Design, Estetica şi Semiotica audiovizualului – C1

INTRODUCERE ÎN SEMIOTICĂ
1. Semiotică, semnificare, comunicare Semiotica – (termen utilizat de Locke şi Leibnitz, dar încetăţenit de C.S. Peirce) reprezintă o teorie globală a sistemelor de semne şi a modului lor de funcţionare. Ch. Morris (1938) distinge: semiotica pură (de elaborare a unui limbaj apt să vorbească despre semne: metasemiotica), semiotica descriptivă (studiul anumitor sisteme de semne) semiotica aplicată (unui text, tablou, mesaj publicitar etc.). Semnul – este un concept fundamental al semioticii, el fiind reprezentantul (substitutul sau „modelul”) obiectului pe care îl evocă. Exemple de semne şi obiectul substituit: harta pt. un teritoriu; bastonul alb pt. a indica faptul că o persoană este nevăzătoare; fotografia unei persoane în fişa de prezentare pentru angajare. Simbolul – are, în funcţie de şcoala care l-a definit, mai multe definiţii (fapt care a condus nu de puţine ori la serioase confuzii): în semiotica peirciană: o simbol = semn care trimite la obiectul denotat în virtutea unei legi sau convenţii. El este general şi identifică clase. Relaţia care îl uneşte cu obiectul nu este nici analogică (ca în cazul semnului iconic = semn aflat în raport se similaritate cu obiectul reprezentat: fotografia, desenul, harta, diagrama, metafora), nici de contiguitate (ca în cazul semnului indicial = semn aflat în raport de contiguitate cu obiectul: fumul faţă de foc, urma paşilor pe nisip, temperatura ca simptom al bolii etc.), ci stabilită prin convenţie. Simbolul este tipul de semn cel mai abstract şi cel mai socializat (cuvintele limbajului natural sunt simboluri, dar şi semnele ideografice din matematică, chimie); în teoria saussuriană: simbol = o legătură „naturală” între semnificant (latura materială a semnului o lingvistic) şi semnificat (latura non-sensibilă a semnului, indisociabil legată de semnificant, conform reglementărilor codului) sau obiectul desemnat. La Saussure simbolul are caractere iconice, iar semnul are semnificaţia pe care o dă Peirce simbolului (neconcordanţă generatoare de confuzii); în antropologia imaginarului (G. Durand, M. Eliade) simbolul revelează aspecte profunde ale realului care „sfidează” orice alt mijloc de o cunoaştere (Seminar1, v.1: simboluri în literatura lui Eliade: La ţigănci, Şarpele, Domnişoara Christina); în psihanaliză simbolul exprimă (în vis) mecanisme psihice refulate (Seminar1, v.2: simboluri la o Freud). Semiotica are un câmp clar de investigare: limbajul (limbajele) şi practicile de semnificare şi/sau comunicare ca practici sociale. Postulatul de bază al semioticii este inteligibilitatea şi descriptibilitatea sensului. Cu alte cuvinte, demersul semiotic vizează descrierea condiţiilor de producere/înţelegere a sensului. De fapt nu semnele vor constitui obiectul semioticii: ele sunt unităţi de suprafaţă din a căror selecţie şi combinare se poate descoperi jocul semnificaţiilor subiacente – „invarianţa în variaţii” (Roman Jakobson). După J.M. Floch (1995, 1/1

Design. semantica – raportul semn – realitatea denotată. totul semnifică: stelele. Semioticile regionale adaptează teoria semnului la un domeniu strict circumscris. Lumea naturală este dublată de SEMIOSFERĂ. şi Enciclop. Tendinţa 2/2 . liniile din palmă. Seuil) Omul trăieşte într-o „pădure de simboluri” ce compun o ordine familiară (Baudelaire. utilizeze. (Seminar1. Estetica şi Semiotica audiovizualului – C1 Sémiotique. haina spune cu exactitate doza de conformism sau excentricitate a posesorului său. Cassirer) este chemată să le citească. După Charles Sanders Peirce. Toate acestea sunt lecturi importante în viaţa noastră. semiotica operei. semiotică descriptivă. Pentru moment vom numi această reflecţie semiologie. un gest. designul apartamentului etc. Tratat de semiotică generală. a circului. eventual îmbogăţită de context (semnificaţie actuală). Semiotica generală (pură) reprezintă ştiinţa universală a semnelor întemeiată pe limbajul uman ca instrument de modelare. un film. Şt. Paris.) Cele trei dimensiuni ale semioticii sunt: sintaxa – studiul combinării semnelor. pe care fiinţa umană – „animal simbolic” (E. Correspondances). Semiotica a apărut în anii ’60 din nevoia practicienilor (antropologi. v. gesturi.2 Semiotică generală / vs / semiotici regionale În ciuda dificultăţilor metodologice şi a absenţei unui consens. Paris. descifreze. Semiotica oferă un teritoriu de coerenţă. sau a mesajelor sociale?” (R. „tot universul este pătruns de semne. comportamente: maşina indică statutul social al proprietarului său. lexicologi) de a explica procedurile de analiză şi a-şi interdefini conceptele. aperitivul (whisky sau ţuică) stilul de viaţă al gazdei. al culturii în genere. de asemenea semnificarea este prevăzută de cod (semnificaţie potenţială) şi actualizată. dacă nu este compus exclusiv din semne”. 1985. Această diadă este determinată de finalitatea cercetării. unul dintre fondatorii semioticii. L’aventure sémiologique. Ed. etnologi. mass-media. semiotica semnificării şi semiotica comunicării. semiotica a proliferat în diverse domenii conducând la apariţia semioticilor regionale: fitosemiotica (relaţia stimul/răspuns în viaţa plantelor). Ele au însă în comun faptul că sunt semne şi li se aplică acceaşi activitate: LECTURA. Pe de altă parte. Este ea o ştiinţă a mesajelor culturale.3: Universul magic sau religios este integral semiotizat.. În viziunea lui Umberto Eco (1982. communication. prelucreze. Buc. altfel spus. semiotica cunoaşte diverse grade de generalitate: semiotică teoretică şi semiotică aplicată. o imagine publicitară. pentru ca o reflecţie sistematică să nu încerce să le ia în discuţie. anume aceea de a studia „procesele culturale ca PROCESE DE COMUNICARE. a influenţa dezvoltarea societăţii. morale. ideologice. 1. Exemplu: „O haină. o mobilă. Omul modern îşi petrece timpul citind imagini. experimentală şi comparată. PUF) – „Semiotica este studiul semnelor cu condiţia de a depăşi aceste semne şi a vedea ce se petrece sub semne”. Barthes. un titlu de ziar – sunt în aparenţă o serie de obiecte eterogene. de imperiul semnelor. A face semiotică înseamnă a face critică socială. Încercând să conchidem putem afirma că semnificarea este o condiţie de posibilitate a comunicării. pragmatica – relaţia dintre semne şi utilizatorii lor. implicând multe valori sociale. consistenţă şi ştiinţificitate ducând la compatibilizarea ştiinţelor umaniste cu ştiinţele naturii şi cele logico-matematice. marketing.) semiotica reprezintă corelarea dialectică a două domenii: teoria codurilor şi teoria predicţiei de semne. o mâncare gătită. un automobil.

mesajul publicitar. zoosemiotica – (Thomas Sebeok) – investighează comportamentul de comunicare al nonumanului. proxemica – studiul ştiinţific al distanţelor intersubiective (antropologul american E. pantomimei. semiotica benzii desenate (Pierre Fresnault-Deruelle). chimia).3 Domeniile semioticii Semiotici descriptive: fitosemiotica – reprezentată de Martin Krampen.Design. U. al mimicii. R. fie că acestea studiază ele însele procese semnice (medicina. De la Hipocrate a preluat Aristotel noţiunea de semiosis ca reprezentare culturală a simptomelor şi mai târziu ca termen generic pentru acţiunea semnului. iar semiotica spaţiului cuprinde semiotica oraşului.J. De altfel semiotica s-a născut ca semiologie medicală în Grecia antică cu Hipocrate (460377 î.. în timp ce semiotica trupului (body language) asociază studiul gestualităţii.T. 3/3 . Comunicarea vizuală cuprinde următoarele categorii: semiotica cinematografului (Christian Metz).Hr. Klinkenberg drept „semiotică avant la lettre a discursului”. În ciuda diferenţelor dintre culturi. distanţa socială a ierarhiilor. sângele. ştiinţele sociale). J.) retorica – este identificată de U. Barthes – Analiza structurală a vorbirii. Prin faptul că fiecare ştiinţă implică procese semnice (lucru cu entităţi definite prin semne). istoria semioticii – Th. Krampen. Sebeok. al primatelor în primul rând. Krampen.M. Estetica şi Semiotica audiovizualului – C1 de regionalizare este potenţial nelimitată (semiotica holografiei este o ramură recentă). semiotica fotografiei (Ronald Barthes). M.). puroiul. A. fie că nu (fizica. cartierului. care există 2 categorii de semne: soft data sau semnele subiective relatate verbal sau indicate nonverbal de pacient şi hard data sau semnele obiective numite chiar semne de către medici (formaţiile canceroase recunoscute la tomografii.Hr.) şi Galen din Pergam (130-200 d. Semiotica are însă şi un caracter interdisciplinar implicând dialogul semiotică/teoria sistemelor. Jacques Lacan) – pt. R. apare şi tendinţa de unificare a diverselor regiuni în clase înglobante: semiotica imaginii reuneşte fotografia. teatrul şi ştiinţele spectacolului fundamentează seria semioticilor sincretice axate pe complementaritatea codurilor: Tadeusz Kowzan în Littérature et spectacle. distanţa personală a prieteniei şi colaborării. semiotica devine o metadisciplină având celelalte discipline drept obiect de studiu. Pe de altă parte. semiotica medicală (Charles Morris. F. semiotică/ştiinţele comunicării. Trager. sputa. Rastier – Essais de sémiotique narrative etc. Eco şi J. R. semiotica obiectului – Jean Baudrillard. Eco. Deelz. Greimas). 1. Posner. naratologia – studiul gramaticilor narative axată pe sistematizarea unor structuri narative (Claude Bremond – Logica povestirii. semiotica arhitecturii (M. toate grupurile cunosc distanţa intimă (a dragostei sau agresiunii). semiotica muzicală – Jean-Jacques Nattiez. Sebeok. precum şi pe cea publică (a scenei sau a arenei politice). kinezica (chinestezica) – sau studiul gesturilor (Birdwhistell. Greimas – Despre sens. locuinţei etc. adică modificarea detectabilă a unui element al organismului în raport cu starea de normalitate). afişul. ei au stabilit o legătură cauzală între diversele indicii şi simptome şi natura bolii. Th. semiotică/teoria informaţiei. proxemicii etc. Hall). Barthes).

iar ansamblul să devină dezagreabil. Contrastantul nu se ordonează şi subordonează elementului comun ca ceva diferit de acesta. diversitatea este introdusă de direcţie. însă ambele împreună. În acest caz. Estetica şi Semiotica audiovizualului – C1 comunicarea de masă (U. cu cât aceste detalii sau elemente identice şi repetabile sunt introduse forţat. Dimpotrivă. publicitate (Georges Péninou).Design. dreptunghiul pare un soi de pătrat care nu este totuşi pătrat. lungimea dreptunghiurilor fiind doar cu puţin mai mare decât înălţimea. Se cunoaşte că violetul se obţine din combinarea roşului cu albastru. Însă în acest caz lipseşte unitatea estetică în diversitate. 4) Fie un şir alternant de pătrate şi dreptunghiuri de aceeaşi înălţime. sau nişte coloane ordonate într-un şir. Unitatea este dată de liniaritate. deoarece lungimea dreptunghiului nu se distinge net de lungimea pătratului. Totodată lipseşte separarea contrastului de comun şi odată cu ea subordonarea. Această alcătuire constituie o suită agreabilă. Tocmai acest fapt. de asemenea nu lipseşte nici forma fundamentală comună: amândouă sunt structuri de unghiuri drepte. 2) Să ne imaginăm nişte mobile care împodobesc un spaţiu. Aceasta nu ar fi o modalitate estetică. Deci cele două culori. Şirul de coloane care ar consta din coloane de stiluri diferite asamblate după plac n-ar deveni o unitate arhitectonică prin faptul că la toate coloanele s-ar putea repeta un detaliu sau un ornament de natură absolut identică. Dar lipseşte diferenţierea clară. 3) Alăturarea culorilor albastru şi violet crează un ansamblu dezagreabil. Hess-Luettich). albastru şi violet. cu atât mai accentuată apare neconcordanţa interioară a obiectelor adunate. dreptunghiurile au aceeaşi înălţime cu pătratele. Acest şir de figuri nu alcătuiesc un întreg satisfăcător din punct de vedere estetic. Abraham Moles. dar sunt parţial alcătuite absolut la fel. Această linie prezintă unitate cât şi diversitate. ci rămâne implantat în acesta. dar în acelaşi timp sunt culori diferite. absolut clar recognoscibilă. Acest lucru face ca cele două structuri să intre în conflict. deci în care cele două direcţii principale apar ca absolut distincte. Nişte mobile care nu se potrivesc una cu alta nu ar ajunge să se potrivească dacă li s-ar adăuga tuturor un ornament asemănător. dar care îşi modifică direcţia imprevizibil şi la întâmplare. în care diametrul cercurilor este egal cu latura pătratelor. Exemplu de unitate în diversitate 5) Fie un şir alternant de pătrate şi cercuri. au în comun coţinutul de albastru. face ca cele două să distoneze. Aceasta ar apărea dacă diversitatea ar reprezenta în sine o lege unitară. grosime şi culoare. 4/4 . INTRODUCERE ÎN ESTETICA Exemple de conflicte estetice şi de unitate estetică în diversitate Conflicte 1) Fie o linie de aceeaşi grosime şi culoare. şi să presupunem că cele două ansambluri au un caracter stilistic diferit sau se supun unei legi structurale diferite. Eco. că violetul este un albastru. dar nu este totuşi nuanţa pe care o găsim în albastrul pur.

în specificitatea şi originalitatea sa. Subordonarea desemnează preluarea lăuntrică a existenţei subordonatului în supraordonat. momentul contrastului de ordonează şi se subordonează momentului de identitate. dreptul şi necesitatea separării. În acelaşi timp. diferenţierea imanentă produce oricând un tip de juxtapunere. „Subordonarea” este un fapt specific apercepţiei şi se referă la faptul că subordonatul. Principiul echilibrului în subordonarea diferenţiatoare Subordonarea trebuie să existe în obiectele estetice în mod neîndoielnic. Cu cât elementul diferenţiator „diferenţiază” mai eficace. ci sunt momente în unitate. ele rămân una în alta în suprafaţa pătratului în ciuda separării lor. Ele nu există în sine. iar rezultatul comun apare ca un moment dominant în întreg. Subordonarea se descompune în două momente: 1) Ea este apercepţie unitară. se numeşte subordonarea diversităţii faţă de elementul comun. adică cu cât singularul. acţionează asupra noastră şi în noi. în funcţie de gradul de subordonare. Diferenţierea imanentă este un caz de subordonare. se iveşte pericolul ca el să nu domine diversitatea. Acesta este sensul separării imanente. surprindem în acest exemplu şi diferenţierea imanentă dată de mişcarea pe verticală existentă în pătrate. el nu se găseşte alături de momentul identităţii. ea trebuie să fie evidentă nu pentru inteligenţă. cu atâta acesta anulează dominaţia elementului comun. nu în sine . deoarece direcţiile separate sunt subordonate unei extinderi bidimensionale. la fel şi invers. pot exista simultan sau independent. acest fapt nu anulează. concentrare a supraordonatului şi a subordonatului întrun act unic de înţelegere.rezultatul fiind din nou uniformitatea lipsită de interes. orice diferenţiere în juxtapunere apare concomitent ca una imanentă. însă. Dacă momentul unificării covârşeşte.seria de pătrate şi cercuri . Această relativă concordanţă şi diferenţă se descompune în două componente net separate: într-un moment nu de similitudine ci de identitate şi într-un moment nu de diferenţiere arbitrară ci de separare netă sau de contrast. ca aparţinător acestuia. Pe de altă parte. ci pentru „impresia” imediată. Cele două moduri de diferenţiere. atribute ale acesteia. Estetica şi Semiotica audiovizualului – C1 În acest caz există ceva asemănător (ceva relativ concordant) şi. 5/5 . în acelaşi timp. în pătrat există. Subordonarea diferenţiatoare Relaţia care există între diversitate şi elementul comun unificator al acesteia. diferit. este mai semnificativ. ca un moment în acesta. ci se găseşte în acesta sau în însuşi elementul comun.ci în „relaţie” cu un supraordonat sau cu o dominantă.aceste direcţii nu sunt totuşi disociate sau alăturate.Design. intră în consideraţie pentru noi. 2) Ea este deplasarea centrului de greutate al înţelegerii sau al contemplării asupra supraordonatului. În exemplul 5) . laturi. Diferenţierea trebuie să acţioneze împotriva dominaţiei elementului comun. absolut distincte. în sine neseparată.diferenţierea în juxtapunere este dată de mişcarea de extindere pe orizontală care se disociază în pătratele şi cercurile care stau alături. ambele direcţii principale . Diferenţa constă în faptul că o aceeaşi lege structurală spaţială se precizează în mod net separat. Există două moduri principial diferite ale diferenţierii şi ale subordonării diferenţiatoare: diferenţierea imanentă şi diferenţierea în juxtapunere sau succesivă. sunt determinări. ca o precizare a acestuia. ci s-o înghită .ca obiect de sine-stătător al contemplării . imanentă şi succesivă. Într-o anumită măsură. este perceput de noi.

urcă spre limita suprafeţei. în aşa fel încât celelalte înălţimi gravitează în jurul lui în chip de culmi şi podişuri. Fie o imagine cu un masiv muntos. Este ca şi cum celelalte părţi ale suprafeţei renunţă de bunăvoie la o parte din pretenţia lor de a fi obiecte independente ale apercepţiei. subordonarea laturii mai mici a unui dreptunghi faţă de latura mai mare. care rezultă din subordonarea diferenţiatoare. Estetica şi Semiotica audiovizualului – C1 Subordonarea monarhică Subordonarea monarhică se referă la subordonarea unificării. „să concentreze” întregul indiferent în ce proporţie.Design. în arhitectură acasta se poate face prin: mărimea dominantă a unei părţi. în acelaşi timp. şi părţile interioare ale suprafeţei. Primul centru de greutate îl reprezintă limita sau frontiera întregului.un întreg în sine. Dacă cele două centre de greutate sunt evidenţiate prin mijloace artistice (de ex. Această capacitate a unui element de a deveni centru de greutate aperceptiv al întregului nu este dependentă numai de capacitatea acestuia de a atrage atenţia asupra sa. Subordonarea monarhică poate fi de două tipuri: imanentă .invers proporţional cu distanţa . ea atrage sau absoarbe. spaţial sau temporal. de ex. aceasta reprezintă o noutate în comparaţie cu mediul ambiant. fără a fi necesar ca acest centru să fie marcat în vreun fel. Dacă asociem subordonarea faţă de centru cu subordonarea faţă de limită obţinem imaginea unei apercepţii globale a întregului: un val aperceptiv unic urcă din toate părţile spre centru. care le include pe toate şi le îmbină într-o unitate. prin orice modelare care face ca o parte să ajungă să poarte în sine o funcţie a întregului. ci este condiţionată şi de poziţia sa specială în întreg. adică în chip de părţi subordonate şi dependente de cea dominantă. sau invers. privinţă ori direcţie. subordonarea este imanentă deoarece diferenţierea suprafeţei plane în ambele direcţii este una imanentă. de ex. care formează împreună cu ea . centrul se află în relaţii de legătură deosebit de strânse cu toate părţile suprafeţei. subordonării monarhice îi corespunde masivul muntos care se percepe printr-un vârf ce se înalţă dominator. şi în acelaşi timp. 6/6 . în juxtapunere . În acest caz. în favoarea centrului.adică subordonarea unei părţi a întregului faţă de o parte aflată. punctul în care se concentrează întregul. De aceea. prin colorit. prin diferenţiere ornamentală. relaţii mai strânse decât au celelalte părţi între ele. subordonarea aripilor laterale ale unei clădiri faţă de corpul central. Astfel „pretenţia” sau cerinţa existentă în structura părţilor „vine în întâmpinarea ” necesităţii existente în natura suprafeţei. Al doilea centru de greutate îl reprezintă centrul. sau a personajelor unui tablou faţă de un personaj care domină întregul etc.ex. fie ea evidenţiere orizontală ori verticală. la mijloc se află un relativ gol de undă. alături. unui element sau unei părţi din diversitate. Condiţiile subordonării monarhice se bazează pe două feluri de „centre de greutate aperceptive naturale” ale unui întreg. ea nu se îndepărtează de părţile componente ale întregului. Prin faptul că limita atrage şi menţine asupra sa activitatea de percepere. iar această noutate atrage şi reţine atenţia asupra sa. dacă centrul ar avea o culoare deosebită de restul suprafeţei. Aceste două centre sunt reunite în orice suprafaţă unitară delimitată. În aceasta rezidă semnificaţia estetică a unei astfel de accentuări a celor două centre de greutate. În acelaşi timp. deşi atenţia noastră se îndreaptă spre centru. iar marginile ar fi subliniate de o bordură) atunci s-ar asocia „pretenţia” celor două elemente de a deveni elemente dominante cu necesitatea ca ele să fie dominante. Evidenţierea elemntului dominant în întreg poate fi realizată prin diverse mijloace. evidenţierea spaţială din masă.

dreptunghiurile care au o latură doar cu puţin diferită de dimensiunea celeilalte laturi. neconsistente. mărimea întregului este. dr. Prin comparaţie. astfel ea se valorifică în cel mai înalt grad alături de latura mai mare şi în acelaşi timp latura cea mare se prezintă în deplina sa semnificaţie. Exemplu: secţiunea de aur Suprafeţele dreptunghiulare cele mai „ageabile” sunt acelea în care raportul dintre latura mică şi latura mare este aproximativ egal cu raportul dintre latura mare şi suma celor două laturi (ex.625 aproximativ egal cu 8/(5+8) = 0. atât timp cât supraordonarea rămâne constantă. dar ar fi în acelaşi timp o dominare mai puţin semnificativă (aşa cum. fără a prejudicia subordonarea decisivă. Seria Comunicare. din punctul de vedere al contemplării noastre. Într-un astfel de dreptunghi întinderea mai mare capătă. mărimea supraordonatului. În aceste dreptunghiuri latura mai mică are tocmai acea dimensiune care nu prejudiciază subordonarea imanentă. dar în măsură mai mică. Cultură. subordonatul are propria sa semnificaţie. el se înalţă. Astfel. neînsemnate. Mărimea subordonatului dă mărime întregului. l = 5.615). Mărimea primului este. L = 8. Dacă spaţiul dominat ar fi mai mic. Societate. în acelaşi timp. 1999. dar. Institutul European. ISBN 973-611-031-1 Conf. pe care şi-o menţine în subordonare. El ar domina în acest caz mai deplin. dar nu e ferm.Design. Estetica şi Semiotica audiovizualului – C1 Principiul echilibrului în subordonarea monarhică Efectul estetic al subordonării monarhice este substanţial atunci când între gradul cu care se realizează subordonarea şi semnificaţia proprie pe care o revendică subordonatul există un echilibru. monumentul care se înalţă dominator reclamă o piaţă corespunzătoare ca mărime. ing. mărimea celuilalt. orice stăpân cu cât stăpâneşte mai absolut cu atât este mai mic). monumentul ar părea diminuat în importanţa sa. Bibliografie: D. nu şi una eficientă. Rovenţa-Frumuşani – Semiotică. o valoare mai pură. crează senzaţia de dezagreabil datorită apercepţiei aproximării imperfecte cu un pătrat. Exemplu: monument într-o piaţă Un monument aflat în centrul unei pieţe trebuie să domine piaţa. înălţimea şi baza pe care această înălţime se ridică se află într-un relativ echilibru. fără discuţie. în acelaşi timp. Daniela DANCIU 7/7 . ci şi amplă şi substanţială. Dreptunghiul îngust şi înalt este vertical. Dar din mărimea dominatorului face parte întinderea şi importanţa teritoriului dominat. adică atunci când subordonarea este efectiv decisivă şi neîndoielnică. dominarea sa ar fi mai lesnicioasă şi de aceea mai absolută. Dreptunghiurile în care una dintre laturi prevalează excesiv asupra celeilalte apar ca meschine. Acest exemplu ne lămureşte asupra semnificaţiei pe care o are echilibrul între supraordonat şi subordonat pentru fiecare dintre ele. astfel verticalitatea şi înălţimea sa apar drept ceva neînsemnat. Atât timp cât subordonarea este indubitabilă. Deci. Ed. dar prin asta. Dimpotrivă la dreptunghiul vertical alcătuit conform secţiunii de aur. întregul se concentrează în supraordonat. 5/8 = 0. deci este o verticalitate semnificativă şi expresivă. Verticalitatea sa nu este numai decisivă. întrun perimetru mai mic.