CAPITOLUL 5 “CUVANTUL SCRIS”(LITERATURA CA MIJLOC DE COMUNICARE)

5.1 LITERATURA UNIVERSALĂ

Definită ca termen abia la începutul secolului al XIX-lea – Goethe a pronunţat pentru întîia
oară termenul de Weltliteratur în 1827 (consemnat în Convorbirile cu Eckermann), care avea
să constituie nucleul viitorului concept – literatura universală apăruse în a doua jumătate a
secolului al XVIII-lea, urmare a expansiunii economice, ca o nevoie ca literatura să însemne
mai mult decât valorile fiecărui popor în parte.

Traducerile au însemnat însă, debutul carierei universale a marilor opere naţionale iar
romanticii germani au fost cei care au instaurat cu adevărat climatul propice studiului
literaturilor lumii.

Valori indiscutabile ale literaturii universale – filoane inepuizabile de învăţătură şi de

inspiraţie – enumerate pe scurt, au fost şi rămân:

• LITERATURA ORIENTALA

Epopeea lui Ghilgameş – una din cele mai vechi opere literare ale
omenirii, creaţie a literaturii sumero-babiloniene – datează din mileniul al III-lea î.e.n., textul
definitiv fiind fixat în scriere cuneiformă in secolele al XVI-lea – al XII-lea î.e.n. în
Mesopotamia, pe 12 tăbliţe de argilă. Inspirată de două teme fundamentale ale omenirii
dintotdeauna, prietenia şi căutarea nemuririi, epopeea povesteşte faptele despoticului rege din
Uruk, Ghilgameş.

Figura 5.1 Ziguratul din Ur

1
 Figura 5.2

Mă ascultaţi, voi, căpetenii din Uruk,

Deplîng azi pe Enkidu, prietenul meu scump,
Amarnic mă jelesc precum o bocitoare,
Îl plîng pe frăţiorul meu!
.....................................................................
Ci degetul ce te binecuvîntă
Ridică-se în semn de doliu ...
Enkidu, frăţiorul meu,
Erai securea ce-mi stăteai de-a dreapta,
Mi-erai tăria mîinii şi sabia din teacă,
Ca pavăza-mi stăteai în faţă,
Veşmîntul meu de slavă, podoaba mea cea scumpă!
.......................................................................
Amarnic Ghilgameş mi-l plînse pe Enkidu;
El străbătu pustiul precum un vînător,
Pe cîmp, în lung şi-n lat, strigă cu jale-n glas:
„Cum pot să-mi aflu tihna, cum pot cunoaşte pacea?
În inima-mi domneşte deznădejdea!
Ce-i frăţiorul meu acum, voi fi şi eu cînd voi muri!”
Epopeea lui Ghilgameş

2
Capodoperă a literaturii ebraice, Biblia este formată din două parţi: Vechiul Testament, datând
dinaintea erei noastre şi care conţine cărţile: Geneza, Exodul, Judith, Esthera, Cartea lui Iov,
Psalmii, Cântarea Cântărilor, Ecleziastul etc. şi Noul Testament, scris între anii 45 – 100 e.n.
conţinând: Evangheliile, Faptele Apostolilor, Epistolele şi Apocalipsul. Vechiul Testament
este scris în cea mai mare parte în limba ebraică iar Noul Testament, deşi operă a scriitorilor
evrei, este scris în limba greacă veche.

Figura 5.3 Biblia editie Erasmus, Cele zece porunci, Manuscrisele de la Marea Moarta

Cântarea Cântărilor – poem cu valoare simbolică, de un profund lirism scris în limba ebraică
şi atribuit regelui Solomon – este valoros atât din punct de vedere literar şi uman – celebrează
sentimentul iubirii – cât şi din punct de vedere istoric şi documentar – evocă tradiţii şi
obiceiuri.

3
 Figura 5.4 Cantarea Cantarilor, Harta lumii cunoscute de evrei in perioada Manuscriselor de la
Marea Moarta

Eu sînt un trandafirdin Saron, un crin din văi.

Ca un crin în mijlocul spinilor, aşa este iubita mea între fete.
Ca un măr între copacii pădurii, aşa este preaiubitul meu între tineri. Cu aşa drag stau la
umbra lui, şi rodul lui este dulce pentru cerul gurii mele.
El m-a dus in casa de ospăţ, şi dragostea era steagul fluturat peste mine.
Întăriţi-mă cu turte de struguri, îvioraţi-mă cu mere, căci sînt bolnavă de dragoste.
Cîntarea Cîntărilor

Rig – Veda – Veda imnurilor de laudă adresate zeilor – este cea mai veche operă din literatura
indiană (în limba sanscrită) fiind compusă între anii 2000 şi 1500 î.e.n. din 1028 de imnuri.
Rig – Veda constituie prima din cele patru culegeri care compun Vedele (Cunoaşterea),
celelalte fiind: Atharva – Veda (Veda descântecelor şi formulelor magice), Sama – Veda
(Veda cântecelor de ritual) şi Yajur – Veda (Veda formulelor de sacrificiu).

4
 Figura 5.5

Atuncea nefiinţa, fiinţă nu erau

A cerului mare, boltitul cort din ceriu
Ce–acoperea, atuncea?... Şi-n ce se ascudeau
Acele-acoperite ... Au în noianul apei
Au în genune ...
Pe-atunci nu era moarte, nimic nemuritor
Şi noaptea-ntunecată de ziua cea senină
Nu era despărţită
Şi fără de răsuflet sufla în sine însuşi
Ne mai numitul Unul ... Şi-afară de aceste
Nimic n-a fost pe-atuncea
Ş-atît de întuneric era, ca un okëan
Neluminat, şi totul era adînc ascuns
În început. Şi unul, învăluit în coaja-I
Uscată, prinde viaţă din tainica căldură
Ce sigur el o are.
Rig – Veda, Imnul Creaţiunii

O mie si una de nopţi – sinteză a culturii arabe din perioada sa de maximă înflorire – s-a
cristalizat prin secolul al X-lea e.n. la Bagdad, capitala „califilor” dar are la bază modele
persane şi mai vechi izvoare indiene, utilizând motive folclorice de largă circulaţie nu numai
în spaţiul oriental ci şi în cel european. Este o creaţie specifică pentru genul de povestire în
„ramă”: o poveste-cadru reprezintă pretextul istorisirii tuturor celorlalte poveşti; pentru a ţine

5
trează atenţia ascultătorului este folosită tehnica numită „a tiroirs” care constă în integrarea
povestilor una în alta.

Figura 5.6

... După care mai rosti o dată numele lui Alah şi îşi aruncă năvodul în mare, şi aşteptă pînă
ce năvodul se aşternu la fund. Iar de data aceasta, cu toate opintelile lui, nu mai dovedi să
tragă afară năvodul, care se agăţa şi mai straşnic de stîncile de la fund. Atunci pescarul
strigă: „Nu este tărie şi putere decît întru Alah!”Pe urmă se dezbrăcă, se scufundă în
preajma năvodului şi începu să-l descîlcească, pînă ce ăl desprinse şi îl scoase la mal. Îl
desfăcu şi găsi în el, de data aceasta, un vas mare de aramă galbenă, plin şi nevătămat; gura
îi era pecetluită cu plumb în care era apăsată urma pecetei stăpînului nostru Soleiman ben
Daud.[...]
.......................................................................................................................................................
─ Află că eu sunt un ginn răzvrătit! [...]” Acuma am să-l omor pe cel ce are să mă
slobozească, da am să-i îngădui să-şi aleagă moartea!”
[...] Atunci pescarul îşi zise în sine-şi: „Eu nu sînt decît un om, iar el este un ginn: da Allah
mi-a dăruit o minte bine chibzuită; încât am să ticluiesc o teşmecherie spre a-l pierde, un
tertip de isteciune de-al meu. Şi-am să văd limpede dacă şi el, la rîndu-i va putea să încherbe
ceva din nemernicia şi din viclenia lui.”
.......................................................................................................................................................
Ci tot atunci Şeherezada văzu zorii mijind şi îşi curmă vorbele îngaduite.
O mie şi una de nopţi, Povestea cu pescarul şi cu efritul

6
• LITERATURA GRECIEI ANTICE

Homer a fost, după părerea cercetătorilor moderni, un rapsod din Ionia care a trăit în a doua
jumătate a secolului al VIII-lea î.e.n. şi care a preluat în epopeile sale Iliada şi Odiseea
tradiţtii, fragmente şi motive din vechi cântece populare şi mituri.

Figura 5.6 Elena din Troia si Poarta principata de intrare in Micene

Iliada – epopeea care povesteşte războiul dus de aheii conduşi de Agamemnon şi Menelau
pentru cucerirea cetăţii Troia sau Ilion pentru a pedepsi răpirea Elenei, soţia lui Menelau, de
către Paris, fiul regelui Priam – nu relatează evenimentele în ordine cronologică (nu este o
lucrare istorică) ci se concentrează asupra câtorva episoade din ultimul an (din cei zece, cât a
durat războiul).

Figura 5.7 Masca lui Priam si Vas ritual din cetatea Micene

Cîntul XVIII

7
 La început făureşte pămîntul şi cerul şi marea,
Soarele-n veci călător şi luna rotată şi plină,
Stelele toate, ale cerului zodii şi mîndra-i cunună,
Cloşca cu puii, Hiadele şi Orionul
Cel luminos, ba şi Ursul, ce-i zice şi Carul cel Mare,
Care, ochind Orionul, pe loc în văzduh se roteşte,
Singurul care nu scapătă în apele lui Ocheanos.
Face şi două frumoase cetăţi locuite de oameni,
Unde se văd nişte nunţi şi chef de nuntaşi şi ospeţe,
Şi-unde sub zarea de facle miresele ies din iatacuri
Şi sînt pornite-n oraş. Şi cîntec de nuntă răsună
Tare, la horă se prind jucăuşii şi-acolo-ntre dînşii
Fluiere şi alăute ţin hangul. Femei grămădite
Stau în picioare la porţi şi alaiul privesc cu mirare.
Homer, Iliada

• LITERATURA ROMEI ANTICE

Publius Ovidiu Naso – poet originar din Sulmona – este înmormântat în

oraşul Tomis (Constanţa de azi), unde a fost exilat de împăratul Octavian Augustus. A scris
poezie lirică, erotică şi de observaţie a moravurilor Romei din timpul lui Augustus: Amores,
Heroides (poeme erotice, scrisori atribuite eroinelor din mitologie) şi Ars amandi (Arta
iubirii). În timpul exilului a scris Tristele şi Ponticele, scrisori adresate soţiei, prietenilor lui
Augustus sau „cititorilor binevoitori”.

8
 Figura 5.8 Interpretari renascentiste ale Metamorfozelor

Metamofozele – amplu poem epic – reprezintă o „istorie” mitologică a genezei lumii, a

metamorfozei fiinţelor şi lucrurilor. Prima metamorfoză cuprinde explicaţia genezei, fiind
putenic influenţată de lucrările lui Hesiod, Lucretius şi ale filozofilor materialişti greci.

Cartea I
Invocaţie; Universul înainte de creţia lumii.

[...] Înainte de mare, de pămînt şi de cerul care acoperă toate, în întreg univers era o singură
înfăţişare a naturii, pe care oamenii o numeau haos, o masă fără formă şi fără închegare. Nu
era altceva, decît o îngrămădire primitivă, o adunătură fără rînduială de semiţte ale
lucrurilor, ce nu aveau bună legătură între ele. Pînă atunci nici un Titan nu dădea lumină
lumii, nici Phoebe răsărind, în creştere, nu-şi umplea golul coarnelor. Pămîntul nu atîrna
cumpănit prin greutatea sa în aerul înconjurător. Nici Amphitrite nu-şi întisese braţele de-a
lungul ţărmurilor pămîntului şi unde era uscatul acolo erau şi apa şi aerul. Astfel, pămîntul
n-avea stabilitate, în apă nu se putea înota, aerul era fără lumină. Nimic nu avea o formă
anumită şi unele se împotriveau altora; într-un singur corp frigul lupta cu căldura, umezeala
cu uscăciunea, elementele tari cu cele moi, cele grele cu cele uşoare.
Ovidiu, Metamorfozele

• LITERATURA EVULUI MEDIU

Poemele epice ale Evului Mediu timpuriu provin din „prelucrarea” numeroaselor legende care
au circulat pe seama unor eroi ai acelor timpuri atât de zbuciumate. Cântecul Nibelungilor,
pentru spaţiul locuit în prezent de germani şi austrieci dar şi Scandinavia, Islanda şi
Groenlanda, Cântecul lui Roland, poem al evului mediu francez sau Cântecul Cidului, pentru
cel spaniol sunt doar câteva exemple care oglindesc fapte de vitejie dar şi viaţa oamenilor din
acea perioadă.

9
Cântecul Cidului (Cantar de Mio Cid) – compus în jurul anului 1140 – evocă faptele eroului
spaniol intrat în legendă Rodrigo sau Ruy Diaz de Bivar, numit Cid Campeador (din cuvântul
arab „sayyid” sau „sidi”, care înseamna conducător).

Figura 5.9 Alhambra Cordoba

Cînd terminară ruga, sfîrşită fu şi slujba,

Sfîtul lăcaş lăsară; cu gîndul de-a porni
Se îndreaptă Mio Cid să-şi bunul rămas
De la Himena care, vînd să-i sărute mîna,
Plîngea în disperare nemaiştiind ce face.
Mio Cid privi din nou acum înspre copile:
„Vă las lui Dumnezeu, Cerescu vostru tată,
Plecăm şi nu se ştie de ne-om mai întîlni!”
Plîngea amar, cum poate nicicînd n-o mai făcuse,
Nu se puteau desparte, ca unghia de carne,
Mio Cid cu ai săi vasali plecarea hotărîră,
Toţi stau în aşteptare privind la cel din urmă.
Cântecul Cidului, Versurile 366 - 377

Dante Alighieri – cel mai mare poet al Italiei şi una din cele mai mari
personalităţi ale literaturii universale – s-a născut la Florenţa dar şi-a petrecut cea mai mare

10
parte a vieţii departe de aceasta, deşi o iubise cu patimă, pribegind „prin mai toate ţinuturile
cu grai italienesc” şi a murit la Ravenna. Iubirea sa celebră pentru Beatrice Portinari,
imortalizată în Vita Nuova, tratate filozofice, literare şi politice, scrisori dar mai ales Divina
Comedie l-au făcut nemuritor.

Figura 5.10 Beatrice Portinari

Divina Comedie (Divina Commedia) prezintă călătoria lui Dante prin Infern (locul în care,
potrivit credinţei creştine, sunt pedepsiţi păcătoşii după moarte), Purgatoriu (unde, conform
dogmei catolice, se purifică sufletele ce vor intra în Paradis) şi Paradis.

Infernul
Cîntul XXXII
În cercul al nouălea, al trădătorilor, Dante îl întîlneşte pe contele Ugolino

Pornisem cale cînd în puţ văzui

doi strînşi atare, ´ncît un cap rozîndu-l
pe celălalt, părea că-i cuşma lui.
Şi cum îmbucă din dărab flămîndul ,
la fel cu dinţii-l înşfăca năprasnic,
în dreptul cefii, pîn´la os muşcîndu-l,
de nici Tideu nu se vădi mai vajnic
cînd se-nfrupta din ţeasta retezată,
de cum acesta-nfuleca din praznic.
„O, tu ce ura ţi-o reverşi spurcată
ca fiara, am zis, în codru hămesită
să-mi spui de ce; şi eu mă prind drept plată,
de-o fi să-ţi aflu jalea-ndreptăţită
şi ura ta cu vina pe-o măsură,
să-ţi dau pe lume plata cuvenită,
de nu va fi să-mi sece limba-n gură. ”

11
 Dante Alighieri, Divina Comedie
• RENAŞTEREA

Mişcare deosebit de complexă, Renaşterea a apărut în condiţiile istorice specifice

continentului european: înflorirea oraşelor, dezvoltarea comerţului şi meşteşugurilor, marile
descoperiri geografice, inventarea tiparului, Reforma, s-a desfăşurat cu strălucire pe o durată
de peste două secole şi a avut următoarele trăsături definitorii: umanismul (libertatea,
demnitatea şi perfectibilitatea fiinţei umane, încrederea în raţiune, omul universal –
multilateral, armonia dintre om şi natură, admiraţia faţă de antichitate), natura ca model al
artei şi anticlericalismul.

Pornind din centrul pe care l-a constituit Italia şi extinzându-se treptat în celelalte ţări
europene, Renaşterea a însemnat totodată şi despărţirea de o perioadă anterioară de cultură,
de un sistem filozofic cosiderat insuficient şi depăşit, acela al scolasticii.

Giovanni Boccaccio – cel mai mare prozator al Renaşterii italiene – a fost un

umanist, cunoscător al antichităţii, autor de opere în limba latină şi primul comentator al
operei lui Dante.

Figura 5.11 Alessandro Botticelli. Povestirea “Nastagio degli Onesti”.

The Encounter with the Damned in the Pine Forest. 1482-1483. Tempera on panel. Museo del Prado, Madrid
The Infernal Hunt. 1482-1483. Tempera on panel. Museo del Prado, Madrid
The Banquet in the Pine Forest. 1482-1483. Tempera on panel. Museo del Prado, Madrid

12
 The Wedding Banquet. 1482-1483. Tempera on panel. Private collection, Florence

Decameronul (Il Decamerone) – provine din termenul grecesc „decamerone” care înseamnă
„zece zile” – şi conţine cele o sută de povestiri spuse în acest interval de timp de către zece
tineri (şapte femei şi trei bărbaţi) refugiaţi într-o vilă din apropierea Florenţei de frica ciumei
care a decimat acest oraş în anul 1348.

Ziua întîia
Povestea a şasea
Un om de treabă mi-ţi atinge cu o vorbă de duh
scîrnava făţărnicie popească

[...] Trăia dar, dragele mele, în oraşul nostru – şi nu-i prea mult de-atunci – un călugăr din
tagma sfîntului Francisc, iscoditor de strîmbe erezii şi care, deşi se străduia din răsputeri să
pară sfînt şi iubitor cucernic al legilor creştine, ca toţi ceilalţi de altfel, nu se lăsa mai prejos
nici în iscodirea pungilor, şi nici în iscodirea celor ce dovedeau ştirbire de credinţă. Şi dintr-
atîta zel, ajunse să dea o dată peste un om de treabă, mult mai avut la pungă decît la minte
bietul, car, nu că i-ar fi lipsit credinţa, ci doar aşa prosteşte, fiind încăzit de vin şi chef, se
apucă să spună în gura mare ca are un vin, de si Cristos ar bea din el cu poftă. Dar, prin
iscoadele sale, auzind călugărul una ca asta, şi aflînd pe deasupra c-avea şi moşioare întinse,
şi bănuţi grei în pungă, se năpusti „cum gladiis et fustibus” să-l vîre într-un proces cu vîlvă
mare, socotind, vezi bine, nu să-l aducă pe calea cea dreaptă, ci să-şi umple de galbeni
cuvioasele sale mîini, cum a şi făcut. [...]
Giovani Boccaccio, Decameronul
François Rabelais a fost în tinereţe călugăr dar a renunţat la aceasta pentru studiul medicinei
pe care a practicat-o până la sfârşitul vieţii. Călătoriile efectuate în Italia, în calitate de medic
al ambasadorului francez, l-au familiarizat cu viaţa culturală din această ţară, opera sa
rămânând însă impregnată de spiritul francez.

Opera sa, Gargantua şi Pantagruel, inspirată din cărţi populare anonime, povesteşte
întâmplările comice şi fantastice ale eroilor, doi uraşi cumsecade, tată şi fiu.

Cap. VIII – Scrisoarea pe care a primit-o Pantagruel la Paris de la tatăl său Gargantua

[...] Am trăit acei ani tulburi, cînd simţeam din greu nenorocirea pe care o aduseseră asupra
noastră goţii, nimicind duhul cel adevărat al limbii noastre. Dar acum, din mila cerului,
risipitu-s-au negurile, scrisului i s–a dat cinstirea cuvenită, iar stările într-atîta s-au

13
schimbat, încît eu, care în anii bărbăţiei eram socotit, pe drept cuvînt, cel mai mare învăţat al
veacului, astăzi anevoie aş fi primit în rîndul pruncilor din cel dintîi an de şcoală.
.......................................................................................................................................................
Acum s-a făcut rînduială întru toate, ca şi în privinţa limbilor: greaca, fără de care nici un
om cu obraz nu se poate socoti învăţat, apoi caldeiana, ebraica şi latina. Cuvintele frumoase
şi potrivite, pe care le folosim astăzi, s-au desăvîrşit în anii vieţii mele, cu har de la
Dumnezeu, după cum bătaia tunurilor o născocire a diavolului este. Lumea e plină de
cărturari şi de dascăli învăţaţi, te întîmpină pretutindeni dughenile cu cărţi de tot felul, încît
sînt înclinat să cred că nici pe vremea lui Platon, Cicero sau Papinian învăţătura nu era mai
la îndemînă oamenilor decît astăzi. [...]
François Rabelais, Gargantua şi Pantagruel

William Shakespeare – cel mai mare autor dramatic al tuturor timpurilor

– s-a născut la Stratford-on-Avon şi s-a afirmat destul de repede în mediile teatrale londoneze,
ca actor, dramaturg şi coproprietar al teatrelor Blackfriars şi Globe. Piesele sale, în număr de
37, sunt: drame istorice inspirate din cronicile Angliei (Richard al II-lea, Henric IV-lea,
Henric al V-lea, Richard al III-lea) sau de antichitatea romană (Titus Andronicus, Iulius
Caesar, Antoniu şi Cleopatra, Coriolan), tragedii (Romeo şi Julieta, Hamlet, Othello, Regele
Lear, Macbeth), comedii (Comedia erorilor, Îmblânzirea scorpiei), unele dintre ele feerice
(Visul unei nopţi de vară, Cum vă place, A douăsprezecea noapte), altele amare (Neguţătorul
din Veneţia, Troilus şi Cresida, Timon din Atena) şi ca ultime creaţii, Poveste de iarnă şi
Furtuna. Alături de piese stau cele 154 de sonete si câteva poeme .

Figura 5.12 Eugène Delacroix. Hamlet si Horatio in cimitir,1839.ulei pe panza. Muzeul Luvru

14
 Eugène Delacroix. Moartea Ofeliei. 1843. Littografie Muzeul Luvru, Paris

Figura 5.13 Regina Elisabeta

Sonetele shakespear-iene reprezintă o culme a poeziei engleze şi universale prin adânca

vibraţie emoţională a sentimentelor care le animă (dragoste, prietenie, iertare, revoltă
împotriva unei lumi nedrepte, conştiinţa propriului geniu) şi prin perfecţiune versurilor.

LV

Nici marmuri, nici sculpturi de aur grele

Nu vor trăi cît mîndrele-mi poeme,
Iar tu vei străluci mai viu în ele
Decît într-un granit mîncat de vreme,
Războaiele vor zvîrli statui deoparte,
Statui şi ziduri dezrădăcinînd,
Dar nici pîrjol, nici sabia lui Marte
N-or şterge-n inimi chipul tău nicicînd.
Tu, biruind şi Moarte şi Uitare,
Vei dăinui, iar slava ta curată
Vor mai privi-o vremuri viitoare.
Şi-atunci cînd lumii ceasul o să-i bată,
Iar pînă-n ziua trîmbiţei cereşti
În versul meu şi-n ochi duioşi trăieşti.

Wiliam Shakespeare, Sonete

15
 Miguel de Cervantes – cel mai mare scriitor spaniol – s-a născut
într-o familie de origine nobilă dar săracă, fapt ce i-a influenţat întreaga viaţă şi operă. Creaţia
sa literară cuprinde tragedii (Numancia), comedii, romanul pastoral Galateea, volumul Nuvele
exemplare, dar mai ales Don Quijote.

Figura 5.14 Interpretari ale temei Don Quijote

Roman capodoperă a literaturii universale, Iscusitul hidalgo Don Quijote de la Mancha (El
ingenioso hidalgo Don Quijote de la Mancha), povesteşte întâmplările eroului, hidalgo
Alonso Quijano, care influenţat de lectura romanelor cavalereşti, ia numele de Don Quijote şi
porneşte în căutarea Dulcineii de Toboso, personificarea idealului său feminin.

Capitolul LXXIV
Despre felul cum a căzut Don Quijote la pat, despre testamentul pe care l-a făcut şi despre
moartea lui

Deoarece lucrurile omeneşti nu dăinuie veşnic, ci coboară necurmat de la obîrşii pînă ce

ajung la capătul lor cel din urmă – şi asta se întîmplă îndeosebi cu vieţile oamenilor – şi
deoarece viaţa lui Don Quijote n-avea nici un înscris din partea cerului ca să-şi oprească

16
curgerea, îi sosi şi lui sorocul şi veleatul tocmai cînd nici cu gîndul nu gîndea, pentru că, fie
din aleanul pe care i-l pricinuia faptul de-a se vedea biruit, fie din lucrarea cerului, căruia
aşa îi era voia, prinse nişte friguri ce-l ţinură şase zile la pat, în care timp veniră de mai
multe ori să-l vadă prietenii: preotul, bacalaureatul şi bărbierul; iar Sancho Panza, bunul lui
scutier, nici că i se mai urni de la căpătîi. Toţi aceştia, crezînd că-l ţinea în acea stare numai
amărăciunea de-a se vedea biruit şi de-a nu-şi vedea împlinit gîndul îndreptat către
slobozirea şi dezlegarea Dulcineii, încercau în fel şi chip să-l înveselească, spunîndu-i
bacalaureatul să prindă curaj şi să se scoale pentru a-şi începe îndeletnicirea păstorească, că
el îi şi turnase o eglogă, care le lasă de căruţă pe toate cîte le alcătuise Sanazaro, şi că şi
cumpărase cu banii lui doi cîini straşnici ca să le păzească turma, un anume Barcino, iar
celălalt Butrón, pe care i-l vînduse un neguţător de oi din Quintanar. Dar cu toate astea, pe
Don Quijote nu-l slăbea aleanul.
Miguel de Cervantes, Don Quijote

• CLASICISMUL

Apărut în Franţa şi dezvoltat în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, clasicismul este curentul

literar-artistic caracterizat de respectul pentru antichitate şi ale cărui principii generale estetice
au fost: raţionalismul, aşezarea în centrul creaţiei a fiinţei umane, tendinţa spre ordine şi
rigoare, afirmarea sensului moral şi estetic al artei, sobrietatea (neamestecul genurilor),
conformarea cu regulile clasice.

Pierre Corneille – dramaturg francez – a fost creatorul tragediei clasice

franceze (Cidul, Horaţiu, Oedip etc.), dar a scris şi discursuri în care şi-a expus principiile
estetice dramatice: tragedia cere pentru subiectul ei o acţiune „măreaţă, extraordinară,
serioasă” şi izvorul ei trebuie căutat în istorie sau legendă.

Cidul (Le Cid) este capodopera lui Corneille şi se inspiră din legenda Cidului.

Actul III
Scena IV

17
Chimène:
Rodrigue, ah, ai dreptate, cu toată vrăjmăşia
Nu pot blama pe-acela ce-şi face datoria,
Şi-n chinurile mele ce-asupră-ţi se răsfrîng
Eu nu te-acuz pe tine; pe mine mă deplîng;
Ştiu ce se cheamă cinste şi cum înflăcărează
Asemenea insultă o inimă vitează.
......................................................................

Rodrigue:
Nu pregeta atuncea să faci ce eşti datoare
Spre-a împlini o jertfă atît de-nălţătoare!
Mîndria ta îmi cere viaţa – vin΄şi-o ia!
Osînda-mi va fi dulce şi dulce moartea mea!
Corneille, Cidul

Moliere (Jean-Baptiste Poquelin) – dramaturg francez – şi-a dedicat întreaga

viaţă teatrului, fiind în acelaşi timp autor, actor, regizor şi conducător de companii teatrale. A
abordat forme diferite ale comediei: farsa (Zăpăcitul, Sganarelle sau încoronatul inchipuit,
Doctor fără voie, Vicleniile lui Scapin), comedia muzicală, tragicomedia, epuizând gama
bogată a comicului. Opera sa cuprinde 30 de piese, de la Preţioasele ridicole până la Bolnavul
închipuit, ultima sa piesă. Natura umană, cu toate formele sale de manifestare, este tema
principală a comediilor lui Moliere care aduc în prim plan o varietate tipologică deosebit de
bogată: nobili, burghezi, ţărani, medici, pseudosavanţi etc.

Avarul (L΄avare) – pornind de la Aulularia lui Plautus a cărei idee centrală este a unui zgârcit
care îşi ascunde comoara, obsedat de pierderea ei – prin personajul său principal, Harpagon,
realizează tipul avarului de pretutindeni şi de totdeauna, surprinzând şi aspecte esenţiale ale
veacului în care Moliere a trăit.

Dacă ţineţi cu orice preţ, poftim – începe jupîn Jacques. Mai întîi toţi îşi bat joc de
dumneavoastră cum le vine la gură ...Unii spun că tipăriţi pe socoteala dumneavoastră
calendare unde zilele de post sînt trecute în număr îndoit şi că vă siliţi oamenii să le ţină, că
băgaţi în buzunar ce v-ar costa mîncarea de dulce. Alţii, că de cum se apropie sărbătorile,

18
sau cînd vor să plece de la dumneavoastră, le căutaţi din senin nod în papură servitorilor –
ba că sînt leneşi, ba că răspund obraznic – ca să nu le plătiţi simbria. Altul povesteşte că aţi
dat în judecată pisica vecinului, fiindcă v-a mîncat ce-a mai rămas dintr-o friptură de berbec.
Altul, că aţi fost prins într-o noapte furînd cu mîna dumneavoastră ovăzul cailor, aşa că
vizitiul – cel dinaintea mea – v-a croit straşnic cu reteveiul, iar dumneavoastră nici n-ati
crîcnit. [...] Sînteţi rîsul şi batjocura tuturor, nu vă spun decît zgîrcitul care-şi mănîncă de
sub unghie, scîrbosul şi cămătarul.
Moliere, Avarul

• ILUMINISMUL

Dezvoltarea burgheziei şi a ştiinţei, apariţia materialismului mecanicist precum şi crearea

premiselor şi izbucnirea Revoluţiei Franceze (1789) sunt pe scurt condiţiile istorice, social-
politice şi culturale care au determinat apariţia iluminismului – curent ideologic şi cultural,
cu un caracter laic, antireligios şi anticlerical – caracterizat prin: promovarea raţionalismului,
combaterea fanatismului şi dogmelor, concepţia „contractului social” şi a „monarhului
luminat”, ideea emancipării poporului prin cultură şi raspândirea culturii în popor, o literatură
preocupată de probleme sociale şi morale.

Voltaire (François-Marie Arouet) – gânditor şi creator francez deosebit

de fecund, spirit strălucit al vremii sale – s-a afirmat prin atitudinea sa polemică, împotriva
feudalităţii şi obscurantismului, prin creaţiile sale în domenii diverse: epopee (Henriada),
tragedie (Zaïre, Alzire, Mérope), istorie (Secolul lui Ludovic al XIV-lea), filozofie (Scrisori
filozofice), povestiri (Zadig sau destinul, Micromegas, Naivul).

Candid sau optimismul (Candide ou l΄optimisme) este un roman filozofic în care Voltaire
polemizează cu doctrina optimistă a lui Christian Wolff, discipolul lui Leibiniz, care afirma că
„totul este bine în cea mai bună dintre lumile posibile”.

19
 Capitolul XVIII
Ce-au văzut în Eldorado

─ Am o sută şaptezeci şi doi de ani şi am auzit de la tata, scutier al regelui, despre

următoarele revoluţii care s-au întîmplat în Peru şi la care a fost şi el martor. Ţara în care
sîntem este vechea patrie a incaşişor care au avut neprevederea să iasă din ţinuturile lor şi să
supună o parte din lume, dar care au fost doborîţi de spanioli.
Regii din familia lor care au rămas în ţara de baştină au fost mai înţelepţi: au poruncit, cu
consimţămîntul naţiunii, ca nici un locuitor să nu mai iasă niciodată din ţărişoara noastră; în
acest chip am putut să ne păstrăm inocenţa şi fericirea. Spaniolii n-au ştiut niciodată prea
bine ce-i cu ţara asta şi i-au zis Eldorado, şi un englez pe care îl chema Raleigh chiar şi a
ajuns, acum vreo sută de ani, pînă pe aproape; dar cum sîntem înconjuraţi de stînci şi de
prăpăstii greu de trecut, am scăpat pînă azi de lăcomia naţiunilor Europei care sînt, nu ştiu
de ce, foarte ahtiate după pietrele şi după tina pămîntului nostru, în aşa hal încît ar fi în stare
să ne ucidă pe toţi.
Voltaire, Candid sau optimismul

Jean-Jaques Rousseau – filozof şi prozator francez, născut la

Geneva – a fost unul din iluminiştii ale căror idei au influenţat Revoluţia de 1789 (Discurs
asupra originii şi cauzelor inegalităţii dintre oameni, Contractul social). Romanul pedagogic
Emil susţine ideea unei educaţii naturale. Romanul epistolar Julie sau noua Eloiză, precum şi
Visările unui hoinar singuratic fac din Rousseau un precursor al sentimentalismului
preromantic.

Confesiuni (Confessions) – publicate postum – prezintă viaţa sa, de la naştere până în 1766,
tratând atât pe sine cât şi pe ceilalţi cu toată sinceritatea, fără nici un menajamnet.

Cartea întîi

20
Alcătuiesc o lucrare cum n-a mai fost alta la fel şi a cărei înfăptuire nu va avea imitator.
Vreau să înfăţişez semenilor mei un om în tot adevărul firii lui şi omul acesta voi fi eu.
.......................................................................................................................................................
Simţeam, înainte de a gîndi: asta e soarta comună a oamenilor. Am încercat-o mai mult ca
oricare altul. Nu ştiu ce-am făcut pînă la cinci sau şase ani; nu-mi dau seama cum am învăţat
să citesc; nu-mi amintesc decît de primele lecturi şi de efectul pe care l-au avut asupra mea: e
perioada cînd am căpătat fără întrerupere conştiinţa despre mine însumi. Mama lăsase cîteva
romane. Ne apucam să le citim după cină, tata şi eu. La început, nu era vorba decît să mă
deprindă cu lectura graţie unor cărţi plăcute; dar în curînd, interesul deveni atît de mare,
încît citeam rînd pe rînd, fără încetare, şi ne petreceam nopţile cu această îndeletnicire. Nu
ne puteam niciodată despărţi decît la sfîrşitul volumului. Uneori tata, auzind dimineţa
rîndunelele, spunea ruşinat: „Haide la culcare; sunt mai copil decît tine.”
În puţină vreme, am căpătat, prin această metodă primejdioasă, nu numai o mare uşurinţă de
a citi şi de a mă înţelege, dar şi o cunoaştere a pasiunilor, unică la vîrsta mea.
Jean-Jacques Rousseau, Confesiuni

Daniel Defoe – prozator şi publicist englez – a fost autor de scrieri

polemice (Imn pentru stîlpul infamiei), romane (Viaţa şi ciudatele aventuri ale lui Robinson
Crusoe din York, marinar, scrise de el însuşi – cunoscut sub titlul prescurtat de Robinson
Crusoe, Succesele şi nenorocirile celebrei Moll Flanders) şi memorialistică (Jurnal din anul
ciumei)

Figura 5.15 Interpretari posibile ale temei Robinson Crusoe

21
Robinson Crusoe – roman inspirat dintr-un fapt real – aduce un elogiu omului optimist,
întreprinzător, care ştie să pună stăpânire pe natură folosind-o în propriul său interes şi să
supravieţuiască în condiţii dificile.

Capitolul opt
Calendarul lui Robinson. Robinson îşi amenajează locuinţa

Mă copleşea uneori o deznădejde şi o amărăciune de moarte. Pentru a-mi învinge aceste stări
sufleteşti am luat condeiul şi-am început să-mi dovedesc că situaţia mea nenorocită are şi
părţile ei bune.
Am împarţit pagina în două şi, scriind în stînga „rău” iar în dreapta „bine”, iată ce-am
notat:

RĂU BINE
1 1
Am fost aruncat pe o insulă tristă şi pustie şi Dar am rămas în viaţă, deşi aş fi putut să mă
n-am nici o speranţă de salvare. înec, aşa cum s-a întîmplat cu toţi tovarăşii
mei de drum.
2 2
Sînt izolat de întreaga lume, un pustnic Nu m-am prăpădit de foame, nici n-am pierit
alungat pentru totdeauna dintre oameni. în această pustietate.
3 3
Am puţină îmbrăcăminte şi în curînd nu voi Dar aici clima-i caldă şi te poţi lipsi de
avea cu ce să-mi acopăr goliciunea trupului. haine.
4 4
Nu mă voi putea apăra dacă voi fi atacat de Dar pe insulă nu se află nici oameni, nici
oamnei răi sau de fiare sălbatice. fiare şi mă pot socoti fericit că n-am fost
aruncat pe coastele Africei, unde mişună cu
duiumul.
5 5
N-am cu cine schimba o vorbă. N-are cine Dar am izbutit să-mi fac proviziide toate cele
să-mi dea puţin curaj şi să mă mîngîie. necesare pentru existenţă şi să-mi asigur
hrana pînă la sfîrşitul zilelor.

Aceste raţionamente mi-au fost de un mare sprijin. Am înţeles că nu trebuie să-mi pierd
curajul şi nici să mă las în voia desnădejdii. În momentele cele mai grele poţi şi trebuie să
găseşti mîngîiere.
Daniel Defoe, Robinson Crusoe

22
Jonathan Swift – scriitor irlandez de limbă engleză – a fost unul dintre marii satirici ai
tuturor timpurilor. Satira sa dezvoltată în pamflete ca Povestea unui poloboc, sau Bătălia
cărţilor este neiertătoare, mergând adesea până la sarcasm.

Figura 5.16 Prima editie a “Calatoriilor”

Călătoriile lui Lemuel Gulliver în mai multe ţări ale lumii (Travels into several remote
nations of the world bz Lemuel Gulliver) – roman de aventuri – este de fapt, o satiră deghizată
sub aparenţe fantastice şi exotice la adresa societăţii contemporane lui.

În legătură cu ce te-am auzit afirmînd, cum că pe lume ar mai fi şi alte împărăţii şi state
locuite de fiinţe omeneşti tot atît de mari ca dumneata, filozofii noştri se îndoiesc foarte şi
presupun mai curînd că ai picat din lună sau dintr-o steaş pentru că e sigur că o sută de

23
muritori de mărimea dumitale ar nimici în scurtă vreme toate fructele şi vitele de pe moşiile
Maiestăţii sale; şi-apoi de şase mii de luni cronicile noastre nu pomenesc alte ţinuturi în
afară de cele două mari împărăţii, Lilliput şi Blefuscu. Care două mari împărăţii sînt de
treizeci şi şase de luni încăierate – după cum voiam să-ţi spun – într-un război înverşunat.
Jonathan Swift, Călătoriile lui Gulliver

Johann Wolfgang Goethe – cel mai mare scriitor german şi unul

dintre spiritele strălucite ale umanităţii – a fost o personalitate multilaterală, preocupată de
literatură, artă şi ştiinţă, excelând în toate domeniile pe care le-a abordat. Cea mai importantă
rămâne însă opera sa literară, care cuprinde lirică (Ucenicul vrăjitor sau Craiul ielelor, Elegii
romane sau Divanul occidental – oriental), romane (Suferinţele tânărului Werthe, Anii de
ucenicie ai lui Wilhelm Meister, Anii de călătorie ai lui Wilhelm Meister), drame (Egmont) şi
tragedii (Ifigenia în Taurida).

Figura 5.17 Atmosfera “Faust”

Faust – capodopera lui Goethe – este o creaţie a cărei elaborare a durat aproape 30 de ani
(prima parte a apărut în 1808, iar cea de-a doua, postum, în 1833), complexă, greu de încadrat
într-o specie literară anumită; autorul său a subintitulat-o tragedie dar poate fi considerată cu
aceeaşi îndreptăţire, poem dramatic sau dramă filozofică.

24
Motivul omului care şi-a vândut sufletul diavolului apare într-o legendă medievală şi sub
forma doctorului Faust în cărţi populare ale Renaşterii, Goethe utilizând aceste izvoare de
inspiraţie într-un mod original şi subordonate unei teme fundamentale: sensul existenţei
umane.

Partea întîi
Noapte

O încăpere înaltă, boltită, cu înfăţişare gotică, Faust, neliniştit, stă pe scaun la masa de scris.

Faust
Am studiat cu rîvnă, ah, filozofia
Din scoarţă-n scoarţă, dreptul, medicina,
Şi din păcate chiar teologia,
Arzînd de zel.
Şi iată-mă acum un biet nebun,
Cuminte ca şi mai-nainte.
În faţa semenilor sînt magistru sau chiar doctor.
De-atîţia ani înţelepciunea o încerc,
Îmi port de nas discipolii
De-a curmezişul sau în cerc.
Şi văd că nu putem să ştim nimic.
Amărăciunea-mi arde inima în piept.
Goethe, Faust

• ROMANTISMUL

Apărută în Europa, ca o reacţie faţă de clasicismul rigid şi dezvoltată în primele decenii ale
secolului al XIX-lea în întreaga lume, romantismul este mişcarea artistică şi literară
caracterizată de următoarele principii estetice generale: cultivarea sensibilităţii şi fanteziei
creatoare, expansiunea eului individual, reabilitarea personalităţii umane în complexitatea sa,
evaziunea în trecut, istorie, tradiţie, vis, contemplarea naturii (culoarea locală), interesul
pentru folclor, libertatea totală în creaţie, lărgirea şi îmbogăţirea limbii literare. Personajele
provin din toate mediile sociale iar eroii sunt persoane de excepţie acţionând în condiţii
excepţionale.

25
 Victor Hugo – simbolul poetului militant pentru ideea de libertate al
poporului francez – a fost teoreticianul şi principalul reprezentant al şcolii romantice, prin
Prefaţa la drama Cromwell. Poet, dramaturg, romancier a abordat şi revoluţionat genurile
literare fundamentale, cuprinzând în creaţiile sale variate ipostaze ale existenţei umane.

Volumele de poeme care l-au consacrat „cronicarul liric” al vremii sale sunt: Orientalele,
Frunzele de toamnă, Cântecele crepusculului, Vocile interioare, Contemplaţii şi Legenda
secolelor. Dramaturgia, prin Hernani – teatru în versuri – marchează victoria romanticilor
asupra clasicilor, cunoscute fiind şi: Ruy Blas, Regele petrece, Burgravii – în versuri – şi
Lucreţia Borgia – în proză. Romanele – ample, panoramice, interferând fantezia, lirismul cu
detaliul istoric autentic – cele care s-au impus în întreaga lume prin valoarea lor artistică sunt:
Notre Dame de Paris şi Mizerabilii.

Figura 5.18 Jean Valjean

Mizerabilii (Les misérables) – roman de structură epopeică, construit pe planuri multiple, cu

tablouri variate – constituie o amplă viziune asupra epocii, ale cărei dimensiuni le dau lupta
de la Waterloo şi cele de pe baricadele Parisului din 1830. El apare ca o epopee a Parisului şi
a poporului francez în prima jumătate a secolului al XIX-lea.

CARTEA A PAISPREZECEA, DRAPELUL, PRIMUL ACT

26
[...] Se duse drept la Enjolras şi, în vreme ce răzvrătiţii, cu o tainică teamă, se dădeau la o
parte din faţa lui, îi smulse drapelul din mînă, Enjolras, încremenit, dăduse un pas înapoi.
Apoi, fără ca cineva să îndrăznească a-l opri sau a-l ajuta, bătrînul de optzeci de ani, cu
capul tremurînd, cu mersul sigur, începu să urce încet scara de pietre ridicată în baricadă.
Era ceva aşa de întunecat şi de înălţător, încît toţi cei din jurul lui strigară: „Descoperiţi-
vă!” Cu fiecare treaptă pe care o urca era mai înspăimîntător: părul lui alb, faţa zbîrcită,
fruntea largă, pleşuvă şi plină de creţuri, ochii adînciţi în orbite, gura deschisă, parcă de
uimire, braţele lui slabe ridicînd drapelul roşu se iveau din umbră, mărite de lumina
însîngerată a torţei: părea spectrul marii revoluţii de la ΄93 ieşind din pămînt, cu steagul
Teroarei în mînă.

Iar cînd ajunse sus, pe ulrima treaptă, cînd această cumplită fantomă se înălţă, clătinîndu-se,
pe maldărul de dărîmături, în faţa celor o mie două sute de puşti din umbră, în faţa îsăşi a
morţii, ca şi cînd el ar fi fost mai tare decît ea, întreaga baricadă luă, în întuneric, o
înfăţişare supranaturală şi măreaţă.
Victor Hugo, Mizerabilii

George Gordon Byron – poetul cel mai reprezentativ al romantismului

englez – a fost simpatizantul mişcărilor de eliberare naţională din Italia şi Grecia. Detaşat de
clasa sa socială, lordul Byron, a aderat la idealurile revoluţionare ale popoarelor care luptau
pentru eliberare şi a murit la Missolonghi, alături de grecii care-şi apărau libertatea. A scris
poeme romantice de mari dimensiuni: Peregrinările lui Childe Harold, Ghiaurul, Corsarul,
Don Juan, şi poemele dramatice Manfred şi Cain.

27
 Figura 5.19 Eugène Delacroix. Naufragiul lui Don Juan. 1840 Ulei pe panza Muzeul Luvru, Paris

Cain abordează mitul biblic căruia poetul îi dă o interpretare nouă, prin accentele umanist-
revoluţionare: Adam şi Eva, izgoniţi din Rai, continuă să-l preamărească pe Dumnezeu; Cain,
fiul lor, nu înţelege atitudinea părinţilor şi a fratelui său, Abel.

Lucifer
Un muritor!

Cain
O, spirit! cine eşti?

Lucifer
Mai mare peste duhuri.

Cain
De-i aşa
De ce cobori lîngă pămînt?

Lucifer
Ţărînii
Îi ştiu durerea.

Cain

28
 Gîndul mi-l cunoşti?

Lucifer
Da, ţi-l cunosc. Se zbate nemurirea
Într-nsul.

Cain
Nemurirea? O, nu cred.
Noi n-am aflat-o. Pomul vieţii-a fost
Pierdut pe totdeauna din greşeala
Tatălui meu, iar pomul cunostinţei,
Din graba mamei mele, prea din timp
S-a scuturat şi fructul lui e moartea.
Lord Byron, Cain

Heinrich Heine – poet şi prozator, reprezentant al liricii romantice

germane – a creat o operă caracterizată de fantezie şi reflexivitate, uneori cu elemente de
ironie, umor şi sarcasm. A abordat o tematică variată: iubirea, motive istorico-baladeşti,
mituri, poezie socială. Operele care îl situează în lirica romantică universală sunt: Cartea
cântecelor şi Icoane de călătorie.

Germania.Un basm de iarnă (Deutschland. Ein Wintermärchen) este o operă satirică în care
este criticată reacţiunea ce se înrădăcina în Germania şi exprimată încrederea într-un viitor
luminos.

Era-ntr-un noiembrie trist – şi în jur

Frunzişul da să moară;
Mai sură, mai tulbure ziua era
Cînd eu mă-ndreptam spre ţară.
La graniţă, parcă simţit-am în piept
Că inima-mi bate mai tare,
Ba chiar şi o lacrimă, de nu mă-nşel,
Din ochii mei da să coboare.

29
 Şi cînd auzit-am nemţescul grai,
Mă prinse o stare ciudată,
Căci inima îmi sîngera
Cumplit şi plăcut totodată.
Heinrich Heine, Germania. Un basm de iarnă

Aleksandr Sergheevici Puşkin – poet, dramaturg şi prozator rus – a

fost un deschizător de drumuri în literatura rusă, reînnoind-o în toate genurile. A fost creatorul
liricii moderne ruse, al poeziei de meditaţie filozofică, iniţiatorul romanului istoric (Fata
căpitanului), al nuvelei sociale (Dama de pică); a pus bazele dramei istorice prin Boris
Godunov şi a realizat, prin romanul în versuri Evgheni Oneghin, o frescă a societaţii ruse din
vremea sa.

Evgheni Oneghin cuprinde numeroase elemente autobiografice, de ficţiune şi aspecte din viaţa
şi istoria poporului rus iar prin eroul său principal, blazat, dezgustat de oameni şi retras la
ţară, aduce un elogiu vieţii rustice.

Am fost născut pentru o viaţă

Tăcută, paşnică, de ţară!
Aici răsună mai semeaţă,
Mai vie, lira-mi solitară ...
Aici, după plăcuta muncă,
Mă plimb pe-un lac pustiu, pe luncă.
Şi „far niente”-i a mea lege –
Din zori de ziuă, se-nţelege,
Mă scald în dulcea libertate:
Citesc puţin, dorm cît îmi place,
Iar gloria mă lasă-n pace;
Nu tot aşa-n vremi depărtate,
Visînd la umbră de molifţi,
Trăit-am anii fericiţi?!
Aleksandr Puşkin, Evgheni Oneghin

30
 Edgar Alan Poe – poet, prozator şi critic literar american – a deschis
prin opera sa calea simbolismului şi suprarealismului.
A scris lirică romantică cu accente elegiace şi viziuni halucinante, de o desăvârşită rigoare
formală: Tamerlan şi alte poeme, Corbul şi alte poeme, Ulalume, Anabell Lee, Clopotele etc.
Proza sa fantastică, aşa-numitele „povestiri extraordinare” au fost reunite în volumul Povestiri
ale grotescului şi arabescului.

Odată, într-un îndepărtat miez de noapte, pe cînd

ascultam truditele şoapte
Ale unortomuri vechi şi uitate, ce-mi spuneau că
totul e trecător,
Pe cînd picoteam aproape dormind, deodată mă
îndreptai auzind
O foarte înceată bătaie lovind în uşa camerei mele
uşor,
„E vreun călător”, zisei bombănind, „poate că el
se trezi ciocănind în uşa camerei mele uşor.
E numai atît, un călător.”
............................................................................................................................
„Profetule!” strigai, crainic posac, totuşi profet,
de eşti pasăre sau drac,
Pe cerul ce peste-amîndoi se-ncovoaie, pe Domnul
pe care-l iubim amîndoi, te implor,
Spune-mi dacă, în Edenul depărtat, sufletul meu de
tristeţi încărcat
Va mai îmbrăţişa pe sfînta fată pe care îngerii
o numesc Leonore,
Va mai îmbrăţişa zglobia fată pe care îngerii
o numesc Leonore?
Răspunde Corbul: „Nevermore”.
Edgar Alan Poe, Corbul

• REALISMUL

31
Curent literar reunind scriitori cu principii de creaţie comune, a apărut în secolul al XIX-lea în
conditii istorice şi social-economice specifice: revoluţia burgheză (de la începutul secolului al
XIX-lea), consolidarea burgheziei care cucereşte puterea economică şi politică, dezvoltarea
proletariatului, apariţia materialismului dialectic (Karl Marx şi Friederich Engels) şi
dezvoltarea ştiinţelor naturii (Charles Darwin).

Trăsăturile definitorii ale acestui curent, contemporan – în prima jumătate a secolului al XIX-
lea – cu perioada de înflorire a romantismului, continuând şi în prezent, sunt: reprezentarea
veridică a realităţii, obiectivitatea scriitorului, existenţa unor personaje tipice în împrejurări
tipice, preocuparea pentru social şi atitudinea critică faţă de societate, lipsa de idealizare, stilul
sobru şi impersonal.

Honoré de Balzac s-a născut la Tours într-o familie burgheză şi a

renunţat la cariera juridică pe care o începuse în urma studiilor de drept, pentru a se consacra
literaturii. Biografia sa se confundă cu opera, un număr de aproximativ 2000 de personaje
animându-i romanele grupate în ciclul Comedia umană, care conţine trei părţi: Studii de
moravuri, Studii filozofice şi Studii analitice. Cea mai importantă dintre aceste părţi este
Studii de moravuri, Balzac dorindu-se istoricul moravurilor, pictorul societăţii contemporane
lui.

Figura 5.20 Episod semnificativ “Balzac in parc”

32
Moş Goriot (Le père Goriot) reprezintă cheia de boltă a ciclului Comedia umană, deoarece o
dată cu scrierea lui, Balzac a avut ideea circulaţiei personajelor prin romanele ciclului.

Două lacrimi se rostogoliră din ochii bătrînului, oprindu-se pe pleoapele roşietice, fără a
luneca mai jos.
─ Ah, dacă aş fi bogat, dacă mi-aş fi păstrat averea, dacă nu le-aş fi dat-o lor, amîndouă ar fi
aici şi mi-ar linge obrajii cu sărutările lor! Aş fi locuit într-un palat, aş fi avut odăi frumoase,
servitori, foc în sobă, iar ele ar fi plîns în hohote cu bărbaţii şi copiii lor! Aş fi avut toate
bucuriile astea. Dar nu mai am nimic. Banul îţi dă tot. Îţi dă chiar şi pe propriile tale fete.
Oh, banii mei unde sînt acuma? Dacă aş avea comori de lăsat, m-ar obloji, m-ar îngriji; le-aş
auzi, le-aş vedea. Ah, copilul meu drag, singurul meu copil, acum îmi iubesc şi mai mult
părăsirea şi mizeria în care mă aflu! Cînd un nenorocit e iubit, el ştie cel puţin că e iubit cu
adevărat. Nu, aş vrea să fiu bogat, pentru că atunci le-aş putea vedea. Dar, zău, cine poate
şti? Amîndouă au inimi de piatră. Le-am iubit prea mult ca să mă mai poată iubi şi ele pe
mine. Un tată trebuie să fie totdeauna bogat, trebuie să-şi ţină copiii în frîu, ca pe nişte cai
nărăvaşi. Iar eu am stat în genunchi la picioarele lor.
Honoré de Balzac, Moş Goriot

Charles Dickens, prin bogata sa operă, a creat o imagine vie a societăţii engleze din prima
jumătate a secolului al XIX-lea. Printre temele romanelor sale se numără soarta grea a copiilor
– Aventurile lui Oliver Twist, David Copperfield – goana dezumanizantă după profit –
Timpuri grele, Martin Chuzzlewit, Dombey şi fiul – formarea personalităţii unor tineri –
Nicholas Nickelby, Marile speranţe. Prin descrieri realiste de mare forţă artistică, cititorul este
familiarizat cu cele mai diferite medii ale societăţii engleze: cocioabe mizere şi palate
opulente, ateliere şi prăvălii, şcoli şi hanuri, case de ţară, chiar şi închisoarea datornicilor.

Viaţa lui David Copperfield (The Personal History of David Copperfield) este un roman de
inspiraţie în mare parte autobiografică, scris la persoana întîi, care urmăreşte destinul unui
băieţel din momentul în care a rămas orfan de mamă, până la maturitate.

33
 Figura 5.21 Atmosfera tipica dichensiana si portretul lui Charles Dickens

Capitolul XIII
Urmările hotărîrii mele

[...] Sînt David Copperfield din Blunderstone, comitatul Suffolk, unde ai venit în noaptea cînd
m-am născut şi ai făcut cunoştinţă cu scumpa mea mamă. De cînd s-a prăpădit, sînt foarte
nenorocit. Am suferit înjosiri, n-am fost dat la învăţătură, m-au lăsat în voia soartei şi m-au
silit să fac o muncă cu totul nepotrivită. De aceea am fugit şi am venit la matale. Am fost
jefuit de cum am pornit şi m-am văzut nevoit să fac tot drumul pe jos, şi din clipa plecării n-
am dormit nici o singură noapte în pat.
Brusc, nu m-am mai putut stăpîni; şi făcînd un gest cu mîna, spre a-i arăta în ce hal
ajunsesem şi spre a învedera tot ce îndurasem, am izbucnit în hohote de plîns, acumulate de o
săptămînă întreagă.
Aşezată pe pietrişul aleii, mătuşa, pe chipul căreia nu se putea vedea nici un alt sentiment
decît uimirea, s-a holbat la mine fără nici o întrerupere pînă în clipa cînd am început să
plîng; atunci s-a sculat în mare grabă, m-a luat de guler şi m-a dus în casă. Prima ei grijă a
fost să descuie dulapul înalt din perete şi să scoată cîteva sticle şi să-mi toarne pe gît cîte
puţin din fiecare.
Charles Dickens, Viaţa lui David Copperfield

Fiodor Mihailovici Dostoievski – scriitor care a influenţat puternic

o parte însemnată din literatura secolului al XX-lea prin profunzimea analizei psihologice şi
prin zguduitoarea problematică morală a operelor sale – prezintă figuri de oameni necăjiţi
(Oameni sărmani, Umiliţi şi obidiţi) sau de indivizi ajunşi pe ultima treaptă a degradării, cum
sunt ocnaşii (Amintiri din casa morţilor), cu o mare compasiune şi o adâncă înţelegere,
evidenţiind scânteia de omenie existentă în sufletele cele mai pervertite. Caractere complexe
şi contradictorii, personajele sale sunt capabile de crime dar şi de gesturi generoase. Printre
capodoperele rămase în memoria umanităţii sunt: Crimă şi pedeapsă, Idiotul, Demonii, Fraţii
Karamazov.

34
Crimă şi pedeapsă (Prestuplenie i nakazanie) – primul mare roman al lui Dostoievski –
prezintă profunda dramă interioară a lui Rodion Raskolnikov care ucide din cauza sărăciei,
marturiseşte crima datorită mustrărilor de conştinţă şi se purifică prin dragoste.

Partea întîi
IV
Scrisoarea mamei lui îl istovise. Dar cu privire la punctul principal, capital cum s-ar spune,
nu şovăise nici o clipă. Chiar în timpul cît citise scrisoarea, luase hotărîrea şi hotărîrea era
decisivă: „Cît voi fi eu în viaţă, căsătoria asta nu va avea loc. La dracu cu domnul Lujin!”
„Situaţia e clară, mormăi el rînjind răutăcios şi sărbătorind dinainte izbînda hotărîrii lui. Nu
măicuţo, nu Dunia, nu mă puteţi înşela! ... Se mai şi scuză că nu mi-au cerut sfatul, că au luat
hotărîrea fără mine! Fireşte! Credeţi că acum nu se mai poate desface? O să vedem noi dacă
se poate sau nu! Auzi dumneata, ce argument invocă – Piotr Petrovici este atît de ocupat, atît
de ocupat, că nu se poate însura altfel decît din goana cailor, ca să nu zic din goana trenului.
Nu, Dunicika, ştiu şi-mi dau seama ce sînt acele multe lucruri pe care ai să mi le spui; ştiu şi
la ce te-ai gîndit o noapte întreagă, umblînd prin odaie, şi pentru ce te-ai rugat în faţa
icoanei Maicii Domnului din Kazan, care se află în iatacul măicuţei. E greu să urci Golgota.
Hm ...”
F. Dostoievski, Crimă şi pedeapsă

Henrik Ibsen – dramaturg norvegian – este fondatorul teatrului

modern, un deschizător de drumuri în dramaturgia universală. Poemele dramatice, Brand şi
Peer Gynt reţin prin densitatea gândirii, intensitatea dramatică şi aspiraţiile eroului spre un
ideal moral superior, prin integritatea caracterului şi voinţei sale iar piesele Stâlpii societăţii,
O casă de păpuşi, Strigoii, Un duşman al poporului reprezintă realizări importante pe linia
teatrului realist şi îl impun pe Ibsen ca pe unul dintre cei mai valoroşi autori dramatici în plan
universal.

35
Raţa sălbatică, Femeia mării, Hedda Gabler, Rosmersholm, Constructorul Solness sunt
drame ibseniene care relevă prin simboluri, profunde semnificaţii umane.

O casă de păpuşi (Et lukkehjem) – cunoscută şi sub numele de Nora – îşi dezvoltă acţiunea în
jurul personajului central, Nora şi abordează tema emancipării femeii.

ACTUL III

Helmer: N-ai fost, n-ai fost fericită?

Nora: Nu, am fost veselă ... atît. Şi tu erai foarte drăguţ. Dar căminul nostru n-a fost altceva
decît o casă cu păpuşi. Ţi-am fost soţia păpuşă, aşa cum acasă, la tata, eram copilul păpuşă.
Şi copiii mi-au fost la rîndul lor păpuşi. Cînd apucai să te joci cu mine, petreceam cum
petreceau copiii cînd îi luam eu şi mă jucam cu ei. Aşa a fost căsnicia noastră, Torvald.
Helmer: În vorbele tale e un grăunte de adevăr ... oricît ar fi de exagerate ca proporţii şi
sens. Dar începînd de acum va fi altfel. Au trecut zilele de joacă; e vremea să începem
educaţia.
Nora: Educaţia cui? A mea sau a copiilor?
Helmer: Atît a ta cît şi a copiilor, dragă Nora.
Nora: Ah, Torvald, tu nu eşti omul care să mă educe făcînd din mine femeia pe care ţi-o
doreşti tu.
Helmer: Şi asta mi-o spui aşa de-a dreptul?
Nora: Şi eu ... sînt eu oare în stare să-mi educ copiii?
Helmer: Nora!
Nora: N-ai spus chiar tu, mai înainte ... că nu ţi-e îngăduit să-mi încredinţezi o asemenea
menire?
Helmer: Într-un moment de surescitare! Cum poţi să ţii seama de asta?
Nora: Totuşi, ai avut dreptate. Nu sînt aptă pentru asemenea menire. Am o altă dorinţă pe
care trebuie mai înainte s-o îndeplinesc. Trebuie să-mi fac mai întîi propria mea educaţie. Şi
tu nu eşti omul în stare să mă ajute la aşa ceva. Eu singură trebuie să mi-o fac. Iată de ce te
părăsesc chiar acum.
Henrik Ibsen, O casă de păpuşi

• LITERATURA SECOLULUI AL XX-LEA

Complexitatea vieţii sociale şi spirituale din secolul pe care tocmai l-am încheiat, precum şi
evoluţia tehnicilor scriitoriceşti au influenţat profund literatura acestei epoci.

36
Poezia modernă îşi are rădăcinile în romantism, care a reprezentat o eliberare de orice
constrângeri a inspiraţiei poetice şi în simbolism, care a marcat o interiorizare a lirismului şi
un refuz al retorismului şi anecdoticului.

Proza tinde să devină un instrument tot mai perfecţionat de expresie literară atât a realităţilor
istorice, sociale, individuale, cât şi a domeniilor invizibilului (viaţa psihică în literatura de
analiză sau lumile încă neexplorate din literatura ştiinţifico-fantastică).

Dramaturgia, cu o mare diversitate de teme şi forme, face dificil de găsit un criteriu de

clasificare, de ordonare a operelor sau personalităţilor creatoare. Totuşi, se pot distinge, sub
raport tematic, trei direcţii principale: socială, psihologică şi a sensului existenţei iar sub
raportul formei, cele mai importante curente şi orientări: expresionismul, existenţialismul,
avangarda, drama poetică şi teatrul absurdului.

Ultimul secol a marcat şi o deosebită dezvoltare a criticii literare, care pe măsura apariţei şi
dezvoltării altor domenii, cum ar fi: critica filologică, lingvistica, sociologia, psihologia,
matematica şi-a diversificat modalităţile de abordare a fenomenului literar.

Federico Garcia Lorca, cel mai de seamă reprezentant al liricii

spaniole moderne, reprezintă şi o personalitate de primă mărime a poeziei europene a
secolului al XX-lea, care s-a impus atât prin creaţia sa poetică şi dramatică închinată omului şi
complexităţii sale existenţiale, creaţie originală, desprinsă de orice teorii şi norme estetice
rigide, cât şi prin eseurile sale, consacrate unor probleme ale poeticii moderne. A fost asasinat
de franchişti în timpul războiului civil din Spania.

Romanţă somnambulă (Romance sonámbulo) – inclusă în volumul Romancero ţigan

(Romancero gitano) – îşi are izvorul în mitologia lumii andaluze proiectată într-un plan
misterios şi magic şi are ca motive fundamentale iubirea şi moartea, ca şi întreaga poezie a lui
Federico Garcia Lorca.

Verde, cît de drag mi-eşti verde.

Verde vînt. Şi ramuri verzi.
Barca peste valul mării

37
şi calul în munte, sus.
Ea cu umbra-n cingătoare
în balconul său visează,
părul verde, verde faţa,
cu ochi de argint, ca ghiaţa.
Verde, cît de drag mi-eşti verde-
Pe sub luna mea ţigancă
lucrurile stau privind-o
şi ea nu le vede.
Federico Garcia Lorca, Romanţă somnambulă

Paul Valery – poet francez – a lăsat o operă de mare adâncime şi originalitate

a gândirii, impresionantă şi prin varietatea şi întinderea ei. Scrierile sale cuprind, alături de
lucrări beletristice (poezii, pagini de proză, opere dramatice), eseuri literare sau filozofice,
comentarii asupra artelor plastice, arhitecturii, muzicii şi dansului, prelegeri de poetică,
memorii, scrisori şi însemnările zilnice din vestitele sale Caiete. Cimitirul marin şi Tânăra
Ursitoare constituie opere capitale ale poetului, creaţii de referinţă pentru toţi exegeţii liricii
lui Paul Valery, cum au rămas şi Introducere în metoda lui Leonardo da Vinci sau O seară
cu domnul Teste.

Fig 5.22 Copera si schita de Paul Valery

38
Cimitirul marin (Le Cimetière marin) este un „monolog al eului” general, abstract. Într-o
mişcare dramatică, eul abstract pendulează între existenţă şi nonexistenţă, între viaţa cu
infinitele-i frumuseţi şi tărâmurile imaginate ale nefiinţei.

„Nu năzui, o, suflete, către

viaţa nemuritoare, ci culege tot
ce stă-n putinţa pămînteştii
tale alcătuiri”.
Pindar – Pythice III

Acest prea calm Acoperiş, pe care

Trec porumbei, sub pini şi morţi tresare;
Aci-n amiaza dreaptă, mari scîntei
Fac marea, marea pururea pornită.
O, după-atîtea gînduri – ce ispită.
Să-ţi pierzi privirea-n linişti largi de zei!
Ce pur efort de vagi sclipiri consumă
Orice minuscul diamant de spumă,
Ce pace – pare că se naşte-aci!
Cînd peste-abis un soare se aşterne,
Odrasle pure din lucrări eterne,
Scînteie timpul, Visu-nseamnă-a şti.
Paul Valery, Cimitirul marin

Rainer Maria Rilke – poet austriac, născut la Praga – a aşezat la

temelia actului creativ adâncimea şi complexitatea gândirii. Existenţa sa se confundă cu
creaţia privită ca mijloc de cunoaştere a lumii şi nebănuitelor ei frumuseţi. Elegii duineze şi
Sonetele către Orfeu alcătuiesc operele capitale a lui Rainer Maria Rilke.

Amintire (Erinnerung) – inclusă în volumul Cartea imaginilor – evocă procesul psihic

complex care presupune apropierea şi depărtarea de lucrul contemplat, apoi redescoperit, adus
într-o lumină difuză a coştiiţei care nu mai păstrează liniile lui reale, apăsate ci numai ceea ce
formează esenţa lui intuită.

39
Şi iarăşi aştepţi, aştepţi ce pare menit
viaţa să ţi-o mărească la nesfîrşit.
Aştepţi ce de altă tărie ţine,
ce-i unic, puternic din cale-afară,
trezirea pietrelor,
adîncimi întoarse spre tine.
Rainer Maria Rilke, Amintire

Thomas Stearns Eliot (T. S. Eliot ) – american de origine – s-a stabilit în

Anglia, unde a şi publicat operele considerate capitale pentru creaţia sa: Tărâmul pustiu şi
Patru cvartete. Majoritatea poemelor anterioare Tărâmului pustiu reflectă de pe poziţii critice
realităţi ale lumii occidentale contemporane autorului, fiind dominate de tonul ironic, de
multe ori sarcastic. Unele din aceste creaţii (Portretul unei doamne, Cântecul de dragoste al
lui J. Alfred Prufrock, Preludii) anunţă prin conţinutul şi forma lor problematica şi tehnica
artistică din Tărâmul pustiu.

Figura 5.23 Taramul pustiu

Tărâmul pustiu (The waste land) face în permanenţă apel la tradiţie, la o serie de valori ale
lumii occidentale, proiectând adesea contemporaneitatea poetului în lumina acestora.

40
 III. Predica focului (The Fire Sermon)

Cortul rîului s-a spart; ultimele degete ale

frunzei
Se agaţă şi se îngroapă în malul umed. Vîntul
Străbate pămîntul negru, neauzit.
Nimfele s-au spulberat
Tamisă dulce, goneşte domol, pînă-mi închei
acest cînt.
Rîul nu duce nici o sticlă goală, nici o hîrtie
de sandwich,
Batiste de mătase, cutii de carton, mucuri
de ţigări
Sau alte mărturii ale nopţilor de vară. Nimfele
s-au spulberat.
Iar prietenii lor, erezii pierde-vară ai
directorilor din City,
Plecaţi, n-au nici o adresă.
Lîngă apele Lemanului şezui şi plînsei ...
T. S. Eliot, Tărâmul pustiu

John Galsworthy – prozator şi dramaturg englez – continuă în secolul al

XX-lea tradiţia veacului anterior. Vastul său ciclu de romane Forsyte Saga şi O comedie
modernă îmbină observaţia socială cu cea psihologică într-o manieră realistă, nuanţată de
accente lirice. Printre creaţiile lui Galsworthy se mai numără romanele Insula fariseilor,
Conacul, Frăţie, Sfârşit de capitol şi dramele Lupta şi Dreptate.

Forsyte Saga – al cărei personaj central este unul colectiv, familia Forsyte (caracteristică
pentru marea burghezie engleză de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al
XX-lea) – este formată din romanele Proprietarul, Încătuşaţi de lege, De închiriat şi cele
două nuvele care fac legătura între romane Vara târzie a unui Forsyte şi Deşteptarea.

41
 Partea a II-a
Capitolul X
Diagnosticul unui Forsyte

− Un Forsyte, răspunse tînărul Jolyon, nu este un animal rar. Sînt sute printre membrii
acestui club. Cu sutele sînt şi afară, pe străzi: îi întîlneşti oriunde te-ai duce!
− Dă-mi voie să te întreb: după ce ăi recunoşti? spuse Bosinney.
− După simţul lor de proprietate. Un Forsyte priveşte lucrurile prin prisma spiritului practic
– s-ar putea spune cu bun-simţ – iar un punct de vedere practic se întemeiază pe instinctul de
proprietate. Un Forsyte, după cum vei vedea, nu se dă de gol niciodată.
− Glumesti?
− Nu prea. Fiind eu însumi un Forsyte, n-am dreptul să vorbesc.
John Galsworthy, Forsyte saga – Proprietarul

Marcel Proust – unul dintre ctitorii romanului modern – după studii de

drept şi filozofie, şi-a împărţit tinereţea între scris (Plăcerile şi zilele) şi viaţa mondenă.
Capodopera sa, În căutarea timpului pierdut, a fost scrisă în ultimii cincisprezece ani de viaţă,
când autorul se lupta cu o boală chinuitoare şi este formată din: Swann, La umbra fetelor în
floare, Guermantes, Sodoma şi Gomora, Captiva, Fugara şi Timpul regăsit, ultimele trei
apărute postum.

În căutarea timpului pierdut (À la recherche du temps perdu) – roman de profundă analiză

psihologică, scris la persoana întâi – are în centrul atenţiei problema timpului, văzut ca durată
şi posibilitatea de a face să retrăiască, prin intermediul memoriei involuntare, un moment
trecut în toată bogăţia lui de senzaţii.

Şi, pe neaşteptate, amintirea mi-a apărut. Gustul acesta era acela al bucăţii de madlenă pe
care mătuşa Leonie mi-o oferea după ce o înmuiase în infuzia ei de ceai de tei, cînd mă
duceam la ea în odaie, duminica dimineaţa, la Combray (în acea zi nu ieşeam înainte să se fi
făcut ora de liturghie), să-i spun bună ziua.

42
Vederea micii madlene nu-mi amintise nimic, înainte de a o fi gustat; poate pentru că
zărindu-le deseori de atunci, fără să le mănînc, pe mesele cofetarilor, imaginea lor părăsise
aceste zile petrecute la Combray ca să se lege cu altele mai recente; poate pentru că, din
aceste amintiri ieşite din de atît de multă vreme din memoria mea, nimic nu mai supravieţuia,
totul se dezagregase; formele – şi acelea ale micii scoici de patiserie, atît de generos
senzuală, în cutele ei severe şi cucernice – dispăruseră sau, adormite, îşi pierduseră puterea
de expansiune care le-ar fi îngăduit să ajungă pînă la conştiinţă.
Marcel Proust, În căutarea timpului pierdut – Swann

Franz Kafka – prozator de limbă germană – a dus o existenţă modestă şi

apăsătoare de funcţionar în oraşul său natal, Praga, însă opera sa a avut o mare influenţă
asupra literaturii contemporane prin caracterul ei de parabolă a absurdului unei lumi în care
omul este strivit de o societate ostilă lui. Printre cele mai importante creaţii ale sale, în care
realul se îmbină cu fantasticul şi logicul cu absurdul, într-o atmosferă de coşmar, se numără
nuvele Verdictul, Metamorfoza, Colonia penitenciară şi romanele Procesul, Castelul,
America.

Capitolul întîi
Arestarea. Convorbiri cu doamna Grubach. Apoi domnişoara Bürstner

Pe Josef K. îl calomniase pesemne cineva, căci, fără să fi făcut nimic rău, se pomeni într-o
dimineaţă arestat. În dimineaţa aceea, bucătăreasa doamnei Grubach, gazda lui, care îi
aducea micul dejun în fiecare zi la opt, nu se ivi la ora obişnuită. Asemenea lucru nu se mai
întîmplase niciodată pînă atunci. K.. mai aşteptă o clipă. Culcat pe pernă văzu cum bătrîna
care locuia peste drum îl privea cu o curiozitate absolut neobişnuită. Apoi, flămînd şi mirat
totodată, sună. Imediat se auzi o bătaie în uşă şi în camerăintră un bărbat pe care pînă atunci
nu-l mai văzuse niciodată prin casă.
.......................................................................................................................................................
− Nu, spuse omul de la fereastră, aruncînd cartea pe o măsuţă şi ridicîndu-se. N-ai dreptul să
ieşi, eşti arestat.

43
− Aşa mi se pare şi mie, spuse K. Şi de ce, mă rog? întrebă el apoi.
− Nu ne aflăm aici ca să-ţi spunem asta. Întoarce-te în camera dumitale şi aşteaptă. Ancheta
e începută şi ai să afli totul la momentul oportun.
Franz Kafka, Procesul

Ernest Hemingway – om de acţiune şi de atitudine, martor sau

participant la cele mai importante evenimente ale timpului său – s-a inspirat din ele în
romanele sale Adio, arme (primul război mondial), Pentru cine bat clopotele (războiul civil
din Spania). Alte scrieri prezintă aventura ca mod de confruntare a omului cu sine însuşi, de
afirmare a demnităţii sale (Bătrânul şi marea, Moarte în după-amiază, Zăpezile de pe
Kilimanjaro, Scurta viaţă fericită a lui Francisc Macomber).
Experienţa de ziarist a influenţat stilul literaturii sale: concis, obiectiv, refuzând să creeze
emoţia în mod artificial, exemple în acest sens fiind schiţele şi povestirile Ucigaşi, Sat indian,
Soldatul s-a întors acasă, O pisică în ploaie.

Capitolul 2

În anul următor fură cîştigate multe bătălii. Fu cucerit muntele de dincolo de valea şi de
povîrnişul pe care creşteau castanii şi fură cîteva bătălii dincolo de cîmpie, pe podişul
dinspre sud. În august trecurăm fluviul şi ne stabilirăm la Gorizia, într-o casă cu zidul
îmbrăcat în glicină mov-purpurie şi cu grădină cu gard de piatră, în care se aflau o fîntînă şi
mulţi copaci cu umbră deasă. Luptele se dădeau acum în munţii din apropiere, la o distanţă
de mai puţin de o milă. Atît oraşul, cît şi casa în care stăteam erau foarte frumoase. Fluviul
curgea în spatele casei, iar oraşul fusese cucerit în chip strălucit, dar nu şi munţii de dincolo
de el, şi mă bucuram foarte mult că austriecii păreau să dorească a reveni în oraş cînd
războiul avea să ia sfîrşit, deoarece nu-l bombardau ca să-l distrugă, ci căutau numai
obiectivele militare. Locuitorii rămăseseră pe loc.
Ernest Hemingway, Adio, arme

44
 Anton Pavlovici Cehov – medic de profesie – s-a afirmat în literatura rusă
şi universală prin proza scurtă, în care tristeţea se îmbină cu umorul şi cu ironia amară în
satirizarea societăţii timpului şi în relevarea dramatismului unor existenţe mediocre
(Cameleonul, Masca, Salonul nr. 6, Omul în carapace, Doamna cu căţelul) şi prin opera sa
dramatică. Piesele Pescăruşul, Unchiul Vanea, Trei surori, Livada de vişini au influenţat
dramaturgia secolului al XX-lea, creând un teatru de atmosferă care oglindeşte mentalitatea
unei lumi pe cale de dispariţie.

ACTUL AL DOILEA

VERŞININ: Ce să-i faci! Văd că nu ne mai aduce ceaiul ... Să facem şi noi atunci puţină
filozofie.
TUZENBAH: Prea bine! Despre ce să vorbim?
VERŞININ: Despre ce? Hai să visăm ... bunăoară ... la viaţa de peste două-trei sute de ani! ...
TUZENBAH: Ce crezi? O să zboare lumea cu aerostatele! Hainele îşi vor schimba croiala ...
Se va descoperi poate un al şaselea simţ, care va fi dezvoltat ... Viaţa însă va rămîne aceeaşi!
Grea, plină de taine şi fericire ... Chiar peste o mie de ani, omul tot la fel o să se tînguiască,
zicînd: „Vai, ce grea e viaţa!” Şi tot aşa, ca şi acum, o să se teamă de moarte şi n-o să vrea
să moară.

VERŞININ: (stă pe gînduri): Cum să-ţi spun? Mie mi se pare că totul va trebui să se schimbe
încetul cu încetul şi că a şi început să se schimbe chiar sub ochii noştri. Peste două-trei sute
sau o mie de ani ... căci anii nu înseamnă mai nimic ... o să înceapă o viaţă fericită, o viaţă
nouă! Noi nu vom avea parte de ea, fireşte; însă pentru ea trăim astăzi, ne trudim şi suferim.
Noi o înfăptuim ... şi ăsta e sensul existenţei noastre şi chiar am putea spune, fericirea
noastră.
A. P. Cehov, Trei surori

45
 Luigi Pirandello – prozator italian de profundă observaţie socială şi
psihologică (volumul Nuvele pentru un an, romanele Răposatul Mattia Pascal, Unul, nici
unul, o sută de mii) – este mai presus de toate un dramaturg de o excepţională originalitate,
unul din întemeietorii teatrului modern. În dramele sale cu o bogată problematică filozofică –
Este aşa cum vi se pare, Şase personaje în căutarea unui autor, Henric al IV-lea, Să-i
îmbrăcăm pe cei goi, Astă-seară se improvizează, Uriaşii munţilor – scriitorul se arată
preocupat de relativitatea personalităţii umane, de aspectele ei contradictorii, de raportul
dintre persoană şi masca pe care o adoptă, de relaţia dintre realitate şi ficţiunea artei.

ACTUL AL III-LEA

HENRIC AL IV-LEA: Uită-te la părul meu. (Îi arată părul încărunţit de pe ceafă.)
BELCREDI: Şi al meu e sur!
HENRIC AL IV-LEA: Da, cu deosebire că eu am încărunţit aici, ca Henric al IV-lea!
Înţelegi? Şi nici măcar nu mi-am dat seama că îmbătrînesc. Am prins de veste într-o bună zi,
cînd am deschis din nou ochii, şi m-a cuprins groaza ... pentru că am priceput într-o cliptă că
nu numai părul: tot trebuie să fi încărunţit aşa, şi totul s-a prăbuşit, totul s-a terminat! Ar fi
însemnat să năvălesc mînat de o foame de lup, la un ospăţ, unde ceilalţi comeseni, sătui de
mult, s-au împrăştiat, şi mesele-s întoarse cu picioarele în sus ...
BELCREDI: Ei, şi ce vrei? Nu te supăra: dar ceilalţi ...
HENRIC AL IV-LEA (brusc): Ştiu! ştiu! Nu puteau să m-aştepte pe mine, pînă mă vindec!
Nici măcar cei care mi-au împuns pe la spate calul meu înzorzonat ... cu spada, pînă la
sînge!...
DI NOLLI (impresionat): Cum? Cum?
HENRIC AL IV-LEA: Da, mişeleşte, pe la spate, ca să-l facă să azvîrle din copite şi să mă
buşească de pămînt!
Luigi Pirandello, Henric al IV-lea

46
 Eugene Gladstone O′Neill – funcţionar, marinar, ziarist şi actor,
consacrându-se în cele din urmă dramaturgiei – a înnoit teatrul american, aducând pe scenă
personaje complexe, frământate, în piese cu influenţe naturaliste şi psihanalitice – Dincolo de
zare, Anna Christie, Maimuţa păroasă – ori înrâurite de expresionism – Patima de sub ulmi,
Marele zeu Brown.
Miturile antice sunt transpuse în cadrul epocilor moderne - Din jale se întrupeză Electra – iar
destinul este urmărit în determinările sale psihice, ereditare şi patologice - Staniul interludiu,
Lungul drum al zilei către noapte.

ACTUL VII

[...]
NINA (privind la cer – stranie): Dorinţa de a avea un fiu a fost şi ea un eşec, nu? El nu mi-a
adus nici o fericire. Fiii sînt asemenea taţilor. Ei trec prin mamă ca să devină iarăşi taţii lor.
Toţi fiii tatălui au fost totdeauna iluzii neîmplinite! Ei dau greş murind pentru noi, zburînd
către alte vieţi, neputînd rămîne cu noi, neputînd să ne aducă fericirea.
MARSDEN (părinteşte – cu glasul tatălui ei): Trebuie să uiţi toate legăturile tale cu
Gordonii, Nina. La urma urmelor, dragă Nina, a fost ceva ireal în tot ce ţi s-a întîmplat de
cînd l-ai întîlnit pe Gordon Shaw, ceva absurd şi fantastic, un lucru ce nu s-a întîmplat
niciodată ziua, în amiaza mare, în după-amiezile noastre. E mai bine să uităm amîndoi acest
episod sfîşietor şi să-l privim ca un interludiu de încercare şi pregătire – un interludiu în care
sufletele noastre s-au purificat de toată stricăciunea cărnii şi s-au făcut vrednice de acea
cufundare în albul păcii.
NINA (cu un surîs ciudat): Straniu interludiu! Da, vieţile noastre sînt doar nişte stranii şi
negre interludii ... (odihnindu-şi capul pe umărul lui) [...]
Eugene O′Neill, Straniul interludiu

47
 Eugène Ionesco – dramaturg şi eseist francez de origine română – şi-a făcut
studiile universitare la Bucureşti, unde şi-a început şi activitatea publicistică, afirmându-se cu
pamfletul Nu. Stabilit în Franţa, a devenit unul dintre iniţiatorii teatrului absurdului -
Cântăreaţa cheală, Scaunele, Lecţia, Ucigaş fără simbrie, Setea şi foamea, Regele moare. A
fost membru al Academiei Franceze.

Rinocerii (Rhinocéros) reprezintă o alegorie a isteriilor colective, a fanatismului care

dezumanizează.

ACTUL AL DOILEA
TABLOUL 2

JEAN: Dumneata vezi răul peste tot. Dacă-i face omului plăcere să devină rinocer, dacă-i
face plăcere! Nu e nimic extraordinar în asta.
BÉRENGER: Evident, nu e nimic exttraordinar în asta. Totuşi, mă îndoiesc că i-ar face chiar
atîta plăcere.
JEAN: Şi de ce mă rog?
BÉRENGER: Mi-e greu sş-ţi spun de ce. Se înţelege de la sine.
JEAN: Îţi spun că nu e chiar aşa de rău! La urma urmei, rinocerii sînt nişte vietăţi ca şi noi,
care au acelaşi drept la viaţă ca şi noi!
BÉRENGER: Cu condiţia să nu o distrugă pe a noastră. Îţi dai seama ce deosebire de
mentalitate?
JEAN (umblînd încolo şi încoace prin încăpere, tot intrînd şi ieşind din camera de baie):
Crezi că a noastră e preferabilă?
BÉRENGER: Oricum, noi avem morala noastră, pe care o consider incompatibilă cu a
acestor animale.
JEAN: Morala! Mare lucru morala, m-am săturat de morală, e frumoasă morala! Trebuie să
depăşim morala.
BÉRENGER: Şi ce vrei să pui în loc?
JEAN (acelaşi joc): Natura.
Eugène Ionesco, Rinocerii

48
Scurta trecere în revistă a aproape cinci milenii de literatură universală se încheie aici. Fără a
se dori completă sau exclusivă selecţia de faţă a dorit să prezinte figuri emblematice,
deschizători de drumuri într-un domeniu atât de sensibil şi complex dar peren.

Figura 5. 24 Posibila coperta

5.2 LITEARTURA ROMÂNĂ

Formă deosebit de pregnantă de exprimare şi comunicare interumană, la un moment dat şi de-

a lungul timpului totodată, literatura reprezintă o mărturie a trecerii oamenilor prin istorie, a
oamenilor obişnuiţi, cu percepţii diferite asupra evenimentelor trăite.

49
 Figura 5.25 Latinitatea si originile poporului roman

Existenţa unei literaturi orale populare – exprimare viguroasă a spiritului românesc prin
snoave, poveşti, zicători şi proverbe – a determinat relativ târziu, în istorie, apariţia şi a unei
literaturi române culte.

În „Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent” – într-un fel sinteză a lucrărilor de
acest gen de pâna atunci, inegalată până azi – George Călinescu urmăreşte evoluţia literaturii
române, delimitând următoarele perioade de creaţie (în ordine cronologică), adoptate si
ulterior:

• EPOCA VECHE

Primele tipărituri in limba română:

Primul document scris in limba română – Scrisoarea lui Neacşu – datează din anul 1521.
Claritatea şi siguranţa cu care este scris, adaptarea destul de bună a semnelor alfabetului
chirilic la redarea sunetelor limbii române presupun o experienţă anterioară, care duce la
concluzia că încă de la sfârşitul secolului al XV–lea corespondenţa particulară se scria in
limba română.

Mudromu i plemenitomu i cistitomu i b[o]gom darovannomu jupan Hanăş Begner ot Braşov,

mnog [o] zdravie ot Neacşul ot Dlăgopole.

I pak dau de ştire domnietale za lucrul turcilor, cum am auzit eu că împaratul au eşit din
Sofiia, şi aimintrea nu e, şi se-au dus în sus pre Dunăre. I pak să ştii domnia ta că au venit un
om de la Nicopoe de mie me-au spus că au văzut cu ochii loi că au trecut ceale corabii ce ştii
şi domnia ta pre Dunăre în sus. I pak să ştii că bagă den toate oraşele cîte 50 de omin să fie
in ajutor în corabii. I pak să ştii cumu se-au prins neşte meşter din Ţ[a]rigrad cum vor treace
aceale corabii la locul cela strîmtul ce ştii şi domniiata. I pak spui domnietale de lucrul lu

50
Mahamet beg, cum am auzit de boiari ce sînt megiiaş şi de genere-miu Negre, cumu i-au dat
împăratul slobozie lu Mahamet beg pre io-i va fi voia pren Ţeara Rumânească iară el să
treacă. I pak să ştii domnia ta că are frică mare şi Băsărab de acel lotru de Mahamet beg,
mai vîrtos de domniele voastre. I pak spui domnietale, ca mai marele miu, de ce am înţeles şi
eu.
Eu spui domnietale, iară domniiata ta eşti înţelept, şi aceste cuvinte să ţii domniiata la tine,
să nu ştie umin mulţi, şi domnielevostre să vă păziţi cum ştiţi mai bine.
Primul document în limba română (1521)
Scrisoarea lui Neacşu, din Cîmpulung,
către Hans Benker, judele Braşovului

Cu mila lui Dumnezeu, eu diaconul Coresi, dacă văzuiu că mai toate limbile [popoarele] au
cuvîntul lui Dumnezeu în limba [lor] numai noi rumânii n-avăm, şi Hristos zise, Matei 109,
cine cetéşte să înţeleagă; şi Pavel Apostolul încă scrie la Corinthu 155, că întru beserică mai
vrătos cinci cuvinte cu înţelesulu mieu să grăescu ca şi alalţi să învăţu, decîtu întunerecu de
cuvinte neînţelese într-alte limbi; începutu-s-au a se scrie aceste sfinte psaltiri în luna lui
fevruarie 6 zile şi s-éu sfîrşit în luna lui mai 27 în cetate în Braşovu. Vă leato 7078 (1570).
Epilogul Psaltirii românesti, tipărită de
Coresi în 1570

Deşi vedzi cîndva sămn groaznic,

să nu te miri cînd să arată puternic,
Că putearnicul puterea-l închipuiaşte
şi slăvitul podoaba-l schizmeaşte.
Cap de buăr şi la domnii moldoveneşti
ca puteria aceii hieri să o socoteşti.
De unde mari domni spre laudă ş-au făcut cale,
deacolo şi Vasilie Vodă au ceput lucrurile sale.
Cu învăţături ce în ţara sa temeliuiaşte
nemuritoriu nume pre lume şie zideaşte.

Prima poezie în limba română, publicată în fruntea

Cazaniei lui Varlam (1643)

Cînd petreace omul în fum, atunci-i lăcrămadză ochii şi de iuţimea fumului doru-l ochii şi
orbăsc; iară deaca iase la văzduh curat şi la vreame cu senin, de să prinblă pre lîngă izvoară

51
de ape curătoare, atunce sîmtu mai veseli ochii şi mai curaţi, şi sănătate dobîndesc din
văzduh curat ... .

Cumu-s iarna vicole şi vînturi răci şi vremi geroase, de carile să îngreuiadză oamenii şi sîmtu
supăraţi în vremea ernei, iară deaca vine primăvara ei să iuşureadză de acealea de toate şi
să veselesc, căce, c-au trecut iarna cu gerul şi s-au ivit primăvara cu caldul şi cu seninul,
aşea şi în vremea de demult au fost vicole şi vînturi de scîrbe şi de dosădzi pre oameni ca şi
într-o vreme de iarnă. În care vreame împăraţii cei necredincioşi, carii strica sventele icoane
şi le lepăda din besearică, în multe chipuri dosădiia şi munciia pre creştini pentru să nu se
închine sventelor icoane.
Fragment din Carte românească de învăţătură a
mitropolitului Varlaam (1643)

Cronicile realizează cea dintâi imagine scrisă a istoriei noastre. Textele care compun această
imagine sunt numeroase. S-au scris cronici în toate „ţările” române, dar cele mai valoroase
sunt ale cronicarilor moldoveni şi munteni. În seria celor moldoveneşti intră Letopiseţul Ţării
Moldovei, scris în ordine de Grigore Ureche, de la 1359 la 1594, Miron Costin, de la 1595 la
1661, Ion Neculce, de la 1661 la 1743 şi continuat de alţi câţiva cronicari de mai mică
valoare. În seria muntenească intră Letopiseţul cantacuzinesc şi Cronica Bălenilor, cu autori
necunoscuţi, cuprinzând intervalul 1390 – 1688, continuate de Radu Greceanu, de la 1688 la
1716, apoi de un anonim şi de Radu Popescu, până în 1729.

Logofete, noi cu toţi pohtim să ne fii domn. El zise: „Dar ce aş vrea eu cu domnia, de vreme
ce ca un domn sunt la casa mea; nu-mi trebuieşte să fiu.” Iar ei ziseră: „Ne rugăm, nu lăsa
ţara să intre alţi oameni sau răi, sau nebuni, să o strice, ci fii!”Şi-l luară de mîini şi-l
împingea de spate. [...] „Boieri dumneavoastră, bine ştiţi toţi că eu am fost la casa mea ca un
domn, trăit-am cum am vrut, nimic lipsindu-mi şi domniea aceasta eu nu o pohtesc ca să nu-
mi înmulţesc grijile şi nevoile, ci dumneavoastră m-aţi pohtit şi fără voea mea m-aţi pus domn
în vremi ca acestea turburate, încungiuraţi de oşti de vrăjmaşi; ci dar acum iar întreb: este-
vă cu voea tuturor?” Acieaşi toţi răspunseră: „Toţi vom, toţi pohtim!”
Radu Popescu, Istoria Ţării Româneşti de la anul 1689

52
Cronicarii moldoveni

Figura 5.27 Cronicarii moldoveni

De moartea lui Ştefan vodă cel Bun, vă leato 7012

Nu multă vreme, deaca s-au întorsu Ştefan vodă de la Pocutiia la scaunul său la Suceava,
fiind bolnav şi slab de ani, ca un om ce era într-atîtea războaie, şi osteneală şi neodihnă, în
47 de ani, [...] cu mare laudă au murit, marţi, iulie 2 zile.

Fost-au acest Ştefan vodă om nu mare la stat, mînios şi de grabă a vărsa sînge nevinovat; de
multe ori la ospeţe omorîia fără giudeţ. Amintrelea era om întreg la fire, neleneşu, şi lucrul
său îl ştiia a-l acoperi, şi unde nu gîndeai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meşter; unde
era nevoie, însuşi se vîrîia, ca văzîndu-l ai săi, să nu îndărăpteze, şi pentru aceia raru războiu
de nu biruia. Şi unde-l biruia alţii, nu pierdea nădejdea, că ştiindu-să căzut gios, să rădica
de-asupra biruitorilor. Mai apoi, după moartea lui, şi ficiorul său, Bogdan vodă, urma lui
luase, de lucruri vitejăşti, cum să tîmplă: den pom bun, roadă bună op să iase.

Iară pre Ştefan vodă l-au îngropat ţara cu multă jale şi plîngere în mănăstire în Putna, carea
era de dînsul zidită. Atîta jale era, de plîngea toti, ca după un părinte al său, că cunoştea toţi
că s-au scăpat de mult bine şi de multă apărătură. Ce după moartea lui pînă astăzi îi zicu
sveti Ştefan vodă, nu pentru suflet, ce iaşte în mana lui Dumnezeu, că el încă au fost om cu
păcate, ci pentru lucrurile lui cele vitejăşti, carele nimea din domni, nici mai înainte, nici
după aceia l-au agiunsu.

Fost-au mai înainte de moartea lui Ştefan vodă, întru acelaşi anu, iarnă grea si geroasă, cît
n-au fost aşa nici odinioară, şi decii preste vară au fost ploi grele şi povoase de ape, şi multă
înecare de ape s-au făcut.

Au domnit Ştefan vodă 47 de ani şi 2 luni şi 3 săptămîni şi au făcut 44 de mănăstiri, şi singur

ţiitoriu preste toată ţara.
Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei

53
 PREDOSLOVIE [...]

Începutul ţărilor acestora şi neamului moldovenescu şi muntenescu şi cîti sînt şi în ţările

ungureşti cu acest nume, români şi pînă astăzi, de unde sîntǔ şi de ce seminţie, de cînd şi cum
au descălecat aceste părţi de pămîntu, a scrie multă vreme la cumpănă au stătut sufletul
nostru. Să înceapă osteneala aceasta, dupa atîta véci de la discălecatul ţărilor cel dintîi de
Traian, împăratul Rîmului, cu cîteva sute de ani peste mie trecute, să sparie gîndul. A lăsa
iarăşi nescris, cu mare ocară înfundat neamul acesta de o seamă de scriitori, ieste inimii
durere. Biruit-au gîndul să mă apucu de această trudă, să scot lumii la vedere felul neamului,
din ce izvor şi seminţie suntu lăcuitorii ţării noastre [....].

Îndemnatu-m-au mai multŭ lipsa de ştiinţa începutului aceştii ţări, de descălicatul ei cel
dintîi, toate alte ţări ştiindŭ inceputurile sale. Laud osîrdiia răposatului Urechie – vornicul,
carile au făcut de dragostea ţării letopiseţul său, însă acela de la Dragoş – vodă, de
discălicatul cel al doilea al ţării aceştiia din Maramoroşŭ scrie. Iară de discălicatul cel dintîi
cu români, adecă cu rîmléni, nimica nu pomeneşte, numai ameliţă la un loc, cum că au mai
fostǔ ţara o dată discălicată şi s-au pustiit de tătari. Ori că n-au avut cărţi, ori că i-au fostǔ
destul a scrie de mai scurte vacuri, destul de dînsul şi atîta, cîtu poate să zică fieştecinecă
numai lui de această ţară i-au fostu milă, să nu rămîie întru întunerecul neştiinţei, ca
celelalte ce mai sîntǔ scrise adăosături de un Simeon Dascalul şi al doilea, un Misail
Călugărul, nu letopiseţe, ce ocări sîntǔ [...].

De aceste basme să dea seama ei şi de această ocară. Nici ieste şagă a scrie ocară vécinică
unui neam, ca scrisoarea ieste un lucru vécinicǔ. Cîndǔ ocărăsc într-o zi pre cineva, ieste
greu a răbda; dară în véci? Eu voi da seama de ale méle, cîte scriu.

Miron Costin, Predoslovie [...] la De neamul

moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor

Era un boier, anume Neculai Milescul Spătariul, de la Vaslui de moşia lui, pré învăţat şi
cărturar, şi ştié multe limbi: elineşte, sloveneste, greceşte şi turceşte. Şi era mîndru şi bogat,
şi umbla cu povodnici înainte domneşti, cu buzdugane şi cu paloşe, cu soltare tot sirmă la cai.
Şi lui Ştefăniţă – vodă îi era pré drag, şi-l ţiné pré bine, şi tot la masă îl puné, şi să giuca
cărţi cu dînsul, şi la sfaturi, că era atunce grammatic la dînsul. Iar cînd au fost odată, nu s-au
săturat de bine şi de cinstea ce avé la Ştefăniţă – vodă, ce au şedzut şi au scris nişte cărţi
viclene şi le-au pus într-un băţǔ sferdelit şi le-au trimis la Constantin – vodă cel Bătrîn

54
Băsărabă în Ţara Leşască, ca să să rădice de acolo cu oşti, să vie să scoată pre Ştefăniţă –
vodă din domnie. Iar Constantin – vodă n-a vrut să să apuce de acele lucruri ce-i scrié, ce s-
au sculat şi au trimis băţul acel sferdelit cu cărţi cu tot înapoi la Ştefăniţă – vodă, de le-au
dat. Deci Ştefăniţă – vodă, cum au vădzut băţul cu cărţile, s-au pre mîniet şi l-au şi adus pre
acel Nicolai Milescul înaintea lui, în casa cé mică, şi au pus pre călău de i-au tăiat nasul.
[...]. Şi n-au vrut să-l lasă pe călău să-i taie nasul cu cuţitul lui [de]călău, ce cu hamgeriul lui
Ştefăniţă – vodă i-au tăiat nasul. După acee, Nicolai Cîrnul au fugit în Ţara Nemţască şi au
găsit acolo un doftor, de-i tot slobodzie sîngeli din obraz şi-l boţié la nas, şi aşe din dzi în dzi
sîngele să închega, de i-au crescut nasu la locu, de s-au tămăduit. Iară cînd au vinit aice în
ţara, la domnia lui Iliieş – vodă, numai de abié s-au fost cunoscut nasul că-i tăiat. Numai tot
n-au şedzut în ţară mult, de ruşine, ce s-au dus la Moscu, la mareli împărat Alecsii
Mihailovici [...].

Ion Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei

precedat de O samă de cuvinte

Dimitrie Cantemir
este în cultura română unul dintre cei mai erudiţi umanişti. Prin vasta şi remarcabila sa
operă ştiinţifică şi literară s-a situat cu mult deasupra cărturarilor vremii. Lucrările sale,
cele mai multe scrise în limba latină, atestă o bogată documentare în domeniul ştiinţelor
umaniste şi o mare pasiune pentru cercetare.

... Din marginea malului, unde Nilul ca pre şipot în bălţi să varsă, spre apus, şi pre o parte şi
pre altă parte de apă ca la dzece mile zid gros şi vîrtos de piatră în patru colţuri cioplită era,
carile după ce de la pămînt ca la dzece stînjini să ridica, de ciia stîlpi mari şi groşi de
marmură porfiră în sus să înălţa. Fietecare stîlp de cinci stînjeni de înalt şi de 30 de palme în
giur împregiur de gros, însă la rădăcină mai groşi era, iar în sus, de ce mergea, mai subţire
şi mai sulegeţi era. Iară fietecare stîlp supt rădăcina patru lei de aramă prea frumoasă şi ca
aurul de luminoasă avea, şi tuspatru cu dosurile la un loc împreunîndu-se, cu capetele, doi
spre cîmp, iară doi spre apă căuta, deasupra cărora stîlpul să răzima. Aşişderea în vîrvul
fietecărui stîlp, de la un loc şi mai în sus, patru zmei începea a să împletici, şi după ce ca la

55
trei coţi în sus să ridica, capetele îşi despărţiia şi puţintel can gios le pleca, şi doi spre un
stîlp, iară doi spre alt stîlp, ce le era dimpotrivă căuta ... .

- O, fraţilor şi priietinilor, în mare a inimii strîmtoare mă aflu ... atîta cît, precum se dzice
dzicătoarea, că de oi grăi, oi muri, de oi tăcea, oi plesni, şi din două răutăţi carea de mai
bună să aleg mintea nu-mi poate nemeri. Să încep, tremur, să nu încep, de năcaz mă
cutremur, să dzic, mă tem, să nu dzic, putere a răbda nu mi-au ramas, ca fătătoarele la ceas
am sosit: să făt, durerile şi chinurile mă înspăimîntează, să nu făt, pîntecele îmi crapă ... . Să
stric doai, tocmesc una, să tocmesc doai, stric o mie ... .
Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică

• DESCOPERIREA OCCIDENTULUI

„Ţările române n-au fost niciodată în afara Europei şi începuturile lor dezvăluie o puternică
ţinută feudală.” (George Călinescu)

Văcăreştii – Ienăchiţă, Iancu, Alecu si Nicolae – reprezentanţi ai unei vechi familii de boieri,
au beneficiat de o educaţie aleasă (Ienăchiţă, de exemplu, cunoştea limbile turcă, greacă,
italiană şi franceză), fapt ce i-a ajutat să cunoască şi să se integreze în contextul literar al
epocii.

De pe peretele bisericii Sf. Spiridon cel Nou, testamentul în versuri al lui Ienăchiţă Văcărescu
a străbătut secolele:

Urmaşilor mei Văcăreşti,

Las vouă moştenire
Creşterea limbei româneşti
Şi-a patriei cinstire!

Gramatica e meştesug ce-arat-alcătuire,

Şi toţi printr-însa pot afla verce povăţuire.
S-a scrie încă într-ales cu reguli arătate,
Pă toţi învaţă d-a le şti fără greşală toate,
Şi versuri înmeşteşugite arată d-a să face,
Siliţi-vă a o- nvăţa sau faceţi cum vă place.

Ienăchiţă Văcărescu, Observaţiuni sau băgări dă seamă

56
 asupra regulelor şi orînduielilor gramaticii românesti

Începutul secolului al XIX-lea a marcat debutul scrierilor filozofice autohtone. Cu Eufrosin

Poteca, Eftimie Murgu, Ion Heliade Rădulescu, Ion Zalomit a luat avânt gândirea filozofică,
determinând apariţia unor lucrări ce ofereau o viziune originală asupra lumii.

Dar întrebîndu-mă ce este filozofia şi scoposul ei, eu metafiziceşte răspunzînd, zic că filozofia
este ştiinţa începuturilor în cîtăţime şi în felurime, pre cît încape mintea omenească. Iar
scoposul filozofiei este fericirea omenirei pre pămînt, care să naşte din dragoste, fiica
dreptăţii, fiica adevărului, fiul filozofiei ... .
Eufrosin Poteca, Cuvinte panegirice

Prima jumătate a secolului al XIX-lea a reprezentat nu numai în istoria modernă a românilor o

perioadă agitată şi poate cea mai bogată în transformări care au pregătit momentul
revoluţionar de la 1848. Atunci s-au pus bazele unei adevărate renaşteri culturale românesti,
învăţământul, presa, teatrul, literatura, ştiinţele cunoscănd o dezvoltare fără precedent: au luat
fiinţă societăţi culturale şi ştiinţifice, a crescut numărul revistelor şi al periodicelor, al cărţilor
tipărite în tiraje mari, s-a format un public cititor, s-au organizat biblioteci de literatură
beletristică, librării, s-a înfiripat o viaţă artistică specific românească.

Acestea au fost condiţiile în care au apărut deci, primele ziare: in 1829, la Bucureşti,
„Curierul românesc” sub conducerea lui Ion Heliade Rădulescu şi la Iaşi, „Albina
românească” sub conducerea lui Gheorghe Asachi iar in 1838, la Braşov, „Gazeta de
Transilvania”, din iniţiativa lui George Bariţiu.

Reprezentativi pentru perioada descrisă (dar nu singurii!), sunt:

• ROMANTICII – MESIANICI UTOPICI

Ion Heliade Radulescu – una din

personalităţile politice şi culturale cele mai proeminente ale epocii – prin numeroasele şi

57
variatele sale iniţiative a devenit cel mai mare ctitor de cultură românească din această
perioadă.

Progresul fără conservaţie e o clipă şi ajunge la nimic.

Conservaţia fără progres e o stagnaţie şi ajunge la putrezire, şi iar la nimic.
Cine conservă are, şi cine are poate progresa mai repede.
Progresiştii exclusivi n-au cunoscut înţelesul adevăratului progres.
Conservatorii exclusivi n-au cunoscut înţelesul adevăratei conservaţiuni.
Căci de l-ar fi cunoscut, un cîmp ar forma, subt acelaşi stindard s-ar pune.
Progresistul adevărat e totdeodată şi conservator.
Conservatorul adevărat e totdeodată şi progresist.
Ion Heliade Radulescu, Biblicele

Grigore Alexandrescu – poet înclinat spre meditaţie profundă şi reflecţie pe teme esenţiale
ale existenţei – a adus in literatura epocii o nota de originalitate proprie.

Domnilor alegători, mă rog sa fiu ascultat,

Şi după ce m-aţi citi mă rog să fiu deputat.
Căci am cuvinte să crez că la Divanul Ad – hoc
Bine lumei o să fac, şi rol nobil o să joc,
După cum puteţi vedea
Din mărturisirea mea.
Încă pîn-a nu mă naşte, eu am fost patriot mare,
Şi după ce m-am născut
Pentru ale noastre drepturi m-am luptat fără-ncetare
Pînă într-acest minut.
Grigore Alexandrescu, O profesiune de credinţă

C. A. Rosetti – luptător paşoptist marcant, preocupat de politică – a fost şi un liric ocazional

apreciat de contemporani.

... Iau şi eu parte la acest banchet, la această cină, la această agapă [...].
Mi-aţi vorbit de virtute, de iubire; mi-aţi amintit că am luat deviza: „Voeşte şi vei putea.
Luminează-te şi vei fi.” Nici aceasta nu e meritul meu: iubirea am învăţat-o de la dînsa

58
(Rosetti arată pe Maria Rosetti) şi deviza de care vorbeaţi el mi-a dat-o (Rosetti arată pe Ion
C. Brătianu).
C. A. Rosetti, banchetul Românului, 1881

• MESIANICI POZITIVI, CONSTITUIREA SPIRITULUI CRITIC

Mihail Kogălniceanu – figură marcantă a culturii române – a rămas însă în istorie prin
activitatea politică remarcabilă, numele său fiind legat de marile acte de la 1859, 1864, 1877.

Inima mi se bate cînd auz rostind numele lui Alexandru cel Bun, lui Ştefan cel Mare, lui
Mihai Viteazul; da, domnilor mei!
Şi nu mă ruşinez a vă zice că aceşti bărbaţi, pentru mine, sînt mai mult decît Alexandru cel
Mare, decît Annibal, decît Cezar; aceştia sînt eroii lumei, în loc ca cei dintîi sînt eroii patriei
mele. Pentru mine bătălia de la Răsboeni are mai mare interes decît lupta de la Termopile, şi
izbînzile de la Racova şi de la Călugăreni îmi par mai strălucite decît acele de la Maraton şi
Salamina, pentru că sînt cîştigate de către români. Chiar locurile patriei mele îmi par mai
plăcute, mai frumoase decît locurile cele mai clasice. Suceava şi Tîrgoviştea sînt pentru mine
mai mult decît Sparta şi Atena! Baea, un sat ca toate satele pentru străini, pentru români are
mai mult preţ decît Corintul, pentru că în Baea, avarul Rigă a Ungariei, Matei Corvinul,
viteazul vitezilor, craiul crailor, cum îi zice Sixt IV, rănit de sabia moldovană, fu pus pe fugă
şi uită drumul patriei noastre!
Mihail Kogălniceanu, Cuvîntul de la Academia Mihăileană

Dorul imitaţiei s-au făcut la noi o manie primijdioasă, pentru că omoară în noi duhul
naţional. Această manie este, mai ales, covîrşitoare în literatură. Mai în toate zilele ies de sub
teasc cărţi în limba românească. Dar ce folos! că sunt numai traducţii din alte limbi şi încă
acele de ar fi bune. Traducţiile însă nu fac o literatură. Noi vom prigoni cît vom pute această
manie ucigătoare a gustului original, însuşirea cea mai preţioasă a unii literaturi. Istoria
noastră are destule fapte eroice, frumoasele noastre ţări sunt destul de mari, obiceiurile
noastre sunt destul de pitoreşti şi de poetice, pentru ca să putem găsi la noi sujeturi de scris,
fără să avem pentru aceasta trebuinţă să ne împrumutăm de la alte naţii.

Mihail Kogălniceanu, Dacia Literară – Introducţie

59
 Nicolae Bălcescu a fost, fără
îndoială, una din personalităţile de prim plan în procesul de renaştere spirituală şi politică a
românilor în secolul al XIX-lea. Rolul pe care l-a jucat în desfăşurarea revoluţiei de la 1848,
ca şi lucrările lăsate posterităţii atestă complexitatea spirituală a lui Bălcescu, devenit cu
timpul o figură simbolică a aspiraţiilor naţionale.

Deschid sfînta carte unde se află înscrisă gloria României, ca să pun înaintea ochilor fiilor ei
cîteva pagine din vieaţa eroică a părinţilor lor. Voi arăta acele lupte urieşe pentru libertatea
şi unitatea naţională, cu care românii, sub povaţa celui mai vestit şi mai mare din voievozii
lor, încheiară veacul al XVI-lea. Povestirea mea va cuprinde numai 8 ani (1593 – 1601), dar
anii istoriei românilor cei mai avuţi în fapte vitejeşti, în pilde minunate de jertfire către
Patrie. Timpuri de aducere aminte glorioasă.
Timpuri de credinţă şi de jertfire! cînd părinţii noştri credincioşi, sublimi, îngenunchiau pe
cîmpul bătăliilor, cerînd de la Dumnezeul armatelor laurii biruinţei sau cununa martirilor.
Nicolae Bălcescu, Românii supt Mihai – Voievod Viteazul

Alecu Russo – scriitor fără ambiţii de notorietate – n-a scris mult (poate şi
din cauza dispariţiei premature), numele său fiind legat de obicei de poemul Cântarea
României. Ciudat amestec de melancolie şi elanuri progresiste, el şi-a găsit adevărata vocaţie
scriitoricească în proza memorialistică.

În zioa aceea frumoasă un lucru însă lipsia pe cîmpul Blajului ... limba! ... inteligenţii, fraţi şi
fii ai miilor de români adunaţi de pe tribunele cîmpului libertăţii nu vorbia româneşte, şi

60
vîntul învietor al acelei zile măreţe purta pe deasupra capetelor o babilonie de cuvinte
stropşite şi smulse din latineşte, pe care bieţii români nu le înţelegea nicidecum, deşi le
primea ca semne de mîntuire, zicînd: o fi dar ... aşa o fi!

• VASILE ALECSANDRI MOMENTUL 1855 – EPOCA DOMNITORULUI CUZA

Cel mai important poet român de

până la Eminescu, în literatură Alecsandri este pioner în mai multe genuri şi specii. Teatrul în
limba română îi datorează câteva din primele încercări. Împreună cu Alecu Russo, se numără
printre cei dintâi scriitori români interesaţi de creaţia populară. Este unul din promotorii
publicisticii naţionale, colaborând la multe din revistele vremii iar în 1855 editând el însuşi
revista România literară.

Figura 5.28 Poezia vieţii la ţară

Otelul pus la dispoziţia ei de Contele de Farol era un cap-d-operă de arhitectură italiană;

mobilarea lui realiza minunile Halimalei. Salonul principal se deschidea pe o grădină plină
de plante exotice şi umbrită de copaci mari de Paulonia, un adevărat colţ de rai. Acel salon
era ornat cu oglinzi înalte şi cu tablouri lucrate de cei dintîi pictori moderni; el comunica
prin porţi de cristal cu alte două mici salonuri, unul mobilat în stil persian şi cellalt în stil
pompeian.

61
Camera persiană era îmbrăcată pe pereţi cu stofă citarie de Brusa şi pe parchet cu un covor
de Smirna, care producea sub picioare efectul unui gazon molatic.

În unghiurile lui se rotunzeau patru divanuri acoperite cu şaluri în dungi de diferite culori. O
lampă de argint, de formă maurească, se cobora din mijlocul tavanului şi răspîndea o lumină
misterioasă în acel cuib de visuri orientale.
Camera pompeiană era întreg ornată cu mobile romane de bronz, care-i dau un aer de
antichitate şi care deşteptau în minte imaginea traiului casnic de pe timpul împăratului
August, pe cînd artele frumoase ajunseră la gradul cel mai înalt de perfecţie.
Vasile Alecsandri, Dridri

România literară va priimi numai articole originale de literatură; iar cît priveşte partea
ştiinţelor pozitive, ea va deschide coloanele sale celor mai bune traduceri atingătoare de
descoperirile folositoare a veacului nostru.

Numerele acestei publicări vor cuprinde felurite scrieri interesante, precum: articole din
istoria patriei şi de economie politică; romanuri naţionale; descrieri de călătorii; cîntice
poporale, poezii alese şi, într-un cuvînt, tot ce este menit a răspîndi lumii, a aduce plăcere
cetitorilor, şi a desvolta limba românească cu un chip măsurat şi înţelept.

D. Alecsandri face chiemare tuturor literatorilor români ca să vie in agiutor foaiei sale prin
scrierile lor, această foaie fiind cîmpul de întîlnire frăţească a tuturor talentelor din ţerile
noastre.
România literară – articolul – program

• „JUNIMEA” –EPOCA DOMNITORULUI CAROL

„În 1863 se întîlnesc în Iaşi cinci tineri înapoiaţi de curînd de la studii.” Astfel descria Tudor
Vianu în Istoria literaturii române moderne naşterea şi organizarea societăţii literare, la
început, Junimea. Aceasta a fost considerată în epocă dar şi după aceea cel mai de seamă
cenaclu şi cea mai importantă societate culturală din istoria literaturii române.

În 1867 Junimea edita propria revistă, Convorbiri literare cu o viaţă destul de lungă în
peisajul cultural românesc: primul număr apărea la Iaşi, la 1 martie 1867 iar ultimul, în 1944.

62
Junimea şi Convorbiri literare au jucat în literatura română un rol considerabil. Ele au creat
un anumit mod de a înţelege cultura care a primit numele de spirit junimist. Trăsăturile
definitorii ale acestuia, în opinia aceluiaşi Tudor Vianu, au fost: înclinaţia spre filozofie,
spiritul oratoric, clasicismul (în formă academică), ironia şi spiritul critic.

Titu Maiorescu – om politic de

valoare recunoscută: ministru al învăţământului, prim-ministru etc. – a fost creatorul criticii
literare propriu-zise în literatura româna, formulând principiile teoretice şi metoda; a fost
membru fondator şi a condus Junimea de la înfiinţare.

POEZIA

Sunt întrebări care in starea normală a unei societăţi nu există, dar care, odată născute, se
impun atenţiei tutulor şi cer neapărat un răspuns de la cei ce se gîndesc la interesele publice.

Va avea România un viitor? Se mai află în poporul ei destulă putere primitivă pentru a ridica
şi a purta sarcina culturei? Căci cultura e o sarcina care cere şi consumă neîntrerupt puterile
vitale ale unei naţiuni. Va putea să păşească în lucrare paşnică pe aceeaş cale pe care
civilizaţia apuseană a adus atîta bine omenirii?

O parte a răspunsului atîrnă de la direcţia spiritelor din societatea de astăzi, direcţie a cărei
manifestare este literatura în înţelesul cel mai larg al cuvîntului. [...]

Starea literaturei noastre şi direcţia spiritului public pînă la 1867 le-am analizat într-un şir
de critice anterioare şi le vom mai atinge în decursul cercetărilor de faţă. Din criticile
ştienţifice văzusem falsitatea şi pretenţiile necoapte ale istoricilor, filologilor şi jurnaliştilor
noştri în marea lor majoritate; din „critica poeziei” ne încredinţasem despre lipsa de valoare
a celor mai mulţi contemporani şi urmaşi ai lui Alecsandri şi Bolintineanu pînă la acel an.
[...]

Cu totul osebit în felul său, om al timpului modern, deocamdată blazat în cuget, iubitor de
antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste marginile iertate, pînă acum aşa de puţin format
încît ne vine greu să-l cităm îndată după Alecsandri, dar in fine poet, poet în toată puterea
cuvîntului, este d. Mihail Eminescu. De la d-sa cunoaştem mai multe poezii publicate în

63
„Convorbiri literare”, care toate au particularităţile arătate mai sus, însă au şi farmecul
limbagiului (semnul celor aleşi), o concepţie înaltă şi pe lîngă aceste – lucru rar între ai
noştri – iubirea şi înţelegerea artei antice.

PROZA

Nu avem activitate literară şi – lucru caracteristic – romanuri şi novele nu se scriu deloc,

toate se traduc. Chiar poeziile păreau a fi dispărut, Alecsandri era izolat, proza în cea mai
deplorabilă stare. Cu încetul, se va schimba şi aceasta ... – cîteva generaţii – şi deşteptarea
gustului pentru produceri estetice. Vor veni atunci oameni cari să simta puternic şi să-şi
exprime frumos ceea ce au simţit şi alţii cari să gîndească bine şi să-şi exprime simplu ceea
ce au gîndit.
Titu Maiorescu, Critice I

• MIHAI EMINESCU

Cel mai mare poet român, ultimul

romantic european, Eminescu este deopotrivă un miracol şi o sinteză a celor mai vechi tradiţii
ale culturii noastre.

Figura 5.29 Prima editie a “Poesii” de Mihail Eminescu

64
 La-nceput, pe cînd fiinţa nu era, nici nefiinţă,
Pe cînd totul era lipsă de viaţă şi voinţă,
Cînd nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns ...
Cînd pătruns de sine însusi odihnea cel nepătruns.
Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?
N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă,
Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,
Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază.
Mihai Eminescu, Scrisoarea I

Şi astfel mii de oameni rîvnesc în ţara aceasta să capete avere şi onori pe calea statului sau
cel puţin să trăiască de la dînsul. Prin ideea curat negativă a libertăţei care nu însemnează
nicăieri alta decît să nu fiu oprit de a munci, adică de a produce bunuri reale, liberalii din
România au ajuns la ideea pozitivă că libertatea trebuie să le dea şi de mîncare şi
încălţăminte şi lux şi tot ce le pofteşte inima iar clasele muncitoare? Pe apa sîmbetei să
meargă! După voi potopul. Cît lumea n-avem să trăim, nu-i aşa? Cît vom trăi să nu curgă
laptele în păsat ... După aceea bun e Dumnezeu şi va avea grijă de clasele pe care le sărăcim
şi le stoarcem. Acesta e liberalismul la noi în ţară.
Mihai Eminescu, Timpul, 18 XII 1877

Cum nu vii tu Ţepeş doamne, ca punînd mîna pe ei,

Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,
Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!
Mihai Eminescu, Scrisoarea III

65
 Figura 5.30 Ipotesti, casa parinteasca

• MARI PROZATORI

Ion Luca Caragiale – provenit dintr-

o celebră familie de oameni de teatru – a trăit şi el o vreme în preajma teatrului, piesele şi
schiţele sale alcătuind un univers atât de original şi de românesc încât a pătruns în stratul cel
mai profund al conştiinţei noastre artistice. Replici întregi sau situaţii „caragialiene” apar
spontan în mintea tuturor, fenomenul curent al citării dovedind extraordinara rezistenţă a
spiritului caragialian.

CAŢAVENCU (ia poză, trece cu importanţă printre mulţime şi suie la tribună; îşi pune
pălăria la o parte, gustă din paharul cu apă, scoate un vraf de hîrtii şi gazete şi le aşază pe
tribună, apoi îşi trage batista şi-şi şterge cu eleganţă avocăţească fruntea. Este emoţionat,
tuşeşte şi luptă ostentativ cu emoţia care pare a-l birui. – Tăcere completă. Cu glas tremurat)
Domnilor!...Onorabili concetăteni!... Fraţilor!... (plînsul îl îneacă). Iertaţi-mă, fraţilor, dacă
sunt mişcat, dacă emoţiunea mă apucă aşa de tare ... suindu-mă la această tribună ... pentru
a vă spune şi eu ... (plînsul îl îneacă mai tare.) ... Ca orice român, ca orice fiu al ţării sale ...
în aceste momente solemne ... (de abia se mai stăpîneşte) mă gîndesc ... la ţărişoara mea ...
(plînsul l-a biruit de tot) la România ... (plînge. Aplauze în grup) ... la fericirea ei! ... (acelaşi

66
joc de amîndouă părţile) ... la progresul ei! (asemenea crescendo) ... la viitorul ei! (plîns cu
hohot. Aplauze zguduitoare.)
.......................................................................................................................................................
.....
Fraţilor, mi s-a făcut o imputare şi sunt mîndru de aceasta! ... O primesc! Mă onorez a zice
că o merit! ... (foarte volubil.) Mi s-a făcut imputarea că sunt foarte, că sunt prea, că sunt
ultra-progresist ... că sunt liber schimbist ... că voi progresul cu orice preţ. (scurt şi foarte
retezat.) Da, da, da, de trei ori da! (aruncă roată priviri scînteietoare la adunare. Aplauze
prelungite.)
Da! (cu putere din ce în ce crescîndă.) Voi progresul şi nimic alt decît progresul: pe calea
politică ... (îngraşă vorbele.)
.......................................................................................................................................................
.....
Soţietatea noastră are de scop să încurajeze industria română, pentru că, daţi-mi voie să vă
spui, din punctul de vedere economic, stăm rău ...
Industria română e admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipseşte cu desăvîrşire. Soţietatea
noastră dar, noi, ce aclamăm? Noi aclamăm munca, travaliul, care nu se face deloc în ţara
noastră.

I. L. Caragiale, O scrisoare pierdută

Figura 5.31 Posibili “Mitica”

67
 Ion Creangă – scriitorul român cel
mai apropiat de spiritul creaţiei folclorice – a fost considerat la început autor „poporal” dar s-a
dovedit un artist profund original care a creat pornind de la folclor o operă de clară
individualitate, cu elemente caracteristice de neconfundat, rezultat al unei inteligenţe artistice
superioare şi al unei înzestrări lingivistice remarcabile.

Nu-i vorba, că noi tot ne făceam felul, aşa, cîteodată; căci din băţul în care era aşezată fila
cu cruce-ajută şi buchile scrise de badiţa Vasile pentru ficare, am ajuns la trataji, de la
trataji la ceaslov, ş-apoi, dă Doamne, bine! În lipsa părintelui şi a dascălului intram în
ţinterim, ţineam ceaslovul deschis, şi, cum erau filele cam unse, trăgeau muştele şi bondarii
la ele, şi, cînd clămpăneam ceaslovul, cîte zece – douăzeci de suflete prăpădeam deodată;
potop era pe capul muştelor! Întru una din zile, ce-i vine părintelui, ne caută ceasloavele şi,
cînd le vede aşa sîngerate cum erau, îşi pune mîinile în cap de necaz. Şi cum află pricina,
începe a ne pofti pe fiecare la Bălan şi a ne mîngîia cu sfîntul ierarh Nicolai pentru durerile
cuvioaselor muşte şi ale cuvioşilor bondari, care din pricina noastră au pătimit.

Ion Creangă, Amintiri din copilărie

Ioan Slavici – spirit insurgent,

orgolios şi ferm în convingerile sale, ardelean prin naştere – a fost un junimist fervent,
apreciat de Maiorescu drept un exponent al tipului de proză compatibilă cu realităţile
româneşti. A pus bazele revistei Tribuna din Sibiu, unde a militat pentru emanciparea
românilor ardeleni, o mare parte a prozei sale expunând problematica satului şi a burgheziei
ardelene.

68
A rămas Mara, săraca, văduvă cu doi copii, sărăcuţii de ei ...
Muiere mare, spătoasă, greoaie şi cu obrajii bătuţi de soare, de ploi şi de vînt, Mara stă ziua
sub şatră, în dosul mesei pline de poame şi de turtă dulce. La stînga e coşul cu peşte, iar la
dreapta clocoteşte apa fierbinte pentru „vornovişti”, pentru care rade din cînd în cînd
hreanul de pe masă. Copiii aleargă şi îşi caută treabă, vin cînd sunt flămînzi şi iar se duc
după ce s-au săturat, mai se joacă voioşi, mai se bat fie între dînşii, fie cu alţii, – şi ziua trece
pe nesimţite.
Serile Mara de cele mai multe ori mănîncă ea singură, deoarece copiii, obosiţi, adom în
vreme ce ea găteşte mîncarea. Mănîncă însă mama, şi pentru ea, şi pentru copii. Păcat ar fi
să rămîie ceva pe mîine. [...]
− Nu, fata mea, – zise Mara liniştită. Aşa vin lucrurile în lumea aceasta: pleci în neştiute şi
te miri unde ajungi; te-apucă – aşa din senin – cîteodată ceva, şi te miri la ce te duce.
Omul are data lui, şi nici în bine, nici în rău nu poate să scape de ea; ce ţi-e scris, are
neapărat să ţi se întîmple; voinţa lui Dumnezeu nimeni nu poate s-o schimbe.
Ioan Slavici, Mara

• „LITERATORUL” – – POEZIA SOCIALĂ ŞI DECADENTĂ. ROMANUL CICLIC

Literatorul – „revistă ostracizată multă vreme, dar cu mari urmări”, după cum aprecia George
Călinescu – a apărut la 20 ianuarie 1880 sub conducerea lui Alexandru Macedonski şi a fost
una din revistele în care au publicat adversarii declaraţi ai Junimii, delimitând astfel „un cîmp
de luptă teoretic”. Două din obiectivele pe care şi le propunea ambiţios la apariţie revista erau:
„a îndeplini marele gol ce a lăsat Curierul de ambe sexe” şi „ a nu fi abonat la Literatorul să
devie ceva ridicol şi un semn de burtă-verdism”. A apărut cu întreruperi şi schimbări de titlu
până în 1919.

Alexandru Macedonski – poet al

„rondelurilor”, crezând în poezie şi în menirea poetului, original dar inegal, adept al noului,
precursor al unor importanţi poeţi interbelici (George Bacovia sau Tudor Arghezi), simbolist
de o nuanţă aparte şi poet tragic, „prozator estet” (Tudor Vianu) – a fost un creator de şcoală.

Şi el e emirul, şi toate le are ...

E tînăr, e farmec, e trăsnet, e zeu,
Dar zilnic se simte furat de-o visare ...

69
 Spre Meca se duce cu gîndul mereu,
Şi-n faţa dorinţei – ce este dispare –
Iar el e emirul, şi toate le are
Al. Macedonski, Noaptea de

Duiliu Zamfirescu „care va arunca anatema asupra arendaşilor, stigmatizându-i în persoana

lui Tănase Scatiu, şi va exalta aristocraţia de baştină, departe de ce s-ar crede, era fiul unui
Tănase Scatiu, însă de treabă, funcţionar la primăria din Focşani şi arendaş prin judeţele
Rîmnicu Sărat şi Brăila” (George Călinescu)

Toată curtea boierească trăieşte liniştită şi bogată, cu cîrduri întregi de gîşte, de curci şi
claponi; cu bibilici ţiuitoare; cu căruţe dejugate; cu argaţii ce umblă a treabă de colo pînă
colo,
– şi seara, cînd vine cireada de la cîmp, cumpăna puţului, scîrţîind neunsă între furci, ţine
isonul berzelor de pe coşare, ale căror ciocuri, răsturnate pe spate, toacă de-ţi iau auzul.
Fără a fi risipă şi zarvă, curtea boierească pare populată şi bogată.
Duiliu Zamfirescu. Viaţa la

• ARTA CU TENDINTA – EPIGONII LUI EMINESCU. REFRACTARII.

SOCIALIŞTII

Contemporanul – apărută ca reacţie la Junimea şi Convorbiri literare – grupa publicişti şi

scriitori cu un punct de vedere deosebit, adesea mai nou decât cel maiorescian şi cu o
ideologie ce reflecta afirmarea unei clase sociale nou ivite în societatea românească –
muncitorimea.

„La 1 iulie 1881, apăru în Iaşi Comtemporanul, revistă literară şi ştiiţifică redactată de Ion
Nădejde (Verax, Audax, Mordax). [...] Prin tradiţie, tinerii de familie şi de bani gata adoptau
ideile cele mai înaintate şi în aparenţă mai contrare clasei lor. În fond ei nu făceau altceva
acum decît să atragă atenţia asupra meritelor lor în cercurile oficiale. Tinerii cultivaţi în
spiritul Contemporanului, deveniţi socialişti, trecură apoi în partidul liberal.” (George
Călinescu)

Alexandru Vlahuţă – epigon al lui Eminescu în poezie, în general cu o bună intuiţie a

cuvântului şi prozator cu înclinaţii didactice – este cunoscut mai ales ca autor al jurnalului de
călătorie România pitorească. Simpatia pentru cei oropsiţi, în special pentru ţărani, critica la
adresa monarhiei ori nostalgia duioasă a copilăriei sunt câteva caracteristici ale creaţiei sale
literare.

70
[...] Aici, sub volbura asta de valuri, e încheietura Balcanilor cu Carpaţii. Peste pumnii lor
încleştaţi, Dunărea se aruncă furioasă, rupînd cu zgomot cele din urmă stăvilare ce i se mai
ridică-n cale. Şi în vălmăşagul acestei ciocniri de titani, fiecare val pare că strigă, fiecare
stîncă pare că se mişcă. Deodată apa lunecă de pe zăgazul colţuros şi se întinde ca o pînză.
Lupta, năprasnica luptă dintre cei doi uriaşi, care de aci încolo au a purta străjile României,
s-a încheiat. Munţii, învinşi, se dau la o parte. Zarea se deschide. Din stînga, de sub
curmătura unui deal, vine rîul Bahna să întîmpine, să salute sosirea marelui fluviu la pragul
ţării, cu al cărei pămînt şi destin se leagă pentru totdeauna. Din ce depărtări scoboară şi cît
a luptat Dunărea ca să străbată-ncoace! A trebuit să spintece munţii, să-şi sape albia în
piatră de-a curmezişul Carpaţilor. A bătut, şi „Porţile de Fier” s-au deschis în faţa puterii
eterne a valurilor ei.
Alexandru Vlahuţă, România pitorească

• MICUL ROMANTISM PROVINCIAL ŞI RUSTIC. NUVELIŞTII. POEZIA

IDILICĂ

Barbu Delavrancea („pe adevăratul

nume Barbu Ştefănescu”) – temperament contradictoriu, ardent dar şi baroc – a fost un
scriitor (prozator, dramaturg şi ziarist) reprezentativ pentru epoca de întâlnire dintre secolele
al XIX-lea şi al XX-lea, continuând literatura tradiţională alimentată de romantism dar
nuanţată interpretativ şi stilistic original. Colorist vitalist, cu o viziune patetică asupra istoriei,
s-a întors adesea cu nostalgie şi căldură spre trecut şi sufletul popular, topind epicul,
dramaticul şi liricul într-o sinteză în care converg efluvii romantice, observaţii realiste şi
sugestii naturaliste. A fost unul din marii oratori ai timpului.

„Apus de soare este o capodoperă a dramaturgiei poetice şi oratorice şi nu mai puţin o dramă
de observaţie a tipicului, singura din literatura noastră în care toate aceste aspecte se unesc
armonic.” (George Călinescu)

ŞTEFAN: Cardinal, iagelon, bolnav, trufaş, leah ... Ce nu e din cîte n-ar trebui să fie? Şi
nimic din cîte ar trebui să fie ... Şi tu, Tăut? Şi tu, Ştefule? O, prietenii mei cu bărbile pînă în
pămînt, nămeţi ne-nvinşi de oameni, albiţti de griji şi de vremuri ...

71
ŞTEFAN: Oh, pădure tînără! ... Unde sunt moşii voştri? Presăraţi ... la Orbic, la Chilia, la
Baia, la Lipnic, la Soci, pe Teleajen, la Racova, la Războieni ... Unde sunt părinţii voştri? La
Cetatea Albă, la Cătlăbugi, la Şcheia, la Cosmin, la Lenţeşti ... Unde sunt ... bătrînul Manuil
şi Goian, şi Ştibor şi Cînde, şi Dobrul, şi Juga, şi Gangur, şi Gotcă, şi Mihai spătarul,şi Ilea
Huru comisul, şi Dajboc pîrcălabul, şi Oană, şi Gherman, şi fiara paloşului ... Boldur? ...
Pămînt! ... Şi pe oasele lor s-a aşezat şi stă tot pămîntul Moldovei ca pe umerii unor uriaşi! ...
Barbu Delavrancea, Apus de soare

George Coşbuc – poetul Firelor de tort şi al Baladelor şi idilelor – a fost

şi publicist (a editat împreună cu I. L. Caragiale şi Ioan Slavici revista Vatra şi împreună cu
Alexandru Vlahuţă, Sămănătorul) şi s-a ocupat şi de îndrumarea activităţilor culturale săteşti
prin intermediul Casei Şcoalelor; în 1900 a devenit membru al Academiei Române. Poet
ancorat în zona de intersecţie a culturii populare cu cea cultă, a ruralismului cu sensibilitatea
rafinată de experienţe citadine, cu un simţ pronunţat al eroicului, Coşbuc a fost şi un
traducător de mare valoare recreând în limba română: Sacontala, Odiseea, Eneida, Divina
Comedie

Şi clopotele-n limba lor

Plîngeau cu glas tînguitor;
Şi-adînc din bubuitul frînt
Al bulgărilor de pămînt
Vorbea un glas,un cîntec sfînt
Şi-nălţător:

„Nu cerceta aceste legi,

Că esti nebun, cînd le-nţelegi!
Din codru rupi o rămurea,
Ce-i pasă codrului de ea:
Ce-i pasă unei lumi întregi
De moartea mea!”
George Coşbuc, Moartea lui Fulger

72
• TENDINTA NATIONALA, MOMENTUL 1901. NOUL MESIANISM. ANALIZA
FONDULUI ETNIC

Sămănătorul – fondată de Alexandru Vlahuţă şi George Coşbuc în 1901 la îndemnul lui

Spiru Haret – a fost una din cele mai importante reviste cu caracter naţionalist, care avea să se
ocupe cu „vieaţa” şi să „semene” idei în mulţime, de unde şi titlul comentat de Vlahuţă într-o
poezie:

Păşeşte în ţarină semănătorul

Şi-n brazda neagră umedă de rouă
Arunc′ într-un noroc vieaţa nouă,
Pe care va lega-o viitorul.

Obiectivele programatice declarate ale revistei erau: o literatură proprie, într-o limbă înţeleasă
de toate categoriile sociale astfel încât: „să nu mai fim aproape streini la noi acasă”,
adâncirea trecutului: „Suflaţi colbul de pe cronici şi faceţi să renască virtuţile bătrînilor de
atunci în sufletul tinerimei de azi.” dar mai ales unitatea: „Ce avem de făcut înainte de toate e
purificarea, întregirea, înaintarea şi mai ales răspîndirea culturii noastre ... Avem un stat
naţtional fără o cultură naţională ci cu o spoială străină; franţuzească. Avem visul de unire
naţională în aceeaşi formă politică: îl legănăm în vorbe şi nu-l chemăm la noi prin fapte:
hotarele mai sînt încă hotare pentru cultura noastră. Ne dorim uniţi la un loc şi nu ne
cunoaştem nicidecum.”

Figura 5.32 Stefan Luchian O posibila varianta a tendintei nationale

73
 Octavian Goga – poet naţional şi
dramaturg – a pătruns în sufletul poporului prin simplitatea aparentă a liricii sale aducând o
sensibilitate originală dar nu diferită de cea a celor pe care îi reprezenta, depăşind momentul
istoric şi provincialismul poetic, realizând monografia lirică a satului transilvan. A fost
publicist şi traducător; a avut o bogată activitate politică, fiindu-i cunoscută orientarea de
dreapta.

La noi sunt codri verzi de brad

Şi cîmpuri de mătasă;
La noi atîţia fluturi sunt
Şi-atîta jale-n casă.
Privighetori din alte ţări
Vin doina să ne-asculte;
La noi sînt cîntece şi flori
Şi lacrimi multe, multe ...
Octavian Goga, Noi

Nicolae Iorga – istoric de renume

mondial, orator, publicist, memorialist, poet, dramaturg, critic şi istoric literar – a fost autorul
unei opere ştiinţifice şi literare uriaşe: aproape 1300 de cărţi şi 25.000 de articole în mai multe
limbi. Profesor universitar la Bucureşti şi Sorbona, rector al Universităţii Bucureşti, membru
corespondent al Academiei, „doctor honoris causa” al mai multor universităţi, membru al
Academiei Franceze, Poloneze, Iugoslave etc. a înfiinţat „Fundaţia Iorga”, „Universitatea
populară ” de la Vălenii de Munte, „Şcoala română” de la Fontenay-aux-Roses şi „Casa
Romena” din Veneţia. A fost senator şi prim-ministru. Colaborator la Contemporanul, Lupta,
Convorbiri literare, Epoca, L′Independence Roumaine, director al Sămănătorului al cărui

74
ideolog a fost, a editat el însuşi mai multe publicaţii: Neamul românesc, Floarea darurilor,
Cuget clar, Drum drept etc. Bibliografia operei istorice include lucrări monumentale, titluri
de referinţă pe plan universal privind istoria poporului român, a Imperiului Otoman şi a
Imperiului Bizantin.

Liberal la douăzeci de ani, în faţă cu un liberalism care se speria de orice noutate şi de orice
energie.
Conservator la patruzeci, în faţă cu un conservatorism care încremenea în cultul boierimii
fanariote şi post-fanariote.
Democrat la cincizeci, în faţă cu o democraţie care înţelegea doar că gloata să vie la masa
politicianismului.
Atunci, pe la şaizeci, a rămas singur. Singur, cu ţara singură.
Nicolae Iorga, despre Take Ionescu

Mihail Sadoveanu – într-o

operă extraordinar de vastă – a practicat aproape toate formulele epicii: schiţa, nuvela
(Bordeenii), povestirea (în Hanul Ancuţei), romanul de structură clasică (Locul unde nu s-a
întâmplat nimic sau Târg moldovenesc din 1833), romanul-fluviu cu inflexiuni epopeice
(Fraţii Jderi), paradoxul său costând în faptul că, peste o asemenea voinţă de cuprindere epică
a cosmosului existenţei umane se suprapune o permanentă dispoziţie lirică. Povestitor cu un
talent recunoscut, a încântat multe generaţii de copii cu lectura înregistrată a Amintirilor din
copilărie de Ion Creangă.

− La ce te gîndeşti, cinstite comise? îl întrebă sfinţitul Amfilohie, tot cu glas moale.

− Mă gîndesc la ce i-om fi fşcînd noi trebuinţă măriei-sale ..., îngînă bătrînul.
Arhimandritul îl înţepă cu ochii, urmînd a zîmbi:
− Nu te gîndeşti la asta, cinstite comise Manole.
− Poate mă gîndesc la năcazurile măriei-sale, mărturisi bătrînul.
Arhimandritul îl binecuvîntă:
− Fericit barbat în gura căruia nu este viclenie, cum spune în psalmi. Cinstite comise
Manole, domnia-ta ceteşti bine, deşi nu cunoşti meşteşugul cărţii. S-a dat de mult poruncă

75
voievozilor: că cel ce vrea să fie mai mare peste alţii, să fie sluga tuturor. Prostimea credea
la Bizanţ că împăratul său nu face alta decît mînîncă şi doarme. Iar boierii noştri, care sînt
destul de ageri, cred că luminăţia-sa îi ceartă cu ură. Adevărat că fagure de miere sînt
cuvintele bune şi dulceaţa lor e tămăduirea sufletelor; dar stăpînitorului, pe lîngă limba dulce
i-a dat şi sabie.
Mihail Sadoveanu, Fraţii Jderi

• TEORIA SPECIFICULUI NAŢIONAL. POPORANISMUL, GRUPUL „VIEŢII

ROMÂNEŞTI”

Viaţa românească a apărut în 1906 avându-i la conducere pe Constantin Stere şi Paul Bujor,
redactorul şi animatorul ei fiind Garabet Ibrăileanu.

„Există părerea, întărită de colaboratori secundari ai revistei, că Viaţa românească ar fi fost o

publicaţie democrată în felul gherist, o promotoare a socialismului internaţional şi
umanitarist. Nimic mai fals. Ideea promovării unei culturi naţionale e cuprinsă în chiar
programul ei.
Ca şi Vatra odinioară, revista constată depărtarea între clasele sociale şi afirmă trebuinţa
alăturării de cei mulţi. Iar cei mulţi erau ţăranii. Aceştia, idealizaţi de naţionaliştii mai vechi,
se aflau într-o mare înapoiere şi prin ei poporul românesc însuşi păşea în urma civilizaţiei
europene. Problema capitală era prin urmare nu numai apropierea de popor ci ridicarea lui,
pornindu-se de la o viziune fără romantisme. Acest punct de program constitui poporanismul,
care, evident, poate să aibă prin C. Stere o relaţie cu narodnicismul, fiind nu mai puţin un
curent ieşit în chip necesar din natura locului ” (George Călinescu)

Figura 5.33 Gheorghe Patrascu Natura moarta

Garabet Ibrăileanu – critic literar, elaborator al doctrinei poporanismului literar şi

teoretician al specificului naţional – a avut o activitate care, în funcţie de evoluţia sa ideatică,
s-a structurat în trei perioade: prima, de formare şi de orientare, a doua, poporanistă şi cea de
a treia, a criticii complete. Nu a acordat prioritate nici unei componente – sociologică,
psihologică, estetică – ci a preţuit mai cu seamă umanismul comprehensiv, realismul şi
specificul naţional iar critica aplicată nu a afectat preocupările sale teoretice ci le-a presupus.

76
Poezia, şi mai ales cea lirică, cea mai însemnată din speciile genului, exprimînd mai ales
afectivitatea unui individ şi concepţia lui de viaţă, e naţională adesea numai întru cît sufletul
unui individ poartă pecetea sufletului poporului din care face parte.
Dar acest element subiectiv naţional apare şi în proză, chiar şi în cea mai obiectivă. E
atitudinea scriitorului faţă de zugrăvite. Acest element se adaugă, deci, şi el, la celelalte,
adîncind caracterul specific naţional al prozei.
Aşadar, dacă poezia, cînd e foarte naţională, e expresia sufletului unui popor, – proza, cînd e
talentată, e şi expresia sufletului unui popor şi oglinda vieţii acestui popor. E, încă o dată,
mai bogată în realităţi naţionale, subiective şi obiective.
Garabet Ibrăileanu, Caracterul specific naţional în literatura română

• SIMBOLIŞTII

Vieaţa nouă a apărut la 1 februarie 1905 sub conducerea lui Ovid Densusianu, care „a intuit
că, oricîtă importanţă ar avea factorul ţărănesc, nu e cu putinţă a nu încerca îmbogăţirea
literaturii prin observaţia şi simţirea omului mai complex de la oraş.” (George Călinescu)

Concepţia noastră despre „frumos” s-a lărgit; nu mai credem că e un singur chip de a simţi,
de a reda motivele artistice. Numai pedantismul de şcoală veche mai poate impune
scriitorilor, artiştilor, o anumită direcţie, un anumit mod de înţelegere a lucrurilor ...
O operă nu e decît oglinda unor stări sufleteşti şi cu cît una este mai nouă, mai intensă, cu
atît şi cealaltă este mai caracteristică ...
Ovid Densusianu, Vieaţa nouă

Ion Minulescu – poet romancie şi autor dramatic – în poezie, a impus

iniţial formula unui original înclinat spre extravaganţă şi comportament ludic atunci când a
reconstituit temele simbolismului francez, ca ulterior să parodieze această manieră iar în proză
şi teatru, a cultivat o literatură a reducerii personajelor şi situaţiei la schemă, ignorând
voluntar tehnica iluziei realiste.

77
Eram aşa de sigur c-am să fac cel mai bun concurs din clasă, că nu mai am răbdare să
aştept. Mă ridic dar, după cum este obiceiul în şcoală, cu degetul arătător de la mîna dreaptă
în sus şi cer cuvîntul. Profesorul care de pe catedră observase mai dinainte enervarea mea,
mă întreabă – mişcînd nedumerit din cap, ce vreau. În jurul meu, cîţiva elevi s-au oprit din
scris şi curioşi mă fură cu coada ochiului. Eu nu mai aştept să fiu întrebat a doua oară ce
vreau:
− Poezia „Umbra lui Mircea. La Cozia” nu este adevărată, domnule profesor ...
Ion Minulescu, Corigent la limba română

Nu ştiu ce s-a schimbat în mine,

Dar simt că s-a schimbat ceva –
Ceva, la fel, ca după-o boală grea,
Cînd parcă simţi că-ţi este mult mai bine!...
Ion Minulescu, În aşteptare

George Bacovia – extrem de modern prin efectele sincopate ale expresiei

poetice şi prin fondul subteran tragic, angoasat al creaţiei, de o modernitate ce nu-şi pierde
valenţele deoarece atinge dimensiuni permanente ale umanului – a reprezentat un moment de
vârf al simbolismului românesc, depăşind locurile comune ale acestui curent pe care le-a
valorificat genial.

De-atîtea nopţi aud plouînd,

Aud materia plîngînd ...
Sunt singur, şi mă duce-un gînd
Spre locuinţele lacustre.

Şi parcă dorm pe scînduri ude,

În spate mă izbeşte-un val –
Tresar prin somn şi mi se pare
Că n-am tras podul de la mal.

78
 Un gol istoric se întinde,
Pe-aceleaşi vremuri mă găsesc...
Şi simt cum de atîta ploaie
Piloţii grei se prăbuşesc.

De-atîtea nopţi aud plouînd,

Tot tresărind, tot aşteptînd ...
Sunt singur, şi mă duce-un gînd
Spre locuinţele lacustre ...
George Bacovia, Lacustră

Figura 5.34 Plumb

• ROMANCIERII

Liviu Rebreanu – romancier, autor dramatic, publicist, director al Teatrului

Naţional din Bucureşti (două mandate), membru al Academiei Române – inspirându-se din
viaţa ţărănească, preocupat de dialectica real-ideal, a reuşit sa creeze prima capodoperă a
romanului românesc, Ion – „acea impunătoare frescă rurală a vieţii transilvănene” (Vladimir
Streinu), culminănd cu Răscoala, model de construcţie epică, realizând creaţii majore şi în
proza de analiză psihologică (Pădurea spânzuraţilor, Ciuleandra).

− Noroc, noroc, Trifoane! strigă Leonte Orbişor din uliţă, oprindu-se o clipă, cu sapa de-a
umăr. Te-ai apucat de treburi?

79
− Ce să facem? Pe lîngă casă – răspunse Trifon Guju de pe prispă, ciocănind de zor.
− Baţi coasa, Trifoane, ori ...? întrebă Leonte fără mirare.
− O bat să fie bătută! zise Trifon fără să ridice capul.
− Mi se pare că vrei să coseşti înainte de-a semăna?
− Apoi dacă trebuie? ... De!
Liviu Rebreanu, Răscoala

Camil Petrescu – prozator, dramaturg,

poet, eseist şi gazetar – a fost creatorul unui nou stil narativ, „anticalofil” prin romanele
Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război şi Patul lui Procust, cu personajele lor
caracterizate prin spontaneitatea şi mobilitatea reacţiilor, în totală opoziţie cu opacitatea din
plan afectiv. Teoretician al dramei de idei, a scris şi publicat numeroase piese, dintre care cele
mai cunoscute sunt Jocul ielelor, Act veneţian, Suflete tari şi comedia Mitică Popescu.

Viaţa mi-a devenit curînd o tortură continuă. Ştiam că nu mai pot trăi fără ea. Ca o armată
care şi-a pregătit ofensiva pe o direcţie, nu mai puteam schimba baza pasiunii mele. Era în
toate planurile mele. Era în toate bucuriile viitorului. La masă, la miezul nopţii în grădina de
vară, în loc să ascult ce-mi spunea vecinul sau vecina, trăgeam cu urechea nervos, să prind
crîmpeie din convorbirile pe care nevastă-mea le avea cu domnul elegant de alături de ea. Nu
mai puteam ceti nici o carte, părăsisem Universitatea.
Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

Ionel Teodoreanu – cel care a cântat ca nimeni altul vârsta copilăriei, „acea vîrstă a
exuberanţei pe care adultul o uită de obicei uşor” (George Călinescu) – a debutat cu Uliţa
copilăriei dar momentul culminant al carierei sale scriitoriceşti a fost apariţia trilogiei La
Medeleni, roman ciclic care nu respectă canoanele romanului clasic, mai curând un roman-
povestire.

− Mamă, tu auzi ceva? întrebă Olguţa pocnind în dinţi o prună brumărie.

80
− Ce s-aud?
− Ascultă bine, mamă ...
− Ţţ! Îl aud pe Dănuţ sorbind harbuzul şi n-ar trebui să-l aud. Dănuţ, numai racii se sorb
aşa, cînd nu ştii să-i mănînci altfel.
Doamna Deleanu îl obliga pe Dănuţ să aibă cîte-o altă surdină pentru fiecare fel de mîncare.
Dănuţ le mai încurca, le mai uita. Din care pricină, cînd simţea ochii mamei lui privindu-l cu
toată atenţia urechilor mesteca supa, frigîndu-se, ori înghiţea friptur,a fără s-o mai mestece,
înecîndu-se.
Ionel Teodoreanu, La Medeleni

• MODERNIŞTII. SBURĂTORUL. FENOMENUL ARGHEZIAN

Eugen Lovinescu – romancier

dar mai ales critic literar, autor de monografii, traducător şi comentator de literatură clasică
greco-latină, autor de manuale şcolare – a direcţionat prin opera sa critică poezia, proza şi
critica interbelică. Începând cu 1919 a editat revista Sburătorul, intemeind totodată şi cenaclul
pe care l-a condus până la moarte.

− Uite, Vlaicule, aici e Luvrul, îi spuneam eu, privindu-l pe sub gene.

Vlaicu îşi ridică ochii spre Luvru, îl măsură cu metrul lor de preciziune, apoi exclamă,
scuipînd:
− Mare e, măi ... să-i mama mă-sei ... Trebuie să fi costat mulţi creiţari ...
Peste o jumătate de ceas:
− Uite, Vlaicule, aici e Opera ...
Vlaicu măsură şi Opera cu ochi de zidar, apoi tot scuipînd:
− Mare e, măi, şi Opera ... să-i ... mama mamei mă-sei. Şi ea trebuie să fi costat mulţi
creiţari!
Eugen Lovinescu, Memorii

81
 Tudor Arghezi – poet şi prozator,
gazetar pasionat, pamfletar liric, dramaturg – a fost creatorul unui limbaj personal inimitabil,
cu o mare influenţă asupra straturilor profunde ale liricii româneşti a secolului al XX-lea.
Volumele sale de versuri, publicate atât antum, cât şi postum, constituie produsul unui proces
creator complex, dezvăluind biografia spirituală a unui mare artist al cuvântului, destinul
dramatic al unui eu iscoditor şi voluptos al „primejdiei”.

Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte,

Decît un nume adunat pe-o carte.
În seara răzvrătită care vine
De la străbunii mei pînă la tine
Prin rîpi şi gropi adînci,
Suite de bătrînii mei pe brînci,
Şi care, tînăr, să le urci te-aşteaptă,
Cartea mea-i, fiule, o treaptă.
Tudor Arghezi, Testament

• ORTODOXIŞTII. ICONOGRAFIA MISTICĂ. DOCTRINA MIRACOLULUI.

Lucian Blaga – poet şi dramaturg, publicist, diplomat, profesor, filozof,

traducător de mare valoare – şi-a conceput întreaga operă în mod unitar iar imaginile liricii,
prin ceea ce el însuşi numea „metafore revelatorii”, au la bază o atitudine filozofică cu largi
semnificaţii estetice. Opera sa filozofică, alcătuind un sistem ambiţios atotcuprinzător, în
principal formată din patru trilogii – a cunoaşterii, a culturii, a valorilor şi „cosmologică” – şi

82
importante volume de eseuri, antume sau postume, a stârnit cele mai diverse ecouri în
conştiinţa filozofică românească.

MOŞNEAGUL
Azi Pămîntul întreg e trupul său ...
Isus e piatra,
Isus e muntele;
totdeauna lînga noi – izvor limpede şi mut,
totdeauna lîngă noi – nesfîrşire de lut.
Fără cuvinte, cum a fost pe cruce,
Isus înfloreşte-n cireşi
şi rod se face pentru copiii săraci.
Din flori îi adie vîntul peste morminte,
el pătimeşte în glie şi pom –
o răstignire e în fiecare om –
şi unde priveşti: Isus moare şi-nvie ...
PATRASIA
Cu picioarele suntem pe trupul său?
MOŞNEAGUL
... Noapte şi zi umblăm prin eucaristie.
Lucian Blaga, Tulburarea apelor

Gîndirea apăruse şi îşi desfăşura activitatea la Cluj. „Preluînd revista Gîndirea de la Cluj,
Nichifor Crainic îi imprimă direcţia ortodoxistă. Pînă atunci problema religioasă nu lipsise
scriitorilor făcînd parte din cler, însă ea se afla (cum ar spune specialiştii) în faza teologală.
[...] Gîndirea vrea să realizeze faza propriu-zis mistică. Aici spiritul e pasiv şi Dumnezeu
activ. Este treapta colocviilor cu duhul sfînt, a Vizitelor, a extazelor, beatitudinilor, stărilor
paradisiace, într-un cuvînt a cunoaşterii experimentale.” (George Călinescu)

Un vultur are cuib în mine,

Îl simt cum fîlfîie mereu
Şi vulturul, precum ştiţi bine,
E pasărea lui Dumnezeu ...

Deprins în cer cu alte zboruri,

Acum el ţine ochiu-nchis:
Îi arde sufletul de doruri

83
Şi amintiri din Paradis.
Vasile Voiculescu, Pasărea lui Dumnezeu

• DADAIŞTI. SUPRAREALIŞTI. HERMETICI

Tristan Tzara – inventatorul curentului literar şi artistic numit dadaism şi

cel care i-a stabilit şi metoda – nu a făcut dadaism în limba română, numai în cea franceză. În
poeziile sale româneşti, cu tematică simbolistă, presmţind într-un fel dadaismul, a fost „un
poet de o incontestabilă uşurinţă lirică, ştiind să radă cu aripile cea mai joasă proză.” (George
Călinescu)

Figura 5.35 Manifeste Dada

Sufletul meu e un zidar care se întoarce de la lucru

Amintire cu miros de farmacie curată
Spune-mi servitoare bătrînă ce era odată ca niciodată,
Şi tu verişoară cheamă-mi atenţia cînd o să cînte cucul.
Tristan Tzara

84
 Ion Barbu – pe numele său adevărat, Dan Barbilian – a fost
matematician, poet şi prozator totodată, reuşind să exceleze atât în matematică – opera sa
reprezintă pentru axiomatică şi alte domenii ale acestei ştiinţe o reuşită majoră – cât şi în
literatură, unde a desfăşurat o tendinţă simbolic-iniţiatică, hermetică în două registre: al
enunţului narativ, al parabolei conţinute la nivelul evenimentului evocat şi al expresiei lirice.

Cum lumea veche, în cleştar,

Înoată, în subţire var,
Nevinovatul, noul ou,
Palat de nuntă şi cavou.
Din trei atlazuri e culcuşul
În care doarme nins albuşul
Atît de galeş, de închis,
Ca trupul drag, surpat în vis.
Ion Barbu, Oul dogmatic

Figura 5.35 Isarlak

Geo Bogza – poet şi prozator – a ridicat reportajul la nivelul poemului cu accente epopeice şi
a scrutat limita fragilă dintre infernul şi sublimul existenţei ocupându-se de problema salvării

85
sau dezumanizării fiinţei umane în condiţii de viaţă adverse, într-o operă literară caracterizată
de meditaţia asupra dimensiunilor spirituale ce înscriu specia umană pe fundalul cosmic.

Ştiam pînă acum că oraşul e o aglomerare de case şi de fiinţe omeneşti. Îngrămădire de uliţe.
Concentrare. Orizont limitat. Nicăieri ca la Hotin n-am avut mai bine, mai puternic,
sentimentul pustiului şi al pustietăţii!
De pe oricare din străzile lui, atît de exagerat de largi, ochii cad pe o nesfîrşită desfăşurare
de cîmpii, imensităţi geografice, trezind ideea unei infinite pustietăţi. Şi de invazia acestei
pustietăţi oraşul nu e apărat cu nimic, cu nici un fel de barieră. El e în aşa fel construit, încît
cîmpiile de afară pătrund pînă în inima lui, continuînd prin mijlocul oraşului şi răzbind în
partea cealalată tălăzuirea lor infinită. Oamenii care îşi trăiesc viaţa umblînd pe străzile lui,
în realitate sunt in contact direct şi plutesc pe tălăzuirea acestor cîmpii, cum ar pluti o barcă
pe valurile unei mere care ar fi pătruns între casele oraşului.
Geo Bogza, Ţara de piatră

• NOUA GENERAŢIE. FILOZOFIA „NELINIŞTII” ŞI A AVENTURII.

LITERATURA „EXPERIENŢELOR”

Mircea Eliade – scriitor, filozof, profesor – preocupat de istoria

religiilor şi cercetător pasionat în acest domeniu, a predat la Ecole des Hautes Etudes
(Sorbona) şi la Universitatea din Chicago, a petrecut trei ani în India, evocând această
perioadă în opere memorabile, „a înnoit fantasticul românesc, apropiindu-l de marile mituri
ale existenţei moderne.”
„Prin trăirea autentică şi spiritualizarea conflictelor, el vrea să schimbe tipologia şi
problematica epicii. Prozele indice se deschid spre o lume de mituri şi practici magice
îndepărtate de spiritualitatea noastră, naraţiunile mai direct realiste (Întoarcerea din rai,
Huliganii etc.) analizează criza de valori prin care trece tînăra generaţie şi propun soluţii
neobişnuite pentru cititorul român; revoltă şi erotism, experienţa tragicului, filozofia disperării
... Eliade este cel dintîi care introduce în literatura română o problematică de tip existenţialist
...” (Eugen Simion)

86
 Figura 5.36

În tramvai căldura era încinsă, năbuşitoare. Traversînd grăbit coridorul, îşi spuse: „Eşti un
om cu noroc, Gavrilescule!” Zărise un loc liber, lîngă o fereastră deschisă. La celălalt capăt
al vagonului. După ce se aşeză, îşi scoase batista şi-şi şterse îndelung fruntea şi obrajii. Apoi
înfăşură batista pe sub guler, în jurul gîtului, şi începu să-şi facă vînt cu pălăria de paie.
Bătrînul din faţa lui îl privise tot timpul concentrat, parcă s-ar fi trudit să-şi aducă aminte
unde îl mai văzuse. Pe genunchi ţinea cu mare grijă o cutie de tablă.
− E teribil de cald! spuse el deodată. Nu s-au mai pomenit aşa călduri din 1905!...
Gavrilescu clătină din cap, continuînd să-şi facă vînt cu pălăria.
− E cald într-adevăr, spuse. Dar cînd e omul cult, le suportă mai uşor pe toate. Colonelul
Lawrence, bunăoară. Ştiţi ceva de colonelul Lawrence?
− Nu.
Mircea Eliade, La ţigănci

Constantin Noica – filozoful de la Păltiniş – dacă ar mai fi trăit o

perioadă, ar fi realizat o sinteză a întregii sale opere, un „legato” concretizat în două lucrări:
Cartea arheilor, în a doua variantă intitulată Cartea marilor întruchipări şi Autobiografia
unei idei. Un „jurnal de idei”, filozoful a ţinut încă din 1939, căci „pentru Constantin Noica a
avea idei nu însemna nimic dacă ideile nu emanau pînă la urmă dintr-o idee unică,
integratoare sau, mai degrabă, din febra căutării unei unice idei.”(*)

87
 Figura 5.37 La Paltinis

[346] Întîlnesc cîţiva tineri în jurul a 30 de ani, supăraţi, nu pe ceea ce nu au făcut ei, ci pe
ceea ce nu a făcut viaţa pentru ei. Dar cum să le rezerve lozul cel mare viaţa, dacă nu au
investit nici o miză? Îi întreb ce au vrut şi-mi răspund cu ce li s-a părut că au vrut. Căci dacă
vroiau cu adevărat lucrul acela (frumuseţile artistice ale lumii, împlinirile veacului, cărţile
lui mari), atunci s-ar fi pregătit pentru întîlnirea cu ele. Îi văd trşti: „E vreme urîtă afară;
totul e urît”, spun ei, fără să ştie că e vreme urîtă în ei înşişi. Cine nu a găsit prilejul în sine
nu găseşte nici în jurul său marile prilejuri.
Constantin Noica, Jurnal de idei

„Noi generaţii” s-au născut şi creat şi după această ultimă perioadă evocată de George
Călinescu iar istoria literaturii îi va consemna pe cei care merită un loc în analele sale, aşa
cum a făcut cu cei amintiţi în selecţia prezentată.

Aceasta a fost pe scurt literatura română până în mileniul al III-lea: cinci secole de literatură
în limba română şi cei mai semnificativi exponenţi ai săi, cei care, în opinia autorului, i-au
asigurat prin creaţii originale, cu specific naţional, un loc în universalitate.

88