You are on page 1of 376

Dorothy Eaton Watts

Aceasta
este
z i u a!
Mesaje devotionale
, zilnice
2009
Traducere:
Gh. Indricău
Coperta: Liliana Dincă
Tehnoredactare: George Toncu
Copyright © Editura „Viaţă şi Sănătate”, Bucureşti, 2009
www.viatasisanatate.ro
Tel. 021/323 00 20

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României


WATTS, EATON DOROTHY
Aceasta este ziua! / Dorothy Eaton Watts; trad.: Gh.
Indricău – Bucureşti: Casa de Editură Viaţă şi Sănătate,
2008
ISBN 978-973-101-206-3
I. Indricău, Gheorghe (trad.)
28
Mulţumiri
8.XI.2008 – Aceasta este ziua în care noi, un mic
grup de tineri din Nazna, jud. Mureş, am îndrăznit
să visăm pentru prima dată la reeditarea acestei cărţi.
Nu aveam la dispoziţie nimic altceva în afară de... vis.
Dar săptămâna care a urmat a fost una specială, pentru
că ne-am convins încă o dată de miraculoasa putere a
rugăciunii. Într-o singură zi, ne-au fost promişi toţi bani
necesari pentru această lucrare.
Mulţumirile noastre se îndreaptă în primul rând
către Dumnezeu, care deţine întregul tezaur de bogăţii.
O parte a acestui tezaur a fost revărsată către noi prin
bunăvoinţa pastorilor Iacob Nădăşan, Daniel Niculescu
şi Marius Cojocaru. Dumnezeu să le răsplătească efor-
turile. De asemenea, îi adresăm mulţumiri deosebite
pastorului nostru, Iacob Coman, care a mijlocit pentru
obţinerea celei mai mari părţi a sumei necesare acestui
proiect.
Desigur, le mulţumim în mod special acelora care,
prin donaţiile lor, au făcut ca această carte să ajungă
astăzi în mâinile dvs. Aceasta este ziua la care am visat
şi Îl lăudăm pe Dumnezeu că ne-a rânduit-o. Sincere
mulţumiri şi mult succes Editurii Viaţă şi Sănătate!
Vă dorim tuturor un an cu visuri împlinite!
Din inimă,
Alexandra Horneţ, Adriana Crişan, Reinhard
Madaras, Katalin Gabor, Roxana Şipoş, Loredana
Fodor, Adrian Şipoş, Felicia Barabaş, Ana-Maria
Barabaş, Gizella Sofalvi, Cristian Şipoş, Simona
Mathe, Beniamin Szabo, Dana Szabo, Daniel
Luduşan, Lavinia Gedö, Sebastian Oltean.

3
ACEASTA ESTE ZIUA!

Aceasta este ziua în care multe lucruri captivante s-au întâmplat când-
va, în trecut. Dintre multele întâmplări ale istoriei, care au avut loc realmente
în această zi a altor ani, a fost aleasă câte una, ca temei pentru fiecare lectură
zilnică. Fiecare întâmplare scoate în evidenţă ceva important, ceva ce ar tre-
bui să facem în această zi - în 2009.

Aceasta este ziua în care să iubim, să râdem, să cântăm şi să creştem.


Aceasta este ziua în care să-L lăudăm pe Domnul. Este un timp în care putem
să numărăm multele binecuvântări primite.

Aceasta este ziua în care să ne hotărâm să-L urmăm pe Isus. Este ziua
în care să alegem între bine şi rău. Este ziua în care să ne mărturisim păcatele
şi să îndreptăm lucrurile.

Aceasta este ziua în care să studiem Biblia cum n-am făcut-o niciodată
înainte. Este ziua în care să ne apropiem mai mult de Dumnezeu, prin rugă-
ciune şi meditaţie.

Aceasta este ziua în care să ne asigurăm de ceea ce credem şi unde ne


aflăm în marea luptă dintre bine şi rău, care are loc în această lume.

Aceasta este ziua în care să ne pregătim spre a fi gata pentru reveni-


rea lui Isus. Este ziua în care să dăm şi altora mărturie. Este ziua în care să
împărtăşim şi altora credinţa noastră.

Aceasta este ziua ocaziei pentru tineretul bisericii lui Dumnezeu. Noi
niciodată nu suntem siguri de ziua de mâine. Ziua de ieri a trecut. Astăzi, ziua
aceasta este tot ceea ce ne aparţine.

„Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul să ne bucurăm şi să ne


veselim în ea!” (Psalmi 118,24).

4
JOI, 1 IANUARIE

CHEMAREA DE LA MIEZUL NOPŢII


Am auzit glasul Domnului întrebând: „Pe cine să trimit şi cine va mer-
ge pentru Noi?” Eu am răspuns: „Iată-mă, trimite-mă!” – Isaia 6,8

C e este?” a întrebat Ida. „Pot să te ajut cu ceva?”


La lumina felinarului, ea a descoperit trăsăturile încordate ale feţei unuia
dintre oamenii de frunte ai oraşului.
„O, da! Am o disperată nevoie de ajutorul dumneavoastă pentru soţia mea.
Ea este o fată drăguţă, în vârstă de numai paisprezece ani şi trage să moară,
neputând naşte. Deoarece aţi venit din America, socotesc că puteţi s-o ajutaţi.”
„O, îmi pare rău”, spuse cu simpatie Ida tânărului indian. „Dumneata ai
nevoie de tatăl meu. El este medicul. Am să-l chem.”
„Niciodată!” exclamă soţul disperat, barându-i calea. „Niciun bărbat, în
afară de cei din familia ei, n-a văzut-o vreodată pe soţia mea. Dumneavoastră
trebuie să veniţi.”
„Dar eu nu sunt medic. Nu sunt nici măcar o soră de caritate. Eu nu pot
face nimic. Desigur că mă vei lăsa să-l chem pe tatăl meu să-i salveze viaţa.”
„Nu!” a răspuns tânărul. „Este imposibil. Nu vreţi să veniţi?”
Cu tristeţe, Ida a dat din cap că nu poate merge, apoi l-a văzut întorcându-
se şi dispărând în întunericul de afară. Înainte de ivirea zorilor, au mai venit
încă doi bărbaţi cu aceeaşi însărcinare, să ajute tinerele lor soţii care erau pe
moarte la naştere. De două ori, ea a trebuit să spună soţilor îngrijoraţi că ea
nu putea face nimic şi să-i vadă cum s-au întors înapoi fără un ajutor medical,
deoarece convingerile lor religioase nu îngăduiau ca un bărbat să le asiste pe
soţiile lor la naştere. Dimineaţa, în zori, a sosit vestea că toate cele trei tinere
femei au murit.
Înainte de ora micului dejun din acea zi, Ida a mers în dormitorul
părinţilor ei şi a spus: „Am să merg în America să studiez pentru a mă face
medic, ca astfel să mă pot întoarce aici să le ajut pe femeile din India.”
La 1 ianuarie 1900, Ida Scudder, acum medic, a coborât de pe vapor la
Madras, gata să-şi îndeplinească făgăduinţa. Astăzi, există Colegiul Medical
Creştin, Vellore, înfiinţat în amintirea consacrării lui Ida. Aici sunt pregătiţi
sute de medici şi surori, pentru a sluji poporului din India.
Dumnezeu avusese un plan pentru viaţa tinerei Ida Scudder. El a che-
mat-o la slujire în acea noapte întunecoasă, cu mult timp în urmă. El are un
plan şi pentru viaţa ta. Poate că anul 1995 va fi anul în care Dumnezeu îţi va
descoperi acel plan. Cum vei răspunde?

5
VINERI, 2 IANUARIE

FOCUL MAMEI BICKERDYKE


Cuvântul Lui era în inima mea ca un foc mistuitor. – Ier. 20,9

Z iua de Anul Nou, 1 ianuarie 1864, a fost teribil de friguroasă. Timp de


mai bine de o săptămână, o ploaie cu zăpadă şi vânt s-a abătut asupra
spitalului de campanie unde zăceau mai bine de două mii de răniţi în războiul
civil de la Muntele Lookout. Maica Mary Ann Bickerdyke făcuse căldură pen-
tru soldaţi - un mare foc cu lemne - dar acum, când termometrul scăzuse la
zero, lemnele erau pe sfârşite. Era deja târziu după masă şi, în disperarea ei,
d-na Bickerdyke a ieşit în grabă să-l găsească pe medicul de serviciu, înainte
ca acesta să plece la comandament.
„Toate lemnele s-au terminat”, zise ea gâfâind, când, în cele din urmă,
l-a găsit. „Mai bine trimite o echipă de tăietori de lemne înainte de a fi prea
târziu.”
Privind spre cerul întunecat, medicul a răspuns: „Acum e prea târziu. Fă
ce poţi până mâine.” El s-a întors, şi-a încălecat calul şi a plecat în galop spre
camera lui caldă din Chattanooga.
D-na Bickerdyke era furioasă. Ea a rămas acolo în drum, arătându-i pum-
nul. Când el a dispărut la orizont, ea a mers aproape un kilometru până la
cea mai apropiată tabără şi a convins o grupă de soldaţi s-o însoţească până
la spital.
Aici, după ce a dat oamenilor o băutură caldă, ea le-a ordonat să desfacă
o fortificaţie din grinzi de lemn, care era aproape de spital, şi să pună lemnele
pe foc. A distruge bunuri militare fără ordin era o crimă serioasă, dar mulţi
dintre aceşti bărbaţi au fost îngrijiţi de d-na Bickerdyke când erau bolnavi.
Şi apoi, ei ştiau că nimeni nu avea să-i spună NU acestei femei curajoase din
Illinois. Ei au desfăcut grinzile, le-au crăpat şi le-au pus pe foc.
În acea noapte au fost salvate sute de vieţi, pentru că d-na Bickerdyke a
întreţinut focul să ardă.
Astăzi, Dumnezeu are o însărcinare asemănătoare pentru tine. El are ne-
voie de tineri care ard pentru Isus Hristos. El are nevoie de tineri şi tinere ale
căror inimi sunt aprinse de iubirea şi adevărul Lui. Dacă credinţa lui Isus arde
în inima ta, tu vei emana căldură şi binecuvântare oriunde vei merge. Mulţi
din lumea rece din jurul tău vor fi atraşi de căldura focului tău şi astfel vor
găsi nădejde şi salvare.
Încredinţează-te că în acest an vei păstra focul arzând în inima ta.

6
SÂMBĂTĂ, 3 IANUARIE

PRIETENUL LEPROŞILOR
Tot aşa şi credinţa: dacă n-are fapte, este moartă în ea însăşi.
– Iacov 2,17

M olokai, una dintre insulele din Hawaii, are o climă plăcută, palmieri
umbroşi, plaje nisipoase, munţi stâncoşi, peisaj fantastic. Ea mai este
cunoscută şi ca „Insula Prietenoasă”, din cauza curtoaziei pe care localnicii
o arată faţă de vizitatori. Sună ca un loc desăvârşit pentru un concediu, nu-i
aşa? Cu toate acestea, puţini sunt turiştii care vizitează acest paradis tropical,
pentru că Molokai este o colonie de leproşi. Ea a devenit renumită prin sacri-
ficiul lui Joseph Damien.
Joseph s-a născut la 3 ianuarie 1840, în Belgia, din părinţi catolici, ce erau
foarte credincioşi. Ce mândri au fost ei în ziua când el s-a hotărât să devină
preot! Prea puţin şi-au dat ei seama de locul special pe care l-a pregătit Dum-
nezeu pentru fiul lor.
Nu mult timp după ce a fost hirotonit ca preot, Joseph a auzit despre sutele
de leproşi de pe insula Molokai. „Toţi sunt flămânzi, rupţi, lepădaţi”, i-au spus
conducătorii bisericii lui. „Singura lor prietenie este numai ceea ce mizeria
poate să le ofere. Noi trebuie să trimitem pe cineva spre a le duce nădejdea lui
Hristos”. Joseph s-a prezentat ca voluntar.
Când a ajuns în insula Molokai şi a văzut feţele urâte şi desfigurate, mem-
brele mutilate ale leproşilor, şi-a întors pivirea de le ei. El a ales să locuiască
separat, într-o colibă mică proprie, pregătindu-şi singur mâncare şi spălân-
du-şi singur rufele. Niciunui lepros nu-i era îngăduit să intre în căminul lui.
Mergea la biserică şi predica, dar cuvintele lui n-aveau niciun efect.
Într-una din zile, Joseph a înţeles că numai a vorbi nu era de ajuns. Iubirea
lui Hristos trebuia dovedită. „Cum pot să-i ajut”, s-a întrebat el, „dacă eu caut
să-i evit?”
Joseph a început să se amestece printre leproşi. I-a ajutat să-şi construiască
locuinţe mai bune. Le-a spălat rănile şi le-a bandajat. I-a ajutat să-şi sape
fântâni şi le-a procurat haine şi hrană. El a devenit într-adevăr una cu ei,
pentru că Joseph Damien a murit lepros. Dar, înainte de moartea sa, el a avut
bucuria să vadă că toţi locuitorii insulei L-au primit pe Hristos.
Să presupunem că în comunitatea din care faci parte sunt oameni care
sunt tot aşa de necăjiţi şi singuri ca şi leproşii de pe insula Molokai. Ei aşteaptă
ca cineva să-şi arate credinţa, aşa cum a făcut Joseph Damien, ca prieten.
Eşti gata să pui la lucru credinţa ta chiar astăzi? Încearcă să le fii prieten.
Este ceva plăcut.
7
DUMINICĂ, 4 IANUARIE

AŞTEPTÂND IMPOSIBILUL
Căci niciun Cuvânt de la Dumnezeu nu este lipsit de putere.
– Luca 1,37

L a 4 ianuarie 1875, în Battle Creek, termometrele înregistrau 10 grade sub


zero. Era o zi bună de stat acasă în jurul focului.
Cu toate acestea, cam pe la orele zece dimineaţa, grupuri de oameni,
îmbrăcaţi călduros, puteau fi văzuţi grăbindu-se de-a lungul străzii Wa-
shington, acoperită bine de zăpadă, îndreptându-se spre cel mai înalt punct
al oraşului. Acolo, se afla o clădire de cărămidă cu trei etaje, care avea să fie
inaugurată ca primul Colegiu Adventist de Ziua a Şaptea.
Spiritele erau bine dispuse când prietenii se salutau unii pe alţii şi urcau
scările spre sala de cult. Entuziasmul crescuse timp de câteva luni. Inaugura-
rea a fost un punct culminant potrivit pentru un curs de lucrători, timp de o
lună, care fusese ţinut pentru aproape 150 de lucrători din diferite state.
Prezenţa lui Ellen G. White a adăugat un plus la freamătul zilei. Mulţi din-
tre cei din mulţime cunoşteau minunea care a făcut posibilă participarea ei la
ceremonia de inaugurare. În timpul adunărilor de la curs, ea s-a îmbolnăvit
atât de grav, încât medicii se temeau că n-avea să mai trăiască. În după-amiaza
dinaintea inaugurării, soţul ei a îngenuncheat lângă ea, împreună cu pastorii
Uriah Smith şi Joseph Waggoner, rugând pe Dumnezeu să-i cruţe viaţa.
Pe când ei erau în genunchi, sora White a început să se roage în şoaptă
cu glas răguşit. Două sau trei minute mai târziu, glasul ei a răsunat tare şi
lămurit: „Slavă lui Dumnezeu!” Se afla în viziune.
Ea le-a împărtăşit celor prezenţi la inaugurare scena pe care Dumne-
zeu i-a prezentat-o despre lucrarea mondială de publicaţii. Pentru acea mică
grupă de credincioşi, o astfel de însărcinare trebuie să fi părut ca imposibilă.
Pe vremea aceea, ei n-aveau decât o singură maşină de tipărit şi se tipărea
într-o singură limbă.
Astăzi, Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea are cincizeci de case de
editură, care tipăresc literatură religioasă în 182 de limbi, ceea ce ilustrează
faptul că la Dumnezeu nimic nu este imposibil.
Există imposibilităţi în viaţa ta? Ai pe cineva care îţi este drag şi care pare
că nu se interesează deloc de Isus şi a cărui convertire pare de neconceput?
Crezi că este imposibil să ai mijloacele necesare spre a merge la şcoală ca să te
pregăteşti pentru a lucra pentru Dumnezeu? Oricare ar fi problemele care te
îngrijorează astăzi, nu renunţa. Dumnezeu poate realiza imposibilul.

8
LUNI, 5 IANUARIE

OMUL ARAHIDĂ
Pot totul în Hristos care mă întăreşte. – Filipeni 4,13

G eorge Washington Carver, cunoscut ca Omul Arahidă, s-a ridicat să


înfrunte grupa obosită a membrilor Congresului din Washington D.C.
Legiuitorii auziseră multe cuvântări în ziua aceea. Unii dintre ei au răsuflat
uşuraţi la gândul că Dr. Carver era ultimul. Ei sperau ca el să nu treacă peste
cele zece minute acordate.
Dr. Carver a pus pe masă cutiile pe care le adusese cu el. Din ele a scos
cerneală, ulei, vopsea, plastic, brânză, bomboane. săpun şi duzini de alte lu-
cruri pe care le făcuse din arahide.
Timp de două ore, i-a fascinat pe ascultători, în timp ce vorbea despre cele
peste trei sute de produse pe care le-a obţinut. El a explicat cum din această
neînsemnată plantă s-ar putea face explozive, hrană animală, cosmetice şi
medicamente.
„Uimitor!” îşi spuneau în şoaptă unii altora. „De necrezut!”
Tot atât de uimitor ca şi produsele realizate de Dr. Carver din arahide a
fost şi ceea ce Dumnezeu a făcut din viaţa lui. El s-a născut sclav, la o fermă
din Missouri, şi nimeni nu se aştepta să ajungă mai mult decât un muncitor
obişnuit. Cu toate acestea, când a murit la 5 ianuarie 1943, el avea un renume
internaţional. A fost răsplătit cu multe medalii şi optsprezece şcoli au fost
numite cu numele lui. Congresul a hotărât o zi specială în onoarea lui.
Aceste realizări au fost posibile pentru că tânărul George Carver a crezut
că el „putea face totul” cu ajutorul lui Hristos. El a învăţat singur să citească.
La şcoală, a mers pentru prima dată la vârsta de 14 ani, mergând pe jos peste
zece km.
El n-a avut bani să-şi plătească taxele şolare, dar n-a văzut niciun motiv
pentru care şi această problemă să nu fie inclusă în „toate acele lucruri” care
erau posibile prin Hristos. Dumnezeu i-a dat ocazia; oare nu avea El să-i dea
şi mijloacele necesare spre a le folosi? George Washington Carver s-a înscris
la şcoală cu numai zece cenţi în buzunar, dar Dumnezeu l-a ajutat.
Ai vreun handicap? Se află în calea succesului tău vreun obstacol? Simţi
că eşti nenorocit?
Dumnezeu te poate ajuta întocmai cum l-a ajutat şi pe tânărul George
Carver. Prin puterea Lui, tu poţi avea succes. Pune-ţi o ţintă înaltă şi vei vedea
ce va face Dumnezeu.

9
MARŢI, 6 IANUARIE

TEDDIE CEL PLĂPÂND


A lucrat cu toată inima şi a izbutit în tot ce a făcut… – 2 Cronici
31,21

N ici nu mai ştiu ce i-aş mai putea face lui Teddie”, oftă d-na Roosevelt.
„Uneori se pare că abia mai poate respira.”
Aceasta era într-adevăr o problemă pentru robuştii soţi Roosvelt. Teddie,
cum l-au numit ei din iubire pe micul şi plăpândul Theodore, avea un astm
atât de rebel, încât uneori părea că va înceta să mai respire. Şi mai erau şi alte
probleme. Într-o zi, când Theodore se juca cu prietenii săi, băieţii au început
să citească nişte cuvinte de pe un afiş din apropiere. Theodore nu numai că nu
putea să citească cuvintele; el nici nu putea să vadă literele uriaşe. Începând de
aici înainte, faţa lui rotundă a fost împodobită cu ochelari mari.
Când Theodore avea vârsta de 12 ani, tatăl lui i-a spus deschis că, dacă
vrea să aibă o minte ageră, va trebui să-şi dezvolte un trup puternic. Aceasta
fiind situaţia, Theodore a început să lucreze în sensul acesta. Mergea pe jos,
înota şi se juca afară cât mai mult posibil. Şi nu peste mult timp era pe cale să
devină un atlet puternic.
Intelectul lui s-a dezvoltat, de asemenea. Oamenii au început să audă de
Theodore Roosevelt, care acum era numit Teddy de mulţi care îl simpatizau.
Când i s-a făcut o fotografie ţinând în braţe un mic pui de urs, un fabricant
de jucării a început să facă mici pui de urs din material umplut cu câlţi, care,
începând de atunci, şi pentru totdeauna, au fost numiţi ursuleţii Teddy.
Teddy Roosevelt a fost cel mai tânăr preşedinte al Statelor Unite de până la
el. În timpul mandatului său s-a început canalul Panama. Preşedintele Roos-
evelt a ajuns să se îngrijoreze cu privire la trusturile uriaşe, în care un singur
om putea controla o întreagă industrie şi mii de vieţi. El a lucrat din greu, spre
a pune capăt acestor monopoluri.
El a lucrat foarte activ la conservarea naturii, făcând tot ce i-a stat în putere
ca să păstreze frumuseţile naturale ale Americii.
La data morţii sale, la 6 ianuarie 1919, mititelul şi plăpândul Teddy Roos-
evelt era cunoscut ca un campion energic al poporului. El a fost unul din-
tre cei patru preşedinţi aleşi să fie imortalizaţi în gigantica sculptură de pe
muntele Rushmore.
Ce învăţătură minunată ne-a lăsat el! Nu există nicio scuză pentru nimeni,
şi mai ales pentru un creştin, spre a nu se dezvolta. Dumnezeu a dat fiecărei
persoane o măsură de tărie, un talent anume sau un dar deosebit. Este datoria
noastră să-l dezvoltăm spre onoarea şi slava Lui.
10
MIERCURI, 7 IANUARIE

CONVORBIRE INTERCONTINENTALĂ
Înainte ca să Mă cheme, le voi răspunde;înainte ca să isprăvească
vorba, îi voi asculta. – Isaia 65,24

S -a întâmplat în această zi, de 7 ianuarie 1927. Atunci a avut loc prima con-
vorbire radio-telefonică transatlantică, între New York şi Londra.
Astăzi, folosind superînalta frecvenţă de unde radio, numite microunde,
telefonul dumneavoastră este conectat la telefoanele din 190 de ţări ale lumii.
O singură linie de microunde poate purta 23 000 de convorbiri telefonice în
acelaşi timp.
Cugetă o clipă cât de minunat este lucrul acesta. Ce ar fi dacă vocea
dumneavoastră ar călători cu viteza sunetului de 1224 km pe oră? Ar fi nevoie
de patru ore până ce primul dumneavoastră „alo” ar traversa de la New Yok la
San Francisco. Cu viteza aceasta, cât ar trebui să facă un mesaj de la Londa la
Sydney sau de la Tokio la Paris? Dar, prin microunde, „alo” al dumneavoastră
ajunge la destinaţie într-o fracţiune de secundă.
Şi mai minunat decât radio-telefonul este rugăciunea dumneavoastră,
conectată cu cerul. Mai repede decât viteza sunetului, mai repede decât o
microundă, strigătul tău după ajutor parcurge distanţa până la tronul lui
Dumnezeu. Rugăciunea de iertare spusă în şoaptă trece fără obstacole peste
nenumărate lumi într-o clipeală din ochi şi răspunsul vine instantaneu înapoi
„iertat”.
Minunea comunicării cu cerul mi-a venit cu putere în minte într-o seară,
când încercam să obţin legătura telefonică din căminul meu din Jackson,
Ohio, cu soţul meu din Bangalore, India.
După o aşteptare de jumătate de oră, legătura telefonică a fost făcută, dar
nu răspundea nimeni. Era nevoie urgentă să iau legătura cu el. Ce trebuia să
fac?
Am îngenuncheat lângă telefon şi am început să-I spun totul lui Dumne-
zeu. Am cerut Domnului să-l aducă pe soţul meu la telefon, ca să pot vorbi
cu el.
Eu încă mă mai rugam, când telefonul a sunat în mai puţin de cinci minute.
Era soţul meu. Neştiind nimic despre încercarea mea de a obţine legătura cu
el, soţul meu a fost îndemnat să-mi dea telefon. Pe când mă rugam, Dumne-
zeu a răspuns la rugăciunea mea.
Şi tu poţi realiza o convorbire interstelară până la tronul lui Dumnezeu, în
orice vreme. Linia va fi mereu liberă. El va fi totdeauna prezent. El va auzi şi
va răspunde rugăciunii tale în cel mai minunat mod.
11
JOI, 8 IANUARIE

BĂTĂLIE INUTILĂ
Nu cunosc calea păcii. – Romani 3,17

V in britanicii! Vin britanicii!”


Strigătul de alarmă răsuna pe stăzile New Orleans-ului, în dimineaţa zilei
de 8 ianuarie 1815. Inimile oamenilor au fost cuprinse de teamă, unii dintre ei
fugind cu bunurile lor de valoare. Alţii au rămas să-şi păzească casele, dar toţi
se întrebau: „Va fi, oare, nimicit frumosul nostru oraş?”
„Peste cadavrul meu”, a făgăduit generalul Andrew Jackson, în timp ce-i
punea pe oamenii lui la lucru, ca să fortifice oraşul. Au fost aduşi baloţi de
bumbac din depozite şi folosiţi spre a se face bastioane pentru atac.
Când unul dintre negustorii de bumbac a aflat că depozitul lui a fost spart,
a alergat spre comandamentul lui Jackson, strigând: „Soldaţii mi-au luat bum-
bacul. Ei n-au dreptul să facă lucrul acesta. Este proprietatea mea.”
„Dacă este proprietatea dumneavoastră, domnule, atunci este treaba
dumneavoastră să-l şi păziţi”, i-a zis generalul Jackson, punând în mâinile
negustorului o puşcă. „Intră în rânduri!”
Sir Edward Pakenham a mărşăluit cu cei opt mii de soldaţi ai lui drept spre
baloţii de bumbac şi sute de oameni au fost ucişi sau răniţi în cincisprezece
minute, toţi în mod inutil.
Cei doi generali n-au ştiut că, cu două săptămâni în urmă, tratatul de la
Ghent fusese semnat, iar între Statele Unite şi Marea Britanie era acum pace.
Războiul se terminase şi bătălia de la New Orleans nu mai trebuia să aibă loc.
Sute de oameni au murit, pentru că vestea nu ajunsese până la ei.
Când Isus a murit pe cruce, El a semnat tratatul de pace pentru noi. Din
acel moment, omul putea fi liber, dacă credea. Din acel moment, nu mai era
nevoie să se ducă lupta. Din acel moment, pacea era posibilă.
Totuşi milioane de oameni mai continuă să lupte. În fiecare zi, oamenii
mor fără să ştie că este pace. Cât timp se vor mai pierde suflete din cauză că
solia de pace a Cerului n-a ajuns la ei?
Ei trebuie să primească solia! Cu ajutorul tău, ea poate ajunge la ei. „Cu
o astfel de oaste de lucrători, ca tineretul nostru, bine instruit, puternic în-
zestrat, cât de repede ar putea fi dusă în lumea întreagă solia unui Mântuitor
răstignit, înviat şi care revine în curând!” (Educaţie, p. 260,261).

12
VINERI, 9 IANUARIE

UCIGAŞI ÎN JUNGLĂ
Duceţi-vă în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la orice făp-
tură. – Marcu 16,15

L a 9 ianuarie 1956, oamenii din toată lumea au citit în ziarele lor zguduitorul
titlu:
„Cinci misionari pierduţi:
Se crede că au fost ucişi de săgeţile Auca”.
Cu şase zile mai înainte, cinci tineri au aterizat cu micul lor avion pe teri-
toriul indian Auca, din jungla deasă a Ecuadorului. Ei şi-au aşezat tabăra
lângă râul Curaray şi au aşteptat să vină Aucaşii, unul dintre cele mai primi-
tive triburi existente pe pământ. Ei ştiau că şi-au asumat un risc, dar Evan-
ghelia trebuia să fie propovăduită oricărei făpturi şi acea poruncă îi cuprindea
cu siguranţă şi pe Aucaşii din Ecuador.
După trei zile de aşteptare, au venit trei indieni. Pentru prima dată, omul
civilizat a luat personal legătura cu acest trib sălbatic. Misionarii au transmis
prin radio de la baza lor:
„Aceasta este o zi mare pentru înaintarea Evangheliei în Ecuador!”
Aucaşii au plecat, dar două zile mai târziu, s-au reîntors cu alţi şase. În
timp ce se apropiau de tabără, unul dintre oameni a transmis prin radio: „Ru-
gaţi-vă pentru noi. Aceasta este ziua! Vom lua legătura cu voi mai târziu, pe
la orele patru şi treizeci.”
La ora hotărâtă, soţii neliniştite se aflau lângă aparatele lor de radio-
recepţie, aşteptând raportul care n-a mai sosit niciodată. Mai târziu, o echipă
de cercetaşi i-au găsit pe bărbaţi morţi lângă avionul lor.
Sacrificiul acestor tineri n-a fost în zadar. Curajul lor în faţa morţii a făcut
ca, în cele din urmă, alţii să poată merge să locuiască cu aceşti oameni, să
înveţe limba lor şi să traducă Biblia pentru ei.
Chiar oamenii care i-au ucis pe misionari au plâns mai târziu când au
înţeles de ce cei cinci oameni au fost atât de zeloşi să intre în teritoriul lor.
„N-am făcut bine. Aceasta a fost înainte ca să-L cunosc pe Dumnezeu”, a
spus unul dintre Aucaşi.
Mai sunt încă mulţi oameni care nu-L cunosc pe Dumnezeu. Milioane
nici n-au auzit încă Evanghelia lui Isus Hristos.
Dumnezeu cheamă tineri creştini curajoşi, care vor să accepte chemarea.
El caută tineri consacraţi, care să ducă solia iubirii lui Dumnezeu oricărei
făpturi. El are nevoie de tine!

13
SÂMBĂTĂ, 10 IANUARIE

ADEVĂRATA SLOBOZENIE
Deci, dacă Fiul vă va face slobozi, veţi fi cu adevărat slobozi. –
Ioan 8,36

C e crezi despre noua carte a lui Tom Paine?”


„Ei bine, este numai înţelept ca America să fie independentă; numai
înţelept ca oamenii să se conducă pe ei înşişi; numai înţelept ca toţi oamenii
să fie liberi.”
Această convorbire a avut loc acum aproape două sute de ani. Primele
exemplare ale cărţii „Common Sense” au ieşit de sub tipar la 10 ianuarie 1776.
Ea spunea lămurit din ce cauză doreau coloniştii să aibă propria lor ţară. Ea
a ajutat oamenilor să înţeleagă pentru ce luptau şi a ajutat celor douăsprezece
colonii să se unească pentru o cauză comună, care, în cele din urmă, a învins.
De atunci înainte, zeci de ţări au devenit libere.
Dar, oriunde ar fi să trăim, suntem noi, oare, într-adevăr liberi? Noi
putem vota pentru conducătorii ţării noastre, dar noi suntem încă supuşi ai
unui Rege. Fiecare persoană alege pentru viaţa lui sau a ei pe unul din cei doi
stăpâni: pe Lucifer, prinţul întunericului, sau pe Isus, Prinţul păcii.
„Slujeşte-mi mie”, făgăduieşte Lucifer, „şi vei avea libertate. Poţi merge la
cinematograf, poţi să bei, să fumezi. Nu trebuie să urmezi toate acele reguli
stupide.”
Aceia care îl aleg pe acest rege descoperă, în cele din urmă, că se află în
lanţuri. Să-l luăm, de pildă pe Alex.
„Aveam vârsta de 17 ani şi în buzunarul meu se afla cumpărat primul
pachet de ţigări. Ştiam exact ceea ce făceam. Ştiam oare?
„Ştiam într-adevăr? Ştiam eu atunci că acum aveam să fiu prins atât de rău
de acest obicei, încât orice gând de a-l părăsi avea să fie abandonat şi că a re-
duce fumatul la un pachet pe zi avea să fie un astfel de chin? Ştiam eu că până
acum mai bine de 1500 de dolari câştigaţi cu greu aveau să fie arşi şi făcuţi
scrum? Ştiam eu, la vârsta de 17 ani, că mă voi trezi în fiecare dimineaţă cu
gustul mănuşii unui săpător de şanţ în gură, însoţit de o tuse care venea de-a
dreptul din stomac?”
„Nu, nu ştiam”, zice Alex. Dacă aş fi ştiut, cu totul altfel ar fi acum.”
Astăzi, asemenea lui Alex, trebuie să alegi între cei doi stăpâni. Pe cine vei
alege?

14
DUMINICĂ, 11 IANUARIE

UN LOC PENTRU TINE


Eu te izbăvesc, te chem pe nume: Eşti al Meu. – Isaia 43,1

Î n căminul său din Indiile de Vest, tânărul Alexander, în vârstă de cinci-


sprezece ani, stătea privind un apus de soare tropical şi visa la viitor. Mâine
se va îmbarca pentru America şi pentru o aventură. El le va arăta oamenilor
de pe această mică insulă un lucru sau două. Va deveni cineva de seamă. Îşi
va ocupa locul său în lume.
Născut la 11 ianuarie 1757, Alexander Hamilton a avut o viaţă grea. Tatăl
lui ajunsese falit şi şi-a părăsit familia. Mama lui decedase pe când el era încă
copil. Timp de câţiva ani, Alexander a lucrat ca funcţionar la biroul comercial
al unchiului său. Acum sosise marea lui şansă. Pleca în America să studieze
dreptul.
Curând după sosirea lui la New York, a început Războiul pentru inde-
pendenţă. Alexander a părăsit şcoala, pentru a se alătura oştirii americane.
Într-o zi, tânărul căpitan de artilerie lucra din greu la o îndiguire, când a
simţit că cineva îl priveşte. S-a uitat în sus şi l-a văzut pe generalul George
Washington.
„Te privesc de câtva timp, Alexander”, a spus comandantul. „Îmi place fe-
lul conştiincios în care aduci la îndeplinire orice sarcină încredinţată. Vreau
să fii adjutantul meu.”
Alexander şi-a îndeplinit aşa de bine slujba, încât a fost avansat la gradul
de locotenent-colonel. Când Washington a ajuns preşedinte al Statelor Unite,
el l-a ales pe Alexander Hamilton să fie secretar al trezoreriei.
Ca şi Alexander, la vârsta de 15 ani, şi tu, visezi la viitorul tău. Cum va fi
acesta? Poţi să te vezi medic, inginer, pilot sau director de şcoală?
Deocamdată, nu poţi şti ce-ai dori să faci, dar de un lucru poţi fi sigur:
Dumnezeu veghează asupra ta. El cunoaşte numele tău şi talentele tale. El ia
seama la felul cum îndeplineşti micile însărcinări care îţi apar în cale. El are
un plan pentru viaţa ta.
„După cum este sigur că avem pregătit un loc în locaşurile din ceruri, tot
atât de sigur este şi faptul că aici, pe pământ, avem hotărât un loc anumit,
unde să lucrăm pentru Dumnezeu” (P.D., ed. 1980, p. 287).
Într-o bună zi, Comandantul ceresc va veni la tine să-ţi spună: „Alexandra,
Gabriela (sau oricum te-ai numi), „Eu doresc ca tu să lucrezi pentru Mine”.
Eşti gata să ocupi acest loc?

15
LUNI, 12 IANUARIE
CE A PIERDUT DR. BROWN
„…Dacă un proroc proroceşte pacea, numai după împlinirea
celor ce prooroceşte se va cunoaşte că este cu adevărat trimis de
Domnul.” – Ieremia 28,9

D r. Brown, vino repede! D-na White se află în viziune.” Dr. Bown a plecat
grăbit spre Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea din Parkville, Michigan.
Atmosfera era încordată, în timp ce el înainta cu paşi mari pe intervalul din-
tre scaune, spre platforma unde se afla d-na E.G. White.
Doctorul a păşit alături de ea şi a început s-o examineze. El credea că
Ellen White era un medium spiritist şi el a declarat că ar putea să controleze
vedenia ei, dacă i se dădea ocazia. Astăzi era şansa lui!
De-abia îşi începuse examinarea şi el a început să tremure ca o frunză de
plop. Faţa îi era palidă, ca de mort.
„Binevoieşte domnul doctor să raporteze despre starea ei?”, a întrebat pas-
torul White.
„Ea nu respiră”, a răspuns dr.Brown, când a părăsit platforma şi s-a în-
dreptat spre uşă.
„Du-te înapoi şi fă cum ai făgăduit! Scoate femeia aceea din starea de ve-
denie”, l-a provocat careva la uşă. Fără să răspundă, medicul a pus mâna pe
clanţă şi a încercat să tragă de uşă spre a o deschide. Unii dintre oameni s-au
adunat în jurul lui.
„Ce este, doctore?” l-au întrebat ei.
„Numai Dumnezeu ştie; lăsaţi-mă să ies.”
A fost foate rău că el n-a rămas, pentru că atunci când E.G.White a ieşit
din starea de viziune, ea avea să facă cunoscut nişte ştiri dramatice, ştiri de-
spre amarele lupte care aveau să aibă loc în curând, în războiul civil. Carolina
de Sud se separase deja de Uniune, dar nimeni nu se aştepta la un război. Toţi
gândeau că necazul va trece.
În timpul viziunii, E.G.White s-a ridicat în picioare şi a zis: „Tocmai acum
mi s-a arătat că… va avea loc un război teribil… Sunt unii dintre cei din
această casă care îşi vor pierde fiii în acel război”.
Trei luni mai târziu, războiul a început la Fort Sumter. Cel puţin zece oa-
meni din cei care au auzit-o pe E.G.White vorbind, la 12 ianuarie 1861, şi-au
pierdut fiii în luptele care au urmat.
Una dintre dovezile adevăratului profet este aceea că prorociile trebuie să
se împlinească. A trecut Ellen G. White proba? Vedenia pe care ea a avut-o în
Parkville i-a convins pe mulţi că ea era într-adevăr un profet al lui Dumnezeu.
Doctorul Brown a pierdut cea mai bună dovadă dintre toate.

16
MARŢI, 13 IANUARIE

SALVAŢI LA CHEILE YUPA


Iată, Acesta este Dumnezeul nostru,în care avem încredere că ne
va mântui. – Isaia 25,9

Î n această zi a anului 1952, automotorul „City of San Francisco” a părăsit


Donneo Summit şi s-a îndreptat spre munţi. Cei 226 de pasageri se aşteptau
să ajungă la destinaţia lor după-amiază, devreme. Însă, trei zile mai târziu, ei
se aflau încă în munţi, blocaţi de cel mai grozav viscol de care au avut parte
munţii Sierra de Sus în ultima sută de ani.
La Cheile Yuba, trenul a încetinit până la a se târî, a oprit şi a încercat din
nou să înainteze cu greu prin enormele troiene de zăpadă. În cele din urmă,
dieselul s-a oprit şi a refuzat să se mai mişte.
Conductorul i-a anunţat pe pasageri că un plug de zăpadă se află în dum
spre ei şi că pe la căderea nopţii vor fi în San Francisco. Seara, ei se găseau încă
în mijlocul viscolului şuierător.
În curând, oamenii blocaţi au început să se îngrijoreze din ce în ce mai
mult. Hrana se terminase. Acumulatorii erau consumaţi. Apa în boilere s-a ter-
minat. Situaţia părea deznădăjduită. Închipuie-ţi, să te afli în întuneric com-
plet, cu troiene de zăpadă peste tot în jurul tău, având simţământul că ai fost
uitat.
Dar oamenii blocaţi în trenul de la Cheile Yuba n-au fost uitaţi. Schiorii
au ajuns la ei cu provizii de alimente. Un tren de salvare, înaintând cu viteza
de 1,5 km pe oră, se afla pe drum pentru ajutor. Şi un alt plug de zăpadă a
pornit, de asemenea, spre ei. În cele din urmă, în dimineaţa celei de a patra
zile, pasagerii obosiţi au văzut fumul trenului de salvare. Un strigăt de bucurie
a răsunat de la un vagon la altul. A venit salvarea!
Îmbătrânita noastră lume este ca acel tren. Pe măsură ce se mişcă încet
prin secole, troienele de zăpadă ale păcatului şi răutăţii s-au îngrămădit tot
mai mult. Furtuna urlă în jurul nostru. Războaie, ură, foamete, boală şi neca-
zuri de tot felul ne-au blocat. Bărbaţi de stat şi oameni de ştiinţă spun că ceva
trebuie să se întâmple în curând, altfel această lume veche este pierdută. Se
pare că nu există nicio speranţă pentru această planetă rece şi uitată.
Dar stai! Ce este acesta? Un ecou de pe dealul Golgotei ajunge la urechile
noastre: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul
Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică”
(Ioan 3,16).
Există speranţă şi veşti bune din partea Cerului: „Iată, Eu vin curând”
(Apoc. 3,11).
17
MIERCURI, 14 IANUARIE

PE URMELE LUI
Şi la aceasta aţi fost chemaţi: fiindcă şi Hristos a suferit pentru
voi,şi v-a lăsat o pildă, ca să călcaţi pe urmele Lui. – 1 Petru 2,21

C are este definiţia ta pentru creştin? Este el unul care merge la biserică
în fiecare săptămână, care nu face niciun rău şi care se bucură, încon-
jurându-se de prieteni care cred aceleaşi lucruri ca şi el?
Albert Schweitzer, născut în această zi, în 1875, avea o idee mult mai bună
despre ce înseamnă să fii creştin. El a crezut că un creştin trebuie să-L imite
pe Hristos, să trăiască viaţa Lui şi să calce pe urmele Lui. În ceea ce-L priveşte
pe Albert Schweitzer, aceste urme l-au dus în Africa.
„Nu putem crede acest lucru! În adevăr, demisionaţi din postul de direc-
tor al Colegiului Sf. Thomas, ca să mergeţi în Africa?” l-au întrebat priete-
nii pe Albert. „Nu există nimeni în Europa care să-l cunoască pe Bach mai
bine ca dumneavoastră. Sunteţi solicitat peste tot să daţi concerte de orgă. Cu
siguranţă că nu veţi renunţa la toate acestea!
Este adevărat că, în cei treizeci de ani de la naşterea lui Albert, într-un
sat din Alsacia Superioară, din Germania, el a făcut multe lucruri. El a deve-
nit un renumit filosof internaţional, muzician, cleric şi scriitor. Acum tocmai
demisionase şi şi-a informat prietenii despre planul lui de a studia medicina,
pentru a deveni doctor, şi astfel să poată merge în Africa.
„Doresc să fiu medic, ca să pot să lucrez fără să fie nevoie să vorbesc”, a
explicat dr. Schweitzer. „Doresc să le arăt omenilor iubire, nu doar să le vor-
besc despre ea.”
Doctorul Schweitzer a petrecut peste cincizeci de ani în Lambaréné,
Africa, făcând dovada iubirii lui Hristos. El a construit un spital, a întemeiat
o colonie de leproşi şi şi-a îndeplinit cu umilinţă lucrarea sa, ajutându-i pe
oameni şi mergând pe urmele lui Isus.
Vrei să umbli şi tu pe urmele lui Isus? Tu nu trebuie să mergi în Africa
sau în vreo insulă îndepărtată a mării. Tu poţi afla urmele Lui acolo unde
locuieşti.
Tu poţi „afla urmele Lui la patul bolnavului, în căsuţa săracului, pe uliţele
aglomerate ale marilor oraşe şi în orice loc unde inima omului are nevoie de
mângâiere” (M.H., p. 106).
Urmele Lui te pot duce chiar la uşa alăturată sau pe stradă. Poţi spune
astăzi „Vreau să Te urmez”?

18
JOI, 15 IANUARIE

O PIATRĂ VORBEŞTE
Vă spun că, dacă vor tăcea ei, pietrele vor striga.– Luca 19,40

E ra în anul 1799. Locul era Rosetta, Egipt. Domnul Boussard, un ofiţer din
corpul de ingineri ai lui Napoleon, săpa o tranşee la vreo 6,5 km nord
de oraş. Deodată, el a observat o bucată mare de piatră neagră care ieşea
din noroi. Crezând că aceasta ar putea fi vreo tăbliţă antică, s-a aplecat să o
examineze mai îndeaproape. În piatră se aflau săpate semne ciudate, şi in-
ginerul Boussard era sigur că acest lucru avea să-i intereseze pe savanţii care-l
însoţeau pe Napoleon.
La următoarea lui plecare la Cartierul general, a luat cu el marea piatră
neagră, cu inscripţii în limba greacă şi în două forme de limbă egipteană antică.
Aceasta nu era o treabă uşoară! Închipuiţi-vă o piatră solidă dreptunghiulară,
de peste un metru înălţime şi de vreo şaptezeci şi cinci centimetri lăţime,
având grosimea de aproape treizeci de centimetri.
Învăţaţii au studiat-o mai bine de douăzeci de ani înainte de a înţelege
ce spunea ea. Mai întâi, a trebuit să se traducă partea textului grecesc. Apoi,
au cules numele de persoane şi de localităţi din partea grecească şi au găsit
aceleaşi nume în textul scrierii pictografice, egiptene. Încetul cu încetul, hi-
eroglifele au început să aibă înţeles. Odată ce oamenii au putut să citescă
această veche scriere egipteană, ei au putut afla multe despre felul de viaţă din
Egipt, de pe vemea lui Iosif şi a lui Moise. Aceasta a ajutat mult ca oamenii să
creadă relatările Bibliei.
Dacă vei merge vreodată la Londra, caută să vizitezi Muzeul Britanic
(British Museum). Mai mult de un sfert de miliard de oameni au trecut prin
această renumită instituţie de când s-a deschis, la 15 ianuarie 1759. Este o
instituţie imensă şi nu vei putea să vezi totul într-o singură zi. Asigură-te,
totuşi, să vizitezi Departamentul de antichităţi egiptene şi să vezi Piatra de la
Rosseta.
Pentru toţi cei care vor să asculte, Piatra de la Rosetta strigă: „Biblia este
adevărată! Datorită mie, oamenii pot acum să citească limba egipteană aşa
cum era ea în zilele vechilor faraoni. Eu am deschis tainele trecutului. Eu am
ajutat să se dovedească veridicitatea relatărilor biblice.”
De la această descoperire, cu mulţi ani în urmă, pe malurile Nilului, au
mai fost găsite multe alte pietre cu inscripţii. Toate arată, împreună cu Piatra
de la Rosetta, că tot Cuvântul lui Dumnezeu este adevărat.

19
VINERI, 16 IANUARIE

LENNIE A GREŞIT
Vinul este batjocoritor, băuturile tari sunt gălăgioase; oricine se
îmbată cu ele nu este înţelept. – Proverbe 20,1

S pre sfârşitul anilor 1800, femeile creştine din America s-au unit spre a
combate băuturile alcoolice. Lucrând prin biserici şi şcoli, ele au adunat
suficient sprijin pentru a duce lupta lor la Washington D.C. Acolo, au cerut o
lege care să oprească fabricarea şi vinderea băuturilor alcoolice.
Al optsprezecelea amendament al Constituţiei americane a devenit
lege, la 16 ianuarie 1920. Cârciumile au fost închise, iar membrele Uniunii
de Temperanţă a Femeilor Creştine s-au bucurat. Desigur că fabricanţii de
băuturi alcoolice n-au fost bucuroşi. N-au fost bucuroşi nici proprietarii de
baruri şi nici beţivii. Treisprezece ani mai târziu, legea a fost abrogată.
Astăzi, berea, vinul, whisky şi ţuica se găsesc aproape peste tot. Părinţii îşi
umplu frigiderele cu băuturile lor favorite, iar tinerii adolescenţi le urmează
pilda. Vieţi distruse, cămine nimicite, mizerie şi moarte, acesta este rezul-
tatul.
Întreabă-l pe Jerry Rogers. El îţi poate spune despe Lennie.
S-a întâmplat în seara petrecerii de la gimnaziu. Unii dintre elevi, prin-
tre care şi Lennie, au adus alcool. Lennie avea o maşină nouă-nouţă, marca
Thunderbird. L-a luat pe Jerry în maşină, a scos o sticlă de whisky de sub
scaun, a luat câteva înghiţituri şi i-a oferit şi prietenului său.
„Nu, mulţumesc, nu beau”, a răspuns Jerry şi a plecat.
Mai târziu, în seara aceleiaşi zile, el s-a bucurat că a fost destul de înţelept
să zică NU. Se afla într-o gogoşerie, servind o băutură caldă de ciocolată, când
a auzit un sunet strident de sirenă şi, în mod instinctiv, şi-a dat seama că Le-
nnie trebuie să fi avut vreun necaz.
Lăsându-şi băutura pe jumătate neconsumată, Jerry s-a grăbit la maşina
lui şi s-a dus după ambulanţă. N-a mers prea departe, când a văzut scânteia
luminii roşii a patrulei de pe autostradă. Apoi, a văzut ambulanţa trecând cu
viteză pe lângă el, în drum spre spitalul regional.
Cam la treizeci de metri de accident, Jerry a oprit şi a coborât din maşină.
Încetişor, s-a apropiat de locul accidentului. Era exact Thunderbird-ul lui
Lennie. Acesta se rostogolise cu maşina şi metalul strălucitor a fost complet
zdrobit. Jerry era sigur că nimeni n-ar fi putut ieşi viu de sub ea.
Bucăţi de parpriz şi pete roşii acopereau asfaltul. În mijlocul băltoacei, se
afla o sticlă de whisky spartă.

20
SÂMBĂTĂ, 17 IANUARIE

BEN CEL ISCUSIT


Dacă vezi un om iscusit în lucrul lui,acela poate sta lângă împăraţi.
– Proverbe 22,29

C e se înţelege prin „harnic”? Dicţionarul spune că o pesoană harnică este


aceea care lucrează din greu şi sârguincios. El este stăruitor în eforturile
lui de a-şi îndeplini bine slujba. El acordă o atenţie deosebită amănuntelor
lucrării lui, în aşa fel ca ea să fie făcută după cea mai bună pricepere a lui. El
este acel fel de om care poate lucra fără supraveghere. El face tot ce poate mai
bine, fie că este sau nu cineva care-l vede.
Biblia spune că omul harnic poate sta lângă împăraţi. Ei vor avea succes
deplin în viaţă. Iosif şi Daniel au fost tinerii a căror credincioşie a câştigat
pentru ei un loc la curtea împăratului.
Ben Franklin a fost un alt tânăr despre care se poate spune că a fost harnic
în lucrările lui. Născut în Boston, în această zi a anului 1706, el a devenit re-
numit în ambele părţi ale Atlanticului, ca om de ştiinţă, scriitor, om de stat şi
diplomat. El era acasă atât la regii Europei, cât şi atunci când era cu fermierii
din Noua Anglie.
Unul dintre vecinii lui a scris despre el: „Hărnicia acelui Franklin este
superioară oricărei alteia pe care am văzut-o vreodată… Îl mai văd încă la
lucru când vin acasă de la club; şi el se află din nou la lucru, mai înainte ca
vecinii lui să se fi sculat din pat.”
Ben a fost al cincisprezecelea copil şi cel mai tânăr dintr-o familie de
şaptesprezece membri. Doi ani de şcolarizare a fost tot ceea ce au putut să-i
asigure părinţii lui. Cu toate acestea, folosind timpul liber, el a învăţat sin-
gur algebra, geometria, navigaţia, gramatica, logica şi ştiinţele, devenind unul
dintre cei mai educaţi oameni ai timpului său.
Dacă vrei să clădeşti o viaţă cu succes, hărnicia este una dintre pietrele pe
care trebuie să le pui ca temelie acum. Dacă îţi îndeplineşti cu credincioşie
sarcinile ce ţi s-au încredinţat, oricât de plicticoase ar fi ele, primeşti o in-
struire care te va face să fii mai târziu potrivit pentru o poziţie de încredere
şi folositoare.
E.G.White se exprimă astfel: „În aducerea la îndeplinire cu credincioşie a
sarcinilor simple din cămin, băieţii şi fetele pun temelia pentru desăvârşirea
mintală, morală şi spirituală” (M.Y.P., p . 212).
Cu alte cuvinte, fii harnic; se merită!

21
DUMINICĂ, 18 IANUARIE

UN BUN OSTAŞ
Suferă împreună cu mine ca un bun ostaş al lui Hristos. – 2 Timotei
2,3

D
cazuri.
umnezeu ne iubeşte şi doreşte ca noi să fim fericiţi. Totuşi, este adevărat
şi faptul că, în această lume a păcatului, avem parte de suferinţe şi ne-

Dumnezeu aşteaptă de la noi să purtăm aceste sarcini cu curaj, în loc să


ne văităm şi să plângem. La urma urmei, lumea aceasta nu este un teren de
paradă, ci un câmp de bătaie. Suntem chemaţi să suferim greutăţile ca buni
ostaşi.
Căpitanul Robert Scott ştia ce înseamnă a îndura greutăţile. El şi alţi pa-
tru tovarăşi au început călătoria lor spre Polul Sud cu ponei siberieni şi câini
yukoni pentru sanie. Poneii n-au mai putut merge prin zăpadă şi a trebuit să
fie împuşcaţi. Câinii s-au sălbăticit. Hotărâţi să ajungă la Pol, Scott şi oamenii
lui s-au înhămat ei înşişi la sănii şi s-au luptat timp de paisprezece zile, cu
condiţiile vitrege.
La 18 ianuarie 1912, au ajuns la ţinta lor, numai pentru a descoperi că
Roald Amundsen, din Norvegia, şi tovarăşii lui ajunseseră aici primii. În jur-
nalul său din acea zi, cpt. Scott a scris: „Acesta este un loc îngrozitor şi destul
de teribil pentru noi, ca să muncim pentru el fără răsplată… Ei bine, este ceva
să ajungi aici. Acum, grăbindu-ne spre casă, ne aşteaptă o luptă disperată.”
Temperatura scăzuse sub -40 de grade F. Vântul spulbera zăpada în jurul
lor cu viteza de 55 km/oră. Doi oameni au murit, dar Scott şi cei doi tovarăşi
ai lui au mers înainte. Rafale înţepătoare le-au acoperit feţele cu gheaţă. De-
getele şi picioarele le erau degerate. În cele din urmă, ei au ajuns cam la 18 km
de un depozit de alimente îngropate. Ar fi putut parcurge distanţa într-o zi şi
mai aveau rezerve de hrană pentru două zile.
În noaptea aceea, o furtună s-a abătut peste platoul de gheaţă unde tăbărâseră.
Timp de douăsprezece zile, furtuna s-a abătut atât de sălbatic asupra lor, încât a
tăiat brazde în gheaţă. Nimeni nu putea să înfrunte o astfel de furtună şi să mai
trăiască. Cei trei bărbaţi erau prinşi în cursă. Hrana era pe terminate.
Opt luni mai târziu, o echipă de cercetători au găsit cadavrele explorato-
rilor. Sub trupul lui Scott se afla o scrisoare în care se spunea: „Nu regret
această călătorie, care a demonstrat că englezul poate să îndure greutăţile.”
Uneori, şi noi înfruntăm lupte, greutăţi şi dezamăgire. Cu ajutorul lui Hristos,
este posibil să îndurăm orice dificultate, fără a ne plânge. Ne putem purta
sarcinile cu curaj şi să fim socotiţi ca buni ostaşi ai lui Hristos.
22
LUNI, 19 IANUARIE

REVOLUŢIA PUTERII
Puterea este a lui Dumnezeu. – Psalmi 62,11

M atthew Boulton îi arăta lui James Boswell, renumitul biograf, noua sa


turnătorie de la Birmingham, Anglia. Întorcându-se spre oaspetele său,
dl. Boulton îi zise: „Eu vând aici, domnule, tot ceea ce doreşte lumea”.
„Şi ce doreşte lumea?” întrebă dl. Boswell.
„Putere”, veni răspunsul.
Pentru aceasta, dl. Boulton trebuia să-i mulţumească partenerului său,
James Watt, pentru că el a fost acela care a făcut funcţională maşina cu aburi
şi a născocit o maşină rotativă cu dublă acţiune. Pentru prima dată, puterea
aburului era în măsură să facă să fie puse în mişcare tot felul de maşini.
Vânt, apă şi muşchi erau singurele surse de putere cunoscute când James
Watt a venit pe lume la 19 ianuarie 1736, la Greenock, Scoţia. Pe vremea când
a murit el, în 1819, lumea arăta altfel. Invenţiile lui au avut ca rezultat sistemul
de fabrici. Folosirea noii puteri a dat naştere la revoluţia industrială. În cursul
scurtei vieţi a unui om, lumea a fost schimbată.
Puterea care este a lui Dumnezeu poate şi ea să schimbe lumea. În urma
primirii Duhului Sfânt, în Ziua Cincizecimii, o mare putere a însoţit predi-
carea şi mărturia creştinilor. Mii au fost convertiţi. Oamenii au umplut bi-
sericile. Primii creştini au cucerit lumea. Într-o singură generaţie, lumea a
fost schimbată.
Înainte ca Isus să vină, urmează să aibă loc o altă revoluţie a puterii. Tine-
rii se vor preda cu desăvârşire lui Dumnezeu. Duhul Sfânt va veni în viaţa lor,
aducându-le o mare putere.
Dacă aceşti tineri sunt slabi şi biruiţi de ispită, vor deveni tari, spre a re-
zista celui rău. Dacă le este teamă să vorbească şi să mărturisească prietenilor
şi colegilor lor, ei vor deveni îndrăzneţi. Ei vor da mâna cu alţi tineri plini de
Duhul Sfânt, spre a duce solia lui Dumnezeu în toată lumea, într-o singură
generaţie.
De ce să nu fie astăzi ziua când să laşi pe Isus să te umple cu Duhul Său cel
Sfânt? Puterea pe care o primeşti va schimba lumea ta.

23
MARŢI, 20 IANUARIE

PENTRU O VREME CA ACEASTA


Şi cine ştie dacă nu pentru o vreme ca aceasta ai ajuns la împă-
răţie. – Estera 4,14

M ii de spectatori s-au adunat pe dealul Capitoliului în dimineaţa rece şi


senină a Zilei Inaugurării din 20 ianuarie 1961. Unii au stat aici toată
noaptea, pe o vreme rece de 22 de grade (F), pentru a-l vedea pe cel de al 35-
lea preşedinte al Statelor Unite, când avea să înainteze pe strada Pensylvania.
Trei mii de oameni au lucrat toată noaptea spre a îndepărta zăpada de
vreo 18 cm grosime, care căzuse cu o zi mai înainte. Când s-a apropiat amia-
za, totul era gata.
Soarele strălucea puternic când a început ceremonia. Cu capul descoperit,
în ciuda frigului, John F. Kennedy şi-a dezbrăcat pardesiul şi a înaintat spre
pupitru.
Discuţiile mulţimii au încetat când el a pus mâna sa stângă pe Biblia
deschisă, a ridicat mâna dreaptă şi a repetat după preşedintele Înaltei Curţi
de Justiţie, Earl Waren: „Jur în mod solemn că voi îndeplini cu credincioşie
slujba de preşedinte al Statelor Unite”.
Milioane de oameni din lume au fost mişcaţi când l-au auzit spunând:
„În îndelungata istorie a lumii numai la puţine generaţii le-a fost dat rolul
de a apăra libertatea în ceasul de pericol maxim. Eu nu mă voi da înapoi de
la această răspundere, eu îi spun bun venit. Nu cred că cineva dintre noi ar
schimba locul cu oricare alt popor sau altă generaţie.”
Deodată, oamenii au fost bucuroşi să trăiască un astfel de moment,
bucuroşi pentru provocarea la jertfă şi devoţiune, făcută de acest tânăr
preşedinte: „Concetăţenii mei americani, nu întrebaţi ce poate face ţara
voastră pentru voi, ci întrebaţi ce puteţi face voi pentru ţara voastră. Cetăţeni
ai lumii, nu întrebaţi ce va putea face America pentru voi, ci ce putem face
împreună pentru libertatea omului.”
Pentru tinerii adventişti de ziua a şaptea, cuvintele acestea conţin o şi mai
mare provocare. Generaţia voastră poate fi aceea care să mărturisească despre
dramaticele scene finale ale istoriei acestei lumi. În mâinile voastre stă înche-
ierea lucrării şi intrarea în împărăţia slavei lui Hristos şi a adevăratei libertăţi
a omului.
Ce privilegiu este să trăieşti un timp ca acesta!

24
MIERCURI, 21 IANUARIE

CINEVA M-A AJUTAT SĂ RIDIC


Căci El va porunci îngerilor Săi să te păzească în toate căile tale.
– Psalmi 91,11

Î n dimineaţa zilei de 21 ianuarie 1954, expresul de călători cu direcţia


spre Caraci înainta cu o sută de km la oră. Luând o curbă, mecanicul de
locomotivă a văzut prea târziu pericolul spre a mai putea evita dezastrul. Ex-
presul a intrat drept într-un vagon cisternă cu motorină, care deraiase. În
patru minute, vagoanele sfărâmate au fost în flăcări, cu mai mult de o sută de
oameni prinşi în ele.
Când a avut loc ciocnirea iniţială, pastorul A. F. Jesson dormea într-o
cuşetă din al treilea vagon de la locomotivă. El s-a trezit ţintuit sub patul său.
Simţea că peste el curgea ceea ce el credea că este apă. În realitate, aceasta era
motorină de la cisterna accidentată. Pastorul Jesson a forţat patul şi a reuşit
să se elibereze.
Flăcările de la cisterna cu motorină erau deja de vreo 13 metri înălţime şi
vântul de iarnă le sufla înspre direcţia compartimentului pastorului Jesson.
Tocmai atunci a auzit gemete de ajutor. Unul din tovarăşii lui de călătorie era
prins sub resturi de vagon, înalte de un metru.
După ce a încercat să ridice scândurile, pastorul Jesson a strigat după aju-
tor. Acum focul ajunsese la vagonul lor şi cel ce venise în ajutor a fugit.
„Nu mă lăsa să mor”, se ruga omul de sub dărâmături.
Pastorul Jesson a strigat la Dumnezeu după ajutor, apoi s-a aplecat spre a
mai face încă un efort.
„Cineva a ridicat împreună cu mine”, a spus pastorul Jesson, „şi astfel am
reuşit să eliberăm omul”.
Pastorul Jesson a privit în jur să-l vadă pe bărbatul care îi ajutase, dar nu
era nimeni.
Cu toate că pastorul Jesson şi omul pe care-l salvase erau acum înconjuraţi
de flăcări, pantalonii îmbibaţi de motorină n-au luat foc. Mână în mână, cei
doi bărbaţi au fugit din compartimentul lor cuprins de flăcări.
„Dumneata mi-ai salvat viaţa!” a spus omul recunoscător.
„Mulţumim Domnului”, spuse pastorul Jesson, privind înapoi la trenul
care ardea. „Fără El n-am fi scăpat cu viaţă.”
Scuzându-se, pastorul Jesson s-a dus apoi după un boschet de cactuşi, să
laude pe Domnul pentru minunata Lui salvare. Nu numai că era în viaţă, dar
nu avea nici măcar o tăietură sau vreo zgârietură.

25
JOI, 22 IANUARIE

ÎNCEARCĂ EXPERIENŢA
Gustaţi şi vedeţi ce bun este Domnul. – Psalmi 34,8

M âine voi aduna caietele voastre de notiţe la ştiinţe”, a anunţat dl. Burke.
Asiguraţi-vă că este inclusă şi experienţa de azi.”
„S-a dus seara mea”, a bombănit Barbara la ieşirea din clasă. Îmi plac
experienţele, dar nu-mi place să le scriu.”
„Nici mie”, a fost de acord Ellen. „Este aşa de mult de scris! Nu văd de ce
trebuie să facem toate acestea.”
„Eu mă întreb cine a inventat toate aceste experienţe întâi şi-ntâi”, se
văicărea Babara.
„Nu ştiu”, răspunse Ellen, „probabil vreun profesor de ştiinţe”.
Greşit. Acesta a fost un funcţionar guvernamental din Londra de acum
patru sute de ani. Francis Bacon, născut în ziua aceasta, în anul 1561, a fost
unul dintre primii şi cel mai influent apărător al metodei experimentale de
rezolvare a problemelor.
Bacon a crezut că mare parte a cunoaşterii ştiinţifice din Evul Mediu era
falsă, pentru că oamenii nu cercetau faptele. El a scris că omul poate descoperi
adevărul numai printr-o experimentare şi o observare atentă. El a insistat că
trebuie făcuţi anumiţi paşi înainte de a se putea ajunge la o concluzie logică.
El a ajutat să se pregătească calea pentru procedeele laboratorului ştiinţific de
astăzi.
Omul modern nu este dispus să accepte ceva drept fapt, afară numai dacă
este probat. Aceasta este cauza pentru care mulţi tineri au renunţat la Dum-
nezeu. „Cum poţi dovedi că există Dumnezeu?”
Răspunsul este simplu: prin experienţă!
Nu, nu Îl poţi pune pe Dumnezeu într-o eprubetă şi să-L analizezi în labo-
rator. Totuşi Îl poţi proba în propria ta viaţă. Aceasta este ceea ce doreşte El
să faci: „Gustă şi vezi”.
Ascultând ce spun alţii că au făcut, aceasta nu te va convinge. Tu însuţi
trebuie să faci experienţa.
Iată experienţa: Sunt peste trei mii de făgăduinţe în Cuvântul lui Dumne-
zeu. Citeşte cu atenţie Biblia ca să le găseşti. Când găseşti ceva ce se potriveşte
cu nevoia ta, copiaz-o. Apoi cere-I lui Dumnezeu să facă pentru tine ceea ce
El a făgăduit atât de lămurit că va face. Fii atent şi vezi ce se întâmplă.
Răspunsul la rugăciunile tale va fi o dovadă suficientă că Dumnezeu
există.

26
VINERI, 23 IANUARIE

DRUM DREPT DE URMAT


Recunoaşte-L în toate căile tale şi El îţi va netezi cărările. – Proverbe
3,6

E lisabeth stătea singură în camera de oaspeţi din casa unei prietene din
Carolina de Nord şi se gândea acasă. Călătoria timp ce zece zile cu căruţa,
venind din Ohio, fusese obositoare. Doi fraţi de-ai ei, care au venit cu ea, ur-
mau să plece a doua zi. Îi era deja dor de casă.
Ce a făcut-o să se gândească că ar putea fi doctor? Nicio altă femeie n-a
făcut vreodată aşa ceva. Ce se va întâmpla dacă va da greş?
Lacrimile îi curgeau pe obraji când Elisabeth a încercat să hotărască dacă
să rămână sau să se întoarcă acasă. Ridicându-şi privirea spre cer, ea a strigat:
„Doamne, Dumnezeule, arată-mi ce să fac!”
„Apoi răspunsul a venit de îndată”, a scris ea mai târziu în jurnalul ei.
„O lumină strălucitoare de speranţă şi pace a umplut deodată sufletul meu…
Spaima a dispărut, bucuria mea a revenit, o convingere adâncă a coborât în
inima mea că viaţa mea a fost acceptată, că am să fiu ajutată şi călăuzită. Cât
priveşte justeţea cursului vieţii mele, o pace, care după aceea n-a mai fost
nimicită niciodată, a cuprins fiinţa mea.”
Elisabeth s-a apucat energic de un program strict de studiere a limbii
greceşti, studiind cărţi de medicină împrumutate şi dând lecţii de muzică.
Totuşi, când a solicitat înscrierea în şcoală, nimeni n-a dorit-o. Închipui-
ţi-vă, o fată să studieze pentru a deveni medic!
Apoi, într-o zi, când s-a aşezat să afle răspunsul la cea de a douăzeci şi
noua cerere a ei, cu greu a putut să-şi creadă ochilor.
„Priveşte”, strigă ea, „Mă vor!”
În realitate, Şcoala Medicală Geneva, din vestul New York-ului, n-a dorit-o
nici ea pe Elisabeth. Profesorii de acolo au hotărât însă să-i lase pe studenţi să
voteze admiterea ei. Un singur vot ar fi respins-o. Din anumite motive, tinerii
scandalagii s-au gândit că ar fi o glumă grozavă să aibă şi o fată în clasă. Ei au
votat în unanimitate s-o accepte.
La data de 23 ianuarie 1849, când Elisabeth Blackwell era absolventă, ea
îşi făcuse prieteni printre profesori şi studenţi. Prima femeie medic a absolvit
cu cinste!
Dumnezeu Şi-a ţinut făgăduinţa faţă de Elisabeth şi El va face la fel şi faţă
de tine. Depune viaţa ta întru totul în mâinile Lui, cum a făcut şi Elisabeth
în acea seară cu mult timp în urmă. Cere-I să-ţi îndrepte paşii. El îţi va arăta
calea pe care să mergi şi El va fi cu tine tot timpul.
27
SÂMBĂTĂ, 24 IANUARIE

MAI BUN DECÂT AURUL


Judecăţile Domnului sunt adevărate, toate sunt drepte. Ele sunt
mai de preţ decât aurul, decât mult aur curat. – Psalmi 19,9.10

J ames Marshall a dat buzna în locuinţa particulară a lui John Sutter şi a


întins mâinile:
„Priveşte!”, şopti el excitat. „Aur!”, a exclamat cu voce stinsă.
„Unde l-ai găsit?”
„La fabrica de cherestea” a răspuns Marshall.
Ştirea aceasta, şoptită la Sutter Fort, la 24 ianuarie 1848, a fost în curând în
gura tuturor. Căutătorii de aur din lumea întreagă au sosit cu vaporul, călare,
în căruţe cu coviltir, să-şi caute norocul. Cursa după aurul de California a
început. Momeala aurului, în următoarele douăsprezece luni, a adus în Cali-
fornia apoape 100 000 de căutători. Posibilităţile de cazare erau atât de in-
suficiente şi aurul atât de abundent, încât un bordei pe jumătate în ruină se
închiria pentru 100 de dolari pe săptămână şi un exemplar al unui vechi ziar
din New York se vindea pentru un dolar.
Oamenii trăiau în mod nesăbuit şi se luptau pentru ocuparea de teren.
Departe de civilizaţie, căutători prost îmbrăcaţi, cu haine zdrenţăroase şi cu
bărbile nerase, mişunau peste tot în Sierra, în urma catârilor lor, sperând să
dea lovitura, spre a se îmbogăţi. Zi după zi, ei făceau ţarcuri în apa râului,
căutând bulgării de aur care să le aducă norocul.
Pe întinsul continentului, progresa şi o altă cercetare - o cercetare după
ceva mai bun decât aurul. O grupă de vreo cincizeci de „cercetători” s-au adu-
nat la ferma lui Albert Belden, aproape de Midlletown, Connecticut, spre a
începe săpăturile lor. Conduşi în cercetarea lor de căpitanul Joseph Bates şi de
James White, oamenii au săpat adânc în Cuvântul lui Dumnezeu, comparând
text cu text, până ce au ajuns să posede preţioşii bulgări de aur ai adevărului.
Pe timpul când primii patruzeci şi nouă de căutători de aur au ajuns la San
Francisco, primii adventiştii scoseseră deja din mină comoara lor de adevăr.
Cursa pentru aurul din California s-a terminat de mult, dar căutarea
după adevăr merge înainte, pentru că Biblia este o mină care nu se epuizează
niciodată.
În lumea întreagă, mai sunt încă mii de oameni care mai descoperă aurul
Cuvântului lui Dumnezeu. Pentru preţioşii bulgări de aur - ca Sabatul şi a
doua venire a lui Isus - ei sunt gata să rişte totul. Pentru ei, adevărul Bibliei
este „mai de preţ decât aurul”. Ai făcut şi tu această descoperire?

28
DUMINICĂ, 25 IANUARIE

CELE MAI BUNE PLANURI


Voi dimpotrivă, ar trebui să ziceţi: „Dacă va vrea Domnul,vom
trăi şi vom face cutare sau cutare lucru.” – Iacov 4,15

R obert Burns, poetul naţional al Scoţiei, a învăţat de timpuriu cât de dificil


este să faci planuri pentru viitor.
El s-a născut în această zi, în 1759, într-o căsuţă umilă, cu două camere, de
pe malul râului Doon. Fiu al unui fermier, a crescut cunoscând însemnătatea
luptei şi a visurilor zadarnice. Familia s-a mutat de două ori în altă parte,
sperând să-şi îmbunătăţească condiţiile de viaţă.
Apoi, dl. Burns a decedat şi Robert, fiul cel mai mare, a preluat ferma.
Visurile lui după educaţie şi un trai mai uşor s-au spulberat. La vârsta de 16
ani, el şi-a descris viaţa „ca o melancolie tristă a unui pustnic şi o neîncetată
muncă a unui sclav de pe galeră”.
Robert dorea foarte mult să meargă la şcoală, dar pentru aceasta n-avea
timp. El învăţase să citească şi apoi a continuat să-şi facă singur educaţie. Ade-
sea, mânca având o carte în mână. În buzunare avea cărţi şi aşa putea să stu-
dieze în timp ce conducea căruţa.
Robert fluiera melodii populare scoţiene în urma plugului şi, în curând,
a venit cu propriile lui poezii potrivite pentru melodii. Poate că ai cântat şi tu
vreuna din ele.
Poate că el s-a gândit la propriile lui ambiţii dezamăgite când a scris
poezia „Unui şoarece”. În ea, el exprimă gândul că cele mai bune planuri ale
şoarecilor, ca şi ale oamenilor, adesea se risipesc.
Aceasta poate să fie adevărat despre şoareci şi oameni, dar nu este adevărat
despre Dumnezeu, care zice: „Da, Eu am spus şi Eu voi îndeplini; Eu am
plănuit şi Eu voi înfăptui” (Is. 46,11).
Dumnezeu are un scop cu viaţa ta şi planurile Lui sunt sigure.
„În grija şi interesul Lui plin de iubire pentru noi, adesea El, care ne
înţelege mai bine decât ne înţelegem chiar noi, refuză să permită să căutăm
în mod egoist să ne împlinim propriile noastre ambiţii. El nu ne îngăduie să
trecem cu vederea datoriile modeste, dar sfinte, care sunt mai apropiate de
noi. Aceste datorii oferă adesea chiar acea educaţie cu totul necesară pentru
a ne pregăti în vederea unei lucrări mai înalte. Adesea, planul nostru dă greş
pentru ca să izbutească planul pe care îl are Dumnezeu pentru noi” (D.V., p.
348).
Cere-I lui Dumnezeu să se împlinească voia Lui în viaţa ta astăzi, chiar
dacă aceasta înseamnă că planurile tale se năruie.
29
LUNI, 26 IANUARIE

CÂT CERURILE DE ÎNALTE


Căci cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât sunt de sus căile
Mele faţă de căile voastre şi gândurile Mele faţă de gândurile
voastre. – Isaia 55,9

P rin anii 1700, temniţele britanice erau pline cu datornici şi prizonieri


politici. Judecătorii au continuat să-i condamne pe oameni la exil, cu
toate că pentru ei nu exista un loc unde să fie trimişi, de când cu războiul de
independenţă american. Trebuia găsită o soluţie.
Joseph Banks, un membru al expediţiei lui Cook, a socotit că Australia
era locul potrivit, ideal, pentru întemeierea unei temniţe. Evadarea avea să
fie aproape imposibilă. Băştinaşii nu păreau să fie ostili. Clima era blândă şi
exista acolo suficient pământ pentru a-i întreţine pe oameni. Materiale de
construcţii şi combustibil erau din belşug.
Şi astfel, căpitanului Arthur Phillip i-a fost dată sarcina şi a fost trimis cu
vreo şapte sute de condamnaţi şi o gardă marină la New South Wales, Austra-
lia. Mai târziu, ei s-au mutat la Port Jackson, ceea ce Phillip a numit „cel mai
frumos port din lume”. La 26 ianuarie 1788, deţinuţii englezi au pus piciorul
în noua lor patrie. Mai târziu, au sosit şi colonişti liberi şi, cu ajutorul muncii
forţate, a luat fiinţă colonia Sydney.
Membrii Parlamentului Britanic au crezut că au înfiinţat o colonie de pri-
zonieri. Puţin au înţeles ei marile planuri ale lui Dumnezeu pentru Australia.
Acest continent-insulă a fost destinat să devină un centru important pentru
răspândirea soliei advente pe întreg întinsul Asiei şi Pacificului.
La aproape o sută de ani după întemeierea Sydney-ului, misionarii
adventişti au sosit în acelaşi port. De la acel mic început, mai multe mii au
plecat pe apă din acel frumos port, spre a duce solia în India, Africa şi insulele
Pacificului.
Prima Uniune de Conferinţe Adventistă de Ziua a Şaptea a fost organizată
în Australia, fiind un model pentru biserica mondială. Colegiul Avondale s-a
dezvoltat sub călăuzirea lui Ellen White şi a devenit un model pentru şcolile
creştine din multe ţări. Australia a deschis şi calea în dezvoltarea unei indus-
trii de alimentaţie sănătoasă.
Cât de emoţionant este să înţelegem că Dumnezeu, în mod tăcut, Îşi aduce
la îndeplinire înaltele Sale planuri pentru oameni şi naţiuni. Parlamente,
prinţi şi ocnaşi, cu toţii sunt în mâinile Lui. Şi tu eşti tot acolo şi scopurile Lui
pentru viaţa ta sunt tot atât de înalte cât cerurile.

30
MARŢI, 27 IANUARIE

TIMPUL STRÂMTORĂRII
…Căci aceasta va fi o vreme de strâmtorare cum n-a mai fost de
când sunt neamurile… Dar în vremea aceea, poporul tău va fi
mântuit.” – Daniel 12,1

U n băiat de vreo şapte ani ţâşni ca o săgeată în curte. Elisabeta Şaripina


a observat şi s-a hotărât să vadă ce face. Ea a supravegheat copilul şi l-a
văzut mergând la o grămadă de gunoi îngheţat, unde a început să scurme cu
un beţişor.
„Ce faci aici?” l-a întrebat Elisabeta.
„Caut ceva de mâncare pentru sora mea Lena”, a răspuns copilul.
În realitate, fiecare locuitor al oraşului rusesc Leningrad căuta de-ale
mâncării. De-abia mai rămăsese câte o pisică, un câine sau vreun şobolan.
În Muzeul de Istorie din St. Petersburg (Leningrad) se pot vedea paginile
rupte ale jurnalului Taniei Savekova, în vârstă de 11 ani. Ea descrie moartea
prin înfometare a celor şase membri ai familiei ei, unul după altul. Ultima
înregistrare spune: „Toţi au murit. Numai Tania a mai rămas”. Nu peste mult
timp a murit şi ea.
Mai mult de un milion de oameni au pierit în timpul celor nouă sute de
zile de groază ale asediului Leningradului (St. Petersburg). Aceasta este mai
mult decât de zece ori numărul celor care au murit când asupra Hiroshimei a
fost lansată prima bombă atomică.
Apoi, la orele opt seara, în ziua de 27 ianuarie 1944, puţinele schelete vii
care au mai rămas în oraş au privit în sus spre a vedea o cascadă de săgeţi aurii
deasupra marii catedrale Sf. Isaac. Un curent viu colorat de rachete roşii, albe
şi albastre au aprins cerul de deasupra oraşului în ruină. Un salut dat de 324
de tunuri a marcat eliberarea Leningradului (St. Petersburgului).
Oricât de îngrozitoare au fost acele zile, ele nu pot fi comparate cu timpul
de strâmtorare din imediata apropiere a revenirii lui Isus. Dar, în ceasul cel
mai întunecat, poporul care aşteaptă revenirea Lui priveşte în sus spre a ve-
dea curcubeul luminând de slava de la tronul lui Dumnezeu. Soarele apare la
miezul nopţii. Pământul se cutremură şi cerurile se deschid. Mulţimea care
aşteaptă vede o mână care ţine Legea lui Dumnezeu. Apoi, ca un glas de tu-
net, se face cunoscută ziua şi ceasul revenirii lui Hristos.
La răsărit, apare un mic nor negru, cam de mărimea unei mâini omeneşti.
El se apropie din ce în ce mai mult, până ce Isus poate fi văzut înconjurat de
toţi îngerii cerului. Se aud puternice sunete de trompetă. Mormintele se des-
chid. Eliberarea planetei Pământ este o realitate.
31
MIERCURI, 28 IANUARIE

O SCRISOARE A FĂCUT-O
Dar cine ia seama la mustrare este înţelept. – Proverbe 15,5

E ra aproape ora nouă în dimineaţa zilei de 28 ianuarie 1872. Cu un oftat,


pastorul J.N.Loughborough a închis uşa camerei lui din San Francisco şi
a pornit spre adunare.
Noaptea trecută, el a petrecut-o în mare parte în rugăciune pentru pri-
etenul şi conlucrătorul său evanghelist, M.E.Cornell. Acum, se găsea pe drum
spre o adunare unde urma să se ia o măsură disciplinară împotriva fratelui
Cornell. Pastorul Loughborough a încercat să-l convingă să-şi vadă greşeala,
dar Cornell a stăruit asupra dreptului său de a face cum îi place. Acum,
Loughborough se temea de o ruptură în biserică pe tema aceasta.
Când pastorul Loughborough a ajuns pe trotuar, el a fost surprins să-l
găsească acolo pe fratele Cornell plângând.
„Eu nu merg la adunare”, spuse el.
„Nu mergi la adunare? Dar ea se ocupă cu cazul tău”, a obiectat fratele
Loughborough.
„Ştiu”, a răspuns Cornell, „dar eu sunt cu totul greşit”. „Iată o scrisoare de
mărturisire pe care am scris-o. Te rog s-o citeşti în adunare”.
„Dar ce a produs această schimbare în tine?” l-a întrebat fr. Loughbor-
ough.
„Aseară am mers la oficiul poştal”, a explicat Cornell. „Acolo se afla o
scrisoare de la sora White, scrisă din Battle-Creek. Spune-i bisericii că eu o
accept ca fiind o mărturisire de la Dumnezeu şi mă pocăiesc.”
Când scrisoarea sorei White a fost citită în comunitate, adunarea a fost
uimită să vadă că ea a venit, chiar în ziua aceea. Nimeni n-o informase pe sora
White despre această problemă.
La 18 ianuarie, sora White s-a trezit cu impresia că trebuia să aştearnă pe
hârtie o mărturie şi s-o trimită imediat prin poştă fratelui Cornell. Înainte
de micul dejun, ea l-a trimis pe fiul ei, Edson, la poştă cu scrisoarea şi el s-a
asigurat că ea a ajuns în cutia de scrisori. Nouă zile mai târziu, scrisoarea a
ajuns la San Francisco, tocmai când era nevoie de ea.
Fratele Cornell a primit mustrarea şi a fost în măsură să ceară pentru el
făgăduinţa din 1 Ioan 1,9: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi
drept să ne ierte păcatele…”
Fratele Cornell a fost un bărbat înţelept să primească mustrarea pentru
poziţia lui greşită. Sper ca astăzi să fii şi tu tot aşa de înţelept.

32
JOI, 29 IANUARIE

MAŞINA FAMILIEI
Tu, însă, Daniele, ţine ascunse aceste cuvinte şi pecetluieşte cartea
până la vremea sfârşitului. Atunci mulţi o vor citi şi cunoştinţa va
creşte. – Daniel 12,4

C reşterea cunoştinţei din ultimii două sute de ani este uimitoare. Să luăm, de
pildă, domeniul transportului. La începutul secolului al nouăsprezecelea,
omul călătorea cam tot aşa cum a făcut-o timp de mii de ani - pe jos sau în
căruţa cu cai. Vasele aveau nevoie de săptămâni spre a traversa oceanul.
Pe la mijlocul ultimului secol, a avut loc o schimbare dramatică. Vasele
cu abur şi căile ferate au mărit mult viteza de deplasare. Apoi, a apărut auto-
mobilul.
Karl Benz, din Germania, a fost pionier în realizarea cu succes a automo-
bilului. Închipuie-ţi că ai fi fost de faţă când el a împins afară din atelier primul
lui model. El s-a aşezat atent la volan şi a pornit motorul. Au apărut nişte zgo-
mote şi pocnituri şi roţile au început să se învârtească. Soţia lui alerga încoace
şi încolo, bătând din palme şi strigând mai presus de gălăgie: „Ai reuşit, Karl,
ai reuşit!” După doisprezece ani de experimente, Benz a realizat un motor cu
combustie internă, care până la urmă a pus vehicolul în mişcare.
Câteva luni mai târziu, în timpul unei demonstraţii publice, o serie de
explozii a făcut ca mulţimea să sară în sus de frică, în timp ce maşina înainta
cu zdruncinături. S-au auzit ţipete când au văzut că ea aleargă, scăpată de sub
control, aruncându-i pe Karl şi pe soţia lui la pământ, înainte de se zdrobi de
un perete de piatră.
La 29 ianuarie 1886, lui Karl Benz i s-a acordat o licenţă pentru primul au-
tomobil. Maşina a ajuns la uimitoarea viteză de aproape 12 km/oră. Aceasta
era prea mult pentru autorităţile alarmate din Mannheim, Germania. În inte-
riorul oraşului, s-a admis o viteză de numai 5 km/oră.
Ce ar crede oare acei oameni, dacă ar putea să vadă cu ce viteză aleargă
maşinile pe autostrăzile din 2008?
Pentru familie, maşina a devenit o necesitate. În lume, există acum peste
200 000 000 de maşini. Media distanţei parcurse pe an este de şaisprezece mii
de km. Aceasta înseamnă multă alergare încoace şi încolo.
Ar putea fi aceasta o parte din ceea ce a văzut Daniel în viziune? Ar putea
fi acesta unul dintre semnele că Isus vine în curând?

33
VINERI, 30 IANUARIE

IUBIŢI PE VRĂJMAŞII VOŞTRI!


Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă,
faceţi bine celor ce vă urăsc, şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc
şi vă prigonesc. – Matei 5,44

U neori, este greu să-i iubeşti chiar şi pe prietenii tăi, aşa că nu este, desigur,
un lucru uşor să-i iubim pe vrăjmaşii noştri. Cum putem să dorim binele
aceluia care ne doreşte răul? A face ceva plăcut pentru cineva care te urăşte
este într-adevăr greu; şi, cu toate acestea, se consideră că noi suntem în stare
să ne rugăm pentru aceia care lucrează împotriva noastră, făcându-ne viaţa
nefericită.
Isus Hristos a fost Unul care a fost în stare să facă în mod desăvârşit acest
lucru. Când atârna pe cruce, suferind agonia pentru păcatele tale şi ale mele,
El S-a gândit să Se roage pentru asupritorii Lui: „Tată, iartă-i”, a spus El, „pen-
tru că nu ştiu ce fac”.
Mahatma Gandhi a fost un om cu acelaşi spirit. În 1947, cineva a încercat
să-l omoare cu o bombă artizanală. După incident, Gandhi a spus: „Nimeni
să nu privească cu dispreţ asupra tânărului care a aruncat bomba. Probabil că
el mă priveşte ca pe un duşman al hinduismului”. El a cerut urmaşilor lui să se
roage pentru tânăr. Dacă ar fi supravieţuit, Gandhi ar fi avut aceeaşi atitudine
faţă de asasinul lui, în 1948.
Exact după ora cinci, în după-amiaza zilei de 30 ianuarie 1948, Mahatma
Gandhi s-a dus la locul de rugăciune, unde aşteptau cinci sute de oameni.
Când el s-a apropiat, oamenii s-au ridicat şi s-au înghesuit mai aproape, spre
a-l vedea mai bine pe micul bărbat îmbrăcat cu un simplu şorţ alb şi cu san-
dale. Apropiindu-şi uşor palmele pentru salutul tradiţional, Gandhi zâmbea
şi înainta spre platforma de lemn pe care stătea de obicei.
Un brahman înalt a pornit repede prin mulţime spre rândul din faţă.
Când Gandhi a venit mai aproape, bărbatul s-a aplecat, apoi, băgând mâna în
buzunarul jachetei lui de culoare kaki, a scos un pistol şi a tras trei focuri.
„O, Dumnezeule”, a şoptit Gandhi şi a căzut la pământ, mort.
Două ore mai târziu, primul ministru, Yawaharlal Nehu a plecat pe calea
aerului să mijlocească pe lângă cetăţenii Indiei să întâmpine tragedia în spiri-
tul lui Gandhi. El a sugerat rugăciuni în locul violenţei.
Cei mai mulţi dintre noi nu avem vrăjmaşi, cum a avut Mahattma Gan-
dhi, care să ne ameninţe viaţa. Vrăjmaşii noştri sunt de aşa natură că ei ne
supără şi ne fac viaţa neplăcută. Şi aceştia sunt oamenii pentru care suntem
îndemnaţi să ne rugăm. Vrei să încerci?
34
SÂMBĂTĂ, 31 IANUARIE

OCROTIRE ÎN SPATELE SCUTULUI


El este un scut pentru cei ce se încred în El.– Proverbe 30,5

Î nainte ca astronauţilor să li se îngăduie să-şi rişte viaţa în cosmos, pe


orbită au fost lansaţi mai mulţi sateliţi fără oameni la bord, spre a se obţine
informaţii despre condiţiile cărora aveau să le facă faţă călătorii în cosmos.
Unul dintre cei mai valoroşi dintre aceştia a fost Explorer I, lansat de la
Cape Canaveral, la 31 ianuarie 1958. Sub îndrumarea doctorului James A.
Van Allen, satelitul a luat cu sine nouă kg de instrumente speciale. Unele din-
tre ele urmau să măsoare radiaţia cosmică.
Oamenii de ştiinţă au fost surprinşi să afle că există o centură concentrată,
încărcată cu particule prinse în câmpul magnetic al pământului. Numită cen-
tura de radiaţii Van Allen, după numele descoperitorului ei, această centură
pune o problemă reală pentru zborurile în cosmos cu oameni la bord. Parti-
culele electrice produc periculoase raze X când vin în contact cu un satelit.
Oamenii de ştiinţă au încercat să găsească materiale speciale izolatoare,
pentru scutul împotriva radiaţiilor, care avea să-l protejeze pe om de radiaţia
aceea atât de intensă, încât, dacă ai fi expus la ea, ar însemna moarte sigură.
În cele din urmă, experienţele au produs o combinaţie de materiale care au
redus efectele radiaţiei centurii Van Allen, până la nivelul radiaţiei folosite la
radiografiile dentare.
Deşi astăzi trimiterea de oameni în cosmos este sigură, încă mai există
riscuri. Omul din cosmos depinde întru totul de nava lui. Succesul depinde
de faptul dacă ea operează sau nu în mod desăvârşit. Călătorul uman din
spaţiul cosmic nu poate părăsi pentru timp îndelungat nava lui, pentru că în
ea se află proviziile vitale de oxigen şi hrană. Aceasta este veriga de legătură
cu staţia de control de pe pământ şi protecţia lui faţă de riscurile zborului.
Ocrotit de scutul anti-radiaţii, el poate să pătrundă în centura de radiaţii Van
Allen şi să se reîntoarcă în siguranţă pe pământ.
Explorarea spirituală lucrează în acelaşi fel. Totul depinde de calitatea
navei noastre spirituale. Vom fi în siguranţă faţă de radiaţiile păcatului, numai
dacă rămânem în Isus. Aprovizionarea noastră cu oxigen este rugăciunea şi
Biblia este inepuizabilul nostru izvor de hrană. Stând în legătură strânsă cu
Isus, vom menţine legătura noastră de comunicare cu cerul. Părtăşia Lui ne
va ocroti de ispitele arzătoare ale lui Satana.
Rămânând în Hristos, prin rugăciune, studiul Bibliei şi cântări de laudă,
avem speranţă. După scut, suntem în siguranţă.

35
DUMINICĂ, 1 FEBRUARIE

SOLIA TELESCOPULUI
Ridicaţi-vă ochii în sus şi priviţi! Cine a făcut aceste lucruri? – Isaia
40,26

A i încercat vreodată să numeri stelele? Cu puţin noroc, ai putea să ajungi


până la 5 119, număr pe care anticii privitori la stele l-au pus pe hărţile
lor cereşti. Fotografii ale cerului, făcute cu telescoape uriaşe, descoperă milioa-
ne de stele acolo unde, cu ochiul liber, poţi să vezi numai una.
În seara aceasta, ieşi şi caută constelaţia Orion. În mica regiune a cerului,
unde este localizată, pot fi văzute trei sute de alte stele. Pe fotografii luate cu
telescopul de 508 cm, de pe muntele Palomar, sunt vizibile şase milioane.
Dacă vei ajunge vreodată în San Diego, California, vizitează observatorul
de pe muntele Palomar, din apropiere. Vei rămâne uimit la vederea telescopu-
lui de 500 de tone, care are nevoie de o clădire de douăsprezece etaje înălţime
pentru a-l cuprinde.
Lentilele propriu-zise cântăresc douăzeci de tone şi a fost nevoie de cinci-
sprezece ani pentru a le face. A fost nevoie de mai multe săptămâni numai
pentru a pregăti uriaşul tipar în care avea să fie turnată sticla topită, încălzită
până la temperatura de 2 700 de grade Fahrenheit. Sticla a fost păstrată în
stare lichidă la temperatură înaltă timp de cincisprezece luni, temperatura
fiind scăzută cu unul sau două grade zilnic. În cele din urmă, sticla a ajuns la
temperatura camerei şi a fost gata pentru şlefuire şi lustruire. Lucrarea aceasta
a necesitat mai mult de unsprezece ani. În cele din urmă, a fost gata pentru a
fi fixată în telescopul de pe muntele Palomar.
În noaptea senină din 1 februarie 1949, telescopul a fost îndreptat spre
constelaţia Coma Berenices, aproape de Polul Nord al Căii Lactee şi, pentru
prima dată, omul a putut să vadă la o depărtare de peste nouă miliarde de
trilioane de kilometri.
Din acea zi, mulţi oameni au folosit acest telescop spre a-şi ridica ochii
spre înălţimi. Prin puternicul lui ochi, ei au văzut lucrarea Creatorului mărită
de patruzeci de mii de ori. Priveliştea nu lasă nicio îndoială în ceea ce priveşte
existenţa unui Dumnezeu Creator.
„El s-a numit pe sine un ateist; nu există Dumnezeu, a spus el;/ Dumnezeu
este un vis al proştilor fără speranţă, în voia valurilor pe o mare fără soare./
Aşa a vorbit el, în mod uşuratic, până la sfârşitul zilei,/ El a privit în sus prin
telescop şi a îngenuncheat spre a se ruga”.
James Warnack, Los Angeles Times

36
LUNI, 2 FEBRUARIE

UN COPIL TALENTAT LA DOISPREZECE ANI


Bine rob bun şi credincios; ai fost credincios peste puţine lucruri,
te voi pune peste multe lucruri. – Matei 25,21

F ritz, vino aici în clipa asta!” Vocea tatălui a răsunat în timpul plăcutului
joc de-a hoţii şi vardiştii, din curtea din spatele casei.
„De ce, tată?” a întrebat Fritz, nădăjduind să mai câştige câteva minute
de joc.
„Este timpul să exersezi.”
Vocea tatălui era hotărâtă şi Fritz ştia că trebuia să meargă. Fără tragere de
inimă, el şi-a părăsit prietenii şi-l urmă pe tatăl său în casă. Nu din cauză că
lui Fritz nu-i plăcea să cânte la vioară; nu, îi plăcea. Dar el mai degrabă s-ar fi
jucat cu prietenii lui decât să exerseze gamele pe care le ura.
„Nu, nu din nou, tată”, avea să se plângă el după ce a trecut a nu ştiu câta
oară prin gama lui Do minor.
„Ba da, din nou, până când o să poţi să cânţi perfect. Îndemânarea ta nu
se va îmbunătăţi fără o muncă asiduă.”
Fritz Kreisler s-a născut la 2 februarie 1875, în familia unui medic din
Viena, Austria. Tatăl său a fost primul lui profesor. La vârsta de 7 ani, băiatul
a dat primul lui concert. Apoi, i s-a îngăduit să frecventeze Conservatorul din
Viena, chiar dacă vârsta cea mai mică de admitere era de 14 ani. La vârsta de
10 ani, el a absolvit Conservatorul cu medalie de aur. Mai apoi, a câştigat mai
multe onoruri la Paris. La 13 ani a dat primul lui concert în Statele Unite.
Ca şi omul din parabola talanţilor, Fritz nu numai că şi-a dezvoltat talen-
tul pe care-l avusese, dar, pe parcursul întregii lui vieţi, el a dobândit noi ta-
lente şi îndemânări.
La vârsta de 12 ani, era un pianist format. A învăţat să picteze când a ajuns
adolescent. El a devenit şi un bine-cunoscut compozitor, scriind peste două
sute de piese. A învăţat să citească în opt limbi diferite.
Care este situaţia ta? Ce faci cu talentele pe care ţi le-a dat Dumnezeu?
„Tinerilor ar trebui să li se întipărească adevărul că talentele pe care le au
nu sunt proprietatea lor. Tărie, timp şi intelect sunt comori doar primite cu
împrumut. Ele aparţin lui Dumnezeu şi hotărârea fiecărui tânăr ar trebui să
fie de a le pune în slujba celui mai înalt scop.” (Educaţie, p. 57, în orig.)
Este aceasta şi hotărârea ta? Dacă este, întocmai ca şi Fritz, vei vedea ta-
lentele tale crescând şi, într-o zi, Îl vei auzi pe Domnul spunând: „Bine slugă
bună”.

37
MARŢI, 3 FEBRUARIE

DE CE, MAMĂ, DE CE?


Binecuvântaţi pe cei ce vă prigonesc. – Romani 12,14

C âine! Jidan!”
N-a fost pentru prima dată când Felix, în vârstă de zece ani, a auzit astfel
de cuvinte de când s-a născut în Germania, la 3 februarie 1809. Dar, de data
aceasta, l-au durut mai mult din cauza împrejurărilor.
Cu o zi mai înainte, cântase la pian în cadrul unui concert foarte impor-
tant. Toţi şi-au dat seama cât de bine a cântat. Părinţii lui erau mândri de el.
Auditoriul era entuziasmat. Ziarele n-au scris altceva decât laude. Toată ziua
oamenii vorbeau despre el că este un tânăr excelent.
Nu e de mirare că, în acea după-amiază, Felix era fericit în timp ce mergea
pe stradă în jos, săltând. El mai plutea încă în atmosfea primului său succes.
Apoi, l-a întâlnit pe unul dintre tinerii prinţi din casa regală a Germaniei, care
i-a strigat acele cuvinte crude.
Aceasta era prea mult. Lacrimile au izbucnit din ochii lui şi a alergat spre
casă, în braţele calde ale mamei sale, cu întrebarea: „De ce, mamă, de ce?”
Cu o altă ocazie, Felix şi sora lui mergeau liniştiţi pe una dintre străzi,
când, deodată, au fost înconjuraţi de o ceată de ştrengari zdrenţăroşi, care i-au
atacat cu pietre şi bastoane.
„De ce, mamă, de ce? Ce-am făcut noi?”
Şi mama trebuie să fi răspuns aşa cum au făcut multe altele: „Nimic, copiii
mei. Ei sunt furioşi, pentru că voi sunteţi deosebiţi. Lăsaţi-i în pace. Ei nu
cunosc ceva mai bun. Voi să faceţi ceea ce a spus Isus. Întoarceţi bine pentru
rău. Binecuvântaţi pe cei ce vă prigonesc. Lucraţi din greu şi arătaţi lumii ce
puteţi face. Faceţi-i să le fie ruşine de calea pe care au apucat.”
Felix a făcut exact aşa. La vârsta de nouă ani, el cânta la pian în pub-
lic. La vârsta de unsprezece ani, avea exemplare frumos lucrate ale tuturor
compoziţiilor sale originale. Una dintre acestea, Sonata în Re minor, se mai
cântă şi astăzi.
Pentru că el a fost crescut într-un cămin creştin, Felix a încercat să as-
culte de porunca lui Isus. Ca rezultat, Felix Mendelssohn a crescut spre a de-
veni unul dintre cei mai iubiţi oameni din toată Europa, iar muzica lui este
ascultată cu plăcere de oameni din multe ţări.
Ţi-a strigat cineva cuvinte urâte? Blestemându-i, îţi vei face ţie şi mai rău.
În loc de aceasta, fă-le un bine chiar astăzi şi vezi ce se va întâmpla. Poate că
vei fi surprins văzând rezultatele.

38
MIERCURI, 4 FEBRUARIE

COBAI UMAN
Preaiubitule, doresc ca toate lucrurile să-ţi meargă bine şi sănă-
tatea ta să sporească. – 3 Ioan 2

O cnaşii mărşăluiau spre sala de mese a Penitenciarului de stat din Mi-


ssisippi. După un prânz consistent, afară de doisprezece arestaţi, ceilalţi
începeau o altă zi. Pentru aceşti doisprezece oameni, ziua de 4 februarie 1915
a fost începutul unui experiment de zece săptămâni, timp în care ei aveau
să fie cobai umani. Dieta lor avea să fie redusă la amidon şi zahăr. Pentru ei,
nu se mai dădeau lapte, ouă, cereale, vegetale şi niciun fel de hrană care să
conţină vitamina B.
Dr. Joseph Goldberger, de la Serviciul de Sănătate Publică al Statelor
Unite, experimentase câtva timp pe animale. Acum, el era convins că pelagra,
o boală obişnuită în sudul Statelor Unite, era pricinuită de o dietă conţinând
mai ales amidon.
Guvernatorul statului Missisippi l-a ajutat pe Dr. Goldberger să găsească
oameni pentru experiment, oferindu-le iertare acelor condamnaţi, care luau
parte la el.
Dintre cei doisprezece care au luat parte la experiment, şase s-au îmbolnăvit
de pelagră în câteva săptămâni. Ei au devenit obosiţi şi nervoşi. Pielea le-a de-
venit aspră şi sensibilă la soare. Stomacul li s-a deranjat. Dacă ar fi continuat
cu experimentul, puteau ajunge nebuni şi chiar să moară.
Riscându-şi viaţa, aceşti doisprezece oameni necunoscuţi au făcut mult
pentru a ajuta ca oamenii să trăiască, având o sănătate mai bună. Ei au ajutat
să se facă dovada că alimentele bogate în vitamina B sunt necesare pentru o
sănătate bună.
Când l-a creat pe om, Dumnezeu a dorit ca acesta să fie fericit şi sănătos.
De aceea, El a dat instrucţiuni în legătură cu felul în care trebuie să mâncăm,
pentru a ne păstra o sănătate bună. Dumnezeu a dat o dietă de fructe, cereale,
nuci şi vegetale. Dacă omul ar fi urmat acest plan, astăzi n-ar fi existat pelagra
şi nici multe alte boli în lume.
Să ştii că sănătatea nu vine la întâmplare. Ea nu este ceva ce poate fi câştigat
la loterie. Sănătatea este rezultatul ascultării de legile naturale de vieţuire pe
care ni le-a dat Dumnezeu.
Studiind la şcoală, vei putea afla mai multe despre aceste legi. Biblia şi
Spiritul Profetic subliniază, de asemenea, unele dintre ele.
Dumnezeu doreşte să ne bucurăm de viaţă, fără boală. El doreşte să
colaborăm cu El, ascultând de legile sănătăţii date de El.
39
JOI, 5 FEBRUARIE

PRIN PUSTIU
Daţi dar cezarului ce este al cezarului, şi lui Dumnezeu ce este al
lui Dumnezeu! – Matei 22,21

R oger! Roger! Scoală-te!” Glasul dnei Williams exprima urgenţă, în timp


ce încerca să-l trezească pe soţul ei bolnav.
„Ce este? Care-i necazul?”
„O ceată de oameni înarmaţi se află pe drum; vin de la Boston să te ares-
teze şi să te trimită înapoi în Anglia. Ştirea a fost adusă de prieteni. Trebuie
să pleci imediat!”
Cu toată boala lui, Roger Williams s-a sculat din pat şi s-a îmbrăcat. Luân-
du-şi rămas-bun de la soţie şi de la mica lui fetiţă, el a ieşit din casă în în-
tunericul şi viscolul din Noua Anglie. Timp de paisprezece săptămâni, Roger
Williams a pribegit prin pustiu. Uneori, singurul lui adăpost era o scorbură
de copac. Îşi procura hrana de unde şi când putea. În cele din urmă, a dat de
un sat indian prietenos, unde a fost bine primit.
Undeva, pe parcursul acelei călătorii, Roger Williams a sărbătorit a cin-
cea aniversare a sosirii lui în Lumea Nouă. La 5 februarie 1631, el şi soţia
lui, căsătoriţi de un an, au păşit pe ţărmurile noului lor cămin, sperând să
găsească libertatea de a se închina lui Dumnezeu.
Dar ei au fost dezamăgiţi, aflând că oamenii care au fugit din Europa, pen-
tru a scăpa de persecuţia religioasă, au întemeiat un stat-biserică asemănător
cu acela unde disidenţii erau persecutaţi. Tribunalul nu avea să îngăduie să
voteze şi aceia care nu erau membri ai bisericii. Autorităţile civile socoteau că
era de datoria lor să impună toate poruncile Bibliei.
„Nu”, a protestat Williams. „Oamenii trebuie să fie liberi să se închine sau
să nu se închine lui Dumnezeu, după cum aleg ei. Dumnezeu este un Dum-
nezeu al iubirii. El va primi numai o supunere de bunăvoie. Stăpânirea şi bi-
serica trebuie să rămână separate. Nimeni să nu fie obligat să urmeze vreo
religie.”
Pentru că Roger Williams a crezut că omul trebuie să-i dea „cezarului ce
este al cezarului, şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu”, el a trebuit să fugă
în acea noapte rece de iarnă.
Noi ştim că vine timpul când credincioşii vor trebui să fugă în pustiu pen-
tru siguranţă. Ce vei face când va ieşi o lege care te va opri să cumperi sau să
vinzi dacă nu vei onora duminica drept Sabat? De ce nu te hotărăşti astăzi
să fii credincios faţă de Dumnezeu şi Cuvântul Lui, coste aceasta oricât ar
costa?
40
VINERI, 6 FEBRUARIE

UNDE A PLECAT BUNICUL?


Suflarea lor trece, se întorc în pământ şi în aceeaşi zi le pier şi
planurile. – Psalmi 146,4

Î n această zi a anului 1952, prinţesa Elisabeta a Angliei şi ducele de Edin-


burgh se recreau într-o cabană de pădure în Sagana, Kenya, când au auzit
ştirea că tatăl Elisabetei, regele George al VI-lea, a murit. Anulându-şi plan-
urile lor de călătorie spre Australia şi Noua Zeelandă, perechea regală a plecat
imediat spre casă pe calea aerului.
Între timp, cameristele care-i îngrijeau de prinţul Charles şi prinţesa Ann
la Sandringham făceau tot ce puteau ca ştirea să nu fie aflată de copii. Cu toate
acestea, prinţul Charles a fost observat că toate cameristele plângeau.
„De ce fiecare este atât de trist?” dorea el să ştie.
„Bunicul a plecat”, a răspuns una dintre cameriste.
Dar asta nu prea semăna a ceva pentru care să plângi. Regele întotdeauna
era plecat undeva. De ce trebuie să plângă toţi numai pentru că bunicul a ple-
cat într-o călătorie? Trebuie să fie un alt motiv şi micul prinţ era hotărât să-l
afle. El avea să o întrebe pe bunicuţa şi ea avea să-i spună.
Bunica lui, regina, a venit în camera copiilor şi l-a strâns pe micul prinţ în
braţe. El a privit atent la faţa ei brăzdată de lacrimi şi a înţeles că s-a întâmplat
ceva rău.
„Bunicuţo”, a întrebat prinţul Charles, „unde a plecat bunicul?”
Dar bunica lui păstra tăcerea. Cum putea ea să-i explice unui copil atât de
mic ce înseamnă moartea?
Multor copii întristaţi li s-a spus: „Bunicul a plecat în cer” sau „Bunicul a
plecat la Isus.” Dar sunt oare adevărate aceste cuvinte?
Unde a plecat regele George? El a plecat acolo unde, în cele din urmă, va
merge fiecare dintre noi, dacă va mai dura timpul. El a încetat să mai respire.
Inima lui a încetat să mai bată. El şi-a început îndelungatul lui somn în mor-
mânt.
Ce gând frumos este să ştii că bunicii şi bunicele noastre dorm, pur şi
simplu, până la venirea lui Isus.
Ei nu mai simt nicio durere. Ei nu mai pot vedea toate necazurile de care
au parte nepoţii lor. Ei nu mai pot veni înapoi, ca spirite, ca să ne înspăimânte
noaptea.
Ei nu mai ştiu nimic până la sunetul de trâmbiţă. Atunci, glasul Domnului
Isus îi va chema afară din mormintele lor pe aceia care L-au iubit. La a doua
venire, noi îi vom vedea din nou pe cei dragi ai noştri.
41
SÂMBĂTĂ, 7 FEBRUARIE

SĂRĂCIE ŞI FĂGĂDUINŢE
Am fost tânăr şi am îmbătrânit, dar n-am văzut pe cel neprihănit
părăsit,nici pe urmaşii lui cerşindu-şi pâinea. – Psalmi 37,25

C e are să se întâmple cu noi, mamă?” a întrebat Charles. „Cum vom trăi


fără tata?”
Băieţelului, în vârstă de zece ani, îi venea greu să înghită mâncarea pe care
mama lui i-o pusese în faţă. El continua să privească peste masă la scaunul
gol al tatălui său. Cât timp avea să stea el în închisoare? Tatăl lui era un om
bun şi amabil. Singura lui crimă era sărăcia. El ajunsese la închisoare pentru
neplata datoriilor.
„Crezi că vom ajunge să cerşim?” a întrebat Charles.
Punându-şi braţele în jurul băiatului ei, dna Dickens l-a strâns şi a în-
cercat să nu lase să se vadă propria nelinişte. „Nu, Charles, Dumnezeu ne va
ajuta. Trebuie să avem credinţă în făgăduinţele Lui.”
Şi, desigur, mama avea dreptate. Dumnezeu i-a ajutat. Mai întâi, Charles
s-a dus la casa de amanet cu câteva piese din gospodărie, ca să obţină bani
pentru hrană. Apoi, a venit ziua când a trebuit să vândă toate cele zece cărţi
ale sale. Scriind despre această experienţă, spunea mai târziu: „Când mi-am
vândut căţile, credeam că mi se rupe inima.”
Când n-a mai rămas nimic de vânzare, Charles s-a dus că caute de lucru.
El a obţinut o slujbă într-o fabrică de ghete, lipind etichete pe cutiile cu cremă
de ghete. Aceasta era o lucrare grea şi ceasurile erau lungi. Magazia unde lucra
era murdară şi plină de şobolani. Dar cu cei 1,50 dolari pe săptămână pe care
îi câştiga a fost în stare să întreţină familia până ce tatăl său a fost eliberat.
Cu prezenţa domnului Dickens în cămin, lucrurile au mers mai bine.
Charles a frecventat şcoala şi apoi a obţinut o slujbă ca ajutor de avocat. În
cursul serilor, el a început să scrie istorioare.
Cu toate că, în curând, a început să se descurce mai bine din punct de
vedere financiar, el n-a uitat niciodată acele zile de sărăcie şi nici cum Dum-
nezeu a ajutat familia lui. Acele experienţe l-au ajutat să scrie cartea David
Copperfield şi alte bine-cunoscute cincisprezece cărţi.
După Biblie şi lucrările lui William Shakespeare, cărţile lui Charles
Dickens, care s-a născut în această zi a anului 1812, s-au vândut mai mult
decât ale oricăror alţi autori.
Dumnezeu Şi-a ţinut făgăduinţa. El a răspuns nevoilor familiei Dickens,
cu mulţi ani în urmă, în Anglia. El va răspunde şi nevoilor tale, dacă îi vei
cere.
42
DUMINICĂ, 8 FEBRUARIE

PRETINZÂND A FI BIRUITOR
Dar ei… au dat înapoi şi n-au mers înainte. – Ieremia 7,24

D r. Harry Miller a dorit ca, în concediu, să meargă acasă în America, la


sfârşitul primei perioade petrecute ca medic misionar în China. Amin-
tindu-şi ce rău de mare avusese în timp ce traversa Oceanul Pacific, s-a hotărât
să găsească o altă cale spre casă.
A făcut planul să meargă prin Manciuria, Rusia şi apoi pe calea ferată
transsiberiană până la St. Petersburg. De acolo va traversa Europa şi Oceanul
Atlantic.
Singura problemă era aceea că era război. La 8 februarie 1904, vasele de
război japoneze au atacat navele ruseşti de la Port Arthur. Războiul ruso-
japonez a izbucnit în Manciuria, ţara prin care dr. Miller dorea să treacă.
Toţi credeau că Rusia este puterea cea mai tare. Totuşi, în fiecare zi, armata
rusă pierdea teren în faţa japonezilor.
Ţarul a început să trimită mesaje urgente lui Kuropatkin, comandantul
şef al forţelor ruseşti din Manciuria, cerând veşti despre situaţia războiului.
Nedorind să spună că pierdea, Kuropatkin a trimis înapoi mesajul: „Noi îi
’conducem’ pe japonezi.”
Ţarul a trimis din nou un mesaj, cerând o descriere despre adevărata stare
a lucrurilor din Manciuria. Din nou, răspunsul a fost: „Noi îi ‘conducem’ pe
japonezi.”
Între timp, forţele ruseşti le „arătaseră” japonezilor drumul până aproape
în Siberia. În cele din urmă, ţarul a înţeles că, în realitate, oştirea rusească se
retrăgea. El a trimis înapoi mesajul: „Te rog, dragul meu Kuropatkin, fii bun
şi nu-i ’conduce’ până la St. Petersburg.”
În timpul acesta, pe când dr. Miller era gata de drum, războiul se termi-
nase. Japonia a câştigat şi Kuropatkin n-a mai putut pretinde că el a câştigat,
în timp ce pierdea.
Care este situaţia în lupta ta cu păcatul? Încerci tu să-i induci în eroare
pe prietenii tăi, făcându-i să creadă că tu câştigi, când, în realitate, pierzi? În
experienţa ta creştină, dai tu înapoi, în loc să mergi înainte?
Nu te mai retrage. Întoarce-te. Înaintează. Supune viaţa ta lui Isus Hristos.
Lasă-L pe El să ducă lupta pentru tine. Fiind sub comanda Lui, vei câştiga cu
siguranţă. Nu va mai fi nevoie să te mai prefaci.

43
LUNI, 9 FEBRUARIE

SCOS DIN FOC


Nu este el… un tăciune scos din foc? – Zaharia 3,2

J ohn, în vâstă de cinci ani, s-a trezit aproape de miezul nopţii, în ziua de 9
februarie 1709, şi a văzut camera lui luminată ca ziua. Vârându-şi capul
printre perdelele care închideau patul, el a văzut limbi de foc alergând pe ta-
van. A vrut s-o cheme pe mama, dar uşa era deja cuprinsă de flăcări. Mergând
la fereastră, s-a căţărat pe un scaun şi a privit afară. La lumina casei în flăcări,
a văzut feţele vecinilor îndreptate în sus.
„Tăticule, ajută-mă!” a strigat John în noaptea răcoroasă.
Dl. Wesley se afla în spatele casei împreună cu soţia lui, adunându-i pe
ceilalţi şapte copii, când a auzit strigătul lui John. El a alergat înăuntru, dar
casa scării era toată în flăcări. A încercat să-şi facă drum şi să urce prin flăcări,
folosind o pereche de pantaloni pentru a-şi ocroti capul, dar furia flăcărilor
l-a împins înapoi.
Între timp, unul dintre oameni din mulţime a ieşit înainte şi l-a ajutat pe
un alt om să ajungă până sus la fereastra unde se afla John plângând. Faţa
străinului l-a înspăimântat pe John şi a fugit spre uşă. Acum, toată camera
era în flăcări. Chiar şi patul, şi perdelele ardeau. În disperare, copilul a fugit
înapoi la fereastră şi a sărit în braţele bărbatului. În acea clipă, acoperişul s-a
prăbuşit înăuntru.
Tatăl lui John l-a sărutat peste tot, pentru a se asigura că băiatul era într-
adevăr sănătos. Apoi, adresându-se către spectatori, a spus: „Veniţi, vecini, să
îngenunchem; să-I mulţumim lui Dumnezeu! El mi-a dat pe toţi cei opt copii
ai mei; casa ducă-se, eu sunt destul de bogat.”
Când John Wesley s-a făcut mare, camera în flăcări a devenit pentru el
un simbol al unei lumi care piere. El a descris pe orice om ca fiind înconjurat
de flăcările păcatului şi ale morţii. El era hotărât, ca unul care a fost salvat
din casa în flăcări în miez de noapte, să-i smulgă pe alţii dintr-un foc şi mai
teribil. În curând, avea să predice în toată provincia şi mii de oameni dintre
cei care îl ascultau predicând în aer liber, prin satele Angliei, au fost convinşi
de păcatele lor.
Tu cum stai? Nu eşti şi tu un cărbune scos din foc pentru un scop? Eşti
tu recunoscător pentru ceea ce a făcut Isus pentru tine? Vrei tu să-L rogi pe
Dumnezeu să-ţi ajute să salvezi pe cineva?

44
MARŢI, 10 FEBRUARIE

LUAREA CA PRIZONIER A UNUI PAPĂ


Şi avem cuvântul prorociei făcut şi mai tare, la care bine faceţi că
luaţi aminte. – 2 Petru 1,19

T răiască Republica Romană!”


„Au venit francezii! Ei sunt cantonaţi chiar lângă ziduri.”
Sosirea generalului Berthier şi a trupelor lui, circa 18.000 de francezi,
era subiectul principal al discuţiilor în toată Roma, în ziua de 10 februarie
1789. Soldaţii păreau să se aranjeze cât mai confortabil. Oare când vor intra
în oraş?
Papa Pius al VI-lea, în vârstă de optzeci de ani, s-a închis în Vatican. El
auzise de teribilele lucruri petrecute în Franţa. Religia fusese abolită. Dum-
nezeu fusese declarat ca fiind mort. Preoţii plecaseră în exil şi pe capul lor se
pusese un premiu. Proprietatea care aparţinea Bisericii Catolice fusese luată
de guvern.
Papa a făcut tot ce a putut ca să oprească nimicirea bisericii din Franţa.
Din cauza aceasta, papa ştia că el era motivul sosirii soldaţilor. Francezii
cereau viaţa papei.
Zi şi noapte, papa a îngenuncheat la altar, cerând ocrotirea Cerului. Dar
rugăciunile acestea erau în zadar, pentru că Dumnezeu hotărâse că sosise
ceasul ca puterea papei să-i fie luată.
Daniel şi Ioan au profetizat că autoritatea papei avea să stăpânească timp
de aproape 1 260 de ani. Papalitatea câştigase atât puterea temporală, cât şi
cea spirituală, în anul 538 d.H. Cei 1 260 de ani se terminaseră. Profeţia tre-
buia să fie împlinită.
Cinci zile mai târziu, generalul Berthier a intrat în capitală triumfător.
Poporul a proclamat Republica Romană. La Vatican, au fost trimişi soldaţi ca
să-i ceară papei să se supună. El a refuzat, astfel că a fost târât de la altar şi luat
prizonier. Profeţia s-a împlinit la timp.
Această împlinire lămurită a profeţiei celor 1 260 de ani ne dă asigurarea
că sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu este adevărat. Ea dovedeşte că Dumne-
zeu este încă Cel care stăpâneşte. Ea este o dovadă că El mai conduce încă şi
că toate lucrurile au loc în conformitate cu voinţa Lui. Parlamentele şi regii
nu pot merge mai departe decât îngăduie Dumnezeu, în vederea îndeplinirii
scopurilor Sale în această lume.

45
MIERCURI, 11 FEBRUARIE

CEL MAI RAPID OPERATOR


Tot ce găseşte mâna ta să facă, fă cu toată puterea ta. – Eclesiastul
9,10

A ş dori să-l văd pe dl George F. Milliken, vă rog.”


Recepţionerul privi spre cel ce vorbea şi hotărî că superintendentul
„Uniunii de Vest” era prea ocupat pentru a-l vedea.
„Aveţi fixată o audienţă?”
„Nu tocmai, dar dumnealui mi-a trimis vorbă să vin pentru un interviu.”
Recepţionerul a mers să-i spună stăpânului. „Afară este un tânăr bădăran
de la ţară, din Port Huron, Thomas Edison.”
„Da, da. Lasă-l să intre.” Dl Milliken şi-a adus aminte de frumosul scris
caligrafic de pe cererea lui Thomas. Dacă tânărul va putea să prindă mesaje
pe fir în acelaşi fel, în mod sigur că avea să-l angajeze.
Uşa s-a deschis şi s-a închis. Timp îndelungat, dl Milliken n-a spus nimic.
Privirea lui s-a îndreptat spre părul nepieptănat, hainele peticite şi ghetele
rupte. Cum se poate ca un astfel de bădăran să scrie atât de fumos? În cele din
urmă, a spus: „Vino din nou la cinci şi jumătate. Am să te încerc.”
La ora fixată, Thomas şi-a luat locul la masă. Ceilalţi operatori au încetat
să mai lucreze, pentru a privi distracţia. Ei i-au telegrafiat celui mai rapid ope-
rator din New York, să trimită un mesaj de 800 de cuvinte cu viteză maximă.
Ei se aşteptau ca Thomas să rămână ca un caraghios.
Tomas a luat un teanc de hârtie, creionul şi a făcut semn că este gata. Me-
sajul a început să apară din ce în ce mai repede. Degetele lui Tom se mişcau
tot atât de repede. Rânjetele de pe feţele operatorilor s-au schimbat în priviri
de uimire. „Bădăranul de la ţară” a ţinut pasul cu mesajul.
Thomas a fost angajat şi proclamat cel mai rapid operator în seviciul „Uni-
unii de Vest”. Cum s-a întâmplat?
Thomas avea obiceiul să facă tot ce-i revenea la slujbă ca parte a lui. În Port
Huron, când i s-a dat o şansă să înveţe telegrafiatul, el a luat-o atât de în serios,
încât a făcut zilnic optsprezece ore de exerciţii, până ce a devenit expert.
Thomas Edison, care s-a născut în ziua aceasta, în anul 1847, a crezut în
textul nostru. Tot ce a găsit să facă, a făcut cu toată puterea lui. Aceeaşi atitu-
dine l-a ajutat să inventeze becul electric şi multe alte lucruri folositoare. De
ce să nu iei textul din Eclesiastul 9,10 şi ca un motto al tău?

46
JOI, 12 FEBRUARIE

POVESTEA A DOI BĂIEŢI


Alegeţi azi cui vreţi să slujiţi…, cât despre mine, eu şi casa mea
vom sluji Domnului. – Iosua 24,15

Z iua de 12 februarie 1809 este ziua de naştere a doi băieţi care au ajutat la
schimbarea lumii. Unul s-a născut la Shrewisbury, Anglia, ca fiu al unui
medic bogat. Celălalt a plâns pentru prima dată într-o cabană de lemn la
frontiera cu Kentucky.
Băiatul englez a absolvit la Cambridge. Băiatul american a făcut un sin-
gur an de şcoală. La vârsta de 22 de ani, amândoi au pornit în viaţă pe cont
propriu. Charles Darwin a navigat ca naturalist, cu o expediţie britanică, la
bordul lui HMS Beagle. Călătoria de cinci luni l-a dus în America de Sud,
Insulele Galapagos şi Noua Zeelandă.
Celălalt tânăr, Abraham Lincoln, a plecat într-o călătorie de vreo 32 de
kilometri până la New Salem, Illinois, undea obţinut o slujbă ca funcţionar
într-un magazin universal. Serile şi le petrecea citind Biblia, literatură şi
lucrări de drept.
În 1859, Darwin a publicat faimoasa lui lucrare Despre originea speciilor.
În ea se susţine că orice fiinţă vie a evoluat pe parcursul a milliarde de ani.
Despre om se spunea că descinde din maimuţe. Cartea a fost o bombă într-o
lume în care cei mai mulţi oameni încă mai credeau că Dumnezeu a făcut
pământul în şase zile. Din cauza acestei cărţi, milioane de oameni şi-au pier-
dut credinţa în Biblie.
La câteva luni după publicarea cărţii lui Darwin, Abraham Lincoln a fost
ales preşedinte al Statelor Unite. Apoi a început Războiul Civil. De multe ori,
Lincoln se afla seara pe genunchi, cerându-I lui Dumnezeu să salveze ţara sa.
El ţinea Biblia pe biroul lui şi adesea se îndrepta către ea pentru sfat.
În una dintre cuvântările lui, Lincoln a afirmat: „Ea (Biblia) este cel mai
bun dar pe care Dumnezeu l-a dat oamenilor.” Altădată, el a spus: „Meditează
cât poţi la tot ceea ce cuprinde această Carte şi la echilibrul credinţei şi atunci
vei trăi şi vei muri ca un om fericit.”
Doi băieţi s-au născut în această zi a anului 1809. În tinereţea lor, ei au
făcut alegeri importante. Alegerea unuia a nimicit credinţa a milioane de oa-
meni. Alegerea celuilalt a întărit credinţa unei naţiuni.
Şi tu, de asemenea, ai de ales astăzi. Rezultatul alegerii tale poate fi tot atât
de larg cuprinzător ca şi al lui Darwin sau Lincoln. Fericirea viitoare şi des-
tinul tău veşnic depind de alegerea pe care o faci acum. Trebuie să alegi astăzi
cui vrei să slujeşti. Mă rog ca Domnul Isus Hristos să fie Acela.
47
VINERI, 13 FEBRUARIE

ULTIMELE ZILE ALE UNUI PROFET


Purtaţi-vă sarcinile unii altora. – Galateni 6,2

M edicul s-a aplecat peste patul vârstnicei şi debilei femei şi a examinat-o


cu atenţie. Era o fractură la şoldul stâng. La vârsta de optzeci şi şapte de
ani, nu se mai putea aştepta la o vindecare.
După ce a dat instrucţiuni pentru îngrijirea ei, medicul s-a reîntors la
Sanatoriul „Sf. Elena”, de pe dealul de deasupra lui Elmshaven, unde era de
serviciu când a fost chemat în acea dimineaţă de Sabat, la 13 februarie 1915,
s-o îngrijească pe Ellen White.
Sora White căzuse în timp ce intra în camera ei de lucru. Nepoata ei, May
Walling, fusese pe aproape. A ajutat-o pe mătuşa ei, ridicând-o de pe duşumea
şi ducând-o până la pat, unde stătea întinsă când a sosit medicul. Ellen White
a rămas acolo până la moarte, cinci luni de zile mai târziu.
Dacă tu ai fi locuit aproape de Elmshaven, sunt sigură că te-ai fi bucurat să
petreci o după-amiază cu bunica White.
Chiar aşa bolnavă, ea era întotdeauna binedispusă şi fericită. Fără îndoială
că ea ţi-ar fi cerut să-i citeşti din Biblia care stătea deschisă pe masa de lângă
patul ei. Poate că ai fi ajutat-o să se simtă mai confortabil, pentru a putea să
vadă florile de primăvară de la fereastra ei cea mare. Dacă te-ai fi oferit să
cânţi, poate că ea ţi-ar fi cerut să cânţi: „Există-o ţară a lui Hristos” sau „Lu-
mina-I Hristos”.
Dacă ai fi întrebat-o cum se simte în situaţia ei, ea ar fi putut să-ţi spună
ceea ce le-a spus şi altora: „Curajul meu se reazemă pe Mântuitorul meu. Lu-
crarea mea este aproape încheiată. Privind în trecut, nu simt nici cea mai
mică mâhnire sau descurajare.” (Schiţe din viaţa mea, p. 443)
A vizita pe cei bolnavi poate fi o experienţă foarte mult răsplătită. Oame-
nii în vârstă apreciază în mod deosebit să stea de vorbă cu tinerii şi să-i audă
cântând. Poţi să te gândeşti la persoane în vârstă pe care le-ai putea vizita
chiar astăzi, pentru a le ajuta să-şi ducă poverile? Poate că poţi să le iei nişte
flori sau fructe, sau un tablou pe care l-ai desenat tu. Citeşte-le ceva de va-
loare. Cântă-le unele dintre imnurile lor favorite. Cere-le să vorbească despre
viaţa lor.
Sunt sigură că îi vei face fericiţi. Vei descoperi cu surprindere ce fericit vei
fi şi tu.
Aceasta este o zi bună să faci cea ce spune textul nostru: „Purtaţi-vă sar-
cinile unii altora.”

48
SÂMBĂTĂ, 14 FEBRUARIE

FII „VALENTINUL” MEU!


Fiule, dă-mi inima ta. – Proverbe 23,26

A ceasta este ziua inimilor – inimi de hârtie, inimi de panglică, inimi de


saten, inimi de biscuit, inimi de ciocolată şi mari inimi de bomboane
roşii. Oamenii din multe ţări le trimit salutări prietenilor şi celor iubiţi, fo-
losind ilustrate în formă de inimi. Aceasta este o zi a prieteniei şi a iubirii.
Ziua de 14 februarie este numită Ziua Sf. Valentin, pentru că este ziua de
sărbătoare a doi oameni cu numele de Valentin, care au suferit martiriul, prin
secolul al II-lea, pentru credinţa lor în Isus Hristos.
Un Valentin a fost luat, prin anul 270 d.Hr., şi dus pe muntele Palatin,
aproape de locul unui altar al lui Junona (Hera), unde a fost decapitat. El era
preot şi a fost ucis pentru că i-a adăpostit pe creştini.
Celălalt Valentin a murit trei ani mai târziu, la o depărtare de 100 de ki-
lometri de Roma. El era un misionar creştin şi a fost condamnat la moarte
pentru că a convertit la creştinism o familie romană.
La 15 februarie, avea loc sărbătoarea romană Lupercalia, o săbătoare a
tinerilor îndrăgostiţi, în cinstea zeilor păgâni Junona şi Pan. Junona era zeiţa
iubirii şi a căsătoriei, iar Pan era zeul naturii. Băieţi şi fete se strângeau laolaltă
şi schimbau daruri.
Prin anul 496 d.Hr., creştinismul era religia populară la Roma. Sperând
să placă poporului, conducătorii bisericii au încercat să le dea sărbătorilor
păgâne o semnificaţie creştină. Ei au schimbat sărbătoarea Lupercalia pentru
a coincide cu ziua lui Valentin, de la 14 februarie.
Începând de aici înainte, când te gândeşti la ziua lui Valentin, sper să-ţi
aduci aminte de cei doi martiri care şi-au jertfit viaţa pentru Hristos.
Isus te cheamă şi pe tine să dai tot ce eşti şi tot ce ai pentru a ajuta la
răspândirea soliei iubirii Lui. El îţi cere să fii „Valentinul” Lui. El spune: „Fiule,
dă-mi inima ta, fiica Mea, dă-mi inima ta”.
Vrei să răspunzi precum a făcut şi a zis Lowell Mason:
„Inima mea, de-acum Ţi-o dăruiesc,
Căci doar în Tine sper!
De lumea rea vreau să mă dezlipesc
Şi să m-avânt spre cer…”

49
DUMINICĂ, 15 FEBRUARIE

ASOCIAŢIA INTERNAŢIONALĂ A COMBINELOR


Mare este secerişul, dar puţini sunt secerătorii. – Matei 9,37

Î nchipuie-ţi pentru un moment că în Kansas este iunie. Temperatura este de


32 de grade Celsius la umbră, dar aceasta nu te deranjează, pentru că eşti
mult deasupra acestei călduri, într-un avion cu două locuri. Dedesubtul tău,
suprafeţe ondulate de grâu se întind ca un ocean de aur. La intervale, treci
peste mari silozuri de grâne, care, în curând, vor fi pline.
În partea stângă, observi două puncte roşii. Făcând un viraj şi coborând
puţin, le vezi ca fiind combine-jucării, tăind rânduri drepte prin ogoarele de
grâu, cosind şi treierând cerealele în timp ce merg. Zburând şi mai jos, vezi
cuvântul McCormick scris cu litere albe pe maşinile roşii.
Lui Cyrus Hall McCormick, născut la 15 februarie 1809, îi plăcea să lu-
creze în atelierul de maşini al tatălui său, în Virginia. N-a durat mult până ce a
încercat să-l ajute pe tatăl său să dea lumii o secerătoare automată de cereale.
Deşi tatăl său n-a reuşit să-şi ajungă ţinta, Cyrus a construit pe cunoş-
tinţele tatălui său şi a reuşit. În 1831, el a făcut o demonstraţie cu prima lui
secerătoare, o maşină care a fost trasă de un singur cal. El a continuat să-
şi îmbunătăţească invenţia şi asociaţia lui creştea. Astăzi este cunoscută ca
Asociaţia Internaţională a Combinelor de Secerat şi este una dintre cele mai
mari concerne de maşini agricole din lume. Datorită invenţiei lui McCor-
mick, un om poate secera destul grâu, pentru a hrăni mii de oameni.
Înainte de secerătoarea automată, seceratul era încet şi greu. Cu secera şi
coasa, un om putea să realizeze numai câţiva acri. Astăzi, media pe fermă, în
Kansas, este de 274 ha. Unele ferme cu grâu sunt mult mai mari, încât ele se
măsoară în loturi de mile pătrate, numite secţiuni. Fiecare secţiune are 320
ha. Ferme cu una sau două secţiuni sunt obişnuite.
În una dintre parabolele Sale, Isus reprezintă lumea ca fiind un câmp în-
tins de secerat. Este nevoie de secerători care să iasă să strângă oameni din
toate naţiunile pentru Împărăţia Sa.
Lucrătorii sunt puţini. Biserica noastră este mică. Dumnezeu are nevoie
de tineri, care să fie McCormick pentru El, găsind noi căi să secere repede
recolta lumii, pentru ca, astfel, Isus să poată veni.
Vrei să te alături şi tu la Compania Internaţională a secerătorilor lui Dum-
nezeu? Este nevoie şi de ajutorul tău.

50
LUNI, 16 FEBRUARIE

ÎN CAPCANA UNEI PEŞTERI


Preaiubiţilor, dacă astfel ne-a iubit Dumnezeu pe noi, trebuie să
ne iubim şi noi unii pe alţii. – 1 Ioan 4,11

L a 30 ianuarie 1925, Floyd Collins s-a hotărât să cerceteze o peşteră de ni-


sip de la ferma Estes, din centrul statului Kentucky. Descoperind intrarea
într-o prăpastie adâncă, sub o stâncă ieşită în afară. Floyd s-a târât înăuntru
şi a dispărut în întuneric.
El nu a mai ieşit afară nici a doua zi dimineaţa, astfel că fiul lui, Estes, în
vârstă de 17 ani, a mers să-l caute. Floyd şi-a prins piciorul într-o crăpătură
a peretelui unui tunel îngust, iar peste piciorul lui era o stâncă mare. Primele
eforturi de a-l elibera au fost fără succes.
Ziarele şi radioul au adus la cunoştinţa întregii ţări ştirea despre nenoro-
cirea lui Floyd. Reporterii s-au adunat la faţa locului. Crucea Roşie a sosit cu
o echipă specializată în salvări. Bani, echipament şi telegrame au început să
sosească de peste tot. Oamenii din toată America se rugau pentru salvarea lui
Floyd Collins. Totul părea că este în zadar.
În cele din urmă, a fost săpat un puţ adânc de vreo 18 m la numai câţiva
metri de nenorocitul om. Apoi, a fost săpat cu grijă un tunel prin stâncă. În
după-amiaza zilei de 16 februarie, echipa de salvare a ajuns la Floyd, dar era
prea târziu. În timpul serviciului funerar, pastorul Roy Biser a spus: „Niciun
alt incident în amintirea noastră n-a provocat atâtea rugăciuni din partea
frăţietăţii omeneşti pentru un singur om.”
Aceasta era adevărat. Mii de dolari au fost cheltuiţi. Sute de oameni au lucrat
în zadar timp de peste două săptămâni, pentru a salva un om. Se merita oare?
„Cine poate preţui valoarea unui suflet? Dacă vrei să ştii cât valorează, să
mergem în Ghetsemani şi acolo să veghem împreună cu Domnul Hristos
în decursul orelor de frământare sufletească, când sudoarea Lui era aseme-
nea unor mari picături de sânge. Să privim la Mântuitorul înălţat pe cruce…
Priviţi capul însângerat, coasta împunsă şi picioarele străpunse de piroane. Să
nu uităm că Domnul Hristos a riscat totul. Pentru mântuirea noastră, cerul
întreg a fost în primejdie. La piciorul crucii, amintindu-ne că pentru un sin-
gur păcătos Domnul Hristos Şi-ar fi dat viaţa, vom putea să preţuim mai bine
valoarea unui suflet.” (P. D., p. 152)
Peste tot, în jurul nostru, sunt tineri prinşi în capcana păcatului. Cineva
trebuie să-i salveze. Timpul este scurt. Un băiat sau o fată merită tot efortul
pe care-l poţi face. Vrei să te alături echipei de salvare? Mâine poate fi prea
târziu.
51
MARŢI, 17 FEBUARIE

GĂSEŞTE ADEVĂRATA BISERICĂ


Şi balaurul, mâniat pe femeie, s-a dus să facă război cu rămăşiţa
seminţei ei, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi ţin mărturia lui
Isus Hristos. – Apocalipsa 12,17

M argareta, sunt sigur că ziua a şaptea este Sabatul Domnului şi că Dum-


nezeu doreşte ca noi să-l păzim ca fiind sfânt”, a spus Louis Rondeau cu
convingere.
„Da”, îşi dădu soţia sa acordul. „Dar eu nu cunosc nicio biserică în care să
se păzească sâmbăta, tu ştii?”
„Nu, dar trebuie să existe una, şi Dumnezeu ne va conduce la ea.”
Într-o zi, Louis s-a simţit îndemnat să ia cartea de telefon, să parcurgă
lista deservenţilor cultici şi să le ceară să-i vină în ajutor. Alegând un nume,
a format numărul.
„Alo, aici este Louis Rondeau. Soţia mea şi cu mine căutăm biserica aceea
care păzeşte toate poruncile lui Dumnezeu, inclusiv Sabatul zilei a şaptea.
Dumneavoastă cunoaşteţi o astfel de biserică?”
Nu, deserventul cultic întrebat nu cunoştea. După mai multe chemări, lui
Louis i-a fost dat numele lui Peter Uniat, pastor al Bisericii Adventiste de Ziua
a Şaptea.
Louis l-a sunat imediat. În căminul lui, pastorul Uniat a ridicat receptorul
spre a auzi glasul unui bărbat spunând: „Eu caut o biserică în care se ţine ca
sfântă ziua a şaptea. Mă puteţi ajuta?”
„Da”, a răspuns pastorul Uniat. „Sigur că vă pot ajuta.”
În curând, s-au aranjat ore de studiu, iar Louis şi Margareta au fost
uimiţi de frumuseţea soliei care a fost desfăşurată înaintea lor. Orice parte a
adevărului se armoniza cu întregul. Aceasta era, într-adevăr, biserica pe care
ei o căutau.
În data de 17 februarie 1973, Louis şi Margareta au fost botezaţi în Biserica
Edmonton South şi au ieşit afară din apă ca membri ai bisericii rămăşiţei lui
Dumnezeu. Louis şi Margareta n-au trebuit să caute mai departe. Ei au găsit
poporul rămăşiţei lui Dumnezeu. Ei au găsit biserica aceea care păzeşte toate
poruncile lui Dumnezeu, inclusiv Sabatul zilei a şaptea. Ei au găsit biserica
din Apocalipsa 12,17.
Care este situaţia ta? Ai fost tu, deja, botezat? Te-ai hotărât să te uneşti cu
biserica rămăşiţei lui Dumnezeu? Dacă nu, nu este un alt timp mai potrivit să
te hotărăşti decât chiar acum. De ce să nu-l suni pe pastorul tău şi să-i spui că
doreşti să urmezi la clasa de botez? El se va bucura să te ajute.
52
MIERCURI, 18 FEBRUARIE

MISTERIOSUL SAMSON
Voi toţi sunteţi fraţi. – Matei 23,8

E ra aproape miezul nopţii, în ziua de 18 februarie 1952. Charlie Jones, un


bărbat de culoare din Houston, Texas, se afla în drum spre casă, când a
observat luminile maşinii unei patrule a poliţiei. El a oprit să vadă cu ce ar
putea ajuta.
Un autocamion cu remorcă pe paisprezece roţi se izbise de un stejar.
Remorca s-a îngrămădit peste cabină, zdrobind acoperişul şi prinzându-l pe
şoferul Roy Gaby între volan şi scaun. Picioarele lui Roy erau prinse între
frână şi ambreiaj şi flăcările, ce cuprinseseră covoraşul de pe podea, se stre-
curau de-a lungul podelei, atingându-i ghetele.
Un camion a fost repede legat de cabină cu un lanţ, dar n-a fost cu putinţă
s-o urnească din loc. Pompierii se aflau pe drum, cu tot ce era necesar, dar
aveau să sosească prea târziu pentru a mai salva viaţa şoferului.
Charlie Jones s-a dus la locul accidentului şi, folosindu-se numai de mâini-
le lui, a scos uşa din balamale. El a tras afară covoraşul în flăcări, a pătruns
înăuntru şi a îndreptat volanul. A împins într-o parte pedala de frână şi am-
breiajul, pentru a elibera picioarele lui Roy. Apoi, mai mult, s-a târât în cabină
pe lângă şofer şi a început să împingă în sus, cu cele 120 kg ale lui, tavanul de
cabină strâmbat. El a împins până ce metalul a cedat şi omul a fost eliberat.
Toţi ochii s-au îndreptat spre cel salvat şi nimeni nu l-a observat pe Charles
Jones, părăsind liniştit scena. A doua zi, tot oraşul se întreba cu privire la mis-
teriosul „Samson”. Nici chiar soţia lui Charlie n-a ştiut ce făcuse el. Când, în
cele din urmă, a fost descoperit, el a fost întrebat cum a fost în stare să facă
ceea ce trei camioane şi o echipă de depanatori n-au putut face.
„Un om nu ştie ce poate să facă până când un altul nu este rănit”, a spus
Charlie.
Un lucru interesant în legătură cu această istorisire este că ea s-a întâmplat
în timpul Săptămânii Frăţietăţii, când oamenilor li se aminteşte că toţi sunt
fraţi, fără deosebire de rasă, religie sau cultură. Salvarea de către acest om de
culoare a unui frate alb al lui a fost o demonstrare dramatică a frăţietăţii şi a
iubirii.
Acest fel de iubire este iubirea de care tu şi eu avem nevoie – o iubire care
trece dincolo de toate barierele şi care ne uneşte în familia lui Dumnezeu.
„Prin aceasta vor cunoaşte toţi oamenii că voi sunteţi ucenicii Mei, dacă
vă iubiţi unii pe alţii.” (Ioan 13,35)

53
JOI, 19 FEBRUARIE

SCHIMBÂND CENTRUL
Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi
ia crucea în fiecare zi şi să Mă urmeze. – Luca 9,23

L a 19 februarie 1473, în Torun, Polonia, s-a născut un copil care a deve-


nit unul dintre puţinii oameni despre care poate fi spus: „El a schimbat
lumea.”
Când Nicolaus Copernicus a mers la şcoală, a aflat ceea ce copiii învăţaseră
despre Univers timp de 1 300 de ani, şi anume că Pământul era plat, stătea pe
loc şi era centrul în jurul căruia se învârteau toate celelalte corpuri cereşti. Nu
era oare destul de lămurit să vezi că soarele se înalţă în fiecare dimineaţă şi că
în fiecare seară coboară? Cerul era sus şi iadul jos, iar omul, centrul oricărui
lucru, se afla între acestea.
Nicolaus nu vedea lucrurile în felul acesta. După studiu îndelungat, el era
convins că Pământul se învârtea în jurul axei sale, după cum făceau toate cele-
lalte planete. Nu numai atât, el credea că Soarele, şi nu Pământul, este centrul
în jurul căruia se învârtesc planetele.
Scrierile lui au fost interzise ca fiind periculoase pentru religie şi unii din-
tre cei care au acceptat ideile lui au fost arşi pe rug. Astăzi, puţini mai cred că
pământul este plat. Cei mai mulţi admit că Pământul se învârte în jurul axei
sale. Totuşi, mai sunt încă unii oameni care par să creadă că ei sunt centrul
Universului. Ei consideră că trebuie să-şi aibă întotdeauna calea lor. Orice
activitate trebuie să se învârtă în jurul lor.
O astfel de persoană este hotărâtă să privească la un anumit program de
televiziune, fără a ţine seamă de ceea ce doresc alţii. El trebuie să aibă un cos-
tum nou, indiferent dacă alţii din familie primesc sau nu ceea ce au nevoie. El
nu vrea să joace un anumit joc, aşa că de ce să-l joace ceilalţi. Dacă nu este el
centrul atracţiei, se bosumflă şi produce necazuri.
Vorbind despre copii, Ellen White spunea: „Părinţii trebuie să-i înveţe
lecţii de renunţarea la sine şi niciodată să nu-i trateze în aşa fel încât să-i facă
să creadă că ei sunt centrul şi că totul se învârtă în jurul lor.” (Îndrumarea
copilului, p. 132, în orig.)
Ai învăţat să renunţi la tine pentru fericirea altora? Poate că este necesar
să muţi centrul vieţii tale de la eu, la Isus, Soarele Neprihănirii. Atunci, alţi
oameni îşi vor găsi locul potrivit în universul tău. Aceasta-i tot ce se poate
spune despre renunţarea la sine, schimbarea centrului vieţii noastre.
Un alt fel de a arăta în scris renunţarea la sine este: I - A - T: Isus, primul,
alţii, în al doilea rând, tu însuţi, ultimul.
54
VINERI, 20 FEBRUARIE

NUMĂRĂTOARE INVERSĂ
Tot aşa şi voi, când veţi vedea toate aceste lucruri, să ştiţi că Fiul
omului este aproape, este chiar la uşi. – Matei 24,33

Z ece, nouă, opt, şapte…” Mii de oameni şi-au ţinut respiraţia când, în
dimineaţa clară a zilei de 20 februarie 1962, locot. col. John Glenn făcea
numărătoarea inversă a secundelor pentru a porni: „şase, cinci, patru, trei,
doi, unu, zero. S-a desprins. Ceasul lucrează. Suntem pe drumul nostru.”
La televizor, milioane de oameni au vizionat uriaşa rachetă Atlas, purtând
nava spaţială Friendship 7 în lumina cerului albastru de deasupra lui Cape
Canaveral, Florida. Pentru prima dată, un american mergea pe orbită în jurul
Pământului.
De la înălţimea de 1 600 km, John Glenn a transmis prin radio: „Oh,
priveliştea este uimitoare!”
Palpitanta călătorie în cosmos a lui John Glenn a durat patru ore şi cinci-
zeci şi şase de minute. El a înconjurat Pământul de trei ori, călătorind cu o
viteză de peste 25 000 km/oră. El a survolat continentele Africa, Australia şi
America de Nord.
Iosua a văzut Soarele oprit pe loc; dar pentru John Glenn, se părea că el
se grăbea. În timpul călătoriei lui de cinci ore, el a văzut trei apusuri de Soare
şi a trecut prin trei nopţi. Stelele i se păreau ca nişte diamante pe o catifea
neagră. Curentul Gulf Stream era o panglică albastră în apele întunecate ale
Atlanticului.
Cât de minunate au fost toate acestea, sunt totuşi nimic în comparaţie cu
zborul de şapte zile prin cosmos pe care tu şi eu urmează să-l întreprindem
pentru a ajunge la cer.
Numărătoarea inversă a început deja. Zece – marele cutremur din Lisa-
bona din 1755. Nouă – ziua întunecată din 19 mai 1780. Opt – căderea ste-
lelor de la 12/13 noiembrie 1833. Şapte – războaie şi veşti de războaie. Şase
– foamete în China, India şi Africa. Cinci – boli ciudate. Patru – cutremure
în diferite locuri. Trei – apariţia spiritismului şi ocultismului. Doi – legile du-
minicale. Unu – Evanghelia în toată lumea.
Vorbind despre acest timp, prorocul Ioel a profetizat: „Ziua Domnului
este aproape.”
Isus a spus: „Când veţi vedea toate aceste lucruri, să ştiţi că Fiul Omului
este aproape, este chiar la uşi.”
Ora zero se apropie. Aproape că este timpul pentru desprindere. În curând,
vom fi pe drum. Eşti gata?
55
SÂMBĂTĂ, 21 FEBRUARIE

DE LA ÎNTUNERIC LA LUMINĂ
Descoperirea cuvintelor Tale dă lumină. – Psalmi 119,130

C ondu-mă, Lumină plăcută, prin întunericul din jur,


Condu-mă Tu mereu;
Noaptea e-ntunecoasă, şi eu sunt departe de casă;
Condu-mă Tu mereu.
Păzeşte-mi Tu picioarele; Nu cer să văd îndepărtata scenă;
Un singur pas îmi este de-ajuns.”
John Henry Newman, a cărui zi de naştere este astăzi, a scris aceste ver-
suri în timp ce călătorea de la Palermo spre Marsilia, pe mare. În strâmtoarea
Bonifacio, dintre insulele Sardinia şi Corsica, au ajuns într-o regiune unde
n-a bătut vântul timp de mai multe zile şi vaporul nu putea să înainteze. În
acest timp de acalmie din călătorie a apărut acel dor de casă, când dl Newman
a scris acea mărturie despre felul cum a venit el din întuneric la lumină.
În timpul adolescenţei lui, John Newman se îndoia de existenţa lui Dum-
nezeu şi de Biblie. El avea o voinţă puternică şi era foarte sigur că el putea să-
şi trăiască viaţa fără ajutor. În felul acesta, el a umblat singur în întuneric.
La vârsta de 15 ani, totuşi John s-a supus Duhului Sfânt. El s-a întors la
Dumnezeu şi I-a cerut să-l călăuzească. Începând din acea zi, John a umblat
în lumina zilei.
John Newman fusese ca şi creştinul din cartea Călătoria creştinului. La
un moment dat, creştinul a ajuns prizonier în Castelul Îndoielii, unde locuia
Uriaşul Disperare, dar el a descoperit o cheie numită Făgăduinţă, cu care a
deschis uşa. El a folosit-o pentru a ajunge la lumina zilei şi a încrederii în
Dumnezeu. John Henry Newman a folosit aceeaşi cheie pentru a scăpa de
întunericul îndoielilor lui.
În februarie 1995, tinerii sunt încă ispitiţi să se îndoiască. Întunericul se
strânge în jurul lor. O mamă moare de cancer. Un prieten este paralizat fără
speranţă într-un accident de maşină. Un conducător respectabil părăseşte bi-
serica. De ce îngăduie Dumnezeu să se întâmple astfel de lucruri? se întreabă
ei. Viaţa nu mai are rost şi întunericul îi înconjoară. Ei au nevoie să folosească
cheia numită Făgăduinţă.
Dacă te îndoieşti şi tu de iubirea lui Dumnezeu, deschide Biblia şi începe
să citeşti. Cere-I Duhului Sfânt să te călăuzească la lumina soarelui. El îţi va da
o făgăduinţă, care va deschide uşa ce te va conduce de la întuneric la lumină.

56
DUMINICĂ, 22 FEBRUARIE

OCROTIREA ÎNGERULUI
Îngerul Domnului tabără în jurulcelor ce se tem de El şi-i scapă din
primejdie. – Psalmi 34,7

D acă o botezi, te ucid!” a ameninţat dirigintele poştei dintr-un mic oraş


din Haiti.
El se referea la fosta lui iubită, care era hotărâtă să se boteze. Ea luase parte
la adunări adventiste şi ştia că trebuie să urmeze ceea ce auzise.
La 22 februarie 1913, oamenii au venit din împrejurimi, de la mulţi ki-
lometri, pentru a fi martori la serviciul baptismal. Ei se aşteptau cu toţii să-l
vadă ucis pe misionar.
Când serviciul baptismal era gata să înceapă, oameni înarmaţi, tocmiţi de
dirigintele poştei, s-au apropiat de locul unde avea să aibă loc botezul şi s-au
postat de-a lungul firului apei. Dirigintele poştei însuşi stătea lângă o stâncă
mare de unde putea să vadă totul.
După câteva cântări, femeia a păşit înainte în apă, apropiindu-se de pas-
tor. Misionarul a ridicat mâna lui deasupra capului ei, zicând: „Te botez în
Numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt.” Apoi, liniştit, el a afundat-o în
apă şi a ridicat-o zicând: „Amin.” Totul s-a terminat şi niciun foc de armă n-a
fost tras.
Din vreun motiv oarecare, dirigintele n-a mai dat ordinul de a se mai
trage. Pastorul şi femeia botezată au fost siguri că îngerii lor păzitori au fost
de faţă ca să-i ocrotească.
Dirigintele poştei a fost atât de impresionant de experienţă, încât a în-
ceput şi el să studieze Biblia şi mai târziu a fost botezat.
Poate că tu nu poţi arăta spre o întâmplare atât de hotărâtă în viaţa ta,
când să fi fost sigur ocrotit de îngeri. Totuşi îngerul tău păzitor este întot-
deauna alături de tine. Când vei ajuge în cer, el va avea să-ţi povestească multe
întâmplări despre modul minunat în care ai fost scăpat.
„Din câte primejdii, văzute şi nevăzute, am fost noi feriţi prin mijloci-
rea îngerilor, nu vom şti decât atunci când, în lumina veşniciei, vom vedea
providenţa lui Dumnezeu. Atunci vom afla că întreaga familie cerească s-a
interesat de familia de aici, de jos, şi că trimişii de la tronul lui Dumnezeu au
urmărit zi cu zi paşii noştri.” (Hristos, Lumina lumii, ed. 1981, p. 226)
Când mergi azi la şcoală, încearcă să-ţi închipui îngerul tău alături de tine.
Pe tot parcursul acestei zile, tu nu vei fi singur.

57
LUNI, 23 FEBRUARIE

EU VOI FI OMUL ACELA


Aţi primit voi Duhul Sfânt când aţi crezut? – Fapte 19,2

C harles Hall stătea la ora de chimie şi asculta cum profesorul Jenett le citea
despre aluminiu.
„Acest metal este mai preţios decât aurul”, spunea profesorul. „Napoleon
al III-lea, împăratul Franţei, avea un set întreg de linguri şi furculiţe pe care le
folosea pentru cei mai onoraţi oaspeţi ai lui. Totuşi aluminiul ar putea deveni
un metal mult mai folositor dacă cineva ar putea găsi o cale ieftină de a-l
produce. Este uşor şi se modelează lesne. Este tare, inoxidabil şi nu-şi pierde
luciul. Este bun conducător de electricitate şi este artistic la înfăţişare. Omul
care va descoperi o cale ieftină de extragere a aluminiului din minereul lui va
face un bine lumii întregi”.
„Eu voi fi omul acela!” a şoptit Charles.
De îndată, el şi-a aranjat un mic laborator în şopronul tatălui său. Ajutat
de Iulia, sora lui, a experimentat mai multe metode, însă niciuna n-a dat re-
zultate. Apoi, într-o zi, s-a hotărât să încerce electroliza. Avea să găsescă un
lichid care avea să dizolve minereul de aluminiu. Apoi avea să treacă prin
soluţie un curent electric.
La 23 februarie 1886, Charles a topit un amestec de cryolită-alumină. El
a conectat nişte fişe la electrodul creuzetului şi a învârtit butonul. După ce
a lăsat să treacă curentul prin amestecul fierbinte de culoare roşie timp de
câteva ore, a deconectat şi a lăsat să se răcească. Deschizând, masa fiind acum
solidă, el a găsit bulgări lucitori de aluminiu.
Electroliza mai este încă folosită la extragerea aluminiului. Ca rezultat al
descoperirii lui Charles Hall, aluminiul este acum unul dintre cele mai folosi-
toare metale. El este folosit în mii de feluri, de la învelitori de gumă, până la
construirea de avioane.
Vrei să te faci, într-adevăr, de folos în această lume? Lasă ca bogatul
curent al Duhului Sfânt să străbată viaţa ta. După cum electricitatea purifică
aluminiul, tot aşa te va curăţi şi Duhul Sfânt. Prin puterea Lui, păcatul va fi
îndepărtat din viaţa ta. Numai atunci poţi fi folosit de Dumnezeu pentru a
ocupa un loc folositor.
Ascultă! „Nu este nicio limită pentru lucrarea folositoare a aceluia care,
dând eul la o parte, Îi dă Duhului Sfânt prilejul să lucreze asupra inimii şi
trăieşte o viaţă deplin consacrată lui Dumnezeu.” (Hristos, Lumina lumii, ed.
1981, p. 235)
Vrei să fii şi tu aşa ceva?

58
MARŢI, 24 FEBRUARIE

UN AVERTISMENT CINSTIT
Ale cui sunt vaietele? Ale cui sunt oftările?… Ale cui sunt rănirile
fără pricină? Ai cui sunt ochii roşii? Ale celor ce întârzie la vin.
– Proverbe 23,29.30

L a 24 februarie 1886, oamenii din localitatea Boise, statul Idaho, au deschis


ziarele spre a citi următorul anunţ pentru un bufet, proprietatea lui James
Lawrence:
„Prieteni şi vecini, având în vedere că tocmai am deschis o spaţioasă
prăvălie pentru vinderea focului lichid, folosesc ocazia să vă informez că am
început ocupaţia de a face beţivi, cerşetori şi săraci, în loc de a-i sprijini pe acei
oameni ai comunităţii noastre care sunt respectabili, cumpătaţi şi harnici.
Eu mă voi ocupa cu obişnuitele băuturi alcoolice care îi vor aţâţa pe oa-
meni la fapte de dezordine, jaf şi vărsare de sânge şi, făcând aşa, vor micşora
confortul, vor mări cheltuielile şi vor primejdui bunăstarea comunităţii.
Am să vă ofer un articol care va face să crească numărul accidentelor, al
bolilor dureroase şi să le facă pe cele nevătămătoare să fie de nevindecat.
Am să-i fac pe mulţi din noua generaţie să crească în ignoranţă şi să se
dovedească a fi o povară şi o pagubă pentru naţiune. Am să fac ca mamele
să-şi uite odraslele şi cruzimea să ia locul iubirii.”
Dacă acest anunţ este adevărat, şi este, atunci pentru ce beau atât de mulţi
oameni? Poate că principalul motivul pentru care tinerii beau este că ei vor să
fie „deosebiţi”. Dar ce rău este în a fi deosebit?
Lui Van Cliburn nu i-a păsat de faptul că era diferit. În culmea carierei lui
de pianist, el a spus: „Am aflat că acceptarea socială nu depinde de băutură
şi că aceasta nu ridică stima cuiva, nici din punct de vedere profesional, nici
social. De fapt, oamenii din toată lumea îl respectă pe cel care refuză să bea.”
Un alt motiv pentru care tinerii beau este şi acela că ei vor să arate că
sunt majori. Nancy Anne Fleming, care a câştigat premiul de Miss America,
n-a fost de acord cu această idee. Ea a spus: „Eu cred că nu este nimic aşa
de patetic ca un adolescent, care socoteşte că trebuie să bea pentru a câştiga
recunoaşterea că el este un adult. În realitate, el dovedeşte cât de nepotrivit
este să înfrunte problemele şi hotărârile unei persoane mature.”
Cere-I azi lui Dumnezeu puterea de a fi diferit. El îţi va da maturitatea de
care ai nevoie să te împotriveşti acelor lucruri care sunt vătămătoare.

59
MIERCURI, 25 FEBRUARIE

UN DUH UMILIT
Mai bine să fii smerit cu cei smeriţi, decât să împarţi prada cu cei
mândri. – Proverbe 16,19

V iaţa lui José de San Martin, care s-a născut în această zi, în 1778, este o
ilustrare a acestui text.
Născut în Argentina, José a urmat şcoala în Spania. Acolo, el a luptat ca
ofiţer în armată. Când a auzit că toate coloniile spaniole din America de Sud
luptă pentru independenţă, el s-a hotărât să meargă acolo să ajute. Ajuns
acolo, i s-a dat comanda armatei revoluţionare.
În iarna lui 1817, José şi-a condus ostaşii peste munţii Anzi, acoperiţi cu
zăpadă, şi i-a surprins pe spanioli. Rezultatul a fost că el putea foarte uşor să
devină conducătorul noii naţiuni, Chile, dar a lăsat cinstea aceasta altora, iar
el a mers să ajute în Peru.
În curând, şi Peru a fost proclamată ţară liberă. San Martin a fost numit
protector al statului Peru şi conducătorul naţiunii. Totuşi alţii doreau această
poziţie. În loc să lupte pentru acest post, el a ales să cedeze poziţia lui în fa-
voarea altuia.
Întors în Argentina, José a găsit că avea loc aceeaşi luptă pentru putere.
Neegoist şi umil în spirit, el a refuzat să ia parte la ea. Cu toate că San Martin
a făcut probabil mai mult decât oricare alt om pentru cauza independenţei
Argentinei, Chile şi Peru, el a întors spatele locurilor de frunte şi a plecat în
Europa pentru a trăi în singurătate.
Ioan Botezătorul a avut acelaşi spirit. Pentru un timp, el a fost cea mai
populară persoană din ţară. Deşi mulţi oameni puternic impresionaţi se
îngrămădeau să-l asculte, el n-a căutat onoare sau putere. Când ucenicii lui
i-au adus ştirea despre creşterea popularităţii vărului său, Isus, Ioan nu s-a
străduit să păstreze primul loc. Umil, el a spus: „El trebuie să crească, iar eu
să mă micşorez.”
Ce loc fericit ar fi căminul nostru dacă fiecare membru ar fi smerit cu
duhul, punându-i pe alţii înaintea lui însuşi.
Ce deosebire ar fi dacă, în şcoală, fiecare elev ar lăsa ca Isus să vină în
inima lui şi să îndepărteze orice egoism şi mândrie. Dacă toţi ar fi smeriţi cu
duhul ca San Martin şi Ioan Botezătorul, n-ar mai fi nicio înghesuială după
locul dintâi. N-ar mai fi nicio luptă pentru instalarea ca profesor. N-ar mai fi
nicio ceartă pentru leagăne şi mingi.
Să ne rugăm astăzi pentru un duh smerit.

60
JOI, 26 FEBRUARIE

MILIONAR LA TREIZECI DE ANI


Şi ce foloseşte unui om să câştige toată lumea, dacă îşi pierde
sufletul? – Marcu 8,36

I sus a spus o parabolă despre un om bogat a cărui ţarină a rodit atât de


mult, încât grânarele lui nu erau destul de mari să înmagazineze totul. El
a făcut planuri să dărâme vechile clădiri şi să facă altele noi pentru a pune în
ele bogăţia sa.
„Ah!” a oftat el. „Am destul pentru tot restul vieţii mele. Acum pot să nu
mai lucrez şi pot petrece.”
În acea noapte, el a murit. Alţii au mâncat hrana lui, au locuit pe propri-
etatea lui şi au cheltuit banii lui. Isus a spus că omul acela era nebun.
Astăzi, oamenii procedează în acelaşi fel nebunesc. Să luăm, de pildă,
povestea lui Briton Hadden.
Dl Hadden, împreună cu Henry R. Luce, au înfiinţat populara revistă de
ştiri Time. Ţinta lui era să devină milionar la vârsta de treizeci de ani.
În New York, dl Hadden a urmărit cu stăruinţă ţinta lui. Forţat de lucru,
el a trebuit să petreacă o mare parte a timpului său la birou. Dacă trebuia să
ajungă milionar, el n-avea timp pentru exerciţii, să doarmă şi să mănânce în
mod normal. Lucra până târziu, apoi lua parte la petreceri până şi mai târziu.
El a mâncat şi a dansat încrezător că visul lui avea să se realizeze în curând.
Apoi, într-o zi, s-a ales cu o durere în gât. Infecţia s-a agravat şi el a fost
dus în grabă la spital. În timp ce se afla acolo, Henry Luce i-a adus vestea cea
bună că şi-a atins ţinta; el era milionar! Briton Hadden şi-a ajuns ţinta în timp
util; dar era prea bolnav pentru a se bucura de bani. La 26 februarie 1929, el
a murit, lăsând totul altuia.
Ar fi fost mult mai bine dacă Briton Hadden şi-ar fi luat timp să mănânce,
să doarmă, să facă exerciţii şi să trăiască o viaţă echilibrată. Ar fi fost mult
mai bine dacă şi-ar fi luat timp să-L cunoască pe Dumnezeu şi să-i ajute pe
semenii săi.
Iată o problemă de matematică pe care trebuie s-o rezolvi. În primul rând,
să pui la un loc tot ce crezi că ai putea să-ţi doreşti în această lume: putere, re-
nume, bogăţie, un Cadillac, un Mercedes-Benz, un yacht, un avion particular,
o vilă pe marginea unui lac, o cabană în munţi, o casă cu mai multe aparta-
mente în oraş, mobilă scumpă, tot felul de îmbrăcăminte şi orice altceva ce
ţi-ar plăcea. Din totalul obţinut scade: pe Isus, mântuirea şi viaţa veşnică. Şi
vezi ce-ţi mai rămâne?

61
VINERI, 27 FEBRUARIE

TRANSFUZIE DE SÂNGE
În El avem răscumpărarea, prin sângele Lui… – Efeseni 1,7

A ceasta este ziua de naştere a lui Henry Wadsworth Longfellow, popularul


poet american de acum o sută de ani. Puţini oameni care trăiesc astăzi au
auzit însă de tragedia care l-a făcut să nu se bucure deplin de succesul lui.
Frances, soţia lui, pe care el a iubit-o foarte mult, a murit pe când era încă
tânără. Iată cum s-a întâmplat.
În acea zi deosebită, Frances avea să ducă la poştă nişte pachete. Era nece-
sar ca mai întâi ele să fie sigilate cu sigiliu de ceară, aşa că ea a luat batonul
de ceară roşie şi l-a ţinut deasupra unei flăcări ca să se topească. În timpul
lucrului, rochia ei a atins focul şi imediat au cuprins-o flăcările.
„Ajutor!” a strigat ea. „Henry, ajută-mă! Am luat foc!”
Dl Longfellow a alergat şi a stins flăcările, dar Frances fusese prea rău arsă.
Medicii n-au ştiut ce să-i facă şi ea a murit, ca urmare a arsurilor, lăsându-l pe
Henry Wadsworth Longfellow un om foarte singuratic.
Dacă aceasta s-ar fi întâmplat cu o sută de ani mai târziu, Frances ar fi
fost dusă în grabă la spital într-o ambulanţă. Acolo, i s-ar fi făcut o transfu-
zie de sânge care ar fi putut să-i salveze viaţa. Dar, pe la jumătatea secolului
al XIX-lea, nimeni nu auzise de aşa ceva. Nu se ştia nimic despre starea de
şoc sau plasmă sau alte aspecte ale medicinii, care sunt atât de bine cunos-
cute astăzi.
Plasma este partea de lichid de culoare gălbuie din sânge. Plasma este ceea
ce vezi sub băşică atunci când te-ai ars. Când o bună parte din acest lichid vital
se scurge afară din corp, presiunea sângelui scade şi persoana vătămată intră
într-o stare de şoc. Dacă nu se întreprinde ceva, rezultatul va fi moartea.
Noi toţi am fost arşi de păcat. Aceasta ne aduce, ca să zicem aşa, într-o
stare de şoc spiritual. Dacă rămânem în această stare, vom muri cu siguranţă.
Avem nevoie de o „transfuzie de sânge”. Singura noastră speranţă este sângele
lui Isus.
Vrei să primeşti viaţa pe care El ţi-o oferă astăzi? El a atârnat pe crucea
cea crudă şi Şi-a dat sângele ca tu să poţi trăi. Sângele care a curs din capul
Lui, din mâinile şi picioarele Lui a fost pentru tine. El te iubeşte şi vrea ca să
trăieşti acum şi în veşnicie. Prin sângele Lui poţi fi salvat.

62
SÂMBĂTĂ, 28 FEBRUARIE

LA RĂSCRUCE
Vino şi urmează-Mă! – Matei 19,21

M ă întreb ce înseamnă toate acestea, se gândea Wilfred în timp ce trecea


pe lângă marele cort. Am să intru să văd.
Un bărbat se ruga pe o platformă din faţa cortului aglomerat. Adunarea
stătea cu capetele plecate, dar se părea că oamenii erau neliniştiţi. Era vădit că
rugăciunea continua de mult timp şi avea de gând să mai dureze încă.
Wilfred era gata să se retragă, când unul dintre bărbaţii aflaţi pe genunchi
pe platformă s-a ridicat. Păşind în faţă, el spuse: „Să mai cântăm un imn până
când fraţii îşi termină rugăciunile lor.”
Lui Wilfred i-a plăcut aceasta! El s-a hotărât să mai rămână să audă ce
avea de spus acest om.
Wilfred Grenfell se află în acea seară la răscruce. Dacă alegea o cale, fără
îndoială că avea să ajungă un distins doctor în Londra. Poate că el avea să
ajungă bogat şi renumit, cu o viaţă de lux şi uşoară.
Dar vorbitorul, Dwight L. Moody, i-a arătat lui Wilfred o altă cale. La
începutul ei, se afla Isus, care spunea: „Vino şi urmează-Mă.” Tânărul ştia că,
dacă merge pe această cale, niciodată nu va putea fi mai mult decât un medic
obişnuit. El trebuia să aibă o viaţă ca aceea a lui Isus, o viaţă în slujba altora.
Wilfred Grenfell a ales să-L urmeze pe Isus. După ce a absolvit Universi-
tatea din Londra, el a ajuns medic pe un vas misionar, care deservea pescarii
din Marea Nordului. Mai târziu, el a plecat cu un vas-spital la Newfoundland
şi Labradore. Apoi, el şi-a petrecut restul vieţii sale ca medic misionar în La-
brador.
Sir Wilfred Grenfell, care s-a născut în această zi, în anul 1865, n-a regre-
tat niciodată hotărârea pe care o luase în acea seară, în care l-a ascultat pe
Dwight L. Moody predicând.
Spre sfârşitul vieţii sale, el scria: „Dacă este vreun lucru de care nu mă
îndoiesc niciodată, acesta este că hotărârea de a face totul să-L urmezei pe
Hristos realizează pentru oameni ceea ce nimic altceva nu poate realiza.”
Astăzi, tu te poţi afla la răscrucea vieţii tale. Există două căi pe care poţi
merge. La începutul unei căi se află Isus. El zice: „Vino şi urmează-Mă.” Care
cale o vei alege?

63
DUMINICĂ, 1 MARTIE

STRIGĂTUL CAROLEI
Când strigă un nenorocit, Domnul aude şi-l scapă din toate
necazurile lui. – Psalmi 34,6

E ra ora două înspre dimineaţa zilei de 1 martie 1972. Carole Taylor fusese
prinsă sub maşina ei timp de două ore. Motorul mai mergea încă şi roţile
din spate se mai învârteau. Greutatea maşinii o apăsa greu pe şolduri. Picioa-
rele ei ardeau de căldura gazelor de eşapament, în timp ce partea superioară
a trupului ei era îngheţată. O ninsoare uşoară cădea pe faţa ei îndreptată în
sus.
Pe drumul ei spre casă, de la Montreal General Hospital, unde era secretară,
Carole şi-a dat seama că uitase ceva. Întorcându-se pe o stradă laterală, a în-
cercat să găsească o scurtătură. Dar s-a rătăcit şi a sfârşit prin a se găsi într-o
fundătură din zona izolată a unei fabrici.
Carole a încercat să întoarcă maşina, dar ea a rămas împotmolită în
zăpadă. Dându-şi seama că putea să aştepte toată noaptea după ajutor într-un
astfel de loc izolat, ea s-a hotărât să încerce ceea ce-i spusese fratele ei.
A pus maşina în marşarier, a tras şocul, a lăsat uşa deschisă şi a încercat să
o împingă afară din şanţ. Maşina a început să se mişte. Carole a alergat spre
partea din faţă, ca astfel să poată sări pe scaunul şoferului, dar ghetele i-au
alunecat şi a căzut. Roata din spate a ajuns peste picioarele ei şi s-a oprit.
Carole ştia că dacă ar veni vreun ajutor, acesta ar fi numai de la Dumne-
zeu. Astfel că ea s-a rugat, şi s-a rugat cu adevărat pentru prima dată în viaţa
ei. Când situaţia părea fără nădejde, ea a auzit o maşină venind pe acea stradă
izolată. Aceasta s-a oprit în apropiere şi Carole, uşurată, a privit în sus spre
feţele a doi poliţişti care erau deasupra ei.
Mai târziu, ea a aflat că ofiţerii patrulaseră timp de o săptămână, dar
niciodată n-au intrat pe strada unde ea se afla prinsă sub maşină. Nu aveau
niciun motiv să nu facă tot aşa şi în noaptea aceea.
„Nu avusesem intenţia să patrulăm acea porţiune nefolosită”, a explicat
ofiţerul Wooley. „Când am ajuns la ea, totuşi am intrat fără să mă gândesc.”
Ce l-a făcut să facă această încercare? A fost întâmplarea? Carole crede
din toată inima ei că Dumnezeu a trimis ajutorul, ca răspuns la rugăciunea ei.
Carole a strigat către Dumnezeu; El a auzit-o şi a scăpat-o din necazul ei. El te
va auzi şi pe tine astăzi şi întotdeauna.

64
LUNI, 2 MARTIE

SALVAT DE VULTUR
Uitând ce este în urma mea şi aruncându-mă spre ce este înainte,
alerg spre ţintă. – Filipeni 3,13.14

S am stătea pe puntea vasului de pe râu şi privea la apa negricioasă de jos.


Curentul murdar şi turbulent părea că reflectă propriul lui suflet tulburat.
Ce rost are să mai trăiesc? se întreba el. Totul s-a sfârşit. Soţia m-a părăsit.
Cariera mea s-a terminat. Eu am înşelat încrederea oamenilor. Nu mai am
niciun viitor. În acel moment, când Sam era gata să se arunce în apă, un vul-
tur a zburat din deşertul Tennessee şi s-a năpustit aproape de puntea unde
stătea el. Apoi, ţipând, acesta a zburat spre vest înspre soare.
De îndată, Sam s-a simţit mai bine. Închizându-şi ochii, el a mai putut să
vadă încă o dată pasărea neagră plutind înspre soarele aprins. De ce a venit
vulturul în acest moment hotărâtor din viaţa lui? Ar putea aceasta să însemne
că, la urma urmei, el mai are un viitor?
Bărbatul care privea apusul de soare în acea zi de primăvară era Sam
Houston, care mai târziu a ajutat la câştigarea independenţei statului Texas.
El a slujit ca preşedinte al Republicii Texas, iar atunci când aceasta a devenit o
parte a Statelor Unite, el a ajuns guvernator.
Astăzi, 2 martie, se sărbătoreşte Ziua Independenţei Texasului, în cinstea
lui Sam Houston, care s-a născut în această zi a anului 1793.
Ca şi Sam, mulţi tineri ajung să fie descurajaţi. Ei găsesc că este greu să
trăiască dincolo de greşelile trecutului lor.
De pildă, să-l luăm pe Andy. În timpul clasei a opta, el şi-a pierdut vremea
şi n-a reuşit la examen. Prietenii lui au mers mai departe la liceu şi el a rămas
în urmă. Andy simţea că renunţă, dar el a încercat din nou şi a reuşit.
Apoi, iat-o şi pe Joyce, o fată drăguţă, care s-a amestecat cu o ceată rea. Ea
a făcut o seamă de lucruri pe care n-ar fi trebuit să le facă şi se simţea ruşinată
să mai meargă la biserică, deoarece toţi o cunoşteau. Satana îi spunea că nu
mai are niciun rost, dar ea I-a cerut lui Dumnezeu să-i ierte trecutul şi El a
ajutat-o să aibă din nou o viaţă fericită.
Uneori, şi tu ai putea să ai sentimentul că trebuie să renunţi din cauza
celor ce ai săvârşit. Te rog, n-o face. Întoarce spatele trecutului şi îndreaptă-ţi
faţa spre Fiul lui Dumnezeu. Isus te mai iubeşte. El îţi poate da tăria de care
ai nevoie astăzi. El te poate ajuta să uiţi trecutul. El îţi poate îndrepta pasul pe
o cale nouă.

65
MARŢI, 3 MARTIE

AMPRENTE DIGITALE
Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui
Dumnezeu. – 1 Ioan 3,1

U nul câte unul, oamenii apăsau degetele lor înnegrite de cerneală pe


cartonul alb care conţinea numele şi numărul lor. Deţinuţii din închi-
soarea Sing Sing din Ossining, New York, făceau istorie. Era ziua de 3 martie
1903 şi, pentru prima dată, o instituţie penală făcea o clasare a amprentelor
digitale ale deţinuţilor. Aceasta a devenit mai târziu o parte a fişierului princi-
pal al Biroului Federal de Investigaţie din Washington D.C.
Astăzi, există peste două sute de milioane de amprente digitale înre-
gistrate la F.B.I. - Direcţia identificării. Acest fişier este folosit spre a ajuta la
identificarea criminalilor şi a persoanelor dispărute. În fiecare an, peste 1 500
de cadavre sunt identificate datorită amprentelor digitale. Într-un an, peste
15 000 de criminali sunt arestaţi cu ajutorul amprentelor digitale.
Să luăm, de exemplu, cazul marelui jaf de tren din 1963, cel mai mare furt
de bani al tuturor timpurilor. Cu ajutorul amprentelor digitale lăsate pe fe-
reastra unei bucătării, a unei căzi de baie şi a unei căni de bere, cei doisprezece
făptuitori au fost până la urmă prinşi şi condamnaţi la un total de 291 de ani
de închisoare.
Cu amprentele digitale nu se poate face nicio greşeală de identificare.
Chiar şi gemenii identici au amprente digitale diferite. N-au fost găsite nici
măcar două amprente digitale care să fie la fel. De aceea, ele sunt calea cea mai
sigură pentru stabilirea identităţii.
Unicitatea amprentelor tale digitale este o cale prin care Dumnezeu
arată că tu eşti cineva deosebit. Biblia spune că până şi perii capului ne sunt
număraţi. Atunci de ce nu şi liniile, întorsăturile, arcuirile şi spiralele degetu-
lui nostru mare? Nu există nimic la tine care să nu fie cunoscut de El.
„El cunoaşte pe fiecare om pe nume şi Se îngrijeşte de fiecare, ca şi când
n-ar mai fi un altul pe pământ pentru care El să fi dat pe Fiul Său preaiubit”
(Divina vindecare, p. 16).
Dumnezeu te-a făcut unicat şi El te iubeşte şi îţi poartă de grijă în mod
individual. Tu eşti atât de preţios, încât Isus ar fi venit să moară pentru tine,
chiar dacă ai fi fost singurul păcătos din lume.
Dumnezeu te-a făcut deosebit de oricine altcineva. El doreşte ca tu să te
recunoşti ca o persoană deosebită în ochii Lui. Tu eşti fiul Lui, pe care El îl
iubeşte atât de mult.

66
MIERCURI, 4 MARTIE

UNDE VREI SĂ FII?


Când se vor împlini cei o mie de ani, Satana va fi dezlegat şi va ieşi
din temniţa lui, ca să înşele Neamurile. – Apocalipsa 20,7.8

D egetele regelui Ludovic tremurau când el încerca să deschidă plicul. Ne-


tezind hârtia, el citi solia şi se îngălbeni.
Pentru câteva momente, la 4 martie 1815, regele Franţei a stat cu capul
între mâini. În cele din urmă, şi-a ridicat capul şi a spus unuia dintre miniştrii
guvernului său: „Ştii ce spune?”
„Nu, maiestate.”
„Napoleon a scăpat din exil. El mărşăluieşte spre Paris. Avem de-a face cu
o revoluţie.”
Câteva zile mai târziu, Napoleon intra călare, triumfător, în oraş. El a
stăpânit ţara timp de 100 de zile, până când a fos înfrânt la Waterloo.
Această întâmplare îmi aduce aminte de Lucifer. Ca şi Napoleon, el şi-a
pierdut locul lui de cinste şi a fost trimis în exil. În loc să fie exilat pe o insulă
din Mediterana, Satana a mers pe o mică planetă de la marginea Universului.
Timp de o mie de ani care urmează după a doua venire a lui Isus, el va fi încar-
cerat pe acest pământ. Ca şi Napoleon, el va plănui să se reîntoarcă în cetatea
în care a locuit cândva.
La sfârşitul celor o mie de ani, Isus Se va întoarce pe pământ. Nelegiuiţii
morţi vor fi înviaţi să vadă Cetatea Sfântă coborând. Când Satana vede
această mare mulţime de oameni, el prinde curaj. Folosindu-i pe puternicii
conducători militari ai tuturor timpurilor, el îi organizează pe cei răi în cam-
panii şi divizii şi anunţă un atac asupra cetăţii lui Dumnezeu.
Îmi pot imagina această armată imensă, mişcându-se pe pământ, condusă
de astfel de conducători, ca Hitler şi Alexandru cel Mare. Ei înconjoară ce-
tatea şi, cu geniul lor militar combinat, succesul pare a fi sigur.
Deodată, mulţimea celor răi este străpunsă de priveliştea din şi de deasu-
pra cetăţii. Apare tronul lui Dumnezeu şi Hristos este încoronat ca Împărat.
Cărţile de amintire sunt deschise şi deasupra tronului apare o cruce. Isto-
ria păcatului şi a păcătoşilor se desfăşoară deasupra cetăţii ca un film uriaş.
Oştirea cade în genunchi. Din cer cade foc şi Satana şi oştirea lui nu mai
sunt.
Unde vei fi tu în acea zi? Vei fi în cetate cu Împăratul Isus sau afară cu
Lucifer? Alegerea îţi aparţine.

67
JOI, 5 MARTIE

EPIDEMIE DE FRICĂ
Să nu vi se tulbure inima: aveţi credinţă în Dumnezeu şi aveţi
credinţă în Mine. – Ioan 14,1

V -a fost vreodată într-adevăr frică? Eu nu vorbesc despre o frică de mo-


ment, cauzată de un lătrat de câine, de privitul de pe o stâncă sau de
vorbirea în public.
Eu vorbesc despre o frică ce te stăpâneşte zi şi noapte - o frică în sensul că
lumea ta are de gând să se năruie.
Unele împrejurări care pricinuiesc acest fel de frică sunt pierderea unui
părinte prin moarte sau divorţ, frica de a nu reuşi la şcoală sau destrămarea
unei relaţii ori pierderea capacităţii de a duce o viaţă normală din cauza unei
boli sau a unui accident.
Cei maturi întâmpină uneori această frică atunci când ei nu pot găsi de
lucru spre a-şi întreţine familiile sau când cred că îşi vor pierde căminul sau
economiile. Mulţi oameni au avut acest fel de frică în anul 1933, în America.
Douăsprezece milioane de oameni erau fără lucru. Cum aveau să-şi
hrănească copiii? Aceia care aveau slujbe, mulţi dintre ei lucrând pentru nu-
mai 10 cenţi pe oră, se temeau că le vor pierde. Aceia care aveau bani în bancă
se temeau că băncile vor da faliment, aşa că îşi cereau banii înapoi. Oamenii
înspăimântaţi au retras un miliard de dolari în două săptămâni.
Preşedintele Franklin D. Roosevelt ştia că trebuie să facă ceva ca să
oprească această epidemie de frică. La 5 martie, el a anunţat că toate băncile
urmau să fie închise timp de trei zile. Apoi a vorbit poporului despre proble-
ma fricii.
El a îndemnat poporul să nu-i fie teamă. Ei nu aveau să-şi piardă banii.
Le-a promis să-i ajute să-şi găsească de lucru. „Singurul lucru de care avem a
ne teme este teama însăşi”, a spus el în cuvântul său.
Preşedintele Roosevelt a continuat să explice cum ne paralizează frica. Ea
produce confuzie în minte, astfel că o persoană nu mai poate nici să cugete,
nici să acţioneze în mod înţelept.
Când avem de înfruntat o situaţie de frică, este greu să nu-ţi fie teamă,
dar, dacă Îl cunoaştem pe Isus, putem birui frica noastră. Nu este aceasta ceea
ce încearcă Isus să ne spună astăzi prin versetul anunţat? „Nu vă fie teamă.
Încredeţi-vă în Mine. Totul va fi bine.”

68
VINERI, 6 MARTIE

CREDINCIOSUL CÂINE DE PAZĂ


Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele. – Ioan 14,15

N u-i ştim numele. Nu ştim nici măcar ce fel de rasă de câine era. Dar ştim
că locuia pe strada North Maine, de pe insula Chincoteague, departe de
ţărmul Virginiei. Mai ştim că el l-a iubit pe stăpânul lui şi era ascultător de
poruncile lui.
În ziua de 6 martie 1962, o furtună s-a abătut de-a lungul ţărmului Atlan-
ticului din America de Nord. Vânturi de puterea uraganului au nimicit sute
de locuinţe şi magazine.
Când ploaia a încetat şi vântul s-a potolit, un reporter de la Washington
Star a mers la Chincoteague să vadă pagubele. El a constatat că insula a fost
unul dintre locurile cel mai greu lovite de furtună. Când parcurgea strada
North Maine, a văzut că nimic nu mai rămăsese din ceea ce fusese odată o
stradă foarte animată, decât un talmeş-balmeş de scânduri, ţevi, cărămizi şi
pietre. Totul era un tablou al dezastrului.
Deodată, reporterul s-a oprit şi a privit. Acolo, în mijlocul grămezii de
resturi, care odată fusese casa stăpânului său, un câine stătea de pază. Reporte-
rul a făcut o fotografie a ascultătorului animal şi ea a fost publicată în Star.
Credincioşia acestui câine faţă de datoria sa ne prezintă un exemplu de-
spre ce înseamnă a „lupta pentru adevăr, chiar dacă s-ar nărui cerul”. Câinele
de pază îşi iubea stăpânul şi, indiferent de ce s-a întâmplat, el păzea căminul
lui şi-l ocrotea de nepoftiţi.
Dumnezeu are nevoie de băieţi şi fete care să stea hotărâţi pentru adevăr.
Iosif a fost un astfel de băiat. Când fraţii lui l-au vândut ca rob, toată lumea
părea că se prăbuşeşte în jurul lui. Cu toate acestea, indiferent de împrejurări,
Iosif s-a hotărât să rămână ascultător de Dumnezeul pe care-L iubea.
Când Iosif a fost ispitit de soţia stăpânului lui să facă ceea ce el ştia că
este rău, el a răspuns cu curaj: „Cum aş putea să fac un rău atât de mare şi
să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?” Chiar când a fost aruncat în închi-
soare, el a rămas credincios şi ascultător de Dumnezeul lui.
L-ai făcut pe Isus Hristos Domn al inimii şi vieţii tale? N-ai vrea să
te hotărăşti astăzi să-L iubeşti şi să păzeşti toate poruncile Lui? Vrei tu să
făgăduieşti astăzi să asculţi de El, indiferent de ce s-ar întâmpla?

69
SÂMBĂTĂ, 7 MARTIE

BIBLIA LUI MARY JONES


Cercetaţi Scripturile, pentru că socotiţi că în ele aveţi viaţa veşnică,
dar tocmai ele mărturisesc despre Mine. – Ioan 5,39

B iblii erau puţine în Wales, în 1794. Cele câteva existente erau aşa de
scumpe, încât numai cei bogaţi le puteau obţine. Familia Jones era săracă,
dar aceasta n-a oprit-o pe Mary de la cercetarea Scripturilor.
Într-o zi, ea a mers pe jos peste trei kilometri până la casa unui vecin şi l-a
întrebat timidă: „Vă rog, pot să citesc în Biblia dumneavoastră numai puţin
timp?”
„Desigur, copila mea”, a răspuns soţia fermierului. „Intră”. Ea a condus-o
pe Mary în camera cea mai bună a casei, unde Biblia stătea la un loc de
cinste. Apoi, ea s-a retras în linişte, lăsând-o pe fată singură cu Biblia pentru
prima dată în viaţa ei. Cu respiraţia reţinută şi emoţionată, Mary a ridicat faţa
de masă şi a pus-o pe masa de lângă ea. Cu mâini tremurânde, ea a deschis
Cartea cea mare. Din întâmplare, aceasta s-a deschis la Ioan 5. Acolo a citit
cuvintele lui Isus, „Cercetaţi Scripturile”.
„Eu vreau!” „Eu vreau!” strigă ea. „O, numai dacă aş avea şi eu propria
mea Biblie!”
Şase ani mai târziu, Mary a mers pe jos cu picioarele goale vreo 45 de
km până la oraşul Bala, unde se aflau de vânzare Biblii în limba galică. În
buzunar, avea banii pe care îi economisise. Ea s-a dus drept la casa pastorului,
Thomas Charles, care mai avea singurele exemplare la dispoziţie.
„Îmi pare foarte rău”, a explicat pastorul Charles. „Toate Bibliile pe care le
mai am sunt deja rezervate.”
Lui Mary nu-i venea să creadă. Ea a început să plângă, de parcă i s-ar fi rupt
inima. Când dl. Charles a văzut durerea ei, şi din ochii lui se prelingeau lacrimi.
„Vei avea o Biblie”, a spus el, înmânându-i unul dintre exemplarele rezer-
vate.
Doi ani mai târziu, dl. Charles a spus întâmplarea cu Mary în Londra
şi a pledat să se formeze o societate spre a tipări şi răspândi Biblii în limba
galică.
„De ce numai în limba galică”, a sugerat cineva. „De ce nu pentru lumea
întreagă?”
Şi aşa s-a întâmplat că, datorită dorinţei lui Mary Jones de a avea o Biblie, la
7 martie 1804 a fost înfiinţată Societatea Biblică pentru răspândirea Bibliei în
Anglia şi în străinătate. Astăzi, mulţi pot obţine o Biblie în propria lor limbă. Cu
siguranţă că şi tu ai una. Nu vrei s-o citeşti cu mai multă credincioşie?
70
DUMINICĂ, 8 MARTIE

UN POD SPRE DUMNEZEU


Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. – Ioan 14,6

R ezemată de balustrada de fier a Cascadei Niagara, Canada, priveam peste


marele defileu spre partea americană. La dreapta mea, era Cascada Horse-
shoe, iar la stânga mea, ramuri ce atârnau încadrau scena într-o frumuseţe de
ilustrată - era Rainbow Bridge (Podul Curcubeu), arcuit peste învolburata
prăpastie de dedesubt. Stând acolo, mă gândeam la celelalte douăsprezece
poduri care fuseseră construite peste acest defileu. Unul dintre cele mai inte-
resante a fost construit de Charles Ellet şi John A. Roebling.
Dl. Roebling a crezut că funii destul de puternice, spre a suporta traficul
de maşini, ar putea fi făcute din fire de oţel. Folosind această idee, el a con-
struit primul pod suspendat de cale ferată peste defileul Niagara. Podul, lung
de cca 251 m, avea două platforme. Platforma de jos era o autostradă lată de
4,57 m. Platforma de sus era un drum de cale ferată, lat de 7,62 m.
La 8 martie 1855, o mulţime cu răsuflarea reţinută stătea la fiecare din cele
două părţi ale cascadei, spre a vedea trecerea primului tren peste pod. Spec-
tatorii au aplaudat când locomotiva şi vagoanele au ajuns de cealaltă parte.
Timp de patruzeci şi doi de ani, trenurile au traversat acel pod, până ce, în
cele din urmă, a fost înlocuit cu un pod nou.
Pe mine, scena de la Niagara m-a dus cu gândul înapoi, la Şcoala de Sabat
din comunitatea micului oraş al copilăriei mele. În acele zile, instructorii erau
ajutaţi de o revistă numită „Lucrătorul Şcolii de Sabat”. Uneori, lecţiunile erau
ilustrate prin desene care zugrăveau tema principală a lecţiunii. Unul dintre
acele desene era o scenă asemănătoare cu cea de la defileul Niagara. De o par-
te a desenului era un om; de cealaltă parte era Dumnezeu. Cascada păcatului
îi despărţea pe cei doi, dar peste prăpastie era întins un pod sub forma unei
cruci. Pe pod erau scrise cuvintele textului de astăzi: „Eu sunt Calea”.
La început, Dumnezeu şi omul se bucurau zilnic de împreună părtăşie.
Dumnezeu venea în grădină, în răcoarea zilei, să umble şi să vorbească cu
Adam şi Eva.
Apoi s-a întâmplat ceva ce a despărţit pe om de Dumnezeu. Adam a
păcătuit şi a apărut o mare prăpastie între el şi Creatorul lui. Dar, la împlini-
rea vremii, Isus a venit, a trăit o viaţă desăvârşită şi a murit pe cruce. Făcând
acest lucru, El a construit un pod de la om la Dumnezeu. Vrei să traversezi
astăzi acest pod?

71
LUNI, 9 MARTIE

ARMURĂ DE OŢEL
Îmbrăcaţi-vă cu toată armătura lui Dumnezeu, ca să puteţi ţine
piept împotriva uneltirilor diavolului. – Efeseni 6,11

C am pe la ora unu, în după-amiaza zilei de 8 martie 1862, ofiţeri de la bor-


dul a două vase ale Uniunii, care navigau, au observat un vas cu înfăţişare
ciudată, navigând în aval, în direcţia lor, pe râul Elisabeta.
Era Merrimac, un vas al Confederaţiei, îmbrăcat în oţel. Pentru a-l con-
strui, inginerii sudişti au lansat la apă un vas de lemn obişnuit. Pe punte, ei
au construit o cutie dreptunghiulară de lemn şi au îmbrăcat-o complet cu o
placă metalică.
Deşi vasele Uniunii, Congress şi Cumberland, au avut optzeci de tunuri
faţă de cele zece ale vasului Merrimac, ele n-au putut face faţă vasului îmbrăcat
în oţel.
A doua zi dimineaţa, la 9 martie, vasul Merrimac s-a îndreptat spre vasul
nordist Minnesota, sperând să repete victoria realizată cu o zi mai înainte.
Atunci, pilotul sudist a văzut un alt vas îmbrăcat în oţel, venind în direcţia lui.
Acesta era vasul nordist Monitor.
Cele două vase îmbrăcate în oţel păreau a fi egale. Dar imediat, după-
amiază, o lovitură plecată de pe vasul Merrimac şi-a găsit ţinta în crenelul
camerei pilotului de pe vasul Monitor şi l-a orbit pe ofiţerul comandant. Vasul
Monitor a fost forţat să se retragă şi lupta s-a terminat. Bătălia aceasta din 9
martie 1862 a însemnat începutul unui nou tip de război naval.
Nicio marină modernă nu se va gândi să mai trimită în luptă vase de lemn.
Uneori, creştinii nu sunt tot aşa de grijulii cu privire la apărarea lor şi merg
neocrotiţi să se lupte cu inamicul.
Citeşte textul din Efeseni 6,10-17. Observă la cât de multe părţi ale armu-
rii creştinului se referă Biblia. Cele mai bune arme ale apărării în lupta cu răul
sunt versetele Scripturii.
David ştia unde se afla armura lui. El a spus: „Strâng Cuvântul tău în ini-
ma mea ca să nu păcătuiesc împotriva Ta”.
Isus S-a apărat pe Sine cu armura Cuvântului. Când a fost ispitit de Sa-
tana, Isus l-a întâmpinat cu „Stă scris”.
Şi tu poţi avea, de asemenea, succes în lupta cu diavolul. Îmbracă-te în
fiecare zi cu armura lui Dumnezeu. Ia-ţi timp pentru rugăciune şi pentru
studiul Bibliei. A citi în grabă textul din rugăciunea de dimineaţă nu este de
ajuns. Cugetă la ceea ce ai citit. Memorează textul biblic. Făcând aşa, te vei
îmbrăca cu armura care te va ocroti de ispitire.
72
MARŢI, 10 MARTIE

ASTA NU SE POATE FACE


Nimic nu v-ar fi cu neputinţă. – Matei 17,20

A sta nu se poate face”, argumentau oamenii de ştiinţă. „Dumneata nu poţi


transmite o vibraţie de vorbire continuă printr-un curent electric alter-
nativ.”
„Atunci am să fac un curent electric continuu”, a răspuns Alex.
„Aceasta este cu neputinţă!”
„Eu ştiu că lucrul acesta se poate realiza”, a insistat Alex. „Am să găsesc o
cale prin care să fac aşa ceva.”
Lucrând în podul casei în care locuia, el şi-a aranjat o grămadă de fire,
baterii şi ramificaţii şi a început experienţele sale.
„Dacă ar fi cunoscut el ceva despre electricitate”, a spus mai târziu un om
de ştiinţă, „niciodată n-ar fi inventat telefonul.”
Dar Alexander Graham Bell nu ştia prea multe despre electricitate. El avea
un vis şi a lucrat să-l realizeze. El credea că, dacă ar putea lua o piesă de oţel
şi ar face-o să vibreze în faţa polului unui electromagnet, ar putea obţine acel
fel de curent pe care-l dorea.
Toţi spuneau că acest lucru era imposibil, dar, la 7 martie 1876, exact după
cea de-a douăzeci şi noua zi de naştere a lui, Alexander Graham Bell a primit
primul lui patent pentru telefon.
Trei zile mai târziu, la 10 martie, el a pronunţat faimoasele cuvinte: „Dom-
nule Watson, vino aici. Am nevoie de dumneata!” El realizase imposibilul. În
albumul meu cu tăieturi din ziare, se află o poezie de Edgar Guest, intitulată:
„Asta nu se putea face”. Mă întreb dacă nu cumva poetul îl avusese în minte
pe Alexander Graham Bell când a scris:
„Cineva a spus că asta nu se putea face,
Dar el cu satisfacţie a răspuns că
Asta s-ar putea să nu se poată, dar el era unul
Care n-avea să spună aşa ceva până nu va încerca.
Aşa că s-a apucat de treabă, cu o urmă de zâmbet
Pe faţa lui. Dacă era necăjit îşi ascundea necazul.
A început să cânte când s-a apucat de o treabă
Care nu putea fi făcută, dar pe care el a făcut-o.”
Dumnezeu are nevoie de băieţi şi fete care sunt gata să încerce imposibilul
pentru El. Aceasta este ziua ca să te hotărăşti să fii un astfel de lucrător pentru
Dumnezeu.

73
MIERCURI, 11 MARTIE

MĂ VOI ÎNTOARCE
Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiţi
şi voi. – Ioan 14,3

Î n timpul celui de al Doilea Război Mondial, peninsula Bataan a devenit


teatrul unei lupte încordate a forţelor aliate ale Statelor Unite şi trupelor
filipineze, contra forţelor japoneze mult mai puternice.
În toiul luptei din 11 martie 1942, generalul Douglas MacArthur, coman-
dantul armatei Statelor Unite pentru Orientul Îndepărtat, a primit ordinul,
din partea preşedintelui Roosevelt, să părăsească Filipinele. El trebuia să plece
în Australia să preia comanda tuturor trupelor aliate din Pacificul de sud-
vest. MacArthur a plecat imediat la bordul unui torpilor al Marinei.
Seara aceea a fost într-adevăr întunecoasă pentru soldaţii lăsaţi în urmă.
Fără conducătorul lor, ei se temeau că vor capitula. Totuşi, MacArthur spre
a-i îmbărbăta le-a făcut o promisiune: „Mă voi întoarce!”
Câteva săptămâni mai târziu, forţele Statelor Unite şi filipineze s-au pre-
dat. Cam 75 000 de americani şi filipinezi au fost băgaţi în lagăre de prizonieri
de război. În decursul amarelor zile care au urmat, prizonierii s-au îmbărbătat
unii pe alţii cu promisiunea generalului MacArthur. După doi ani şi jumătate,
generalul s-a întors să reocupe peninsula şi să-i elibereze pe prizonieri.
Într-una din zile, cu mult timp în urmă, o altă grupă de oameni descurajaţi
s-au adunat în jurul generalului lor care pleca. Înainte de plecare, El le-a
făgăduit: „Mă voi întoarce”. Exact aşa cum generalul MacArthur şi-a ţinut
cuvântul, tot aşa şi Isus Se va întoarce, după cum a făgăduit, spre a-i elibera
pe prizonierii pământului.
Aş vrea să mă aflu în viaţă în acea zi, n-ai vrea şi tu? Închipuie-ţi ce va
însemna aceasta pentru cei ţinuţi în lanţuri în temniţe întunecoase, aşteptând
să fie executaţi. Închipuie-ţi bucuria celor ascunşi în peşteri şi întăriturile
munţilor!
În acel ceas de la miezul nopţii, când s-ar părea că poporul lui Dumnezeu
va fi nimicit de oamenii cei răi, Isus Se va întoarce. Mulţimea înfuriată va fi
oprită de un întuneric dens care acoperă pământul. Strigătele lor vor amuţi şi
ei vor sta în tăcere înaintea unui foarte frumos curcubeu. „Strălucind de slava
de la tronul lui Dumnezeu”, el se întinde cât cerurile şi „marea, ca să încon-
joare fiecare grupă care se roagă” (T.V., p. 584).
Apoi, poporul lui Dumnezeu va auzi o voce clară şi dulce spunând: „Priviţi
în sus”. Dincolo de curcubeu, norii cei negri se vor da la o parte. Ei vor vedea
pe Isus venind pe norii cerurilor.
74
JOI, 12 MARTIE

ATINGÂND IDEALURILE
Cum îşi va ţine tânărul curată cărarea? Îndreptându-se după
Cuvântul Tău. – Psalmi 119,9

A stăzi este ziua de naştere a cercetaşelor din Statele Unite şi săptămâna


aceasta este sărbătorită ca Săptămâna Cercetaşelor. În această zi de 12
martie, în 1912 s-a ţinut adunarea primului detaşament din Savannah, Geor-
gia, în casa d-nei Julliette Gordon Low.
Organizaţia Cercetaşelor şi a Cercetaşilor este ceva asemănător cu Orga-
nizaţia Exploratorilor. Membrii fac cunoştinţă cu idealurile de caracter şi pa-
triotism. Ei lucrează din greu pentru a câştiga insigne în domenii ca: prim-
ajutor, natură, gătit, înot, ospitalitate, ascultarea şi înţelegerea celor din jur.
De la cercetaşe se aşteaptă să fie vrednice de încredere, loiale, gata să
ajute, prietenoase, curtenitoare, să fie bune cu animalele, ascultătoare, vesele,
econoame, curate în cuget, cuvânt şi faptă.
Aceste idealuri înalte se aşteaptă şi de la membrii Cluburilor Adventiste ale
Exploratorilor. Principala deosebire dintre Cluburile Exploratorilor şi detaşa-
mentele de cercetaşi este accentul care se pune pe Cuvântul lui Dumnezeu.
Conducătorii cercetaşilor ţin sus idealurile şi-i îndeamnă pe tineri să le
atingă. Conducătorii exploratorilor nu numai că susţin standardul în purtare,
dar ei arată şi metoda prin care pot fi îndeplinite toate acestea.
Studiul Bibliei este cuprins ca parte din instruirea unui explorator. De ce?
Pentru că Biblia este unealta folosită de Dumnezeu pentru a transforma carac-
terele noastre şi a face din noi ceea ce trebuie să fim. În studierea Cuvântului
lui Dumnezeu se află putere. El „reînviorează puterile fizice, mintale şi spiri-
tuale şi îndrumă viaţa pe calea cea dreaptă” (Divina vindecare, p. 336).
Cum poate fi o fată sau un băiat curat în cuget, cuvânt şi faptă? „Îndrep-
tându-se după Cuvântul Tău.” Tânărul care face din Biblie călăuza lui nu va
greşi. Aceasta îl va călăuzi să fie credincios, loial şi de folos. Ea îl va învăţa cum
să fie ascultător, binevoitor şi curtenitor. Ea îl va ajuta să-şi ajungă idealurile.
Există în comunitatea voastră Organizaţia Exploratorilor? Eşti şi tu mem-
bru în ea? Lucrând şi învăţând împreună cu alţi membri, poţi fi ajutat să devii
un tânăr mai bun.
Dacă comunitatea ta nu are o Organizaţie a Exploratorilor, poate că poţi
ajuta să ia fiinţă una. Dacă comunitatea ta este prea mică, poate că te poţi uni
cu comunitatea din apropiere spre a se face ceva. Discută cu părinţii tăi, cu
pastorul şi cu conducătorul tineretului. Roagă-te în acest sens şi vezi ce se
întâmplă.
75
VINERI, 13 MARTIE

TRENUL CARE A DERAIAT


Iată, un foc mic ce pădure mare aprinde. – Iacov 3,5 u.p.

P e 13 martie 1959, un tren a deraiat şi a ucis un om şi a rănit alţi douăzeci.


Totul a început pe la mijlocul după-amiezei, la triajul Tumwater, două mile
sud de Olympia, Washington. Echipa de serviciu a triajului acari a decuplat
cincisprezece vagoane de locomotivă şi le-a pus deoparte pentru Olympia.
Vagoanele care au rămas au fost trase în centrul de triaj. Din anumite mo-
tive, nimeni nu s-a gândit să acţioneze frânele de mână la cele cincisprezece
vagoane.
Cam pe la orele 17,40, cele cincisprezece vagoane au început să se mişte.
În curând, cele aproape un milion de kg de oţel şi lemn se mişcau la vale, pe
linie, cu viteza de 1,5 km pe minut, mergând spre înapoi, către staţia Forth
Avenue.
Cam pe la orele 17,45, trenul s-a izbit de bara de protecţie din oţel de la
capătul liniei. A sfărâmat platforma de beton şi peretele de cărămizi al gării, a
pătruns în gară şi prin peretele opus a ajuns în stradă. Mai departe a pătruns
într-un magazin şi s-a oprit într-o grămadă de cărămizi, lemne şi cutii de
carton.
Unele vagoane au fost azvârlite în alte magazine, iar altele, răsturnate în
stradă. În dosul gării, altele zăceau într-o grămadă de oţel amestecat cu sârmă.
Telegraful liniei ferate a fost întrerupt.
Câtă pagubă a fost făcută în numai câteva minute - totul numai pentru
că cineva a uitat să pună frânele de mână. Chiar şi numai o mică piatră pusă
la roţi ar fi putut preveni tragedia. O mică greşeală a luat viaţa unui om, i-a
rănit pe alţi douăzeci şi a pricinuit o pagubă de mii de dolari la cel puţin opt
clădiri.
Este suficient un vierme mic spre a prăpădi tot mărul. O mică greşeală
poate ruina o viaţă. Este de ajuns doar un cuvinţel spre a nimici o prietenie.
Un chibrit poate aprinde o pădure.
„Niciodată să nu subapreciaţi inportanţa lucrurilor mici. Lucrurile cele
mici alimentează adevărata disciplină a vieţii. Ele sunt acelea prin care su-
fletul este educat ca să poată creşte spre asemănarea cu Hristos sau să poarte
asemănarea cu cel rău” (MYP, p. 202).
Lucrurile cele mici sunt importante. De aceea, să veghem astăzi asupra
lucrurilor mici din viaţa noastră.

76
SÂMBĂTĂ, 14 MARTIE

VIZIUNEA DIN CLĂDIREA ŞCOLII


Ei vor lupta împotriva ta, dar nu te vor birui;căci Eu sunt cu tine
ca să te scap, zice Domnul. – Ieremia 1,19

L a 13 şi 14 martie 1858, patruzeci de noi adventişti s-au adunat în clădirea


şcolii din Lovett Grove, Ohio, să-l asculte pe pastorul James White şi pe
soţia sa, vorbind. Soţii White plănuiseră să se întoarcă la Michigan în după-
amiaza zilei de duminică, 14 martie, dar pastorul White a fost rugat să mai
rămână să conducă serviciul de înmormântare al unui tânăr din acea comu-
nitate.
Unica sală din clădire n-a fost destul de încăpătoare spre a-i cuprinde pe
toţi aceia care au venit la acest serviciu. Unii stăteau afară, pe la ferestre, să as-
culte predica. Când soţul ei a terminat, E.G.White s-a ridicat spre a prezenta
mărturia ei de credinţă despre revenirea lui Hristos. După ce a spus câteva
propoziţii, ea a primit o viziune care a durat două ore. În acest timp, i-au fost
prezentate multe scene din marea luptă dintre Hristos şi Satana. Ea a fost
instruită să scrie vedenia, dar a fost avertizată că aceasta nu va fi uşor, pentru
că Satana va face tot ce va putea ca viziunea să rămână nescrisă.
În tren, pe drumul de întoarcere la Michigan, E.G.White a făcut planuri
spre a face aşa cum a fost instruită de înger. Cu toate acestea, după ce a sosit în
căminul fratelui şi sorei E.T.Palmer, ea a fost lovită de paralizie. Timp de câte-
va săptămâni, care au urmat atacului, E.G.White a fost foarte slăbită. Uneori,
nu putea scrie decât o singură pagină pe zi şi apoi trebuia să se odihnească
timp de trei zile.
Mai târziu, Dumnezeu i-a descoperit că Satana a încercat s-o omoare, ca
astfel să nu poată aşterne pe hârtie vedenia. În acel timp, au fost trimişi îngeri
s-o scape de sub puterea Satanei.
Cartea care a rezultat este Tragedia Veacurilor (Marea Luptă). Ultimele
trei capitole sunt deosebit de interesante pentru tineri. Capitolele acestea
prezintă un raport amănunţit despre cele ce au să se întâmple chiar înainte
de venirea lui Isus. Ele vorbesc despre greutăţile cu care se vor confrunta
urmaşii lui Dumnezeu de la sfârşitul timpului. Ele descriu minunata elibe-
rare a poporului Său. Acolo se află o descriere a celor o mie de ani în ceruri şi
a treia venire a lui Isus.
Cunoscând aceste evenimente mai dinainte, aceasta te va ajuta să fii pregătit
să le întâmpini. Poate că familia ta ar dori să se unească cu tine la citirea capi-
tolelor finale din Tragedia Veacurilor, pentru serviciul de rugăciune. Astăzi ar
fi o bună ocazie de a începe.
77
DUMINICĂ, 15 MARTIE

DESCOPERIREA FĂCUTĂ DE UN TINEREL


Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu. – 2 Timotei 3,16

J ohn Trever a mers la lucru, ca de obicei, în ziua de 15 martie 1948. La biroul


său din Şcoala Americană de Cercetări Orientale din Ierusalim, el s-a uitat
peste poşta de dimineaţă şi a găsit o scrisoare pe care o aştepta. Ea conţinea
răspunsul binecunoscutului arheolog William F. Albright. Deschizând scrisoa-
rea cu grijă, dl. Trever a citit şi a recitit conţinutul ei.
„Binee!” a exclamat dl. Trever. „El este de acord cu mine. Sulurile acelea
sunt vechi.”
Aceasta este puţin spus. În realitate, scrisoarea spunea: „Aceasta este cea
mai mare descoperire de manuscrise din timpurile moderne.”
Ce vroia să spună dl Albright? Ce era aşa de grozav în legătură cu un
mănunchi de suluri vechi, prăfuite din piele şi papirus? Cine le-a descoperit?
Cum? Unde?
Într-o zi, prin 1947, Mohamed Lupul, un ciobănaş de vreo 15 ani, îşi căuta
o capră pierdută printre stâncile din apropierea colţului de nord-est al Mării
Moarte. Observând o deschizătură circulară care putea duce la o peşteră în
stâncă, Mohamed a aruncat o piatră înăuntru. S-a auzit un sunet ca de oale
sparte. Căţărându-se prin deschizătură, băiatul a găsit mai multe suluri de
piele înfăşurate într-o pânză prăfuită.
Luând cu sine, la Betleem, descoperirea Mohamed a vândut-o unor
negustori. Mai târziu, cinci suluri au fost obţinute de Şcoala Americană de
Cercetări Orientale, unde lucra John Trever. Unul dintre aceste suluri cuprin-
dea întreaga carte a lui Isaia, copiată de învăţaţi evrei cam de pe vremea lui
Hristos.
Înainte de descoperirea sulurilor de la Marea Moartă, cel mai vechi ex-
emplar al Bibliei care exista data cam de prin anul 1000 d.Hr. Mulţi întrebau:
„Cum putem şti că Biblia pe care o avem acum este corectă? Poate că au fost
făcute atât de multe greşeli, încât nu mai putem crede ceea ce spune ea.”
Sulurile de la Marea Moartă dovedesc că Biblia este aceeaşi, aşa cum a fost şi
acum două mii de ani, Putem vedea cum a ocrotit Dumnezeu Cuvântul Său în
decursul secolelor. Fără nicio îndoială, putem accepta Biblia ca fiind adevărată
şi corectă. Nu este de mirare că dl. Albright a numit descoperirea băieţaşu-
lui-păstor „cea mai mare descoperire de manuscrise din timpurile moderne”.
Acum, ca niciodată înainte, putem crede că Biblia este într-adevăr ceea ce
susţine că este - Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu.

78
LUNI, 16 MARTIE

COMOARĂ PENTRU ÎMPĂRAT


Ei vor fi ai Mei, zice Domnul oştirilor, Îmi vor fi o comoară deose-
bită în ziua pe care o pregătesc Eu. – Maleahi 3,17

T u şi eu suntem comoara lui Dumnezeu. Suntem comoara Lui deosebită.


Suntem atât de preţioşi înaintea Lui, încât El a coborât din cer pe pământ
spre a face ca noi să strălucim în Împărăţia Sa în toată veşnicia.
Căutarea de comori i-a fascinat întotdeauna pe tineri. O astfel de căutare
a început în 1519, când Ferdinand Magellan a pornit în larg de la Sevilla, Spa-
nia, cu cinci vase mici şi 234 de oameni, spre a căuta o nouă cale spre India
şi comorile ei de aur, fildeş, mătase, mirodenii şi pietre preţioase. Vasele au
navigat spre vest, spre coasta Braziliei, au înconjurat capul Americii de Sud,
au traversat Oceanul Pacific, în căutare de comori pentru regele Spaniei.
La 16 martie 1521, Magellan a debarcat pe coasta insulei Cebu, din Fili-
pine. Spaniolii au ridicat un altar improvizat pe ţărm şi au ţinut o liturghie.
Filipinezi curioşi s-au adunat în jurul lor. În decurs de câteva săptămâni, 800
de băştinaşi au acceptat creştinismul şi au fost botezaţi ca romano-catolici. La
scurt timp după aceasta, Magellan şi unii din echipaj au fost ucişi într-o luptă,
în timp ce-i ajutau pe noii lor prieteni.
Unul dintre vasele lui Magellan, vasul Victoria, s-a întors în Spania cu oa-
menii care au mai rămas. Acesta a fost primul vas care a făcut ocolul complet
al lumii.
Cu toate că navigatorii n-au adus bogăţia de aur şi pietre preţioase pe
care le căutaseră, ei aveau ştiri despre o altfel de comoară - oameni care erau
gata să părăsească căile lor de închinare idolatră, spre a se închina viului şi
adevăratului Dumnezeu. În curând, misionari romano-catolici au pornit la
drum spre Filipine spre a aduna aceste comori.
Aproape patru sute de ani mai târziu, au plecat în Filipine adventişti de
ziua a şaptea, spre a începe căutarea unor comori speciale - bărbaţi, femei,
băieţi şi fete care voiau să se pregătească pentru venirea lui Hristos. Căutarea
de suflete încă mai continuă în Filipine şi peste tot în lume. Aceasta este cea
mai mare căutare de comori din toate veacurile.
Dacă vei căuta, s-ar putea să găseşti o astfel de comoară chiar în vecinătatea
ta. Poţi fi un aventurier, aşa cum a fost Ferdinand Magellan, căutând comoară
pentru Regele tău.

79
MARŢI, 17 MARTIE

SLAVA DOMNULUI!
…Şi vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu putere şi
cu o mare slavă. – Matei 24,30

C um va arăta slava Domnului? Pavel vorbeşte despre „strălucirea venirii


Lui” în 2 Tesaloniceni 2,8. Petru o descrie astfel: „Cerurile vor trece cu
troznet, trupurile cereşti se vor topi de mare căldură…” (2 Petru 3,10).
Poate că explozia unei bombe atomice ne oferă cea mai apropiată imagine
văzută de om a acelei zile. Numai aceia care sunt pregătiţi pot privi la o astfel
de strălucire şi să mai trăiască.
În dimineaţa zilei de 17 martie 1953, sute de reporteri s-au adunat pe un
deal mic în afara localităţii Yucca Flats, Nevada. Ei au venit să vadă una dintre
cele mai mari explozii atomice la care omul a fost vreodată martor.
Fiecare ins avea în mâinile lui o pereche de ochelari cu sticlă groasă şi
întunecată, pe care trebuia să-i poarte în timp ce privea explozia. Unul dintre
corespondenţii de presă şi-a pus ochelarii înainte de vreme şi îşi mişca mâna
dreaptă în faţa lentilelor. El n-a putut să vadă nimic.
A sosit timpul când toţi au fost instruiţi să-şi pună ochelarii şi să fie gata.
Câteva clipe mai târziu, o explozie îngrozitoare a trimis un bubuit asurzitor
peste pământul arid. O străfulgerare orbitoare de lumină şi un nor scânteietor
în formă de ciupercă a umplut cerul.
Când totul a trecut, reporterii s-au grăbit spre Las Vegas să-şi trimită arti-
colele ziarelor oraşului lor. După ce ştirile au fost expediate, o grupă de repor-
teri s-au adunat să discute ceea ce văzuseră.
„Ce titlul va avea reportajul tău?” a întrebat unul dintre ei.
„Cea mai mare bombă de până acum a infernului”, a sugerat unul.
„Suflul atomic spintecă cerul Nevadei”, a spus un altul.
Unul câte unul, reporterii şi-au prezentat ideile lor, până ce a mai rămas
unul singur.
„Şi cum va intitula redactorul descrierea dumneavoastră?” a întrebat ca-
reva pe cel rămas.
„Domnilor”, zise el după o pauză lungă. „Cred că dacă redactorul meu este
înţelept, el va scrie: ‘Ochii mei au văzut slava venirii Domnului’„.
Eşti pregătit să priveşti la strălucirea slavei lui Hristos? Eşti pregătit pentru
venirea Domnului? Ziua de azi îţi este dăruită spre a te putea pregăti. Ce faci
spre a fi gata?

80
MIERCURI, 18 MARTIE

SURSA DE ENERGIE
Ci voi veţi primi o putere când se va pogorî Duhul Sfânt peste voi
şi-Mi veţi fi martori. – Fapte 1,8

R on! Eşti acasă!” am exclamat eu când soţul meu m-a îmbrăţişat după o
călătorie în India de Sud. „Cum ai ajuns aşa de repede? Eu nu te aşteptam
decât peste vreo trei ore.”
„Island Expres-ul foloseşte acum diesel”, a explicat el. „Acum putem pleca
mai târziu şi să ajungem mai devreme.”
Pentru sosirea mai devreme a soţului meu, trebuie să-i mulţumesc lui
Rudolf Diesel, un inginer mecanic german, a cărui zi de naştere este astăzi.
Născut la Paris în 1858, el a urmat şcoala la München, Germania.
Într-o zi, la sfârşitul orelor de clasă, profesorul a remarcat: „Şi aşa, dom-
nilor, trebuie să conchidem că, luând în considerare marelele volum de com-
bustibil necesar, sursele de energie electrică produc relativ puţină putere.”
Viaţa lui Rudolf a fost modelată de aceste cuvinte. El s-a hotărât să
construiască o sursă mai bună de energie. El a construit un motor cu com-
bustie internă, care folosea motorina în locul benzinei, drept combustibil, şi a
înlăturat necesitatea unui carburator şi a bujiilor. Pentru că motorul diesel era
aşa de simplu, ieftin şi eficient, el a revoluţionat transportul. Astăzi, motoarele
diesel sunt folosite la tractoare, camioane, autobuze, trenuri, vapoare şi unele
automobile.
Descoperirea lui Rudolf Diesel în lumea fizică este una pe care tu şi eu avem
nevoie s-o facem în lumea spirituală. Întrebarea pe care şi-a pus-o Rudolf în
acea zi în München este aceeaşi pe care ar trebui să ne-o punem şi noi.
Care este „sursa de energie” din viaţa noastră? De ce fel de putere avem
nevoie spre a împlini porunca Domnului Hristos de a duce Evanghelia în
toată lumea? Răspunsul se află în textul de astăzi: „Ci voi veţi primi o putere
când se va pogorî Duhul Sfânt peste voi.”
Aceasta este puterea care a revoluţionat viaţa ucenicilor. Într-o singură
generaţie, Evanghelia a fost dusă în toată lumea cunoscută pe atunci. Acelaşi
lucru urmează să aibă loc în ultima generaţie dinaintea revenirii Domnului
Isus. Tinerii vor fi umpluţi cu putere şi vor merge să dea mărturie vecinilor
şi prietenilor lor.
Vrei să vezi împlinindu-se acest lucru în timpul vieţii tale? N-ai vrea să te
hotărăşti chiar astăzi să laşi ca Duhul Sfânt să fie „sursa de energie” din viaţa
ta?

81
JOI, 19 MARTIE

MÂINILE ÎNTINSE
Şi după ce voi fi înălţat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toţi
oamenii. – Ioan 12,32

D avid, în vârstă de doisprezece ani, mergea la biserică de când se ştia.


Duminică după duminică, parcurgea cu greu cele trei mile, în urma
tatălui său, fără să spună nimic. A merge la biserică spre a lua parte cu familia
la serviciul de cult nu era ceva asupra căruia să se mai discute; aceasta era
ceva ce trebuia făcut.
Într-o dimineaţă ceţoasă, mersul peste terenul mlăştinos scoţian se părea
că nu mai are sfârşit şi, pentru prima dată, David simţea că se revoltă. El
nu era dispus să stea într-o biserică întunecoasă în timp ce pastorul ţinea o
predică lungă şi plictisitoare. El dorea să fie afară pe câmp, să fugărească mân-
jii. Biserica din acea duminică nu era diferită de cea din oricare altă duminică.
Predica a fost monotonă. În timp ce David se uita la pietrele din ziduri ca
să se mai distreze, privirea lui a fost atrasă de o pictură pe care o văzuse de
nenumărate ori până acum.
Acesta era un tablou al lui Isus care surâde cu mâinile întinse. Spre El se
înghesuia o mulţime de oameni şi David privea la oamenii din acea mulţime.
Unii erau bolnavi. Alţii, schilozi. Pe măsură ce băiatul privea la tablou, el
simţea ca şi când ar face şi el parte din mulţimea care se apropie din ce în ce
mai mult de Isus.
„Hristos, care-i iubeşte pe toţi oamenii, care-l iubeşte pe fiecare, are nevoie
de tine şi de mâinile tale spre a sluji altora”, îl auzi David pe pastor spunând. În
acea clipă, tânărul David ştia că Dumnezeu îl chema pe el.
În după-amiaza aceleiaşi zile, pe drumul spre casă, David şi-a lungit paşii
spre a-l ajunge pe tatăl său din urmă. „Tată”, zise el când ajunse alături, „sunt
eu prea tânăr să mă alătur bisericii?”
„Nu, fiul meu”, răspunse Neil Livingstone. „Nu eşti prea tânăr ca vârstă, ci
în ceea ce priveşte cunoştinţa. Mai întâi, tu trebuie să fii instruit de către unul
dintre prezbiteri.”
Aşa s-a întâmplat că David Livingstone, născut în această zi a anului 1813,
a răspuns puterii atrăgătoare a Mântuitorului. În acea zi şi-a predat inima şi
paşii spre a urma pe Omul cu braţele întinse. Hotărârea aceea l-a dus în Afri-
ca spre a ajunge unul dintre cei mai cunoscuţi misionari şi exploratori din
lume.
Vrei să răspunzi la mâinile întinse ale lui Isus? El te cheamă. El are astăzi
nevoie de tine şi de mâinile tale.
82
VINERI, 20 MARTIE

FILOZOFUL
S-au fălit că sunt înţelepţi şi au înnebunit. – Romani 1,22

U nde ar putea fi acum Isaac?” se întreba d-na Newton cu glas tare, pe timp
de seară.
„Isaac! Oh, Isaac!” striga ea mereu. S-a uitat în diferitele colţuri ale casei şi
ale şopronului unde se putea ascunde fiul ei.
„Aici sunt”, răspunse Isaac dintr-un colţ al podului cu fân.
Lăsând la o parte cartea, s-a dus să-şi ajute mama. Cu toate acestea, Isaac
petrecea atât de mult timp citind, încât d-na Newton s-a hotărât să angajeze
pe cineva ca ajutor al ei şi pe el să-l lase să se pregătească pentru Universitatea
Cambridge. El a fost student pentru tot restul vieţii lui, învăţând tot ce putea
despre univers.
Cu puţin timp înainte de decesul lui, la 20 martie 1727, el a scris: „Mi se
pare că am fost numai ca un copilaş care se joacă pe ţărmul mării… în timp
ce marele ocean al adevărului se află nedescoperit înaintea mea.”
Isaac Newton a descoperit spectrul culorii. El a construit primul telescop-
reflector. El a inventat un nou fel de matematici, numit calculus. Poate că
aţi auzit de povestea mărului în cădere şi de teoria lui Isaac Newton privind
gravitaţia. Datorită acestor descoperiri, el este adesea numit Părintele Ştiinţei
Moderne.
Isaac Newton n-a fost numai un silitor cercetător al ştiinţei, el a fost şi un
serios cercetător al Bibliei. În timp ce studia profeţia, el a ajuns la convingerea
că se vor dezvolta noi metode de transport, care vor îngădui oamenilor să
călătorească cu viteză mai mare de 80 km/oră.
Voltaire, necredinciosul, l-a luat în râs. „Priviţi acum la acel puternic spirit
al lui Newton, care a descoperit gravitaţia şi care ne-a spus atât de multe şi
minunate lucruri - când a ajuns un om bătrân… a început să studieze cartea
aceea care se cheamă Biblie. Şi se pare că, pentru a da crezare enormelor ei
absurdităţi, trebuie să credem că ştiinţa se va dezvolta atât de mult, încât să
fim în stare să călătorim cu viteza de 80 km/oră.”
Mă întreb ce ar spune Voltaire, dacă ar putea parcurge timp de o oră au-
tostrada de la Los Angeles? Mă întreb ce ar spune el despre avioane şi navete
spaţiale?
Voltaire este o bună ilustraţie a textului de astăzi.

83
SÂMBĂTĂ, 21 MARTIE

SALVAT PRIN SPERANŢĂ


Aşteptând fericita noastră nădejde şi arătarea slavei marelui
nostru Dumnezeu şi Mântuitor, Isus Hristos. – Tit 2,13

S tein Gabrielson, în vârstă de douăzeci şi trei de ani, stătea pe puntea vasu-


lui comercial norvegian Norse Variant şi privea cum se depărta de ţărmul
Virginiei. Era în seara zilei de 21 martie 1973.
Dacă totul merge bine, aveau să ajungă la Glasgow cu încărcătura lor
de cărbune în câteva zile. Dar cărbunele n-a ajuns niciodată la Glasgow. În
dimineaţa următoare, un uragan a sfărâmat vasul.
„Plutele de salvare! Aruncaţi-le peste bord şi săriţi după ele”, a ţipat
căpitanul Hansen prin vântul puternic. În timp ce mai vorbea, un val uriaş
s-a abătut pestre vas, împingându-l sub apă.
Absorbirea vasului care se scufunda l-a tras pe Stein sub apă. Pe măsură
ce forţa aceasta slăbea, el s-a luptat să iasă la suprafaţă, unde a fost aruncat,
revenindu-şi în fire.
În mod miraculos, o barcă de salvare plutea prin apropiere şi Stein s-a
căţărat în ea. Vântul care sufla cu o viteză de 160 km/oră şi valurile înalte de
vreo şaptesprezece metri făceau ca salvarea să pară imposibilă. Stein spera că
paza de coastă avea să-l descopere peste câteva ore.
Un ucigător val uriaş a sfărâmat barca în mii de bucăţi şi Stein a fost afun-
dat iarăşi în sălbaticul Atlantic. El a reuşit să înoate până la o altă barcă de
salvare şi din nou a început să nădăjduiască în salvare.
Sâmbătă dimineaţa, Stein era extenuat. El nu dormise timp de două zile
întregi. Dorea să se odihnească, dar speranţa salvării l-a ţinut treaz până
duminică dimineaţa când, în cele din urmă, ajutorul a venit. N-avusese
hrană, apă şi nu dormise timp de şaptezeci de ore. Se luptase singur cu vân-
tul, valurile, gerul şi lapoviţa şi ninsoarea bogată. Părea imposibil ca cineva să
poată supravieţui, dar Stein a reuşit. El a fost salvat prin speranţă.
În timpul strâmtorării care are să vină asupra acestei lumi înainte de
revenirea lui Isus, vei trece printr-o experienţă asemănătoare cu a lui Stein.
Supravieţuirea va părea imposibilă. Asupra ta se vor abate uriaşe valuri de
îndoială. Atunci te vei întreba: „Sunt, oare, păcatele mele mărturisite şi ier-
tate?” „Voi fi eu salvat?” În acel ceas vei fi salvat de descurajare prin credinţa
în făgăduinţele lui Dumnezeu şi prin speranţa venirii Lui. Făgăduinţele pe
care le înveţi acum te vor menţine la suprafaţă.

84
DUMINICĂ, 22 MARTIE

ARMA NU VA FUNCŢIONA
Orice armă făurită împotriva ta va fi fără putere. – Isaia 54,17

D ă-mi zece gloanţe sau te omor!” l-a avertizat Cristobal Torres, furişându-
se spre tejgheaua unde se afla comerciantul Brother Mincho.
Alţi doi bărbaţi înarmaţi au intrat pe uşă, blocând calea de salvare. Pastorii
Westphal, Maxon, Camarena şi Pajon priveau neajutoraţi în timp ce banditul
se apropia tot mai mult de Brother Mincho.
„Mincho, dacă îmi dai gloanţele, plec”, i-a făgăduit Cristobal. Brother
Mincho s-a dus ascultător înspre interiorul magazinului şi a adus şase
încărcătoare. Cristobal şi-a încărcat pistolul, dar n-a plecat. În loc să plece, a
cerut bani şi mai multe gloanţe.
Pastorul Westphal era îngrijorat pentru soţia sa care plecase să privească
păsările din jungla din apropiere. Împingându-l pe Cristobal la o parte, a por-
nit spre uşă. Dar Cristobal l-a înşfăcat de cămaşă cu brutalitate, a îndreptat
pistolul spre spatele pastorului şi a ridicat trăgaciul.
Fratele Pajon a închis ochii şi aştepta să audă zgomotul de armă şi pe
fratele Westphal căzând pe duşumea. Dar nu s-a auzit niciun sunet. De trei
ori a apăsat Cristobal pe trăgaci, dar nu s-a întâmplat nimic!
Tocmai atunci calul lui Cristobal a început să necheze nervos şi Cristobal
a ieşit afară să-l certe pe cel care îl ţinea. Cei cinci oameni au scăpat repede
pe uşa din dos.
Cinci adventişti de ziua a şaptea au simţit respiraţia morţii în acel 22 mar-
tie în jungla Chiapas din sudul Mexicului. Cu siguranţă, îngerii au fost acolo
să-i ajute.
În zilele de încercare, la venirea lui Isus, te-ai putea afla într-o situaţie
asemănătoare. Nu te teme. Dumnezeu te va ajuta.
Vorbind despre timpul când va fi dat decretul morţii şi când păzitorii Sa-
batului aveau să fie nimiciţi, sora White scrie: „Dar nimeni nu putea trece
peste puternicii păzitori care se aflau în jurul fiecărui suflet credincios. Unii
sunt atacaţi în fuga lor din oraşe şi sate; dar săbiile ridicate împotriva lor se
frâng şi cad fără putere ca paiele. Alţii sunt apăraţi de îngeri sub formă de
luptători” (Tragedia veacurilor, p. 579).

85
LUNI, 23 MARTIE

ALELUIA
Lăudaţi pe Domnul! Lăudaţi pe Domnul,căci este bun, căci îndu-
rarea Lui ţine în veci! – Psalmi 106,1

A leluia! Aleluia! Aleluia! Aleluia!


Pentru că Domnul Dumnezeu Cel Atotputernic stăpâneşte!”
În ziua de 23 martie 1743, maiestuoasa muzică a corului „Aleluia” a
umplut sala unde londonezii veniseră să asculte „Mesia”, noul oratoriu realizat
de George Frederic Händel. Era prezent şi George al II-lea, regele Angliei.
Adânc mişcat de muzică, monarhul s-a ridicat în picioare, recunoscându-L
pe Isus Hristos ca Domn al domnilor şi Împărat al împăraţilor. El a rămas în
picioare în tot timpul interpretării.
Văzându-l pe regele George că stă în picioare, întregul auditoriu s-a ridi-
cat, ascultând reverenţios. Din acea zi, la aceste audieri se stă întotdeauna în
picioare când este interpretat corul „Aleluia” de Händel.
Cuvintele acestui cor se află în descrierea unei slujbe de laudă cerească din
Apocalipsa 19,6: „Şi am auzit ca un glas… ca bubuitul unor tunete puternice,
care zicea: „Aleluia! Domnul Dumnezeul nostru a început să împărăţească.”
Când istoria acestei lumi păcătoase va ajunge la sfârşit, eu doresc să fiu în
marele cor al celor mântuiţi, care cântă acest imn înaintea tronului lui Dum-
nezeu. Tu nu vrei? Închipuie-ţi măreaţa muzică a unui cor compus din mii
şi mii de mântuiţi din toate veacurile! Dacă dorim să cântăm atunci Aleluia,
poate că ar trebuie să facem exerciţii de pe acum.
Aleluia este un cuvânt ebraic care înseamnă „Lăudaţi pe Iehova” şi este
scris în Bibliile noastre ca „Lăudaţi pe Domnul”.
Ia-ţi câteva clipe spre a căuta Psalmii 104, 105 şi 106. Poţi găsi cuvântul
Aleluia la sfârşitul fiecărui psalm? Priveşte la Psalmii 111, 112 şi 113. Cum
începe fiecare dintre ei? Da, cu „Lăudaţi pe Domnul”.
Citeşte în întregime aceşti şase psalmi „Aleluia” şi vei găsi multe daruri
pentru care ar trebui să-L lăudăm pe Domnul: ocrotire, rugăciuni ascultate,
călăuzire, mângâiere în necaz, mântuire, îngeri păzitori, frumuseţea naturii,
îndurare, iertare, putere şi hrană.
Mai putem să-L lăudăm pentru familie, prieteni, cămin, şcoală, maşini,
sănătate, o ţară liberă în care ne putem închina lui Dumnezeu şi, ah, atâtea
multe alte lucruri! Lăudaţi pe Domnul!

86
MARŢI, 24 MARTIE

ACEASTA ESTE O MINUNE


Căci dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă.Cele vechi
s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi. – 2 Corinteni 5,17

N u-l mai pot ţine, băieţi”, a anunţat căpitanul bombardierului britanic.


„Voi va trebui să săriţi!”
Nicholas Alkemade, mitraliorul din spate a deschis uşa din spatele lui să ia
paraşuta şi a privit un infern în flăcări. Era prea târziu. Paraşuta lui ardea.
Moartea părea sigură pentru sergentul în vârstă de 21 de ani, în noaptea
de 24 martie 1944. Să sară sau să ardă? A sărit.
Următorul lucru de care şi-a dat seama a fost că zăcea pe o mare grămadă
de lăstăriş acoperit cu zăpadă. Deasupra lui stelele sclipeau printre ramurile
dese de brad. Era numai răni, dar era în viaţă. Soldaţii germani l-au găsit pe
Nicholas câteva ceasuri mai târziu. Când comandantul a verificat întâmpla-
rea, a exclamat: „Domnilor! O minune - nu mai puţin!”
Da, a fost o minune că Nicholas Alkemade mai trăia. El căzuse de la 6000
de metri înălţime, atingând o viteză de vreo 195 km/oră în clipa în care a atins
pământul. Avea multe răni, dar mare parte dintre ele le avea încă pe când se
afla în avion.
Ce este o minune? Dicţionarul lui Webster o defineşte ca „un eveniment
extraordinar adus la îndeplinire de fiinţe supranaturale”. Nicholas avea să fie
de acord cu aceasta. Când s-a trezit în grămada de lăstăriş, primul lucru a
fost să privească în sus spre stele şi să-I mulţumească lui Dumnezeu pentru
viaţă.
Viaţa însăşi este o minune, dar o minune şi mai mare este viaţa cea nouă
pe care o putem afla în Hristos. Tot aşa de miraculoasă, ca şi naşterea unui
copilaş, este şi naşterea din nou, care face din noi fii şi fiice ale lui Dumne-
zeu.
Gândiţi-vă la schimbarea din viaţa lui Saul, ucigaşul, în Pavel, apostolul.
N-a fost aceea o minune, „un eveniment extraordinar realizat de fiinţe supra-
naturale”? Nu există nicio cale prin care Pavel ar fi putut face aceasta pentru
sine. Aceasta avea să fie o minune a harului lui Dumnezeu.
Această minune a harului şi a iubirii poate fi şi a noastră. Dumnezeu poate
schimba viaţa ta. El îţi poate da o nouă experienţă. El poate îndepărta vechile
obiceiuri şi răni şi în locul lor să-ţi dea pace şi bucurie radioasă. Minunea
oferită de El te va curăţi de păcat şi va face din tine acea persoană pe care tu
ţi-ai dorit-o dintotdeauna.

87
MIERCURI, 25 MARTIE

PRIVEŞTE SPRE ISUS


Întoarceţi-vă la Mine şi veţi fi mântuiţi toţi cei ce sunteţi la mar-
ginile pământului. – Isaia 45,22

L a 25 martie 1861, Charles Haddon Spurgeon, în vârstă de 26 de ani, a ţinut


prima lui predică în Tabernacolul Metropolitan din Londra. Acesta a fost
clădit de către comunitatea lui, New Park Street, spre a sluji marilor mulţimi
care veneau să-l asculte cum vorbeşte. Cu o ocazie, la una dintre adunările lui
au luat parte 23 654 de persoane.
Cum s-a întâmplat că Charles Spurgeon a ajuns un predicator atât de pu-
ternic? Eu cred că el n-ar fi fost marele predicator care a fost, dacă nu s-ar fi
întâmplat ceva pe când avea vârsta de 15 ani.
La vârsta de 10 ani, Charles a început să treacă printr-o perioadaă de
teribilă luptă spirituală. El ajunsese foarte descurajat din cauza păcătoşeniei
lui. Gândindu-se la ororile pedepsei pe care se aştepta s-o sufere în iad, el a
fost copleşit de teamă. El auzise iarăşi şi iarăşi că toţi oamenii sunt îndreptaţi
spre lacul focului şi că, în îndurarea Sa, Dumnezeu priveşte în jos şi scoate
câţiva de aici, câţiva de acolo spre a-i mântui. Pentru ceilalţi nu mai există
nicio nădejde. Gândul că Dumnezeu s-ar putea să nu-l aleagă pe el l-a umplut
de atâta groază pe Charles, încât n-a mai putut să doarmă.
În seara de duminică, 6 ianuarie 1850, lupta ajunsese la capăt. Charles
plănuise să ia parte la o anumită comunitate, dar o furtună teribilă urla şi a
mers, în schimb, pe stradă în jos, la o comunitate metodistă. Pastorul lipsea şi
serviciul era condus de un membru laic. Textul lui a fost din Isaia 45,22: „Priviţi
spre Mine şi veţi fi mântuiţi toţi cei ce sunteţi la marginile pământului.”
După vreo zece minute, predicatorul laic a observat înfăţişarea descurajată
a lui Charles. El a strigat: „Tinere, tu eşti necăjit! Priveşte spre Isus Hristos!
Priveşte! Priveşte! Priveşte!”
În acea seară, Charles a privit la Isus şi povara vinovăţiei lui a dispărut.
Experimentând bucuria mântuirii, el s-a hotărât să-şi folosească viaţa spre
a-i invita pe bărbaţi şi pe femei să privească la Mântuitorul. În aer liber, în
şoproane, în teatre şi în biserici, el a predicat solia mântuirii prin credinţă.
Ai şi tu, uneori, simţăminte ca cele ale tânărului Charles? Te împovărează
şi pe tine păcatele tale, simţindu-te fără speranţă? Prietene, priveşte la Isus!
Priveşte-L pe cruce. El a murit pentru tine. El te iubeşte şi doreşte să te
mântuiască. Primeşte această iubire chiar astăzi.

88
JOI, 26 MARTIE

VICTORIA LUI RAY


Doamne, cine va locui în cortul Tău? Cel ce… spune adevărul din
inimă. – Psalmi 15,1.2

M eciul din cadrul Ligii Naţionale de hochei, dintre echipa Black Hawks
din Chicago (Şoimii Negri) şi New York Rangers (Cavalerii din New
York), din ziua de 26 martie 1969, a fost ceea ce jucătorii de hochei numesc
un joc „de nimic”. Şoimii Negri se aflau pe locul al şaselea în Ligă şi nimic din
ce s-a întâmplat în acea seară nu putea să afecteze poziţia de lider a Cavaleri-
lor. Totuşi s-a întâmplat ceva care a fost mult mai important decât câştigarea
sau pierderea jocului.
Şoimii Negri se aflau la capătul patinoarului Cavalerilor. Stan Mikita era
în spatele plasei. Pucul a ieşit spre apărătorul Ray McKay, care se afla aproape
de linia albastră. El a realizat o lovitură clară. Stan Mikita a patinat spre în
faţă şi a întins crosa lui exact la timp spre a devia pucul printre picioarele
portarului Cavalerilor.
„Gol obţinut de Ray McKay pentru prima Ligă Naţională de Hochei, cel
dintâi gol al carierei lui”, a spus crainicul mulţimii. A urmat un strigăt de
aprobare din tribune.
Aplauzele sunau frumos pentru Ray, dar el ştia că ele nu-i aparţineau lui
întru totul. Mulţi ar fi lăsat să treacă aşa şi ar fi acceptat golul ca fiind al lor.
La urma urmei, cine ar putea să sesizeze diferenţa? Dar Ray era un băiat care
spunea „adevărul din inimă”. La urma urmei, Dumnezeu ştia şi el ştia şi…
avea să trăiască mai departe conştient de aceasta.
Încă pe când strigătele de aprobare mai răsunau peste gheaţă, Ray a pati-
nat spre Stan Mikita şi a spus: „Tu ai marcat golul, nu-i aşa?”
„Da”, a dat Stan din cap.
„Acesta n-a fost golul meu”, a spus apoi Ray oficialilor. „Stan Mikita l-a
marcat”.
Schimbarea a fost făcută şi anunţată şi jocul „de nimic” a continuat. Ray
McKay a pierdut golul, dar el a realizat o victorie în jocul vieţii.
Dumnezeu aşteaptă de la noi credincioşie, chiar în cele mai mici lucruri.
N-are importanţă cât de mică este minciuna; ea este destul de mare spre a
face ca cel care o spune să nu intre în cer. Cere-I astăzi lui Dumnezeu ca El
să-ţi dea acel fel de biruinţă pe care a repurtat-o Ray McKay. Cere-I să-ţi ajute
să spui adevărul chiar şi atunci când acesta înseamnă pierdere pentru tine.
Cere-I să facă din tine o persoană care spune adevărul din inimă.

89
VINERI, 27 MARTIE

A ŞAPTEA OARĂ
Căci cel neprihănit de şapte ori cade şi se ridică. – Proverbe 24,16

P ăianjenul şi-a dat drumul din punctul lui de sprijin de pe tavanul colibei şi
a căzut ţesând în urma lui un fir de mătase. Bărbatul care stătea culcat pe
pătucul de jos privea la păianjen, care încerca să se agaţe de grinda următoare.
Nu i-a reuşit şi, pentru o clipă, atârnă în aer înainte de a se căţăra pe firul lui
înapoi, la punctul de plecare.
Păianjenul şi-a dat drumul din nou, lăsând firul în urma lui. Şi iarăşi n-a
reuşit să ajungă la grindă şi a căzut pe verticală. Încă o dată s-a ridicat pe fir
în sus.
Fascinat, omul din pătuc privea la păianjen, care a încercat de şase ori să
ajungă la grindă şi nu i-a reuşit. A şaptea oară a reuşit.
„Acest păianjen are aceeaşi soartă ca şi mine”, cugeta tânărul. „Eu am în-
cercat de şase ori să scap Scoţia de stăpânirea engleză. De şase ori am dat greş.
Dar am să încerc din nou. Am învăţat ceva de la păianjen.
Bărbatul care stătea culcat pe pătuc era Robert Bruce. La 27 martie 1306,
el a fost încoronat ca rege al Scoţiei. Din acea zi, au început necazurile lui,
pentru că Regele Eduard I al Angliei a trimis soldaţi să-l înfrângă. Robert
Bruce a fost înfrânt de repetate ori. Era pe timpul când se ascundea, când se
părea că va renunţa la luptă, dar, văzând păianjenul, a prins curaj. Şi-a adunat
soldaţii şi a câştigat bătălia. El a repurtat victoria pentru că n-a renunţat.
Ce s-ar fi întâmplat dacă israeliţii ar fi mărşăluit numai de şase ori în jurul
zidurilor Ierihonului? Ar fi obţinut biruinţa?
Ce s-a fi întâmplat dacă Naaman ar fi ieşit din Iordan după ce s-ar fi scăldat
în el numai de şase ori? Ar fi fost el vindecat?
Poate că tu ai încercat şi n-ai reuşit de mai multe ori să birui un obicei
rău. Satana îţi cunoaşte punctele slabe. El te-a învins mereu şi simţi că este
zadarnic să mai încerci.
Într-o astfel de situaţie, se cere ca tu să ai credinţă în făgăduinţele lui
Dumnezeu. Tu poţi cădea, dar Dumnezeu te poate ajuta să te ridici iar. Isus a
făgăduit să te ierte şi să te curăţească. El a promis putere. El a făgăduit putere
să birui. Tu nu trebuie să renunţi. Trebuie să încerci iar şi iar. Biruinţa se află
în faţa ta.

90
SÂMBĂTĂ, 28 MARTIE

O CHESTIUNE DE VIAŢĂ ŞI DE MOARTE


Ferice de cei ce păzesc poruncile, ca să aibă drept la pomul vieţii.
– Apocalipsa 22,14

S unt vremuri când viaţa depinde de ascultare. Ziua de 28 martie 1954 a fost
una din aceste zile.
Era aproape ora şapte dimineaţa. Vasul britanic de transportat trupe, „Em-
pire Windrush”, se îndrepta spre patrie, prin Marea Mediterană, cu aproape
1500 de oameni la bord, întorcându-se din Orientul Îndepărtat. Deodată, o
explozie a zguduit vasul. În câteva clipe, partea de mijloc era în flăcări.
Colonelul Robert Scott, comandantul trupei, a înşfăcat un megafon şi a
anunţat: „Vom abandona vasul. Staţi pe punte. Aşteptaţi până vi se va da o
barcă.”
Oamenii au stat în rând pe punte, în timp ce bărcile de salvare au fost
umplute cu femei, copii şi invalizi. Când bărcile au fost pline, pe punte se
mai aflau 300 de oameni. Acum erau aruncate peste bord butoiaşe, scânduri
şi şezlongurile de pe punte. Apoi, colonelul Scott a dat ordin: „Dezbrăcaţi
hainele şi ghetele şi săriţi peste bord, dar să nu înotaţi spre vreo barcă de
salvare.”
Fiecare om a ascultat. Dacă numai unul n-ar fi ascultat, cu siguranţă că
l-ar fi urmat mai mulţi şi s-ar fi putut pierde multe vieţi. Pentru că oamenii au
ascultat de comandantul lor, n-a avut loc nicio panică. În timp de două ore,
patru vase de salvare i-au salvat pe toţi cei 1 500 de oameni.
Ascultarea de poruncile lui Dumnezeu este şi ea o problemă de viaţă şi
de moarte. Poţi să te gândeşti la câteva exemple din Biblie? Adam şi Eva n-au
ascultat şi au pierdut o lume. Nevasta lui Lot n-a ascultat şi s-a prefăcut în-
tr-un stâlp de sare. Acan n-a ascultat şi a pierit. Saul n-a ascultat şi şi-a pierdut
împărăţia. Anania şi Safira n-au ascultat şi şi-au pierdut viaţa.
Pe de altă parte, Naaman a ascultat şi a fost vindecat de lepră. Şadrac,
Meşac şi Abed-Nego au ascultat şi au fost scăpaţi din cuptorul de foc. Rahav
a ascultat şi şi-a salvat familia. Ilie a ascultat şi a fost luat la cer. Iosif a ascultat
şi a salvat o naţiune de la foamete. Avraam a ascultat şi Dumnezeu l-a condus
în Ţara Făgăduinţei. Moise a ascultat şi a eliberat o mulţime din robie. Isus a
ascultat şi a salvat o lume.
Calea neascultării duce la moarte. Calea ascultării duce la viaţă veşnică.
Pe care vrei să mergi?

91
DUMINICĂ, 29 MARTIE

CERCETAŢI DUHURILE!
Să nu daţi crezare oricărui duh; ci să cercetaţi duhurile dacă sunt
de la Dumnezeu; căci în lume au ieşit mulţi proroci mincinoşi.
– 1 Ioan 4,1

B iserica Adventistă de Ziua a Şaptea nu poate fi adevărata biserică”, a insi-


stat Abraham.
„Pentru ce spui asta?” a întrebat pastorul adventist. „Eu ştiu că dumnea-
voastră credeţi în solia Sabatului.”
„Da, cred că creştinii ar trebui să păzească Sabatul. Nu pot face altceva
decât să accept toate învăţăturile bisericii dumneavoastră, pentru că sunt
întemeiate pe Cuvântul Scripturii. Totuşi lipseşte ceva.”
„Ce anume?” a întrebat pastorul.
„Dumneavoastră nu vorbiţi în limbi”, a explicat Abraham.
Curând după aceea, fr. Abraham, care trăieşte în India, a luat parte la
un serviciu funerar, într-un sat păgân, undeva pe înălţimile lanţului Kerala.
În timpul slujbei, unii dintre cei prezenţi au început să strige şi să cadă la
pământ. De pe buzele lor ieşeau silabe necunoscute în timp ce se aflau în-
tr-un fel de transă. Abraham a fost şocat! Cu siguranţă că Dumnezeu nu avea
să dea Duhul Sfânt acestor păgâni; şi totuşi el văzuse astfel de manifestări în
bisericile creştine.
Pentru prima dată, Abraham a înţeles că vorbirea în limbi nu poate fi
folosită ca bază spre a judeca deplina încredere a unei solii. Numai Cuvântul
lui Dumnezeu este o călăuză sigură. Abraham a fost botezat şi acum este un
lucrător adventist de ziua a şaptea.
Slujitorii adventişti au devenit subiect de rugăciune la adunarea de la Ri-
verside, California, în ziua de 29 martie 1972. O grupă de oameni de afaceri
au dăruit suma de 2500 de dolari spre a duce solia darului limbilor la toţi
slujbaşii Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea. Ei au făcut un plan să trimită
fiecărui pastor o revistă în care să raporteze despre minuni şi vorbirea în
limbi.
Această propagandă n-a avut niciun efect asupra pastorului Abraham. El
ştie din experienţă că duhurile demonilor pot face şi ele minuni. El a învăţat
să cerceteze duhurile.
A vorbi în limbi este astăzi obişnuit la creştini. Mulţi care cred aşa ceva
predică şi fac minuni în Numele lui Hristos. Dacă doriţi să deosebiţi ce este
adevărat de ceea ce este fals, nu trebuie să priveşti la semnele exterioare, ci
mai degrabă să probezi orice învăţătură prin Cuvântul lui Dumnezeu.
92
LUNI, 30 MARTIE

EI AU VĂZUT LUMINA
Eu sunt Lumina lumii, cine Mă urmează pe Mine nu va umbla în
întuneric, ci va avea lumina vieţii. – Ioan 8,12

E ra ora şapte şi jumătate în dimineaţa zilei de vineri, 30 martie 1906. Paz-


nicul tocmai mătura calea de transport, la nivelul 306 din puţul nr. 2 al
minei de cărbuni din apropiere de Mericourt, Franţa. La capătul căii de trans-
port, se afla uşa spre puţul nr. 3, unde, la data de 10 martie, a avut loc cel
mai mare dezastru de mină din Europa. O explozie de origine necunoscută,
care a avut loc, eliberase gaze mortale şi a aprins mina. Au fost ucişi 1099 de
mineri. Când paznicul s-a apropiat de uşa închisă cu lacăt, i s-a părut că aude
bătăi. S-a oprit să asculte. Da, s-au repetat, numai că mult mai tare. Apoi, uşa
a fost deschisă şi prin ea au dat năvală treisprezece oameni. Feţele lor slăbite,
deşi mânjite de sânge şi înnegrite de praf de cărbune, zâmbeau de mirare şi
bucurie când s-au văzut la lumină. Timp de douăzeci de zile şi nopţi, ei au
bâjbâit de-a lungul tunelurilor încurcate ale minei întunecate, căutând o cale
de ieşire. Fără hrană şi apă, oamenii slăbiţi erau gata să se întindă pe jos să
moară, când au ajuns la o cotitură a tunelului şi au văzut lumina. Era doar o
slabă licărire, dar era de-ajuns.
Lumina, ce frumoasă este! Dar în această lume sunt milioane de oameni
care se află într-un întuneric tot atât de negru, ca şi cel experimentat de cei
treisprezece mineri. Milioane se închină la zei de lemn şi piatră, neauzind
niciodată de Isus Hristos, Lumina lumii.
În timp ce călătorea în India, soţul meu s-a oprit să vorbească cu nişte
tineri, pe marginea drumului: „Aţi auzit vreodată de Isus Hristos”, i-a întrebat
el.
„Prin împrejurimi nu locuieşte nimeni cu acest nume”, au răspuns ei.
El le-a spus, pe scurt, viaţa lui Isus. Când tinerii au început să înţeleagă că
Cineva i-a iubit într-adevăr atât de mult, încât a murit pentru ei, li s-au lu-
minat feţele. „Trimiteţi-ne un învăţător”, l-au rugat ei. „Noi am putea iubi un
Dumnezeu ca acesta”. Inimile lor întunecate au văzut Lumina şi erau dispuşi
s-o urmeze.
Mii de sate din India se află încă în întuneric. Sunt milioane de oameni
în China şi în insulele mării care n-au auzit niciodată despre Isus. Cine le va
duce Lumina?
Dumnezeu „te-a chemat din întuneric la lumina cea minunată” a
cunoaşterii lui Isus Hristos. Ce faci tu spre a împărtăşi această lumină şi al-
tora?
93
MARŢI, 31 MARTIE

ATINGÂND VÂRFUL
Căci mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi. – Matei 22,14

N e aflam pe Câmpul lui Marte din Paris şi priveam în sus spre giganticul
„A”, făcut din oţel.
„Să urcăm cu piciorul sau să luăm liftul?” a întrebat tata.
„Câte trepte sunt până acolo?” a fost întrebarea lui David.
„O mie cinci sute optezeci şi cinci”.
„Eu iau liftul”, se hotărî bunica, iar restul familiei a fost de acord.
Am urcat până în vârful Turnului Eiffel, înalt de vreo 328 m şi ne-am bu-
curat de minunata privelişte a oraşului.
Chiar în vârf, inaccesibil pentru turişti, este locul unde a fost bătut ultimul
nit. A doua zi, la 31 martie 1889, primii oameni au urcat turnul. Au pornit
vreo cincizeci, dar în vârf n-au ajuns decât douăzeci. A fost înălţat drapelul
Franţei şi douăzeci şi una de lovituri de tun au salutat sărbătorirea terminării
turnului.
Călătoria spre ceruri este ceva asemănător cu ajungerea în vârful Turnului
Eiffel, numai că, în acest caz, nu există lift ca s-o facă mai uşoară. Toţi trebuie
să mergem pe acelaşi drum, biruind pas cu pas păcatul cu ajutorul Duhului
Sfânt şi ridicându-ne la noi înălţimi în experienţa noastră creştină.
Mulţi oameni pornesc să urce cu piciorul Turnul Eiffel, dar nu ajung
niciodată la vârf. Încep să-i doară picioarele şi li se slăbeşte respiraţia. Unii
socotesc că vor avea un atac de inimă dacă continuă urcarea. Alţii cred că nu
merită să facă un astfel de efort. Aceştia renunţă şi coboară.
Tot aşa este şi în viaţa de creştin. Mulţi tineri se hotărăsc pentru Hristos,
sunt botezaţi şi încep să urce spre cer. Dar pentru a ajunge în vârf se cere efort.
Ei trebuie să-şi încordeze muşchii lor spirituali şi să continue mersul, fără a
ţine seamă de necazurile şi descurajările ce apar în cale.
Dacă cineva le-ar oferi acestora un lift pentru intrare în ceruri, ei ar merge
bucuros, dar ei nu sunt dispuşi să lupte împotriva dorinţelor lor păcătoase. Ei
merg pe calea cea uşoară. Se întorc şi coboară spre nimicire.
„Mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi.” Mulţi încep să urce, dar puţini
ajung în vârf. Mulţi sunt botezaţi, dar puţini vor fi mântuiţi. Mulţi au numele
lor în registrul comunităţii, dar nu vor ajunge să vadă interiorul cetăţii lui
Dumnezeu.
Tu cum stai? Vrei să te hotărăşti să ajungi în vârf?

94
MIERCURI, 1 APRILIE

PĂCĂLELI DE 1 APRILIE
Luaţi seama, deci, să umblaţi cu băgare de seamă, nu ca nişte
neînţelepţi. – Efeseni 5,15

S e povesteşte despre o glumă, o păcăleală de 1 aprilie, făcută la Londra cu


135 de ani în urmă. În timpul ultimei săptămâni a lui martie, au fost tri-
mise invitaţii multora dintre cetăţenii de vază ai oraşului. În ele se spunea:
„Turnul Londrei îngăduie aducătorului şi prietenului intrarea spre a viziona
ceremonia anuală a Spălării Leilor Albi în ziua de duminică, 1aprilie 1860.
Intrarea are loc prin Poarta Albă”. Multe trăsuri au făcut înconjurul lui Tower
Hill în acea zi, căutând Poarta Albă care nu exista.
Obiceiul Zilei Păcălelilor a început probabil cam acum 400 de ani când
Papa Grigore a pus în circulaţie un calendar nou care făcea ca Anul Nou să
înceapă la 1 ianuarie. Până atunci, 21 Martie fusese punctul de plecare al
sărbătorilor Anului nou, care se terminau la 1 aprilie. După ce calendarul a
fost schimbat, unii oameni mai ţineau încă la vechile festivităţi în acest timp
al anului. Aceşti oameni au fost numiţi: Păcăliţii de 1 aprilie.
Cu timpul, 1 aprilie a devenit o zi pentru a-i păcăli pe oameni. Persoane
care nu puteau fi bănuite au fost trimise cu însărcinări neserioase, să aducă
dinţi de găină, lapte de porumbel sau oţet dulce. Căutau în oglindă pete care
nu existau sau răspundeau la sonerie spre a constata că nu există nimeni.
Totuşi astăzi nu este numai ziua când se fac păcăleli. Poate că aţi întâl-
nit oameni tari de cap, care nu primesc sfaturi. „Calea nebunului este fără
prihană în ochii lui” (Prov. 12,15).
Proverbe 14,9 vorbeşte despre nesocotiţi care „glumesc cu păcatul”.
„O vino”, zic aceştia „fă-o de data aceasta. Puţină distracţie nu-ţi strică”.
Nebunul orb este amintit de Isus în Matei 23,17. Aceasta este persoana
care nu se vede pe sine aşa cum este în realitate.
Cel mai mare păcălit este cel care este nepregătit. Isus a spus o întâm-
plare despre un om bogat care era atât de ocupat să construiască grânare şi să
facă economii pentru petreceri şi timpuri bune în viitor, încât a neglijat să se
pregătească să-L întâlnească pe Dumnezeu. Isus a spus: „Nebunule, chiar în
noaptea aceasta ţi se va cere înapoi sufletul” (viaţa). Luca 12,20.
Oamenii nebuni nu cugetă adânc asupra lucrurilor. Ei se lasă păcăliţi de
diavolul. Ei cred într-adevăr în minciunile lui. Când este prea târziu, se tre-
zesc să constate că au fost înşelaţi.
Tinerii înţelepţi vor veghea zilnic, pentru că ei ştiu că Satana nu se limitează
numai la înşelăciunile lui de 1 aprilie.
95
JOI, 2 APRILIE

AL PATRULEA BĂRBAT
Dumnezeu este adăpostul şi sprijinul nostru, un ajutor care nu
lipseşte niciodată în nevoi. – Psalmi 46,1

S -a întâmplat în timpul Primului Război Mondial. Comandantul H. G.


Stoker şi încă doi prieteni scăpaseră dintr-un lagăr de prizonieri din cen-
trul Turciei. Ei au făcut planul să pornească înspre sud-est, către ţărm, unde
sperau să fie salvaţi.
La 2 aprilie 1916, a unsprezecea noapte a călătoriei lor, ei au ajuns în cel
mai dificil loc. Atunci s-a întâmplat un lucru ciudat.
Oamenii mergeau în şir, la distanţă de vreo cincisprezece paşi unul de
altul, cu comandantul Stoker la urmă. Deodată, comandantul şi-a dat seama
că în urma lor mai venea o a patra persoană. Când oamenii s-au oprit să se
odihnească, străinul nu li s-a alăturat, ci a rămas în umbră. De îndată ce şi-au
reluat marşul, el şi-a luat locul lui, fără să spună vreo vorbă, dar părând foarte
interesat de buna lor stare.
Şi-a imaginat comandantul Stoker această prezenţă sau a existat într-
adevăr al patrulea bărbat? În dimineaţa următoare, el a povestit experienţa şi
celorlalţi. Ei l-au observat, de asemenea, pe străin şi s-au întrebat unde mer-
gea. „Se pare că ne încurajează”, a remarcat unul dintre ei.
În noaptea următoare, străinul se afla din nou cu ei. În acest timp, ei au
dublat distanţa obişnuită de mers şi au trecut fără să fie prinşi la unul dintre
cele mai păzite puncte ale drumului lor.
Cine a fost al patrulea bărbat?
I-a însoţit Isus pe aceşti oameni prin munţii cei periculoşi, tot aşa cum El
a umblat cu cei trei tineri evrei în cuptorul aprins? Era doar o închipuire a lor
sau al patrulea bărbat a fost un înger trimis să-i încurajeze? Am putea să avem
şi noi o astfel de experienţă?
„Acela care a umblat cu demnitarii evrei în cuptorul încins va fi cu urmaşii
Lui oriunde se vor afla. Prezenţa Lui dăinuitoare îi va mângâia şi-i va susţine.
În vreme de strâmtorare – o strâmtorare aşa cum n-a mai fost de când e lumea
– aleşii Lui vor sta neclintiţi. Satana, cu toată oastea răului, nu va putea nimici
pe cel mai slab dintre sfinţii lui Dumnezeu. Îngeri, care excelează în putere, îi
vor apăra.” (Profeţi şi regi, ed. 1991, p.375).

96
VINERI, 3 APRILIE

AUREOLĂ ÎN JURUL SABATULUI


Adu-ţi aminte de ziua Sabatului ca s-o sfinţeşti. – Exod 20,8

E ra Sabatul de la 3 aprilie 1847. Afară, în ograda căminului lui Stock-


bridge Howland din Topsham, Maine, păsările cântau, viaţa se derula, şi
mâţişorii de salcie înfloreau.
Înăuntru, căldura primăverii era reflectată în inimile adventiştilor adunaţi
acolo pentru studiul de la sfârşit de săptămână al Bibliei. Unii, ca James şi
Ellen White, erau păzitori ai Sabatului, alţii erau nehotărâţi.
„Am simţit un neobişnuit duh de rugăciune”, scria Ellen White în cartea
ei Experienţe şi viziuni. „În timp ce ne rugam, Duhul Sfânt s-a coborât peste
noi. Eram foarte fericiţi.” (p. 39)
Deodată. Ellen, în vârstă de 19 ani a strigat „Glorie! Glorie!” Toţi ştiau că
avea o viziune.
Mai târziu, a relatat că fusese dusă de un înger în Cetatea Sfântă şi de-a
dreptul în Sanctuarul ceresc. El a condus-o prin Locul Sfânt spre perdeaua de
la celălalt capăt, unde se afla Isus care o aştepta.
Călăuza lui Ellen a luat-o în Sfânta Sfintelor, unde ea a văzut un chivot de
aur cu îngeri la fiecare capăt, privind în jos spre chivot, unde se aflau două
table de piatră împăturite împreună ca o carte. Ea a privit cum Isus le-a des-
chis.
„Am văzut cele Zece Porunci scrise cu degetul lui Dumnezeu”, a spus
Ellen. „Pe o tablă erau patru, şi pe celalată şase. Cele patru de pe prima tablă
străluceau mai tare decât celelalte şase. Dar a patra, adică porunca Sabatului,
strălucea mai presus de toate… O aureolă de slavă era în jurul ei.” (p. 39)
De ce crezi că prounca a patra era înconjurată de o aureolă? Nu arată
aceasta cât de important este Sabatul înaintea lui Dumnezeu? El doreşte să Se
asigure că noi nu-l uităm.
Astăzi este un timp potrivit să începem să ne „aducem aminte de ziua Sa-
batului”. Fă în aşa fel ca tot lucrul să fie făcut înainte de a apune soarele vineri
seara. Asigură-te ca încălţămintea ta să fie reparată şi lustruită. Aranjează-ţi
îmbrăcămintea. Coase nasturele lipsă. Cugetă mai dinainte ce vei face în toată
ziua Sabatatului.
Dacă ne vom aduce aminte de ziua Domnului toată săptămâna va fi mai
puţină confuzie când ea vine. Dacă păstrăm o aureolă în jurul Sabatului în
fiecare zi, cu siguranţă că atunci când el vine, vom avea o zi binecuvântată.

97
SÂMBĂTĂ, 4 APRILIE

DORINŢA LUI MARTIN


Învaţă-mă să fac voia Ta, căci Tu eşti Dumnezeul meu. – Psalmi
143,10

M ama lui Bill spune că nu mă mai pot juca în casa lor. Pentru ce?” Mar-
tin, în vârstă de şase ani, căuta pe faţa mamei lui un răspuns.
„Vino, stai jos şi-ţi voi spune”, a răspuns dna King. „Nu poţi, pentru că tu
eşti negru şi Bill este alb.”
Ea i-a vorbit băieţelului ei despre vasele de sclavi care s-au dus în Africa şi
au adus pe primii negri în America. Ea i-a descris viaţa lor grea. I-a spus de-
spre Războiul Civil şi despre Abraham Lincoln care i-a eliberat pe sclavi. Ea i-
a explicat că, chiar dacă negrii nu mai sunt sclavi, de obicei, ei nu se amestecă
cu albii. Acolo unde locuia familia lui Martin, negrii şi albii mergeau la şcoli
separate şi foloseau W.C. publice diferite. În autobuze şi la teatre, ei stăteau în
secţiuni diferite.
„Dar asta nu-i drept”, a protestat Martin.
„Nu”, era şi părerea mamei. „Dar asta-i. Într-o bună zi, lucrurile se vor
schimba.”
Când Martin a crescut mai mare, el a suportat o serie de insulte care l-au
făcut să-şi dea seama şi mai bine cât de mult sufereau alţi negri. Încetul cu
încetul, s-a născut în el dorinţa de a face ceva spre a grăbi schimbarea.
În lupta negrilor pentru drepturi egale în America, Martin Luther King
Jr. a găsit ceea ce el credea că era voia lui Dumnezeu pentru viaţa sa. El s-a
consacrat întru totul acestei cauze. Această hotărâre a dus la moartea lui, prin
glontele unui asasin, în seara zilei de 4 aprilie 1968.
Cu o zi înainte de moartea sa, Martin a spus: „Aş dori să trăiesc o viaţă
lungă. Dar acum nu aceasta mă preocupă. Vreau să fac numai voia lui Dum-
nezeu.”
Dorinţa de a face voia lui Dumnezeu este o ambiţie onorabilă pentru tine-
rii de astăzi. Ce ţintă nobilă – să faci voia lui Dumnezeu, fără a ţine seamă de
consecinţe.
„Este nevoie de astfel de bărbaţi şi femei curajoase în lumea de azi, de
bărbaţi şi femei care „nu se tem să numească păcatul pe numele…, care vor
sta pentru dreptate chiar dacă s-ar prăbuşi cerul.”
Dumnezeu are nevoie de băieţi şi fete care să aibă curajul şi încredinţarea
lui Maritn Luther King Junior. El are nevoie de tineri care nu se tem să înalţe
rugăciunea lui David: „Învaţă-mă să fac voia Ta”. El are nevoie de tineri care
vor merge acolo unde îi conduce El, oricât de periculoasă ar fi calea.
98
DUMINICĂ, 5 APRILIE

MĂRTURIA PORTOFELULUI
Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui şi
toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra. – Matei 6,33

P eter şi-a deschis ponositul lui portofel de piele de culoare închisă şi i-a
cercetat conţinutul. Erau acolo trei tăieturi de ziar despre jocuri de fotbal,
în care el fusese portar, câteva cărţi de vizită, două cărţi poştale ilustrate din
Scoţia, diferite scrisori de recomandare şi destui bani spre a-şi cumpăra hrană
pentru două săptămâni.
Peter a părăsit slujba lui stabilă de la un atelier mecanic din Scoţia, şi-a
luat rămas-bun de la familie şi prieteni şi a venit în Statele Unite, pentru că el
a crezut că aceasta era ceea ce Dumnezeu a dorit ca el să facă.
Când Peter a coborât de pe vapor la New York, la 5 aprilie 1927, el nu ştia
cum îi va purta Dumnezeu de grijă; dar el era sigur că o va face. Tânărul nu
putea să prevadă căile minunate prin care Tatăl său ceresc avea să-i deschidă
uşi ale ocaziei; dar el a crezut în cuvintele de despărţire ale mamei lui.
„Să nu uiţi versetul tău, băiatul meu: ’Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dum-
nezeu şi neprihănirea Lui şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra’. Cu
mult timp înainte, eu te-am pus în braţele Domnului şi nu doresc ca acum tu
să fii îndepărtat de ele. El îţi va purta de grijă. Nu te îngrijora.”
Dumnezeu i-a purtat de grijă lui Peter. El i-a ajutat tânărului să-şi găsească
o slujbă potrivită. El a făcut ca oamenii de afaceri să-l susţină timp de doi ani
la seminar. Odată, un magazin universal l-a chemat pe Peter să vină să-şi ia
un costum de haine pe care cineva îl plătise pentru el. Pe tot parcursul anilor
de criză a deceniului 1930, în portofelul lui de culoare închisă au fost destui
bani spre a face faţă nevoilor.
În cele din urmă, Peter Marshall a ajuns pastor în Washington D.C. şi
capelan al Senatului Statelor Unite.
Odată, într-o predică, Peter a spus: „Eu pot da mărturie că prin credinţă
în Dumnezeu, prin rugăciune şi încredere… fiecare nevoie a mea a fost înde-
plinită.”
Dumnezeu va satisface, de asemenea, toate nevoile tale, dacă îţi vei
pune încrederea în El. Isus a făgăduit că, dacă vom căuta pe Dumnezeu şi
neprihănirea Lui ca prima ţintă din viaţa noastră, încrezându-ne în El pentru
toate nevoile noastre, El nu ne va dezamăgi niciodată. Dacă vom îndeplini
condiţiile, El îşi va împlini Cuvântul Său.
Dumnezeu este tot atât de real ca şi carneţelul tău. El va împlini orice ne-
voie a ta. Tu te poţi încrede în mod sigur în El.
99
LUNI, 6 APRILIE

NOUĂZECI NORD
Mă veţi căuta şi Mă veţi găsi, dacă Mă veţi căuta cu toată inima.
– Ieremia 29,13

V ânturi sălbatice urlau peste nesfârşitele întinderi de gheaţă arctică şi


izbeau într-o cabană singuratică, îngropată pe jumătate în zăpadă.
Înăuntru, un explorator american stătea întins singur pe un pat de campanie.
El nu mai putea umbla de când îi degeraseră picioarele, cu trei luni în urmă.
Durerea părea de nesuportat. Va trebui să renunţe la visul lui de a ajunge la
Polul Nord?
A încercat din nou să se ridice pe picioarele-i umflate, dar durerea l-a
făcut să cadă pe pat. Apoi, aplecându-se, a scris pe cel mai apropiat zid: „Am
să găsesc o cale sau am să procur una.” Robert E. Peary
Una dintre ţintele vieţii lui Peary a fost să ajungă la Polul Nord. El a ţinut-o
mereu înainte, de-a lungul anilor cu greutăţi teribile, care i-ar fi nimicit pe cei
mai mulţi oameni. Orice fel de greutăţi a întâlnit în lumea sălbatică şi albă a
nordului, el le-a învins.
La ora zece, din ziua de 6 aprilie 1909, Robert E. Peary şi-a luat sextanul lui
şi a măsurat altitudinea soarelui. Terminându-şi calculele, el a strigat către Ma-
tthew Henson, tovarăşul lui explorator: „Matt, oh, Matt! Nouăzeci nord!” Peary
a fost primul om care se afla pe locul din care toate direcţiile erau spre sud.
De îndată ce a fost posibil, i-a telegrafiat soţiei lui: „În cele din urmă, am
reuşit. Am ajuns la Pol.”
Robert E. Peary a găsit ceea ce căutase, pentru că el a căutat din toată inima.
Dacă el ar fi făcut planuri să caute comori scufundate în Caraibe, în acelaşi timp
în care căuta Polul Nord, probabil că ar fi avut insucces în ambele aventuri.
Aceasta este una dintre legile vieţii, că eforturi dispersate împlinesc puţin.
Aşadar, dacă eşti într-adevăr serios în găsirea lui Dumnezeu, atunci trebuie
să-L cauţi cu toată inima. Încercări de a citi Biblia cu jumătate de inimă, din
când în când, nu vor da rezultate. A lua parte, o dată pe an, la serviciu de cult
nu este de ajuns. Este nevoie de o căutare zilnică.
„Aş da orice ca să am o credinţă ca a lui Ian”, a spus Dave. Dar el nu era
dispus să depună efort la rugăciunea zilnică şi studiul Bibliei, spre a face ca o
astfel de credinţă să devină o realitate. El nu era dispus să consacre cercetării
întreaga lui viaţă.
Doreşti, într-adevăr, să-L cunoşti pe Dumnezeu? Este aceasta unica ta
ţintă şi scopul vieţii tale? Dacă este şi dacă te consacri cercetării cu toată ini-
ma, cu siguranţă că Îl vei găsi.
100
MARŢI, 7 APRILIE

ZIUA CEA MAI ÎNTUNECOASĂ


Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fără-
delegile noastre… şi, prin rănile Lui, suntem tămăduiţi. – Isaia
53,5

P entru mulţi care priveau, aceasta a fost ziua cea mai de neuitat din viaţa
lor. Pentru eroul central al dramei, aceasta a fost o zi de agonie, de groază
şi de biruinţă. Pentru prietenii Lui, aceasta a fost o zi de întristare şi disperare.
Pentru soldaţii romani, ea a fost o zi lungă, care a început în orele timpurii
ale acelei vineri dimineaţa, când au fost trimişi în Grădina Ghetsemani să
aresteze un Om.
Acum, cea mai întunecoasă zi a istoriei pământului era aproape trecută.
Omul atârna pe o cruce între doi tâlhari. Mama Lui, care plângea, se afla prin
apropiere. Soldaţii trăgeau la sorţ pentru cămaşa Lui, în timp ce mulţimea s-a
aşezat pe stâncile Golgotei spre a privi la El cum moare.
Carnea Omului era sfâşiată de loviturile pe care le-a primit. Din capul
Lui rănit curgea sânge. Durerea Îi chinuia trupul. Îi era sete. Buzele Lui
tremurânde au rostit aceste cuvinte: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu,
pentru ce M-ai părăsit?” (Mat. 27,46)
„Pe alţii i-a mântuit, şi pe Sine Însuşi nu Se poate mântui. Hristosul,
Împăratul lui Israel, să Se pogoare acum de pe cruce, ca să vedem şi să cre-
dem!” îşi băteau joc vrăjmaşii Lui (Marcu 15,31.32).
Hristos S-ar fi putut da jos de pe cruce. El nu trebuia să sufere şi să moară
pe acel lemn crud. El nu trebuia să îndure tortura şi ruşinea.
El a stat acolo pentru tine. A fost pedepsit pentru ca tu să poţi fi liber. A
suferit pentru ca tu să poţi fi mântuit. A murit pentru ca tu să poţi trăi.
Nu suntem siguri că data de 7 aprilie din anul 30 d.Hr. este data corectă
a morţii lui Hristos. Aşa cred unii comentatori. Alţii cred că a fost data de
27aprilie din anul 31 d.Hr. Dar fie că s-a întâmplat într-o zi sau în alta aceasta
n-are importanţă. Important este faptul că s-a întâmplat. Isus a murit – şi El
a murit pentru tine.
De ce? Pentru că El te iubeşte.
Cum este posibilă o astfel de iubire niciodată nu vom înţelege deplin. Noi
putem fi doar de acord cu Isaac Watts, care a scris:
„Dacă toată Împărăţia naturii ar fi a mea,
Aceasta ar fi o mult prea mică răsplată,
Iubire atât de uimitoare, atât de divină,
Cere viaţa mea, sufletul meu, tot ce-i al meu.”
101
MIERCURI, 8 APRILIE

IZVORUL TINEREŢII
Apa pe care i-o voi da Eu, se va preface în el într-un izvor de apă,
care va ţâşni în viaţă veşnică. – Ioan 4,14

N oi am găsit un minunat izvor de apă. Cei bătrâni care beau din această
apă întineresc. Cei tineri care o beau nu îmbătrânesc niciodată.” Ponce
de León, guvernatorul din Porto Rico, era interesat. „Unde este acest izvor
minunat”, a întrebat el.
„El este pe insula Bimini.”
„Dar unde este Bimini?” Se pare că nimeni nu ştia. Aşa se face că Ponce
de León a plecat el însuşi cu corabia în larg s-o găsească. În curând, a văzut
linia de coastă a Floridei şi a debarcat aproape de ceea ce este acum St. Au-
gustine. În ziua de 8 aprilie 1513, el a pus stăpânire pe ţară, în numele regelui
spaniol.
Nerăbdător, de León a căutat izvorul miraculos. A cercetat mulţi kilometri
de coastă. A băut din orice izvor peste care a dat, sperând să afle apa magică,
dar a fost dezamăgit.
Ai dori şi tu să descoperi un astfel de izvor? Cât de minunat ar fi să bei
şi niciodată să nu mai ai necaz cu bătrâneţea, cu dinţii falşi sau cu pielea cu
riduri. Ce bucurie e să fii veşnic tânăr!
„Este imposibil”, zici tu, „Nu există un izvor al tinereţii. Asta nu este alt-
ceva decât o poveste frumoasă.”
Greşit! Există un izvor de apă dătător de viaţă. Dar Ponce de León a căutat
într-un loc greşit.
Isus a vorbit despre el când şedea la fântâna lui Iacob. El a făcut-o pe fe-
meia samariteancă să tresalte de mirare, când a spus: „Oricui bea din apa
aceasta, îi va fi iarăşi sete. Dar, oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în
veac nu-i va fi sete; ba încă apa pe care i-o voi da Eu se va preface în el într-un
izvor de apă, care va ţâşni în viaţa veşnică.” (Ioan 4,13.14)
Viaţa veşnică şi tinereţea eternă aparţin celor care le cer. Ea este a ta
dacă-L accepţi pe Isus ca Mântuitor al tău. Când El vine în inima ta, aduce
cu El şi apa vieţii. Dacă bei acum din această apă, poţi avea asigurarea că,
într-o zi, în curând, Isus va veni să te ia într-o ţară unde niciodată nu vei
îmbătrâni, unde nu vor fi durere, boală, dinţi falşi sau riduri. Aceasta va fi o
ţară a veşnicei tinereţi, fericiri şi bucurii.
Nu doreşti să bei astăzi din apa vieţii?

102
JOI, 9 APRILIE

SURPRIZA DOMNULUI MCCLEAN


Daţi-vă pe voi înşivă lui Dumnezeu… şi daţi Lui Dumnezeu
mădularele voastre, ca pe nişte unelte ale neprihănirii. – Romani
6,13

Î n 1865, Appomattox Court House era un sat adormit în Virginia, care


avea câteva case, un magazin, o temniţă goală şi o judecătorie. Aproape de
judecătorie, se afla casa de cărămidă roşie a lui Wilmer McClean.
În dimineaţa zilei de duminică, 9 aprilie 1865, dl McClean mergea de-a
lungul drumului, prin apropiere de judecătorie, când s-au apropiat de el cinci
bărbaţi călări.
„Ne aflăm aici, în numele generalului Lee. Urmează să aibă loc o discuţie
importantă şi avem nevoie de o casă. Dumneata ştii vreuna?”
„Casa mea este puţin mai încolo”, s-a oferit dl McClean. „Cred că este cea
mai bună de pe aici.”
„Îţi mulţumim. Vrei să ne conduci, te rog, până acolo?”
Aşa s-a întâmplat că generalul Robert E. Lee şi generalul Ulysses S. Grant
au luat loc în camera de oaspeţi a lui McClean, spre a discuta despre capitu-
larea forţelor sudiste care avea să pună capăt Războiului Civil american.
Ce avea să mai povestească Wilmer McClean nepoţilor lui! Ce emoţionant
este să ştii că el a avut o mică parte în capitularea forţelor sudiste.
Un general mai mare decât Lee sau Grant cere astăzi intrare în căminul şi
inima ta. El doreşte să pună capăt luptei tale cu păcatul. Isus Hristos doreşte
să negocieze o supunere în inima ta. Vrei tu să-L laşi să intre?
Poate că întrebi: „Cum să mă supun lui Dumnezeu?” Doreşti să te predai
Lui, dar ai o slabă putere morală, eşti în robia îndoielii şi stăpânit de obiceiu-
rile vieţii tale de păcat… Nu poţi să-ţi controlezi gândurile, impulsiunile şi
afecţiunile tale… Ceea ce trebuie să înţelegi este adevărata forţă a voinţei.
Aceasta este puterea care guvernează natura omului, puterea de a lua hotărâri,
de a alege… Nu-ţi poţi schimba inima, nu poţi, prin tine însuţi, să predai lui
Dumnezeu simţămintele ei, dar tu poţi alege să-I slujeşti.” (Love Unlimited,
p. 47)
Situaţia ta este asemenea aceleia a dlui McClean din Appomattox Court
House. El nu putea să pună capăt războiului, dar el a putut deschide casa lui
spre a îngădui să se discute capitularea. Şi tu poţi face astăzi acelaşi lucru.

103
VINERI, 10 APRILIE

ÎNTOCMAI CA UN POM
El este ca un pom sădit lângă un izvor de apă. – Psalmi 1,3

Î ntocmai ca un pom sădit lângă ape, eu nu voi fi îndepărtat” sunt cuvintele


unui cor pe care îl cântăm uneori. Cu tote acestea, nu toţi creştinii sunt aşa.
Nu stă fiecare ferm şi nemişcat ca un pom.
Unii oameni sunt uşor influenţaţi de alţii. Când prietenii lor merg la
programul de la adunare, merg şi ei. Când prietenii lor merg la cinema, ei îi
urmează. Ei pot să ia parte vineri seara la un meci de fotbal, pentru că n-au
curajul să stea hotărâţi pentru ceea ce ei ştiu că este drept.
De ce nu stăm toţi hotărâţi, ca un pom sădit lângă un IZVOR de apă?
Ellen White spune că aceasta se întâmplă pentru că nu ne luăm timp pentru
meditaţie şi rugăciune zilnică.
Este psalmistul de acord cu aceasta? Deschide Biblia ta şi citeşte tot Psal-
mul 1, pentru a afla.
David spune că persoana care este ca un pom iubeşte Cuvântul lui Dum-
nezeu. Lui îi place să-l citească şi să cugete la el zi şi noapte. O astfel de
persoană este ca un pom care este adânc înrădăcinat în pământ, trimiţân-
du-şi rădăcinile în jos la un curent de apă care curge continuu. Creştinul care
este în stare să stea ferm şi nemişcat este acela care este sădit adânc în Cuvân-
tul lui Dumnezeu. În fiecare zi, el primeşte putere din apele mântuirii.
Astăzi este aniversarea primei zile a sădirii pomilor, sărbătorită în Nebras-
ka, la 10 aprilie 1872. Acum, fiecare stat, cu excepţia statului Alaska, şi cele
mai multe provincii din Canada sărbătoresc această zi. Ea revine la timpuri şi
locuri diferite, dar oriunde este sărbătorită, se plantează pomi. În această zi,
elevii sunt încurajaţi să planteze pomi şi apoi să-i îngrijească cu atenţie.
Aztecii au avut un obicei de a planta un pom ori de câte ori se năştea un
copil. Poate că noi ar trebui să sădim un pom de fiecare dată când se naşte
din nou un copil al lui Dumnezeu. Aceasta ar fi un interesant adaus la slujba
baptismală.
Persoanei nou-botezate i s-ar putea cere să ocrotească şi să îngrijească po-
mul lui. Când el îşi va da seama de nevoile pomului, poate că va înţelege mai
bine propriile lui nevoi spirituale de hrănire şi creştere. El i-ar putea aminti ce
intenţionează Dumnezeu ca el să fie: întocmai ca un pom.

104
SÂMBĂTĂ, 11 APRILIE

UN CURAJ DEOSEBIT
Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui ce vă face rău.Ci, oricui
te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt. – Matei
5,39

D umneata ai curajul să nu întorci lovitura?” a întrebat Branch Rickey,


preşedintele de la Brooklyn Dodgers.
„Dle Rickey”, a replicat Jackie Robinson, „căutaţi un om căruia să-i fie
frică să întoarcă lovitura?”
„Eu caut un jucător”, a răspuns dl Rickey, „cu destul curaj care să nu
întorcă lovitura. Ştiu că dumneata eşti un bun jucător de baseball. Ceea ce nu
ştiu este dacă dta poţi juca jocul indiferent de ce s-ar întâmpla. Va trebui să ai
o bună doză de curaj spre a fi primul om de culoare care să joace într-o ligă
superioară. Unor oameni nu le place acest lucru.
Când Jackie Robinson a intrat ca jucător profesionist de baseball, în 1945,
singurele echipe în care putea să joace au fost cele din Ligile de negri. Când
Branch Rickey l-a descoperit, el juca pentru Kansas City Monarchs. Dl Rickey
a hotărât că Jackie era jucătorul pe care îl căutase el, spre a ajuta la frângerea
prejudecăţii care mânjea sportul favorit al Americii. Totuşi omul care avea
să realizeze acest lucru trebuia să fie destul de curajos spre a accepta dispreţ,
chiar de la coechipierii lui.
Pentru că Jackie avea acest fel de curaj, la 11 aprilie 1947, el a semnat un
contract cu echipa Brooklyn Dodgers şi numele lui este acum înregistrat în
Baseball Hall of Fame. Cum a fost posibil un astfel de curaj?
În autobiografia sa, (Breakthrough to the Big League), Jachie se referă de
multe ori la puterea lui Dumnezeu în viaţa lui, care a făcut posibil acest lucru.
De asemenea, el recunoaşte meritul credinţei şi rugăciunilor mamei sale.
Curând, după naşterea lui Jackie, dna Robinson l-a ţinut în braţele ei şi,
privind în jur la sărăcia căminului lor din Cairo, Georgia, a spus: „Fii binecu-
vântat, copilaşule. Pentru ca tu să supravieţuieşti tuturor acestora, Dumnezeu
va trebui să aibă privirea Lui asupra ta.”
De multe ori, când era greu, Jackie simţea că privirea Domnului era asu-
pra lui. Prin harul lui Dumnezeu, el a primit putere să se stăpânească atunci
când dorea să lovească înapoi.
Privirea lui Dumnezeu este şi asupra ta. El te va ajuta să întorci şi celălalt
obraz. El îţi va da stăpânire de sine. El îţi va da curaj să nu întorci lovitura.

105
DUMINICĂ, 12 APRILIE

COSMONAUŢII LUI DUMNEZEU


Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu
ei, în nori,ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi
totdeauna cu Domnul. – 1 Tesaloniceni 4,17

O ricine ştie că Iuri Gagarin a fost primul om în spaţiu, când el a înconjurat


pământul, la 12 aprilie 1961.
Oare el să fi fost primul? S-ar fi putut oare ca, înainte de el, alţii să scape
de atracţia gravitaţiei planetei Pământ? Este posibil ca cineva să fi navigat în
Univers înainte de cosmonautul rus? Da. Au fost cel puţin trei.
Puteţi deslega această enigmă? Cine a fost omul cel mai bătrân care a trăit
vreodată, şi care totuşi a murit înaintea tatălui lui? Răspunsul este: Metusalah.
El a trăit 969 de ani, dar tatăl său, Enoh, a trăit numai 365 de ani. Totuşi Me-
tusalah a murit înaintea tatălui său, pentru că Enoh n-a murit. El „nu s-a mai
văzut”, spune Moise, „pentru că l-a luat Dumnezeu.” În una dintre vedeniile
lui Ellen White, ea l-a văzut pe Enoh pe o planetă cu şapte luni. Când a fost
întrebat dacă acel loc era căminul lui, el a răspuns că locuieşte în Noul Ierusa-
lim şi că aici a venit numai în vizită.
Şi Moise a făcut călătoria de la pământ la cer. Gândiţi-vă la viteza de
necrezut mai mare decât viteza luminii, cu care trebuie să fi călătorit el. La
mulţimea de planete şi de stele pe lângă care trebuie să fi trecut în drumul
lui. Ni se spune că Moise era să fie luat la cer, precum a fost luat Enoh, dar
acest privilegiu i-a fost refuzat din cauza mâniei cu care a lovit stânca. Aşa că
el a murit, a fost înmormântat de îngeri pe muntele Nebo, şi a fost înviat de
Hristos spre a deveni al doilea cosmonaut.
Nimeni nu l-a văzut pe Enoh sau pe Moise părăsind planeta Pământ. O
persoană l-a văzut însă pe Ilie luat la cer. Elisei spune că el a privit cum un
car de foc cu cai de foc a venit şi a luat pe stăpânul lui la cer. Deşi au plecat
cincizeci de bărbaţi să-l caute pe Ilie, ei nu l-au putut găsi, pentru că el era deja
la mare depărtare în spaţiu.
Şi tu, şi eu avem, de asemenea, posibilitatea de a deveni cosmonauţi.
Fie că trăim sau murim, când vine Isus noi vom fi luaţi sus, în nori, cu toţii
împreună pentru o călătorie de şapte zile în spaţiu, până la căminul nostru
ceresc. Mă întreb dacă vom face vreo oprire pe drum, şi ce lucruri minunate
şi captivante vom vedea.
Apoi vom sta pe marea de cristal înaintea porţilor Cetăţii Sfinte. Isus
şi îngerii vor fi acolo să ne spună bun venit. Ce moment fericit va fi acela!
Cântările noastre de bucurie vor face să răsune bolţile cereşti.
106
LUNI, 13 APRILIE

CĂUTAREA FERICIRII
Eşti fericit şi-ţi merge bine. – Psalmi 128,2

A ceia care au astăzi ziua de naştere o împărtăşesc cu aceea a lui Thomas


Jefferson, al treilea preşedinte al Statelor Unite şi autorul Declaraţiei de
Independenţă. În ea, el a scris: „Susţinem aceste adevăruri, ca fiind de la sine
înţeles că toţi oamenii au fost creaţi egali, că ei sunt înzestraţi de Creatorul
lor cu anumite drepturi inalienabile, că printre ele sunt Viaţa, Libertatea şi
dobândirea Fericirii.”
Fericirea e căutată de toţi, dar e găsită de puţini. Există o cale sigură de a
o găsi?
„Spune-ne cum să fii fericit”, a întrebat-o odată o fetiţă din mahalalele
Bostonului pe Alice Freeman Palmer. Ca răspuns, Alice a dat următorele
reguli:
1. Încredinţează memoriei în fiecare zi ceva frumos – o poezie frumoasă
sau un verset din Biblie. Învaţă ceva ce ai fi bucuros să-ţi aminteşti dacă ai
orbi.
2. Caută ceva frumos în fiecare zi – o frunză, un nor, o floare. Caută fru-
mosul şi plăcutul din jurul tău.
3. Fă ceva pentru cineva în fiecare zi. Găseşte pe altcineva pe care-l poţi
face fericit.
Harry McLean, un canadian multimilionar, obişnuia să călătorească de-a
lungul şi de-a latul ţării, împărţind bancnote de o sută de dolari. Motivul lui:
„Pentru a obţine fericire de la viaţă trebuie să pui fericire în ea.”
Un redactor i-a scris unui pastor, punându-i întrebarea: „Ce lucrări aţi
făcut în viaţa dvs. care v-au produs cea mai mare plăcere şi fericire?”
„Ceea ce am făcut spre binele altor oameni”, a răspuns pastorul.
„Un cuvânt de încurajare, o faptă de amabilitate vor uşura mult poverile
care apasă greu asupra umerilor obosiţi. Adevărata fericire se află în slujire
neegoistă.” (Mărturii, vol. 1, p. 50)
Atunci, Isus trebuie să fi fost cel mai fericit Om care a trăit vreodată, pen-
tru ca nimeni altul n-a adus atâta bucurie altora. „El a trăit pentru a face pe
alţii fericiţi.” Oriunde mergea, El răspândea fericire şi bucurie.
Dacă urmezi pilda Lui, cu siguranţă că vei găsi fericirea şi bucuria
dăinuitoare.

107
MARŢI, 14 APRILIE

CUVINTE NEPLĂCUTE
Primeşte cu bunăvoinţă cuvintele gurii mele, Doamne, Stânca mea
şi Izbăvitorul meu. – Psalmi 19,14

L a puţin timp după ora zece, în seara de 14 aprilie 1865, John Wilkes Booth
a deschis uşa lojii prezidenţiale la Teatrul lui Ford din Washington D.C.
Ţintind cu atenţie spre capul lui Abraham Lincoln, a tras un foc şi a sărit pe
scenă. Agitând un pumnal, a strigat: „Asta-i totdeauna pentru tirani!” şi a
dispărut pe uşa din spate.
Preşedintele Lincoln a fost dus la o casă vecină, unde a zăcut inconştient,
înconjurat de familia lui şi de înalţi funcţionari ai Guvernului. Când el a de-
cedat, în dimineaţa următoare, la orele şapte şi douăzeci şi două, ministrul de
război, Edwin Stanton, s-a ridicat de la marginea patului unde îngenunchease
şi a tras transperantele ferestrei. Întorcându-se să privească la faţa liniştită de
pe pernă, el a spus: „Acum el aparţine veşniciei.”
În acele momente de durere, vechile certuri au fost uitate şi dl Stanton a
spus: „Acolo zace cel mai mare conducător al oamenilor, pe care lumea l-a
avut vreodată.”
Dl Stanton a fost cel mai mare duşman politic al lui Abraham Lincoln.
În acea zi, el trebuie să fi regretat lucrurile răutăcioase pe care le spusese de-
spre preşedinte. Odată, el l-a numit pe Lincoln un „clovn viclean şi josnic” şi
„gorilă originală”.
În timp ce dl Stanton se afla lângă sicriul preşedintelui, este posibil să-şi
fi dorit să poată retrage crudele cuvinte pe care le spusese, dar acum era prea
târziu.
Will Carleton a exprimat în poezie acest simţământ de regret pe care îl
experimentăm fiecare pentru cuvintele grăbite pe care le-am spus:
Zmei de copii cu albe aripi de păsări ce zboară pot schimba direcţia,
Tu nu poţi face aceasta când faci să zboare cuvinte…
Cugete neexprimate uneori pot cădea moarte,
Dar nici Dumnezeu nu le poate ucide odată ce-au fost pronunţate.
Aşadar, pentru ca să fii scutit de astfel de experienţe, de ce să nu spui zilnic
rugăciunea lui David: „Primeşte cu bunăvoinţă cuvintele gurii mele şi cuge-
tele inimii mele, Doamne, Stânca mea şi Izbăvitorul meu.”
Isus îţi poate da biruinţă asupra unei limbi crude. Numai El poate scrie
legea iubirii în inima ta şi îţi poate da o gură care să rostească numai cuvinte
amabile.

108
MIERCURI, 15 APRILIE

VAPORUL NESCUFUNDABIL
Cel ce se încrede în Domnul n-are de ce să se teamă. – Proverbe
29,25

T itanicul, înalt cât unsprezece etaje şi lung cât patru cvartale de oraş, a fost
cel mai mare vas care se afla pe apă în 1912. El a fost şi cel mai sigur, cu
şaisprezece compartimente ermetice, care înconjurau supraconstrucţia, din
care oricare patru dintre ele puteau fi inundate şi vasul continua să plutească.
În caz de vătămare a oricăruia dintre aceste compartimente, căpitanul putea
să izoleze restul vasului prin apăsarea pe un buton.
În ciuda tuturor acestor caracteristici, Titanicul a durat doar cinci zile.
Cu puţin timp înainte de miezul nopţii, din ziua de 14 aprilie, el s-a izbit de
un munte de gheaţă. La 15 aprilie, în decurs de două ore şi jumătate după ac-
cident, cel mai „sigur” vapor pe care omul îl construise vreodată până atunci
zăcea la mai bine de trei kilometri în apa Oceanului Atlantic, ducând la moar-
te peste 1 500 de oameni.
Printre cei înecaţi se aflau unii dintre cei mai bogaţi oameni din lume. Iohn
Iacob Astor, avere de 150 milioane dolari, avea o casă mare, cu optsprezece
maşini în garaj. Harry Widener a fost fiul celui mai bogat om din Philadel-
phia. Isidor Straus era membru al Congresului şi consilier prezidenţial. Ben-
jamin Guggenheim avea multe mine şi fabrici.
Totuşi, când s-a abătut tragedia, a fost doar un singur lucru care a făcut
deosebirea între viaţă şi moarte. Acesta n-a fost cine erau oamenii, ci unde se
aflau ei – asta conta.
Aşa va fi când te vei găsi în faţa morţii. N-are importanţă dacă ea vine
acum sau mai târziu, iar cine eşti tu nu va avea importanţă. Tu poţi fi fiul
unui pastor sau fiica unui medic, dar aceasta nu va conta. Tatăl tău poate fi în
comitetul şcolar sau al Conferinţei, aceasta însă nu va fi de ajutor.
Problema hotărâtoare va fi, „Unde te afli?” Dacă te vei afla cu lumea şi
plăcerile ei, atunci vei merge la fund, împreună cu vasul. Dar, dacă ai luat loc
în corabia vieţii – dacă ai acceptat oferta mântuitoare a lui Hristos – atunci
vei fi salvat.
Mulţi tineri sunt acaparaţi de muzică, cinematograf şi petreceri lumeşti.
Ei nu ştiu că vasul se scufundă.
Întoarce spatele lumii şi acceptă astăzi siguranţa în Isus Hristos. Mâine
poate fi prea târziu. Pune-ţi încrederea în Domnul şi n-ai de ce te teme. Intră
în corabia vieţii.

109
JOI, 16 APRILIE

NUMAI PRIN CREDINŢĂ


Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de
la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude
nimeni. – Efeseni 2,8.9

Î n primăvara anului 1521, toată Germania vorbea despre trei broşuri scrise
de Martin Luther. Cărţile acestea au denunţat sistemul de indulgenţe ro-
mano-catolic, prin care o persoană putea să primească o intrare „sigură” în
ceruri, prin plata în bani pentru construirea Bisericii „Sf. Petru” din Roma. El
declara că numai credinţa, şi nu banii sau faptele bune, îl salvează pe om.
În timpul acela, împăratul Carol al V-lea a convocat un consiliu de prinţi
şi preoţi spre a se întâlni la Worms, Germania. Se punea la cale un război şi
împăratul se temea că nu va obţine sprijinul Romei, dacă i se va îngădui lui
Martin Luther să predice şi să scrie. Consiliul l-a somat pe Luther să vină la
Worms şi să recunoască în public erorile lui.
La 16 aprilie, când reformatorul se apropia de Worms, el a primit un me-
saj că trebuie să se întoarcă la Wittenberg, deoarece, intrând în oraş, el nu mai
era în siguranţă.
„Chiar dacă ar fi tot atâţia diavoli în Worms câte ţigle sunt pe acoperişurile
caselor, totuşi voi merge acolo”, a răspuns Luther.
O grupă de cavaleri a ieşit călări să-l escorteze în siguranţă în oraş. Mai
mult de 2 000 de oameni i-au înconjurat trăsura, întinzându-şi gâtul să-l vadă
pe bărbatul care a îndrăznit să-l înfrunte pe papă.
A doua zi, îmbrăcat în veşminte de călugăr simplu, Luther se afla în faţa
împăratului, prinţilor, a nobililor şi a clerului. Pe o masă din apropiere, era o
colecţie a cărţilor lui.
„Ale tale sunt aceste cărţi?” a întrebat unul dintre oficianţi. „Şi vrei să le
retractezi?”
Martin Luther a admis că erau cărţile lui, dar a cerut timp spre a pregăti
răspunsul la a doua întrebare. La 18 aprilie, el a stat cu mult curaj în faţa con-
siliului şi a zis: „Conştiinţa mea este robită de Cuvântul lui Dumnezeu. Nu pot
şi nici nu vreau să retractez nimic, pentru că a acţiona împotriva conştiinţei
mele nu este nici drept, nici sigur. Aici stau. Nu pot face altfel. Aşa să-mi ajute
Dumnezeu.”
Momentul acesta a fost un punct de cotitură în istorie – începutul Refor-
mei protestante.
Adventiştii de Ziua a Şaptea sunt protestanţi. Împreună cu Martin Lu-
ther suntem de acord că Biblia, şi nu tradiţia, trebuie să fie temeiul tuturor
învăţăturilor şi practicilor noastre.

110
VINERI, 17 APRILIE

ÎNTREBAREA SOLDATULUI
Fiindcă plata păcatului este moartea, dar darul fără plată al
lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Hristos, Domnul nostru.
– Romani 6,23

S -a întâmplat în Assam, în 1944. În timpul luptei de la Kohima Ridge, o


unitate de luptă, formată din trupe britanice şi indiene, a ţinut la distanţă
o divizie întreagă de soldaţi inamici timp de două săptămâni.
În seara de 17 aprilie, aliaţii au fot încercuiţi într-un spaţiu de 300 de me-
tri pătraţi. Cu greu era posibil ca un proiectil să explodeze într-o arie atât de
mică fără să omoare pe cineva. Situaţia era disperată. A fost săpată ultima
tranşee. Inamicul se afla la vreo 200 m depărtare. Moartea pentru toţi era
sigură. În acea noapte, col. H. U. Richards şi un foarte tânăr soldat erau de
serviciu în afara postului de comandă. Fiecare se părea că cugetă adânc. În
cele din urmă, soldatul a întrerupt tăcerea.
„Domnule, pot să vă pun o întrebare?”
„Desigur. Ce întrebare?”
„Când murim, domnule, este acesta sfârşitul sau continuăm să trăim?”
Când o persoană priveşte moartea în faţă, cel în cauză doreşte ca această
întrebare să primească răspuns mai presus decât oricare alta.
Milioane de oameni din Asia spun: „Da, vei trăi veşnic, dar într-o formă
diferită. Un bun fermier se poate întoarce înapoi ca un negustor bogat. Un
om rău se poate întoarce ca şarpe sau şobolan.”
În ţările creştine, milioane de oameni proclamă: „Da, tu vei trăi veşnic.
Omul bun, când moare merge în cer. Omul rău merge în iad spre a arde
veşnic.”
În ţările catolice, mulţimile declară şi mai mult. „Undeva, între cer şi iad,
există un loc unde poţi să suferi pentru păcatele tale şi să mai ai o şansă să
ajungi în cer.” Şi încă alţii mai cred că sufletele strămoşilor noştri se întorc să
trăiască în pomi şi flori.
Fiecare va trăi veşnic? Ce învaţă Biblia? Numai Dumnezeu are nemurirea;
totuşi viaţa veşnică este un dar pe care îl va împărtăşi cu anumiţi oameni.
Acei care Îl primesc pe Isus ca Mântuitor al lor au acest dar.
Dacă Îl accepţi pe Isus ca Mântuitor al tău, El te va lua să locuieşti împreună
cu El pentru totdeauna, când va veni a doua oară. Dacă ai acceptat jertfa
Lui pentru tine, darul vieţii veşnice este al tău. Dacă n-ai luat încă această
hotărâre, ia-o astăzi.

111
SÂMBĂTĂ, 18 APRILIE

AUZIND GLASUL LUI DUMNEZEU


Urechile tale vor auzi după tine glasul care va zice: „Iată drumul,
mergeţi pe el.” – Isaia 30,21

M aybelle, în vârstă de zece ani, s-a trezit la ora cinci şi un sfert în dimineaţa
zilei de 18 aprilie 1906. Ea a auzit ţipete, iar ferestrele internatului şcolii
unde stătea ea au zăngănit şi s-au spart. Mobila aluneca ba înainte, ba înapoi,
prin cameră.
„Primul meu gând a fost că am avut un coşmar teribil şi am mers să adorm
din nou”, îşi aminteşte Mayabelle Billington. Dar acesta n-a fost un vis. Marele
cutremur de pământ din San Francisco era în plină desfăşurare.
„Îmbrăcaţi-vă, fetelor!” a strigat pedagoga. În confuzie, Mayabelle a în-
cercat să îndese cămaşa ei de noapte în ciorapii ei lungi. În tot acest timp,
clădirea din cărămidă roşie cu două etaje tremura puternic. Fetele zăpăcite
s-au îmbrăcat şi s-au aliniat la întâmplare în capul unei scări largi.
„Coborâţi repede şi mergeţi de-a lungul hotului spre locul liber de peste
stradă”, a poruncit intendenta.
Copilele îngrozite şi-au apucat mâinile una de alta şi au început să co-
boare pe treptele scării care se mişca.
Deodată, pedagoga a ţipat: „Nu coborâţi! Staţi unde vă aflaţi!”
Câteva clipe mai târziu întreaga faţadă a clădirii s-a prăbuşit de-a curme-
zişul străzii. Dacă fetele ar fi ieşit din clădire, ar fi fost ucise.
„Dumnezeu m-a îndemnat să schimb ordinele mele”, le-a spus fetelor
pedagoga mai târziu.
Uneori, Dumnezeu le vorbeşte oamenilor, spunându-le: „Fă aceasta” sau
„Nu face aceasta”. De ce mulţi dintre noi nu aud glasul Lui?
Dumnezeu este tot atât de binevoitor să ne vorbească, precum i-a vorbit şi
pedagogei lui Maybelle. El vorbeşte în multe feluri: prin natură, împrejurările
vieţii şi prin Biblie.
Încearcă să mergi într-un loc liniştit numai pentru a fi singur cu Dumne-
zeu, să cugeţi şi să asculţi glasul Lui. În timp ce priveşti norii plutind la orizont
sau te uiţi la valurile ce se rostogolesc spre ţărm, se pare că Dumnezeu este
mai aproape. Apoi, citeşte în Biblia ta şi ia-ţi timp să asculţi ce îţi spune El.
Dumnezeu doreşte ca El să-ţi vorbească astăzi.
Vrei să-L asculţi?

112
DUMINICĂ, 19 APRILIE

EROI NECÂNTAŢI
O carte de aucere-aminte a fost scrisă înaintea Lui pentru cei ce se
tem de Domnul şi cinstesc Numele Lui. – Maleahi 3,16

A scultaţi, copiii mei, şi veţi auzi/ Despre plimbarea călare a lui Paul Re-
vere,/ În noaptea lui optsprezece aprilie, în şaptezeci şi cinci;/ Cu greu
mai este vreun om în viaţă/ Care să-şi amintească de acea faimoasă zi şi acel
an”
Aceste rânduri scrise de Henry Wadsworth Longfellon au făcut ca Paul
Revere să ajungă renumit. Fapta lui, care a avut loc în orele târzii ale lui 18
aprilie şi primele ceasuri ale dimineţii lui 19 aprilie, este amintită în cărţile
de istorie. Statuia lui se află în Boston. Fiecare american educat a auzit de
drumul de 20 km parcurs călare, spre a-i avertiza pe soldaţii americani despre
apropierea britanicilor (1775).
Puţini cunosc numele lui Israel Bissel şi Sybil Luddington, cu toate că
amândoi l-au întrecut pe Paul Revere, ducând aceeaşi solie. Bissel, un poştaş
călare, în vârstă de 23 de ani, a părăsit Watertown, Massachusetts, în noap-
tea de 19 aprilie. Folosind o ştafetă de cai, el a călărit zi şi noapte timp de
patru zile, spre a duce mesajul la Congresul Continental care se întrunea la
Philadelphia. Doi ani mai târziu, Sybil Luddington, fiica în vârstă de 16 ani a
unui colonel, a mers călare toată noaptea ca să adune trupele tatălui ei, pentru
apărarea localităţii Danbury, Connecticut.
În timp ce o statuie, o poezie şi cărţile de istorie comemorează drumul
parcurs călare al lui Paul Revere, Israel Bissel şi Sybil Luddington dorm
liniştiţi, uitaţi în mormintele lor din New England.
Cum mai este şi viaţa aceasta! Multe fapte bune şi acţiuni nobile trec nea-
mintite. Există mulţi eroi necântaţi.
Te-ai simţit prost, uneori, pentru că nimeni n-a observat faptele bune pe
care le-ai făcut? Ai fost descurajat pentru că cineva care a făcut mult mai
puţin decât tine a primit laude? Familia sau prietenii tăi pot să nu observe, dar
Dumnezeu observă. El nu a uitat ce ai făcut pentru El şi binele făcut pentru
alţii. Versetul de astăzi spune că Dumnezeu are o carte de amintire. Psalmi
112,6 declară că noi vom fi „pentru veci în amintirea Lui”. Cărţile de istorie şi
statuile vor fi într-o zi nimicite, dar ceea ce Dumnezeu raportează în cartea Sa
se va reaminti în veşnicie. Acolo doresc eu să fie raportate faptele mele bune.
Tu n-ai vrea?

113
LUNI, 20 APRILIE

ARMA CEA MAI BUNĂ


Dragostea nu va pieri niciodată. – 1 Corinteni 13,8

A cum 40 de ani, dl şi dna Einar Mickelson au părăsit California pentru


o îndepărtată vale din interiorul Noii Guinee olandeze, spre a locui cu
Danis, un trib primitiv de curând descoperit, în număr de şaizeci de mii de
suflete.
„Eu n-aş merge în acea vale cu mai puţin de un regiment de soldaţi”, i-a
spus lui Einar un funcţionar olandez. Pe harta dintr-un birou guvernamental,
cuvântul „necontrolat” era scris peste regiunea unde locuiau Danisii. Oame-
nii erau descrişi ca fiind vicleni, cruzi, trădători şi răzbunători.
„Să fim înţeleşi, e pe propria dvs. răspundere”, a avertizat funcţionarul gu-
vernamental când le-a dat soţilor Mickelson permisiunea necesară de a intra
în valea oprită.
„Eu cred că iubirea lui Hristos poate schimba inimi şi vieţi”, a răspuns dl
Mickelson. Neluând nicio armă, în afară de iubire, soţii Mickelson au mers
să locuiască printre danişi. Ei le-au dat medicamente când membrii tribului
erau bolnavi. I-au invitat în căminul lor şi au împărţit cu ei produsele grădinii.
Au luat parte la sărbătorile şi înmormântările danişilor, spunând oriunde era
posibil istoria lui Isus, Singurul care i-a iubit îndeajuns spre a muri pentru ei.
În decurs de trei ani, puterea iubirii a realizat o astfel de transformare printre
aceşti oameni, încât guvernul a declarat că regiunea era destul de civilizată
pentru deschiderea unei garnizoane şi pentru construirea unui câmp de ate-
rizare. Ceea ce o armată n-a putut face, soţii Mickelson au realizat prin iubire.
Iubirea este cea mai bună armă a creştinului.
Într-o zi, când Sue a venit din vacanţă, plângând, ea a învăţat acest lucru.
„Ce necaz ai?” a întrebat-o profesoara.
„Toate fetele sunt împotriva mea”, a suspinat ea. „Eu le urăsc!”
„Nu-i nicio plăcere să ai vrăjmaşi”, a aprobat-o profesoara.
„De ce nu te debarasezi de ei?”
„Aş dori să pot”, a spus Sue. „Dar nu ştiu cum.”
„Cea mai bună cale de a scăpa de vrăjmaşi”, i-a explicat profesoara, „este să
ţi-i faci prieteni. Găseşte căi să te faci plăcută acelor fete. Fă-le o bucurie sau
ajută-le la vreo treabă.”
Câteva zile mai târziu, Sue a salutat-o pe profesoara ei, zâmbind:
„S-a făcut”, a zis ea. „Acum suntem prietene!”
Ai probleme cu semenii? Încearcă să-i iubeşti. Aceasta nu dă greş
niciodată.
114
MARŢI, 21 APRILIE

AVENTURĂ PE O LESPEDE DE GHEAŢĂ


Ziua, Domnul îmi dădea îndurarea Lui, iar noaptea cântam
laudele Lui. – Psalmi 42,8

P rimăvara vine târziu în nordica Terra Nova. În dimineaţa zilei de 21 aprilie


1908, pământul era acoperit cu zăpadă şi strâmtorile erau încă acoperite
de gheaţă.
Dr. Wilfred Grenfell a hotărât să folosească sania şi echipa lui de câini
pentru a vizita un bărbat grav bolnav la vreo sută de kilometri depărtare.
Gheaţa părea solidă şi vântul sufla înspre ţărm, aşa că el a luat-o pe
scurtătura uneia dintre strâmtori. Dar, când traversarea era aproape gata, vân-
tul s-a schimbat. Gheaţa a început să se rupă şi a pornit în derivă pe mare.
Dr. Grenfell a tăiat şleaurile câinilor, eliberându-i de sanie mai înainte ca
aceasta să se ducă la fundul oceanului. El şi câinii au reuşit apoi să se caţere pe
o lespede de gheaţă care plutea pe lângă ei.
După apusul soarelui, vântul a reînceput şi temperatura a scăzut sub zero
grade. Pentru a avea căldură, dr. Grenfell a ucis trei dintre câinii lui şi a folosit
pieile lor ca protecţie contra vântului geros. Dimineaţa, el a făcut o prăjină,
folosind picioarele îngheţate ale câinilor ucişi pe care le-a legat unul de al-
tul. În vârf a legat un şorţ, în loc de steag. Nişte vânători de foci au observat
steagul şi l-au salvat.
În autobiografia lui, dr. Grenfell spune cum, în singuraticele ore de în-
tuneric pe lespedea de gheaţă, cuvintele unui vechi cântec i-au trecut prin
minte, dându-i curaj şi tărie: „Dumnezeul meu, Tatăl meu, în timp ce mă aflu
rătăcit/ Departe de căminul meu, pe calea aspră a vieţii/ O, ajută-mă să spun
din inimă, ca/ Voia Ta să se facă.”
După aceea, dr. Grenfel a spus că simţea că era gata să trăiască sau să
moară, după cum va crede de cuviinţă Dumnezeu.
Adesea, în vremuri de întunecime şi disperare, creştinii au găsit speranţă
şi tărie în cântec. Aduceţi-vă aminte cum Pavel şi Sila au fost în stare să cânte
la miez de noapte în celula întunecoasă a temniţei.
Dumnezeu n-a făgăduit că viaţa creştină va fi întotdeauna uşoară. Vor
exista şi nopţi negre pline de încurcături. Tu te poţi simţi uneori ca Wilfred
Grenfell, părăsit pe o lespede de gheaţă, cu niciun ajutor la îndemână. În astfel
de vremuri, Dumnezeu nu te va părăsi. El îţi va dărui în noapte, un cântec.

115
MIERCURI, 22 APRILIE

MAREA ÎNTRECERE PENTRU OGOR


În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. – Ioan 14,2

E ste aproape amiază şi e 22 aprilie 1889. De-a lungul frontierei teritoriului


Oklahoma este multă agitaţie. Astăzi, la ora 12, tuturor celor care doreau
pământ le va fi îngăduit să treacă frontiera să-şi îngrădească cu ţăruşi terenul.
Acum sunt adunaţi aici cincizeci de mii de concesionari.
Soldaţi călări patrulau de-a lungul frontierei, spre a-i opri pe „grăbiţii”
care doreau să se furişeze mai devreme în interior spre a obţine cele mai bune
terenuri. Fiecare trebuia să aibă şanse egale.
Unii oameni au stat în tabără timp de mai multe zile, spre a-şi asigura
locul la rând. Focurile de tabără erau stinse, corturile adunate şi îndepărtate.
Vizitii şi-au controlat atelajele, spre a se asigura că totul este în regulă.
Cincisprezece trenuri ale căilor ferate Atchison, Topeka şi Santa Fe înain-
tau rapid spre frontieră, încărcate cu oameni. Prisosul de oameni erau căţăraţi
pe laturi şi aşezaţi pe acoperiş. Aceşti sosiţi cu întârziere vor trebui să alerge
literal pe picioarele lor spre a-şi împrejmui terenul.
Ziua era caldă şi luminoasă. Pe măsură ce se apropia amiaza, cai şi căruţe cu
tot felul de înfăţişări formau un şir neîntrerupt din fiecare direcţie. Strigătele
şi râsul au încetat şi frontiera era cea mai liniştită – aşa cum fusese timp de
mai multe zile. Caii băteau cu picioarele în pământ, nerăbdători să plece. Se
părea că mulţimea îşi reţinea răsuflarea, aşteptând semnalul.
O puternică împuşcătură de armă spintecă aerul. Întrecerea a pornit!
Astăzi are loc o altă întrecere. Se apropie ora amiezii. În curând, Isus va
veni. Trâmbiţa va suna şi toţi cei care sunt gata şi aşteaptă vor trece fulgerător
peste frontierele spaţiului şi timpului spre căminul lor ceresc.
Acolo nu pot fi „grăbiţi”. Fiecare dintre noi are şanse egale. Aceia care co-
respund condiţiilor de supunere faţă de Hristos vor primi actul de proprietate
pentru un locaş. Noi vom fi ca nişte colonişti într-o ţară nouă. Numai că nu
va mai trebui să ne construim lăcaşurile noastre din pământ aşa cum au făcut
coloniştii din Oklahoma.
Dumnezeu are ceva mult mai bun pentru noi. Citeşte despre aceasta în
Apocalipsa 21 şi 22. Frumuseţea acelui cămin întrece închipuirea noastră. Vei
fi şi tu gata, în aşteptare, când trâmbiţa va suna şi Isus va veni să te ia acolo?

116
JOI, 23 APRILIE

ORAŞUL CARE A DISPĂRUT


Căutaţi pe Domnul toţi cei smeriţi din ţară, care împliniţi poruncile
Lui! Căutaţi dreptatea, căutaţi smerenia! Poate că veţi fi cruţaţi în
ziua mâniei Domnului. – Ţefania 2,3

Î n noaptea de 23 aprilie 1971, locuitorii din Saint-Jean-Vianney, Quebec au


auzit o bubuitură puternică sub casele lor.
Oamenii nu şi-au dat seama că pământul de sub ei se lichefia încet şi în-
cepea să alunece. Terenul în regiunea aceasta a Canadei este alcătuit din lut
şi pungi de nisip. De curând, ploi grele şi o rapidă ridicare de temperatură au
dat naştere la o dizolvare rapidă, suprasaturând pungile de nisip cu umezeală,
şi la lichefierea terenului. Oamenii din Saint-Jean-Vianney mai dispuneau
numai de douăsprezece zile înainte ca oraşul lor să dispară.
În noaptea de 4 mai, pământul s-a topit la o adâncime de aproape 30 de
metri, dând naştere la un râu de lut lichefiat care curgea spre râul Saguenay,
la vreo 5 km depărtare. El a luat cu sine treizeci şi opt de case şi treizeci şi una
de vieţi.
Supravieţuitorii îşi amintesc de întâmplări stranii. Pe străzile oraşului
apăruseră crăpături. Două alei de parc s-au lăsat în jos cam opt centimetri.
Un om şi-a zugrăvit casa în toamnă, iar spre primăvară aceasta se lăsase în jos
aproape 20 cm. Oamenii au auzit apă curgând dedesubtul caselor lor. Apoi a
urmat bubuitura de la 23 aprilie. Ei au înţeles prea târziu însemnătatea aces-
tor semne.
Ca şi locuitorii din Saint-Jean-Vianey, mulţi vor fi luaţi pe nepregătite
când va veni Isus. Vor dispărea insule şi munţi. Oraşe vor fi rase de pe faţa
pământului şi cei răi vor fi nimiciţi. Pentru cei care înţeleg profeţiile Bibliei,
aceasta nu va fi o surpriză, pentru că ei au văzut avertizările lui Dumnezeu pe
pământ, mare şi cer. Cere părinţilor tăi sau profesorului să te ajute să faci o
listă a acestor semne. Atunci vei înţelege cât de aproape este sfârşitul.
Când cerurile se vor strânge ca un sul şi-L vom vedea pe Isus venind cu
de zece mii de ori zece mii de îngeri, va fi prea târziu să ne mai mărturisim
păcatele şi să îndreptăm greşelile. Astăzi este timpul să venim la Isus. Acum
trebuie să fim gata, când încă mai avem ocazia. Curând, într-o zi, căminele
frumoase şi uimitoare zgârie-nori se vor preface în praf şi pulbere şi vor
cădea. Şcoli şi biserici nu vor mai fi. Unica noastră siguranţă va fi în Isus. Noi
trebuie să-L căutăm astăzi, dacă vrem să fim salvaţi atunci.

117
VINERI, 24 APRILIE

OBIECTE ZBURĂTOARE NEIDENTIFICATE


Acestea sunt duhuri de demoni, care fac semne nemaipomenite
şi, care se duc la împăraţii pământului întreg ca să-i strângă
pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului Celui atotputernic.
– Apocalipsa 16,14

L a 24 aprilie 1969, Helio Augier, un om de afaceri brazilian, se întorcea


acasă pe motocicleta sa. Aproape de Piata, i s-a părut că s-a oprit în mod
automat. Un disc argintiu a planat la mică înălţime deasupra drumului în faţa
lui. Repede, Helio a luat aparatul său de fotografiat şi a făcut trei instantanee
ale obiectului. În timp ce făcea acest lucru, a simţit o apăsare ciudată în capul
lui. În decurs de câteva secunde şi-a pierdut cunoştinţa.
O maşină a poliţiei care patrula l-a găsit pe Helio prăbuşit peste motoci-
cleta sa. La început, ofiţerii de poliţie au râs de această poveste. Spre a verifica,
ei au developat filmul. Râsul lor s-a transformat într-un şoc atunci când au
văzut fotografiile.
Obiecte zburătoare neidentificate (OZN-uri) au fost văzute şi raportate
peste tot în lume. În Statele Unite, Aviaţia Militară a făcut un studiu de doi ani
pentru a analiza apariţiile OZN-urilor. Ei au fost în măsură să dovedească că
unele au fost rezultatul greşitei interpretări a obiectelor obişnuite, precum ba-
loane de observaţie a vremii şi avioane rapide cu reacţie. Altele s-au dovedit a
fi păcăleli. Dar pentru unele n-a existat nicio explicaţie.
Unii ar crede că acestea sunt aeronave de pe alte planete. Este oare posibil
ca fiinţe din cosmos să se amestece cu oameni de pe planeta Pământ şi să ne
ajute să ne dirijăm treburile?
Biblia ne spune că în cer a fost un război. Satana şi îngerii lui care s-au re-
voltat au reuşit să-i înşele pe primii oameni de pe pământ. De atunci, Satana a
ajuns destul de priceput spre a folosi metode miraculoase pentru ca să ajungă
la mintea oamenilor.
Ioan a văzut cum, chiar înainte de venirea lui Isus, Satana avea să lucreze
cu tot felul de minuni pentru a-i înşela pe bărbaţi şi pe femei.
Să nu ne lăsăm amăgiţi de farfurii zburătoare sau de alte întâmplări mi-
raculoase. Să fim înţelepţi şi să testăm astfel de fenomene prin Cuvântul lui
Dumnezeu. Numai atunci putem fi siguri şi în siguranţă.
Noi trăim într-o vreme când nu ne mai putem încrede în simţurile noas-
tre. Ochii şi urechile noastre ne pot înşela. Singura noastră cale sigură este să
acceptăm ceea ce spune Cuvântul lui Dumnezeu. Astăzi este nevoie să studi-
em ca niciodată înainte pentru a nu fi înşelaţi.
118
SÂMBĂTĂ, 25 APRILIE

COMUNICARE FĂRĂ FIR


Eu strig cu glasul meu către Domnul, şi El îmi răspunde din mun-
tele Lui cel sfânt. – Psalmi 3,4

Î n 2009 nu socotim ca fiind cine ştie ce mare lucru să deschidem televizorul


şi să privim la jocuri sau războaie din regiuni foarte îndepărtate. Poţi să iei
cu tine un aparat de radio la un picnic şi să asculţi un concert simfonic de la
Londra sau să ridici receptorul şi să ai o convorbire cu un prieten din Tokio.
Când în această zi din anul 1874 s-a născut Guglielmo Marconi, nu exis-
tau radar, radio, telefon, televizor sau comunicări prin satelit.
În timp ce era încă adolescent, Marconi a citit despre experienţele lui
Heinrich Hertz şi descoperirea de către acesta a undelor electromagnetice.
„Eu cred că este posibil să se folosească acele unde pentru a trimite semnale
şi chiar glasuri prin aer”, a declarat Marconi. Pe vremea când avea 28 de ani,
el a trimis primul mesaj radiofonic peste Atlantic.
Navele au început să folosească metoda comunicării fără fir, unele cu al-
tele şi cu farurile, de-a lungul ţărmului. Valoarea radioului în caz de urgenţă a
fost ilustrată pentru prima dată la 28 aprilie 1899. Un vas se scufunda în afara
coastei engleze. El a folosit aparatul lui de radio pentru a trimite un S.O.S.
Ajutorul a venit la timp spre a salva pe toţi cei de la bord. De atunci, au fost
salvate nenumărate vieţi, datorită invenţiei lui Marconi, care a condus la dez-
voltarea altor mijloace de comunicaţie ca: radio, televiziune şi radarul.
Astăzi, n-avem nevoie de fir pentru a vorbi cu cineva din Peking sau Por-
tugalia. N-avem nevoie de fir nici pentru a vorbi cu Cerul. Noi putem trans-
mite într-o clipă un S.O.S. peste Univers până la tronul lui Dumnezeu.
Când David fugea de Absalom, el a compus Psalmul 3, în care găsim
versetul de azi. În acel ceas întunecos, David a strigat către Dumnezeu după
ajutor. Şi, minunea minunilor, marele Dumnezeu al cerurilor l-a auzit şi i-a
răspuns!
„Dacă degetele subţiri ale radioului pot culege o melodie/ din noapte
- şi s-o arunce peste un continent sau peste mare;/ Dacă notele curate ale
unei viori/ Sunt suflate peste munţi sau zgomotul oraşului,/ Dacă imnuri,
ca trandafirii roşii-închis sunt culeşi/ din albastrul fin al aerului,/ De ce se
mai întreabă muritorii dacă Dumnezeu/ ascultă rugăciunea? – Ethel Romig
Fuller

119
DUMINICĂ, 26 APRILIE

TU ŞI VRĂBIILE
Deci să nu vă temeţi, voi sunteţi mai de preţ decât multe vrăbii.
– Matei 10,31

A stăzi este ziua de naştere a lui Iohn James Audubon, care picta păsări. El
a publicat o carte cu desenele lui, numită Păsări din America. Poate că ai
vizionat un film de Audubon, despre viaţa sălbatică. Sau poate că ai luat parte
la un studiu despre conservarea solului, apei plantelor şi viaţa de sălbăticie,
tutelată de Societatea Audubon, care a fost numită după numele lui.
Fiind mic copil, John se juca într-una din zile în grădină, când a auzit un
sunet slab venind din boschetul de trandafiri de lângă poartă.
Îngenunchind, el a privit atent pe sub ramurile lungi şi spinoase ale bos-
chetului de trandafiri. În partea cealaltă a boschetului, el a văzut o mică minge
cenuşie de puf. Cu atenţie, a ajuns printre spini la micul pui de vrabie.
„Sărăcuţul de tine, te-ai pierdut”, a zis John. „Tu trebuie să fi căzut din
cuibul tău. Nu te îngrijora, eu am să te pun înapoi, aşa ca mama ta să te
găsească.”
Dar cu toate că a căutat cu atenţie, el n-a putut găsi cuibul.
„Poţi să-i faci un locşor dintr-o cutie de bomboane”, i-a sugerat mama lui.
„Poţi folosi bucăţi de vatelină, aşa cum obişnuiesc eu să fac plăpumile. Şi apoi
poţi încerca să-l hrăneşti.”
În curând, John avea un cuib confortabil pentru mica vrăbiuţă, dar puişo-
rul stătea într-un colţ cu ochii închişi şi refuza să mănânce. Înspre seară, a
murit.
John a alergat, plângând, la mama lui. Ea i-a şters lacrimile şi l-a ţinut
strâns lângă ea. Apoi, s-a întins şi a luat Biblia de pe masa alăturată.
„Ascultă”, a zis ea. Doresc să-ţi citesc ceva.” Nu se vând oare cinci vrăbii
pentru doi bănuţi? Totuşi, niciuna dintre ele nu cade pe pământ fără voia
Tatălui vostru.”
Versetul acesta l-a făcut pe John să se simtă mai bine; şi el are, de aseme-
nea, o solie şi pentru noi. Dacă nici chiar o vrăbiuţă nu poate cădea pe pământ
fără ca Dumnezeu să ştie acest lucru, crezi că ţie ţi se poate întâmpla ceva fără
ca El să ştie şi să poarte de grijă? El vede de fiecare dată când cazi. El aude de
fiecare dată când plângi. Nimic din tot ce ţi se întâmplă nu este pentru El prea
mărunt ca să nu observe.
Dumnezeu te iubeşte şi Se îngrijeşte de tine mai mult decât de vrăbii.

120
LUNI, 27 APRILIE

„CE A FĂCUT DUMNEZEU!”


Orice ni se dă bun şi orice dar desăvârşit este de sus, pogorându-se
de la Tatăl luminilor, în care nu este nici schimbare, nici umbră
de mutare. – Iacov 1,17

O grupă distinsă de bărbaţi, mulţi dintre ei funcţionari ai guvernului State-


lor Unite, s-au adunat în camera Curţii Supreme. Ei se aflau acolo pen-
tru a fi martori la primul test oficial al liniei de telegraf dintre Washington
D.C. şi Baltimore.
Au fost plătiţi cei 30 000 de dolari pentru nimic? Era oare posibil ca într-
adevăr să poată fi transmise cuvinte scrise prin fire?
Însuşi inventatorul Samuel F. B. Morse, a cărui zi de naştere este astăzi,
stătea la aparatul de transmitere. El a apăsat uşor pe buton, trimiţând mesajul
codificat.
„Punct, liniuţă, liniuţă, liniuţă, spaţiu, punct, punct, punct, punct, spaţiu,
punct, liniuţă, spaţiu, liniuţă, spaţiu, punct, punct, punct, punct, spaţiu…”
La staţia de cale ferată de la Baltimore, Alfred Vail a recepţionat mesajul şi
l-a retransmis la Washington. Bărbaţii care aşteptau au auzit ţăcănitul recep-
torului proclamând: „Ce a făcut Dumnezeu!”
Mai târziu, vorbind la un banchet dat în cinstea lui, dl Morse a spus:
„Dacă nicio vrabie nu cade pe pământ fără un scop bine definit în planurile
Înţelepciunii Infinite, poate oare inventarea unui instrument, care afectează
atât de vital interesele întregului neam omenesc, să aibă o origine mai umilă
decât Tatăl oricărui dar bun şi desăvârşit? Sunt sigur că am simpatia unei astfel
de adunări, ca aceea adunată aici, dacă în toată smerenia şi toată sinceritatea
unei inimi recunoscătoare, folosesc cuvintele Inspiraţiei, aducându-i cinste şi
laudă Aceluia căruia i se datorează înainte de orice altceva şi mai presus de
orice. ’Nu a noastră, nu a noastră, ci a lui Dumnezeu să fie toată slava’ – ’nu
ceea ce omul, ci ceea ce Dumnezeu a făcut!’”
Sunt puţine persoane care Îl recunosc pe Dumnezeu ca dătător al talen-
telor lui sau ale ei. Cei mai mulţi oameni sunt ca Nebucadneţar, care a spus
cu îngâmfare: „Nu este acesta Babilonul cel mare pe care eu l-am construit?”
(Dan. 4,30). Noi avem tendinţa ca atunci când facem bine ceva, să fim mân-
dri şi să cugetăm. Vezi ce am făcut eu! Oricine trebuie să recunoscă acum ce
persoană importantă sunt eu. Este mult mai bine să fii ca Samuel F. B. Morse
şi să recunoşti că Dumnezeu este izvorul oricărui lucru bun pe care-l facem.
Să ne rugăm astăzi: „Doamne, fă-mă să fiu smerit. Ajută-mă să Te laud şi
să te onorez pe Tine în tot ceea ce fac!”
121
MARŢI, 28 APRILIE

LIPSĂ DE OXIGEN!
Rugaţi-vă neîncetat. – 1 Tesaloniceni 5,17

L a o înălţime de 8 250 m, Russell Laba era îngheţat, semiconştient, pierdut


şi foarte curând fără combustibil.
În ziua de 28 aprilie 1977, dl Laba zbura cu un Cessna 310 de la Win-
nepeg la Vancouver. Aproape de frontiera Saskatchewan, Alberta, sistemul
de încălzire al avionului a încetat să mai funcţioneze şi provizia lui de oxigen
s-a consumat.
În mod gradat, l-a cuprins hypoxia, adică lipsa de oxigen. Simţea că
delirează şi reflexele lui cedau. În curând, unghiile lui au devenit albastre. El
a încercat să ia legătura cu aeroportul Calgary, dar n-a primit niciun răspuns,
aşa că a lăsat dirijarea pe seama pilotului automat, iar el a căzut în semi-
conştienţă.
După cum a arătat el mai târziu, simţământul era plăcut. El putea să audă
conversaţiile prin radio, dar nu înţelegea că ele se referă la el. Părea că nu-şi
dă seama de situaţia lui periculoasă.
Moartea pentru Russell Laba era sigură, dacă nu se găsea un ajutor. Din
fericire, prin apropiere zbura un avion de la Air Canada. Pilotul a reuşit să
întrerupă suficient de mult letargia dlui Laba spre a-l dirija la o înălţime mai
joasă, unde oxigenul a început să-l reînvie. Apoi un alt Cessna 310 a venit să-l
salveze şi să-l conducă la cel mai apropiat aeroport.
În acele momente teribile, când Russell Laba încerca să răspundă direc-
tivelor radio de a reduce înălţimea, el a găsit că fiecare respiraţie constituia
un mare efort. El a spus mai târziu că, în acel timp, se gândea că omul nu
trăieşte de la o zi la altă zi şi nici chiar de la o mâncare la alta. El trăieşte de la
o respiraţie la alta.
Se pare că Ellen White a avut ideea aceasta în minte când a scris: „Rugă-
ciunea este respiraţia sufletului.” (Slujitorii Evangheliei, p. 254, în orig.)
Fără rugăciune, are loc hypoxia spirituală. Ea apare în mod gradat, încât
nu ştii că te afli în pericol. Reflexele tale spirituale scad. Te poţi simţi chiar
fericit în viaţă. Păcatul nu ţi se mai pare un rău. Înainte de a-ţi da seama, tu ai
ieşit de pe direcţie.
„Întunericul celui rău îi învăluie pe aceia care neglijează rugăciunea; şoap-
tele ispititoare ale vrăjmaşului îi amăgesc la păcat. Şi toate acestea numai pen-
tru că ei n-au folosit înaltul privilegiu al rugăciunii pe care Dumnezeu li le-a
dat.” (Calea către Hristos, p. 95)

122
MIERCURI, 29 APRILIE

MARELE CHELTUITOR
Căci viaţa veşnică nu stă în belşugul avuţiei lui. – Luca 12,15

A i vrea să ai o retribuţie de 140 000 de dolari pe săptămână? Aceasta ar


face 14 dolari pe fiecare minut.
William Randolph Hearst, senior, avea aceşti bani. El era cel mai bogat
proprietar de ziar din lume. Născut ca fiu al unui bogat proprietar de mină, la
29 aprilie 1863, el a moştenit peste şaisprezece milioane de dolari. Apoi, el a
lucrat din greu timp de şaizeci de ani pentru a avea şi mai mult.
Este un lucru bun că Hearst avea bani din belşug, pentru că el era un
mare cheltuitor. El a cumpărat 120 000 ha de teren în California pe care să
clădească patru castele somptuoase. Latura dinspre ocean se întindea până la
90 km de-a lungul coastei Pacificului. Acolo, el a adus cirezi de zebre, bivoli,
girafe şi canguri. El a colecţionat mii de păsări exotice. În grădina lui zoologică
particulară, avea lei, tigri şi elefanţi.
Dl Hearst avea nenumărate opere de artă din toată lumea. El a cumpărat
chiar castele întregi. Acestea au fost demolate şi apoi fiecare piatră a fost
etichetată, împachetată şi dusă cu vaporul în America, unde construcţia a
fost reclădită pe proprietatea lui. El a colecţionat atâtea lucruri, de la ceasuri
cu cuc până la mumii egiptene, încât a trebuit să dispună de magazii enorme
pentru a le putea păstra pe toate, precum şi de 20 de angajaţi pentru a le purta
de grijă.
Când dl Hearst dorea ceva, el obţinea ce dorea. Odată, el a plătit 22 000 de
dolari pentru a muta un pom care bloca câmpul lui de vedere spre ocean, în
loc de a-l tăia. Dar erau unele lucruri pe care banii lui nu le putea cumpăra, şi
anume: sănătatea, fericirea şi viaţa însăşi. Atât de îngrijorat era dl Hearst cu
privire la moarte, încât niciodată n-a îngăduit nimănui să vorbească despre
moarte în prezenţa sa. Dacă el ar fi putut să cumpere viaţa pentru un milion
de dolari pe an, el ar mai trăi şi astăzi. Dar el a murit în 1951 şi s-a reîntors în
ţărână, la fel ca oricare om sărac.
Ştiţi că banii nu sunt totul. Viaţa este mai mult decât cecuri de plată,
maşini, iachturi, avioane şi case frumoase.
Îndreaptă-ţi atenţia spre Isus şi slujeşte-I. Numai o relaţie dreaptă cu
Dumnezeu poate să-ţi aducă mulţumire adevărată şi să facă ca viaţa să merite
trăită. Numai El îţi poate da acele lucruri pe care banii nu le pot cumpăra.
Numai El îţi poate da o viaţă care nu se va sfârşi niciodată.

123
JOI, 30 APRILIE

ALEGEREA LUI HITLER


Aleg calea adevărului. – Psalmi 119,30

P entru orice om şi neam/ Clipa hotărârii vine,/ Pentru adevăr sau fals/ În
lupta dintre rău şi bine.”
James Russell Lowell avea dreptate când a scris aceste cuvinte. Numai
dacă noi am şti când are să vină acea clipă de aur în viaţa noastră, cât de cu
grijă am cântări consecinţele!
Adolf Hitler este un exemplu, unde poate să ducă alegerea. Copil fiind, el
cânta în corul bisericii şi şi-a pus în gând să devină preot. Când a ajuns însă
bărbat matur, el şi-a bătut joc de religie şi a răspândit moartea de-a lungul şi
de-a latul Europei.
Undeva, între copilărie şi maturitate, a fost făcută o alegere. Acea alegere
a fost pentru rău şi a dus la nimicirea lui.
La 30 aprilie 1945, Hitler a spus adio celor mai apropiaţi prieteni ai săi, apoi
s-a dus în ascunzătoarea lui dintr-un buncăr de sub pământ şi s-a împuşcat.
În acelaşi timp, soţia lui a luat otravă.
Undeva, în tinereţea lui, Hitler se afla la răscruce şi a ales calea greşită.
Una dintre căi ducea la fericire, satisfacţie şi o viaţă folositoare. Cealaltă ducea
la ură, dezamăgire şi moarte.
Noi nu suntem roboţi. Dumnezeu ne-a creat cu însuşirea de a cugeta. Noi
putem alege binele sau răul. Noi putem mânca hrană sănătoasă sau putem
să refuzăm. Noi putem fuma sau să ne abţinem de la fumat. Putem accepta
droguri sau le putem arunca. Putem merge la cinema sau putem sta departe
de el. Putem urma adevărul sau putem urma eroarea. Alegerea ne aparţine.
Dumnezeu nu ne împiedică să facem alegeri rele, afară numai dacă Îl
rugăm în mod deosebit să facă lucrul acesta. În această cerere stă alegerea
noastră pentru adevăr.
„Când te scoli dimineaţa, îţi simţi neajutorarea şi nevoia ta după putere de
la Dumnezeu şi-I faci cunoscut, în umilinţă şi cu sinceritate, lipsurile Tatălui
tău cel ceresc? Dacă este aşa, îngerii vor nota rugăciunile tale…, când eşti în
pericol să faci inconştient o greşeală şi să exerciţi o influenţă care va conduce
pe alţii să facă răul, îngerul tău păzitor va fi alături de tine… alegând cuvintele
pentru tine şi influenţând acţiunile tale”. (MYP, p. 90)

124
VINERI, 1 MAI

EL A MURIT RUGÂNDU-SE
Iubirea lui Hristos ne strânge. – 2 Corinteni 5,5.14

E ra încă întuneric în dimineaţa zilei de joi, 1 mai 1873. Stelele care mai
licăreau priveau în jos asupra satului african Ilala. În cercul de colibe, se
afla una temporară, făcută ca două zile mai înainte drept casă pentru dr. Da-
vid Livingstone, care era bolnav – avea febră.
Tocmai înainte de apariţia zorilor, băiatul care veghease noaptea a alergat
să-i cheme pe slujitorii Susi şi Chuma. Ei s-au grăbit înspre uşă şi au privit
înăuntru. La lumina pâlpâitoare a unei candele, ei au putut să-l vadă pe dr.
Livingotone, îngenuncheat lângă pat, cu capul îngropat în mâini, inaintea
unei Biblii deschise. La început, ei au ezitat să intre. Apoi, unul dintre ei a
păşit uşor până lângă el şi i-a atins obrajii. Erau reci. Învăţătorul lor iubit era
mort!
Pentru ce a întors spatele David Livinstone perspectivelor de faimă şi
bogăţie din Londra şi a mers să lucreze în mlaştinile Africii ecuatoriale? Ce
l-a împins să-şi părăsească căminul şi prietenii pentru o viaţă solitară ca ex-
plorator şi misionar? Era iubirea lui Hristos şi ştia că milioane de oameni
mureau fără acea iubire.
Într-o zi, pe când studia încă medicina, Livingstone l-a auzit pe Robert
Moffat povestind despre experienţele lui din Africa. „Am văzut în lumina
soarelui dimineţii fumul a mii de sate unde n-a ajuns niciodată vreun misio-
nar”, a spus dl Moffat. „Acolo, oamenii mor ca animalele, fără măcar să audă
numele minunatului Învăţător.” Atunci, Livingstone s-a hotărât să intre în re-
giunile neexplorate ale Africii cu solia iubirii lui Hristos. Iubirea aceasta a fost
cea care l-a mânat din ce în ce mai departe în jungla cea deasă, cu medicina
şi cu o solie de speranţă. Aceeaşi iubire l-a trimis pe genunchi spre a mijloci
pentru convertirea bărbaţilor şi femeilor ale căror minţi erau întunecate de
păcat şi închinare la diavol.
Iubirea lui Isus este cea mai puternică forţă din lume. Ea este o putere
constrângătoare, care te va trimite să împărtăşeşti Evanghelia cu alţii. Ea este
o putere susţinătoare, care te va păstra pe calea dreptăţii şi a datoriei. Ea este o
putere stăpânitoare, care îţi modelează viaţa şi o face de valoare.
Acceptă astăzi puternica iubire a lui Dumnezeu. Lasă ca ea să-ţi stăpânească
viaţa. Las-o să te mâne pe genunchi în rugăciune pentru tine şi prietenii tăi.
Las-o să te trimită pentru a împărtăşi şi altora Evanghelia.

125
SÂMBĂTĂ, 2 MAI

ÎN CELE DIN URMĂ PRINS


Să ştiţi că păcatul vostru vă va ajunge. – Numeri 32,32

N imic neobişnuit nu se putea spune despre copilăria lui Willie Sutton.


Familia lui locuia într-o casă modestă, demontabilă, pe High Street din
Brooklyn. Tatăl lui era fierar. Familia părea a fi o familie fericită, care mergea
împreună la biserică şi venea acasă la masa de prânz specială a mamei.
Mama lui Willie îl trimitea adesea la băcănia din colţ pentru a cumpăra
articole alimentare. Într-o zi, el a şterpelit câteva lucruri pe care le-a băgat în
buzunar, fără ca negustorul să-l vadă. Acest lucru l-a făcut de mai multe ori.
Pasul următor a fost să „viziteze” magazinul noaptea. El s-a căţărat prin
fereastra din spate şi şi-a însuşit banii ce se aflau în casă. Nimeni nu l-a bănuit
pe Willie Sutton.
Ajungând la o anumită vârstă, el a descoperit că este mai uşor să spargi o
bancă decât să lucrezi. A mers din oraş în oraş, reuşind să facă, de fiecare dată,
o spargere tot mai mare. Uneori era prins şi băgat la închisoare, dar de fiecare
dată evada şi îşi continua viaţa de jafuri.
Apoi, într-o zi, jocul s-a terminat. Cineva l-a recunoscut pe Willie în me-
troul din New York şi a anunţat poliţia. Drept rezultat, la 2 mai 1952, Willie
Sutton se afla în faţa judecătorului instanţei de judecată din Sectorul Queens,
New York, pe care l-a auzit spunând: „Sentinţa instanţei de judecată este ca
inculpatul să fie întemniţat într-o închisoare de stat pentru o perioadă nu mai
puţin de treizeci de ani”.
Sătul de anii pierduţi ai vieţii lui, Willie Suton şi-a scris autobiografia, El
ştia că unii băieţi aveau să-l privească drept erou. Ei aveau să creadă că, pen-
tru că a scăpat de atâtea ori, şi ei vor putea să scape. El a dorit să-i avertizeze
unde avea să ducă această cale. El a spus: „Eu am studiat jefuirea, precum un
om cinstit studiază dreptul sau contabilitatea. Am făcut din crimă o ştiinţă. Şi
totuşi am pierdut!”
Aceia care calcă legea totdeauna pierd. Într-o bună zi, păcatele lor îi vor
descoperi. Ziua socotelilor va veni mai devreme sau mai târziu, pentru că
fiecare trebuie să se înfăţişeze înaintea barei de judecată a lui Dumnezeu.
Ai încercat să ascunzi ceva ce ai făcut? Înainte de această zi de judecată,
pentru ce să nu mărturiseşti fapta spre a primi iertare? Dacă ai furat ceva,
restituie ce ai furat sau plănuieşte cum să plăteşti pentru acel lucru. Cere-I lui
Dumnezeu să te ferească de a merge pe urmele lui Willie Sutton.

126
DUMINICĂ, 3 MAI

UŞA DESCHISĂ
Mai bine este să te încrezi în Domnul, decât să te încrezi în om.
– Psalmi 118,8

C olegiul Avondale mai avea nevoie de câteva clădiri, dar nu erau bani.
Preşedintele Misiunii Australiene, A.G.Daniells, a mers la cherestegii,
zidari, instalatori şi le-a cerut să-i dea materiale şi muncă pe credit. El le-a
promis să plătească de îndată ce va fi sosit un cec aşteptat de la Conferinţa
Generală în prima săptămână a lunii mai.
Luna mai a sosit şi totodată şi vaporul cu poşta. Venise o scrisoare, dar
niciun cec. Biserica din America avea problemele ei şi fraţii au sugerat ca
planurile de construcţie să fie oprite. Pentru aşa ceva era de-acum prea târziu.
Ce era să facă pastorul Daniells. Punându-şi încrederea în Domnul, el a ieşit
şi a mers sub un eucalipt şi a strigat către Dumnezeu după ajutor. A stat acolo
toată noaptea până când, în primele ore ale zilei de 3 mai 1899, i-a venit asigu-
rarea că Dumnezeu Se va îngriji de fondurile necesare. Curând, după micul
dejun, pastorul Daniells a plecat în oraş încredinţat că va găsi bani.
În dimineaţa următoare, pentru rugăciune a citit în Dan. 6,16. Cuvintele
„El să te scape” păreau că ieşeau în relief pe pagină. Aceasta i-a dat un plus
de încredinţare pentru a crede că Dumnezeu Se va îngriji de banii necesari
ca să scoată şcoala din încurcătură. Pe marginea textului, el a scris, „ora 7:30
a.m. 5/4/1899”.
În după-amiaza acelei zile, la orele patru, Daniells şi un prieten au trecut
pe lângă o anumită bancă. Cu toate că trecuse o oră peste ora închiderii, uşa
era puţin deschisă. Cei doi bărbaţi au intrat, spre marea surprindere a banche-
rului.
„Cum aţi intrat?” a întrebat el.
„Uşa a fost deschisă şi noi am intrat pur şi simplu”, au răspuns oamenii.
Bancherul era convins că a zăvorât uşa şi a agăţat lanţul. Totuşi iată doi
oameni care stăteau în faţa lui. „Ce doriţi?” a întrebat el.
Pastorului Daniells nu i-a trebuit mult timp spre a explica nevoile lor. Pe
la ora cinci, el avea în mână 300 de lire sterline.
În acea seară, pastorul Daniells a deschis din nou Biblia la Daniel 6,16 şi a
scris alăturea: „Împlinit ora 5 p.m., 5/4/1899”
Uneori, oamenii în care ne încredem ne părăsesc. Biserica ne poate părăsi,
cum a făcut şi cu pastorul Daniells. Prietenii noştri se poate să nu-şi ţină tot-
deauna făgăduinţele. Dar Isus niciodată nu ne părăseşte. Făgăduinţele lui sunt
sigure. Te poţi încrede în El.
127
LUNI, 4 MAI

ALUNGĂ-ŢI TEMERILE!
În iubire nu este frică; ci iubirea desăvârşită izgoneşte frica.
– 1 Ioan 4,18

S oarele era aproape de apus în ziua de vineri, 4 mai 1973. Terry Jesko, în
vârstă de opt ani, stătea în cabina tractorului cu tatăl lui, privind la el cum
conducea. În urma tractorului, era tras un plantator şi un plivitor. Plivitorul
era un dispozitiv în formă de cuţit ataşat în faţa plantatorului şi era folosit să
taie buruienile şi iarba.
Dl. Jesko a încetinit mersul tractorului şi i-a spus lui Terry să conducă, în
timp ce el controla cutiile cu seminţe. Când s-a căţărat înapoi în cabină, i-a
alunecat piciorul, a căzut sub roată şi a fost târât în lamele dispozitivului de
plivit.
Terry l-a văzut pe tatăl lui începând să urce, iar apoi dispărând. Speriat, a
încercat să gândească ce să facă. Trebuia să oprească tractorul. El nu făcuse
acest lucru niciodată până acum, dar el văzuse cum făcea tatăl său. Trebuia
să încerce. A pus picioruşul lui pe frână şi celălalt pe ambreiaj şi tractorul s-a
oprit.
Terry a sărit afară şi l-a văzut pe tatăl lui prins sub plivitor. Grăbindu-se
din nou în cabină, a oprit motorul, a ridicat levierul şi a scos accesoriile din
pământ. S-a grăbit înapoi la tatăl lui, care era fără cunoştinţă, dar nu l-a putut
clinti din loc. Trebuia să găsească un ajutor. A alergat la camion şi a pornit
motorul. Cum, necum a ajuns acasă. Mama era plecată. Ce să facă? Va tele-
fona să-i spună unchiului Pete. Repede a format numărul. „Tatăl meu are ne-
voie de ajutor”, a spus băiatul în receptor. În curând, o ambulanţă îl transporta
pe tatăl lui Terry spre spital.
În acea seară, medicul i-a îngăduit lui Terry să-l vadă pe tatăl său timp
de un minut. „Ai făcut, fiule, exact ceea ce trebuia făcut” a şoptit tatăl
recunoscător. „Tu mi-ai salvat viaţa”.
„Am fost înspăimântat”, a spus Terry printre lacrimi.
Desigur că a fost înspăimântat, dar iubirea pentru tatăl lui a învins acea
frică şi l-a făcut pe Terry în stare să-şi salveze tatăl.
Prietenii tăi care nu-L cunosc pe Isus se află într-o situaţie asemănătoare
cu aceea a tatălui lui Terry. Ei sunt prinşi sub povara păcatului.
„Mi-e aşa de teamă”, spui tu, poate. „Ce va fi dacă ei mă vor lua în râs?”
Este numai natural să-ţi fie frică; dar adevărata iubire pentru Hristos şi
prietenii tăi va alunga temerile tale şi-ţi va da curaj să dai mărturie pentru
Isus.
128
MARŢI, 5 MAI

MEDALIE DE ONOARE
Căci voi cinsti pe cine Mă cinsteşte. – 1 Samuel 2,30

D oss, tu eşti singurul medic disponibil. Ei au nevoie de ajutor sus pe


creastă”, a spus căpitanul Frank Vernon. „Eu ştiu că azi e Sâmbătă, dar
oamenii mor şi în zilele de Sâmbătă”.
Caporalul Desmond T. Doss studia lecţiunea Şcolii de Sabat când a fost
chemat în acea dimineaţă din ziua de 5 mai 1945. „Voi merge” a răspuns el.
Împreună cu membrii celei de-a 77-a divizii, Desmond a urcat pe scara
de frânghie până sus, în vârful unei stânci abrupte de pe deal, la cota 187 din
Okinawa. Acolo, el a luat parte la ceea ce s-a numit „Cea mai mare şi mai
sângeroasă bătălie dintre toate bătăliile Pacificului”. Mai înainte ca să se ter-
mine, plutonul a trebuit să se retragă. Cincizeci şi cinci de oameni au apucat
să coboare pe scară, lăsând 100 de răniţi şi muribunzi pe vârful crestei.
„Unde e Doss?” a întrebat locotenentul.
„Mai este încă sus pe creastă” a răspuns cineva. Privind în sus, ei l-au văzut
pe medic înfăşurând funia în jurul unui rănit.
„Doss, coboară”, a ordonat căpitanul.
În loc să asculte, Desmond l-a coborât cu atenţie pe soldat de pe coasta
stâncoasă. Sub un puternic foc inamic, el a mers din nou şi din nou până ce
a salvat aproximativ şaptezeci şi cinci de oameni. Numai după aceea s-a lăsat
şi el însuşi pe funie în jos.
Pentru această faptă de bravură, lui Desmond T. Doss i s-a acordat Meda-
lia de Onoare a Congresului, cea mai înaltă decoraţie pe care o poate da Gu-
vernul Statelor Unite.
Mulţi oameni l-au întrebat „Ce te-a făcut atât de curajos?”
Răspunsul a fost: „Tot timpul cât am fost în armată, izvorul tăriei mele
s-a aflat în studiul zilnic al Bibliei şi în rugăciune. Eu m-am rugat departe
de patrie, peste mări, mai mult decât în toată viaţa mea mai dinainte. Când
vorbeam cu Dumnezeu, mi se părea că am pierdut orice simţământ de frică.
Acesta este singurul lucru pe care mă pot bizui pentru orice lucru.”
N-a fost uşor pentru Desmond Doss să păstreze cu regularitate acest pro-
gram de rugăciune şi studiu biblic în mijlocul greutăţilor războiului. N-a fost
uşor să rămână credincios principiilor Cuvântului lui Dumnezeu când cei
din jurul lui îşi băteau joc de el. Dar el a fost hotărât să-L pună în viaţa lui
pe primul loc pe Dumnezeu, fără să ţină seama de urmări. Pentru că el L-a
onorat pe Dumnezeu, şi Dumnezeu l-a onorat pe el.

129
MIERCURI, 6 MAI

EXPLOZIA UNUI ZEPPELIN


Pune, Doamne, o strajă înaintea gurii mele şi păzeşte uşa buzelor
mele. – Psalmi 141,3

A i văzut vreodată un Zeppelin? Probabil că nu. Totuşi, acum vreo 50 de


ani, aceste nave aeriene uriaşe, în formă de ţigară, erau văzute în mod
obişnuit. Un gaz mai uşor decât aerul era folosit să le ridice la fel cum este
ridicat un balon. În cele mai multe dintre ele era folosit hidrogenul, cel mai
uşor gaz disponibil.
Şapte milioane de metri cubi de hidrogen au umplut cele 16 pungi ale
aeronavei Hindenberg, având o lungime de 275 m, cel mai mare Zeppelin din
lume. Cele patru motoare Diesel ale lui au propulsat nava prin aer cu optzeci
de noduri pe oră, făcând călătoria, din Germania până în Statele Unite, în
trei zile.
În cea de-a treizeci şi şasea călătorie a ei, Hindenberg a explodat numai cu
câteva minute înainte de a ateriza la Lakehurst, New Jersey. În câteva secunde,
nava întreagă era în flăcări. Treizeci şi şase din cei nouăzeci şi şapte de oameni
de la bord au murit în explozie. Data tragediei a fost ziua de 6 mai 1937.
Nimeni nu ştie ce a provocat explozia. Unii au crezut că o descărcare
electrică, un fulger, a aprins hidrogenul. Un chibrit sau chiar o infimă scânteie
datorată frecării a putut să provoace explozia.
Tot aşa este şi cu limba. Iacov spune că ea este ca un foc mic. Într-o
mică scânteie este putere de distrugere tot atât de mare cât puterea răului în
limbă.
Un cuvânt aspru poate nimici o prietenie. O expresie rău aleasă poate
pune foc unui oraş. Un comentariu răutăcios poate aprinde o naţiune. Chiar
şi războaie au avut loc din cauza unor cuvinte nesăbuite.
Odată, Ellen White a scris: „Limba este un organ mic, dar cuvintele pe
care le rosteşte au o mare putere. Cuvintele au aprins focuri, care cu greu au
putut fi stinse”. (Scris. 34, 1899).
În Youth Instructor din 5 mai 1903, ea a scris: „Prea adesea au fost rostite
cuvinte iritabile, nestăpânite, cuvinte care stârnesc cele mai rele patimi ale
inimii omeneşti. Unii ca aceştia au nevoie de prezenţa lui Hristos în suflet.
Numai puterea Lui îi poate face să-şi stăpânească cuvintele şi acţiunile”.
Înţelegând ce putere teribilă de distrugere are limba, nu vrei să-I ceri astăzi
lui Dumnezeu să pună o strajă înaintea gurii tale şi să păzească uşa buzelor
tale?

130
JOI, 7 MAI

ÎNCĂRCĂTURĂ SECRETĂ
Iartă-mi greşelile pe care nu le cunosc. – Psalmi 19,12

L a scurt timp după orele două, în după-amiaza zilei de 7 mai 1915, Lusita-
nia, cea mai mare şi mai frumoasă navă existentă în larg, a fost torpilată şi
s-a scufundat la sud de coasta Irlandei. Aproape o mie două sute de oameni
şi-au pierdut viaţa.
Tragedia a avut loc aşa de repede, încât scăparea a fost imposibilă. Subma-
rinul inamic a lansat o torpilă care a lovit partea de la tribord a vasului chiar
în spatele punţii. Aceasta a fost urmată de a doua explozie undeva înăuntrul
vasului. În decurs de 18 minute, vasul se afla sub apă.
Scufundarea Lusitanei a rămas mulţi ani o taină. Care a fost cauza celei de
a doua explozii? Se afla la bord vreo încărcătură secretă?
Da, de fapt se afla. Declaraţia de încărcătură prezentată la timpul cercetării
judiciare declara numai că erau untură de porc şi diverse. Numai cu mulţi ani
mai târziu, când a fost descoperită o copie fidelă a declaraţiei de expediţie
originală, lumea a aflat ce a fost în realitate în acea navă.
Încărcătura secretă consta din peste şaizeci de tone de muniţie. Nu tor-
pila a fost cea care a scufundat vasul Lusitania. Ea n-a făcut altceva decât să
aprindă explozivele, care au dat naştere la a doua explozie.
Tu ai vreo încărcătură secretă la bordul navei tale? Faci fapte despre care
ştii că sunt rele? Ai ascuns anumite fapte secrete de familia şi prietenii tăi?
Într-o bună zi, istoria vieţii tale va fi dezvăluită în faţa universului. Atunci, toţi
vor fi în stare să vadă „încărcătura” ta, fie bună, fie rea.
Scriind despre acea zi a judecăţii, Ellen White spunea: „În adunarea solemnă
a zilei de pe urmă, în auzul Universului, va fi citit motivul condamnării celui
păcătos. Pentru prima dată, părinţii vor afla care a fost viaţa secretă a copiilor
lor. Copiii vor vedea câte greşeli au comis împotriva părinţilor lor. Va fi o des-
coperire generală a tainelor şi motivelor inimii, pentru că ceea ce este ascuns
va fi scos la iveală” (Child Guidance, p. 560).
Cu cât mai bine este să vii acum la Dumnezeu şi să-I ceri să te curăţească
de orice păcat, cunoscut sau necunoscut. Numai dacă Îl laşi să îndepărteze
încărcătura secretă din viaţa ta, vei fi sigur că ajungi în cer.

131
VINERI, 8 MAI

FUGARII
Cei răi n-au pace, zice Domnul. – Isaia 48,22

D upă cinci ani, opt luni şi şapte zile, partea europeană a celui de-al doilea
război mondial a luat sfârşit. Ziua de 8 mai 1945 a fost sărbătorită în
toată lumea apuseană, ca Ziua Victoriei în Europa.
Mulţi conducători ai nazismului învins s-au sinucis. Alţii s-au predat.
Unii, ca Adolf Eichmann, au dispărut.
A. Eichmann se aştepta să fie judecat pentru uciderea a şase milioane de
evrei, dacă avea să fie prins. Pentru a evita acest lucru şi-a schimbat numele
în Ricardo Klement şi a fugit în Argentina.
Acolo, a obţinut o slujbă la o fabrică. Niciunul dintre vecinii lui nu bănuia
adevărata lui identitate. Cincisprezece ani mai târziu, agenţi ai Israelului au
descoperit locul unde se afla şi l-au adus în faţa justiţiei.
Înainte de procesul lui, Adolf Eichmann a scris o mărturisire în care a
spus: „Am înţeles că nu mai are niciun rost să încerc să scap de justiţie…
Doresc ca în cele din urmă să ajung la pace lăuntrică”.
Adolf Eichmann a învăţat că nu există pace pentru păcătos. Timp de
cincisprezece ani, el a scăpat de pedeapsă, dar n-a putut scăpa de propria lui
conştiinţă. El a fugit la mii de kilometri depărtare de scenele crimelor lui, dar
n-a putut fugi de el însuşi. Un paşaport fals n-a putut să schimbe cine anume
era el în realitate. Cu o astfel de povară a vinovăţiei, pacea lăuntrică nu era
posibilă.
Azi sunt mulţi, ca şi Adofl Eichmann, care încearcă să fugă departe de ceea
ce sunt ei în realitate. Unii încearcă să scape prin alcool şi droguri. Unii fug de
acasă spre a se uni cu diferite religii şi grupări. Alţii îşi schimbă numele, iar
alţii, şcolile lor. Pentru unii, cititul constituie un mijloc de a evada. Iar alţii dau
drumul la aparatele lor stereo la maxim, pentru a încerca să înăbuşe glasul
conştiinţei. Oricare ar fi metoda, nu dă rezultate.
Încerci şi tu să fugi de tine însuţi sau de ceea ce ai făcut? Încerci să scapi de
pedeapsa pe care o meriţi? Oriunde vei fugi, vinovăţia te va găsi. Atâta timp
cât nu vei privi în faţă realitatea vieţii tale şi cât timp nu întreprinzi ceva în
privinţa aceasta, nu vei avea odihnă. Până când nu-ţi mărturiseşti păcatele şi
nu te pocăieşti, pacea lăuntrică nu este posibilă.
Vino azi la Isus. Orice-ai fi făcut, El te iubeşte. El te va primi. El îţi va da
iertare şi pace.

132
SÂMBĂTĂ, 9 MAI

A TRĂI MURIND
Am fost răstignit împreună cu Hristos şi trăiesc… dar nu mai
trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc
acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a
iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine. – Galateni 2,20

D ecedat la 10 noiembrie 1848. Adormit în Domnul la 9 mai 1882”


Această neobişnuită inscripţie se află pe piatra funerară a mormântului
lui George Cobb din Brunswick, Maine. La început, pare ciudat să-ţi închipui
ca un om să umble încoace şi încolo timp de 34 de ani după moartea lui, şi
totuşi aceasta este exact ceea ce s-a întâmplat.
Dl. Cobb era bine cunoscut pentru beţia şi înjurăturile lui. Nimeni nu
dorea să se afle în preajma lui, când avea accese de furie. Apoi, într-o zi, toată
lumea a văzut că ceva s-a întâmplat cu bătrânul George Cobb. El a răspuns
unui apel de a se preda lui Dumnezeu, făcut de pastorul James White la o
adunare de redeşteptare, pe care a ţinut-o într-o sală de clasă. Tocmai atunci
vechiul George Cobb a murit şi un nou George Cobb s-a născut.
„Ce?” au întrebat oamenii. „George Cobb nu mai fumează şi nu mai bea?
Ce a produs schimbarea?
Lui George Mueller din Bristol i s-a pus adesea o întrebare asemănătoare.
El trăise o viaţă de păcat timp de mulţi ani şi apoi, deodată, el a început să
aibă o experienţă creştină ieşită din comun. „Care este secretul?” doreau să
ştie prietenii lui. El a deschis Biblia şi a citit la Galateni 2,20. „A sosit o zi când
George Mueller a murit”, spunea el. De asemenea, şi în viaţa apostolului Pavel
a venit o zi, când el a murit. El a acceptat moartea şi învierea lui Hristos. Saul
cel vechi, care dorea să-i omoare pe creştini, a murit şi s-a născut un nou
Pavel, care dorea să-L predice pe Hristos.
Găseşti că este greu să renunţi la anumite obiceiuri din viaţa ta? Ai de
luptat cu gânduri necurate sau cu o fire rece? Doreşti să citeşti mai degrabă
un roman decât Biblia? Eşti mai degrabă dispus să te uiţi la televizor decât să
te rogi? Găseşti că mersul la biserică e ceva plictisitor?
De ce este aşa de greu să trăieşti o viaţă creştină? Ellen White răspunde la
aceste întrebări. „Pentru că cei ce mărturisesc a fi creştini nu sunt morţi faţă
de lume. Este uşor a o trăi după ce suntem morţi”.
Secretul trăirii unei vieţi creştine cu succes constă, deci, în a muri. Zilnic,
noi trebuie să venim la Isus, să fim răstigniţi împreună cu El şi să ne ridicăm
la o viaţă nouă cu El.

133
DUMINICĂ, 10 MAI

ANIVERSAREA DIAMANTINĂ
Iată mama ta. – Ioan 19,27

A stăzi este aniversarea de diamant a Zilei Mamei. Acum optzeci şi opt de


ani (1907) a fost celebrată pentru prima dată Ziua mamei, în biserica
metodistă Andrews din Grafton, Virginia de vest. Pastorul H.C.Howard a fo-
losit pentru predica sa textul de astăzi.
Priviţi pentru un moment la mama voastră. Priviţi-o, ca să zicem aşa,
printr-un diamant, folosind literele acestui cuvânt spre a spune ceva despre
caracterul şi frumuseţea ei.
D - este pentru dorinţele pe care ea le are cu privire la viaţa ta. Ea doreşte
ca să fii fericit şi să ai succes, dar cel mai mult doreşte ca să-L iubeşti pe Dum-
nezeu. Când ea te legăna ca să adormi, cu mult timp în urmă, ea te vedea
dezvoltându-te şi lucrând undeva pentru Domnul.
I - este pentru îngrijire - pentru toate acele ore când ea stătea lângă patul
tău şi te ţinea de mână. Îngrijirea ei plină de iubire a făcut mai mult decât
orice medicament, ca să te vindeci şi să fii iar sănătos.
A - este pentru apreciere. Când ai făcut tot ce ai putut mai bine, mama este
totdeauna prezentă să-şi dea aprobarea. O îmbrăţişare din partea mamei este
mai de valoare decât toate trofeele pe care le-ai putea câştiga. Aceasta este mai
bună decât o notă de „zece” în carnetul tău sau un premiu la o expoziţie.
M - este pentru melodiile pe care le-ai învăţat pe genunchii mamei. Este
pentru memorarea textelor pe care ea te-a învăţat pentru Şcoala de Sabat. De
o parte din acele cântări şi texte îţi vei aduce aminte tocmai atunci când vei
avea cea mai mare nevoie de ele.
A - este pentru ascultare, învăţată pe o cale grea, sub disciplina mamei.
Uneori a trebuit să fii pedepsit, dar acum tu iubeşti şi asculţi de Dumnezeu,
pentru că ea te-a învăţat cum.
N - este pentru natură - toate lucrurile frumoase ale Creaţiei lui Dumne-
zeu pe care ea te-a ajutat să le vezi. Îţi aduci aminte de excursiile la grădina
zoologică, de plimbările făcute, de păsărelele pe care le priveai, de stele, de
culesul florilor şi plantelor din grădină.
T - este pentru ţinută - tot timpul ea îl petrece spălând, călcând, cârpind şi
cosând, aşa ca tu să arăţi cât mai bine.
Pune-le pe toate la un loc şi ele se citesc DIAMANT, cea mai preţioasă biju-
terie. Şi aceasta este exact ceea ce este mama astăzi şi întotdeauna pentru noi.
Fără îndoială că ultima dată tu ai făcut deja ceva pentru mama. Totuşi, de
ce să nu-i faci o altă surpriză în această zi specială?
134
LUNI, 11 MAI

RECENSĂMÂNT CERESC
Omul se uită la ceea ce izbeşte ochii, dar Domnul se uită la inimă.
– 1 Samuel 16,7

C ezar August era împăratul Romei când s-a născut Isus. El a fost acela care
a chemat pentru recensământ pe toţi oamenii din împărăţia lui, făcând
ca Iosif şi Maria să călătorească la Betleem, unde s-a născut Isus.
În timpul domniei sale, Cezar August i-a chemat pe oameni de trei ori
la recensământ. Ultimul a fost încheiat la 11 mai, anul 14 d.Hr. În acea zi,
la Roma, a avut loc o ceremonie specială. Mari mulţimi s-au adunat să-l
privească pe Cezar August, aducând jertfe zeilor păgâni, pe care-i implora să
nu aducă vreo calamitate asupra poporului în noua epocă care începea.
Astăzi, aproape fiecare ţară face câte un recensământ. Cuvântul a ajuns
să însemne un control regulat al numărului şi al situaţiei oamenilor dintr-o
anumită regiune.
Se pun întrebări de felul: „Cum vă numiţi? Vârsta? Locul naşterii?
Cetăţenia? Ocupaţia? Sunteţi căsătorit? Câţi copii aveţi? Câte camere sunt în
casa dvs.? Casa vă aparţine, este închiriată? Ce religie aveţi?”
După ce sunt adunate toate informaţiile, se publică cărţi cu lista diferitelor
localităţi şi populaţia lor. Conducătorii guvernamentali pot atunci să vadă
unde sunt necesare mai multe locuri de muncă şi unde trebuie să fie clădite
case.
Oricât de folositor ar fi un recensământ, sunt limite peste care el nu poate
trece. Niciun recensământ nu poate să arate câţi criminali există, pentru că
astfel de oameni nu vor spune adevărul. Se poate înregistra ce fel de muncă
face o persoană, dar nu şi dacă el este cinstit sau nu la slujbă. Un recensământ
poate descoperi câţi oameni se numesc creştini, dar el nu poate arăta câţi au o
experienţă reală cu Domnul Isus Hristos. Lucrul acesta îl va descoperi numai
un recensământ ceresc.
În „Solii pentru Tineret” se află o afirmaţie uimitoare: „Din ceea ce mi-a
fost arătat, nu sunt mai mult de jumătate din tinerii care mărturisesc religia şi
adevărul şi care au fost convertiţi cu adevărat” (p. 131).
A avea numele noastre înscrise în registrul membrilor botezaţi ai
comunităţii nu înseamnă nimic, dacă nu suntem cu adevărat creştini. Mulţi
dintre noi se reţin să se supună pe deplin lui Isus Hristos. Eşti tu unul dintre
aceia? Vrei tu să te predai astăzi întru totul Lui? Tu nu-L poţi înşela pe Recen-
zorul ceresc.

135
MARŢI, 12 MAI

MICUŢA SORĂ DE CARITATE


N-am vrut să mă împotrivesc vedeniei cereşti. – Fapte 26,19

C e este Florence”, a zis mama, „ce faci acasă aşa de devreme? Eu am crezut
că ai plecat cu ceilalţi la picnic.”
„Eu nu pot merge”, a răspuns fetiţa, în timp ce ridica în sus căţeluşul ei, ca
mama să-l vadă. „Frisky este rănit şi trebuie să-l ajut”. Mama s-a uitat la rana
adâncă de la piciorul din faţă al câinelui şi a timis după un veterinar.
„Pot să vă ajut?” l-a întrebat Florence pe medic când acesta a venit.
„Desigur că poţi, micuţa mea soră de caritate”, a spus el râzând.
Florence îşi făcea adesea partea ei, ca „micuţă soră”. Ea voia să-i ajute mai
degrabă pe bolnavi decât să meargă la petreceri. Ea se îngrijea de fermie-
rii bolnavi de pe proprietatea bogatului ei tată. Când toţi erau sănătoşi, ea
susţinea că păpuşile ei sunt bolnave şi se îngrijea de ele.
Când a crescut mai mare, Florence a spus că trebuie să fie o adevărată
soră de caritate. Părinţii ei au fost şocaţi. În acea vreme, în Anglia, surorile de
caritate erau adesea femei beţive, care nu erau în măsură să-i îngrijească pe
bolnavi. Spitalele erau locuri murdare. Nicio fată bogată n-a făcut vreodată
aşa ceva.
Florence a insistat: „Eu cred că Dumnezeu doreşte să fiu o soră”.
Ca şi Pavel, Florence Nightingale, care s-a născut în această zi a anului
1820, era hotărâtă să nu se „împotrivească vedeniei cereşti”. Nici pledoaria
prietenilor, nici cererile părinţilor, nici strălucirea bogăţiei n-au putut să-i
clintească privirea de la ţinta ei.
Când a izbucnit războiul din Crimeea, Florence Nightingale era gata. Ea a
transformat spitalele militare britanice din case ale morţii în săli ale speranţei.
Ea a ajuns cunoscută ca doamna cu lampa, pentru că umbla în sus şi în jos pe
coridoarele spitalului, aducând mângâiere şi speranţă celor răniţi şi muribunzi.
Cu toate că eşti tânăr, Dumnezeu îţi poate vorbi, dându-ţi o viziune despre
ceea ce doreşte să faci pentru El. Florence Nightingale era doar un copil când
a primit chemarea să fie soră de caritate. Samuel era un băieţel când a auzit
glasul lui Dumnezeu în Templu. David era încă tânăr când Dumnezeu l-a uns
să fie împărat. Ellen Harmon era o adolescentă când Dumnezeu a chemat-o
să fie solul Lui.
Tu nu eşti prea tânăr ca Dumnezeu să-ţi îndrume viaţa. Când El îţi arată
calea, nu te împotrivi viziunii cereşti.

136
MIERCURI, 13 MAI

SÂNGE, SUDOARE ŞI LACRIMI


Luptă-te lupta cea bună a credinţei. – 1 Timotei 6,12

Î n 1940, Marea Britanie rămăsese singură în lupta împotriva armatei lui


Hitler, care înainta. Armata britanică tocmai suferise câteva înfrângeri,
când lui Winston Churchill i s-a cerut să fie prim-ministru.
În ziua de 13 mai, 1940, Churchil, aflându-se în faţa Parlamentului, a
spus: „Nu am nimic de oferit decât sânge, muncă grea, lacrimi şi sudoare”.
Concetăţenii lui, îngrijoraţi, au acceptat oferta. Ei erau dispuşi să sacrifice
orice, dacă victoria putea fi a lor.
Oriunde mergea, Winston Churchill ridica două degete în formă de V,
ca salut pentru victorie. Acesta a devenit un simbol inspirator pentru oame-
nii multor naţiuni. Aceasta le-a dat speranţa că, deşi pot pierde unele bătălii,
totuşi ei pot încă să câştige războiul.
Şi viaţa de creştin este o luptă. În Efeseni cap. 6, Pavel ne îndeamnă să fim
pregătiţi ca soldaţi spre a lupta împotriva vrăjmaşului. Noi nu avem de luptat
împotriva oamenilor egali în putere cu noi. Noi avem de luptat contra unui
vrăjmaş mult mai puternic decât noi, un vrăjmaş supranatural, unul instruit
de şase mii de ani în metode care să aducă înfrângerea noastră.
Dacă suntem hotărâţi să câştigăm biruinţa în această luptă, atunci se poate
ca aceasta să coste „sânge, muncă grea, lacrimi şi sudoare”, înainte ca ea să fie
atinsă.
„Numai aceia care mai degrabă sunt gata să moară decât să facă o faptă
rea… vor fi găsiţi credincioşi”, ni se spune în Solii pentru Tineret, p. 74. Este
posibil să ne vărsăm sângele mai înainte ca această biruinţă să fie câştigată.
Muncă grea şi lacrimi vor fi destule. Noi trebuie să lucrăm din greu pentru
a ne păstra poziţia aproape de Isus. Se cere efort spre a ne îmbrăca cu platoşa
neprihănirii, a ne încinge cu adevărul, a lua coiful mântuirii şi sabia Duhului,
dar fără acestea cu siguranţă vom pierde bătălia.
Nimeni n-a spus că va fi uşor, dar avem asigurarea că, dacă rămânem
alături de Isus şi de adevărul Lui, vom fi biruitori.
Pe crucea de pe Golgota, braţele lui Isus au fost întinse ca semn glorios al
victoriei pentru tine şi mine. Milioane de oameni privesc la acel semn şi au
nădejde. El ne spune: „Chiar dacă poţi pierde unele bătălii, nu fi descurajat.
Noi vom câştiga războiul”.

137
JOI, 14 MAI

VACCINAREA UNIVERSULUI
Nenorocirea nu va veni de două ori. – Numeri 1,9

V ă plac injecţiile? Desigur că nu. Cui îi plac? Dacă ai fi trăit acum două
sute de ani, ai fi scăpat de drumul până la medic pentru „injecţii”. Dar
atunci, ai fi putut să te îmbolnăveşti de ciuma bubonică, friguri galbene, febră
tifoidă, turbare, difterie sau variolă.
Dr. Edward Jenner, un medic de ţară din Anglia, spre finele anilor 1700,
s-a interesat de prevenirea variolei. Călătorind încoace şi încolo, el a observat
o legătură între această boală şi vaccină (boală contagioasă la vaci). Mulgătorii
şi mulgătoarele luau, adesea, mai uşor boala de la vaci. Totuşi dr. Jenner a ob-
servat că aceşti oameni nu contractează niciodată mai serios variola.
Spre a dovedi teoria lui, dr. Jenner a obţinut permisiunea părinţilor lui
James Phipps, în vârstă de 8 ani, să-l inoculeze pe fiul lor sănătos. În ziua de
14 mai 1796, medicul a făcut o mică tăietură în pielea băiatului şi a pus puroi
dintr-o rană de vaccină în tăietură. În câteva zile, la James s-a dezvoltat o mică
inflamaţie şi a avut o uşoară temperatură.
Şase săptămâni mai târziu, dr. Jenne i-a făcut o altă tăietură lui James şi
i-a dat ceva puroi de la un pacient bolnav de variolă. Nu s-a întâmplat nimic.
James n-a luat variola. Dr. Jenner a avut succes la prima lui vaccinare, Astăzi,
din cauza mult răspânditei vaccinări, variola este o boală foarte rară. În
curând, ea poate să dispară complet.
Dumnezeu a făcut ceva asemănător în legătură cu problema păcatului din
Univers. Cu mult timp înainte ca această lume să fi fost creată, păcatul a în-
ceput cu Lucifer, în cer. A treia parte din îngeri a luat „virusul” păcatului de la
Satana. De acolo, el s-a răspândit la Adam şi Eva şi de atunci la toţi locuitorii
Planetei Pământ.
Fiinţe necăzute de pe alte lumi privesc cum boala păcatului îşi urmează
cursul în viaţa oamenilor şi a îngerilor. În curând, într-o bună zi, Satana şi toţi
cei care-l urmează vor fi nimiciţi. Boala păcatului nu va mai vătăma niciodată
Universul pe care l-a făcut Dumnezeu. Experienţa ultimilor şase mii de ani,
cuprinzând jertfa lui Hristos pe cruce, va acţiona ca o vaccinare uriaşă pentru
creaţiunea lui Dumnezeu.
Lăudat să fie Dumnezeu! Vine ziua când nimeni nu va mai păcătui
vreodată. Răul va pieri spre a nu se mai întoarce niciodată. Suferinţa şi moar-
tea vor avea un sfârşit. Nu va mai fi ispită, nici necaz. Lumea va fi din nou
locul plăcut şi fericit pe care Dumnezeu l-a intenţionat să fie.

138
VINERI, 15 MAI

PIETRE INDICATOARE
Nici unul din noi nu trăieşte pentru sine şi nici unul din noi nu
moare pentru sine. – Romani 14,7

S oarele încă nu răsărise în dimineaţa zilei de 15 mai 1764, când Thomas


Wharton şi Jacob Lewis s-au întâlnit la întretăierea străzilor Front şi Mar-
ket din Philadelphia. Ei au inspectat căruţele încărcate cu pietre şi şi-au con-
trolat uneltele în timp ce aşteptau ca supraveghetorul general al provinciei să
apară.
Societatea de Asigurare Philadelphia a hotărât să plătească pentru aşezarea
pietrelor kilometrice pe drumul de la Philadelphia la Trenton. Domnul Lewis
şi dl. Wharton aveau să sape gropile necesare şi să aşeze pietrele. Suprave-
ghetorul general avea să măsoare distanţa de 1609,3 m (o milă) între fiecare
piatră. La sfârşitul zilei au fost aşezate treizeci şi una de pietre care marcau
distanţa dintre cele două oraşe coloniale. Primele pietre kilometrice din
lumea nouă au fost aşezate.
Cu toate că mari semne reflectorizante au înlocuit pietrele kilometrice de-a
lungul super-autostrăzilor din America şi Europa, unele ţări încă mai folosesc
pietrele pentru a marca kilometri. Astfel de pietre sunt importante, pentru că
ele arată destinaţia şi distanţa pe care trebuie s-o parcurgi spre a ajunge acolo.
Observarea atentă a pietrelor kilometrice te va ajuta să ajungi la ţintă.
Te-ai gândit vreodată la tine însuţi ca la o piatră indicatoare de-a lun-
gul autostrăzii vieţii tale? Cărţile pe care le citeşti, locurile unde te duci şi ce
mănânci îi vor influenţa pe alţii. Muzica pe care o cânţi, programele de la
televiziune pe care le vizionezi şi glumele pe care le spui îi vor afecta pe cei din
jurul tău. Ce văd oamenii când se uită la tine?
Viaţa ta îi va conduce pe oameni mai aproape de Hristos sau mai departe
de El. Un cuvânt sau faptă necugetată poate să facă pe cineva să pornească
pe calea care coboară. O biruinţă câştigată poate să inspire pe cineva să facă
acelaşi lucru. O viaţă trăită pentru Isus va îndrepta pe alţii pe calea spre ferici-
re.
Adu-ţi aminte că există numai două căi pentru cei ce călătoresc pe calea
vieţii. Există calea cea largă, care duce la nimicire veşnică, şi calea cea strâmtă,
care duce la viaţă veşnică. Tu te îndrepţi spre o direcţie sau alta.
Spre care destinaţie se îndreaptă viaţa ta? Conduce ea pe alţii spre cer sau
spre iad? Dacă prietenii şi cunoscuţii tăi ar urma pilda ta, ar fi ei mântuiţi sau
pierduţi? Ce fel de piatră indicatoare eşti tu?

139
SÂMBĂTĂ, 16 MAI

MĂRGĂRITARELE PIERDUTE
Împărăţia cerurilor se mai aseamănă cu un negustor care caută
mărgăritare frumoase. – Matei 13,45

C ând Maria, regina Scoţiei, a fugit în Anglia, la 16 mai 1568, ea a luat cu


sine un valoros şirag de perle negre, date ei de un prieten drag.
Când Maria a fost decapitată câţiva ani mai târziu, Elisabeta I, regina An-
gliei, a cerut agenţilor ei secreţi să găsească acest colier. Funcţionarii de la
Muzeul Britanic, Scotland Yard-ul şi sute de căutători particulari au încercat
în zadar să-l descopere. Timp de 350 de ani, locul unde se aflau acele perle a
rămas o taină.
Apoi, într-una din zile, două tinere femei americane, Lavinia şi Lucy, din
New Haven, Connecticut, se aflau ca turiste în Anglia. În oraşul englez New-
haven, ele au nimerit în prăfuitul magazin de vechituri al lui Maretin La-
zenby.
„Aveţi ceva mic şi ieftin ce am putea să luăm cu noi în America, ca un
cadou pentru o prietenă?” a întrebat Lavinia.
Uitându-se într-o parte şi-n alta prin încăperea în dezordine, el a observat
un şirag de mărgele atârnând de un cui în perete. Luându-l, el li l-a oferit.
„Acesta nu costă mult, dar este mic şi vi-l pot da pentru un şiling”.
Lucy a cumpărat perlele, crezând că ar arăta altfel dacă ar fi aranjate şi
curăţate cât de cât. A doua zi, le-au dus la un giuvaergiu din Londra, care le-a
promis că în ziua următoare vor fi gata.
Când fetele s-au reîntors, ele au fost invitate în biroul administratorului.
Acolo, un funcţionar de la Muzeul Britanic le-a spus istoria colierului pierdut.
El a spus: „Am găsit mărgăritarul pierdut. Vă vom da 25.000 de dolari pentru
el”.
Vă puteţi imagina cum s-a simţit Martin Lazenby, de la magazinul de
vechituri în dezordine când ştirea aceasta a ajuns la el! Timp de ani de zile
mărgăritarele acelea au atârnat pe peretele lui. El n-a cunoscut valoarea co-
morii pe care o poseda.
Câţi dintre noi fac astăzi aceeaşi greşeală? Biblia, o comoară de o valoare
nepreţuită adună la praf în multe din căminurile noastre. Făgăduinţele Sfin-
tei Scripturi sunt asemenea perlelor preţioase spre a fi adunate şi purtate în
inimă. Tu cunoşti valoarea comorii pe care o posezi? Mai priveşte încă o dată
la mărgăritarele tale.

140
DUMINICĂ, 17 MAI

LASĂ-I SĂ RÂDĂ
Vai de voi, care râdeţi acum, pentru că voi veţi plânge şi vă veţi
tângui. – Luca 6,25

A stăzi este ziua de naştere a lui Edward Jenner, medicul care a descoperit
că variola poate fi prevenită prin vaccinare.
Dr. Jenner a înţeles că milioane de vieţi ar putea fi salvate, dacă alţii ar afla
despre descoperirea lui, astfel, el a scris un raport ştiinţific despre experienţele
lui şi l-a prezentat preşedintelui Societăţii Regale din Londra.
„Noi vă facem o favoare prin nepublicarea comunicării dvs.”, i-a scris
înapoi preşedintele. „Nu veţi face altceva decât să vă expuneţi ridicolului dacă
tipăriţi o astfel de comunicare”.
„Ei pot să mă batjocorească, dacă le place”, a spus dr. Jenner. „Eu ştiu că
ceea ce am scris este adevărat. Voi tipări eu însumi comunicarea”.
Cu toate că a fost dispreţuit în propria lui ţară, oamenii de ştiinţă din alte
ţări n-au râs de el. Medici din Franţa au început imediat să vaccineze. Cateri-
na cea Mare a Rusiei a dat instrucţiuni doctorilor ei să vaccineze pe oricine.
Napoleon a ordonat tuturor soldaţilor lui să fie vaccinaţi. În Statele Unite,
preşedintele Thomas Jefferson a vaccinat întreaga sa familie.
Dr. Jenner avea acea însuşire de caracter de care are nevoie tineretul de
astăzi, acea capacitate de a ţine la ceea ce ştii că este drept, indiferent ce spun
alţii. Tu poţi fi ridiculizat, pentru că păzeşti Sabatul ca zi sfântă şi pentru că
tu crezi în Cuvântul lui Dumnezeu în această modernă epocă ştiinţifică. Poţi
fi dispreţuit, pentru că nu iei parte la petrecerile lumeşti. Poţi fi luat în râs,
pentru că tu crezi că Dumnezeu răspunde la rugăciune.
Lasă-i să râdă, pentru că, într-o bună zi, rolurile se vor inversa. Vine tim-
pul când aceia care îşi bat joc de tine acum vor dori ca ei să te fi urmat. Ei vor
striga la stânci şi la munţi să-i ascundă de faţa lui Isus, pe care Îl vor vedea
venind pe norii cerului.
Printre cei care vor plânge în acea zi vor fi mulţi din cei care au râs de Isus.
Ei au găsit amuzant faptul că El a făcut atât de mult pentru alţii şi totuşi pe
Sine nu S-a salvat. Isus i-a lăsat să râdă, pentru că El a fost hotărât să moară, ca
noi să putem trăi. Desigur că acum putem şi noi să îndurăm o mică batjocură
de dragul Lui.

141
LUNI, 18 MAI

TAINA LUI DUMNEZEU


Despre ziua aceea şi despre ceasul acela, nu ştie nimeni: nici îngerii
din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl. – Matei 24,36

Î n 1986, cometa Halley a reapărut după o absenţă cam de şaptezeci şi şase de


ani. Acesta a fost un spectacol văzut numai o singură dată în viaţă. Această
spectaculoasă apariţie a fost văzută ultima dată în 1910, când străbunicii
voştri erau tineri.
La 18 mai, în anul acela, cometa Halley a fost observată trecând deasu-
pra soarelui, ceea ce a înspăimântat sute de mii de oameni, care au crezut
că aceasta semnala sfârşitul lumii. Mii de oameni au căutat siguranţa în bi-
serici. Alţii au tăbărât în adăposturi contra cicloanelor, sperând să scape de
nimicire.
Ziarul New York World a scris: „New York-ul este în aşteptarea înfrigurată
a unui mare eveniment. Fie de a fi plouat cu praf stelar sau cu posibilitatea de
a fi acoperit de gaze nocive, fie bombardat cu meteoriţi”.
După ce ziua a trecut, oamenii au ieşit din ascunzători şi s-au dus la în-
datoririle lor normale. Ca atât de multe alte preziceri ale sfârşitului lumii, şi
aceasta a fost o alarmă falsă.
În anul 1000 d.Hr. mulţimi de oameni din Europa au aşteptat revenirea lui
Hristos şi sute de pelerini au mers în Ţara Sfântă să aştepte întoarcerea Lui. În
1524, un predicator german, Mr. Staveffler, a prezis că Domnul va trimite un
potop spre a pune capăt lumii în acel an. Urmaşii lui şi-au construit plute şi
bărci şi au aşteptat sfârşitul care n-a venit.
În 1844, mileriţii au predicat că Hristos avea să vină la 22 octombrie, dar
din nou oamenii au fost dezamăgiţi. De atunci încoace multe alte date au mai
fost fixate. În anul 1940, unii au proclamat că Hristos avea să vină înainte de
anul 1975. Alţii au declarat că sfârşitul vine în anul 2000. Ziua venirii urma
să fie 5 mai a acelui an.
Să nu fii înşelat de astfel de preziceri. Hristos vine în curând. În privinţa
aceasta nu este nicio îndoială. Toate semnele ne spun că lumea nu mai poate
dura mult timp. Totuşi noi nu ştim când va veni. Biblia ne spune că nimeni
- nici astronomii, nici predicatorii, nici conducătorii lumii - nu ştie când va
fi sfârşitul lumii. Aceasta este o taină cunoscută numai de Dumnezeu. El a
reţinut pentru Sine o astfel de informaţie pe care nici îngerii din cer nu o
cunosc.
Lucrul principal pentru tine şi pentru mine este să fim gata astăzi şi în
fiecare zi.
142
MARŢI, 19 MAI

ZIUA ÎNTUNECATĂ
Îndată după acele zile de necaz, soarele se va întuneca, luna nu-şi
va mai da lumina ei. – Matei 24,29

U cenicii L-au auzit pe Isus predicând despre sfârşitul lumii, dar El nu le-a
spus când avea să fie. Ei doreau să afle şi au mers să-L caute. L-au găsit pe
Isus pe Muntele Măslinilor şi, adunându-se în jurul Lui, L-au întrebat: „Cum
vom şti când a sosit timpul?”
Isus le-a explicat cu grijă despre necazurile pe care aveau să le întâmpine
urmaşii Săi. Apoi, El le-a spus: „Îndată după acele zile de necaz, soarele se va
întuneca, luna nu-şi va mai da lumina ei”.
S-a întâmplat exact aşa cum a spus Isus. Acum câteva sute de ani creştinii
au fost persecutaţi. Mulţi dintre cei care au fost credincioşi faţă de Cuvântul
lui Dumnezeu au fost aruncaţi în închisoare. Unii au fost arşi pe rug. Alţii a
trebuit să se ascundă în munţi şi în peşterile pământului.
Exact când acest mare necaz s-a terminat, semnele pe care Dumnezeu le-a
promis au început să apară. La 19 mai 1780 soarele s-a întunecat şi luna nu
şi-a mai dat lumina ei.
Un ziar din Boston scria cum, în plină zi, „cocoşii cântau, răspunzând
unul altuia aşa cum fac ei de obicei noaptea. Sitarii, care sunt păsări de noapte,
fluierau aşa cum fac numai la întuneric. Broaştele orăcăiau. Pe scurt, era apa-
riţia miezului nopţii la miezul zilei.”
„O coală de hârtie albă, ţinută la câţiva centimetri de ochi, era tot atât de
invizibilă ca şi cea mai neagră catifea”, scria Samuel Tenney.
Un raport al lui Samuel Stearns spune că: „Vacile şi-au părăsit păşunile lor
şi mergeau greoi spre casă spre a fi mulse. Păsărelele şi păsările de curte şi-au
căutat locul lor de culcare şi au adormit cu capetele plecate. Câinii chelălăiau
şi şi-au pus coada între picioare. Oamenii vorbeau în şoaptă. Au aprins lămpi
în case şi, pe măsură ce întunericul creştea tot mai mult înspre miezul zilei, un
mare număr dintre ei au căzut pe genunchi acasă sau în biserică şi au înălţat
rugăciuni fierbinţi”.
Din acea zi şi până astăzi nu s-a putut găsi nicio explicaţie satisfăcătoare
pentru acea zi întunecoasă. Isus a făgăduit că aceasta se va întâmpla şi s-a
întâmplat. Ziua întunecoasă de la 19 mai 1780 este unul dintre semnele că
Isus vine curând.

143
MIERCURI, 20 MAI

O PROBLEMĂ DE GREUTATE
Să dăm la o parte orice piedică (greutate) şi păcatul care ne înfă-
şoară aşa de lesne şi să alergăm cu stăruinţă în alergarea care ne
stă înainte. – Evrei 12,1

L a orele 7,40, în dimineaţa zilei de 20 mai 1927, un tânăr înalt şi slăbuţ a


traversat pe jos noroiosul Câmp Roosevelt din afara New-York-ului şi s-a
urcat într-un monoplan mic, numit Spirit of St. Louis. Charles A. Lindbergh
plănuia să zboare singur, fără oprire, peste Oceanul Atlantic şi să câştige râvni-
tul premiu de 25 000 de dolari. Patru oameni muriseră deja în încercarea lor.
Alţi doi au dispărut. Problema era o problemă de greutate. Cum putea să fie
transportat suficient combustibil? Aparatul Spirit of St. Louis conţinea 1704
l de benzină şi 75 l ulei. Pentru a se face loc pentru aşa de mult combustibil,
orice lucru de prisos a fost dat jos din avion. Până şi cadranele indicatoare de
benzină au fost îndepărtate.
Charles Lindbergh a rupt paginile care prisoseau din carnetul lui de notiţe
şi a înlăturat părţile de hărţi de care n-avea nevoie. El a avut cizme speciale de
zbor, care erau cu câteva uncii mai uşoare decât cele normale. El nu şi-a luat
radio, pentru că fără el putea să ia peste 40 l benzină mai mult. Şi paraşuta a
fost părăsită, pentru că ea avea cam 10 kg, ceea ce nu-şi putea permite. Un
colecţionar de mărci poştale i-a oferit 1000 de dolari, dacă avea să-i ducă o
jumătate de kg de scrisori până la Paris. Lindbergh a refuzat, pentru că acel
1/2 kg putea să fie diferenţa dintre viaţă şi moarte. După treizeci şi trei de ore
şi jumătate de la decolare, aparatul Spirit of St.Louis a aterizat pe aeroportul
Le Bourget, aproape de Paris, unde mari mulţimi de oameni au salutat sosirea
lui Lindbergh. Acolo unde alţii au eşuat, Charles A. Lindbergh a avut succes,
pentru că el a rezolvat problema greutăţii.
Tu şi cu mine avem de făcut, de asemenea, un zbor şi o ţintă de atins. Noi
ne aflăm la o întrecere şi, dacă vom câştiga sau vom pierde aceasta, va depinde
de faptul dacă ne-am descotorosit de greutatea care nu ne este necesară în
viaţă. Unii dintre noi au nevoie să scape de prieteni care îi conduc în direcţii
greşite. Există obiceiuri rele de care trebuie să scăpăm şi cuvinte pe care tre-
buie să ne oprim a le mai folosi. Pot fi unele cărţi sau radioul obiecte pe care
trebuie să le aruncăm? Poate că sunt anumite înregistrări pe care trebuie să le
lăsăm în urmă. Vechi animozităţi va trebui să dispară, după cum va trebui la
fel să dispară vorbirea de rău şi minciunile. Nu va fi loc nici pentru mândrie
şi egoism. Orice ar fi ceea ce ne trage în jos, descotoroseşte-te de el, în aşa fel
ca să poţi înainta cu încredere, pentru a câştiga premiul vieţii veşnice.
144
JOI, 21 MAI

REACŢIE ÎN LANŢ
Şi păcatul, odată făptuit, aduce moartea. – Iacov 1,15

U raniul obişnuit este în totul nevătămător. Odată trecut prin anumite pro-
cese, el devine ceea ce este cunoscut ca uraniu îmbogăţit. Strâns mai
mult la un loc, în mod automat va avea loc o reacţie în lanţ, care va da naştere
la o explozie.
Cu patruzeci de ani în urmă, învăţaţii n-au cunoscut prea mult cu privire
la acest proces, astfel că a fost necesar să se experimenteze. Louis Slotin a fost
însărcinat cu testarea.
Louis a pregătit o masă cu un stelaj. Pe acest raft, el a pus două jumătăţi
de sfere de uraniu. Niciuna dintre ele nu avea în sine suficientă substanţă
pentru a da naştere la o reacţie în lanţ. Apoi, folosind o surubelniţă, el avea să
împingă, foarte încet, cele două bucăţi de minereu una spre cealaltă şi să ob-
serve reacţia. Chiar înainte ca substanţa să explodeze, el avea să despartă cele
două bucăţi de uraniu. Luis era sigur că putea să controleze experimentul. El
l-a făcut cel puţin de cincizeci de ori fără incident.
Apoi, în după-amiaza zilei de 21 mai 1946, ceva n-a mai fost în regulă.
Mâna lui a alunecat şi cele două bucăţi de uraniu au fost împinse periculos
una alături de cealaltă. Năpustindu-se spre înainte, Louis a despărţit cele două
sfere cu mâinile goale, mai înainte ca explozia să poată avea loc. Apoi, a fost
dus în grabă la spital, unde a murit din cauza radiaţiei, nouă zile mai târziu.
Păcatul este ca şi uraniul. Adesea, el apare întru totul nevătămător, şi tineri
nebănuitori nu-şi dau seama de potenţialul puterii mortale cuprins înăuntru.
Oarecum, întocmai ca savanţii într-un laborator, ei se joacă cu păcatul.
Un tânăr poate să spună: „Eu merg la film, dar numai la cele bune. Voi mai
bea, dar numai câte puţin cu prietenii. Voi mai lua şi câteva droguri, aşa ca
distracţie. Eu pot să mă înfrânez. Sunt stăpân pe mine.”
Apoi el sau ea ajunge să înţeleagă că a pierdut controlul. Prea târziu s-a
ajuns la înţelegerea că s-a pornit o reacţie în lanţ care se va sfârşi cu moartea
veşnică.
Nu există speranţă pentru unul ca acesta? Nu există vreo cale spre a opri
procesul? Da, există, dar persoana însăşi nu poate face acest lucru. Isus Hris-
tos este singurul care poate întrerupe puterea mortală a păcatului. În scopul
acesta, El a murit pe crucea de pe Golgota. Vrei să-I ceri astăzi ca El să fie
Salvatorul tău?

145
VINERI, 22 MAI

TSUNAMI
Şi lumea şi pofta ei trece, dar cine face voia lui Dumnezeu rămâne
în veac. – 1 Ioan 2,17

A i auzit vreodată de un tsunami? Acestea sunt mari valuri uriaşe, pricinu-


ite de explozii sub apă. Din centrul exploziei pornesc spre în afară valuri
care se întind în cercuri concentrice din ce în ce mai mari. Începând cu anul
1800, cel puţin unul dintre aceste valuri a avut loc în fiecare an. Cam la fiecare
zece ani, tsunami teribili pricinuiesc mari pagube.
Anul 1960 a fost unul din aceşti ani. La 22 mai, a fost înregistrat un cu-
tremur în largul coastei Americii de Sud, dând naştere la valuri enorme, care
au început să se deplaseze de-a curmezişul Pacificului, ajungând până în
Noua Zeelandă şi Japonia. Deplasându-se cu o viteză de peste 70 km pe oră,
valuri de zece metri înălţime au exercitat o presiune de 49 de tone pe fiecare
metru pătrat de ţărm pe care-l lovea.
În Hilo din Hawaii, când tsunami a rupt zidul mării şi a lovit oraşul, a
produs o pagubă de 20 milioane de dolari. Sub puterea valurilor s-au prăbuşit
două sute treizeci de clădiri. Şaizeci şi unu de oameni au fost ucişi. Numai
stâncile cele tari au rămas nevătămate.
Poate că Ellen White a avut un astfel de tablou în minte când a scris:
„Influenţele lumeşti, ca şi valurile mării, lovesc împotriva urmaşilor lui Hris-
tos spre a-i îndepărta de la adevăratele principii ale bunătăţii şi harului lui
Hristos. Dar ei trebuie să stea la principii, tot atât de hotărâţi ca o stâncă. Se
va cere curaj moral spre a face aceasta, iar aceia ale căror suflete nu sunt fixate
de Stânca veacurilor vor fi măturaţi de curentul lumesc.” (Fundamentals of
Christian Education, 288-89)
Ziare, reviste, cărţi, televizoare, radio şi panouri varsă un potop continuu
de propagandă, susţinând manierele şi distracţiile lumii. Se pare că fiecare
face acele lucruri pe care noi nu le putem face. Dacă nu suntem atenţi, valurile
influenţei lumeşti ne vor doborî cu forţa unui tsunami, nimicind hotărârea
noastră de a urma lui Hristos şi luându-ne în curentul principal al vieţii
lumeşti şi al plăcerii.
Nu este uşor să stai tare sub o astfel de presiune puternică, dar trebuie să
stăm tare dacă nu vrem să fim nimiciţi împreună cu lumea. Asigură-te astăzi
că viaţa ta este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu, astfel încât să poţi rămâne
credincios faţă de principii, ca şi acele puternice stânci care rămân neclintite
în mijlocul valurilor care se izbesc de ele.

146
SÂMBĂTĂ, 23 MAI

NĂSCUT ORB
N-a păcătuit nici omul acesta, nici părinţii lui, ci s-a născut aşa,ca
să se arate în el lucrările lui Dumnezeu. – Ioan 9,3

Z iua de 23 mai 1945 a fost o zi neagră pentru familia soţilor Krents. În


acea zi de miercuri, d-na Krents scria în jurnalul lui Harold, în vârstă de
8 luni: „Tocmai ne-am întors de la oftalmologul din Boston. Copilaşul meu
este orb”.
În ciuda acestui handicap, Harold a învăţat să bată la maşină, să joace
fotbal şi să meargă pe bicicletă. El cânta la vioara a doua în orchestra gim-
naziului şi era preşedintele comitetului elevilor. El a fost primit la Facultatea
de Drept Harvard şi mergea bine. Apoi, cu o lună înainte de absolvire, a venit
o zi când totul părea că merge rău.
Descurajat, Harold a mers la capelă să se roage. „De ce mie?” a strigat el în
durerea lui sufletească. „De ce mi s-a întâmplat mie aşa ceva?”
Orga a început să cânte încetişor şi Harold ofta în timp ce se gândea la
viitorul lui fără vedere.
„Deodată”, a spus Harold, „mi-am dat seama că Dumnezeu mă ţinea de
mână şi un simţământ de pace m-a încălzit”.
Începând din acel moment, el ştia că Dumnezeu nu-l pedepsea pentru
ceea ce a făcut el sau oricine altcineva. El a înţeles că Dumnezeu avea un scop
pentru viaţa lui. El ştia că Acela care a fost cu el în toate zilele lui întunecoase
avea să continue să-l călăuzească şi să-l ajute.
Desigur, Dumnezeu putea să facă ceva. El a putut să-l vindece pe orbul
care stătea la marginea drumului din întâmplarea biblică şi l-a vindecat. El
putea să-l vindece şi pe Harold Krents, dar nu l-a vindecat. Cu Harold a fost
ca şi cu apostolul Pavel, când Dumnezeu a ales mai degrabă să arate lucrările
Lui, dându-i curaj să se ridice deasupra handicapului lui.
Harold a continuat până ce a absolvit Harvardul. El a trecut examenul şi a
fost folosit de o firmă juridică din Washington. El s-a căsătorit fericit cu fata
care a citit pentru el în timpul anilor de studii de la facultate. Exemplul lui a
dat mult curaj altora care aveau să trăiască cu handicapuri. Pentru Harold,
viaţa a avut, în mod hotărât, un sens şi un scop.
Tu ai vreo problemă sau vreun handicap în viaţă? Poate că Dumnezeu are
de gând să folosească chiar acel lucru spre a arăta lucrările Lui în faţa lumii.
Cere astăzi ca El să folosească handicapul tău spre slava Lui.

147
DUMINICĂ, 24 MAI

ASIGURAREA FERICITĂ
Prin aceasta vom cunoaşte că suntem din adevăr,şi ne vom linişti
inimile înaintea Lui. – 1 Ioan 3,19

J ohn fusese crescut într-un cămin creştin, dar în inima lui, el nu avea cer-
titudinea că era un copil al lui Dumnezeu. El era un fiu de pastor, dar nu
ştia că păcatele sale sunt iertate. El încerca din greu să fie bun, dar de foarte
multe ori dădea greş. El invidia asigurarea liniştită a prietenilor lui moravi,
care credeau făgăduinţele şi ştiau că erau primiţi de Dumnezeu.
În dimineaţa zilei de 24 mai 1738, John Wesley s-a rugat în mod serios
pentru credinţă spre a crede că Dumnezeu l-a primit. Apoi, a deschis Biblia
şi a citit: „Prin cari El ne-a dat făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe,
ca prin ele să vă faceţi părtaşi firii dumnezeeşti” (2 Petru 1,4). El trebuia să
creadă că făgăduinţele acelea erau pentru el. Răsfoind în continuare Biblia, a
deschis-o la textul: „Tu nu eşti departe de Împărăţia lui Dumnezeu” (Marcu
12,34).
Toată ziua aceea Dumnezeu a continuat să-i vorbească lui John. În timpul
după-amiezii, un imn de slavă cântat de cor a atins inima lui prin cuvintele
din Psalmi 130,7: „Israele, pune-ţi nădejdea în Domnul, căci la Domnul este
îndurare şi la El este belşug de răscumpărare”.
În acea seară, John a luat parte la o adunare, unde cineva a citit un articol
de Martin Luther despre îndreptăţirea prin credinţă. El spunea cum suntem
mântuiţi, nu prin ceea ce facem, ci prin ceea ce Hristos a făcut pentru noi.
„Cam pe la ora nouă fără un sfert, în timp ce descria schimbarea pe care
Dumnezeu o lucrează în inimă prin credinţa în Hristos, am simţit inima mea
ciudat de încălzită”, a scris John Wesley despre acea seară. „Am simţit că m-am
încrezut în Hristos, numai în Hristos pentru mântuire; şi mi s-a dat o asigu-
rare că El a îndepărtat păcatele mele, chiar ale mele, şi m-a salvat pe mine de
legea păcatului şi a morţii”.
Aceasta era ca şi cum o mare povară a fost luată de pe umerii lui.
Ce bucurie, să fie sigur că era un copil al lui Dumnezeu!
Tu ai această asigurare astăzi? Poţi să cânţi cu bucurie „Ce fericire am pe
Isus? Asta mă face aşa voios”? Eşti tu sigur că Dumnezeu te iubeşte şi că El
ţi-a iertat păcatele?
Dacă nu, du-te chiar acum la Isus şi cere de la El acea pace. El te iubeşte!
El a murit pentru tine. Cu siguranţă că El te va primi, pentru că El a făgăduit:
„Pe cel ce vine la mine, nu-l voi izgoni afară” (Ioan 6,37).

148
LUNI, 25 MAI

CEA MAI CIUDATĂ MARINĂ MILITARĂ


Domnul i-a zis: ‘Ce ai în mână?’ – Exod 4,2

L a 25 mai 1940, armata britanică care lupta în Franţa se retrăsese pe ţărmul


de la Dunkerque. Încet, inamicul se apropia. Cu spatele la mare, englezii
nu puteau să se retragă mai departe. Mii de soldaţi au crezut că le-a sosit
sfârşitul.
Atunci, a început miracolul bărcilor mici. În Anglia, s-a răspândit ştirea că
este nevoie de mici ambarcaţiuni spre a-i evacua pe soldaţi.
În câteva ceasuri, a fost formată cea mai ciudată marină militară. Bărci de
agrement, luntre de pescuit, iahturi, remorchere şi şlepuri au ieşit de pe râurile
şi porturile Angliei. Prinzători de creveţi, feriboturi, şalupe cu vâsle şi şalupe
cu motor, toate s-au îndreptat spre Dunkerque. Cam o mie de ambarcaţiuni
de toate soiurile, conduse de bancheri, dentişti, pescari, tineri şi bătrâni, au
mers să salveze.
Soldaţii recunoscători au pătruns în Canalul Mânecii să-i întâmpine în
ziua următoare. Acele mici ambarcaţiuni au fost în stare să salveze peste
350.000 de oameni.
Ce ar fi fost dacă unii ar fi spus: „Barca mea este foarte mică. Eu voi rămâne
acasă”. Sau dacă alţii ar fi gândit, „La ce foloseşte vechea mea barcă cu vâsle?
Ea înaintează aşa de încet. Din fericire, pentru soldaţii în nevoie, poporul
Angliei a hotărât să folosească orice avea, spre a duce la îndeplinire sarcina.
Dumnezeu, de asemenea, foloseşte adesea lucruri mici pentru a aduce
la îndeplinire scopurile Sale. Când, la rugul care ardea, Moise a exprimat
teama lui că va da greş, Domnul i-a spus: „Ce este, ce ai în mâna ta?” Acesta
era un toiag mic, un băţ, dar Dumnezeu a făgăduit să-l folosească spre slava
Lui. Pentru că Moise a fost dispus, Dumnezeu a folosit acel băţ mic ca să
facă minuni. El a devenit un şarpe şi a înghiţit toiegele vrăjitorilor egipteni.
Întinzându-l peste ţara Egiptului, el a adus cele zece plăgi. Când toiagul a fost
ridicat deasupra Mării Roşii, apele s-au despărţit. Lovind cu el stânca, acesta
a fost folosit de Dumnezeu să scoată apă din ea.
Ce ai în mâna ta? O ceaşcă de apă rece, o chitară sau o bicicletă, toate pot
fi folosite de Dumnezeu. Poate să fie doar un creion, dar Dumnezeu îl poate
folosi. Orice ai, oricât de mic ar putea fi, Dumnezeu poate să-l folosească
astăzi spre a salva bărbaţi şi femei asediaţi de vrăjmaşul sufletelor.

149
MARŢI, 26 MAI

OMUL MISTERIOS AL EUROPEI


Pentru ca, odată socotiţi neprihăniţi prin harul Lui, să ne facem,
în nădejde, moştenitori ai vieţii veşnice. – Tit 3,7

Î n această zi a anului 1828, un băiat în vârstă de 17 ani a nimerit din întâm-


plare în Nürnberg, Germania. Ca şi buimăcit, umbla de-a lungul străzilor
până ce a fost oprit de pantofarul George Weichmann.
„Te pot ajuta cu ceva?” a întrebat pantofarul. „Unde te duci?”
Băiatul nu ştia unde mergea, nici de unde venea. El nu putea vorbi limba
germană. Tot ceea ce cunoştea era numele lui: Kasper Hausman. O notă pe
care o purta spunea că el fusese părăsit de copil şi acum dorea să fie soldat. El
nu ştia nimic despre lucruri obişnuite ca: foc, timp şi bani.
Sub îngrijirea unui învăţător, Kasper a învăţat să vorbească. Atunci el a
povestit ce-şi mai aducea aminte despre viaţa lui. Despre cea mai fragedă
copilărie el şi-a putut aminti că fusese ţinut într-o cameră lungă de doi metri,
largă de un metru şi jumătate şi înaltă de un metru şaptezeci şi cinci. Avea o
pardoseală murdară şi două ferestre închise. El dormea pe o grămadă de paie
şi era hrănit numai cu o hrană slabă.
Kasper a ajuns cunoscut ca omul misterios al Europei. Mulţi au încercat
să dea de urma rudelor lui. Unii credeau că el era de provenienţă regală şi au
început să adune fapte spre a dovedi aceasta. Totuşi, mai înainte ca identitatea
lui să poată fi stabilită, Kasper a fost ucis în timp ce se plimba prin parc. Evi-
dent că cineva ştia cine era şi n-a dorit ca identitatea lui să fie cunoscută.
A fost Kaspar un prinţ? Era el moştenitorul unei averi sau al unui tron? Eu
nu ştiu, dar ştiu că tu eşti. Da, tu eşti un prinţ, sau o prinţesă, un moştenitor al
unui palat, a unei haine şi a unei coroane. Hristos a murit pe crucea Golgotei,
pentru ca tu să poţi fi numit un copil al Regelui ceresc. El este acum în cer,
pregătind lucruri pentru ca tu să te bucuri de ele.
Totuşi, Satana va face tot ce poate să te ţină în necunoştinţă, ca să nu ştii
cine eşti, în realitate. El nu doreşte ca să pretinzi moştenirea ta. El doreşte să te
ţină încuiat în închisoarea păcatului, astfel ca să nu cunoşti niciodată cinstea
şi fericirea care vor fi ale tale, ca fiu şi fiică a lui Dumnezeu. El vrea să facă
orice, spre a ascunde adevărata ta identitate. Mai de grabă el ar dori să te vadă
mort decât să te vadă că ceri moştenirea cea veşnică.
Numai Isus te poate face liber. Cheamă-L astăzi. Moştenirea vieţii veşnice
poate fi a ta.

150
MIERCURI, 27 MAI

GEAMANTANELE FURATE
Unde mă voi duce departe de Duhul Tău şi unde voi fugi departe
de faţa Ta? – Psalmi 139,7

U nde ne putem duce, ca Dumnezeu să nu ne ajungă? Răspunsul desigur


este: nicăieri, pentru că Dumnezeu este atotprezent.
Noi putem încerca, ca şi Iona, să fugim departe; dar adu-ţi aminte că
Dumnezeu l-a găsit chiar şi în pântecele marelui peşte. De teama Izabelei, Ilie
s-a acuns într-o crăpătură a stâncii; dar Dumnezeu l-a găsit şi acolo. Citeşte
întreg Psalmul 139 şi vei afla că Dumnezeu ne poate ajunge oriunde, în cele
mai neobişnuite împrejurări.
Ia, de pildă, aminte la povestea lui Jimm Lacey. Dumnezeu l-a ajuns în
timpul unui jaf. Într-o sâmbătă seara, Jim a plecat de acasă cu o daltă, cu
intenţia să jefuiască o maşină. Pe strada cincizeci şi şapte, el a găsit o maşină
cu fereastra de aerisire întredeschisă. În curs de câteva minute, a deschis uşa
şi a luat două geamantane.
Odată ajuns în camera lui murdară de la subsol, Jim a deschis geaman-
tanele şi a găsit haine şi un teanc de note muzicale. De îndată, el a amanetat
hainele, pentru suma de 140 de dolari. Revenit în camera lui, el a început să
înghesuie notele muzicale în pungi pentru lada de gunoi.
Apoi, s-a întâmplat că Jim a văzut o partitură muzicală cu un cântec pe
care şi-a adus aminte că l-a cântat la şcoala bisericii. În mintea lui a putut să
audă din nou corul şi orga ca fundal. Memoria i-a fost inundată: biserica,
istorioare biblice, rugăciune. Toate acestea erau aşa de străine pentru viaţa pe
care o trăia acum.
Punând la o parte acea bucată muzicală, el a luat alta şi a citit cuvintele:
„Fiecare trebuie să aibă un prieten căruia să-i spună necazurile lui; şi eu l-am
găsit pe al meu, Domnul meu cel mai scump, Tu eşti cel mai credincios pri-
eten al meu”. În acea seară, Jim Lacey stătea culcat, aducându-şi aminte de
cele întâmplate. A ajuns la convingerea că Dumnezeu îl chema chiar acum la
o viaţă mai bună. Jim n-a mai furat niciodată. A obţinut o slujbă şi a început
să participe la biserică. El a scris o scrisoare lui Alfonso D’Artega, dirijorul ale
cărui geamantane le furase, cerându-i iertare. A început să economisească
bani spre a plăti ceea ce luase.
La 27 mai 1954, Jim Lacey şedea în Carnegie Hall, privindu-l pe dl
D’Artega conducând orchestra. El l-a văzut pentru prima dată pe bărbatul ale
cărui geamantane l-au condus înapoi la Dumnezeu. Inima lui Jim a fost plină
de recunoştinţă pentru faptul că Dumnezeu l-a găsit chiar şi în plin jaf.
151
JOI, 28 MAI

ÎNCREDERE DE SINE
Să ne punem încrederea nu în noi înşine, ci în Dumnezeu. – 2 Co-
rinteni 1,9

E xperienţa lui Petru de a umbla pe apă este un exemplu de ceea ce se poate


întâmpla când cineva are prea multă încredere în propria lui pricepere.
Încrederea de sine a făcut ca Petru să privească mai degrabă la sine decât la
Isus şi era aproape să se înece.
Încrederea de sine ne face să credem că ştim totul şi nimeni nu trebuie să
ne spună ce să facem. Adesea, au loc tragedii, pentru că cineva s-a încrezut
mai de grabă în propria lui înţelepciune decât să caute ajutor la o persoană
mai experimentată.
Un astfel de caz este cel care s-a întâmplat în noaptea de 28/29 mai 1914
pe râul St. Lawrence. Vasul Empress of Ireland naviga în aval cu 1477 de oa-
meni la bord. Pe râu în sus, venea vasul carbonier norvegian Storstad. Cele
două vase au schimbat semnale înainte ca o ceaţă deasă să se lase între ele.
Când ceaţa s-a ridicat câteva minute mai târziu, pasagerii îngroziţi au
văzut prora placată cu oţel a vasului norvegian venind drept spre tribordul
lor. O avertizare a fost dată, dar era prea târziu. În cincisprezece minute vasul
Empress s-a scufundat, luând cu el 1014 vieţi.
Greşeala a fost a vasului norvegian. Alfred Toftenes, primul lui ofiţer,
n-avea experienţă. El ar fi trebuit să-l cheme pe căpitanul vasului pe punte, la
primul semn de ceaţă. El avea nevoie de sfatul unuia care trecuse mai înainte
prin astfel de situaţii. În loc de aceasta, încrezându-se în propria lui judecată,
el a schimbat direcţia şi a izbit cu toată puterea în celălalt vas.
Astăzi, mulţi tineri sunt ca şi acel ofiţer de marină. Ei vor să fie propriul
lor căpitan. Vor să facă propriul lor lucru, să fie stăpâni. Sfatul părinţilor şi al
profesorilor nu mai este căutat.
Aşa cum a scris Ellen White: „Mulţi dintre tinerii noştri suferă naufragiu
în periculoasa călătorie a vieţii, pentru că sunt încrezuţi şi îngâmfaţi”.
Nu numai că trebuie să căutăm sfatul bătrânilor noştri, ci avem nevoie şi
de înţelepciune cerească spre a ne conduce prin apele periculoase ale vieţii.
Ceaţa există şi noi nu ne putem încrede în noi înşine. Avem nevoie de Căpitan.
N-ai vrea tu să-L chemi pe Isus să vină pe puntea vasului tău, astăzi? El te va
conduce în siguranţă până la celălalt mal.

152
VINERI, 29 MAI

URCĂ-TE PE CEL MAI ÎNALT MUNTE!


La Dumnezeu totul este cu putinţă. – Matei 19,26

L a orele 11,30, în dimineaţa zilei de 29 mai 1953, Edmund Hillary, din


Noua Zeelandă şi Tenzing Norgay, membru al unui trib nepalez, se aflau
pe vârful lumii. Pentru prima dată, omul a ajuns pe piscul înalt de 29 028 de
picioare al muntelui Everest, cel mai înalt munte din lume.
Făcând o pauză de câteva minute, pentru a se bucura de frumuseţea pis-
curilor acoperite în alb şi răspândite dedesubtul lor, Hillary a scos aparatul
şi a fotografiat scena. De asemenea, i-a făcut o poză şi lui Tenzing, agitând
violetul de care erau legate drapelul Naţiunilor Unite, al Marii Britanii, al
Nepalului şi al Indiei. Cincisprezece minute mai târziu, cei doi bărbaţi au în-
ceput coborârea.
Două luni de luptă şi greutăţi au precedat acest moment de triumf. Mai
mulţi oameni care au încercat să escaladeze Everestul au murit, deoarece
avalanşele, crăpăturile, vânturile puternice, zăpada moale, gerul îngrozitor şi
altitudinea înaltă se combină şi fac urcarea aproape imposibilă.
Nu, n-a fost un lucru uşor ceea ce au făcut ei. Rezistenţa lui Hillary şi a
lui Norgay a fost pusă la încercare până la limită. De multe ori, ei au fost atât
de extenuaţi, încât se întrebau dacă să renunţe sau să continue efortul până
în vârf.
Viaţa seamănă puţin cu un munte. Mari bărbaţi şi femei sunt acei care,
în ciuda dificultăţilor, se luptă şi ajung în vârf. Pas cu pas, ei înving fiecare
greutate. Ei înaintează centimentru cu centimetru. Ei sunt dispuşi să încerce
imposibilul.
Ce dificultăţi ai întâlnit tu în urcuşul vieţii tale?
Unele dintre pericolele pe care le poţi întâlni sunt crevasele (crăpăturile)
păcatului şi avalanşele ispitelor. Acestea pot fi evitate de urcătorul atent. Sunt
şi vânturile reci ale batjocurii şi persecuţiei. Se cere curaj să mergi înainte, în
ciuda lucrurilor crude pe care oamenii le spun despre noi.
Handicapuri fizice, singurătate, situaţii familiale dificile, sărăcie şi greşelile
din trecut, toate pot fi obstacole pe calea noastră spre vârf. Lăudat să fie Dum-
nezeu, că toate acestea pot fi învinse cu ajutorul Lui. Pas cu pas, putem ajunge
ţinta noastră.
La Dumnezeu totul este cu putinţă. Cu ajutorul Lui, poţi să urci pe cel mai
înalt munte.

153
SÂMBĂTĂ, 30 MAI

CREDINCIOS PÂNĂ LA MOARTE


Fii credincios până la moarte şi-ţi voi da cununa vieţii. – Apocalipsa
2,10

C u şase sute de ani în urmă, Biblia era scrisă în limba latină şi ferecată de
zidurile mănăstirii. Oamenilor de rând le era interzis să citească Scriptu-
rile, iar studiul şi propovăduirea sfintelor învăţături atrăgea adesea după sine
întemniţarea şi moartea.
În Boemia, Huss şi Ieronim au propovăduit cu curaj Biblia. Ei n-au vrut
să accepte ceea ce spunea papa despre lucrurile religioase, afară de cazul că
ele erau de acord cu Cuvântul lui Dumnezeu. Pentru aceasta, Huss a fost con-
damnat la moarte, prin ardere pe rug, iar Ieronim, băgat la închisoare.
Odată, când Ieronim era slab şi bolnav, el şi-a pierdut curajul şi a spus că
biserica are dreptate condamnându-l pe Huss. După aceea, singur în celula
lui, a fost nefericit pentru ceea ce a făcut. El ştia că L-a renegat pe Domnul său
şi s-a hotărât că, dacă i se mai dă o altă şansă, va sta pentru adevăr.
După un an de închisoare, Ieronim a fost adus din nou la judecată. „Când
l-am condamnat pe Huss am greşit”, a spus el.
„Retrage ce-ai spus”, l-au îndemnat prietenii lui, „altfel cu siguranţă vei fi
condamnat la moarte”.
„Dovediţi-mi din Biblie că am greşit”, a spus el.
„Ereticule”, a strigat mulţimea. „La flăcări! La flăcări!”
La 30 mai 1416, Ieronim a fost dus la Constanţa, chiar pe locul unde fuse-
se ucis Huss. A fost legat de un stâlp în jurul căruia erau aranjate lemne şi
surcele.
Când călăul a mers pe la spatele lui să aprindă focul, Ieronim a spus: „Vino
cu îndrăzneală în faţă, pune focul în faţa mea. Dacă mi-ar fi fost frică, nu aş
fi aici”.
Când focul a atins picioarele lui, el cânta un imn. Ultimele lui cuvinte
înainte ca fumul să-l asfixieze au fost o rugăciune. „Doamne, Părinte Atotpu-
ternic, ai milă de mine şi iartă păcatele mele; pentru că Tu ştii că eu totdeauna
am iubit adevărul Tău”.
Mulţimea a rămas uimită văzând curajul martirului. Ce era în Biblie,
ce i-a inspirat pe oameni să moară pentru apărarea ei? Mulţi dintre cei ce au
privit în acea zi arderea lui Ieronim au plecat acasă să cerceteze Scripturile.
Unii s-au convertit mai târziu la adevărul pentru care el şi-a dat viaţa.
Fie că eşti chemat să mori pentru credinţa ta sau să trăieşti pentru ea, fii
credincios şi vei primi şi tu cununa vieţii.
154
DUMINICĂ, 31 MAI

ÎNSĂRCINAREA NOASTRĂ
Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată
lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va
veni sfârşitul. – Matei 24,14

A cum aproape două sute de ani, o adunare de slujbaşi dintr-un sat englez
era aproape să se încheie. Conducătorul ei a spus: „Am parcurs agenda
noastră. Mai este ceva de discutat?”
William Carey, un pantofar ajuns predicator, s-a ridicat.
„Da, frate Carey, ce e?” l-a întrebat conducătorul.
„Domnule, Isus a spus: ‘Duceţi-vă în toată lumea şi predicaţi Evanghe-
lia la orice făptură.’ Să discutăm despre aceste cuvinte ale Lui. Nu credeţi
dumneavoastră că El spunea ucenicilor Lui, precum şi nouă, să predicăm
Evanghelia în fiecare ţară de pe pământ? Noi trebuie să trimitem misionari în
ţările care n-au Biblia”.
„Stai jos, tinere” l-a întrerupt conducătorul. „Dacă Dumnezeu vrea să-i
convertească pe păgâni, El va face aceasta şi fără ajutorul nostru. Adunarea
aceasta se suspendă.”
William Carey a fost dezamăgit, dar nu descurajat. El a scris o broşură
în care îşi exprima îngrijorarea pentru miile de oameni care nu auziseră
niciodată despre Isus.
La 31 mai 1792, lui Carey i s-a cerut să fie purtătorul de cuvânt la o altă adu-
nare de slujbaşi. Aceasta a fost ţinută în încăperea din spate a unei case de ţară
din Kettering, Anglia. El a încheiat cu cuvintele: „Hristos a spus: ‘Voi sunteţi
martorii Mei!’ El ne-a dat mandatul să ducem solia mântuirii la fiecare fiinţă
de sub cer. Există mii, ba chiar milioane de oameni care trăiesc şi mor în ţări
îndepărtate, fără Hristos,… fără speranţă. Dumnezeu este credincios. El ne va
ajuta să facem lucrarea aceasta pentru El. Noi trebuie să aşteptăm lucruri mari
de la Dumnezeu. Trebuie să încercăm lucruri mari pentru Dumnezeu.”
Oamenii erau gata să plece când s-a ridicat Andrew Fuller şi a spus: „Eu
cred că Dumnezeu aşteaptă de la noi să răspundem soliei pe care am auzit-o
astăzi. Dumnezeu mi-a întipărit în minte că acum este timpul să acţionăm.
Vă rog, fraţilor, să luăm în considerare ce-am putea face pentru a ajuta celor
pierduţi. În acea zi, a fost organizată prima societate misionară, iar mai târziu,
William Carey a fost trimis în India ca primul ei misionar.
Astăzi, însărcinarea noastră este aceeaşi care a fost şi atunci. Mai sunt încă
milioane de oameni care n-au auzit niciodată de Isus. Cine le va spune? Tu
ai vrea?
155
LUNI, 1 IUNIE

NU RENUNŢA LA VAS!
Eu vin curând. Păstrează ce ai, ca nimeni să nu-ţi ia cununa.
– Apocalipsa 3,11

C ăpitanul James Lawrence zăcea muribund pe puntea fregatei americane


Chesapeake. Cu câteva clipe mai înainte, la 1 iunie 1813, căpitanul a
fost lovit de un glonţ tras de pe vasul britanic Shannon. Marinarii, obosiţi de
luptă, au făcut ce au putut ca el să se simtă cât mai confortabil pe duşumeaua
grosolană de lemn. Adunându-şi puterile care i-au mai rămas, căpitanul Law-
rence, privind în ochii lor, a spus: „Nu abandonaţi vasul!”
Cuvintele acelea i-au electrizat pe oameni şi le-au dat curaj să continue
lupta. Acele puţine cuvinte au devenit lozinca Marinei Statelor Unite, care
le-a adus curaj celor slabi de inimă în multe lupte. Când oamenii dădeau să
fugă de focul inamic, ei erau ţinuţi la posturile lor prin aceste cuvinte: „Nu
abandonaţi vasul!”
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, o grupă de soldaţi a fost
despărţită de unitatea principală de luptă. Înconjuraţi de inamic, fără hrană
şi apă, unii au socotit că trebuie să se predea. În acest moment, a apărut un
avion care a zburat pe deasupra, lăsând să cadă pachete cu hrană şi canistre cu
apă. Pe unul dintre pachete se afla scrisă o parte din acel mesaj al căpitanului
James Lawrence: „Nu cedaţi!” Soldaţii au continuat să reziste, şi peste câteva
zile au fost salvaţi.
Biruinţa este adesea lângă înfrângere. Succesul este de cealaltă parte a
nereuşitei. Astfel că, atunci când lupta este mai cruntă, trebuie să continuăm
să o ducem. Victoria va veni.
„Ce rost are să încerci?” şopteşte Satana. Înfrângerea este sigură. Nu vezi
că eu voi câştiga? Nu vezi cât de mică este biserica ta? Nu poţi spera în victo-
rie. Părăseşte vasul tău. Alătură-te mie. Aici este viaţă.”
Sora White a avut odată un vis despre un om care a fost confruntat cu o
ispită de felul acesta. I se părea că el se afla într-o corabie care era lovită de ina-
mic şi dusă de valuri. El a spus: „Eu o voi părăsi; vasul acesta se va scufunda”.
Dar căpitanul i-a spus: „Nu, vasul acesta va rămâne pe linia de plutire şi va
intra în port. El nu se va scufunda niciodată.”
În textul de astăzi, Isus ne spune: „Nu abandona vasul! Rămâi în biserică.
Păstrează credinţa. Eu vin. Continuă! Luptă înainte! Biruinţa va fi a ta!”

156
MARŢI, 2 IUNIE

APROAPE…, DAR PIERDUT


Şi Agripa a zis lui Pavel: „Curând mai vrei tu să mă îndupleci să
mă fac creştin.” – Fapte 26,28

A melia Earhart, femeia aviator, era aproape de casă. Ea zburase deja 35 398 km,
în călătoria ei în jurul globului, făcând treizeci de opriri în nouăsprezece
ţări. Acum, ea se afla în Noua Guinee şi, de îndată ce vremea avea să se
îmbunătăţească, ea urma să se îndrepte spre casă, în Statele Unite, cu o scurtă
escală pe insula Howland. În curând, ea va fi salutată de mulţimea veselă,
onorând-o ca pe prima femeie care a zburat în jurul lumii.
În chiar primele ore ale dimineţii zilei de 2 iunie 1937, Amelia a decolat
din Noua Guinee. La orele 2 şi 45 de minute, ea a luat legătura cu un vas de
pază a coastei Statelor Unite. La 6:15, ea cerea ajutor privind orientarea. La
7:42, ea spunea: „Nu vă pot vedea. Benzina scade încet. Nu pot să iau legătura
cu dumneavoastră prin radio. Zbor la o înălţime de peste 300 de metri.”
Vremea a devenit mai rea, vizibilitatea era zero. La ora 8:45, Amelia a
transmis ultimul mesaj: „Alerg spre nord şi spre sud.” Amelia Earhart era
aproape acasă; totuşi „aproape” nu era îndeajuns spre a-şi salva viaţa. Ea era
aproape acasă, dar pierdută.
Când Isus vine şi cărţile de amintire sunt deschise vom fi în măsură să ci-
tim istoria multor vieţi despre care putem spune: „Aproape…, dar pierdut.”
Împăratul Agripa: „Aproape să mă îndupleci să mă fac creştin…”, dar
pierdut.
Bud: Aproape şi-a predat inima Domnului în timpul Săptămânii de Rugă-
ciune…, dar pierdut.
Judy: S-a supus aproape la orice…, dar pierdută.
Vorbind despre acei care nu şi-au supus întreaga lor viaţă lui Isus Hristos,
Ellen White spune: „Aproape creştini, dar nu pe deplin creştini, deşi se simt a
fi aproape de Împărăţia cerurilor, ei nu vor putea intra în ea. Aproape, dar nu
pe deplin salvat, înseamnă a nu fi aproape, ci întru totul pierdut.” (Parabolele
Domnului Hristos, ed. 1980, p. 86)
„Aproape”, nu poate fi de folos. „Aproape” nu este decât eşec!
Tristă şi amară tânguire – aproape – dar pierdut!

157
MIERCURI, 3 IUNIE

STĂRUINŢĂ
Am sfârşit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac. – Ioan 17,4

E ra în 1940. Retragerea de la Dunkerque era aproape terminată. Timp de


mai bine de o săptămână, mici ambarcaţiuni de toate felurile veniseră la
ţărm să-i culeagă pe soldaţii britanici.
Avioanele zbârnâiau pe deasupra. Mitralierele trăgeau de aproape şi pro-
iectile explodau de jur împrejur. Soldaţii treceau cu greu prin valurile care se
spărgeau la ţărm, încercând să ajungă la bărcile de evacuare.
În mijlocul tuturor acestora, două infirmiere britanice îşi făceau datoria
fără a ţine seamă de pericol – îngrijeau de soldaţii răniţi, care erau aduşi la ele,
dându-le medicamente, bandajându-i şi spunându-le cuvinte de speranţă.
„Voi două în barcă”, a ordonat un ofiţer.
A nu asculta de ordinul unui ofiţer era o ofensă serioasă, dar cum puteau
aceste conştiincioase infirmiere să lase atâţia oameni fără asistenţă? Fără ca
măcar să privească la barca ce venise pentru a le salva, cele două tinere femei
au dat din cap negativ şi au continuat să lucreze.
„Noi continuăm să rămânem”, a spus una dintre ele. Cele două femei
curajoase n-au părăsit câmpul de luptă până ce fiecare soldat dat în îngrijirea
lor n-a fost fie într-o barcă spre Anglia, fie mort.
Este foarte uşor să începi o treabă, dar nu e tot atât de uşor s-o termini,
mai ales dacă situaţia este grea. Priveşte în jurul casei tale şi vezi câte tre-
buri neterminate poţi constata. Poate că pe fundul unui sertar se află o rochie
a cuiva croită cu săptămâni în urmă, dar neterminată. Poate că, undeva pe
o etajeră, este un model de avion pe jumătate făcut sau o pictură executată
numai în parte, pe care se adună praful. Proiecte de clasă incomplete, poe-
zii neterminate şi iarbă doar pe jumătate cosită, toate descoperă o slăbiciune
comună multora dintre noi.
Cere-I lui Dumnezeu însuşirea de a stărui până la sfârşitul unei însărcinări.
Cere-I să te ajute să perseverezi până ce lucrările tale sunt făcute. Cere-I să te
ajute să termini orice ai început.
Dacă înveţi perseverenţă în micile îndatoriri pe care le ai de făcut în fie-
care zi, când te apuci cu nădejde de marile îndatoriri ale vieţii, vei fi în stare
să le rezolvi întocmai cum au făcut şi cele două infirmiere pe ţărmul de la
Dunkerque.
Străduieşte-te să fii ca Isus, care a fost în măsură să spună la sfârşitul vieţii
Lui pe pământ: „Am sfârşit lucrarea”.

158
JOI, 4 IUNIE

SINGUR PE ATLANTIC
Ce este omul ca să te gândeşti la el? Şi fiul omului ca să-l bagi în
seamă? – Psalmi 8,4

V remea era frumoasă şi marea liniştită în după-amiaza târzie din 4 iunie


1966, când o luntre lungă de vreo şapte metri a pornit în larg de la Cape
Cod. Cei doi ocupanţi, John Ridgeway şi Chay Blyth au pornit, vâslind, cu
barca lor spre Anglia.
Unele dintre pericolele pe care se aşteptau să le întâlnească erau balenele,
rechinii şi vasele de transport. Era necesar ca unul dintre ei să fie treaz tot
timpul. În timp ce unul dormea, celălalt vâslea. Nu peste mult timp, muşchii
îi dureau şi mâinile aveau băşici. Peste ei s-au abătut două uragane, în timpul
cărora se părea că marea era un uriaş munte care se rostogoleşte. Singuri pe
vasta întindere a Oceanului Atlantic, cu un cer imens deasupra lor, cei doi
oameni aveau timp să reflecte la solia de pe placa prinsă în cuie pe peretele
bărcii lor: „O, Dumnezeule, marea Ta este atât de mare, iar barca mea este atât
de mică.” Chay a scris în jurnalul lui de bord: „Acum mă rog foarte mult.”
La început, John a refuzat să se roage. Pe el nu-l interesa Dumnezeu când
lucrurile mergeau bine, iar acum, când se luptau pentru viaţa lor, el era prea
mândru să se roage. În cele din urmă, John a admis că, fără ajutor, ei nu vor
ajunge în Anglia, pentru că furtunile le-au întârziat înaintarea şi i-au abătut
de pe direcţie. Alimentele erau pe terminte. Faţă de toate acestea, a început şi
el să se roage.
Un trauler britanic s-a oprit şi le-a oferit provizii. „Este aproape ca şi când
o mână divină a pregătit condiţiile spre a ne pune la încercare şi apoi spre a ne
conduce spre casă”, a scris John.
Unii dintre noi sunt ca şi John şi Chay. Noi socotim că putem îndeplini
lucrurile prin noi înşine. Tu poţi fi tânăr şi puternic şi nu simţi nevoia de
Dumnezeu. Dacă acesta este cazul, este bine ca tu să fii adus în situaţii cărora
să nu le mai poţi face faţă. Uneori, este necesar ca noi să înţelegem cât de mici
şi fără însemnătate suntem în realitate.
Cât de mic este omul în marele Univers al lui Dumnezeu! Nu este uimitor
că Dumnezeu Se îngrijeşte de noi? El Se bucură când noi înţelegem că avem
nevoie de El. Domnul doreşte ca noi să venim la El cu problemele noastre, fie
mari, fie mici. Dumnezeu va auzi strigătele noastre sincere după ajutor, tot
aşa cum a făcut El şi celor doi, Chay şi John. Mirarea este că mergem la El atât
de puţin şi că ne luptăm singuri atât de mult.

159
VINERI, 5 IUNIE

VIZIUNE DESPRE SĂNĂTATE


Nu ştiţi că voi sunteţi Templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui
Dumnezeu locuieşte în noi? – 1 Corinteni 3,16

L a apusul sorelui, în ziua de 5 iunie 1863, vreo 10 oameni s-au adunat pen-
tru serviciul divin în casa lui A. Hilliard din Otsega, Michigan. Cineva
a citit un text din Sfânta Scriptură, iar Ellen White a fost invitată să înalţe
rugăciunea.
Ellen s-a rugat cu deosebire pentru soţul ei care era foarte deprimat din
cauza sănătăţii sale şubrede. Ea s-a apropiat mai mult de el şi a pus mâinile pe
umerii lui. Când a făcut aşa, a fost luată în viziune. Se părea că slava lui Dum-
nezeu înconjura pe cei adunaţi şi deprimarea pastorului White a dispărut.
Vedenia a continuat timp de patruzeci şi cinci de minute.
Ceea ce Ellen a văzut era un plan pentru o mai bună sănătate. Totul era
atât de nou, atât de diferit de felul cum oamenii îşi trăiesc viaţa, încât ea n-a
putut să le spună în acea zi. Încetul cu încetul, ea a scris solia.
Vedenia a început cu o scenă din Grădina Edenului, unde Ellen i-a văzut
pe Adam şi pe Eva în starea lor de desăvârşire. Apoi a văzut declinul neamului
omenesc până la punctul unde fiecare părea a fi bolnav, şi mulţi oameni nu se
aşteptau să trăiască mai mult de vârsta de 40 de ani. Aceasta – i s-a descoperit
ei – era în parte un rezultat al adaosului de carne în dieta omului.
Ellen a vorbit despre efectele păgubitoare ale alcoolului, tutunului, cea-
iului, cafelei, condimentelor, deserturilor bogate şi a drogurilor. Ea a vorbit
împotriva îmbuibării şi a excesului de muncă. Ea a spus că este neînţelept a
mânca între mese şi cu puţin înainte de a merge la culcare.
Pe lângă încurajarea oamenilor de a birui obiceiurile rele, ea a vorbit de-
spre formarea unor obiceiuri bune, precum a bea apă multă şi a face zilnic o
baie.
Astăzi avem dovezi ştiinţifice abundente că ceea ce Dumnezeu i-a arătat
lui Ellen White este adevărat, dar acum o sută de ani adventiştii le-au primit
pur şi simplu prin credinţă şi au început să pună principiile în practică.
Pe măsură ce credincioşii au făcut astfel, sănătatea lor s-a îmbunătăţit în
mare măsură. Când s-au simţit mai bine, au putut înţelege mai bine adevărurile
Bibliei şi au putut lucra mai perseverent în predicarea soliei lui Dumnezeu.
Adventiştii au început să înţeleagă că trupurile lor erau într-adevăr temple în
care Duhul Sfânt dorea să locuiască.

160
SÂMBĂTĂ, 6 IUNIE

CURCUBEE ÎN PLOAIE
Nici înălţimea, nici adâncimea, nicio altă făptură nu va fi în
stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus
Hristos, Domnul nostru. – Romani 8,39

C u toate că George Matheson era orb, cu ajutorul surorii sale devotate şi


al prietenilor lui, el a devenit un predicator de succes. El sperase să se
căsătorească şi să aibă o familie, dar fata pe care el a iubit-o l-a respins din
cauza orbirii lui. Cu inima zdrobită, niciodată n-a mai încercat să câştige pe
altcineva.
Poate că gândul la ceea ce lui îi lipsea, neavând o soţie, a fost ceea ce l-a
tulburat pe George Matheson în ziua cununiei surorii lui, la 6 iunie 1882. Ea
l-a rugat să ia şi el parte, dar el nu a vrut să meargă.
Pe timpul serviciului divin de cununie, George a stat singur în casa lui
aproape de mare, în Scoţia, şi cugeta la viaţa sa. El şi-a adus aminte de şocul
care l-a făcut să-şi piardă vederea la vârsta de 18 ani. Trebuie să se fi gândit la
lupta de a-şi termina educaţia şi la teribila durere de a fi pierdut fata pe care
a iubit-o. El ştia că ea l-a iubit; atunci pentru ce a renunţat la acestă dragoste
şi i-a întors spatele?
Deodată, ca şi când ar fi fost un dar trimis de Dumnezeu, cuvintele unei
poezii i-au venit în minte. În decurs de cinci minute le-a aşternut pe hârtie.
În poezie, George Îl numeşte pe Hristos IUBIREA care nu avea să-l lase
să plece, Lumina care îl urmărea, şi Bucuria care i-a adus uşurare în durere.
El vorbeşte despre deschiderea inimii pentru Hristos şi putinţa de a urmări
„curcubeul prin ploaie”. Avem şi noi în cartea de cântări cu note, la numărul
289, cântarea: „Lumina-i Hristos, de ce să mă tem, când dau de-ntuneric, pe
El am să-L chem.” Cu siguranţă că, într-o bună zi, El îţi va fi mângâiere, aşa
cum a fost pentru mulţi în decursul anilor.
Niciodată nu vei şti când un prieten îţi va întoarce spatele sau când ci-
neva scump şi preţuit poate să moară. Multe lucruri se pot întâmpla şi fac să
dispară iubirea din viaţa ta. Când aceasta se întâmplă, te vei simţi ca şi când
temelia a orice a dispărut. Durerea este atât de mare, încât te întrebi cum este
posibil să mai trăieşti.
Într-o astfel de vreme, poţi găsi în Isus iubirea, lumina şi bucuria de care
ai nevoie spre a supravieţui. El niciodată nu te va lăsa să pleci. El te va ajuta să
afli „curcubeul prin ploaie”.

161
DUMINICĂ, 7 IUNIE

STEAGUL LUI DUMNEZEU


Le-am dat şi Sabatele Mele, să fie un semn între Mine şi ei, pentru
ca să ştie că Eu sunt Domnul care-i sfinţesc. – Ezechiel 20,12

C e este un steag? O bucată de pânză colorată? Da, dar el este mai mult
decât atât.
Ia nişte bucăţi de pânză roşie, galbenă şi albastră şi coase-le laolaltă şi
inima îţi va bate cu putere. Este drapelul patriei tale. Ia nişte bucăţi de pânză
roşie, albă şi albastră şi coase-le împreună în stele şi fâşii, şi americanii de
pretutindeni simt o emoţie specială când văd obişnuitele culori fălfâind
în adierea brizei. Aranjează aceleaşi bucăţi de pânză spre a reda ceea ce se
cheamă „Union Jack”, drapelul britanic, şi englezii vor răspunde cu urale.
Coase-le în trei fâşii verticale şi vei obţine tricolorul pentru care francezii îşi
vor da viaţa.
În războaiele din trecut, steagurile erau importante. Steagul era un semn
al credincioşiei faţă de o anumită stăpânire.
În timpul războiului civil american, un căpitan a fost trimis la New Or-
leans să înalţe drapelul Statelor Unite într-un loc proeminent. De îndată ce
soldaţii au plecat, William Bruce Mumford, un simpatizant sudist, a sfâşiat
steagul de pe stâlp.
Câteva zile mai târziu, când a venit generalul cu două mii de soldaţi să
preia St. Charles Hotel, William Mumford a fost printre mulţimea care se
adunase acolo.
Cu glas tare, Mumford s-a mândrit de isprava lui de a sfâşia drapelul Sta-
telor Unite. El l-a numit „zdreanţa veche a Statelor Unite” Din cauza acestor
acţiuni, el a fost dat în judecată, la 7 iunie 1862, şi condamnat să fie spânzurat
în public pentru trădare.
Felul în care tratezi steagul tău este important. Aceasta arată dacă eşti sau
nu credincios faţă de ţara ta.
Şi Dumnezeu are un steag. Acesta este Sabatul. Păzirea Sabatului ca zi
sfântă este un semn că suntem credincioşi faţă de El şi că El ne ocroteşte şi ne
ajută. Sabatul cel fals este steagul lui Satana. Înainte ca Isus să vină, toată lumea
se va alinia sub unul din aceste steaguri: „Sabatul sau Duminica. Va fi o mare
deosebire ce fel de steag vei flutura. Aceasta va arăta unde se află credincioşia
ta.” Unde vei sta în acel ultim mare conflict depinde mult de modul în care
tratezi acum steagul lui Dumnezeu. Prin acţiunile tale cinsteşti tu Sabatul sau
îl necinsteşti? Fluturi cu mândrie steagul tău? Făcând aşa, dovedeşti în fiecare
săptămână credincioşia ta faţă de Dumnezeu.
162
LUNI, 8 IUNIE

BIBLIA DIN PERNĂ


Când am primit cuvintele Tale, le-am înghiţit; cuvintele Tale au
fost bucuria şi veselia inimii mele. – Ieremia 15,16

S oţii Judson s-au aşezat să ia cina în seara zilei de 8 iunie 1824, când soldaţi
burmezi au intrat în casa lor şi i-au arestat. Adoniram a stăruit de ei să o
elibereze pe soţia sa, Ann, dar el a fost legat cu o funie şi târât pe străzile din
Ava la închisoarea cea murdară.
Între timp, Ann s-a grăbit să distrugă din casă scrisori şi hârtii care puteau
fi folosite împotriva soţului ei. Cea mai preţioasă avere pentru soţii Judson
era traducerea Bibliei în limba burmeză, la care Adoniram lucra de peste zece
ani. Ea trebuia cumva să fie salvată. Înfăşurând-o cu grijă, soţia a îngropat-o
în colţul grădinii.
Curând după aceea, soldaţii au revenit să cerceteze casa, dar ei n-au găsit
traducerea Bibliei. Cât mai repede posibil, Ann a dezgropat-o şi a cusut-o
într-o pernă grosolană. Ea a luat această pernă cu ea, la închisoare.
„Aceasta este Biblia ta burmeză”, a şoptit ea.
„Îţi mulţumesc, Ann!” a şoptit şi Adoniram. În fiecare noapte, el a adormit
cu manuscrisul sub capul lui. Pe nimeni nu l-a interesat să fure o astfel de
pernă grosolană şi murdară.
Aproape un an mai târziu, prizonierii au fost mutaţi la o închisoare
diferită. De data aceasta, nu li s-a îngăduit să ia cu ei niciun lucru. Vechea
pernă a rămas în urmă.
Între timp, unul dintre convertiţii burmezi ai lui Judson a mers la vechea
celulă să vadă dacă era ceva ce el ar putea să ia ca amintire de la prietenul lui.
El a văzut perna cea murdară şi a luat-o acasă. Înăuntrul ei el a găsit preţiosul
manuscris. Pe măsură ce citea, cuvintele transmiteau pace inimii lui şi de-
acum ştia că trebuie să păstreze Biblia în siguranţă, astfel ca, într-o zi, toţi
burmezii să cunoască minunata ei solie.
După aproape doi ani de închisoare, Adoniram Judson a fost eliberat.
Închipuiţi-vă ce surpriză să găsească manuscrisul Bibliei încă în siguranţă
la prietenul lui. De îndată, el a reluat lucrul la traducere. Cincisprezece ani
mai târziu, Biblia era gata pentru tipar. Datorită acestui fapt, mii de burmezi
creştini cunosc astăzi fericirea pe care numai Cuvântul lui Dumnezeu poate
s-o aducă.
Şi tu poţi descoperi această bucurie prin citirea Cuvântului lui Dumne-
zeu.

163
MARŢI, 9 IUNIE

OPRIŢI-VĂ ŞI SĂ ŞTIŢI…!
Opriţi-vă şi să ştiţi că Eu sunt Dumnezeu. – Psalmi 46,10

Î n ziua de 27 mai 1972, Debbie Dortzback, în vârstă de 24 de ani, în timp


ce îşi făcea serviciul într-un spital misionar etiopian a fost întâmpinată de
un bărbat mascat, înarmat. Ea a fost răpită de Frontul de Eliberare Eritrian
şi ţinută timp de douăzeci şi şase de zile într-o ascunzătoare dintr-un sat
îndepărtat.
„Cea mai grea parte a chinului n-a fost mâncarea dintr-o cutie de tablă,
sau căminul meu care consta dintr-un şopron de buşteni sau vederea arme-
lor automate din mâinile oamenilor”, a scris Debbie mai târziu. „În schimb,
greu era a sta liniştit şi a te odihni, cu gândul că Dumnezeu totuşi stăpânea
situaţia”. La 9 iunie, Dumnezeu a făcut ceva spre a-i arăta lui Debbie că El era
încă la lucru. În acea zi, i s-a dat, de către unul dintre răpitorii ei, să folosească
un aparat de radio. Jucându-se cu butoanele, ea a găsit numai perturbaţii şi
bolboroseli în limbi străine. Apoi, deodată, ea a auzit pe cineva vorbind în
limba engleză. A mărit volumul, şi-a aplecat urechea spre aparat şi a auzit pe
un pastor dintr-o ţară îndepărtată spunând:
„Ce facem când în calea noastră apar probleme, când avem de-a face cu
despărţirea de cineva pe care îl iubim, când ajungem la sfârşitul puterilor
noastre?”
Ei bine, eu sunt acesta, se gândea Debbie în timp ce se străduia să prindă
şi următoarele cuvinte ale vorbitorului:
„Totul din jurul nostru se poate schimba, dar este ceva ce este neschimbător.
Cuvântul lui Dumnezeu rămâne neschimbat. Însuşi Dumnezeu nu Se poate
schimba. El este Acela în care trebuie să ne punem încrederea şi să desco-
perim că El este întru totul în măsură să aducă o soluţie şi pacea”.
Vocea a slăbit şi s-a continuat cu un program în swahili. Lăsând la o parte
aparatul de radio, Debbie a ieşit afară. Acum, se părea că tot ce era în jurul
ei vorbea despre iubirea lui Dumnezeu. Insectele mişcându-se prin iarbă,
un corb bătând din aripi deasupra ei, un fluture legănându-se pe o stâncă,
şi strigătul de îndemnare al unui copil care-şi ducea oile la păscut, toate i-au
adus aminte că Dumnezeu era aproape. Ea învăţase să stea liniştiă şi să înveţe
să-L cunoască pe Dumnezeu.
Tu ai învăţat cum să „stai liniştit?” Ia-ţi câteva momente astăzi. Du-te
într-un loc liniştit unde poţi fi singur şi cugetă la Dumnezeu. Depărtează-te
pentru puţin timp de familia şi prietenii tăi, de televizor, radio şi casetofon.
Încearcă să stai pur şi simplu liniştit şi lasă-L pe Dumnezeu să-ţi vorbească.
164
MIERCURI, 10 IUNIE

PIERDUT ÎN PĂDURE
Ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce
iubesc pe Dumnezeu, şi anume, spre binele celor ce sunt chemaţi
după planul Său. – Romani 8,28

S unt fericită să vă întâlnesc din nou!” i-a spus o femeie lui Ellen White la o
adunare de tabără din Michigan, în 1875.
„Vă amintiţi că aţi venit la o cabană în pădure aproape de Vergennes, acum
douăzeci şi unu de ani?”
Ellen White a spus că îşi amintea foarte bine.
Ellen şi soţul ei călătoreau de la Bedord la Vergennes, când călăuza lor a
rătăcit drumul. Când n-au putut găsi apă, Ellen a leşinat. Cu un topor împru-
mutat, grupa şi-a făcut drum prin pădure, până ce au ajuns la un luminiş în
care se afla o cabană de bârne. Acolo, ei au primit pâine şi lapte, precum şi un
loc de dormit. Soţii White s-au rugat şi au cântat împreună cu familia şi le-a
lăsat pentru citit o broşură.
„Dumneavoastră mi-aţi vorbit despre Isus şi frumuseţea cerului. Aţi vor-
bit cu atâta ardoare, încâtam fost încântă”, a continuat femeia. „Am citit cartea
şi am împrumutat-o şi vecinilor mei. De atunci Domnul a trimis pastori care
să predice adevărul, şi acum, acolo, se adună în fiecare săptămână o grupă de
păzitori ai Sabatului. În total, s-au convertit douăzeci de persoane, pentru că
dumneavoastră aţi bătut la uşa casei noastre”.
Pastorul şi Ellen White n-au putut înţelege de ce s-au pierdut în pădure
în ziua de 10 iunie 1853. Ei se aflau la numai 25 km depărtare de destinaţia
lor. Conducătorul lor a făcut acel drum de repetate ori şi îi era bine cunoscut.
Dar, în acea zi, el a călătorit 40 km, pe un alt drum prin pădure, peste buşteni
şi pomi răsturnaţi; unde cu greu se putea afla o urmă de drum. Ei, în acel
timp, au socotit experienţa ca fiind chinuitoare, dar Dumnezeu a întors-o
spre bine.
Nu tot ce ni se întâmplă în viaţă este bun. Sunt şi întâmplări neplăcute. Se
întâmplă multe lucruri care noi am fi dorit să nu aibă loc. Uneori, ni se pare
că suntem pierduţi în pădure, pierzându-ne vremea. Totuşi Dumnezeu poate
realiza un bine din orice experienţă a vieţii.
Nu putem înţelege de ce uneori planurile noastre sunt răsturnate şi apar
necazuri. În loc să ne necăjim şi să ne îngrijorăm de ce nu sunt lucrurile aşa
cum le-am dori noi, să ne încredem în înţeleptul şi iubitorul nostru Tată
ceresc, ca El să lucreze totul spre binele nostru. În toate cele ce ni se întâmplă,
Dumnezeu este la lucru.
165
JOI, 11 IUNIE

GRUPA „SUNSHINE”
Voi sunteţi martorii Mei – zice Domnul – voi şi Robul Meu pe care
l-am ales. – Isaia 43,10

L uther Warren, în vârstă de 14 ani a dorit să dea mărturie pentru Isus. El


se gândea ce minunat avea să fie dacă toţi prietenii lui ar putea să lucreze
împreună la răspândirea soliei despre revenirea pe curând a lui Isus.
Într-o zi, el a împărtăşit aceste idei prietenului lui, Harry Fenner, în vârstă
de 17 ani. Ei mergeau de-a lungul unui drum de ţară din Michigan şi Luther i-a
sugerat: „Harry, să mergem dincolo de gard şi să ne rugăm pentru aceasta”.
Cei doi băieţi au escaladat gardul şi au găsit un loc retras în spatele unui
tufiş unde au putut să se roage. Ei s-au consacrat pentru lucrarea de a duce
Evanghelia în lume şi I-au cerut lui Dumnezeu să-i ajute să recruteze tineri
pentru acest plan.
„Veniţi şi uniţi-vă cu Societatea noastră, a tineretului, îi îndemnau Luther
şi Harry pe prietenii lor. În curând, nouă băieţi, nouă adolescenţi, se adunau
în fiecare săptămână pentru rugăciune şi mărturie. Ei făceau comisioane pen-
tru cei bolnavi, dădeau broşuri şi scriau scrisori misionare.
Luther Warren a crescut şi a devenit un pastor adventist de ziua a şaptea.
În această calitate, el încă mai simţea sarcina că tineretul ar trebui să aibă o
parte în lucrarea lui Dumnezeu. În aceasta, el a fost încurajat de Ellen White,
care a scris în 1892:
„Tineri şi tinere, nu puteţi forma grupe şi, ca ostaşi ai lui Hristos, să vă
înrolaţi în slujirea Maestrului vostru, punând tot tactul, priceperea şi talentul
vostru în slujba Lui, spre a putea salva suflete de la ruină? Să se organizeze
grupe în fiecare biserică spre a face această lucrare.” (Christian Service, p. 34)
Luther Warren a fost primul care a organizat o astfel de societate a tine-
rilor. La 11 iunie 1894, a fost organizată o societate a tinerilor în Alexandria,
North Dakota. Ei şi-au dat denumirea de Sunshine Band (Grupa luminii
soarelui). Ţinta lor era să-i ajute pe alţii şi să ducă Evanghelia în toată lumea.
Astăzi, Biserica Adventistă are o reţea mondială de societăţi ale tineretu-
lui, unde copiii şi tinerii pot fi instruiţi pentru activităţi care dau mărturie,
precum eforturile „Vocii tineretului”, grupe pentru închisori, pentru distri-
buire de literatură, şi planuri pentru oraşe. Sunt multe lucruri pe care le poţi
face pentru Hristos. Ce planuri pentru a da mărturie are societatea tineretului
vostru? Ce faci tu?

166
VINERI, 12 IUNIE

MAŞINA DE SCRIS DEFECTĂ


Dacă vreunuia din voi îi lipseşte înţelepciunea, s-o ceară de la
Dumnezeu, care dă tuturor cu mână largă şi fără mustrare, şi ea
îi va fi dată. – Iacov 1,5

E ra în ziua de 12 iunie 1977. Mă aflam la maşina de scris, încercând să


completez o parte din manuscrisul pentru această carte. Bara pentru
spaţii se înţepenea şi murdărea pagina. Trebuia s-o duc la un atelier de repa-
rat. Meşterul era însă plecat din oraş. „El se va întoarce mâine”, a spus ajutorul
lui.
Din experienţă, ştiam că „mâine” înseamnă cândva în săptămâna viitoare.
Eu nu puteam să aştept până atunci, nici chiar până a doua zi, spre a-mi repa-
ra maşina de scris. Eu trebuia să bat la maşină manuscrisul. Peste câteva zile,
noi plecam în concediu. Editura aştepta. Nu era vreme de pierdut. Eu trebuia
s-o am acum reparată.
„O voi repara singură”, am spus şi am plecat acasă.
Ei bine, eu nu cunosc nimic despre mecanismul unei maşini de scris.
Timp de două ore, am ciocănit-o, am zgândărit-o şi am uns-o, dar maşina nu
mergea mai bine.
Încurcată, mi-am împreunat mâinile deasupra maşinii şi m-am rugat.
„Doamne, ajută-mă, te rog. Eu am nevoie acum de această maşină de scris.
Nu mai pot pierde timp. Tu ai făgăduit că dacă ne lipseşte înţelepciunea să o
cerem de la Tine şi Tu ne-o vei da. Te rog, arată-mi ce trebuie să fac spre a
repara această maşină de scris”.
Peste câteva minute, maşina mergea de minune, iar eu m-am întrebat de
ce am aşteptat atât de mult timp pentru a cere ajutor.
Cât de des am făcut acelaşi lucru în viaţa mea. M-am luptat timp de cea-
suri şi zile eu însumi, încercând cu disperare ca lucrurile să meargă bine. Mer-
geam înainte cu încăpăţânare, înfruntând eşecul şi încercând în continuare să
descopăr de ce merg lucrurile rău. În cele din urmă, complet extenuată, am
făcut ceea ce ar fi trebuit să fac la început, să merg la Isus pentru înţelepciune.
Cât de repede revin atunci lucrurile la locurile lor!
Sunt lucruri pentru care ai nevoie de înţelepciune. Acesta poate fi pentru
un subiect greu la şcoală, o problemă acasă sau o hotărâre privind viitorul
tău. Orice ar fi, du-te cu încurcătura ta la Dumnezeu. El a făgăduit să-ţi dea
înţelepciune. Pune-ţi încrederea într-un Dumnezeu atotînţelept şi iubitor. El
îţi va arăta ce să faci. El nu te va părăsi.

167
SÂMBĂTĂ, 13 IUNIE

BIRUITORUL
Totuşi în toate aceste lucruri noi suntem mai mult decât biruitori,
prin Acela care ne-a iubit. – Romani 8,37

A lexandru cel Mare a trăit cam cu trei sute de ani înainte de Hristos. El a
cucerit lumea antică, din Grecia până în India. Faima lui, ca general, s-a
răspândit în lung şi-n lat. Oamenii l-au adorat ca pe un zeu.
El era în vârstă de 32 de ani şi avea mari planuri pentru viitor. Cu toate
acestea, ideile lui n-au fost niciodată realizate, pentru că în anul 323 î.Hr. a dat
o mare petrecere. Nimeni n-a mâncat şi n-a băut mai mult decât el. El a băut o
noapte întreagă şi toată ziua următoare. În timp ce stătea culcat în camera lui
în stare de beţie, a răcit, răceală care s-a transformat în malarie.
În a zecea zi a lunii iunie, a căzut în comă şi oamenii lui ştiau că era pe
moarte. Un lung şir de soldaţi au mărşăluit pe lângă patul lui. El s-a trezit
îndeajuns, pentru ca cineva să-l poată întreba cui să-i revină împărăţia. El a
murmurat slab: „Celui mai tare.” La 13 iunie a murit.
Alexandru cel Mare a cucerit aproape lumea întreagă, dar el n-a fost în
stare să se cucerească pe sine însuşi. El a stăpânit milioane de oameni, dar el
nu şi-a stăpânit propriile pofte şi pasiuni. El a fost victorios în o sută de cam-
panii, dar a pierdut cea mai importantă luptă din toate.
Războiul împotriva propriului eu este cea mai mare luptă pe care o avem
de dus.
Ai observat că această luptă are loc în clasa ta? Johnny este mânios, din
cauza a ceea ce a spus cineva. El încearcă să aranjeze lucrurile. Poate să iasă cu
bătaie. El poate chiar să câştige, dar el a pierdut lupta cu eul personal.
Ai observat această luptă acasă? Betty n-a obţinut ceva ce îşi dorea. Ei i
se pare că fiecare o înţeapă. Bombănind şi jelindu-se, ea face ca viaţa să fie
neplăcută pentru familia întreagă. Ea se bosumflă şi se tânguieşte până ce
reuşeşte. Betty obţine ceea ce doreşte, dar ea pierde lupta cu eul personal.
Ai observat lupta aceasta la masă? Bill mănâncă orice doreşte el. Niciodată
nu ştie când să se oprească. El se îndoapă până se îmbolnăveşte. El a pierdut
lupta cu sine însuşi.
„Oricine intră pe porţile de mărgăritar ale cetăţii lui Dumnezeu va intra
acolo ca un biruitor, şi cea mai mare biruinţă a sa va fi biruinţa asupra eului.”
(Mărturii, vol. 9, ed. 1991, p. 150)

168
DUMINICĂ, 14 IUNIE

MERGI PE DIRECŢIA CEA BUNĂ


Mă vei călăuzi cu sfatul Tău, apoi mă vei primi în slavă. – Psalmi
73,24

C harles Lindbergh n-a fost primul care să zboare fără oprire peste Atlantic.
Arthur Brown şi John Alcock, doi britanici, au făcut lucrul acesta cu opt
ani înainte.
La 14 iunie 1919, cei doi bărbaţi au pornit de la Newfoundland într-un
bombardier transformat, numit Vimy. După şaisprezece ore şi douăsprezece
minute ei au aterizat pe un islaz din Irlanda.
Atâtea lucruri s-au defectat pe drum, încât a fost o minune că Brown şi
Alcock au reuşit. La şase ore după decolare, generatorul de vânt s-a desfăcut
de aripă. Aparatul lor de radio a încetat să mai funcţioneze. Apoi au văzut
cum parte din ţeava de eşapament a căzut în mare.
Câteva ore mai târziu, ei zburau printr-o furtună periculoasă nord-
atlantică, cu grindină, ploaie, fulgere şi vânturi vijelioase. Ei erau aruncaţi
încoace şi încolo, ca o jucărie uşoară. Alcock a pierdut controlul asupra avi-
onului şi acesta cădea în spirală înr-un plonjon spre ocean, la 1 500 m mai jos.
Exact la 20 m deasupra valurilor înspumate, el a fost în măsură să redreseze
avionul.
Peste câteva minute, Brown arăta spre busolă şi Alcock a izbucnit în râs.
Furtuna întorsese nava lor invers şi ei înaintau în plină viteză înapoi spre
Newfoundland (Terra Nova)!
Din fericire, busola funcţiona. De îndată ce au văzut eroarea lor, le-a fost
uşor să se întoarcă şi să se îndrepte pe direcţia cea bună. În furtună, ei n-aveau
nicio cale spre a obţine legătura radio. Fără busolă, ei puteau să rătăcească în
cercuri deasupra oceanului până ce li se termina combustibilul. Fără busolă,
probabil că nu şi-ar fi ajuns ţinta.
Tu şi cu mine avem de ajuns o ţintă, căminul nostru ceresc. Şi noi avem
nevoie de o busolă care să ne călăuzească prin vremea cea furtunoasă a vieţii.
Avem nevoie de o călăuză sigură şi adevărată, dacă avem de gând să ne
păstrăm pe direcţie şi să ajungem la destinaţie.
Numai Biblia este călăuza cea sigură. În fiecare zi, este nevoie să ne
controlăm cu ea, spre a vedea dacă mergem pe direcţia cea bună. Noi ne
putem încrede în busola noastră cerească. Ea întotdeauna va arăta calea spre
casă. În ultimul timp, ai verificat poziţia ta? Călătoreşti tu pe direcţia cea
bună? Dacă nu, atunci fă ceea ce a făcut John Alcock în furtună: întoarce-te şi
îndreaptă-te pe calea cea bună.
169
LUNI, 15 IUNIE

MIRACOLUL LOMA LINDA


Să faceţi orice vă va zice. – Ioan 2,5

Î ntr-una din zilele primăverii anului 1905, Pastorul John A. Burden a de-
schis o scrisoare primită de la Ellen White, care se afla atunci în Wash-
ington D.C., luând parte la Conferinţa Generală. El a citit: „Cumpără
neapărat proprietatea.”
Proprietatea în discuţie era o suprafaţă de treizeci şi opt de hectare,
aproape de Redlands, California, într-un loc numit Loma Linda. Acesta
părea a fi un loc ideal pentru o instituţie medicală şi educaţională. Pro-
prietarii au cerut la început 110 000 dolari, dar acum au redus preţul la
40 000 de dolari.
„Mergi înainte, prin credinţă, şi banii vor veni din surse neaşteptate”,
zicea scrisoarea.
Pastorul Burden s-a hotărât să se încreadă în Cuvântul Domnului aşa
cum era dat prin Ellen White. El personal a făcut un împrumut de 1 000
de dolari şi a achitat prima rată. A doua rată de 4 000 de dolari trebuia
plătită la 15 iunie. Unde avea să găsească el atâţia bani?
Pastorul Burden a auzit de un frate adventist care nu de mult întrebase
Conferinţa dacă nu cumva are nevoie de bani. Poate că el îi va da pentru
Loma Linda. Aşadar, pastorul Burden a luat trenul electric de la Los An-
geles până la ferma unde locuia acest frate, la o depărtare de vreo 2,5 km.
Când, în cele din urmă, a dat de cabană, nu era nimeni în ea. Dezamăgit,
Burden s-a întors la gară să aştepte trenul următor.
„Întoarce-te la cabană”, i se părea că-i spune o voce. S-a întors la cabană
şi a găsit familia luând cina. Pastorul Burden s-a grăbit să dea explicaţii
despre Loma Linda.
„Lăudat fie Domnul!” a exclamat bărbatul. „Eu tocmai am vândut ceva
din proprietate şi sunt convins că Domnul doreşte banii pentru Loma
Linda”. El a dat 2 400 de dolari, iar altcineva a dat restul ca împrumut.
Următoarea rată urma să fie plătită în iulie şi în ziua când trebuia
făcută plata a venit o scrisoare cu poşta de dimineaţă cu un cec de 5 000
de dolari de la o dnă din New Jersey. Aceasta era exact suma necesară.
Toate celelalte rate au sosit, de asemenea, pe căi miraculoase.
Când Dumnezeu ne vorbeşte, noi trebuie să fim dispuşi, ca şi pastorul
Burden, să mergem ascultători înainte. Pe măsură ce ascultăm, putem
aştepta să vedem lucrarea miraculoasă a puterii lui Dumnezeu.

170
MARŢI, 16 IUNIE

AURUL DIN RÂUL KLONDIKE


Ea nu se dă, în schimbul aurului curat, nu se cumpără cântărin-
du-se cu argint. – Iov 28,15

L a 16 iunie 1897, un vas cu aburi din Alaska intra în portul San Francisco.
De îndată ce vasul a acostat la doc, o grupă pestriţă de bărbaţi bărboşi
au coborât, clătinându-se sub încărcăturile lor de aur. Metalul preţios era în
buzunarele şi geamantanele lor. Era băgat în cutii vechi de cafea şi borcane de
sticlă. Unii îl cărau în pungi din piele de elan, lucrate acasă. În total, a fost scos
din acel vas aur în valoare de 750 000 de dolari.
Aceasta a fost prima dată când lumea din afară a aflat despre cel mai bo-
gat zăcământ de aur din istorie. Auzind ştirea, 100 000 de oameni au ple-
cat de la slujbele lor departe de căminul lor, îndreptându-se spre Alaska şi
râul Klondike. Cei mai mulţi erau nepregătiţi pentru greutăţile drumurilor
nordice, care trebuiau parcurse peste trecători muntoase nesigure, prin vis-
cole sălbatice şi peste praguri abrupte de râuri. Era nevoie de aproximativ
şaisprezece săptămâni de mers spre a ajunge la oraşul Dawson. Numai unul
din patru reuşea să-l parcurgă.
Înflăcăraţi de dorinţa de a se îmbogăţi, oamenii păreau dispuşi să îndure
orice greutăţi, în speranţa că va găsi o comoară. În căutarea lor înfrigurată,
mulţi au pierdut ceea ce era de o valoare mult mai mare decât aurul. Unii
şi-au pierdut viaţa, iar alţii sănătatea. În aspra viaţă a oraşului minier, mulţi
şi-au pierdut experienţa lor religioasă şi bunul lor nume. Ei au renunţat la
principiile lor, spre a se lupta pentru aur.
Astăzi avem nevoie să stabilim sincer priorităţile noastre. Este importnt
să ştim ce lucruri au o valoare durabilă. Noi trebuie să urmărim aceste ţinte
cu toată înflăcărarea minerilor de la râul Klondike. Aurul creştinului este ca-
racterul. Tot aurul din lume nu poate cumpăra o inimă curată, o conştiinţă
curată sau un nume bun. Iubirea faţă de Dumnezeu, credinţa în făgăduinţele
Lui şi mântuirea sunt cu mult mai preţioase decât aurul.
David a spus: „De aceea eu iubesc poruncile Tale mai mult decât au-
rul, da, mai mult decât aurul curat” (Psalmi 119,127). Iov a declarat despre
înţelepciune: „Nu se poate asemăna cu aurul, nici cu diamantul” (Iov 28,17).
Solomon a spus: „Un nume bun este mai de dorit decât o bogăţie mare, şi a fi
iubit preţuieşte mai mult decât argintul şi aurul”. (Prov. 22,1)
N-ar trebui, oare – întocmai ca minerii de la râul Klondike – să fim gata
să sacrificăm orice, să îndurăm orice greutăţi, pentru ca să putem avea ceea ce
este mult mai de valoare decât aurul – un caracter integru?
171
MIERCURI, 17 IUNIE

LUPTA PENTRU BUNKER HILL


Supuneţi-vă dar lui Dumnezeu. Împotriviţi-vă diavolului, şi el va
fugi de la voi. – Iacov 4,7

Î n lupta vieţii, există doi generali: Dumnezeu şi diavolul. Iacov ne îndeamnă


să ne alăturăm lui Hristos şi să luptăm împotriva lui Satana. Dacă facem
aşa, victoria este asigurată. Dacă vom continua să luptăm, diavolul se va re-
trage.
Bătălia de la Bunker Hill (Dealul cazemată) ilustrează aceasta. Ea a fost
prima bătălie adevărată a Revoluţiei Americane. Dealul cazemată era unul
dintre cele două dealuri de pe o peninsulă exact la nord de Boston, despărţită
de continent printr-un dig.
Generalul Thomas Gage, comandantul britanic, a plănuit să fortifice
aceste dealuri de îndată ce vor sosi întăriri din Anglia. Când americanii au
aflat de acest plan, ei au hotărât să ocupe mai întâi dealurile.
În dimineaţa zilei de 17 iunie 1775, generalul Gage a văzut că america-
nii erau stăpâni pe deal. El a trimis de îndată 2 500 de soldaţi să cucerească
dealul.
El le-a ordonat oamenilor lui să înainteze spre vârf pe panta stâncoasă şi
dificilă. La început, se părea că nu va fi nicio rezistenţă. Britanicii au mărşăluit
înainte în desfăşurare ordonată, dar tocmai când ei au ajuns la vârf, america-
nii au început să tragă. Rezistenţa lor a fost atât de puternică, încât britanicii
au fost forţaţi să se retragă.
Generalul Gage le-a ordonat oamenilor lui să înainteze încă o dată. Din
nou, ei au fost respinşi de focul puternic al americanilor.
La a treia încercare, britanicii au reuşit să cucerească vârful dealului şi să
captureze câteva arme. Americanii au fugit; ei îşi terminaseră muniţia şi n-au
mai putut rezista.
Într-un fel asemănător, diavolul lansează zilnic atacuri împotriva noastră.
Atâta timp cât avem muniţie şi continuăm să rezistăm, Satana n-are altă şansă
decât să se retragă. El însă are aceeaşi perseverenţă ca şi acele trupe britanice.
El continuă să atace, sperând că, mai devreme sau mai târziu, să ne găsească
fără apărare.
Care este muniţia noastră? Cuvântul lui Dumnezeu. Adu-ţi aminte că
atunci când Satana L-a asaltat pe Isus în pustie, Domnul nostru l-a pus pe
diavolul pe fugă cu „Stă scris”. Pavel spune că trebuie să luptăm contra lui
Satana cu „sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu”.
Cum stai cu aprovizionarea muniţiei tale?
172
JOI, 18 IUNIE

BIRUINŢĂ LA GOLGOTA
Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă biruinţa prin
Domnul nostru Isus Hristos. – 1 Corinteni 15,57

Î n această zi, în 1815, Napoleon Bonaparte a condus oştirea Franţei îm-


potriva Ducelui de Wellington şi a fost învins la Waterloo. Atât de completă
a fost deruta lui, încât până în ziua de azi noi mai spunem că cineva care a
suferit o lovitură zdrobitoare în viaţă „şi-a găsit Waterloo-ul lui”.
Ştirea despre victoria britanică a fost dusă de vase navigând spre coasta
sudică a Angliei. Londrei i-a fost notificată de un aparat cunoscut ca semafor
care folosea două drapele ţinute în poziţii diferite spre a arăta literă cu literă
cuvintele.
Londonezi au aşteptat foarte nerăbdători când semaforul de pe vârful
Catedralei „Sf. Paul” a arătat încet, literă cu literă, cuvintele: „W-E-L-L-I-N-
G-T-O-N–Î-N-V-I-N-S…”
Tocmai atunci s-a lăsat peste oraş o ceaţă deasă, acoperind restul mesaju-
lui. Speriaţi, oamenii au început să facă planuri de apărare împotriva invaziei
franceze la care se aşteptau.
Deodată, ceaţa s-a ridicat şi semnalele au continuat: W-E-L-L-I- N-G-T-
O-N–Î-N-V-I-N-S-A–P-E–N-A-P-O-L-E-O-N–L-A–W-A-T-E-R-L-O-O.
Un strigăt de bucurie s-a înălţat deasupra mulţimii în aşteptare. Oamenii
râdeau, strigau unul la altul. Victoria era a lor!
Astăzi, noi suntem într-o situaţie asemănătoare cu aceea a londonezilor în
ziua când ceaţa a coborât. Privim la necazurile şi haosul din lume şi s-ar părea
că diavolul a triumfat. Descrieri de crime şi brutalitate umplu ziarele. Oame-
nii nevinovaţi suferă, în timp ce ţări vrăjmaşe îşi desfăşoară argumentele lor
– rachete şi bombe. Se pare că totul silabiseşte tristul mesaj: „H-R-I-S-T-O-
S–Î-N-V-I-N-S.”
„Dar, într-o zi, în curând, ceaţa se va risipi. Cerul va fi plin de slava şi
strălucirea revenirii lui Hristos. Asemenea unor litere de foc, întreaga lume
va citi: „H-R-I-S-T-O-S–A–Î-N-V-I-N-S–P-E–S-A-T-A-N-A–L-A–G-O-L-
G-O-T-A”.
Ce zi de bucurie va fi aceea! Trâmbiţa va suna. Cei morţi în Hristos vor în-
via, iar noi ceilalţi vom fi toţi schimbaţi şi înălţaţi spre a întâmpina pe Domnul
în văzduh. Biruinţa asupra păcatului şi a morţii va fi a noastră! Să-L lăudăm
astăzi pentru asigurarea acelei victorii.

173
VINERI, 19 IUNIE

ÎN MÂINILE LUI
Tu eşti Dumnezeul meu… Soarta mea este în mâna Ta. – Psalmi
31,14.15

A stăzi este ziua de naştere a lui José Rizal, care a fost numit George Wash-
ington al Filipinelor. El niciodată n-a comandat vreo armată şi nici n-a
deţinut o slujbă publică. El a fost un doctor în medicină, care a scris cărţi în
care se arăta asuprirea poporului său.
Numele lui José este purtat de multe drumuri, şcoli, colegii şi firme de
afaceri din Filipine. Statuia lui se află în zeci de oraşe filipineze. Copiii primesc
numele lui şi în fiecare an are loc o paradă şi se ţin cuvântări în cinstea lui.
Din cauza scrierilor lui, stăpânitorii spanioli l-au exilat pe José Rizal la
Dapitan, la nort-vest de Mindanao, pe timp de patru ani. Cu toate că n-a
luat parte la revoluţia din 1896, el a fost arestat şi împuşcat de un pluton de
execuţie.
Un medic militar prezent la execuţia lui José a rămas uimit de calmul cu
care el a întâmpinat moartea. Urcând spre condamnat, medicul a întrebat:
„Camarade, pot să vă iau pulsul?” El l-a găsit puternic şi normal.
Când totul a fost gata, soldaţii au ridicat puştile. Semnalul a fot dat şi José
Rizal, eroul Filipinelor, a căzut mort. Moartea lui a încurajat pe cei care luptau
pentru libertate şi, cincizeci de ani mai târziu, ţinta a fost ajunsă.
Ce a păstrat calmul lui José Rizal în timpul acelui proces şi în timpul
execuţiei? Răspunsul poate fi găsit într-o scrisoare pe care a scris-o părinţilor
lui: „Eu cred că oriunde aş merge, întotdeauna voi fi în mâinile lui Dumne-
zeu, care stăpâneşte asupra destinelor oamenilor.”
Tu şi eu avem nevoie de o astfel de credinţă, dacă avem de gând să stăm
tari în timpurile de încercare care au să vină. Se apropie timpul când tineri
care stăruie în păzirea Cuvântului lui Dumnezeu vor fi trataţi cum a fost tra-
tat şi José Rizal. Ei vor fi socotiţi ca participanţi la o revoluţie. Vorbind de-
spre acest timp, Ellen White a scris: „Copiii vor fi desmoşteniţi şi alungaţi de
acasă… Când apărătorii adevărului vor refuza să cinstească sabatul-dumini-
cal, unii dintre ei vor fi aruncaţi în închisoare, unii vor fi exilaţi, iar alţii vor fi
trataţi ca sclavi.” (Tragedia veacurilor, ed. 1980, p. 557)
Indiferent ce ar putea conţine viitorul tău, ştim prea bine că tu vei fi în
mâinile lui Dumnezeu.

174
SÂMBĂTĂ, 20 IUNIE

BIBLIA LUI DAVID


Vă las pacea Mea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea.
Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte. – Ioan 14,27

S am Tannyhill nu ştia ce este pacea. Din copilărie el a fost fugar, încercând


să evite a fi prins pentru furt. El s-a născut la 20 iunie 1929 şi a murit
douăzeci şi şapte de ani mai târziu, pe scaunul electric, la Penitenciarul statu-
lui Ohio, pentru că a ucis o chelneriţă.
Doi adventişti de ziua a şaptea din Fremont, Ohio, au simţit o povară
specială pentru acest tânăr. Ei l-au vizitat în celulă şi au vorbit cu el despre
iubirea lui Dumnezeu. Keith Collins a făgăduit să-i dea lui Sam o Biblie, dar
când a ajuns acasă n-a putut găsi pe cea în plus pe care o credea că este acolo.
David, fiul lui în vârstă de 9 ani tocmai primise o Biblie nouă de ziua lui de
naştere.
„Tăticule, poţi să-i dai lui Sam Biblia mea”, a zis băiatul.
Sam a acceptat Biblia lui David şi a făgăduit s-o citească. Când a terminat
cu celelalte cărţi, a luat-o în cele din urmă ca să-i mai treacă timpul. Despre
această experienţă, el a scris:
„Am găsit un loc unde un flăcău numit Isus i-a trimis pe unii din grupa
Lui să-i aducă un catâr. Pentru aceasta, eu L-am crezut un hoţ de cai. Apoi,
am dat peste un loc unde El a făcut vin. Pentru aceasta, L-am numit un con-
trabandist cu alcool. Apoi, am găsit un loc unde El a înviat morţi, a vindecat
orice fel de boală şi a scos demoni. Acum m-am întrebat: Ce fel de Om este
acesta? Şi astfel am început cu Matei şi am citit toată partea numită Noul
Testament. În timpul acela, L-am găsit nu ca pe un hoţ de cai, nici ca pe un
contrabandist cu alcool, ci ca pe Fiul lui Dumnezeu.”
Sam a dorit pacea despre care el a citit în Ioan 14, 27. I-o va da oare Dum-
nezeu şi lui, un ucigaş? De marţi şi până sâmbătă el a plâns şi s-a rugat. El
a cerut ca Dumnezeu să-i ierte fiecare păcat. El a pus viitorul şi întreaga lui
viaţă în mâinile lui Dumnezeu şi a găsit pacea pe care o căutase. Pentru prima
dată în viaţa lui, Sam a fost în stare să doarmă noaptea. Povara vinovăţiei lui
dispăruse. El avea pacea pe care numai Isus Hristos o poate da.
Într-o scrisoare către Keith Collins, Sam spunea: „Acum ştiu cine este Isus
în realitate. El locuieşte în inima mea.” Îi mulţumesc lui David Paul pentru
Biblie.
O astfel de pace este la îndemâna tuturor oamenilor. Vino astăzi la Isus
cu toată vinovăţia ta. Predă-i Lui viaţa şi viitorul tău. El îţi va aduce pace şi
fericire veşnică.
175
DUMINICĂ, 21 IUNIE

DIAVOLUL DEGHIZAT
Căci se vor scula Hristoşi mincinoşi şi proroci mincinoşi; vor face
semne mari şi minuni, până acolo încât să înşele, dacă va fi cu
putinţă, chiar şi pe cei aleşi. – Matei 24,24
Deghizarea lui Satana în Hristos va fi capodopera înşelăciunii lui. Dia-
volul va apărea în diferite părţi ale pământului ca o fiinţă maiestuoasă, de o
strălucire uimitoare, asemănându-se cu descrierea Domnului, redată în Apo-
calipsa. Atât de mare va fi slava lui şi atât de minunate lucrările lui, încât oa-
menii vor fi convinşi că el este Isus. Mulţi se vor duce la el să fie binecuvântaţi
şi îl vor crede când va spune că el a schimbat acum Sabatul în duminică. Mulţi
oameni vor fi gata să asculte de porunca lui ca toţi să se închine în acea zi.
Milioane de oameni vor fi amăgiţi, dar tu nu trebuie să fii înşelat. Tu poţi
şti că fiinţa aceasta este Satana. Cum e posibil lucrul acesta? O întâmplare din
timpul Revoluţiei Franceze ne va ajuta să înţelegem.
S-a întâmplat la 21 iunie 1791. Poporul din Paris s-a întors contra regelui
Ludovic al XVI-lea şi a reginei Maria Antoinette, pentru că ei trăiau în lux,
în timp ce poporul de rând murea de foame. Poporul a fost atât de mâniat,
încât a trebuit să fie pusă o gardă înarmată în jurul palatului ca să-i păzească
pe rege şi pe regină. Înţelegând seriozitatea situaţiei lor, perechea regală a în-
cercat să scape.
În zorii zilei de 21 iunie 1791, regele a ordonat să fie adusă o trăsură la uşa
din spate a palatului. Deghizaţi în oameni de rând, el, regina şi copiii lor au
pornit spre frontiera de răsărit a Franţei. Pe drum, trăsura a oprit pentru o
scurtă perioadă de odihnă şi un ţăran l-a recunoscut pe rege după chipul lui
care se afla pa bancnotele atunci în circulaţie. El a anunţat poliţia şi perechea
regală a fost în curând întoarsă la Paris, sub pază.
Acel om needucat l-a recunoscut cu uşurinţă pe rege după chipul lui.
Tot aşa şi noi îl vom recunoaşte pe Satana, chiar dacă este deghizat. Îl vom
cunoaşte pe diavol după învăţăturile lui false şi după felul înşelător al apariţiei
lui, pentru că vom avea în mintea noastră tabloul clar al felului în care va veni
Isus.
Numai aceia care au studiat Biblia cu grijă nu vor fi înşelaţi de deghizarea
şireată a lui Satana. Citeşte paginile 572, 573 şi 574 din cartea Tragedia veacu-
rilor, pentru o descriere a ceea ce Satana va încerca să facă. Studiază Matei
24,24-31 şi Apocalipsa 1,7 pentru un tablou clar al modului în care va veni
Hristos. Să nu fii înşelat.

176
LUNI, 22 IUNIE

TREZEŞTE-TE!
… Este ceasul să vă treziţi în sfârşit din somn; că acum mântuirea
este mai aproape de noi decât atunci când am crezut. – Romani
13,11

T reziţi-vă, creştini!” ne spune Pavel. „Nu ştiţi ce timp este? Isus vine în
curând.”
Acum, ca niciodată mai înainte, este important pentru noi să ne trezim,
ca astfel să putem înţelege semnele din jurul nostru. Noi trebuie să fim atenţi
faţă de acest avertisment, în aşa fel ca să putem fi pregătiţi pentru venirea lui
Hristos.
Întâmplarea care a avut loc la 22 iunie 1918, este un exemplu al dezastru-
lui care poate să vină când aceia care ar trebui să fie treji, dorm.
Un tren de circ, cu douăzeci şi cinci de vagoane, a părăsit oraşul Michi-
gan, Indiana, în acea seară, spre Hammond, Indiana. Pe lângă paisprezece
vagoane-platformă, care transportau corturile şi echipamentul, mai erau
şapte vagoane pentru animale şi patru vagoane de dormit pentru personalul
circului.
La Ivanhoe, mecanicul a trebuit să oprească pentru a controla o cutie de
frână supraîncălzită. Niciun alt tren nu era prevăzut să vină timp de o oră,
dar ca măsură de precauţie cel cu semnalizarea a ridicat semnalul luminos în
spatele trenului. Şi semnalele automate pe linie, mai în urmă, au fost puse în
funcţiune.
Din oraşul Michigan rămas în urmă, a părăsit gara un tren gol pentru trupe
şi s-a îndreptat spre vest, în urma trenului cu vagoane de circ. El a pufăit trecând
peste un număr de semnale galbene de avertizare şi, în cele din urmă, peste
strălucitoarea lumină roşie. Cel cu semnalizarea îşi agita lanterna, la apropierea
locomotivei, dar era în zadar. Trenul de trupe şi-a continuat drumul izbind în
spate trenul-circ, ucigând cei şaizeci şi opt de oameni şi multe animale.
Mecanicul trenului pentru trupe luase un sedativ înainte de a pleca din
oraşul Michigan. Acesta l-a făcut să adoarmă, astfel că el n-a văzut semnalele
de avertizare.
Satana încearcă să ne facă pe toţi să dormim, aşa ca să nu vedem lumi-
na roşie şi luminile galbene de avertizare. Războaie, foamete, cutremure de
pământ, uragane, şi boli de tot felul ar trebui să ne spună ceva dacă suntem
treji. Numărul crescând al crimelor, grevelor, şi al minirăzboaielor anunţă
revenirea pe curând a lui Isus. Dacă ele nu ne spun nimic, înseamnă că sun-
tem adormiţi. Este timpul să ne trezim! Isus vine în curând!
177
MARŢI, 23 IUNIE

ÎN FAŢA ALEGERII
Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Căci sau va urî pe unul şi
va iubi pe celălalt; sau va ţine la unul şi va nesocoti pe celălalt.
– Matei 6,24

N u poţi să mănânci cozonacul şi totuşi să-l şi ai. Nu poţi fi în acelaşi timp


la Londra şi la Paris. Nu poţi sluji la doi stăpâni. Undeva, pe parcurs,
trebuie să faci o alegere.
Edward Albert Christian George Andrew Patrick David, mai bine cunos-
cut ca Ducele de Windsor, ştia că astfel de alegeri nu sunt uşoare. El a trebuit
odată să facă o alegere foarte dificilă.
Născut în această zi a anului 1894, Edward a fost destinat să fie rege al
Angliei. Când tatăl său, George al V-lea a murit, Edward a moştenit tronul
Imperiului Britanic.
Înainte ca să se încheie anul, el a fost cunfruntat cu o hotărâre foarte
dificilă. Putea fi sau rege al Angliei, sau să se căsătorească cu Wallis Simpson.
El nu putea să le aibă pe amândouă. Legile şi obiceiurile ţării lui nu permiteau
ca regele să se căsătorească cu o femeie divorţată. El a cerut o lege specială
care să-i îngăduie acest lucru. Când a fost refuzat, el a trebuit să aleagă.
„Mă voi căsători cu dna Simpson şi sunt pregătit să plec”, a hotărât regele.
La 11 decembrie 1936, el a renunţat la tron, spunând: „Am aflat că-mi este
imposibil… să mă achit de sarcinile mele ca rege, aşa cum aş fi dorit să fac,
fără ajutorul şi sprijinul femeii pe care o iubesc.”
Dacă Edward a făcut bine sau dacă a greşit în decizia lui, aceasta este o
problemă de opinie. El trebuia să aleagă. Făcând alegerea, el a descoperit ce
era cel mai important pentru el.
În fiecare zi noi avem de ales. Unele sunt de mică însemnătate, care dau pe
faţă pur şi simplu plăcerea sau neplăcerea noastră. Altele sunt foarte impor-
tante, care descoperă cărui Stăpân îi slujim.
Christopher trebuia să hotărască între o maşină nouă şi a merge la o şcoală
creştină. El a ales educaţia creştină. Ce crezi, a fost înţelept?
Karen cânta la vioară în orchestra localităţii. Dirijorul a spus că ei trebuie
să exerseze în serile de vineri pentru marele concert care avea să aibă loc. El
i-a spus lui Karen că trebuie să participe altfel nu va putea cânta la concert.
Karen a ales să nu cânte la concert. A făcut ea o alegere corectă?
Gândeşte-te bine la alegerea pe care o faci astăzi!

178
MIERCURI, 24 IUNIE

EROII LUI DUMNEZEU


Copilul lasă să se vadă încă din faptele lui dacă purtarea lui va fi
curată şi fără prihană. – Proverbe 20,11

M -am străduit atât de mult să fac ce-i bine!”


Cuvintele acestea au fost spuse de Grover Cleveland, un fost preşedinte
al Statelor Unite, chiar înainte de a muri, în ziua de 24 iunie 1908. Aceia care
l-au cunoscut au spus că acele ultime cuvinte au rezumat foarte bine viaţa lui.
În îndelungata sa carieră, ca unul care a deţinut o slujbă publică, Cleveland
a încercat să ia hotărâri întemeiate pe principiul dacă ceva este sau nu este
drept, iar nu dacă este popular să facă.
Ca primar la Buffalo, el a prezentat veto-ul faţă de atât de multe contracte
necinstite, încât a fost cunoscut ca „primarul veto”. Când a ajuns preşedinte,
el a avut curajul să spună NU când îşi dădea seama că era ceva ce nu era spre
binele ţării, chiar dacă aceasta îl costa voturi.
Ellen White trebuie să fi avut astfel de oameni în minte când a scris: „Tre-
buie să alegem ce-i drept, pentru că este drept, şi să lăsăm urmările pe seama
lui Dumnezeu. Lumea este, în mare măsură, îndatorată faţă de bărbaţii de
principii, credinţă şi cutezanţă, pentru marile lor reforme”. (Tragedia veacu-
rilor, ed. 1981, p. 422)
Daniel este un exemplu de bărbat care a stat lângă ceea ce era drept, în
aspră încercare. A te ruga nu era lucrul popular pe care trebuia să-l faci. Dar
aceasta era drept, şi el l-a făcut.
În mod sigur că poziţia pe care au luat-o Şadrac, Meşac şi Abed-Nego în
câmpia Dura nu era populară, dar era hotărârea cea dreaptă.
Moise ar fi putut să fie un stăpân popular în Egipt; dar el şi-a adus aminte
de învăţăturile mamei lui şi a ales mai degrabă ce era drept, decât curentul
popular.
Când suntem confruntaţi cu unele acţiuni, ar trebui ca şi aceşti mari
bărbaţi să ne întrebăm: „Este acesta un lucru bun de făcut?”
„Fii statornic, fiule, când eşti ispitit. Să faci ceea ce ştii că este bine. Rămâi
hotărât la însuşirile bărbăţiei şi vei învinge în luptă. „Ce e drept” să-ţi fie
strigătul întotdeauna în luptă. În bătălia pentru binele vieţii. Şi Dumnezeu
care ştie cine sunt eroii. Îţi va da tărie pentru luptă.” (Phoebe Cary)

179
JOI, 25 IUNIE

ULTIMA CLIPĂ A LUI CUSTER


Întăriţi-vă în Domnul şi în puterea tăriei Lui. – Efeseni 6,10

A devărul despre tot ce s-a întâmplat la 25 iunie 1876, în timpul luptei de la


Little Bighorn nu va fi cunoscut niciodată. Noi ştim doar că lui George
A. Custer i s-a cerut să conducă un regiment de 650 de soldaţi, în valea râului
Little Bighorn, ca să ocupe un sat indian.
Când generalul a localizat aşezarea, aceasta părea a fi una mică. El a con-
siderat că acolo n-ar putea fi mai mult de o mie de oameni. Avea să fie uşor
pentru oamenii lui să înconjoare tabăra. El n-a văzut nevoia de a aştepta
întăriri. Împărţindu-şi soldaţii în trei gurpe, Custer a trimis o coloană spre
dreapta, alta spre stânga, şi el a condus pe a treia drept înainte.
Spre surpriza tuturor, în acel sat erau adunaţi între 2 500 şi 5 000 de indi-
eni ce le erau vrăjmaşi. Generalul Custer şi toţi oamenii lui au fost ucişi. N-a
rămas nici unul să povestească istoria ultimei clipe a lui Custer.
Un lucru este sigur: Generalul Custer a făcut o greşită apreciere în ceea ce
priveşte numărul indienilor din sat. El a subestimat puterea vrăjmaşului. El ar
fi trebuit să aştepte întăriri.
Să nu facem aceeaşi greşeală în lupta vieţii noastre. Noi nu ne luptăm cu
un vrăjmaş obişnuit. Noi luptăm împotriva unuia care are şase mii de ani de
experienţă. El are foarte mulţi demoni care să-l ajute. O treime din îngerii din
cer au fost alungaţi din cer odată cu el.
Pentru mintea noastră fără experienţă, lucrurile pot să nu pară aşa de rele.
Noi pornim singuri înainte să întâmpinăm ispita şi suntem învinşi. Noi nu
ne putem măsura cu diavolul şi demonii lui. Să nu cutezăm să stăm singuri.
Avem nevoie de întăriri cereşti.
Hristos nu intenţionează ca noi să stăm singuri împotriva diavolului.
Tăria Lui, nu a noastră, poate înfrânge pe vrăjmaş. Faptul că avem speranţă se
datoreşte „puterii şi tăriei Lui”.
Toată puterea în cer şi pe pământ aparţine lui Dumnezeu. Oştirea de de-
moni a lui Satana este întrecută în număr, în proporţie de doi la unu de îngeri
credincioşi. Ne este spus că Dumnezeu mai degrabă va trimite pe toţi îngerii
din cer spre salvarea noastră, decât să ne vadă învinşi de cel rău. Nu este ne-
voie de nicio înfrângere în viaţa noastră astăzi. Tot ceea ce avem de făcut este
să cerem ajutorul Lui.

180
VINERI, 26 IUNIE

CÂNTĂREŢUL CIUDAT (PIED PIPER)


Să nu te iei după mulţime ca să faci rău. – Exod 23,2

D upă o veche legendă germană, aceasta este ziua în care Cântăreţul Pestriţ
a furat copiii din Hamelin.
În anul 1284, aşa spune povestea, în oraşul Hamelin a fost o invazie de
şobolani. Cursele pentru şoareci şi otrava s-au dovedit a fi nefolositoare. În
scopul de a scăpa de dăunători, oraşul a importat 1.100 pisici din Bremen. Cu
toate acestea, şobolanii erau tot mai mulţi.
Apoi, într-o zi de vineri, un bărbat cu o înfăţişare ciudată, îmbrăcat cu
o jachetă roşie, pălărie ascuţită, pantaloni bufanţi şi ciorapi gri, a venit la
bătrânii oraşului şi s-a oferit să cureţe oraşul de şobolani în schimbul a o sută
de ducaţi.
După ce târgul a fost făcut, omul a luat un fluier şi a început să cânte o melo-
die. În curând, şobolanii şi şoarecii au venit cu miile din fiecare mansardă,
gaură, beciuri şi pod. Ei s-au adunat în jurul cântăreţului, în timp ce el cânta
melodia lui vrăjită. El i-a condus pe toţi în râul Weser, unde s-au înecat.
Dar când el a mers să-şi primească cei o sută de ducaţi ai lui, bătrânii
oraşului i-au plătit numai zece. El n-a protestat, dar s-a întors vinerea
următoare şi a cântat din fluierul lui. De data aceasta, toţi copiii din oraş s-au
adunat mulţime la el ca şi hipnotizaţi. El i-a condus afară din oraş pe un deal
numit Koppenburg, într-o peşteră. Melodia era din ce în ce mai slabă până
când, în cele din urmă, a dispărut. Niciodată oamenii din Hamelin nu şi-au
mai văzut copiii. O sută treizeci de copii au dispărut.
În realitate se poate să nu fi existat cântăreţul ciudat (Pied Piper) din
Hamelin acum şapte sute de ani, dar foarte sigur că astăzi există unul. L-am
putea numi Cântăreţul ciudat (Pied Piper) din fiecare oraş. Tu poţi să-l auzi
cântând la cinema, teatru şi discotecă. Melodiile lui pot fi auzite prin radio şi
la televiziune.
„Iubirea muzicii îi determină pe cei nechibzuiţi să se unească cu cei
lumeşti, participând la întâlnirile de petreceri, unde Dumnezeu le interzice
copiilor Săi să meargă. Aşa se face că ceea ce este o mare binecuvântare când
este bine folosit, devine unul din mijloacele cu cel mai mare succes prin care
Satana abate gândurile de la datorie şi de la cercetarea celor veşnice.” (Figuri
din istoria biblică a Vechiului Testament, vol. 2, p. 197)
Nu te lăsa păcălit de acest ciudat cântăreţ modern!

181
SÂMBĂTĂ, 27 IUNIE

NUMELE LUI ESTE DUMNEZEU


Închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele
apelor. – Apocalipsa 14,7

V aluri spumegânde izbind într-un ţărm de stâncă. Un vultur zburând la


înălţime, deasupra văii. O căprioară cu puiul ei bând apă dintr-un lac al-
bastru şi liniştit. Acestea ne vorbesc despre purtarea de grijă a lui Dumnezeu.
O rândunică arctică zburând 18.000 km până la locul cuibului ei, o veveriţă
nordică culegându-şi hrana de-a lungul unul copac căzut, şi un şir de furnici
cărând hrană la cuibul lor din pământ, toate ne arată ceva despre Creatorul
nostru.
Cum ar fi dacă n-ai avea ochi să vezi culorile albastru, galben şi cărămiziu
ale unei zile de toamnă? Ce ar fi dacă n-ai putea auzi asurzitoarea cascadă sau
căderea ploii pe acoperişul casei tale? Ce-ar fi dacă n-ai putea să vezi soarele
dimineţii cum schimbă stropii de rouă în diamante? Ce-ar fi dacă n-ai putea
să auzi torsul plăcut al pisicuţei tale? Ce-ar fi dacă ai fi orb şi surd?
Helen Keller, a cărei zi de naştere este astăzi, a fost o astfel de persoană.
La vârsta de 19 luni pentru ea, lumea a devenit deodată întunecoasă, liniştită
şi înfricoşătoare. Ea a rămas în această stare până ce profesoara ei, Anne Sul-
livan, a învăţat-o să cunoască lumea prin simţul pipăitului.
Când Helen era în vârstă de 10 ani, părinţii ei au hotărât că era timpul
s-o înveţe despre Dumnezeu. Ei l-au solicitat pe un prieten pastor să vină în
căminul lor şi să-i vorbească despre Creator. Cu dna Sullivan ca interpret, el
i-a vorbit lui Helen despre munţi, cer, mare, păsări, flori şi animale. El i-a spus
că Făcătorul frumoasei lumi în care trăia ea se cheamă Dumnezeu.
Faţa lui Helen strălucea de bucurie şi înţelegere. Repede, ea a silabisit cu
degetele ei: „Eu L-am cunoscut în tot acest timp, dar n-am ştiut niciodată care
este Numele Lui.”
Dumnezeu ţi-a dat ochi, ca să poţi vedea puterea Lui în fasolea care
încolţeşte. El ţi-a dat urechi, ca să poţi auzi glasul Lui în valurile care se sparg
de ţărm. El ţi-a dat un nas, pentru ca să poţi simţi iubirea Lui în mireasma
parfumului de flori. El ţi-a dat degete, pentru ca să poţi simţi moliciunea pielii
mânuţei unui prunc şi să ştii că El îţi poartă de grijă. El ţi-a dat o limbă, ca să
guşti dulceaţa unei căpşuni şi, făcând aşa, să-L cunoşti mai bine.
Dumnezeu doreşte ca să ştii cine este El. El doreşte ca astăzi să-I aduci
închinare Lui, Creatorului tău.

182
DUMINICĂ, 28 IUNIE

PREGĂTEŞTE-TE!
Pregăteşte-te dar… – Ezechiel 38,7

E ra în ziua de 28 iunie 1778, la doi ani după începutul Războiului de


Independenţă. În zorii acelei zile de vară, armata britanică a început să se
mişte prin New Jersey.
Generalul George Washington, comandantul trupelor americane, i-a or-
donat lui Charles Lee să-i atace din spate şi din părţi pe soldaţii britanici care
mărşăluiau şi să distrugă tot ce putea.
Aceasta n-a dat rezultat. Charles Lee a întârziat să pună soldaţii lui în
marş. Până ce americanii au fost gata pentru luptă, se părea că nu mai era
speranţă. Când generalul Washington i-a văzut pe oamenii lui retrăgându-se,
a mers călare în faţă şi a luat comanda. El i-a găsit pe britanici la exact 200 m
depărtare.
El trebuia să-şi aşeze oamenii în dispozitiv pentru luptă, dar nu avea
informaţii despre terenul înconjurător. Timp nu mai era pentru desfăşurarea
de hărţi. El avea acum nevoie de informaţii. Era cineva care l-ar fi putut aju-
ta?
„David Rhea spune că el cunoaşte foarte bine regiunea, domnule.”
„Trimite-ţi după David Rhea”, a ordonat Washington.
În curs de câteva minute, generalul Washington avea toate informaţiile
necesare. „Acolo este o râpă şi acolo un pod. Dealul acela este cel mai înalt
din împrejurimi şi pe partea aceasta este o cărăruie care urcă. Dincolo este o
livadă de pomi fructiferi care ar putea fi folosită ca protecţie.”
Imediat, generalul Washington şi-a desfăşurat oamenii în locurile
corespunzătoare. Britanicii au atacat de trei ori trupele de după baricade,
dar n-au putut să le străpungă. Toată după-amiaza lupta a continuat cu fu-
rie. Americanii şi-au păstrat poziţile şi, în dimineaţa următoare, britanicii au
luat-o din loc. Rezultatul bătăliei ar fi putut fi foarte diferit, dacă n-ar fi fost
bărbatul care să fie gata să dea relaţii când generalul lui ava nevoie de ele.
Noi trebuie să fim ca David Rhea, întotdeauna gata să-l ajutăm pe Gene-
ralul nostru. Niciodată nu ştim când are Domnul nevoie de noi. Niciodată
noi nu ştim ce am putea fi chemaţi să facem.
Dacă Dumnezeu te cheamă să faci o lucrare pentru El, vei fi gata? Studiezi
cu credincioşie în aşa fel încât să fii pregătit când vine timpul? Când apare
vreo nevoie, vei fi în măsură să spui: „Da, eu pot să ajut”?

183
LUNI, 29 IUNIE

DURERE NENECESARĂ
Încredinţează-ţi soarta în mâna Domnului, şi El te va sprijini.
– Psalmi 55,22

A cum o sută cincizeci de ani, nu se putea face prea mult pentru a înceta
durerea. Pe la 1850, s-a descoperit eterul şi cloroformul şi câţiva medici
le-au folosit pentru a extrage dinţi şi la operaţii mai mici.
Deşi aceste anestezice aveau efect, puţini au fost aceia care erau dispuşi să
le folosească. Unii spuneau că Dumnezeu a intenţionat ca noi să avem dureri
şi că a le opri înseamnă a conlucra cu diavolul. Despre aceia care foloseau
aceşti „ucigaşi ai durerii” se spunea că sunt „prinşi în cursele lui Satana”.
La 29 iunie 1850, renumitul om de stat englez, Sir Robert Peel, a fost az-
vârlit de pe cal în timp ce călărea pe Dealul Constitution. Clavicula lui stângă
şi câteva coaste erau rupte. El sângera mult şi avea dureri mari.
Deşi Peel a fost asistat de medicul personal al reginei, fiind chemat la patul
lui şi cel mai renumit medic, ei n-au putut să-l ajute cu nimic. El avea dureri
atât de mari, încât medicii nu l-au putut nici bandaja. El a fost lăsat să sufere
cea mai severă agonie timp de trei zile, până când a murit. Ajutorul era la
dispoziţie, la cea mai apropiată farmacie, dar el n-a fost folosit. Medicii lui
Peel n-au dorit să fie printre cei care „colaborau cu diavolul”.
Cât de greşiţi au fost aceşti medici să creadă că durerea este o parte a
planului lui Dumnezeu pentru copiii Săi. Durerea este rezultatul păcatului.
Dumnezeu nu doreşte ca noi să suferim. Chiar când durerea este cauzată
de propria călcare a legilor sănătăţii, Isus priveşte cu milă asupa noastră. El
doreşte să facă tot ce este posibil spre a ne ajuta să suportăm suferinţa. El a
suferit durere pe cruce şi El poate să simpatizeze cu noi.
Isus doreşte să venim la El cu toate poverile noastre, fizice şi sufleteşti. El
înţelege. El poartă de grijă. El este Marele Medic, care are leac pentru orice
vătămare. El poate uşura orice durere şi calma orice durere de inimă.
Trebuie să fi cântat de mai multe ori aceste cuvinte ale lui John Seriven:
„O, cât de des am pierdut pacea,
Şi ce durere zadarnic am purtat,
Toate acestea numai pentru că n-am
prezentat totul lui Dumnezeu, în rugăciune!”

184
MARŢI, 30 IUNIE

NEÎNFRICATUL DE LA NIAGARA
Crede în Domnul Isus şi vei fi mântuit tu şi casa ta. – Fapte 16,31

M ii de oameni s-au adunat pe ţărmul stâncos al fluviului Niagara în


această zi a anului 1859, să-l vadă pe Charles Blondin mergând pe
frânghia bine întinsă, lungă de 400 m şi la 50 m deasupra apei, aproape de
cascada mugindă.
Îmbrăcat în pantaloni strâmţi, de culoare roşu-scânteietor, şi cu o tunică
împodobită din mătase galbenă, Blondin a părăsit ţărmul american al flu-
viului, purtând o prăjină de vreo 20 kg ca balans. La centrul frânghiei s-a
aşezat jos, s-a ridicat şi a mers mai departe. Apoi s-a culcat (pe frânghie) şi a
balansat prăjina pe pieptul lui. A făcut o tumbă (salt peste cap) spre înapoi şi
a parcurs restul drumului. A pornit înapoi pe frânghie ducând un scaun. La
jumătatea drumului, l-a aranjat pe frânghie şi s-a aşezat pe el.
Blondin a mers pe frânghia bine întinsă peste fluviul Niagara de multe ori
în timpul următorilor doi ani. De fiecare dată, el prezenta noi isprăvi: stând
în cap, dansând, mergând legat la ochi, traversând înaintând cu spatele şi
mergând pe picioroange.
Dl Blondin a făcut cunoscut că o mare sumă de bani va fi dată aceluia care
va călări pe spatele lui pe frânghie. Înflăcăraţi, unii s-au prezentat ca volun-
tari.
„Dumneata crezi că pot să fac acest lucru până în partea cealaltă?” l-a
întrebat el pe fiecare.
„O, da”, a fost fiecare de acord. „Cred că o poţi face.”
„Eşti dumneata gata să vii cu mine până dincolo?”
Dar candidaţii priveau la funia îngustă care se legăna în bătaia brizei dea-
supra apei repezi, şi aceasta era prea mult. Fiecare a spus că a crezut în vitejia
omului, dar niciunul n-a fost dispus să-i încredinţeze lui viaţa.
În cele din urmă, Blondin l-a convins pe asistentul lui să se urce în spatele
său. Trei mii de oameni au privit în timp ce el a mers pe frânghie cu bărbatul
pe umerii lui. Când au ajuns de partea cealaltă, mulţimea a izbucnit în urale.
În viaţa creştină, a crede în Isus Hristos este mai mult decât a spune: „Da,
eu cred.” Eşti dispus să sprijini întreaga ta viaţă pe El, să te încrezi în El, pen-
tru a te vedea în mod sigur în viaţă dincolo, peste funia bine întinsă.

185
MIERCURI, 1 IULIE

RĂSCUMPĂRAREA NESOLICITATĂ
Căci este un singur Dumnezeu şi este un singur Mijlocitor între
Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Hristos, care S-a dat pe Sine Însuşi
ca preţ de răscumpărare pentru toţi. – 1 Timotei 2,5.6

L umea întreagă a fost luată captivă de Satana. Tu şi eu suntem prizonierii lui


Satana. El pretinde că suntem ai lui. Iar pentru eliberarea noastră cere un
preţ de răscumpărare. Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a plătit răscumpărarea
pentru tine şi pentru mine. El Şi-a dat viaţa pe crucea de pe Golgota, ca astfel
noi să putem fi liberi pentru Tatăl nostru ceresc.
Istoria lui Charley Ross ne poate ajuta să înţelegem mai bine acest lu-
cru. În această zi a anului 1774, Charley, în vârstă de 4 ani, se juca cu fratele
lui în vârstă de 6 ani, Walter, în curtea căminului lor din Philadelphia. Doi
bărbaţi străini s-au apropiat într-o căruţă. Înşfăcându-i pe cei doi băieţi, i-au
pus în căruţă şi au pornit la drum. Din anumite motive, Walter a fost dat jos
din căruţă la vreo 8 km depărtare de casă, dar Charley n-a mai fost văzut
niciodată.
Trei zile mai târziu, părinţii lui Charley, înnebuniţi, au primit o notiţă
scrisă în grabă şi cu greşeli, care spunea: „Nu fiţi neliniştiţi. Lui Charley o să-i
fie bine. Noi l-am răpit şi nicio putere de pe pământ nu-l poate elibera din
mâna noastră. Dumneavoastră va trebui să ne plătiţi, mai înainte de a-l obţine
de la noi, o sumă mare.”
Tatăl lui Charley era dispus să plătească. Au fost lipite pe ziduri înştiinţări
că se vor plăti 20.000 de dolari ca preţ pentru eliberarea lui Charley Ross, dar
nimeni n-a solicitat banii.
Dl Ross şi-a petrecut următorii douăzeci şi trei de ani din viaţă căutân-
du-şi băiatul pierdut, dar el a murit cu inima zdrobită. Nimeni n-a ştiut pen-
tru ce n-a fost cerută răscumpărarea.
Până la moarte, dl Ross n-a renunţat la cercetare. A făcut anunţuri în
multe ziare şi a călătorit mult, urmărind indicii care puteau să-l conducă la
fiul său. El şi-a cheltuit viaţa şi averea pentru cel pe care-l iubea.
Dumnezeu este oarecum asemenea acelui tată. El ne iubeşte pe toţi atât de
mult, încât El a plătit preţul suprem, dând pe Fiul Său, Isus Hristos, ca preţ de
răscumpărare pentru sufletele noastre.
Încă mai sunt fete şi băieţi pierduţi care n-au fost găsiţi. Preţul răscumpărării
lor a fost plătit, dar ei mai sunt încă captivi. Eşti tu unul dintre ei? Nu-L lăsa să
mai aştepte. Eşti liber. Vino acasă la Tatăl tău.

186
JOI, 2 IULIE

ÎNGERUL PĂZITOR
Nu sunt oare toţi duhuri slujitoare trimise să îndeplinească o
slujbă pentru cei ce vor moşteni mântuirea? – Evrei 1,14

D an Smith, din Orillia, Ontario, Canada, are un bun motiv să-şi aducă
aminte de ziua de 2 iulie 1975. În acea zi, el conducea un tractor cu o
remorcă încărcată cu treizeci de tone de pietriş, de-a lungul Autostrăzii 400
înspre Barrie. Deodată, roata dreaptă din spate a ieşit de pe şosea în nisipul
moale, la marginea unui dig de zece metri.
Cam vreo 200 de metri, Dan s-a luptat să recâştige controlul volanului,
dar şi-a dat seama că acest lucru era cu neputinţă.
„Doamne, Dumnezeule”, s-a rugat el, „Te rog să preiei Tu conducerea. Eu
am făcut tot ce am putut.”
Dan s-a ţinut disperat de volan când vehiculul s-a întors cu susul în jos
şi apoi s-a îndreptat de la sine. Când vehiculul s-a oprit, Dan s-a târât afară,
având doar trei coaste frânte şi nişte zgârieturi şi vânătăi neînsemnate.
Ce părere ai despre o scăpare atât de miraculoasă? Dan şi familia lui cred
că îngerul păzitor, ca răspuns la rugăciunea lui, a pus stăpânire pe vehicul.
Ştii că îngerul tău păzitor a fost numit pentru tine din clipa în care te-ai
născut? Pe parcursul vieţii tale, el te păzeşte de multe pericole despre care tu
nu ştii nimic.
Când eşti ispitit să faci rele, el este alături de tine şi te îndeamnă să mergi
pe o cale mai bună. Dacă ceri, el te va ajuta să alegi în mod corect cuvintele pe
care să le spui în fiecare zi.
În ziua când Isus va reveni, îngerul tău păzitor va fi prezent ca să-ţi spună
bun venit. Dacă va fi să mori înainte de acel timp, el va nota locul tău de
odihnă şi va fi prima fiinţă care te va saluta în dimineaţa învierii.
Există unele lucruri care pot face ca îngerul tău păzitor să te părăsească. El
nu te va însoţi în locuri de plăceri lumeşti, unde creştinii n-ar trebui să meargă.
El nu te va însoţi în adunări unde se învaţă neadevăruri. Necredincioşia în
păzirea Sabatului şi o atitudine necugetată şi nepăsătoare îl vor alunga. El
părăseşte căminul tău când sunt pronunţate cuvinte aspre şi mânioase.
În dimineaţa aceasta, mulţumeşte-I lui Dumnezeu pentru îngerul tău
păzitor şi roagă-te ca el să poată fi alături de tine în fiecare clipă din această
zi.

187
VINERI, 3 IULIE

PUNCTUL DE COTITURĂ
De aţi asculta azi de glasul Lui! Nu vă împietriţi inima. – Psalmi
95,7.8

L a 3 iulie 1863, forţele Uniunii deţineau creasta cimitirului de la Gettysburg,


Pennsylania. Generalul George Pickett a condus trupele Confederaţiei la
un atac pe deal în sus, sub focul greu al inamicului. Oamenii lui au pătruns în
liniile Uniunii şi soldaţii s-au luptat corp la corp. Înainte de a apune soarele
în acea zi, două treimi din oamenii lui Picket fuseseră ucişi sau capturaţi, iar
restul s-au retras.
Cărţile de istorie spun că această luptă a fost unul dintre cele mai mari eve-
nimente din istoria Americii. Acesta a fost punctul de cotitură al Războiului
Civil. Începând din acel moment, nordiştii au început să fie superiori. Sudiştii
niciodată n-au mai recâştigat puterea pe care o avuseseră înainte de acea zi.
În toate războaiele, fie că lupta se duce pe câmpul de bătălie al unei naţiuni,
fie în inima unei persoane, vine un punct de cotitură, spre bine sau spre rău.
Pentru Iosif, punctul de cotitură a fost ziua în care a fost vândut ca rob.
Ni se spune că, într-o zi, el a fost schimbat „dintr-un copil răsfăţat, într-un
bărbat stăpân pe sine, curajos şi serios.” (Figuri din istoria biblică a Vechiului
Testament, vol. 1, p. 216)
Când Iosif a văzut dealurile căminului îndepărtându-se tot mai mult,
el a plâns cu amar. Avea el să-şi mai revadă vreodată tatăl? Ce-i va aduce
viitorul?
În cele din urmă, a încetat să mai plângă şi a încercat să-şi aducă aminte de
istorisirile tatălui său despre Dumnezeu. Şi-a adus aminte cum la tatăl său au
venit îngeri când a fost într-o ţară străină. Aceasta l-a făcut pe Iosif să se simtă
mai bine. El era sigur că Dumnezeul tatălui său îi va purta de grijă şi lui.
În drum spre Egipt, Iosif s-a predat întru totul lui Dumnezeu şi s-a rugat
ca prezenţa Lui să-l însoţească în ţara aceea străină. Pe drum, s-a hotărât să-I
fie credincios lui Dumnezeu, indiferent de urmări. Ziua aceea a fost punctul
de cotitură a vieţii lui Iosif.
Dumnezeu îţi vorbeşte astăzi. În timp ce Îi răspunzi, se poate întâmpla
ceva foarte real. Poţi să te predai pe tine şi viitorul tău în mâinile lui Dumne-
zeu, aşa cum a făcut Iosif. Astăzi poate fi punctul de cotitură din viaţa ta.

188
SÂMBĂTĂ, 4 IULIE

A FI LIBER
Hristos ne-a izbăvit ca să fim slobozi. Rămâneţi dar tari. – Galateni
4,31 u.p.; 5,1 p.p.

A cum două sute nouăsprezece ani, la Philadelphia a fost semnată Declaraţia


de Independenţă (4 iulie 1776). Acest document arată motivele pentru
care Statele Unite doreau să fie libere.
Este timpul ca unii tineri creştini să fie de acord cu un document
asemănător, prin care se declară independenţa lor faţă de regatul lui Satana.
El ar putea să aibă un cuprins ca acesta:
Că, atunci când în cursul evenimentelor din viaţa omenirii devine necesar
ca oamenii să se desfacă de legăturile care i-au ţinut legaţi de lume şi să-şi
dobândească libertatea la care sunt îndreptăţiţi, buna cuviinţă cere ca aceştia
să declare motivele care i-au determinat să se separe.
Că noi ţinem aceste adevăruri din Cuvântul lui Dumnezeu, că toţi oame-
nii au fost creaţi după chipul lui Dumnezeu şi că lor le-au fost date anumite
drepturi şi privilegii şi că printre acestea sunt viaţa veşnică, libertatea şi ferici-
rea.
Că, de când Lucifer a început domnia lui, aceste drepturi au fost negate
omenirii. Pentru a dovedi aceasta, să luăm în considerare următoarele fapte.
Că el a dus omenirii cunoaşterea răului care i-a luat fericirea.
Că cei care îi urmează nu sunt slobozi. Din contră, ei sunt legaţi cu lanţurile
păcatului şi ale obiceiului rău de a face voia lui.
Că el a înşelat o treime din îngerii cerului şi acum îi foloseşte să ducă nea-
mul omenesc la nimicire.
Că oriunde stăpâneşte el, nu încetează niciodată cearta, lupta, războaiele
şi violenţa.
Deoarece am aflat că Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a venit în această
lume şi a murit pe crucea de pe Golgota, spre a ne elibera de sub puterea aces-
tui tiran şi având în vedere că fiecare persoană care-L acceptă pe Isus Hristos
ca Mântuitor personal va fi repusă în drepturile ei legitime, ca fiu şi fiică a lui
Dumnezeu, moştenind viaţa veşnică, libertatea şi fericirea, Îl accept pe Isus
Hristos ca Domn şi Stăpân al vieţii mele şi declar că de aici înainte sunt liber
de sub puterea Satanei. El nu va mai stăpâni asupra vieţii mele. Începând din
această zi, eu sunt slobod prin Isus Hristos, Domnul meu.

189
DUMINICĂ, 5 IULIE

ARME, NU!
Să nu ucizi. – Exod 20,13

E xistă un timp când este îngăduit să ucizi? Ce se poate spune despre acest
lucru în timp de război? N-ar trebui ca şi creştinii să sprijine guvernul lor,
alăturându-se oştirii, pentru a ajuta să-l alunge pe vrăjmaş?
Nu. Cele Zece Porunci ne spun în mod clar să nu ucizi. Noi trebuie să
onorăm ţara noastră fără a-L dezonora pe Dumnezeu.
Tinerii adventişti de ziua a şaptea, care sunt luaţi în forţele armate, sunt
încurajaţi să declare statutul lor de necombatanţi. Aceasta înseamnă că ei vor
sluji ţării lor, în timp de război, pe orice cale posibilă, dar fără arme.
Protestatar din motive de conştiinţă este un alt nume pentru o persoană
care, datorită convingerii religioase, nu poate să folosească arma împotriva
unei alte fiinţe omeneşti.
Soldatul Stanley W. Crook a fost un protestatar din motiv de conştiinţă.
El a obţinut de două ori medalia Steaua de Argint pentru bravură pe câmpul
de luptă din Coreea.
Odată, el a fost trimis cu o patrulă de noapte spre a afla unde este poziţia
inamică. Pe drum, soldaţii au trecut peste un câmp de mine şi mai mulţi au
fost grav răniţi. În faţa inamicului, Stanley şi-a făcut vitejeşte slujba lui, îngri-
jind pe cei răniţi şi muribunzi.
La 5 iulie 1953, el se afla în toiul luptei. Sub un foc greu, el i-a ajutat pe
mulţi răniţi ducându-i la adăpost, apoi a rămas în urmă spre a da plasmă unui
om rănit. Acolo, el a fost lovit de gloanţele inamice şi omorât. Armata Stelor
Unite l-a declarat pe Stanley erou. Dar iată propriile lui cuvinte, scrise acasă
după ce i s-a adus la cunoştinţă prima distincţie: „Eu nu sunt un erou. Eu nu
mi-am făcut decât datoria pe care Dumnezeu a dorit s-o fac.”
Asta-i tot ce se poate spune despre un necombatant: a nu se lupta, a nu
purta armă, a nu ucide, dar a-ţi servi ţara aşa cum doreşte Dumnezeu s-o faci
şi tu – mai degrabă a salva viaţa decât a o lua.
Ştiind lucrul acesta, să aibă oare băieţii şi fetele creştine arme-jucării,
jucându-se de-a războiul?
Se bucură Isus când aude pe cineva strigând plin de mânie pe terenul de
joacă „am să te ucid!”?
Dacă Dumnezeu doreşte să fim necombatanţi în război, pentru a nu lua
viaţa, ci pentru a o salva, nu crezi că El are aceeaşi atitudine şi pentru jocurile
noastre?

190
LUNI, 6 IULIE

EXPRESUL DE LA MIEZUL NOPŢII


Când vei auzi un cuvânt, care va ieşi din gura Mea, să-i înştiinţezi
din partea Mea. – Ezechiel 3,17

L a orele unsprezece, în noaptea de 6 iulie 1881, Kate Shelley, în vârstă de


15 ani, stătea pe balconul micului ei cămin de pe ţărmul de răsărit a lui
Honey Creek, Iowa, şi privea la cea mai dezlănţuită furtună pe care o văzuse
vreodată. Vântul urla, fulgerul brăzda cerul, tunetul bubuia şi ploaia cădea
cu găleata. Pârâul, de obicei liniştit, era acum un torent turbat, care se izbea
în stâlpii podului de lemn al căii ferate. Atunci, Kate a văzut lumina slabă a
unui tren de marfă de după curba de dincolo, în partea de vest a podului. Ea a
privit până ce acesta a înaintat pe podul cu suporturi de lemn. Podul s-a rupt
cu trosnet şi locomotiva a plonjat în pârâul umflat.
Kate a intrat repede în casă să-i spună mamei ei. „Trebuie să trec pârâul
până la gară şi să opresc expresul de la miezul nopţii, altfel vor muri o mulţime
de oameni”, a spus ea. „Nu mai este mult timp, trebuie să mă grăbesc.”
„Nu te duce!” i-a cerut mama. „Poţi muri şi tu!”
„Trebuie să încerc”, a insistat Kate. „Aceasta este datoria mea. Pur şi sim-
plu nu pot rămâne aici să privesc trenul care a căzut în apă şi să aud gemetele
oamenilor muribunzi. Eu trebuie să plec.”
„Atunci du-te, dar ai grijă”, a spus mama. „Am să mă rog pentru tine.”
Kate a ieşit pe uşă, alergând în furtuna dezlănţuită de afară. Încetişor,
ea s-a târât peste pasarela îngustă care mai era încă intactă. Vântul furios
ameninţa s-o arunce de pe grinda instabilă.
I s-a părut o veşnicie până a ajuns de cealaltă parte. Ajunsă acolo, a alergat
la gară. Deschizând uşa, ea a strigat: „Podul este prăbuşit. Opreşte expresul!
Repede! Trenul de marfă a căzut în pârâu!”
Şeful gării a ieşit în grabă şi a semnalizat ca trenul expres să se oprească.
Încă un minut şi ar fi fost prea târziu!
Din istoria acestei lumi mai sunt numai câteva minute până la miezul
nopţii. Oamenii aleargă la vale, pe calea vieţii lor, spre moartea veşnică. Ei
nu ştiu că podul este prăbuşit. Cineva trebuie să-i avertizeze înainte de a nu
fi prea târziu. Dumnezeu ne-a dat acest mesaj ţie şi mie. Aceasta este datoria
noastră. Dacă noi nu ne-o vom îndeplini, cu siguranţă că se vor pierde vieţi.

191
MARŢI, 7 IULIE

ZIDURI SURPATE
Căci El este pacea noastră, care din doi a făcut unul şi a surpat
zidul de la mijloc care-i despărţea. – Efeseni 2,14

O amenii au construit ziduri încă din vremuri străvechi. Uneori, zidu-


rile sunt bune şi necesare. Ele pot păzi proprietatea noastră şi liniştea
noastră.
Există însă şi alte ziduri, cele invizibile, pe care le construim pentru a-i
ţine pe oameni la distanţă de viaţa noastră. Astfel, noi construim ziduri pen-
tru cei de culoare, de altă naţionalitate, limbă, religie şi stare materială. Con-
struirea unor astfel de bariere ne face să credem că noi, şi cei asemenea nouă,
suntem singurii care contează în această lume. Noi suntem poporul ales al lui
Dumnezeu. Noi suntem cei favorizaţi. Noi suntem cei care însemnăm ceva.
Aceste ziduri sunt, uneori, pur şi simplu o pacoste; ele fac ca oamenii să
fie despărţiţi, în loc să fie împreună. Alteori, aceste despărţiri dau naştere la
tragedii – ca atunci când şaptezeci şi opt de oameni au fost înecaţi în râul
Alwar, India.
La 7 iulie 1973, o inundaţie fulgerătoare a nimicit şoseaua şi a aruncat un
autobuz încărcat cu pasageri într-un râu umflat, cam la 160 km sud-est de
New-Delhi. Au supravieţuit numai opt persoane. Toţi ar fi putut trăi, dacă
între ei n-ar fi fost un zid invizibil, numit castă.
Pasagerii aparţineau la două caste diferite care, în mod normal, nu aveau
relaţii una cu alta. Ei nu mâncau împreună. Copiii lor nu se căsătoreau între
ei. Ei nu se închinau împreună.
În ziua inundaţiei, era doar o singură frânghie cu care oamenii puteau fi
salvaţi. Ei trebuiau să lucreze împreună şi să folosească aceeaşi frânghie. Dar
au refuzat. Fiecare grupă dorea să aibă drept exclusiv la acea frânghie. În timp
ce ei s-au ciorovăit, şaptezeci de persoane s-au înecat.
Lumea aceasta este condamnată. Există numai o singură cale de salvare
pentru tine şi pentru mine. Această cale este prin Isus Hristos, care a murit pe
dealul Golgotei, cu mult timp în urmă. El este Calea, Adevărul, Viaţa, Uşa – şi
da, frânghia prin care toţi putem fi salvaţi.
Noi trebuie să ne împărtăşim cu toţii de măsurile pe care Dumnezeu le-a
luat pentru salvarea noastră. În ceruri, nu vor exista ghetouri. Mulţimea care
se va aduna pe marea de cristal nu va fi despărţită prin ziduri. Dacă dorim
să fim în acea ţară fericită, atunci trebuie să dărâmăm acum barierele care ne
separă pe unii de alţii.

192
MIERCURI, 8 IULIE

TOM SHAWNEZUL
Şi venindu-şi în fire, să se desprindă din cursa diavolului, de care
au fost prinşi ca să-i facă voia. – 2 Timotei 2,26

T om Ingles a fost capturat de indienii din Shawnee, la 8 iulie 1755, când


era în vârstă de 4 ani.
Tom a crescut necunoscând nimic din limba engleză, nici din modul de
a fi al poporului lui. Lui Tom îi plăcea căminul lui cu pled din piele de urs şi
foc plăcut. El se îmbrăca cum se îmbrăcau şi băieţii indieni, mânca aceeaşi
mâncare şi juca aceleaşi jocuri. Totuşi, el ştia că este deosebit.
„De ce pielea şi părul meu sunt mai deschise decât ale voastre”, a între-
bat-o el pe mama lui indiană. „Eu mă asemăn mai mult cu negustorul francez
decât cu tine şi cu tata.”
„Tu n-ai fost născut indian”, a explicat femeia. Familia ta a fost capturată
de războinicii shawnezi. Tu ai fost adus în satul nostru şi eu nu ştiu ce s-a
întâmplat cu restul familiei tale.”
În realitate, adevărata mamă şi tată al lui Tom scăpaseră cu viaţă, locuiau
în Virginia şi erau în continuă căutare a fiului lor pierdut. Au trecut anii şi
părinţii au auzit că el era într-un sat shawnez, aproape de râul Scioto. Ei au tri-
mis un mesager cu 100 de dolari, ca preţ de răscumpărare, să-l aducă înapoi.
Tom n-a vrut să părăsească căminul lui indian. El a pretins că este fericit să
meargă, dar în acea noapte a dispărut şi s-a reîntors la shawnezi.
Mai târziu, chiar dl Ingles a venit cu mesagerul, ca să încerce să-l convingă
pe fiul lui să vină acasă. Când Tom Ingles l-a văzut pe bărbatul care pretindea
a fi tatăl lui, el şi-a dat seama că ceea ce spunea era adevărat.
„Noi ne asemănăm”, a spus el printr-un tâlmaci. „Eu cred ceea ce spui. Voi
merge cu tine oriunde vrei să mă duci.”
Dacă tu eşti ca Tom Ingles, undeva departe de casă şi pierdut de familia
Tatălui tău ceresc, de ce să nu te întorci la El astăzi? Tu nu trebuie să rămâi un
captiv al lui Satana. Isus Hristos a plătit preţul de răscumpărare pentru tine
cu propriul Lui sânge, pe crucea de pe Golgota. Priveşte bine spre El astăzi.
Tu eşti copilul Lui, făcut după chipul şi asemănarea Lui. El doreşte ca tu să vii
înapoi acasă, acolo unde aparţii. Vrei să accepţi oferta Lui? Vrei să te întorci
astăzi cu El acasă?

193
JOI, 9 IULIE

TIMPUL SEMĂNATULUI
Cel ce umblă plângând, când aruncă sămânţa, se întoarce cu
veselie, când îşi strânge snopii. – Psalmi 126,6

A cum o sută şi mai bine de ani, pământul din Australia, unde se află acum
Colegiul Avondale, era sălbatic, necultivat şi departe de oraşele unde lo-
cuiau adventişti. Ellen White şi încă câţiva s-au deplasat la faţa locului şi au
încercat să înceapă ceva, dar era foarte descurajator.
În acest timp, Ellen White a avut un vis frumos, care i-a încurajat pe
lucrători. În noaptea de 9 iulie, ea a visat că împreună cu soţul ei au mers
într-o plimbare la ferma lor, aproape de Cooranbong şi, în timp ce mergeau,
au discutat despre nevoile şcolii. (Pastorul White murise de câtva timp, dar în
vis ei erau iarăşi împreună.)
Ellen White a spus: „Nu ştiu de unde vin mijloacele.
…Trebuie să arăm cu nădejde şi cu multă credinţă. … Aşadar, trebuie să
semănăm acest pământ misionar cu seminţele adevărului.”
Pastorul White a spus: „Aceasta trebuie să fie îndeplinită în simplitate,
credinţă şi speranţă, şi rezultatele veşnice vor fi răsplata lucrărilor voastre.”
Pastorul şi sora White s-au plimbat pe întreaga lungime a grădinii şi apoi
s-au întors. Pe drum, ei au observat că viţa-de-vie era plină cu boabe pe care
au început să le culeagă imediat. În timp ce lucrau, Ellen White a spus: „Eu
am gândit că aceste plante sunt inferioare şi nu merită să te necăjeşti să le pui
în pământ. Niciodată n-am văzut o recoltă atât de bogată.”
Soţul ei i-a adus aminte de oraşele din America în care predicaseră. La
început, puţine păreau a fi rezultatele, dar după aceea a fost un seceriş mi-
nunat. „Voi trebuie să semănaţi în nădejde şi credinţă şi nu veţi fi dezamăgiţi”,
a spus el.
La scurt timp după acest vis, au venit fonduri din Africa şi şcoala a fost
construită. Astăzi, poate fi văzut un rod bogat al semănării lor în sutele de
predicatori, profesori, secretari, contabili şi misionari care au ieşit din această
şcoală.
Când dai o broşură sau faci o faptă amabilă pentru un vecin, tu semeni
seminţele adevărului. Să nu te descurajezi dacă nu vezi multe persoane unin-
du-se acum cu biserica, datorită a ceea ce ai făcut tu. Dumnezeu va binecu-
vânta sămânţa pe care o semeni şi, într-o bună zi, vei vedea recolta.

194
VINERI, 10 IULIE

CÂT DE FIERBINTE ESTE IADUL?


Cerurile vor trece cu trosnet, trupurile cereşti se vor topi de mare
căldură, şi pământul, cu tot ce este pe el, va arde. – 2 Petru 3,10

L a 10 iulie 1913, termometrele din Valea Morţii, California, au înregistrat


57 oC.
Tratamentul pe care mi-l făcea mama pentru răceli şi friguri, în copilăria
mea, era o baie fierbinte în cadă. La început apa din cadă avea cam 39 oC
şi treptat o ridica până la 49 oC. Ce mai plângeam şi cum o mai rugam să
înceteze! Ea zâmbea, punea pe capul meu o cârpă rece şi-mi spunea că are
să-mi fie mai bine. Eu eram sigură că astfel de temperaturi erau o pregustare
a focului care avea să cureţe pământul.
Poate că ai experimentat cele 100 oC , punctul de fierbere al apei, şi te-ai
ales cu o băşică drept rezultat. Prăjiturile de casă şi cozonacul se coc cam la
137 oC şi tu ştii cât de fierbinte este acel cuptor când îl deschizi.
Cuptoarele cu gaz pot produce temperaturi până la 1 537 oC , iar cuptoarele
electrice merg până la 2 700 oC . Un cuptor solar poate atinge o temperatură
de 4 426 oC .
Cât de fierbinte va fi iadul? Va fi destul de fierbinte ca să topească toate
elementele! Tungsten-ul, metalul folosit ca filament pentru lămpile incandes-
cente, se topeşte la 3 404 oC . Grafitul este folosit adesea pentru a face din
el oale pentru topirea altor metale, pentru că el poate rezista până la tempe-
raturi de 3 532 oC . În focul iadului, tungsten-ul şi grafitul se vor topi!
Unii oameni cred că focul iadului va arde veşnic şi că cei păcătoşi vor fi în
viaţă şi vor suferi, strigând după ajutor în tot decursul veacurilor nesfârşite.
Dar Biblia învaţă despre un iad şi mai fierbinte decât acesta. Păcatul şi păcătoşii
vor fi arşi şi nimiciţi cu desăvârşire.
Maleahi spune: „Căci iată, vine ziua, care va arde ca un cuptor! Toţi cei
trufaşi şi toţi cei răi vor fi ca miriştea; ziua care vine îi va arde, zice Domnul
oştirilor şi nu le va lăsa nici rădăcină, nici ramură.” (Mal. 4,1)
Ce zi va fi aceea când păcatul va fi în cele din urmă nimicit! Dacă vreunul
dintre noi va fi mistuit de focul iadului, aceasta se va întâmpla pentru că L-a
îndepărtat pe Isus Hristos şi a ţinut la păcatele sale.
Nu vrei să accepţi astăzi mântuirea Lui, înainte de a fi prea târziu? Nu-L
mai nesocoti!

195
SÂMBĂTĂ, 11 IULIE

REGULA DE AUR
Tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel. – Matei
7,12

C uvintele acestea sunt adesea numite Regula de aur. Mai au ele vreun sens
în lumea de astăzi, unde este o întrecere neînduplecată în sport, şcoală şi
afaceri? Unii oameni socotesc că trebuie să-i doboare pe semenii lor, pentru
ca ei să câştige, încercând să ajungă la ţintă, indiferent ce i se întâmplă altuia.
John Wanamaker, care s-a născut în această zi, în 1838, a fost unul care so-
cotea că principiile Bibliei încă mai erau bune. Când a fost tânăr, i s-a întâm-
plat ceva ce l-a făcut să ia hotărârea să trăiască după Regula de aur.
Cu numai câţiva dolari în buzunar, John a intrat într-un magazin să cum-
pere pentru mama lui un dar de Crăciun. Dorind să cumpere cel mai frumos
cadou posibil cu puţinii bani pe care-i avea, el a examinat cu atenţie diferitele
exponate din vitrină. Vânzătorul a devenit cam nerăbdător. În cele din urmă,
John a spus: „Îl vreau pe acela.”
În timp ce vânzătorul îl împacheta, John a văzut altceva care-i plăcea mai
mult. „Dle, vă rog”, a spus el, „mi-am schimbat hotărârea. Vreţi să-mi daţi în
locul acestuia pe acela?”
„Acum este prea târziu, tinere”, a spus vânzătorul. Dumneata l-ai cumpărat
pe acesta şi trebuie să-l păstrezi.”
Când John s-a făcut mare, s-a hotărât să aibă un magazin în care oame-
nii să poată obţine ce doreau. Acesta avea să fie un magazin unde vânzătorii
să fie totdeauna politicoşi. El avea să dea calitate mai bună la preţuri mai
mici. Preţul avea să fie acelaşi pentru oricine, cu niciun fel de târguială spre
a încerca să obţină cât mai mult de la client. Pe primul loc, el avea să pună
clientul, tratându-l aşa cum ar dori să fie şi el tratat. Dacă vreunul avea să fie
nemulţumit de ceea ce cumpăra, el putea să-l aducă înapoi şi să-şi reprimească
banii. Oamenii din Philadelphia au rămas uimiţi. Comercianţii au prezis că
Wanamaker va da faliment, dar au greşit. Clienţii au venit cu grămada la
magazinul lui şi, în curând, el a deschis unul mai mare. Nu peste mult timp,
el avea multe magazine care au avut cea mai mare cifră de afaceri în comerţul
de îmbrăcăminte cu amănuntul din America. Urmând după Regula de aur,
aceasta i-a adus bogăţie şi fericire.
Cu siguranţă că lumea ar fi un loc mai plăcut, dacă toţi am urma această
regulă de viaţă a lui Isus. Indiferent ce se întâmplă astăzi, încearcă să te aşezi
pe tine însuţi în locul celeilalte persoane şi să te întrebi: Dacă aş fi eu acea
persoană, cum mi-ar plăcea să fiu tratat?
196
DUMINICĂ, 12 IULIE

DUMNEZEU CEL DE NEÎNVINS


Nimiceşte moartea pe vecie: Domnul Dumnezeu şterge lacrimile de
pe toate feţele. – Isaia 25,8

A stăzi este ziua de naştere a lui Iulius Caesar, împăratul Romei. Oriunde
şi-a condus oştile, ele învingeau. Caesar a cucerit toată Europa la vest de
fluviul Rin. El a repurtat victorii importante în Africa de Nord şi în Orientul
Mijlociu. Raportând despre una dintre aceste bătălii, el a spus senatului: „Am
venit, am văzut, am învins.”
Din nefericire, gloria se pare că i s-a urcat la cap lui Caesar. El n-a fost
mulţumit cu titlul de împărat pe timp de un an. El a cerut ca acesta să-i fie
acordat pe viaţă.
Când s-a făcut calendarul nou, el a schimbat numele lunii Quintilus în
acela de iulie, în cinstea lui însuşi.
Încă tot nesatisfăcut, Caesar şi-a făcut o statuie şi a pus-o într-un templu,
alături de ale altor zei la care se închina poporul. Pe ea era scris: „Lui dumne-
zeu, cel de neînvins.”
La scurt timp după ridicarea acestei statui, Caesar a fost omorât, pe când
intra în sala senatului. El a învins mulţi vrăjmaşi, dar n-a putut învinge
moartea.
La patruzeci de ani după moartea lui Caesar, Isus a părăsit slava cerească
şi a venit pe acest pământ să Se nască ca un copil într-o iesle din Betleem.
La vârsta de 33 de ani, El a fost ridicat de la locul Lui de rugăciune de către
soldaţi romani şi condamnat la moarte de un guvernator roman. Pe capul Lui
a fost pusă o coroană de spini şi peste umerii Lui a fost aruncată o robă de
purpură. Împăratul Universului stătea liniştit, în timp ce oamenii îşi băteau
joc de El. A fost bătut, scuipat şi pironit pe o cruce de lemn. Acolo, El a suferit
şi a murit pentru păcatele tale şi ale mele.
A treia zi, a venit un înger de la tronul lui Dumnezeu cu o lumină orbi-
toare şi a dat la o parte piatra de pe mormântul Lui. Isus Hristos a ieşit din acel
mormânt ca învingător al morţii.
Într-o zi, în curând, El va reveni şi va chema afară pe toţi aceia care dorm
acum în mormintele lor. Pentru că El trăieşte, şi ei vor trăi. El ne va lua pe toţi
într-o ţară în care nimeni nu va mai muri niciodată.

197
LUNI, 13 IULIE

PANĂ DE CURENT ELECTRIC


Lumina mai este puţină vreme în mijlocul vostru. Umblaţi ca unii
care aveţi lumina, ca să nu vă cuprindă întunericul. – Ioan 12,35

P ana de curent din 13 iulie 1977 este o ilustraţie a ceea ce se poate întâm-
pla când se sting luminile. În acea noapte de vară, o furtună a scos din
funcţiune o linie de înaltă tensiune din apropiere de New York şi nouă milioa-
ne de oameni au rămas fără lumină timp de 25 de ore.
Metrourile s-au oprit, ascensoarele s-au blocat. Pompele de apă, toaletele,
frigiderele şi televizoarele au încetat să mai funcţioneze. Magazinele au fost
închise.
Străzile întunecoase au fost invadate de bărbaţi, femei şi copii cu intenţia
de a face rele. Ei au spart magazine şi au luat haine, alimente, mobilă, articole
de băcănie şi automobile. Au fost jefuite aproape o mie patru sute de maga-
zine, la care se adaugă furia violenţei şi a crimei care a continuat în tot cursul
nopţii.
S-a dat foc la o mie de clădiri. Pompierii nu puteau face faţă chemărilor.
O sută de poliţişti au fost răniţi de sticle, cărămizi, bâte de baseball şi cozi de
mătură. Primarul oraşului New York a numit aceasta „o noapte de groază”.
Violenţa şi jaful nu s-au oprit decât atunci când, a doua zi dimineaţa, a apărut
soarele şi a iluminat străzile şi aleile acelui mare oraş.
Chiar înainte de revenirea lui Hristos, va avea loc o întrerupere mondială
de curent spiritual. Lumina lui Dumnezeu va fi retrasă de pe pământ şi omeni-
rea va fi lăsată sub puterea lui Satana. Sub influenţa îngerilor răi, vor avea loc
distrugeri şi violenţe teribile. Cruzimea, ura, patimile rele vor avea cale liberă.
Va fi o mare strâmtorare, aşa cum nici n-am visat vreodată. O lume care a
lepădat pe Isus va fi lăsată în întuneric.
Lucrarea de judecată a lui Dumnezeu din ceruri se va sfârşi. Toate cazurile
vor fi hotărâte. Nu va mai fi nevoie de Duhul Sfânt pentru a mijloci pe lângă
fiinţele omeneşti să se pocăiască şi să se întoarcă la Dumnezeu. El nu va mai
fi prezent să-i îndemne pe oameni să fie calmi, gata de ajutor şi decenţi. El nu
va mai fi prezent spre a restrânge întunericul.
Când vine acea noapte de groază, va fi prea târziu să te pocăieşti şi să vii
la Isus, pentru că Duhul Sfânt, care ne aduce la pocăinţă, va părăsi pământul.
Astăzi este ziua mântuirii. Primeşte-L pe Isus acum, înainte ca lumina să se
stingă.

198
MARŢI, 14 IULIE

ZIUA BASTILIEI
Tot ce este adevărat…, orice faptă bună şi orice laudă, aceea să
vă însufleţească. – Filipeni 4,8

A stăzi, în Franţa este Ziua Bastiliei. Aceasta este o sărbătoare naţională,


care marchează independenţa lor.
Bastilia, o închisoare din Paris, a devenit simbolul opresiunii din partea
regelui şi a nobilimii. La 14 iulie 1789, o mare gloată înfuriată, de negustori, fer-
mieri şi muncitori, s-a adunat în afara zidurilor ei pentru a protesta contra gu-
vernului. Oamenii nu puteau face mai mult decât să strige, pentru că n-aveau
arme. Nu puteau nici măcar să ajungă până la închisoarea propriu-zisă, deoa-
rece ea era protejată de un şanţ cu apă.
Aceasta ar fi putut rămâne doar o tulburare gălăgioasă, dacă guvernatorul
închisorii n-ar fi lăsat în jos podul mobil, pentru a îngădui artileriei regale să
intre.
Mulţimea înfuriată s-a grăbit să intre, i-au omorât pe toţi soldaţii şi i-a
pus în libertate pe întemniţaţi. A doua zi, mulţimea a început să dărâme până
la temelie închisoarea urâtă şi astăzi numai un monument marchează locul
unde se afla odată castelul-fortăreaţă.
Într-un fel, mintea ta este ca Bastilia. Niciun vrăjmaş nu poate să intre
în ea, doar dacă intră pe poartă. De aceea, noi trebuie să păzim bine poarta
minţii noastre. Să nu îndrăznim să lăsăm în jos podul mobil, ca Satana să nu
găsească vreo intrare pentru cugete rele.
Ellen White a scris pentru noi această avertizare: „Cei care nu vor să
ajungă pradă amăgirilor lui Satana trebuie să păzească bine intrările sufletu-
lui; ei trebuie să se ferească a citi, a vedea sau a auzi ceva care ar da naştere
la cugete necurate… Inima trebuie să fie în mod credincios străjuită, căci de
nu, răutăţile din afară vor trezi răutăţile dinăuntru, şi sufletul va rătăci în în-
tuneric.” (Faptele apostolilor, ed. 1994, p. 432)
Păzeşti căile de acces spre sufletul tău? Ai pus o santinelă să păzească
ochii, urechile şi gura ta?
Eşti atent la cărţile pe care le citeşti şi tablourile pe care le priveşti? Alegi
cu înţelepciune programele pe care le vizionezi la televizor? Ce fel de muzică
asculţi şi care este efectul ei asupra minţii tale?
Păzeşte astăzi cu grijă castelul minţii tale. Fii atent la de gândurile care
intră acolo.

199
MIERCURI, 15 IULIE

CREŞTINI PITICI
Să doriţi laptele duhovnicesc şi curat pentru ca prin el să creşteţi
spre mântuire. – 1 Petru 2,2

L a naştere, Charles Stratton a fost un copil normal, sănătos, cântărind 4 kg.


El s-a dezvoltat, aşa ca şi alţi copii, până la vârsta de şase luni, iar după
aceea a încetat să mai crească. Pe vremea aceea, el avea 63,5 cm şi greutatea de
6,800 kg. Când era în vârstă de şase ani, el avea aceeaşi mărime.
„El este cel mai mic copil pe care l-am văzut vreodată, care poate să meargă
singur”, spunea dl P. T. Barnam. „Am să-l cer să se alăture circului meu.”
La vârsta de şase ani, Charles Stratton s-a alăturat circului, unde era cu-
noscut ca Tom Degeţel. El se îmbrăca în costume diferite şi întreţinea spec-
tatorii. El avea să apară ca un cupidon cu arcul şi tolba lui plină de săgeţi sau
poate ca un soldat revoluţionar cu o sabie de 25 cm lungime. Sau avea să
apară pe scenă în rolul lui Napoleon Bonaparte sau a lui David luptându-se
cu Goliat.
Tom Degeţel a devenit foarte popular, călătorind chiar în Europa şi distrân-
du-i pe regi şi regine. El şi-a petrecut întreaga viaţă distrându-i pe oameni.
La vremea când a decedat, la 15 iulie 1883, douăzeci de milioane de oameni
plătiseră să-l vadă pe acest omuleţ.
Deşi Tom Degeţel era bogat şi cu renume, niciunul dintre cei care au venit
să-l vadă n-a dorit să fie ca el. Fiecare băiat şi fetiţă doreşte să crească pentru
a fi ca ceilalţi oameni. Ei nu doresc să-şi petreacă viaţa bălăbănindu-şi picioa-
rele, şezând pe scaune prea înalte sau întinzându-se spre a ajunge la mânerul
uşii.
Nu este ciudat că băieţi şi fetiţe, care mănâncă hrană bună, pentru ca astfel
să poată creşte până la completa lor înălţime fizică, sunt uneori mulţumiţi să
rămână pitici în viaţa lor spirituală? În loc să crească spre a deveni creştini
maturi, ei rămân la nivelul grădiniţei de copii. Ei nu continuă să crească în
cunoaşterea de Dumnezeu. Ei neglijează hrana lor spirituală şi rămân pitici.
Creştinii care au o statură înaltă în Hristos sunt aceia care petrec zilnic un
timp citind Biblia, descoperind făgăduinţele ei şi să meditând la însemnătatea
lor. Ei îşi exercită credinţa prin rugăciune şi cresc zilnic spre a fi tot mai mult
asemenea lui Isus.
Eşti tu un creştin pitic? Tu nu trebuie să rămâi aşa.

200
JOI, 16 IULIE

ULTIMELE CUVINTE
… Căci ştiu în cine am crezut. Şi sunt încredinţat că El are putere
să păzească ce I-am încredinţat până în ziua aceea. – 2 Timotei
1,12

U ltimele cuvinte ale lui Ellen White înainte de a muri, la 16 iulie 1915, au
fost adresate fiului ei, William. Ea a spus: „Ştiu în cine am crezut.”
Ea a folosit de multe ori aceste cuvinte, spre a mângâia pe aceia care de-
plângeau pierderea vreunuia pe care îl iubeau. În 1893, ea le-a folosit pentru
a-i mângâia pe părinţii care şi-au pierdut copiii pe mare. Ea a scris: „Ori-
care ar fi împrejurările în care vă găsiţi, oricât de întunecate şi tainice pot fi
căile Providenţei, chiar dacă drumul ar trece prin ape adânci, iar încercări şi
pierderi grele v-ar face să suferiţi iar şi iar, asigurarea încă mai sună: ’Toate
lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu’ (Rom.
8,28). ’Ştiu în cine am crezut. Şi sunt încredinţat că El are putere să păzească
ce I-am încredinţat până în ziua aceea’ (2 Tim. 1,12).” (Selected Messages, vol.
2, p. 261)
Mariei, nora ei care avea tuberculoză şi avea să moară la vârsta de 33 de
ani, Ellen White îi scria: „Maria, mulţumeşte-I lui Dumnezeu că întristările
uşoare de o clipă lucrează pentru tine tot mai mult o greutate veşnică de slavă.
Ştii în cine ai crezut şi eşti încredinţată că El este în stare să păzească ceea ce
I-ai încredinţat până în ziua aceea. Încercările pot să fie aspre, dar priveşte
la Isus în orice clipă – nu pentru luptă, ci pentru a te odihni în iubirea Lui.”
(Idem, p. 249)
Pe parcursul unei perioade de timp, când Ellen White era bolnavă, neaju-
torată, având mari dureri, ea nu putea să doarmă decât cam două ore pe
noapte. Într-un astfel de timp, ea avea să vorbească cu Isus. Despre această
experienţă, ea a spus: „În mod spiritual, Isus era aproape şi am găsit suficient
har dăruit, pentru că sufletul meu se încredea în Dumnezeu şi eram plină
de laudă şi recunoştinţă faţă de Acela care ne-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi
pentru noi. Pot spune din toată inima: ’Ştiu în cine am crezut’.” (Ibid., p. 241,
242)
Şi ţie îţi aparţine frumoasa asigurare că Isus este prietenul şi ajutorul tău.
Nu trebuie să te îndoieşti niciodată. Ca şi Pavel şi Ellen White, te poţi bucura
de tot ce îţi aduce viaţa, pentru că Îl cunoşti pe Dumnezeu.

201
VINERI, 17 IULIE

CREŞTINI URIAŞI
Ci creşteţi în harul şi cunoştinţa Domnului şi Mântuitorului nostru,
Isus Hristos. – 2 Petru 3,18

Î ntr-o dimineaţă, când era în vârstă de zece ani şi se găsea îngenuncheat


împreună cu părinţii lui pentru rugăciune, Isaac Wattsel a început să râdă.
De îndată ce rugăciunea s-a terminat, tatăl său l-a întrebat: „Isaac, pentru ce
ai râs în timpul rugăciunii? Ştii doar că nu este îngăduit!”
Isaac, arătând spre firul clopoţelului care atârna aproape de cămin, spuse:
„Am văzut un şoricel urcându-se pe fir în sus şi în cap mi-au apărut aceste
versuri: ’A fost un şoarece care, din lipsă de scară, a alergat pe funie în sus să-şi
spună rugăciunea de seară’”.
Tatăl a hotărât că lui Isaac trebuie să-i administreze o lecţie pe scaunul de
pedeapsă. Băiatul a început să plângă şi aspus: „Ah, tată, tată, ai milă de mine
că n-am să mai compun versuri.”
Tatăl, disperat că nu-l poate face pe fiul său să înceteze de a mai face ver-
suri, i-a sugerat să folosească talentul său să compună mai bine cântări pentru
serviciile divine. Isaac a acceptat propunerea. El a scris în total 761 de imnuri,
dintre care 31 apar în cartea de cântări în limba engleză.
Isaac Watts, care s-a născut în această zi a anului 1674, n-a fost un bărbat
înalt. Deşi nu se poate spune că a fost un pitic, el era mai scund decât majori-
tatea oamenilor.
Într-o zi, când se afla în apropierea unui restaurant împreună cu alţi câţiva
prieteni, l-a auzit pe un om zicând: „Cine este acest omuleţ cu înfăţişare
ciudată?”
„Este Isaac Watts”, a răspuns cineva.
„Cu adevărat? Acesta este marele dr. Watts?” întrebă omul, surprins, neve-
nindu-i să creadă că un om atât de mărunţel a putut scrie atât de multe im-
nuri frumoase.
Aceasta era prea mult pentru Isaac. Curând după aceasta, el a scris:
„De-aş fi înalt, la pol s-ajung / Sau oceanu-n braţe să-l cuprind;/ Măsurat
cade-se-a fi / După suflet:/ Iată măsura reală a unui om.”
Deşi la trup Isaac n-a crescut prea înalt, el a devenit un uriaş al minţii şi
al spiritului. El n-a putut să mărească înălţimea lui, dar nimic n-a putut opri
creşterea lui în iubire faţă de Isus şi în talentul lui de a împărtăşi acea iubire cu
alţii. În privinţa aceasta, el a ajuns un uriaş; tot aşa poţi deveni şi tu.

202
SÂMBĂTĂ, 18 IULIE

BĂIEŢELUL PIERDUT
Pentru că Fiul omului a venit să caute şi să mântuiască ce era
pierdut. – Luca 19,10

K evin, în vârstă de nouă ani, s-a pierdut. Desigur, el n-avea de gând să


se piardă. A dorit doar să cerceteze lumea minunată a muntelui şi a
pădurii din apropierea locului unde familia lui se găsea la picnic. Se săturase
de leagăne, tobogane şi de masa de tenis. Cu o paletă de ping-pong în mână a
plecat spre valea Crimson Dawn Trail, din muntele Casper, din Wyoming.
Kevin se distra cântând, fluierând şi vorbind cu păsările. El lovea cu paleta
trunchiul copacilor, în timp ce umbla prin pădure. Poteca l-a dus în canionul
Elkhorn, o regiune interzisă, cu maluri înalte şi abrupte, prăpăstii adânci, urşi
şi şerpi cu clopoţei.
Odată cu apropierea umbrelor serii, Kevin a încercat să facă cale întoarsă,
dar cărările erau toate la fel. Stelele s-au arătat şi şi-a dat seama că s-a pierdut.
Era frig şi dorea să se afle în patul lui cald de acasă. Totuşi, el a trebuit să se
aşeze pe o grămadă de ace de pin în pădurea întunecoasă. Poate că a doua zi
va găsi drumul înapoi spre casă.
A doua zi, Kevin a pătruns şi mai adânc în canion. După cinci zile şi nopţi
prin pădure, ajunsese prea slab spre a putea merge mai departe. S-a culcat să
moară lângă un pârâiaş spumos care curgea printr-o pajişte de munte.
Aici a fost găsit de echipa de salvare, după o căutare de cinci zile, care
începuse în seara zilei de duminică, 18 iulie 1971.
Mike Murphy a fost primul care a văzut forma ghemuită a lui Kevin,
zăcând pe un petec de iarbă însorit, aproape de râuleţul de munte. A respirat
adânc şi şi-a ţinut răsuflarea în timp ce alerga spre băieţel. Apoi a dat drumul
la respiraţie şi a zâmbit. Kevin era încă viu. În acea clipă minunată, atât Mike,
cât şi Kevin şi-au dat seama cât de preţioasă este viaţa.
Isus Şi-a dat şi mai mult seama de valoarea vieţii. De aceea, a lăsat splen-
doarea cerului şi a venit în această lume întunecoasă, să-i caute pe băieţii şi
fetiţele pierdute. Tu eşti unul dintre aceia pentru care El a venit. Biblia spune
că „noi rătăceam cu toţii ca nişte oi; fiecare îşi vedea de drumul lui.” (Isaia
53,6)
Isus, Marele Salvator, nu renunţă niciodată la căutarea Lui. El te iubeşte. El
te caută. Vrei să-L laşi să te conducă acasă?

203
DUMINICĂ, 19 IULIE

SALVAT CU O FUNIE
I-am tras cu legături omeneşti, cu funii de dragoste. – Osea 11,4

Î n după-amiaza zilei de 19 iulie 1960, Philip Reeves lucra în cabina unui


elevator de cereale, înaltă de peste 30 m, când a fost trântit de două explo-
zii teribile, care au făcut ţăndări elevatorul şi au cutremurat regiunea ca un
cutremur.
În curând, cabina a devenit un coş tumultos, prin ferestrele ei ieşind foc şi
fum. Philip Reeves şi-a făcut drum spre o fereastră din tavan. Aplecându-se
în afară cât mai mult, el a strigat către mulţimea adunată de jos: „Ajutaţi-mă!
Vă rog, ajutaţi-mă!”
Cineva a desfăcut cablul de comandă electronică de la platforma de foc şi
i-a strigat: „Agaţă-te! Dumnezeu ne va arăta cum să te salvăm. Nu-ţi pierde
nădejdea! Te vom ajuta!”
Între timp, se făcea un efort uriaş pentru salvarea lui Philip. Un avion mai
mic a zburat pe deasupra şi a aruncat o funie, dar aceasta pur şi simplu se ba-
lansa în aerul cald care se înălţa de la foc. După aceea, un elicopter al Forţelor
Aeriene a făcut o încercare de a ajunge la el, dar una dintre paletele rotorului
s-a rupt. A fost chemat un alt elicopter. Dar pentru tânărul Reeves nu mai
rămăsese prea mult timp. El s-a prăbuşit peste tocul ferestrei cu capul înspre
spectatorii îngroziţi de jos.
Un bărbat a coborât legat în chingi dintr-un al doilea elicopter. El a ajuns
la tânărul, acum inconştient, şi a tras încet şi în siguranţă corpul lui băşicat
de arsuri. Operatorul ridicătorului a înfăşurat cablul şi Philip se afla acum în
drum spre spital.
Fiecare om de la Adam şi până astăzi, ca şi Philip Reeves, a fost prins în
capcană şi condamnat să moară. Noi toţi am păcătuit, iar „plata păcatului
este moartea” (Rom. 6,23). Noi nu aveam nădejde. Se părea că întreg neamul
omenesc trebuia să piară, că nu mai exista nicio cale de scăpare pentru o lume
pierdută.
Apoi, din cer a fost lăsată în jos o funie de salvare pentru noi. Era o funie
a iubirii şi a purtării de grijă. Isus Hristos a părăsit siguranţa locului Său din
cer ca să vină jos pe această planetă care piere. El a riscat totul pentru ca noi
să putem fi salvaţi.
Astăzi, funia este aici. Poţi să ajungi şi tu la ea. Nu mai aştepta. Timpul este
scurt. Apucă funia aceasta astăzi, spre a fi salvat. Există nădejde pentru toţi cei
care cheamă Numele lui Isus.

204
LUNI, 20 IULIE

AVENTURĂ COSMICĂ
Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ce vă poruncesc Eu. – Ioan
15,14

L a 20 iulie 1969, milioane de oameni au privit cum modulul lunar Apollo


11 a atins câmpia stâncoasă, numită Marea Liniştii. Ei l-au văzut pe Neil
Armstrong ieşind din nava cosmică şi păşind pe suprafaţa lunii. Se părea im-
posibil ca toate acestea să aibă loc la mai mult de 380 000 km distanţă.
Astăzi, o călătorie spre Lună nu mai este aşa de interesantă. Oamenii au
în gând alte ţinte mai mari, ca Marte, Jupiter, Saturn şi chiar mai departe.
Fiinţe pământene, inclusiv eu însumi, doresc să găsească o cale spre a ajunge
dincolo de sistemul lor solar.
Eu plănuiesc o călătorie în spaţiu, care mă va duce la depărtare de mii de
ani lumină, spre cea mai frumoasă ţară imaginabilă. Am citit că aceasta este
o ţară cu dealuri acoperite de iarbă verde şi moale, pomi graţioşi şi flori care
nu se veştejesc niciodată.
În acel loc îndepărtat din cosmos, există un oraş măreţ. El este clădit în
formă de pătrat, care măsoară 575 km de fiecare latură. Zidurile par a fi făcute
din aur, iar temeliile scânteiază în culorile pietrelor preţioase. Fiecare perete
are trei porţi şi fiecare poartă este dintr-o mare perlă.
Înăuntrul cetăţii, străzile sunt de aur şi strălucirea este de nedescris. În
centrul acestui oraş se află tronul lui Dumnezeu şi de la tron curge râul vieţii.
Alături de acest râu creşte un pom cu totul neobişnuit. El arată ca doi pomi,
dar în realitate este unul singur, cu un trunchi pe o parte a râului şi un trunchi
pe cealaltă parte, cu ramuri care se unesc deasupra. Fructele sunt foarte deli-
cioase şi aceia care mănâncă din ele nu vor muri niciodată.
În acea îndepărtată ţară, există un cămin plăcut şi locaşuri pentru ori-
cine doreşte. Acolo, fiecare va trăi ca prinţ sau prinţesă. Lucrul cel mai bun
dintre toate va fi faptul că acolo va fi Isus şi El va umbla şi discuta cu cei
răscumpăraţi. Muzica este magnifică şi sunt atâtea de văzut şi de făcut.
Vrei să mi te alături în acest zbor cosmic? Cerinţele sunt simple.
Cosmonauţilor lui Dumnezeu li se cere doar să fie prietenii Lui, cei care-L
iubesc şi, prin harul Lui, păzesc poruncile Lui. Rezervările de locuri se fac
astăzi. Asigură-te că vei obţine locul tău.

205
MARŢI, 21 IULIE

PROCESUL MAIMUŢEI
Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui
Dumnezeu. – Geneza 1,27

C ea mai mare ştire a anului 1925 se referea la un profesor de gimnaziu din


Dayton, Tennessee, care le-a predat elevilor săi teoria evoluţiei. În con-
formitate cu legea din Tennessee, în acea vreme nu se putea preda decât isto-
ria creaţiei, aşa cum este raportată în Biblie. Pentru neascultarea de această
lege, John T. Scopes a fost adus în faţa judecăţii.
Avocaţii renumiţi, Clarence Darrow şi William Jennings Bryan au susţinut
în contradictoriu cazul la tribunal, timp de unsprezece zile, din 10 până la 21
iulie. Toată lumea a urmărit dezbaterile şi au fost discuţii contradictorii cu
privire la originea omului. Dacă şi maimuţele ar fi reluat discuţia, aceasta s-ar
fi desfăşurat cam aşa:
„Ai auzit ce-au spus ei despre noi zilele acestea?”
„Nu, ce anume?”
„Oamenii susţin că ei descind din noi!”
„Cum se poate aşa ceva? Noi nu ne manifestăm ca ei. Ai auzit ca o maimuţă
să ia vreodată droguri şi să-şi tulbure mintea?”
„Nu, şi n-am auzit nici ca vreo maimuţă să se îmbete şi să-şi bată soţia şi
copiii.”
„Noi nici nu aruncăm bombe unii asupra altora şi nu trimitem nici ra-
chete să nimicim pe vecinii noştri.”
„Trebuie să fie vreo greşeală. Omul descinde din cineva, dar nu din noi!”
Desigur, adevărul este că noi descindem din Adam şi Eva, care au fost
făcuţi de mâinile Domnului Isus Hristos, după chipul Lui. Ce gând minunat!
Noi am fost făcuţi să fim fii şi fiice ale Lui. Am fost făcuţi să reflectăm carac-
terul Lui.
Desigur că în lume a venit păcatul şi aproape că a şters chipul lui Dum-
nezeu din om. Unul dintre motivele pentru care adventiştii de ziua a şaptea
întemeiază atât de multe şcoli este acela de a-i ajuta pe tineri să înţeleagă
adevărata lor origine. Ele au fost date ca să-i ajute pe bărbaţi şi femei, băieţi şi
fete să se întoarcă la Dumnezeu, astfel încât chipul Său să fie din nou reflectat
în ei. Ele au fost clădite pentru ca tinerii să poată învăţa să-L cunoască pe
Acela care i-a creat.
Dumnezeu a făcut lumea. El te-a făcut şi pe tine. El doreşte ca tu să re-
flectezi astăzi chipul Lui.

206
MIERCURI, 22 IULIE

DESCOPERIREA LUI JOHN


Nimeni să nu-ţi dispreţuiască tinereţea, ci fii o pildă pentru credin-
cioşi, în cuvânt, în vorbire, în dragoste, în spirit, în credinţă şi în
curăţie. – 1 Timotei 4,12

J. N. Andrews, care s-a născut în această zi din anul 1829, a ajuns primul
misionar adventist de ziua a şaptea, trimis de organizaţia bisericii în Eu-
ropa. Ştiai că el putea să citească Biblia în şapte limbi? Ştiai că el a învăţat pe
dinafară întreg Noul Testament?
Pe când era un tinerel, John Andrews era foarte interesat în studiul Bibliei.
El a fost într-adevăr acela care a făcut ca întreaga lui familie să păzească Sa-
batul. Aceasta s-a întâmplat astfel:
O familie, cu numele Stowell, şi-a vândut ferma pentru că ei erau siguri că
Isus avea să vină la 22 octombrie 1844. Deoarece El n-a venit, ei s-au ruinat.
Dl Andrews a invitat familia Stowell să împartă cu ei marele lor cămin. În
timp ce se aflau acolo, Mariana Stowell, în vârstă de 15 ani, a citit o broşură în
care se explica cum că sâmbăta este Sabatul. Ea a împărtăşit aceasta şi fratelui
ei, Oswald, şi amândoi au păzit primul lor Sabat. Lunea următoare, Mariana
i-a dat broşura şi lui John Andrews, în vârstă de 17 ani. El s-a convins de
îndată că trebuie să păzească ca zi de închinare sâmbăta.
„Tatăl tău şi mama ta au citit această broşură?” a întrebat John.
„Nu”, a răspuns Mariana, „dar eu am citit-o şi acum ştiu că noi nu păzim
adevăratul Sabat.”
„Şi eu cred că acesta este adevărul”, zise John. „Mariana, vrei să păzeşti
împreună cu mine adevăratul Sabat?”
„Desigur”, răspunse ea. „Oswald şi cu mine am păzit deja un Sabat.
Săptămâna aceasta te poţi uni şi tu cu noi. De ce nu dai broşura familiei tale
s-o citească?”
„Ei bine”, zise John, „am s-o dau”. Domnul şi doamna Andrews au ac-
ceptat imediat adevăratul Sabat şi au dat broşura mai departe domnului şi
doamnei Stowell. Sabatul următor, cele două familii s-au unit ca să asculte de
porunca lui Dumnezeu.
Cu toate că noi trebuie să-i respectăm pe cei mai în vârstă, ei nu cunosc
întregul adevăr din Cuvântul lui Dumnezeu întotdeauna. În astfel de cazuri,
Dumnezeu aşteaptă ca tinerii să facă ceea ce ei ştiu că este drept şi astfel să
fie o pildă pentru cei în vârstă ai lor, aşa cum au fost John, Mariana şi Os-
wald. Pilda şi credincioşia pot fi mijloacele de câştigare a unei persoane mai
în vârstă la Isus şi la adevărul Lui.
207
JOI, 23 IULIE

CĂLĂTORIA LA IERUSALIM
Unii se bizuiesc pe carăle lor, alţii pe caii lor; dar noi ne bizuim pe
Numele Domnului, Dumnezeului nostru. – Psalmi 20,7

A fost o zi tristă, dar şi una de bucurie pentru cei cinci mii de cantonaţi pe
malul râului Ahava. Fără îndoială că a fost greu pentru oameni să-şi ia
rămas-bun de la ţara care a fost căminul lor pentru un timp atât de îndelungat.
Ei şi-au vândut sau au dat cea mai mare parte din lucrurile lor. Ce a mai rămas
au împachetat şi erau gata de drum. Au fost făcute ultimele cumpărături pen-
tru drum şi animalele au fost pregătite pentru călătoria spre Ierusalim.
„Care-i necazul, Ezra?” trebuie să fi întrebat careva, în timp ce conducătorul
expediţiei făcea controlul taberei de corturi.
„Nu putem merge fără un preot”, a răspuns Ezra. „Am trimis soli să caute
pe cineva care să meargă cu noi.”
Până la urmă a fost găsit un preot, dar plecarea a fost în continuare
amânată. „Înainte de plecare vom avea o adunare de rugăciune”, a anunţat
Ezra. „Trebuie să cerem lui Dumnezeu să ne arate drumul spre Ierusalim şi să
ne ocrotească în călătoria noastră.”
„Dar nu sunt şi nişte soldaţi de-ai împăratului care să vină împreună cu
noi? La urma urmei, el este acela care a dat decretul ca noi să ne întoarcem să
rezidim Templul. El trimite şi daruri să ne ajute. Cu siguranţă că va pune la
dispoziţia noastră câţiva soldaţi, dacă îl vei ruga.”
„Nu pot face acest lucru”, a răspuns Ezra. „Mi-e ruşine să cer împăratului
o ceată de soldaţi şi cai să ne ajute împotriva vrăjmaşului pe cale, pentru că
noi am spus împăratului că mâna Dumnezeului nostru este spre binele lor,
peste toţi cei care-L caută, dar puterea şi mânia Lui sunt peste toţi cei ce-L
părăsesc.” (Ezra 8,22)
Aşadar, cinci mii de oameni, acolo, pe malul râului, au avut o zi de post şi
rugăciune. Cam pe la 7 aprilie 457 î.Hr., ei şi-au strâns corturile, au încărcat
cămilele şi au pornit la drum. În tot timpul călătoriei, Dumnezeu i-a binecu-
vântat, astfel că ei au ajuns cu bine la Ierusalim cam prin iulie, ziua 23. După o
odihnă de trei zile, au avut un serviciu special de recunoştinţă spre a-L lăuda
pe Dumnezeu pentru călăuzirea şi ocrotirea Sa de-a lungul călătoriei.
Evreii care s-au întors şi-au pus încrederea în Domnul şi El nu i-a părăsit.
Este bine să ne aducem aminte, de asemenea, că avându-L pe Dumnezeu de
partea noastră noi suntem mai în siguranţă decât alături de o escortă a poliţiei
sau sub ocrotirea unei armate.

208
VINERI, 24 IULIE

TRECÂND PRIN INSPECŢIE


Nimic întinat nu va intra în ea, nimeni care trăieşte în spurcăciune
şi minciună; ci numai cei scrişi în cartea vieţii Mielului. –
Apocalipsa 21,27

L a ora 12:50, în ziua de 24 iulie 1969, călătoria lui Apollo 11 s-a încheiat
prin amerizare în Oceanul Pacific. Cei trei astronauţi – Neil Armstrong,
Michel Collins şi Edwin Aldrin – au fost imediat spălaţi cu dezinfectant,
spre a ucide posibilii microbi de pe Lună. Apoi au fost puşi într-o carantină
de şaptesprezece zile la bordul lui U.S.S. Hornet, pentru a se vedea dacă nu
aduseseră vreo bacterie vătămătoare din călătoria lor lunară.
Înainte ca tu şi eu să putem intra în Împărăţia cerurilor, trebuie să supu-
nem caracterul nostru unei inspecţii asemănătoare. Nimic necurat nu va fi
îngăduit să treacă prin porţile Noului Ierusalim.
Poţi să-ţi închipui o bătaie cu pumnii sub pomul vieţii? Îţi poţi imagina pe
cineva spunând o glumă murdară în prezenţa îngerilor? Ţi s-ar părea corect
să auzi cuvinte neplăcute de-a lungul malurilor Râului Vieţii?
În Psalmul 24, David pune următoarea întrebare: „Cine va putea să se suie
la muntele Domnului? Cine se va ridica până la locul Lui cel sfânt? Cel ce are
mâinile nevinovate şi inima curată” (vers. 3.4).
Dacă tu şi eu dorim să ni se îngăduie să plecăm în cea mai mare călătorie
în cosmos a tuturor timpurilor, atunci trebuie ca noi, cu ajutorul lui Isus, să
ne debarasăm de lucrurile din viaţa noastră care ar putea împiedica intrarea
noastră în ţara sfântă.
În revista The Youth’s Instructor din 17 ianuarie 1901, Ellen White scria:
„Un defect, cultivat în loc să fie biruit, îl face pe om nedesăvârşit şi închide
pentru el poarta Cetăţii Sfinte. Acela care intră în ceruri trebuie să aibă un
caracter care să fie fără pată sau zbârcitură, sau altceva de felul acesta. Nimic
din ceea ce întină nu poate intra vreodată acolo. În toată mulţimea celor
mântuiţi nu va fi nici un defect.”
Astăzi, ne-a fost dat ca să putem veni la Isus cu toată necurăţia noastră şi
să fim curăţiţi şi făcuţi drepţi prin sângele Său.
Nu numai că El va ierta păcatele trecutului nostru, dar ne va şi păzi de a
cădea iarăşi, şi ne va prezenta fără pată înaintea tronului lui Dumnezeu. Prin
harul şi puterea Lui, putem trece prin această cercetare şi să fim aleşi pentru
a intra în cetatea lui Dumnezeu.

209
SÂMBĂTĂ, 25 IULIE

MOTOARE SUPRAÎNCĂLZITE
Ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi chemaţi fii ai lui Dumnezeu.
– Matei 5,9

A cum optzeci şi opt de ani (1907), motoarele avionului lui Blériot nu in-
spirau încredere şi se supraîncălzeau prea repede. De obicei, motorul
mergea bine timp de douăzeci de minute şi apoi începea să cedeze aşa de rău,
încât pilotul era forţat să aterizeze.
Folosind propriul motor, Louis Blériot a câştigat un premiu la 25 iulie
1909, pentru efectuarea primului zbor peste Canalul Mânecii. Avionul pe care
l-a folosit arăta ca o bicicletă care trage un zmeu de mărimea unui om. Pentru
a efectua trecerea, el trebuia să depindă de unul dintre motoarele sale, care
nu inspira încredere. Dacă acesta avea să se supraîncălzească prea devreme,
Blériot putea să cadă în apele agitate de dedesubt. Dar, în ziua aceea, a plouat
uşor, ceea ce a răcit motorul şi l-a făcut să meargă uşor timp de treizeci şi
şapte de minute, cât i-a trebuit spre a zbura din Franţa în Anglia.
Cunoşti pe cineva care este întocmai ca acele vechi motoare de avion, în
sensul că se mânie prea repede atunci când lucrurile nu se desfăşoară cum
trebuie?
Apoi, mai sunt şi altfel de oameni, care sunt la fel ca şi ploaia răcoroasă de
vară. În loc să se lupte cu persoana cuprinsă de mânie, făcând-o în felul acesta
să fie şi mai aprinsă, aceşti făcători de pace sunt ca apa care stinge focul. Nu de
mult, am auzit o conversaţie care ilustrează aceste două feluri de oameni.
„Tu m-ai împiedicat înadins!”
„Nu te-am împiedicat. Tu nu eşti atent pe unde te duci.”
„Ba da, m-ai împiedicat. Pur şi simplu eşti gelos pentru că noi câştigăm.”
„Nu mă face mincinos! Dacă vrei bătaie, apoi eu…”
Aceste două motoare se încălziseră într-adevăr! Aproape că puteai să
miroşi fumul! A sosit apoi „ploaia răcoritoare”.
„Hai să continuăm jocul”, zise el. „Ultimul punct nu-l vom pune la
socoteală. A te distra este mai important decât a câştiga. Să continuăm jocul
şi să ne distrăm.”
Ca prin farmec, „motoarele” supraîncălzite s-au răcit şi jocul a avut un
sfârşit plăcut.
Isus a zis că aceia care sunt ca şi „ploaia răcoritoare” pentru „motoarele
supraîncălzite” vor fi chemaţi fii ai lui Dumnezeu. Vrei să fii astăzi un făcător
de pace? Este într-adevăr uşor. De ce să nu încerci?

210
DUMINICĂ, 26 IULIE

CAPITULARE NECONDIŢIONATĂ
Tot aşa, oricine dintre voi, care nu se leapădă de tot ce are, nu
poate fi ucenicul Meu. – Luca 14,33

L a 26 iulie 1945, conducătorii Angliei, Statelor Unite şi Rusiei s-au întâlnit


la Potsdam, în Germania, şi au formulat un ultimatum prin care Japonia
era chemată să se supună fără condiţii sau să sufere „nimicire promptă şi
totală”.
Două zile mai târziu, din Japonia a venit răspunsul că ea doreşte pacea,
dar trebuie puse unele condiţii. Aliaţii n-au acceptat să fie puse condiţii. Câte-
va zile mai târziu, primele bombe atomice au fost aruncate asupra oraşelor
Hiroshima şi Nagasaki.
Capitularea a avut loc rapid. Era necondiţionată. N-a avut loc nicio re-
ţinere. Şi în urma acelei supuneri, pacea a venit încă o dată în această lume.
Spunerea necondiţionată este singura pe care o va accepta Isus Hristos
din partea noastră. El ori va fi Domnul tău peste tot ce ai, ori nu va fi deloc
Domnul tău. El vrea să aibă toată inima ta sau să nu aibă nimic din ea.
Se cere să fim ca şi bătrânul şef indian. După ce a auzit istoria morţii lui
Isus pe cruce, el a fost cuprins de recunoştinţă. El trebuia să dea ceva Aceluia
care a dat atât de mult pentru el. El a adus pastorului o frumoasă pereche de
mocasini (încălţăminte indiană – n.n.), împodobită cu mărgele, spunând: „Pe
aceştia vreau să-i dau lui Isus.”
„Nu, şefule, aceştia nu sunt ceea ce doreşte Isus”, a spus pastorul.
După aceea a adus o pereche de încălţăminte de zăpadă, frumos lucrată.
„Nu”, i-a spus pastorul din nou, „aceştia nu sunt ceea ce doreşte Isus”.
În cele din urmă, bătrânul şef s-a dus în coliba lui şi a adus bunul cel mai
de valoare, o puşcă automată.
„Nu, aceasta nu este ceea ce doreşte Isus, i-a spus pastorul pentru a treia
oară.
Deodată, lumina a apărut în mintea bătrânului şef şi el a spus: „Vreau să-I
dau lui Isus pe acest indian sărac.”
„Da”, a spus pastorul, „aceasta este ceea ce doreşte Isus.”
Aceasta este, de asemenea, şi ceea ce a dorit Isus de la tânărul bogat. El
a dorit ca acesta să se supună complet şi fără rezerve, fără să reţină nimic.
Tânărul a refuzat o astfel de supunere şi a plecat întristat.
Astăzi, Isus te cheamă. Vrei să te supui Lui în mod necondiţionat, cu tot ce
ai şi cu tot ce eşti? Aceasta este singura cale spre pace.

211
LUNI, 27 IULIE

LĂCUSTELE ASCULTĂTOARE
Şi voi mustra pentru voi pe cel ce mănâncă (lăcusta) şi nu vă va
nimici roadele pământului. – Maleahi 3,11

L a 27 iulie 1931, un roi de lăcuste a tăbărât peste statele Iowa, Nebraska şi


Dakota de Sud, nimicind mii de hectare de culturi. O plagă asemănătoare
a fost raportată în diferite părţi ale lumii.
Când insectele au roit deasupra ţinutului african, cunoscut acum ca fiind
Kenya, au consumat tot ce a fost verde şi stăpânirea a trebuit să ia măsuri
pentru a-i salva pe oameni să nu moară de foame.
În acea ţară, un bărbat creştin s-a hotărât să ceară împlinirea făgăduinţei
din Maleahi 3,11. „Iubite Doamne”, s-a rugat el, „am fost credincios faţă de
Tine în aducerea zecimii şi a darurilor. Acum Îţi cer să împlineşti făgăduinţa
Ta şi să mustri pe nimicitor de dragul meu. Te rog să ocroteşti semănăturile
mele de lăcuste.”
„Nimeni nu poate opri să nu vină acele insecte”, râdeau de el vecinii lui.
„Dumnezeul tău nu este mai bun decât al nostru!”
Când au sosit lăcustele, s-a întunecat cerul de trupurile lor. Ele s-au aşezat
peste ţarină, mâncând orice firicel de iarbă şi orice tulpină de cereale. Pe pomi
n-a mai rămas nicio frunză. Dar niciuna nu s-a atins de grădina acelui bărbat
creştin care solicitase făgăduinţa lui Dumnezeu. Ogorul lui arăta ca o oază
verde în mijlocul unui pustiu.
Oamenii au venit de la depărtare de kilometri să vadă grădina pe care n-au
mâncat-o lăcustele. Fiecăruia dintre ei omul le-a istorisit cum Dumnezeu Şi-a
ţinut făgăduinţa Cuvântului Său.
„Nu înţelegem lucrul acesta”, spuneau oamenii. „Eşti sigur că n-ai pus
niciun fel de otravă?”
„N-am pus”, a răspuns el. „Pur şi simplu m-am rugat lui Dumnezeu. El a
vorbit lăcustelor, ele au ascultat şi s-au îndepărtat de proprietatea mea.”
Dacă ai fi confruntat cu o astfel de situaţie, ai fi gata să te rogi lui Dumne-
zeu şi să aştepţi răspuns? Dai întotdeauna, în mod credincios, zecimea din tot
venitul pe care îl ai? Poate că nu câştigi mult la serviciul tău, dar Îi datorezi lui
Dumnezeu a zecea parte din tot ceea ce câştigi. A reţine zecimea pentru tine
ar însemna că jefuieşti pe Dumnezeu de ceea ce Îi aparţine.
Numai dacă suntem credincioşi faţă de Dumnezeu vom avea încrederea
aceea care ne va face în stare să ne rugăm aşa cum s-a rugat acel bărbat în
legătură cu lăcustele.

212
MARŢI, 28 IULIE

ÎNLOCUITORUL
Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe
când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi. – Romani
5,8

Î n iulie 1794, închisorile Parisului erau pline de bărbaţi şi femei care erau
sortiţi ghilotinei.
Într-o seară, un bătrân se plimba prin închisoarea în care fusese adus în
acea zi. Cum se uita la figurile adormite, una dintre feţele pe care le-a văzut
acolo l-a făcut să tresară. S-a oprit şi a privit fix la înfăţişarea celui de pe
duşumea. Ar putea fi el? Da, era sigur că acesta era propriul lui fiu.
Tatăl s-a întins jos, alături de fiul său, şi a încercat să se gândească cum l-ar
putea salva de acea soartă teribilă de care avea să aibă parte.
„Aha! Ştiu ce pot face”, îşi spuse omul, în timp ce un surâs apăru pe faţa
lui cu riduri. „Noi amândoi avem acelaşi nume. Eu pot răspunde pentru el şi
să merg la ghilotină în locul lui.”
Toată noaptea tatăl a şezut alături de fiul lui care dormea, în speranţa că el
nu se va trezi. A doua zi dis-de-dimineaţă, au intrat în închisoare trei soldaţi
şi unul a strigat: „Jean Simon de Loiserolle”.
„Iată-mă!” a răspuns tatăl sărind în picioare.
Pe drum spre locul execuţiei, ei au trecut prin biroul unde se păstrau do-
sarele. Din nou a fost strigat numele lui Jean Simon de Loiserolle, vârsta 37
de ani.”
„Numele meu este corect”, a răspuns bătrânul, „dar vârsta mea este de 73
de ani.”
„Stupidă greşeală”, murmură soldatul şi făcu corectarea, apoi a tăiat nu-
mele.
Mai târziu, fiul s-a trezit, aşteptând să fie chemat în orice clipă la moarte.
În cele din urmă, unul dintre camarazii lui a spus: „Lângă tine a stat toată
noaptea un bătrân. Când a venit paza în dimineaţa aceasta şi a strigat numele
tău, el a răspuns pentru tine şi s-a dus la moarte.”
Trei zile mai târziu, la 28 iulie 1794, Robespierre, un conducător al
revoluţiei franceze, a fost dus el însuşi la ghilotină şi domnia terorii a luat
sfârşit. Când uşile închisorii au fost deschise, Jean Simon de Loiserolle, junior,
a ieşit ca om liber.
Isus a făcut acelaşi lucru pentru tine. Când a fost strigat numele tău, a
răspuns El. El a murit ca tu să fii liber.

213
MIERCURI, 29 IULIE

IMPOSTORUL
Căci nu este nimic ascuns care nu va fi descoperit şi nimic tăinuit
care nu va fi cunoscut. – Matei 10,26

C ând Albania a devenit independentă, la 29 iulie 1913, ţara nu avea nici


preşedinte, nici rege. De aceea, poporul l-a chemat pe Halim Eddine,
un prinţ turc, să vină să fie conducătorul naţiunii lor.
Prinţul Eddine nu era sigur dacă el dorea să fie rege al Albaniei, aşa că
un timp a neglijat să trimită vreo solie, şi poporul a ajuns neliniştit. Apoi,
într-o bună zi, a sosit o telegramă în care se spunea că prinţul se află pe
drum spre Durazzo, oraşul-capitală.
Câteva zile mai târziu, noul conducător a sosit într-o trăsură de aur. El
purta o uniformă frapantă, decorată cu medalii. Avea şi o sabie strălucitoare.
Era înalt şi arăta aşa cum trebuia să arate un rege. Când vorbea el, toată
lumea asculta. Timp de cinci zile, a fost onorat la banchete şi prin parăzi în
tot cuprinsul oraşului.
Apoi, a sosit o altă telegramă de la sultanul Turciei, în care se spunea
că bărbatul din Durazzo era un impostor. Prinţul Eddine se afla încă în
Turcia.
Poporului nu-i venea să creadă. De îndată, s-au dus la „regele” lor să li se
dea o lămurire, dar el plecase. El ştia că deghizarea lui nu mai era posibilă.
În realitate, el era Otto Witte, un actor de circ, care semăna foarte mult cu
prinţul.
Iuda Iscarioteanul a fost un alt impostor. El pretindea că Îl iubeşte pe
Isus, dar El L-a trădat printr-un sărut.
Anania şi Safira au fost impostori. Ei pretindeau a fi susţinători generoşi
ai bisericii, dăruind toată proprietatea lor, când, în realitate, ei au păstrat o
parte pentru ei.
Te comporţi ca un impostor? Te îmbraci ca un creştin, vorbeşti ca un
creştin şi umbli întru totul ca un bun creştin, când în adâncul sufletului
tău, eşti cu totul altfel? Tu îi poţi înşela pe prietenii tăi, dar nu poţi înşela
pe Dumnezeu. Vine timpul când toate lucrurile ascunse ale inimii vor fi
descoperite. În acea zi, Universul întreg va afla ce eşti în realitate.
Aşadar, ce folos ai să te prefaci acum? Lasă ca Isus să vină în inima ta
să înlăture făţărnicia şi prefăcătoria ta. Lasă-l să facă din tine un creştin
adevărat dinăuntru spre înafară.

214
JOI, 30 IULIE

LINIA DE ASAMBLARE CREŞTINĂ


Hristos în voi nădejdea slavei. – Coloseni 1,27

H enry Ford, a cărui zi de naştere este astăzi, a fost un pionier în constru-


irea de maşini ieftine. Pentru a realiza aceasta, el s-a decis să facă nu-
mai un singur model, şi aceasta prin metoda liniei de asamblare. În curând,
preţul modelului său T a scăzut la mai puţin de 300 $.
Prin instalarea unei linii de asamblare mişcătoare, Ford a redus timpul
necesar pentru a face un automobil, de la douăsprezece ore şi jumătate, la
o oră şi jumătate. Cadrul automobilului se mişca prin uzină pe o bandă
transportoare, iar muncitorii, de fiecare latură a ei, adăugau câte o parte, pe
măsură ce banda se mişca.
Este un lucru pe care maşinile moderne îl au în comun cu vechiul mo-
del T. Ele sunt de prea puţin folos, până ce nu se urcă cineva pe scaunul
şoferului şi pune mecanismul în acţiune spre a porni.
O maşină poate avea aer condiţionat şi poate fi poleită cu aur, dar ea mai
are nevoie în afară de roţi şi de un şofer, dacă se doreşte ca ea să fie scoasă
afară din uzină. Cu un şofer, o maşină îi poate duce pe oameni la lucru,
la şcoală sau la lac. Ea poate câştiga o întrecere sau să-i ducă în grabă pe
oameni la spital.
Viaţa ta este asemenea automobilului. De când te-ai născut, te-ai mişcat
de-a lungul unei benzi rulante de învăţătură. Părinţii tăi, fraţii, suror-
ile, mătuşile, unchii şi bunicii şi-au făcut poate partea lor în construirea
şasiului vieţii tale. Tu te-ai mişcat de-a lungul unei lungi linii de asamblare a
instructorilor Şcolii de Sabat, sfetnici, slujbaşi şi pastori. Cu toţii au adăugat
ceva la caracterul tău.
Ar putea să ţi se pară că te-ai mişcat înainte de la o etapă la alta a vieţii,
cu un efort foarte mic. Totuşi, nu peste mult timp vei sosi la capătul liniei de
asamblare. Nu va mai fi cine să te împingă spre direcţia cea bună.
Din acel punct, trebuie să ai un şofer al vieţii tale. Vine timpul când tre-
buie să alegi cine să fie acela. Vrei să-L alegi pe Domnul Isus Hristos?
Numai dacă Isus Hristos preia controlul vei avea siguranţa că vei ajunge
cu bine la destinaţie. Predă-I astăzi cheile vieţii tale. Aşază-L pe El pe scau-
nul şoferului şi totul va fi bine. El este sigur că va reuşi să te ducă la locul
unde doreşti să mergi.

215
VINERI, 31 IULIE

ROBI AI LUI ISUS


Nu ştiţi că, dacă vă daţi robi cuiva, ca să-l ascultaţi, sunteţi robii
acelui de care ascultaţi. – Romani 6,16

C uvântul rob din acest verset în realiate înseamnă „un sclav”. Ce


înseamnă a fi un rob?
Acum o sută cincizeci de ani, aceasta însemna că oameni cruzi au in-
vadat satul tău, au ars colibe, i-au omorât pe bătrâni şi pe bolnavi, iar pe
tine, care erai puternic, te-au pus în lanţuri şi te-au dus la ţărm, unde ai fost
îmbarcat într-o corabie – ca vitele – şi transportat pe apă la un loc de târg
din Lumea Nouă.
Acolo ai fost cumpărat ca proprietate şi pus la lucru pe plantaţiile de
bumbac, zahăr sau de bananieri. Din clipa în care ai fost cumpărat, n-aveai
de ales decât să asculţi de stăpânul tău şi să faci ce-ţi porunceşte el. Tu îi
aparţineai şi el putea să facă cu tine ce vroia. Nu puteai pleca nicăieri şi nu
luai nici o hotărâre fără îngăduinţa lui.
Nu-i de mirare că a fost o bucurie sălbatică în noaptea de 31 iulie 1834,
când ceasul a bătut miezul nopţii, 800 000 de robi ţinuţi sub drapelul bri-
tanic au fost eliberaţi.
Robi de toate vârstele s-au adunat în bisericile britanice ale Indiilor de
Vest în acea noapte şi au aşteptat sunetul clopotelor eliberării lor. La primul
dangăt de clopot, noul popor eliberat a sărit în picioare cu un strigăt de bu-
curie care părea că ridică acoperişurile. Ce minunat este să fii liber!
Aceasta este ceea ce s-a întâmplat neamului omenesc. Timp de mulţi
ani, am fost robi ai dorinţelor şi obiceiurilor păcătoase. Când diavolul poc-
nea din deget, noi îl ascultam. Apoi, într-o minunată zi, Isus ne-a eliberat.
Clopotele sunau şi îngerii cântau. Toată lumea ne sta înainte şi acum bărbaţi
şi femei, băieţi şi fete eram liberi în Isus Hristos.
Acum dorim să ascultăm de un nou Stăpân. Noi Îl iubim atât de mult,
pentru că ne-a eliberat, încât ne-am legat să-L slujim tot restul vieţii noastre.
De bunăvoie şi cu bucurie vom asculta şi vom împlini fiecare poruncă a Lui.
Ne vom duce unde ne va trimite. Ceea ce ne spune, vom face. Acum, prin
alegere, noi suntem robi ai lui Isus Hristos, pentru că ne-am supus Lui.
De cine asculţi? Cine îţi conduce viaţa? Cui aparţii? Eşti robul lui Hris-
tos sau al lui Satana? Alegerea îţi aparţine.

216
SÂMBĂTĂ, 1 AUGUST

NĂSCUT DIN NOU


Adevărat, adevărat îţi spun că dacă un om nu se naşte din nou,nu
poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu. – Ioan 3,3

W illiam Wilberforce s-a născut într-un cămin bogat din Anglia, acum
mai bine de două sute de ani. El era un tânăr eminent care, la vârsta de
21 de ani, a absolvit Universitatea Cambridge şi a fost ales în Parlament. Era
un excelent vorbitor. Fiecare se aştepta ca el să aibă un viitor remarcabil.
Apoi, când William avea 25 de ani, s-a întâmplat ceva care a schimbat
cursul vieţii lui. Într-o zi de sărbătoare, călătorea împreună cu pastorul Isaac
Milner prin Europa, cu trăsura. Cei doi bărbaţi au discutat continuu despre
Dumnezeu şi scopurile Lui faţă de omenire. Au citit împreună Biblia şi s-au
rugat. Undeva, pe drum, William Wilberforce şi-a predat viaţa Domnului
Isus Hristos. El s-a născut din nou şi a devenit un om nou. Începând din acel
timp, el a pierdut orice ambiţie pentru lucrurile lumeşti şi cugeta numai cum
să trăiască pentru Isus.
În timp ce William se ruga în legătură cu ceea ce dorea Dumnezeu ca el să
facă, a pus stăpânire pe el convingerea că trebuia să-şi dedice viaţa lucrării de
a pune capăt comerţului cu sclavi. Timp de aproape cincizeci de ani,
dl Wilberforce a acţionat ca să obţină o lege trecută prin Parlamentul brita-
nic, care să oprească cumpărarea şi vânzarea de sclavi.
Datorită lui William Wilberforce şi a schimbării care a avut loc în viaţa
lui, când a fost născut din nou, cei 800 000 de sclavi din teritoriile britanice au
fost puşi în libertate la 1 august 1833.
Când ne naştem prima dată, ne naştem ca păcătoşi. Ca atare, suntem fiinţe
egoiste care nu pot plăcea lui Dumnezeu.
A fi născut a doua oară înseamnă a avea o experienţă ca aceea a lui William
Wilberforce. Noi venim la Isus exact aşa cum suntem şi Îi cerem să creeze în
noi o inimă şi o viaţă nouă. Odată cu acea inimă nouă, vin cugete noi, dorinţe
noi, speranţe noi, ambiţii noi, prieteni noi şi acţiuni noi. Nu mai trăim pentru
noi înşine, ci pentru Acela care a murit pentru ca noi să putem trăi.
Această schimbare n-o poţi face tu însuţi. Nu o poţi realiza printr-o simplă
hotărâre. Dorinţa de a fi un om mai bun nu o poate realiza.
A fi născut din nou înseamnă a fi o fiinţă nouă în Isus Hristos. Este ceva ce
face El pentru tine când Îl primeşti ca Domn şi Stăpân al vieţii tale. Ai făcut
alegerea aceasta?

217
DUMINICĂ, 2 AUGUST

ZIUA RĂSPLĂTIRILOR
Iată, Eu vin curând; şi răsplata Mea este cu Mine, ca să dau
fiecăruia după fapta lui. – Apocalipsa 22,12

Î n seara zilei de 2 august 1943, lt. John F. Kennedy comanda vasul Pt-109,
când acesta a fost lovit de un distrugător japonez. Vasul a fost rupt în
două şi s-a scufundat aproape imediat. Doi oameni au murit. Locotenentul
Kennedy a fost aruncat în peretele cabinei, care l-a rănit la spate, dar a fost
în stare să se prindă de resturi până în zori.
El a dat apoi ordin celor zece supravieţuitori să înoate împreună cu el
până la o insulă din apropiere. Unul dintre oameni era grav rănit, aşa că
Kennedy a luat colacul de salvare al omului şi a înotat cu el până la ţărm.
Până la urmă, grupa a ajuns la ţărm şi a găsit nişte băştinaşi creştini din
insulele Solomon, care i-au ajutat să fie în siguranţă.
Pentru aceste fapte de bravură, John F. Kennedy a fost decorat cu Meda-
lia Marinei Militare şi Inima Purpurie.
Caută în Enciclopedie la Decoraţii şi Medalii şi vei găsi o prezentare de
medalii colorate din bronz şi argint, oferite de diferite ţări.
Celor care aduc mari servicii Japoniei li se dă Ordinul Suprem al Cri-
zantemei. Suedia oferă Ordinul Regal al Serafimului. Franţa răsplăteşte cu
calitatea de membru în Legiunea de Onoare, iar Anglia dă Crucea Victo-
riei.
Aceste răsplătiri le primesc foarte puţini oameni. Dar, nu va fi aşa când
Dumnezeu acordă medaliile Lui. În acea zi, fiecare mântuit va primi o
răsplată.
Ellen White a văzut în viziune scena aceasta. Ea i-a văzut pe toţi copiii lui
Dumnezeu adunaţi înaintea Lui pe marea de cristal. Cu propria Lui mână
El a pus o coroană de aur pe capetele celor mântuiţi de pe pământ. Le-a dat
harpe de aur şi a pus ramuri de palmieri, semnul biruinţei, în mâinile lor. Ea
a văzut că nu toate răsplătirile vor fi egale. Unii aveau coroane care păreau
încărcate cu stele, în timp ce alte coroane nu erau aşa de strălucitoare. Dar
toţi erau mulţumiţi de coroanele lor. Aceasta depindea de ce fel de lucrare
au făcut cei răscumpăraţi.
Simţi uneori că nimeni nu observă ceea ce faci tu? Eşti trecut cu vederea
când sunt acordate trofeele? Isus a văzut tot ceea ce ai făcut pentru El. Dom-
nul îţi va da o răsplată. Aşa că fii vesel. Ziua răsplătirilor este aproape.

218
LUNI, 3 AUGUST

CEL MAI BUN LINIŞTITOR


Iată că nu dormitează, nici nu doarme Cel ce păzeşte pe Israel.
– Psalmi 121,4

Î n zorii dimineţii zilei de 3 august 1923, Calvin Coolidge a fost trezit şi i s-a
spus că preşedintele Warren Harding a murit. Coolidge s-a îmbrăcat, a înge-
nuncheat şi s-a rugat înainte de a coborî scările pentru a depune jurământul,
devenind astfel cel de-al treisprezecelea preşedinte al Statelor Unite.
Preşedintele Coolidge a urcat apoi din nou scările, s-a desbrăcat şi a mers
înapoi la culcare. Minunea minunilor, în ciuda răspunderii neaşteptate care
căzuse asupra lui, el a adormit. Oamenii s-au mirat cum de a putut el să se
odihnească când, pe neaşteptate, toate problemele lumii fuseseră aruncate în
braţele lui.
Experienţa lui a fost asemenea acelei femei bătrâne din timpul bombardării
Londrei, în cel de-al Doilea Război Mondial. În fiecare noapte, bombardierele
veneau să-şi arunce bombele lor ucigătoare. Sirenele alarmei aeriene, hurui-
tul motoarelor care se apropiau, exploziile asurzitoare şi strigătele celor răniţi
au făcut ca cei mai mulţi oameni să fie treji şi într-o continuă stare nervoasă.
Oamenii au observat, totuşi, că această bunică părea a fi relaxată peste zi şi că
dormea bine noaptea.
„Cum de eşti atât de calmă?” a întrebat un vecin. „Nu ştii ce se întâmplă?
Nu-ţi este frică?”
„Da”, a răspuns ea. În fiecare seară, îmi spun rugăciunea şi mă îngrijorez
de ceea ce Hitler are de gând să facă noaptea. Apoi mi-aduc aminte cum paro-
hul spunea că Dumnezeu întotdeauna veghează, aşa că eu merg la culcare. La
urma urmei, nu foloseşte la nimic niciunuia dintre noi să stăm treji.”
Încrederea în Dumnezeu este mai bună decât un calmant. Rugăciunea
este mai bună decât o pilulă. Dacă în viitor vei avea probleme cu dormitul,
scoală-te din pat, îngenunchează şi roagă-te. Spune-i Lui despre tot ceea ce
te necăjeşte. Spune-i lui Dumnezeu că eşti hotărât să laşi totul în mâinile Lui
pentru timpul nopţii.
Ce mângâiere să ştii că există Cineva atotputernic care stăpâneşte asupra
împrejurărilor vieţii noastre. Ne putem încrede în El. Putem aşeza toate grijile
şi neazurile noastre pe umerii Lui. Ne putem duce la culcare ştiind că, în timp
ce ne odihnim, El realizează lucrurile spre binele nostru.
Putem fi ca David care a spus: „Eu mă culc şi dorm în pace, căci numai Tu,
Doamne, îmi dai linişte deplină în locuinţa mea.” (Psalmi 4,8)

219
MARŢI, 4 AUGUST

NUMAI O SINGURĂ UŞĂ


În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer niciun alt
Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi. – Fapte 4,12

E ra primejdios să fii evreu în Amsterdam în 1942. De când cu invadarea


Olandei de către armata lui Hitler, cu doi ani înainte, evreii au fost în mod
brutal persecutaţi şi mulţi au fost deportaţi pentru exterminare în lagărele din
Germania şi Polonia.
Otto Frank şi-a dat seama că singura speranţă pentru familia lui era să
găsească un loc sigur, o ascunzătoare. În spatele biroului său era o casă mică,
cunoscută ca o anexă. Cele două clădiri erau legate între ele printr-un pasaj
îngust. Domnul Frank a început să depoziteze în ea provizii şi să pregătească
încăperea din spate ca loc de ascunzătoare pentru familia lui.
Exista numai o singură cale spre a ajunge în camerele din casa din spate şi
aceasta era printr-o uşă dintr-o cameră de la etajul doi. O bibliotecă specială
a fost făcută şi aşezată în dreptul acestei uşi, aşa încât nimeni nu avea să
bănuiască existenţa ei. Dincolo de uşa aceasta, s-au ascuns cu succes opt per-
soane, timp de doi ani.
Apoi, la 4 august 1944, poliţia nazistă a cercetat casa şi a descoperit uşa
ascunsă. Cele opt persoane au fost ridicate.
Întocmai după cum exista numai o singură cale spre a intra în ascunzătoarea
secretă a familiei Frank, tot aşa există numai o singură cale prin care putem
intra în ceruri. Unii oameni cred că poţi intra în cer pe oricare „uşă” o alegi,
fie aceasta hinduismul, islamismul, budismul sau oricare altă religie. Astfel
de oameni spun: „N-are importanţă cum ajungi în cer, o dată ce poţi ajunge
acolo. Toate religiile sunt bune. Toate duc în acelaşi loc.”
Aceasta nu este adevărat. Biblia declară că există numai o singură cale,
numai o singură „uşă” şi numai un singur Nume prin care putem fi mântuiţi.
Numele lui Budha nu te va mântui. Nici numele lui Mohamed Krişna sau
oricare alt nume.
Arca lui Noe este adesea folosită spre a ilustra Împărăţia lui Dumnezeu.
La acea corabie exista numai o singură uşă. Toate animalele şi cele opt per-
soane care au fost salvate de potop au intrat prin aceeaşi uşă. Tot aşa este şi
cu Împărăţia cerurilor. Există numai o singură „uşă”, şi acea „uşă” este Isus
Hristos. Când această lume se va sfârşi, va exista numai un singur loc sigur.
Există numai o singură uşă spre acel tainic loc ascuns, la umbra aripilor lui
Dumnezeu, şi acea „uşă” este Isus Hristos. Astăzi, această „uşă” este deschisă
pentru tine şi pentru mine.
220
MIERCURI, 5 AUGUST

SALVAT DE LA ÎNEC
Le voi vindeca vătămarea adusă de neascultarea lor, îi voi iubi cu
adevărat! Căci mânia Mea s-a abătut de la ei. – Osea 14,4

Z iua de 5 august 1972 a fost un Sabat frumos şi însorit. Familia Korten-


bachs ar fi trebuit să fie la adunare; în schimb, s-au instalat pe ţărmul
râului Cowlitz, pregătind pluta, având de gând să plutească alene în aval.
De luni de zile Sabatul a încetat să mai aibă o semnificaţie specială pentru
familia Kortenbachs, aşa cum avusese mai înainte. Încetul cu încetul, ei au
ajuns nepăsători, până ce familia a încetat să mai meargă împreună la adu-
nare.
În Sabatul acesta, familia de cinci persoane nu ajunsese departe, când
pluta lor a fost prinsă în vârtejuri rapide, aruncate în ramurile copacilor de pe
mal şi ridicată în sus. Într-o clipă, pluta a dispărut şi tot aşa şi tatăl, şi Susana.
Mama, Heidi şi Bill au rămas atârnaţi de ramuri, luptându-se cu apele repezi
pentru viaţa lor.
Eu am spus ultimul meu NU lui Dumnezeu, cugeta mama în acele scurte
clipe. Noi ne vom îneca cu toţii. Cu bună ştiinţă am tratat cu nepăsare Sabatul
Domnului şi acum nu mai avem speranţă. Nici nu ne mai putem ruga, pentru
că El nu ne va asculta.
Deşi n-a fost chemat, Dumnezeu era totuşi prezent, căutându-Şi copiii
Lui rătăcitori. Heidi şi Bill au reuşi să se caţere de-a lungul ramurilor la loc
sigur. Mama s-a pomenit alipită, în siguranţă, de nişte rădăcini de sub apă şi
a reuşit să iasă afară.
Nici tatăl şi nici Susana nu ştiau să înoate, dar tatăl a putut să se ţină de un
cârlig al plutei şi să rămână plutind.
Susana se lupta să-şi ţină capul deasupra apei, când s-a întâmplat ceva
cu totul neobişnuit. Un minut ea se găsea în apă, iar în următorul părea că
zboară prin aer. Nu ştie cum a ajuns pe plută, dar, deodată, se afla pe ea. După
puţin timp, apa a devenit puţin adâncă, astfel că ea şi tatăl ei au ieşit afară şi
s-au dus la ceilalţi.
Erau o familie foarte umilită când au pornit spre casă, cu hainele ude
leoarcă, în acea după-amiază.
Sabatul următor, de dimineaţă, toţi cinci se aflau la Şcoala de Sabat.
Vedeţi, Dumnezeu ne iubeşte foarte mult, fie că suntem buni sau răi.
Când alunecăm şi ne îndepărtăm de El, se întristează şi ne caută. Dacă nu ne
împotrivim, El va ierta abaterile noastre.

221
JOI, 6 AUGUST

SALVAŢI DE O STÂNCĂ
Domnul este stânca mea, cetăţuia mea, Izbăvitorul meu.
– 2 Samuel 22,2

L a 6 august 1916, un remorcher trăgea o ambarcaţiune pe fluviul Niagara,


când ceva s-a întâmplat la cablul de legătură. Ambarcaţiunea s-a desprins
şi a fost dusă de curentul iute drept spre cascadă. Cei doi ocupanţi eau siguri
că aceasta era ultima lor călătorie pe apă.
„Ambarcaţiunea s-a desprins”, au strigat vreo duzină de voci.
„Opriţi-o!”
„Salvaţi oamenii!”
„Cineva să facă ceva!”
Dar nimeni nu putea face nimic altceva decât să privească cum ambar-
caţiunea se grăbea spre dezastrul ei. Spectatorii nu aveau nicio putere să-i
ajute. Remorcherul n-a avut îndrăzneala să o urmărească. Orice speranţă
părea pierdută, când deodată, cu o puternică înălţare a curentului de apă,
ambarcaţiunea a fost depusă pe vârful unei stânci mari, ascunsă sub suprafaţa
apei. Acolo, ea s-a oprit cu numai câteva secunde înainte de a ajunge la
cascadă. Acum, urma ceea ce oamenii puteau să facă.
„Să se telefoneze la poliţie!”
„Să cheme societatea de ambarcaţiuni.”
„Să aducă o frânghie.”
Salvatorii au aruncat o frânghie spre ambarcaţiune şi cei doi ocupanţi au
fost salvaţi. Ce recunoscători au fost ei pentru stânca ce le-a salvat viaţa.
Noi, de asemenea, suntem salvaţi de o Stâncă. Acea Stâncă este Domnul
nostru Isus Hristos, puternica Stâncă a Veacurilor. Fără El nu avem nicio
speranţă. După cum apele fluviului Niagara curg sigur spre cascadă, tot atât
de sigur este îndreptat păcătosul spre nimicire. Întocmai ca şi ambarcaţiunea
aceea neputincioasă faţă de curent, şi noi suntem fără putere să ne salvăm noi
înşine. Râul păcatului ce curge cu repeziciune ne va duce spre moarte sigură.
Dar, lăudat să fie Domnul că în mijlocul acestui râu există o Stâncă. Aceia
care ajung la El vor fi salvaţi. Atâta timp cât te prinzi de El, nimic nu te poate
vătăma. Să vină ispitele. Să bată apele în jurul tău. Să te tragă curentul, oricât
de puternic va vrea. În El eşti cu desăvârşire în siguranţă. Necredinţa, cugete
murdare, obiceiuri rele pot să curgă în jurul tău, dar ele nu te pot mişca din
loc, atâta timp cât te ţii de El. Domnul este Stânca noastră şi Eliberatorul nos-
tru. Vrei să te prizi astăzide El?

222
VINERI, 7 AUGUST

CHEMAT SĂ PREDICE
De aceea, şi voi fiţi gata;căci Fiul omului va veni în ceasul în care
nu vă gândiţi. – Matei 24,44

W illiam Miller, în vârstă de cincizeci de ani, stătea la biroul lui din Low
Hampton, New York, într-o sâmbătă dimineaţa, din august 1831. În
faţa lui era o Biblie deschisă. În timp ce citea şi recitea versetele care spuneau
despre revenirea în curând a lui Hristos, el a fost stăpânit de convingerea că
Dumnezeu îl chema să le spună şi altora această solie.
Dacă ai fi putut privi înăuntrul lui în acea dimineaţă de vară, ai fi putut
vedea că el era tulburat. William Miller nu era un predicator, ci un fermier.
Oare îl chema Dumnezeu într-adevăr? Îl va asculta cineva?
„Iubite Doamne, este aceasta, într-adevăr, o chemare din partea Ta? Dacă
este, atunci Te rog să trimiţi pe cineva care să mă invite să predic. Dacă vei
face acest lucru, am să merg.”
Câteva clipe mai târziu, s-a auzit o bătaie în uşă. Era nepotul său, Irving
Guilford, din oraşul Dresden din apropiere. „Tata m-a trimis să te invit să
vii să predici la noi mâine dimineaţă. Noi dorim să ne spui despre ceea ce ai
studiat cu privire la a doua venire a lui Hristos.”
William Miller a fost uluit. În realitate, el nu se aştepta la o invitaţie să
predice. După ce a petrecut câtva timp în rugăciune în pâlcul de arţari de
lângă casa sa, el s-a supus chemării lui Dumnezeu. În acea după-amiază, el a
făcut un drum de peste douăzeci şi cinci de km până la Dresden.
În dimineaţa următoare, probabil 7 august, William Miller s-a ridicat să
predice înaintea unei adunări din bucătăria căminului lui Guilford. Când a
terminat, oamenii au stăruit de el să mai rămână să le spună mai multe. El a
rămas timp de o săptămână, explicând cu grijă cum a ajuns la anul 1843, ca
timp când Isus avea să vină.
Apoi, el a citit profeţia lui Daniel despre cele 2 300 de zile şi a explicat că,
în profeţie, o zi este egală cu un an. Această profeţie a început în anul 457 î.Hr.,
cu porunca pentru rezidirea Ierusalimului. Scăzând acest număr din 2 300, a
obţinut anul 1843.
Oamenii au fost electrizaţi. Numai doisprezece ani! Familii întregi şi-au
predat inimile Domnului în acea săptămână.
William Miller a greşit când a fixat o dată pentru revenirea Domnului, dar
noi ştim că ea va avea loc în curând. Eşti gata?

223
SÂMBĂTĂ, 8 AUGUST

O CHESTIUNE DE MÂNDRIE
Mândria merge înaintea pierii, şi trufia merge înaintea căderii.
– Proverbe 16,18

S pania era mândră de flota ei. Era cea mai puternică din lume şi vasele ei
comerciale aduceau bogăţii nespuse din ţări îndepărtate. Cu trei sute de
ani în urmă, Imperiul Spaniol cuprindea Filipinele, cea mai mare parte din
America de Sud, şi părţi din America de Nord şi Africa. Spania avea motive
să fie mândră, pentru că era ţara cea mai puternică din lume.
Când vasele-pirat engleze au început să atace vasele spaniole şi să le
fure aurul, Spania n-a fost prea îngrijorată. La urma urmei, ea avea cea mai
puternică flotă.
Regele Spaniei a hotărât să invadeze Anglia şi s-o încorporeze în imperiul
lui. Au fost pregătite o sută treizeci de vase. La bord au urcat şapte mii de
marinari şi peste şaptesprezece mii de soldaţi. A fost un mare entuziasm, suc-
cesul a fost considerat ca fiind de la sine înţeles. Flota a fost numită „Invin-
cibila Armada” şi a fost trimisă în larg cu mare pompă. Înfrângerea nu era
posibilă.
Dar spaniolii n-au avut în vedere vremea rea. Aceasta a întârziat înain-
tarea lor şi le-a dat englezilor timp să-şi organizeze flota. Ei n-au fost pregătiţi
pentru cele opt vase cu mare putere de foc pe care englezii le-au lansat în
mijlocul formaţiei ordonate a spaniolilor, împrăştiind-o. Invadatorii nu s-au
gândit nici la uşurinţa şi rapiditatea cu care micile vase britanice puteau să
manevreze.
Invincibila Armada a fost învinsă de englezi la 8 august 1588. Au rămas
jumătate din vase, care s-au retras ruşinos spre casă.
Mândria mai dă târcoale şi astăzi.
Dacă tu crezi că eşti cea mai populară persoană din şcoală şi aştepţi ca
totul să-ţi cadă la picioare, fii atent; te poţi găsi în capul listei pentru cădere.
Dacă tu crezi că eşti cel mai bun jucător cu mingea din echipa ta şi astfel
totdeauna victoria va fi a voastră, vezi că puteţi fi bătuţi.
Dacă tu crezi că eşti atât de isteţ, încât tu vei fi în mod automat în fruntea
clasei fără efort, fii atent; cineva va dovedi că greşeşti.
Dacă te consideri un bun creştin şi în afara oricărui pericol de a cădea în
păcat, veghează asupra căii tale; căderea ta este sigură.

224
DUMINICĂ, 9 AUGUST

DE CE A PLÂNS ISUS?
Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinţei Lui, cum cred unii;
ci are o îndelungă răbdare pentru voi şi doreşte ca niciunul să nu
piară, ci toţi să vină la pocăinţă. – 2 Petru 3,9

A cum nouăsprezece veacuri şi jumătate, într-o duminică după-masă, Isus


Se afla pe un măgăruş pe Muntele Măslinilor şi plângea. El privea la
frumuseţea Ierusalimului care strălucea în razele apusului de soare şi trupul
Lui a fost cuprins de suspine agonizante. Mulţimea fericită, care Îl însoţea, a
devenit tăcută şi, din simpatie, unii au plâns împreună cu El.
Isus a văzut cetatea înconjurată de soldaţii romani. El a văzut teribila în-
fometare şi moartea care avea să se abată asupra acestor oameni. El a văzut
părinţi şi copii înşfăcând hrana unii de la alţii şi mame mâncând trupurile
moarte ale propriilor copii. El a văzut soldaţi punând foc templului şi fru-
mosul oraş zăcând în ruine, cu nicio piatră rămasă una peste alta.
Chiar dacă Isus ştia că Ierusalimul avea să fie distrus, El a dorit să-i salveze
pe toţi cei care puteau fi salvaţi. El nu dorea ca vreunul să moară, astfel, câteva
zile mai târziu, El le-a dat ucenicilor Lui unele informaţii. Dacă se ţinea seama
de ele, vieţile urmaşilor Lui aveau să fie salvate.
Isus a spus: „Când veţi vedea Ierusalimul înconjurat de oşti, să ştiţi că
atunci pustiirea lui este aproape. Atunci, cei din Iudeea să fugă la munţi, cei
din mijlocul Ierusalimului să iasă afară din el.” (Luca 21,20.21)
Timp de patruzeci de ani după răstignirea lui Hristos, Dumnezeu a dat
celor dinăuntrul cetăţii timp de pocăinţă. Ucenicii îi îndemnau pe oameni
să-L primească pe Hristos. Şi mulţi au făcut aşa.
În anul 66 d.Hr., când armata romană, sub conducerea lui Cestius Gallus,
a înconjurat oraşul, creştinii ştiau că timpul fugii a sosit. Exact în momentul
când atacul părea sigur, Cestius Gallus s-a retras şi iudeii l-au urmărit. În
scurtul timp, în care porţile au fost deschise, creştinii au scăpat. Niciunul din-
tre ei n-a pierit când oraşul a fost nimicit la 9 august, anul 70 d.Hr.
Dumnezeu te iubeşte tot atât de mult ca şi pe acei oameni dinăuntrul
Ierusalimului. El nu doreşte ca tu să mori. El te va salva, dacă Îl vei lăsa să te
salveze. Dacă Îl respingi, ce trist va fi!

225
LUNI, 10 AUGUST

MUSTRARE PRIN FOC


Recunoaşte dar în inima ta că Domnul, Dumnezeul tău, te mustră
cum mustră un om pe copilul lui. – Deuteronom 8,5

Î n anul 1902, era o mare concentrare de adventişti în Battle Creek, Michi-


gan. Acolo se găsea sediul central al Conferinţei Generale, un sanatoriu şi
un spital de renume mondial, o şcoală medicală, Casa de Editură Review and
Herald şi un mare tabernacul cu 3 500 de locuri.
Atunci, la 18 februarie, clădirea principală şi sanatoriul au ars până la
temelii. La 30 decembrie, sediul Review and Herald a fost distrus complet
de foc.
„Dumnezeu încearcă să ne înveţe ceva”, a spus A. G. Daniells. „Întotdea-
una Dumnezeu a disciplinat pe poporul Său ca un Tată; şi când El îngăduie
să se abată nenorociri asupra lor, ele au un sens. Şi sensul acela trebuie să-l
descoperim şi să ţinem seamă de el.”
Când Ellen White a auzit de foc la Casa de Editură, ea a scris: „Fiecare
dintre cei care sunt în legătură cu ea să se întrebe pe sine însuşi: ’De ce am
mertiat eu această lecţie? În ce am umblat eu împotriva unui «Aşa zice Dom-
nul», ca El să-mi trimită această lecţie?’”
Timp de treizeci de ani, mărturiile lui Ellen White îi avertizaseră pe
adventişti că au concentrat prea mult lucrarea lor în Battle Creek. Nimeni nu
părea că ascultă. Acum, erau gata să ia seama. A fost hotărât să se stabilească
în altă parte.
După multă rugăciune şi cercetare, comitetul a hotărât mutarea la Wash-
ington D.C. Ellen White şi-a dat consimţământul şi, la 10 august 1903, sediul
Conferinţei Generale şi al Asociaţiei de Publicaţii Review and Herald s-au
mutat la Washington.
Conducătorii adventişti din 1903 ne-au lăsat un exemplu bun. Când vin
necazuri, trebuie să ne luăm timp şi să ne punem întrebarea pe care şi-au pus-
o ei: „L-am urmat eu pe Domnul din toată inima? Am ţinut seamă de avertis-
mentele şi mustrările trimise de Domnul? Am mers eu pe propria cale?”
O cercetare sinceră asupra vieţii noastre ne va arăta adesea de ce îngăduie
Dumnezeu să se întâmple anumite lucruri.
Întocmai cum părinţii pământeşti pedepsesc pe copiii lor spre a-i face să
înţelegă că au greşit, tot aşa şi Tatăl nostru cel ceresc ne corectează, îngăduind
în calea noastră necazuri şi calamităţi.

226
MARŢI, 11 AUGUST

PUTERE DE A CÂŞTIGA
Ci adu-ţi aminte de Domnul, Dumnezeul tău, căci El îţi va da
putere să câştigi. – Deuteronom 8,18

A ndrew Carnegie a intrat în Statele Unite ca un băiat sărac, dar la data


pensionării, în 1901, el dispunea de cel puţin 400 de milioane de dolari.
Următorii nouăsprezece ani el i-a petrecut împărţind aceşti bani, pentru că el
credea că era păcat să moară bogat.
Este greu să înţelegem ce însemna cele 400 de milioane de dolari. Să
spunem că ai putea cheltui un dolar în fiecare minut din viaţa ta. Păstrând
această rată a cheltuielilor, într-o oră ai putea cheltui 60 de dolari, sau 1 440
de dolari pe zi. Dacă ai continua să cheltuieşti atât de mult în fiecare zi, ţi-ar
trebui aproape doi ani să cheltuieşti primul tău milion de dolari şi o perioadă
fantastică de 760 de ani să cheltuieşti atât de mult cât avea Andrew Carn-
egie. Dl Carnegie a socotit că, odată nevoile familiei fiind îndeplinite, restul
bogăţiei lui să fie folosit pentru binele omenirii. El a dat mult pentru şcoli
şi universităţi. A întemeiat 2 509 de biblioteci gratuite. A constituit un fond
special pentru a-i ajuta pe eroii care-şi riscă viaţa pentru a-i salva pe alţii. A
dat foarte mulţi bani pentru foştii lor salariaţi, precum şi pentru un număr
de biserici. Înainte să moară, la 11 august 1919, el cheltuise 350 de milioane
de dolari.
Ceea ce am citit despre Andrew Carnegie mă face să cred că el ar fi fost de
acord cu Ellen White, când a spus: „Dumnezeu nu ne-a dat bogăţii spre a fi
folosite după închipuirea noastră, după îndemnul poftei, dând sau reţinând
după cum ne place. Nu trebuie să folosim bogăţia într-un fel egoist, folosind-o
numai pentru propria noastră bucurie. Această cale nu va fi dreaptă în faţa lui
Dumnezeu sau faţă de semenii noştri şi în final nu va aduce decât încurcături
şi necaz.” (Review and Herald, 31 martie 1896)
Nu este păcat să fii bogat. De fapt, Biblia spune că Dumnezeu este cel care
ne dă priceperea de a ajunge bogat. Talentul de a face bani este un dar de valo-
are şi, când este folosit cu înţelepciune, poate fi de mare folos pentru lume.
Ce faci tu cu banii pe care îi ai? Îi risipeşi fără rost? Îi cheltuieşti pe toţi
numai pentru tine însuţi? Îi strângi? Pui din ei deoparte pentru Dumnezeu?
Te gândeşti la acele milioane de oameni care merg în fiecare seară flămânzi
la culcare?
Adu-ţi aminte cine îţi dă putere să obţii bani. El aşteaptă să vadă ce vei
face astăzi cu ei.

227
MIERCURI, 12 AUGUST

A ŞTERGE BANDA
Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept să ne ierte
păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire. – 1 Ioan 1,9

L a 12 august 1877, Thomas A. Edison se afla în faţa unui mic cilindru de


metal, înfăşurat în foiţă de cositor şi montat pe un ax care putea fi învârtit.
Alături de acest cilindru era o mică pâlnie. Edison a început să învârtească
cilindrul, în timp ce vorbea: „Mary avea un mieluşel,/ Cu lâna albă ca zăpada,
/ Şi Mary oriunde mergea,/ Mielul se ţinea de ea.”
În timp ce vorbea, diafragma pâlniei vibra, făcând ca şi un ac să vibreze.
În timp ce vibraţiile aveau loc, acul făcea mici adâncituri în foiţa de cositor.
Apoi, la diafragmă a fost ataşat un alt ac şi cilindrul s-a învârtit din nou. De
data aceasta a fost redată vocea lui Edison: „Mary avea un mieluşel…” Pentru
prima dată era înregistrată vocea omenească şi auzită din nou.
De la primul fonograf până la aparatele stereo de astăzi este un drum
lung. Astăzi avem magnetofoane, casetofoane, minicasetofoane, dictafoane
şi video-casetofoane. Prin apăsare pe un buton, oricine poate să înregistreze
orice, de la propria voce, până la o simfonie.
Dacă dispui de un casetofon, încearcă experienţa aceasta. Apasă pe buton
şi spune: „Acesta este raportul vieţii lui Petrişor. Săptămâna trecută n-a ascul-
tat-o pe mama lui. El a furat bani din portmoneul ei şi apoi a minţit-o când ea
l-a întrebat dacă a făcut acest lucru. El a copiat la teza de matematică de ieri.
El este un copil rău şi nu poate fi luat la cer.”
Ascultă înregistrarea pe care ai făcut-o. Ai vrea să ai un astfel de raport al
păcatelor tale păstrat în ceruri?
Ei bine, să presupunem că lui Petrişor îi pare rău de păcatele lui. Mergând
în camera lui, îngenunchează şi cere-I Domnului Isus să-l ierte pentru fiecare
lucru rău pe care l-a făcut. Chiar în clipa aceea, Isus şterge toate păcatele lui
Petrişor şi îi dă o bandă nouă, curată.
Derulează caseta cu raportul vieţii lui Petrişor, până la capăt. Apasă pe bu-
ton şi spune: „Acesta este raportul vieţii lui Petrişor. Petrişor n-a făcut nimic
rău. Întotdeauna a fost cinstit, ascultător şi credincios. Întotdeauna a fost ca
Isus. Pentru el este un loc în cer.”
Acum dă ascultare înregistrării celei noi. Ai dori să ai un astfel de raport
cu privire la viaţa ta din trecut? Poţi să-l ai de îndată ce mărturiseşti lui Isus
păcatele tale.

228
JOI, 13 AUGUST

MÂNA CARE APASĂ PE BUTON


Chibzuinţa va veghea asupra ta, priceperea te va păzi.
– Proverbe 2,11

E ste televizorul ceva rău? Este într-adevăr aparatul tău o „cutie idioată”,
cum spun unii? Este el o „invenţie a diavolului”? Se cade să aibă creştinii
un astfel de aparat în căminul lor?
Dacă televizorul prezintă o problemă, părerea mea este că greşeala nu se
află la aparat, ci la mâna care apasă butonul.
Televizorul ne poate face să luăm seama la felul de viaţă din alte părţi ale
lumii. Putem vedea lansarea unui satelit sau efectele unui război distrugător.
Prin el pot veni în căminul nostru bărbaţi şi femei cu renume. O apăsare pe
buton poate să ne aducă un concert simfonic sau o privire fugară asupra unei
cirezi de vite.
Televiziunea poate ajuta la prinderea hoţilor de magazine, să le dea lecţii
copiilor izolaţi şi să aducă o solie de mântuire unui om din închisoare.
În acelaşi timp, el poate să sustragă pe mame de la lucrul lor din gospodărie,
şi pe copii de a petrece destul timp afară. El poate să stăpânească toată casa,
până la punctul unde conversaţia normală este aproape cu neputinţă, iar
membrii familiei se înstrăinează din lipsă de comunicare.
Expertizele arată că există o legătură între timpul îndelungat pe care unii
copii îl petrec privind la televizor şi neputinţa lor de a se concentra la şcoală.
Au ceva de-a face duzinele de crime, luptele cu arma şi cele cu pumnul,
care se prezintă în fiecare săptămână la televizor, cu înmulţirea violenţei de
pe străzi?
Istorisirile iubirii sentimentale prezentate în fiecare după-amiază, în care
divorţul este un lucru acceptat, au ceva de-a face cu marele număr de cămine
care sunt fărâmiţate în aceste zile?
Probabil că acestea au fost întrebări pe care şi le-a pus inventatorul scoţian
John Logie Baird, a cărui zi de naştere este astăzi, atunci când a făcut prima
demonstraţie publică a acestei minuni a zilelor moderne de astăzi. Cu toate
acestea, ele sunt întrebări pe care tinerii creştini trebuie să le aibă serios în
vedere atunci când apasă pe butonul televizorului.

229
VINERI, 14 AUGUST

PĂSTRAREA CARACTERULUI
Să nu umbli cu bârfe în mijlocul poporului tău. – Leviticul 19,16

L a ora unu după-masă, în ziua de 14 august 1933, omul din turnul de veghe
de pe înălţimea muntelui Saddle, din Oregon, a observat ceea ce părea a fi
un mic foc de pădure, dincolo de Gales Creek Canyon. Aceasta era o regiune
unde lucrau tăietori de lemne şi toţi aşteptau ca ei să stingă focul, dar n-au
putut.
Când la faţa locului au sosit pompieri de meserie, focul ieşise de sub con-
trol. Acestora li s-au adăugat voluntari, alcătuind o armată de trei mii de oa-
meni care se luptau cu flăcările. Totuşi n-au reuşit să oprească focul. Scântei
şi fum se ridicau până la peste 2 800 m în văzduh. Căldura era aşa de mare,
încât nimeni nu se putea apropia mai mult de 400 m de flăcări.
Acesta a fost cel mai mare incendiu de pădure din istorie. Un total de 27 000
de pogoane de pădure au fost nimicite, o cantitate de lemn de construcţie
egală cu toată cheresteaua folosită în Statele Unite în timp de un an. Pierderea
a fost estimată la peste 200 de milioane de dolari.
Bârfa este ceva asemănător cu un incendiu de pădure. Ea începe doar cu
o mică scânteie de informaţie. În acest moment, ar fi uşor să fie stinsă. În loc
de aceasta, povestitorii fac din scânteie o flacără, adăugând combustibil la
foc, în timp ce povestesc mai departe. Nu peste mult timp, focul a ieşit de sub
control.
Într-o şcoală, bârfa şi flecăreala ajunseseră atât de rele, încât profesoara a
trebuit să găsească o cale să le oprească. Şi-atunci, într-o dimineaţă, a adus în
clasă o cutie de carton pe care erau lipite figuri de păsări. În capac era o mică
deschizătură. Profesoara a propus ca, dacă copiii doresc să bârfească, să spună
păsărilor. Ei trebuia să scrie orice lucru rău pe care l-au auzit despre cineva
pe o bucată de hârtie şi s-o pună în cutie. În prima zi, cutia a fost plină. După
câteva zile, cutia era goală. Copiii şi-au dat seama că nu era nici un haz să le
spună păsărilor, pentru că ele nu spuneau mai departe. Ei au mai descoperit
că fiecare din clasă era mult mai fericit.
Dacă auziţi vreo bârfă astăzi, păstraţi-o pentru voi înşivă. Faceţi ca focul
să se stingă la voi. În cazul acesta, un indicator bun ar fi: „Ajutaţi la preveni-
rea incendiilor provocate de bârfeli.” Conservarea caracterului este tot atât de
importantă ca şi conservarea resurselor.

230
SÂMBĂTĂ, 15 AUGUST

ARCUL DE TRIUMF
Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat, El L-a făcut păcat pentru noi,
ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El. – 2 Corinteni 5,21

A stăzi este ziua de naştere a lui Napoleon Bonaparte, care a fost împărat
al Franţei imediat după Revoluţia Franceză. În anul 1806, la cea de a
treizeci şi şaptea zi de naştere a lui, a fost pusă piatra de temelie pentru ceea
ce avea să fie cel mai mare arc de triumf construit vreodată, Arcul de Triumf
din Paris.
Construit spre a cinsti armatele revoluţionare, Arcul de Triumf este înalt
cât o casă cu 15 etaje (peste 52 m). Lărgimea lui este de 48,5 m şi are un arc
central care măsoară 16 m.
Multe oştiri victorioase au trecut pe sub acest arc de triumf şi mai multe
steaguri au fluturat deasupra lui. Poate că cea mai dramatică paradă a avut loc
în ziua când a fost celebrat armistiţiul primului război mondial. Rapoartele
spun că în acea zi au mărşăluit pe sub Arcul de Triumf douăzeci de mii de
francezi.
Pe o platformă înălţată deasupra Arcului de Triumf, se afla un cor care
punea, în cântare, întrebarea: „Cu ce drept veniţi voi la Arcul Victoriei?”
„Noi venim cu dreptul însângeratului drapel al Verdun-ului!” a fost
răspunsul. Ei s-au luptat cu vrăjmaşul şi s-au întors acasă victorioşi.
Peste puţin timp, tu şi eu putem lua parte la o altă sărbătoare glorioasă a
victoriei. Putem sta pe marea de cristal înaintea zidurilor Noului Ierusalim.
Porţile împodobite cu perle se vor deschide larg şi, conduşi de Însuşi Domnul
Isus, mântuiţii vor mărşălui pe sub marea arcadă.
Dacă acest cor îngeresc ar pune, în cântare, întrebarea: „Cu ce drept intraţi
voi în această Cetate Sfântă?”, răspunsul ar putea să sune: „Cu dreptul steagu-
lui însângerat al Golgotei!”
Datorită celor întâmplate pe crucea din mijloc de pe dealul Golgotei,
acum aproape două mii de ani, tu şi eu putem avea dreptul de a intra în ce-
tatea cerească. Isus, Fiul desăvârşit al lui Dumnezeu, a suferit pentru păcatele
tale şi ale mele.
Sângele care a curs în acea zi din mâinile şi picioarele Lui a fost pentru
tine. El poate acoperi tot trecutul urât al vieţii tale şi îngădui ca tu să stai în
prezenţa lui Dumnezeu ca o persoană desăvârşită, fără nicio pată. Sângele
acela îţi dă biruinţa. Acel sânge te poate face învingător. Mulţumim lui Dum-
nezeu pentru Golgota.

231
DUMINICĂ, 16 AUGUST

IA-ŢI TIMP DE ODIHNĂ


Isus le-a zis: „Veniţi singuri la o parte, într-un loc pustiu, şi odihni-
ţi-vă puţin.” – Marcu 6,31

D acă James White ar fi urmat sfatul lui Isus, poate că n-ar fi fost lovit de
paralizie în dimineaţa zilei de 16 august 1865.
Pastorul James White lucra din greu la pregătirea broşurilor despre
sănătate şi temperanţă. De asemenea, el trebuia să se ocupe cu multe alte
probleme, cu privire la adventiştii care fuseseră încorporaţi în armată. I se
cerea în mod continuu să vorbească şi, pur şi simplu, el nu avea timp să se
odihnească. El lucra zi şi noapte.
Pe data de 5 iunie din acel an, Dumnezeu îi trimisese lui James o solie
specială prin soţia lui. El trebuia să se oprească de la lucru şi să-i lase pe alţii
să poarte răspunderile, iar el să-şi ia timp pentru exerciţiu şi odihnă. Cu toate
acestea, lucrarea părea atât de urgentă, încât el a continuat să lucreze, neţinând
seama de cerinţele de relaxare ale corpului şi creierului său.
La 16 august, în timp ce fratele şi sora White făceau o scurtă plimbare
înainte de micul dejun, el a paralizat brusc. Când a încercat să desfacă un
ştiulete de porumb, sora White a auzit un zgomot ciudat. Ea s-a uitat şi a
văzut faţa soţului ei înroşită şi mâna lui atârnând neputincioasă. El nu putea
vorbi, iar soţia lui a trebuit să-l ajute să meargă în casă. Timp de cincisprezece
luni n-a mai fost în stare să lucreze.
Această experienţă dovedeşte că nu putem merge împotriva legilor
sănătăţii fără a suferi consecinţele. Trebuie să avem şi perioade de odihnă şi
relaxare. Lucrul din birou trebuie să fie echilibrat prin exerciţiu în aer liber.
Vremea de încordare mintală trebuie să fie urmată de perioade de vacanţă.
Care-i situaţia ta? Urmezi tu sfatul dat de Domnul cu privire la studiu?
„Studenţilor să nu li se îngăduie să-şi ia atât de multe materii de studiu,
încât să nu mai aibă timp pentru exerciţii fizice. Sănătatea nu poate fi păstrată
dacă nu se ia o parte din fiecare zi pentru exerciţii fizice în aer liber.” (Funda-
mentele educaţiei creştine, p. 146)
Dacă îţi iei timp pentru exerciţiu în aer liber, vei afla că mintea ta este mai
proaspătă şi mult mai în stare să înţeleagă lecţiile. Trupul tău va deveni şi mai
puternic şi nici nu te vei îmbolnăvi aşa de uşor.

232
LUNI, 17 AUGUST

NEBUNIA LUI FULTON


Căci n-avem un Mare Preot care să n-aibă milă de slăbiciunile
noastre; ci Unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar
fără păcat.– Evrei 4,15

N ebunia lui Fulton”, aşa l-a numit cineva. Obiectul era descris de către un
scriitor ca „o ambarcaţiune diformă, arătând exact ca un gater învechit,
ridicat pe un şlep şi căruia i s-a dat foc.” Clermont era în realitate un vas cu
aburi, unul dintre primele din Statele Unite.
La 17 august 1807, a fost programată încercarea vasului în public. Pe ma-
lurile râului Hudson, s-a adunat o mare mulţime să vadă dacă vasul se va
pune în mişcare.
„Fac pariu pe orice că nu va merge!” zicea unul.
„Ce zgomot mare face!” spunea un altul.
„Să nu mai spunem nimic despre acel foc, abur şi fum.”
„Nu va reuşi niciodată!”
Robert Fulton n-a luat seamă la comentarii şi a făcut pregătirile spre a
dovedi că vasul se va pune în mişcare.
Încetişor, vasul a început să se îndepărteze de debarcader. El s-a îndreptat
spre mijlocul râului, unde a făcut o întoarcere precisă înspre amonte, aflân-
du-se astfel pe ruta lui. Mulţimea spectatorilor a izbucnit în urale.
„Iată-l că merge!”
„A pornit!”
„Ia uită-te cum trece de celelalte vase!”
Cu viteza uimitoare cam de 8 km/oră, Clemont a mers propulsat de aburi
pe râu în sus până la Albany şi înapoi, în treizeci şi două de ore. Ştirea că vasul
a pornit într-adevăr s-a răspândit în tot New York-ul şi, în curând, el a avut o
mulţime de pasageri şi mărfuri ca să-l ţină în cursă.
Atitudinea acelor spectatori din ziua de 17 august 1807 mai există încă
şi în 1995. Oamenii privesc la creştinism şi zic: „Niciodată nu va reuşi. Este
imposibil să trăieşti după idealurile Bibliei.”
Isus Hristos a venit în această lume să dovedească că se poate. El a venit
să facă dovada realităţii lucrurilor pe care le-a învăţat. Cândva, şi Isus a fost
un copil. El a ajuns un tânăr şi a avut de înfruntat aceleaşi probleme pe care
le ai de înfruntat şi tu. Prin viaţa Sa, El a dovedit că este posibil pentru un
tânăr să crească într-o lume păcătoasă şi totuşi să nu păcătuiască. El n-a avut
resurse pe care să nu le ai şi tu. El a demonstrat ce poţi tu deveni prin harul
şi puterea Lui.
233
MARŢI, 18 AUGUST

DESCALIFICAT
Căci cine păzeşte toată Legea şi greşeşte într-o singură poruncă,se
face vinovat de toate. – Iacov 2,10

Î n 1926, Gertrude Ederle a devenit prima femeie care a trecut Canalul


Mânecii înotând. Ea ar fi putut avea cinstea aceasta cu un an mai devreme,
dacă n-ar fi călcat din neatenţie o mică regulă.
La 18 august 1925, tânăra Trudy, în vârstă de 18 ani, a plonjat în Canalul
Mânecii de pe o stâncă a ţărmului francez. Nouă ore mai târziu, ea acoperise
distanţa de peste 27 km, în ciuda mării agitate.
„Încă vreo 10 km!” o îndemna antrenorul ei, dintr-un remorcher ce navi-
ga alături de ea. „Tu poţi reuşi! Ţine-o aşa mereu!”
Exact în acel moment, un val mare s-a spart peste Trudy şi ea a dispărut.
Când a revenit la suprafaţă, nu înota. Ea s-a oprit să scuipe afară ceva apă
sărată şi să-şi reia respiraţia. Totuşi antrenorul a crezut că ea este extenuată.
Înfricoşat, el a strigat la omul care înota alături de ea: „Apucă-o pe Trudy! Ea
este în pericol.”
De îndată el a fost alături de ea, cuprinzând-o cu braţul.
„Oh, Jim, de ce ai făcut-o?” a suspinat Trudy. „Eram foarte bine. Puteam
uşor să continui. Nu eram în pericol.”
Foarte decepţionată, Trudy s-a căţărat în barcă. Nu mai folosea la nimic să
continue. Nu avea nicio importanţă că ea a respectat toate celelalte reguli. Ea
a călcat una dintre ele şi a fost descalificată.
Anul următor n-a mai călcat nicio regulă şi ea a devenit prima femeie care
a trecut în înot Canalul Mânecii.
Dumnezeu spune că aşa se întâmplă şi cu noi. Călcând chiar şi numai o
singură poruncă, ne descalifică pentru intrare în ceruri. O mică minciună ne
va lăsa pe dinafară tot atât de sigur ca şi o sută de păcate mai mari.
Ţi se pare că e nedrept ca Dumnezeu să ceară ascultare de fiecare din-
tre poruncile Lui? Profesorii tăi nu sunt aşa de stricţi, nu-i aşa? Cine a auzit
vreodată ca un profesor să lase repetent pe vreun elev din cauză că i-a lipsit
un singur punct din nota zece? Totuşi acesta este felul de a lucra al lui Dum-
nezeu. Obţii fie zece, fie zero.
Într-adevăr, nu este nedrept, pentru că Dumnezeu a prevăzut o cale prin
care toţi putem avea un scor desăvârşit. Fie că păcatele noastre sunt mari sau
mici, ele trebuie să fie mărturisite şi părăsite. Când venim la Isus, El iartă
păcatele noastre şi şterge raportul. Apoi, El ne dă o notă desăvârşită în cărţile
din ceruri. Prin Isus Hristos putem fi calificaţi să intrăm în Cetatea Sfântă.
234
MIERCURI, 19 AUGUST

A ALEGE O CARIERĂ
Doamne, ce vrei să fac? – Fapte 9,6

C ând erai un copilaş, totul se hotăra pentru tine de către alţii. Viaţa era
atunci foarte simplă.
Când ajungi la vârsta tinereţii, viaţa devine mai complicată. Se aşteaptă ca
tu să începi să iei propriile tale hotărâri. Părinţii tăi nu sunt totdeauna lângă
tine. Trebuie să înveţi să stai pe propriile tale picioare şi să suporţi consecinţele
alegerilor pe care le-ai făcut. Uneori, aceasta te înspăimântă!
Una dintre marile hotărâri pe care trebuie s-o ia un tânăr este: Ce carieră
să-mi aleg? Să fie oare bună cariera de profesor, soră de caritate, fermier, in-
giner, constructor? Cum te poţi asigura care este cea mai bună carieră?
Bernard Baruch, un bărbat de stat a cărui zi de naştere este astăzi, a fost
pus în faţa aceleiaşi probleme. El, pur şi simplu, nu se putea hotărî, astfel că
mama lui l-a dus la un frenolog*. Frenologul şi-a purtat în grabă degetele
peste ţeasta capului lui Bernard, timp de câteva minute, şi apoi a întrebat: „Ce
doriţi să devină acest băiat?”
„Ne-am gândit să urmeze medicina”, a răspuns dna Baruch.
„Un doctor? Niciodată! Băgaţi-l în afaceri. Are să facă lucruri mari.”
Hotărârea a fost luată. Din cauza cucuielor de pe capul lui Bernard, el
urma să fie om de afaceri. Pentru tinerii creştini, nu există o cale mai bună
spre a lua o hotărâre? Trebuie oare să mergi la un ghicitor sau să cercetezi
horoscopul spre a afla un răspuns?
Dumnezeu, care te-a adus la existenţă, cunoaşte totul despre priceperea
ta. El are un plan cu viaţa ta. Tu eşti calificat să faci o lucrare mai bună decât
oricare altul.
Ellen White a scris odată: „Dumnezeu i-a dat fiecărui om lucrarea sa şi ni-
meni altul nu poate face mai bine acea lucrare ca el.” (Mărturii, vol. 4, p. 615)
În cazul acesta, lucrul important este să afli ce este ceea ce Dumnezeu
doreşte să faci. Deoarece El are un plan, ar avea oare rost să mergi la El pentru
călăuzire cu privire la cariera ta?
Tu nu va trebui să ai pe cineva să-ţi pipăie capul spre a găsi răspunsul. Nici
nu este necesar să fii îngrijorat şi uimit cât priveşte viitorul tău.
Şopteşte doar cuvintele: „Doamne, ce vrei să fac?” Când soseşte timpul,
vei şti. Între timp, fii sigur că Dumnezeu te călăuzeşte pe drumul cel bun.

* Cel care studiază conformaţia craniului pentru a găsi indicaţii privind fa-
cultăţile mintale.
235
JOI, 20 AUGUST

JOCUL CU ŞERPII
Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satana,
acela care înşală întreaga lume…” – Apocalipsa 12,9
Într-un şarpe nu te poţi încrede. Într-o zi se pare că te place, a doua zi el
poate încerca să te ucidă.
Ştiu din experienţă, pentru că am păstrat un piton favorit timp de doi ani.
El a fost atât de bine dresat, încât fără teamă puteam să-l las să se încolăcească
în jurul braţului meu. Când îi scuturam coada, întotdeauna se descolăcea.
Dar a sosit ziua când, în schimb, şi-a strâns încolăcirea. Am intrat în panică,
iar el a strâns şi mai tare. Mâna devenise amorţită şi am strigat după ajutor.
Soţul meu a venit să mă salveze şi a descolăcit şarpele. Aceasta a fost ultima
dată când m-am mai jucat cu el. Am fost bucuroasă că mai trăiam să fac
alegerea.
Jean-Guy Leclair din Montreal n-a fost atât de norocos. La 20 august
1978, el a fost ştrangulat de şarpele lui favorit, un boa-constrictor, în timpul
reprezentaţiei dintr-un club de noapte.
Domnul Leclair s-a lungit pe duşumea şi a lăsat ca şarpele, lung de vreo 2,5
m, să se încolăcească împrejurul trupului său, aşa cum făcuse de nenumărate
ori mai înainte.
Dacă în douăzeci de minute nu sunt în picioare, puteţi să mă puneţi
într-un sicriu”, a spus asistenţei dl Leclair. Apoi se părea că el a pierdut stă-
pânirea asupra şarpelui şi acesta s-a încolăcit în jurul gâtului lui. Managerul
a chemat poliţia. Patru slujbaşi s-au luptat să-l elibereze pe dl Leclair, dar era
prea târziu; el era mort.
Satana lucrează în acelaşi fel. Ispitirile lui par a fi nevătămătoare atâta timp
cât le ţinem sub control. Puţin din acesta sau din aceea, atâta timp cât este doar
puţin pentru excitare nu poate face nicio vătămare. Astfel de raţionament
arată că am căzut în plasa minciunilor lui Satana.
Aceasta este ceea ce s-a întâmplat în Grădina Edenului. Cândva, Eva a
ascultat de vorbirea şarpelui, ea a crezut că el încerca să devină prietenul ei. El
i-a promis o lume a cunoaşterii excitante, dacă ea avea să guste din fruct.
„Muşcă doar puţin”, a spus şarpele. „Nu se va întâmpla nimic. Eu am mân-
cat din el şi iată că trăiesc încă. Vezi ce înţelept sunt. De ce să nu mănânci şi
tu şi să devii înţeleaptă?”
Eva a luat o muşcătură şi a dat şi soţului ei. Ah! ce rezultate teribile ale
acelui singur mic păcat!
A te juca cu şerpii nu este un joc sigur. Nici jocul cu păcatul.
236
VINERI, 21 AUGUST

STEJARUL CONSTITUŢIEI
Aşa că cine vrea să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş cu
Dumnezeu. – Iacov 4,4

P rietenia cu lumea este unul dintre cele mai mari pericole cu care suntem
confruntaţi. Încetul cu încetul, Satana îi convinge pe creştini să asculte
muzică populară, să citească cărţi de mare succes, să vizioneze filme meda-
liate şi să se îmbrace după ultima modă. Încetişor, asemănarea cu lumea se
furişează în obiceiurile lor zilnice, până când mai este doar o mică deosebire
între urmaşii lui Hristos şi lume.
Stejarului legii (Charter Oak), care se afla cândva în Hartford, Connecticut,
ilustrează acest proces. Iacov al II-lea, regele Angliei, l-a trimis pe Sir Edmund
Andros în America să aducă înapoi Constituţia de la adunarea legislativă din
Connecticut. În ziua când el a cerut documentul, a avut loc o dezbatere care
a durat până s-a întunecat. Au fost aprinse lămpile, dar, deodată, ele s-au
stins. Când au fost reaprinse, Constituţia dispăruse. Povestea spune că Joseph
Wadsworth a luat documentul în timpul clipelor de întuneric şi l-a ascuns în
scorbura stejarului.
Copacul a deveni faimos şi oameni de departe şi de aproape au venit să
vadă stejarul care a salvat Constituţia statului Connecticut. Fiecare a dorit să
aibă o bucată de lemn ca amintire. După 169 de ani de aşchiere a bătrânului
copac, scorbura originală s-a lărgit îndeajuns ca să încapă în ea douăzeci şi
cinci de oameni. Urmarea a fost că, la 21 august, copacul cel uriaş s-a prăbuşit
în timpul unei furtuni.
Peste această lume a noastră urmează să vină o mare furtună. Unii din cei
care păreau în biserică ca stejari puternici vor cădea. Pentru ce?
Despre acest timp, sora White a scris: „Nu este departe vremea când în-
cercarea va veni pentru orice fiinţă. Păzirea Sabatului fals ne va fi impusă.
Lupta va fi între poruncile lui Dumnezeu şi poruncile oamenilor. Aceia care
se supun pas cu pas cerinţelor lumii şi se conformează obiceiurilor ei, se vor
supune mai degrabă puterilor existente decât să se supună batjocurii, insultei,
ameninţărilor cu închisoarea şi moartea.” (Profeţi şi regi, ed. 1991, p. 141)
Astăzi, cât încă mai este timp, ar trebui să cugetăm serios la obiceiurile
vieţii noastre. Este ceva ce aşchiază credinţa noastră? Ce se poate spune de-
spre activităţile timpului nostru liber? Există ceva ce arată prietenia noastră
cu lumea? Suntem noi un alt stejar al Constituţiei?

237
SÂMBĂTĂ, 22 AUGUST

TIMPUL SEMĂNATULUI
Pentru că ceea ce seamănă omul, aceea va şi secera. – Galateni 6,7

J ames White a semănat obiceiuri rele în ceea ce priveşte sănătatea şi a se-


cerat o sănătate slabă. Când a crescut mare, pe la începutul anilor 1800,
oamenii cunoşteau foarte puţin despre ceea ce trebuie să facă pentru a nu se
îmbolnăvi. Ca cei mai mulţi oameni, James a mâncat lucruri nepotrivite. La
şcoală, el şi-a supra-încărcat mintea printr-un studiu intensiv. Pe când era
încă un adolescent, a început să predice cu un astfel de zel, încât nu s-a gândit
deloc la o hrană corespunzătoare, la odihnă şi exerciţii fizice.
Adesea, James White suferea de febră, durere de stomac şi guturai. El a
fost paralizat de trei ori. Odată a fost aşa de bolnav, încât n-a mai putut face
nicio lucrare timp de cincisprezece luni. De multe ori, s-au înălţat rugăciuni
speciale pentru el, pentru a putea recâştiga destulă putere spre a continua să
conducă Biserica Adventistă. Una dintre acele ore speciale de rugăciune a
avut loc la 22 august 1877. Domnul l-a ridicat pe James White de pe patul lui
de boală, cum făcuse şi mai înainte.
Este minunat faptul că Dumnezeu poate şi aduce vindecare ca răspuns la
rugăciune. Te-ai gândit vreodată că este tot atât de minunat faptul că El ne-a
dat informaţii despre cum putem trăi fără să ne îmbolnăvim?
Pentru ce crezi tu că Dumnezeu ne-a dat instrucţiuni atât de amănunţite
prin Spiritul Profetic? N-ar putea fi pentru ca tu şi eu să ne putem păstra o
sănătate bună? Sau pentru faptul că El nu doreşte ca noi să suferim aşa cum
au suferit pionierii noştri.
Sunt multe obiceiuri sănătoase pe care ni le-a recomandat Dumnezeu.
Iată câteva dintre ele:
1. Ia masa la ore regulate în fiecare zi.
2. Să nu mănânci nimic între mese.
3. Nu te duce la culcare îndată după cină.
4. Mănâncă mai degrabă o hrană simplă decât una bogată şi condimen-
tată.
5. Fă zilnic exerciţii în aer curat.
Ar fi un plan interesant de cercetare pentru tine, familia ta sau clasa ta de a
parcurge scrierile lui Ellen White spre a vedea cât de lungă este lista obiceiurilor
sănătoase pe care o poţi face. Împarte-le pe categorii, precum: dietă, obiceiuri
în ce priveşte mâncarea, odihna, exerciţiile, folosirea apei, a îmbrăcămintei etc.
Poate că vei găsi căi spre a-ţi îmbunătăţi sănătatea. Adu-ţi aminte că de-acum
înainte, timp de zece, douăzeci sau treizeci de ani, vei secera ceea ce semeni azi.
238
DUMINICĂ, 23 AUGUST

REBELII
De veţi voi şi veţi asculta, veţi mânca cele mai bune roade ale ţării;
dar de nu veţi voi şi nu veţi asculta, de sabie veţi fi înghiţiţi, căci
gura Domnului a vorbit. – Isaia 1,19.20

C u două sute douăzeci şi unu de ani în urmă, britanicii aveau greutăţi cu


coloniile americane. Mulţi oameni nu erau credincioşi faţă de rege pe
care îl considerau a fi un tiran. Ei nu voiau să asculte de guvernatorii şi soldaţii
pe care el i-a trimis să stăpânească asupra lor. Ei au refuzat să plătească ceea ce
considerau a fi impozit nedrept. Ei au organizat armate voluntare.
Între aceşti soldaţi colonişti şi oamenii regelui au izbucnit lupte. Ei s-au
luptat la Lexington şi Concord, în aprilie, şi la Bunker Hill în iunie. La 23
august 1775, regele George al III-lea şi miniştrii lui au recunoscut că aveau
de-a face cu o revoluţie. În acea zi, regele a făcut o declaraţie publică, în care
i-a taxat pe colonişti ca „rebeli”.
Dicţionarul spune că un rebel este unul care nu se supune autorităţii. În
unele cazuri, şi noi putem folosi cuvinte ca neascultător, de necontrolat, im-
posibil de condus, de administrat şi insubordonat, spre a descrie o astfel de
persoană.
Aceste cuvinte mai pot fi folosite şi pentru a defini o persoană neconvertită.
Unul ca acesta nu vrea să se supună faţă de autoritatea lui Isus Hristos. El
nu vrea să asculte de Legea lui Dumnezeu sau să facă voia Lui. El vrea mai
degrabă să trăiască propria viaţă, să-şi facă propriile reguli.
În timpul Războiului revoluţionar american, aceia care au fost dispuşi să
asculte de rege, chiar dacă el era un tiran, au fost numiţi „loialişti”. Ar fi acesta
un nume bun pentru tinerii de astăzi care sunt credincioşi, fideli, loiali faţă de
Regele Isus, care este întotdeauna cinstit şi drept?
În Războiul revoluţionar, cei aşa-numiţi rebeli au câştigat. În războiul fi-
nal de pe acest pământ, loialiştii vor fi victorioşi.
Aceia care sunt de bunăvoie supuşi şi ascultători de Regele Isus vor moşteni
un cer nou şi un pământ nou. Lucruri minunate se află la dispoziţia acelora
care sunt credincioşi şi fideli.
Dar Satana şi oştirea lui de rebeli vor fi nimiciţi. Niciun singur rebel nu va
mai rămâne în întreg Universul pe care Dumnezeu l-a creat.
Astăzi, trebuie să ne aliniem fie de o parte, fie de alta. Eşti un „loialist” sau
un „rebel”? Dacă eşti un rebel, încă nu este prea târziu să-ţi schimbi poziţia.
Fă-o acum.

239
LUNI, 24 AUGUST

ULTIMELE ZILE ALE ORAŞULUI POMPEI


Ziua Domnului va veni ca un hoţ noaptea. Când vor zice: ‘Pace
şi linişte’, atunci o prăpădenie neaşteptată va veni peste ei. –
1 Tesaloniceni 5,2.3

Z iua de 24 august, anul 79 d.Hr., a început ca oricare altă zi în oraşul roman


Pompei. Gospodinele au pregătit micul dejun pentru familiile lor şi au
mers la piaţă. Bărbaţii erau pe drum spre locul lor de muncă. Copiii se jucau
pe străzi. Nimeni n-a observat ceva ciudat la muntele de cca 1 500 m, care se
înălţa din câmpie în spatele oraşului.
La ora unu după-masă, a avut loc o puternică explozie care a zguduit
oraşul. Oamenii au ieşit în grabă în stradă. Îngroziţi, ei au observat un nor
negru care s-a ridicat mult în văzduh şi apoi se părea să cadă înapoi în cra-
terul vulcanului. În curând, a avut loc a doua explozie, mai mare decât cea
dintâi. De data aceasta, norul a întunecat cerul întreg şi din el a început să
cadă cenuşă şi pietre fierbinţi.
În douăzeci şi patru de ore, oraşul şi treizeci de mii dintre cetăţenii lui au
fost îngropaţi sub şaptesprezece metri de cenuşă şi pietre. Puţinii locuitori
care au supravieţuit, pentru a povesti despre cele întâmplate, au fost aceia care
au fugit din Pompei spre mare, la auzirea primei explozii.
Nimicirea neaşteptată, care s-a abătut asupra oraşului Pompei, prezintă
un tablou despre ceea ce va fi la sfârşitul lumii. Oamenii îşi vor continua viaţa
ca de obicei. Fără îndoială că teatrele, cârciumile şi cazinourile cu jocurile
de noroc vor fi pline. În multe cămine, radioul şi televizorul vor transmite
obişnuitele spectacole.
Poate că programele vor fi întrerupte pentru un anunţ urgent: „Un obiect
ciudat din cosmos pare să se îndrepte direct spre planeta Pământ. Venind din
direcţia constelaţiei Orion, el apare acum, de dimensiunea unui lat de palmă,
dinspre răsărit.”
Ei Îl vor vedea pe Isus Hristos, pe care L-au respins, stând pe tron, încon-
jurat de îngerii cerului. Îngroziţi, oamenii vor ieşi în grabă pe străzi. Ei vor
vedea norul crescând, până ce umple întreg cerul. Ei vor căuta adăpost, dar
nu vor găsi nici unul. Aceia care n-au fost prieteni ai lui Isus vor fi nimiciţi de
străucirea revenirii Lui.
În acel ceas nu va mai fi nicio ocazie de pocăinţă. Astăzi, cât încă mai este
timp, aleargă la Isus. La El vei fi în siguranţă când vine dezastrul.

240
MARŢI, 25 AUGUST

PESCARI DE OAMENI
Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni. – Matei 4,19

L a 25 august 1950, John Napoli pescuia somoni la 50 km dincolo de podul


Poarta de Aur (Golden Gate) al oraşului San Francisco. Pe la începutul
după-amiezii, barca lui era plină şi el s-a îndreptat spre casă.
La vreo 3 km depărtare de golf, John a fost şocat să vadă sute de capete
plutind încoace şi încolo pe valuri. În apa care scădea, el a putut să vadă vasul
care tocmai se scufundase. Când se uita la oameni luptându-se pentru viaţa
lor, ochii i s-au umplut de lacrimi. „Eu trebuie să-l salvez pe cât mai mulţi
posibil”, şi-a zis el şi s-a apucat de treabă.
Barca lui era singura barcă disponibilă. Din toate părţile, oamenii im-
plorau ajutor şi John a lucrat cât a putut de repede. El a aruncat peste bord
peştii pe care-i prinsese, în valoare de 3 000 de dolari, spre a face loc la cât mai
mulţi oameni. După şase ore de lucru, adunase în barca lui cincizeci şi patru
de oameni. Dar mai erau încă strigăte după ajutor şi John a aruncat o frânghie
în apă şi a remorcat alţi şaisprezece oameni până în port.
Când a fost întrebat pentru ce a lucrat atât de greu spre a salva pe cei
aproape şaptezeci de oameni, John a spus: „Ştiam că fluxul se va schimba şi
în curând va curge spre Oceanul Pacific, măturându-i pe toţi aceşti oameni în
largul oceanului. Dacă nu i-aş fi salvat eu, cine i-ar fi salvat? Eu trebuia s-o fac
înainte de a fi prea târziu.”
Milioane de oameniu din această lume se află într-o situaţie asemănătoare
cu acei oameni care se înecau. Fluxul se schimbă. Timpul trece. Pescari care
au curajul lui John Napoli sunt necesari spre a salva pe cei care sunt pierduţi.
Cum poţi salva oameni de la nimicirea care urmează să vină în curând
asupra acestei lumi? Cum poţi deveni un pescar de oameni?
Există multe căi ca să-ţi faci partea ta. Invitându-i pe prietenii tăi la Şcoala
de Sabat, la adunări ale comunităţii, la programele tineretului, iată unele din
căile pe care le poţi folosi. Poţi să dai reviste celor din vecinătatea ta. Ai putea
ţine o lectură biblică. Adolescenţi din multe ţări fac această lucrare cu mult
succes. Poţi să conduci o ramură a Şcolii de Sabat sau o oră de istorisiri cu
copiii din comunitatea ta. Poţi să cânţi şi să te rogi împreună cu cei bolnavi.
Dacă doreşti într-adevăr să fii pescar de oameni, Dumnezeu îţi va ajuta să
găseşti o cale pentru a fi un astfel de pescar.

241
MIERCURI, 26 AUGUST

ÎNGHIŢIT DE O BALENĂ
Iona s-a rugat Domnului Dumnezeului său din pântecele peştelui.
– Iona 2,1

L a 25 august 1891, James Bartley era la bordul vasului Star of the East
(Steaua Răsăritului), aproape de insulele Falkland, când echipajul a lo-
calizat o balenă (caşalot). James a fost unul dintre membrii echipajului care
a mers în bărcile cu vâsle s-o prindă cu harponul. Balena a fost rănită, s-a
zbătut aproape răsturnând bărcile. Când oamenii s-au întors la vas cu balena
moartă, au observat că James Bartley lipsea.
La 26 august, când oamenii îndepărtau untura din balenă, au tresărit
cuprinşi de mirare din cauza unei mişcări în stomac. Deschizând stomacul,
l-au descoperit pe Bartley. El era inconştient, dar după o baie cu apă rece de
mare şi-a revenit şi a povestit ciudata lui păţanie.
El a fost aruncat din barca cu vâsle de lovitura cozii balenei şi a aterizat în
gura deschisă a acesteia. Lăuntrul era moale şi spongios şi James simţea cum
alunecă de-a lungul unui pasaj neted. Deodată, s-a aflat în ceea ce era ca un
sac imens, mult mai mare decât trupul lui. Totul era în întuneric. El a pipăit
cu mâna în jurul lui şi a venit în atingere cu mai mulţi peşti care la atingerea
lui se îndepărtau.
Pentru un scurt timp, James s-a luptat şi a încercat să strige, dar respiraţia
a devenit greoaie şi căldura de nesuportat. Capul a început să-l doară teribil şi
simţea că mai are de trăit doar câteva momente. Apoi, şi-a pierdut cunoştinţa
până când a fost turnată apă rece peste el şi s-a pomenit pe puntea vasului.
Trebuie să fi fost tot la fel şi cu prorocul Iona. Acolo, în întunericul şi
căldura din stomacul peştelui, el ştia că avea să moară dacă Dumnezeu nu
făcea o minune pentru el. El a strigat către Dumnezeu pentru eliberare şi
peştele s-a îmbolnăvit şi l-a vărsat sus pe ţărm, ca răspuns la rugăciunea lui.
Uneori, poţi să simţi că viaţa ta se află într-o încurcătură reală, dar tu
nu poţi fi într-o situaţie mai rea decât Iona. Dacă Dumnezeu l-a putut auzi
din stomacul unui peşte de pe fundul mării, cu siguranţă că El va auzi şi
rugăciunea ta, oriunde ai fi şi în orice fel de împrejurări te-ai găsi. Întinde
mâna spre Dumnezeu în credinţă şi El te va elibera.

242
JOI, 27 AUGUST

METODA STRATULUI DE SUPRAFAŢĂ


Împărăţia cerurilor se mai aseamănă cu o comoară ascunsă în-
tr-o ţarină. Omul care o găseşte o ascunde; şi, de bucuria ei, se
duce şi vinde tot ce are şi cumpără ţarina aceea. – Matei 13,44

P e la mijlocul secolului al XVIII-lea, când George Bissell a folosit economi-


ile sale spre a cumpăra un vechi câmp petrolifer, aproape de Titusvillee,
Pennsylvania, nu s-a gândit la o comoară de aur, argint sau pietre preţioase.
El avea în gând o substanţă neagră, vâscoasă, care mustea din pământ. Uleiul
de stâncă, cum era numit atunci, era vândut ca medicament.
Au trecut cinci ani fără mult succes în extragerea ţiţeiului. Dl Bissell a
obţinut câţiva barili, făcând şanţuri, îngăduind ţiţeiului să le umple încet.
Edwin L. Drake a fost angajat să găsească o cale spre a obţine comoara
subterană. El a instalat un balansier care făcea ca un burghiu legat cu o frân-
ghie să fie ridicat şi lăsat să cadă spre a se afunda în pământ. Maşina cu aburi
folosită spre a acţiona burghiul a umplut pădurea cu zgomotele ei. Oamenii
din regiune au râs de invenţie şi au numit-o „Nebunia lui Drake”.
La adâncimea de vreo doisprezece metri, burghiul a dat de stâncă tare.
Apoi, târziu în după-amiaza zilei de 27 august 1859, la o adâncime de douăzeci
şi trei de metri, burghiul a căzut prin stâncă într-o deschizătură. Echipajul de
sfredelitori a scos afară burghiul şi pentru acea zi a încetat lucrul. A doua zi,
rezervorul era plin cu ţiţei. Nu peste mult timp, din acea groapă au fost pompaţi
afară douăzeci şi cinci de barili pe zi. Vestea s-a răspândit ca focul în pădure, şi
mii de oameni s-au grăbit să meargă în Pennsylvania pentru a fora să găsească
ţiţei. Câteva izvoare produceau mii de barili pe zi şi unii, care au riscat totul
pentru a cumpăra o palmă de pământ, au ajuns bogaţi peste noapte.
Ceva foarte asemănător cu aceasta este şi Cuvântul lui Dumnezeu. Co-
morile Bibliei se află, de asemenea, la adâncime. Numai aceia care îşi dau
osteneala să foreze adânc vor fi răsplătiţi.
Prea mulţi creştini folosesc „metoda stratului de la suprafaţă” a studiului
Bibliei. Ei speră să absoarbă religia lor din contactul cu părinţii, profesorii
şi prietenii lor. Desigur că există un oarecare folos de câştigat prin metoda
aceasta, dar cât este de mic în comparaţie cu bogăţiile abundente care stau la
dispoziţie! Comoara pe care o poţi obţine din Cuvântul lui Dumnezeu este
valoroasă oricât te-ar costa spre a o obţine. Terenul este înaintea ta. Începe
chiar astăzi să forezi.

* un baril = 159 litri de petrol


243
VINERI, 28 AUGUST

DREPTURI
Să aveţi în voi gândul acesta care era şi în Hristos Isus.
– Filipeni 2,5

L a 28 august 1963, două sute de mii de oameni au mărşăluit în Washington


D.C. pentru drepturi civile. Afişele şi cuvântările cereau ca guvernul Sta-
telor Unite să le dea negrilor drepturile care le erau refuzate.
Vorbind de pe treptele Monumentului lui Lincoln, Martin Luther King
junior, a declarat: „Nu va fi nici odihnă, nici linişte în America, până când
negrilor nu li se vor acorda drepturile lor cetăţeneşti”.
Începând din acea zi, timp de treizeci de ani, noi am auzit mult despre
drepturi: drepturi civile, drepturile femeilor, drepturile profesorilor, ale
studenţilor, drepturile omului, drepturile lucrătorilor şi drepturile copiilor.
Peste tot, oamenii se ridică şi cer ca ei să fie trataţi cum se cuvine. Prin re-
volte, manifestaţii, greve ale foamei, marşuri, oamenii încearcă să se asigure
că drepturile lor sunt respectate.
Socoteşti că acest fel de a trata problema este corect pentru un creştin?
Să luăm şi noi parte la o revoltă pentru o cauză bună? Se cade să participăm
şi noi la o grevă? Va ţine un creştin cuvântări furibunde prin care să ceară
respectarea drepturilor lui? Ţi-L poţi tu imagina pe Isus purtând o pancartă
şi strigând lozinci?
„Isus nu se certa pentru drepturile Lui. Adesea, I se făcea munca mai grea
decât era nevoie tocmai pentru că El era bun şi nu Se plângea. Cu toate aces-
tea, n-a greşit şi nici nu S-a descurajat. El a trăit mai presus de toate aceste
greutăţi, de parcă era în lumina feţei lui Dumnezeu. El nu Se răzbuna când
oamenii se purtau aspru cu El, ci plin de răbdare suferea insulta.” (Hristos,
Lumina lumii, p. 79)
Când Hristos a fost prins, el avea drept la un proces corect, dar El nu l-a
cerut. El avea dreptul să trăiască, dar El n-a ţinut la acel drept. El avea dreptul
să fie tratat cu cinste ca Rege al cerului, dar El a murit în disgraţie pentru tine
şi pentru mine.
Creştini fiind, noi trebuie să fim asemenea lui Hristos, având gândul Lui
şi posedând caracterul Lui. În predica de pe munte, suntem învăţaţi să nu ne
opunem acelora care ne tratează rău. În schimb, dacă ne loveşte cineva pe un
obraz, trebuie să-l lăsăm să ne lovească şi pe celălalt obraz.

244
SÂMBĂTĂ, 29 AUGUST

AJUTOR DE SUS
Scapă-mă, Dumnezeule, căci îmi ameninţă apele viaţa.
– Psalmi 69,1

E ra ora nouă şi douăzeci şi două în dimineaţa zilei de 29 august 1973.


Roger Mallinson şi Roger Chapman au fost prinşi într-un submarin pe
fundul Oceanului Atlantic, la 230 km sud-vest de Cork, Irlanda.
Cu câteva minute mai înainte, ei fuseseră la suprafaţă, fiind traşi de către
vasul de sprijin. În timpul operaţiei, parâma s-a prins în jurul bocopostului
sferei, din spatele de flotabilitate a submarinului. Bocopostul s-a deschis şi
mai mult de o tonă de apă s-a revărsat înăuntru. Submarinul s-a scufundat
repede spre fundul oceanului.
Cu sfera de flotabilitate plină cu apă, nu exista nicio cale ca Chapman şi
Mallinson să poată ridica submarinul la suprafaţă. Ei mai aveau o rezervă de
oxigen numai pentru 90 de minute. Ajutorul trebuia să vină repede sau ei
aveau să moară în mod sigur. Orice efort făcut spre a se salva avea să fie în
zadar, pentru că aveau să consume rezerva de oxigen mult mai repede. Un
singur lucru îl puteau face: să stea liniştiţi şi să aştepte ajutor de sus.
Niciun om nu mai fusese salvat de la o astfel de adâncime. Se vor găsi oare
salvatori care vor consimţi să încerce? Încă două submarine au venit în grabă
la locul accidentului. Cu ajutorul lor, cabluri puternice au fost înfăşurate în
jurul submarinului eşuat şi el a fost ridicat la suprafaţă. Mallinson şi Chap-
man au ieşit vii din submarin.
Tu şi eu ne aflăm într-o situaţie asemănătoare cu aceea a celor doi oameni.
Ca şi apa în camera de plutire a submarinului, păcatul a umplut inimile şi
vieţile noastre, ţinându-ne la pământ. Nu există nimic spre a ne putea salva pe
noi înşine. Toate eforturile de a ne ridica vor fi în zadar. Putem să ne străduim
până la extenuare, dar vom fi pierduţi dacă nu vine ajutor de sus.
Numai în Isus există speranţa salvării noastre. Noi trebuie să ne punem
toată încrederea în El. El ne va salva, pentru că a promis. El va ajunge până
jos cu braţele iubirii Lui şi ne va ajuta să biruim păcatele noastre şi să trăim o
viaţă de bucurie în lumina soarelui.
Nu are importanţă cât de departe te-a dus păcatul. Poate că te-ai scufundat
până în fundul mării, Dumnezeu poate ajunge până la tine. Oriunde te duci,
iubirea Lui te poate salva. El este în stare să te ridice din fundul adâncurilor.
Vrei să-L laşi să te salveze chiar astăzi?

245
DUMINICĂ, 30 AUGUST

FÂNTÂNA „DR. PATON”


Căci depărtaţi de Mine nu puteţi face nimic. – Ioan 15,5

D
băut.
r. John Paton şi soţia lui au sosit în Noile Hebride în ziua aceasta a anului
1858. În curând, au descoperit că acolo era lipsă de apă proaspătă de

„Am să sap în pământ o fântână adâncă, să văd dacă Dumnezeu ne va


trimite de jos apă proaspătă”, a anunţat Paton.
Namakei, bătrânul şef de trib, s-a temut că doctorul înnebunise, astfel că a
făcut tot ce a putut spre a-l împiedica. „O, Missi”, a spus şeful, „capul dumitale
nu este în stare bună; îţi lipseşte ceva, altfel n-ai vorbi atât de ciudat cum o
faci! Nu lăsa ca oamenii noştri să vă audă vorbind că aveţi de gând să coborâţi
în pământ după ploaie, altfel niciodată ei nu vor mai asculta la cuvântul du-
mitale şi nu te vor mai crede.”
Dr. Paton n-a dat atenţie şefului. El a mers înainte cu planurile lui de a
săpa. El a reuşit să-i convingă pe unii dintre băştinaşi să-l ajute, dar când
fântâna a ajuns la adâncimea de 4 m, una dintre părţi s-a prăbuşit. De aici
înainte, Paton trebuia să sape în timp ce ajutoarele stăteau deasupra şi trăgeau
sus găleţile cu nisip.
Într-o zi, cam la zece metri adâncime, doctorul era încântat să observe că
pământul era umed. El a spus: „Cred că Dumnezeu ne va da mâine apă din
această groapă!”
„Niciodată!” râdeau ajutoarele. „Ploaia vine din cer, niciodată din pă-
mânt.”
Cu toate acestea, în dimineaţa zilei următoare, în fântână era apă. Şeful cel
bătrân a pipăit-o, s-a uitat la ea şi, în cele din urmă, a gustat-o. „Ploaie! Da,
este ploaie! Missi, ce minunat lucrează Iehova, Dumnezeul vostru!”
În curând, fiecare a dorit să sape fântâni. Şase sau şapte au fost săpate de
insulari, dar apa era sărată în fiecare dintre ele. Insularii au spus: „Noi am
învăţat să săpăm, dar n-am învăţat să ne rugăm, de aceea Iehova nu vrea să
ne dea apă de jos.”
Mulţi oameni din lume sunt ca aceşti insulari. Ei îşi sapă fântânile lor, sunt
ocupaţi să facă multe lucruri bune şi lăudabile. Un singur lucru le lipseşte. Ei
n-au învăţat cum să se roage, neînţelegând că aceasta este legătura vitală,vie,
cu Hristos, care pune apă dătătoare de viaţă în fântânile lor.

246
LUNI, 31 AUGUST

CLĂDIREA CASEI
Lucrarea fiecăruia va fi dată pe faţă: ziua Domnului o va face
cunoscut, căci se va descoperi în foc. Şi focul va dovedi cum este
lucrarea fiecăruia. – 1 Corinteni 3,13

L iniştit, aproape neobservat, clădeşti o casă spirituală. Zi după zi, adaugi


cărămizi la clădirea acestui caracter. Este acesta unul care va sta ferm prin
furtună, foc şi cutremur de pământ?
Sau va fi el ca şi colibele de pământ din satul Dasht-i-Bayoz, din nord-
estul Iranului? Casele acelea arătau bine. Proprietarii lor le-au văruit în alb şi
le-au împodobit cu culori deschise. Apoi a venit încercarea.
La 31 august 1968, un cutremur de pământ a zguduit colţul nord-estic al
Iranului. Au fost distruse şaizeci de mii de case şi între 18.000 şi 22.000 de
oameni au fost omorâţi. Zeci de sate au fost nivelate.
Cercetările au descoperit că principala cauză a pierderii multor vieţi a
fost felul în care au fost construite casele. Ele au fost făcute din cărămizi de
pământ, acoperite cu o cupolă de cărămizi pentru acoperiş. Aceste acoperişuri
arătau frumos, dar ele n-au fost în măsură să reziste la puternicul cutremur
de pământ. Cupola de cărămizi a căzut înăuntru, îngropând pe ocupanţii
locuinţelor sub dărâmăturile lor.
Isus a spus o pildă similară despre două case. Una a fost clădită pe nisip şi
cealaltă pe stâncă. Una era o casă de vreme bună, care s-a prăbuşit la prima
mare furtună. Cealaltă era o casă pentru toate anotimpurile şi ea a stat tare
când au venit ploile.
Dacă doreşti ca şi casa ta să fie ca aceea a omului înţelept, cum o vei
clădi?
Pavel ne spune că locuinţa caracterului trebuie să aibă pe Isus Hristos ca
temelie a ei. Pe această temelie, poţi adăuga cărămizile ascultării de poruncile
lui Hristos. Iubire, înţelegere, amabilitate şi curtoazie sunt, de asemenea, ma-
teriale bune de construcţie. Trebuie să foloseşti puţină răbdare, temperanţă şi
îngăduinţă. Cinstea şi credincioşia să fie zidite pe undeva. Casa ta să conţină
pace, bucurie şi respect.
În nicio împrejurare să nu fie folosit mortarul păcatului spre a ţine
cărămizile laolaltă, pentru că acesta va slăbi întreaga construcţie.
Priveşte bine la casa pe care o clădeşti. Este ea trainică? Este rezistentă? Va
rezista timpului încercării?

247
MARŢI, 1 SEPTEMBRIE

CÂND VINE FOCUL


Iată, Dumnezeu este izbăvirea mea, voi fi plin de încredere şi nu
mă voi teme de nimic. – Isaia 12,2

Î n dimineaţa zilei de 1 septembrie 1894, deasupra oraşului Hinckley, Min-


nesota, atârna o mantie albastru-cenuşie de fum, care a ascuns soarele.
Timp de săptămâni, buşteni de pini au ars înăbuşit în regiuni întregi din jurul
localităţii.
La orele unu după-amiază, a venit un vânt puternic dinspre sud-vest şi a
aprins buştenii care mocneau. Vântul a dus scântei şi foc în oraş, unde casele
din lemn şi străzile pline de rumeguş au fost în curând în flăcări.
„Fugiţi să vă scăpaţi viaţa”, strigau părinţii la copiii lor. „Fugiţi la râu! Fugiţi
la groapa cu nisip! Fugiţi la lac!”
Mai mult de o sută de persoane au căutat scăparea în groapa de nisip
alături de cai, vaci, pisici şi câini. Cei doi acri ai gropii cu puţină apă stătătoare
i-a ocrotit de dezastrul care bântuia în jurul lor.
Cam trei sute de persoane au făcut acelaşi lucru în lacul Skunk din apro-
piere, unde au ţinut deasupra capului lor haine ude ca protecţie contra scân-
teilor zburătoare. Când căldura devenea prea mare, se afundau în apă pentru
câteva secunde. Toţi cei din lac au supravieţuit.
O familie fugea din flăcări când a întâlnit o căruţă trasă de cai, fără vizitiu.
Căţărându-se în ea, ei au descoperit patru butoaie cu apă. Intrând în ele, ei au
putut trece nevătămaţi prin foc.
Toţi cei care au căutat refugiu la apă în acea zi teribilă au supravieţuit. Pa-
tru sute optsprezece oameni, care n-au reuşit să fugă la apă, au pierit.
Într-o zi, nu peste mult timp, pământul acesta va arde. Într-o enormă mare
de foc, orice lucru şi oricine va fi mistuit. Numai aceia care s-au ascuns în Isus
Hristos, de la care curge apa vieţii, vor supravieţui în acea zi. Neprihănirea
Lui, întocmai ca şi apa cea rece, este singura noastră speranţă.
Singura cale de scăpare este Isus Hristos. Aleargă astăzi la El. Găseşte refu-
giul tău în apa vieţii. Afundă-te în iubirea şi harul Lui şi vei fi salvat.
Dacă accepţi salvarea pe care ţi-o oferă Isus acum, atunci n-ai de ce să te
temi când vine focul. Vei fi în siguranţă pentru că te încrezi în El.

248
MIERCURI, 2 SEPTEMBRIE

ÎNVELIŞUL DE ARGINT
Mulţumiţi lui Dumnezeu pentru toate lucrurile. – 1 Tesaloniceni 5,18

P entru creştin, orice nor are un înveliş de argint şi orice tragedie ascunde
o binecuvântare. Gândeşte-te, de pildă, la marele foc din Londra, care a
început în primele ore ale dimineţii de 2 septembrie 1666. În decurs de patru
zile, două treimi din oraş era devastat. Două sute de mii de oameni au rămas
fără cămin şi optzeci şi nouă de biserici au fost nimicite. Putea să existe într-o
astfel de tragedie ceva pentru care să-i mulţumeşti lui Dumnezeu? Este posi-
bil să fi existat o binecuvântare în împrejurări atât de teribile?
Da, chiar şi acea tragedie conţinea o binecuvântare. Focul a măturat ve-
chea Londră, cu canalele ei colectoare deschise, cu şubredele ei case de lemn,
cu mahalalele ei rău mirositoare şi străzile murdare. Oraşul a fost reconstruit
cu clădiri mai bune şi cu un mult mai bun sistem de canalizare.
Focul pare să fi avut un efect purificator asupra aerului. El a omorât mii
de şobolani şi, după cât se pare, a nimicit ultimii germeni ai ciumei bubonice,
care cu un an mai înainte luase viaţa a mii de oameni. Ceea ce a părut o trage-
die în timpul focului, până la urmă a fost o binecuvântare deghizată, care a
salvat mii de vieţi şi a făcut din Londra un loc mai bun de locuit.
Un alt exemplu de binecuvântare apărută din tragedie se află în ceea ce i
s-a întâmplat lui Corrie ten Boom şi lui Betsie, sora ei, care au fost duse într-un
lagăr de concentrare, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Într-o zi,
cele două surori au fost transferatre la baraca 28 şi au găsit paturile lor pline
cu păduchi. Ele nu puteau concepe cum să doarmă într-un astfel de loc mur-
dar. Cu atât mai puţin cum să-I mulţumească Domnului pentru el.
Apoi, Betsie a citit textul de astăzi: „Nu vezi tu”, a zis ea, „că noi trebuie
să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru orice în acest loc?”
„Trebuie să-I mulţumim Domnului şi pentru păduchi?” a întrebat Corrie.
„Da, chiar şi pentru păduchi”, a răspuns Betsie.
Câteva zile mai târziu, ele au aflat că, din cauza păduchilor, paznicii re-
fuzau să intre în cameră. Faptul acesta a făcut ca cele două surori să aibă
libertatea de a citi în Biblia lor şi de a da mărturie, ceea ce altfel ele n-ar fi
putut să facă.
Dacă într-adevăr ţi s-a întâmplat ceva rău, încearcă să-L lauzi pe Dumne-
zeu. Dacă te simţi descurajat şi abătut, încearcă să-L lauzi pe Dumnezeu. Când
totul ţi se pare că merge rău, încearcă să-L lauzi pe Dumnezeu. Mulţumeşte-I
pentru orice, fie bine, fie rău. Cere-I să te ajute să găseşti învelişul de argint
dincolo de norul tău cel întunecos.
249
JOI, 3 SEPTEMBRIE

BINECUVÂNTAREA LUCRĂRII
Să căutaţi să trăiţi liniştiţi, să vă vedeţi de treburi şi să lucraţi cu
mâinile voastre, cum v-am sfătuit. – 1 Tesaloniceni 4,11

Ş tii tu cum să lucrezi cu mâinile tale? Ai învăţat să te bucuri de muncă?


Cunoşti plăcerea care rezultă din executarea conştiincioasă a unei lucrări?
Ai învăţat demnitatea muncii? Dacă poţi răspunde cu da la aceste întrebări,
eşti o persoană fericită.
Sunt mulţi oameni care nu vor să lucreze. Ei privesc munca manuală, ca
fiind degradantă. Unii se străduiesc să obţină o educaţie, crezând că nu va
trebui să lucreze din greu. Alţii vor mai degrabă să accepte o pomană decât să
facă o cinstită lucrare zilnică. Ei socotesc că lumea este datoare să-i întreţină.
„Aceştia trebuie să înveţe că niciun bărbat sau femeie nu este înjosit de o
muncă cinstită. Lenevia dă naştere la îngăduinţa de sine şi rezultatul este o
viaţă goală şi stearpă - un câmp ce lasă să crească pe el orice rău” (Educaţie,
p. 207).
Când Dumnezeu i-a creat pe Adam şi pe Eva, lucrarea pe care El le-a
dat s-o facă a fost să se îngrijescă de căminul-grădină al lor. Acea lucrare
intenţiona să fie o binecuvântare. Când Isus a venit să locuiască în această
lume, El a lucrat într-un atelier de dulgherie, ca să poată fi un exemplu pentru
noi.
Care sunt unele dintre avantajele care decurg din munca noastră manuală?
Caută la cuvântul „lucrare” în Indexul scrierilor lui E.G.White şi vei găsi o
lungă listă de foloase. Ziua de astăzi, care este aniversarea primei Zile a Mun-
cii în tot cuprinsul Statelor Unite, din 1894, ar fi un timp potrivit să faci un
astfel de studiu. Când începe şcoala, poate că profesorul tău va fi dispus să
folosească descoperirile tale şi să prezinte o dare de seamă atractivă, într-o
conferinţă despre foloasele muncii.
Iată un exemplu privitor la ceea ce vei descoperi:
„Ocupaţia folositoare le era dată ca o binecuvântare spre a întări trupul, a
dezvolta mintea şi a forma caracterul” (Educaţie, p. 19).
„Lucrarea practică încurajează observarea îndeaproape şi cugetarea
independentă. Îndeplinită corect, ea tinde să dezvolte o înţelepciune practică
pe care noi o numim bun-simţ. Ea dezvoltă priceperea de a plănui şi a exe-
cuta, întăreşte curajul şi perseverenţa şi îndeamnă la folosirea tactului şi a
priceperii” (Ibid., p. 212).

250
VINERI, 4 SEPTEMBRIE

RESTAURANT CU AUTOSERVIRE CREŞTINĂ


Noi, care suntem tari, suntem datori să răbdăm slăbiciunile celor
slabi şi să nu ne placem nouă înşine… Căci şi Hristos nu Şi-a
plăcut Lui Însuşi. – Romani 15,1-3

C hiar copil fiind, Isus a trăit spre a-i binecuvânta pe alţii. Ni se spune că,
uneori, El renunţa la mâncarea Lui pentru ca astfel altul să poată mânca.
El căuta în mod continuu căi spre a lumina celor din jurul Lui. Chiar şi ani-
malele pădurii au beneficiat de slujirea Lui neegoistă.
Cât de diferită a fost viaţa Lui de aceea pe care o trăiesc cei mai mulţi
dintre noi! Eul stăpâneşte inimile celor în vârstă şi ale celor tineri deopotrivă.
Noi dorim să ne placem nouă înşine mai degrabă decât să facem pe altcineva
fericit.
Poate că i-am putea numi pe oamenii egoişti restaurant creştin cu auto-
servire, pentru că într-un restaurant cu autoservire fiecare se serveşte pe sine
însuşi.
Primul restaurant cu autoservire a fost deschis în această zi a anului 1885,
pe New Street din New York. Numit „Bufet de Schimb”, el a devenit de îndată
popular. De atunci au luat fiinţă tot felul de întreprinderi cu autoservire:
spălătorii de maşini, staţii de benzină, prăvălii foto, raioane în magazine şi
chiar supermagazine.
Autoservirea este procedeul lumii, dar nu este procedeul cerului. Un
adevărat urmaş al lui Isus Hristos nu va trăi spre a-şi place lui însuşi, ci mai
degrabă pentru a-i face pe alţii fericiţi.
Poate că ai auzit de omul care a visat că s-a dus în iad. Acolo el a fost sur-
prins să vadă o masă lungă plină cu fructe frumoase, nuci şi o mare varietate
de alimente. Aceasta era o masă vrednică pentru un rege, cu toate acestea
oamenii mureau de foame şi în mizerie teribilă. Ei aveau braţe care nu se în-
doiau de la cot şi în felul acesta nu puteau să se hrănească pe ei înşişi.
Apoi, se pare că acel om a fost dus în cer, unde a văzut aceeaşi scenă a
unei mese lungi şi îmbelşugate. Fiecare era fericit şi bine hrănit. Totuşi, el a
observat că şi ei aveau braţe care nu se îndoiau de la cot, dar fiecare persoană
hrănea pe altul.
Cerul va fi pentru aceia care vor fi ca Isus, aceia care sunt neegoişti, ama-
bili, gata de a ajuta, atenţi faţă de alţii. El va fi pentru aceia care trăiesc să
slujească altora mai degrabă decât lor înşişi. Masa cea de obşte a nunţii Mielu-
lui nu va fi pentru creştini restaurant cu autoservire.

251
SÂMBĂTĂ, 5 SEPTEMBRIE

SE MERITĂ SACRIFICIUL
Va vedea rodul muncii sufletului Lui şi se va înviora. – Isaia 53,11

Î n după-amiaza zilei de 5 septembrie 1970, doi tineri austrieci au ajuns pe


vârful muntelui Kenya, înalt de aproape 6000 m, şi au pornit să coboare.
Legaţi împreună în coardă alpină, Gerd Judmaier şi Oswald Qelz au coborât
pe partea prăpăstioasă a muntelui, pe un petic de teren orizontal. Acolo, Os-
wald a căutat o rocă solidă în jurul căreia să întărească funia. Gerd s-a aplecat
peste o lespede mare spre a controla itinerariul de coborâre.
Deodată, stânca s-a deslipit. Cu un strigăt de ajutor, Gerd a dispărut. Os-
wald s-a legat şi s-a ţinut de funie. Aceasta, alunecând prin palmele lui, i-a ars
carnea. Înainte ca funia să se termine, el a fost în măsură să o înfăşoare în ju-
rul braţului lui şi să oprească căderea lui Gerd. Apoi, a fixat funia şi a coborât
până la ieşitura unde căzuse prietenul lui.
Piciorul lui Gerd era grav fracturat şi sângera tare. Oswald a făcut ce a
putut pentru a face confortabilă starea lui Gerd. După ce l-a legat sigur de
ieşitură, el a plecat să găsească ajutor.
În a patra zi, un elicopter, pilotat de Jim Hastings, era pe drum spre a-l
duce pe Gerd la spital. Nimeni nu ştie cum s-a întâmplat, dar elicopterul s-a
prăbuşit, omorându-l pe pilot.
În acea noapte, Gerd a fost cuprins de friguri, degerat şi bolnav la stomac.
În ciuda situaţiei lui disperate, el a refuzat cu încăpăţânare să cedeze în faţa
descurajării: „Dacă eu mor acum, viaţa acelui pilot a fost pierdută în zadar”, a
spus el. „Eu trebuie să trăiesc de dragul lui”.
În cele din urmă, o altă echipă de salvatori l-a dus pe cel rănit jos în
vale, într-un spital, unde s-a vindecat. Mereu şi mereu, Gerd şi-a exprimat
mulţumirea lui faţă de aceia care şi-au riscat viaţa pentru a o salva pe a lui.
„Numele lui Jim Hastings nu va fi uitat niciodată în căminul nostru”, a
spus Gerd.
Cam acum aproape două mii de ani, pe un alt munte dintr-o altă ţară, un
bărbat tânăr Şi-a dat viaţa în încercarea de a salva. Pe muntele Golgotei, Isus
a murit pentru ca tu să poţi avea viaţă veşnică.
Dacă uneori te simţi descurajat, adu-ţi aminte doar că Isus a murit pe
munte pentru tine. Dacă eşti pierdut, atunci jertfa Lui pentru tine a fost
zadarnică. De dragul Lui, pentru că El te-a iubit atât de mult, tu trebuie să fii
credincios. Când El te va vedea salvat pentru veşnicie, El va fi mulţumit că
sacrificiul a meritat să fie adus.

252
DUMINICĂ, 6 SEPTEMBRIE

PARTE A TRUPULUI
Şi dacă suferă un mădular, toate mădularele suferă împreună cu
el. – 1 Corinteni 12,26

T extul de astăzi este luat dintr-o epistolă a lui Pavel către biserica din
Corint, Grecia. Este vădit că membrii de acolo n-au conlucrat aşa cum
ar fi trebuit. Din cauza anumitor talente pe care le posedau, unora li se părea
că sunt mai buni decât alţii. Cei mai puţin dăruiţi socoteau că de ei nu era
nevoie.
„Nu”, a spus Pavel, „aceasta nu este adevărat. Vouă Dumnezeu v-a dat
însuşiri diferite şi toate sunt importante pentru biserică. Priviţi la propriul
vostru trup. Ar fi bine dacă aţi avea numai ochi sau numai urechi? Fiecare
parte este necesară şi este nevoie de toate spre a alcătui trupul.
Unii băieţi şi fete socotesc că ei nu sunt prea importanţi, pentru că nu
sunt în stare să facă ceea ce pot face adulţii. Lor li se pare că într-adevăr n-are
importanţă dacă iau sau nu parte la adunare. Poate că unii adulţi îi fac să
simtă în felul acesta, dar aceasta este greşit.
Priviţi la degetele voastre pentru o clipă. În comparaţie cu braţele, ele sunt
foarte mici; dar ce necaz aţi avea fără acele degete. Chiar şi copiii cei mici sunt
părţi importante ale bisericii şi fiecare are o lucrare specială de făcut pentru
Isus.
Are importanţă dacă iei sau nu iei parte la adunare. Are importanţă dacă
neglijezi rugăciunea şi studiul Bibliei. Are importanţă dacă iei sau nu iei parte
la activităţi îndoielnice. Dacă nu te afli într-o stare spirituală sănătoasă, bi-
serica întreagă va suferi.
Tu ştii că, dacă ai un dinte stricat, te poţi simţi prost tot timpul. Un apen-
dice infectat îţi poate provoca multă durere şi îţi duce tot trupul la spital.
Lucrurile cele mici sunt importante.
Să luăm, de pildă, cele ce s-au întâmplat în ziua de 6 septembrie 1943.
Trenul „Congressional Limited”, plin cu o mulţime de călători, de sărbători
parcurgea distanţa dintre Washington D.C. şi New York. Când trenul alerga
în viteză prin suburbiile Philadelphiei, un lagăr la o roată, înţepenindu-se la
cel de al şaptelea vagon, a provocat oprirea bruscă a trenului. Când s-a oprit,
vagonul avariat a sărit de pe linie, s-a rostogolit într-un dig şi a lovit un turn
de semnalizare. Celelalte vagoane l-au urmat, îngrămădindu-se unul peste
altul. Şaptezeci şi nouă de oameni au murit şi alţi o sută au fost răniţi - totul
din cauza defectului unui mic lagăr de la o roată.

253
LUNI, 7 SEPTEMBRIE

CONSTRUIRE DE STĂVILAR
Ci mă port aspru cu trupul meu şi-l ţin în stăpânire. – 1 Corinteni
9,27

Î n această zi a anului 1936, stăvilarul Hoover a fost terminat. Înălţimea lui


de peste 24 m face să fie unul dintre cele mai înalte diguri din lume. Are
o lăţime de 22 m la bază. În acest dig, există destul beton pentru a pava o
autostradă lată de 6 m, pe o întindere de 4800 km.
Tot acest beton se află acolo pentru a stăvili râul Colorado, care, în anu-
mite perioade ale anului, obişnuia să inunde regiunea. Alte dăţi, nivelul apei
era aşa de scăzut, încât nu putea fi folosită pentru irigare.
După cum vedeţi, râurile n-au stăpânire de sine. Dacă se topeşte zăpada în
munţi, râurile se umflă şi se grăbesc nebuneşte spre mare. Ele nu pot spune:
„Nu! Ar fi mai bine să cobor încet la vale. Am să economisesc ceva din mine
însumi pentru sezonul uscat.”
Ai văzut oameni care sunt ca şi un râu, neînstare să-şi stăpânească gân-
durile, simţămintele şi acţiunile lor? Dacă sunt supăraţi, astfel de oameni pot
să dea drumul la un torent de cuvinte mânioase. Ei pot să se supraalimenteze
până la punctul de a se îmbolnăvi ei înşişi. Când mulţimea se îndreaptă spre
unele locuri de amuzament interzis, ei sunt luaţi împreună cu ea.
Este posibil ca profesorii şi părinţii să acţioneze ca nişte constructori de
dig, punând reguli şi instrucţiuni spre a-i păstra pe copii sub control. Aceasta
este bine când adulţii sunt prezenţi; dar ce se întâmplă când ei sunt absenţi?
„Când se află sub puterea autorităţii, copiii par ca nişte soldaţi bine instru-
iţi; dar când controlul încetează, se va constata că le lipseşte tăria şi statornicia.
Nefiind niciodată învăţaţi cum să se stăpânească pe sine, tinerii nu recunosc
nicio altă limită, cu excepţia cerinţelor părinţilor şi profesorilor” (Educaţia,
p. 278).
Stăpânirea de sine este dificilă, din cauza naturii noastre păcătoase. Secole
de neascultare ne-au făcut pe toţi să fim ca apa. Numai dacă ne predăm voinţa
lui Isus Hristos avem puterea stăpânirii de sine.
Voinţa este acea parte din noi care este folosită la luarea de hotărâri, care
guvernează acţiunile şi ne ajută să alegem ceea ce este drept. Când alegem
să folosim această parte din noi înşine cu ajutorul lui Isus, noi am legat
slăbiciunea noastră cu tăria Lui şi, în felul acesta, putem construi propriile
noastre diguri spre a controla viaţa noastră.

254
MARŢI, 8 SEPTEMBRIE

ÎN TIMP DE FURTUNĂ
Însă oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi nu le face va fi asemănat
cu un om nechibzuit, care şi-a zidit casa pe nisip. – Matei 7,26

O versiune modernă a pildei lui Hristos cu privire la cele două case a avut
loc în ziua de 8 septembrie 1900, în oraşul insular Galveston, Texas. În
acea zi, a izbucnit un uragan care a provocat distrugeri materiale în valoare
de 17 milioane de dolari şi a omorât mulţi oameni.
Scriind despre aceasta în Galveston Tribune, redactorul Richard Spillane
a spus: „A merge pe străzi însemna a flirta cu moartea. Cădeau rezervoare,
porţiuni de clădiri, stâlpi de telegraf şi ziduri. Zgomotul vântului şi prăbuşirea
clădirilor erau îngrozitoare.”
În acea noapte, fluxul mare a făcut ca cea mai mare parte a oraşului să se
afle sub apă. Vapoare oceanice au fost aruncate în centrul secţiunii comerciale
a oraşului. Casele se prăbuşeau ca nişte jucării de carton. Cele mai puternice
case au fost măturate. Valurile au deschis morminte şi sicriele pluteau alături
de maşini, case şi mobilă.
La numai câţiva kilometri, acelaşi uragan a lăsat case în picioare. De ce?
Parte a răspunsului constă în aşezarea Galveston-ului. Oraşul acesta a fost
construit pe o fâşie îngustă de nisip, lungă de 40 km şi lată de peste 3 km.
Nicio parte a insulei n-a fost mai înaltă de cca. 1,5 m deasupra nivelului mării.
Acolo, casele au fost clădite pe nisip şi, în timpul furtunii, ele s-au prăbuşit. La
depărtare de cca. 3 km pe ţărm, casele erau clădite pe teren solid şi au rămas
în picioare.
Unii tineri adventişti de ziua a şaptea sunt astăzi ca acele case de pe ni-
sip. Ei au auzit solia Evangheliei de pe timpul când erau în leagăn. Ei ştiu ce
trebuie să facă şi cum trebuie să trăiască. Ei ştiu ce învaţă Biblia, dar în viaţa
lor nu urmează învăţăturile ei. Există o deosebire distinctă între ceea ce aud
la adunare în Sabat şi cum trăiesc ei în timpul săptămânii. A trăi la un nivel
spiritual atât de jos înseamnă a flirta cu dezastrul.
Peste această lume vine o furtună. Înainte ca Isus să vină, va fi un „timp
de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt neamurile”. Numai aceia care
au o strânsă legătură cu Isus Hristos, Domnul, vor fi salvaţi din acel timp de
strâmtorare. Numai aceia care sunt auzitori şi, în acelaşi timp, şi împlinitori ai
Cuvântului vor avea asigurată, în acea zi, casa lor spirituală.
Unde ţi-ai clădit casa?

255
MIERCURI, 9 SEPTEMBRIE

NU E NEVOIE DE POLIŢIŞTI
Porţile ei nu se vor închide ziua, fiindcă în ea nu va mai fi noapte.
– Apocalipsa 21,25

C u mult timp în urmă, oraşele din Europa şi Asia erau înconjurate de zi-
duri înalte de piatră. Seara, porţile cele mari se încuiau, la fel şi în timp de
primejdie. La porţi stăteau paznicii, iar pe ziduri erau postaţi veghetori.
În 1995, există puţine oraşe ocrotite de ziduri, porţi, paznici şi veghetori.
În schimb, poliţiştii patrulează pe străzi, în maşini sau pe motociclete.
Poţi să-ţi închipui oraşe ca New York, Tokio, Londra sau Mexico fără
poliţişti? Cum ar arăta un oraş modern fără unele mijloace de a ţine crima
sub control?
În această zi a anului 1919, oraşul Boston a avut o astfel de experienţă,
când cei 1 117 poliţişti ai lui au intrat în grevă. Timp de trei zile, niciun poliţist
n-a patrulat pe străzi. N-a fost reţinut niciun criminal şi nu s-a făcut nicio cer-
cetare. Hoţii şi huliganii au avut trei zile când nu s-au mai temut de poliţişti,
iar cetăţenii cinstiţi s-au temut să părăsească seara casele lor.
În această lume a păcatului şi necazului, nimeni nu doreşte un oraş fără o
forţă a poliţiei. Oamenii ascultători de lege doresc ocrotire faţă de ucigaşi şi
hoţi. Din cauza păcatului, sunt necesare ziduri, porţi şi poliţişti.
Când Isus împreună cu cei mântuiţi vin cu cetatea sfântă, păcatului i se va
pune capăt. Satana şi toţi îngerii lui vor fi mistuiţi de foc. Toţi oamenii răi vor
pieri. Singurii oameni care vor rămâne atunci în viaţă vor fi aceia care astăzi
sunt amabili, cinstiţi, credincioşi, iubitori şi gata de a da ajutor. Pentru astfel
de oameni nu va fi nevoie de poliţişti.
Noul Ierusalim va fi, deci, un oraş fără forţă poliţienească. Porţile vor
rămâne deschise, pentru că acolo nu vor fi vrăjmaşi pe care să-i ţii afară. Acolo
nu vor mai fi închisori sau lagăre de prizonieri.
În acel oraş nu va fi tristeţe. Nimic urât, crud sau ticălos nu va mai fi aco-
lo. Acolo nu vor mai fi copii crunt bătuţi sau neglijaţi. Nu va mai fi alcool,
droguri sau viciu. Acolo nu va mai fi teamă, dezamăgire sau moarte. Tot ce vei
avea va fi în siguranţă. Nimeni n-are să-ţi fure cununa ta de aur.
Acum este timpul să te pregăteşti să locuieşti în acel oraş. Lasă ca Isus să
vină în inima ta să-ţi dea iubire, bucurie, pace, îndelungă răbdare şi nobleţe.
Numai astfel de oameni vor fi acolo.

256
JOI, 10 SEPTEMBRIE

DESPRE MUŞCHI ŞI COPACI


Şi aruncaţi asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El Însuşi
îngrijeşte de voi. – 1 Petru 5,7

P oate că n-ai auzit de exploratorul african a cărui zi de naştere este astăzi.


Dacă doreşti să citeşti o istorisire adevărată despre o aventură palpitantă,
citeşte despre călătoriile lui Mungo Park. În 1905, el a explorat râul Niger,
pe o întindere de peste 1600 km, călătorind pe acolo pe unde nu mai fusese
niciun om civilizat.
Cu o ocazie, Park s-a pierdut şi era disperat de bolnav. I se părea că până
şi Dumnezeu l-a uitat. Zăcând pe pământ în junglă, de-abia mai putea să
vorbească; era în stare muribundă când privirea lui s-a oprit asupra unei
bucăţi de muşchi proaspăt, de culoare verde. Frumuseţea acestuia i-a adus
oarecum bărbatului bolnav şi descurajat viaţă şi speranţă.
Mungo Park şi-a zis: „Niciun ochi omenesc, afară de al meu, nu poate
vedea această bucăţică de muşchi şi totuşi Dumnezeu îl păstrează verde şi
frumos. Chiar dacă eu nu l-aş fi văzut niciodată, Dumnezeu îl va iubi mai de-
parte şi îi va purta de grijă. Dacă Dumnezeu este atât de îndurător şi iubitor,
încât să-i poarte de grijă acestui muşchi, sunt sigur că El îmi poartă şi mie de
grijă, aşa că o să mai fac o încercare.”
Fiind încă bolnav, Mungo s-a ridicat din patul lui din junglă şi a mers la
întâmplare. În curând, a găsit hrană şi a pornit la drum spre prieteni. El şi-a
îndeplinit sarcina şi s-a întors acasă în triumf. Asupra lui au fost îngrămădite
multe onoruri, pe care nu le-ar fi primit dacă n-ar fi fost acea bucată de muşchi
şi asigurarea pe care el i-a dat-o că Dumnezeu îi poartă de grijă.
Adolescenta Jennifer a avut o experienţă asemănătoare. Din anumite mo-
tive, ea a fost teribil de descurajată şi se întreba cum va mai putea să trăiască.
Căminul ei era departe şi nu se putea gândi la nimeni căruia să-i vorbească
despre necazul ei.
Închizând cărţile, Jennifer a părăsit dormitorul şi a mers peste terenul
şcolii, până la un spaţiu cu copaci, care mărgineau un pârâu spumegând.
Ea s-a aşezat sub un stejar şi a privit înspre vârful lui, atât de sus deasupra
ei. Ceva din verdeaţa pădurii şi tăria copacilor i-au vorbit despre pace şi
speranţă. Gândurile ei au fost îndreptate către Dumnezeu şi ea I-a spus Lui
despre toate problemele ei.
Jennifer s-a întors în camera ei în acea zi, zâmbind, pentru că lăsase grijile
ei la Acela care a făcut pomii şi pârâul care spumega.

257
VINERI, 11 SEPTEMBRIE

TAINE
Pentru că vouă v-a fost dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei
cerurilor. – Matei 13,11

L a 11 septembrie 1937, Kuda Bux din Pakistan a dat, la Liverpool, Anglia,


o reprezentaţie care îţi zbârlea părul. Legat complet la ochi, el a mers
de-a lungul unei borduri înguste din vârful unei clădiri înalte de 70 m. Un pas
puţin greşit l-ar fi trimis la moarte.
Altădată, acest bărbat uimitor a mers la un spital şi a cerut unui medic
să-l lege la ochi. Medicul a început cu un plasture, peste care a pus tampoane
groase de vată. Apoi, a folosit trei suluri de bandaje care au acoperit complet
capul omului.
„Garantez că dumneata nu poţi vedea”, a spus medicul.
„Vă mulţumesc mult, doctore”, a spus Kuda Bux. Apoi s-a întors şi a părăsit
camera. Reporterii au privit la el cum a coborât pe coridorul spitalului. Afară,
a urcat pe o bicicletă şi a mers cu ea prin traficul orei de vârf fără accident. El
a condus ca şi cum ar fi văzut perfect.
Cum a făcut aceasta? Nimeni nu ştie. Aceasta este o taină.
Biblia este şi ea plină de taine. Pe unele din ele le putem înţelege cu aju-
torul Duhului Sfânt. Pe măsură ce studiezi şi te rogi, multe lucruri, care sunt o
taină pentru persoanele care nu Îl iubesc pe Isus, vor deveni lămurite.
Mai sunt şi alte taine care, pentru a fi înţelese, va trebui să treacă un timp
mai îndelungat. Pe acestea le vom studia pe parcursul veşniciei.
Experimentele ştiinţifice nu pot explica cum are loc mântuirea. Nu există
nicio cale prin care să se descrie cât de lungă este veşnicia. Faptul că Dumne-
zeu n-are nici început, nici sfârşit este o taină.
Noi nu putem înţelege cum nemărginitul Dumnezeu a putut veni din cer
spre a Se naşte ca o mică fiinţă omenească în această lume. Noi nu putem
pricepe cum cineva care a murit acum câteva mii de ani poate să revină iar
la viaţă.
Este imposibil să explici procesul prin care iubirea lui Dumnezeu poate
schimba un beţiv într-un tată amabil şi iubitor. Noi nu ştim cum merg
rugăciunile până la tronul lui Dumnezeu.
Noi nu putem înţelege cum poate Dumnezeu să cunoască viitorul, ca şi
trecutul. Suntem încurcaţi când încercăm să pricepem ce este viaţa în reali-
tate şi cum începe ea.
Toate acestea sunt taine pe care le vom studia în decursul nesfârşitelor
veacuri ale veşniciei.
258
SÂMBĂTĂ, 12 SEPTEMBRIE

LUAT PRIN SURPRINDERE


Vegheaţi şi rugaţi-vă ca să nu cădeţi în ispită. – Matei 26,41

T u şi eu suntem în oastea lui Isus Hristos. Se aşteaptă de la noi să fim


tot timpul gata să rezistăm diavolului. Dacă nu veghem şi nu ne rugăm,
putem fi luaţi prin surprindere, aşa cum au fost luaţi francezii în bătălia de la
Quebec.
Sub conducerea marchizului de Montcalm, Franţa avea staţionaţi la Que-
bec cinci mii de soldaţi. Acesta era un loc ideal pentru un fort, pentru că
oraşul se afla pe înălţime, deasupra râului Saint Lawrence.
Englezii, sub comanda generalului James Wolfe, erau respinşi când încer-
cau să atace pe la est de Quebec. Montcalm se aştepta ca a doua zi ei să atace
pe la Cap Rouge, la apus de oraş, aşa că el şi-a trimis soldaţii acolo.
Totuşi Wolfe a hotărât să tabere la picioarele stâncilor direct sub Câmpiile
lui Avraam. În noaptea liniştită şi noroasă din 12 septembrie 1759, cinci mii
de soldaţi britanici au escaladat stâncile şi s-au pregătit de luptă.
În zorii zilei de 13 septembrie, generalul francez, luat prin surprinde-
re, şi-a adunat repede trupele, dar ei n-au fost pregătiţi şi au deschis focul
prea repede. Britanicii au înaintat în rânduri neîntrerupte, economisindu-şi
muniţia, până au ajuns aproape. După numai cincisprezece minute de luptă,
francezii s-au retras. Ce rezultat diferit ar fi putut fi, dacă Montcalm ar fi ve-
gheat la toate atacurile posibile. Dacă soldaţii francezi ar fi păzit stâncile în
acea noapte, ei i-ar fi putut doborî pe britanici în timp ce se căţărau.
Satana este un general priceput. El caută cea mai slabă parte a noastră şi
aşteaptă până ce noi uităm să veghem şi să ne rugăm. Ca şi britanicii care au
atacat Quebec-ul, el vine pe neaşteptate şi noi suntem biruiţi mai înainte ca să
ne putem orândui resursele noastre spirituale.
Slăbiciunea lui Betty era mândria datorită notelor ei. Ea fusese totdeauna
prima în clasă, până ce Carole s-a mutat în oraş. Deodată, Betty a trebuit să
lucreze mult mai greu spre a se putea menţine în vârf. Ea a început să omită
rugăciunea de dimineaţă pentru a studia. Într-o zi, Satana a văzut şansa lui.
Betty nu şi-a putut aminti de un răspuns la test. Printr-o uşoară întoarcere a
capului, ea a putut să vadă ce scrisese Carole. Betty n-a vegheat în acea zi. Ea
a văzut răspunsul şi l-a scris.
Asigură-te că stai de pază astăzi!

259
DUMINICĂ, 13 SEPTEMBRIE

PURTĂTORI DE PĂCAT
Pentru că după cum cugetă în inima lui, aşa şi este. – Proverbe
23,7 Căci este ca unul care îşi face socotelile în suflet (trad.
Cornilescu).

P entru ca Satana să reuşească să convingă o persoană să păcătuiască,


el trebuie să ajungă cumva la mintea ei şi s-o facă să cugete la lucruri
păcătoase. Problema pentru Satana este cum să ajungă la minte şi să schimbe
felul de gândire. El nu poate - ca să zicem aşa - să deschidă pur şi simplu uşa
şi să intre. Aşa cum se răspândesc frigurile galbene tot aşa poate Satana să
răspândească păcatul.
Poţi să stai alături de o persoană bolnavă de friguri galbene şi să fii sigur
că nu te vei îmbolnăvi, afară numai dacă un anumit soi de ţânţar muşcă per-
soana bolnavă şi apoi te pişcă. Ţânţarul ia virusul bolii din sângele persoanei
bolnave şi-l introduce în sângele tău. Acolo, virusul poate creşte şi, în cele din
urmă, poate chiar să te omoare. Ţânţarul este numit purtător de boală.
Walter Reed, a cărui zi de naştere este astăzi, a descoperit cum se răspândesc
frigurile galbene. În 1900, el a fost trimis de Armata Statelor Unite în Cuba,
spre a combate această boală teribilă, care ameninţa să nimicească întreaga
oştire. Odată ce Reed a identificat ţânţarii ca purtători de boală, el a fost în
măsură s-o stârpească din Cuba prin nimicirea insectelor.
Dacă este să ne protejăm pe noi înşine împotriva virusului păcatului,
atunci trebuie să descoperim ce fel de purtători foloseşte Satana spre a ne pro-
duce cugete păcătoase. Unele din cele mai obişnuite purtătoare de păcat sunt
cărţile, revistele şi ziarele rele. Când citim despre faptele rele ale altor oameni,
faptele acelora se imprimă în celulele creierului nostru. Memoria le recheamă
în timpul nostru liber. În timp ce cugetăm la faptele păcătoase ale altora, sun-
tem ispitiţi, din ce în ce mai mult, să comitem noi înşine aceleaşi fapte. Pro-
gramele de cinema şi televiziune pot fi, de asemenea, folosite ca purtători
spre a ne infecta cu gândurile lui Satana. El mai poate folosi şi conversaţiile
cu prietenii noştri.
Dacă dorim o viaţă curată, noi trebuie să avem cugete curate. Dacă dorim
cugete curate, trebuie să fim cu băgare de seamă la ce intră în mintea noastră.
Din acest motiv, Dumnezeu ne-a sfătuit: „Aceia care nu doresc să cadă pradă
înşelăciunilor lui Satana trebuie să-şi păzească bine căile sufletului; ei trebuie
să evite să citească, să vadă şi să audă ceea ce va sugera cugete necurate” (Hap-
piness Homemade, p. 152).

260
LUNI, 14 SEPTEMBRIE

DRAPELUL STROPIT CU SÂNGE


Ai dat celor ce se tem de Tine un steag. – Psalmul 60,4

W illiam Beanes a fost capturat de britanici şi ţinut prizonier la bordul va-


sului de război în golful Chesapeake. La 13 septembrie 1814, doi dintre
prietenii lui au primit permisiunea să urce la bordul vasului de război şi să
vorbească cu britanicii în favoarea lui.
Englezii au fost de acord să-l elibereze pe dl. Beanes, dar nu înainte ca ei să
fi terminat bombardarea fortului McHenry. Cei trei bărbaţi au fost puşi într-o
barcă de schimb de prizonieri din spatele flotei britanice, în aşa fel ca ei să nu
poată transmite niciun mesaj americanilor de pe ţărm.
Toată noaptea, Beanes şi prietenii lui s-au plimbat pe puntea vasului. La
sosirea dimineţii, fumul şi ceaţa erau aşa de dense, încât ei nu puteau spune
dacă drapelul mai era acolo. Ei s-au temut că britanicii au învins.
Deodată, la orele şapte, în dimineaţa zilei de 14 septembrie, soarele a
străbătut prin ceaţă, luminând stelele sclipitoare ale drapelului care fâlfâia în
bătaia brizei. Unul dintre bărbaţi, Francis Scott Key, a fost atât de emoţionat
la vederea drapelului ţării sale, reflectând strălucirea culorilor roşu, alb şi al-
bastru, încât a scris o poezie pentru a exprima simţămintele sale. Luând un
plic din buzunar, repede a aşternut pe hârtie cuvintele care acum fac parte din
imnul naţional al Statelor Unite.
O, spune, poţi să vezi,
La lumina revărsatului de zori,
Ce-am salutat noi cu mândrie
La ultima licărire a zorilor?
Uneori, şi nouă poate să ni se pară, ca şi lui William Beanes şi priete-
nilor lui în acea dimineaţă ceţoasă după bombardamentul asupra fortului
McHenry. Se pare că există atâta rău şi nedreptate în lume, încât cu siguranţă
Satana trebuie să fie stăpân. Răul apare atât de puternic şi este greu să crezi
că Dumnezeu mai este încă Stăpânul. Dar dacă vom privi prin ceaţă, putem
vedea drapelul Regelui Isus strălucind în razele soarelui de dimineaţă.
Satana L-a bombardat pe Fiul lui Dumnezeu cu toată puterea lui acum
aproape două mii de ani, pe cruce. Se părea, în acea zi de vineri după-amiază,
că Dumnezeu a pierdut. Totuşi, în dimineaţa zilei de duminică, a devenit
clar că cel care a pierdut a fost Satana. Drapelul iubirii lui Dumnezeu mai
flutură.
Mulţumim lui Dumnezeu că drapelul stropit cu sânge mai fâlfâie şi
acum!
261
MARŢI, 15 SEPTEMBRIE

MOŞTENIREA NOASTRĂ
De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume
şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra
tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit. – Romani 5,12

U na dintre cele mai infame crime ale acestui secol a fost comisă de Bru-
no Richard Hauptmann. În primăvara lui 1932, el a răpit copilaşul lui
Charles şi Anne Morow Lindbergh. El a încasat 70 000 de dolari ca preţ de
răscumpărare, deşi el ucisese copilul.
Timp de aproape trei ani, Hauptmann a scăpat de poliţie. Apoi, într-o
sâmbătă dimineaţa, la 15 septembrie 1934, el a condus maşina la o staţie
de benzină şi a plătit pentru benzină o bancnotă de zece dolari din suma
încasată pentru răscumpărare. Un funcţionar vigilent a scris numărul per-
misului de maşină pe spatele bancnotei. Datorită acestui fapt, poliţia a fost în
măsură să dea de urma criminalului. Câteva zile mai târziu, când Hauptmann
a plecat cu maşina de acasă, poliţia l-a încercuit şi i-a oprit maşina. L-au
tras afară şi i-au pus cătuşele. În portmoneul lui s-au găsit bani ai preţului de
răscumpărare, iar restul numerarului a fost găsit în spatele unui zid fals din
garajul lui. După un proces de şase săptămâni, Hauptmann a fost găsit vino-
vat şi a fost condamnat la moarte prin scaunul electric.
Dar ce se poate spune despre tine şi mine? Noi n-am făcut o faptă atât de
rea ca aceea. Prin comparaţie, noi suntem într-adevăr foarte buni. Noi n-am
omorât pe nimeni. Minciunile pe care le-am spus au fost nişte minciuni mici,
la urma urmei. Dacă am furat, cele furate au fost numai obiecte mici, precum:
creioane, mâncare sau câţiva lei. Cu siguranţă că noi nu merităm să murim!
Ba da, vom muri! Chiar dacă n-am făcut niciodată vreo faptă rea, noi sun-
tem totuşi păcătoşi, pentru că suntem născuţi în felul acesta. Păcatul este mai
mult decât faptele pe care le facem. El este o stare moştenită de la strămoşii
noştri.
Păcatul poate fi urmărit înapoi până la Adam. Când comparăm păcatul
lui cu toate crimele teribile comise astăzi, el pare a fi un lucru mic. Tot ceea ce
el a făcut a fost să mănânce un fruct, pentru că şi-a iubit soţia. Da, mâncând
fructul, el n-a ascultat de Dumnezeu, şi aceasta a constituit păcatul. Începând
din acea zi, fiecare fiinţă omenească din această lume s-a născut cu înclinaţii
păcătoase, fără cale de scăpare, şi astfel ea trebuie să moară pentru veşnicie.
Totuşi, Dumnezeu a deschis o cale pentru noi. Isus a murit în locul nos-
tru. Prin El noi putem avea viaţă veşnică.

262
MIERCURI, 16 SEPTEMBRIE

PELERINI
Dar doreau o patrie mai bună, adică o patrie cerească. De aceea,lui
Dumnezeu nu-I e ruşine să Se numească Dumnezeul lor, căci le-a
pregătit o cetate. – Evrei 11,16

L a 16 septembrie 1620, Mayflower a navigat de la Plymouth, Anglia, cu 102


pasageri la bord, cei mai mulţi dintre ei fiind puritani care s-au despărţit
de biserica Angliei.
Pentru a găsi libertatea de a se închina lui Dumnezeu, conform conştiinţei
lor, o grupă de puritani au emigrat în Olanda. După câţiva ani, ca străini în
acea ţară, ei au hotărât să meargă în America, unde li se părea că lucrurile vor
merge mai bine. Aşadar, ei s-au întors în Anglia şi apoi, cu încă alţi câţiva, au
pornit pe apă spre ţara cea nouă.
După ce timp de şaizeci şi cinci de zile au înfruntat o vreme furtunoasă,
vasul a sosit la Cape Cod. Timp de aproape o lună, pelerinii, cum erau numiţi,
au explorat ţărmul regiunii până ce au găsit ceea ce au considerat a fi locul
ideal pentru colonia lor, aproape de portul Plymouth. Acolo era un râu cu apă
curată, o regiune deschisă şi un deal care putea fi fortificat.
Acea primă iarnă a fost o iarnă aspră. Jumătate din pelerini au murit
înainte să aibă ocazia să se bucure de noul lor cămin. Regiunea era ostilă
şi pelerinii care au mai rămas n-ar fi reuşit, dacă n-ar fi venit indienii cei
prietenoşi să le arate cum să facă agricultură, să vâneze şi să pescuiască.
Termenul de pelerini era un nume bun pentru cei 102 oameni care au
navigat pe Mayflower, deoarece cuvântul înseamnă „drumeţ” sau „călător”.
Oamenii aceştia au fost străini într-o ţară străină, drumeţind dintr-un loc în
altul în căutarea libertăţii religioase.
Ei au fost ca şi Abel, Enoh, Noe, Avraam, Isaac şi Iacov - „străini şi călători
pe pământ”. Oamenii aceştia şi familiile lor erau, de asemenea, în căutarea
unei patrii mai bune.
Noi - tu şi eu - suntem străini şi călători în această lume. Acesta nu este
căminul nostru permanent. Noi vom merge într-o bună zi într-o ţară mai
bună, unde nu va mai fi durere şi plâns.
Un imn favorit al pionierilor noştri a fost „Suntem străini şi călători”
(nr. 148 din Imnuri Creştine). Dacă nu-l poţi cânta, citeşte cel puţin cuvin-
tele şi vei înţelege ceva mai bine ce înseamnă a fi un pelerin spiritual, care
drumeţeşte, căutând mereu cetatea unde „nu vom mai fi străini, ci cetăţeni
în Paradis”. În curând, Isus vine să ne ia la cer, dacă suntem credincioşi, acolo
unde nu vom mai fi pelerini.
263
JOI, 17 SEPTEMBRIE

ZIUA CETĂŢENIEI
Oricine să fie supus stăpânirilor celor mai înalte; căci nu este
stăpânire care să nu vină de la Dumnezeu. Şi stăpânirile care sunt
au fost rânduite de Dumnezeu. – Romani 13,1

A stăzi este ziua în care a fost semnată Constituţia Statelor Unite în 1787.
Din 1952, ea este sărbătorită ca Ziua cetăţeniei. Ce înseamnă a fi un bun
cetăţean? Poate un creştin să fie un bun cetăţean?
 Un bun cetăţean este preocupat, este interesat să facă tot ceea ce poate
mai bine pentru a păstra şi a face din ţara sa un loc mai bun în care să trăiască.
 El se informează despre problemele sociale şi politice din jurul său şi
face ceea ce poate pentru a susţine orice cauză bună.
 Un bun cetăţean este tolerant cu cei de o altă religie, rasă, crez sau
cultură.
 El este, de asemenea, independent. Un bun cetăţean nu va aştepta ca
autorităţile de stat să se îngrijească de nevoile familiei lui. El va asculta de
porunca lui Dumnezeu: „Şase zile să lucrezi”. El nu este o povară pentru so-
cietate.
 Un bun cetăţean este zelos pentru fapte bune, aşa cum îl sfătuieşte Pavel
pe Tit în epistola sa. El va participa la planurile şi proiectele societăţii.
 El va fi un exemplu în tot ceea ce este bun, adevărat, cinstit şi curat.
 Un bun cetăţean este un vecin bun. El este prietenos şi face totul ca să-şi
manifeste bunătatea lui faţă de cei în nevoie.
 Un bun cetăţean va fi supus înaltelor autorităţi. El nu se va opune
autorităţii de stat, ci va asculta de legile ţării până la Legea lui Dumnezeu şi se
va achita de toate obligaţiile pe care le are faţă de stat, plătindu-şi impozitele.
 El va fi cunoscut ca o persoană gata să dea o mână de ajutor. Dacă veci-
nul lui este în necaz, el va face tot ceea ce poate pentru a-L ajuta. El va îmbrăca
pe cei goi şi va hrăni pe cei flămânzi, va sprijini pe văduve şi pe orfani.
 Un bun cetăţean se indignează la vederea răului. El va lua atitudine faţă
de orice călcare a legii.
 Un bun cetăţean va fi paşnic. El nu se va certa cu vecinul său, ci va căuta
căi şi mijloace pentru a fi prieteni. El nu va lua parte la acţiuni de violenţă. El
nu va tulbura pacea şi liniştea altora.
Da, un creştin poate fi şi trebuie să fie un bun cetăţean!
Eşti tu un bun cetăţean?

264
VINERI, 18 SEPTEMBRIE

PRIZONIERUL MISTERIOS
Căci Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată şi judecata
aceasta se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău.
– Eclesiastul 12,14

E xact la orele trei în după-amiaza zilei de 18 septembrie 1698, masiva uşă


de stejar a Bastiliei s-a deschis când trăsura guvernatorului închisorii a
intrat în curte. În spatele ei s-a oprit o litieră bine înfăşurată cu o perdea,
purtată de patru slugi.
Guvernatorul a sărit afară din trăsură şi s-a grăbit spre litieră, dând la o
parte perdeaua. El a privit în timp ce doi soldaţi au ajutat unui bărbat înalt, cu
părul alb, să coboare, apoi a plecat cu el spre unul dintre turnurile închisorii.
Poarta turnului s-a închis cu zgomot în urma bărbatului şi el n-a mai fost
văzut niciodată.
Cine era prizonierul? Nimeni nu ştia sigur. Faţa lui n-a mai fost văzută
niciodată, deoarece ea a fost acoperită tot timpul cu o învelitoare neagră de
catifea. Bărbatul a petrecut treizeci şi patru de ani în închisoare, dar numele
lui n-a fost amintit niciodată în vreo corespondenţă. Când a murit, a fost
înmormântat sub un nume fals.
Într-un fel, mulţi oameni sunt ca şi acel prizonier misterios. Ei nu se arată
pe ei înşişi aşa cum sunt. Ei sunt ipocriţi. O astfel de persoană poate fi un
membru botezat al bisericii şi poate să fie chiar şi slujbaş. El sau ea poate să ia
parte la Şcoala de Sabat, la biserică, la adunările de rugăciune, la adunări de
tabără, fiind la locul potrivit, la timp potrivit, umblând în ţinută potrivită.
Înainte de a veni Isus, unii dintre aceşti oameni vor părăsi biserica. Despre
unii ca aceştia E.G.White a scris: „Multe stele pe care le-am admirat pentru
strălucirea lor vor dispărea în întuneric” (P.R., p. 188).
Vine ziua când ne vom înfăţişa înaintea scaunului de judecată al lui Hris-
tos. În acea zi, toate măştile vor fi date la o parte şi universul va vedea cine
suntem în realitate. Cugetele, motivele şi faptele noastre ascunse vor fi date
la iveală.
Dumnezeu ne-a dăruit ziua de astăzi să putem, cu ajutorul Lui, să adu-
cem viaţa noastră în armonie cu cuvintele noastre. Trebuie să facem mai mult
decât a spune doar că suntem creştini. Noi trebuie să învăţăm de la Isus, ca
astfel să putem fi creştini adevăraţi.

265
SÂMBĂTĂ, 19 SEPTEMBRIE

NU PUTEA SĂ SE ÎNTÂMPLE
Dar ei n-au vrut să ia aminte, ci au întors spatele şi şi-au astupat
urechile ca să n-audă. – Zaharia 7,11

Ş apte copii şi nouă adulţi se ţineau prinşi de acoperişul casei familiei Green
şi se rugau pentru salvarea vieţilor lor. Ei erau uzi până la piele de ploaie
şi vânturile furtunoase le-au rupt hainele. Valuri uriaşe zguduiau casa dede-
subtul lor.
Când a izbucnit furtuna, grupa fusese la parter în salon, luând parte la o
petrecere. Când casa a început să fie inundată, toţi au fugit în pod. Dar apa
s-a ridicat tot mai sus şi nici chiar acolo nu s-au simţit în siguranţă, astfel că
oamenii au tăiat o deschizătură în acoperiş şi cu toţii s-au căţărat afară pe
acoperişul înclinat.
Deodată, o mare parte a casei s-a prăbuşit şi oamenii îngroziţi au ajuns să
plutească duşi de valuri. În mod miraculos, vântul i-a dus spre o porţiune de
ţărm mai ridicată şi au fost depuşi acolo. Cei şaisprezece au fost salvaţi.
Nu toţi oamenii au avut fericirea asta. Acest uragan, cel mai cumplit care
a lovit vreodată ţărmul de nord-est al Statelor Unite, a ucis 600 de oameni şi
a lăsat fără cămin 60 000. Multe vieţi ar fi putut fi salvate, dacă oamenii nu
şi-ar fi astupat urechile la avertizarea care a fost dată la 19 septembrie 1938.
În acea zi, uraganul a trecut pe lângă ţărmul Floridei, speriindu-i pe toţi, dar
neatingând continentul. Grady Norton, de la serviciul meteorologic din Jack-
sonville, a prezis că vor fi lovite Statele din Noua Anglie.
A doua zi, la pagina 27 din New York Times se afla un mic articol despre
furtuna care se apropia. În realitate, nimeni n-a crezut că va veni un uragan
spre nord-estul Statelor Unite. Uraganele au loc numai la tropice. După cât
s-ar părea, chiar şi meteorologii au ignorat ciudatele condiţii atmosferice care
au confirmat faptul că furtuna s-a îndreptat într-adevăr spre Noua Anglie.
Părerea lor era că nu se poate întâmpla aceasta; dar s-a întâmplat. Astuparea
urechilor lor n-a oprit furtuna!!
Noi trebuie să fim cu băgare de seamă să nu ignorăm avertizarea, aşa cum
au făcut oamenii din Noua Anglie, în 1938. Trebuie să avem destupate ure-
chile la avertizările pe care ni le dă Dumnezeu în Biblie şi Spiritul Profetic.
Chiar dacă uneori nu ne place ce spune Dumnezeu, noi nu trebuie să fim atât
de neînţelepţi, încât să credem că, astupându-ne urechile, prin aceasta vom
împiedica împlinirea cuvintele Lui.

266
DUMINICĂ, 20 SEPTEMBRIE

CEL CE RABDĂ
Veţi fi urâţi din pricina Numelui Meu; dar cine va răbda până la
sfârşit va fi mântuit. – Matei 10,22

J uan Sebastian del Cano a fost primul om care a navigat în jurul lumii. La
20 septembrie 1519, el a fost unul dintre cei 240 de bărbaţi care au plecat
pe mare împreună cu Ferdinand Magellan, în căutarea unui drum spre vest,
până la Insulele Spice (cu mirodenii).
Din cele cinci vase care au început călătoria, numai vasele Trinidad şi Vic-
toria au ajuns la destinaţie, unde fiecare a luat o încărcătură de cuişoare.
Comandantul vasului Trinidad a încercat să navigheze înapoi peste Pa-
cific şi n-a mai fost văzut niciodată. Del Cano a îndreptat vasul Victoria spre
vest, înconjurând extremitatea Africii şi a ajuns acasă după aproape trei ani.
În timpul călătoriei, Del Cano şi oamenii lui au îndurat greutăţi îngro-
zitoare. Ei au navigat timp de nouăzeci şi opt de zile fără să vadă pământ, afară
de două insule nelocuite. Hrana era pe terminate şi apa a fost raţionalizată. Ei
au trăit cu rumeguş şi şobolani şi mulţi au murit de foame şi de boală. Alţii
au fost ucişi de băştinaşii vrăjmaşi din insulele unde au oprit. Din cei 240 de
oameni care au început călătoria, numai 18 au primit o răsplată, pentru că
numai ei au răbdat.
Înainte ca Isus să revină, pe acest pământ, va avea loc o mare strâmtoare.
Daniel a spus că ea va fi mai rea decât oricare alta care a avut loc mai înainte
în lume. Vor fi cutremure de pământ, foamete teribilă şi noi boli ciudate.
„Poporul lui Dumnezeu nu va fi scutit de suferinţe; dar, în timp ce vor fi
persecutaţi şi torturaţi, în timp ce vor îndura lipsuri şi vor suferi din lipsă de
hrană, ei nu vor fi lăsaţi să piară” (G.C., p. 577).
Este vădit că poporul lui Dumnezeu nu va avea un timp uşor în acele
zile. Ei vor fi urâţi. Viaţa lor va fi în primejdie. Nu li se va îngădui să cumpere
sau să vândă. Ei va trebui să fugă din căminurile lor şi să trăiască în regiuni
îndepărtate, unde nu există confort modern.
Nedorind să îndure suferinţa şi greutăţile, mulţi vor fi ispitiţi să renunţe
când vor veni astfel de strâmtorări. Aceia care stau tari alături de Isus nu vor
ceda. Cu ajutorul Lui, ei vor răbda până la sfârşit.
Vrei tu să fii în acea grupă? Dacă da, vei fi salvat.

267
LUNI, 21 SEPTEMBRIE

MINTE DUMNEZEU?
Dumnezeu nu este un om care să mintă.Nici un fiu al omului ca
să-I pară rău. – Numeri 23,19

U n om, pe care-l vom numi dl. Smith, locuia pe Long Island, aproape de
mare. El s-a gândit câtva timp că ar fi interesant să aibă un barometru
ca să poată şti ce fel de vreme va fi. El a găsit într-un magazin din New York
exact ceea ce a dorit şi a cerut să-i fie trimis acasă.
În dimineaţa zilei de 21 septembrie 1938, barometrul a sosit prin poştă.
Nerăbdător, dl. Smith a deshis cutia şi a inspectat-o. El a fost neliniştit văzând
că acul indica sub 29, unde pe cadran se citea: „uragane şi furtuni”.
„Acest barometru trebuie să aibă un defect”, a spus dl. Smith. „Afară vre-
mea este frumoasă. Nu arată deloc a uragan”. Acestea fiind spuse, el a împa-
chetat instrumentul ofensator spre a-l trimite înapoi la magazin.
Pe la orele două şi jumătate în acea după-amiază, în timp ce el se mai afla
în oraş, a izbucnit uraganul. Peste insulă s-a abătut un vânt cu viteza de 160
km/oră. Un val de 13 m a măturat mai mulţi kilometri din interiorul insulei.
Locuinţe şi bordeie mai umile au fost luate de apă. Un turn de radio a dispărut.
Trenuri şi vase au fost rupte în bucăţi de forţa valurilor. Casa domnului Smith
a dispărut. Barometrul îi spusese adevărul, dar el nu l-a acceptat.
Cuvântul lui Dumnezeu este ca acel barometru. Privind la el, putem primi
o avertizare despre o furtună care se apropie. Toate profeţiile sunt clare. Chiar
dacă acum vremea pare a fi frumoasă, lucrurile se vor schimba foarte repede
în rău.
A scăpa de barometru nu înseamnă a schimba ceva din cele ce se vor
întâmpla, dar se pare că aceasta este ceea ce fac mulţi.
„Lumea nu este mai rea de cum a fost dintotdeauna”, spun astfel de oa-
meni. „Eu nu pot crede că Biblia înseamnă în realitate ceea ce ea spune.”
În ciuda a ceea ce oamenii pot să creadă despre barometru, furtuna va
veni. Hristos va veni să ia pe poporul Său acasă. Acest pământ va fi nimicit.
Totul se va întâmpla exact aşa cum spune Biblia, pentru că Dumnezeu nu
minte. Profeţiile Lui sunt totdeauna adevărate.
Când Isus va veni pe norii cerului, ce trist va fi dacă nu vom fi gata pentru
că am refuzat să luăm seama la barometru.

268
MARŢI, 22 SEPTEMBRIE

VRĂJITORI ŞI DIAVOLI
Fiţi treji şi vegheaţi! Pentru că potrivnicul vostru, diavolul, dă
târcoale ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită. –
1 Petru 5,8

Î n această zi a anului 1692, a fost spânzurată ultima persoană pentru practi-


carea vrăjitoriei în coloniile Americii. Până la această dată, fuseseră arestate
250 de femei şi douăzeci au fost executate.
După aceasta, interesul acordat vrăjitorilor a scăzut şi au ajuns să fie
socotiţi ca indivizi ipocriţi. Ei au apărut în poveşti şi în decoraţiuni în legătură
cu sărbătoarea Halloween (1 noiembrie, sărbătoarea tuturor sfinţilor).
Astăzi totul este schimbat. După trei sute trei ani, vrăjitoarele au reintrat
în actualitate. Există în lumea de azi mii de vrăjitoare, estimate la 500 nu-
mai în Manhattan. Ele se îmbracă în mod obişnuit, dar pretind că au puteri
extraordinare să vrăjească şi să lucreze cu magia neagră. Mulţi recunosc că
puterea lor vine de la Satana.
Vizitează o librărie şi vei vedea o mare secţiune consacrată vrăjitoriei,
închinării lui Satana, farmecelor, posedării de diavol, astrologiei şi ocul-
tismului. Multe colegii predau cursuri de vrăjitorie şi spiritism. Unele din-
tre cele mai populare cinematografe, cu câţiva ani în urmă, prezentau filme
despre vrăjitorie şi închinare la Satana. Pe măsură ce ne apropiem de sfâşitul
timpului, diavolul lucrează mai puternic decât oricând pentru a aduce sub
steagul lui cât mai mulţi oameni cu putinţă. Dumnezeu ne-a avertizat să nu
avem nimic de-a face cu programul diavolului.
„Să nu fie la tine nimeni care să-şi treacă pe fiul sau pe fiica lui prin foc,
nimeni care să aibă meşteşugul de ghicitor, de cititor în stele, de vestitor al
viitorului, de vrăjitor, de descântător, nimeni care să întrebe pe cei ce cheamă
duhurile sau dau cu ghiocul, nimeni care să întrebe pe cei morţi. Căci oricine
face aceste lucruri este o urâciune înaintea Domnului” (Deut. 18,10-12).
În ciuda acestei lămurite instrucţiuni, regele Saul a consultat o vrăjitoare
din Endor. Pentru că Dumnezeu nu mai era cu Saul, el s-a întors spre dia-
volul, pentru sfat. Aceasta este ceea ce se întâmplă şi astăzi. Oamenii nu-L
cunosc pe Isus Hristos, aşa că ei se întorc la diavol şi vrăjitoare.
Dacă vrei să te afli în siguranţă, stai departe de tot ceea ce aparţine ocul-
tismului. Nu te juca cu diavolul, pentru că, dacă o faci, mergi pe terenul in-
terzis.
Încrede-te în Dumnezeul cel viu. Cunoştinţa şi puterea Lui întrec cu mult
pe cele ale lui Satana.
269
MIERCURI, 23 SEPTEMBRIE

ÎNDRĂZNEŢ CA UN LEU
Cel rău fuge fără să fie urmărit, dar cel neprihănit îndrăzneşte ca
un leu tânăr. – Proverbe 28,1

C ele două vase erau inegal înarmate. Vasul de război britanic Serapis avea
44 de tunuri, aruncând 150 kg de metal la o singură lovitură. Vasul ame-
rican Bonhomme Richard avea 42 de tunuri, aruncând numai 125 kg de me-
tal la fiecare lovitură.
Bătălia a început în ziua de 23 septembrie 1779, la orele şapte şi un sfert
seara. Cerul era senin şi luna plină când cele două vase s-au apropiat unul de
altul. În curând, cele mai multe tunuri ale vasului american au fost sfărâmate
şi mai mult de jumătate din cei 140 de oameni ai lui au fost ucişi sau răniţi.
În interval de câteva minute, vasul Bonhomme Richard avea să se scu-
funde. Ceva trebuia făcut repede! Comandantul John Paul Jones a ordonat:
„Să abordăm vasul inamic. Trebuie să punem stăpânire pe el!”
Vasul Bonhomme Richard a navigat aproape de Serapis. Echipajul care a
mai rămas pe vasul american a aruncat cârlige de ancorare.
„Sunteţi gata să vă predaţi?” a întrebat căpitanul Pearson.
„Nu! Tocmai acum încep să lupt!” a răspuns John Paul Jones. Şi s-a arun-
cat într-o luptă corp la corp. În cele din urmă, o grenadă aruncată printr-un
hublon al lui Serapis a pricinuit o explozie teribilă şi a omorât cincizeci de
oameni. Căpitanul, nemaiavând tărie să reziste, a predat sabia şi a coborât
drapelul. John Paul Jones a câştigat bătălia pentru că a avut curajul să lupte, în
ciuda pierderilor aparente.
David a fost un alt bărbat care a fost viteaz în luptă. Lui nu i-a fost teamă
să meargă să lupte cu uriaşul, având cu el numai o praştie şi cinci pietricele
rotunde. Soldaţii lui Saul au comparat dimensiunile lui Goliat cu cele ale lor
şi s-au simţit foarte mici. David a comparat mărimea lui Goliat cu cea a lui
Dumnezeu şi nu şi-a făcut nicio problemă.
John Paul Jones şi David aveau unele lucruri comune. În comparaţie cu
opozantul lor, amândoi erau mici. În ambele cazuri, tăria părea să fie de partea
inamicului. A câştiga într-o astfel de inegalitate părea pentru amândoi impo-
sibil, dar cu toate acestea au continuat să lupte. În loc să fugă în disperare, ei
au înaintat să înfrunte vrăjmaşul.
Tu şi eu avem nevoie de o astfel de îndrăzneală în lupta noastră împotriva
diavolului. Să nu lăsăm niciodată ca mărimea opoziţiei să ne înspăimânte
spre a ne supune. Unul singur, dar cu Dumnezeu, este majoritatea.

270
JOI, 24 SEPTEMBRIE

ÎNCHINARE LA CHIPURI
Să nu-ţi faci chip cioplit… să nu te închini înaintea lor şi să nu le
slujeşti. – Exod 20,4.5

A doua poruncă spune lămurit că nu trebuie să ne închinăm la chipuri.


Totuşi sunt milioane de creştini care le au în casele lor. Când merg la
biserică, ei se închină înaintea icoanelor. De ce fac ei lucrul acesta când Biblia
spune lămurit că nu trebuie să-l facă?
La începutul bisericii creştine n-au existat chipuri. Petru, Pavel şi Ioan nu
i-au învăţat pe oameni să calce porunca a doua. Timp de aproape trei sute de
ani după Hristos, chipurile nu erau îngăduite. Apoi, puţin câte puţin, oamenii
au început să imite pe vecinii lor păgâni, care se închinau la idoli. Ei au făcut,
statui ale lui Isus, Mariei şi ale ucenicilor.
Când Leon IV a ajuns împărat al Imperiului roman de răsărit, în anul 775
d.Hr., el a dat o lege ca nimeni să nu se închine la chipuri. Aceasta a făcut ca
o mulţime de oameni să fie nefericiţi.
În acele vremuri, cei mai mulţi oameni nu ştiau să citească. Chiar dacă
ştiau, Bibliile erau prea scumpe pentru a le avea oamenii de rând. De aceea, ei
făceau ceea ce îi învăţau preoţii să facă. Aceşti conducători învăţau că, pentru
neştiutorii de carte, este mai uşor să se roage dacă aveau o icoană înaintea lor.
De asemenea, folosirea chipurilor şi a icoanelor făcea ca bisericile să fie mai
atrăgătoare pentru păgânii care foloseau închinarea la idoli.
După ce Leon IV a murit, împărăteasa Irina a convocat un conciliu bi-
sericesc la Nicea, care se află în Turcia de astăzi. Scopul conciliului era să se
ocupe cu problema închinării la icoane. Al doilea Conciliu de la Nicea, care a
început în această zi a anului 787, a hotărât că era numai drept pentru creştini
să se închine în faţa icoanelor. În curând, bisericile au fost din nou pline de
icoane.
Dar chiar dacă cel de al doilea Conciliu de la Nicea a votat că era bine
să se folosească icoanele la închinare, nu înseamnă că închinarea la icoane
este bună înaintea lui Dumnezeu. Legea omenească nu a schimbat Legea lui
Dumnezeu. Poruncile Lui sunt veşnice.
Noi trebuie să fim atenţi şi în fiecare zi să testăm prin Cuvântul lui Dum-
nezeu legile făcute de oameni. Dacă trebuie să alegem între a asculta de legile
oamenilor şi ale lui Dumnezeu, eu voi alege să ascult de Legea lui Dumnezeu.
Dar tu?

271
VINERI, 25 SEPTEMBRIE

DINCOLO NU MAI ESTE NIMIC – NE PLUS ULTRA –


Dacă numai pentru viaţa aceasta ne-am pus nădejdea în Hristos,
atunci suntem cei mai nenorociţi dintre toţi oamenii. – 1 Corinteni
15,19

E xploratorii spanioli care au ajuns primii pe continentul sud-american au


rămas uimiţi. Ei nu-şi puteau imagina că mai există ceva dincolo de ţara
lor. Fericiţi, ei au transmis ştirea în Spania: „Am ajuns la limitele lumii!” Gu-
vernul spaniol a fost atât de mişcat, încât a emis monede pe care erau gravate
cuvintele: „Ne plus ultra”, ceea ce înseamnă „Dincolo nu mai este nimic”. Ce
greşiţi erau! Când exploratorii au început să pătrundă în interior, prin desele
jungle tropicale, ei au descoperit că lumea se întindea mult mai departe.
La 25 septembrie 1513, Vasco Nunez de Balboa stătea pe vârful unui
munte şi privea peste vasta întindere a Oceanului Pacific. Dincolo mai era
încă mult. Au fost emise noi monede spaniole, fără cuvântul „Ne”. Inscripţia
era acum: „Plus ultra”, ceea ce înseamnă, desigur, „Dincolo mai este încă”.
Mulţi oameni sunt ca acei primi exploratori spanioli. Ei cred că viaţa aceas-
ta este tot ceea ce au şi în care să iubească, să râdă, să crească, să construiască,
să studieze, să exploreze, să experimenteze, să călătorească şi să facă toate
lucrările de care se bucură acum. Cerul, după părerea lor, este un fel de non-
existenţă, unde spiritele plutesc în jurul norilor. Nu e de mirare că ei nu sunt
nerăbdători să meargă acolo.
Există multe lucruri bune de care poţi să te bucuri în această lume, dar
sunt încă mult „mai multe dincolo”, în ceruri. Hristos a murit nu numai pen-
tru ca tu să te poţi bucura de viaţă acum, dar ca să te poţi bucura pentru
veşnicie.
„Acolo va fi dezvoltată fiecare putere, fiecare însuşire va fi mărită. Cele
mai mari lucrări vor fi duse la bun sfârşit, cele mai înalte năzuinţe vor fi atinse,
cele mai înalte străduinţe vor fi realizate! Şi încă se vor ivi mereu noi culmi de
trecut, noi minuni de admirat, noi adevăruri de înţeles, ţinte noi care să ceară
efortul puterilor corpului, minţii şi sufletului.
Toate comorile universului vor fi dezvăluite cercetării copiilor lui Dum-
nezeu. Cu o plăcere de negrăit vom intra în bucuria şi înţelepciunea fiinţelor
necăzute. Ne vom împărtăşi de comorile dobândite în cursul veacurilor, ce
au fost folosite în contemplarea lucrărilor mâinilor lui Dumnezeu. Şi anii
veşniciei, în scurgerea lor, vor continua să aducă mai multe descoperiri
măreţe” (Educaţie, p. 294).

272
SÂMBĂTĂ, 26 SEPTEMBRIE

MERELE CRESC ÎN MERI


După roadele lor îi veţi cunoaşte. – Matei 7,16

A stăzi este ziua de naştere a lui John Chapman, mai bine cunoscut ca
Johnny Appleseed (Seminţe de măr). Când era în vârstă de 18 ani, el a
plecat în Pennsylvania sud-vestică, unde şi-a construit o casă cu patru camere
din lemn şi piatră şi a început să cultive meri. Grădina lui a fost minunea
deşertului.
Pionierii, pe drumul lor spre vest, erau totdeauna bineveniţi în căminul
lui Johnny. Când erau gata să-şi continue călătoria pe plute în avalul râului
Ohio, el le dădea pungi din piele de căprioară pline cu seminţe de măr, să le
semene în grădina noilor lor căminuri.
Într-o zi, John s-a hotărât să facă şi el călătoria pe râu la vale. El a făcut
călătoria în două canoe pe care le-a legat împreună. Fiecare conţinea o
încărcătură de seminţe de măr. Oriunde găsea un loc bun, se oprea şi semăna
seminţele.
Timp de patruzeci de ani, Johnny Appleseed a drumeţit în susul şi în josul
văii Ohio, ajutându-i pe colonişti. Cu cunoştinţele lui de leacuri cu ierburi a
purtat de grijă celor bolnavi. El a ajutat coloniştilor să defrişeze terenurile şi
să semene cereale. Şi desigur că peste tot el a dat seminţe de măr şi a ajutat la
începutul grădinăritului.
În timpul vieţii lui, el a dat încoace şi încolo mii de seminţe de măr şi
puieţi de meri tineri. Cu toate că tu şi eu n-am văzut niciodată seminţele lui
cum cresc, de un lucru putem fi siguri. Ele s-au dezvoltat în pomi care au
produs mere. Putem fi siguri că niciunul dintre merii lui n-au făcut cireşe,
piersici sau pere. Aceasta este una din legile vieţii, că merele cresc în meri,
cireşele, în cireşi.
Isus a spus că acelaşi principiu este valabil şi pentru oameni. Numai pen-
tru că cineva spune că este un creştin, aceasta nu-l face creştin. Întocmai după
cum cunoaştem pomul-măr după fructele lui, tot aşa îl cunoaştem şi pe un
creştin după roadele pe care le aduce.
Cuvintele şi faptele noastre sunt fructe. Nu vei găsi cuvinte nepoliticoase,
fapte egoiste sau purtare necuviincioasă în viaţa unui creştin adevărat. Aces-
tea sunt roade ale unui alt fel de pom.
Aceia care sunt creştini vor produce roadele Duhului: iubire, bucurie,
pace, îndelungă răbdare, nobleţe, bunătate, credinţă, blândeţe şi temperanţă.

273
DUMINICĂ, 27 SEPTEMBRIE

MINCINOS, HOŢ, CARTOFOR, BEŢIV


Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul
Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă
veşnică. – Ioan 3,16

G eorge Müler s-a născut la Kroppenstadt, Prussia, la 27 septembrie 1805.


El a fost născut din nou într-o sâmbătă din luna noiembrie a anului
1825. În cei douăzeci de ani dintre cele două naşteri, George Müler a fost un
băiat foarte rău. Mai înainte de a împlini zece ani, George era un hoţ şi un
mincinos. Când domnului Müler i-au lipsit bani din fondul guvernamental
care-i era încredinţat, el l-a suspectat pe fiul său, dar nu putea dovedi nimic.
Spre a prinde hoţul, el a pus o cursă, punând banii într-un loc unde el era
sigur că George îi va găsi. Puţin mai târziu, George a luat banii şi i-a ascuns în
pantofi. Înainte ca să-i poată cheltui, tatăl lui l-a chemat.
„George, eu am pus aici nişte bani şi acum nu mai sunt. Tu ştii ce s-a
întâmplat cu ei?”
„Nu, tată. Nu ştiu nimic de ei. Eu n-am văzut niciun ban.”
„Vom vedea dacă spui adevărul”, a zis tatăl, în timp ce a început să-l caute
pe George din cap până la picioare. Desigur că banii au fost găsiţi. Băiatul şi-a
luat pedeapsa, dar cu toate acestea, el nu s-a făcut mai bun.
George a mers din rău în mai rău. El a început să joace cărţi, jocuri de no-
roc şi să practice beţia. În noaptea în care mama lui a murit, George mergea
beat pe şapte cărări pe străzile oraşului. Avea vârsta de numai 14 ani în acel
timp.
George mergea la biserică de două ori în fiecare an, dar această slabă
legătură cu religia părea să nu aibă nicio influenţă asupra vieţii lui. El nu avea
Biblie şi niciodată nu s-a rugat.
Apoi, într-o bună zi, George a luat parte la o adunare de rugăciune
împreună cu un prieten. Obiceiul prusac era de a se ruga stând în picioare,
şi aici, pentru prima dată, el a văzut pe cineva rugându-se în genunchi. Se-
riozitatea acelor credincioşi în rugăciune şi solia iubirii lui Dumnezeu l-au
răscolit pe George Müler. Vechile lui obiceiuri au dispărut şi, în locul lor, a
apărut obiceiul de a se ruga, de a studia Biblia şi de a da mărturie. Acum era
mai fericit ca oricând înainte în viaţa lui.
Tu şi eu putem găsi fericirea şi biruinţa pe care a găsit-o George Müler în
Isus. Iubirea lui Dumnezeu poate schimba viaţa ta.

274
LUNI, 28 SEPTEMBRIE

ÎNCĂPĂŢÂNATUL HAROLD
Când nu este chibzuinţă, poporul cade; dar biruinţa vine prin
marele număr de sfetnici. – Proverbe 11,14

Î n anul 1066, regele Eduard al Angliei era pe moarte în palatul lui. Deşi îi
făgăduise tronul lui William de Normandia, el şi-a schimbat hotărârea şi i
l-a dat în schimb lui Harold.
Imediat, William şi-a adunat soldaţii spre a invada Anglia şi a-şi asigura
tronul britanic prin forţă. În timp ce el îşi mobiliza oştirea şi pregătea o mie
patru sute de vase care aveau s-o treacă peste canal, regele Norvegiei a invadat
Anglia în nord. În timp ce regele Harold s-a grăbit spre nord să apere acea
parte a regatului lui, William a debarcat pe partea neapărată din sud. Ziua era
28 septembrie 1066.
Harold şi oamenii lui i-au învins pe invadatorii din nord, dar cu mari
pierderi de soldaţi de-ai lui. În ciuda acestui fapt, regele a plănuit să mărşă-
luiască imediat spre sud să lupte cu William.
„Nu face acest lucru”, l-au îndemnat sfetnicii. „Oastea ta este prea mică
şi slabă din cauza luptei cu norvegienii. Aşteaptă până vei putea aduna mai
mulţi oameni ca să-l înfrunţi cu încredere pe William.”
„Cum pot să aştept?” a întrebat regele. „William dă foc la ferme şi jefuieşte
satele din regatul meu. Eu trebuie să-mi apăr poporul. Voi merge.”
„Dacă vei merge acum, vei pierde cu siguranţă”, au spus sfetnicii lui.
„Aşteaptă şi vei avea şansa ca să câştigi”.
Dar Harold n-a vrut să asculte de sfetnicii lui. El n-a vrut să urmeze sfatul
lor. A mărşăluit spre sud şi l-a întâlnit pe William în bătălia de la Hastings.
Exact precum l-au avertizat sfetnicii, oştirea lui a fost înfrântă şi el a fost ucis
în luptă. Conducătorul victorios, care a ajuns cunoscut ca William Cuceri-
torul, a devenit rege al Angliei. Rezultatul ar fi putut fi cu totul altul, dacă
Harold ar fi ascultat de cei ce erau mai în vârstă şi mai înţelepţi decât el.
Ce-ai fi făcut tu dacă ai fi fost Harold? Ai fi ascultat de sfatul sfetnicilor
tăi? Sau ţi-ai fi astupat urechile şi te-ai fi grăbit să mergi la nimicirea de la
Hastings?
În viaţa zilnică, cum reacţionezi la sfat? Eşti dispus să cauţi sfat la părinţi,
profesori şi la pastorul tău? Recunoşti că este mai sigur să urmezi sfatul ace-
lora care au mai multă experienţă în viaţă?

275
MARŢI, 29 SEPTEMBRIE

REACŢIE ÎN LANŢ
În dar aţi primit, în dar să daţi. – Matei 10,8

L a 29 septembrie 1901, la Roma s-a născut un copil care, mai târziu, avea
să ajute la descoperirea bombei atomice. El a crescut spre a deveni profe-
sor de fizică în Italia şi, mai târziu, în Statele Unite. În 1942, Enrico Fermi a
construit prima pilă atomică şi a provocat prima reacţie în lanţ.
Această experienţă deosebită a fost importantă pentru că ea a arătat calea
creării puterii nucleare din spargerea atomilor. Spargerea numai a unui atom
a produs doar o mică cantitate de energie. Dar această energie a fost folosită
pentru a sparge alţi atomi care au produs mai multă energie, folosită să spargă
încă mulţi atomi. Acest proces a continuat să crească, producând din ce în ce
mai multă energie tot timpul.
Energia produsă într-o reacţie nucleară în lanţ poate fi folosită pentru
distrugere, ca în cazul bombei atomice. Sau poate fi folosită pentru scopuri
folositoare, precum generatoare de electricitate, încălzirea caselor, depla-
sarea automobilelor şi propulsarea submarinelor. Ea mai poate fi folosită în
cercetări medicale şi explorări spaţiale.
Există o mare putere produsă şi în reacţiile în lanţ printre oameni. Un fel
de reacţie în lanţ destructivă a pornit din grădina Edenului. Satana a ispitit-o
pe Eva să mănânce din fructul oprit. Ea, la rândul ei, l-a oferit lui Adam. Prin
Adam, cunoştinţa răului a trecut mai departe la fiii lui şi, prin ei, la fiii lor şi
prin toate generaţiile care au urmat până la mine şi la tine.
Reacţiile în lanţ pot să lucreze şi spre binele şi fericirea neamului omenesc.
Isus a venit în lume să arate iubire, vindecare şi binecuvântare. În 2009, noi
recoltăm rezultatul acelei reacţii în lanţ în toate lucrurile bune de care ne
bucurăm ca nişte creştini ce suntem.
Ai vrea şi tu să începi o reacţie în lanţ astăzi? Găseşte căi să împărtăşeşti şi
altora iubirea şi amabilitatea lui Isus. De pildă, încearcă să zâmbeşti cuiva pe
lângă care treci astăzi. Rosteşte cuvinte de fericire către oricine poţi. Caută căi
să fii de ajutor şi curtenitor faţă de cei din jurul tău.
Oamenii cu a căror viaţă ai venit în contact vor fi ceva mai fericiţi pentru
că te-au întâlnit pe tine. Poate că vor zâmbi şi vor spune ceva frumos celor pe
care ei îi vor întâlni. Gândeşte-te cât de multă fericire poţi produce astăzi! De
ce să nu o faci chiar acum?

276
MIERCURI, 30 SEPTEMBRIE

SPAŢIUL DESCHIS ÎN ORION


Când va fi printre voi un proroc, Eu, Domnul, Mă voi descoperi lui
într-o vedenie sau îi voi vorbi într-un vis. – Numeri 12,6

E u nu sunt convins că sora White este un profet al lui Dumnezeu”, a zis


Joseph Bates, după ce a auzit-o vorbind prima dată.
Câteva luni mai târziu, Bates a fost martor la o viziune a lui Ellen White.
El a fost foarte interesat când ea a început să vorbească despre stele. Încă de pe
vremea când era căpitan pe mare, el s-a interesat de astronomie şi a citit mai
multe cărţi despre acest subiect.
Joseph Bates a fost cuprins de uimire în legătură cu descrierea ei despre
marele spaţiu din Constelaţia Orionului. El a văzut adesea nebuloasa Orionu-
lui ce apare în centrul celor trei stele din Centura Vânătorului. El citise de-
scrierea lui Lord William Rosse despre o „deschidere în cer” şi afirmaţia unui
astronom olandez despre o deschidere „prin care cineva avea o vedere liberă
într-o altă regiune, care era mult mai luminoasă”. El a mai citit şi alte rapoarte
despre acest coridor de lumină care era atât de larg, încât nouăzeci de mii
de orbite ale pământului ar fi putut sta una lângă alta în el. În timpul vede-
niei sorei White, pastorul Bates a sărit în picioare şi a exclamat: „Aceasta este
cea mai bună descriere pe care am auzit-o vreodată despre spaţiul deschis în
Orion. Aş fi dorit ca Lord William Rosse să fi fost aici în această seară.”
„Cine este Lord William Rosse?” a întrebat James White.
„Este marele astronom englez care a scris mult despre nebuloasa Orion”.
De îndată ce E.G.White şi-a revenit din viziune, Joseph Bates a întrebat-o:
„Unde ai studiat astronomia?”
„Eu n-am studiat astronomia niciodată”, a răspuns Ellen. „După câte ştiu,
niciodată nu m-am uitat într-o carte de astronomie.”
Ellen White n-a citit niciodată vreo carte a Lordului Rosse, nici nu s-a uitat
prin vreun telescop. Ea n-a putut să vadă nicio fotografie a spaţiului deschis
din Orion, pentru că prima fotografie a acestei nebuloase n-a fost făcută până
la 30 septembrie 1880, la treizeci şi patru de ani după prima viziune asupra
acestui subiect.
„Acum sunt convins că Dumnezeu ne vorbeşte prin sora White”, a
mărturisit Joseph Bates.
Astăzi, noi avem mult mai multe dovezi decât a avut pastorul Joseph Bates
că scrierile lui Ellen White sunt inspirate de Dumnezeu. Dacă le studiem cu
atenţie, şi noi vom crede.

277
JOI, 1 OCTOMBRIE

TĂRIE SUPRANATURALĂ
Domnul dă tărie poporului Său. – Psalmul 29,11

L a 1 octombrie 1965, d-na Gene Perryman, din Jasper, Carolina de Sud,


a dovedit că Dumnezeu dă tărie celor care au nevoie de ea.
În acea luminoasă dimineaţă de toamnă, această mamă în vârstă de 25
de ani stătea pe balconul din spate, ţinând în braţe copilaşul ei. Fiul ei, în
vârstă de 8 ani, şi o soră mai în vârstă se duseseră, în faţa casei, să aştepte au-
tobuzul pentru şcolari. Deodată, s-a auzit un scârţâit de frână şi un ţipăt.
D-na Perryman şi-a pus copilaşul în leagănul de pe balcon şi a alergat
spre autostradă. La o oarecare distanţă de casă era oprită o maşină. Ghe-
muit dedesubt, între una din roţile din spate şi rezervorul de benzină, era
fiul ei.
„Mi-a fost teamă că rezervorul de benzină va lua foc”, a spus mai târziu
d-na Perryman. „Ştiam că trebuie să scot afară pe fiul meu”.
Cu toate că ea era o femeie mică de statură şi nu prea puternică, această
mamă disperată a ridicat partea din spate a maşinii, eliberându-l pe fiul ei
şi împingând maşina în şanţ. Maşina avea greutatea de o mie de kilograme.
Greutatea d-nei Perryman era mai puţin de şaizeci de kilograme.
În Biblie avem şi noi istorisiri despre manifestarea unei puteri
neobişnuite. David a ucis un leu şi un urs cu mâna goală. Samson a cărat în
spate marile porţi ale cetăţii.
Cum au realizat oamenii aceştia astfel de fapte? Ei nu aveau în ei înşişi
această putere mare. Dar în clipa când aveau nevoie de ea, Dumnezeu le-a
dat-o.
La 21 ianuarie aţi citit întâmplarea pastorului Jesson prins în vagonul
de cale ferată care ardea. El a primit de undeva putere să-l elibereze pe un
prieten pasager. „Cineva a ridicat împreună cu mine”, a zis pastorul Jesson.
Şi în viaţa ta vor avea loc situaţii deosebite, când vei avea nevoie de o mai
mare putere decât ai de obicei. S-ar putea ca nevoia să nu fie totdeauna de
putere fizică. Uneori poate că ai nevoie de o putere de voinţă supranaturală
spre a birui ispita. Uneori, în viaţa ta poate să aibă loc o mare tristeţe care
cere putere emoţională.
Oricare ar fi dificultatea, Dumnezeu poate să-ţi dea putere să-i faci
faţă.

278
VINERI, 2 OCTOMBRIE

PRAZNICUL PESCĂRUŞILOR
Lucrul acesta este cu neputinţă la oameni, dar nu la Dumnezeu;
pentru că toate lucrurile sunt cu putinţă la Dumnezeu. – Marcu
10,27

J ed şi Mary stăteau pe marginea ogorului lor de cartofi privind peste rându-


rile bine îngrijite pe care le-au semănat împreună. Ei se aşteptau la o recoltă
bună spre a le ajunge peste iarnă, sperând să le fie îndeajuns şi spre vânzare
pentru a putea termina construirea casei şi a şopronului. Dar acum, deodată,
speranţele lor păreau a fi umbrite.
Roiuri de lăcuste invadaseră valea lor din centrul nordic al statului Utah.
Fără să fie invitate şi fără un „mulţumesc frumos”, insectele s-au autoservit
din plantele de cartofi.
La început Jed şi Mary au încercat să omoare lăcustele, dar în locul fiecărei
lăcuste ucise veneau alte sute. Nu era atacată numai ferma lor; un vecin le-a
adus ştirea că situaţia era aceeaşi peste toată valea. Nu mai era nicio speranţă.
Toţi fermierii aveau să fie ruinaţi.
„Ce ne vom face, Jed?” a întrebat Mary în timp ce a pus mica ei mână în
mâna lui mare, pentru mângâiere. „Ce putem face?”
„Acum va trebui să aibă loc o minune spre a salva recolta noastră”,
a spus Jed, clătinând din cap ca şi când ar fi vrut să-şi elibereze mintea de
înspăimântătoarea privelişte.
„Poate că Dumnezeu va alunga lăcustele”, a spus Mary. Ea dorea atât
de mult să găsească cuvinte care să-i facă pe amândoi să se simtă mai bine.
„Dumnezeu poate face orice. Cu siguranţă că el va auzi rugăciunile noastre.
Pentru El nimic nu este cu neputinţă.”
Apoi, ei au văzut o pasăre albă cu aripi lungi, cam de mărimea unui po-
rumbel, coborând din văzduh. Ea s-a aşezat în mijlocul ogorului lor de cartofi
şi a început să înghită în grabă lăcustele. Prima pasăre a fost urmată de alta şi
de alta până ce au venit cu sutele la praznicul de lăcuste.
„Lăudat fie Domnul!” a spus Jed. „El a ascultat rugăciunile noastre. Re-
colta noastră este salvată”.
Peste tot, în susul şi în josul văilor din centrul nordic al statului Utah, în
acea zi din anul 1848 situaţia era aceeaşi. Roiuri de pescăruşi din Great Salt
Lake au nimicit lăcustele şi recoltele au fost salvate.
În această zi, câţiva ani mai târziu, a fost dezvelit un monument pentru
pescăruşi în oraşul Salt Lake. Trecând pe lângă statuia lucioasă a celor două
păsări, ni se reaminteşte că la Dumnezeu nimic nu este imposibil.
279
SÂMBĂTĂ, 3 OCTOMBRIE

RUGĂCIUNE ÎNTR-UN CÂMP DE BUMBAC


Cei ce caută pe Domnul nu duc lipsă de niciun bine. – Psalmi 34,10

M ary Jane McCleod s-a născut într-o familie de negri în Carolina de Sud,
la doisprezece ani după ce Abraham Lincoln i-a eliberat pe sclavi. Cu
toate că teoretic Mary era tot aşa de liberă ca oricare fată albă, în curând ea a
aflat că fetele albe făceau unele lucruri pe care ea nu le putea face. Lucrul care
o deranja cel mai mult era faptul că ea nu putea citi.
Într-o zi caldă, într-o sâmbătă după masă, când Mary avea 10 ani, ea s-a
dus împreună cu mama ei în casa unor vecini albi. Cele două fete au invitat-o
pe Mary Jane în camera lor de joacă. Ea pretindea că este dădacă şi legăna o
păpuşă frumoasă, iar cele două gazde ale ei pretindeau a fi doamne mature.
În timp ce Mary legăna păpuşa, a observat că pe o măsuţă se afla o carte. Ea
a întins mâna şi a luat-o.
„Pune-o jos!” a ţipat una dintre fete.
„Nu vreau să-i fac niciun rău”, a spus Mary Jane. „Am vrut numai s-o
pipăi”.
„Nu!” a strigat cealaltă soră. „Cărţile sunt pentru cei ce pot să citească. Tu
n-o poţi citi”.
Mary a pus cartea jos şi a aşezat păpuşa pe scaun. Apoi a fugit afară din
camera de joacă şi pe cărare înainte, până la mama ei, şi şi-a vărsat oful
întâmplării.
„Am să învăţ să citesc”, a spus Mary Jane.
Mama ei a zâmbit şi n-a spus nimic, pentru că ea ştia că fiica ei nu putea
merge la şcoală. Ea trebuia să lucreze în câmpul de bumbac.
Mary Jane culegea bumbac, dar în timp ce făcea aceasta ea a pronunţat în
tăcere o rugăciune: „Doresc să citesc! Doresc să citesc! Te rog, iubite Doamne,
îngăduie-mi să merg la şcoală”.
Nu peste mult timp a venit în regiune un învăţător şi a dechis o şcoală.
Mary Jane a mers şi ea la această şcoală. Mai târziu, ea a plecat departe la
un colegiu şi a ajuns profesoară. La 3 octombrie 1904, Mary Jane McCleod
Bethune a deschis propria ei şcoală în Daytona, Florida. Şcoala aceasta s-a
dezvoltat atât de mult, încât a ajuns colegiu, şi Mary Jane a fost primul lui
preşedinte. Mai târziu, Mary Jane a întâlnit mulţi oameni, dar ori pe unde s-a
dus, Mary Jane spunea cum i-a ascultat Dumnezeu rugăciunea ei, din câmpul
de bumbac.
Tu te poţi ruga oriunde. Dumnezeu va auzi rugăciunea ta, tot aşa cum a
ascultat-o şi pe a lui Mary Jane.
280
DUMINICĂ, 4 OCTOMBRIE

CĂLĂTORIE SPAŢIALĂ
El va şterge orice lacrimă din ochii lor.Şi moartea nu va mai fi. Nu
va mai fi nici tânguire, nici ţipăt. – Apocalipsa 21,4
Era spaţială n-a început în realitate la 4 octombrie 1957. Este adevărat că
aceasta a fost ziua în care a fost lansat în Rusia primul satelit artificial. Dar
acesta n-a fost începutul dorinţei omului de a scăpa de necazurile de pe pla-
neta Pământ.
Cu mult timp înainte de naşterea lui Hristos, David cânta: „O, dacă aş avea
aripile porumbelului, aş zbura şi aş găsi undeva odihnă” (Ps. 55,6).
Şi alţi oameni au avut aceeaşi dorinţă şi unii dintre ei au încercat-o. O
veche legendă grecească vorbeşte despre un tată şi un fiu care şi-au făcut aripi
din pene şi ceară. Fiul, Icarus, era aşa de încântat de priceperea lui de a zbura,
încât s-a ridicat în zbor din ce în ce mai sus până ce soarele a topit ceara, iar
el a căzut în mare şi s-a înecat.
Cam după vreo două sute de ani, după ce Daniel a petrecut o noapte în
groapa cu lei, cineva din Grecia a făcut un porumbel de lemn care putea să
zboare. Cam în acelaşi timp, chinezii au inventat zmeul.
Apoi, au trecut două mii de ani fără niciun progres în ceea ce priveşte
realizarea visului omului de a călători spre lună şi stele.
Astăzi, noi socotim călătoria spaţială ca ceva normal. Omul a fost pe
lună şi a fotografiat planetele. Se vorbeşte despre „autobuze” interplanetare
şi vacanţe cosmice.
Omul are acum, ca să zicem aşa, aripile unui porumbel. El poate să zboare
de pe pământ şi din atmosfera lui şi să-şi ia zborul spre lună şi alte planete.
Dar nici chiar acolo departe, el nu poate găsi odihnă.
Cosmonauţii au descoperit că necazurile tale nu dispar când scapi de
gravitaţia pământului. Îngrijorarea cu privire la cei iubiţi bolnavi, problemele
financiare şi neînţelegerile călătoresc împreună în cosmos. Egoismul nu dis-
pare când oamenii intră într-o navă spaţială. Un costum de cosmonaut nu
poate acoperi o natură păcătoasă.
Până ce păcatul nu este nimicit, nu poate fi pace durabilă şi fericire, indife-
rent unde omul este în stare să meargă pentru o vacanţă cosmică.
Vor mai fi lacrimi, dureri de inimă, boală şi moarte, până în ziua când
Isus va veni pe norii cerului să ne ia în cea mai mare dintre toate călătoriile
spaţiale până la tronul lui Dumnezeu.
Eu sper că acea zi va fi în curând, nu-i aşa?

281
LUNI, 5 OCTOMBRIE

SOLII ÎNGEREŞTI
Şi Domnul, Dumnezeul duhurilor prorocilor, a trimis pe îngerul
Său să arate robilor Săi lucrurile care au să se întâmple în curând.
– Apocalipsa 22,6

M ai trimite Dumnezeu solii pentru poporul Său prin îngeri? Colegiul


Avondale stă ca mărturie a faptului că El mai trimite. S-a întâmplat
acum aproape o sută de ani, când E.G.White lucra în Australia.
Într-o noapte, ea a avut o vedenie în care se făcea că ea căuta o proprietate
care avea să fie folosită pentru noul colegiu. Se făcea că umbla printr-o pădure
deasă împreună cu nişte prieteni. Deodată, ei au ajuns la un mic luminiş unde
au văzut o bucată de pământ arată, lungă cam de doi metri şi lată cam de 25
cm. Doi bărbaţi s-au apropiat şi au început să examineze pământul. „Nu este
bun. Culturile nu vor creşte”, au spus aceştia.
În timp ce ei vorbeau, Ellen White şi-a ridicat ochii şi a văzut un înger
stând pe fâşia de pământ. El a spus: „Împotriva solului au fost depuse mărturii
false. Acesta este un pământ bun. Aici vor creşte fructe şi vegetale. Domnul
este în măsură să întindă o masă în pustie”.
Câteva zile mai târziu, E.G.White a fost chemată să vadă o proprietate care
era de vânzare cam la vreo sută zece kilometri depărtare de Sydney. În timp ce
călătorea cu trenul, ea a povestit visul tovarăşilor ei.
Când au ajuns la proprietate, aceasta era exact aşa cum o văzuse în vedenia
ei. Grupa a trecut printr-o pădure întunecoasă şi a ajuns la un luminiş, unde o
bucată de pământ era proaspăt arat. Nu se vedea niciun plug. Iarba din jur nu
fusese călcată în picioare. Nu exista niciun semn cum că acolo ar fi fost vreo
fiinţă omenească, în afară de fâşia de pământ arată care avea lungimea de 2 m
şi lăţimea de 25 cm. Doi bărbaţi care nu auziseră cele spuse despre visul ei au
venit din direcţii opuse. Amândoi au îngenuncheat să examineze pământul.
„Acesta nu va face să crească ceva”, au fost ei de acord.
Atunci sora White a spus bărbaţilor despre vedenia şi solia îngerului. Ei au
fost uimiţi, dar au acceptat solia şi au cumpărat proprietatea.
La 5 octombrie 1896, cam 35 de persoane s-au adunat aproape de fâşia
de pământ arată spre a fi martori la aşezarea de către sora White a pietrei de
fundaţie pentru prima clădire a colegiului.
Solia îngerului s-a dovedit a fi adevărată. Ferma a produs fructe bogate,
precum şi vegetale în anii care au urmat.

282
MARŢI, 6 OCTOMBRIE

ARDERI ALE BIBLIEI


Iarba se usucă şi floarea cade jos, dar Cuvântul lui Dumnezeu
rămâne în veac. – 1 Petru 1,24.25

Î n această zi a anului 1536, William Tyndale a fost sugrumat şi apoi ars pe


rug aproape de castelul Vilvorde din Belgia. Crima lui? El tradusese Noul
Testament în limba engleză.
Ca tânăr care tocmai terminase liceul, William a citit Biblia în greceşte
şi, parcurgând paginile ei, L-a descoperit pe Isus Hristos. După această
experienţă, el era hotărât ca toţi oamenii care vorbesc engleza să poată fi
în măsură să citească cuvintele Scripturii. El a spus: „Dacă Dumnezeu îmi
păstrează viaţa, înainte de a trece mulţi ani, voi face ca băiatul de la coarnele
plugului să ştie mai mult din Scriptură decât ştiu preoţii”.
William şi-a ţinut cuvântul, dar pentru a face această lucrare el a trebuit
să fugă din Anglia. În Germania, el a terminat traducerea şi a tipărit-o. Cu
ajutorul negustorilor, el a trecut-o prin contrabandă în Anglia.
Oamenii îşi vindeau cele mai preţioase bunuri ale lor spre a cumpăra un
exemplar din Biblie. Cărţile erau ascunse şi scoase la vedere noaptea pentru a fi
citite la lumina candelei. Mulţi erau pedepsiţi pentru că posedau un exemplar.
La zece ani după moartea lui Tyndale, Parlamentul englez a emis un de-
cret ca toate Noile Testamente engleze să fie aduse într-o zi anumită, spre a
fi predate să fie arse în public. Au fost distruse sute de exemplare într-un foc
aprins în aer liber.
Alte naţiuni europene au emis legi asemănătoare. Au fost aprinse focuri în
lungul şi latul Europei, având Bibliile drept combustibil.
Se spune despre un prinţ care a întreţinut un astfel de foc în curtea pala-
tului său. Au fost adunate o grămadă de Biblii, iar el s-a aşezat pe scaun
împreună cu prietenii lui spre a privi cum ard.
Preţioasele volume erau nimicite pagină cu pagină. În timp ce flăcările se
înălţau, vântul a luat una dintre pagini şi a făcut-o să cadă, cu marginile în-
negrite şi scorojite, în poala prinţului. Când el a privit în jos, a citit versetul de
astăzi: „Iarba se usucă şi floarea cade jos, dar Cuvântul lui Dumnezeu rămâne
în veac”.
Prinţul a luat aceasta drept o solie trimisă din cer, care condamna faptele
lui. Tulburat, s-a ridicat de pe scaunul lui şi a părăsit scena focului din aer
liber, spre a cugeta la mesajul versetului.
Cuvântul lui Dumnezeu mai dăinuieşte încă în ciuda eforturilor lui Sa-
tana de pe parcursul veacurilor de a scăpa de el. Tu preţuieşti acest Cuvânt?
283
MIERCURI, 7 OCTOMBRIE

CE REGE!
La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător
până la moarte, şi încă moarte de cruce. – Filipeni 2,8

A nul era 1942, iar locul Danemarca. Al Doilea Război Mondial era în
plină desfăşurare. Din 1940, ţara fusese ocupată de soldaţi inamici, totuşi
guvernului i s-a îngăduit să continue să conducă treburile ţării atâta timp cât
conducătorii ascultau de ordinele lui Hitler. Într-una din zile, a venit ordinul
ca toţi iudeii să fie însemnaţi pentru moarte prin purtarea stelei lui David.
Drept răspuns, regele Christian a luat parte, la 7 octombrie, la un ser-
viciu de cult dintr-o sinagogă din Copenhaga. Spre a-şi arăta simpatia faţă
de supuşii săi, el a spus: „Dacă evreii trebuie să poarte steaua lui David,
atunci trebuie s-o purtăm noi toţi. Voi toţi sunteţi danezi. Voi sunteţi poporul
meu”.
Mulţi danezi evrei au plâns gândindu-se că regele lor îi iubeşte îndeajuns
spre a se identifica pe sine cu ei. Ce rege!
Acum întoarce-te înapoi cu vreo şase mii de ani. Locul este grădina Ede-
nului. Lumea era ocupată de inamic. Dumnezeu a privit în jos şi a văzut teri-
bilele rezultate ale supunerii faţă de cererile lui Satana. El s-a simţit atât de
mâhnit din cauza poporului Său!
Aşa fiind, la timpul potrivit, El a părăsit tronul Lui de slavă şi a venit pe
această nenorocită şi întunecoasă planetă, numită Pământ. A ajuns un copilaş
într-un cămin sărac. A crescut în sărăcie şi greutăţi. El ştia ce înseamnă a fi
flămând, obosit şi înfrigurat. El a suferit aşa cum trebuie să sufere întreaga
omenire. Era exact aşa ca şi cum El ar spune: „Aşadar, voi aţi păcătuit. Voi
trebuie să purtaţi semnul morţii. Voi trebuie să suferiţi şi să muriţi. Deoarece
aceasta este calea, Eu am părăsit tronul Meu din cer ca să vin să împărtăşesc
soarta voastră împreună cu voi. Şi Eu vreau să port semnul morţii. Voi toţi
sunteţi poporul Meu.”
Regele Christian a făcut o faptă frumoasă, identificându-se pe sine cu
supuşii lui. Dar Isus a făcut ceva cu mult mai frumos. El nu numai că a locuit
cu noi şi a suferit cu noi; El a murit în locul nostru.
Pentru că El a părăsit totul, noi putem moşteni totul. Pentru că El a suferit,
noi avem speranţă. Pentru că El S-a împărtăşit de viaţa noastră de necaz şi du-
rere, noi ne putem împărtăşi de viaţa Lui de slavă şi pace. Pentru că El a murit
pentru noi, noi putem trăi cu El în veci. Pentru că El a înviat din morţi, nu e
nevoie ca noi să ne temem de moarte. Pentru că El ne-a iubit atât de mult, şi
noi îl iubim pe El. Ce Rege!
284
JOI, 8 OCTOMBRIE

FOCUL DIN CHICAGO


Iată că acum este vremea potrivită; iată că acum este ziua mân-
tuirii. – 2 Corinteni 6,2

Î n seara zilei de 8 octombrie 1871, Dwight L. Moody a predicat unei mari


mulţimi din Chicago. Cu amănunte vii, el a descris procesul lui Hristos în
faţa conducătorilor. În concluzie, el a accentuat cuvintele spuse de Pilat: „Ce
să fac cu Isus care se numeşte Hristos?” (Mat. 27,22).
„Doresc să luaţi acest text cu voi acasă şi să-l analizaţi în mintea voastră”,
a spus adunării pastorul Moody. „Săptămâna viitoare vom ajunge la Golgota
şi la cruce şi vom hotărî ce să facem cu Isus”.
Dar pentru mulţi din Chicago următoarea săptămână n-a mai venit
niciodată. În timp ce Dwight Moody predica, s-a pornit un foc dintr-un
şopron al lui Patrick O’Leary, la nr. 137, din strada De Koven. Daniel Sul-
livan, cu un picior de lemn, tocmai încerca să deslege în grabă vacile ce erau
legate. Pe timpul când Moody îşi termina predica, un întreg cvartal era în
flăcări. Imnul de încheiere nu s-a mai terminat pentru că sunetul cisternelor
de pompieri a împrăştiat adunarea.
În câteva minute, mare parte din Chicago era cuprinsă de flăcări. Cei 185
de pompieri nu erau în stare să oprească flăcările care înaintau. Şaptesprezece
maşini de pompieri trase de cai, douăzeci şi trei de căruţe şi patru care cu
cârlige şi scări nu erau de ajuns pentru incendiu. Pe la orele douăsprezece şi
jumătate au izbucnit focuri în toate cele trei districte ale Chicago-ului.
În dimineaţa zilei de marţi, erau distruse 17 500 de clădiri, cu pagube de
vreo 400 milioane de dolari. Trei sute de oameni au murit şi peste 100 000 au
rămas fără adăpost.
În timp ce privea cum arde oraşul, Moody se întreba câţi din acea mare
mulţime căreia i s-a adresat în seara zilei de duminică au murit. Câţi din ei
au pierit pentru veşnicie, pentru că el nu i-a îndemnat să-şi predea inimile lui
Isus chiar în seara aceea?
Mai târziu, Moody a declarat: „Vreau mai bine să mi se taie braţul drept
decât să mai dau acum ascultătorilor o săptămână spre a se hotărî!”
Astăzi, tu şi eu trebuie să răspundem la întrebarea: „Atunci ce să fac cu
Isus care se cheamă Hristos?”
Acum este singurul timp pe care-l ai. Vrei să-L primeşti astăzi ca Mântu-
itor al tău? Săptămâna viitoare sau anul viitor poate să nu mai vină niciodată
pentru tine. Acum este singurul timp de care dispui cu o oarecare siguranţă.
Acum este timpul acceptării. Acum trebuie să hotărăşti.
285
VINERI, 9 OCTOMBRIE
NICI UN PAHAR CU VIN
Nu te uita la vin când curge roş şi face mărgăritare în pahar; el
alunecă uşor, dar pe urmă ca un şarpe muşcă şi înţeapă ca un
basilic. – Proverbe 23,31.32

E dward Bok, care s-a născut în această zi în 1863, a lucrat la ziarul Brook-
lyn Eagle ca reporter. Într-una din zile, el a fost numit să facă un reportaj
despre cuvântările Generalului Ulysses Grant şi ale Preşedintelui Rutherford
B. Hayes, care vorbeau în oraş.
Pe timpul acela, era obiceiul ca reporterilor să li se servească vin. Aceasta
a fost prima numire a lui Bok şi el îşi dădea seama că trebuia să ia o hotărâre.
Chemând pe unul dintre chelneri, el a spus: „Ia, te rog, paharul meu cu vin.
Nu doresc să beau”.
Tânărul Bok nu s-a mai gândit la acest lucru şi s-a apucat să noteze cuvân-
tarea Generalului Grant. Treaba era uşoară, pentru că generalul vorbea rar.
Dar Preşedintele Hayes a vorbit repede şi niciunul dintre reporteri n-a putut
ţine pasul cu el.
După adunare, Edward Bok a mers la preşedinte şi i-a făcut cunoscută
dificultatea lui. Dl. Hayes s-a uitat la el curios şi a spus: „Aşteaptă câteva mi-
nute; mă voi întoarce”.
Cincisprezece minute mai târziu, preşedintele a venit la Edward Bok şi i-a
spus: „Spune-mi, tinere, pentru ce ai îndepărtat paharul cu vin din faţa ta?”
Edward a fost surprins că cineva observase acest lucru, dar el a hotărât
să fie cinstit. „Am făcut-o, d-le preşedinte, pentru că am dorit să am o minte
clară. Cu mult timp înainte, m-am hotărât să fiu un abstinent total şi n-am
văzut niciun motiv să fac în seara aceasta o excepţie”
Preşedintele l-a întrebat apoi pe Edward cum îl cheamă şi care este adresa
lui. El l-a luat pe tânăr în trăsura lui şi pe drum i-a înmânat o copie după cuvân-
tarea lui. Ziarul lui Edward a fost singurul ziar care a publicat cuvântarea.
A doua zi, Edward a primit o notă din partea preşedintelui care spunea:
„Am istorisit d-nei Hayes aseară, la cină, ceea ce mi-aţi spus. Pe dânsa a in-
teresat-o foarte mult. Dânsa este de acord cu mine, cerându-vă să ne faceţi o
scurtă vizită astă-seară, pe la orele opt şi jumătate”.
Mulţi ani mai târziu, după ce Edward Bok devenise un redactor cu re-
nume, el a spus că hotărârea lui din acea seară a fost una dintre cele mai
importante din viaţa lui.
Ce ai face tu într-o situaţie similară? Ai avea curajul, ca Edward Bok, să
iei poziţie de partea convingerilor tale? Dumnezeu îţi va da tărie să faci aşa
când va fi cazul.

286
SÂMBĂTĂ, 10 OCTOMBRIE

TURNUL
Numele Domnului este un turn tare; cel neprihănit fuge în el şi stă
la adăpost. – Proverbe 18,10

L a 10 octombrie 1813, într-un mic sat din nordul Italiei, s-a născut un
băieţel. Mai târziu, el a ajuns un muzician renumit şi dacă iei lecţii de
muzică, caută printre cărţile tale ceva ce a fost compus de Giuseppe Verdi.
Lumea era cât pe-aci să piardă ocazia de a asculta frumoasa lui muzică din
cauza tragediei care s-a abătut asupra satului lui Giuseppe, când era un
prunc.
Napoleon, împăratul Franţei, fusese învins în bătălia de la Leipzig de
către armatele unite ale Austriei, Prusiei, Rusiei şi Suediei. Soldaţii victorioşi
au invadat atunci nordul Italiei, alungându-i pe francezi şi omorând şi mulţi
italieni.
Un fermier alergă în grabă spre hanul care aparţinea tatălui lui Giuseppe
spre a-l anunţa de pericol. „Sosesc cazacii!” strigă el. Ascundeţi-vă!”
Dl. Verdi fugi pe trepte în sus chemându-şi soţia: „Luiga, vin soldaţii. Ia
copilaşul şi du-l în biserică!”
D-na Verdi îl înfăşură pe Giuseppe într-o pătură şi o zbughi afară, în
timp ce soţul ei a rămas în urmă pentru a ascunde obiectele lui de preţ sub
duşumea. Dar biserica era deja plină cu oameni în vârstă, femei şi copii,
înghesuiţi cu toţii în jurul altarului.
Căutând în toate părţile un loc mai sigur, unde să se ascundă, d-na Ver-
di a observat scara care duce la clopotul din turn. Ţinându-l pe Giuseppe
strâns la pieptul ei, ea a urcat în grabă treptele şi s-a lipit de zidul micii
platforme de sub clopot. Peste bătăile puternice ale inimii ei, a putut să audă
zgomotul copitelor cailor căzăceşti.
Caii s-au oprit în faţa bisericii şi soldaţii cei cruzi au spart uşa şi au
omorât pe toţi cei ce erau acolo. Totuşi ei nu s-au gândit deloc să controleze
şi turnul, astfel că Giuseppe şi mama lui au fost salvaţi.
Înţeleptul spune că Numele lui Isus este ca un turn. Noi putem să alergăm
la El pentru refugiu şi putere. În El ne putem ascunde de aceia care caută
să ne nimicească. Când ne împresoară ispita, putem chema Numele Dom-
nului în rugăciune. În clipa în care facem acest lucru, este ca şi când am fi
ridicaţi sus, deasupra lumii, într-un turn tare, unde suntem în siguranţă.

287
DUMINICĂ, 11 OCTOMBRIE

RĂŢUŞCA URÂTĂ
Fata împăratului este plină de strălucire. – Psalmi 45,13

E leonora, în vârstă de treisprezece ani, nu era frumoasă. Gura îi era prea


mare, dinţii prea ieşiţi. Bărbia era mică şi trasă înapoi. Părul ei blond
era neîngrijit, iar nasul îi era presărat cu pistrui. Puţinele ei rochii erau sim-
ple şi nu erau la modă.
Fetiţa era timidă din copilărie, simţind oarecum că ea era o dezamăgire
pentru frumoasa ei mamă, care îşi dorise un băiat. Copilul auzea diferite
observaţii care s-au întipărit în mintea ei, cum că ea era nesuferită până la
urâţenie.
„Ea este de modă veche”, explica mama ei unor vizitatori, şi Eleonora
simţea că ar fi dorit să dispară prin duşumea de ruşine, pentru că ea nu s-a
ridicat la înălţimea aşteptărilor mamei ei. Ei nu-i plăceau petrecerile, pen-
tru că simplitatea şi stângăcia ei totdeauna îi provocau jenă.
Înainte ca Eleonora să fi ajuns la vârsta de zece ani, atât mama, cât şi
tatăl ei au decedat, şi ea s-a dus să locuiască la bunica ei, care avea multe alte
răspunderi ce-i atrăgeau atenţia. De atunci înainte, fetiţa s-a simţit şi mai
mult izolată şi singură pe lume. Cât de mult dorea ea să fi aparţinut cuiva
care s-o iubească cu adevărat în ciuda înfăţişării ei!
Tristeţea vieţii Eleonorei a făcut-o şi mai sensibilă faţă de jignirile altora.
Cu o ocazie, în timp ce se afla în vizită la prieteni, departe de casă, ea se
îngrijea să scrie fratelui ei în fiecare zi câte o scrisoare.
Într-o dimineaţă, gazda ei i-a spus: „Vino, să ieşim şi să facem ceva”.
„Lasă-mă să termin mai întâi scrisoarea”, a spus Eleonora.
„Dar i-ai scris, doar, ieri fratelui tău!” „Lui îi scriu în fiecare zi”, i-a spus
Eleonora. „Vreau ca el să simtă că aparţine cuiva”.
Eleonora Roosevelt, mica fetiţă orfană, simplă şi timidă, a cărei zi de
naştere este astăzi, a ajuns să fie Prima Doamnă a Statelor Unite. Oamenii
din lumea întregă au iubit-o din cauza frumuseţii ei lăuntrice, manifestată
în grija pe care a avut-o pentru alţii.
Milioane de oameni îşi amintesc de Eleonora, nu ca de o răţuşcă urâtă,
ci ca de o lebădă frumoasă, datorită caracterului ei plăcut, pe care şi l-a
dezvoltat. Ea a învăţat că frumuseţea lăuntrică este mai importantă decât
frumuseţea exterioară.

288
LUNI, 12 OCTOMBRIE

EHEI! PĂMÂNT
Când vor începe să se întâmple aceste lucruri, să vă uitaţi în sus
şi să vă ridicaţi capetele, pentru că izbăvirea voastră se apropie.
– Luca 21,28

L a orele două dimineaţa, în ziua de 12 octombrie 1492, Rodrigo de Triana,


un marinar de pe Pinta, a zărit Lumea Nouă. Împreună cu alţi optzeci
şi şapte de aventurieri din Spania la bordul a trei vase, căutau cu nerăbdare
pământ.
La 18 septembrie, ei au văzut păsări şi nori la mică înălţime, ceea ce i-a
făcut să creadă că pământul este aproape. În ziua de 25, unul dintre ei a lansat
strigătul: „Ehei, pământ!”, dar s-a dovedit a fi o alarmă falsă. La 7 octombrie,
a răsunat o altă alarmă falsă.
Patru zile mai târziu, echipajul de pe vasul Pinta a pescuit o trestie de
mare, o prăjină, un toiag care părea făcut din fier şi o scândură. Careva de pe
vasul Nina a reperat o ramură cu boabe pe ea. Oamenii au respirat uşuraţi. Cu
siguranţă că de data aceasta se aflau aproape de pământ. În acea seară, şeful
lor, Cristofor Columb, a văzut o lumină la orizont şi ştia că înainte de venirea
dimineţii se vor afla la ţărm.
El avea dreptate. La lumina lunii din zorii dimineţii, un marinar a zărit în
depărtare o stâncă de calcar. Odată cu zorii zilei, au aruncat ancora şi oamenii
au pus piciorul pe ţărmul insulei Watling. Acolo au îngenuncheat să sărute
pământul şi să-I mulţumească lui Dumnezeu pentru ocrotirea din timpul
călătoriei, lacrimile lor de bucurie amestecându-se cu nisipul. Oamenii au
crezut că au ajuns în India, dar în loc de aceasta, ei sosiseră în Lumea Nouă.
Şi tu şi eu am început să navigăm spre o lume nouă. Nu va mai trece mult
timp până vom umbla pe străzile cetăţii de aur şi ne vom înfrupta din rodul
ei dătător de viaţă. Nu, nu mai poate fi mult. Pământul cel nou se află chiar la
orizont. Toate semnele ne spun că aşa este.
Sunt războaie şi veşti de războaie. Ţărmul este chiar în faţă! Sunt cutremure
de pământ şi foamete. Acestea sunt semne sigure ale încheierii călătoriei
noastre. Există violenţă în oraşele noastre şi oamenii par să trăiască prin ură.
Nu mai poate fi mult timp acum! Bisericile sunt pline de oameni care n-au
puterea lui Hristos în viaţa lor. Aproape am ajuns!
Evanghelia este dusă cu grabă mare până la cele mai îndepărtate colţuri
ale globului. Noul Pământ este chiar în faţa noastră!
Sunt profeţi falşi şi Hristoşi mincinoşi! Ehei! Pământ?
Priveşte în sus! Fii fericit! În curând vom ajunge acolo!
289
MARŢI, 13 OCTOMBRIE

NU ESTE IUBIRE MAI MARE


Nu este mai mare iubire decât să-şi dea cineva viaţa pentru prie-
tenii săi. – Ioan 15,13

Î n această zi a anului 1881, un vapor mare, bine echipat, Crypian-ul, naviga


de la Liverpool, Anglia, pe o vreme rea. După numai câteva ore, vasul a fost
prins de o furtună teribilă.
Vasul ar fi supravieţuit furtunii, dacă n-ar fi apărut alte probleme. În
primul rând, s-a rupt mecanismul cârmei. Apoi, unul dintre cazanele cu abur
a explodat. Valuri mari au măturat puntea şi au stins focurile de pe vas. Nu
mai era nimic de făcut decât să se navigheze după bunul plac al furtunii.
În curând, vasul se scufunda aproape de coasta stâncoasă de la Wales.
Căpitanul a adunat pasagerii şi le-a spus ca fiecare să scape cum poate.
Oamenii speriaţi au pus mâna pe ce-au putut spre a folosi ca valiză şi au
început să înnoate spre ţărm. Până la urmă n-au mai rămas pe vas decât două
persoane, căpitanul şi un călător clandestin, un tinerel.
Când căpitanul îşi punea centura lui de salvare, l-a observat pe băieţandrul
îngrozit, ghemuit într-un colţ. Fără nicio ezitare, el şi-a îndepărtat jacheta lui
de salvare şi l-a îmbrăcat cu ea pe copil.
Atât căpitanul, cât şi băiatul au sărit în valuri tocmai în timp ce vasul s-a
scufundat. Copilul a ajuns la ţărm, dar căpitanul s-a înecat.
Băiatul a spus celor de pe ţărm întâmplarea salvării lui de către căpitan,
sfârşind prin a zice iar şi iar: „El s-a dat pe sine pentru mine! El s-a dat pe sine
pentru mine!”
Băiatul nu era un pasager. El era un contravenient. El merita să se înece. El
n-avea ce căuta pe acel vas. Cu toate acestea, căpitanul şi-a dat viaţa lui pentru
ca acel tinerel să poată fi salvat.
Pentru că pasagerul clandestin a acceptat darul centurii de salvare, ofe-
rite lui de căpitan, el a fost salvat. Dacă l-ar fi refuzat, cu siguranţă că s-ar fi
înecat.
Tot aşa este şi cu mântuirea noastră. Noi trebuie să acceptăm „colacul de
salvare” care ne este oferit de Isus Hristos. Ceea ce El a făcut pe Golgota ne dă
posibilitatea să fim mântuiţi.
Isus Hristos ne iubeşte atât de mult. El S-a dat pe Sine Îsuşi pentru tine. El
S-a dat pe Sine pentru mine. O, ce iubire minunată, ce iubire minunată! El a
murit, ca noi să putem trăi! Cu siguranţă că nu există o iubire mai mare!

290
MIERCURI, 14 OCTOMBRIE

PICIORUL BOLNAV AL LUI DAVID


Rugăciunea făcută cu credinţă va tămădui pe cel bolnav. – Iacov
5,15

V a trebui să amputăm piciorul lui David”, spuse doctorul. „Arată rău”.


Micul David zăcea în patul lui din Abilene, Kansas, şi asculta conversa-
ţia. El avea temperatură şi era în semi-delir din cauza unei grele infecţii prici-
nuite de o tăietură făcută de tabla zimţată a unei cutii de conserve. El s-a
îngrozit la gândul că-şi va pierde piciorul.
Cum va mai putea el să alerge prin râul Smoke Hill numai cu un picior?
El n-avea să se mai poată ridica pe vârful degetelor spre a se căţăra de grinzile
din şopronul cel vechi, ca ceilalţi băieţi. El nu va mai fi în stare să meargă pe
sfoara întinsă bine de-a lungul şopronului. Numai cu un picior, el nu va mai
fi în stare să joace baseball sau să facă alte sute de lucruri pe care copiii au
plăcerea să le facă.
Chemându-l pe fratele lui mai mare, Edgar, alături de el, David îi spuse:
„Promite-mi că nu vei îngădui nimănui să-mi taie piciorul. Mai bine mor
decât să fiu un şchiop”.
Următoarele trei nopţi Edgar le-a dormit pe pragul camerei lui David. El
voia să se asigure că nimeni nu-i va tăia piciorul fratelui său.
Desigur că în tot acest timp întreaga familie se ruga pentru însănătoşirea
lui David.
Ni-i putem închipui pe tatăl şi pe mama împreună cu ceilalţi cinci fii ai lor
adunaţi în salon pentru rugăciunea din familie. Tatăl citeşte ceva din Biblie,
şi toţi se pleacă în rugăciune în timp ce el mijloceşte în rugăciune pentru
viaţa celui de-al treilea fiu al lui. „Iubitul nostru Dumnezeu, te rog, ajută ca
piciorul lui David să se vindece. Noi nu dorim ca el să fie amputat. Te rugăm
vindecă rana şi fă să-i treacă temperatura. Redă-i sănătatea dacă aceasta este
şi voinţa Ta”.
Dumnezeu a răspuns cu DA la rugăciunea lor şi Dwight David Eisen-
hower în curând alerga şi se juca iarăşi cu ceilalţi copii. Băiatul acesta, a cărui
zi de naştere este astăzi, a crescut spre a deveni un mare general în armata
Statelor Unite, iar mai târziu, preşedinte al Statelor Unite.
Vieţile multor oameni au fost salvate prin rugăciune după ce medicii au
renunţat să mai nădăjduiască. Isus este Marele Medic. Niciodată să nu ezităm
să venim la El în rugăciune. El va auzi şi va face totdeauna ceea ce este cel mai
bine.

291
JOI, 15 OCTOMBRIE

PRĂBUŞIRE DE POD
Mă încred în Dumnezeu. – Psalmi 56,11

M oralul muncitorilor de la podul West Gate din Melbourne, Australia,


(lung de 2.590 m) era scăzut. Circula ştirea că un pod asemănător s-a
prăbuşit în Marea Britanie.
„Podul acesta n-are siguranţă”, vorbeau oamenii.
Jack Hindshaw, inginerul responsabil cu lucrările de construcţie, a adu-
nat oamenii să le explice de ce s-a prăbuşit podul din Marea Britanie. „Acest
lucru nu se va întâmpla aici”, le-a făgăduit el. „Dacă n-aş crede că este sigur,
n-aş lucra aici”.
Nu peste mult timp, în dimineaţa zilei de 15 octombrie 1970, Jack Hind-
shaw a primit o solie urgentă: „Avem necaz. Vino la pod imediat”.
Hindshaw a sosit într-o jumătate de oră pentru a afla că podul se arcuise
într-una din secţiuni. Oamenii au făcut tot ce au putut mai bine spre a-l
repara.
Deodată a avut loc o teribilă răsucire de metal şi o întreagă secţiune a
podului s-a făcut bucăţi şi a căzut în apa râului.
Treizeci şi cinci din cei 68 de muncitori au fost ucişi. Printre ei se afla şi
inginerul Jack Hindshaw.
Dl. Hindshaw a crezut în proiectul lui. El avusese încredere în lucrarea
echipei lui. Dar credinţa lui a fost rău plasată şi el s-a prăbuşit împreună cu
podul.
Este posibil ca şi noi să facem aceeaşi experienţă în domeniul spiritual.
Unii oameni îşi pun încrederea în bani, alţii, în propria lor iscusinţă. Prea
multe persoane îşi pun încrederea într-o persoană oarecare. Ei o preţuiesc
atât de mult, încât dacă ea ar fi să cadă, ele ar cădea împreună cu acea
persoană. Alţii îşi pun încrederea într-o biserică. Ei socotesc că, atâta timp
cât numele lor se află în registru, sunt siguri. Ei cred că, deoarece biserica
există de secole, aceasta nu-i va părăsi. Într-o zi, ei pot fi luaţi prin surprin-
dere.
Nu este înţelept să ne punem încrederea în vreo persoană sau în vreun
sistem de doctrine. Biblia spune că, dacă facem aşa ceva, vom fi dezamăgiţi.
Există numai o singură temelie în care putem avea încredere şi aceasta este
Domnul Isus Hristos. El este acelaşi ieri, azi şi în veci. El nu ne va părăsi.
Noi putem conta pe El. Alături de El vom fi siguri.

292
VINERI, 16 OCTOMBRIE

BIRUINŢĂ ASUPRA DURERII


Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile
dintâi au trecut. – Apocalipsa 21,4

T impul - ora zece şi un sfert în dimineaţa zilei de 16 octombrie 1846.


Locul - sala de operaţii a Spitalului General din Boston, Massachusetts.
Scaunele de deasupra sălii de operaţie erau pline de studenţi şi membri ai
conducerii spitalului. Pacientul, Gilbert Abbot, era legat cu curele pe scau-
nul de operaţie căptuşit cu pluş roşu. Tumoarea cea mare de pe maxilarul
lui putea fi văzută de fiecare. Instrumentele erau gata pregătite. Chirurgul
Collins Warren şi asistenţii lui erau gata de operaţie.
În acest moment intră în sala de operaţii dr. William T.G.Morton,
aducând un glob de sticlă. El salută prin înclinarea capului pe cei prezenţi
şi se îndreaptă spre o săliţă din spatele scaunelor amfiteatrului. Acolo el a
îmbibat un burete în eter şi l-a pus în globul de sticlă după care l-a astupat.
Ducând globul cu buretele, el a intrat din nou în sala de operaţii. Îndrep-
tându-se spre pacient el zise: „Vă este frică?”
„Nu”, răspunse dl. Abbot. „Nu mi-e frică”.
Dr. Morton a pus un tub din globul de sticlă până la buzele d-lui
Abbot şi i-a spus să respire prin el. După vreo trei-patru minute, medicul a
îndepărtat tubul din gura pacientului şi a spus: „Pacientul dumneavoastră
este gata”.
Dr. Warren ţinea cu o mână tumoarea cea mare, având în cealaltă mână
un bisturiu. Întărindu-se pe sine însuşi în aşteptarea ţipetelor de durere, el
a făcut prima incizie.
Pacientul nici n-a ţipat, nici nu s-a mişcat. Operaţia a avut loc în mod
atât de liniştit, ca şi când medicul ar fi lucrat cu un cadavru. El a închis rana
şi a spălat faţa pacientului. Pentru prima dată operaţia a fost făcută fără
durere.
Astăzi, socotim ca ceva natural ca operaţiile să aibă loc fără dureri. Noi
ne aşteptăm ca dinţii să fie scoşi fără durere. La dispoziţie există o mare va-
rietate de injecţii şi pilule pentru a pune în mod temporar capăt necazului.
În ciuda înaintării ştiinţifice a omului, în lume există totuşi durere.
Durerea va exista atâta timp cât va exista păcatul. Numai când păcatul
va fi nimicit, va avea loc biruinţa deplină asupra suferinţei. Să ne rugăm ca
Domnul să vină cât mai curând.

293
SÂMBĂTĂ, 17 OCTOMBRIE

SLAVĂ NERECUNOSCUTĂ
Slava acestei case din urmă va fi mai mare decât a celei dintâi…
şi în locul acesta voi da pacea… – Hagai 2,9

Î n anul 586 î.Hr., împăratul Nebucadneţar a intrat în Ierusalim şi a distrus


Templul lui Solomon. Când soldaţii lui s-au întors în Babilon, au luat cu
ei vasele de aur din Templu şi mulţi captivi.
Câţiva ani mai târziu, un alt împărat al Babilonului a dat o petrecere
pentru o mie de slujbaşi ai împărăţiei lui. Împăratul a pus vin în aceste vase
şi le-a dat tuturor să bea. S-a petrecut şi s-a râs mult în timp ce beau vin şi
slăveau pe zeii lor păgâni.
Când petrecerea era în toi, oastea lui Cir a abătut apele râului Eufrat
care treceau prin oraş. Folosind albia fără apă a râului, trupele au intrat în
Babilon fără rezistenţă.
Împăratul Cir le-a îngăduit iudeilor să se întoarcă în patria lor spre a
reclădi Templul. Era însă un simţământ general că noua clădire nu avea să
fie tot aşa de frumoasă ca Templul lui Solomon.
La 17 octombrie 520 î.Hr., Dumnezeu a vorbit profetului Hagai şi i-a
spus că Templul avea să fie mult mai slăvit decât Templul lui Solomon, pen-
tru că Însuşi Domnul, mult aşteptatul Mesia, avea să vină şi să-l umple cu
slava Lui.
Cinci sute de ani mai târziu, Isus a părăsit slava cerească şi S-a născut
în Betleem. Când a crescut mai mare, El a vizitat Templul. Bolnavii au fost
vindecaţi, păcătoşii au văzut în El nădejdea mântuirii lor şi cei care erau
tulburaţi au găsit pacea.
Slava Domnului era în Templul din Ierusalim, pentru că acolo era Isus.
Cu toate acestea, mulţi n-au recunoscut slava Lui. Ei n-au aflat pacea Lui.
Prin Duhul Sfânt, Isus vine în comunitate în fiecare Sabat, spre a umple
locaşul de închinare cu slava Lui. În Sabatul care a trecut, ai găsit tu slava
şi pacea Lui sau ai avut diferite alte preocupări, ori ai discutat în şoaptă cu
vecinul tău?
În Sabatul care vine, de ce n-ai încerca ceva deosebit? Intră în casa de
rugăciune cu cel mai mare respect. Înaintează încet până la locul pe care
vrei să-l ocupi. De îndată ce ai luat loc pe scaun, rosteşte o rugăciune cu
capul plecat şi cere-I lui Dumnezeu să-ţi arate slava şi pacea Lui. Aşteaptă,
veghează şi ascultă. Nu vei fi dezamăgit făcând astfel.

294
DUMINICĂ, 18 OCTOMBRIE

COMOARĂ ASCUNSĂ
Căci unde este comoara voastră, acolo este şi inima voastră. –
Luca 12,34

C am la treizeci de kilometri de Burlington, Vermont, aproape de lacul


Champlain, se află orăşelul St. Albans. Undeva între orăşel şi graniţa
canadiană există ascunsă o comoară în valoare de 114 522 dolari aur. Celui
care o descoperă îi este oferită o recompensă de 10 000 de dolari, dar până
acum nimeni n-a revendicat recompensa. Comoara a fost ascunsă acolo cu
mult timp în urmă, în seara zilei de 18 octombrie 1864.
Timp de mai multe zile înainte de data aceasta, în St. Albans, au început
să apară străini. Apoi, în după-amiaza zilei de marţi, cei douăzeci şi doi de
nou-veniţi s-au adunat pe platoul cu iarbă verde al localităţii. Când ceasul a
bătut ora trei, ei s-au despărţit în grupe şi s-au îndreptat către cele trei bănci
ale căror clădiri se aflau cu faţa spre piaţa orăşelului. Câţiva dintre oameni
i-au ţinut pe localnici la distanţă, ameninţându-i cu armele. Alţii au intrat în
bănci şi au luat banii. Cu prada asupra lor au încălecat pe cai şi au părăsit în
galop oraşul.
Cei douăzeci şi doi de oameni erau soldaţi confederaţi care aveau în plan
să folosească banii spre a jefui alte orăşele din Noua Anglie. Dar paisprezece
dintre ei au fost prinşi în Canada şi niciun alt oraş n-a mai fost jefuit. Cei
capturaţi au refuzat să spună unde au ascuns banii.
După război, unul dintre soldaţi s-a întors la St. Albans să caute aurul. Un
fermier localnic l-a urmărit de la distanţă şi a observat că el a mers încoace şi
încolo în lungul frontierei canadiene pe partea din Vermont, ca şi când căuta
ceva. Dar, fie că pietrele de hotar nu mai erau aceleaşi, fie că hoţul uitase unele
amănunte importante, că a plecat fără aur.
În timp de război, unii oameni îşi îngroapă comoara în fundul grădinii
sau în pivniţă înainte de a fugi. Oriunde este cu putinţă, oamenii aceia se
întorc să afle comoara lor.
Unde este ascunsă comoara ta? Este ea în cer? Ai folosit banii tăi pentru
misiuni şi evanghelizare? Ajuţi tu pe cei săraci şi suferinzi?
Desigur, Satana încearcă şi el să te câştige ca să depui comoara ta în terito-
riul lui. El ştie că acolo unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta. Aceasta
este ceea ce doreşte el; inima ta, credincioşia ta şi consacrarea ta.
Unde este inima ta? Unde ai pus comoara ta?

295
LUNI, 19 OCTOMBRIE

S-A SFÂRŞIT
Când a luat Isus oţetul, a zis: ‘S-a sfârşit!’ – Ioan 19,30

Î n această zi a anului 1781, Lordul Cornwallis s-a predat la Yorktown, asigu-


rând în felul acesta triumful american în războiul revoluţionar.
În Galeria de Artă a Universităţii Yale se află o pictură a ceremoniei de
capitulare, făcută de pictorul John Trumbull. Ea îl prezintă pe George Wa-
shington şi ofiţerii aliniaţi spre a-i primi pe britanici. Înaintând spre centru, se
află generalul britanic care a fost trimis de Cornwalis, călărind pe un cal alb,
urmat de o coloană lungă de soldaţi britanici îmbrăcaţi în uniformă roşie. Cei
învinşi au o înfăţişare tristă. Generalul britanic aplecat pe calul lui priveşte cu
un aer ursuz înspre pământ. Chiar şi calul pare trist.
În contrast, Washington şi oamenii lui stau drepţi şi mândri. Ei au câştigat
lupta şi expresia biruinţei se află pe feţele lor. Ofiţerii învingători par să
strunească caii lor agitaţi, care au un picior ridicat, ca şi când ar fi gata de
atac.
Când capitularea a fost încheiată şi toate armele au fost predate
învingătorilor, soldaţii britanici au izbucnit într-o tristă interpretare a unui
vechi cântec englezesc: „Lumea s-a întors pe dos”.
Desigur că pentru învingători, aceasta a fost o ocazie de bucurie. Ei au
luptat din greu şi au învins. Ţara lor avea să fie liberă. George Washington
s-a făcut interpretul gândurilor lor când a spus: „Lucrarea s-a sfârşit, şi încă
bine”.
Aceste cuvinte ne aduc aminte de acelea spuse de un alt general acum
aproape două mii de ani. Atârnând pe cruce, Isus a spus: „S-a sfârşit”.
Ce a vrut să spună? Ce era sfârşit? Se sfârşise oare viaţa Lui? Nu, pen-
tru că în dimineaţa zilei de duminică El a înviat. Era vorba oare de lucrarea
de a spune oricui despre iubirea Tatălui Său? Nu, pentru că această lucrare
continuă să fie făcută şi astăzi.
Pe cruce se sfârşise lucrarea mântuirii. În clipa în care Isus Hristos Şi-a dat
viaţa ca jertfă pentru păcatele tale şi ale mele, preţul a fost plătit şi ispăşirea
făcută. Din acel moment, biruinţa asupra lui Satana era fapt împlinit. Acea
clipă de pe cruce a asigurat biruinţa finală şi eliberarea acestei lumi de păcat
şi moarte.

296
MARŢI, 20 OCTOMBRIE

BIBLIA CĂPITANULUI BLIGH


Căci Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător, mai tăietor decât
o sabie cu două tăişuri; pătrunde până acolo că desparte sufletul
şi duhul… – Evrei 4,12

U n exemplu despre puterea Cuvântului lui Dumnezeu este şi în istoria


Bibliei căpitanului Bligh, care a fost împachetată în lada marinărească a
căpitanului când a plecat pe mare spre Tahiti cu vasul Bounty. Pe drumul de
întoarcere, echipajul de pe vas s-a răsculat. Ei i-au pus pe căpitanul Bligh şi
pe optsprezece dintre susţinătorii lui într-o mică ambarcaţiune şi i-au lăsat în
voia soartei pe Oceanul Pacific.
Răsculaţii au luat şase bărbaţi şi douăsprezece femei din Tahiti şi s-au în-
dreptat spre insula Pitcairn, unde ei au sperat să se ascundă de stăpânirea
britanică.
Paradisul n-a durat însă mult, deoarece unul dintre bărbaţi ştia cum să
facă lichior şi în curând ei petreceau cea mai mare parte a timpului lor în
stare de beţie. În această situaţie, ei s-au bătut pentru femei şi s-au ucis unul
pe altul. Într-un interval de zece ani a rămas în viaţă numai un sigur bărbat,
John Adams.
John a devenit foarte cumpătat când a înţeles ce răspundere are pentru
atâtea femei şi copii. El a dorit să înfiinţeze o şcoală, dar n-avea un abece-
dar. Apoi, şi-a adus aminte de lada marinărească. A deschis-o şi a găsit Biblia
căpitanului Bligh. A citit-o cu un interes serios, a adunat femeile şi copiii în
jurul lui în fiecare zi să-i înveţe cele scrise în ea.
Distileria unde se fabricase lichiorul a rămas nefolosită. Copiii au crescut
spre a fi curaţi, cu bună purtare, paşnici şi ordonaţi. Ei au învăţat să citească şi
să scrie. A fost construită şi o biserică. În locul blestemelor, se auzeau cuvinte
de veselie şi laudă pe tot cuprinsul insulei. Vestea despre această uimitoare
schimbare s-a răspândit în toată lumea.
James White a trimis o ladă cu literatură adventistă pe insulă, iar mai târziu
John I.Tay, un dulgher de corăbii, a petrecut aici timp de cinci săptămâni spunân-
du-le despre Sabat şi revenirea pe curând a lui Isus. Dl. Tay a făgăduit că va spune
Conferinţei Generale despre dorinţa celor de pe insulă de a fi botezaţi.
Ca rezultat, la 20 octombrie 1890, cu o echipă de misionari la bord, goele-
ta Pitcairn a pornit pe ocean din portul San Francisco. Locuitorii de pe insula
Pitcairn au fost botezaţi şi a fost înfiinţată şi o şcoală confesională. Acum
există o lucrare adventistă pe multe din insulele Sudului. Totul a început cu
Biblia căpitanului Bligh.
297
MIERCURI, 21 OCTOMBRIE

UNITATE ÎN LUPTĂ
Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine şi Eu, în Tine;
ca şi ei să fie una în noi… – Ioan 17,21
„253 269 863 261 471 958 220 370 4-27-19-24”
Ofiţerii de transmisiuni de pe douăzeci şi şase de vase ale Marinei Brita-
nice Regale au descifrat mesajul codificat al amiralului Nelson de pe vasul
amiral Victoria. Inimile lor au bătut ceva mai repede când au descifrat me-
sajul: „Anglia aşteaptă ca fiecare om să-şi facă datoria”.
Era în ziua de 21 octombrie 1805 şi cea mai mare luptă navală din istorie
era pe punctul să înceapă. Locul era în apropiere de Capul Trafalgar, puţin în
largul coastei sudice a Spaniei, aproape de strâmtoarea Gibraltar. Vasele aliate
ale Franţei şi Spaniei erau 33 faţă de 27 britanice.
Cu toate că marinarii englezi erau inferiori ca număr, ei erau hotărâţi să-şi
facă datoria. Fiecare om era gata de luptă. Nelson a ordonat flotei lui să se
desfacă în două coloane. O escadră, condusă de amiralul Collingwood, s-a
îndreptat spre centrul flotei inamice, tăind linia de vase în două, întrerupând
formaţia lor ordonată. Apoi, amiralul Nelson s-a îndreptat spre vasul amiral
şi, după o luptă de patru ore, victoria a fost câştigată. Optsprezece vase ina-
mice au fost scufundate, iar restul, capturate.
Două lucruri au ajutat britanicilor să câştige bătălia. Unul a fost unitatea
vaselor şi a marinarilor lor. Fiecare om şi-a făcut datoria aşa cum era prevăzut,
acţionând împreună pentru aducerea la îndeplinire a planului amiralului.
Un al doilea motiv al succesului lor a fost priceperea de a-l despărţi pe
inamic. Ei au lovit la mijlocul liniei celor treizeci şi trei de vase, despărţind
şaisprezece din ele care n-au mai putut veni în ajutorul vasului lor amiral.
Unitatea inamicului a fost ruptă.
Dacă fiecare vas britanic ar fi acţionat în mod independent în luptă, ele
n-ar fi putut învinge. Tot aşa este şi cu biserica lui Dumnezeu de pe pământ.
Fiecare trebuie să-şi facă datoria, lucrând împreună conform planurilor
Conducătorului lor. De aceea S-a rugat Isus Hristos pentru ucenicii Săi şi
pentru noi, ca să fim uniţi cu toţii. El ştie că aceasta este singura cale spre a
câştiga bătălia cu inamicul.
Este, oare, posibil ca tu sau eu să putem face ceva care ar putea nimici
unitatea şi ar pricinui înfrângerea? Să ne hotărâm să ne facem datoria astăzi
pentru Dumnezeu şi biserica Sa.

298
JOI, 22 OCTOMBRIE

MAREA DEZAMĂGIRE
Cât despre ziua aceea, sau ceasul acela, nu ştie nimeni,nici îngerii
din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl. – Marcu 13,32

S ă ne închipuim, pentru un moment, cum ar fi putut fi pentru o tânără


persoană de vârsta ta, care aştepta ca Isus să vină la 22 octombrie 1844.
Închipuie-ţi agitaţia care ar fi avut loc în comunitate în duminica
precedentă.
„De-abia aştept să vină ziua de marţi”, spune unul dintre prietenii tăi.
„Şi eu”, este de aceeaşi părere un altul. „Gândeşte-te numai cât de capti-
vant are să fie să priveşti spre cer şi să vezi mii de îngeri şi slava lui Isus, mai
strălucitoare decât soarele!”
„N-are să fie minunat să simţim cum ne înălţăm, tot mai sus şi mai sus, în
văzduh, să întâmpinăm pe Domnul Isus?” sugerez eu.
„Da”, răspunde prietenul. „Şi eu am să-i văd pe bunica şi pe bunicul care
au încetat din viaţă anul trecut”.
„Şi eu pot să vorbesc din nou cu tanti Elisabeta”, spun eu.
„Tata spune că noi urmează să luăm parte la o minunată masă de obşte
când ajungem în cer”, adaugă cineva. „Cu siguranţă că va fi ceva mai bun
decât fasole şi cartofi”.
„Vecinii noştri, care nu sunt pregătiţi, vor fi aşa de trişti”, spune un alt pri-
eten. „Noi am încercat să le spunem adevărul, dar ei nu vor să asculte”.
Ziua de luni vine şi trece cu aceleaşi gânduri de aşteptare. Luni seara ni-
meni nu vrea să meargă la culcare. Mama insistă să mergi la culcare pe la ora
zece, dar nu poţi să adormi. Tu stai lungit în pat, ascultând ce vorbesc cei mari
şi privind prin fereastră.
Soseşte miezul nopţii şi unii oameni ies afară să cerceteze cerul pentru a
vedea primul semn de lumină din cer. Tu mergi la fel. Aerul rece de toamnă
îţi îngheaţă picioarele.
Nimeni nu se gândeşte să ia ceva de-ale gurii, pentru că toţi aşteaptă masa
de obşte. Pe la amiază se mănâncă ceva şi aşteptarea continuă.
Înspre seară vecinii vin să vadă dacă mai sunteţi pe pământ. „El vine în
seara aceasta. Veţi vedea că vine”, spui tu. Dar târziu de tot în acea noapte
mergi la culcare trist şi dezamăgit. Ai dori să nu te mai trezeşti. Cum vei da
faţă cu vecinii tăi? De ce n-a venit?

299
VINERI, 23 OCTOMBRIE

CLĂDIREA OPEREI ÎN FLĂCĂRI


Hristos a murit pentru păcatele noastre. – 1 Corinteni 15,3

A trebuit să treacă patru zile până ce ştirea despre capitularea generalului


Cornwallis să ajungă până în satul Collinsville, Pennsylvania. Ziua în
care ştirea a sosit - 23 octombrie 1781 - a fost o zi de mare bucurie.
S-a plănuit să aibă loc în biserică o slujbă de mulţumire şi recunoştinţă.
Dar, pe măsură ce ora adunării se apropia, era evident că mica biserică nu-i
putea cuprinde pe toţi. În ultimul moment, locul adunării a fost schimbat cu
clădirea operei din localitate, care se afla la etajul întâi deasupra mai multor
prăvălii.
La adunare au venit oameni de prin împrejurimi, de la kilometri depărtare,
ocupând toate colţişoarele. Pastorul Coons nu se întorsese încă de la război,
astfel că sarcina adunării a revenit unuia dintre presbiteri. Doamna Coons
luase loc pe rândul din faţă.
Deodată s-a auzit un ţipăt: „Foc! Foc!” O mare limbă de foc a izbucnit pe
zidul din spatele vorbitorului. Fumul a umplut repede încăperea.
Oamenii au sărit în sus şi s-au îndreptat spre uşa cea strâmtă spre a ajunge
în siguranţă. În panica acelui moment părea sigur că multe vieţi se vor pierde
în învălmăşeală.
Dar pe deasupra strigătelor unei mulţimi de oameni care se luptau
s-a auzit un cântec. Oamenii s-au întors să privească şi au văzut pe doamna
Coons stând pe platformă în faţa flăcărilor. Privirea ei era îndreptată spre cer.
Braţele îi erau întinse. Vocea ei dulce intona un cântec simplu pe care toţi îl
cunoşteau. Unul câte unul, oamenii au început să cânte împreună cu ea. Îm-
bulzeala de la uşă se părea că a dispărut. Ordinea a fost restabilită şi oamenii
au părăsit clădirea în linişte şi ordine.
Toţi, afară de d-na Coons. Ea cobora treptele platformei când acoperişul
s-a prăbuşit. Glasul ei a încetat pentru totdeauna.
Nu e de mirare că locuitorii din Collinsville au ridicat o statuie spre
amintirea bravei ei fapte. Nu e de mirare că au pus o placă de bronz în cinstea
ei pe zidul căsuţei în care s-a născut. Ei au dorit ca lumea să ştie că ei au apre-
ciat ceea ce soţia pastorului a făcut pentru ei.
Cu mult timp în urmă, Isus a murit pentru tine şi pentru mine. Ce facem
noi spre a spune lumii că noi apreciem iubirea Lui?

300
SÂMBĂTĂ, 24 OCTOMBRIE

SEMNUL PITCAIRN
Sfinţiţi Sabatele Mele, căci ele sunt un semn între mine şi voi, ca să
ştiţi că Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru. – Ezechiel 20,20

C u patru ani mai înainte ca vasul misionar Pitcairn să pornească în călă-


torie din portul San Francisco, John Tay s-a hotărât să plece în propria lui
călătorie misionară spre mica insulă din Pacific al cărei nume îl purta vasul.
John a găsit de lucru pe o corabie care mergea la Tahiti, iar de acolo a prins
un vas cu destinaţia Pitcairn. Insularii l-au primit cu bucurie şi nu peste mult
timp, el conducea studii biblice în fiecare seară. În curând, adunările a trebuit
să fie mutate într-o clădire mai mare.
În ziua de 24 octombrie 1886, după numai şase zile pe insulă, Tay a fost
invitat să ţină predica de duminică. El a vorbit timp de o jumătate de oră de-
spre adevăratul Sabat.
„Ziua a Şaptea este Sabatul Domnului”, vestea John Tay.
„Dumnezeu a făcut lumea în şase zile şi S-a odihnit în a şaptea. El a sfinţit
această zi şi aşteaptă de la noi să-I aducem închinare Sâmbăta, nu Dumi-
nica”.
„Niciodată n-am auzit aşa ceva” a spus cineva din adunare. „De ce n-am
văzut acest lucru mai înainte?”
„Pentru ce ţin toţi ceilalţi duminica”, întrebau alţii „N-a schimbat Isus ziua
de Sâmbătă în Duminică?”
„Dumneavoastră trebuie să ne vorbiţi marţi iarăşi”, a sugerat un altul.
Aşa s-a întâmplat că John Tay a predicat iarăşi despre Sabat şi marţea vi-
itoare, seara, la ora de rugăciune. Când a terminat de vorbit, unul dintre ei a
zis: „Eu voi păzi Sabatul”.
„Şi eu” s-a unit un alt glas. „Eu, de asemenea, voi păzi Sabatul”.
Unul câte unul, oamenii de pe insula Pitcairn s-au hotărât să-l păzească
începând chiar cu Sabatul viitor. John Tay a primit îngăduinţa să ţină adu-
narea Sâmbăta. Când clopotul a bătut pentru prima adunare din Sabat pe
insula Pitcairn, fiecare ins de pe insulă a venit la adunare.
În tot cursul acelui prim Sabat, ei au discutat despre noua lumină pe care
au primit-o. Ziua următoare fiecare ins de pe insulă a mers la lucru. Din acea
zi şi până astăzi pe insula Pitcairn se păzeşte numai Sabatul zilei a şaptea. În
fiecare săptămână, când poporul se adună pentru Şcoala de Sabat, lor li se
aminteşte că Sabatul este un semn despre iubirea şi puterea Lui pe care Dum-
nezeu li l-a dat.

301
DUMINICĂ, 25 OCTOMBRIE

IUBIREA UNEI MAME


Poate o femeie să uite copilul pe care-l alăptează şi să n-aibă milă
de rodul pântecelui ei? Dar chiar dacă l-ar uita, totuşi Eu nu te voi
uita cu niciun chip. – Isaia 49,15

L a 25 octombrie 1966, Mary Carson cosea o rochie pentru fetiţa ei în


vârstă de şase ani, Ginny, când John, în vârstă de zece ani, a intrat în casă
strigând: „Ginny a fost lovită de un camion!”
D-na Carson a alergat afară spre a o găsi pe fiica ei zăcând într-o baltă de
sânge, la marginea drumului. Peste câteva minute, o ambulanţă a luat-o pe
copilă şi mama ei şi a pornit în grabă spre camera spitalului de urgenţă.
Mai apoi, medicul a ieşit şi a explicat d-lui şi d-nei Carson că Ginny nu
va putea trăi fără operaţie. Capul îi era rău fracturat şi chiar şi cu operaţie
era numai o slabă şansă să se facă bine, iar dacă se vindecă, ar putea rămâne
neajutorată toată viaţa.
Ginny a suportat operaţia, dar nu s-a trezit timp de aproape o lună. În
timpul acelor săptămâni, cea mai mare parte a timpului d-na Carson a pe-
trecut-o lângă patul ei. Ea vorbea cu Ginny şi îi citea poveşti cu orele, chiar
dacă nu era niciun răspuns din partea copilei. D-na Carson îi făcea masaj şi
exerciţii pentru picioare şi braţe.
După o lună Ginny s-a trezit, dar nu putea nici vorbi, nici umbla. D-na
Carson şi-a continuat cu credincioşie vizitele ei până când, după 143 de zile,
fetiţa a fost în măsură să părăsească spitalul. În toată această perioadă, orice
timp disponibil a fost folosit pentru Ginny.
Pentru ce a petrecut d-na Carson atât de mult timp în spital alături de fiica
ei? Pentru că o iubea, desigur. Poate că mai mult decât orice altceva, iubirea a
fost aceea care i-a ajutat fetiţei să treacă prin necaz. Astăzi Ginny este o tânără
capabilă şi fericită care mulţumeşte lui Dumnezeu pentru viaţă şi pentru o
mamă atât de minunată.
Revista „Reader’s Digest” a numit întâmplarea „Minunea lui Ginny”. Poate
că ar fi fost mai bun titlul „Minunea iubirii unei mame”.
Oricât de mare ar putea fi iubirea unei mame, Dumnezeu spune că iubirea
Lui pentru noi este şi mai mare. Se poate ca uneori o mamă să-şi uite copilul,
dar Dumnezeu niciodată nu-şi va uita copiii Săi.
El este prezent în toate necazurile şi greutăţile noastre.
În vreme de întunecată descurajare, El este alături de noi. Iubirea Lui este
totdeauna sigură. Iubirea Lui ne va susţine.

302
LUNI, 26 OCTOMBRIE

TREI COPII SINGURATICI


Domnul este aproape de cei cu inima înfrântă. – Psalmul 34,18

J ohnny de 7 ani, Edith de 4 ani şi Edward de 2 ani stăteau ghemuiţi în


mica văgăună şi ascultau strigătele indienilor pe măsură ce se apropiau lo-
vind hăţişul pădurii. Copiii s-au ghemuit de frică, fără să se mişte, de-abia
respirând, până ce războinicii indieni au trecut.
După mai mult timp, Johnny a dat la o parte tufişul care ascundea intrarea
văgăunii şi cu multă atenţie s-a târât afară să vadă care este situaţia. A aflat că
le era arsă casa până la temelie, iar părinţii lor fuseseră ucişi.
Reintrând în văgăună şi-a luat fratele şi sora de mână şi au pornit spre cel
mai apropiat vecin la mai mult de trei kilometri depărtare. Când mica grupă
a celor trei a ajuns la luminiş, a văzut că războinicii au fost şi pe acolo. Nu mai
rămăsese nimic.
Spre seară, copiii au ajuns la alt luminiş, dar nu era nimeni. Casa fusese
prădată şi lor le-a fost teamă să rămână, ca nu cumva indienii să se întoarcă.
Ei au pătruns adânc în pădure şi şi-au făcut adăpost sub un tufiş unde s-au
ghemuit să se încălzească. Ţipătul unei bufniţe, urletul unui coiot, strigătul
unui linx îi îngrozea. În curând, toţi trei plângeau cu suspine, fără să se mai
poată stăpâni. Le era frig, erau flămânzi, singuri şi îngroziţi. O, cât de mult
doreau ei după mama lor!
După ce soarele a răsărit, copiii au început din nou să meargă. Ei au ajuns
la un luminiş şi l-au văzut pe un indian apropiindu-se. Prea obosiţi ca să fugă
sau să se ascundă, n-au mai putut face altceva decât să aştepte să vadă ce avea
să se întâmple. Cât de fericiţi au fost când au văzut că acesta era vechiul lor
prieten, Tom, care lucrase la tatăl lor. El i-a luat în canoe până în localitatea
Seattle, unde prietenii le-au dat un cămin şi iubire.
Cu siguranţă că Isus a fost foarte aproape de acei trei copii cu inima zdrobită
în acea zi de 26 octombrie, de demult. El a fost Acela care i-a mângâiat când
plângeau cu toţii în tufiş. El a fost Cel care a vegheat asupra lor în mica lor
văgăună. El a fost Acela care l-a trimis pe Tom să-i găsească în pădure. Tot El
a fost Cel care să le dea un cămin nou şi pe cineva care să-i iubească.
Dumnezeu a fost foarte aproape de acei trei copii singuratici şi El va fi
aproape şi de voi, ori de câte ori veţi avea nevoie de iubirea şi ocrotirea Lui.

303
MARŢI, 27 OCTOMBRIE
VEDENIA DE LA SALAMANCA
Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să
vadă faptele voastre bune şi să slăvească pe Tatăl vostru care este
în ceruri. – Matei 5,16

Î n după-amiaza zilei de 27 octombrie 1880, Ellen White tocmai îngenun-


chease pentru rugăciune în Salamanca, New York, când părea că încăperea
s-a umplut de o lumină argintie şi plăcută. Apoi, Dumnezeu i-a dat o vedenie
în care se făcea că ea era în Battle-Creek. Un înger i-a spus: „Urmează-mă”,
şi a dus-o într-o încăpere unde o grupă de bărbaţi discutau despre revista
„American Sentinel”.
Ea l-a văzut pe unul dintre bărbaţi ţinând un exemplar al revistei sus, dea-
supra capului, spunând: „Dacă aceste articole despre Sabat şi a doua venire
nu vor fi scoase din această revistă, noi nu o vom mai putea folosi ca organ al
Asociaţiei pentru Libertatea Religioasă.
În dimineaţa următoare, sora White a început să spună despre curioasa
vedenie, dar ea a mers numai atât cât a fost partea când îngerul a condus-o;
n-a putut să-şi aducă aminte de restul viziunii.
În următoarele câteva luni ea a încercat să mai povestească despre acea
vedenie, dar de fiecare dată nu putea să meargă mai departe decât atât cât a
condus-o îngerul.
Apoi, în dimineaţa unei zile de martie, pe la orele trei, în timpul unei sesi-
uni a Conferinţei Generale, E.G.White a fost trezită şi îndemnată de Domnul
să meargă la adunarea de dimineaţă să spună vedenia. Ea a făcut lucrul acesta
şi a vorbit timp de o oră, sfătuindu-i pe lucrători să lase ca lumina lor să lumi-
neze cu privire la solia Sabatului şi a celei de a doua veniri.
Când ea a luat loc pe scaun, un bărbat din fundul sălii s-a ridicat şi a spus:
„La orele trei în această dimineaţă, mă aflam în acea adunare de lungă durată.
Eu sunt omul care am făcut acele observaţii asupra articolelor din acea revistă,
ţinând-o deasupra capului meu. Mă aflam pe o cale greşită. Folosesc ocazia
aceasta spre a mă aşeza de partea cea bună!”
Sora White a fost surprinsă. I se părea că adunarea avusese loc cu cinci
luni mai înainte când o văzuse în vedenie.
Unul după altul, bărbaţii care fuseseră la acea adunare s-au ridicat, şi-au
mărturisit greşeala lor şi au făgăduit să urmeze sfatul dat de Domnul.
Uneori, voi şi eu suntem ca şi acei bărbaţi, nu-i aşa? Adesea ne simţim
ruşinaţi să lăsăm ca lumina noastră să lumineze. Niciodată n-ar trebui să ne
ruşinăm. Dumnezeu ne va binecuvânta dacă urmăm sfatul Lui şi dacă facem
cunoscut fiecăruia ceea ce credem.
304
MIERCURI, 28 OCTOMBRIE
LIBERTATE
Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă.
– Matei 11,28

L - este pentru Doamna Libertate. Această femeie de cupru, înaltă cât un


bloc cu 15 etaje, ţine în mâna stângă o tăbliţă pe care se află data Declaraţiei
Americane de Independenţă. Mâna dreaptă este mult ridicată în sus, ţinând o
torţă aprinsă. La picioarele ei se află un lanţ rupt.
I - este pentru Isére, numele vasului francez pe care a călătorit Doamna
Libertate din Franţa, unde a fost lucrată, la New-York, unde se află ca simbol
al speranţei pentru refugiaţii şi imigranţii din multe ţări. Au fost necesare 214
lăzi pentru cele aproape 225 000 kg ale statuiei.
B - este pentru Bartholdi, sculptorul francez care a proiectat Statuia Libertăţii
şi a strâns bani pentru a face ca visul să devină realitate. Poporul Franţei a dat
pentru statuie 250 000 de dolari, iar poporul Statelor Unite a dat cam 280 000 de
dolari pentru soclul pe care avea să fie aşezată Doamna Libertate.
E - este pentru Eiffel, Alexandre G. Eiffel, omul care a construit scheletul
de fier al statuiei. Înăuntrul acestui schelet se află o scară în spirală cu 168 de
trepte.
R - este pentru Reprezentanţii Franţei şi Americii, care au fost prezenţi la
28 octombrie 1886, când a fost dezvelită statuia. Preşedintele Grover Cleve-
land a dedicat statuia ca simbol al libertăţii pentru toţi asupriţii şi cei fără
cămin din lume.
T - este pentru Tiranie, opusul libertăţii. Ziarele sunt pline de istorisiri
despre dezordini, revoluţii, lovituri, şi răscoale. Sute de mii de oameni îşi riscă
viaţa în căutarea libertăţii. Refugiaţii din cauza tiraniei încă mai mişună prin
lume, căutând libertatea.
A - este pentru Ascultare. Creştinii sunt chemaţi să fie cetăţeni ascultători, supuşi,
respectuoşi şi muncitori. Să fie o bună pildă pentru alţii în toate privinţele.
T - acesta este pentru Temperanţă. Este bine ca în toate manifestările vieţii
noastre să dăm dovadă de cumpătare. Chiar şi libertatea se cere a fi folosită în
mod judicios, fără a se face abuz de ea.
E - este pentru Egalitate. Înaintea lui Dumnezu toţi oamenii sunt egali. La
El nu este părtinire. Noi suntem îndemnaţi să ne considerăm la fel.
Doamna Libertate simbolizează această dorinţă naturală a inimii ome-
neşti. Ea spune: „Dă-mi mie mulţimea aceasta de oameni obosiţi, săraci şi
care doresc să respire liber. Cu toate acestea, această mulţime de oameni are
nevoie de mai mult decât numai de cuvinte frumoase.
Lanţurile păcatului trebuie rupte, pentru ca omul să fie cu adevărat liber.
Este necesar ca omul să scape de tirania lui Satana. Aceasta este posibil numai
luând seama la Cuvintele Autorului Libertăţii. „Veniţi la Mine toţi cei trudiţi
şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă”.

305
JOI, 29 OCTOMBRIE

CINCISPREZECE ANI DE IUBIRE


El va întoarce inima părinţilor spre copii şi inima copiilor spre
părinţii lor, ca nu cumva, la venirea Mea, să lovesc ţara cu blestem.
– Maleahi 4,6

C u grijă şi încet, doamna William Gille a copiat textul de astăzi şi s-a gân-
dit la scumpul ei fiu, Billy, pe care ea îl iubea atât de mult. El frecventase
o şcoală adventistă. Ea şi soţul ei au sperat că el avea să fie un lucrător pentru
Domnul, dar Billy s-a îndepărtat de credinţa părinţilor lui. El nici nu mai
mergea la adunare şi părinţii erau foarte trişti.
Acum se împliniseră cincisprezece ani de lucrare făcută de mamă pentru
fiul ei rătăcitor. Ea a început planul în 1936 cu Matei 1, 1 şi l-a terminat la 29
octombrie 1951 cu Maleahi 4, 6. În toţi aceşti ani, ea a ţinut Biblia deschisă pe
masa din bucătărie şi ori de câte ori avea câteva minute libere se aşeza şi scria
şi se ruga pentru fiul ei.
O mie opt sute douăzeci şi opt de foi de hârtie, optsprezece sticle cu cer-
neală, şi nimeni nu ştie cât de multe rugăciuni au însoţit această copiere a
Bibliei.
La acel Crăciun, domnul şi doamna Gille au dat fiului lor cel mai neobişnuit
dar: O Biblie scrisă de mâna mamei lui. Cartea avea grosimea de 12 cm şi o
greutate de 4 kg.
Punând Biblia în mâinile fiului ei, mama Gille a spus: „Dragă Billy, să
nu uiţi că fiecare cuvânt a fost scris cu iubire, dar eu nu te pot iubi aşa cum
poate să te iubească Domnul. Lacrimi au umplut ochii ei şi a trebuit să se
stăpânească cu putere când a văzut că fiul ei a luat preţioasa carte răsfoindu-i
paginile. O va citi el oare? Solia ei va atinge inima lui spre a-i schimba viaţa?
Numai veşnicia va arăta rezultatele iubirii acelei mame pentru fiul ei. Ce
bucurie va fi pentru mama Gille să-l întâlnească pe Billy în cer şi să afle că
lucrarea iubirii ei n-a fost zadarnică.
Cei mai mulţi părinţi creştini se aseamănă într-un fel cu doamna Gille.
Ei încearcă într-un fel sau altul să dea fiilor şi fiicelor lor cel mai bun dar ima-
ginabil: iubirea pentru Isus, Biblie şi comunitate.
Această dorinţă este ceea ce-i face pe taţi şi pe mame să lucreze multe
ceasuri, ca astfel copiii lor să poată frecventa o şcoală creştină. Acesta este
motivul pentru care ei îi îndeamnă pe copiii lor să meargă la biserică şi să-şi
ia timp în fiecare zi să citească Biblia.

306
VINERI, 30 OCTOMBRIE

INVAZIE DE PE MARTE
Din această pricină, Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire ca
să creadă o minciună. – 2 Tesaloniceni 2,11

A scultătorii de radio intră în panică, luând o piesă de teatru drept reali-


tate.
Acesta a fost titlul ziarului New York Times din data de 31 octombrie 1938.
Articolul vorbea despre isteria în masă care cuprinsese mii de ascultători de
radio din răsăritul Statelor Unite în seara zilei de 30 octombrie, între orele
8,15-9,30.
Între aceste ore a fost radiodifuzată ficţiunea ştiinţifică dramatizată a lui
H.G.Wells, „Războiul lumilor”. Programul acesta a fost aşa de bine prezentat,
încât oamenii au fost făcuţi să creadă că era într-adevăr vorba de o invazie de
pe Marte.
Mii de oameni din New York şi New Jersey au fugit din casele lor, ca să
scape de „raidul cu gaze de pe Marte”. Mulţi a trebuit să fie trataţi din cauza
şocului. Unii umblau încoace şi încolo cu prosoape umezite pe feţele lor. Alţii
au început să scoată mobila din casele lor. Parcurile oraşului au fost pline de
oameni îngroziţi. Liniile telefonice au fost supraaglomerate de apelanţi, care
doreau să ştie cum să se apere împotriva marţienilor.
Toate acestea sunt în măsură să arate cât de uşor pot fi înşelate fiinţele
umane. Mulţi oameni cred ceea ce văd cu ochii lor şi aud cu urechile lor.
Dacă citesc ceva în ziar, ei acceptă ca fiind adevărat. Dacă văd unele ştiri la
televizor, ei le iau ca fiind fapt real.
În 2 Tesaloniceni, Pavel spune cum va lucra Satana printre oameni în ul-
timele zile cu minuni mincinoase spre a-i înşela. El spune că, deoarece oame-
nii nu cunosc şi nu le place adevărul lui Dumnezeu, ei vor fi înşelaţi să creadă
o minciună.
Una dintre marile ştiri ale acestor zile urmează să fie aşa-numita revenire
a lui Isus. Fără îndoială că el va fi fotografiat de mulţi reporteri care s-au de-
plasat la mare distanţă să-l audă vorbind şi să-l vadă făcând minuni. Aceia
însă care cunosc Biblia nu se vor găsi printre miile de oameni care se vor
îngrămădi să-l vadă. Ei nu vor fi înşelaţi. Ei vor şti că acesta nu poate fi Isus,
pentru că venirea Lui va fi pe nori şi „orice ochi Îl va vedea”.

307
SÂMBĂTĂ, 31 OCTOMBRIE

CELE 95 DE TEZE ALE LUI LUTHER


Cel neprihănit va trăi prin credinţă. – Romani 1,17

Î n 1517, puteai să ajungi în cer cu ajutorul banilor. Cel puţin aceasta era ceea
ce credeau mulţi oameni din Saxonia.
Un călugăr cu numele de Tetzel vindea indulgenţe care îi asigurau pe oa-
meni că păcatele lor erau iertate şi că la moarte puteau merge drept în cer.
Se putea cumpăra indulgenţe şi pentru acei care erau deja morţi şi care
se presupunea că sufereau pentru păcatele lor într-un loc numit purgatoriu.
Tetzel spunea: „De îndată ce banii răsună în cutie, sufletul zboară din îngro-
zitorul purgatoriu”.
Exista chiar şi posibilitatea de a cumpăra indulgenţe prin care se afirma că
şi păcatele pe care cineva plănuia să le comită în viitor aveau să fie iertate. În
felul acesta, cineva putea să meargă să cumpere iertarea înainte de a comite
crima.
Tetzel n-a fost singurul care vindea aceste certificate. Şi Frederick de Saxo-
nia le mânuia. El avea 17 413 aşa-numite obiecte sfinte pe care le păstra în
casa lui. Erau obiecte ca: o bucată de lemn presupus a fi din cruce, un spin
despre care se spunea că este din coroana lui Isus, sau un dinte despre care
se afirma că aparţinea unuia dintre apostoli. Oamenii puteau plăti bani ca să
vadă aceste obiecte şi prin aceasta să obţină 128 000 de ani de uşurare din
purgatoriu.
În Saxonia exista cel puţin un om care nu credea ceea ce spuneau Tetzel şi
Frederick. Martin Luther studiase Biblia cu grijă şi a aflat că mântuirea nu se
putea cumpăra. Aceasta este darul fără plată al lui Dumnezeu. Pe crucea de
pe Golgota, Isus a plătit preţul pentru păcate. El a luat pedeapsa noastră. Noi
putem obţine iertare având pur şi simplu credinţă în El.
Astfel că târziu, în seara zilei de 31 octombrie 1517, Martin Luther s-a
dus până la uşa bisericii din Wittenberg. El a derulat marea foaie de hârtie pe
care scrisese obiecţiunile lui privind vânzarea de indulgenţe. El a enumerat
nouăzeci şi cinci de motive pentru care oamenii să nu le cumpere. Acea foaie
de hârtie a bătut-o în cuie pe uşa bisericii.
Tuturor celor care citeau acest document el le spunea: „Cel neprihănit va
trăi prin credinţă”. Şi acesta a fost - credem - începutul Reformaţiunii Pro-
testante.

308
DUMINICĂ, 1 NOIEMBRIE

CUTREMURUL DE LA LISABONA
… şi pe alocurea vor fi cutremure de pământ, foamente şi ciumi.
– Matei 24,7

C el mai mare cutremur de pământ este acela care a distrus Lisabona, Por-
tugalia, la 1 noiembrie 1755.
În realitate au fost trei cutremure în aceeaşi zi. Primul a fost cel mai teribil
şi a avut loc la orele nouă şi patruzeci de minute dimineaţa. Zguduiturile au
durat cam şase minute şi treizeci şi cinci de mii de oameni au fost ucişi prin
prăbuşirea clădirilor. Sute de oameni au murit în biserici, unde se duseseră să
ia parte la slujba Zilei Tuturor Sfinţilor.
Orice clădire publică mare a fost distrusă, precum şi douăsprezece mii de
case particulare. Zguduiturile cutremurului au fost simţite până la distanţa
de 1200 de km. Cutremurul a făcut să apară lacuri noi tocmai în Norvegia şi
Suedia.
Aceia care n-au fost ucişi prin căderea zidurilor au fugit pe străzi, adunân-
du-se în parcuri şi de-a lungul râului. Apoi, valurile mari ale mareei, înalte de
şapte metri, au măturat oraşul şi au înecat pe mulţi alţii. După aceasta, a iz-
bucnit un foc care a durat şase zile şi a nimicit ce mai rămăsese din oraş. După
unele izvoare, se estimează că în acea zi au murit şaizeci de mii de oameni.
Marinarii de pe vasele din port au privit ca la teatru, de pe vasele lor, acest
spectacol de distrugere şi moarte. Ei au văzut prăbuşirea clădirilor, şi mulţimea
de oameni de pe ţărm. Ei au văzut valul mareei năpustindu-se în potop peste
cetate şi au fost martori la focurile care se înălţau furioase din dărâmături. Au
văzut oameni îngroziţi, luptându-se să găsească vreun adăpost şi siguranţă.
Unii dintre marinari au coborât micile lor bărci de pe vase şi au plecat să-i
salveze pe supravieţuitori.
Oamenii au crezut că a venit sfârşitul lumii, dar dezastrul de la Lisabona a
fost numai începutul multor cutremure teribile care aveau să urmeze. Şaizeci
de mii de oameni au pierit în 1783, în cutremurul din Italia, şi mai mult de
şaptezeci şi cinci de mii au murit în acea ţară, în 1908. Un cutremur din Chi-
na în 1915 a costat viaţa a 18 000 de oameni şi, cinci ani mai târziu, 143 000 au
murit în regiunea Tokio, Japonia. Alte cutremure grele au avut loc de atunci
în Peru, Iran, Ecuador şi în multe alte locuri.
Fiecare cutremur nou împlineşte parţial profeţia din Matei 24, vestind so-
lia lui Dumnezeu: „Isus vine în curând!”

309
LUNI, 2 NOIEMBRIE

INDIAN PREFĂCUT
Nu te mira că ţi-am zis: „Trebuie să vă naşteţi din nou.” – Ioan 3,7

D aniel Boone s-a născut la 2 noiembrie 1734, când cea mai mare parte a
Americii era încă o pustie. După ce a crescut, el a ajutat la construirea
unei aşezări numite Boonesboro, din Kentucky.
Odată, prin 1778, Daniel a fost luat prizonier de către indienii Shawnee,
care l-au dus la nord de râul Ohio, să se fălească cu el. Şeful Blackfish l-a ad-
mirat pentru priceperea lui de a vâna şi s-a hotărât să-l adopte în trib.
Cu multă ceremonie, indienii s-au apucat să-l facă pe Daniel Buone ca
pe unul dintre ei. I-au ras tot părul de pe cap cu excepţia unui mic smoc
în creştet numit scalp. În mod simbolic „l-au spălat” de sângele lui alb şi au
folosit sucul unor plante spre a face pielea lui să fie închisă la culoare. Apoi a
fost declarat ca fiind fiul lui Blackfish şi un indian Shawnee. Daniel susţinea
că-i place viaţa de indian. El a luat parte la ieşirile la vânătoare împreună cu
cei bravi, participând la sărbătorile şi sfatul lor.
Într-o bună zi, el a aflat că o mare ceată de război a plănuit să atace aşezarea
lui din Boonesboro. El a fugit din tabăra indiană şi a călătorit timp de patru
zile spre a avertiza pe rudele şi prietenii lui. Când ceata de patru sute de indi-
eni, condusă de Şeful Blackfish, a atacat fortăreaţa, Boon şi oamenii lui erau
gata să-i înfrunte. Atacul n-a avut succes.
Sunt unii oameni care sunt creştini aşa cum Daniel Boone a fost indian. Ei
se îmbracă asemenea creştinilor. Umblă asemenea lor. Cântă cântările pe care
le cântă creştinii. Ei pot chiar să vină la adunare în Sabat, dar toate acestea nu
fac din ei creştini.
Când vine timpul încercării, pretinşii creştini vor descoperi că aparţin
tatălui lor, diavolul.
Pentru a fi un creştin adevărat trebuie să fii născut în familia lui Hristos. Ac-
ceptându-L pe Isus ca Mântuitor al tău personal, te predai Lui cu desăvârşire.
Prin Duhul Sfânt ţi se dă o inimă nouă şi un duh nou. Eşti schimbat cu totul
într-o fiinţă nouă, una care nu numai că se manifestă ca un creştin, ci este
creştin înăuntrul lui.
Eşti tu creştin? Ai fost născut din nou?

310
MARŢI, 3 NOIEMBRIE

CONSTRUCTORI DE AUTOSTRADĂ
Pregătiţi în pustie calea Domnului, neteziţi în locurile uscate un
drum pentru Dumnezeul nostru. – Isaia 40,3

A i văzut vreodată ingineri la lucru, construind o nouă autostradă? Mai


întâi, examinează regiunea, să vadă pe unde are să treacă şoseaua. Apoi,
escavatoarele şi buldozerele îşi fac lucrarea lor.
În unele locuri, terenul este foarte jos şi grămezi de stâncă trebuie aduse
spre a construi temelia şoselei. În alte regiuni, sunt îndepărtate părţi întregi
de dealuri, prin dinamitare, spre a nivela drumul.
Peste râuri sunt construite poduri, peste prăpăstii la fel. Unde este nevoie
se construiesc tuneluri prin munţi. Sute de mii de tone de pietriş şi asfalt sunt
folosite pentru a face şoseaua cât mai netedă posibil.
În această zi, a fost terminată, în 1942, autostrada Alaska. Această şosea,
lungă de 2450 km, se întinde între Dawson Creek, Columbia Britanică şi
Fairkanks, Alaska. Este singura autostradă care leagă Alaska cu sistemele de
şosele ale Statelor Unite şi Canadei.
Autostrada a fost construită în timpul celui de-al 2-lea război mondial,
la preţul de 140 milioane de dolari. Statele Unite n-au ezitat să cheltuiască
această mare sumă de bani, pentru că ştiau că era important ca să fie în
măsură să transporte provizii militare şi echipament în Alaska, în cazul unei
invazii japoneze.
În iunie 1942, japonezii invadaseră Insulele Aleutine. Dar prin luna no-
iembrie, autostrada era terminată şi Statele Unite au fost în măsură să depla-
seze trupe şi echipament militar. În scurt timp inamicul a fost alungat.
Tu şi eu suntem chemaţi de Dumnezeu să fim constructori de drumuri.
Drumul pe care trebuie să-l construim noi nu este pentru război. El este pen-
tru revenirea Împăratului Universului, Domnul Dumnezeul nostru.
Drumul acesta este construit în inimile noastre şi este terminat pe măsură
ce ne pregătim pentru revenirea lui Isus. Noi trebuie să îndreptăm locurile
strâmte din inima noastră. Păcatul trebuie îndepărtat din viaţa noastră. Locu-
rile joase din caracterul nostru trebuie umplute cu harul Duhului Sfânt.
Întocmai după cum o autostradă nu poate fi construită fără echipament
puternic, tot aşa nici noi nu suntem lăsaţi să construim drumul nostru fără
să fim ajutaţi. Întocmai după cum maşinile cele mari nivelează terasamentul
drumului şi îl fac să fie neted, şi noi trebuie să-I îngăduim Duhului Sfânt să
lucreze în viaţa noastră, făcând-o netedă şi gata pentru revenirea Domnului
Isus.
311
MIERCURI, 4 NOIEMBRIE

COMOARA DE AUR
Pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.
– Ioan 3,15

T utankamon avea cam 12 ani când a devenit Faraon al Egiptului. Când


acesta a murit la vârsta de 18 ani, în cinstea lui s-a oficiat un serviciu
funebru maiestuos. Masca lui de înmormântare a fost făcută din aur curat
încrustată cu pietre preţioase. Tânărul împărat a fost înmormântat într-un
sicriu de aur înconjurat cu obiecte de aur. Apoi, uşa a fost sigilată, iar calea de
intrare a fost umplută cu pietre şi apoi o altă uşă a fost sigilată şi acoperită.
Secole au venit şi au trecut fără ca cineva să mai audă de gloria împăratului
Tutankamon.
Arheologul american Howard Carter a căutat acest mormânt timp de
treizeci de ani. A explorat multe locuri unde credea că ar putea fi, dar de fie-
care dată a fost dezamăgit. În noiembrie 1922, a început să lucreze într-un loc
nou. Timp de trei zile, oamenii au escavat tone de pietre fără să găsească ceva.
Apoi, la orele şase dimineaţa, în ziua de 4 noiembrie, Howard Carter a venit
la locul săpăturilor şi i-a găsit pe oamenii lui vorbind agitaţi.
„Ia uitaţi-vă ce am găsit”, a exclamat unul dintre muncitori. Este o treaptă
săpată în pământ.
În câteva zile care au urmat, alte douăsprezece trepte au fost scoase la
iveală. Acestea duceau la o uşă, în spatele căreia, Carter era sigur că se afla
comoara lui Tutankamon. El a trimis o telegramă sprijinitorului lui: „Lordul
Carnarvon, să vină imediat.”
Când a sosit Lordul Carnarvon, cei doi bărbaţi au privit cu nerăbdare des-
chiderea uşii. În spatele ei, au găsit numai un coridor plin cu pietre, care du-
cea la o altă uşă puternică.
A fost mare nerăbdarea când Carter a tăiat o ferăstruică în uşa a doua.
Când aceasta a fost destul de măricică ei au privit prin ea în camera plină
cu magnifice comori de aur care întreceau orice imaginaţie: cutii şi paturi
frumoase, vaze şi scaune, statui şi instrumente muzicale, un tron de aur şi
bijuterii strălucitoare.
Oricât de uimitoare ar fi comoara împăratului Tutankamon, o comoară şi
mai minunată te aşteaptă să o descoperi. Toţi aceia care cercetează Biblia vor
descoperi mormântul. Dar, spre deosebire de mormântul lui Tutankamon,
acesta este gol. Împăratul Isus - Monarhul înmormântat - a ieşit afară, Birui-
torul morţii. Comoara pe care El doreşte să ţi-o dea este viaţa veşnică. Vrei
s-o accepţi chiar astăzi?
312
JOI, 5 NOIEMBRIE

ZIUA LUI GUY FAWKES


Un răspuns blând, potoleşte mânia, dar o vorbă aspră aţâţă
mânia. – Proverbe 15,1

A stăzi, în Anglia, este ziua lui Guy Fawkes. În seara aceasta, în acea ţară, au
loc focuri de artificii şi focuri în aer liber spre a celebra ziua de 5 noiem-
brie din anul 1405, când Parlamentul n-a fost distrus.
Dedesubtul clădirii Parlamentului erau multe pivniţe care, în acel timp,
erau închiriate negustorilor locali, ca să-şi depoziteze mărfurile. O grupă de
terorişti au închiriat una dintre aceste pivniţe şi, cu ajutorul lui Guy Fawkes,
au umplut-o cu treizeci şi şase de butoaie cu praf de puşcă. Apoi, butoaiele au
fost acoperite cu lemne de foc.
A fost pregătit un fitil cu ardere înceată, iar Guy Fawkes a fost ales să-l
aprindă. Explozia trebuia să aibă loc la 5 noiembrie, când Parlamentul avea
să fie în sesiune. Cu toate acestea, explozia n-a avut loc niciodată, deoarece
complotul a fost descoperit.
Unul dintre complotişti avea în Parlament un prieten şi el nu dorea ca
acesta să fie ucis în explozie. El l-a avertizat printr-o notiţă în care se spunea:
„Păzeşte-şi viaţa. Te sfătuiesc, dacă vrei să trăieşti, să găseşti nişte motive, în
aşa fel încât să nu fie nevoie să mergi la Parlament. Dumnezeu şi oamenii au
căzut de acord să pedepsească răutatea acestor vremuri. Pleacă la ţară, unde
vei fi în siguranţă”.
În felul acesta, pivniţele au fost cercetate şi praful de puşcă descoperit.
Guy Fawkes împreună cu ceilalţi complotişti au fost arestaţi şi executaţi.
Sunt vremuri când noi suntem asemenea Parlamentului aşezaţi - ca să
spunem aşa - pe nişte butoaie cu praf de puşcă. Apare o problemă, există vreo
neînţelegere şi ne aflăm în faţa unei persoane care este gata să explodeze. El
mai are nevoie numai de cineva care să aprindă fitilul şi cearta este gata.
Acesta este un complot al lui Satana ca să nimicească prietenia. Este una
dintre metodele sale de a pune capăt păcii în cămin şi comunitate.
Dacă suntem înţelepţi, vom cerceta relaţiile noastre să vedem unde sunt
ascunse butoaiele cu praf de puşcă. Apoi, vom lua măsuri ca fitilul să nu fie
aprins niciodată.
Una dintre cele mai bune căi de a opri exploziile de mânie este să spui
cuvinte amabile, cuvinte plăcute, cuvinte delicate persoanei care crede că este
îndreptăţită să fie furioasă.
Există nişte „butoaie cu pulbere” în viaţa ta? „Un răspuns blând potoleşte
mânia” şi preîntâmpină exploziile.
313
VINERI, 6 NOIEMBRIE

FUGARUL MUZICAL
Învaţă-mă, Doamne, calea Ta şi povăţuieşte-mă pe calea cea
dreaptă. – Psalmi 27,11

J ohn Philip, în vârstă de treisprezece ani, şi-a făcut planul să fugă de acasă.
Când circul va părăsi localitatea într-o anumită seară, are să plece împreună
cu el. El obţinuse o slujbă în formaţia muzicală a circului, pentru 12 dolari pe
săptămână, şi era încântat de perspectiva de a fi pe propriile lui picioare şi a
face lucruri de-ale celor mari.
„Să nu spui părinţilor tăi”, i-a spus şeful orchestrei.
„N-am să le spun”, i-a făgăduit John Philip. Totuşi secretul era prea im-
portant spre a fi păstrat şi el trebuia să-l spună cuiva. El l-a spus prietenului
său, Ed Accardi.
„Să nu spui părinţilor tăi”, l-a avertizat John Philip.
„N-am să le spun”, i-a făgăduit Ed. Dar gândul aventurii pe care avea s-o
aibă John Philip în curând era prea mult pentru el. Ed nu dorea să fugă de
acasă, dar se gândea că ar putea s-o convingă pe mama să-l lase să se alăture
circului. D-na Accardi şi-a dat seama ce se întâmpla şi a spus mamei lui John
Philip.
A doua zi dimineaţa, tatăl lui John Philip s-a sculat devreme şi a făcut
o vizită Comandantului Corpului de Marină explicându-i problema. Apoi,
tatăl s-a întors acasă şi l-a trezit pe John Philip. „Îmbracă-te cu hainele cele
mai bune şi vino cu mine”, i-a spus el.
Tatăl l-a luat pe John Philip şi l-a dus acasă la Comandant, care l-a salutat
cu „Bine ai venit, John Philip, în orchestra Marinei!” În felul acesta, în loc să
se alăture orchestrei circului, tânărul muzicant s-a alăturat orchestrei Mari-
nei, în care tatăl său cânta la trombon.
John Philip Sousa, care s-a născut în această zi în anul 1854, a devenit mai
târziu un dirijor renumit al Orchestrei Marinei din Statele Unite şi a compus
multe marşuri.
John Philip Sousa a avut un tată care l-a iubit şi a înţeles dorinţa băiatului
de treisprezece ani de a fi independent. El l-a salvat pe fiul lui de la a face o
greşeală şi în acelaşi timp l-a ajutat să fie fericit.
Tu şi eu avem un Tată ceresc care este ca acel tată. Adesea, El întrerupe
planurile noastre de viaţă, astfel ca să ne poată da ceva mai bun.. El cunoaşte
năzuinţele şi dorinţa noastră de a face ceva important în viaţă. El te va călăuzi
dacă tu îi vei îngădui. El ştie ce este spre fericirea ta.

314
SÂMBĂTĂ, 7 NOIEMBRIE

RAZE MORTALE
Spală-mă cu desăvârşire de nelegiuirea mea şi curăţeşte-mă de
păcatul meu! – Psalmi 51,2

M arie Curie, care s-a născut în această zi, în 1867, a descoperit radium-ul,
un metal rar, alb ca argintul. În toată lumea nu există decât o cantitate
foarte limitată din acest metal.
Radium-ul este adesea amestecat cu alte substanţe şi arată cam ca sarea de
bucătărie. Cu toate acestea nu te-aş sfătui să-l mănânci cu cartofi! Acest ele-
ment emite radiaţii puternice care pot da naştere la arsuri greu de vindecat.
Efectele radium-ului nu apar imediat după expunere. Pot să treacă mai
multe zile până ce pielea devine roşie şi dureroasă. Razele mortale pot să
nimicească, de asemenea, şi globulele roşii.
Marie Curie a primit de două ori Premiul Nobel pentru descoperirile ei
legate de radium. Ea a lucrat neobosită deasupra vaselor de fiert pehblenda,
pentru ca să extragă doar câteva miligrame din acest metal. Expunerea ei
constantă i-a ars pielea de multe ori şi i-a lăsat-o cu cicatrice. Ea nu şi-a dat
seama că razele nimiceau pe tăcute globulele roşii din sânge. Corpul ei nu pu-
tea produce destul de repede noi globule şi ea a murit în urma experienţelor
ei.
Într-un fel, păcatul este ca radium-ul. Aparenţa lui nevătămătoare este o
amăgire. Se poate ca noi să nu vedem imediat rezultatele, dar până la urmă,
el aduce moartea.
Uneori, efectele radium-ului pot fi văzute în cicatricele pe care le lasă. Şi
păcatul lasă cicatrice vizibile. Aceste semne le vedem în viaţa celui beţiv, a ce-
lui care se droghează şi a hoţului obişnuit. Putem vedea cicatricele păcatului
în bolile mintale şi pe trupurile şi feţele femeilor şi bărbaţilor nefericiţi şi
egoişti.
Întocmai după cum mare parte a vătămării radium-ului este înăuntrul
trupului, unde el distruge celulele sângelui, tot aşa şi păcatul lucrează lăuntric,
pe tăcute, pe neobservate, distrugând în taină viaţa.
Chiar dacă nu putem vedea imediat rezultatele păcatului în viaţa noastră,
dacă continuăm să fim expuşi, în cele din urmă vom muri din cauza radiaţiilor
lui devastatoare, aşa cum a murit Maria Curie, ca rezultat al expunerii ei la
radiaţiile radiumului.
Singura noastră speranţă este să înălţăm rugăciunea lui David, „Spală-mă
cu desăvârşire de nelegiuirea mea şi curăţeşte-mă de păcatul meu”.

315
DUMINICĂ, 8 NOIEMBRIE

URMELE PAŞILOR LUI DUMNEZEU


Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi întinderea lor vesteşte lucrarea
mâinilor Lui. – Psalmi 19,1

Î ntr-o dimineaţă, doi arabi şedeau în cortul lor şi discutau despre Dumne-
zeu. „Cum ştii tu că Dumnezeu există?” a întrebat unul dintre ei:
„Cum ştiu eu că o cămilă a trecut pe lângă cortul meu în timpul nopţii?”
a întrebat celălalt.
„Ştii după urmele lăsate”, a fost răspunsul. Uitându-se prin uşă ei puteau
să vadă clar urmele picioarelor cămilei în nisip.
„Aşa pot şti şi eu că Dumnezeu există”, a spus celălalt arab.
„Eu pot să văd urmele Lui.”
Ai văzut şi tu urmele lui Dumnezeu în ultimul timp? Priveşte prin
fereastră. Poţi să vezi că Dumnezeu a fost aproape de casa voastră în timpul
nopţii? Ce lucruri vezi care te fac să te gândeşti la Dumnezeu?
După masa de prânz, poate că ieşi cu familia ta să faci o plimbare la ţară
sau prin parc. Urcă un munte sau plimbă-te în jurul unui lac. Caută urme
ale lui Dumnezeu. Nu uita să priveşti în sus, spre cer, pentru că şi acolo sunt
urme ale lui Dumnezeu.
Pe cer ai putut vedea o foarte rară urmă a lui Dumnezeu, în anii care au
trecut. În acest timp, cometa Halley s-a întors. Sir Edmund Halley, un as-
tronom britanic a cărui zi de naştere este astăzi, a fost cel care a descoperit
că această cometă se întoarce spre a împodobi cerul nostru numai o dată la
fiecare şaptezeci şi şase de ani. Despre ea există un raport de prin anul 240
d.Hr. Ultima dată a fost văzută între 1987.
Aceasta este o urmă a lui Dumnezeu pe care probabil că tu o vei vedea
numai o singură dată în viaţă. Capul ei este la fel de strălucitor ca cele mai
strălucitoare stele. Coada ei lungă şi luminoasă se întinde peste o treime din
distanţa cerului vizibil.
Faptul că această cometă vine după un program şi pe o cale pe care Dum-
nezeu a fixat-o pentru ea cu veacuri în urmă, când El a aşezat-o în spaţiu, ne
spune ceva despre Creatorul căruia îi slujim. Ea ne spune ceva despre puterea
Lui. El este în măsură să susţină sori, planete, luni şi comete, toate călătorind
prin spaţiu cu viteze uimitoare, fără să aibă loc blocarea traficului sau cioc-
niri. Cât de minunat şi de puternic este Dumnezeul căruia ne închinăm!

316
LUNI, 9 NOIEMBRIE

UN LOC DE ADĂPOST
Tu eşti ocrotirea mea, Tu mă scoţi din necaz; Tu mă înconjori cu
cântări de izbăvire.– Psalmi 32,7

D acă eşti prins într-o furtună mare, ştii cât de important este să ai un loc
de adăpost din calea vântului şi ploii. În timp de inundaţii, este şi mai
important să găseşti un loc unde să fii în siguranţă faţă de torentele furioase.
În ciclonul din Bangladesh din 1970, cel puţin un milion de oameni au
pierit din cauză că n-au putut găsi un loc de adăpost. Împreună cu ei au murit
şi un milion de capete de vite. Când apele s-au retras, ele au lăsat în urma lor,
peste tot, cadavre în descompunere.
Totul a început în dimineaţa zilei de 9 noiembrie, pe la orele 9, când
s-a format o presiune joasă în golful Bengal, la sud-est de Madras. În ziua
următoare, aceasta s-a dezvoltat într-o furtună cu viteza de 90 km/oră. În
dimineaţa care a urmat, furtuna era la numai vreo 1 100 km sud-est de Chit-
tagong. Prin radio s-au dat avertismente despre apropierea furtunii şi aceia
care au putut s-o facă şi-au găsit un loc sigur pentru familiile lor, dar pentru
cei mai mulţi nu era niciun loc unde să meargă.
Vântul se deplasa cu o viteză de peste 160 km pe oră când furtuna a ajuns
la gurile râului Gange. Valuri mari au inundat insule şi regiuni de coastă. Pe
treisprezece insule n-a rămas în viaţă niciun om. Toate casele au dispărut,
culturile au fost nimicite. N-a mai rămas nimic decât noroi şi ruine. Sute de
vase au fost aruncate pe ţărm.
Când furtuna se apropia, oamenii au fugit pe cele mai înalte locuri ale
terenului pe care au putut să le afle. Unii s-au căţărat în pomi, iar alţii priveau
la furtună de pe acoperişuri. „Locurile de refugiu” ale multor oameni au fost
măturate de ape.
Teribila nimicire a acelui ciclon este o ilustraţie a puterii nimicitoare a
celui rău. Sunt vremuri când necazul şi nenorocirea se abat asupra noastră ca
o furtună. Uneori, Satana aduce ispita ca o inundaţie puternică.
În astfel de timpuri avem nevoie de un adăpost sigur, altfel vom fi măturaţi.
Singurul loc unde putem alerga pentru a fi în siguranţă este Isus Hristos, pu-
ternica Stâncă a Veacurilor. Furtunile vieţii pot să sufle cu forţa unui vânt
puternic, dar în acel loc de refugiu noi suntem în siguranţă.
Eşti tu în siguranţă pe Stâncă? Dacă nu, predă-te lui Isus astăzi. Când vine
furtuna, vei fi în siguranţă.

317
MARŢI, 10 NOIEMBRIE

DE-A V-AŢI ASCUNSELEA


Şi fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui! Căci cine se
apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că răsplăteşte
pe cei ce-L caută. – Evrei 11,6

C u siguranţă că te-ai jucat şi tu de-a v-aţi ascunselea. Adu-ţi aminte cum


era când erai tu la rând. Închideai ochii şi numărai până la o sută în timp
ce prietenii tăi fugeau să se ascundă.
Apoi strigai: „Vin! Sunteţi gata sau nu, vă prind!” Apoi priveai cu atenţie în
toate părţile şi începeai să-ţi cauţi prietenii. Tu nu-i puteai vedea, dar ştiai că
ei sunt pe undeva pe aproape şi erai hotărât să-i cauţi până îi vei găsi.
Uneori, sunt anumite situaţii reale în viaţă, care se aseamănă cu de-a v-aţi
ascunselea, numai că ele nu sunt un joc. Ele sunt adevărate. Una dintre aceste
căutări a ajuns la capăt în ziua de 10 noiembrie 1871.
Cel care se ascunsese a fost dr. David Livingstone, renumitul explorator
şi misionar. Timp de mai multe luni, el se aflase într-o expediţie în inima
Africii. Nimeni din lumea din afară n-a mai auzit de el şi mulţi au crezut că
murise. Totuşi, Gordon Bennett, de la ziarul „New York Herald”, credea că dr.
Livingstone trăia. El l-a trimis pe un reporter al ziarului său, Henry Marton
Stanley, să-l găsească.
Domnul Stanley l-a căutat pe dr. Livingston în junglele sălbatice ale Africii,
timp de şapte luni şi jumătate, înainte de a-l găsi. Când era posibil călătorea
cu barca. Altădată, mergea pe jos. A fost bolnav şi a întâmpinat tot felul de
greutăţi. Dar n-a renunţat. El credea că dr. Livingstone era pe acolo pe undeva
şi a continuat să-l caute până ce l-a găsit la Ujiji, aproape de lacul Tanganica.
În jocurile tale de-a v-aţi ascunselea cu prietenii tăi, ştii că ei sunt pe un-
deva pe aproape şi crezi că, dacă vei continua să-i cauţi, îi vei găsi. Aşa fiind,
îi cauţi mereu şi cu siguranţă că-i vei găsi.
Tot aşa este şi cu jocul de-a v-aţi ascunselea cu Dumnezeu. Noi suntem
cu ochii închişi, iar Dumnezeu este Cel care Se află ascuns. El nu este ascuns
intenţionat. Păcatul este cel care L-a ascuns.
Dacă credem că El este pe undeva, atunci să mergem să-L căutăm şi cu
siguranţă că Îl vom găsi.
Tu eşti la rând ca să cauţi. Fie ca cercetarea ta să înceapă chiar acum.

318
MIERCURI, 11 NOIEMBRIE

OSPĂŢ CANIBAL
Domnul mi Se arată de departe:„Te iubesc cu o iubire veşnică, de
aceea îţi păstrez bunătatea Mea.” – Ieremia 31,3

P anakaraeo era un şef Maori neînfricat, conducătorul unei bande de


războinici feroce din Noua Zeelandă.
Când Joseph Matthews, un misionar englez, a vizitat tabăra lui, pe data
de 11 noiembrie 1832, Panakaraeo şi războinicii lui n-au fost prea prietenoşi.
De fapt, ei l-au înconjurat imediat şi au început să pregătească focul pentru
un ospăţ canibal în care misionarul Matthews avea să fie felul principal de
mâncare!
A trecut câtva timp până ce buştenii au ars pentru a deveni acel fel de
cărbuni aprinşi peste care carnea putea fi friptă. Aşa că, în timp ce aveau loc
pregătirile, Joseph Matthews i-a spus şefului: „În timpul acesta de aşteptare,
lasă-mă să-ţi fac cunoscută solia mea”.
„N-am nevoie de solia ta” îi spuse Panakaraeo. „Taci”.
„Dar eu am făcut acest drum din Anglia tocmai pentru ca să ţi-o spun”, a
insistat d. Matthews. „Eu îţi voi spune solia mea şi apoi mă poţi frige!”
Aşa fiind, Şeful Panakaraeo a fost de acord. „Spune-o repede şi nu pierde
vremea, spuse şeful”. „ În curând, focul este gata”.
Panakaraeo se înveli în mantia lui şi se aşeză lângă foc. Flăcările jucăuşe
luminau faţa lui frumoasă cu multele ei tatuaje. El privea atent spre captivul
său şi aştepta să asculte povestirea.
Dacă ai fi fost tu Joseph Matthews, ce i-ai fi spus şefului? I-ai fi vorbit tu
despre porunca aceea care spue „Să nu ucizi?” I-ai fi spus tu despre focul zilei
de judecată care-i aşteaptă pe cei care-i ucid pe misionari?
Joseph Matthews a vorbit despre istoria lui Isus şi a marii Lui iubiri. I-a
spus cum El a venit şi a murit pe cruce pentru ca astfel şeful Panakaraeo să
poată trăi veşnic. El le-a vorbit despre frumoasele locaşuri pe care Isus le-a
pregătit pentru Maoriţi.
La lumina tăciunilor aprinşi, Joseph Matthews a putut să vadă cum la-
crimile curgeau pe faţa bătrânului şef. Vatra de cărbuni pentru prăjit era gata,
dar şeful a spus: „Continuă. Doresc să aud mai mult despre acest Om”.
Inima sălbatică a acelui şef maor a fost câştigată prin istorisirea despre
iubirea lui Hristos. În acea seară n-a mai avut loc niciun ospăţ canibal. Iubirea
lui Dumnezeu a fost aceea care a schimbat situaţia.

319
JOI, 12 NOIEMBRIE

NOAPTEA ÎN CARE STELELE AU CĂZUT


Şi stelele au căzut din cer pe pământ, cum cad smochinele verzi din
pom, când este scuturat de un vânt puternic. – Apocalipsa 6,13

T ânărul Richard Mauzy, din Magagheysville, Virginia, a fost unul dintre


miile de oameni care au văzut căderea de stele din 12 noiembrie 1833.
Ploaia de stele a început pe la orele nouă şi desfăşurarea ei a crescut în
strălucire până la orele două, când a atins apogeul. Acesta a fost momentul
când Richard s-a trezit şi s-a hotărât să se scoale să vadă ce se petrece afară.
Richard a ieşit în vârful picioarelor din camera lui, a trecut prin casă
înspre uşa din spate. A deschis-o încetişor şi a ieşit afară în noapte. Stând pe
balconul din spatele casei, el a privit spre cel mai mare foc de artificii pe care-l
văzuse vreodată. Era ca şi cum ar fi explodat o rachetă gigantică în văzduh
şi scânteile cădeau în jos şi tot mai jos ca o ploaie fără sfârşit. Întreg cerul era
aprins de mingi de foc care cădeau.
Richard a stat acolo timp îndelungat privind spectacolul acesta fascinant.
Se petrecea aceasta în fiecare seară? El a ajuns la concluzia că poate că da, aşa
că se hotărî să nu mai deranjeze pe tata şi pe mama cu această întâmplare.
S-ar putea ca ei să râdă de el.
Dar, la micul dejun, căderea de stele a fost subiectul principal al discuţiei.
Richard a aflat că fusese martor la cea mai mare cădere de stele care se văzuse
vreodată. Mai mult de 260 000 de meteoriţi au căzut în acea noapte, o medie
cam de 60 000 pe oră. Acesta este un număr foarte mare, dacă ţinem seama
de faptul că, într-o noapte obişnuită, media căderii de stele este de o stea pe
oră. Închipuieşte-ţi să vezi o mie de stele care cad pe minut!
În următoarele câteva zile, Richard a auzit discutându-se mult despre
căderea de stele. Unii credeau că a venit sfârşitul lumii. Ei se temeau şi L-au
rugat pe Dumnezeu pentru îndurare. Richard a fost unul dintre aceia care nu
se temeau. El era bucuros că stelele au căzut, mai ales când tatăl şi mama lui
i-au explicat că acesta a fost unul dintre semnele care arătau că Isus vine în
curând. Richard dorea să-L vadă pe Isus. El dorea să-i vadă pe îngeri. Dorea
să meargă în cer să vadă frumoasele locaşuri pe care le-a pregătit Isus.
Amintirea acelei nopţi de pe balconul din spatele casei i-a rămas lui Ri-
chard toată viaţa în minte şi l-a ajutat să cunoască sigur că Isus vine curând.

320
VINERI, 13 NOIEMBRIE

RUGĂCIUNEA MONICĂI
Iubesc pe Domnul, căci El aude glasul meu, cererile mele. – Psalmi
116,1

V ersetul acesta exprimă ceea ce a simţit Monica în duminica Paştelui anu-


lui 387 d. Hr. când se afla în catedrala din Milano şi privea cum epis-
copul Ambrozie îl boteza pe fiul ei, Augustin.
Ce bine îşi amintea ea de ziua când a fost născut, la 13 noiembrie 354,
în mica localitate Tagaste, nu departe de Cartagina din Africa de Nord. Din
clipa naşterii lui, ea se ruga mereu ca el să devină un creştin.
Când Augustin a ajuns la vârsta adolescenţei, tatăl lui l-a trimis la cele mai
bune şcoli. Băiatul învăţa bine, dar în acelaşi timp el a căzut pradă ispitirilor
oraşului şi a dus o viaţă păcătoasă. Apoi, într-o seară, i-a spus mamei sale că
merge să-şi ia rămas bun de la un prieten care pleca la Roma. În realitate,
Augustin fugea de acasă. Urcându-se pe un vas, a plecat pe mare departe de
casă.
Viaţa neînfrânată a fiului ei aproape că i-a zdrobit inima Monicăi, dar ea
nu a renunţat să se roage pentru el. Într-o zi, s-a simţit atât de rău în legătură
cu cele ce a făcut fiul ei, încât i-a vorbit şi unui învăţător creştin depre el. Când
a terminat ce-a avut de spus, lacrimile i se prelingeau pe obraji.
„Du-te în pace”, i-a spus învăţătorul. „Dumnezeu te va ajuta. Este imposi-
bil ca fiul acestor lacrimi să piară”.
Dumnezeu a răspuns rugăciunii Monicăi într-un mod minunat. Din
fericire, Augustin a mers la Milano unde a făcut cunoştinţă cu episcopul
Ambrozie. El i-a povestit episcopului despre goliciunea vieţii lui şi despre
neliniştea pe care o simţea. I-a mai spus cum a călătorit prin multe locuri,
unde a făcut fapte nesăbuite şi multe rele, dar el nu poate să se libereze de
rugăciunile mamei lui.
După ce a studiat un timp împreună cu episcopul Ambrozie, Augustin şi-a
predat viaţa lui Isus şi s-a hotărât să fie botezat. Desigur că pentru o aşa de
minunată zi, el a dorit ca şi mama lui să fie de faţă.
Augustin a devenit un om mare şi un bun predicator şi scriitor. Chiar şi
astăzi oamenii mai citează cuvinte pe care le-a spus el.
Odată, el a scris: „Faptul că eu n-am pierit se datorează rugăciunilor zil-
nice ale mamei mele”.
Cunoşti pe cineva care, ca şi adolescentul Augustin, duce o viaţă neîn-
ţeleaptă? Tu poţi face pentru prietenul tău ceea ce Monica a făcut pentru fiul
ei. Poţi să te rogi, şi iar să te rogi, şi să nu renunţi la a te ruga.
321
SÂMBĂTĂ, 14 NOIEMBRIE

ZIUA COPIILOR
Lăsaţi copilaşii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci Împărăţia
cerurilor este a celor ca ei. – Matei 19,14

C opiii din India s-ar putea să nu-l uite pe Jawaharlal Nehru, primul
prim-ministru al ţării lor, nici ziua lui de naştere, 14 noiembrie 1889,
pentru că în această zi ei sunt cinstiţi în sărbătoarea Zilei copiilor.
Copiii, de la grădiniţă până la gimnaziu, primesc daruri şi au sărbătoare.
Nici copiii săraci nu sunt uitaţi. Oameni binevoitori merg pe la casele lor
şi le împart bomboane şi hrană. Şi copiii şchiopi, orbi şi surzi primesc o
atenţie deosebită în acea zi.
Ziarele publică articole despre nevoile de hrană, educaţie, iubire şi trata-
ment medical ale copiilor. Revistele publică istorisiri despre oameni care
i-au ajutat pe copii. Timp de o zi, toată lumea se interesează de copii şi după
aceea se pare că sunt daţi, mai mult sau mai puţin, uitării.
Dar la Dumnezeu fiecare zi este Ziua copiilor. El se interesează tot tim-
pul de fericirea copiilor şi tinerilor. În Biblie, El a dat multe instrucţiuni
despre cum trebuie să-i trateze pe copii învăţătorii şi părinţii.
„Nu întărâtaţi pe copiii voştri”, le spune Dumnezeu. În alt loc, El spune:
„Ar fi mai de folos pentru el să i se lege o piatră de moară de gât şi să fie
aruncat în mare, decât să facă pe unul din aceşti micuţi să păcătuiască”.
(Luca 17,2).
„Iubiţi pe copiii voştri şi purtaţi-le de grijă”, instruieşte El pe mame.
„Învăţaţi pe copiii voştri despre Mine”, spune El taţilor.
Dumnezeu făgăduieşte o răsplată deosebită acelora care dau un pahar
cu apă unui copil. Vezi cât de mult Se îngrijeşte Dumnezeu de copii?
Când Isus a locuit pe acest pământ, copiilor le plăcea să fie cu El. El nu-i
alunga ca neînsemnaţi. El nu-i făcea să simtă că ei I-ar sta în cale. El nu-i
certa. El îi aduna pe lângă El în aşa fel ca ei să poată vedea şi auzi tot ceea
ce se petrecea. El le-a spus istorioare pe care nu le puteau uita niciodată. O
dată, El a folosit chiar hrana unui mic băieţel spre a hrăni mai mult de cinci
mii de oameni. Copiii erau totdeauna luaţi în seamă de Isus.
Isus mai iubeşte încă copiii. El îi iubeşte şi pe tineri.
Ţie, El îţi spune „Vino la Mine”. Vrei să vii astăzi?

322
DUMINICĂ, 15 NOIEMBRIE

ELIBERAREA LUI JOHN LEE


Nu mai este nicio condamnare pentru cei care sunt în Isus Hristos.
– Romani 8,1

J ohn Lee, un englez, a fost condamnat la moarte pentru o crimă pe care el


insista că n-a comis-o. Împrejurările însă l-au arătat a fi vinovat, şi el a fost
condamnat să moară prin spânzurare, la 15 noiembrie 1884.
În acea zi, James Berry, călăul a făcut controlul de rutină al ştreangului şi
al trapei. Totul era în ordine. Clopotul închisorii a bătut şi John Lee a fost dus
pe platforma de execuţie.
John Lee stătea liniştit în timp ce ştreangul era aranjat în jurul gâtului lui.
Ne putem închipui agonia acelor clipe în timp ce el aştepta ca gâdele să facă
cei câţiva paşi până la levierul care avea să elibereze trapa de sub picioarele
sale.
James Berry a tras levierul, dar nimic nu s-a întâmplat! Uimit, călăul a
examinat trapa. Nu era nicio cauză care s-o împiedice să funcţioneze. S-a dat
înapoi şi a tras din nou de levier. Nu s-a întâmplat nimic!
În acele clipe John Lee dorea ca trapa să se deschidă spre a pune capăt
nenorocirii lui. Sudoarea îi curgea pe faţă. El simţea că nu mai putea îndura
agonia nesiguranţei.
Călăul a mai controlat pentru a doua oară trapa şi mecanismul levierului.
Totul era în ordine. Din nou s-a dat înapoi şi a tras de levier. Şi din nou trapa
nu s-a deschis!
Călăul a îndepărtat ştreangul din jurul gâtului lui John Lee şi a poruncit
paznicului să-l ia şi să-l ducă înapoi în celula lui. El a fost primul om în istoria
Angliei care a supravieţuit la trei încercări de a fi spânzurat. Mai târziu, John
Lee a fost eliberat şi a plecat în Statele Unite, unde s-a căsătorit şi a dus o viaţă
obişnuită.
Tu şi eu ne aflăm într-o situaţie asemănătoare. Şi noi suntem condamnaţi
la moarte. Spre deosebire de John Lee, noi ne merităm pedeapsa. Noi toţi
am păcătuit şi „suntem lipsiţi de slava lui Dumnezeu”. Plata păcatului este
moartea”. Noi ne aflăm pe aşa-zisa platformă de execuţie cu laţul în jurul gâ-
tului. În această clipă spunem în şoaptă o rugăciune de iertare şi îndurare
prin sângele lui Isus. Datorită acestei rugăciuni, trapa nu se va deschide. Laţul
este acum îndepărtat din jurul gâtului nostru. Suntem eliberaţi. Lăudat să fie
Dumnezeu că nu trebuie să murim!

323
LUNI, 16 NOIEMBRIE

ÎMPĂRATUL POSAC
Viaţa este mai mult decât hrana, şi trupul, mai mult decât îmbră-
cămintea. – Luca 12,23

A i auzit declaraţii de felul acesta: „Numai dacă aş avea pizza în loc de fa-
sole, ce fericit aş fi”.
„Ce fericit aş fi dacă aş avea o bicicletă cu mai multe viteze decât are
această vechitură!”
„Aş fi aşa de fericită dacă aş avea o rochie nouă pentru petrecere”.
Ce-ar fi dacă ai avea tot ceea ce îţi doreşti? Ai fi atunci fericit?
Răspunsul se află în viaţa a doi bărbaţi care au trăit cam acum două mii
de ani.
Cezarul Tiberiu, a cărui zi de naştere este astăzi, era împăratul Romei
când Isus locuia în Galileea. El a fost unul dintre cei mai bogaţi oameni din
lume. Se părea că bogăţia lui este nemărginită. El putea să aibă orice lucru pe
care i-l dorea inima.
Poneii împăratului aveau potcoave făcute din aur. Avea un luxos castel de
marmură pe o insulă din Marea Mediterană. El se îmbrăca în haine de catifea,
mătase, satin şi avea multe bijuterii. O mulţime de slujitori îl aşteptau să-i
aducă orice-şi dorea.
A fost, oare, Cezarul Tiberiu fericit? Nu. De fapt, el era cel mai nefericit
om. Cărţile de istorie ne spun că n-a fost văzut niciodată zâmbind. Porecla
care era şoptită în spatele lui era „Împăratul posac”. Toate averile lui nu i-au
putut aduce fericirea.
În contrast, Isus a fost sărac. Tatăl lui a fost un dulgher care nu şi-a putut
îngădui să ia la Templu un miel sau un taur pentru jertfă, ci a putut prezenta
numai o pereche de porumbei şi două turturele. Isus n-a avut o casă. El avea
doar cu ce era îmbrăcat şi poseda bani puţini. Mânca o hrană simplă, bună,
iar uneori n-avea destulă.
Isus abia avea ceva din bunurile acestei lumi, dar El era fericit. El ştia că
fericirea nu se datorează faptului de a avea unt de arahide şi gem pe pâine.
Viaţa este mai mult decât bărcile şi bicicletele. Păpuşile şi rochiile nu ne pot
aduce adevărata bucurie.
Isus a fost fericit pentru că El a trăit aproape de Dumnezeu, Tatăl Său, şi
n-a fost vinovat de fapte rele. Isus a fost fericit pentru că a petrecut mult timp
ajutându-i pe alţii.

324
MARŢI, 17 NOIEMBRIE

PE SCURTĂTURĂ
Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine. – Ioan 14,6

Î ţi aduci aminte când te sculai târziu şi trebuia să te grăbeşti spre a ajunge


la timp în clasă? Atunci nu respectai indicaţia: „Nu călcaţi pe iarbă”, în
străduinţa de a ajunge la şcoală pe cel mai direct drum posibil. Deci, o luai
pe scurtătură.
Când mergi data viitoare în parcul oraşului, fii atent la scurtături, căi
făcute peste iarbă de oameni în graba lor. Gospodarii parcului au făcut în in-
teriorul lui şi trotuare, dar ici şi colo oamenii au făcut propriile lor căi, pentru
că ei căutau calea cea mai scurtă spre a ajunge acolo unde doreau.
Timp de secole, oamenii din Europa ştiau că a călători în jurul Africii nu
era calea cea mai scurtă pentru a ajunge în India. Mulţi visau la o scurtătură
prin istmul de Suez.
La 17 noiembrie 1869, visul acesta s-a împlinit când canalul de Suez a fost
deschis. În acea zi, mii de oameni s-au adunat la Port Said, în Egipt, să vadă
jocurile de artificii, să asculte cuvântările şi să vadă capetele încoronate sosite
aici din diferitele ţări europene. Mulţimea a văzut cum şaizeci şi opt de vase
au intrat în canalul cel nou.
Această scurtătură geografică a făcut o uimitoare schimbare în comerţul
mondial. Astăzi vasele pot ajunge în Oceanul Indian din Marea Mediterană în
curs de câteva ore, de unde înainte călătoria dura săptămâni sau luni. Datorită
Canalului de Suez, Europa şi Asia sunt mai aproape pe mare cu 10 800 km.
Scurtături ca aceea a Canalului de Suez şi căi peste locuri nefolosite sunt
de ajutor. Uneori este necesar să mergi peste iarbă. Are un sens să găseşti
calea cea mai scurtă când ai de gând să călătoreşti de la New York la San
Francisco.
Există totuşi un domeniu în viaţa noastră, unde scurtăturile nu sunt nece-
sare. Există doar o singură cale care conduce la Dumnezeu. Isus este acea
singură cale. Nu-L putem cunoaşte pe Tatăl nostru ceresc, sau să ajungem
la căminul nostru cel veşnic, decât dacă-L urmăm pe Isus. El este Calea,
Adevărul şi Viaţa.
Mai sunt multe alte căi pe care le-au făcut oamenii. Ele pot să arate ca
scurtături spre pace, fericire şi viaţă veşnică, dar acestea te vor conduce de-
parte de ţinta ta.
Cea mai scurtă distanţă între noi şi Dumnezeu este rezumată în textul de
astăzi. Nu este nevoie de scurtături.

325
MIERCURI, 18 NOIEMBRIE

ŢINTIND MĂRUL
În Tine, Dumnezeule, mă încred. – Psalmi 25,2

L a 75 km sud de Zürick, Elveţia, orăşelul Altdorf, se află o statuie de bronz


a lui Wilhelm Tell. Legenda spune că acesta este locul de unde el a ţintit
mărul de pe capul fiului său la 18 noiembrie 1307.
După cum spune istoria, regele Austriei a trimis guvernatori în Elveţia
să stăpânească peste popor, dar nu toţi au fost oameni cumsecade. Bărbatul
care se afla la Altdorf era mândru şi crud. În mijlocul orăşelului el a ridicat
un stâlp şi şi-a pus pălăria în vârful lui. Toţi care treceau pe acolo trebuia să
se încline. Aceasta a dat naştere la mânia oamenilor, dar le era teamă să fie
neascultători.
Într-o zi, a venit în orăşel un om de la ţară. Lui Wilhelm Tell nu-i era frică.
„Eu n-am să mă înclin în faţa pălăriei!” a spus el.
„Dacă nu o faci, cu siguranţă că vei fi pedepsit”, i-au spus.
În ciuda avertismentului, Wilhelm Tell a parcurs strada, a trecut chiar pe
lângă stâlp, ţinând capul drept în sus. Oamenii au rămas cu suflarea întretăiată.
Soldaţii l-au înconjurat imediat şi l-au dus la guvernator.
„Drept pedeapsă va trebui să ţinteşti mărul pe care-l vom pune pe capul
fiului tău”, i-a spus guvernatorul.
Pune-te în locul fiului lui Wilhelm Tell. Cum te-ai fi simţit? Ai fi încercat
să fugi? Ai fi fost în stare să ţii capul ferm? Ai fi plecat capul când ai fi văzut
săgeata venind?
Fiul lui Wilhelm Tell nu s-a ferit. El a stat ca o statuie, fără să plângă, fără
să se clintească din loc. Mărul a stat pe locul lui până ce săgeata l-a despicat
în două.
Această întâmplare ne spune ceva despre încrederea băiatului în tatăl său.
El ştia că tatăl lui îl iubea şi că nu-l va vătăma. El văzuse cum săgeţile lui Wil-
helm au atins ţinta lor de sute de ori. El ştia că se putea încrede în tatăl său că
el avea să lovească mărul în loc să-i lovească capul.
Nu este acesta acel fel de încredere pe care tu şi eu se cere s-o avem în Tatăl
nostru cel ceresc? Noi nu înţelegem întotdeauna de ce vin anumite experienţe
în calea noastră, întocmai ca săgeţile. Totuşi nu trebuie să ne fie frică. Dum-
nezeu este Tatăl nostru. El ne iubeşte. Noi ne putem încrede în El.

326
JOI, 19 NOIEMBRIE

NU MAI ERA SPERANŢĂ


… care voieşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cu-
noştinţa adevărului. – 1 Timotei 2,4

L a miezul nopţii, în ziua de marţi, 19 noiembrie 1968, nouăzeci şi nouă de


oameni au coborât la lucru în galeriile subterane ale minei de cărbuni nr.
9 de la Farmington, aproape de Monongah, din Virginia de Vest.
La orele 5:25 dimineaţa a avut loc o explozie teribilă, care a fost simţită la
peste şaisprezece kilometri depărtare. Fumul de la intrarea minei s-a înălţat
până la 50 m spre cer. În curând, mina a devenit un furnal turbat, iar înăuntrul
ei se aflau nouăzeci şi nouă de oameni.
Până la amiază au ieşit afară doar douăzeci şi unu de inşi. Care era situaţia
celorlalţi şaptezeci şi opt, prinşi undeva în galeriile minei? Mai erau oare în
viaţă? Vor putea fi salvaţi?
Pentru ca mina să nu fie cuprinsă în întregime de foc, era necesar să i se
sigileze intrările. Totuşi preşedintele Companiei, John Corcoran, s-a împotri-
vit să facă acest lucru, deoarece mai era posibil ca oamenii dinăuntru să mai
fie în viaţă.
Timp de zece zile, echipele de salvare au lucrat cu cel mai modern echipa-
ment, încercând să localizeze minerii pierduţi. În cele din urmă, la 29 noiem-
brie, preşedintele a anunţat: „Trebuie să închidem mina”.
Un pastor a început să se roage, dar n-a putut termina rugăciunea din
cauză că strigătele de plâns erau prea tari. Sfârşitul venise. Intrările minei au
fost închise. Nu mai era nicio speranţă.
Tot aşa va fi într-o zi şi cu planeta Pământ. În curând, într-o zi, numai Dum-
nezeu ştie cât de curând, va veni ziua când nimeni nu va mai putea fi salvat.
Toţi vor auzi despre Isus. Toţi se vor hotărî pentru sau împotriva Lui.
Hristos se va ridica şi va spune: „S-a sfârşit!” Şi timpul se va opri. Lumea va
ajunge la sfârşitul ei. Uşa mântuirii va fi închisă pentru totdeauna. Nu va mai
fi nicio speranţă. Noi numim aceasta încheierea timpului de har.
Când vine ziua aceea va fi prea târziu să te hotărăşti să-L urmezi pe Isus.
Va fi prea târziu să mai vorbeşti cu cineva despre Domnul. Va fi prea târziu să
mai ajuţi pe cei care sunt pierduţi.
S-ar putea întâmpla ca Domnul Isus să nu se reîntoarcă încă din acelaşi
motiv pentru care preşedintele Corcoran a ţinut minele deschise atâta timp
după explozie? Isus iubeşte pe oamenii din această lume atât de mult, încât
El doreşte să fie sigur că fiecare a avut o şansă să fie salvat. Poate El să aştepte
şi pentru tine?
327
VINERI, 20 NOIEMBRIE

MAREA LUCRARE DE SPĂLARE


A Lui, care ne iubeşte, care ne-a spălat de păcatele noastre cu sân-
gele Său. … – Apocalipsa 1,5

P ăcatul este mortal. Este o otravă care poate ucide. Este mai rău decât plu-
toniul.
Vineri, 20 noiembrie 1959, a avut loc o explozie într-una dintre camerele
Laboratorului Oakridge, a Comisiei Energiei Atomice. A cincizecea parte
dintr-o uncie (28,35 grame) de plutoniu a scăpat în aer. N-ai crede că cineva
s-ar îngrijora de o cantiatea atât de mică.
Până la urmă, oamenii care lucrau la Comisia de Energie Atomică au fost
foarte îngrijoraţi. Ei au început o lucrare de curăţire, care a costat 350 000 de
dolari.
Fiecare dintre cei care s-au aflat până la 6,5 km depărtare de explozie a tre-
buit să-şi schimbe hainele cu îmbrăcăminte nouă, care nu fusese contaminată.
Apoi, aceşti oameni au fost supravegheaţi foarte atent pentru a se asigura că
n-au inhalat plutoniu.
Clădirile au fost spălate la interior şi în exterior cu detergenţi puternici.
Apoi, au fost zugrăvite din nou. Stratul de pământ de deasupra a fost săpat
şi cărat într-un loc pentru a fi îngropat. Asfaltul din jurul locului exploziei a
fost desfăcut şi îndepărtat şi o nouă şosea a fost construită. Pe clădiri au fost
construite acoperişuri noi.
Au făcut tot ce era posibil pentru a fi siguri că orice picătură de plutoniu
a fost îndepărtat, astfel ca regiunea să fie sigură şi oamenii să poată locui şi
lucra în ea.
Dacă oamenii au atâta grijă să scape de o părticică cât de mică a unui ele-
ment care poate nimici viaţa prezentă, cu cât mai multă grijă ar trebui să aibă
cu privire la otrava păcatului, care poate nimici speranţa vieţii veşnice.
Tu şi eu avem nevoie de o curăţire şi mai radicală decât aceea de la Labo-
ratorul Oakridge şi împrejurimile lui. Spălarea cu săpun nu va face acest lu-
cru. Detergenţii nu ne pot curăţi de rele. Spălarea nu poate îndepărta petele
păcatului. Avem nevoie de ceva care să ne scape de păcatul care este imprimat
pe fiecare celulă a trupului nostru încă de când ne-am născut.
De fapt, nu există nimic cu care să ne putem curăţi. Nu ne putem spăla
păcatele. Numai Isus poate să facă acest lucru prin sângele său. Vrei să-L laşi
să facă aceasta pentru tine?

328
SÂMBĂTĂ, 21 NOIEMBRIE

SALVARE DE SUS
Încă puţină vreme şi „Cel ce vine va veni şi nu va zăbovi.” – Evrei
10,37

L a 21 noiembrie 1979, o mulţime înfuriată a atacat Ambasada Statelor


Unite din Islamabad, Pachistan, şi a dat foc clădirii. Nouăzeci de mem-
bri ai personalului au fost blocaţi în clădirea în flăcări a ambasadei, timp de
şase ore, în timp ce aşteptau să fie salvaţi.
„Vom ieşi cu viaţă de aici?” se întrebau americanii. De ce au nevoie de
atâta timp să ajungă până la noi?”
Între timp, Guvernul Pachistanului încerca să găsească o cale să-i salveze
pe cei blocaţi. Mulţimea făcea aproape imposibil să se ajungă la clădire.
În afară de asta, căldura cea mare ar fi făcut ca intrarea în ambasadă prin
uşa de la parter să fie o încercare riscantă. Singura cale posibilă era să se
folosească elicopterul, care să aterizeze pe acoperiş. Fumul şi curenţii care
se ridicau din flăcări făceau ca şi aceasta să fie o sarcină grea.
Imaginaţi-vă bucuria oamenilor blocaţi când au văzut primul elicopter
aterizând în siguranţă pe acoperiş şi când au aflat în sfârşit că salvatorii au
venit. Vă puteţi închipui scena în care americanii se îmbrăţişau unul cu
altul, râdeau şi plângeau în acelaşi timp? Cum puteau oare să fie atât de
aproape de moarte şi apoi să fie salvaţi! Ceasurile cele lungi de aşteptare şi
nesiguranţă trecuseră. Ei puteau merge acasă.
Nu crezi că va fi ceva asemănător şi atunci când, în cele din urmă, Isus
va reveni? Noi, oamenii, aşteptăm pe această veche planetă ca Domnul nos-
tru să revină. Nu este vorba de şase ore, cum a fost la Islamabad, ci de şase
mii de ani de când focul păcatului a fost aprins în această lume. Lui Adam
şi Evei, Dumnezeu le-a făgăduit eliberare şi fiecare generaţie se aştepta ca ea
să fie generaţia cea fericită, care să vadă cu ochii ei venirea lui Isus.
Ca şi cazul acelor americani care aşteptau acum şaisprezece ani, elibe-
rarea noastră va veni din cer. Vom privi în sus, dincolo de ruinele acestei
lumi aprinse, să-L vedem pe Isus venind cu o mulţime de îngeri. Eu aş dori
să am parte de acea salvare, tu nu?

329
DUMINICĂ, 22 NOIEMBRIE

FĂ-O ACUM
Adu-ţi aminte ce scurtă este viaţa mea. – Psalmi 89,7

L a orele unu, în după-amiaza zilei de 22 noiembrie, 1963, John F. Kennedy,


cel de al treizeci şi unu-lea preşedinte al Statelor Unite a murit.
Cu o jumătate de oră mai devreme, el zâmbea şi făcea cu mâna către
mulţimile entuziasmate din Dallas, Texas. Deodată, uralele au fost întrerupte
de zgomotul unei arme şi preşedintele s-a prăbuşit spre înainte, sângele
ţâşnindu-i din răni.
Trei zile mai târziu, conducătorii a peste nouăzeci de naţiuni au luat parte
la funeraliile lui John Kennedy. Mai mult de un milion de oameni s-au aliniat
să vadă afetul de tun tras de cai, care ducea trupul la biserică.
Alte milioane au privit la televizor când procesiunea s-a oprit pe o pantă
din Cimitirul Naţional Arlington. Ei au văzut sicriul coborât în pământ. Au
auzit cele 21 de salve de tun ca salut şi cele cincizeci de avioane cu reacţie ale
Forţelor Aeriene uruind deasupra capetelor. Au văzut pe d-na Kennedy aprin-
zând flacăra eternă care avea să marcheze mormântul soţului ei.
John F. Kennedy a fost al patrulea preşedinte al Statelor Unite, ucis de
glonţul unui asasin. El a fost cel mai tânăr bărbat care a fost ales vreodată
pentru această slujbă şi oamenilor nu le venea să creadă că cineva atât de
tânăr, atât de dinamic, atât de bogat în planuri pentru ţara sa, putea să fie
într-adevăr mort. Se credea că Kennedy va rămâne cel puţin pentru termenul
unui mandat de patru ani, şi posibil, şi pentru al doilea mandat. În loc de
aceasta totul s-a terminat în o mie de zile. Ce scurt a fost acest timp!
Moartea nu ţine seamă de persoane. Ea înhaţă pe oameni la vârsta de 8
sau de 80 de ani. Ea ia şi pe preşedinţi şi pe săraci fără deosebire. Pentru mulţi,
ea vine într-un moment neaşteptat.
Viaţa este preţioasă. Atăzi este rândul vostru s-o trăiţi din plin. Nu există
nicio siguranţă pentru mâine. Chiar dacă trăieşti până la vârsta de 99 de ani,
viaţa va fi prea scurtă să împlineşti tot ce este necesar să faci.
S-ar putea să nu mai dispui de alţi cincizeci de ani spre a-ţi preda inima
Domnului. Predă-o acum! Poate că nu vei mai avea alţi treizeci de ani spre
a o face pe mama ta să ştie cât de mult o iubeşti. Spune-i acum! Poate că nu
vei avea alţi douăzeci de ani să-i spui prietenului tău despre Isus. Spune-i
acum! S-ar putea să nu mai ai la dispoziţie un an spre a te împăca cu tatăl tău.
Vorbeşte cu el astăzi! Poate că nu vei dispune de încă o săptămână spre a-ţi
mărturisi păcatele. Mărturiseşte-le acum!

330
LUNI, 23 NOIEMBRIE

AŞTEAPTĂ PUŢIN
Ochii Domnului sunt peste cei fără prihană şi urechile Lui iau
aminte la strigătele lor. – Psalmi 34,15

O h, Doamne, ajută-mă!” Simas Kudirka încerca să scape de puternicile


lovituri de pumni ale marinarilor. Înconjurat de şase bărbaţi înfuriaţi,
se părea că nu există nicio scăpare, dacă Dumnezeu nu intervenea. Bătaia
sălbatică a continuat. Unde era Dumnezeu? El nu putea să vadă? Nu putea să
audă? Nu-i păsa de ceea ce se întâmpla?
În cele din urmă, calvarul cel greu s-a terminat. Bărbaţii l-au legat pe Si-
mas şi l-au luat înapoi pe vasul de pe care încercase să evadeze. Era vinovat
de trădare şi avea să fie trimis la închisoare. De ce n-a răspuns Dumnezeu la
rugăciunea lui?
În seara zilei de 23 noiembrie 1970, un vas de pescuit din altă ţară a navi-
gat alături de un cuter al Pazei de Coastă a Statelor Unite, de-a lungul Coastei
New Egland. Cele două vase dacă erau la aproximativ trei metri depărtare
unul de altul. Simas a aşteptat până ce puntea vasului lui a fost goală şi apoi
s-a căţărat pe grilaj şi a făcut o săritură spre vasul american. El era sigur că ei
aveau să-l ia sub protecţia lor. În loc de aceasta, a fost predat ofiţerilor vasului
lui pentru a fi lovit, torturat, a face muncă de rob şi condamnat la închisoare,
fără nicio speranţă. El a făcut tot ce a putut face. A strigat către Dumnezeu după
ajutor. De ce n-a venit niciun răspuns? Dumnezeu nu se interesa de el?
Da, Dumnezeu îi purta de grijă. Da, El a văzut şi a auzit. Şi pe calea Lui şi
pentru scopul pe care noi nu-l putem înţelege, El n-a răspuns imediat. Dar, cu
toate acestea, Dumnezeu era la lucru.
Două femei americane s-au interesat de cazul lui Simas. În cursul cerce-
tărilor lor, ele au aflat că mama lui Simas fusese născută în Brooklyn. Ele au
făcut rost de certificatul ei de naştere, care dovedea că ea era o cetăţeană a Sta-
telor Unite, ceea ce făcea ca şi fiul ei să fie tot un cetăţean al Statelor Unite. La
patru ani după ce Simas strigase către Dumnezeu, i s-a răspuns la rugăciune.
La 23 august 1974, a fost eliberat din închisoare şi i s-a dat bilete, pentru el şi
familia lui, să zboare spre New York pentru a începe o viaţă nouă.
Dumnezeu aude întotdeauna rugăciunile noastre. Uneori, El răspunde de
îndată printr-un Da. Alteori, în înţelepciunea Lui, spune Nu. Şi sunt situaţii
când, ca şi în cazul lui Simas, El spune: „Mai aşteaptă puţin. Eu am să lucrez
la timpul potrivit şi spre binele tuturor”.
Aşa fiind, când ţi se pare că Dumnezeu nu răspunde rugăciunilor tale,
aminteşte-ţi de Simas. Poate că Dumnezeu îţi spune: „Mai aşteaptă puţin!”
331
MARŢI, 24 NOIEMBRIE

JOCUL RECUNOŞTINŢEI
Intraţi cu laude pe porţile Lui, intraţi cu cântări în curţile Lui!
Lăudaţi-L şi binecuvântaţi-I Numele. – Psalmi 100,4

Î n Statele Unite, astăzi este Ziua Recunoştinţei. Mulţi o vor sărbători în


mijlocul familiei adunate în jurul unei mese bogat încărcată. Aceasta va
fi o ocazie de a se bucura împreună şi de a vorbi despre binecuvântările lui
Dumnezeu din timpul anului care a trecut.
Iată un joc pentru astăzi. Pot lua parte oricâţi la joc, iar dacă sunt destule
persoane se pot chiar împărţi pe grupe. Cel care nu aduce o contribuţie
când îi vine rândul rămâne afară din joc. Ţinta este să se rămână în joc cât
mai mult posibil.
Persoana care începe jocul trebuie să numească ceva pentru care el este
într-adevăr recunoscător. Persoana următoare trebuie să numească ceva
pentru care şi el este recunoscător şi care începe cu ultima literă a cuvântu-
lui care tocmai a fost amintit.
Eu am să fac începutul, iar tu poţi să continui. Eu sunt recunoscător
pentru mama mea. Ultima literă este a şi acum trebuie să ne gândim la un
cuvânt care începe cu această literă. Ia să vedem. Ce ziceţi despre acoperiş?
Eu sunt recunoscător pentru că am un acoperiş deasupra capului meu, nu-i
aşa? Sunt milioane de oameni care n-au nici cea mai simplă casă cu un
acoperiş unde să poată dormi peste noapte.
Următoarea literă este ş. Sunt mulţumitor pentru şcoală, ultima literă
mă face să mă gândesc la apa rece de izvor. Desigur, că sunt recunoscător
pentru rude. Eu n-aş fi ajuns prea departe în viaţă fără călăuzirea şi ajutorul
lor.
Rai este de asemenea ceva pentru care pot să fiu recunoscător, dar pen-
tru iubire? Nu este ea darul cel mai bun dintre toate? Acesta este ceea ce face
ca pământul să se învârtească. Pentru Eden ar trebui să fim recunoscători,
pentru nuci şi pentru înger, pentru rod bogat de fructe pentru deal şi pen-
tru lunca cea cu flori împodobită. Cum ar fi viaţa fără toate aceste lucruri?
Putem fi mulţumitori pentru Avraam şi pentru Moise, pentru Ezechiel
şi pentru Luca, pentru apus şi pentru speranţa revenirii Domnului Hristos,
şi pentru… Şi astfel poţi continua acum! Vezi cât de departe poţi merge cu
jocul.

332
MIERCURI, 25 NOIEMBRIE

VEDERE STEREOSCOPICĂ
Doftorie pentru ochi, ca să-ţi ungi ochii şi să vezi. – Apocalipsa 3,18

E ste important să ai o vedere bună, mai ales dacă joci baseball. Nimeni n-a
ajuns vreodată un lovitor de frunte fără să aibă o vedere bună.
Ochii lui Bebe Ruth au fost aceia care au făcut din el un lovitor atât de
fantastic. Când se afla la vânătoare de raţe, el putea să observe păsările cu
mult timp înainte ca ele să fie vizibile pentru oricare alţii, inclusiv ghidul. El
putea să citească numărul unei maşini de la o astfel de depărtare de la care
persoanele obişnuite nu puteau să indice nici măcar culoarea plăcii.
Ted Williams, un alt lovitor extraordinar, avea o vedere excepţională. În
timpul serviciului său în aviaţia marină el a doborât multe recorduri de teste
ale vederii folosite pentru a examina recruţii aerului.
Rogers Hornsby a considerat vederea a fi atât de importantă pentru bătaia
lui, încât niciodată n-a mers la cinematograf în cei douăzeci de ani în care el
a jucat baseball ca profesionist. El evita orice folosire a ochilor săi pentru ceea
ce nu era absolut necesar.
Joe DiMaggio, a cărui zi de naştere este astăzi, a fost idolul iubitorilor de
baseball acum patruzeci de ani. Timp de şaisprezece ani, el a jucat ca centru
la New York Yankees. Joe a lovit de 325 în unsprezece din cele treisprezece se-
zoane în care a jucat. Într-un an, el a lovit corect în cincizeci şi şase de jocuri,
stabilind un record continuu. El a fost numit de trei ori cel mai de valoare
jucător al Ligii Americane.
„Pe lista mea, vederea pătrunzătoare este prima cerinţă pentru o bună
lovitură”, spunea Joe DiMaggio. „Dacă n-o vezi, n-o poţi lovi!”
Acest fel de vedere este mai mult decât doar a vedea mingea. Este o per-
cepere a adâncimii şi abilitatea de a judeca poziţia în spaţiu. Aceasta este ceea
ce se numeşte o vedere stereoscopică. Un bun lovitor îşi poate da seama de
traiectoria mingii şi cât timp va trece până ce ea va ajunge acolo. În felul aces-
ta, el este gata la momentul exact al trecerii ei peste paletă.
Tu şi eu suntem lovitori într-un joc mult mai important decât baseball-ul.
Noi, de asemenea, trebuie să ştim când să oscilăm şi când să stăm liniştiţi.
Trebuie să fim în stare să vedem dacă o experienţă care apare în calea noastră
este o ispită sau o ocazie.
De aceea, ne invită Domnul Isus să folosim doftoria de ochi ca să putem
vedea. Trebuie să ne rugăm pentru Duhul Sfânt, ca El să fie cu noi în fiecare
zi, spre a unge ochii noştri ca să vedem, şi astfel să luăm hotărâri drepte.

333
JOI, 26 NOIEMBRIE

EXISTĂ O FÂNTÂNĂ
Sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţeşte de orice păcat.
– 1 Ioan 1,7

S ângele-Ţi vărsat/Spală-al meu păcat./Inima-mi s-a curăţit,/Isus ne-a mân-


tuit.
De ce să nu fie cântat acest imn în dimineaţa aceasta? El are numărul 48
din Imnuri Creştine. William Cowper, un poet englez, care s-a născut la 26
noiembrie 1731, a scris un imn asemănător, care se află la nr. 163 din The
Church Hymnal.
Timp de mulţi ani William a fost un om bolnav. Era atât de descurajat în
viaţă, încât a încercat de mai multe ori să se sinucidă. Până la urmă a ajuns
într-un spital de boli mintale.
Lui William Cowper i se părea că păcatele lui sunt atât de grele, încât nu
puteau fi iertate niciodată. El şi-L închipuia pe Dumnezeu ca pe un judecător
aspru, care aştepta doar ocazia să-l pedepsească în focul iadului. El a visat
despre judecată şi s-a trezit îngrozit. Se părea că nu mai este nicio speranţă de
pace sau mântuire.
Crezând că-l poate ajuta, administratorul spitalului, i-a dat lui William
o Biblie. Într-o zi, când citea în epistola către Romani, a dat peste aceste
cuvinte: „Pe El, Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credinţa în
sângele Lui, o jertfă de ispăşire, ca să-Şi arate neprihănirea Lui, căci trecuse
cu vederea păcatele dinainte, în vederea îndelungei răbdări a lui Dumnezeu”.
(Rom. 3,25).
De îndată, tristeţea l-a părăsit pe William. Era ca şi cum norii cei negri
s-au ridicat şi a apărut soarele strălucitor. Era ca şi cum lanţurile cu care era
legat au fost rupte şi se simţea un om liber.
Minunea minunilor! Dumnezeu îl iubea. Păcatele lui au fost iertate! Este
speranţă!
Din acel moment, William Cowper a început să-şi revină din boala lui
mintală. I s-a dat drumul din spital şi după aceea a scris multe poezii de laudă
pentru Dumnezeu. Şase dintre acestea se află în The Church Hymnal. Ca şi
William Cowper, ai şi tu o povară a vinovăţiei pentru păcatele pe care le-ai
comis? Simţi că nu mai este nicio speranţă pentru tine? Priveşte spre Isus
atârnând pe cruce. Uită-te la cununa de spini şi la sângele care se prelinge pe
faţa Lui. Priveşte la mâinile care au fost străpunse pentru tine. În clipa în care
a murit, El a plătit pedeapsa pentru păcatele tale. El a murit ca să-ţi arate cât
de mult te iubeşte.
334
VINERI, 27 NOIEMBRIE

DIFERENŢA A OPTZECI DE ANI


Vino Doamne Isuse! – Apocalipsa 22,20

E ra mare agitaţie în New York City în această zi a anului 1910, când a


fost deschisă gara de cale ferată Pennsylvania. Frumoasa clădire albă cu
coloane ocupa un cvartal întreg. Oamenii se mirau de numărul cel mare de
călători care treceau prin uşile ei în fiecare zi. Cele mai iuţi trenuri din lume
porneau cu viteză din această gară.
Astăzi, gara pare mică în comparaţie cu Aeroporturile Internaţional
Kennedy din New York, O’Hare din Chicago şi Heathrow din Londra.
Aceste complexe ocupă pogoane întregi de pământ şi prin coridoarele lor
trec milioane de oameni din toată lumea.
O’Hare este cel mai aglomerat dintre toate. Avioanele decolează câte
unul la fiecare două minute.
Ce diferenţă se poate crea în optzeci de ani! Când în oraş se discuta
despre gara Pennsylvania, cei mai mulţi oameni nici nu auziseră vreodată
de avioane, care pe acea vreme nu erau decât un experiment interesant. Cel
mai lung record de zbor era în jur de o oră. Cine îşi putea imagina atunci
urişele jet-uri şi avioane supersonice care acum sunt obişnuite? Atunci n-ar
fi visat nimeni sateliţi, rachete şi navete spaţiale.
Priveşte înapoi cu optzeci de ani, înainte de a fi deschisă gara Pennsyl-
vania, când trenurile de-abia începeau să fie folosite. Maşinile auto nu erau
încă inventate, şi caii şi caleştile erau, în general, mijlocul de deplasare.
Şi acum proiectează-te cu optzeci de ani în viitor. Dacă va mai ţine tim-
pul, ce fel de mijloace de transport vom avea în anul 2 075? Vor fi oare aero-
porturile tot atât de demodate cum este astăzi gara de cale ferată Pennsylva-
nia? Vor avea copiii voştri rachete personale cu energie solară spre a hoinări
în jurul sistemului solar? Sau în depozit se află ceva chiar mai bun pentru
mica noastră planetă?
Pentru ce să fim limitaţi la acest mic sistem solar când ne aşteaptă Uni-
versul întreg? A doua venire a lui Isus ne va aduce noi mijloace de călătorie
şi noi galaxii de explorat.
Nu-mi pot imagina cum are să fie. Sper ca Isus să vină în curând şi astfel
să putem şti.

335
SÂMBĂTĂ, 28 NOIEMBRIE

UŞA
Eu sunt Uşa. Dacă intră cineva prin Mine, va fi mântuit. – Ioan
10,9

Î n noaptea de 28 noiembrie 1942, au murit patru sute nouăzeci şi doi de


oameni, pentru că n-au putut afla uşa.
Era sâmbătă seara. Mai bine de o mie de oameni erau înghesuiţi în Clu-
bul de noapte „Cocoanut Grove” din Boston. Se aflau acolo şi soldaţi de la
o tabără militară din apropiere. O petrecere de nuntă cu dans avea să aibă
loc. Mai multe sute veniseră să celebreze o victorie la footbal. Cineva cânta
la pian muzică de jazz. Locul pentru dans era plin de perechi. Încăperea,
albastră de fum, răsuna de muzică şi râsete.
O feţişcană între zece-cincisprezece ani a alergat în încăpere strigând:
„Foc! Foc!” Cineva a aruncat un chibrit prea aproape de pomul artificial, şi
în câteva clipe locul era în flăcări.
Mulţimea s-a grăbit spre uşa rotativă, singura ieşire care era deschisă.
Cam cinci sute de oameni au ajuns în siguranţă înainte ca mulţimea să
nu mai poată fi stăpânită. Lumea împingea, îmbrâncea, se lupta, cădea pe
duşumea şi era călcată în picioare. Drumul spre uşă a fost blocat de cadavre.
Cei rămaşi au fost prinşi în cursă. Luminile s-au stins, iar încăperea mai era
luminată numai de flăcările furioase. Nu mai era scăpare.
Întâmplarea aceasta ne poate da o idee de ceea ce are să se întâmple
la sfârşitul istoriei acestei lumi. Din cauza păcatului, planeta noastră este
sortită unei nimiciri prin foc. Singurii care vor fi salvaţi sunt acei care vor fi
aflat Uşa mântuirii, Domnul Isus Hristos.
Isus a murit pe crucea de pe Golgota spre a deschide o cale de scăpare
pentru tine şi pentru mine. Trecem peste pragul acelei uşi când îl acceptăm
pe El ca Mântuitor şi Domn al vieţii noastre. Când intrăm prin această uşă
suntem în siguranţă. Apostolul Pavel zice:”…vom fi mântuiţi prin El de
mânie” (Rom 5, 9).
A-L lepăda pe Isus înseamnă a întoarce spatele singurei Uşi de salvare.
A-L lepăda pe Isus înseamnă nimicire în lacul focului care va distruge acest
pământ. A-L lepăda pe Isus înseamnă moarte.
A-L primi înseamnă viaţă veşnică. Vrei să intri prin Uşa mântuirii
astăzi?

336
DUMINICĂ, 29 NOIEMBRIE

A TRAGE CONCLUZII PRIPITE


Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. – Matei 7,1

P entru ca cineva să judece drept, trebuie să cunoască toate faptele. Se


întâmplă atâtea lucruri altora pe care noi nu le putem cunoaşte niciodată.
De aceea, Dumnezeu ne spune că este mai înţelept să lăsăm judecata pe
seama Lui. A trage concluzii pripite nu este o treabă bună.
Istoria este plină de exemple de hotărâri greşite pe care oamenii le-au
luat, trăgând concluzii greşite fără să cunoască toate faptele. Să luăm, de
pildă, masacrul care a avut loc în apropiere de Walla Walla, Washington, în
ziua de 29 noiembrie 1847.
La Waiilatpu, Marcus şi Narcissa Whitman au întemeiat o staţiune
misionară spre a lucra printre indienii Cayuse, Walla Walla şi Umatilla.
Aici, ei au înfiinţat o şcoală, i-au tratat pe bolnavi şi i-au învăţat despre
religie şi agricultură.
Şi s-a întâmplat că Waiilatpu se afla pe drumul de trecere spre Oregon şi
mii de colonişti albi treceau prin acel loc în fiecare an în călătoria lor spre
vest, folosindu-l ca loc de odihnă. Din nefericire, aceşti oameni din est au
adus cu ei boli necunoscute băştinaşilor indieni.
În 1847, imigraţia a adus o grea epidemie de pojar. Boala a fost luată
de albi şi de indieni deopotrivă. Marcus şi Narcissa au lucrat zi şi noapte,
încercând să salveze vieţile tuturor. Din nefericire, se pare că albii s-au
însănătoşit toţi, în timp ce mulţi indieni au murit.
Indienii au tras concluzii pripite pe baza faptelor, aşa cum le-au văzut
ei. Albii trăiau, iar indienii mureau. Ei se puteau gândi că acest fapt are o
singură cauză „Soţii Whitman îi otrăveau pe indieni. Pe baza acestei false
concluzii, ei au acţionat atacând misiunea şi omorând paisprezece persoane,
printre care şi pe Marcus şi Narcissa Whitman.
Ceea ce au făcut indienii se explică prin puţina lor cunoaştere a ceea
ce se întâmplase. În împrejurări asemănătoare, şi noi am fi gândit la fel.
Totuşi ei au judecat şi au fost judecaţi şi ei la rândul lor. În cele din urmă,
cei care au tras concluzii pripite au fost spânzuraţi în oraşul Oregon de către
oficialităţile guvernamentale ale Statelor Unite.
Simţi nevoia de a face ceva? Du-te la plimbare, la înot sau în altă parte.
Orice altceva ai face este mai bine decât să tragi concluzii pripite.

337
LUNI, 30 NOIEMBRIE

LUMINÂND ÎN ÎNTUNERIC
… În mijlocul unui neam ticălos şi stricat, în care străluciţi ca
nişte lumini în lume. – Filipeni 2,15

C âte feluri de lumină cunoşti? Există lumină de stradă, lumină de circulaţie,


lumină de la blitz şi lumină de noapte. Mai este şi lumină pentru cer-
cetare, lumină neon, lumină de reflectoare şi lumină de scenă. Şi mai sunt
şi naruri (de auto), lumină de spate (roşie la auto), lumină semnalizatoare şi
obişnuita lumină din cămin.
Unul dintre cele mai interesante tipuri de lumină este semnalul luminos
folosit la faruri. În vremurile din vechime, în fiecare seară se aprindeau focuri
spre a avertiza vasele de pe mare. Mai târziu, s-a folosit lumina cu gaz şi,
desigur, că azi se foloseşte electricitatea.
Mai există un alt fel de lumină folosită în unele dintre cele mai sălbatice şi
îndepărtate regiuni ale pământului, unde nu există electricitate. Aceasta este
lampa aga, inventată de Nils Gustav Dalén din Stockholm, Suedia, a cărui zi
de naştere este astăzi.
Lămpile acestea folosesc gaz de acetilenă lichefiat, care este păstrat sub
presiune în butelii. Supape acţionate de soare controlează scurgerea, contrac-
tându-se la întuneric, îngăduind trecerea gazului spre arzător şi lărgindu-se
când apare lumina zilei, oprind scurgerea.
Această lumină remarcabilă a făcut posibilă funcţionarea farurilor în lo-
curi unde oamenii nu puteau trăi. Fără îndoială că mii de vieţi au fost salvate
de la naufragiu prin aceste lumini.
Crezi tu că Pavel s-a putut gândi la aceste faruri când a vorbit despre
creştinii care luminează ca lumina într-o lume întunecată şi păcătoasă? Este
posibil ca viaţa noastră să răspundă în mod automat întunericului păcatului
şi disperării din jurul nostru, trimiţând o mărturie luminoasă despre puterea,
bunătatea şi iubirea lui Dumnezeu.
Vedeţi, când se face întuneric, felinarul nu se află acolo spre a se jeli. El
nu-şi pierde nădejdea, nici nu se îngrijoarează cu privire la vase care ar putea
naufragia ori la furtuni care ar putea să vină. În loc de toate acestea, el îşi aprin-
de lumina spre a arăta calea.
Aceasta este ceea ce Dumnezeu aşteaptă şi de la noi. Nu foloseşte la nimic
a blestema întunericul. În loc de aceasta, aprinde lumina ta. Cu cât va fi mai
întunecoasă situaţa din jurul tău, cu atât mai strălucitoare va lumina lumina ta.
Cu cât noaptea este mai întunecoasă, cu atât mai mult este nevoie de lumina ta.
Vrei să fii, începând de azi, o lumină pentru Isus?
338
MARŢI, 1 DECEMBRIE

POMUL DE CRĂCIUN
„Aduceţi însă la casa visteriei toate zeciuielile, ca să fie hrană în
Casa mea; puneţi-Mă astfel la încercare”, zice Domnul. – Maleahi
3,10

L a 1 decembrie, Margaret Joung număra banii pentru cheltuielile casei. Ea


punea în fiecare plic: zecimea, chiria, hrană, haine.
Domnul Young nu avea un serviciu stabil. Chiar şi serviciul actual era
temporar. Erau atâtea lucruri de care familia avea nevoie. Şi apoi, pe deasupra
tuturor, se apropia şi Crăciunul. Desigur, că ei îşi puteau face cadouri unul
altuia, iar mama şi tatăl lucrau deja la un hanorac şi la un cal de lemn – balan-
soar – pentru micuţul lor. Numai dacă am avea bani destui pentru un pom de
Crăciun, se gândea Margaret în sine în timp ce privea la plicul cu zecime pe
care-l ţinea în mână. Poate că Dumnezeu n-ar avea nimic împotrivă, dacă aş
reţine numai cât ar fi nevoie pentru un pom de Crăciun. El ştie cât de mult îşi
dorea ea aşa ceva, şi cât de mult s-ar bucura şi micuţul lor.
Apoi şi-a amintit de cuvintele din Maleahi: „Puneţi-Mă astfel la încercare,
zice Domnul oştirilor, şi veţi vedea dacă nu vă voi deschide zăgazurile ceruri-
lor şi dacă nu voi turna peste voi belşug de binecuvântare”. (Mal. 3,10).
Nu! Şi-a zis în sine Margaret în timp ce se grăbi să pună banii pentru ze-
cime în plic. Aceşti bani sunt ai Domnului. Eu nu-i voi folosi. Vom trăi şi fără
pom de Crăciun.
Margaret folosea banii care rămâneau cu multă grijă, dar oricât ar fi în-
cercat de mult, nu putea economisi destui bani pentru un pom de Crăciun. Şi
iată că, fără să-şi dea prea bine seama, ajunul Crăciunului a sosit.
În acea seară, ea l-a lăsat pe fiul ei la o prietenă şi a plecat la magazinul
unde lucra soţul ei.
După ce el a terminat, au plecat mână în mână, pe stradă, spre casă. Când
s-au apropiat de colţul străzii, au auzit cum un camion venea în viteză mare.
Acesta a făcut colţul prin faţa lor alunecând pe strada îngheţată. Ceva a zburat
prin aer şi a aterizat aproape de picioarele lor. Era un brad!
„Hei aţi scăpat ceva!” a strigat dl Young, dar şoferul n-a oprit. Când soţii
Young au privit în jos către frumosul brad au început să înţeleagă că acesta a
fost una dintre binecuvântările speciale pentru ei. La urma urmelor, vor avea
şi ei un pom de Crăciun! L-au ridicat bucuroşi şi au alergat tot drumul până
acasă.

339
MIERCURI, 2 DECEMBRIE

CÂND BARAJUL S-A PRĂBUŞIT


Să ştiţi că cine întoarce un păcătos de la rătăcirea căii lui, va
mântui un suflet de la moarte… – Iacov 5,20

Î l cunosc prietenii tăi pe Isus? Ştiu ei că El îi iubeşte şi doreşte să-i facă


fericiţi? Ştiu ei că El a murit pentru păcatele lor? Ştiu ei că El vine în
curând? Vor fi ei gata să-I iasă în întâmpinare la venirea Lui?
Este posibil ca unii dintre prietenii tăi să fie pierduţi pentru că tu ai negli-
jat să-ţi faci partea spre a-i salva?
Este numai natural să încercăm să-i salvăm pe aceia pe care îi iubim
când se află în pericol. Dezastrele arată ce vor face oamenii pentru prietenii
şi cei iubiţi ai lor. Să luăm, de pildă, noaptea în care s-a prăbuşit barajul de
la Malpasset, din sudul Franţei.
Orologiul din vechea biserică din Frejus a bătut nouă şi jumătate în seara
zilei de 2 decembrie 1959. Câteva clipe mai târziu, 395 de persoane erau moar-
te şi 1 850 rămase fără adăpost. Cam la vreo 10 km depărtare, barajul s-a
prăbuşit, trimiţând la vale un zid de apă care a nimicit totul în calea lui.
Viviane Olivieri, în vârstă de unsprezece ani, şi cei doi frăţiori ai ei mai
mici erau singuri când apa a pătruns în casă. Viviane a înotat spre dor-
mitorul băieţilor şi i-a înşfăcat din paturile lor. I-a pus într-un şifonier
răsturnat şi s-a căţărat şi ea în el. Toţi trei au fost salvaţi.
Poliţistul Blazy a mers cu elicopterul din casă în casă, culegându-i pe cei
naufragiaţi. A reuşit să salveze treizeci de persoane.
În casa familiei Kohlstedt, patru copii se jucau pe podea când valul de
apă a lovit localitatea. Cel mai mare i-a luat pe cei mai mci pe scări în sus
până în pod. Când casa lor a fost luată şi plutea pe apă, ei s-au agăţat de ra-
murile unui chiparos şi au putut să rămână acolo până când a venit ajutorul
în dimineaţa următoare.
Dacă ai fi fost în acea zi în Frejus, ai fi făcut tot ce se putea face ca să
salvezi pe cineva?
Peste lumea noastră va veni o nimicire mult mai rea decât aceea care a
avut loc în ziua în care barajul s-a prăbuşit. Vor fi cutremure de pământ, fo-
curi şi inundaţii. Pământul va fi clătinat, iar munţii şi insulele vor fi mutate
din locurile lor. Numai aceia care-L iubesc pe Isus şi păzesc poruncile Lui
vor fi salvaţi.
Ce faci tu spre a-i ajuta pe prietenii tăi să fie gata pentru acea zi?

340
JOI, 3 DECEMBRIE

TRANSPLANT DE INIMĂ
Vă voi da o inimă nouă şi voi pune în voi un duh nou. – Ezechiel
36,26

L a orele două şi cincisprezece, în dimineaţa zilei de duminică, 3 decem-


brie 1967, dr. Christian Barnard a făcut primul transplant de inimă
umană. Operaţia a avut loc la Capetown, din Africa de Sud.
Pacientul era Louis Washkansky, în vârstă de 54 de ani, care suferise
două atacuri grele de inimă şi se aştepta să moară. Exista o şansă ca un
transplant să-l ajute să mai trăiască. Problema era cum să se obţină o inimă
nouă?
Târziu, în după-amiaza zilei de 2 decembrie, Denise Ann Darvall a fost
lovită de o maşină în viteză în timp ce traversa strada. Capul i-a fost atât de
rău zdrobit, încât nu mai era nicio speranţă de vindecare. Tatăl ei a fost de
acord ca inima ei să fie dată lui Louis Washkansky.
„Doamne, Dumnezeule, ajută-mă în această operaţie”, s-a rugat dr. Bar-
nard, în drum spre spital. Se înţelege că el avea puţină teamă. Operaţia fu-
sese făcută de multe ori pe animale, dar niciodată, până acum, pe o fiinţă
umană.
Chirurgul a început prin a deschide pieptul lui Washkansky, făcând ca
inima bolnavă să fie văzută din plin. După încetarea din viaţă a Denisei
Ann Darval, chirurgii i-au deschis pieptul şi au pus inima ei în legătură cu
un aparat inimă-plămân. Cu mare atenţie, dr. Barnard a îndepărtat inima
fetei.
După aceea a luat bisturiul şi a eliberat inima bolnavă a lui Washkansky.
În locul acesteia, el a pus inima tinerei Denise Ann şi a început delicata
lucrare de a coase multele vase sangvine şi nervii. Operaţia a durat aproape
cinci ore.
„Pompează”, a ordonat dr. Barnard de îndată ce cusăturile s-au terminat.
Fiecare îşi ţinea respiraţia în timp ce aştepta să vadă dacă inima va începe
să lucreze independent. Şi ea a lucrat. Operaţia a reuşit.
Tu şi eu avem nevoie de o altfel de operaţie de inimă. Conform cu Biblia,
inima noastră este „înşelătoare” şi „nespus de rea”. Cu o astfel de inimă nu
este posibil să fim mântuiţi. Totuşi Isus poate îndepărta inima cea veche
într-o clipită şi să ne dea una nouă care Îl iubeşte. Vrei să fii operat astăzi?

341
VINERI, 4 DECEMBRIE

VAS PĂRĂSIT
Îmi este mâhnit duhul în mine, îmi este tulburată inima în lăun-
trul meu. – Psalmi 143,4

I ată, uită-te la vasul acela de acolo”, zise unul din echipajul de pe Dei Gratia.
„Nu ţi se pare ceva ciudat cu el?”
„Da”, răspunse un altul. „Se pare că este în derivă, fără nicio direcţie.”
„Nu-mi vine să cred”, spuse un al treilea. „Pur şi simplu nu se poate să se
alfe un vas aici în mijlocul Oceanului Altantic fără căpitan şi echipaj. Trebuie
să fie ceva în neregulă.”
„Oliver, du-te până acolo şi cercetează!” a ordonat căpitanul David More-
house, locţiitorului. „Află ce se petrece acolo.”
Apropiindu-se de vas, echipa de cercetare a observat că acesta era vasul
Mary Celeste. El fusese ancorat la New York în acelaşi timp cu Dei Gratia. Ei
au strigat, dar nimeni n-a răspuns. Trăgând în lungul vasului, oamenii s-au
căţărat pe bord. Acolo n-au găsit pe nimeni.
În bucătăria vasului au descoperit apă şi hrană din belşug. Nu era nicio
dovadă că valurile ar fi inundat vasul, măturând pe pasageri peste bord. O
haină de femeie şi jucării de copil zăceau în jur ca şi când proprietarii ar fi
plecat în grabă. O scrisoare, scrisă pe jumătate, se afla pe masa din cabina
semnalului. Bărcile de salvare au dispărut, dar cele zece persoane care se aflau
pe vas când acesta a părăsit New York-ul n-au mai fost găsite niciodată. Ce s-a
întâmplat a rămas încă o taină.
Echipajul de pe Dei Gratia a remorcat vasul pustiu, l-au dus la Gibratlar şi
a predat cazul tribunalului Viceamiralităţii Britanice. Vasul a fost redat pro-
prietarilor, iar echipajul de pe Dei Gratia a primit o recompensă de 3.500 de
dolari.
Acel vas singuratic, lăsat să navigheze singur, necondus, pe vasta întindere
a Oceanului Atlantic este ceva asemănător cu acei oameni care nu cunosc pe
Isus. Viaţa lor este goală. Ei n-au nicio ţintă. Se pare că vasul vieţii lor n-are
niciun căpitan. Ei navighează, duşi de curent, spre nimicire.
O inimă fără Hristos este întotdeauna singuratică. O viaţă fără El este
goală şi fără însemnătate. La drept vorbind, fără El, ce putem face? Fără El,
unde putem merge? Fără binecuvântările Lui în viaţa noastră suntem sortiţi
la nereuşită. Fără călăuzirea Lui suntem ca un vas pe mare fără căpitan sau
echipaj. Fără El suntem pierduţi.

342
SÂMBĂTĂ, 5 DECEMBRIE

RUGĂCIUNEA LUI GEORGE MÜLER


Deschide-ţi gura larg şi ţi-o voi umple! – Psalmi 81,10

G eorge Müler a dorit să înfiinţeze un orfelinat, dar el era un om sărac. El


ştia că existau şase mii de orfani ţinuţi în închisorile Angliei, pentru că
în altă parte nu era loc unde să fie ţinuţi, dar ce putea el face? El n-avea casă,
nici bani.
În ziua de 5 decembrie 1835, George citea în Psalmi când a dat peste ver-
setul de astăzi: „Deschide-ţi gura larg, şi ţi-o voi umple.” El a citit şi a recitit
versetul şi de fiecare dată când îl citea devenea tot mai entuziasmat.
George Müler nu se gândise niciodată să ceară de la Dumnezeu un or-
felinat. Acum el a căzut pe genunchi şi a cerut de la Domnul trei lucruri: o
clădire pentru a-i adăposti pe orfani, o mie de pfunzi ca bani, şi personal
potrivit spre a-i purta de grijă copiilor.
Două zile mai târziu, George a primit primul lui dar: un şiling. Începând
cu acea zi, el s-a hotărât să nu mai ceară nimic de la oameni. El avea să depindă
cu totul numai de rugăciune pentru a demonstra lumii că Dumnezeu este
credincios. Rezultatele au fost uimitoare.
Cu o ocazie, o femeie a donat toate bijuteriile ei orfelinatului. Printre ele
era şi un inel cu un diamant mare pe care George Müler l-a folosit să zgârie
cuvintele „Jehova Jireh”, pe geamul ferestrei de la camera lui. „Domnul va
purta de grijă”, a devenit mottoul vieţii lui.
În timpul vieţii lui, George Müler s-a îngrijit de zece mii de orfani şi
niciodată n-a rugat pe nimeni nici pentru un bănuţ, ci numai pe Dumnezeu.
Cu o ocazie, nu mai existau decât şapte penny în casă spre a cumpăra
alimente pentru masa următoare. Era nevoie de opt penny. George Müler s-a
rugat şi a sosit o cutie cu un dar. Pe fundul acelei cutii era un penny pe care
îl ceruse el.
Un băieţel în vârstă de zece ani citise despre experienţele lui George Müler
şi a început să se roage zilnic: „Doamne, învaţă-mă să mă rog ca George Müler.”
El a dorit să devină tipograf, dar se părea că nu este destul de inteligent să
urmeze nici măcar şcoala primară. Mama lui râdea de ambiţia lui, dar băiatul
a răspuns: „Mă voi ruga. Dumnezeu l-a ajutat pe George Müler, şi El mă va
ajuta şi pe mine”. În curând, el a luat examenul şi a fost acceptat.
Rugăciunea acelui băiat este bună astăzi şi pentru noi toţi: „Doamne,
învaţă-mă să mă rog ca George Müler.”

343
DUMINICĂ, 6 DECEMBRIE

CA O CREMENE
De aceea Mi-am făcut faţa ca o cremene, ştiind că nu voi fi dat de
ruşine. – Isaia 50,7

C u mai bine de 200 de ani în urmă, un băieţel de vreo şapte anişori se


afla pe ţărmul unui râu care curgea printr-o frumoasă regiune rurală
din Anglia. Privirea lui era fixată pe o minunată casă şi grădinile Dayles-
ford-ului de pe malul opus. Proprietatea aparţinuse cândva strămoşilor lui,
dar ei o vânduseră în timpuri grele.
„Într-o zi, casa aceea îmi va aparţine”, şi-a spus copilul. „Am să lucrez
strajnic şi s-o răscumpăr pentru familia mea.”
Băiatul acela era Warren Hastings, care s-a născut în această zi, în 1732.
Deşi el a crescut şi a ajuns guvernator general al Indiei, el n-a uitat niciodată
visul copilăriei lui. Adesea se gândea la Daylesford şi a economisit bani pen-
tru a se putea ţine de hotărârea lui. Când s-a pensionat, a cumpărat casa şi
a locuit acolo tot restul vieţii lui.
Warren Hastings avea aceeaşi hotărâre pe care o exprimă Isaia în ver-
setul de astăzi. Când avea şapte ani şi-a „făcut faţa ca o cremene”. Hastings
n-a putut fi clintit de la ţinta lui de a avea acea casă.
Daniel a fost un alt bărbat cu o hotărâre fermă. El şi-a pus ca ţintă a
inimii sale că nu va mânca mâncarea împăratului şi nici nu va bea vinul
împăratului. El nu s-a abătut de la această ţintă.
Şi Solomon a avut o ţintă. El s-a hotărât să împlinească visul lui David
de a clădi un templu la Ierusalim. El a luat hotărârea de a nu lăsa nimic să
împiedice acea ţintă, şi el a realizat-o.
Isus a fost altă persoană cu hotărâre femă. El a venit în această lume cu
un scop, să moară pentru păcatele noastre. Când a venit vremea să meargă
spre Golgota, El Şi-a făcut faţa „ca o cremene” să meargă la Ierusalim să
împlinească planul Lui. El a făcut ceea ce s-a hotărât să facă.
Oamenii care împlinesc ceva în viaţă sunt acei care au o ţintă precisă. Ei
ştiu ce vreau şi pornesc să şi obţină.
Tu ai o ţintă în viaţă? Ai prins o licărire a scopului lui Dumnezeu pentru
viaţa ta? Dacă nu, cere-I să-ţi arate ce doreşte El să faci, şi apoi ţine-te de
acea ţintă şi nu te lăsa până nu o realizezi.

344
LUNI, 7 DECEMBRIE

ATAC SURPRIZĂ
De ceea să nu dormim ca ceilalţi, ci să veghem şi să fim treji.
– 1 Tesaloniceni 5,6

A proape toţi locuitorii din Hawai dormeau la ora şase dimineaţa în ziua
de 7 decembrie 1941, când mai mult de două sute de avioane japoneze,
încărcate cu bombe destinate pentru Pearl Harbor, au decolat.
Mulţi dintre ofiţerii Statelor Unite se aflau încă în pat, când avioane ne-
identificate au apărut pe ecranul radaruluui. Militarul neexperimentat, care
era de servicu, a crezut că ele trebuie să fie avioane americane. La urma ur-
mei, între Hawai şi Japonia era o distanţă de mii de mile de ocean. Ele nu
puteau fi inamice.
Mulţi dormeau încă şi cu toţii au rămas indiferenţi când au început să
cadă bombele. Apoi a fost prea târziu să se mai facă ceva. Val după val de
bombardiere au lăsat să cadă încărcăturile lor mortale distrugând o bună
parte a flotei Statelor Unite şi cele mai multe avioane militare parcate în rân-
duri ordonate, apropiate, pe aeroport. În timpul raidului au fost ucişi 3 581 de
oameni şi alte sute au fost răniţi.
Asaltul japonez a avut un succes deplin, pentru că a fost o surpriză totală.
Nimeni nu l-a aşteptat la Pearl Harbor. Oficialităţile americane aşteptau mai
degrabă un atac undeva în Asia, departe de patrie.
Oficialităţile americane se simţeau atât de în siguranţă, încât n-au văzut
nevoia de a pune în alertă de război unităţile armatei de uscat şi cele navale
din Hawai. Ei dormeau când ar fi trebuit să fie treji.
Pearl Harbor îi învaţă pe creştinii de azi o lecţie, deoarece şi ei sunt angajaţi
într-un război care se află în curs de desfăşurare, de mii de ani, între puterile
bune şi puterile rele ale Universului. Ne apropiem de sfârşitul luptei dintre
Hristos şi Satana, care a început în cer cu mulţi ani în urmă, înainte ca acestă
lume să-şi înceapă existenţa.
În acest război, fiecare dintre noi trebuie să lupte, în propria bătălie, cu
vrăjmaşul sufletelor. El este un soldat isteţ. El ştie că surpriza este o parte
importantă a succesului. El nu face cunoscut care va fi următoarea lui
mişcare.
Acum nu este timpul pentru adormire. Acesta este un timp când simţurile
noastre să fie puse în stare de alarmă. Niciodată nu trebuie să subestimăm
abilitatea vrăjmaşului nostru.

345
MARŢI, 8 DECEMBRIE

SUPUNERE TOTALĂ
Slujiţi Domnului Dumnezeului vostru. – 2 Cronici 30,8

A sluji Domnului înseamnă a te supune Lui. Înseamnă a renunţa la toate


planurile tale şi tot ce ai sau eşti să predai în mâinile lui Hristos. Aceasta
nu este aşa de uşor de făcut.
Este posibil să mergi în fiecare Sabat la adunare, dar să mai păstrezi o parte
a inimii tale pentru tine. Este posibil ca tu să citeşti în fiecare zi în Biblie şi totuşi
să refuzi să-I îngădui lui Dumnezeu să stăpânească întru totul sufletul tău.
Cât de adesea Îi predăm lui Dumnezeu numai o parte şi nu tot ceea ce suntem.
Domnul şi doamna John Stam ştiau ce înseamnă supunere completă. La 8
decembrie 1934, ei au fost masacraţi în China.
Cu două zile înainte de a se întâmpla, John Stam a scris următoarele: „Soţia
mea, copilaşul şi eu însumi suntem astăzi în mâinile (vrăjmaşului)…. Ei au
luat toate lucrurile şi proviziile noastre, dar Îl lăudăm pe Domnul pentru pa-
cea din inimile noastre şi pentru mâncarea din această seară. Dumnezeu să
vă dăruiască înţelepciune, iar nouă tărie, curaj şi pace sufletească. El poate şi
este un Prieten minunat într-o astfel de vreme. Domnul să vă binecuvinteze
şi să vă călăuzească. Cât despre noi, Dumnezeu să fie proslăvit fie că trăim,
fie că murim.”
Dacă ai fi fost într-o astfel de situaţie, încarcerat de vrăjmaşi, ai fi fost în
stare să-I spui lui Dumnezeu: „Aici sunt, Doamne. Tu mă poţi elibera sau mă
poţi lăsa să mor, după cum este voia Ta. Eu sunt al Tău.”
Mulţi dintre noi s-ar fi rugat cam astfel: „O, Doamne, te rog ajută-mă.
Scapă-mă de aici. Lasă-mă să ajung acasă sănătos şi eu voi face ceva pentru
Tine.” Nouă ne place să ne tocmim cu Dumnezeu pentru a obţine ceea ce
dorim. Aceasta nu este supunere faţă de Dumnezeu.
Biblia doamnei Stam a fost găsită mai târziu şi trimisă cu poşta tatălui ei.
În ea se aflau aceste cuvinte: „Doamne, eu renunţ la toate ţintele şi planurile
mele, la toate dorinţele, speranţele şi ambiţiile mele şi accept voinţa Ta pentru
viaţa mea. Mă predau Ţie, îţi predau Ţie viaţa mea şi tot ce este al meu spre a
fi al Tău pentru totdeauna. Mă predau Ţie pentru a-Ţi păstra toată prietenia
şi iubirea mea. Toţi cei pe care-i iubesc vor lua locul al doilea în inima mea.
Umple-mă şi sigilează-mă cu Duhul Tău cel Sfânt. Lucrează tu în mine felul
Tău de viaţă cu orice preţ acum şi în veşnicie. „Pentru mine a trăi este Hristos
şi a muri este un câştig.”
Este nevoie de mult curaj pentru a realiza acest fel de supunere faţă de
Dumnezeu.
346
MIERCURI, 9 DECEMBRIE

BUCURAŢI-VĂ ÎN SLĂBICIUNE
Deci mă voi lăuda mult mai bucuros cu slăbiciunile mele, pentru
ca puterea lui Hristos să rămână în mine. – 2 Corinteni 12,9

G ândeşte-te pentru un moment la credincioşii pe care-i cunoşti. Sunt unii


care sunt bolnavi, şchiopi, orbi sau surzi?
Pentru ce nu i-a vindecat Dumnezeu pe toţi aceştia? Mulţi s-au rugat
ani de zile să se facă bine; dar ei mai suferă încă. De ce n-au fost ascultate
rugăciunile lor?
Pavel a avut o astfel de experienţă. De trei ori L-a rugat pe Domnul să-i
îndepărteze suferinţa, dar răspunsul a fost NU.
În loc de aceasta, Domnul i-a spus: „Harul Meu îţi este de ajuns, căci
puterea Mea, în slăbiciune, este făcută desăvârşită”. (2 Corinteni 12,9)
Iar Pavel a răspuns: „Deci mă voi lăuda mult mai bucuros cu slăbiciunile
mele, pentru ca puterea lui Hristos să rămână în mine (vers. 9).
Uneori, se poate ca prin slăbiciunea noastră Dumnezeu să poată fi slăvit
într-un fel cum El n-ar putea fi dacă am fi sănătoşi. Adesea, din cauza ne-
voilor noastre, Dumnezeu îngăduie să fim apăsaţi, astfel ca să putem privi în
sus şi să-L vedem pe El.
Să luăm, de pildă, experienţa lui John Milton, care s-a născut la 9 decem-
brie 1608. El, ca tânăr, avea vedere slabă, şi la vârsta de 44 de ani a orbit. Două
dintre cele mai mari lucrări ale sale: Paradisul pierdut şi Paradisul regăsit au
fost scrise după această tragedie. Este ca şi cum în orbirea sa, vederea lui
spirituală devenise mai clară. Într-un sens, el putea „să vadă” mai bine după
ce orbise.
Beethoven a surzit la vârsta de 32 de ani. Elisabeth Barrett Browning a
ajuns invalidă pe când era adolescentă. Robert Louis Stevenson a scris poezie
pe patul de suferinţă. Francis Parkman, care a fost numit cel mai mare din-
tre istoricii americani, a fost în suferinţă toată viaţa lui. Sir Walter Scott era
şchiop. Preşedintele Franklin Roosevelt n-a putut părăsi scaunul cu rotile cea
mai mare parte a vieţii lui.
Am putea enumera duzini de bărbaţi şi femei cu renume care au făcut mult
în ciuda bolii şi a infirmităţii. Pentru toţi aceştia, şi pentru sute de creştini de
rând care au suferit, harul lui Hristos este de ajuns.
Ai vreo infirmitate? În cazul acesta poate că Dumnezeu doreşte să desco-
pere slava Sa, prin tine, într-un fel cu totul deosebit.

347
JOI, 10 DECEMBRIE

NICIODATĂ UN CUVÂNT ASPRU


Voi veghea asupra căilor mele ca să nu păcătuiesc cu limba. –
Psalmi 39,1

A braham Lincoln era în vârstă de 9 ani când i-a murit mama. El a văzut
cum tatăl său a luat un buştean rămas de la construirea casei lor din lemn
şi l-a transformat în scânduri pentru sicriu. Micul Abe a cioplit cu un briceag
cuie de lemn de brad. Apoi, el ţinea de scânduri în timp ce tatăl său sfredelea
găuri pentru ele şi bătea cuiele, făcând o cutie în care avea să fie îngropată
Nancy Hanks Lincoln.
Următoarele câteva luni au fost foarte singuratice pentru Abe şi sora lui,
Sarah. Tom Lincoln a făcut tot ce a putut spre a se îngriji de copiii lui, dar
mâncarea se pare că nu mai avea un gust aşa de bun, iar casa lor din lemn
părea aşa de goală şi de tristă fără mamă. Nu mai era nimeni care să vadă de
îmbrăcămintea lor şi, în curând, copiii alergau încoace şi încolo murdari şi
zdrenţăroşi.
Apoi, într-o bună zi, fericirea a revenit în micuţa cabană din pădurea In-
diana. Tom Lincoln a venit acasă cu o nouă mamă pentru copiii lui. Ea a adus
cu sine mobilă frumoasă, haine de pat călduroase, îmbrăcăminte nouă, dar
mai presus de toate, iubire. În curând, totul a devenit cald şi confortabil, şi
casa a devenit din nou un cămin.
Abe a găsit un loc cu totul deosebit în inima noii lui mamei. Ea şi-a dat
imediat seama că el avea multe talente şi l-a încurajat să citească şi să înveţe
tot ce putea. Ea susţinea dorinţa lui de a fi ceva mai mult decât un fermier
dintr-o regiune înapoiată. Ea credea în el.
Când Abraham Lincoln a ajuns un om mare, el a spus: „Tot ceea ce sunt îi
datorez mamei mele care este un înger.” El vorbea despre Sarah Bush Lincoln,
mama lui vitregă, care a făcut atât de mult spre a-i călăuzi viaţa după ce mama
lui bună murise. Uneori el o numea „sfânta mea mamă”.
Doamna Lincoln a trăit destul de mult spre a-l vedea pe Abe ajuns
preşedinte al Statelor Unite. Ea încă mai trăia când el a fost împuşcat. Nimeni
din toată naţiunea n-a plâns la moartea lui atât de mult ca ea. Deşi era tristă,
ea a fost totuşi recunoscătoare pentru fericitele amintiri care au mângâiat-o
până ce a încetat din viaţă la 10 decembrie 1869.
„Pot să spun ceea ce nu poate spune decât o mamă din o mie”, a declarat
doamna Lincoln. „Abraham nu mi-a spus niciodată un cuvânt aspru.”
Nu este un lucru minunat pentru o mamă să spună aşa ceva despre fiul ei?
Poate mama ta să spună aşa despre tine?
348
VINERI, 11 DECEMBRIE

GĂRGĂRIŢA
Acela care procedează cu înţelepciune va avea parte de bine. –
Proverbe 16,20

N u orice se întâmplă este bun. Experienţe rele apar în viaţa tuturor.


Nu împrejurările sunt importante, ci mai de grabă felul cum tratezi
împrejurările. Se poate întâmpla ca din ceva rău să iasă ceva bun.
Să luăm, de pildă, povestea gărgăriţei (care nimiceşte cultura de bumbac).
Acum o sută de ani, acest fel de gărgăriţe nu existau în Statele Unite. În 1892,
au sosit primele gărgăriţe din Mexic, invadând culturile de la Brownsville,
Texas. După aceea, an după an, insectele au călătorit tot mai departe de-a
lungul ţării.
Chiar şi astăzi, cu toate insecticidele existente, gărgăriţele distrug 30% din
recolta anuală de bumbac, pricinuind o pagubă de peste 200 milioane de do-
lari.
Nu-i putem învinovăţi pe fermierii din sud, de acum nouăzeci de ani,
dacă ei nu vedeau niciun bine într-o astfel de plagă. Această insectă mică cam
de vreo trei centimetri, le-a pricinuit multe nopţi nedormite multor fermieri.
Familiile fermierilor depindeau de recolta de bumbac ca să poată trăi. Dacă
recolta nu reuşea, oamenii sufereau de foame. Fermele şi averea erau pier-
dute.
Oamenii s-au rugat. Ei au făcut tot ce se putea face spre a scăpa de această
plagă. Totuşi gărgăriţele prosperau. Atunci, fermierii au luat o altă cale, care
li s-a părut că le e deschisă. Ei au încetat să mai însămânţeze toată ţarina lor
cu bumbac. S-au apucat să crească vite, să cultive alune americane, cereale şi
fasole soia.
Privind acum în urmă, putem vedea că acesta a fost lucrul cel mai bun
care li se putea întâmpla acelor fermieri. Acea parte a ţării este acum cu mult
mai bună, pentru că ei au cultivat o mare varietate de culturi.
La 11 decembrie 1919, cetăţenii din localitatea Enterprise, Alabama, au
ridicat un monument gărgăriţei (bumbacului).
„Am făcut lucrul acesta”, au spus locuitorii oraşului, „în adâncă apreciere
faţă de gărgăriţă şi ceea ce a făcut ea ca vestitoare a prosperităţii”. Fermierii au
recunoscut că din cauza schimbării metodelor lor, venitul lor a fost de trei ori
mai mare decât ar fi fost dacă gărgăriţa n-ar fi venit niciodată.
Mai devreme sau mai târziu, va da peste tine o experienţă rea. Nu te
descuraja. Adu-ţi aminte de povestea gărgăriţei. Dacă întâmpini problemele
cu rugăciune şi înţelegere, cu siguranţă că din ele va ieşi ceva bun.
349
SÂMBĂTĂ, 12 DECEMBRIE

DEALUL SEMNAL
Domnul aude când strig către El. – Psalmi 4,3

P unct. Punct. Punct. Pauză. Punct. Punct. Punct. Pauză. Operatorul


transmiţătorului morse de pe coasta Angliei a transmis litera S din Codul
Morse, conform planului. Iarăşi şi iarăşi, el apăsa pe cheie ritmic, din zece în
zece minute. Va fi el oare auzit de cineva la depărtarea de peste 4.000 de kilo-
metri peste Oceanul Atlantic?
Punct. Punct. Punct. Pauză. Punct. Punct. Punct. Pauză
În acea zi, Gugliemo Marconi era aşezat la pupitrul de recepţie, într-o
mică încăpere întunecoasă de pe Dealul Signal din Terra Nova. Tocmai se
pornise o furtună, şi vântul rece urla în jurul micii cabine unde acesta se
afla, ascultând cu casca la ureche.
Va veni oare semnalul până aici? După mulţi ani de experienţă, Marconi
punea la probă ideea lui de a trimite mesage pe calea undelor. Învăţaţii spu-
neau că aceasta este imposibil din cauza curburii pământului. Ei spuneau
că undele vor continua să se deplaseze în linie dreaptă şi se vor pierde în
spaţiu. Marconi s-a apucat să dovedească contrariul. Avea dreptate?
Punct. Punct. Punct. Pauză. Punct. Punct. Punct. Pauză.
Răspunsul a sosit la orele 12,30 după-amiază, după timpul din Terra
Nova. Erau ţăcănituri ascuţite în aparatul receptor. Marconi a ascultat con-
centrat. Da, asta era. Trei ţăcănituri precise în cască.
Odată cu acele ţăcănituri a început o nouă eră, a comunicaţiilor. Radio-
ul, televiziunea, comunicaţiile spaţiale - toate au devenit posibile datorită
celor ce s-au întâmplat pe Dealul Signal, la 12 decembrie 1901.
Într-o altă zi şi pe un alt deal, s-a petrecut ceva ce a făcut posibilă co-
municarea între pământ şi tronul lui Dumnezeu. Datorită celor săvârşite pe
crucea de pe Golgota putem fi siguri că rugăciunile noastre ajung la cer.
Cum este posibil aşa ceva? Străbate rugăciunea pe unde magnetice?
Există un fel de unde stelare pe care învăţaţii nu le-au descoperit încă, şi
care sunt amplificate de galaxii, care preiau rugăciunile noastre şoptite şi le
duc spre centrul Universului cu viteza luminii?
Noi nu putem şti cum ajung rugăciunile noastre aşa de repede la Dum-
nezeu, dar ca şi David, putem crede că ele ajung.

350
DUMINICĂ, 13 DECEMBRIE

CEL OCROTIT DE PE STRADA A CINCEA


Bunătăţile Domnului nu s-au sfârşit, îndurările Lui nu sunt la
capăt, ci se înnoiesc în fiecare dimineaţă. Şi credincioşia Ta este
mare! – Plângeri 3,22.23

B ărbatul care stătea pe bordura Străzii Cinci din oraşul New York părea
dus pe gânduri. El era un individ care călătorise mult şi cunoştea multe
dintre greutăţile lumii. Poate că el cugeta în mintea lui chiar la acele probleme
în ziua de 13 decembrie 1931, când a păşit de pe trotuar exact în calea unui
taxi care venea.
Şoferul taxiului , Mario Constasino, a frânat puternic, dar n-a putut evita
să nu-l lovească pe pieton. Lovitura primită de om a fost egală cu o cădere pe
ciment de la zece metri.
Şoferul taxiului s-a simţit uşurat când a aflat că omul era încă în viaţă.
Poliţia a sosit repede la faţa locului. A sosit şi o ambulanţă şi l-a luat pe Win-
ston Churchill la spital.
„Am crezut că am fost sfărâmat ca o coajă de ou sau zdrobit ca o agrişă”, a
spus domnul Churchill mai târziu.
Odată, când cugeta la multele salvări miraculoase pe care le experimen-
tase, Churchill remarca: „Aceste lovituri, care s-au năpustit asupra mea ca din
senin şi din care am scăpat nevătămat, în timp ce inima mea este pe deplin
recunoscătoare faţă de îndurarea lui Dumnezeu, mă fac să mă întreb pentru
ce trebuie să fiu aruncat atât de des până la marginea prăpastiei şi apoi să fiu
scos”.
Fără îndoială că Dumnezeu l-a ţinut în viaţă pe Sir Winston Churchill
pentru importanta parte pe care avea s-o joace în istoria acestei lumi. Dum-
nezeu cruţă şi viaţa noastră pentru vreun motiv?
Totuşi, sunt puţini aceia care să înţeleagă aşa de repede, ca şi Winston
Churchill, că nu norocul, ci îndurarea lui Dumnezeu ne păstrează viaţă zi de
zi.
Mulţi dintre noi nu-şi dau seama cât de aproape suntem păziţi în fiecare
zi. Dacă ochii noştri ar putea fi deschişi să vadă nenumăratele salvări din viaţa
de toate zilele, cât de recunoscători am fi.
Din cauza iubirii nesecate a lui Dumnezeu, inima noastră mai bate încă
în această dimineaţă. Din cauza milei Lui, noi putem vedea soarele bătând
pe geamul nostru astăzi. Din cauza credincioşiei Lui, pe masa noastră se află
hrană pentru prânz. Datorită Lui putem alerga afară să strigăm în gura mare:
„Eu trăiesc! Dumnezeu are un scop pentru viaţa mea!”
351
LUNI, 14 DECEMBRIE

UN TABLOU ŞI O POEZIE
El S-a dat pe Sine Însuşi pentru păcatele noastre, ca să ne smulgă
din acest veac rău. – Galateni 1,4

„E u pentru voi murii / Pe cruce răstignit / Şi singur Mă jertfii / De ni-


menea silit.”
Frances mâzgăli repede cuvintele pe dosul unei vechi circulare. Ea a în-
cercat să exprime ceea ce văzuse de curând pe faţa lui Hristos în tabloul: „Iată
Omul”, care atârna în Galeria de Artă din Düsseldorf, Germania.
„V-am dat ca viaţă, viaţa Mea / Ce faceţi voi din ea?”
În timp ce Frances privea spre coroana de spini şi sângele care se prelingea
pe fruntea lui Isus, ea ar fi dorit să-I poată şterge fruntea şi să-L mângâie. Ea
trebuia să exprime oarecum în cuvinte tristeţea provocată de singurătatea pe
care o vedea în acea faţă.
„Pe Tatăl L-am lăsat / Şi tronul strălucit / Pe-ai Mei i-am învăţat / De-ai
Mei fui răstignit.
Un biet străin fui pe pământ / Sărac – cum bine ştiţi. / Răspundeţi dar
de-aveţi cuvânt: / Aşa vreţi să-Mi plătiţi?”
În timp ce Frances privea la acel tablou, se părea că Hristos încerca s-o
facă să înţeleagă teribila agonie pe care El a îndurat-o.
„Am suferit nespus
Cununi de spini pe cap
Şi coasta Mi-au împuns
Din moarte să vă scap.
Am suferit acum şi-apoi
Dar ce făcut-aţi voi?
Acum, vă-ntreb în mila Mea:
Urma-veţi tot aşa?”
Şi terminase. Dar când a recitit cuvintele, şi-a dat seama că nu erau prea
reuşite. A pus hârtia în buzunarul ei.
Această poezie este cântarea numărul 230 din cartea engleză The Church
Hymnal, şi nr. 126 din Imnuri creştine, în limba română. Ea a fost scrisă de
Frances Ridley Havergal, care s-a născut la 14 decembrie 1836.
De ce să nu se cânte acest imn la rugăciunea din această dimineaţă?
Lasă ca imnul să pună întrebarea, iar rugăciunea de consacrare să fie
răspunsul nostru.

352
MARŢI, 15 DECEMBRIE

FRUMUSEŢEA MUZICII COSMICE


Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte şi pace pe pământ între
oamenii plăcuţi Lui. – Luca 2,14

L a 15 decembrie 1965, astronautul Walter Shirra, la bordul lui Gemini VI,


şi-a scos muzicuţa lui şi a cântat „Jingle Bells”. Pe pământ, milioane au
auzit cum suna prima muzică din cosmos. Dar era prima? Dar ce se poate
spune despre cântarea pe care îngerii au cântat-o deasupra dealurilor din
Iudeea în acea noapte cu mult timp în urmă?
Slavă – Gândeşte-te la acele lucruri pe care le-ai putea descrie ca având
slavă, frumuseţe, maiestate şi cinste. Un răsărit de soare. Un vârf stâncos de
munte. Un vultur planând sus deasupra câmpiei. Coroana de bijuterii a An-
gliei. O simfonie de Beethoven.
Slava lui Dumnezeu străluceşte ca o mie de sori. Frumuseţea Lui este mai
mare decât a unui milion de simfonii. Tăria şi puterea Lui sunt mai presus de
orice închipuire.
Lui Dumnezeu în locurile preaînalte – Tatăl nostru, Împăratul Universu-
lui, Creatorul sorilor, sistemelor, galaxiilor şi gheţarilor, al peştilor şi al stele-
lor. Maestrul Proiectant al aripilor fluturelui şi al ceţei montane. Cel Atotpu-
ternic, veşnic, omniprezent, Dumnezeu atotcunoscător. Stăpânul suprem al
cărui tron este în cerul cerurilor, unde nu-i nevoie de soare ziua sau de lună
noaptea.
Şi pace – Lipsa certei. Sfârşitul războaielor, grevelor şi răscoalelor. Sfâr-
şitul divorţului, durerilor de inimă, tristeţii, şi demenţei. Simţământul de
bunăstare, datorită cunoştinţei că păcatele noastre sunt iertate. Fericirea,
datorită cunoaşterii de Dumnezeu.
Experienţa de a fi în bună rânduială cu Dumnezeu şi cu oamenii.
Pe pământ – Acest minuscul fir de praf undeva, departe, la limitele Uni-
versului marii creaţii a lui Dumnezeu. Această singură planetă întunecată,
care s-a revoltat împotriva unui Creator bun şi înţelept. Această mică parte
a Universului, care este mânjită de păcat. Această planetă, care este scena pe
care se desfăşoară Planul de Mântuire. Acest pământ, care este plin de necaz,
lăcomie, violenţă şi ură. Acest pământ, care într-o zi va fi nimicit prin foc şi
recreat spre a fi căminul celor mântuiţi.
Între oamenii plăcuţi Lui – A adus fericire şi speranţă oamenilor păcătoşi,
înşelători, oameni necuraţi, care şi-au pierdut drumul. Ţie şi mie, cărora ne-a
adus bunăvoinţa iubitoare a lui Dumnezeu, pentru că acum suntem fiii şi
fiicele Lui, prin jertfa acelui Copil din iesle.
353
MIERCURI, 16 DECEMBRIE

MUZICIAN SURD
Atunci se vor deschide ochii orbilor, se vor deschide urechile
surzilor. – Isaia 35,5

Î nchipuieşte-ţi cum ar fi dacă te-ai afla la un meci de baseball şi n-ai fi în


stare să-l auzi pe arbitru strigând: „Loveşte sus!”
Sau să nu fii în stare să auzi primul ciripit al prihorilor primăvara?
Ce-ar fi dacă n-ai putea-o auzi pe mama chemându-te la micul dejun?
Închipuieşte-ţi cum ar fi dacă ai pune caseta ta favorită în casetofon şi n-ai
auzi nici măcar o notă?
Ce-ar fi dacă ai merge pe ţărmul mării şi n-ai auzi cum valurile lovesc în
stânci?
Ce-ar fi dacă toate programele de la televizor ar fi pentru tine ca filmul
mut?
Închipuieşte-ţi că eşti în plină furtună cu tunete şi n-ai fi în stare să auzi
niciun tunet?
Sau să fii la un concert simfonic şi să nu fii în măsură să auzi viorile. Şi
apoi, ce-ar fi dacă ai fi dirijor şi n-ai putea să spui dacă flautiştii cântă sau
nu?
Ce-ar fi dacă te-ai aşeza la pian să faci exerciţii şi, deşi ai apăsa pe clape cu
toată puterea ta, n-ar ieşi nici un sunet?
Ce-ar fi dacă prietenul tău ar fi lăsat afară în frig, pentru că n-ai putea auzi
soneria?
Aşa s-a întâmplat cu Ludwing van Beethoven, care s-a născut în această zi
în 1770. Închipuieşte-ţi cum trebuie să fi fost pentru el, compozitor, pianist şi
dirijor, să înceapă să-şi piardă auzul la vârsta de 25 de ani? În fiecare an auzea
din ce în ce mai slab până ce, în cele din urmă, a surzit complet.
Cu toate acestea, el a continuat să compună muzică până la moarte. În
încercarea de a auzi notele când cânta la pian, el avea să-şi aplece trupul peste
claviatură până ce urechea lui aproape că atingea degetele.
Ani de zile, Beethoven a refuzat să-şi recunoască surzenia şi a continuat
să dirijeze orchestra, deşi era penibil pentru orchestranţi. Pentru a nu răni
simţămintele lui, ei continuau să cânte, dar se uitau mai degrabă la primul
violonist decât la dirijor, pentru că gesturile lui nu erau în ritm cu muzica.
Beethoven a murit în timpul unei furtuni cu tunete violente pe care nu le-a
putut auzi. Ultimele lui cuvinte au fost: „Voi fi în stare să aud în cer!”

354
JOI, 17 DECEMBRIE

BOSTON – RĂZBOIUL CEAIULUI


Să nu daţi prilej diavolului. – Efeseni 4,27

C ând avem de-a face cu diavolul, trebuie să vem aceeaşi hotărâre de a


rezista pe care au avut-o coloniştii americani în 1773.
În acea vreme, ei erau stăpâniţi de regele Angliei. Spre a-şi arăta autori-
tatea, au fost trimise trupe în Lumea Nouă să aducă la îndeplinire ordinele
lui. Asupra coloniştilor au fost puse impozite grele, iar banii mergeau în
Anglia. După mai multe proteste, toate impozitele au fost ridicate, afară de
unul – acela asupra ceaiului.
„Foarte bine”, au căzut de acord coloniştii între ei, „atunci noi nu vom
mai cumpăra ceai englezesc.”
În curând, 18 milioane de pfunzi de ceai putrezeau în depozite. Totuşi
englezii continuau să trimită coloniştilor vase încărcate cu ceai.
În noaptea de 16 decembrie şi spre dimineaţa zilei de 17 decembrie,
o grupă de oameni, condusă de Samuel Adams, şi-au pictat feţele, s-au
îmbrăcat ca indienii şi s-au furişat în docurile din Boston. La un semnal
dat, ei s-au căţărat pe vasele care conţineau ceaiul. Au deschis calele şi au
împins lăzile de lemn în apa golfului.
„Bravo! Bravo!” au strigat unul către altul în timp ce au aruncat peste
trei sute de lăzi peste bord.
În curând, ştirea despre lupta împotriva ceaiului din Boston a ajuns în
Anglia, şi Regele George al III-lea a înţeles că avea de a face cu o rebeliune.
N-ar fi o idee rea pentru tinerii creştini să ia o învăţătură de la coloniştii
rebeli. Poate că o „petrecere” familială ar fi potrivită pentru a arunca din
căminul nostru produsele diavolului. La urma urmelor, de ce să plătim im-
pozite diavolului?
Ţigări, droguri, băuturi alcoolice şi poate chiar şi ceai, cafea şi băuturi,
cola, sunt unele dintre articolele pe care trebuie să le aruncăm. Romane
despre crime, violenţă şi păcat sigur trebuie îndepărtate. Ar putea să mai
fie tablouri murdare care ar trebui neapărat înălturate. Poate că ar trebui să
revizuim şi să sortăm şi casetele, precum şi unele programe de la televizor.
A scăpa de produsele diavolului este una dintre căile de a-i spune că ne-
am săturat de tirania lui şi că dorim să fim liberi. Să ne asigurăm astăzi că
nu mai este loc în căminul nostru pentru diavol.

355
VINERI, 18 DECEMBRIE

VOINŢA DE A TRĂI
… Ţi-am pus înainte viaţa şi moartea, binecuvântarea şi blestemul.
Alege viaţa ca să trăieşti tu şi sămânţa ta. – Deuteronom 30,19

T u nu poţi înţelege ce valoare are viaţa decât atunci când eşti pe punctul de
a o pierde”, a spus Wayne Lindblom.
Wayne trebuia să o ştie, pentru că medicii nu se mai aşteptau ca el să
trăiască.
Accidentul s-a întâmplat la 18 decembrie 1971, când Wayne, de 27 de ani,
a fost zdrobit de un buldozer. Pielea de pe spate i-a fost jupuită. I-au fost rupte
mai multe coaste. I-a fost rănită coloana vertebrală. Rinichiul stâng i-a fost
rupt şi intestinul gros rupt în bucăţi. Splina şi pancreasul lui au fost rupte şi el
a sângerat extrem de mult.
„Niciodată n-am mai văzut un caz atât de rău”, a spus medicul lui. Apoi
lucrurile au mers din rău în mai rău. Rinichiul bun al lui Wayne nu era de
ajuns, iar ficatul a încetat să mai lucreze. În stomacul lui a apărut şi un ulcer
care sângera.
Wayne a stat în spital şapte luni. Când medicul a încercat să-i explice soţiei
celui rănit certitudinea morţii lui apropiate, ea a refuzat să-l creadă. „Wayne
n-are de gând să moară”, insista ea.
„Dumnezeu este cu noi”, a spus ea lui Wayne când l-a văzut prima dată
după accident.
Cu siguranţă Dumnezeu le-a ajutat. El i-a dat lui Wayne curaj să facă faţă
durerilor lui. El le-a dat înţelepciune celor şaizeci şi cinci de medici care au
lucrat la salvarea lui. El i-a dat lui Wayne voinţa de a trăi, ca să poată fi din
nou cu soţia şi băieţelul lui.
Poate că unul dintre cei mai de seamă factori ai vindecării lui Wayne a fost
şi această voinţă de a trăi, hotărârea lui lăuntrică de a se supune la tot ceea ce
aveau să facă doctorii, să colaboreze, pe orice cale posibilă, ca să poată trăi.
Oamenii cu răni mai puţin serioase au murit în ciuda tuturor celor făcute spre
a le salva viaţa, pentru că ei n-aveau voinţa de a trăi.
Tu şi eu ne aflăm în aceeaşi situaţie în care a fost şi Wayne Lindblom. Şi
noi suntem persoane accidentate, accidentate de păcat. Dar există speranţă.
Hristos, Marele Medic ceresc, ne poate ajuta, dar noi trebuie să avem voinţa
de a trăi veşnic. Trebuie să alegem mai degrabă viaţa decât moartea. Noi tre-
buie să spunem: „Da, Doamne, fă ceea ce este necesar în aşa fel ca eu să pot
trăi.” Vrei să alegi astăzi viaţa?

356
SÂMBĂTĂ, 19 DECEMBRIE

BRICEAGUL AMINTITOR
Ascultaţi glasul Domnului Dumnezeului vostru. – Ieremia 26,13

L a 19 decembrie 1777, armata continentală, obosită şi învinsă, se alfa în


Valley Forge, Pennsylvania, unde îşi ridicase tabăra.
Sub comanda lui George Washington se aflau unsprezece mii de soldaţi.
Dintre aceştia, trei mii nu erau apţi pentru luptă, pentru că erau pe jumătate
goi şi nu aveau încălţăminte. Mulţi erau bolnavi.
Generalul Washington i-a cerut Congresului ajutoare, dar n-a sosit nimic.
Oamenii au trebuit să-şi facă adăposturi din trunchiuri de copaci pentru a fi
ocrotiţi de vânturile reci. Hrana era puţină, iar rezervele medicale insufici-
ente. A izbucnit o epidemie de variolă şi au murit cu miile.
Alte mii au vrut să dezerteze din armată şi să se întoarcă la familiile lor.
Chiar generalul Washington se hotărâse să plece. El a aşternut pe hârtie
hotărârea sa şi i-a arătat-o generalului Knox. Descurajat, Washington şi-a
scos briceagul şi se juca cu el, oarecum plictisit, în timp ce explica motivele
lui de a pleca.
„Acest briceag este cel mai bun argument împotriva hotărârii dumnea-
voastră de a demisiona”, i-a spus generalul Knox.
La început, Washington s-a mirat. Apoi şi-a adus aminte. Briceagul era un
cadou de la mama lui. El a dorit să se înroleze ca marinar când avea vârsta de
15 ani, dar mama lui a stăruit de el să stea acasă. Drept răsplată, ea a coman-
dat un briceag frumos din Anglia. Când acesta a sosit, ea i l-a înmânat lui cu
aceste cuvinte: „Ascultă întotdeauna de superiorii tăi.”
Washington spusese adesea povestea aceasta prietenilor lui în jurul fo-
curilor de tabără. Acum, când era gata să demisioneze, generalul Knox i-a
adus aminte de acest simbol al datoriei lui. „Ascultă întotdeauna de superiorii
tăi.”
„Ordinul pentru dumneavoastră este să conduceţi această oştire”, a spus
generalul Knox. „Nimeni nu v-a spus să depuneţi comanda.”
„Aveţi dreptate”, a răspuns generalul Washington. „Am să ascult ordinele
primite.” El a rupt în bucăţi cererea lui de demisie.
Ascultarea este tot atât de importantă şi pentru urmaşii Domnului. Dato-
ria noastră este lămurit arătată pe paginile Bibliei: „Ascultaţi glasul Domnu-
lui Dumnezeului vostru”
Vrei să-L asculţi astăzi?

357
DUMINICĂ, 20 DECEMBRIE

ÎNGROPAT DE VIU
Atunci, în strâmtorarea lor, au strigat către Domnul şi El i-a izbăvit
din necazurile lor. – Psalmi 107,13

Î n orele timpurii ale dimineţii zilei de 17 decembrie 1968, Barbara Jane


Mackle, în vârstă de 20 de ani, fiica unui milionar din Florida, a fost răpită
şi ţinută spre a fi răscumpărată pentru suma de 500.000 de dolari.
Barbara a fost dusă într-un loc singuratic din pădure, în afara Atlan-
tei, Georgia, unde a fost forţată să intre într-un fel de ladă-sicriu care a fost
îngropată în pământ. Capacul a fost înşurubat ermetic şi ea a auzit cum
pământul a fost aruncat cu lopata peste capacul cutiei. Era îngropată de vie.
„Te scoatem când vom primi banii”, a spus unul dintre răpitori. Dar vor
veni banii la timp?
Cutia în care se afla Barbara nu era destul de mare pentru a sta în ea în
picioare. Nici nu se putea întinde complet. Într-un colţ se afla o lumină, un
întrerupător pentru o lampă şi un ventilator. Totul era conectat la o baterie,
într-un loc din spatele capului ei. Instrucţiuni tipărite spuneau că bateria avea
să dureze şapte zile dacă nu va folosi lumina.
La început, ea s-a luptat să ridice capacul, să strige, să facă ceva în situaţia
în care se găsea, dar până la urmă a renunţat. Nu era nimic ce ar fi putut să
facă, ci doar să încerce să-şi stăpânească temerile.
Apa picurată în cutie a umezit-o şi a făcut să-i fie frig. Becul a plesnit şi s-a
stins. Întunericul a îngrozit-o.
Se gândea la moarte. Ce va fi dacă răpitorii nu vor face cunoscut locul
unde se afla ea, chiar după ce au primit banii? Ce va fi dacă ei o vor părăsi
pentru totdeauna? Dar dacă poliţia n-o va putea găsi?
Barbara nu se gândise prea mult la Dumnezeu mai înainte. Ea era prea
ocupată pentru a găsi plăcere în rugăciune. Dar acum, când era îngropată de
vie, ea a început să se roage. Ea a vorbit cu Dumnezeu ca şi când El ar fi fost
acolo lângă ea.
Ea a spus: „Doamne, Dumnezeule, ştiu că Tu nu ai de gând să mă laşi să
mor. Chiar dacă nimeni altul nu ştie unde mă aflu, Tu ştii.”
Dumnezeu a auzit rugăciunea Barbarei. La orele 12,47 după-amiaza, în
ziua de 20 decembrie, răpitorii au sunat la FBI şi le-a dat instrucţiuni de-
spre locul unde se afla îngropată. Patru ore mai târziu, ea a fost găsită vie şi
sănătoasă.
Dumnezeu este tot atât de binevoitor să asculte şi rugăciunile tale.

358
LUNI, 21 DECEMBRIE

CERERE ÎNDRĂZNEAŢĂ
Orice veţi cere de la Tatăl, în Numele Meu, vă va da. – Ioan 16,23

Î n luna noiembrie a anului 1875, Canalul de Suez a fost pus în vânzare.


Stăpânul Egiptului era dispus să-şi vândă cota-parte, dar dorea ca banii să-i
fie plătiţi imediat.
Primul ministru al Angliei a văzut în aceasta o ocazie minunată. La urma
urmei, cele mai multe vase care foloseau canalul aparţineau ţării lui. Dacă
acolo ar avea loc un război, Anglia ar suferi. Era important ca această ocazie
să nu fie pierdută.
Primul ministru a dat instrucţiuni reprezentanţilor britanici de la Cairo
să semneze contractul. Egiptului trebuia să i se plătească patru milioane de
pfunzi în curs de câteva ore. Cum putea Guvernul englez să obţină atât de
mulţi bani într-un timp aşa de scurt?
Nu era timp pentru convocarea Parlamentului. O cerere către Banca
Angliei pentru un împrumut ar fi cerut săptămâni de şedinţe, investigaţii,
discuţii. Întârzierea putea să facă să se piardă ocazia. Dacă ei ezitau, altcineva
ar fi cumpărat cu siguranţă canalul.
Primul ministru s-a hotărât pentru un plan de acţiune mai direct. El i-a
spus secretarului său să rămână afară lângă uşa cabinetului şi, când decizia
de a obţine un împrumut avea să fie luată, el avea să scoată capul prin uşa
întredeschisă şi să spună un singur cuvânt. Da. După aceea secretarul tre-
buia să meargă direct la dl Rotschild, cel mai bogat om din Europa, să ceară
banii.
Prim-ministrul a deschis uşa în timp util. „Da”, a spus el . Şi secretarul s-a
grăbit spre dl Rotschild.
„Prim-ministrul doreşte pentru mâine patru milioane de pfunzi”, a spus
el. „Este foarte important.”
„Cine garantează?” a întrebat dl Rotschild.
„Guvernul Britanic”, a răspuns secretarul.
„Le veţi avea”, a spus dl Rotschild. Şi plata s-a făcut la timp.
Prim-ministrul care a fost atât de îndrăzneţ, încât să meargă direct la dl
Rotschild, în numele Guvernului Britanic, a fost Benjamin Disraeli, conte de
Beaconsfield, a cărui zi de naştere este astăzi.
Noi avem nevoie de aceeaşi îndrăzneală în a aduce cererile noastre înaintea
Împăratului Universului. Isus Hristos este Garantul nostru. Tot ce vom cere,
în Numele Lui, vom primi.

359
MARŢI, 22 DECEMBRIE

JUDECAT GREŞIT
Ferice va fi de voi când, din pricina mea, oamenii vă vor ocărî,
vă vor prigoni, şi vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate
împotriva voastră. – Matei 5,11

C ineva în Franţa a predat documente secrete militare germanilor. S-a făcut


o cercetare şi dovada l-a arătat pe Alfred Dreyfus.
„Sunt nevinovat”, a declarat Dreyfus, dar guvernul a deschis în secret un
proces la tribunalul militar, la 22 decembrie 1894. El a fost găsit vinovat de
trădare şi condamnat pe viaţă într-o închisoare singuratică pe insula Diavolu-
lui, departe pe ţărmul Americii de Sud.
Când a auzit verdictul, dl Dreyfus a fost cuprins de disperare. „Dă-mi un
pistol”, l-a rugat el pe un prieten. „Vreau să mă sinucid pentru a pune capăt
oroarei.”
„Tu nu trebuie să accepţi înfrângerea”, a răspuns prietenul lui. „A te sinu-
cide ar însemna că îţi recunoşti vinovăţia. Tu eşti nevinovat şi noi vom dovedi
acest lucru. Trebuie să rămâi în viaţă şi să aştepţi dreptatea.”
Două zile mai târziu, Dreyfuys a fost umilit public când i-au fost înlăturate
insignele militare şi nasturii.
„Alfred Dreyfus, nu meriţi să faci serviciul militar”, au declarat oficialii.
„În numele poporului francez, te degradăm.”
Dreyfus a replicat strigând: „Este degradat un om nevinovat. Un nevino-
vat este dispreţuit.”
Câţiva ani mai târziu, a fost descoperit adevăratul trădător şi Alfred Drey-
fus a fost eliberat. El a fost reintegrat în armată, iar mai târziu a ajuns membru
al Legiunii de Onoare.
Nu ne putem aştepta întotdeauna la dreptate în această lume. Oamenii
fac greşeli. Uneori, noi suntem învinuiţi de lucruri pe care nu le-am făcut. O
astfel de experienţă este foarte neplăcută.
Domnul Isus ştie cum te simţi într-o astfel de situaţie. El a trecut prin ea în
timpul procesului Său. El a fost condamnat pentru crime pe care nu le-a co-
mis şi despre toate El n-a spus niciodată niciun cuvânt. În iubirea şi răbdarea
Lui, sub acuzaţii false, El ne-a dat o pildă de felul cum să ne comportăm când
suntem judecaţi greşit.
Când suntem acuzaţi pe nedrept, trebuie să fim fericiţi şi să ne bucurăm.
Nu trebuie să ripostăm sau să ne descurajăm, ci trebuie să cântăm şi să lăudăm
pe Domnul. Într-o bună zi, adevărul va ieşi la iveală.

360
MIERCURI, 23 DECEMBRIE
SCĂPAT DIN RANGOON
Nu trebuie să te temi nici de groaza din timpul nopţii, nici de
săgeata care zboară ziua. – Psalmi 91,5

L a 23 decembrie 1941, pastorul I. Subushanam îl ajuta pe evanghelistul A.


E. Rawson la catalogarea diapozitivelor, la sediul Uniunii Burma, în Ran-
goon, când au început să urle sirenele, anunţând un raid aerian.
Pastorul Subushanam era îngrijorat de soţia şi fetiţa lui în vârstă de un
an, care erau acasă singure. El era hotărât să fie împrună cu ele. Bombele
începuseră deja să cadă în timp ce el se afla pe bicicletă de-a lungul oraşului.
O mulţime de oameni alergau spre marginile oraşului în timp ce el încerca să
străbată spre centrul oraşului.
În cele din urmă, a ajuns pe strada unde locuiau el şi familia lui. Era com-
plet pustie. Când a ajuns acasă, a găsit-o pe soţia sa pe genunchi alături de
copilaş, rugându-se pentru ocrotire.
Pastorul Subushanam a îngenuncheat alături de mica lui familie şi a cerut
ca Domnul să-i scape de distrugere. Când a spus „Amin”, a avut loc o explozie
teribilă şi casa s-a clătinat.
După un timp, au deschis cu precauţie uşa pentru a privi afară. Nu se
vedea nimeni. Câteva minute mai târziu s-a auzit semnalul de încetare a alar-
mei aeriene şi pastorul Subushanam a ieşit din casă şi a aflat că un bom-
bardier japonez, doborât de tunurile antiaeriene, căzuse doar la câţiva metri
depărtare de casa lor.
În timpul zilei, oraşul a mai fost bombardat încă de două ori. Soţii Sub-
ushanam au rămas nevătămaţi, dar cât timp mai puteau rămâne în oraşul care
ardea? Trebuia găsită o cale de scăpare. În acea seară au reuşit să obţină bilete
pentru un vas spre India şi pastorul Subushanam şi-a trimis soţia şi copilul
înainte la vapor, în timp ce el a rămas să împacheteze lucrurile lor. Când a
ajuns la vapor i-a fost refuzată intrarea. Pasarela era deja ridicată. Vasul era
pe punctul de a pleca.
Din nou pastorul Subushanam a strigat către Dumnezeu pentru ajutor. El a
alergat în susul şi în josul digului, căutând o cale de urcare pe vas. Apoi, el a ob-
servat un sabord* deschis. Privind înăuntru, el a văzut că magazia era plină cu
bagaje care nu fuseseră descărcate. Înghesuindu-se în sabord el s-a târât peste
încărcătură şi şi-a făcut drum spre puntea pasagerilor, unde şi-a găsit familia.
Aflându-se acolo, în confuzia refugiaţilor de pe punte, pastorul şi dna
Subushanam o ţineau bine pe micuţa lor şi Îi mulţumeau lui Dumnezeu pen-
tru minunata eliberare.
* Deschizătură în pereţii laterali ai unei nave, folosită pentru încărcarea şi
descărcarea mărfurilor.
361
JOI, 24 DECEMBRIE

CRĂCIUN ÎN JUNGLĂ
Când strigă cei fără prihană, Domnul aude, şi-i scapă din toate
necazurile lor. – Psalmi 34,17

C u puţin timp înainte de amiază, în ziua de 24 decembrie 1971, Iuliane


Koepcke s-a urcat în avionul liniei aeriene Lansa pentru zborul 508
de la Lima la Pucallpa, un oraş în junglă, la peste 1 200 km nord-est de-a
curmezişul Anzilor. Ea tocmai terminase liceul şi mergea să fie împreună cu
tatăl ei de Crăciun.
Juliane privea afară pe fereastră frumuseţea munţilor acoperiţi cu zăpadă.
Apoi, albul s-a transformat în verde când au ajuns în junglă.
Fără avertizare, aerul a devenit turbulent. Ploaia bătea în ferestre, şi avi-
onul era aruncat de vânt ca un zmeu. A avut loc un fulger orbitor. Avionul s-a
zguduit şi bagajele au căzut de pe rafturi. A avut loc o zguduitură teribilă şi
avionul s-a rupt într-o parte. Juliane a simţit cum se rostogoleşte iar şi iar în
aer înainte de a-şi pierde cunoştinţa.
Când s-a trezit, ea se afla pe pământ cu o secţiune de trei scaune de avion
deasupra ei. Mai ploua încă. Ştia că este rănită, dar nu se putea mişca.
A doua zi, dimineaţa, fata s-a simţit mai bine şi s-a târât afară pentru a
vedea care este situaţia. De jur împrejur era frunziş des. Ferigile, pomii şi
viţa-de-vie păreau că formează un zid de netrecut. Pur şi simplu, ea nu putea
rămâne să moară acolo. Trebuia să găsească o cale de ieşire.
„Doamne, ajută-mă”, a strigat ea.
Juliana a început să umble. În curând, a ajuns la un mic pârâu. Ea ştia că
acesta o va duce la un râu, până la urmă, şi poate la nişte locuinţe. Timp de
zile a mers pe firul apei.
Într-o după-amiază târzie, când Juliane simţea că nu poate merge mai de-
parte, ea a ajuns la o cotitură de râu, unde a văzut o barcă legată la ţărm şi o
cărare care ducea la un bordei din junglă. Nimeni nu era pe aproape, dar a
doua zi proprietarii bărcii au venit şi au dat de ea. De îndată au luat-o şi au
dus-o într-un oraş unde putea primi ajutor medical.
Crezi tu că a fost o simplă coincidenţă faptul că Juliane a găsit bordeiul
atunci când l-a găsit? A fost numai noroc că a plouat atât de tare, încât ea a
stat în bordei timp de o zi în loc să continue să meargă înainte prin junglă?
Tu ce crezi?

362
VINERI, 25 DECEMBRIE

DAR DE CRĂCIUN
Eu am venit ca oile să aibă viaţă, şi s-o aibă din belşug.
– Ioan 10,10

E ra ziua de Crăciun a anului 1809. Doamna Thomas Crawford stătea


culcată într-un pat din cabana de lemn a doctorului Ephraim McDowell
din Danville, Kentucky.
Alături de ea stătea medicul. În apropiere se aflau soţia şi nepotul lui, gata
să ajute la prima operaţie abdominală efectuată în America. Instrumentele
fierte se aflau într-un ibric pe masă. Operaţia avea să aibă loc fără anestezic.
Era timpul să înceapă.
Doamna Crawford avea o tumoare care creştea tot mai mare în fiecare
zi. „În situaţia aceasta cu siguranţă că veţi muri în decurs de câteva zile”,
explicase doctorul McDowell. „Totuşi, mai este o mică şansă să vă ajutăm
prin înlăturarea tumorii. Dacă dăm greş, veţi muri ceva mai devreme. Dacă
reuşim, vă puteţi aştepta să mai trăiţi mulţi ani.”
„Îmi pun încrederea în Dumnezeu”, i-a spus doctorului doamna Craw-
ford în timp ce ea se uita în sus spre ochii lui blânzi. „Acum sunt gata. Mă voi
ruga şi voi cugeta la El în timp ce dumneata vei face ceea ce ai de făcut. Dacă
El doreşte ca eu să mai trăiesc, dacă aceasta este voia Lui, totul va decurge
foarte bine.”
Operaţia a durat vreo douăzeci şi cinci de minute. Durerea a fost groaznică,
dar doamna Crawford s-a prins de marginile patului şi cânta imnuri.
Afară, în jurul cabanei, se adunase o mare mulţime. Se dusese vestea de-
spre cele ce se întâmplau şi oamenii credeau că medicul lucra împotriva le-
gilor lui Dumnezeu. Cine a mai auzit vreodată despre dechiderea stomacului
unui om? Medicul trebuie să aibă legături cu diavolul. „Dacă moare, îl vom
spânzura”, au căzut ei de acord.
Tocmai atunci s-a deschis uşa cabanei şi a apărut medicul. „A fost salvată
o viaţă”, a spus el liniştit. „Este ziua de Crăciun. Voi toţi ar trebui să fiţi acasă
cu familiile voastre.”
Când ei s-au întors să plece, aerul rece de iarnă aducea cu el sunetele gla-
sului doamnei Crawford care cânta un colind de Crăciun. Ei i-a fost dat cel
mai bun dar de Crăciun primit vreodată – viaţa ei.
Dar darul vieţii doamnei Crawford n-a durat veşnic. Ea a încetat din
viaţă la vârsta de 79 de ani. Astăzi, Hristos îţi oferă viaţa care nu se va sfârşi
niciodată – slăvită, frumoasă, din belşug, viaţa veşnică. Ce dar de Crăciun
mai bun ar putea exista?
363
SÂMBĂTĂ, 26 DECEMBRIE

SURPRIZĂ DE CRĂCIUN
Iată Eu vin ca un hoţ. Ferice de cel ce veghează. – Apocalipsa 16,15

D acă santinelele hessiene ar fi vegheat, trupele lui George Washington n-ar


fi capturat mii de militari la Trenton, New Jersey, la 26 decembrie 1776.
Hessienii se aşteptau la un atac din partea armatei continentale. Ei nu erau
prea bucuroşi de acest lucru, deoarece era ziua de Crăciun. Ei au plănuit să
aibă nişte serbări speciale, dar în loc de acestea li s-a ordonat să vegheze.
Şi, ceea ce era mai rău, vremea era rea. Un vânt rece viscolea zăpada din-
spre nord. În după-amiaza zilei, zăpada s-a transformat într-o ploaie rece de
te pătrundea până la oase.
Atacul a avut loc de îndată ce s-a lăsat întunericul. O grupă de ameri-
cani au ieşit din pădure şi au alergat spre sentinele, omorând trei dintre ele.
Toboşarii au bătut tobele, chemând la arme, şi germanii au ripostat cu foc.
Americanii au fugit în beznă.
Până în ziua de azi nimeni nu ştie cine au fost acei soldaţi. În mod hotărât,
ei nu făceau parte din oastea lui Washington, care, în acel timp, se afla de
cealaltă parte a râului Delaware, la câţiva kilometri depărtare, ocupată tocmai
cu încărcarea bărcilor pentru traversarea râului.
În orice caz, hessianii au crezut că a fost oastea lui Washington şi s-au
simţit uşuraţi că au fost aşa de puţini soldaţi şi că s-au retras atât de repede.
„Să mai stăm în stare de alarmă?” a întrebat unul din gardă.
„Ei nu se vor mai întoarce. Nimeni nu poate să lupte pe o astfel de ploaie”,
argumenta un altul.
„Nici nu putem păstra praful de puşcă uscat pentru muschetele noastre”,
a mai spus altcineva.
„Sunteţi liberi”, a răspuns colonelul Rahl. „Duceţi-vă înapoi la sărbătoarea
voastră. Bucuraţi-vă de Crăciun ca şi când aţi fi siguri acasă, în Germania.”
Astfel că oamenii au mâncat, au stat de vorbă, au cântat şi au băut până
noaptea târziu.
Când au sosit oamenii lui Washington a doua zi dimineaţa, cam pe la ora
8, oraşul era liniştit. Chiar şi santinelele dormeau la posturile lor. Victoria a
fost uşoară.
Aşa va fi şi venirea Domnului Hristos pentru acei care nu veghează –
deodată, pe neaşteptate şi înfricoşătoare.

364
DUMINICĂ, 27 DECEMBRIE

CÂINE TURBAT
Omul nu poate primi decât ceea ce îi este dat din cer. – Ioan 3,27

Î ntr-o zi însorită de toamnă, în Franţa, acum aproape o sută de ani, şase


băieţi păzeau vitele lor pe dealurile lanţului Jura. Deodată, de pe un drum
singuratic, un câine venea alergând înspre ei, din gura lui deschisă prelin-
gându-se bale.
„Câine turbat”, au ţipat băieţii şi au fugit.
Jupille, în vârstă de paisprezece ani, n-a fugit. El era cel mai în vârstă şi
simţea că este răspunzător pentru ceilalţi băieţi mai tineri. El a întâmpinat
animalul furios. Când acesta s-a apropiat de el, băiatul l-a lovit cu biciul.
Câinele s-a repezit la el şi şi-a înfipt dinţii în braţul stâng al băiatului.
Ceea ce Jupille a făcut cu riscul propriei vieţi a fost o faptă eroică. El fu-
sese muşcat de un câine turbat şi, nu peste mult timp, avea să dea în turbare
şi să moară de cea mai teribilă moarte. Oamenii din sat vorbeau şi plângeau,
dorind să facă ceva pentru a salva viaţa eroului lor.
Aşa s-a întâmplat că primarul a auzit de un om de ştiinţă din Paris care
lucra la găsirea unui leac. Bărbatul era Louis Pasteur, a cărui zi de naştere
este astăzi.
Jupille a plecat la Paris, unde i s-au făcut paisprezece injecţii şi viaţa lui
a fost salvată. Leacul era atât de nou, încât, dacă băiatul ar fi fost muşcat cu
un an mai devreme, el ar fi murit cu siguranţă.
Cât de recunoscători au fost Jupille şi familia lui pentru ceea ce descope-
rise Louis Pasteur! Toată comuna s-a bucurat de salvarea eroului lor.
Mai este Cineva căruia ei ar fi trebuit să-I mulţumească. La urma ur-
mei, cine i-a dat lui Pasteur înţelepciunea ca să poată face acea descoperire?
Cine a pus în mişcare legile după care lucrează savanţii? Cine îi călăuzeşte
în toate invenţiile bune şi nobile? Cine cunoaşte mai bine decât Creatorul
lumii cum să contracareze rezultatele păcatului pe care le vedem în boală,
durere, suferinţă şi moarte?
Pentru orice descoperire care face din această lume un loc mai fericit, să
spunem: „Îţi mulţumesc, Dumnezeule!”

365
LUNI, 28 DECEMBRIE

CONSTITUŢIA LUI TOMMY


Vreau să fac voia Ta, Dumnezeule! Şi Legea Ta este în fundul inimii
mele. – Psalmi 40,8

T ommy Wilson a mers la locul viran unde copiii vecinilor jucau baseball.
Astăzi a dorit în mod deosebit să se joace cu ei, pentru că el avea o minge
şi o bâtă nouă. El stătea lângă un copac şi privea cu jind la jucători. Apoi, şi-a
rezemat bâta de trunchiul copacului şi a început să se joace singur.
„De unde ai mingea şi bâta?” a strigat cineva.
„Tata mi le-a dat”, a răspuns Tommy.
Jocul a încetat şi copiii s-au adunat să vadă băţul poleit din lemn de hic-
ori şi adevărata minge de baseball. Ei se puteau împăca cu un nou băiat în
echipă, mai ales că el avea o minge şi o bâtă aşa de frumoase, încât au decis
să-l primească.
Tommy nu era, în realitate, un bun jucător de baseball, dar el era un bun
alcătutitor de reguli şi un bun organizator al lucrurilor. Astfel că băieţii l-a
făcut preşedinte al clubului pe care l-au numit „Sprintenii”.
Într-o zi, Tom a adunat clubul şi a zis: „Am făcut o Constituţie”.
„Ce este o Constituţie?” a întrebat careva.
„Constituţia dă nume clubului nostru şi stabileşte toate regulile pe care le
vom urma”, a explicat Tommy.
După ce a citit băieţilor regulile, a spus: „Vrea cineva să facă o propunere
ca să fie adoptată Constituţia?”
Băieţii au rămas tăcuţi. Ei nu înţelegeau ce vrea să spună Tommy.
„Dacă vă place Constituţia, unul dintre noi trebuie să spună: ’Eu propun
să fie acceptată Constituţia’. Apoi, un altul să spună: ’Eu susţin propunerea’.
Apoi, o vom vota.”
Astfel că propunerea a fost făcută şi susţinută, iar Constituţia a devenit le-
gea „Sprintenilor”. Thomas Woodrow Wilson, a cărui zi de naştere este astăzi
şi care mai târziu a ajuns al douăzeci şi optulea preşedinte al Statelor Unite,
a învăţat o mare lecţie. O stăpânire trebuie să aibă reguli. Ele sunt bazate pe
cele Zece Porunci.
Doreşte cineva să facă o propunere ca ele să fie acceptate drept Constituţia
noastră? Cine vrea să susţină propunerea? Toţi cei care sunt pentru, rog să
zică: „Pentru totdeauna”.

366
MARŢI, 29 DECEMBRIE

OAMENI SCURŢI LA VEDERE


El socotea ocara lui Hristos ca o mai mare bogăţie decât co-
morile Egiptului, pentru că avea ochii pironiţi spre răsplătire.
– Evrei 11,26

U nii oameni au vedere scurtă. Ei pot să vadă numai ceea ce este aproape
de ei – cele de acum. Ei nu sunt în stare să privească în profunzime şi să
vadă ceea ce este important în lumina viitorului. Ei nu au în vedere veşnicia.
Moise, despre care vorbeşte textul de astăzi, nu avea vedere scurtă. El a
cugetat asupra vieţii şi a înţeles că, dacă doreşte să fie răsplătit de Hristos în
viitor, el trebuia să sacrifice unele lucruri în prezent.
Odată, un tânăr cu vedere scurtă s-a apropiat de William Gladstone, prim-
ministru al Marii Britanii, a cărui zi de naştere este astăzi, şi i-a cerut să-i dea
un sfat în ce priveşte viitorul lui.
„Doresc să studiez Dreptul”, a spus tânărul.
„Da”, a spus domnul Gladstone, „şi apoi?”
„Apoi”, domnule, „aştept să fiu admis în barou.”
„Da, şi apoi?”
„Sper să obţin un loc în Parlament.”
„Da, şi apoi?”
„Am să fac lucruri mari pentru ţara mea.”
„Da, tinere, şi apoi?”
„Presupun că mă voi pensiona şi voi duce o viaţă fără griji.”
„Şi după aceea?” a insistat domnul Gladstone.
„Desigur că voi muri”, a răspuns tânărul.
„Da, şi ce va urma apoi?”
„Niciodată nu m-am gândit mai departe decât atât”, a răspuns el.
„Atunci eşti un nesocotit”, a răspuns domnul Gladstone. „Du-te acasă şi
cugetă mai adânc asupra vieţii.”
Tu ai cugetat asupra vieţii? Ţi-ai îndreptat privirea în depărtare şi ai cuge-
tat asupra răsplătirii finale? Dacă nu, atunci astăzi este o bună ocazie să faci
ceva în legătură cu vederea ta cea scurtă. Opreşte-te puţin şi aruncă o privire
asupra vieţii tale.
Ce este un joc de hockey când este comparat cu veşnicia? Ce contează o
mică neînţelegere cu un prieten când cugeţi la cer? Ce este o motocicletă în
comparaţie cu un lăcaş în slavă? Cum vor arăta prietenii tăi în lumina care
străluceşte de la Noul Ierusalim? Ce importanţă va avea îmbrăcămintea când Îl
vei vedea pe Isus venind? Are păcatul vreo valoare reală când cugeţi la veşnicie?
367
MIERCURI, 30 DECEMBRIE

LUPTĂ CONTRA FRICII


Nu te teme, căci Eu sunt cu tine; nu te uita cu îngrijorare, căci Eu
sunt Dumnezeul tău. – Isaia 41,10

F rica este un lucru teribil. Ea poate să-i facă pe oameni să se comporte


într-un fel stupid, neraţional. Să luăm, de pildă, cele ce s-au întâmplat la
teatrul Iraquois din Chicago, la 30 decembrie 1903.
Era o vreme friguroasă, sub -20 0C, în oraşul vântos, dar, în ciuda acestei
vremi mizerabile, o mulţime de 2 400 de mame şi copii au fost prezenţi la
reprezentaţia din acea după-amiază a domnului Blulbeard (Barbă albastră).
La începutul actului al doilea, punctul principal a fost un număr muzical
numit „In the Pale Moonlight” (În palida lumină a Lunii). Au fost folosite
lămpi speciale de înaltă temperatură pentru a crea impresia luminii de Lună,
noaptea. În timpul acestui punct din program, operatorul n-a fost atent şi una
dintre lămpi a atins o cortină din spate, pictată. Imediat scena a fost în flăcări.
Cortina grea de azbest a fost lăstă în jos pe scenă, izolând astfel focul de
asistenţă şi dându-le timp suficient să părăsească clădirea.
Unele din cele treizeci de ieşiri au fost închise de îngheţ şi oamenii au in-
trat în panică. Au pierdut controlul asupra situaţiei şi au ţipat şi s-au împins,
în încercarea de a ieşi din sală. Frica i-a făcut nepăsători cu privire la viaţa
altora. Când oamenii şi-au pierdut conştiinţa, ceilalţi au călcat peste ei.
Au pierit cinci sute optzeci şi nouă de oameni. Foarte puţini au mu-
rit din cauza focului sau a fumului. Ei au fost călcaţi în picioare de o gloată
înnebunită de teamă.
Pe tine ce te înspăimântă? Ţi-e teamă de locuri înalte sau de căi întune-
coase? Feţe necunoscute sau păianjenii fac ca şira spinării să fie cuprinsă de
un fior? Ţi-e frică să nu faci ceva care să-i facă pe prietenii tăi să râdă de tine?
Ţi-e teamă că ai putea greşi?
Te cuprinde o transpiraţie rece când trebuie să faci ceva la Şcoala de Sa-
bat? Bate inima ta mai tare când seara eşti singur singurel acasă? Îţi vine să
fugi când vezi un şoarece?
Ar putea fi de folos să faci o listă de toate temerile tale şi să le scrii pe o
bucată de hârtie. Studiază lista. Doreşti neapărat să depinzi de temerile tale?
De ce n-ai lua o hotărâre de anul nou să scapi de toate? Cere-I Domnului să le
îndepărteze pe toate. N-avem să ne temem de nimic, deoarece Isus a făgăduit
să fie întotdeauna cu noi.

368
JOI, 31 DECEMBRIE

TIMPUL INVENTARIERII
Aşa că fiecare din noi are să dea socoteală despre sine însuşi lui
Dumnezeu. – Romani 14,12

U nii oameni de afaceri închid fabrica pentru câteva zile în acest timp al
anului pentru a face inventarul. Înarmaţi cu planşete cu clame pentru
hârtii şi liste de mărfuri, funcţionarii au făcut inventarul bunurilor com-
paniei. Se trece pe listă orice bucată de mobilier sau echipament. Se face o
consemnare a mărfurilor existente în stoc.
Acum poate fi o bună ocazie pentru o inventariere personală. Pentru
aceasta, aveţi nevoie de hârtie, creion şi un loc liniştit. Nicio distracţie să nu
fie îngăduită. Aveţi nevoie de timp pentru a privi la voi înşivă şi a da socoteală
lui Dumnezeu. Voi arăta parte din inventarul meu spre a vă da o idee cum să
faceţi.
Sănătate – Urechi, ochi, mâini, picioare şi toate sistemele corpului lucrează
bine. Greutatea însă este mai mare cu zece kilograme de cum ar trebui să fie.
Curiozităţi şi pasiuni – Anul acesta am identificat 152 de păsări şi am
peste 200 de flori sălbatice pe lista mea. În colţul din faţă al pajiştei, am făcut
o grămadă de pietre de stâncă şi am învăţat o duzină de reţete noi. Ciclismul
m-a interesat tot mai mult şi cititul mi-a luat mult din timpul meu liber. Am
citit cam şaizeci de cărţi, cele mai multe dintre ele fiind biografii.
Obiceiuri rele – Când sunt nervoasă sau mă plictisesc îmi rod unghiile.
Îmi las hainele împrăştiate prin casă. La o masă mănânc mai mult decât e
necesar. Când ceva nu este în regulă, îl învinuiesc pe soţul meu.
Puncte tari ale caracterului – Veselie, simţ al umorului, înalt simţământ al
datoriei şi răspunderii, grijă pentru alţii, pricepere în a da şi a primi iubire.
Slăbiciune de personalitate – Sensibilă, prea uşor de rănit, timidă în faţa
străinilor, prea independentă.
Desigur, că acesta nu este decât un început. Mai pot fi şi alte coloane, pre-
cum: înfăţişarea personală, viaţa spirituală, dezvoltare intelectuală, legături
personale, datorii, ambiţii, posesiuni materiale.
Din acest fel de lucrare rezultă mai multe foloase. Aceasta ne poate arăta
pe ce făgaş suntem. Putem vedea acele părţi ale vieţii noastre unde este nevoie
de îndreptare. Ne va ajuta să ne punem ţinte deosebite pentru a le atinge în
noul an.

369

You might also like