CAPITOLUL 5. I. Viziuni despre modernizare în Europa secolelor XIX-XX.

Curente şi politici culturale, identităţi naţionale şi identitate europeană
1. EUROPA SECOLELOR XIX-XX ŞI MODERNIZAREA Secolul al XIX-lea în Europa poate fi considerat un secol al revoluţiilor. Fie că au fost revoluţii sociale sau naţionale, industriale sau culturale ele au ca rezultat modernizarea statelor europene. În acelaşi timp, secolul al XIX-lea a fost secolul în care s-au cristalizat noi ideologii cu o contribuţie marcantă la schimbările majore pe care le cunoaşte Europa în secolul al XIX-lea, cu prelungire şi în secolul următor. Societatea europeană a cunoscut în secolul al XIX-lea transformări fundamentale în domeniile cultural, economic, politic şi social prin comparaţie cu Vechiul Regim. Aceste transformări poartă generic numele de modernizare. Procesul modernizării s-a manifestat în viaţa culturală şi socială a europenilor prin extinderea instrucţiei şcolare, în consecinţă prin alfabetizare, prin crearea unei culturi omogene, care să fie liantul societăţii de masă ce îşi făcuse apariţia în urma exploziei demografice şi a urbanizării. Explozia demografică, urbanizarea şi societatea de masă au fost expresia în plan social a modernizării economice şi politice europene din veacul al XIX-lea, care s-a manifestat prin revoluţia industrială, respectiv prin afirmarea ideologiei liberale ori a ideii democratice. În secolul al XX-lea procesul de modernizare a continuat. Acesta se desfăşoară accelerat în condiţiile create de globalizare. Globalizarea este un fenomen controversat, dar obiectiv. Datorită globalizării sunt puse în legătură zone ale globului aflate la mare distanţă unele de altele. De exemplu, activităţi economice sunt transferate în arii în care forţa de muncă este mai ieftină, ceea ce provoacă mutaţii sociale profunde în structura ocupaţională din acea zonă. Existenţa unor resurse naturale întro anumită parte a pământului transferă în acel loc resurse financiare şi schimbă modul de viaţă tradiţional; se schimbă funcţiile tradiţionale ale statului. Atitudini în faţa modernizării. Modernizarea a generat atitudini diverse, în funcţie de problemele pe care societăţile trebuiau să le rezolve. În societatea românească, odată cu intrarea în epoca modernă au existat dezbateri în ceea ce priveşte calea dezvoltării şi modernizării. Astfel, adepţii unei dezvoltări după modelul occidental susţineau necesitatea industrializării şi urbanizării (Dionisie Pop Marţian, A. D. Xenopol, Petre S. Aurelian etc). Adepţii dezvoltării prin conservarea societăţii tradiţionale româneşti considerau că un astfel de tip de modernizare se îndepărta de dezvoltarea naturală, organică a tării noastre. Modernizarea ar trebui să se realizeze ţinându-se cont de structurile şi valorile culturale româneşti

tradiţionale; instituţiile aduse din Occident alcătuiesc forme care nu au nimic în comun cu fondul constituit din structurile tradiţionale româneşti (teoria „formelor fără fond” susţinută de junimiştii din jurul revistei „Convorbiri literare”). Ideea dezvoltării cu prioritate a agriculturii a stat în atenţia aşa-numiţilor sămănătorişti (grupaţi în jurul lui Nicolae Iorga) şi a poporaniştilor (conduşi de Constantin Stere). După realizarea Marii Uniri, disputa a continuat între europenişti (între care Eugen Lovinescu, Ştefan Zeletin) şi tradiţionalişti (Nechifor Crainic, Lucian Blaga, Constantin Rădulescu-Motru). După 1989, în general, s-a considerat că modernizarea României este facilitată şi încurajată de revenirea la democraţie şi de reluarea legăturilor cu lumea occidentală prin aderarea României la Uniunea Europeană, eveniment care a avut loc la 1 ianuarie 2007. Există şi păreri conform cărora problemele omenirii sunt produse chiar de dezvoltare; astfel, au fost respinse modernizarea şi civilizaţia, propunându-se întoarcerea la epoca preindustrială; astfel de opinii erau susţinute de membrii mişcării hippy din anii '60 şi începutul anilor '70, în SUA şi Europa occidentală. 2. MODERNIZARE ÎN PLAN POLITIC Alexis de Tocqueville (1805-1859), autorul faimoasei lucrări „Despre democraţie în America” considera că modernizarea se realizează prin democratizarea societăţii. A vizitat Statele Unite (1830-1832) cu scopul de a studia sistemul de penitenciare din această ţară. Acolo a văzut însă funcţionând un sistem de guvernare mai democratic decât oricare din Europa acelei vremi. Alexis de Tocqueville a extras anumite concluzii: pe termen lung democraţia este superioară oricărui alt sistem de organizare a statului, chiar dacă pe termen scurt viciile sistemului sunt foarte vizibile; statul democratic asigură prosperitatea pentru întreaga societate, nu numai pentru anumite grupuri sociale; baza statului democratic o constituie principiul suveranităţii poporului; statele democratice nu sunt interesate să poarte război împotriva altor state democratice etc. În secolul al XX-lea au continuat discuţiile asupra democraţiei. Ameninţată de apariţia regimurilor totalitare, democraţia se dovedeşte a fi cea mai viguroasă formă de organizare a societăţii, în ciuda imperfecţiunilor sale. Ea a asigurat o lungă creştere economică, prosperitatea cetăţenilor, protecţia drepturilor şi libertăţilor omului, o lungă perioadă de pace. La aceste realizări au contribuit mai mulţi factori ca, de exemplu, faptul că există o capacitate de reînnoire manifestată prin alternanţa la putere a oamenilor şi a ideilor dată de competiţia dintre partide. Este necesar, însă, ca sistemul democratic să se perfecţioneze datorită necesităţii adaptării la schimbările sociale şi la ameninţările la care este supusă societatea prin: globalizare, terorism, criza de materii prime şi surse de energie, pericolul unei catastrofe ecologice (de exemplu, încălzirea globală), pericolul unui nou conflict generalizat. Ideologiile semnificative ale secolului al XIX-lea au fost conservatorismul, liberalismul, socialismul, iar cele ale secolului al XX-lea fascismul şi comunismul. Fiecare dintre aceste ideologii au exercitat influenţe în plan cultural, dar şi invers: actul cultural a reprezentat o sursă de inspiraţie pentru unele ideologii.

2.1. Conservatorismul. Născut ca o critică a violenţei Revoluţiei Franceze, a raţionalismului ei exacerbat care inventa o societate artificială, conservatorismul secolului al XIX-lea a fost o ideologie a moderaţiei, ce nu ignora experienţa timpurilor trecute şi tradiţia politică ori culturală. Din această perspectivă, conservatorii susţineau că modernizarea societăţii nu se putea realiza prin schimbarea bruscă, necontrolată a instituţiilor existente, validate în timp, ci printr-un reformism lent, progresiv, care să fie iniţiat şi condus de autorităţile politice legitime. Aşadar, din punctul de vedere al conservatorismului politic, progresul (noţiune inseparabilă de cea a modernizării), nu era un proces infinit, continuu, ci unul gradual şi atent contextualizat. În ultimele două secole termenul de conservatorism a fost folosit mai mult în sensul de opoziţie faţă de progres. Conservatorismul nu trebuie confundat cu tradiţionalismul care se opune la ce este nou faţă de schimbare şi reformă. Ideologia conservatoare a apărut ca o reacţie la schimbările provocate de revoluţia franceză, dar şi faţă de liberalism pe care îl considera a fi o concepţie revoluţionară. Esenţa acestei ideologii se află în dictonul contelui Falkland care spunea: „atunci când nu este necesar să schimbi ceva, este necesar să nu schimbi nimic”. Cel care a fundamentat ideologia conservatoare a fost englezul Edmund Burke. În lucrarea „Reflecţii pe marginea revoluţiei din Franţa” arată că a distruge o veche ordine socială pentru a o înlocui cu alta duce la o inutilă vărsare de sânge şi la despotism. Numai statul poate garanta libertatea oamenilor. În afara statului nu poate exista nici libertate şi nici drepturi. Conservatorii resping conceptul burghez de egalitate. Oamenii sunt prin natura lor intimă inegali. Nu se opun reformelor, dar doresc să amelioreze o situaţie şi nu să o schimbe, fiind preocupaţi de continuitate cu trecutul, susţinând respectarea ordinii tradiţionale, în care fiecare om să-şi accepte poziţia moştenită în ierarhia socială. Monarhia şi aristocraţia trebuie păstrate, iar biserica trebuie să-şi menţină autoritatea spirituală. Conservatorismul românesc se aseamănă cu cel european. A apărut ca o reacţie la liberalism şi a militat pentru dezvoltarea organică a societăţii prin păstrarea tradiţiilor. Crearea instituţiilor moderne trebuia să se facă, în concepţia lor, în măsura în care societatea însăşi le simţea nevoia. Promova politica „paşilor mărunţi”, ceea ce însemna un ritm mai lent dar temeinic de înfăptuire a progresului. 2.2. Liberalismul. În veacul al XIX-lea, concurentul ideologic principal al conservatorismului în lupta politică a fost liberalismul. Liberalii promovau proiectul politic al unei societăţi în care primau libertatea individuală şi raţionalitatea acţiunii umane, crezând sincer că modernizarea era un proces neîntrerupt, ce-şi avea izvorul în progresul continuu, întreţinut de competiţia dintre oameni. Din punct de vedere politic, cetăţenii participau la conducerea statului prin reprezentanţii lor aleşi în parlament. Votul era cenzitar, întrucât liberalii se arătau reticenţi faţă de sufragiul universal, idee centrală a mişcării democratice de la mijlocul secolului al XIX-lea. Treptat, până către 1918, regimurile liberale europene au acceptat şi ideea democratică a sufragiului universal. Modelul politic liberal se mai definea şi prin separaţia puterilor în stat sau prin neintervenţia statului în mecanismele de funcţionare ale pieţei libere.

Liberalismul este o doctrină politică şi economică care proclamă principiul libertăţii politice şi economice a indivizilor şi se opune colectivismului, socialismului, etatismului şi în general tuturor ideilor politice care pun interesele societăţii, ale statului sau naţiunii înaintea celor individuale. Liberalismul „clasic” a apărut în Europa secolelor XVII-XVIII ca un curent filosofic ce pleca de la ideea că fiecare fiinţă umană are, prin naştere, drepturi naturale precum: dreptul la viaţă, la libertate şi proprietate. A fost fundamentat teoretic de gânditorii englezi Thomas Hobbes, Benedict Spinoza şi John Locke şi de iluminiştii francezi, iar ca ideologie politică, de englezul John Mill şi fiul acestuia John Stuart Mill. Liberalismul economic este componenta cea mai importantă a ideologiei liberale. Bazele lui au fost puse de creatorii englezi ai economiei politice moderne, în primul rând de Adam Smith şi de fiziocraţii francezi. Adam Smith publică în 1776 cartea „Bogăţia naţiunilor”, considerată a fi la originea economiei politice ca ştiinţă. El consideră că bogăţia unui popor constă în mărfurile create atât în industrie cât şi în agricultură. Pentru a asigura creşterea acestei bogăţii trebuie asigurate diviziunea muncii şi libertatea concurenţei. După Adam Smith statul nu trebuie să intervină în economie, deoarece oamenii acţionează liber în căutarea propriului interes. Fiziocraţii sunt promotorii unui suflu nou, lansând lozinca „laisser faire, laisser passer” (lăsaţi să se facă, lăsaţi să treacă) care a devenit deviza liberalismului de mai târziu. Bogăţia unei naţiuni nu constă numai în bani sau metalele preţioase pe care le deţin, ci şi în produsele utile car 13413l116n e pot satisface diferitele trebuinţe. Pornind de la aceste idei din secolul al XIX-lea se afirmă ideologia liberală, considerând că economia se dezvoltă atunci când este asigurată libertatea individuală, care impune concurenţa şi reglementează raporturile economice pe baza legii „cererii şi ofertei”. Este totodată respinsă orice intervenţie a statului în economie. În concepţia liberalilor, statul trebuie să asigure ordinea publică şi să realizeze protecţia întreprinzătorilor, să respecte libertăţile individuale şi să aplice aceeaşi lege pentru toţi. În România liberalismul a avut pronunţate trăsături naţionale. Liberalii români au adoptat principiul protecţionismului, susţinând politica „prin noi înşine” care să ducă la dezvoltarea societăţii prin propriile eforturi. Nu excludeau participarea capitalului străin, însă considerau că acesta trebuie să fie subordonat intereselor ţării. Liberalii români au constituit în 1875 Partidul Naţional Liberal, participând la guvernarea ţării, în alternanţă cu Partidul Conservator, până la primul război mondial. Liberalismul a fost unul din cele mai reprezentative curente social politice ale secolului al XIX-lea. Aplicarea modelului liberal a asigurat dezvoltarea şi modernizarea societăţii prin susţinerea liberei iniţiative şi larga participare a cetăţenilor la viaţa publică. 2.3. Socialismul. Ideologia socialistă este un produs al lumii moderne şi în special al dezvoltării capitalismului industrial în secolul al XIX-lea. Ea apare ca un protest la adresa liberalismului, a burgheziei în ascensiune. Socialiştii preconizau o formă de organizare socială, în care interesul societăţii primează în faţa interesului individual sau al unui grup restrâns. Primele manifestări ale ideologiei socialiste aveau un caracter utopic deoarece soluţiile propuse se bazau pe existenţa egalităţii depline între membrii societăţii. Cei mai de seamă reprezentanţi ai socialismului

Socialiştii anarhişti criticau mult mai radical societatea capitalistă şi toate formele de guvernare. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea câştigă tot mai mulţi adepţi socialismul reformator. cea socialistă în care se va institui proprietatea comună. care a publicat în 1886 manifestul „Ce vor socialiştii români?”. Era perioada în care supremaţia economică a Angliei lua sfârşit. aşa numitul „socialism ştiinţific”. După 1880. determinând ample confruntări ideologice în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. va avea loc o repartiţie echitabilă a bunurilor. Principalul teoretician al socialismului a fost Constantin Dobrogeanu Gherea. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea ideile socialiste au pătruns şi în România. iar în competiţia mondială de Statele Unite ale Americii. folosirea lor în industria textilă. gazele naturale etc. care. . Înlocuirea în industria siderurgică â fierului cu oţelul. care se impuneau treptat în faţa celei clasice. Ideile cuprinse în acest manifest au stat la baza programului Partidului Social Democrat al Muncitorilor din România.utopic din secolul al XIX-lea au fost englezul Robert Owen şi francezii Charles Fourier şi Saint Simon. iar membrii societăţii se vor bucura de egalitate deplină. petrolul. Producţia obţinută în fabricile şi uzinele europene a luat drumul pieţei. Ei sperau că o grevă generală spontană va provoca prăbuşirea acestuia. în minerit şi în transporturi au avut drept consecinţă o creştere fără precedent a productivităţii muncii. a fost fundamentată de germanii Karl Marx şi Friedrich Engels. cărbunele. inclusiv statul şi partidele politice. descoperirea şi generalizarea unor noi surse de energie (electricitatea. Ideologia socialistă propriu-zisă. s-a generalizat în Europa Occidentală pe parcursul secolului următor. locul ei fiind ocupat în spaţiul european de Germania. care preconiza folosirea mijloacelor nonviolente de cucerire a puterii. 3. De acea „proletariatul” era clasa revoluţionară care va înlocui capitalismul cu o nouă societate. lumea a trecut prin „a doua revoluţie industrială”.). Marx susţinea că societatea capitalistă este împărţită în clase sociale antagonice datorită modului inechitabil de repartiţie a mijloacelor de producţie şi a bunurilor. punea în circulaţie produse din ce în ce mai ieftine pentru o populaţie din ce în ce mai numeroasă. Folosesc atentatul ca instrument politic de destabilizare a societăţii. Clasa muncitoare este cea oprimată şi munca ei exploatată de burghezie. înfiinţat în 1893. MODERNIZARE ÎN PLAN ECONOMIC Revoluţia industrială. reglată de mecanismul liber al cererii şi al ofertei. apărută în Anglia sfârşitului de veac al XVIII-lea. au constituit două dintre cele mai importante elemente ale acesteia. Aceştia publică în 1848 lucrarea „Manifestul Partidului Comunist” care devine baza teoretică a ideologiei socialiste. Socialismul marxist este o teorie bazată pe concepţia materialismului istoric care susţine ideea că „lupta de clasă” este motorul istoriei. Inventarea maşinilor cu aburi. Ideologia socialistă a cunoscut însă forme diverse de interpretare.

Atentă la modul de viaţă al elitelor burgheze ori aristocratice. cât şi din cel al instrucţiei şcolare. MODERNIZAREA PRIN ŞTIINŢĂ Ştiinţa a cunoscut o dezvoltare spectaculoasă care a schimbat viziunea oamenilor asupra lumii. Se transformase într-o aşa-numită societate de masă. Utilizarea computerului personal (PC).Secolul al XIX-lea este secolul revoluţiei industriale. populaţia urbană a cunoscut o creştere spectaculoasă ca urmare a revoluţiei demografice. La începutul secolului al XIX-lea se credea că ştiinţa reprezintă speranţa pentru un viitor mai bun al omenirii bazat pe posibilitatea de cunoaştere a adevărului pus în slujba creării unei societăţi . Modernizarea economică a continuat în secolul al XX-lea. determinată în mare măsură de îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi de progresele din medicină. insalubre şi acceptau salarii mici. moderne. în cea de-a doua jumătate a veacului. Ulterior. cauza marelui avans al Europei şi a prelungirilor sale (în primul rând America de Nord) asupra restului lumii. prin introducerea noilor tehnologii. În fenomenele economice contemporane cel mai important element al procesului de producţie a devenit informaţia. În acest mod. Această populaţie urbană. clasa mijlocie îşi conturase un mod de viaţă care includea investiţia în locuinţe mai aspectuoase. oraşele se sistematizează. în interiorul căreia diferenţele dintre diversele categorii sociale care o compuneau erau minime. o categorie care avea câştiguri financiare însemnate şi o cultură consistentă. în Europa celei de-a doua părţi a veacului al XIX-lea a apărut şi clasa mijlocie. comerciale şi de credit erau în veacul al XIXlea în mare măsură urbane. tradiţionale. Numărul angajaţilor în aceste domenii a crescut sensibil. a roboţilor şi a Internetului reprezintă câteva dintre marile invenţii ale epocii contemporane. unde se câştiga mai bine şi erau mai multe oportunităţi. iar reţeaua sanitară şi învăţământul primar obligatoriu devin constante ale vieţii cotidiene. cei mai calificaţi oameni nu mai participă în mod direct la fabricarea bunurilor materiale. Totodată. ci uneia egalitare. în special în a doua jumătate a veacului. Ea nu mai aparţinea unei lumi ierarhizate. deschise. dobândea o nouă identitate. A crescut enorm cantitatea de informaţie care circulă prin diferite medii (în special prin Internet). URBANIZAREA ŞI LUMEA ORAŞELOR Activităţile industriale. atât din punctul de vedere al condiţiilor de trai. 5. o anumită modă în vestimentaţie sau frecventarea anumitor producţii culturale. cu o cultură omogenă. a comunicaţiilor prin satelit. ci prin crearea. statele moderne s-au preocupat de îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale populaţiei urbane: apar serviciile publice. Dacă în prima parte a secolului al XIX-lea. nutrită din lectura foiletoanelor la modă din periodicele populare de mare tiraj ale timpului. închise. Toate evenimentele care au loc sunt transmise în timp real pe întreg globul datorită acestor noi tehnologii. 4. iniţial prin migraţia populaţiei rurale către oraş. stocarea şi prelucrarea informaţiei cu ajutorul noilor tehnologii. oamenii de curând veniţi în oraşe se stabileau în cartiere periferice.

criza energetică. În ziua de astăzi există opinii autorizate care consideră că problemele complexe cu care se confruntă omenirea (criza de materii prime. Pe aceeaşi direcţie se înscrie şi evoluţionismul lui Charles Darwin. totul fiind supus observaţiei şi experimentului. Având puternice rădăcini în secolul al XIX-lea. Albert Einstein redefineşte bazele newtoniene ale fizicii. Oamenii de ştiinţă erau sfinţii epocii industriale. elanul vital este forţa creatoare care determină evoluţia vieţii. Progresul epocii industriale a fost susţinut de o schimbare radicală a modului de a gândi. punând totul sub semnul relativităţii (teoria relativităţii – 1905). ci creat prin acţiunea umană. până atunci accesibile unui număr restrâns de oameni. poluarea. de la simplu spre complex. Din perspectiva sa. fenomenologia lui Edmund Husserl sau existenţialismul reprezentat de Martin Heidegger şi Jean-Paul Sartre vor influenţa puternic dezvoltarea ştiinţei. susţinând că indivizii nu sunt conduşi în acţiunile lor de raţiune. iar adevărul nu mai este imuabil. William James propune o abordare pragmatică. unei realităţi profunde. iar intuiţia este metoda de cunoaştere cu adevărat profundă. literaturii şi artei secolului XX. Încrederea nemărginită în puterea ştiinţei eliberate de orice implicaţii metafizice a dus la combaterea Bisericii şi la tendinţa de laicizare a societăţii. Henri Bergson analizează timpul. care şi-au închipuit că pot explica totul în mod raţional. Începutul secolului XX a amendat însă rădăcinile pozitivismului şi ale evoluţionismului. ducând la creşterea calităţii vieţii. deschiderea . Intuiţionismul lui Henri Bergson. Secolul al XX-lea este veacul unei dezvoltări uluitoare a ştiinţei. societatea umană este guvernată de legi asemănătoare universului fizic. Sigmund Freud (1916) şi Carl Gustav Jung pun în evidenţă rolul inconştientului în viaţa omului. Friedrich Nietzsche se opune cu vehemenţă credinţei în existenţa unei structuri obiective a lumii. să poată fi apreciate de cercuri din ce în ce mai largi de cetăţeni: dezvoltarea presei şi a tiparului. ci de instincte. curent care exprima încrederea în puterea raţiunii şi a cunoaşterii. Descoperirile în fizică. potrivit căreia orice idee care „funcţionează” este adevărată. a dus la un optimism excesiv al oamenilor de ştiinţă. încălzirea globală etc. Încrederea necondiţionată în progresul continuu. biologie.) îşi vor găsi rezolvarea cu ajutorul cuceririlor ştiinţei. spaţiul sau libertatea dintr-o perspectivă metafizică. cercetarea spaţiului cosmic au fost utilizate în economie şi în viaţa cotidiană. 6.apropiate de perfecţiune. Mai mulţi factori au făcut ca realizările culturale. respingând abordările materialiste şi mecaniciste ale realităţii. potrivit căruia toate fiinţele vii se înscriu pe o linie de dezvoltare ascendentă. materialismul dialectic şi istoric exprimă viziunea marxist-leninistă despre evoluţia societăţii. Aflată într-un proces de evoluţie. Secolul al XIX-lea este dominat de pozitivismul lui Auguste Comte. chimie. propunând în schimb simţurile şi simţul comun ca mijloace utile de înţelegere a lumii. idee preluată de la enciclopediştii francezi ai secolului al XVIII-lea. MODERNIZARE ÎN CULTURĂ ŞI ARTĂ Formarea societăţii moderne a impus condiţii favorabile înfloririi literaturii şi artelor.

se manifestă un nou curent cultural şi artistic. Viena. Dacă romantismul a însemnat exteriorizarea sentimentelor. Berlin. Ibsen – în Norvegia. La mijlocul secolului al XIX-lea. Dickens . Londra. realismul. Asachi – pictori – Constantin Lecca. manifestându-se în proza lui Victor Hugo şi Walter Scott. realismul aducea o viziune nouă în creaţia artistică. Mark Twain . realismul a căutat să descrie cu atenţie şi răceală societatea acelor vremuri. ca ultimul mare romantic al Europei. mai apoi. reflectat prin manifestarea succesivă. naturalismul.saloanelor de expoziţie în care erau expuse publicului larg producţiile artiştilor plastici. Cârlova. a ritmului şi căilor acesteia. o nouă ideologie. Strălucirea marilor capitale. Realismul. Realismul a lansat în literatură nume prestigioase: Balzac şi Flaubert .în Rusia. Theodor Aman – poeţi ca Alecsandri şi. în poezia lordului Byron. încercând să realizeze o fotografie a societăţii contemporane aşa cum era ea. a atras circulaţia ideilor şi a curentelor culturale şi a demonstrat unitatea intelectuală a elitelor europene occidentale.în Anglia. cărturar de impresionantă erudiţie. în creaţia muzicală a lui Schubert. secolul al XIX-lea a debutat prin afirmarea romantismului. parnasianismul. 6. Democratizarea accesului la cultură a fost posibilă cu precădere datorită fotografiei. prin reproducerea fidelă şi obiectivă a realităţii şi a psihologiei umane. simbolismul. Romantismul. dar şi concomitentă a curentelor culturale precum: romantismul. Modernizarea structurilor politice şi economice. Progresul cultural românesc se realiza pe fondul înfruntării de idei în jurul problemei necesităţii modernizării. radioului şi presei scrise. cinematografului. Principalele curente culturale şi artistice apar în contextul în care omul este capabil să descopere mecanismele universului şi încearcă să dirijeze evoluţia societăţii omeneşti. căutarea modelelor eroice în istorie. creşterea procentului de populaţie instruită în urma extinderii reţelei de învăţământ.2. În domeniile literaturii şi artei. în pictura lui Eugene Delacroix. constituindu-se astfel într-o reacţie antiromantică.1. a emoţiilor. a lui Heinrich Heine sau Aleksandr Puşkin. curent cultural care respingea canoanele impuse de academism. cât şi în pictură Nicolae Grigorescu şi Ion Andreescu. 6.în Franţa. Critica socială a burgheziei a dat naştere creaţiei dramaturgice a lui Ion Luca Caragiale. Exprimarea liberă a sentimentelor şi trăirilor. valorizarea idealurilor naţionale şi democratice au reprezentat trăsături definitorii ale operelor artistice şi literare romantice.în Statele Unite ale Americii. Schumann sau Chopin. sociale şi juridice în Europa Răsăriteană a generat. În . impresionismul. Bolintineanu. Romantismul românesc se adresează deopotrivă istoriei şi folclorului ca surse pentru afirmarea unei spiritualităţi naţionale. Lev Tolstoi şi Feodor Dostoievski . gânditor şi spirit superior. Conflictul de idei în lumea europeană a condus la noi viziuni despre modernizare în rândul elitei intelectuale. Realismul românesc – pus în slujba idealurilor naţionale în epoca Războiului de Independenţă – a oferit creaţii atât în literatură. realismul. Paris. La aceasta au contribuit deopotrivă istorici şi oameni politici revoluţionari Bălcescu şi Kogălniceanu – scriitori – Ion Heliade Rădulescu. Mihai Eminescu – înnoitor neegalat şi profund al expresiei poetice româneşti. în contextul afirmării fiinţei naţionale.

Realităţile şi problemele societăţii secolului al XX-lea. cultura şi arta modernă au depăşit graniţele impuse de realism. 6. Societatea de masă. Pissaro. pe baza regulilor puse în aplicare încă în antichitatea greacă. de reviste ilustrate etc. Protestul faţă de război. Pictând în aer liber. Astfel. impresioniştii fac din lumină elementul principal al compoziţiilor lor. Impresionismul. Mijloacele de expresie utilizate de oamenii de cultură sunt atât de noi şi de neaşteptate. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui următor a apărut o multitudine de curente artistice care se îndepărtau de modul tradiţional în care artiştii creaseră timp de două milenii. căutând să dea glas impresiilor abstracte ale artiştilor. Către sfârşitul veacului. Totodată. ultimele decenii ale secolului al XIX-lea au fost marcate de impresionism. În artele plastice. 6.4. cubismul (Picasso) etc. Degas. simbolismul şi parnasianismul exprimau dorinţa de desprindere de realitatea imediată şi de căutare a unor noi valori culturale. Curajul impresioniştilor de a se îndepărta de modul tradiţional de a face artă a deschis câmp larg inovaţiilor celor mai îndrăzneţe. O astfel de manieră de a picta nu era înţeleasă de publicul vremii. fiind întâlnite astăzi în cele mai de seamă muzee ale lumii. picturile impresioniştilor nefiind expuse în saloanele oficiale de expoziţie. fovismul (Matisse).acest context. au apărut. nu aprecia însă cultura modernă.3. spre exemplu. Apariţia impresionismului reprezintă un moment revoluţionar în istoria artelor. Renoir. Artiştii îşi arată trăirile şi sentimentele fără a se mai preocupa de reprezentarea fidelă a realităţii. în a doua jumătate a veacului al XIX-lea. ar crea o societate bazată pe valori false şi imitaţie. fără a respinge însă nevoia de modernitate.. Figurile. Gauguin). ea fiind atrasă de spectacole de varietăţi. Cezanne. de cinematograf. exprimare a căutărilor pentru redarea unor nuanţe şi fenomene subtile ale luminii şi ale mişcării. apariţia culturii de masă a dus la decăderea culturii tradiţionale . Franţa este centrul unde apar aceste inovaţii revoluţionare. încât se poate vorbi. La cumpăna secolelor al XIX-lea – al XX-lea. Adepţii progresului rapid şi profund justificau greutatea schimbărilor şi nu le considerau un motiv de respingere a progresului. de o revoluţie în creaţia literară şi artistică. obiectele sunt estompate de culoarea strălucitoare care irumpe din tablourile artiştilor. dar mai ales în secolul următor. născută în amurgul veacului al XIX-lea. Titu Maiorescu lansează teoria „formelor fără fond”. ca reflex al iraţionalităţii umane. adică de aşa-numita cultură de masă urbană. dând glas temerilor că un ritm rapid ar putea altera fondul spiritual naţional. Manet. căutarea unor noi forme artistice au reprezentat câteva dintre trăsăturile culturii perioadei interbelice. Curente culturale europene în secolul al XX-lea. numele unor artişti precum Monet. impresionismul sau cubismul în artele plastice ori simbolismul în literatură. faţă de uniformizare şi tehnicizare. evenimentele istorice majore şi transformările petrecute în istoria omenirii au generat noi forme de gândire intelectuală şi de atitudine culturală. aşa cum este percepută de ochiul omenesc. Între cele mai însemnate sunt: postimpresionismul (Van Gogh.

Breuer. formele noi de expresie artistică sunt în strânsă legătură cu ideile şi starea de spirit generate de realităţile istorice. muzicii şi literaturii. romanul existenţialist (Franz Kafka. Modernismul se caracterizează printr-o varietate de curente literar-artistice sau doar artistice. prin picturile francezului Georges Braque şi ale spaniolului Pablo Picasso. dar şi al filosofiei. Albert Camus. se constituie într-o alternativă la cultura oficială. futurismul promovat de pictorii italieni Umberto Boccioni. Din această perspectivă. James Joyce). 6. Federico Garcia Lorca. mai ales. mai ales în statele occidentale. Dezvoltarea literaturii şi artei a fost caracterizată. progresele în plan tehnic şi social. În creaţia poetică se remarcă poezia revoluţiei. specifică tinerilor. M. suprarealismul lui Salvador Dali. Din punct de vedere al artelor. prin intermediul publicităţii. Luigi Pirandello. Preocupări culturale în spaţiul românesc. dar şi la standardizarea gusturilor publicului. printre arhitecţii epocii numărându-se Le Corbusier. Filosofia europeană interbelică a fost dezvoltată de gânditori şi scriitori ca Jean Paul Sartre. a apărut înainte de 1914. cultura de masă a reprezentat un instrument de propagandă în slujba puterii politice. O nouă mişcare culturală. futurismul. Foarte influentă. suprarealismul. o schimbare profundă a raportului dintre generaţii. Eugene O'Neill. datorită diplomaţiei culturale. urmărind strângerea legăturilor dintre state. când artiştii se revoltă împotriva tradiţiilor academice şi istorice. Aceasta s-a dezvoltat cu precădere după al Doilea Război Mondial. expresionismul germanilor Ernst Ludwig Kirchner. Începând cu mijlocul secolului XX. refuză ideea de frumos. dadaismul. a rezistenţei. la impunerea unor modele comportamentale noi. Aalto. modelele arhitecturale au accentuat caracterul funcţional şi social al edificiilor. Albert Camus. În perioada postbelică. cultura tinerilor indică existenţa unor valori. a început să se manifeste o nouă formă de cultură.şi. În artă excelează cubismul. modernismul. cubismul. modernizarea creaţiei se reflectă în teatrul de idei de către Bernard Shaw. dar şi al norvegianului Edvard Munch. a televiziunii şi a noilor tehnologii informatice. ultimele decenii ale secolului XX fac trecerea de la modernism la postmodernism. Temele abordate şi. de perfecţiune. A. ca un model pentru restul lumii. Bofil. expresionismul. Proza generează producţii literare moderne în: romanul istoric. dezvoltarea rapidă a mijloacelor de comunicare în masă au produs anumite modificări ale practicilor culturale în favoarea cinematografiei. a unui conflict tot mai evident între valorile promovate şi maniera de exprimare a diferitelor generaţii. la încurajarea consumului de masă. Simone de Beauvoir. Cultura europeană a continuat să fie percepută. În ţările cu regimuri politice totalitare. romanul de analiză interioară (Marcel Proust. incluzând domeniile artei. pe de . cea militantă socialistă şi lirica personală. în mare parte. până la Primul Război Mondial. arhitecturii. secolul XX poate fi perceput şi ca o epocă a protestelor tineretului. Emile Nolde. R. dar şi al românului Victor Brauner. idealuri şi aspiraţii specifice. îmbrăcând forma unei „contraculturi”.5. În dramaturgie. După al Doilea Război Mondial. Gino Severini. William Faulkner). care.

1838). Grigorescu. Revista Sburătorul şi cenaclul cu acelaşi nume au devenit principalele tribune de imprimare a modernismului în evoluţia literaturii române. Gazeta de Transilvania . precum Ion Barbu. În cultura română modernismul a luat şi formele avangardismului. Societatea Academică Română (Bucureşti. Scriitori din perioada interbelică. Albina românească . prin alegerea temelor de inspiraţie din creaţia folclorică sau din trecutul istoric. teoretician al „specificului naţional”. Ion Barbu. I. Phillipide. Pledoaria pentru concilierea modernism-tradiţionalism a pus în evidenţă fundamentul vicios al polemicii „îndârjirea unei superficialităţi pe care o ameninţă altă superficialitate” (Camil Petrescu). George Bacovia. Tătărescu. Cezar Petrescu. Printre reprezentanţii culturii române s-au numărat şi femei. I. M. Mircea Eliade. promovat de reviste ca Unu. Aman. prima femeie primită în Academia Română. de racordarea mediului cultural românesc la cel occidental şi. Cultura românească a perioadei interbelice este marcată de confruntarea dintre modernism şi tradiţionalism. Creangă. Academia Română. Negruzzi. dar fericit complementară era cea de-a doua orientare a culturii româneşti. Liviu Rebreanu şi chiar de o parte a creaţiei lui Lucian Blaga. Luchian (pictură).şi Eugen Ionesco . Aspiraţia spre europenism. Tendinţe în cultura românească a secolului al XX-lea.o parte. ilustrată de T. Maiorescu. Hortensia Papadat-Bengescu. Lucian Blaga şi Al. Şt. George Bacovia. I. ataşat valorilor romantismului. Eminescu. Contimporanul şi ilustrat de nume devenite celebre în cultura europeană: Tristan Tzara doctrinarul dadaismului . . Nae Ionescu. Rădulescu. În plan cronologic şi tematic. Tradiţionalismul rămâne o componentă fundamentală. literatura română modernă s-a structurat pe două etape: paşoptismul. răspunzând curentelor tradiţionaliste. de proza lui Sadoveanu. Gh. artistice şi ştiinţifice ca de pildă. În anii '20. G. Martha Bibescu şi Anna de Noailles. componentă opusă. Coşbuc. N.1829. Au apărut primele publicaţii în limba română (Curierul românesc. Lucian Blaga. 1867). în special. George Călinescu. precum Elena Văcărescu. Caragiale. fără a nega valoarea specificului naţional. 6. Constituirea statului naţional unitar şi afirmarea României în rândul statelor europene moderne s-a reflectat în plan cultural printr-o amplă efervescenţă a formelor şi modalităţilor de expresie. de cultivarea specificului naţional. devenită. Eugen Lovinescu susţinea necesitatea sincronizării cu modernitatea occidentală. au ilustrat curentele culturale ale vremii. V Alecsandri. devenite cunoscute în Europa pentru preocupările lor literare. reprezentat de I. promovată neobosit de revista Viaţa Românească. Slavici. Arta românească a secolului al XIX-lea fost reprezentată de Th. din 1879.6. ilustrată de poezia lui Goga. Camil Petrescu.L. argumentată de Garabet Ibrăileanu. Goga.H.dramaturgul „absurdului”. ca şi prin deschiderea spre cultura europeană. Un rol deosebit în promovarea culturii naţionale a revenit societăţilor literare. C. Ca scriitori modernişti români s-au consacrat nume precum Tudor Arghezi. Camil Petrescu. pe de altă parte. Andreescu. O. Tradiţionalismul este accentuat de teoreticienii ideologiei de dreapta. şi epoca marilor clasici. I.

urbanizarea.F. betonul şi sticla. de pildă în Franţa. dezvoltarea învăţământului de stat. Emil Cioran. ca şi de creşterea constantă a numărului de elevi. legăturile culturale dintre România şi restul Europei au fost limitate de regimul comunist. Propagarea revoluţiei industriale. aflaţi în exil. a manualelor. Palatul Justiţiei. Modernismul este liniar. Totodată. Politici educaţionale în secolul al XIX-lea. românul Constantin Brâncuşi este considerat părintele sculpturii moderne. clădirea CEC-ului din Bucureşti. introducerea gratuităţii şcolarizării primare. deschiderea politică a României spre spaţiul euro-atlantic a fost însoţită de dorinţa de a reveni în marea familie culturală europeană. Stilul eclectic aduce realizări de excepţie ca: Ateneul Român. Stilul arhitectonic Art Nouveau utilizează noile materiale de construcţie: fierul. Stilul romantic se evidenţiază prin Palatul Suţu şi Casa Filipescu. Palatul Băncii Naţionale. mai apropiat de estetica simplificatoare şi relativ brută a designului industrial. dirijorul Sergiu Celibidache. Dezvoltarea învăţământului a fost însoţită. Masa Tăcerii) se remarcă prin eleganţa formei şi utilizarea sensibilă a materialelor. dar şi nordamericană. în timp ce modernismul monumental se regăseşte în arhitectura Facultăţii de Drept. Mircea Eliade. Palatul Cantacuzino. În unele ţări. A fost elaborată o legislaţie . POLITICI CULTURALE 7. Arhitectura românească în secolul al XX-lea dezvoltă atât stilul romantic. au continuat să reprezinte cultura românească. a Institutului Agronomic.Figură centrală în mişcarea artistică modernă şi un pionier al abstractizării. În perioada postbelică. mişcarea artistică Art Nouveau. Teatrul Naţional din Iaşi. obiectivele educaţiei şcolare erau acelea de a asigura formarea unor cetăţeni devotaţi statului căruia îi aparţineau. Acţiunea de modernizare a învăţământului porneşte din Europa Occidentală aflată în plină revoluţie industrială. pe întregul continent european. iar grădina ar putea fi japoneză” (Mircea Maliţa). reducerea analfabetismului. Coloana fără sfârşit. După înlăturarea regimului comunist. cât şi stilul eclectic. Eugen Ionescu. dezvoltarea economică. au fost luate măsuri în vederea laicizării învăţământului. dar şi afirmarea statelor naţionale au făcut ca. Pasărea măiastră. 7. cu largă răspândire europeană. guvernele să acorde o atenţie sporită educaţiei şi învăţământului. a Palatului C. în care vechile forme arhitectonice se îmbină cu cele venite din afară. Casinoul din Constanţa. În arhitectură. amestecul de idei şi forme: „Reia elemente gotice la o clădire barocă cu intrare neoclasică. simplu şi ieftin de realizat. în secolul al XIX-lea. Postmodernismul respinge graniţele rigide între stiluri şi favorizează eclectismul. muzicianul Constantin Brăiloiu.1. combinând simplitatea artei populare româneşti cu rafinamentul avangardei pariziene. de modernizarea programelor şcolare. Sculpturile sale (Poarta sărutului. face tranziţia de la specificul secolului al XIX-lea la modernismul secolului al XX-lea. De o atenţie deosebită s-au bucurat învăţământul primar şi cel secundar.R.

În Franţa. tipărirea de manuale. În Belgia legislaţia şcolară a determinat o vie dispută între catolici. mai târziu. menit să asigure baza instruită a naţiunii. Prima lege specială adoptată în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza (Legea Instrucţiunii Publice – decembrie 1864) introducea învăţământul primar obligatoriu şi gratuit. Dacă în secolul al XVIII-lea. alături de înmulţirea mijloacelor tehnice au asigurat extinderea activităţii editoriale. învăţământul a fost o preocupare constantă. fiind adoptate măsuri politice pentru susţinerea ei. prin grija comunităţilor săteşti. Dintre acestea. cu toate schimbările politice ce au avut loc. Preocuparea pentru urbanism a permis avântul arhitecturii. Bucureşti (1864). limbii şi istoriei naţionale. academii naţionale manifestările expoziţionale. a literelor. Reţeaua şcolară urbană şi rurală s-a dezvoltat în urma adoptării unei legislaţii menite a încuraja modernizarea învăţământului. Bucureşti). Societatea literară română (1866). în Principate. Academia Română din anul 1879. Prin „legea Guizot” din 1833 s-a impus fiecărei comune obligaţia de a întreţine o şcoală elementară. Trăsături fundamentale ale epocii au fost perfecţionarea învăţământului şi eforturile pentru reducerea analfabetismului. susţinătorul celei mai cuprinzătoare reforme şcolare din România modernă. Iaşi) şi lui Gheorghe Lazăr în Ţara Românească (Şcoala de la Sfântul Sava. au fost încurajate constituirea de asociaţii culturale. Cultura a fost asumată în secolul al XIX-lea ca o problemă de stat. Ca instituţii fundamentale care au stat la baza modernizării României au fost şi societăţile şi asociaţiile culturale. cursurile şcolare erau susţinute îndeosebi în limba greacă. prin extinderea reţelei şcolare ca urmare a construirii „Şcolilor Haret” şi a organizat şcoala secundară cu opt clase. Acesteia i s-a adăugat. Scopul ei principal era promovarea „culturii. Sporirea numărului cititorilor. Învăţământul superior din a doua jumătate a secolului al XIX-lea a fost reprezentat de instituţii de prestigiu precum Universităţile din Iaşi (1860). ştiinţelor şi artelor frumoase”. de la începutul secolului următor s-a trecut la promovarea învăţământului în limba română. ponderea ştiutorilor de carte care frecventau cursurile se ridica la 63%. construirea unor edificii . ca în majoritatea statelor europene. Legea Haret (1899) a consolidat şcoala primară românească. care doreau menţinerea controlului biserici asupra învăţământului şi liberali care au introdus învăţământul primar public. Şi în Transilvania. a publicaţiilor periodice. Totodată. plata salariilor cadrelor didactice din bugetul statului. laic şi parţial gratuit.şcolară corespunzătoare. s-a impus ca fiind cea mai importantă instituţie de cultură. Diferitele tipuri de şcoli au realizat difuziunea culturii în funcţie de cerinţele fiecărui nivel social. legea iniţiată de Spiru Haret. un rol deosebit în acest sens revenindu-le lui Gheorghe Asachi în Moldova (fondatorul Şcolii de la Trei Ierarhi. susţinută de guvernul de la Budapesta. garantată şi prin construcţia de şcoli în toate localităţile. Cluj (1871) şi Cernăuţi (1874). Ea era menită să asigure educaţia şcolară de bază a naţiunii. În celelalte ţări europene atenţia guvernelor a fost canalizată în primul rând asupra învăţământului primar. în ciuda politicii de maghiarizare a învăţământului public.

pregătirea tinerilor pentru societatea bazată pe cunoaştere. evoluţia învăţământului s-a caracterizat prin creşterea alocărilor bugetare pentru domeniul educaţiei sporirea numărului elevilor şi al absolvenţilor cu studii medii şi superioare. diversitatea culturală este înţeleasă ca o bogăţie a patrimoniului european şi nu o sursă de divizare şi conflicte. cunoaşterea şi înţelegerea reciprocă.impresionante (gări. editurile. Acestea includ. arhivelor şi bibliotecilor. dreptul respectării identităţii culturale. şcoala a reprezentat şi un mijloc de înregimentare a tinerilor în structurile sistemului totalitar. învăţământul răspunzând astfel nevoilor crescute ale industriei în privinţa mâinii de lucru calificate. moda. înscrise în documente internaţionale: dreptul de acces la viaţa culturală. politicile culturale vizează respectarea unor drepturi ale omului. În acelaşi timp. Aderarea la Uniunea Europeană presupune un proces de echilibru între valorile culturale comune şi cele naţionale. după al Doilea Război Mondial.2.S. În perioada postbelică. În acelaşi timp.S. mărturie a unor momente istorice sau a unor realizări culturale remarcabile. încurajarea industriilor culturale. sau înmulţit şcolile tehnice şi de meserii. a educaţiei pentru cetăţenie democratică (îndeosebi după 1989. ca şi formarea noilor state europene după Primul Război Mondial au determinat guvernele să acorde atenţie sporită mediului şcolar şi educaţiei în general. pe construirea de şcoli noi şi pe dezvoltarea învăţământului secundar şi superior. protecţia minorităţilor etc. clădiri guvernamentale) şi utilizarea unor materiale noi. publicaţiile (ziarele şi revistele) etc. oţelul şi sticla. 7. integrarea socială a unor grupuri etc.R. conservarea şi dezvoltarea muzeelor. televiziunea. o funcţie importantă a politicilor culturale vizează conservarea identităţii şi păstrarea diversităţilor. biblioteci. dreptul de participare la viaţa culturală. În această . Păstrarea patrimoniului are un rol deosebit în conservarea identităţii naţionale. mai ales din anii '20. În acest context. dar şi stimularea creativităţii cetăţenilor. industria mobilei şi a designului. Şcoala şi educaţia în secolul al XX-lea. specifice. educaţia avea ca scop manipularea cetăţenilor şi transformarea lor în supuşi devotaţi lipsiţi de voinţa de a se opune regimului politic. În Italia fascistă. casele de discuri. În acestea din urmă. radioul. preocuparea constantă pentru dezvoltarea educaţiei permanente. în Germania nazistă. dezvoltarea turismului ca o activitate menită să pună în valoare patrimoniul cultural şi natural al unei ţări. sau. dreptul de acces la patrimoniul cultural etc. când fostele state comuniste europene au revenit la democraţie). Politica educaţională a fost abordată diferit în statele cu regimuri democratice faţă de cele cu regimuri totalitare. în U. Legislaţia şcolară din perioada interbelică a pus accentul pe răspândirea ştiinţei de carte. monumente. În acelaşi timp. Cultura este astăzi înţeleasă ca un factor care exprimă gradul de dezvoltare al unei societăţi. precum betonul armat. astfel. Evoluţia regimurilor politice. În elaborarea politicilor culturale se are în vedere: păstrarea patrimoniului. în statele europene cu regimuri comuniste. turismul aduce venituri necesare pentru proiectarea altor activităţi în cadrul politicilor culturale. calitatea vieţii.

ungurii obţin un statut preferenţial în cadrul Imperiului Habsburgic. decalajul tehnologic sau de civilizaţie faţă de Europa occidentală s-a păstrat şi adâncit în prima parte a secolului al XIX-lea. fac primul pas spre statul naţional. concepte precum „naţiune”. dar şi multe alte popoare ale Europei au încercat să se reunească în graniţele aceluiaşi stat. În mod cert. industrializarea şi urbanizarea au avut un ritm foarte lent. În 1867. Însă tot pe această cale. cu atât mai mult cu cât majoritatea popoarelor din Europa centrală şi răsăriteană nu aveau un stat propriu şi se găseau în componenţa imperiilor austriac (Austro-Ungaria după 1867). 8. Asocierea ideilor de libertate şi de naţiune a creat o fantastică emulaţie în rândul popoarelor europene şi a împins aproape întreaga Europă spre revoluţia paşoptistă. îşi vor face apariţia în cultura politică a zonei ideile moderne liberale. germanii şi italienii îşi vor realiza obiectivul naţional utilizând aceeaşi armă a războiului. otoman sau rus. Consiliul European din noiembrie 2001 a adoptat „Rezoluţia cu privire la rolul culturii în Uniunea Europeană”. german.direcţie. care au constituit esenţa codului libertăţilor civile. Conştientizarea decalajului de către elita intelectuală sau politică din centrul şi sud-estul bătrânului continent a pus în circulaţie ideea că Occidentul este modelul ce trebuia urmat (imitat) pentru ca Europa orientală să se modernizeze. „naţionalism” sau „identitate naţională” au fost şi sunt încă în centrul proiectelor politice ale lumii moderne. cu o .” Uniunea sprijină politicile culturale ale statelor membre prin finanţări realizate în cadrul unor programe. Expresie a evoluţiei politice şi istorice de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea. cum ar fi Cultura 2000 sau Media (aprobate de Parlamentul European şi Consiliul European în anul 2000). sub influenţa scriitorilor romantici şi a artiştilor militanţi. a prins contur şi ideea diferenţei. Existent încă din Vechiul Regim. Cuza. Astfel. şi. protejarea unei activităţi tradiţionale sau lucrări de restaurare). Trecând de la romantism la realism. mai ales în contextul extinderii Uniunii. Din perspectivă politică. germanii sau românii. de exemplu. care consideră cultura „un element esenţial al integrării europene. alfabetizarea. Constituirea statelor naţionale. lupta pentru afirmarea identităţii naţionale reprezintă dominanta secolului al XIX-lea şi a avut fundamente etnice. fondurile structurale acordate de UE pot fi utilizate în condiţiile în care. La rândul lor. prin dubla alegere a lui AI. IDENTITĂŢILE NAŢIONALE În Europa centrală şi răsăriteană. Revoluţia romantică nu a putut face faţă forţei militare concentrate împotriva sa. Ideea de naţiune însă a rămas şi va da roade câţiva ani mai târziu. ca şi în cel al popoarelor din Balcani. dezvoltarea unei regiuni sau activităţi economice prezintă şi o componentă culturală (de exemplu. românii folosesc contextul internaţional favorabil creat de un alt război. cel al Crimeii. constituirea naţiunilor – comunităţi umane coerent structurate. în cazul polonezilor verdictul fiind însă încă o dată amânat. A fost momentul în care. I. Italienii. De asemenea. a identităţii naţionale. s-a creat un sentiment de solidaritate care mergea dincolo de orice alte interese.

Secolul al XIX-lea a fost denumit „secolul naţionalităţilor” deoarece în acest secol a avut loc o puternică afirmare a ideologiilor naţionale şi a acţiunilor în vederea punerii lor în practică. norvegienii. Ele au determinat fie o mişcare de desprindere a naţiunilor dintr-un imperiu formându-se state naţionale – cazul Imperiului Habsburgic – fie una de reunire într-un stat naţional a unor unităţi statale separate (Germania). În 1821 grecii încep lupta de eliberare naţională prin răscoala antiotomană condusă de Alexandru Ipsilanti şi sprijinită de Rusia. Asociat cu ideea liberală. independenţă recunoscută de Olanda în 1839. Astfel. românii. Apar tot mai multe societăţi secrete: „carbonarii” în Italia. La 3 februarie 1830 ia naştere statul naţional grec. În 1830 în Belgia izbucneşte o revoluţie burgheză şi naţională împotriva hotărârii marilor puteri din 1815. În prima jumătatea a secolului al XIX-lea se afirmă cu precădere naţionalismul romantic. Congresul belgian a proclamat independenţa Belgiei la 4 octombrie 1830. Masacrul de la Chios determina intervenţia puterilor Europei. „Frăţia” în Ţara Românească. în cele din urmă. În ianuarie 1822 Grecia îşi proclamă independenţa la care turcii răspund cu masacrarea a 22. Acest proces a marcat cu deosebire perioada dintre anii 1815 şi 1914 („Secolul naţionalităţilor”).000 de greci din insula Chios. pe continentul european. La asigurarea coeziunii statelor naţionale europene au contribuit politicile de stat. în această perioadă. „comuneros” în Spania. care pun în cauză Actul final al Congresului de pace de la Viena. manifestate prin impunerea învăţământului obligatoriu. italienii.identitate etnică. Nicolae Bălcescu. Aspiraţiile naţionale au avut un rol deosebit în Imperiul Habsburgic în timpul revoluţiilor de la 1848. austro-ungar. şiau îndeplinit treptat năzuinţele de independenţă şi unitate naţională belgienii. germanii. lingvistică şi istorică proprie. Imperiul Otoman a fost nevoit să recunoască statul grec prin tratatul de la Adrianopol din 1829. a limbii oficiale. Lupta pentru eliberarea şi unitatea naţională a popoarelor aflate sub dominaţia unor state de altă naţionalitate şi religie este legitimată prin întrebuinţarea unei limbi comune şi apartenenţa la aceeaşi religie. Zona Balcanilor formează un veritabil mozaic etnic dar între provinciile din zona respectivă există o anumită unitate dată de religia ortodoxă. în timp ce imperiile multinaţionale. dezagregarea lor. Giuseppe Mazzini. rus sau otoman. „Burchenschaften” în statele germane. care vor impulsiona mişcarea liberală şi naţionalistă. ce au determinat. reprezentat de gânditori şi oameni politici precum Jules Michelet. fie . de unire cu Olanda. Mişcări naţionale în prima jumătate a secolului al XIX-lea. naţionalismul romantic considera statul naţional ca fiind ideal pentru dezvoltarea societăţii moderne. Ei porneau de la ideea că nu se poate construi nimic durabil decât pornindu-se de la istorie. În zona Balcanilor se dezvoltă după 1815 primele mişcări naţionale. de pildă. a reprezentat totodată rezultatul impunerii burgheziei în plan social şi politic. s-au confruntat cu revoltele popoarelor supuse. Mişcarea naţională s-a extins în perioada următoare. a votului universal şi a recrutării obligatorii în sistemul militar.

Italia obţine Veneţia. de deprindere de sub dominaţia străină şi de reunire (Italia. Unificarea Italiei s-a realizat în mai multe etape. când trupele franceze se retrag din Roma care este proclamată capitala statului italian. la care au aderat cea mai mare parte a statelor germane. Situaţia internaţională de după războiul din Crimeea (1853-1856) devine favorabilă îndeplinirii acestui ideal. . După 1848 în centrul vieţii politice şi socialculturale a Principatelor Române se află ideea înfăptuirii unităţii naţionale. Franţa primea în schimb Nisa şi Savoia. iar apoi s-a declanşat o revoluţie naţională în Sicilia care aparţinea regatului Neapole. Marile puteri au hotărât aici consultarea românilor cu privire la unire. Unificarea. aliată cu Austria. Unirea Principatelor Române este luată în discuţia Congresului de Pace de la Paris din 1856. Unificarea Italiei se încheie în 1870. 1. Unificarea Germaniei a fost pregătită economic prin uniunea vamală (Zollverein) iniţiată de Prusia în 1828.mixtă. Alegerea aceluiaşi domnitor în ambele Principate a avut rolul hotărâtor în înfăptuirea Unirii. În 1866. România). Sub conducerea lui Giuseppe Garibaldi. Prima etapă a fost războiul contra Austriei pentru eliberarea nordului Italiei. Ignorând propunerile Adunărilor ad-hoc. Artizanul acesteia a fost însă Camillo Cavour. Modena. pe Alexandru Ioan Cuza drept unic domnitor. s-a realizat în urma a trei războaie iniţiate de Prusia. Victor Emanuel al II-lea (18491878) se bucura de sprijinul naţionaliştilor italieni. când izbucneşte războiul dintre Prusia şi Austria. Prusia. la 5 ianuarie 1859 în Moldova şi la 24 ianuarie 1859 în Muntenia. în 1864. deţinută de habsburgi şi Statul papal apărat de francezi. Cavour a obţinut promisiunea de sprijin din partea Franţei. susţinută de cancelarul Bismarck. Italia se aliază cu Prusia şi în urma victoriei asupra Austriei. Trecând peste prevederile Convenţiei şi impunându-şi propria voinţă românii aleg. acţiunea revoluţionară şi calea diplomatică. Prin pacea încheiată. Primul. declară război Danemarcei. prin intermediul unor Adunări ad-hoc. prin mijloace diferite: războiul. Piemontul eliberează Lombardia. ajuns prim-ministru din 1852. convocate în anul 1857 la Bucureşti şi Iaşi. împotriva Danemarcei.000 de voluntari au eliberat Sicilia şi apoi Neapole. dar Veneţia rămâne austriecilor. Iniţiativa acţiunii de unificare a avut-o Piemontul al cărui rege. A doua etapă este reprezentată de cele două acţiuni revoluţionare: ducatele Parma. Noul stat italian care reunea cea mai mare parte a teritoriilor italiene l-a proclamat rege al Italiei pe Victor Emanuel al II-lea. devenind o problemă europeană. Rămâneau în afara statului italian Veneţia. Rivalitatea dintre Austria şi Prusia a dominat procesul de unificare al Germaniei. Romagna şi Toscana care au răsturnat vechiul regim şi s-au unit cu Piemontul. pentru ducatele germane Schleswig şi Hollstein. Armata franco-piemonteză îi învinge pe austrieci la Magenta şi Solferino. Unificarea naţională. Convenţia de la Paris din 1858 a trasat un cadru incomplet pentru unirea celor două Principate Române. Acestea. Austria dorea ca unificarea statelor germane să se realizeze sub egida sa. care s-au unit cu Piemontul. se pronunţă în unanimitate pentru unirea Principatelor într-un singur stat sub numele de România.

sub a cărei autoritate se aflau majoritatea românilor din monarhia dualistă. adoptate de Parlamentul Ungariei în decembrie 1868. în bătălia de la Sadova. cel al dominaţiei şi cuceririi. din 1870-1871. promovând naţionalismul şi urmărind asimilarea minorităţilor din stat. Instalarea în 1867 a dualismului austro-ungar a avut consecinţe nefaste pentru Românii din afara graniţelor. este cunoscut şi în Anglia sau în Rusia. În 1869. Prusia pune bazele Confederaţiei Germane de Nord. Odată constituite. îndeosebi la cele care luptau pentru constituirea statelor naţionale sau desăvârşirea unităţii naţionale. Partidul Naţional Român din Transilvania milita pentru recunoaşterea autonomiei Transilvaniei (obiectiv principal) şi împotriva legilor prin care se urmărea deznaţionalizarea naţiunii române (legea naţionalităţilor şi legea învăţământului. cei din Bucovina trăiau sub guvernarea austriacă. Noul context politic internaţional blochează dorinţa de emancipare a popoarelor slave din Imperiul Habsburgic (cehi. Crişana şi Maramureş. Statele germane din sud intră în Confederaţie. Majoritatea lor. croaţi. Acest moment marchează practic încheierea procesului de unificare a Germaniei. a căutat să dea statului un caracter maghiar. Germania) ideea naţională a fost exacerbată ajungându-se uneori până la şovinism şi xenofobie. din august 1866. în martie). Românii şi-au declarat opoziţia categorică faţă de dualism încă din momentul proclamării sale. Danemarca cedează ducatele care sunt împărţite între Prusia şi Austria. se aflau sub autoritatea maghiară. La alte popoare. Este cel care creează ierarhii între naţiuni şi chiar neagă dreptul la existenţă al unor naţiuni. La 18 ianuarie 1871. o reafirmare a programului din 1848. unde va îmbrăca forme agresive. Menţinerea imperiilor multinaţionale la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea a făcut ca problema naţională să devină tot mai tensionată. Din Confederaţie nu fac parte statele din sud. Germania anexa două provincii franceze: Alsacia şi Lorena. În 1866 izbucneşte conflictul între Prusia şi Austria din care victorioasă iese Prusia. sloveni. Prima manifestare deschisă împotriva dualismului a fost Pronunciamentul de la Blaj. Unificarea Germaniei se încheie în urma războiului Prusiei cu Franţa. statele-naţiune au promovat la sfârşitul secolului al XIX-lea un alt tip de naţionalism. care erau susţinute de Franţa. curentul apare în Franţa. regele Prusiei Wilhelm I s-a proclamat împărat al Germaniei în Sala Oglinzilor din Versailles. naţionalismul îşi păstrează forma romantică şi liberală. au fost create cele două partide naţionale: Partidul Naţional al Românilor din Banat şi Ungaria (la Timişoara. Ungaria. şi o . Armata franceză suferă o umilitoare înfrângere şi capitulează la Sedan. Austria este exclusă din Confederaţia Germană. prin care se solicita autonomia Transilvaniei şi se cerea aplicarea legilor votate de Dieta de la Sibiu în 1863-1864. Banat. În mod paradoxal. dar va fi împins la extrem în Germania. respectiv cei din Transilvania.pe care o înving. După 1871 ideea naţională şi-a schimbat în parte esenţa. xenofobe şi antisemite. slovaci. în ianuarie) şi Partidul Naţional Român din Transilvania (la Miercurea Sibiului. Prin tratatul de la Praga. cea maghiară. polonezi) sau a românilor din Transilvania. potrivit cărora în Ungaria exista o singură naţiune. În anumite state (Franţa.

între Bulgaria şi fostele aliate Grecia şi Serbia . Obiectivul său principal era acum recunoaşterea individualităţii politice a românilor în cadrul statului maghiar. declarând că refuză să recunoască actul din 1867. pentru eliberarea de sub stăpânirea otomană a tuturor teritoriilor balcanice. În aceeaşi situaţie se găseau însă şi finlandezii. în care se va implica şi România. idee susţinută totodată de liberalii aflaţi la putere în România. împăratul i-a graţiat pe memorandişti. Neînţelegerile privind împărţirea acestora duc la izbucnirea. reintrând în viaţa politică a Ungariei. la Sibiu. Pacea de la Bucureşti din 1913 punea capăt conflictului printr-o nouă împărţire a teritoriilor eliberate.singură limbă oficială.a. De la un continent dominat de imperii multinaţionale s-a ajuns la unul în care. fiind condamnaţi la închisoare. deşi pacea de la Versailles recunoaşte aspiraţiile naţionale. în frunte cu Ion Raţiu. Primul război mondial a reprezentat ultimul act în procesul de formare a statelor naţionale din Europa. mişcarea memorandistă a reprezentant apogeul tacticii pasiviste. Serbia şi Bulgaria pe de o parte şi Imperiul Otoman pe de altă parte. Se constituia şi statul naţional albanez. în 1905. Cele două partide au fuzionat în 1881. dar se opunea anexării Transilvaniei la Ungaria şi critica maghiarizarea forţată. unui nou război. Astfel. Deşi în evident declin.). Dreptul popoarelor la autodeterminare a fost unul din cele 14 puncte ale programului propus de preşedintele american W. Aceasta şi-a început apariţia în aprilie 1884. creând astfel dorinţa de revanşă. şi Imperiul Otoman continua să blocheze aspiraţia spre independenţă a popoarelor balcanice. tinerii tribunişti au decis aplicarea activismului. Apogeul politicii româneşti bazate pe pasivism a fost Memorandumul din 1892. Deşi neîmplinită. Principalilor conducători ai acţiunii. Memorandumul nu conţinea cereri noi. în linii generale. polonezii ori locuitorii statelor baltice. Nu întâmplător. La începutul secolului al XX-lea s-au afirmat noi fruntaşi politici români. La cererea regelui Carol I. îndeosebi tinerii „tribunişti” (Ioan Slavici. pe de altă parte. Programul partidului avea ca prevedere centrală autonomia Transilvaniei. în 1913. În fapt însă. Partidul a adoptat tactica pasivismului politic şi nu a participat la alegerile pentru parlamentul de la Budapesta. având un puternic ecou european. nu face acest lucru decât pentru puterile învingătoare. Confruntarea dintre „naţiunile dominante”. În 1912 are loc primul război balcanic dintre Grecia. limba maghiară). formând Partidul Naţional Român. Eugen Brote ş. revendicând drepturi pentru naţionalităţi. La începutul secolului al XX-lea. li s-a intentat procesul de la Cluj din 1894. unul dintre principiile care au stat la baza noii lumi a fost acela al dreptului tuturor popoarelor la autodeterminare. . precum şi celelalte popoare incluse în Imperiul Rus. şi aspiraţia spre libertate a naţiunilor dominate. a învins principiul autodeterminării naţionale. şi susţinea ideea autonomiei etnice a românilor din întreaga Ungarie. grupaţi în jurul gazetei politice „Tribuna”. pe de o parte. a condus spre declanşarea Primului Război Mondial. Partidul Naţional Român a renunţat la pasivismul politic şi la cererea tradiţională privind recunoaşterea autonomiei Transilvaniei.

Aplicarea acestui principiu a permis constituirea a noi state naţionale în urma dezmembrării Imperiului Austro-Ungar şi Rus. tradiţionale. Primul Război Mondial a pus capăt definitiv încrederii europenilor în raţionalitatea acţiunilor fiinţei umane. care din 1929 a luat denumirea de Iugoslavia. mondiale sau regionale. Bucovinei şi Basarabiei cu Vechiul Regat. precum Oswald Spengler. Cât priveşte acţiunea de modernizare culturală. Partidele conservatoare ori de dreapta susţineau un ritm mai lent al modernizării pentru a nu bulversa întocmirile funcţionale. Partidele de orientare liberală sau de stânga credeau că imitaţia modelului occidental ducea inevitabil la modernizarea rapidă a societăţii şi la sincronizarea cu civilizaţia Europei vestice. Se formează astfel Austria. După primul război mondial naţionalismul a luat forma radicală a ultra-naţionalismului care a stat la baza ideologiilor fasciste.). Estonia. civilizaţia bătrânului continent era pusă în cauză de unii gânditori europeni. Polonia. România şi-a desăvârşit unitatea naţională prin unirea Transilvaniei. S-au instaurat regimuri totalitare în mai multe ţări europene. Aceste reacţii. sârbe. Letonia. Numai că au existat reacţii violente la adresa acestui model. Portugalia. partidele politice din aceste ţări. instrucţie şcolară tot mai accesibilă.Wilson la Conferinţa de Pace de la Paris (1919-1920). marcată şi de trauma Marii Conflagraţii. deşi apropiate între ele prin ideologia naţională. Finlanda. economică. ideea de naţiune etnică intră într-un con de umbră. vizau în fapt sistemul democraţiei liberale. precum şi pentru o mai mare atenţie în adecvarea formelor occidentale împrumutate la fondul autohton. În linii mari. Ungaria. fascist.) sau a celor autoritare (Polonia. vorbeau despre un declin al Occidentului. Lituania. România etc. pe care o adoptaseră fără echivoc. fie de dezamăgirea provocată de întocmirile politice interne sau internaţionale care au urmat Primului Război Mondial. După cel de-al Doilea Război Mondial. nazist etc. fiind tot mai mult asociată conflictelor armate. modernizarea şi-a continuat totuşi drumul în formula consacrată în veacul al XIX-lea: progres tehnologic şi dezvoltare industrială în economie. În această atmosferă. bulgare sau poloneze au fondat propriile state. politică sau socială. care. şi-au construit şi promovat. materializate prin instituirea regimurilor totalitare interbelice (comunist. prin ample politici educaţionale ori de propagandă. aceasta cădea tot în sarcina statului. favorizate fie de modernizarea incompletă a unor componente ale societăţilor respective ori de imaturitatea civică a societăţii de masă. urbanizare accentuată. căruia i se reproşa fragmentarea puterii şi discontinuitatea în urmărirea unui proiect politic. care a condus la declanşarea unui nou război mondial. româneşti. Imediat ce elitele elene. se deosebeau cu privire la felul în care vedeau modernizarea. respectiv democraţie liberală în spaţiul politic. care au devastat secolul XX. În locul său este . emancipare intelectuală şi americanizare în plan social. Mai mult. identitatea lor naţională. Slavii sudici din fosta monarhie austro-ungară s-au unit cu Serbia în regatul Sârbo-Croato-Sloven. unele dintre ele promovând o politică revizionistă. Cehoslovacia.

Va reprezenta acest context sursa unei revigorări a sentimentului naţional? Sau vom asista la dispariţia treptată a naţiunilor şi. Ideea în sine nu era nouă. fie pe cele ale libertăţii şi democraţiei. Proiectele politice au fost dublate de cele culturale. această identitate s-a îmbogăţit cu valori diverse ţinând de existenţa statului de drept. care ignoră originea etnică şi evidenţiază calitatea de cetăţean al unui stat. supremaţiei legii. Din acest motiv. Primele tentative temporar reuşite aparţin antichităţii greco-romane Imperiul Roman). a democraţiei. răspunzând unor mai vechi nevoi de identitate naţională. după niciun secol de existenţă. IDENTITATEA EUROPEANĂ La mijlocul anilor '90. dar şi limitele. stindard sub care generaţii întregi de cavaleri şi oameni politici au luptat împotriva „necredincioşilor”. respectului pentru drepturile omului. Harta politică a Europei a fost reconfigurată. se manifestă în faza unui proiect propus de contele Henri de Saint-Simon. civilizaţia din care şi astăzi mai toţi europenii îşi revendică identitatea. Departe de a soluţiona problematica naţională. dar excesele au generat cele mai mari catastrofe ale umanităţii. în special cu cea nordamericană. încă de la Congresul de pace de la Viena (1814-1815). economiei libere de piaţă şi concurenţei loiale etc. baza identităţii europene o constituie civilizaţia greacă. dar au fost frecvente situaţiile în care statele naţionale s-au ridicat unul împotriva celuilalt. Au existat numeroase încercări de a pune lumea europeană sub semnul unor valori comune şi al unei conduceri comune. crearea unor entităţi politice suprastatale de tipul Uniunii Europene a creat o nouă problemă: aceea a respectării identităţii naţionale a cetăţenilor săi. a păstrării identităţii naţionale. Schimbarea de perspectivă este impusă de evidenţa că pretenţia existenţei unor naţiuni pure din punct de vedere etnic a devenit o iluzie în condiţiile globalizării şi ale circulaţiei tot mai intense a forţei de muncă fără să se ţină cont de graniţele etnice. Animaţi de valori mai curând seculare. Închis în propriile graniţe. Dea lungul istoriei. statul naţional nu mai răspundea nici nevoilor dezvoltării economice. Europa încercând în mai multe rânduri să se autodefinească fie pe principiile umanismului şi raţionalismului. statul naţional constituit pe baze etnice îşi demonstrase avantajele.pusă naţiunea civică. Mai târziu. implicit. În ciuda intereselor naţionale ale fiecărui stat. Elanul revoluţionar specific secolului al XIX-lea s-a aflat la originea modernizării Europei. Mazzini lansează proiectul unei federaţii de republici europene . a problemei naţionale? 9. suveranii Franţei încearcă în două rânduri să se impună în fruntea unei Europe unite (Ludovic al XIV-lea şi Napoleon Bonaparte). cele două războaie mondiale. I-a urmat încercarea de creare a Europei creştine (Imperiul Carolingian). Statelor europene le era tot mai greu să facă faţă concurenţei cu alte zone economice. un vis vechi al europenilor la o confederaţie europeană. alcătuirea politică romană şi creştinismul. Soluţia imaginată de europeni a fost una deosebit de îndrăzneaţă pentru contextul politic al acelui moment istoric: unitatea.

apoi într-un sistem politic confederal parlamentar. Primul organism politic continental a fost Consiliul Europei.(1834). la 19 septembrie 1946. După al Doilea Război Mondial. Richard Coudenhove-Kalergi punea în circulaţie ideea PanEuropei (1922). Apoi. . iar cartea lui Joseph Proudhon – Despre principiul federator (1863) – propune crearea unor entităţi politice pentru securitate şi progres economic pe baza principiului asocierii. Belgia. Toate acestea aminteau de mai vechile proiecte europene datorate ducelui de Sully (secolul al XVII-lea) ori lui Saint-Simon (1814). Olanda şi Luxemburg) au format Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului. În 1957. identificând coexistenţa a două dimensiuni în cadrul naţiunilor europene. În anul 1950. În 2004. în Italia grupul numit „Partidul de acţiune”. fostul premier englez Winston Churchill. Uniunea Europeană (UE) a fost constituită prin Tratatul de la Maastricht (7 februarie 1992). într-un eseu pe această temă. excesul ideologic a condus la explozia orgoliilor naţionale. un organism care ar fi reunit ţările bătrânului continent. a unei pieţe comune care să asigure dezvoltarea economică a statelor membre. care avea o componentă politică (privind armonizarea sistemului politic european) şi una economică (formarea Uniunii Economice şi Monetare . şase state (Franţa. manifestată prin cele două războaie mondiale. fundamentul Comunităţii Economice Europene. Republica Federală Germania. ministru de externe al Franţei. Italia.respectiv adoptarea monedei unice – euro. În timp. filosoful spaniol Jose Ortega y Gasset. În acelaşi an. intrată în circulaţie din anul 2002). propune constituirea unor state unite ale Europei. în 1951. care au fost preluate de Uniunea Europeană. iar Aristide Briand. iniţial într-o uniune vamală. prin legături economice stimulative. cu prilejul unei conferinţe la Universitatea din Zürich. numită şi Piaţa Comună. Planul (Declaraţia) Schuman deschidea calea spre construirea cadrului identitar european. Pornind de la noua realitate geopolitică. Situaţia în care se afla Europa la mijlocul secolului al XX-lea a impus cu necesitate parcurgerea drumului de la intenţie la realitate. având ca bază reconcilierea franco-germană şi asigurarea. propunea Adunării Generale a Societăţii Naţiunilor înfiinţarea unei „uniuni federale europene” (7 septembrie 1929). a fost elaborat textul unei Constituţii a Uniunii. numeroase mişcări de rezistenţă s-au pronunţat în favoarea unei viitoare unităţi europene: în Franţa mişcarea „Lupta”. În secolul al XX-lea. susţinea viziunea „Statelor Unite ale Europei”. Asemenea lui Kalergi. statele membre ale Comunităţii au dezvoltat politici comune. răspunzând aserţiunilor pesimiste ale celor care vorbeau despre declinul civilizaţiei continentale. pornind de la valorile democratice comune. În 1949. Carlo Sforza stăruia asupra unor State Unite ale Europei (precum altădată Victor Hugo). dar fără a contesta tradiţiile moştenirea naţională şi culturală a statelor membre ale noii structuri politice. creat la 5 mai 1949. Occidentul a căutat soluţii postnaţionale pentru viitorul european. Proiectele privind formarea Europei unite au fost reluate. În ţările care fuseseră ocupate de nazişti. reprezentanţii acestora au semnat Tratatul de la Roma. Charles de Gaulle lansează ideea Casei Comune a Europei de la Atlantic la Urali. În anii 1920.

Istoria Europei este una a luptei pentru libertate. Alte etape ale . a ţăranilor. astfel încât se poate concluziona că România recentă. Chiar şi occidentalii cei mai avansaţi în „postnaţionalism” pledează totuşi pentru o Europă a statelor. Adică a unui set de valori comune. a oraşelor sau naţiunilor. prin semnarea acordului de asociere la 1 februarie 1993. Din secolul al XIX-lea. Prima dintre acestea ar fi ideea de libertate. mişcarea naţională s-a repliat spre interior după realizarea statului naţional unitar la 1 decembrie 1918. conceptelor de libertate şi democraţie adăugându-li-se cele de toleranţă şi diversitate. problema identităţii europene are circumscrisă problematica păstrării identităţii naţionale. să-şi făurească un destin comun “ (Preambul la Constituţia europeană). capitalurilor şi persoanelor. Dar anii '80 şi `90 au propulsat în avanscena social-politică drepturile omului şi ale cetăţeanului. societatea europeană se concentrează pe obţinerea libertăţii de opinie şi a libertăţii presei. În perioada postbelică. Invocată încă din Renaştere. marele guru ideologic al extremei drepte interbelice. care a presupus dezvoltarea unei largi zone economice de liber schimb ce include în acest moment 27 de state membre care funcţionează pe principiile libertăţii de mişcare a bunurilor. Criza liberalismului şi punerea sa în discuţie de către opţiunile autoritariste şi colectivist-corporatiste (fascismul. Prin Declaraţia de la Snagov. o Europă „unită în diversitate”. pacea.constituie o preocupare pentru noile state şi naţiuni care se integrează. Parlamentul României a susţinut strategii naţionale de pregătire a aderării. aparţinând lui Nae Ionescu. a unor idei forţă care au traversat istoria Europei. ţara noastră a realizat o bază legală a relaţiilor cu UE. naţionalismul de factură comunistă a fost unul artificial şi propagandistic. 21 iulie 1995. sunt decise să depăşească vechile divizări şi din ce în ce mai unite. în care „popoarele Europei. serviciilor. indicând necesitatea regândirii ei. În afara intereselor dictate de competiţia economică. Din acest moment. nevoia de libertate a fost consacrată prin Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului. a disputelor românomaghiare în curs de atenuare şi a unor manifestări izolate de fals naţionalism rezidual. supranaţională . Această problematică – într-o Europă unită.Măsurile de ordin administrativ au făcut ca procesul de integrare a statelor europene să ajungă la un nivel foarte avansat. rămânând mândre de identitatea lor şi de istoria naţională. deci a naţiunilor. a libertăţii individuale şi a dreptului la vot pentru tot mai largi categorii sociale. în ciuda diversităţii etnice. se mai află ceva în spatele construcţiei europene? Răspunsul dat a fost în general pozitiv şi s-a referit la existenţa unei identităţi europene. comunismul) a semnalat limitele acestei doctrine. Să fie identitatea europeană un bun câştigat odată pentru totdeauna? Problemă de actualitate. cât şi pentru celelalte state care au iniţiat procesul şi s-au integrat. În acest context. de autohtonism şi naţionalism virulent. În România. Europa şi-a pus întreaga experienţă şi pricepere în slujba cetăţenilor. reprezintă mai degrabă un spaţiu al siguranţei din punctul de vedere al unor posibile conflicte interetnice. În perioada posdecembristă. apar şi manifestări tradiţionaliste. acceptarea valorilor celuilalt.

cea mai orgolioasă generaţie de scriitori din a doua jumătate a secolului al XX-lea. S-a instituit cetăţenia europeană. gradul de integrare politică a statelor membre a crescut progresiv. precum Tratatele de la Maastricht (1992). Cultura europeană se raportează la idei şi valori comune încă din Evul Mediu. unde s-a hotărât deschiderea negocierilor pentru aderare.). cât şi dinspre est spre Occident creează reţele de comuniune benefice construcţiei unei familii europene. Identitatea europeană se manifestă prin: Identitatea politică. . ca reacţie la modernismul poetic impus oficial în regimul comunist. De-a lungul timpului. se poate vorbi de curente culturale comune culturilor europene. ce va dura până în 2013. prin Tratatul de la Roma (1957). dar şi a facilităţilor tehnice de comunicare . Este contextul în care se afirmă în literatură Generaţia '80. în urma adoptării unor documente. culturale etc. Receptivitatea culturii române la tendinţele europene este susţinută şi de pătrunderea contestatului curent postmodernist. ale cărei drepturi au fost stabilite prin Carta Drepturilor Fundamentale (2000). În special în secolul al XX-lea. prin Tratatul de la Paris (1951). Tot prin Tratatul de la Maastricht a fost lansat proiectul de Politică Externă şi de Securitate Comună (PESC). economice. contactele şi schimburile culturale şi educaţionale. proces început odată cu Planul Schumann. Turismul. firmele multinaţionale şi circulaţia forţei de muncă atât în spaţiul Uniunii.procesului de integrare s-au realizat în cadrul summitului de la Helsinki decembrie 1999 -.graţie noilor proiecte integratoare. cu creşterea rolului mass-mediei ca putere supranaţională şi continuă prin generalizarea Internetului. al summitului de la Bruxelles . Europa recentă .oferă imaginea unui spaţiu al disponibilităţii pentru cunoaşterea şi înţelegerea celuilalt. ci este o manifestare a mersului istoriei: ea a început odată cu explozia dezvoltării transporturilor şi a sistemelor de comunicare electronică. Uniunea Europeană se manifestă din ce în ce mai mult ca o prezenţă constantă în relaţiile cu alte state (politice. când.decembrie 2004 -. care există prin realizarea unităţii europene. Identitatea culturală. Amsterdam (1997). a oglindirii în celălalt. şi a Comunităţii Economice Europene (CEE). prin aderarea oficială la UE. a început procesul de integrare efectivă. Globalizarea nu a început în ultimele două decenii. înfiinţarea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO). prin Tratatul de la Maastricht (1992). când statele membre au votat pentru semnarea tratatului de aderare. Nice (2000). a refuzului comunicării. Crizele prin care au trecut naţiunile europene în ultimele două secole au apărut ca urmare a lipsei de cunoaştere reciprocă. a ermetizării existenţelor naţionale şi a mentalităţii de cetate asediată. şi 1 ianuarie 2007. în acest fel.

instituţiile simbol (parlamentul. Maramureşul şi Dobrogea). ziua Europei este 9 mai. la Blaj. realizări de referinţă etc). care a contribuit la păstrarea identităţii româneşti de-a lungul istoriei. . române”. monarhia în anumite state etc). Simbolurile naţionale româneşti sunt: . În timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza.Identitatea economică. ştiinţei. În aprilie 1848. în special în secolele XIX-XX. Maastricht etc) şi oraşele „capitale culturale” (în anul 2007. Steagul tricolor a fost adoptat de revoluţionarii din Ţara Românească. tricolorul a devenit steagul naţional. având deviza VIRTUS ROMANA REDIVIVA.Imnul naţional „Deşteaptă-te. Banatul. Identitatea naţională se caracterizează prin următoarele elemente: limba. tehnicii etc. Identitatea românească are ca fundament limba română. Comunităţile Europene au avut ca obiectiv realizarea unei mari pieţe comune europene. Moldova. Valorile cele mai des citate.Steagul tricolor (roşu-galben-albastru). Există mai multe puncte de vedere în legătură cu momentul şi cu condiţiile istorice ale apariţiei identităţii naţionale. pe versurile poetului Schiller. Religia majorităţii românilor este creştinismul ortodox. care a pus bazele Uniunii Europene. moneda europeană comună euro a intrat în vigoare în statele Uniunii de la 1 ianuarie 2002. Integrarea economică a statelor europene a sporit odată cu introducerea monedei comune. 12 fiind simbolul perfecţiunii. Simbolurile constituie o manifestare a identităţii europene: steagul european este albastru cu 12 stele. prin decretul guvernului provizoriu din 14 iunie 1848. ridicarea tuturor obstacolelor din calea circulaţiei persoanelor. iar versurile de Andrei Mureşanu (1848). Muzica a fost compusă de Anton Pann. Bruxelles. istoria. capitală culturală a Europei a fost Sibiul). Iniţial. spirit diplomatic. imnul Europei este Oda bucuriei. Identitatea naţională este legată de ideea de naţiune şi de cea de stat-naţiune. euro. care îi caracterizează pe români sunt legate de toleranţă. Ea include un teritoriu care depăşeşte graniţele statului naţional. imn. care este un aspect esenţial al identităţii naţionale. parte a Simfoniei a IX-a a lui Beethoven. răbdare. cultura naţională. Transilvania. dată ce se referă la lansarea Planului Schumann (1950). personalităţi istorice şi culturale. tricolorul a fost arborat pentru prima oară. setul de valori care este împărtăşit de o anumită naţiune. oraşele europene de care sunt legate anumite evenimente ale istoriei Uniunii Europene (Roma. artei. Pentru prima dată cele trei culori au fost reunite în timpul domniei lui Alexandru D. simbolurile naţiunii respective (steag. teritoriul istoric. Stema alipită pe steag a cunoscut mai multe variante până la actuala formă care îmbină însemnele heraldice ale provinciilor istorice româneşti (Ţara Românească. paşaportul european a fost lansat în 1986. banca naţională. realizări în domeniul literaturii. Crişana. mărfurilor şi capitalurilor.. religia. Ghica (1834). . în care s-au realizat lucrări de referinţă ale culturii noastre.

ASTRA – Franţa (James Watt) Sibiu 1849: 1829: locomotiva 1878: 1865 . dată la care s-a încheiat procesul de desăvârşire a statului naţional român. Mihai Eminescu.Ziua naţională este 1 Decembrie. Ca simboluri naţionale pot fi considerate personalităţile istorice şi culturale intrate în conştiinţa naţională (Mihai Viteazul.Societatea Danemarca (George Stephenson) Muntenegru culturală „Ateneul 1866: dinamul (Ernst von Român” Siemens) 1864: 1885: automobilul cu1878: România 1868 – Societatea Grecia motor cu explozie Filarmonică (Daimler şi Benz) Română 1871: 1895: cinematograful1878: Serbia 1909 .Moneda naţională este leul. În perioada domniei lui Carol I a fost adoptată moneda naţional cu numele de „leu” (1867). afirmându-se suveranitatea naţională. primul avion cu reacţie etc.Societatea Germania (fraţii Lumiere).. Numele de „leu” provine de la talerul olandez de argint care a circulat în secolul al XVII-lea pe teritoriul Ţărilor Române. teleScriitorilor Români graful fără fir (Guglielmo Marconi) 1889: 1908: Bulgaria Spania 1893: Belgia 1912/1914: Albania 1905: Norvegia 1909: Portugalia 1917/1918: România 1918: Marea Britanie DICŢIONAR . Încă din timpul domniei lui Cuza s-a încercat introducerea monedei naţionale cu numele de romanat. Introducer Invenţii şi inventatori Obţinerea Societăţi ea votului europeni independenţei culturale universal de către statele din sud-estul Europei până în 1914 1848: 1769: maşina cu aburi1830: Grecia 1861. tehnice .. prin unirea Transilvaniei cu România. tentativă eşuată. ca şi realizările culturale. Rapsodiile române. .Coloana Infinitului. ştiinţifice. având gravat un leu pe avers. George Enescu etc. Luceafărul etc.

Giolitti se înşela. unul dintre principalii reprezentanţi ai liberalismului în Italia. deoarece pe ruinele Imperiului Ţarist apăruse deja. gândire şi artă. iar înfruntarea dintre democraţie şi totalitarism este una dintre principalele caracteristici ale secolului al XX-lea. fasciste sau comuniste. germană şi austro- . Expresionism = mişcare artistică şi literară care proclamă primatul expresiei asupra formei. deplina libertate de expresie. Promovează explorarea subconştientului. în 1827. la sfârşitul Primului Război Mondial. monarhiile seculare rusă. a exclusivismului şi intoleranţei faţă de alte naţiuni. Franţei şi Angliei împotriva Germaniei şi Austro-Ungariei. Socialism = termenul a fost folosit pentru prima dată în Anglia. declara. Xenofobie = ură faţă de străini şi faţă de tot ceea ce este străin. pentru a-i desemna pe discipolii lui Robert Owen. Fiziocraţi = reprezentanţii doctrinei burgheze care critică mercantilismul. Suprarealism = curent artistic şi literar antiacademic. primul regim totalitar al secolului al XX-lea (cel sovietic). analizând ştiinţific economia capitalistă şi politica liberului schimb.Cubism = curent artistic caracterizat prin analiza şi recompunerea formelor în volume şi planuri geometrice. ci şi o victorie a democraţiei: marile imperii multinaţionale s-au destrămat. omul politic italian Giovanni Giolitti. Futurism = curent artistic şi literar italian de avangardă corespunzând avangardei tehnologice. Şovinism = atitudine politică constând în afirmarea superiorităţii unei naţiuni asupra altora. Asia şi America Latină. Dadaism = curent cultural şi artistic nonconformist îndreptat împotriva rutinei în viaţă. iar în deceniile următoare regimuri totalitare. Partidele şi regimurile totalitare au fost principalii adversari ai drepturilor omului şi democraţiei între 1917 şi 1989. Ideologii şi practici politice în Europa 1. Secolul al XX-lea între democraţie şi totalitarism. II. VICTORIA DEMOCRAŢIEI „Democraţia a trecut ultima şi cea mai grea dintre probe şi triumfă acum în întreaga lume”. se vor instaura în numeroase ţări din Europa. în octombrie 1917. Sfârşitul Primului Război Mondial nu a reprezentat numai victoria militară a Statelor Unite ale Americii.

Germania. perioada interbelică a fost dominată de instituirea. Ungaria. în cazul Iugoslaviei.A. democraţiile parlamentare din statele învingătoare se consolidează. electoratul a adus la putere partidele de dreapta: Partidul Conservator în Anglia.U. Iugoslavia. Mai mult. protecţionistă (pe plan economic) şi puritană cu accente xenofobe (pe plan intern). în S. inclusiv în noile state europene. Anul 1918 reprezintă apogeul ideii naţionale în Europa Centrală. Acestea au inclus forţe politice eterogene. După ce câştigaseră alegerile din 1912 şi 1916. Viaţa politică a celei de-a III-a Republici franceze este mai tumultuoasă: existenţa unui mare număr de partide induce un anumit grad de instabilitate. Cehoslovacia.A. Regatul Sârbo-CroatoSloven (lugoslavia din 1928). Alegerile ulterioare au asigurat însă alternanţa la putere. Noile state au adoptat fie regimuri politice republicane. şi în cele mai multe state din vestul Europei. bazate pe principiul separării puterilor în stat. după încheierea acestuia statul caută să menţină controlul pentru soluţionarea marilor probleme cu caracter economic sau social. a) Caracteristici generale ale evoluţiei regimurilor democratice din Europa. Totuşi. regimurile democratice s-au instaurat în unele dintre statele nou constituite în centrul şi estul Europei. respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. s-au consolidat în ţările nordice. În Anglia (1918) şi în Statele Unite ale Americii (1920) sufragiul universal devine o realitate. pluripartidism. din Europa. Regimul politic rămâne cel prezidenţial. care conduce un guvern de coaliţie alcătuit din conservatori şi liberali. Totuşi. mai noi sau mai vechi.).A. democraţii se recunosc învinşi de republicani în 1920. Finlanda şi statele baltice. La încheierea Primului Război Mondial. Acestea au promovat o politică economică de redresare dar cu efecte antisociale. Deceniul al treilea a fost dominat de coaliţii cu un contur politic nedefinit (Blocul Naţional şi Uniunea Naţională). Alegerile din 1920 sunt câştigate de Lloyd George. puterea preşedintelui fiind controlată de un parlament bicameral. Adoptarea votului universal şi reformele agrare consolidează regimurile democratice. locul imperiilor multinaţionale fiind luat de state naţionale . scopul .ungară au fost înlăturate. Partidul Republican în S. a regimurilor autoritare sau dictatoriale (Polonia. În timp. În timpul primului război mondial principiile democraţiei liberale au avut de suferit datorită intervenţiei puternice a statului pentru obţinerea victoriei. Austria. de la dreapta moderată la stânga moderată. aşa cum a fost cazul Cehoslovaciei.U. În cele mai importante state democratice – Marea Britanie. S. republicanii promovează o politică izolaţionistă în plan extern. potrivit modelelor democratice consacrate. – pentru rezolvarea gravelor probleme cu care se confruntă după război.U. dreptul la vot fiind extins şi asupra femeilor. s-au manifestat diferenţe în abordarea problemelor economico-sociale. Mai mult. Blocul Naţional în Franţa. precum Danemarca. alegeri libere. Austria etc. ceea ce a dus la înmulţirea acţiunilor revendicative. vot universal. fie monarhia parlamentară. Suedia sau Norvegia. În secolul al XX-lea are loc o confruntare între regimurile democratice şi cele totalitare. Alături de liberali şi de conservatori. Aceste partide vor domina scena politică până la marea criză economică din 1929-1933. pe scena politică britanică apare Partidul Laburist. Regimurile democratice. Franţa. Polonia.

rivalitatea dintre partide. Belgia.politic principal fiind blocarea accesului la putere al extremelor politice care începuseră să-şi facă simţită prezenţa imediat după încheierea războiului.Germania. Noile state introduc. unde regimurile democratice supravieţuiesc. Principalul ţel al noii organizaţii era asigurarea păcii şi a securităţii internaţionale prin respectarea principiilor dreptului internaţional şi al tratatelor internaţionale. Oare aşa să fi fost? Marea criză din 1929 -1933 pune în dificultate democraţiile liberale. Elveţia. austro-ungar şi rus) a fost urmată de apariţia unor state cu regimuri politice liberal . tratatele continuau distrugerea foştilor adversari. democraţia părea consolidată. în altele. Crizele politice majore generate de victoria sovietelor în Rusia revoluţia spartakistă de la Berlin (1918-1919) şi proclamarea Republicii Sovietice Ungare (1919) – au fost cu greu soluţionate. Suedia sau în Cehoslovacia. Norvegia. pentru prima dată în istoria umanităţii majoritatea statelor lumii erau reunite într-o singură organizaţie internaţională. În pofida ezitărilor şi a dificultăţilor întâmpinate după cinci ani de război. legi care. evoluţia a fost spre autoritarism. frustrările create de rezultatele tratatelor de pace. cu mici diferenţe. Olanda. Mişcările sociale.1921. În schimb în alte state. Italia. În timp ce în state precum Marea Britanie. Liga Naţiunilor (1919). Grecia . Portugalia. Regimurile politice democratice au întâmpinat reale dificultăţi de adaptare la provocările lumii postbelice. Consolidarea sistemului democratic depindea în aceste state de rezolvarea a două probleme cheie: cea agrară şi cea constituţională. La scară globală. În aceste condiţii viitorul democraţiei este tot mai mult legat de personalitatea şefului statului: dacă acesta respectă regulile constituţionale. Gravitatea problemelor ce le aveau de rezolvat. care se confruntă cu grave probleme economice şi sociale. ambiţiile conducătorilor şi lipsa de experienţă a electoratului. În acelaşi timp guvernele elaborează constituţii democratice. au dus la deteriorarea mecanismelor constituţionale şi la concentrarea puterii în mâinile executivului.se instalează regimuri autoritare. ca de exemplu Polonia.democratice. Paradoxal. de data aceasta prin mijloacele . între 1919 . cum a fost în Cehoslovacia. asigurarea păcii părea un fapt realizabil. Franţa. regimul respectiv evoluează în sens democratic. b) Liberalismul tradiţional şi criza de după 1918. Spania. În Europa centrală şi răsăriteană prăbuşirea marilor imperii (german. fenomenele economice negative apărute în anii imediat următori încheierii războiului puneau sub semnul întrebării viabilitatea vechilor principii liberale. Danemarca. În toate cele cinci cazuri. prevăd desfiinţarea marii proprietăţi în schimbul despăgubirilor şi redistribuirea pământului către ţărani. Europa şi lumea întreagă erau ameninţate de extremismul politic. Punând în operă principiile securităţii colective. prima sursă a viitoarelor crize politice au fost tratatele de pace ce încheie Primul Război Mondial. Sfârşitul crizelor politice şi militare reprezentate de Primul Război Mondial nu a însemnat însă sfârşitul tuturor crizelor.

Liberalismul tradiţional părea să nu găsească soluţii pentru această nouă şi complexă realitate economică. regimurile politice totalitare au avut o serie de trăsături comune: existenţa partidului unic şi a unui dictator în fruntea statului. dar şi să renunţe complet la propria armată. cele socialiste. „topirea” liberalilor în diversele grupări de forţe care aveau să conducă Germania. 2. Germania pierdea 13% din teritoriu. Inflaţia. În acest context îşi fac apariţia ideologiile extremiste: fascistă. Admiratorii revoluţiei ruse (1917) devin tot mai activi în Europa de Vest. reacţiile faţă de modul cum s-au pus bazele păcii au condus la apariţia unor mişcări extremiste şi la instaurarea. creşterea lentă a salariilor. ponderea tot mai mare pe care o au în viaţa politică partidele populare. 48% din minereurile de fier. iar pe de altă parte lovituri de forţă de genul „revoluţiei spartakiste”. nazistă şi comunistă. Boom-ul economic american al anilor '20 şi cei câţiva ani de creştere economică. de inflaţia galopantă şi de ocuparea de către francezi a zonei demilitarizate a Ruhrului (1923). Deşi situaţia liberalilor români era mai bună. cât şi faţă de ascensiunea stângii. La rândul ei. comuniste sau naţionaliste sunt numai câteva dintre argumentele care pot fi aduse în acest sens. scindarea partidelor social democrate şi apariţia celor comuniste. Semnele declinului său încep să prindă tot mai evident contur în întreaga Europă. IDEOLOGII ŞI PRACTICI TOTALITARE a) Idei şi regimuri totalitare. Opuse celor democratice.diplomaţiei. În timp ce comuniştii marchează precaritatea situaţiei economice prin greve de proporţii (1920). În aceste condiţii. reconversia industriei militare conduc la marile greve ale anilor 1919-1920. Italia sau Franţa. Scăderea nivelului de trai. aceştia reuşind săşi impună programul politic. lichidarea oricărei . pe de o parte. cât şi celei drepte în curs de constituire. forţele ultranaţionaliste fasciste nu ezitau să-şi afişeze violent nemulţumirea atât faţă de tratatele de pace care nu ofereau Italiei toate teritoriile anterior promise. 15% din producţia agricolă şi 10% din industrie. Cazul cel mai flagrant era cel al Germaniei. marea criză economică a anilor 1929-1933 avea să dea acestuia lovitura de graţie. tânăra republică de la Weimar (1919) făcea cu greu faţă atât ofensivei extremei stângi. Demisia lui Lloyd George (1922). declarată unic vinovat pentru declanşarea războiului şi obligată nu numai să plătească uriaşe despăgubiri de război şi să abandoneze orice pretenţii coloniale. în multe state europene a unor regimuri dictatoriale. Declanşată chiar în patria „laissez-faire-ului”. socială şi politică. 12% din populaţie. de atenuare a problemelor sociale şi de creştere a consumului ce au urmat (aproximativ 1923-1928) păreau să readucă încrederea în soluţiile oferite de liberalismul tradiţional. determinând. Frustrarea poporului german este alimentată şi de criza economică. instabilitatea din primii ani ai perioadei interbelice. Italia era departe de a fi o sursă de stabilitate. concurenţa partidelor apărute după război era tot mai acerbă. încălcarea de către regim a drepturilor omului. Serioase probleme economice şi sociale au existat însă şi în statele învingătoare.

cât şi de mulţi industriaşi şi bancheri.Uniunea Sovietică şi Mongolia . Polonia. Acesta preconiza o societate organizată în grupuri profesionale. Aşa se explică faptul că partidele comuniste au jucat în ţările lor rolul de instrumente de subversiune politică şi de spionaj ale Uniunii Sovietice. România. Fascismul a îmbrăcat forma corporatistă. în concepţia iniţiatorilor ei. Spre deosebire partidele fasciste. numite corporaţii. prin lovituri de forţă şi prin fraudarea alegerilor. care sperau ca noua formaţiune politică să reprezinte o contrapondere eficientă la ideile comuniste. Ei .forme de opoziţie.au fost învinse în al Doilea Război Mondial şi s-au prăbuşit. Partidele fasciste întrebuinţau în mod obişnuit violenţa în spaţiul public. Spania. erau profund antiliberale.Partidul Naţional-Socialist în Germania. acestea au fost aduse la putere în ajunul sau în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Albania. între 1944 şi 1948. partidele fasciste au ajuns la putere între cele două războaie mondiale (Italia 1922. Portugalia. După 1944. Ungaria sau Bulgaria (1923). China. ca Italia (1919). victoria obţinută cu acest prilej de Uniunea Sovietică şi ocuparea de către armatele acesteia a celei mai mari părţi a Europei centrale şi de răsărit au dus la instalarea. Ideologia fascistă şi practicile politice ale regimului. Cele două războaie mondiale au stat la originea apariţiei şi proliferării mişcărilor şi regimurilor totalitare. Coreea de Nord. ori nemulţumite. iar unele aveau şi o componentă paramilitară. Marea Britanie. Legiunea Arhanghelului Mihail în România erau antisemite. Vietnam. iar multe dintre ele . Toate aceste mişcări afişau un naţionalism agresiv. a unor regimuri comuniste în Bulgaria. Fasciştii au pus mare accent pe naţionalism şi pe promisiunile de restaurare a „onoarei naţionale”. Ungaria şi în estul Germaniei.cel italian şi cel german . Partidul Apărării Rasei în Ungaria. După cucerirea puterii în Rusia de către bolşevici în 1917. de beneficiile teritoriale şi politice obţinute în urma conflictului. comuniştii au luat puterea. au apărut mişcări politice fasciste mai întâi în ţările învinse în Primul Război Mondial: Germania (1919). partidele comuniste din perioada interbelică formau o organizaţie politică bine integrată Internaţionala Comunistă . Dacă principalele regimuri fasciste . cenzura presei etc. Partide cu caracter fascist au apărut şi în România (1927).au existat regimuri comuniste. după încheierea Primului Război Mondial. Germania 1933). cu sprijinul direct sau indirect al Uniunii Sovietice. Pe plan politic corporatismul urmărea înlocuirea Parlamentului cu o Adunare a delegaţiilor corporaţiilor. Violenţele de stradă şi asasinatul politic au fost practicate de toate mişcările fasciste. Franţa. precum Slovacia. România sau Ungaria.coordonată din capitala sovietică. b) Fascismul a apărut în Italia. iar în altele. După 1918. Cuba. să asigure prosperitatea tuturor categoriilor sociale. în condiţiile crizei profunde pe care o traversa această ţară. cu sprijinul direct al Germaniei lui Hitler. În unele ţări. au apărut numeroase partide comuniste pe toate continentele. însă până în 1945 doar în două ţări . Belgia. Mişcarea fascistă era susţinută atât de populaţia debusolată de război şi de sărăcie. Cehoslovacia. supravegherea populaţiei de către poliţia politică. noua organizare urmând. şi în alte ţări: lugoslavia.

prin Dopolavoro. c) Nazismul (naţional-socialismul german) ca ideologie a fost fundament de Adolf Hitler în lucrarea „Mein Kampf” (Lupta mea). Printr-o propagandă abilă fasciştii au urmărit să redeştepte în sufletul italienilor mândria de a fi demni urmaşi ai Romei. libertatea presei a fost suprimată. Hitler considera vinovat pentru problemele economice şi sociale ale Germaniei. Adversarii politici ai regimului au avut de înfruntat represiunea miliţiilor fasciste „Ovra” şi rigorile Tribunalului special înfiinţat în 1925. Pentru atragerea maselor „il Duce” a impus adoptarea unor măsuri şi programe care s-au bucurat de susţinere populară: a încercat să controleze marele capital. Naziştii au pus un mare accent pe naţionalism şi pe promisiunile de restaurare a onoarei naţionale. Activitatea sindicatelor a fost redusă la tăcere. Decepţionată în privinţa ambiţiilor sale teritoriale. provocate şi susţinute de stânga socialistă. Justifica expansiunea germană prin nevoia de „spaţiu vital” pentru rasa ariană.considerau că statul naţiune avea viaţa sa proprie. Partidul Naţional Fascist devenind formaţiune politică unică. A fost înlăturat de la putere în iulie 1943. considerată superioară şi susţinea necesitatea cuceririi acestuia . Propaganda fascistă susţinea că a luat naştere „statul corporatist” care asigura prosperitatea tuturor categoriilor sociale. zguduită de ample mişcări sociale. activitatea partidelor politice a fost interzisă. rasismul şi antisemitismul. sistemul democraţiei parlamentare. diferită de vieţile fiinţelor umane care-l compuneau. Antrenarea Italiei în agresiuni externe şi în al doilea război mondial a determinat scăderea popularităţii lui Mussolini şi retragerea sprijinului popular. În faţa acestor primejdii fascismul a apărut ca singurul capabil să apare ordinea în stat. Germania care fusese învinsă în primul război mondial s-a considerat umilită prin prevederile Tratatului de Pace de la Versailles. Îndoctrinarea cetăţenilor se făcea prin propagandă şi prin diferite organizaţii fasciste (populaţia matură. dar în care nu primau interesele individului. Regimul fascist a fost instaurat în Italia de Benito Mussolini. a luat măsuri împotriva Mafiei. să stăvilească abuzurile şi corupţia. ci ale „corporaţiei” din care acesta făcea parte. care stabilea ani grei de închisoare împotriva adversarilor politici. care se temea de tulburări sociale. La baza acestei ideologii au stat naţionalismul exacerbat. asigurându-i lui Mussolini toate pârghiile puterii. Nazismul a apărut într-o perioadă dificilă pentru naţiunea germană. Singura soluţie pe care o susţinea Hitler era dictatura unui singur partid condus de un lider providenţial care să supună naţiunea în numele binelui general. democraţia liberală italiană a devenit incapabilă să rezolve problemele ţării. copiii şi tinerii. Regimul fascist era susţinut de şi de organizaţiile paramilitare Cămăşile negre şi Ballila. iar în urma alegerilor din 6 aprilie 1924 Camera Deputaţilor devine majoritar fascistă. El urmărea crearea unui imperiu (Reich) care să-i cuprindă pe toţi germanii. care ameninţa cu instaurarea dictaturii proletariatului. prin Avanguardisti şi Ballila). O lună mai târziu Parlamentul îi acordă puteri depline. Germanii considerau că li s-a impus un „dictat”. Mussolini a organizat statul după principiile corporatismului. să demită guvernul şi să accepte numirea lui Mussolini ca prim-ministru la 29 octombrie 1922. Fasciştii organizează „marşul asupra Romei” (1922) determinându-l pe regele Victor Emanuel al III-lea .

Presa a fost cenzurată. Astfel a început drama Holocaustului („Shoah”). iar propaganda regimului prin publicaţii. Gestapo. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial. aşa cum s-a întâmplat în 9/10 noiembrie 1938. Spre deosebire de Mussolini. medici. proveniţi atât din Germania. care a înlocuit sindicatele. Toţi germanii au fost înregimentaţi în organizaţii controlate de Partidul Naţional-Socialist al Muncitorilor Germani. Crimele naziste asupra evreilor nevinovaţi s-au înmulţit. în Noaptea de cristal. în martie 1933. radio. din 1942. Până la sfârşitul anului 1934 cei mai mulţi avocaţi. Controlul regimului a fost instituit şi asupra bisericii. când mulţi au fost ucişi. regimul hitlerist a hotărât să aplice soluţia finală împotriva evreilor. pe baza rezultatelor alegerilor din 1932. d) Comunismul îşi are originea în operele lui Marx care a fundamentat teoria „luptei de clasă “. Preluarea puterii de către nazişti are loc în ianuarie 1933 când. după moartea preşedintelui Hindenburg. devenind ulterior Führer (conducător). a preluat şi atribuţiile acestuia proclamându-se „Führer”. Temuta poliţie politică a regimului. preşedintele Hindenburg l-a numit cancelar al Germaniei pe Adolf Hitler. până în anul 1945. Hitler a făcut din rasism şi în special din antisemitism.prin război. din 1935 evreilor le-au fost retrase toate drepturile civile în cadrul statului german. Primele măsuri luate de Hitler i-a vizat pe adversarii politici: toate partidele au fost scoase în afara legii cu excepţia Partidului Naţional Socialist. Hitler a obţinut puteri dictatoriale. În anul 1934. supraveghea orice activitate. Având majoritatea în Parlament (Reichstag). mişcarea sindicală a fost distrusă. Cultura a fost subordonată scopurilor regimului. Aceasta a fost supusă persecuţiilor din cauza valorilor promovate de creştinism iubire şi respect faţă de aproapele tău . o componentă esenţială a programului său. profesori şi funcţionari evrei şi-au pierdut slujbele sau dreptul de a-şi practica meseriile. fiind ucişi aproximativ 6 milioane de evrei. sau Hitlerjugend (Tineretul hitlerist). cinematografe s-a intensificat.care constituiau contrariul valorilor promovate de naţional socialişti. Acest fapt semnifică sfârşitul republicii de la Weimar şi instaurarea dictaturii naziste în Germania. precum cele de la Auschwitz. au fost eliminaţi adversarii din propriul partid. conducătorul Partidului Naţional Socialist al Muncitorilor din Germania (NSDAP). precum Frontul Muncii. cât şi din ţările ocupate de armatele hitleriste. Lenin a dezvoltat teoria . Prin Legile de la Nürenberg. El susţinea că societatea comunistă se va edifica mai întâi în ţările dezvoltate în care proletariatul va prelua pe cale revoluţionară puterea de la burghezie. Evreii erau găsiţi vinovaţi de toate relele societăţii germane şi de aceea naziştii susţineau eliminarea lor prin exterminare. De la început evreii au fost ţinta predilectă a persecuţiilor naziste. Treblinka sau Maidanek. Tineretul era educat în spiritul unui devotament fanatic faţă de regim şi înregimentat în organizaţii precum „Tineretul Hitlerist”. în lagăre de exterminare.

). Orice formă de opoziţie a fost desfiinţată. Reformele adoptate de bolşevici au fost: naţionalizarea fabricilor şi băncilor. Ucraina. iar a doua zi. Acesta a impus o economie centralizată şi planificată rigid. toate domeniile de activitate au fost organizate conform concepţiei lui Lenin. au fost adoptate unele măsuri de protecţie socială. În luna februarie a anului 1917. Între anii 1918-1921 s-a desfăşurat un război civil între partizanii vechiului regim (albii) şi susţinătorii bolşevicilor (roşii). denumit apoi Partidul Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS). metalurgic. fiind interzisă funcţionarea tuturor partidelor. În aceste condiţii. stat creat de Rusia Sovietică. necesar reprimării oricărei forme de rezistenţă a duşmanilor clasei muncitoare. construcţiilor de maşini. În concepţia lui Lenin comuniştii reprezentau „avangarda” proletariatului.S. conduşi de Vladimir Ilici Lenin. Bolşevicii au dezlănţuit teroarea: au înfiinţat poliţia secretă (cunoscută cu abrevierile CEKA. naţionalizarea pământului. proprietatea privată fiind înlocuită cu cea de stat sau colectivă. realizată prin lovitura de stat de la 25 octombrie / 7 noiembrie 1917. în paralel cu industrializarea forţată şi planificarea producţiei prin planurile cincinale. A fost instaurat un guvern provizoriu la 16 februarie / 1 martie 1917. revoluţia condusă de Partidul Constituţional Democrat (al burgheziei liberale) şi de menşevici (membrii Partidului Social-Democrat). a fost decretată munca obligatorie. Ulterior.marxistă. susţinând că revoluţia proletară poate să iasă victorioasă şi întrun stat mai puţin dezvoltat cum era Rusia. ţarul a abdicat. Din 1929 s-a trecut la colectivizarea forţată a agriculturii (căreia i-au căzut victime milioane de ţărani ce nu vroiau să-şi cedeze pământurile în gospodăriile colective sau de stat). În Rusia. a izbucnit. proclamarea dreptului la autodeterminare a naţiunilor. Totalitarismul şi teroarea sau consolidat în timpul conducerii lui Iosif Visarionovici Stalin (1924-1953). Activitatea culturală a fost însă treptat subordonată . a fost înfiinţată Armata Roşie. bolşevicii au declanşat acţiunile în forţă pentru preluarea puterii. aceasta este considerată actul de naştere al statului sovietic. Denumită Revoluţia din Octombrie. S-a lichidat analfabetismul. apoi în Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (U. cea a construirii socialismului. Ideologia comunistă promitea oamenilor o schimbare totală a modului de viaţă prin realizarea unei societăţi iară clase.R. ţăranilor le-a fost rechiziţionată recolta. în care să fie instaurate egalitatea şi dreptatea. a fost suprimată libertatea presei. de la Petrograd.S. la Petrograd. Mai multe state europene au intervenit militar împotriva Rusiei Sovietice. Rusia era afectată de sărăcia generalizată şi de înfrângerile de pe front. expuse în Tezele din Aprilie 1917. era necesară menţinerea statului. ca instrument al „dictaturii” proletariatului. Statul şi-a impus controlul în economie. Bielorusia şi Transcaucazia în anul 1922. Teoria marxistă susţinea că în prima etapă. Economia URSS a înregistrat unele progrese mai ales în domeniile: energetic. NKVD apoi KGB) cu misiunea de a-i lichida pe toţi cei care se opuneau noului regim. în afara celui comunist (bolşevic) rus. Cu ajutorul acesteia s-a asigurat ordinea internă şi a fost respinsă intervenţia străină.

După moartea lui Stalin. Pe de altă parte.slăvirii lui Stalin. propunându-şi distrugerea democraţiei şi nu perfecţionarea acesteia. după al doilea război mondial. partidele comuniste au reuşit să confişte tema luptei antifasciste. Stalin. dar în ultimul deceniu al secolului al XX-lea el s-a prăbuşit iar statele respective au optat pentru democraţie. desfăşurate la ordinul lui Stalin între anii 1936 şi 1939. presa era cenzurată sever. în sângeroasa confruntare a Războiului Civil din Spania (1936-1939) şi mai ales după eşecul alianţei dintre URSS şi Germania hitleristă din 1939-1941. naţionalismul şi interzicerea vieţii religioase în Albania etc.. regimurile comuniste europene au avut şi trăsături specifice. instituind dominaţia partidului unic. Gestapo în Germania . fie li s-au înscenat procese în urma cărora au fost trimişi la închisoare sau în lagărele de muncă forţată din ţară. Atât regimurile comuniste. Deşi au aplicat modelul sovietic. sloganul „Un popor. Mihail Gorbaciov. prin care a încercat reformarea partidului şi statului sovietic. sub o formă sau alta. De fapt. În acelaşi timp. într-un cult al personalităţii de proporţii nemaiîntâlnite. Ele au fost adversare declarate ale democraţiei şi pluralismului. comunismul s-a aflat în ascensiune devenind mondial. însă. iar pluralismul politic era privit ca sursă a divizării naţiunii. au existat o mai mare libertate economică în Iugoslavia. Atât declinul statului şi al economiei. reali sau potenţiali. anticomunismul a fost una dintre caracteristicile esenţiale ale partidelor fasciste. cât şi cele fasciste au creat sau perfecţionat instrumente de represiune. au lichidat orice formă de opoziţie. păstrarea proprietăţilor asupra pământului în Polonia. au practicat cultul liderului suprem (Mussolini. Marii Terori. de manipulare şi control al societăţii . Toate regimurile totalitare au suprimat aceste drepturi şi libertăţi. au terorizat. ideologiile totalitare resping principiile fundamentale ale Declaraţiei de Independenţă (1776) sau ale Declaraţiei Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului (1789). închis şi exterminat adversarii politici. Nicolae Ceauşescu). Totuşi. fără ca esenţa regimului să fie modificată. şi unde au murit milioane de oameni. Cu toate că practicile politice ale fasciştilor şi comuniştilor erau asemănătoare. e) Asemănări şi deosebiri între ideologiile totalitare. pentru toate regimurile extremiste. Opozanţii politici fie au fost executaţi. a iniţiat politica perestroika şi glasnost (reconstrucţie şi deschidere). care formau Gulagul. unele crime comise din ordinul lui Stalin şi a condamnat cultul personalităţii acestuia. Astfel. întreaga creaţie culturală fiind pusă în slujba intereselor Partidului Comunist al Uniunii Sovietice şi ale dictatorului. în 1956. noul secretar general al partidului. ale drepturilor şi libertăţilor politice individuale. i-au căzut victime oameni din rândul tuturor categoriilor sociale şi profesionale. Abia după anul 1985. inclusiv din rândurile armatei. Nikita Hruşciov. a dezvăluit. un Stat. un Conducător” este valabil. Deşi aparţinea hitlerismului german. noul secretar general al partidului. Hitler. cultul personalităţii lui Stalin a căpătat proporţii fără precedent.poliţie politică (Ceka/ NKVD/ KGB în Uniunea Sovietică. cât şi crizele sociale erau puse pe seama valorilor liberale şi ale democraţiei. Mao Ze-Dong.

statele cu regim democratic au avut o atitudine care a fluctuat în timp. etapă în care atât statul. După preluarea puterii de către bolşevici în Rusia. Un alt instrument al statelor democratice a fost Liga Naţiunilor. ţinta sa finală fiind construirea societăţii comuniste. Astfel. ideologia primului regim comunist din istorie. precum evreii. Anglia. poporul german se identifica cu o astfel de rasă superioară. Japonia) au intervenit direct.nazistă. care se dorea a fi un for de dezbateri pentru eliminarea războiul ca instrument al relaţiilor internaţionale. împotriva noului regim de la Moscova. prin susţinerea opoziţiei armate. stalinismul. În cazul german. Liga Naţiunilor nu avea mijloace de a-şi . de încercarea de „export al revoluţiei” (promovat de Troţki) fapt demonstrat de atacul asupra Poloniei şi apariţia unor „republici ale sfaturilor” (bolşevice) în Ungaria şi Germania -. dar şi de resentimentele faţă de ieşirea din război din 1917. femeilor. De aici şi până la arderea oamenilor înşişi nu a fost decât un pas. Implicarea în războiul civil din Rusia era justificată de diferenţele ideologice. cea ariană. o serie de state occidentale (Franţa. muncitorilor şi intelectualilor. Aceasta explică de ce anticomunismul manifestat de regimurile totalitare a contribuit la încercarea Angliei şi Franţei de a ajunge la o înţelegere cu Germania şi Italia (politica de conciliatorism). dar şi Ungaria şi Bulgaria). statul totalitar nu era altceva decât un instrument capabil să apere această comunitate rasială de elementele impure şi decadente. prin trimiterea de trupe. şi să asigure arienilor spaţiul vital necesar propriei dezvoltări. în schimb. cât şi clasele sociale urmau să dispară. războiul a devenit principalul instrument menit să impună ideologia nazistă. Acesta trebuia să fie rezultatul luptei de clasă. Absenţa acestora din jocul diplomatic european a contribuit la dezvoltarea regimurilor totalitare. Muncitorii de pretutindeni erau încurajaţi să lupte împotriva statului capitalist şi a tuturor inamicilor poporului. Şi cum acest spaţiu era mult extins în raport cu graniţele statului german. Un al doilea factor este legat de nemulţumirea Statelor Unite ale Americii faţă de unele prevederi ale Tratatului de la Versailles. O serie de tratate şi alianţe internaţionale. Adversitatea organică faţă de valorile democraţiei a fost împinsă până la arderea în piaţa publică a cărţilor evreilor şi ale oricăror adversari politici. Statele Unite ale Americii. care pe plan extern îmbrăca forma internaţionalismului proletar. Cu toate acestea. ţiganii sau slavii. Aceasta nu înseamnă că nu au existat eforturi constante de limitare a influenţei regimurilor totalitare. În faţa acestor evoluţii. acestea au cunoscut şi elemente specifice. cum ar fi Mica Înţelegere şi Antanta Balcanică sau Pactul Briand-Kellogg. sau indirect. conceptul în jurul căruia gravita întreaga sa raţiune de a fi era rasa superioară. organizaţii oficiale de masă pentru înregimentarea şi îndoctrinarea politică a copiilor. propagandă de stat. au avut ca scop izolarea militară şi diplomatică a unor state revizioniste (în primul rând Germania. Pentru nazişti. Pentru Hitler. Dacă regimurile extremiste au avut trăsături comune. Securitatea în România comunistă). se baza pe principiile fundamentale ale marxismleninismului. indiferent dacă vorbim de stânga bolşevică sau de dreapta naţional-socialistă. tinerilor.

dar şi în raport cu două viziuni politice divergente. cel pe care conducătorii statelor democratice ale lumii l-au făcut cu URSS. această alianţă de conjunctură s-a dizolvat şi a făcut ca războiul „cald” să fie înlocuit cu cel „rece”. Acest obiectiv a fost atins însă printr-un mare compromis istoric. Nici sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial nu a reuşit să tranşeze competiţia dintre democraţie şi totalitarism. Un alt rezultat al politicii de containment I-a reprezentat crearea. Prin constituirea Tratatului de la Varşovia (mai 1955). ci blocurile politico-militare constituite în jurul Statelor Unite ale Americii (NATO) şi al URSS (Tratatul de la Varşovia). democraţiile occidentale au sfârşit prin a înţelege pericolul pe care îl reprezenta totalitarismul comunist pentru libertatea şi reconstrucţia democratică a Europei. 3. dar şi în conflicte locale deschise. de această dată pe criterii politice. Unul dintre primele rezultate ale acestei politici a fost lansarea de către SUA a Planului Marshall (iunie 1947) de ajutorare economică a ţărilor europene ruinate de război. la 4 aprilie 1949. lumea evoluând pentru alte zeci de ani în logica noului tip de conflict. Numai ţările din vestul Europei au putut beneficia de Planul Marshall. alianţa militară a statelor comuniste îndreptată împotriva NATO. construită în jurul principalelor centre de putere economică şi militară ale vremii. Deşi fuseseră aliate cu Uniunea Sovietică împotriva regimurilor fasciste. concepută de diplomatul american George F. De această dată. Odată îndepărtat pericolul comun. Această politică. STATELE DEMOCRATICE ŞI POLITICA DE STĂVILIRE A COMUNISMULUI ÎN EPOCA POSTBELICĂ a) Divizarea Europei. Cu toate că nu au putut să împiedice instaurarea de către sovietici a regimurilor comuniste în Europa de Est. tensiunea politică dintre cele două modele de dezvoltare s-a concretizat într-o periculoasă cursă a înarmărilor. În pofida principiului coexistenţei paşnice.impune punctul de vedere sau de a face respectate „recomandările” adunării . a unei alianţe militare defensive – Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) – menit să riposteze oricărui atac al URSS asupra Europei de Vest. precum războaiele din Coreea şi din Vietnam sau . în 1947. se năştea o lume bipolară. Tot pe plan militar. actorii scenei internaţionale nu mai erau statele naţionale. politica de containment (stăvilire) a expansiunii comunismului în Europa de Vest şi în restul lumii. Statele Unite ale Americii au iniţiat. chiar dacă numai războiul din Coreea a fost încununat de succes. Kennan şi iniţiată de preşedintele Harry Truman. războaiele purtate de Statele Unite ale Americii şi aliaţii lor în Coreea (1950-1953) şi în Vietnam (1961-1975) au reprezentat acţiuni semnificative de stăvilire a expansiunii comuniste. a reprezentat prima reacţie a „lumii libere” în faţa totalitarismului comunist. Italiei şi Japoniei au fost eliminaţi factorii care au determinat cea mai mare tragedie a secolului al XX-lea.este cazul eşecului embargourilor impuse Italiei sau recomandarea de neintervenţie în Războiul Civil din Spania dintre republicani şi trupele generalului Franco. Prin înfrângerea Germaniei. deoarece URSS a interzis ţărilor pe care le ocupa militar să accepte ajutorul economic american. Statele lumii s-au regrupat.

a continuat să-şi fundamenteze demersul politic. în timpul căruia s-a realizat reunificarea Germaniei (1990). alt prim-ministru conservator. când preşedintele Mitterand era de orientare politică de stânga. După al Doilea Război Mondial. având ca formă de guvernământ republica federală. Un rol însemnat în istoria germană l-a avut cancelarul creştin-democrat Helmuth Kohl. Franţa) sau chiar a celor comuniste (Italia. prin privatizarea unor întreprinderi şi servicii de stat. În perioada postbelică. de orientare creştin-democrată. Astfel s-a întâmplat. în anul 1986. în timpul celui de-al Doilea Război Mondial (1940-1945). după război. În a doua jumătate a secolului al XX-lea. Fără să fi putut evita excese de genul „doctrinei McCarthy” în cercetarea activităţilor antiamericane. caracterizat însă prin instabilitate guvernamentală. s-a afirmat prin acţiunile de consolidare a economiei. Diferenţa dintre cele două blocuri era imensă: dacă în primul caz era vorba despre o alianţă naturală a statelor democratice susţinute economic de SUA. care a devenit apoi membru NATO şi al Comunităţii Economice Europene (Republica Federală Germană). de exemplu. Datorită flexibilităţii articolelor Constituţiei. cea a democraţiilor occidentale. care instituia un regim parlamentar clasic. construcţia economică şi socială pe principiile democraţiei pluraliste. căt şi prin cele care au vizat creşterea prestigiului extern al ţării. b) Evoluţia postbelică a democraţiilor occidentale. Dar democraţia occidentală a permis şi dezvoltarea partidelor social-democrate şi socialiste (Germania. a fost adoptată o nouă Constituţie. preşedinte al ţării din 1959. după 1918. Locul liberalismului în declin a fost repede ocupat de ideologiile populare şi democrat-creştine. dar problemele sociale s-au menţinut. între 1951-1955. În zona de ocupaţie militară occidentală. Franţa a avut între anii 1918 şi 1940 un regim democratic republican. Au apărut şi s-au dezvoltat mişcări şi partide ecologiste sau puternice organizaţii ale societăţii civile. îşi alege miniştrii şi are puteri executive extinse. a susţinut ideea consolidării puterii şefului statului. În acţiunile de reconstrucţie şi de consolidare a democraţiei în statul vest-german s-a remarcat Konrad Adenauer. Grecia). iar prim-ministrul Jacques Chirac. Franţa a înregistrat progrese economice importante. are un rol însemnat. În prima jumătate a secolului al XX-lea. în Franţa a fost posibilă şi coabitarea la putere a unui preşedinte şi a unui prim-ministru de orientări diferite. de dreapta. prim-ministrul. prim-ministru din partea Partidului Conservator. În Marea Britanie. Partidul Conservator şi Partidul Laburist. Cele mai puternice formaţiuni politice au fost. s-a remarcat personalitatea lui Winston Churchill. lumea occidentală a reuşit să asigure pluralismul politic şi dreptul suveran al fiecărui cetăţean de a-şi exprima propria opţiune politică. apoi. Prima grupare. blocul comunist s-a constituit în primul rând ca urmare a ameninţării „Armatei Roşii”. Reforma constituţională din anul 1962 a stabilit ca preşedintele Franţei să fie ales de cetăţeni prin vot universal. . germanii au fost nevoiţi să trăiască în două state separate. Margaret Thatcher. ca până atunci.„criza rachetelor” din Cuba. s-a constituit un stat democratic. Charles de Gaulle. nu de un colegiu electoral. şef al majorităţii parlamentare.

Acest lucru a favorizat apariţia unor mişcări de disidenţă în ţări ca Polonia şi Cehoslovacia . În ajunul ridicării acestui „zid al ruşinii”. Modelul politico-economico-social propus era unul hipercentralizat.a cetăţenilor est-germani. studenţi şi chiar elevi. În România. la care au participat ţărani. În 1968. Frontierele apusene ale Ungariei. precum şi să renunţe la reprimarea oricărei forme de contestare politică. În această din urmă ţară. Un element aparte al acestei frontiere – care a devenit şi un simbol al divizării Europei – l-a reprezentat Zidul Berlinului. pentru a împiedica fuga în Berlinul Occidental . Polonia (1956) şi Ungaria (1956). au avut loc în mai multe ţări comuniste: Republica Democrată Germană (1953). economică şi culturală. ca Adam Michnik. Prin contrast. mişcarea de reformare a sistemului comunist. Constituite pe baza modelului stalinist. iniţiată în Cehoslovacia. pănă la 12. Acesta a fost ridicat în august 1961 de către autorităţile comuniste din Germania de Est. au fost puternic militarizate. nu a participat la această intervenţie militară. presărată cu posturi de observaţie şi menită să împiedice fuga în Germania de Vest sau în Austria a cetăţenilor statelor comuniste. Puternice mişcări antisovietice. Germania de Est.c) Evoluţia postbelică a regimurilor comuniste. statele blocului comunist au continuat să fie dominate de sisteme politice monopartide care admiteau o singură ideologie. succesele economice ale lumii occidentale şi forţa de atracţie a libertăţilor cetăţeneşti şi a democraţiei din Europa de Vest şi Statele Unite ale Americii au compromis regimurile comuniste în ochii propriilor cetăţeni. aceste mişcări de rezistenţă armată au fost lichidate oficial abia în 1961. înăbuşite în cele din urmă.500 de cetăţeni est-germani se refugiau săptămânal în Berlinul Occidental .unde opozanţii regimurilor comuniste şi militanţii pentru drepturile omului. România. începând din 1953. care alcătuiau limita de vest a sistemului comunist. Instaurarea comunismului în jumătatea răsăriteană a Europei a dus la o divizare fără precedent a continentului nostru – politică. deşi stat comunist. puterea politică şi economică fiind atent controlate de partidul-stat şi de nomenclatura aferentă. Bronislaw Geremek (Polonia) şi Vaclav . Ungaria şi Bulgaria. Erodarea sistemului comunist s-a petrecut treptat. ambele realizate pe fondul desfiinţării cvasitotale a proprietăţii private şi a eliminării fizice a acelui segment social legat de aceasta.care nu făcea parte din Republica Democrată Germană . jumătatea estică a Europei. la presiunea Uniunii Sovietice. Cehoslovaciei şi Republicii Democrate Germane. reunind URSS. cea marxist-leninistă. a fost înăbuşită de armata sovietică şi de trupe din Polonia. revoluţia anticomunistă a fost înăbuşită în sânge de trupele sovietice. principala formă de rezistenţă anticomunistă a fost rezistenţa din munţi. incapabil să satisfacă nevoile de bază ale populaţiei. devenind o barieră continuă de mii de kilometri de sârmă ghimpată. d) Falimentul sistemului comunist. China şi alte câteva state din Asia şi din Africa. Anii 1970-1989 au scos în evidenţă falimentul economic al sistemului comunist.enclavă capitalistă şi democratică pe teritoriul RDG. De cealaltă parte se afla blocul comunist al „democraţiilor populare”. foşti ofiţeri. Fenomenele economice dominante au fost cooperativizarea agriculturii şi industrializarea forţată.

a dus la vărsare de sânge a fost România. precum şi revolta muncitorilor polonezi şi crearea sindicatului liber Solidaritatea (1980). . în decembrie 1989. Singura ţară în care sfârşitul regimului comunist. înlăturarea liderilor comunişti opuşi oricărei reforme s-a petrecut în urma unor mari manifestaţii de stradă. unde trupele Moscovei n-au putut învinge rezistenţa mujahedinilor. iar Mihail Gorbaciov a demisionat din toate funcţiile pe care le deţinea. Incapabilă să se mai opună revendicărilor democratice şi naţionale ale popoarelor pe care le indusese cu forţa între graniţele sale. Căderea regimurilor comuniste din Europa de Est în cursul anului 1989 a prefigurat chiar sfârşitul URSS. care au avut loc în toamna anului 1989. condus de Lech Walesa. devenind simboluri internaţionale ale rezistenţei anticomuniste. iar unii reprezentanţi ai elitelor comuniste au devenit conştienţi de caracterul inevitabil al acestei descompuneri. În unele ţări. Aventura militară a URSS în Afghanistan (1979-1988). au fost supuşi persecuţiilor politice de către autorităţi. au marcat începutul sfârşitului sistemului comunist. Teama pe care represiunea comunistă şi URSS o insuflaseră timp de zeci de ani cetăţenilor din statele Europei de Est a început să se risipească. devenită o ficţiune politică. În altele. s-a dizolvat oficial în decembrie 1991. Uniunea Sovietică. a început în 1989 un proces de negociere între forţele de opoziţie recent recunoscute şi partidele comuniste aflate la putere pentru introducerea pluralismului politic şi tranziţia spre democraţie. precum Cehoslovacia şi Germania de Est. ca Polonia şi Ungaria. Tentativele de reformare a comunismului întreprinse în URSS de către Mihail Gorbaciov nu au făcut decât să accelereze descompunerea regimurilor comuniste din Europa.Havel (Cehoslovacia). sprijiniţi de SUA.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful