinflaţie
B) Probleme
1. Puterea de cumparare a banilor a crescut in 2009 fata de 2008 cu 20%.

Cunoscand ca masa monetara s-a redus de la 900 mld. u.m. la 600, sa se
calculeze indicele general al preturilor in perioada respectiva.
2. Avand in vedere fenomenul inflationist ridicat, pentru anul curent, Guvernul a

hotarat o indexare a salariilor cu 80% din rata inflatiei. Stiind ca indicele
preturilor de consum este de 160%, sa se calculeze procentul de indexare.
C) Teme de referat
- Fenomenul inflaţionist şi criza economică actuală
- Politici de combatere a inflaţiei în România
65
66
R
R
R
VIII. Politica monetară
8.1. Originea şi funcţiile banilor
Banii reprezintă denumire generică pentru formele şi semnele de valoare din

economie. BANII nu se identifică prin MONEDĂ !!! Moneda este piesă din
metal sau din aliaje, cu compoziţie şi greutate stabilite de legi monetare
naţionale, utilizată ca mijloc de circulaţie şi / sau de tezaurizare. Practic, prin
mijlocirea banilor este desemnat etalonul general al schimbului, iar moneda
presupune o etapă superioară, prin impactul autorităţii statale şi de normele
(inter)naţionale.
Funcţiile banilor sunt următoarele:
- Funcţia de instrument al schimbului constă în rolul monedei de intermediar
al tranzacţiilor (pe “parcursul”: marfă – bani – marfă).
- Funcţia de mijloc (etalon) de măsură a activităţii economice utilizează
preţul drept pârghie de acţiune.
- Funcţia de rezervă valorică (de economisire) atribuie banilor aşa-numita
“putere de cumpărare în aşteptare” (referitoare la conjunctura viitoarelor
perioade de timp, posibil a fi anticipată).
Puterea de cumpărare a monedei se manifestă atât pe plan intern cât şi
internaţional.
a) Puterea de cumpărare internă (sau pe plan naţional) a unei monede este
cantitatea de bunuri şi servicii care se poate cumpăra într-o ţară, la un moment
dat, cu o unitate monetară:
M
Pci =
P
unde: M – suma de bani la care se face referire sau tocmai unitatea monetară în
sine; P – indicele preţurilor.
OBS: Dacă operăm cu o unitate monetară (M = 1), puterea de cumpărare
devine egală cu inversul preţului mărfii respective: Pci = 1 / P.
b) Puterea de cumpărare externă a monedei se foloseşte în vederea stabilirii
cursurilor reale de schimb, deci a raporturilor în care o monedă naţională se
schimbă pentru o alta:
PX
Pce = ci
PciY
unde: PciX – puterea de cumpărare internă a monedei în ţara X; PciY – puterea
de cumpărare internă a monedei în ţara Y.
67
8.2. Piaţa monetară. Actorii pieţei monetare
8.2.1. Cererea şi oferta de monedă
Piaţa monetară vizează ansamblul tranzacţiilor cu monedă (şi al relaţiilor

generate de ele), care rezultă din confruntarea cererii cu oferta de bani, la un
anumit nivel al ratei dobânzii. Ea se referă la totalitatea operaţiunilor de
vânzare-cumpărare de monedă naţională şi străină şi de titluri de credit pe
termen scurt, efectuate de bănci şi alte instituţii de profil, în scopul echilibrării,
prin compensări, a plăţilor şi încasărilor.
Oferta monetară (Om) reprezintă cantitatea de monedă disponibilă sub
formă de numerar şi depozite bancare (baza monetară şi banii de cont din
economie, emisiunile Băncii Centrale şi cecurile băncilor comerciale). Mărimea
ei este influenţată de Banca Naţională, de comportamentul celorlalte bănci
comerciale din reţea şi de acţiunile întreprinse de populaţie în această direcţie.
Oferta monetară în raport cu nivelul venitului şi producţiei:
Om = f(Q, Y)
Producţie (Q)
Venit (Y)
Om
Q2 ; Y2
Q1 ; Y1
Ofertă
monetară
Om1 Om2 (Om)
0
Atunci când venitul şi producţia de bunuri şi servicii sunt reduse (Q1; Y1),
cantitatea de monedă necesară pe piaţă e relativ restrânsă (Om1), rămânând
“loc” de desfăşurare mobilului speculaţiei. O dată cu creşterea nivelului
activităţii şi veniturilor (Q2; Y2), în economie este nevoie de tot mai multă
monedă (Om2), pentru a face faţă tranzacţiilor. Drept urmare, rata dobânzii în
economie se va majora.
Cererea de monedă este cantitatea de bani propriu-zişi (agregatul M1, de
fapt) de care doreşte să dispună un agent economic, la un moment dat. În acest
caz, subiectul raţional se comportă similar situaţiei în care ar cere un alt produs
(întrucât banii sunt tot o marfă). Cererea de monedă se exprimă conform relaţiei:
68
Cm = f (d’, PS, PC, V, G, A, …)
unde: d’ – rata dobânzii; PS – “preţul” deţinerii mărfii-substitut (al cărţii de

credit în locul numerarului, al bancnotelor în locul monedelor); PC – “preţul”
bunului complementar (al cardului / legitimaţiei a cărei deţinere selectează
persoanele la un bancomat); V – viteza de rotaţie a banilor; G – gusturile
(preferinţele) lui pentru o monedă (valută) sau alta, convertibilă sau nu; A – alte
elemente: plata tehnicii utilizate, refuzul de plată ş.a.
Rata dobânzii
(d’)
d’1
d’2 Cm
Cererea de
0 Cm1 Cm2 monedă (Cm)
Echilibrul pieţei monetare este o componentă majoră a echilibrului

economic general. Întrucât piaţa respectivă are la bază componente legate atât
de cerere, cât şi de ofertă, se admite că în cadrul ei, la un nivel prestabilit al ratei
dobânzii, se tinde spre realizarea unei stări de echilibru.
8.2.2. Actorii pieţei monetare
Un sistem bancar dezvoltat cuprinde trei tipuri de organisme monetar-

financiare: Banca Centrală a unui stat (bancă de rang I), băncile specializate (de
rang II) şi alte instituţii de profil.
a) Banca Centrală (de Emisiune) este instituţia de primă importanţă în
mecanismul funcţional al unei economii. Printre atribuţiile sale se numără:
emisiunea monedei naţionale divizionare şi a banilor de credit (bancnotelor);
creaţia monetară; stabilirea acoperirii (puterii) monedei naţionale (fixarea
cursului de schimb); controlul datoriei publice; asigurarea şi reglarea masei
monetare în circulaţie; influenţarea ratei dobânzii în economie; intervenţia pe
piaţa monetar-financiară, când o altă instituţie de profil întâmpină dificultăţi
temporare; prevenirea falimentelor bancare; primirea şi păstrarea rezervelor de
69
aur ale statului; administrarea rezervelor bugetare şi valutare ale ţării;
reprezentarea statului în relaţiile financiare internaţionale; operaţii de decontare
între băncile comerciale.
Banca centrală reprezintă autoritatea monetară a statului, rolul acesteia
decurgând din monopolul asupra emisiunii monetare. În calitate de bancă
centrală, aceasta îndeplineşte în principal următoarele funcţii:
b) Cele mai cunoscute bănci specializate sunt băncile comerciale, cu
activităţi diversificate: primirea depunerilor din partea populaţiei, firmelor şi
altor bănci; acordarea de credite pe termen scurt, mediu şi lung (în condiţii de
bonitate financiară); administrarea, la cerere, a unor patrimonii; operaţii de
comision (îndeplinirea diferitelor ordine ale clienţilor); operaţiuni în comerţul
exterior (creditări ş.a.); schimb valutar. Cele mai întâlnite bănci comerciale: de
depozit (propriu-zise, respectiv de afaceri) şi ipotecare.
Alte tipuri de bănci: de import-export; mixte – organisme de cooperare inter-
state, în domeniul financiar-bancar (pe principiul participaţiei); internaţionale
(bănci interguvernamentale, cu capital din partea unui grup de state – şi bănci
internaţionale private, cu centre, sucursale şi filiale în diferite ţări); bănci
(regionale) de investiţii; case de economii, etc.
c) Alte instituţii de credit specializate: băncile cooperatiste, societăţile de
asigurare, societăţile cu scop de finanţare (a vânzărilor pe credit, a construcţiilor
ş.a.), uniunile de credit, firme care se ocupă cu scontarea poliţelor ş.a.
8.3. Obiectivele şi mecanismele de transmitere a politicii

monetare
8.3.1. Obiectivele politicii monetare
Politica monetară constă în acţiunea globală, exercitată prin manevrarea

variabilelor monetare asupra principalelor variabile economice: nivelul preţurilor,
produsul intern brut, gradul de ocupare a mîinii de lucru (rata şomajului), soldul
balanţei de plăţi externe etc. Această acţiune se realizează, aşadar, prin intermediul
variabilelor monetare, adică a unor variabile care sunt ele însele greu de controlat,
dar pe care banca centrală îşi propune totuşi să le influenţeze. Variabilele monetare
despre care este vorba sunt: agregatele monetare şi ale creditului, rata dobânzii şi
cursul de schimb. Nivele-ţintă stabilite în legătură cu aceste variabile constituie aşa-
numitele „obiectivele intermediare” ale politicii monetare.
Banca centrală este unul dintre cei mai puternici actori ai vieţii economice. De
aceea politica pe care ea o duce este extrem de importantă, atât în raport cu
realizarea diverselor obiective ale politicii macroeconomice (creştere economică,
grad ridicat de ocupare a mâinii de lucru, stabilitatea preţurilor, echilibrul balanţei
de plăţi), cât şi în raport cu politicile duse de celelalte personaje de pe scena
macroeconomică (guvern, uniuni profesionale, sindicate, instituţii europene sau
supranaţionale etc.).
70
Obiectivul central actual al politicii monetare este, în cazul majorităţii băncilor
centrale importante din lume, combaterea inflaţiei, adică asigurarea stabilităţii
preţurilor. Însă, atât obiectivele, cât şi instrumentele politicii monetare au evoluat în
cursul timpului. Politica monetară îndeplineşte scopuri concrete. Pe plan intern,
ţelul său constă în reglarea cererii de monedă, controlul ofertei monetare şi/sau
sa influenţeze ratele dobânzii şi cursul de schimb. Pe plan extern, politica
monetara gestionează intrările şi ieşirile de capital în vederea echilibrării
balanţei de plăţi si controlează mişcările speculative de capital.
Implementarea politicii monetare se face prin mijloace specifice, respectiv:
operaţii pe piaţa financiară publică; manevrarea taxei scontului şi rescontului;
modificarea cotei de rezerve minime obligatorii; orientarea creditelor; emisiunea
de monedă suplimentară (Cătinianu).
Operaţiunile pe piaţa financiară publică, constând în vânzarea / cumpărarea
de titluri de stat de către banca centrală este datorie publică şi este cunoscută sub
denumirea de politică open - market.
Manevrarea taxei scontului şi rescontului este tot atribut al băncii centrale şi
se foloseşte, obişnuit, împreună cu politica de open - market. Şi taxa scontului şi
a rescontului iau naştere în tranzacţiile cu instrumente financiare, creanţe pe
termen scurt (trate, bilete la ordin etc.). Deţinătorii de efecte comerciale de acest
fel se află în minus de lichiditate vând către o bancă, înainte de scadenţă şi la
creanţele la un preţ sub valoarea nominală, astfel cumpărătorul câştigă o anunţi
dobândă. Această diferenţă poartă numele de scont, iar operaţiunea de înstrălni
respectiv de achiziţionare a efectelor comerciale înainte de scadenţă cu obţincrw
i câştig (dobândă) se numeşte scontare. Cumpărarea de către btnpj centrală de
efecte de comerţ deja scontate poartă numele de rescontare, iar dobândi obţinută
este numită rescont. Atât scontul cât şi rescontul se exprimă procentu este o rată
a dobânzii care poartă denumirea de taxă de scont, respectiv taxă rescont.
Modificarea cotei de rezerve minime obligatorii este folosite în mai ţările
dezvoltate şi are o mare eficacitate. Operaţiunea constă în tezaurizarea părţi din
banii colectaţi de băncile comerciale la banca centrală.
Emisiunea de monedă suplimentară este practicată cu scopul influenţării
pieţelor financiare şi, indirect, a economiei. Când piaţa financiară se dereglează,
apare tendinţa de retragere masivă a depunerilor la vedere, putând duce, dacă nu
se iau măsuri, la prăbuşirea sistemului bancar, în astfel de situaţii intervine
statul, prin banca centrală, cu credite suplimentare în sprijinul băncilor aflate în
dificultate (cu condiţia ca aceste bănci să fi respectat condiţiile legale stabilite).
Orientarea creditului. Periodic, banca centrală poate solicita celorlalte bănci
să-şi canalizeze împrumuturile înspre anumite domenii şi, concomitent, să şi le
restrângă de la altele. Operaţiunea este cu aplicabilitate restrânsă.
Politica ratei dobânzii, este implicată în aproape toate celelalte operaţiuni de
influenţare a masei monetare. Dar, în afara faptului că este încorporată celorlalte
politici, politica ratei dobânzii este, mai întâi, una de sine stătătoare şi de mare
însemnătate. Modificarea ei de către banca centrală la furnizarea de lichidităţi
71
către sistemul bancar influenţează volumul masei monetare şi, prin ea,
economia.
8.3.2. Mecanismele de transmitere a politicii monetare
A. Canalul preţurilor
Canalul preţurilor este evidenţiat de teoria cantitativă a monedei şi a

preţurilor. Teoria cantitativă constituie o descriere simplă, însă riguroasă a
mecanismului de transmisie, care este folosită adesea ca bază doctrinară pentru
amintita „metodă a cutiei negre”.
Teoria cantitativă are ca reper analiza raportului cauzal dintre masa
bănească în circulaţie şi volumul mărfurilor, pe de o parte – şi nivelul puterii de
cumpărare, pe de altă parte. Vechea idee care a traversat secolele, respectiv M =
P x Y (unde: M – masa monetară; P – nivelul preţurilor; Y – volumul
tranzacţiilor) a fost considerată – la un moment dat – prea simplu formulată,
într-o epocă în care teoria cantitativă lua amploare. Irving Fisher a dezvoltat
această teorie pe baza următoarei relaţii:
MxV=PxY
unde: V = viteza de circulaţie a banilor (velocity).
Fisher a considerat că produsul M x V reprezintă oferta de bani din
economie, iar componenta P x Y este cererea de monedă.
Pentru înţelegerea mecanismului de creştere a cantităţii de monedă în
economie se utilizează multiplicatorul monetar. El figurează ca obiectiv al
politicii de stabilitate monetară şi se calculează astfel:
M
Mm =
B
unde: Mm – multiplicatorul monetar (al banilor sau al ofertei monetare); M –
masa monetară (oferta de bani din economie); B – baza monetară.
Multiplicatorul monetar Mm arată de câte ori mai mare este oferta bănească
în raport cu baza numerarului din economie.
B. Canalul ratei dobânzii
Dacă procesul de transmisie decris de teoria cantitativă se aplică numai în

anumite condiţii foarte specifice, canalul reprezentat de rata dobânzii constituie
elementul esenţial al prezentărilor standard ale politicii monetare.
Impactul direct al ratei dobânzii poate fi evidenţiat cu ajutorul „modelului
IS-LM”, care reflectă concepţia keynesiană despre procesul de transmisie a
politicii monetare.
Om r I Y
72
unde: Om - oferta de monedă; r - rata reală a dobânzii; I - investiţiile; Y - venitul
naţional nominal.
C. Canalele creditului
Insatisfacţia faţă de modalităţile tradiţionale de explicare a acţiunii politicii

monetare a dus la apariţia unei noi concepţii cu privire la procesul de transmisie,
concepţie care pune accent pe amintitul concept de „informare asimetrică”.
În materie de proces de transmisie, „teoria delegării” (Agency Theory)
implică existenţa a două canale: 1) canalul creditului bancar; 2) canalul activului
net (averilor populaţiei).
Canalul creditului bancar derivă din faptul că băncile joacă un rol specific
în cadrul sistemului financiar, deoarece, din cauza naturii instituţiei bancare,
sunt foarte bine plasate pentru a rezolva problemele de asimetrie informaţională
cu care se confruntă clienţii. Ca urmare a acestui rol specific al băncilor, dacă nu
s-ar împrumuta de la acestea, anumiţi agenţi economici nu ar avea acces la
resursele terţilor. Schematic, procesul de transmisie este, deci, următorul:
Om D C I Y
unde, pe lângă notaţiile anterioare: D - depozite bancare; C - credite bancare.
D. Canalul cursului de schimb
Canalul de transmisie a politicii monetare reprezentat de influenţa pe care

variaţiile cursului de schimb o exercită asupra mărimii nete a exporturilor a atras
atenţia economiştilor mai ales după instituirea actualului sistem monetar
internaţional, bazat pe cursuri flotante.
Acest canal încorporează şi el efectele ratei dobânzii, deoarece reducerea
ratei dobânzii într-o anumită ţară diminuează atractivitatea depozitelor bancare
şi a celorlalte plasamente denominate în monedă naţională şi sporeşte
atractivitatea depozitelor şi celorlate plasamente în valută. Ca urmare, se
produce o scădere a cererii de monedă naţională şi o creştere a cererii de valută,
ceea ce duce la deprecierea monedei naţionale respective.
Schema procesului de transmisie a politicii monetare prin canalul cursului
de schimb este, aşadar, următoarea:
Om r t EN Y
73
unde: t – cursul de schimb; EN – exporturi nete.
8.4. Strategii de politică monetară
8.4.1. Ţintirea agregatelor monetare
Structura masei băneşti este cuantificată prin agregate monetare (fracţiuni

ale masei monetare). Ele reprezintă ansambluri de active monetare cu funcţii
bine delimitate, operând cu instrumente specifice (de plată şi de schimb), prin
fluxurile economice pe care le reprezintă. Criteriul după care sunt incluse
activele în agregatele monetare este lichiditatea, respectiv posibilitatea
transformării lor cât mai rapide în cash. În general, se operează cu următoarele
categorii de lichidităţi (agregate):
- M1 (masa monetară în sens restrâns sau moneda tranzacţională) include
lichidităţile primare (active cu lichiditate perfectă), care permit efectuarea
imediată de plăţi: numerarul în circulaţie (monedele divizionare + bancnotele) şi
depozitele bancare la vedere (cu excepţia celor guvernamentale şi a unora cu
“regim special”), operabile prin cecuri.
- M2 (masa monetară în sens larg) include lichidităţile secundare, respectiv
activele care pot fi transformate rapid în lichidităţi primare (monetizabile), fără
implicaţia riscului de pierdere a capitalului. M2 cuprinde, pe lângă M1, „cvasi-
banii”, respectiv: conturile de economii şi depozitele bancare la vedere,
neoperabile prin cecuri; depozitele la termen aflate în gestiunea băncilor;
depozitele la casele de economii; conturile deschise la fondurile mutuale
existente pe piaţa monetară şi administrate de agenţi de bursă; acţiunile
fondurilor de ajutor reciproc.
- M3 (lichidităţile terţiare) include active cu un grad relativ mic de
lichiditate. Transformarea lor în lichidităţi primare presupune riscul micşorării
preţului acestor active. M3 conţine, pe lângă M2, valorile mobiliare private
(acţiuni şi obligaţiuni) şi publice (împrumuturi ale statului, colectivităţilor
publice şi agenţilor publici).
- M4 (lichidităţile cuaternare sau agregatul L) include M3 precum şi:
certificate de depozit negociabile, economii contractuale depuse la termen, titluri
de valoare emise de agenţi non-bancari ş.a.
În concluzie: în general, se admite că:
M0 (B) = baza monetară;
M1 = M0 + depozite la vedere, operabile prin cecuri;
M2 = M1 + depozite bancare neoperabile prin cecuri;
M3 = M2 + depozite pe termen lung + valori mobiliare;
M4 (L) = M3 + alte active semilichide.
74
8.4.2. Acţiunea asupra ratei dobânzii
Dobânda este funcţie de 3 elemente: capital, risc şi timp. Nivelul dobânzii se

stabileşte sub acţiunea a numeroşi factori, cei mai importanţi fiind:
- productivitatea capitalului respectiv rata profitului
- lichiditatea
- riscul nerambursării
- raportul dintre cererea şi oferta de credite
- stabilitatea economiei.
Aprecierile privind nivelul dobânzilor sunt valabile atâta timp cât stabilitatea
monedei asigură la expirarea termenului împrumutului, recuperarea integrală a
valorii avansate respectiv a puterii de cumpărare echivalentă momentului
acordării împrumutului. Deci în condiţiile proceselor inflaţioniste rata dobânzii
implică 2 ipostaze:
- rata dobânzii nominale exprimată ca atare prin rata curentă de piaţă
- rata dobânzii reale ca diferenţă între dobânda nominală şi gradul de
erodare a capitalului determinată de evoluţia proceselor inflaţioniste.
8.4.3. Ţintirea inflaţiei
Strategia de ţintire directă a inflaţiei a fost deja prezentată la capitolul legat

de inflaţie.
- politica monetară
- canale de transmisie a politicii monetare
B) Probleme:
1. Pentru o economie nationala dispunem de urmatoarele date pentru 2008 si
2009:
Indicatori: 2008 2009
- Rata nominala a dobanzii – d’n 10 10

- Oferta de moneda - Om 1500 2000
- Venitul real - Y 2500 3000
- Viteza de circulatie - V 4 4
75
Calculati:
a) rata de crestere a ofertei de bani;
b) rata inflatiei in 2009;
c) rata reala a dobanzii in 2009.
C) Teme referate:
- Politica monetară în România în vederea adoptării monedei euro
76
R
R
R
IX. Politica fiscală. Bugetul
9.1. Veniturile şi cheltuielile bugetare
Impactul finanţelor publice asupra economiei este determinat nu numai de

proporţiile redistribuirii produsului intern brut (PIB) pe care o generează, dar şi
de modul cum se realizează acest proces. Impozitele, taxele, contribuţiile şi
împrumuturile de stat, alocaţiile, subvenţiile şi transferurile bugetare, constituie
nu numai metode de colectare şi de repartizare a resurselor financiare publice,
dar şi instrumente cu ajutorul cărora organele de decizie caută să orienteze
dezvoltarea economicǎ şi socială a ţării, în direcţia doritǎ.
9.1.1. Bugetul: definiţie şi principii bugetare
Bugetul este un document prin care sunt prevăzute şi aprobate în fiecare an

veniturile şi cheltuielile sau, după caz, numai cheltuielile, în funcţie de sistemul
de finanţare a instituţiilor publice.
Bugetul de stat este una din componentele majore ale sistemului financiar
prin ponderea mare pe care o reprezintă în produsul intern brut, dar şi prin rolul
pe care îl are în funcţionarea unor pârghii financiare (fiscală, vamală, a
cheltuielilor publice), cât şi în acţiunile de predicţie şi planificare
macroeconomică.
Bugetul de stat are caracter de act normativ, adică este aprobat prin lege de
către Parlament.
Principiile bugetare reprezintă o sinteză a experienţei practicii bugetare, dar

şi a cerinţelor şi exigenţelor presupuse de procesul elaborării şi execuţiei
bugetului de stat.
Principiile bugetare sunt clar definite şi sunt parte a bagajului universal de
cunoştinţe şi învăţăminte care ţin de ştiinţa finanţelor.
- Universalitatea bugetului - prevede înscrierea în buget a tuturor
veniturilor şi cheltuielilor, fără nici o excepţie, sub forma unor sume brute şi nu
a unor solduri rezultate din eventuale compensări.
- Unitatea bugetului - presupune existenţa unei singure liste de venituri şi
cheltuieli bugetare.
77
- Neafectarea veniturilor - înseamnă depersonalizarea veniturilor, adică
faptul de a nu cunoaşte nici la restituirea lor, nici la încasarea lor care este
destinaţia expresă/punctuală ce li se rezervă.
- Anualitatea bugetului - indică anul drept intervalul de timp la care se
referă bugetul. În sensul acestui principiu, anul este un interval de 12 luni care
poate să coincidă sau nu cu anul calendaristic.
- Echilibrul bugetar - prevede acoperirea integrală, în intervalul anului
bugetar, a cheltuielilor din veniturile ordinare, capătând astfel conotaţia
echilibrului bugetar anual şi, prin extensie, a echilibrului bugetar pe tot parcursul
anului bugetar.
- Specializarea bugetară - se referă la introducerea şi aprobarea în buget a
veniturilor pe surse de provenienţă şi a cheltuielilor pe tipuri de nevoi şi
destinaţii.
- Publicitatea bugetului. Principiul publicităţii se referă la informarea
naţiunii, a fiecărui cetăţean, despre veniturile şi cheltuielile incluse în buget.
9.1.2. Categorii de venituri bugetare şi elemente comune ale impozitelor
Resursele financiare reprezintă totalitatea mijloacelor băneşti necesare

realizării obiectivelor economice şi sociale într-un interval de timp determinat.
Conform legii finanţelor publice, se numesc venituri bugetare acele resursele
băneşti care se cuvin bugetelor de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat şi
ale bugetelor locale, în baza unor prevederi legale, formate din impozite, taxe,
contribuţii şi alte vărsăminte.
Impozitele reprezintă o formă de colectare a unei pǎrţi din veniturile şi/sau
averea persoanelor fizice şi juridice, la dispoziţia statului, în vederea acoperirii
cheltuielilor publice. Impozitele reprezintă cea mai mare sursǎ de venit la
bugetul statului.
Impozitele se împart în impozite directe şi impozite indirecte:

1. Impozitele directe sunt impozitele stabilite pentru fiecare contribuabil
(persoana fizică sau juridică) în parte, nominal, în funcţie de veniturile sau
averea acestuia, pe baza cotelor de impozit prevăzute de lege. Printre acestea se
numără impozitul pe profit, impozitul pe salarii şi venituri, contribuţiile, etc.
2. Impozite indirecte, stabilite pe consumul de bunuri şi servicii,
nepersonalizate, aşezate pe cheltuieli, printre care se numără TVA, accizele,
taxe vamale, etc.
Impozitele se caracterizează prin următoarele elemente:

a) Subiectul impozitului este persoana fizică sau juridică pentru care legea
stabileşte obligativitatea de plată a impozitului, adică ceea ce se numeşte curent
contribuabil.
78
b) Suportatorul impozitului este persoana fizică sau juridică ce suportă
efectiv plata impozitului.
c) Obiectul impozitului este materia supusă impozitării: venitul, averea,
obiectul vândut/cumpărat, bunul importat etc.
d) Sursa impozitului arată din ce anume se plăteşte impozitul, ceea ce în
mod obişnuit este venitul contribuabilului.
e) Unitatea de impunere este unitatea de măsură cu care se determină
dimensiunea materiei impozabile.
f) Cota impozitului reprezintă impozitul aferent unităţii de impunere.
Această cotă poate fi stabilită ca sumă fixă sau ca o cotă procentuală (constantă,
progresivă sau regresivă).
g) Asieta este totalitatea măsurilor pe care organele fiscale le iau în vederea
aşezării impozitului pentru fiecare subiect în parte.
h) Termenul de plată reprezintă data până la care impozitul trebuie achitat.
Modalităţile de stabilire a impozitelor sunt:

- impunerea progresivă
- impunerea proporţională (cota unică)
- impunerea regresivă.
9.1.3. Destinaţiile cheltuielilor bugetare
Cheltuielile bugetare exprimǎ relaţii economico-sociale în formǎ băneascǎ,

care se manifestǎ între stat, pe de o parte, şi persoane fizice şi juridice, pe de altǎ
parte, cu ocazia repartizării şi utilizării resurselor financiare (veniturilor) ale
statului, în scopul îndeplinirii funcţiilor acestuia.
Constituind un consum de resurse băneşti procurate de la cetăţeni şi
întreprinderi, cheltuielile publice se prezintă ca plǎţi curente şi de capital,
efectuate de autorităţile publice pentru organizarea de activităţi destinate
producerii de bunuri şi servicii pentru acoperirea nevoilor sociale comune.
În funcţie de destinaţia lor, cheltuielile bugetare se clasifică în:
a) Cheltuieli pentru servicii generale utilizate de stat pentru întreţinerea şi
funcţionarea organismelor de administraţie propriu-zise, precum şi a celor
însărcinate cu menţinerea ordinii publice;
b) Cheltuieli pentru acţiuni social-culturale care sunt formate din:
- cheltuielile bugetare pentru învăţământ
- cheltuieli bugetare pentru culturǎ şi activităţi sportive
- cheltuielile bugetare pentru sănătate
- cheltuielile bugetare pentru securitatea socialǎ
c) Cheltuieli cu apărarea
d) Cheltuieli pentru acţiuni economice.
79
9.2. Deficitul bugetar şi datoria publică
9.2.1. Deficitul bugetar
Deficitul bugetar este dat de cheltuielile făcute şi neacoperite din veniturile

bugetare, adică reprezintă diferenţa dintre cheltuielile şi veniturile bugetare.
Gestionarea deficitului bugetar este foarte importantă, pentru că poate oferi
informaţii despre calitatea politicii fiscale şi bugetare a guvernului, iar un deficit
bugetar ridicat poate avea repercusiuni importante asupra creşterii economice
sau asupra procesului inflaţionist dintr-o economie.
Deficitul bugetar este cauzat, pe de o parte, de menţinerea cheltuielilor la un
nivel constant şi, pe de altă parte, de reducerea veniturilor din impozite şi taxe.
Printre factorii care influenţează deficitul bugetar se numără: consumul,
creşterea deficitului de cont curent, cursul de schimb, evoluţia investiţiilor
străine nete, etc.
Un deficit bugetar important produce dezechilibre macroeconomice şi
reduce capacitatea guvernului de a creşte cheltuielile bugetare în vederea
relansării economiei. Reducerea deficitului bugetar înseamnă venituri mai mari
la bugetul statului şi pentru agenţii economici sau populaţie, deoarece aceste
sume de bani care constitue venituri suplimentare, nu mai sunt orientate către
finanţarea deficitului ci către relansarea economică. Creşterea economică poate
reprezenta deci un rezultat al minimizarii deficitului bugetar şi un scop al
acesteia. Astfel cresc atât veniturilor populaţiei (care sunt apoi direcţionate către
consum, stimulând producţia şi creşterea economică) cât şi veniturilor agenţilor
economici (care le orientează spre noi investiţii sau spre pieţele financiare). De
asemenea, prin reducerea deficitului bugetar, statul poate să mărească
cheltuielile necesare dezvoltării infrastructurii necesare procesului de relansare
economică, sau poate, prin intermediul diminuării cotelor de impozitare, să
stimuleze populaţia şi agenţii economici să participe la realizarea unei creşteri
economice durabile. Minimizarea deficitului bugetar, are drep scop şi rezultat,
reducerea ratelor inflaţiei, statul ne mai fiind obligat să recurgă la emisiune
monetară, şi menţinând încrederea populaţiei şi a agenţilor economici în
monedă.
9.2.2. Datoria publică
Datoria publică reprezintă totalitatea sumelor luate cu împrumut de către o

autoritate publică şi existente în sarcina acesteia la un moment dat sau pe un
interval de timp (de regulă un an). După apartenenţa geografică a creditorului,
datoria publică poate fi internă sau externă.
Pentru echilibrarea bugetului de stat, se recurge la împrumuturi care
constituie datoria publică a statului, care poate fi internă sau externă. Există şi
datoria privată, care şi ea se împarte la rândul ei in datorie internă şi externă.
80
9.3. Obiectivele politicii fiscale
- furnizarea de servicii sociale

- urmarirea principiului echităţii sociale
- asigurarea unei creşteri economice durabile
- restructurarea şi modernizarea economiei
- combaterea evaziunii fiscale.
9.4. Instrumente şi măsuri de politică fiscală
9.4.1. Instrumentele de politică fiscală
A) Stabilirea şi colectarea veniturilor bugetare:

- modificarea cotelor de impozitare
- lărgirea sau restrângerea bazei de impozitare
- modul de colectare a veniturilor
B) Stabilirea destinaţiilor bugetare:

În acest sens, se observă o corelaţie importantă între politicile fiscal-
bugetare şi cele structurale:
- stabilirea destinaţiilor cheltuielilor bugetare
- măsuri sociale.
9.4.2. Măsurile de politică fiscală
Se împart în:
A) Măsuri:
- ciclice
- contraciclice.
B) Măsuri de echilibrare bugetară
C) Respectarea acordurilor internaţionale.
81
- deficit bugetar
- datorie publică
B) Teme referat:
- Impactul deficitului bugetar asupra creşterii economice
82
R
R
R
X. Pieţe financiare
10.1. Piaţa bancară
Analiza pieţei bancare presupune cunoasterea:

- situatiei in perioada 1990-1998
- crizei bancare din 1998
- procesului de restructurare si privatizare
- importantei sectorului in cadrul sistemului financiar (60% din PIB şi 80%
din activele sistemului)
- structurii sectorului bancar
- evolutiei activitatii de creditare
- evoluţiei indicatorilor de prudentialitate bancara
10.2. Piaţa de capital
10.2.1. Scurt istoric

- Nivel incipient de dezvoltare
- 1992 - deschiderea Bursei Române de Mărfuri la Bucureşti
- 1994 - deschiderea Bursei Monetar - Financiare şi de Mărfuri Sibiu
- 1995 - Bursa de Valori Bucureşti
- 1996 - RASDAQ (Romanian Association of Securities Dealers
Automated Quotation)
- 1997 – primul indice – BET (Bucharest Exchange Trading Index)
- 2000 - BET-FI (Bucharest Exchange Trading Investment Funds Index)
- 2007 – tranzactionarea contractelor la termen – futures - BVB
10.2.2. Evolutia pietei de capital
Se masoara prin capitalizare, volumul tranzactiilor dar mai ales evolutia

indicilor bursieri :
- Randamentul unui indice (BET de exemplu):
BETt1 − BETt 0
rBET = [%]
BETt 0
83
Alte aspecte legate de evoluţia pieţei de capital:
- Bursa = barometrul economiei (particularitati în cazul României)
- Crestere relativ constanta pana in 2007
- Scadere brusca 2007-2008
- Redresare partiala 2009
10.3. Piaţa asigurărilor
10.3.1. Elementele tehnice ale asigurarilor
A) Subiectul asigurarii
- Asiguratorul
- Asiguratul
- Contractantul
- Beneficiarul
B) Obiectul asigurarii
- Bunuri
- Persoane
- Raspundere civila
C) Alte elemente
- Riscul
- Suma asigurata
- Prima de asigurare
- Durata asigurarii
- Dauna
- Despagubirea
- Fransiza
Prima plătită de asigurat = Suma asigurata x Cota de asigurare

Despăgubirea plătită = Dauna - Valoarea franşizei
10.3.2. Conceptul de piata in asigurari
Piaţa asigurărilor reprezintă cadrul organizatoric şi metodologic în care se

realizează operaţiunile de asigurări , respectiv activitatea de asigurare
Operatorii specifici sunt asiguratul si asiguratorul. Alte elemente:
- Parametrii pietei – oferta si cererea
84
- Indicatori ai pietei de asigurari
• Volumul primelor brute subscrise
• Rata daunei
Daune aparute
Rata daunei (%) = x100
Pr ime incasate
A) Ce înţelegeţi prin
- sector bancar
- piaţă de capital
- activitatea de asigurare
B) Probleme:
1. Cunoscand valorile indicelui BET in 2008 de 7652 puncte iar in 2009 de

8230 puncte, sa se calculeze randamentul acestuia si sa se compare cu
cel al indicelui belgian BEL20, care in 2008 s-a ridicat la 11990 iar in
2009 a ajuns la 12200.Interpretati rezultatul.
2. Sediul unei firme este asigurat pentru suma de 500.000 lei, cu o cota de
asigurare de 0,5% iar aparatura birotica si mobilierul sunt asigurate
pentru 200.000 lei, la o cota de asigurare de 1%. Stiind ca in urma
producerii riscului asigurat (un incendiu de exemplu), cladirea este
distrusa in proportie de 10% iar mobilierul si birotica in proportie de
20%, sa se calculeze primele anuale platite de asigurat si despagubirea
incasata, stiind ca fransiza stabilita in contract este de 2% din suma
asigurata, atat pentru cladire cat si pentru bunuri.
C) Teme de referat
- Soliditatea sectorului bancar în România
- Evoluţia indicilor bursieri şi ai PIB-ului în ţările est-europene
- Dezvoltarea pieţei asigurărilor în România
85
86
R
R
R
XI. Piaţa valutară şi cursul de schimb
11.1. Piaţa valutară
11.1.1. Definirea conceptului
Piaţa valutară este piaţa pe care se desfăşoară comerţul cu monede străine

(valute). Această piaţă asigură manifestarea cererii şi ofertei de monede străine,
precum şi formarea preţului (cursului) acestora, exprimat în monedă naţională.
Monedele stăine sunt schimbate pe moneda naţională în toate centrele
financiare ale lumii. Piaţa valutară nu este, deci, limitată din punct de vedere
geografic.
11.1.2. Operatorii pieţei valutare
Operatorii sunt:
A) Băncile, instituţiile financiare şi filialele financiare ale grupurilor
industriale efectuează operaţiuni de schimb valutar în nume propriu sau din
ordinul clienţilor lor.
Elemente caracteristice:
- Doar anumite banci raman active tot timpul pe piata;
- Caracterul speculativ al tranzactiilor.
- Notiunea de pozitie valutara (este diferenţa, pozitivă sau negativă, între
creanţele şi datoriile în valută ale unei bănci): lunga (creante>datorii); scurta;
inchisa
Suma achizitionata (Sa) = Suma ceruta (Sc) x coeficientul de executie a cererii

(cec) x Cursul de schimb (CV)
B) Clientela privată: întreprinderile industriale şi comerciale, instituţiile

financiare neautorizate să efectueze operaţiuni valutare ca obiect de activitate şi
persoanele particulare. Clientela privată nu participă însă direct la piaţă, ci prin
intermediul băncilor şi, eventual, a caselor de schimb valutar.
87
C) În fine, a treia categorie importantă de operatori pe piaţa valutară - mai
ales în ţările anglo-saxone – sunt firmele de brokeraj (dealeri). Funcţia acestora
este de intermediere.
11.1.3. Piata valutara la vedere si piata la termen
A) Piaţa la vedere
Reprezintă acea componentă a PV pe care tranzacţiile se lichidează în
maxim 48 ore.
Caracteristicile PV la vedere:
- caracter delocalizat (legături directe între bănci);
- locul esenţial al $ ca monedă de tranzactionare;
- există şi PV localizate (BC, Bursa de valori).
B) Piata la termen
Este acea componentă a PV pe care angajamentele de vânzare-cumpărare de
valută se onorează la o dată ulterioară, fixată cu anticipaţie, şi la un CV stabilit
în momentul încheierii tranzacţiei
Situatiile intalnite pe piata valutara la termen:
- CVt = CVv (al pari)
- CVt > CVv (primă, report, premium) - %
- CVt < CVv (pierdere, deport, discount) - %
Reportul şi deportul sunt exprimate, în mod obişnuit, sub formă de % anual
din CVv:
Rt,Dt = (CVt-CVv)/CVv * (360*100)/t (exprimat in %)
unde: CVv – CV la vedere

CVt – CV la termen
t – termenul (scadenţa)
Rt – reportul la termenul t
Dt – deportul la termenul t
11. 2. Cursul de schimb
11.2.1. Definirea conceptului
În general, cursul de schimb valutar (cursul valutar) este preţul unei

monede exprimat în altă monedă.
Operaţiunea tehnică de stabilire a cursului valutar se numeşte „cotaţie”.
Există două tipuri de cotaţii: a) incertă; b) certă.
88
a) Cotaţia incertă constă în indicarea numărului variabil de unităţi
monetare naţionale („cotă”), care revin la o unitate (100 de unităţi)
monetară străină („bază”). 1 EUR=4,2 RON
b) Cotaţia certă constă în indicarea numărului variabil de unităţi monetare
străine („cotă”) care revin la o unitate monetară naţinală („bază”). 1
RON = 0,23 EUR
Indicele deprecierii / aprecierii [%] = Cotatia certa t1 / Cotatia certa in t0

[%]
Deprecierea / aprecierea = Indicele – 100%
Cursurile formate pe piaţa la vedere sunt de două tipuri: curs de cumpărare

şi curs de vânzare.
1) Cursul de cumpărare este cursul la care o bancă este dispusă să cumpere o
anumită valută.
2) Cursul de vânzare este cursul la care o bancă este dispusă să vândă o
anumită valută.
11.2.2. Factori determinanţi ai cursului de schimb
Cursul depinde de cererea/oferta de valută şi de factorii subdiacenţi

acestora:
- volumul importurilor;
- volumul exporturilor;
- mişcările internaţionale de capital (determinate de diferenţele dintre
ratele dobânzii);
- expectaţii (asteptari) etc.
De reţinut este relatia de cauzalitate in dublu sens.
11.2.3. Metode de determinare a cursului
A. Cursurile de schimb şi rata inflaţiei

- Teoria parităţii puterilor de cumpărare (G. Cassel)
πA
CVt = CVv
πB
unde: CV = cursul de schimb; л –rata inflatiei
B. Cursurile de schimb şi rata dobânzii

- Teoria parităţii ratelor dobânzii (J. Keynes)
89
1 + d2
CVt = CVv
1 + d1
unde: d – rata dobanzii
11.2.4. Previzionarea CV
A) Nevoia acută de previziuni (risc valutar)
B) Imposibilitatea previzionării exacte a evoluţiei viitoare a CV (mai ales pe

termen scurt)
C) Metode de previzionare:
- Analize tehnice (statistică, econometrie, modele etc.);
- Analize economice: variabile socio-politice (stabilitatea guvernului, rolul
partidelor politice, alegeri, grupuri de presiune), psihologice (încrederea în
moneda naţională), economice (rata inflaţiei, rata dobânzii, SBP), monetare (CV
la termen ca predictor al CV la vedere).
11.3. Regimuri de curs valutar
Sunt prezentate de către Fondul Monetar Internaţional :
A) Cursuri flotante
- flotare libera (free floating)
- flotare controlata (managed floating)
B) Peg-uri
- cu banda de fluctuatie (crawling bends)
- cu banda de fluctuatie orizontala (pegged with horizontal bands)
- ajustabile (crawling pegs)
C) Cursuri fixe – consiliu monetar (currency board)
D) Dolarizare (« euroizare »)
- piaţă valutară
- curs de schimb
- cotaţie certă / incertă
- report / deport al monedei
90
B) Probleme
1. Cererea unui client privind cumpararea a 150.000 $ la cursul de 3 lei/$ a

fost procesata de o banca ce desfasoara activitati pe piata valutara. Coeficientul
de executie al acestei cereri a fost de 90%. Sa se determine suma in lei pe care a
trebuit sa o plateasca clientul avand in vedere aceste date.
2. In momentul t0 un agent a cumparat 1500$ cu 49.500 lei iar in momentul

t1 a cumparat 2000$ cu 67.000 lei. In care situatie s-a realizat cea mai buna
tranzactie?
3. Daca in momentul t0 un dolar este egal cu 3 lei iar in momentul t1 este

egal cu 4 lei, care este indicele deprecierii si deprecierea cursului de schimb?
C) Teme de referat:
- Factori determinanţi ai cursurilor de schimb
- Implicaţiile aprecierii cursului leului asupra deficitului contului curent în
România
91
92
R
R
R
XII. Echilibrul economic extern

Încă de la constituirea lor, economiile naţionale au evoluat în cadrul unui
sistem de conexiuni în continuă mişcare şi transformare, iar aceste legături
interdependente nu sunt doar de natură economică, ci acoperă toate aspectele şi
dimensiunile vieţii sociale (ştiinţifice, culturale, politice, militare, diplomatice
etc.). Relaţiile economice prezintă o importanţă deosebită pentru că se află la
baza satisfacerii cerinţelor de consum ale oamenilor, în condiţiile în care,
datorită repartizării inegale a resurselor pe glob, nici o ţară nu produce toate
bunurile economice de care are nevoie
Interdependenţele economice internaţionale îşi au originea în diviziunea
internaţională a muncii şi specializarea ţărilor în producerea de bunuri
economice pentru care dispun de condiţii favorabile, devenind competitive pe
piaţa internaţională. Acestea au însă legătură şi cu schimbările structurale din
economia mondială, cu modificările raporturilor de putere economică a statelor,
cu schimbările politice globale, cu intensificare şi diversificarea fluxurilor
economice mondiale şi cu mişcarea oamenilor şi informaţiilor. Consecinţa
adâncirii interdependenţelor economice la nivel mondial este globalizarea
economiei.
Legăturile economice dintre state prezintă o dinamică proprie care îmbracă
forme specifice numite fluxuri economice internaţionale. Forma tradiţională a
acestora este reprezentată de schimbul internaţional de mărfuri sau comerţul
mondial.
12.1. Comerţul exterior şi fluxurile de capital
Schimbul de bunuri şi servicii are loc atât în interiorul ţărilor (comerţ

interior) cât şi între ţări, sub forma comerţului exterior. Schimbul internaţional
de mărfuri este cea mai veche formă de relaţii economice dintre state care s-a
menţinut până astazi. Datorită dispunerii resurselor economice pe glob şi
discrepanţelor privind valorificarea eficientă a acestora la nivelul diferitelor
state, se nasc schimburile intenaţionale de mărfuri pentru a satisface nevoile de
consum care sunt relativ uniforme la nivel mondial. Prin urmare, fiecare ţară
oferă celorlalte state bunurile proprii în exces pentru a primi în schimb de la
celelalte ţări bunuri economice de care nu dispun. Comerţul exterior devine din
ce în ce mai pregnant un factor determinant al creşterii economice a ţărilor care
sporesc la rândul lor fluxurile internaţionale de mărfuri şi servicii.
93
Rolul tot mai important al comerţului exterior în dezvoltarea statelor este
afirmat prin tendinţele pe care le urmează, astfel:
- ritmul de creştere a comerţului exterior devansează ritmul creşterii economice
naţionale;
- tendinţa de creştere şi diversificare a exporturilor mondiale;
- intensificarea nemaiîntâlnită a relaţiilor comerciale internaţionale ca urmare a
adâncirii diviziunii mondiale a muncii şi, prin urmare, a specializării economii
naţionale în producerea anumitor bunuri şi servicii, conducând la creşterea
competitivităţii exporturilor;
- accentuarea interdependenţelor în relaţiile de comerţ exterior;
- tendinţa de polarizare a comerţului internaţional în jurul unor centre de mari
puteri economice, la nivel global fiind recunoscuţi trei poli în comerţul exterior
(o tripolarizare): UE, SUA şi Japonia, care împreună deţin aproape trei sferturi
din exporturile mondiale.
Comerţul exterior al ţărilor înseamnă exporturi, adică ieşiri de bunuri şi
servicii către alte ţări, şi importuri, reprezentând intrări de bunuri şi servicii
dinspre alte ţări. Raportul cantitativ între cele două componente se regăseşte în
balanţa comercială în care se înscriu şi prin care se compară importurile cu
exporturile de mărfuri ale unei ţări, pe o perioadă de timp determinată, de obicei,
de un an. Aceasta poate fi generală, atunci când cuprinde ansamblul relaţiilor
comerciale ale ţării date sau parţială, dacă se referă la importul şi exportul cu o
anumită ţară ori un grup de ţări. În funcţie de situaţia în care se află schimburile
de mărfuri ale unei ţări cu celelalte state, balanţa comercială poate avea un sold
echilibrat (situaţie normală), excedentar sau deficitar.
Importurile şi exporturile se tranzacţionează în baza preţurilor, care reflectă
valoarea de piaţă a bunurilor şi serviciilor.
Tranzacţiile monetare efectuate de o ţară şi rezultate din cele comerciale
(export - import), precum şi din alte tranzacţii economice şi extraeconomice
(reprezentând încasări şi plăţi) sunt reflectate în balanţa de plăţi şi cursul de
schimb.
12.2. Balanţa de plăţi
Balanţa de plăţi este un document întocmit de organele competente ale

statului, care cuprinde înregistrarea sistematică a ansamblului încasărilor şi
plăţilor determinate de tranzacţiile reale şi financiare dintr-o perioadă dată ale
unei ţări cu restul lumii, balanţa de plăţi globală, sau cu o altă ţară (balanţă
bilaterală).
Înregistrările efectuate în balanţa de plăţi sunt sistematice din două motive.
În primul rând, balanţa de plăţi este o construcţie bazată pe principiul
contabilităţii în partidă dublă. Astfel, fiecare tranzacţie se înregistrează prin
două intrări de valoare egală, dar de sens opus: un debit (-) şi un credit (+). În al
doilea rând, tranzacţiile înregistrate în balanţa de plăţi sunt clasificate pe
94
categorii bine definite de relaţii cu exteriorul (importul de bunuri, exportul de
bunuri, prestări de servicii, plata serviciilor externe, fluxuri de capitaluri,
modificarea rezervelor internaţionale etc.).
12.2.1. Structura balanţei de plăţi
În structura balanţei de plăţi, posturile se grupează după cum urmează:

A) Contul curent
Contul curent cuprinde tranzacţiile reale cu bunuri şi servicii, precum şi
veniturile şi transferurile curente. Astfel, tranzacţiile clasificate ca fiind cu
”bunuri” se referă la mişcările de produse -exporturi şi importuri-, implicând
schimbarea dreptului de proprietate asupra lor. “Serviciile” sunt de diferite
tipuri: călătorii, asigurări, operaţiuni bancare etc. În fine, “veniturile” pot
proveni din muncă sau din capital: salarii, dobânzi, dividende etc.
1. Bunuri şi servicii
a) Bunuri
b) Servicii: transporturi, călătorii, servicii guvernamentale, alte servicii
2. Venituri
a) Remunerarea angajaţilor
b) Venituri din investiţii, din care:
- dobânda la împrumutul extern.
Veniturile din munca sunt remuneraţiile lucrătorilor frontalieri, sezonieri sau
temporari. Este o rubrică în care informaţia ce se obţine nu va fi niciodată foarte
precisă şi pentru că multe venituri mici nu se declară. O parte din totalul
veniturilor se va cheltui în ţara de origine.
3. Transferuri curente
Pentru o corectă analiză a contului curent, acesta trebuie descompus în
elementele sale principale:
a) Balanţa comercială: situaţia acesteia rezultă din compararea exporturilor
de bunuri (XB) cu importurile de bunuri (MB). Cu alte cuvinte, balanţa
comercială reflectă valoarea bunurilor comerciale exportate şi importate, fără să
se ia în calcul tranzacţiile cu servicii;
b) Balanţa bunurilor şi a serviciilor: cuprinde balanţa comercială, precum şi
numeroase alte componente: turism si călătorii, transporturi, comunicaţii,
construcţii, asigurări, servicii financiare, informatice, culturale şi recreative
închiriate companiilor, persoanelor, guvernului, regalităţii şi veniturilor
proprietăţii imateriale.
Tot aici sunt incluse şi veniturile din investiţii efectuate în străinătate
(dividende, profituri, etc.); cheltuieli militare, călătorii, transporturi, alte servicii.
c) Balanţa contului curent: cuprinde în plus transferurile în şi din străinătate,
reprezentând bunuri, servicii sau venituri care nu necesită plăţi în contrapartidă.
B) Contul de capital şi financiar
1.Contul de capital
95
- transferul de capital (achiziţionare / vânzare de active nefinanciare).
2. Contul financiar cuprinde patru categorii funcţionale (mai nou cinci, prin
individualizarea produselor derivate):
a). Investiţiile directe se clasifică în funcţie de direcţia lor (investiţii în
economia naţională efectuate de către rezidenţi şi nerezidenţi şi investiţii în
străinătate efecuate de rezidenţi şi nerezidenţi); la rîndul lor, acestea se divid în:
- aport de capital;
- profituri reinvestite;
- altele.
b). Investiţiile de portofoliu cuprind plasamentele efectuate în:
- titluri financiare pe termen lung;
- instrumente specifice pieţei monetare;
- titluri comerciale.
c). Alte investiţii se referă la creditele comerciale şi împrumuturile
contractate, inclusiv cele obţinute în relaţia cu FMI.
d). Produse derivate (investiţii financiare)
e). Activele de rezervă (internaţionale) reprezintă modificările în volumul
activelor externe. Acestea cuprind disponibilităţile valutare (numerar, depozite,
titluri), aur monetar, DST şi poziţia de rezervă la FMI.
Observaţii:
1) Tranzacţiile reale şi financiare: fluxurile “reale” descriu tranzacţiile cu
bunuri şi servicii (importuri, exporturi, transporturi, călători etc.); fluxurile
“financiare” reprezintă operaţiuni care reflectă investiţii sau tranzacţii cu hârtii
de valoare. Tranzacţiile cu bunuri şi servicii se înregistrează în acea parte a
balanţei de plăţi numită “contul curent”, în timp ce tranzacţiile financiare se
înregistrează în partea numită “contul de capital”.
2) Transferurile: reflectă tranzacţii unilaterale, fără o contrapartidă în plăţi;
exemplul tipic este reprezentat de donaţii. In elaborarea contului de transferuri
curente, principala dificultate este să se facă distincţie între ce transferuri sunt
curente şi care sunt de capital. Ca transferuri curente apar transferurile de
emigranţi, impozitele, prestaţiile şi cotizatiile la asigurările sociale, donaţiile
destinate achiziţiei bunurilor de consum, retribuţiile personalului ce prestează
servicii în afară, în programe de întrajutorare, pensii alimentare, moşteniri,
premii literare, artistice, ştiinţifice şi altele, premii obţinute la jocurile de noroc,
cotizaţii la asociaţiile de binefacere, de recreere, culturale, ştiinţifice şi sportive,
etc.
3) Erorile şi omisiunile: în practică, posturile balanţei de plăţi nu se
echilibrează întotdeauna, deoarece informaţiile provin din surse diferite, unele
date nu sunt înregistrate la adevărata lor valoare sau nu sunt înregistrate deloc;
de aceea, toate balanţele de plăţi naţionale cuprind o poziţie, numită “erori şi
omisiuni”, care reflectă greşelile în estimare.
96
4) Fiecare element din balanţa de plăţi are un sold. Ex: apare soldul dintre
investiţiile directe efectuate de străini în România şi investiţiile directe efectuate
de români în străinătate.
5) Activele străine oficiale (internaţionale): sunt activele libelate în moneda
ţării care întocmeşte balanţa, deţinute de străini; este vorba în principal despre
instituţii oficiale (băncile centrale), care le utilizează pentru finanţarea
schimburilor, stingerea datoriilor etc. Aceste angajamente faţă de străinătate
reprezintă contrapartida rezervelor valutare constituite în dolari americani,
euro, etc.
6) Situaţia balanţei globale reflectă fluxuri interne şi externe, care nu mai
pot fi finanţate decât din rezerva oficială. În aceste condiţii, modificarea
rezervelor oficiale reprezintă contrapartida (cu semn invers) soldului întregii
balanţe de plăţi. Modificarea mărimii rezervei oficiale (aur, DST, poziţia de
rezervă la FMI, valută)-din ale cărei componente unele cresc (credit/creştere),
iar altele scad (debit/scădere)-reflectă, aşadar, modul de lichidare a
deficitelor/excedentelor balanţei de plăţi.
12.2.2. Relaţii caracteristice
S - I = BC
BC = Y - A
BC + ∆FI + ∆RES = 0
unde: S - economii
I – investiţii
BC – soldul balanţei plăţilor curente (contului curent)
Y – veniturile totale (venitul naţional)
A – absorbţia (consumul privat plus consumul public)
∆FI – modificarea volumului creanţelor financiare asupra străinătăţii
(fluxuri financiare)
∆RES – modificarea volumului creanţelor monetare asupra străinătăţii
- balanţa de plăţi
- deficit de cont curent
- investiţii străine directe
B) Probleme
1. Se dau urmatoarele date aferente contului curent:
97
- Bunuri exportate 55 mil. u.m.
- Bunuri importate 65 mil. u.m.
- Servicii exportate 38 mil. u.m.
- Servicii importate 58 mil. u.m.
- Transferuri nete 15 mil. u.m.
Sa se calculeze soldul balantei contului curent si a balantelor intermediare si

sa se interpreteze rezultatul
2. Economiile dintr-o tara se ridica la 150 mil.u.m. iar investitiile la 160

mil.um. Cunoscand faptul ca modificarea volumului creanţelor financiare asupra
străinătăţii este de 20 mil. u.m., sa se calculeze modificarea volumului creanţelor
monetare asupra străinătăţii.
3. Economiile dintr-o tara se ridica la 200 mil.u.m. iar investitiile la 180

mil.um. Cunoscand faptul ca venitul national este in acea perioada de 530
mil.u.m, sa se calculeze cosumul total (sau gradul de absorbtie al economiei).
C) Teme referate
- Analiza compensării deficitului contului curent pe baza investiţiilor
străine directe în România
- Impactul crizei asupra corectării deficitului de cont curent pentru ţările
aflate în tranziţie.
98
R
R
R
XIII. Integrarea economică internaţională
13.1. Globalizare versus regionalizare
13.1.1. Conceptele de globalizare şi regionalizare
Globalizarea în general, şi cea financiară în particular, face ca economiile

statelor lumii să devină interdependente prin intermediul a numeroase canale de
transmitere a globalizării. Astfel, globalizarea sau integrarea economiilor în
cadrul economiei mondiale este însoţită de expansiunea firmelor multinaţionale,
de intensificarea comerţului şi a fluxurilor de capital dar şi de un cadru propice
fenomenului de contagiune, cu implicaţii multiple asupra stabilităţii sistemului
financiar.
În sensul său literar, globalizarea reprezintă procesul de transformare a
fenomenelor locale sau regionale în unele globale. În termeni economici,
globalizarea poate fi definită ca o creştere a integrării economiilor şi societăţilor
la nivel mondial. Ea constituie un proces generat de competiţia şi concurenţa
dintre principalii poli ai puterii economice internaţionale, care cuprinde toate
laturile vieţi economice (Cerna et al., 2008). O definiţie oficială a globalizării
este cea a Fondului Monetar Internaţional (FMI), care defineşte acest proces ca
fiind „creşterea interdependenţei economice a ţărilor din întreaga lume prin
creşterea volumului şi varietăţii tranzacţiilor transfrontaliere cu bunuri şi
servicii, prin liberalizarea şi accelerarea fluxurilor internaţionale de capital,
precum şi printr-o difuzare mai largă a tehnologiei” (Sahai, 2002).
Este necesară însă efectuarea unei distincţii între fenomenul de globalizare şi
cel de regionalizare. Dacă integrarea este modul prin care are loc atât
globalizarea cât şi regionalizarea, diferenţele constă în amploarea celor două
fenomene cât şi în intensitatea lor. Spre deosebire de globalizare, regionalizarea
se referă la o anumită zonă geografică, în care legăturile dintre anumite grupuri
sau blocuri se formează mult mai rapid, după nişte reguli prestabilite şi doar pe
anumite planuri. Dacă luăm exemplul Uniunii Economice şi Monetare (UEM),
aceasta a apărut în contextul unui proces complex de interacţiuni între
globalizare şi integrare regională (Portes, 1999).
În ceea ce priveşte globalizarea financiară, aceasta este adesea asociată cu
liberalizarea tranzacţiilor cu active financiare (Stulz, 2005). Globalizarea
economică a fost percepută din cele mai vechi timpuri ca o intensificarea a
schimburilor comerciale. Îmbunătăţirea sistemelor de telecomunicaţii, de
99
procesare a informaţiilor cât şi a tehnicilor financiare au condus la intensificare
schimburilor comerciale la nivel mondial (Figura 13.1).
Figura 13.1: Evoluţia gradului de deschidere comercială (% din PIB)
30
25
20
15 (Exporturi+
Importuri)/
PIB
10
0
60
62
64
66
68
70
72
74
76
78
80
82
84
86
88
90
92
94
96
98
00
02
04
06
19
19
19
19
19
19
19
19
19
19
19
19
19
19
19
19
19
19
19
19
20
20
20
20
Sursa: Banca Mondială, World Development Indicators - 2008
Nu numai schimburile de mărfuri s-au intensificat ci şi activităţile
instituţiilor, acestea luând decizia să-şi desfăşoare activitatea şi să investească în
alte zone geografice.
Globalizarea financiară a atras după sine importante fluxuri de investiţii
străine directe (ISD) şi invers, investiţiile au determinat adâncirea dezvoltării
sistemului financiar şi recursul la noi produse financiare. Din datele oferite de
Banca Mondială se observă că ISD au înregistrat o creştere semnificativă
începând cu jumătatea anilor ’90 (Figura 13.2).
Figura 13.2: Investiţiile străine directe (intrări nete)
120000,0
100000,0
80000,0
Milioane $ in
60000,0 preturile
constante ale
anului 1961
40000,0
20000,0
0,0
61
64
67
70
73
76
79
82
85
88
91
94
97
00
03
06
19
19
19
19
19
19
19
19
19
19
19
19
19
20
20
20
Sursa : Banca Mondială, World Development Indicators - 2008
100
Un alt element cu ajutorul căruia poate fi analizată globalizarea financiară
este gradul de liberalizare financiară. Banca Europeană de Reconstrucţie şi
Dezvoltare (BERD) calculează un astfel de indicator al reformei bancare şi
liberalizării ratei dobânzii pentru 29 de ţări aflate în tranziţie, majoritatea din
Europa Centrală şi de Est (Figura 13.3).
Figura 13.3: Indicele reformei bancare şi liberalizării ratei dobânzii
3,5
2,5
1,5
0,5
0
89
90
91
92
93
94
95
96
97
98
99
00
01
02
03
04
05
06
19
19
19
19
19
19
19
19
19
19
19
20
20
20
20
20
20
20
Sursa : Baza de date a BERD
Se observă din figura de mai sus o îmbunătăţire continuă a valorii acestui
indice ceea ce reflectă o intensificare a integrării financiare.
13.1.2. Implicaţiile globalizării
Globalizarea economică în general şi cea financiară în particular au adus atât

câştiguri participanţilor la proces, cât şi o intensificare a riscurilor sistemice. Cu
privire la efectele acestui fenomen, mai ales asupra economiilor în curs de
dezvoltare, există diverse curente de opinie ce se situează între două extreme:
cea a promotorilor globalizării şi cea a antiglobaliştilor.
Proglobaliştii consideră că globalizarea a determinat o creştere
spectaculoasă a veniturilor şi o reducere absolută a gradului de sărăcie. Ea a
contribuit la ameliorarea termenilor comerţului şi a permis ţărilor ce înregistrau
surplus de forţă de muncă să exporte această forţă de muncă în ţările deficitare.
Datorită globalizării, capitalurile caută cele mai bune oportunităţi de investiţii,
calitatea vieţii s-a îmbunătăţit semnificativ iar inovaţiile financiare au determinat
reducerea costurilor de transport şi comunicare. Ţările sărace beneficiază mai
mult de pe urma globalizării decât cele industrializate (Tůma, 2006). Arestis
(2002), mergând până la extremitatea curentului, consideră că pentru
intensificarea procesului ar fi nevoie de o instituţie globală care să aibă un rol de
coordonare a procesului.
101
Antiglobaliştii, ca de exemplu Joseph Stiglitz, laureat al Premiului Nobel,
arată efectele devastatoare pe care globalizarea le are asupra ţărilor în curs de
dezvoltare, în special asupra celor sărace. Ei acuză marile puteri economice, în
special Statele Unite de influenţarea procesului pentru atingerea propriilor
obiective. Astfel, globalizarea determină apariţia crizelor în ţările sărace,
afectează negativ populaţia săracă chiar în ţările industrializate, afectează
calitatea produselor şi a mediului. Cultura locală şi valorile etnice se vor pierde
iar ţările bogate vor beneficia de pe urma acestui proces mai mult decât cele
sărace, aceasta datorită unei mai bune reprezentări în forurile internaţionale dar
şi datorită orientării producţiei lor către produse cu valoare adăugată ridicată.
Dinu (2006) acuză „încrâncenată rezistenţă la a acoperi sensurile
globalizării în fel şi chip” pe care o arată activiştii globalizării. Autorul îi acuză
pe aceştia că deformează realitatea, căutând o formulă de conservare a puterii
hegemonice în a controla resursele globale.
13.2. Integrare europeană
Integrarea europeană este fenomenul prin care se măresc interdependenţele

dintre statele membre ale Uniunii, producându-se în acelaşi timp un fenomen de
regionalizare dar şi de integrare în economia globală.
13.2.1. Criteriile de la Copenhaga
Uniunea Europeană (UE) numără în prezent 27 state. Pentru a deveni

membru al UE, fiecare stat candidat trebuie să îndeplinească anumite criterii,
acestea fiind numite criteriile de la Copenhaga:
- instituţii stabile care sa garanteze democraţia, statul de drept, respectarea
drepturilor omului şi protecţia minorităţilor;
- o economie de piaţă funcţională, precum şi capacitatea de a face faţă
presiunilor concurenţiale din piaţa internă;
- capacitatea de a-şi asuma obligaţiile de stat membru, inclusiv adeziunea la
obiectivele politice, economice şi monetare ale Uniunii Europene.
Odată aderată la UE, o ţară trebuie în prezent să întreprindă eforturi pentru a
intra în zona euro sau pentru a face parte din Uniunea Economică şi Monetară
(UEM).
13.2.2. Criteriile de la Maastricht
Tratatul de la Maastricht din 1992 a pus bazele uniunii economice şi

monetare, statele membre urmând să adopte o monedă unică şi să renunţe la
autonomie în schimbul unei politici monetare unice. S-a decis implementarea
102
unei unităţi monetare comunitare numită „Sistemul European de Banci
Centrale” (SEBC).
Potrivit tratatului, UEM urma să se realizeze în trei faze:
• în prima fază – în derulare deja în momentul semnării tratatului, trebuiau
să se pună bazele pietei unice, sa fie liberalizata circulatia capitalurilor şi sa
crească coordonarea politicilor monetare;
• în faza a doua, prevăzută să înceapă în ianuarie 1994 urma să se
intensifice coordonarea politicilor economice şi sa crească disciplina monetara.
Tot în această fază urma să fie creat Institutul Monetar European. S-a definitivat
coşul pe baza căruia sa fie înfiinţată moneda unică;
• în faza a treia – prevăzută a se desfăşura intre 1 ianuarie 1997 şi 1
ianuarie 1999 s-a prevăzut fixarea ireversibilă a cursurilor de schimb, elaborarea
politicilor monetare unice şi înlocuirea treptată a monedelor naţionale cu EURO.
Pentru a accede în ce-a de-a treia faza a UEM statelor candidate li se cere
îndeplinirea unor criterii de convergenta nominala (criteriile de la Maastricht).
Acestea sunt:
• o rata a inflaţiei cu maxim 1,5% mai mare decât performanta în domeniul
monetar a celor mai bune economii din UE;
• deficit bugetar de maxim 3% din PIB;
• datorie publica de maxim 60% din PIB;
• o rata anuala a dobânzii la creditele pe termen lung cu maxim 2% mai
mare decât media celor 3 state care au realizat cele mai bune performante în
acest domeniu;
• legislaţie naţională compatibilă cu statutul SEBC (autonomia BCN);
• participarea la ERM II pentru o perioada de cel puţin 2 ani anteriori
aderării fără înregistrarea unor tensiuni importante.
La fiecare 2 ani BCE realizează rapoarte de convergenta în care se
analizează gradul de îndeplinire a criteriilor de către statele candidate la Uniunea
Monetară.
Începând din 1999, euro a înlocuit monedele naţionale ale ţărilor membre,
devenind unica monedă oficiala, şi circulănd până la 1 ianuarie 2002 doar ca
monedă de cont.
Dar îndeplinirea criteriilor menţionate mai sus, deşi necesară şi obligatorie,
nu este suficientă. Pentru a contracara şocurile asimetrice este necesară
realizarea unui grad de convergenţă reală cât mai ridicat cu statele partenere
13.2.3. Convergenţa reală
Criteriile convergenţei reale sunt aproximativ aceleaşi cu criteriile de

evaluare a creării unei uniunii monetare. Aceasta se referă la:
• gradul de deschidere a economiilor;
• specializarea comerciala;
• comerţul inter şi intra ramură;
103
• infrastructura;
• creşterea economică sustenabilă;
• nivelul scăzut al ratei şomajului;
• o anumita proporţie a cheltuielilor de cercetare-dezvoltare.
Convergenţa reală contribuie la realizarea coeziunii economice şi sociale,
deci la îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă a cetăţenilor.
13.3. Procesul de aderare al României la UE şi paşii spre zona

euro
13.3.1. Scurt istoric al relatiilor Romaniei cu Uniunea Europeana
România a fost prima ţară din Europa centrală şi de est care a avut relaţii
oficiale cu Comunitatea Europeană. În ianuarie 1974, o înţelegere a inclus
România în Sistemul Generalizat de Preferinţe al Comunităţii, după care a
semnat o serie de acorduri cu CEE pentru facilitarea schimburilor comerciale. În
1980, România a procedat la recunoaşterea de facto a Comunităţii Economice
Europene, prin semnarea Acordului privind crearea Comisiei mixte România –
CEE, concomitent, fiind semnat şi Acordul asupra Produselor Industriale.
Relaţiile diplomatice ale României cu Uniunea Europeană datează din 1990,
urmând ca în 1991 să fie semnat un Acord de Comerţ şi Cooperare. Acordul
european a intrat în funcţiune în februarie 1995. Prevederile comerciale au fost
puse în aplicare începând din 1993 printr-un "Acord Interimar". România a
trimis solicitarea de a deveni membru pe 22 iunie 1995, împreună cu Declaraţia
de la Snagov, un document semnat de toate cele paisprezece partide politice
importante ale României, în care acestea îşi exprimau sprijin deplin pentru
integrarea europeană.
În iulie 1997, Comisia şi-a publicat "Opinia asupra Solicitării României de a
Deveni Membră a Uniunii Europene". În anul următor, a fost întocmit un
"Raport privind Progresele României în Procesul de Aderare la Uniunea
Europeană". În următorul raport, publicat în octombrie 1999, Comisia a
recomandat începerea negocierilor de aderare cu România (cu condiţia
îmbunătăţirii situaţiei copiilor instituţionalizaţi şi pregătirea unei strategii
economice pe termen mediu). După decizia Consiliului European de la Helsinki
din decembrie 1999, negocierile de aderare cu România au început la 15
februarie 2000.
Obiectivul României a fost de a obţine statutul de membru cu drepturi
depline în 2007. La summit-ul de la Thessaloniki (Salonic) din 2004 s-a declarat
că Uniunea Europeană sprijină acest obiectiv.
În Raportul de ţară din 2003, întocmit de baroana Emma Nicholson,
parlamentară europeană în grupul popularilor creştin-democraţi, se menţionează
că "Finalizarea negocierilor de aderare la sfârşitul lui 2004 şi integrarea în 2007
104
sunt imposibile dacă România nu rezolvă două probleme structurale endemice:
eradicarea corupţiei şi punerea în aplicare a reformei". Recomandările destinate
autorităţilor române privesc: măsurile anticorupţie, independenţa şi funcţionarea
sistemului judiciar, libertatea presei, stoparea abuzurilor politiei.
După dezbaterea din Parlamentul European, raportului i s-a dat câştig de
cauză, însă s-au realizat câteva schimbări care au moderat tonul acestuia.
România a reacţionat imediat prin realizarea unui plan de acţiune pentru anii
dinaintea aderării. Până la sfârşitul anului şi pe parcursul anului 2004, Uniunea
Europeană a dat semnale bune în privinţa României iar la summit-ul de la
Bruxelles din 2004, primul al uniunii lărgite, România a primit asigurări că face
parte din primul val al extinderii alături de Bulgaria şi celelalte 10 state care au
aderat la 1 mai la Uniune şi că Uniunea Europeană are în vedere integrarea
acesteia la 1 ianuarie 2007, conform planului.
România a încheiat negocierile de aderare în cadrul summitului UE de iarnă
de la Bruxelles din 17 decembrie 2004. Tratatul de aderare a fost semnat pe 25
aprilie 2005 la Abaţia Neumünster din Luxemburg, urmând ca cele două ţări să
adere la 1 ianuarie 2007, cu excepţia cazului în care sunt raportate încălcări
grave ale acordurilor stabilite, caz în care aderarea va fi amânată cu un an, până
la 1 ianuarie 2008 (clauze de salvgardare).
13.3.2. România şi zona euro
Moneda unica este cea care aprofundeaza relatiile economice din cadrul
Uniunii si intareste pozitiaUniunii Europene la scara mondiala.
Pentru orice stat candidat, trecerea la moneda unica aduce beneficii nu
numai intreprinzatorilor, marilor companii, prestatorilor de servicii dar si
consumatorilor. Beneficiile potenţiale se refera la:
- stabilitatea monetara (se elimina riscul ratei de schimb pentru tarile din
zona euro).
- scaderea preturilor la anumite servicii datorita cresterii transparentei in
domeniul costurilor, dar si al concurentei.
- transferul fondurilor se va face mai usor si mai ieftin.
Riscurile generate de introducerea in circulatie a monedei unice europene
sunt putine la numar, dar au impact direct asupra vietii cotidiene si a sistemului
financiar. Aceste riscuri sunt:
- dimensionarea adecvata pe termen scurt a lichiditatilor in euro la nivelul
sistemului bancar.
- pierderea posibilitatii de pilotaj al ratelor dobânzii şi a cursului valutar.
- pierderea controlului si a puterii de decizie cu privire la problemele
monetare si a flexibilitatiiluarii deciziilor care sa permita protejarea economiei
romanesti de socurile externe.
- cresterea generalizata a preturilor care se datoreaze lipsei de familiaritate
cu noile preturi exprimate in moneda unica.
105
Isărescu (2007) prezenta „drumul către euro”, care presupune parcurgerea
mai multor etape. O primă etapă este reprezentată de o stabilizare
macroeconomică care să permită îndeplinirea cât mai multor criterii de
convergenţă nominală, în special criteriul de inflaţie care s-a dovedit cel mai
greu de înfăptuit până în prezent pentru România. Această etapă ce se desfăşoară
în perioada 2007-2010 presupune de asemenea formarea pieţei interne de
capitaluri pe termen lung şi convergenţa ratelor de dobândă şi este urmată de
stabilizarea evoluţiei leului pe piaţă (în condiţii de convertibilitate deplină) şi
identificarea cursului pivot.
Cea de-a doua etapă este reprezentată de momentul intrării în ERM II, care
este prevăzut pentru anul 2012. În această perioadă trebuie îndeplinite toate
criteriile de convergenţă nominală şi trebuie efectuate progrese semnificative în
procesul de convergenţă reală. Perioada de participare la ERM II va fi redusă la
durata minimă obligatorie de doi ani, conform afirmaţiilor Guvernatorului BNR.
Intrarea în zona euro va avea loc la orizontul anului 2014 şi reprezintă ultima
etapă a procesului.
România şi-a trasat o strategie de aderare la UEM care riscă însă să nu poată
fi aplicată din cauza consecinţelor negative ale crizei financiare actuale. În acest
moment singurul criteriu de convergenţă nominală îndeplinit este cel legat de
procentul datoriei publice în PIB.
- globalizare
- regionalizare
- integrare
- convergenţă reală şi nominală
B) Teme referate
- Prezentarea în antiteză a avantajelor şi dezavantajelor globalizării
- Drumul aderării României la UE şi continuarea procesului de integrare
- România şi Zona Euro
106
R
R
R
Bibliografie selectivă
Băbăiţă, I., Silaşi, G. şi Duţă, A., „Macroeconomia”, Editura Orizonturi

Universitare, Timişoara, 1999
Cătinianu, F., „Economia politică: Macroeconomia”, Editura Mirton,
Timişoara, 2007
Ciucur, D., Gavrilă, I. şi Popescu, C., „Economie”, Editura Tribuna
Economică, Bucureşti, 2004
Coşea, M., „Economia integrării europene”, Editura Tribuna Economică,
Bucureşti, 2004
Davis, P., Financial Stability in the Euro Area: Some Lessons from US
Financial History, SUERF Conference, Viena, 2000
Dobrotă, N., „Economie politică”, Editura Economică, Bucureşti, 1997
Duran, V., „Economie. Teorie şi practică”, Vol. II, Editura Eurostampa,
Timişoara, 2008
Enache, E.C., „Politică bugetară şi creştere economică”, Editura
Universităţii de Vest, Timişoara, 2009
Friedman, M. şi Schwartz, A., „O istorie monetară a Statelor Unite, 1867-
1960”, Editura Publica, 2008
Heilbroner, R.L., „Folozofii lucrurilor pământeşti. Vieţile, epocile şi
doctrinele marilor economişti”, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005
Keynes, J.M., „Teoria generală a ocupării forţei de muncă, a dobânzii şi a
banilor”, Editura Publica, 2008
Samuelson, P.A. şi Nordhaus, W.D., „Economie politică”, Editura Teora,
Bucureşti, 2000
Singh, A., Asian Capitalism and the Financial Crisis, Center for Economic
Policy Analysis, WP/10, 1998.
107

Macroeconomie - Teorie Si Aplicatii

Uploaded by

Document Information

Original Title

Copyright

Available Formats

Share this document

Share or Embed Document

Sharing Options

Did you find this document useful?

Is this content inappropriate?

Copyright:

Available Formats

Macroeconomie - Teorie Si Aplicatii

Uploaded by

Copyright:

Available Formats

Universitatea Politehnica din Timişoara

Facultatea de Management în Producţie şi Transporturi

Asist.univ.dr. Claudiu Tiberiu Albulescu

CUVÂNT ÎNAINTE ....................................................................................................................7

Această lucrare are ca scop oferirea unor informaţii de bază în domeniul

1.1. Definirea conceptului

Macroeconomia se ocupă cu studiul comportamentului economic în

1.2. Doctrine macroeconomice

Aşa cum am precizat, fondatorul analizei macroeconomice este economistul

Dezvoltare economică şi bunăstare

Stabilitate şi creştere economică

Politica fiscală Politica monetară Alte politici publice

1.3. Circuitul economic

Realitatea economică este una complexă, în care faptele, comportamentul şi

1.3.2. Circuitul economic de ansamblu

Circuitul economic descrie fluxurile reale şi monetare care au loc în cadrul

Taxe Administraţii publice

Circuitul macroeconomic prezentat mai sus este unul simplificat. De reţinut

1.4. Sisteme economice contemporane

Sistemele economice sunt ansambluri de activităţi economice interlegate,

1.4.1. Caracteristicile economiei de piaţă

Sistemul ideal capitalist, al economiei de piaţă, se caracterizează prin

1.4.2. Caracteristicile economiei centralizate

Economia de comandă sau centralizată are următoarele caracteristici.

1.5. Aplicaţii practice

II. Creşterea şi dezvoltarea economică

2.1. Delimitări conceptuale

Economiile lumii se află într-o continuă stare de mişcare, în vederea

Figura 2.1.: Creştere, dezvoltare, progres

Creşterea economică aduce progres prin prisma sporirii resurselor

2.2. Creşterea economică: factori, categorii şi modele de creştere

Problema creşterii economice a trezit interesul unui număr important de

Factorii care influenţează creşterea economică pot fi grupaţi în factori

2.2.2. Tipuri de creştere

Plecând de la cele enunţate mai sus şi de la latura cantitativă şi cantitativă a

2.2.3. Modele de creştere economică

Modelele de creştere economică reprezintă o construcţie logico-matematică

2.3. Măsurarea rezultatelor activităţii economice. Indicatori ai

Rezultatele macroeconomice reprezintă ieşirile asociate activităţii agenţilor

PIBpp = Vf + A + Iind - Sexp

PIBpp = CF + FBCF + VS + (EX – IM)

Se observă că indicatorul macroeconomic PIB evaluează activitatea

Deflator PIB = PIB nominal / PIB real

∆PIB ( PIBt1 − PIBt 0 )

Poate fi determinat de asemenea volumul viitor al PIB-ului real, cu ajutorul

Pentru estimarea evoluţiei PIB dar şi pentru a vedea dacă factorii de

B. Produsul intern net (PIN), reprezintă mărimea valorii adăugate nete a

C. Produsul naţional brut (PNB), reflectă rezultatele agenţilor economici

PNBpp = PIBpp ± SVAb

PNB-ul reflectă, prin urmare, activitatea agenţilor economici naţionali

D. Produsul naţional net (PNN), reprezintă mărimea valorii adăugate nete a

E. Venitul naţional (VN) exprimă valoarea totală a tuturor veniturilor (sau

În cazul în care se exprimă în preţul factorilor (sunt excluse influenţele

F. Produsul global brut (PGB), reflectă valoarea totală a bunurilor

2.4. Dezvoltarea economică

Economiile naţionale nu reprezintă sisteme statice, ci entităţi vii, în continuă

2.4.1. Pilonii dezvoltării

Dezvoltarea economică implică în sine creşterea economică, creşterea

2.4.2. Indicatori ai dezvoltării economice

Dezvoltarea economică acoperă două dimensiuni: una cantitativă – creşterea

Nivelul şi calitatea acestor indicatori sunt diferite pe ţări, chiar şi pentru

2.4.3. Căile dezvoltării economice

Dezvoltarea economică poate fi obţinută prin: