CAPITOLUL I INTRODUCERE ÎN DREPTUL ROMAN

1.1. Dreptul roman şi prezenţa sa în istorie
Aforismul gramaticului latin Terentius Maurus, habent sua fata libelli („cărţile au destinul lor”), menit să sublinieze soarta, bună sau rea, a cărţilor, include o idee aplicabilă şi legilor. În adevăr, orice legiuire are o existenţă determinată de soarta societăţii în care s-a născut, iar când transformările sociale reclamă reglementări noi, alte legi vin să le înlocuiască pe cele vechi. Cu alte cuvinte, habent sua fata leges („legile au destinul lor”). Evoluţia istorică consemnează în această privinţă un fenomen care, aparent, constituie o excepţie de la regulă: aplicarea dreptului roman în diverse forme, de-a lungul mai multor orânduiri istorice. După căderea Romei, legile cuceritorilor suferă, pe teritoriul fostului Imperiu de Apus, în mare măsură, influenţele dreptului roman, fiind redactate în cea mai mare parte de clerici care, în şcolile bisericeşti, studiau, alături de teologie, şi unele elemente de drept roman. La rândul ei biserica, ale cărei reglementări se impuneau în special vieţii de familie, trăia „secundum legem

5

Romanam”, ceea ce însemna că legile ecleziastice se inspirau tot din dreptul Romei imperiale. Acelaşi fenomen se poate constata în Imperiul din Răsărit: dreptul roman nu moare odată cu Iustinian, ci continuă să se aplice, cu unele schimbări, şi în marea „cetate a minunilor”, iar uneori legile romano-bizantine depăşesc graniţele marelui imperiu, aplicate fiind, sub forma de traduceri sau adaptări, şi în concurenţă cu dreptul obişnuielnic, la mai toate popoarele Europei Răsăritene. Aşadar, după căderea Romei, dreptul roman rămâne în plin ev mediu un drept „actual”, evident cu trăsături specifice în coordonatele feudale de timp şi loc. În secolele XII-XIV se ivesc premisele lichidării fărâmiţării feudale, ca o consecinţă a dezvoltării oraşelor şi a raporturilor marfă-bani. Apariţia proprietăţii de tip orăşenesc impune noi raporturi sociale, care, la rândul lor, necesitau reglementări juridice noi, incompatibile cu cele medievale. Noua reglementare a fost găsită, fără prea multă greutate, în normele dreptului roman, care organizase în mod aproape desăvârşit regimul juridic al proprietăţii private. Aşa se explică „renaşterea” dreptului roman, în plin Ev Mediu; legislaţia lui Iustinian, cunoscută de la începutul secolului al Xll-lea sub numele de Corpus iuris civilis („Colecţia dreptului civil”), este supusă unor adaptări la noile condiţii de viaţă. Este aşazisul proces de „receptare” a dreptului roman, care „prelucrat”, uşurează procesul de dezvoltare a proprietăţii private, înlesnind triumful burgheziei.
6

Receptarea legislaţiei lui Iustinian nu s-a făcut printr-un act legislativ, ci s-a realizat treptat, pe cale cutumiară; ea are loc începând din secolul al XII-lea în Italia, Franţa, Anglia, Spania, şi din secolul al XV-lea în Ţările de Jos. Aplicarea dreptului roman în Italia a însemnat totodată o renaştere a studiilor juridice de drept roman. În oraşul Bologna apare o celebră universitate unde studiul dreptului roman juca un rol hotărâtor. Profesori de vază predau legislaţia lui Iustinian, pe care o explicau pentru nevoile didactice şi practice, sintetizându-şi observaţiile în scurte formulări numite „glose”. Treptat, glosele devin o adevărată punte de legătură între textele romane şi realităţile contemporane, iar „marea glosă” (Glossa Ordinaria) a lui Accursius (1182-1260), ultimul cuvânt al ştiinţei şi practicii. Studiul dogmatic şi aplicarea zilnică a dreptului roman au cunoscut o nouă etapă datorită şcolii întemeiate de Bartolus (1314-1357) - şcoala bartolistă - care, pornind de la speţe şi folosind cu predilecţie metoda analitică, reuşeşte să impună, utilizând textele romane, soluţiile pe care le reclama viaţa. Procese similare au loc şi în alte universităţi din Franţa şi Spania. Revoluţia din 1789 a statornicit noi relaţii social-economice pe care le-a înzestrat cu noi reglementări juridice. Numeroase ţări îşi întocmesc coduri în spiritul „înnoitor” al vremii. Cu toate acestea, noile coduri rămân tributare dreptului roman, în formă şi în fond, iar dreptul roman continuă să fie studiat ca materie fundamentală în universităţi.
7

Care este explicaţia acestei „vitalităţi” impresionante a dreptului roman? Apariţia dreptului în general şi a celui roman în special este legată de naşterea producţiei de mărfuri. În Evul Mediu, mica producţie de mărfuri constituie punctul de plecare în naşterea şi dezvoltarea producţiei capitaliste, iar în epoca modernă producţia de mărfuri, generalizându-se, devine dominantă. Producţia de mărfuri reclamă la rândul ei instituţii juridice care, reglementând raporturile sociale corespunzătoare, să faciliteze schimbul mărfurilor produse pentru asigurarea nevoilor sociale. De aici importanţa reglementării juridice a proprietăţii, obligaţiilor, succesiunilor, etc. Legate prin structură şi finalitate de producţia de mărfuri nomele dreptului roman au putut supravieţui prăbuşirii Romei, îngăduind să fie adaptate la nevoile orânduirilor clădite pe producţia de mărfuri. Aşa se explică continuitatea dreptului roman în evul mediu, diferitele trepte ale receptării sale o dată cu apariţia capitalismului şi prezenţa lui în codurile şi sistemele juridice contemporane. Pe de altă parte, dreptul roman joacă rolul unui adevărat „alfabet juridic”, aşa cum alfabetul roman, alcătuit dintr-un număr redus de semne, îngăduie materializarea scrisă a cuvintelor şi în consecinţă exprimarea celor mai felurite idei şi sentimente, la fel conceptele juridice romane pot da expresie concretă celor mai variate şi mai subtile reguli de drept. Iată cum se explică prezenţa conceptelor şi categoriilor juridice romane în dreptul actual şi rolul propedeutic pe
8

care dreptul roman îl joacă, servind ca o introducere la înţelegerea instituţiilor juridice contemporane. Iată de ce am putea afirma că la importantele realizări istorice ale lumii romane precum progresul uneltelor şi metodelor de muncă, al meşteşugurilor, diviziunii sociale a muncii şi al ştiinţelor şi artelor, li se poate adăuga o alta: crearea unui sistem juridic ce a exercitat o influenţă hotărâtoare asupra dezvoltării posterioare a dreptului.

1.2. Naşterea, dezvoltarea şi declinul statului roman
Întemeiată cu opt secole înaintea erei noastre, cetatea Roma devine, după lupte înverşunate, capitala unei confederaţii de comunităţi patriarhale ce locuiau în partea de mijloc a Peninsulei Italice, numită Latium. Naşterea proprietăţii private asupra ogoarelor şi păşunilor, dezvoltarea diviziunii sociale a muncii, care treptat uşurează extinderea meseriilor şi a comerţului, creşterea productivităţii muncii şi războaiele de cucerire duc la apariţia sclaviei patriarhale şi a unei populaţii aservite numită plebe (1) care, aşezată în apropierea cetăţii pentru a fi mai uşor controlată, este supusă la multiple îndatoriri faţă de poporul roman, adică de locuitorii Romei, cunoscuţi sub numele de patricieni (2). Crescând numericeşte, plebea se diferenţiază ca structură socială, o parte a ei devenind deţinătoare de importante mijloace de
9

teritoriul capătă un rol constitutiv al organizării sociale.e. Această ierarhizare avea două consecinţe: drepturile politice erau acordate în măsura în care cetăţeanul era proprietar. întreaga populaţie fiind împărţită în cinci clase. porneşte la o adevărată ofensivă împotriva patricienilor. înlăturând criteriul descendenţei gentilice ca factor de evaluare socială. a căror singură „bogăţie” o constituiau copiii (proles). Un al doilea element care devine. esenţial în organizarea socială romană este bogăţia. determinând drepturile şi obligaţiile locuitorilor în raport de domiciliul acestora. ce înglobau atât solul Romei cât şi regiunile învecinate ei. conştientă de puterea pe care i-o conferea situaţia ei economică. datorită unei intense activităţi speculative. cu atât era mai interesat la apărarea cetăţii. după avere: cei bogaţi se numeau locupletes. Mai întâi teritoriul Romei este împărţit în mai multe subdiviziuni administrative. iar obligaţiile militare stabilite în aceeaşi măsură.producţie.n. deoarece bogăţia principală o constituia fondul funciar. Noua aristocraţie plebeiană. deoarece în concepţia romană cu cât cineva era mai avut. numite triburi. adică „stăpânii pământului”. probabil din secolul al VI-lea. iar săracii proletarii. Astfel. care se pare că a avut loc în secolul al VI-lea î. determinând schimbări radicale în structura cetăţii. 10 . cunoscut sub denumirea tradiţională de „reforma” lui Servius Tullius. Aceste transformări au constituit o adevărată revoluţie politică: este procesul de formare a statului roman.

devenite profesioniste. îndruma politica externă a statului şi putea 11 . edilii ce aveau în grijă aprovizionarea populaţiei. apoi cenzorii. conducerea statului putea fi încredinţată unui dictator.e. Un rol important în viaţa politică romană l-au jucat tribunii plebei. deşi la început au avut menirea de a apăra interesele plebei. etc. conducerea de stat se găsea în mâna unor înalţi demnitari numiţi magistraţi (magistratus). însărcinaţi cu administraţia jurisdicţiei civile.imperiul. ales pe o perioadă de şase luni.După formarea statului.). Un alt rol important în viaţa publică revenea senatului care. statul roman îmbracă o formă dictatorială .. suspenda sau interpreta legile). care cunoaşte o rapidă dezvoltare social-economică până în secolul 1 î. după care urmau pretorii. avea atribuţii legislative (confirma. alcătuit aproape în exclusivitate din foşti magistraţi. care. treptat s-au transformat în magistraţi ai Romei putând influenţa întregul mecanism constituţional roman. luptelor pentru putere şi creşterii rolului armatelor romane. militare (fixarea contingentelor de ostaşi şi numirea generalilor). răscoale.n. a căror atribuţie consta în întocmirea recensământului. problemele urbanistice şi organizarea spectacolelor şi în fine questorii ce administrau tezaurul public şi arhivele statului. când datorită ascuţirii contradicţiilor sociale. aleşi de regulă pentru un an de zile. În cazuri excepţionale (războaie. financiare. religioase. Cei mai importanţi erau consulii. forma de organizare politică a Romei este republica. În perioada republicană.

luarea hotărârilor privind pacea sau războiul. convocate fie pe clase cenzitare (aşa-zisele adunări centuriate.e. deoarece clasele erau împărţite în centurii). Republicii îi urmează.n.n. aşa-zisele adunări tribute. în cazuri excepţionale. fie după domiciliu.. care în primele trei secole ale existenţei sale sub forma principatului.. de unde şi denumirea ei de diarhie. Apar totodată numeroase birouri centrale. magistraturile republicane devin un simplu veston de ceremonie. cu începere din secolul I. Al treilea element component al organizării romane de stat îl constituiau adunările populare. printr-o decizie a senatului. iar cele tribute devin aproape singurul organ legislativ începând din secolul al III-lea î. Datorită acestui fapt. În fapt însă. împărţită între senat şi împărat. î. reprezenta teoretic o dualitate de putere. întrucât districtele teritoriale ale Romei erau numite triburi). destinate săi furnizeze împăratului informaţiile şi materialele 12 . În competenţa adunărilor centuriate intrau: alegerea magistraţilor. votarea legilor etc.decreta. menit să aducă la îndeplinire ordinele împăratului. împăratul însuşindu-şi mai toate atribuţiile acestora.e. o dată cu urcarea sa pe tron. starea de necesitate. în cadrul căruia un rol important revenea conducătorului gărzilor imperiale (praefectus praetorio) şi şefului administraţiei capitalei (praefectus urbi). imperiul. împăratul concentra în mâinile sale întreaga putere de stat. În schimb se dezvoltă un puternic aparat funcţionăresc. iar începând din timpul domniei lui Vespasian (6979) îi era atribuită.

sclavia face loc colonatului. manifestate pe plan social în răscoale şi răzvrătiri. devine „dominus et deus” (stăpân şi zeu). a dus la decăderea rolului politic al senatului şi la dispariţia adunărilor populare. La această decădere au contribuit. odată cu reformele socialpolitice ale acestuia. pe 13 . care limitau şi frânau dezvoltarea noilor elemente de producţie. dictatura imperială ia forme deschise. tot mai accentuate.de care avea nevoie în soluţionarea multiplelor probleme ce se cereau soluţionate. structura dictatorială a statului roman continuă să fie camuflată de unele forme republicane. deoarece statul roman menţine încă vechile relaţii sclavagiste. Concentrarea puterilor publice în mâna împăratului. activitatea lor electorală dispare la începutul secolului I e. Proprietatea sclavagistă continuă juridiceşte să-şi păstreze întâietatea. în ciuda încercărilor legislative făcute spre a generaliza formele juridice reclamate de colonat. Dacă până la urcarea pe tron a împăratului Diocleţian (284-305). zeificat asemenea monarhilor orientali. aflat la ordinele împăratului. numită aşa deoarece împăratul. Datorită acestei contradicţii fundamentale. la rândul său senatul se transformă într-un simplu „cabinet” (consistoriul). dezagregarea imperiului se accelerează. un adevărat monarh autocrat. iar cea legislativă la finele lui. dar poziţia colonilor nu diferă prea mult de aceea a sclavilor. cu toate măsurile de constrângere sau de „reanimare” luate de împăraţii de după Diocleţian. În epoca imperială. Acum începe epoca dominatului.n.

. Impregnat de anumite elemente religioase. care se impunea restului societăţii şi din acest punct de vedere. formalismul vechiului drept atrăgea atenţia părţilor asupra consecinţelor actului juridic pe care urmau să-l încheie şi fixa în memoria celor ce asistau la realizarea lui elementele constitutive ale acestuia. Prăbuşirea Cetăţii Eterne simbolizează finele unei orânduiri şi începutul alteia. vechiul drept constituie o structură pragmatică.n.3. formaliste şi rigide. 1. dar faptul generând abuzuri. Evoluţia dreptului roman Epoca vechiului drept care începe o dată cu formarea statului şi durează până spre finele celui de al II-lea secol î. conduşi de Odoacru. i-a împins pe cei săraci să pornească la luptă pentru secularizarea dreptului şi pentru a obţine legi care să emane de la autorităţile laice. apropiată de concepţia 14 . în caz de neînţelegere. la judecată. el s-a redus multă vreme la reguli simple. vechiul drept era interpretat de pătura sacerdotală. lipsită de subtilităţii teoretice. În anul 476. atacurile tot mai primejdioase ale popoarelor migratoare. ce adesea puteau fi contestate.e. Roma va sucomba sub loviturile triburilor de heruli. noi. Pătruns de elemente religioase. Din punct de vedere ştiinţific. Drept al unei societăţi în care predomină economia naturală şi în care autarhia producţiei familiale constituie un ideal. constituie prima etapă a dezvoltării dreptului roman.plan extern. ce se va dezvolta în evul mediu după legi proprii.

iar existenţa actului juridic. iar echitatea şi buna-credinţă (bona fides) asigură dreptului eficienţa şi maleabilitatea reclamate de o societate ajunsă la apogeul ei. schimbul de mărfuri ia proporţii. În acelaşi timp. volitiv.utilitaristă despre lume şi viată (gravitas) a cetăţeanului roman de la începutul epocii republicane. Dreptul clasic a însemnat înlăturarea rigorismului juridic. îşi trage întreaga vigoare din voinţa reală a părţilor (voluntas). Treptat. Declarându-se partizani până la veneraţie ai înaintaşilor lor. acestea au ţinut seama în egală măsură de două principii: unul conservator şi altul progresist. După victoria asupra Cartaginei. economia romană se dezvoltă impetuos. dreptul clasic dobândeşte o desăvârşită elaborare juridică. aceştia nu ezitau să formuleze şi să 15 . austeritatea primitivă romană face loc unor tendinţe „liberale”. ce cuprinde ultimul secol al republicii şi întreaga perioadă a principatului. iar activitatea comercială romană se extinde asupra întregii lumi cunoscute pe atunci (oikumena). iar filosofia greacă şi misticismul oriental pătrund tot mai puternic în viaţa spirituală a Romei. Asemenea schimbări structurale nu puteau rămâne fără rezultate asupra evoluţiei dreptului. formalismul juridic dispare. Datorită interpretărilor doctrinare. Perioada clasică este a doua etapă de dezvoltare a dreptului roman. iar dacă vechile norme se dovedeau a fi depăşite în raport cu interesele societăţii din care făceau parte. juriştii clasici apărau tradiţiile romane. elementul formă cedează celui intenţional. încetând să depindă de forme rigide.

spiritualitatea romană sărăceşte. inclusiv domnia lui Iustinian. ce foloseşte tot mai mult reguli cutumiare de rutină. cunoscute sub numele de „drept vulgar”. Asupra dreptului roman se exercită tot mai mult influenţe greco-orientale. juristul face loc practicianului. aristocraţia rivalizează cu puterea centrală. Pe plan suprastructural arta şi literatura îşi pierd din originalitate. imperiul se găseşte într-o criză profundă: producţia de mărfuri decade. anarhia militară pune sub semnul întrebării unitatea de stat. iar pe calea interpretării lărgeau sfera de aplicare a normelor juridice care niciodată nu pot acoperi în mod complet varietatea nesfârşită a raporturilor pe care viaţa socială le creează. Epoca postclasică. cuprinde întreaga perioadă a dominatului. La rândul ei. iar atacurile din afara fruntariilor se înteţesc. De aici rolul ideii de echitate (aequitas) în procesul aplicării creatoare a dreptului pozitiv ce trebuia mereu pus de acord cu interesele celor ce dominau la Roma. populaţia descreşte. iar misticismul se infiltrează în cetate. provinciile tind spre independenţă. în fine. cea din urmă fază de dezvoltare a dreptului roman. definiţia celebră pe care juristul Celsus o dă dreptului: „ştiinţa a ceea ce este util şi echitabil” (ius est ars boni et aequi) (3). iar încercările de a readuce la viaţă dreptul clasic au avut aceleaşi rezultate ca şi încercările de a „reînsufleţi” Cetatea Eternă.aplice principii şi reguli noi. ştiinţa dreptului încetează a mai fi creatoare. păgânismul se prăbuşeşte. Dovedind o abilitate remarcabilă ei asigurau astfel victoria noului. În această epocă. condamnată de ceea ce unii 16 . De aici.

după cum afirma Papinian. 1.) arată că dreptul roman cunoaşte o primă diviziune în drept public (ius publicum) şi privat (ius privatum). iar cea de-a doua pe cele private (4).numesc „fatalitate” dar care în realitate este o legitate istorică. sub denumirea de dreptul ginţilor (ius gentium). odată cu dezvoltarea producţiei şi a schimbului de mărfuri.4. precizând că prima ramură ocroteşte interesele publice. dreptul civil era în epoca veche exclusiv roman. al ginţilor şi dreptul natural. Aplicat numai romanilor. juristul Ulpian (secolul II e. 17 . pe când de la cele ale dreptului privat părţile puteau să se abată. La rândul său dreptul privat cunoştea trei subramuri: dreptul civil. Dreptul civil (ius civile) este dreptul poporului roman care iniţial fusese politiceşte organizat în cadrul cetăţii (civitas) Roma. Între cele două ramuri existau unele deosebiri de ordin juridic: normele dreptului public „nu puteau fi modificate prin convenţii încheiate între particulari” (publicum ius privatorum pactis mutari non potest) (5). Ramurile dreptului roman În manualul său de drept roman numit Instituţii (Institutiones). o parte din dispoziţiile dreptului civil devin aplicabile şi străinilor. când tranzacţiile comerciale dintre romani şi străini (peregrini) devin tot mai numeroase.n. fără însă a depăşi limitele sistemului juridic roman. dar spre finele republicii.

cunoscute sub numele de drept pretorian (ius praetorium). constituind una din caracteristicile dreptului roman. spre a-l face aplicabil noilor cerinţe ale vieţii.toţi oamenii sunt egali” (Quod ad ius naturale attinet. Adaptarea a fost făcută de către pretori care. ba uneori potrivnică acestuia. rămâne un deziderat filosofic sau. spre finele republicii. dar. au completat şi ameliorat regulile dreptului civil. omnes homines aequales sunt) (7): cu toate acestea.scria juristul Ulpian . călăuziţi de principiile echităţii. a însemnat în final biruinţa dreptului pretorian. sădit fiind de natura mamă în conştiinţa oamenilor şi în instinctele celorlalte vieţuitoare (6). 18 . nişte norme ideale în raport cu imperfecţiunile dreptului pozitiv. ius civile era un drept rigid şi formalist. făurind adesea norme juridice noi. Ultima ramură a dreptului privat o constituie dreptul natural (ius naturale). „După dreptul natural . drept civil .Drept al unei cetăţi în care predomina iniţial producţia naturală.drept pretorian. dreptul roman îi considera pe sclavi simple lucruri. cel mult. după spusele juristului Paul. Acest „dualism”. dovedind că ceea ce este mai aproape de cerinţele vieţii învinge în virtutea unei elementare legităţi. Iată de ce ideea unui drept natural „permanent echitabil şi util” (semper sequum et bonum) (8). nevoile unei societăţi în plină dezvoltare economică i-au impus modificări structurale. care în concepţia romană era un drept comun tuturor vieţuitoarelor. Ideea de drept natural era în realitate fără multe tangenţe cu dreptul pozitiv.

teoriile romane asupra dreptului natural vor juca un rol pozitiv când.Dacă ideea unui drept comun tuturor oamenilor apare ca un ideal. generalizate dincolo de limitele fireşti. 19 . Teoretizare filosofică a unor date biologice. vor uşura progresul social reclamat de legităţile orânduirii burgheze în formare. Spre finele evului mediu însă. ilogică apare ideea unui drept comun tuturor vieţuitoarelor: oameni şi animale. un astfel de drept natural comun oamenilor şi animalelor nu are nici o legătură reală cu viaţa socială. opuse de filosofii timpului dreptului feudal absolutist.

adică reguli nescrise care. când societatea începe să se dezvolte impetuos. dar după războaiele punice. se impune ca fiind izvorul cel mai important din epoca republicană.după cum o defineşte juristul Gaius . datorită posibilităţilor sale rapide şi complete de reglementare. fie după cel al domiciliului. adică o hotărâre pe care poporul liber o ia în adunările sale legislative. rămânând în urma evoluţiei sociale.2. În primele secole ale republicii.CAPITOLUL II IZVOARELE 2. Legea În epoca republicană şi în special în ultimele ei secole locul cutumei este luat de lege. Cutuma Cele mai vechi reguli de drept roman au fost cutumele (obiceiurile). care. „Legea este .1. cutumele.ceea ce poporul porunceşte şi rânduieşte” (lex est quod populus iubet atque constituit) (9). cedează locul altor izvoare juridice şi în special legii. cutumele au constituit aproape singurele izvoare ale dreptului roman. 2. 20 . organizate fie după criteriul averii. au căpătat forţă juridică. aplicate în mod continuu şi îndelungat.

în mare conţinutul ei a putut fi reconstituit. el se numea „perpetuu” (perpetuum). spre deosebirile de edictele pe care magistraţii le dădeau pentru soluţionarea unor situaţii excepţionale şi care se numeau edicte „neprevăzute” (repentina). ce se dovediseră foarte utile. 2. etc. să treacă de la un edict la altul.după cum se exprima istoricul Titus Livius . după relatările pe care scriitorii antici ni le-au lăsat cu privire la acest monument juridic. consecinţă a luptei duse de plebei pentru laicizarea dreptului (451-450 î.3. edili. totuşi s-a format obiceiul ca unele dispoziţii.e. fiind expusă în for pentru a fi cunoscută de toţi cetăţenii.) îl afişau în for la intrarea lor în funcţie. ele formau aşa21 . questori. Edictele magistraţilor Edictul (edictum) este un program pe care magistraţii (pretori.n. în principiu. (termenul obişnuit al magistraturilor romane).).Cea mai veche şi mai importantă lege romană este aşa-zisa lege a celor XII table (lex duodecim tabularum). care . Deşi textul ei nu ni s-a păstrat decât fragmentar. şi care cuprindea dispoziţiile pe care aceştia urmau să le ia cu privire la organizarea instanţelor şi la modul în care înţelegeau să soluţioneze pricinile dintre cetăţeni. Deşi. edictul îl obliga numai pe magistratul care-l afişa. legea a fost săpată pe douăsprezece table de aramă. Deoarece edictul rămânea afişat în for timp de un an.a constituit multă vreme izvorul dreptului public şi privat roman (fons omnis publici privatique iuris). totuşi.

fără a mai putea adăuga sau înlocui ceva din el. fie să-i completeze (vel supplendi) normele. căci edictul lor murise odată cu codificarea lui. hotărârile senatului (senatus consulta) nu erau izvoare de drept. după cele spuse de Papinian. când era cazul. Senatus . fie chiar să-i schimbe structura (vel corrigendi iuris civilis gratia) (11). competenţa acestuia reducându-se la interpretarea legilor. Datorită acestui fapt. Totuşi indicaţiile „maturului corp” 22 . în opoziţie cu normele ce fuseseră introduse pentru prima dată de către respectivul magistrat la intrarea sa în funcţie şi care se numeau edictul „nou” (novum).consultele În epoca republicană. la avizarea acestora şi.zisul edict „vechi sau tradiţional” (vetus sau translaticium). Împăratul Hadrian îl însărcinează pe juristul Salvius Iulianus să „codifice” edictul.4. Spre finele republicii. Prin mijlocirea edictului.care devine edictul „prin excelenţă” . fie să ajute (adiuvandi) la aplicarea mai echitabilă a dreptului civil. activitatea creatoare a pretorilor dispare.încep să joace un rol tot mai important în aplicarea şi perfecţionarea dreptului pozitiv al cetăţii (ius civile). operaţiunea a avut loc în anii 125-138 şi i-a obligat pe pretori să se conformeze unui edict tip. Împăratul nu avea nevoie de rivali în materie de legiferare. 2. edictele magistraţilor şi în special al pretorului . la posibilitatea de a le declara nule şi neaplicabile. pretorul reuşeşte.

senatusconsultele devin izvoare de drept în măsura în care exprimau voinţa împăratului: iată de ce juriştii romani. iar textul senatus-consultului era depus la arhivele statului. în afara unor simple aparenţe. activitatea legislativă a împăraţilor s-a desfăşurat în forme aparent republicane. 2. Iată de ce împăratul Augustus a refuzat propunerea ce i se făcuse „de a se îngriji de legi şi de obiceiuri” (cura legum et morum). se refereau nu atât la hotărârea propriuzisă a senatului. În timpul domniei împăratului Hadrian (117138). fapt explicabil prin prudenţa lor politică. dacă erau votate de către Senat. când tratau problema acestor izvoare. menită să menajeze susceptibilitatea păturilor republicane. Aşadar. nimic comun cu 23 .5. După vot se proceda la redactarea hotărârii luate. urmărind să convingă astfel opinia publică de sinceritatea convingerilor sale republicane. care nu priveau cu simpatie instaurarea dictaturii imperiale. în măsura în care acestea erau introduse de magistraţi în edictele lor. cât mai degrabă la cuvântarea (oratio) pe care împăratul o ţinuse în senat cu ocazia propunerii făcute. tot atât de „republicane” ca şi regimul pe care-l instaurase şi care nu avea. Constituţiile imperiale În primul secol al imperiului. la propunerea împăratului.puteau deveni în mod indirect izvoare de drept. senatus-consultele dobândesc putere de lege. spre a căpăta valoarea unor norme juridice.

hotărârile imperiale (constitutiones) erau de mai multe feluri. administrativ sau politic.republica romană pentru care luptaseră Grachii. l-a încredinţat împăratului. şi caută o altă fundamentare juridică a dreptului lor de a legifera. renunţând la dreptul său suveran de a legifera. soluţionând speţa. în acest chip precedentul judiciar imperial se impunea ca o regulă generală. aplicabile în toate cazurile similare. ar fi fost acela care. Juriştii Romei imperiale nu zăbovesc în a o găsi. 24 . adică deciziile judecătoreşti date de împărat în prima instanţă sau în apel. devenind un „case law”. Redactate de consiliul imperial (consilium principis). o dată cu urcarea sa pe tron. Cunoscute sub numele de „mandate” (mandata). Ele deveneau adevărate izvoare de drept numai dacă împăratul. Poporul. Primele sunt edictele (edicta). împăraţii renunţă la această justificare. spuneau ei. Cato şi Cicero. Urmează instrucţiunile pe care împăratul le adresa funcţionarilor superiori şi mai ales guvernatorilor de provincii. pe care odată cu consolidarea poziţiei lor o considerau inutilă. Începând din secolul al II-lea. numărul lor scade în perioada dominatului ca o consecinţă a procesului de unificare politico-teritorială a imperiului. A treia categorie de hotărâri sunt „decretele” (decreta). adică dispoziţiile generale în domeniul juridic. ce a dus la egalizarea poziţiei juridice a provinciilor cu aceea a Peninsulei Italice. acorda deciziei sale valoarea unei norme generale.

asemenea cunoştinţe se aflau în mâna pontifilor. ele fac loc altora întocmite de oficialitate. 25 . menite să servească de îndrumar instanţelor şi funcţionarilor. care a dus la publicarea formulelor de judecată în secolul al IVlea î. Ele deveneau izvoare de drept în măsura în care stabileau reguli juridice noi. Lucrările acestei colecţii oficiale au durat trei ani şi ea cuprinde în ordine cronologică constituţiile imperiale editate între anii 313 şi 437. care păstrau aceste „taine” pentru patricienii privilegiaţi.6. Din nevoi practice. De aici lupta plebeilor pentru divulgarea acestor secrete.n. care-i ceruseră opinia în cazul unor procese mai dificile.e. adică a răspunsurilor pe care împăratul le dăduse magistraţilor sau părţilor. şi la afişarea concomitentă a calendarului după care urmau să se judece procesele. În epoca târzie a imperiului ele se reduc la simple „rezoluţii” (adnotationes) puse de împărat pe cererile celor interesaţi. dintre care cea mai de seamă este colecţia de constituţii cunoscută sub numele de Codul Teodosian (CodexTheodosianus). Apărute la început din iniţiative private. ştiinţa dreptului se reduce la cunoaşterea formulelor de judecată şi a calendarului juridic. considerate secrete.Ultima categorie este aceea a „rescriptelor” (rescripta). 2. intrat în vigoare în ianuarie 439. hotărârile imperiale au fost strânse în colecţii. Ştiinţa dreptului (Iurisprudentia) La începuturile Romei.

spiritul creator al jurisprudenţei clasice romane dispăruse pentru totdeauna. care să purceadă la întocmirea marii sale opere legislative. Partea care aducea în sprijinul cauzei sale un număr mai mare de opinii decât adversarul său. Codificarea lui Iustinian Moştenitor politic. îndreptată spre trecut. fascinat de ideea trăiniciei veşnice a Imperiului Roman. iar soluţionarea cazurilor se întemeia pe un mecanism ce excludea orice evaluare şi apreciere critică. Paul. Modestin şi Gaius. Tribonian. cu toată grandoarea idealului urmărit. religioase şi legislative. În anul 528.7. precum şi operele juriştilor citaţi de aceştia.Decăderea nivelului ştiinţific al jurisprudenţei romane se reflectă în mod elocvent în aşa-zisa „lege a citaţilor”. ce cuprinde constituţiile date de împăraţii romani începând din 26 . Prima lucrare apărută (529) a fost „Codul lui Iustinian” (Codex Iustiniani). în fruntea căreia se găsea celebrul profesor al Universităţii din Constantinopol. Ulpian. eşecului. Iustinian numeşte o comisie de zece persoane. Iustinian (527-565) a voit să fie omul unor mari restaurări: politice. Rolul judecătorului se reducea aşadar la „numărătoarea” opiniilor juriştilor.al cezarilor. prin care se stabilea că în fata instanţelor au putere de lege numai operele juriştilor Papinian. câştiga procesul. 2. edictată în anul 426. o astfel de politică era sortită.

fie în timpul domniei lui Iustinian. clasificări şi noţiuni generale. Iustinian îi încredinţează lui Tribonian sarcina de a alcătui. 158 la număr. în 50 de cărţi. cuprind cele mai semnificative extrase din operele clasicilor dreptului roman. noul manual numit „Instituţiuni” (Institutiones) cuprinde numeroase definiţii. ei au reuşit însă să termine lucrarea în trei ani. noi constituţii fiind edictate în vederea reglementării noilor raporturi pe care le scotea la iveală dezvoltarea vieţii sociale.ambele denumiri având sensul de „culegeri” . cu titlul grecesc.epoca împăratului Hadrian şi până în vremea lui Iustinian.sunt cunoscute. aşa s-au născut Digestele (Digesta) sau. Instituţiile şi Novellele . Muncind cu pricepere şi perseverentă. Avându-se în vedere dificultăţile muncii trebuiau cercetate şi compilate aproape 2. un manual juridic pentru pregătirea studenţilor. cu ajutorul a încă doi profesori universitari.care. Teofil de la Constantinopol şi Doroteu de la Beirut. Digestele. Aceste „noi constituţii” (Novellae Constitutiones).000 de cărţi ce fuseseră alcătuite vreme de 400 de ani Iustinian a acordat compilatorilor un termen de 10 ani pentru îndeplinirea acestor sarcini. fie după moartea lui. Procesul de legiferare a continuat şi după această dată. sub 27 . Pandectele . începând din secolul al XII-lea. au fost adunate în diverse colecţii întocmite de persoane particulare. Aceste patru cărţi ale legislaţiei lui Iustinian Codul. În timp ce Digestele erau în lucru. Apărut la finele anului 533.

iar. să adapteze normele la evenimentele noi pe care viaţa le creează necontenit. acesta îşi făcea singur dreptate în limitele în care 28 . împăraţilor. Dacă în dreptul modern această sarcină revine de obicei judecătorului. dacă cel lezat nu primea în mod amiabil satisfacţia cerută. să le aplice cât mai eficient la realităţile sociale. pe de o parte. 2. urmărind. încălcarea intereselor personale duce la o confruntare nemijlocită între personale interesate. la Roma interpretarea aparţinea în epoca clasică în principal jurisconsulţilor şi apoi senatului. Interpretarea legilor Juriştii Romei au acordat o mare însemnătate interpretării legilor.8. A interpreta înseamnă a desluşi sensul exact şi total al legii pentru a i se asigura o aplicare echitabilă şi eficientă.1. Prima metodă de interpretare este numită gramaticală. iar în măsura consolidării regimului imperial. De la comunitatea primitivă la stat În comunitatea primitivă. CAPITOLUL III JUDECATA 3.denumirea de Corpus Iuris Civilis („Colecţia dreptului civil”). pe de alta. lexicală sau terminologică.

„dreptul celui mai tare”.forţele sale fizice. producţia de mărfuri creşte. a fost reglementată de legea celor XII table. deoarece schimbul şi tranzacţiile comerciale pe care le reglementau fiind reduse ca număr şi volum. 3. Procedura arhaică a. Procedura clasică După războaiele punice. Cea mai veche procedură de judecată. simplu formulate. deoarece formalismul ei îngreuna soluţionarea proceselor. procedura arhaică. ce reuşeşte să-şi impună voinţa. Această procedură era simplă. deoarece dreptul se reducea la numai câteva reguli. tot mai numeroase într-o societate în care 29 . într-un cuvânt. asemenea realităţilor sociale la care se refereau. fiind acceptată în acelaşi timp ca un criteriu de justificare morală a posteriori a atitudinii învingătorului. iar comerţul se dezvoltă pe o arie tot mai cuprinzătoare.2. Instituţiile juridice încă nu se diversificaseră. nu reclamau dispoziţii juridice specifice.3. Forţa constituia un mijloc eficient de restabilire a intereselor încălcate. societatea accepta „dreptul pumnului”. noile relaţii sociale se conturează tot mai puternic. Vechea procedură devine o frână în calea evoluţiei sociale. ale familiei sale şi ale amicilor săi îi îngăduiau să-i impună părţii adverse comportamentul dorit. 3. primul „cod” al Romei.

conflictele de interese materiale ţineau de însăşi structura ei economică. Primele acţiuni puteau fi intentate de oricine considera că propriul său interes a fost 30 . pentru a avea efecte. pe când acţiunile de bună-credinţă. Primele. la litera contractului respectiv. 3. Acţiuni reale şi personale. ca în cazul contractelor solemne. necesitau. şi în consecinţă nu puteau fi folosite decât de părţile ce se aflau într-un anumit raport juridic. Acţiunile reale (in rem) consacrau drepturi reale (de exemplu dreptul de proprietate) şi erau opozabile tuturor (erga omnes). în lumina a tot ceea ce echitatea şi buna-credinţă (ex fide bona) impuneau. pe când cele personale (in personam) consacrau drepturi „relative” (de exemplu între creditor şi debitor). Iată-le pe cele mai importante dintre ele: 1. îngrădeau puterea de interpretare a judecătorului la textul. Acţiuni civile şi pretoriene. dând în fapt o mare importanţă acestora din urmă. pe când cele pretoriene sancţionau unele raporturi noi care. Acţiuni private şi populare. generând contracte încheiate prin simplu consimţământ. Acţiunile civile sancţionau raporturile juridice ce fuseseră recunoscute de dreptul civil. 4. juriştii Romei le clasificau în funcţie de acţiunile din care decurgeau. o consacrare juridică. 2. Acţiunile de drept strict şi de bunăcredinţă. datorită importanţei lor. consfinţind contractele de drept strict. Pornind de la această structură „procedurală” a drepturilor. ofereau judecătorului o largă putere de interpretare a voinţei reale a părţilor.

Chemarea la judecată devine un act al puterii publice. Dacă acesta nu se prezenta în instanţă era judecat în lipsă. ci într-o singură fază. în caz contrar. spre deosebire de procedura clasică. Judecata se încheia cu darea unei sentinţe care. noua procedură o înlocuieşte pe aceasta la finele secolului III e. înlăturându-se astfel orice urme de justiţie privată ce mai dăinuiseră în procedura clasică. Alături de cea clasică apare acum procedura „etatizată” în care rolul hotărâtor revine organelor de stat. 3. persoana care pierdea procesul era obligată să-l restituie de bunăvoie. în mod definitiv.lezat. în vederea apărării intereselor generale ale societăţii sclavagiste (de pildă împotriva celui ce deteriorase edictul pretorului afişat în for). ce avea loc înaintea unui funcţionar de stat. iar celelalte de orice cetăţean liber (quivis a populo). Aplicată concomitent cu procedura clasică. să 31 . Judecata nu se mai desfăşoară acum în două faze.4. după înregistrare. justiţia devenind şi ea un instrument al dominaţiei imperiale. iar acesta..n. împăratul concentrează treptat în mâinile sale prerogative tot mai întinse. comporta asupra lucrului însuşi (in rem ipsam). riscând. o transmitea printr-un funcţionar pârâtului. Reclamantul îi adresa judecătorului o cerere de chemare la judecată (litis denuntiatio). Procedura statală După instaurarea imperiului.

cu alte cuvinte. are pe lângă o accepţiune sociologică (relaţie om-societate) şi una juridică (omul ca subiect de drepturi şi obligaţii) Aptitudinea omului de a avea drepturi şi obligaţii. CAPITOLUL IV PERSOANELE 4. o „persoană” (termenul derivă de la „persona”. de a juca un rol în viaţa juridică.suporte consecinţele unei execuţii silite organizate de organele statului. aşadar. se numeşte personalitatea sau capacitatea juridică (de la „caput” = cap. nu şi sclavilor. Recunoscută numai oamenilor liberi. consideraţi simple lucruri (res). de a fi. în cazul insolvabilităţii debitorii puteau. capacitatea juridică apare. Capacitatea juridică a persoanelor Termenul de persoană. nu ca o calitate 32 . Totuşi debitorii care dovedeau că insolvabilitatea lor se datora unui caz de forţă majoră şi făceau o „cesiune de bunuri” (cessio bonorum). erau scutiţi de pedeapsa cu închisoare.n.1. iar după desfiinţarea acestora. partea cea mai semnificativă a activităţii omului). să fie încarceraţi în închisorile private ale creditorilor. în anul 338 e. în cele de stat. adică predau întreaga lor avere creditorilor. desemnându-l în mod obişnuit pe om ca unitate indisolubilă în totalitatea structurilor sale. masca pe care o purtau actorii pe scenă). după judecată.

indiferent pentru câtă vreme.cu care fiecare om se naşte. şi să nu se găsească în puterea altei persoane (status familiae). iar interesele acestuia cereau ca să fie liber. căci „libertatea . Deplina capacitate juridică presupunea existenţa a două categorii de elemente: unele de drept. Dacă părinţii erau liberi şi copilul se năştea liber. dacă interesele lui o cer”. iar dacă unul din ei era sclav. adică să fie independent (sui iuris). Totuşi.după cum afirma juristul Paul . libertatea (status libertatis) se dobândea prin naştere sau posterior acesteia. o stare mintală normală şi să fie de sex masculin. calitatea de femeie liberă. copilul urma soarta mamei. ci ca o suprastructură ce se întemeiază pe relaţiile sociale de producţie din respectiva societate. în multe privinţe. Libertatea Element al capacităţii juridice. copilul se năştea liber. potrivit regulii romane că „un copil conceput este privit ca şi născut. Posterior naşterii. incapabilă. 33 . Condiţiile de fapt cer ca persoana în cauză să aibă o anumită vârstă.este un lucru de nepreţuit” (libertas inestimabilis res est) (25). altele de fapt.2. Cele de drept cer ca omul să fie liber (status libertatis) să fie cetăţean roman (status civitatis). 4. dar avusese în timpul sarcinii. dacă aceasta era sclavă în momentul naşterii. deoarece romanii considerau femeia. libertatea se dobândea în principal prin dezrobire („manumissio”).

îi lăsau să fie devoraţi de fiare.4. prin naştere sau prin fapte posterioare naşterii. mult mai numeroase: uneori sclavii îşi cumpărau eliberarea 34 . datorită cruzimii stăpânilor care-i istoveau pe sclavi cu munci grele. îi ucideau pentru cele mai neînsemnat vini. odată cu dezvoltarea producţiei de mărfuri. mai rare (unele acte de recunoştinţă din partea stăpânilor pentru credincioasele servicii aduse de sclavi) şi terminând cu cele interesate. Sclavia În Roma veche. Sclav putea deveni cineva. începând cu cele dezinteresate. devenind baza întregii producţii. punând uneori în primejdie existenţa Cetăţii. sclavii. reduşi ca număr. în care producţia se desfăşura într-un cadru familial.3. aşa cum am precizat. în primul rând datorită războaielor defensive ale Romei. consideraţi fiind ca membri inferiori ai familiei pentru care munceau. care nu mai procurau cetăţii mase îndestulătoare de sclavi. numărul sclavilor creşte simţitor. După războaiele duse de Roma cuceritoare. Sclavii puteau fi dezrobiţi de către stăpânii lor din felurite considerente. Odată cu epoca imperială economia sclavagistă intră în declin. adesea s-au răzvrătit. sau îi obligau să lupte până la moarte la jocurile de circ. iar numărul sclavilor scade. Ducând o viaţă asemănătoare animalelor de povară. şi în al doilea rând. duceau o viaţă patriarhală. exemplul lui Spartacus este cel mai elocvent. cu ocazia petrecerilor private ori publice.

patria potestas. „se referă şi la bunuri şi la persoane” (et în res et în personas deducitur) (31). când era vorba 35 . organizată pe baze monogamice. iar termenul de familie (famillia. când se referea la „puterea părintească”. Familia romană Familia romană. le permitea să exercite diverse operaţiuni lucrative ce urmau să aducă profituri şi fostului lor stăpân.4. pentru a garanta o continuă înflorire economică. precizează acelaşi jurist. domenica potestas („puterea stăpânului”). numit după dezrobire „patron” (patronus). aducând acestora deplina capacitate.spunea juristul Ulpian . domus). Aşa se explică apariţia în diverse etape de dezvoltare a statului roman a unor categorii de persoane care. ca simbol al forţei fizice) dacă se exercita asupra soţiei. alteori dezrobirea sclavilor. „Şeful familiei . 4. se axa în jurul puterii şefului de familie (pater familias) a cărui autoritate era unică şi nelimitată.se numeşte acela care exercita dominaţia în familie” (pater familias appellatur qui în domo dominium habet) (30). Autoritatea pe care străvechile cutume romane o recunoşteau şefului de familie purta diferite denumiri: manus („mână”. în fapt aveau o situaţie apropiată de aceea a sclavilor.cu banii pe care-i câştigaseră din activităţile speculative pe care le îngăduiseră chiar stăpânii lor. Societatea romană urmărea să-şi asigure cât mai multe instrumente de achiziţie. deşi teoretic erau libere.

5. care stabilea între şeful familiei şi o persoană străină raporturi similare cu cele pe care căsătoria le producea între părinte şi descendenţii săi.n. După Modestin. 4. 36 . divini atque humani iuris comunicatio) (33).. o comunitate a întregii vieţi. 4. Căsătoria Izvoarele dreptului roman ne fac cunoscute mai multe definiţii ale căsătoriei. îi rămânea totuşi posibilitatea să-şi creeze unii „artificiali”. pe calea adopţiunii (înfierii). În cazul în care şeful familiei nu avea urmaşi. iar a doua e cuprinsă în manualul de drept (Institutiones) al împăratului Iustinian. după moarte. când se referea la „proprietatea” sa asupra lucrurilor. o împărtăşire a dreptului divin şi uman” (nuptias sunt coniunctio maris et feminae et consortium omnis vitae. care constă dintr-o comunitate de viată de nedespărţit” (viri et mulieris coniunctio individuam consuetudinem vitae continens) (34).de sclavi şi „dominium”. Izvoare artificiale ale puterii părinteşti Încheierea căsătoriei urmărea în principal să asigure şefului de familie descendenţi care să-i perpetueze numele şi să-i continue. iar după Iustinian este „unirea bărbatului cu femeia. exploatarea bunurilor.6. dintre care două au rămas celebre: prima aparţine juristului Modestin din secolul III e. căsătoria este „unirea bărbatului cu o femeie.

Spre a veni în ajutorul persoanelor care. 4. Legitimarea În vechiul drept roman. numai bărbaţii.8. iar între mamă şi copil nu puteau exista legături de rudenie civilă. şi unele de fapt (vârstă. pe lângă unele condiţii de drept (libertate. când singura rudenie cunoscută era cea civilă (agnatică). puteau exercita autoritatea în familie. sex.7. deşi îndeplineau toate condiţiile de drept pentru a fi capabile. nu puteau în fapt să-şi exercite 37 . cetăţenie. Instituţii pentru ocrotirea persoanelor incapabile Capacitatea juridică era recunoscută în dreptul roman acelor persoane care îndeplineau. 4. iar temeiul rudeniei civile îl forma tocmai acest gen de putere. nefiind căsătorit cu mama copilului. El nu era rudă cu tatăl său natural şi nici cu mama sa naturală: tatăl. pe timpul lui Iustinian. copilul născut în afara căsătoriei avea o situaţie precară.). deoarece o astfel de rudenie se transmitea numai prin bărbaţi. etc. şi nu prin femei.Adopţiunea se realiza printr-o procedură complicată care. stare mintală. nu putea fi rudă civilă cu aceasta din urmă. În adevăr. se reducea la o simplă declaraţie făcută înaintea autorităţii de către adoptator şi cel în a cărui putere se afla copilul ce urma să fie adoptat. în calitatea lor de şefi de familie (pater familias).). etc.

Persoane juridice Persoane juridice sau morale sunt colectivităţi umane cărora dreptul pozitiv le-a recunoscut. se bucurau de supravegherea şi ajutorul acestuia şi. o asemenea capacitate sau personalitate juridică aparţinea unor comunităţi de persoane (universitates personarum). nu aveau nevoie de tutori sau curatori. capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii. În epoca dominantului o capacitate juridică redusă capătă şi unele „comunităţi de bunuri” (universitates rerum). dreptul roman a creat două instituţii care. urmăresc „ocrotirea” (tutela) şi „îngrijirea” (cura) acestor persoane. sănătăţii sau sexului. asociaţiile profesionale (colegii de negustori. Asemenea „fundaţii” dobândesc deplină capacitate juridică în vremea împăratului Iustinian. etc. cum sânt stabilimentele create pentru ajutorarea săracilor. aflându-se sub puterea capului de familie (pater familias). Este de la sine înţeles că tutela şi curatela erau organizate pentru incapabilii „independenţi” (sui iuris). căci cei „dependenţi” (alieni iuris). după cum arată şi numele. etc. aşezămintele religioase etc. 4. pentru îngrijirea bolnavilor.9. cum sunt diversele colectivităţi publice (statul. meseriaşi.drepturile lor din pricina vârstei. în consecinţă. În concepţia romană. asemenea persoanelor fizice. cele religioase. oraşele). 38 . pentru educarea şi întreţinerea orfanilor.).

în anumite condiţii. o alta împărţită veteranilor şi a treia era dată pe o sumă mică patricienilor. Cu alte cuvinte. în perioada de formare a statului. 5. Născută odată cu războaiele romane de cucerire. Reglementările juridice referitoare la bunuri depind de unele trăsături ale lucrurilor ce derivă fie din structura acestora. 39 . iar bunurile (bona) acele lucruri care cad sub incidenţa unui raport juridic. deoarece aproape orice lucru poate deveni. un bun. dar în măsura în care acesta devenea obiect al dreptului de proprietate sau element al unei succesiuni este privit ca un bun. Păturile sărace fiind îndepărtate de la asemenea arendări s-au răsculat adesea. din acest fond. lucrurile (res) sunt tot ce există în natură. un fond de teren este un lucru. proprietatea romană cunoaşte. fie pământul cotropit de la duşmani (ager publicus). proprietatea publică avea ca obiect fie sclavii capturaţi. o treime era vândută cetăţenilor.1.CAPITOLUL V DREPTURILE REALE 5. De aceea.2. două forme: publică şi privată. fie din unele evaluări sociale asupra lor. Proprietatea şi posesiunea Precedată de proprietatea colectivă şi cea familială. diviziunile lucrurilor cuprind implicit şi pe aceea a bunurilor. Lucrurile În terminologia romană.

cu intenţia de a deveni proprietar (animo domini) a unui lucru ce nu aparţine nimănui (res nullius). rezultatele au fost însă neînsemnate. Un alt mod este tradiţia (traditio) ce constă în simpla transmitere.mişcările lor revendicative ajungând la apogeu sub fraţii Gracchi. vânatul. cum sunt produsele marii (peşte. metale topite. perle. A. etc. ce consta în unirea sub forma unei mase unice. a mai multor lucruri. Al treilea mod de dobândire a proprietăţii după dreptul natural este accesiunea (accessio). în vederea transferării proprietăţii respectivului lucru de la alienator la dobânditor. ea consta în întruparea unui lucru secundar (accesoriu) în altul principal. Un alt mod de dobândire a proprietăţii îl constituia confuziunea (confusio). Moduri de dobândire a proprietăţii după dreptul natural Cel mai vechi mod de dobândire a proprietăţii după dreptul natural este ocupaţia (occupatio). fie lichide (ulei. prada de război (res hostiles). şi amestecul (commixtio) în cazul lucrurilor solide 40 . animale sălbatice (forrae bestiae). de aşa manieră încât primul devine parte integrantă a celui de-al doilea. etc). şi în consecinţă proprietarul bunului principal devine proprietarul întregului astfel realizat. vin. în temeiul unui act juridic. lucrurile abandonate de stăpân. a unui lucru de către o persoană (alienator) către o alta (dobânditor). etc. adică luare în posesiune.).

în schimbul unei cantităţi de metal ce juca rol de monedă.(grâu. procedură prin care. animale. Printre modurile de dobândire a proprietăţii după dreptul natural figurează şi specificarea ce are loc când cineva creează un lucru nou (nova species) dintr-un material străin. Un al doilea mijloc de dobândire a proprietăţii consta într-un proces fictiv (in iure cessio). ce urmărea să dobândească un lucru.) sau asupra unui bun (sclavi. după definiţia lui Ulpian. doi ani pentru imobile” (usucapio est autem dominii 41 . cum este cazul celui care confecţionează un inel din aurul ce aparţine unui terţ sau o barcă din materialul lemnos al altei persoane. „este dobândirea proprietăţii printr-o posesiune prelungită de un an sau doi ani. etc. iniţial şeful familiei transfera unui terţ puterea (mancipium) asupra unei persoane (soţie. fructele puteau fi dobândite după moduri specifice.). etc. pe care persoana. etc. caracteristice dreptului natural. B. care. În fine. al treilea şi ultimul mod de dobândire a proprietăţii după dreptul civil este uzucapiunea. În fine.). Moduri de dobândire a proprietăţii după dreptul civil Cel mai vechi mod de dobândire a proprietăţii după dreptul civil era mancipaţiunea (mancipatio). animale de turmă. care aparţineau unor proprietari diferiţi. copii. pretinzând că respectivul lucru este al său. un an pentru lucrurile mobile. îl intenta împotriva celui de la care voia să-l dobândească.

iar persoana care exercită asemenea prerogative asupra bunului altuia este. de a-i culege roadele (ius fruendi) şi de a dispune de el (ius abutendi).adeptio per continuationem possessionis anni vel bienii.şi indirect servesc interesele titularului acestui din urmă fond . Sunt cazuri însă in care unele din aceste prerogative (ius utendi şi ius fruendi) sunt încredinţate altor persoane decât proprietarul. rerum mobilium anni.3.sunt cunoscute sub denumirea de servituţi reale sau prediale (servitutes rerum seu praediorum). 5. În asemenea situaţii se spune că proprietatea este grevată de o „servitute” (servitus). după expresia glosatorilor. iar cele care grevează un fond în folosul altuia . titularul „unui drept asupra lucrului străin” (ius în re aliena). Drepturile reale asupra lucrurilor altuia Dreptul de proprietate conferă titularului anumite prerogative: de a se folosi de lucru (ius utendi). imobilium bienni) (54). 42 . Servituţile constituite în interesul unei persoane determinate (de exemplu un uzufruct) se intitulează servituţi personale (servitutes personarum).

reus debendi). refuzând să execute prestaţia. b) Al doilea element îl constituie obiectul obligaţiei. Noţiunea de obligaţie Obligaţia este un raport juridic în temeiul căruia o persoană numită creditor poate cere o anumită prestaţie unei alte persoane numită debitor. Primul. 6. reus credendi) şi debitorul (debitor. c) În fine al treilea element şi cel mai caracteristic îl constituie constrângerea. adică prestaţiunea pe care trebuie s-o îndeplinească debitorul.2.CAPITOLUL VI OBLIGAŢIILE 6. poate constrânge pe cel de al doilea. acesta. Sancţiunea va fi cerută de creditorul 43 . subiectul pasiv al obligaţiei. adică creditorul (creditor.1. subiectul activ al obligaţiei. poate fi constrâns pe cale judiciară la executare. Elementele obligaţiei Rezultă din lectura celor două definiţii de mai sus că o obligaţie este alcătuită din următoarele elemente: a) ubiecţii. adică sancţiunea judiciară ce loveşte pe debitor în cazul neexecutării. să-şi îndeplinească prestaţia la care este îndatorat.

deoarece producţia membrilor familiei acoperea aproape toate nevoile materiale ale acesteia. o acţiune personală (in personam). În epoca veche a dreptului roman izvoarele obligaţiilor constau în contracte şi delicte. În dreptul romano-bizantin În epoca lui Iustinian vechile clasificări cu privire la izvoarele obligaţiilor s-au dovedit a fi neîndestulătoare. La rândul lor delictele dădeau naştere. Pe de altă parte tendinţele de sistematizare s-au accentuat în domeniul dreptului sub influenţa filozofiei greceşti şi a spiritului speculativ grec ce pătrundeau. în teoriile şi construcţiile juridice. în măsura în care răzbunarea privată a fost înlocuită prin compoziţia voluntară şi. datorită dezvoltării tot mai complexe a vieţii sociale. B.3. unei obligaţii de despăgubire din partea delincventului în favoarea victimei. natural după apariţia obligaţiei contractuale. 6. tot mai adânc.nesatisfăcut. În epoca clasică Prin noţiunea de izvor al obligaţiei se înţelege un act juridic sau un fapt care dă naştere unei obligaţii. Instituţiile lui Iustinian ne fac cunoscută o diviziune cvadripartită a izvoarelor obligaţiilor: 44 . contractele erau rare în această perioadă. Izvoarele obligaţiilor A. care are la îndemână. în vederea realizării dreptului său de creanţă (ius in personam).

45 .contractele. Elementul esenţial. capacitatea şi obiectul. CAPITOLUL VII CONTRACTELE 7.2. 7. cu alte cuvinte. cvasicontractele şi cvasidelictele. delictele. În anumite cazuri apare ca element esenţial şi cauza. au fost numite cvasicontracte şi cvasidelicte.1. Aceste două din urmă categorii cuprind actele şi faptele juridice ce anterior intrau în acele variae causarum figurae şi care prezentând asemănări formale cu contractele şi delictele. Aceste elemente numite esenţiale sunt: consimţământul. Elementele esenţiale ale contractului În afară de condiţiile de validitate caracteristice fiecărui contract în parte există anumite elemente comune oricărui contract. ci elementele formale cerute pentru întocmirea lui. al contractului nu îl constituia acordul de voinţă. Dezvoltarea dreptului contractual roman În perioada cea mai veche a dreptului roman contractul era o convenţie a cărei obligativitate rezulta din formalităţile şi solemnităţile efectuate cu ocazia încheierii lui.

adică per aes et libram. de la stipulus care înseamnă tare. Cel mai important contract verbal este stipulaţiunea. 46 . dar autorizată opinie.2.4. ferm. Termenul derivă.3. ce n-a luat parte la încheierea unui contract. calitatea de creditor al respectivului contract. spune jurisconsultul Paul. Stipulaţia pentru altul Stipulaţia pentru altul urmăreşte să atribuie unei terţe persoane. 8. 8.1. Nexum După o veche. deoarece stipulaţia serveşte să dea tărie convenţiei pe care o îmbracă. Contractul verbal Contractul verbal este contractul ce se încheie prin pronunţarea anumitor cuvinte solemne. nexum a fost un contract de împrumut ce se realiza prin formalităţile mancipaţiunii. Definiţie Contractele formale sunt acele contracte pentru a căror realizare este necesară îndeplinirea anumitor formalităţi. 8.CAPITOLUL VIII CONTRACTELE FORMALE 8.

datorez). iar cel intenţional în convenţia de restituire a lucrului remis. contractul real capătă valoare juridică numai prin realizarea acestor două elemente.5. Spondesne Titium mihi dare centum? (te îndatorezi că Titius îmi va da o sută?) \ întreba stipulantul. Promisiunea pentru altul Promisiunea pentru altul constă în promisiunea faptului altuia: alium facturum promittere.6.8. scrise sau orale. Consideraţii generale Contractele reale sunt acele contracte care necesită pentru încheierea lor un element material şi unul intenţional. Elementul material constă în remiterea materială a lucrului (re. cum spuneau romanii). Fără a necesita forme solemne. 8. 47 . iar promitentul va răspunde: Spondeo (mă îi. Contractul literal Contractul literal este un contract solemn ce se încheie prin anumite formalităţi scripturale făcute în registrul (codex) pe care fiecare pater familias îl avea şi în care acesta trecea veniturile şi cheltuielile gospodăriei sale.1. CAPITOLUL IX CONTRACTELE REALE 9.

9.4. însoţit de o convenţie prin care dobânditorul se îndatorează să restituie respectivul lucru fie alienatorului. Mutuum Este împrumutul de consumaţie şi constă în transferul proprietăţii unei sume de bani sau a unei cantităţi de lucruri fungibile de către creditor debitorului cu îndatorirea din partea acestuia din urmă de a restitui celui dintâi o cantitate egală de lucruri de acelaşi gen şi calitate. în mod gratuit. numită comodatar. fiducia. depozitul. Comodatul Comodatul (utendum dare) este contractul prin care o persoană numită comodant dă cu împrumut. Contractele reale erau următoarele: mutuum. fie unei terţe persoane. care începuse a se dezvolta. avea nevoie de forme juridice tot mai simple şi mai mlădioase.2. în urma cuceririlor Romei.3. 48 . 9. 9.Aceste contracte neformale au luat naştere după ce. comerţul. comodatul şi gajul. Fiducia Fiducia constă în transferul proprietăţii unui lucru. unei alte persoane. un lucru în folosinţă (rem utendam dare) cu obligaţia acesteia de a-l restitui posterior.

CAPITOLUL X CONTRACTELE CONSENSUALE 10. 9.6. Consideraţii generale Contractele consensuale se încheie prin simplul consimţământ al părţilor. va fi păstrat de creditor până la achitarea datoriei. în special. numite depozitar. Gajul Gajul (pignus). contractele consensuale sunt contracte sinalagmatice perfecte. este folosit pentru a desemna contractul real prin care un debitor remite creditorului său. un lucru cu îndatorirea din partea acesteia de a-l restitui la cerere. Cuvântul pignus poate indica orice garanţie reală. Create pe tărâmul dreptului ginţilor (ius gentium) spre a se da eficacitate juridică multiplelor convenţii comerciale pe care romanii le încheiau cu peregrinii. dă în păstrare unei alte persoane. dar. Obiectul gajului. fără nici o altă formalitate verbală sau scriptică. deoarece creează obligaţii 49 .1. lucru mobil sau imobil. în vederea garantării unei creanţe. Depozitul Depozitul (depositum) este contractul prin care o persoană numită deponent. posesiunea lucrului.9.5.

în sarcina ambelor părţi şi totodată de bunăcredinţă. Vânzarea-cumpărarea Vânzarea-cumpărarea (emptio-venditio) este un contract consensual în temeiul căruia o persoană numită vânzător se obligă să transmită alteia. întrucât judecătorul are dreptul. să interpreteze aceste convenţii în conformitate cu principiile de echitate şi de bună-credinţă.2. locaţiunea. în cazul unui conflict între părţi. Locaţiunea Locaţiunea (locatio conductio) este contractul consensual prin care o persoană se obligă faţă de o alta să-i procure acesteia folosinţa vremelnică a unui lucru sau serviciile sale sau să-i execute o anumită lucrare în schimbul unei sume de bani numită merces. 10. Societatea Societatea (societas) este un contract consensual în temeiul căruia două sau mai multe persoane se obligă să pună ceva în comun în vederea obţinerii unui profit. posesiunea liniştită şi trainică a unui lucru (merx) în schimbul unei sume de bani numită preţ (pretium).3. Aportul poate fi 50 . Contractele consensuale sunt în număr de patru: vânzarea-cumpărarea.4. 10. 10. societatea şi mandatul. numită cumpărător.

Naşterea şi denumirea acestor contracte Contractele analizate până acum şi anume: contractele formale. iar alţii o muncă mai uşoară sau o sumă mai mică). un pact. Cu alte cuvinte o convenţie. reale şi consensuale au constituit multă vreme singurele forme contractuale recunoscute de ordinea juridică romană.1. adică a mandantelui.5. 51 . 10.deosebit atât calitativ (unii pun în comun munca lor. nu putea avea eficacitate juridică decât dacă se integra în una din aceste categorii contractuale recunoscute de dreptul obiectiv. CAPITOLUL XI CONTRACTELE NENUMITE 11.) cât şi cantitativ (unii vor presta o muncă mai grea sau vor depune un capital mai mare. Mandatul Mandatul este contractul consensual prin care o persoană numită mandante (mandator) însărcinează pe o alta numită mandatar (procurator) să iacă ceva gratuit în interesul său. alţii o sumă de bani etc.

(actio incerţi. după un text interpolat al lui Paul. Do ut des (dau. ceea ce putea să facă şi dacă şi-a schimbat părerea şi voia să se dezică de la contract (printr-o condictio propter poenitentiam) înainte ca 52 . partea ce şi-a executat prestaţia putea. să ceară restituirea propriei prestaţii (printr-o condictio causa data causa non secuta). Privită în dreptul bizantin ca o acţiune generală (genike agoge). În fine. 11. 2. Eacio ut facias (fac.3. sub diverse denumiri.2. 3. in factum civilis etc. ca să-mi faci). cum este cazul a doi constructori de imobile ce se obligă reciproc să-şi ridice unul altuia două case în două oraşe diferite. ca să-mi pictezi un tablou. ca să-mi dai).) la cele mai variate situaţii. ca să-mi dai un altul în locul lui. Sancţiunea contractelor nenumite Sancţiunea contractelor nenumite este în dreptul lui Iustinian o actio praescriptis verbis prin care partea ce şi-a executat prestaţia sa poate cere contraprestaţia ce i se cuvine. Facio ut des (fac ca să-mi dai): dezrobesc un sclav. civilis incerţi. ea putea fi folosită. Do ut facias (dau. dacă cealaltă parte nu şi-a executat-o pe a sa. Categoriile contractelor nenumite Categoriile contractelor nenumite sunt. cum este cazul schimbului. ca să-mi faci): îţi dau un sclav.11. următoarele: 1. 4.

adică pactele (pacta). judecate de instanţe speciale. datorită importanţei pe care o prezentau în viaţa economică.1. Pactele întărite cu acţiuni (pacta vestita) Deşi iniţial simplele acorduri de voinţă. o recunoaştere treptată a valabilităţii lor. moarte. CAPITOLUL XII PACTELE ÎNTĂRITE CU ACŢIUNI ŞI OBLIGAŢIILE NĂSCUTE DIN DELICTE 12. nu aveau efecte juridice. 53 . Delictul (delictum) este o faptă dăunătoare sancţionată de dreptul civil sau pretorian. care încălca fie interesele generale ale societăţii (publicum).2. fie pretoriană.partea cealaltă să fi avut răgazul de a-şi fi executat prestaţia sa. fie pe cele individuale (privatum). erau pedepsite mai grav (exil. Delictele publice. Obligaţii născute din delicte 1. 12. fie legislativă.) pe când cele private erau sancţionate de instanţele de drept comun. fie pe cale doctrinară. fiind sancţionate în principiu cu amenzi (poenae). etc. totuşi unele din ele au căpătat.

de pildă. Gerantul de afaceri era obligat să administreze patrimoniul străin cu diligenta unui bun gospodar (bonus pater families) şi să dea socoteală proprietarului pentru actele de administrare pe care le-a săvârşit. iată de ce proprietarul nu-i putea. dar utilitatea lor se aprecia în mod obiectiv. şi nu subiectiv.2. erau etichetate sub denumirea de „alte cauze”. opune gerantului intenţia pe 54 . Consideraţii generale Obligaţiile se puteau naşte nu numai din contracte şi delicte. Cheltuielile făcute de gerant trebuiau să fi fost utile proprietarului.1. neavând trăsături unitare. Gestiunea de afaceri (negotiorum gestio) avea loc când o persoană. numită gerant. care. ci şi din felurite acte şi fapte juridice. 13. fără a fi primit vreo însărcinare din partea acesteia din urmă.CAPITOLUL XIII OBLIGAŢII NĂSCUTE „DIN DIFERITE CAUZE” (EX VARIIS CAUSARUM FIGURIS) 13. administra cu bună ştiinţă (animus gerendi) afacerile altei persoane numite gerat. Gestiunea de afaceri şi îmbogăţirea fără cauză Cele mai importante izvoare din categoria „diverse cauze” o constituie însă gestiunea de afaceri şi îmbogăţirea fără cauză.

se reduceau la „preţuirea dreaptă a lucrului” (vera rei aestimatio) (62). fără reparaţii capitale. Îmbogăţirea fără cauză avea loc când cineva dobândea fără un just temei (sine causa). creditorul se putea adresa instanţelor judiciare pentru a obţine satisfacţia necesară. ce ameninţa cu dărâmarea. principiul capătă o formulare generală în epoca clasică. „în conformitate cu dreptul natural . într-o lucrare a juristului Pomponius din secolul al II-lea. în detrimentul altei persoane. ele reprezentau valoarea materială a prestaţiei sau. 55 . Daunele interese Dacă debitorul refuza să execute prestaţia la care s-a îndatorat faţă de creditor sau şi-o executa în mod necorespunzător sau cu întârziere.1. CAPITOLUL XIV RĂSPUNDEREA CONTRACTUALĂ 14. sau la „adevăratul preţ al lucrului” (verum rei pretium) (63).care ar fi avut-o de a fi lăsat imobilul. un profit oarecare. În epoca arhaică.scria el .nu este echitabil ca cineva să se îmbogăţească pe nedrept in dauna altuia” (iure naturae aequum est neminem cum alterius detrimento et iniuria fieri locupletiorem) (61). Aceasta consta într-o despăgubire bănească numită „daune-interese”. Apărut încă din epoca arhaică. cum spun textele.

Forţa majoră şi cazul fortuit Forţa majoră (vis maior. Cu toate acestea. incendiile (incendia). dol. culpa era de două feluri: „uşoară” (levis) şi „mare” (gravis.). o vină intenţionată (sciens prudensque). În epoca lui Iustinian. iar dolul. de pildă. 56 . etc. dar normale. decesele (mortes). inundaţiile (aquarum magnitudines). atacurile răufăcătorilor (latronum incursus. Culpa şi dolul Culpa (culpa) era considerată o neglijenţă. Prima consta într-o simplă neglijenţă. punerea în întârziere). dacă nu şi-a executat prestaţia dintr-o vină imputabilă lui (culpă. un furt. ca. debitorul rămânea mai departe răspunzător (perpetuari obligationem) (67) şi în ipotezele de mai sus.2.). damnum fatale) era considerată un eveniment căruia „slăbiciunea omenească nu-i poate rezista” (cui humana infirmitas resistere non potest) (66). Cazul fortuit consta în evenimente care.14. lata). pe care debitorul o manifesta în încheierea sau executarea unui act juridic. o greşeală nescuzabilă în executarea unei obligaţii. iar cea de-a doua într-o greşeală atât de grosolană încât era asimilată cu dolul. puteau fi totuşi evitate prin măsuri excepţionale. cutremurele de pământ (terrae motus). fiind o forţă ce-i depăşea puterile. 14. etc. surprinzând diligenta gospodarului obişnuit (fuga unui sclav.3.

4. nu putea cere restituirea plăţii făcute. Cu toate acestea.5. Aşa erau. creditorul să-l fi somat pe debitor să plătească (interpellatio) şi acesta să fi refuzat să se conformeze. obligaţiile contractate de către sclavi. punerea în întârziere a debitorului lua sfârşit (mora purgatur). Dacă debitorul sau chiar un terţ oferea creditorului prestaţia datorată. de pildă. care. 57 . fiind obligat să plătească dauneinterese chiar dacă lucrul pierea prin caz fortuit sau forţă majoră. nu aveau capacitatea de a se obliga. fiind lipsite de acţiuni.14. dacă debitorul plătea. pentru existenta ei se cereau trei condiţii: creanţa să fie exigibilă. Punerea în întârziere A treia vină imputabilă debitorului este punerea în întârziere (mora). pe care dacă aceştia le executau după eliberarea din sclavie. Debitorul pus în întârziere suporta riscurile lucrului. numite şi naturale. 14. Obligaţiile naturale Deşi orice obligaţie presupune o acţiune prin care creditorul poate pretinde plata. nu erau exigibile. cu eventuale despăgubiri pentru neplata la termen. nu puteau cere restituirea lor pe considerentul că. în momentul în care ei au contractat. totuşi existau unele obligaţii imperfecte.

iar debitorul îşi recapătă libertatea avută anterior încheierii obligaţiei. Confuziunea 16. Consideraţii generale Obligaţia este destinată.3. Plata B. Compensaţia B. Stingerea obligaţiilor după dreptul civil A. Stingerea obligaţiilor după dreptul pretorian A.1. să se stingă prin executare.2. 16. deoarece numai astfel creditorul dobândeşte un profit din creanţă. Novaţiunea C. prin finalitatea ei. Prescripţia liberatorie CAPITOLUL XVII CESIUNEA DE CREANŢĂ Având iniţial un caracter strict personal şi fiind concepută ca o legătură exclusivă intre 58 .CAPITOLUL XVI STINGEREA OBLIGAŢIILOR 16.

donaţii. ca şi proprietatea. ce dădea dreptul şi unei alte persoane decât creditorul să primească plata. în practică mai importante au fost: „accessio”. obligaţia nu putea fi înstrăinată de către creditor.creditor şi debitor. etc. un element al patrimoniului şi. CAPITOLUL XVIII MODALITĂŢILE OBLIGAŢIILOR 18. În principiu. din care numai una era obligatorie pentru debitor (sclavul Stichus sau Pamphilus) şi mai ales „termenul” şi „condiţia”.1. poate face obiectul unor acte juridice cu titlu oneros sau gratuit: vânzări-cumpărări. însă. 59 . obligaţia devine. dar. numărul modalităţilor ce puteau afecta un contract era nelimitat. modus prin care se creau obligaţii alternative. adică obligaţii cu două prestaţii. în consecinţă. Spre finele republicii. Consideraţii generale Modalităţile sunt modificările pe care părţile contractante le stabilesc referitor la existenta. Transferul unei creanţe de către creditor prin acte între vii se numeşte cesiune de creanţă. execuţia sau obiectul obligaţiilor pe care le încheie. odată cu dezvoltarea schimburilor comerciale şi a circulaţiei băneşti.

garanţiile urmăresc să-l asigure pe creditor că va fi despăgubit in eventualitatea în 60 .3. Termenul putea fi determinat expres de părţi sau rezulta din execuţia însăşi a contractului (obligaţia de a construi o casă) ori din mersul fatal al evenimentelor (moartea unei persoane). de voinţa uneia din părţi („dacă voi călători la Roma”) sau şi de o asemenea voinţă şi de un factor exterior („dacă te vei căsători cu Seia”).2. Generalităţi Raporturi juridice accesorii faţă de o obligaţia principală.1. ca de pildă.18. Condiţia putea depinde de un eveniment exterior (casus). Termenul Termenul (dies) constituie un eveniment viitor şi cert de care depindea exigibilitatea sau stingerea unei obligaţii. 18. Condiţia Condiţia (condicio) consta într-un eveniment viitor şi incert de care depindea naşterea sau stingerea unei obligaţii. sosirea unei corăbii (si navis venerit). CAPITOLUL XIX GARANŢIILE 19. Dar cea mai importantă diviziune era în termen suspensiv şi termen extinctiv.

garanţia era personală (obligatio personae). avantajului pe care-l aveau: uşurinţa cu care creditorii se puteau despăgubi din bunul ce le fusese afectat drept garanţie. Datorită acestui fapt. 61 . 19. Treptat însă. ele cedează locul celor reale. ceea ce a dus la decăderea garanţiilor personale. Dacă o asemenea răspundere şi-o asuma o persoană. Garanţiile personale şi reale Cele mai vechi garanţii au fost personale. în care domina încă ideea de solidaritate familială şi locală. angajamentele personale („cuvântul dat”) erau socotite cele mai puternice chezăşii pentru asigurarea îndeplinirii obligaţiilor asumate. se avea de-a face cu una reală (obligatio rei). devenind insolvabil. solidaritatea locală de tip familial tinde să dispară.care debitorul. mai sigure totodată datorită. deoarece în societatea romană din primele secole. nu-şi va putea onora datoria. iar dacă garanţia consta într-un bun din care creditorul se putea satisface. ca o consecinţă a lărgirii fruntariilor Romei. odată cu dezvoltarea şi extinderea legăturilor comerciale pe arii tot mai largi.2.

Testamentul era un act de ultimă voinţă (mentis contestatio) (78).1. potrivit criteriului rudeniei civile ce rezulta din apartenenţa la un grup suspus puterii capului de familie. 20. voluntatis sententia (79)).CAPITOLUL XX SUCCESIUNILE 20. unilateral. moştenitorii erau împărţiţi în mai multe clase (ordines). solemn (solemniter factum) şi revocabil. Succesiunea testamentară a. 62 . Succesiunea legală a. În conformitate cu dispoziţiile normelor vechiului drept civil înscrise în Legea celor XII table. prin care testatorul instituia o persoană sau mai multe ca să-i ducă la îndeplinire voinţa pentru timpul când nu va mai fi în viaţă.2.