UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU Facultatea de Psihologie

SOCIOLOGIE
Curs pentru învăţământ la distanţă

Lect.univ.dr. Oana Gheorghiu

INTRODUCERE

1.Coordonatorul cursului este lect.univ.dr. Oana Gheorghiu, titular la Facultatea de Psihologie a Universităţii Titu Maiorescu. 2.Tutorii : lect.univ.dr. Oana Gheorghiu, asist.univ.Oana Olteanu.

CURSUL
1.Introducere  110 este un curs de un semestru şi este cotat cu 4 credite. 2.Prescriere  Cursul constă în prezentarea conceptelor de bază, teoriior şi a problematicii sociologiei. 3.Conţinut  În acest curs vor fi studiate obiectul şi metodele sociologiei ştiinţifice, legile şi explicaţiile în sociologie, curente întemeieatoare şi contemporane în sociologie, natura şi organizarea socială, influenţa scietăţii asupra individiului, locul individului în societate, instituţiile care cad – în analiză - sub incidenţa sociologiei, procesele sociale. 4.Obiectivele cursului  Cursul de sociologie – aşa cum arată şi numele – are rosturi de iniţiere în terminologia şi problematica sociologiei ca ştiinţă, în interpretarea conceptelor de bază ale sociologiei ştiinţifice, prin prezentarea unor idei problematizatoare, a unor curente, teorii, sisteme, metode.  Cerinţe : 1.aplicarea unor cunoştinţe generale problematicii dezbătute în curs şi specifice, dobândite şi prin parcurgerea simultană a altor discipline (cum sunt Bazele psihologiei sociale, Introducre în filosofia minţii) ; 2.demonstrarea unor abilităţi de analiză, sinteză şi evaluare critică a informaţiei prin diferite modalităţi de evaluare ; 5.Organizarea cursului Cursulde fundamentele sociologie – învăţământ la distanţă – este structurat astfel :

2

CUPRINS 1. APARIŢIA SOCIOLOGIEI CA ŞTIINŢĂ 1.1. Întemeietorii sociologiei 1.2. Contextul apariţiei sociologiei ca ştiinţă 1.3. Premise social-structurale 2.PROBLEMATICA SOCIOLOGIEI. LOCUL SOCIOLOGIEI ÎN ANSAMBLUL ŞTIINŢELOR SOCIO-UMANE 2.1. Problematica sociologiei 2.2. Sociologia comună şi sociologia ştiinţifică 2.3. Sociologia şi sistemul ştiinţelor 3.METODA DE CERCETARE SOCIOLOGICĂ 4.CULTURA 4.1. Ce este cultura? 4.2. Componentele culturii 4.3. Cultură ,,reală” şi ,,ideală”. Cultură şi libertate 4.4. Diversitatea culturală. Relativism şi etnocentrism cultural 4.5. Ipoteza decalajului cultural 4.6. Coordonate esenţiale ale spiritualităţii româneşti 5.SOCIALIZAREA 5.1. Socialitate, soaciabilitate, socializare 5.2. Natură versus educaţie. Educaţie versus natură 5.3. Perspective teoretice 5.4. Tipuri de socializare 5.5. Agenţii socializării 5.6. Persuasiunea coercitivă – formă specifică de resocializare involuntară 6.STATUT ŞI ROL – ELEMENTE ALE STRUCTURII SOCIALE. TIPURI DE SOCIETĂŢI 6.1. Structura socială 6.2. Teorii despre tipurile de societate 7.GRUPURILE SOCIALE ŞI ORGANIZAŢIILE. ORGANIZAŢIILE FORMALE ŞI BIROCRAŢIA 7.1. Ce este grupul social. Tipuri de grupuri 7.2. Cum se formează grupurile. Normele şi structura de grup 7.3. Procesele grupului 7.4. Conducerea şi luarea deciziei în grup 7.5. Conceptul sociologic de organizaţie. Natura orhanizaţiei 7.6. Teorii despre birocraţie 5

11

24 35

47

60

72

3

4.8. Funcţiile familiei 10. Tipuri de căsătorie 10.8.2.2. Rolul socializării politice în formarea culturii politice 11. Dezavantajele birocraţiei 7. Mobilitatea socială 9. Ce este controlul social.POLITICA ŞI STATUL. forme şi stiluri de manifestare 8. Trecerea de la ierarhii la reţele 8.4. Forme alternative de căsătorie 11.3.5.2.1.STRATIFICARE ŞI MOBILITATE SOCIALĂ 109 9. Ce este socializarea politică? 11. Delimitări conceptuale 9. de reşedinţă şi autoritate în familie 10.Pitirim Sorokin şi paradigma mobilităţii sociale 9. Agenţii socializării politice 4 .2.3. autoritate. CULTURA POLITICĂ ŞI SOCIALIZAREA POLITICĂ 133 11.4.2. Autoritarism. Modele de descendenţă. Teorii despre stratificare 9.9. Delimitări conceptuale 9.1. Tipuri de regimuri politice : democraţie. Teorii sociologice ale devianţei 8.2.10.1. O viziune multiculturală asupra familiei 10.5. familia. Viitorul familiei.7. Tipuri de cercetări sociologice în domeniul mobilităţii sociale 9.4. Avantajele birocraţiei 7.CONTROLUL SOCIAL ŞI DEVIANŢA 8. Menţinerea sistemului stratificării 9. autoritarism.3. Cultură politică şi cultură civică 11.8.3. Familia contemporană 10. Statistica criminalistică 96 9.5.2. Rudenia. putere 11.Sistemul stratificării sociale în România în timpul regimului comunist 10.1.5.4.2.1.Selecţia socială negativă în sociologia românească 9. totalitarism 11.1.1.5.3.5.1. Criterii de definire a fenomenului devianţei 8.FAMILIA 124 10. Reguli de constituire a cuplurilor familiale şi practici de alegere a partenerului 10.2.7. Ce înseamnă eficienţa într-un sistem/organizaţie? 7.3. căsătoria 10.2.1.4.2.5. Concluzii privind avantajele şi dezavantajele birocraţiei 7. Diferite teorii despre devianţă 8. Casta şi clasa – forme ale stratificării 9.5.2.2. Sunt organizaţiile nişte universuri rigide 7.2.

Sociologia ca ştiinţă a apărut relativ târziu : în deceniile 3-4 ale secolului XIX. Din gândirea filosofilor.  Mai târziu. urmând o metodă exact opusă. Plecând de la un anumit număr de idei a priori despre valorile şi idealurile omului. însă. Mai multe puncte de vedere. numeroşi gânditori au fost preocupaţi de studierea proceselor şi a instituţiilor sociale. Un dialog imaginar între Platon şi Aristotel ar putea rezuma opoziţia dintre preocuparea pozitivistă a sociologiei şi preocuparea normativă a filosofiei. pe care el o pune. care trebuia să permită oamenilor să realizeze acest ideal. în termeni de sociologie istorică. “grupurile au o viaţă. Trebuie să aşteptăm până în secolul al XVIII-lea pentru a putea constata reluarea perspectivei empirice şi pozitiviste a lui Aristotel.). Întemeietorii sociologiei. el nu încearcă să descrie regulile pe care societatea încearcă să le impună oamenilor.1. acest demers este cel al sociologului contemporan. constituind în cele din urmă o ştiinţă socială de sine stătătoare. Ele pot fi privite din punct de vedere static : prin analiza structurii lor. a economiştilor. însă. studiază cu minuţiozitate constituirea diferitelor cetăţi ale lumii elene şi le face o tipologie. susţin că Montesquieu este cel dintâi gânditor care creează o operă sociologică. metode şi rezultate proprii. a istoricilor s-au desprins în decursul veacurilor fragmente care încet. probleme sociologice. El porneşte. În faimoasa lucrare Despre spiritul legilor (1748). 1  Cel care a dat numele sociologiei şi care este unanim recunoscut ca părinte şi fondator al sociologiei ca ştiinţă este Auguste Comte (1798-1857). cetatea ideală (Utopia).1. Hr. Consideraţii asupra măreţiei şi decadenţei romanilor el încearcă. Platon “ a construit” o cetate. pentru început. a elementelor constitutive ale vieţii sociale. în epoca medievală. veche problemă aristotelică pe care geografii şi-au pus-o la sfârşitul secolului XIX şi pe care sociologii şi psihologii şi-o pun la ora actuală. cu obiect. a organelor care o 5 . cu celebra sa formulă “zoon politikon”. în termenii de personalitate socială.  Mulţi gânditori apreciază că Aristotel (384 î. printre care şi cel al lui Raymond Aron. Ori. o evoluţie şi o disoluţie”. Aristotel. să înţeleagă cum o civilizaţie creşte. El susţine că există un fenomen social aşa cum există şi unul fizic numind “fizica socială”. ca principiu. relaţiile care există între ele. iar acestea sunt.deci. Cu mult înainte de această dată.APARITIA SOCIOLOGIEI CA STIINTA 1. prin definiţie. conduita oamenilor şi structura societăţii. Thomas “construia” cetatea lui Dumnezeu şi Th. sociologie. încet au alcătuit o matcă comună. Morus. încercând să înţeleagă adevăratul lor spirit. În concepţia sa. ci să înţeleagă “spiritul” lor. de la descrierea realităţii sistemelor politice pe care le analizează pentru a stabili concluziile. poate fi considerat ca fondator sau măcar precursor al sociologiei. Montesquieu încearcă să înţeleagă chiar şi diversitatea temperamentelor în funcţie de climă. marile spirite s-au plasat deliberat în perspectivă platoniciană : Sf. ajunge la apogeul său şi apoi intră în declin şi moare . În lucrarea sa. problemă de istoria filosofiei.

În cazul lui Le Play. să le studieze. Pentru el. iar cartea sa Despre democraţie în America (1835-1840) rămâne o lucrare de referinţă pentru înţelegerea societăţii americane. 1844). el încearcă să demonstreze asemănările şi deosebirile dintre Franţa. numit de Henri Mendras al treilea mare sociolog al secolului XIX. ci numai o simplă confirmare a doctrinei sale social-catolice şi conservatoare. care aveau ambiţia de a cuprinde într-o privire trecutul. să conducă la o elaborare teoretică menită să permită înţelegerea faptelor şi. monografii ale familiilor de-a lungul întregii lumi. În concluzie. Auguste Comte se înscrie în marile spirite ale secolului al XIX. precizează fondatorul sociologiei. În acelaşi timp. foarte apropiat de noi prin gustul său pentru cercetarea concretă a realităţii cotidiene. Le Play. Aceste capitole vor constitui . prezentul şi viitorul umanităţii şi societăţii într-o viziune oarecum profetică. cu activitatea socială. subliniază efectele ambigue ale individualismului şi indică pericolul exagerării cultului individului. a doctrinei observatorului. el a studiat funcţionarea la nivel local a societăţii americane şi a surprins . observarea faptelor a condus la consolidarea ideilor preconcepute. să le clasifice” 2.. a făcut . Timp de trei ani. Gândin mai apoi că acest viitor va fi mutatis mutandis cel al scietăţii occidentale. Se remarcă la acest excelent observator al realităţii sciale tentativa de a trece întotdeauna direct la o atitudine normativă. Marea Britanie şi SUA în privinţa modului de transformare a societăţilor democratice. Din nefericire. “matcă” (matriarhatul) era superioară familiei patriarhale.regularităţi” ce păreau a fi spiritul profund al acelei societăţi. cu evoluţia şi transformările succesive pe care le-au înregistrat colectivităţile de-a lungul istoriei. Sociologul român Mihai Ralea evidenţiază inconvenientul sociologiei comtiene. care le călăuzeşte de la etapa teologică la etapa poztivă. Descrie tipul ideal al omului democratic. sociologia este un fel de evanghelie pozitivă pe care el are misiunea de a o propovădui. Descrierea lor va forma prima parte a studiului sociologic şi se va chema “statică socială”.compun.. una şi aceeaşi în toate părţile. să facă o sinteză totală a omului. eventual.Dinamica socială” (Discours sur l’esprit positif. el a încercat câteva presupoziţii verosimile cu privire la viitorul acestei societăţi.. un fel de grup abstract matematic. 6 . Sociologia trebuie să le observe. El a conchis că familia originară. demonstrează o rigoare metodologică cu adevărat modernă în studierea democraţiei americane şi a Vechiului Regim francez. În lucrarea mai sus amintită.lea. Ea ar fi trebuit.Societatea la care se gândeşte Comte este umanitatea. el nu a realizat o teorie. prevederea lor. de fapt. trecând printr-o tranziţie metafizică. .anchete de teren”. din descrierea minuţioasă a acestor numeroase familii. Ştiinţele umaniste în general şi instituţiile. el a avansat câteva ipoteze şi cu privire la acest fapt. dezvăluind influenţa egalităţii asupra ideilor şi sentimentelor sale. sunt supuse legii celor trei stări.. faptul că fenomenul social este gândit ca find acelaşi pretutindeni. de a cataloga ceea ce observă ca fiind bun sau rău. O a doua parte se va ocupa cu funcţiunile. Gândirea sociologică ulterioară a apreciat că analizele profunde şi veritabile realizate de Tocqueville constituie o adevărată capodoperă sociologică valabilă şi azi.  Charles Alexis de Tocqueville (1805-1859). Sforţările sociologiei de mai târiu vor fi să arate că există o mulţime de tipuri de societăţi (…).

realizarea unei societăţi mai bune. ele mai constituie încă una dintre tentaţiile de care sociologul modern trebuie să se apere. mai diferenţiată. deci mai uşor observabile şi b) evoluau mai încet decât societăţile civilizate. atunci dezbaterea alunecă în desuetudine. 7 .. De la el au început cercetările moderne asupra societăţilor primitive (sălbatice). Explicarea pe care el o dă istoriei este discutabilă iar previziunea viitorului s-a dovedit a fi falsă. cu alte cuvine mijloacele de producere a bogăţiei (bogaţii) şi cei care sunt lipsiţi de mijloacele de producţie. Comte.. fără îndoială. cu atât indivizii au mai multă autonomie.supravieţuirii celor mai puternici” la studiul schimbării societăţilor... societatea este divizată în două clase : cei care posedă mijloacele de producţie. mai umane. celulele. Spencer a încercat să studieze societăţile în mod comparativ utilizând bogate materiale furnizate de etnografie. este istoria luptei de clasă.neputincioşi” permiţându-le doar celor mai buni să supravieţuiască şi să se reproducă. el a comparat-o cu un organism biologic. cunoscând în timpul vieţii o celebritate deosebită. Influenţa lui K.Herbert Spencer (1820-1903) continuă şi dezvoltă opera sociologică a lui A. Marx a fost preocupat de studierea structurilor şi a proceselor sociale urmărind.Atunci însă când Marx pretinde că din această analiză poate extrage legi generale aplicabile în Istorie. În altă ordine de idei. Principii de sociologie constituie primul efort de construcţie sistematică a unei teorii sociologice. Spencer evidenţiază lipsa de fundament ştiinţific a acestei comparaţii : în timp ce indivizii au individualitate. cu toate că par astăzi naive. care erau mai lesne de cercetat. Multe puncte de vedere susţină că cel mai mare sociolog al secolului XIX a fost K. Analiza pe care el o face capitalismului englez al secolului XIX este. numai om de ştiinţă ci şi profet : el a pretins aplicarea teorei extrase dintr-o anchetă limitată la o ocietate particulară la evoluţia umanităţii în ansamblul ei”3. au autonomie cu cât organismul este mai simplu . cu cât societatea este mai complexă. Tezele lui Marx au fundamentat teoria şcolii sociologice a conflictului.. o analiză sociologică profundă şi pertinentă şi toate lumea recunoaşte acest lucru. Distanţându-se prin aceasta de A. Marx nu conferă o conotaţie negativă conflictului. susţinând că dacă guvernul nu ar interveni. ca şi Comte. Comte. Istoria. Marx (1818-1883). conchide Marx. Marx în sociologie a fost puternică şi este simţită şi astăzi. Lucrarea sa. El a încercat să explice mişcările societăţii prin determinismul economic şi tehnologic. grupurile cu organele corpului şi indivizii cu celulele. H.conflictul de clasă”. În opinia sa. În viziunea lui. Această diviziune duce în mod inevitabil la . celule nu au .legile” fundamentale ale istoriei ar putea fi găsite în structura economică a scietăţii. Spencer a aplicat ideea . ce permit înţelegerea evoluţiei societăţilor trecute şi prevederea viitorului oamenilor. societatea s-ar debarasa de . De la Spencer a devenit evident că societăţile umane sunt foarte variate. putem asemăna societatea cu corpul unui animal uriaş. dimpotrivă. K. înscriindu-se astfel în viziunile organiciste şi funcţionaliste care. considerându-l mai degrabă ca mijloc de progres atâta vreme cât el provoacă trecerea la o societate structural mai bună comparativ cu cea anterioară. mai drepte. Criticii lui H. care nu posedă decât propria lor forţă de muncă (săracii). Marx nu a fost numai sociolog. Dorind să înţeleagă mai bine societatea. . susţinând că . cel puţin din două motive : a) erau mai simple.

pentru o sociologie . M. structura economică determinând structura socială şi mai departe suprastructura). Durkheim este preocupat de ceea ce ţine societatea laolaltă. în care demonstrează faptul că nu putem înţelege comportamentul oamenilor decât dacă luăm în calcul concepţiile lor asupra lumii. opiniile. el exercită o influenţă uriaşă asupra sociologiei contemporane. Sub influenţa lui Comte şi Spencer. oamenii erau legaţi între ei datorită asemănărilor. Weber a contribuit la dezvoltarea metodologiei sociologice. 8 . cu alte cuvinte. Mai mult decât atât. rostul sociologiei este să studieze “faptele sociale”. prin ceea ce el numeşte “solidaritate mecanică”. mai simplă şi mai puţin specializată. Dacă la K. Studiul său cel mai cunoscut este Etica protestantă şi spiritul capitalismului (1920). În timp ce Marx considera ideile rezultat al structurii sociale (în ultimă instanţă. intenţiile care ne ghidează comportamentul. Weber aşează în centrul teoriei sale ideea de acţiune socială şi manifestă un interes deosebit faţă de valorile. El a militat pentru eliminarea preferinţelor. Weber ea constituie doar unul dintre factorii importanţi. care influenţează viaţa socială.. Weber domină sociologia germană de la sfârşitul secolului trecut. În acest înţeles. Marx economia joacă un rol determinant. forţând comportamentele indivizilor să se conformeze la valorile şi normele sociale. Forţa coercitivă – în viziunea sociologului francez – acţionează precum aerul : individul o simte doar atunci când acţionează împotriva ei. credinţele lor religioase. El acordă o mare importanţă statutului social obţinut din caracteristici personale sau stimă şi putere politică. El are un caracter coercitiv.în afara valorii”. Ele alcătuiesc obiectul exclusiv al sociologiei. Problema integrării constituie un concept cheie în opera lui Durkheim.  Max Weber (1864-1920). uimind prin actualitatea lor. În concepţia lui Durkheim.. Ironia sau răceala cu care este întâmpinat cineva care nu se îmbracă după obiceiul locului sunt forme ale constrângerii. ce traversează de la un capăt la altul toate cercetările pe care le-a efectuat. Acest tip de legătură a fost numit de Durkheim “solidaritate organică”. concentrându-se asupra importanţei opiniilor şi valorilor. Tipul ideal este conceptul unui fenomen care cuprinde elementele sale esenţiale şi cu care fenomenul lumii reale ar putea fi comparat. biologică şi nu este nici individual (ceea ce l-ar plasa în domeniul psihologiei). de ordinea socială. la M. Analiza birocraţiei. Faptul social este exterior individului în sensul că nu este nici de natură “organică”. constrângerea nu suprimă libertatea individuală. completându-se reciproc. În vechea societate. În societăţile mai complexe şi diferenţiate. Emile Durkheim (1858-1917). a structurii şi funcţiilor sale şi a legitimităţii puterii constituie baza conceptuală a ştiinţelor politice şi a teoriei organizaţiei.neutralitate axiologică”. a prejudecăţilor în procesul cercetării sociologice. a “conştiinţei colective” şi a ritualului colectiv. indivizii şi-au asumat sarcini specializate. El a studiat funcţiile îndeplinite de elementele constitutive ale societăţii în menţinerea coeziunii sociale. El a conceput tipul ideal cu scopul de a identifica şi explica ştiinţific cauzele activităţilor sociale. pentru . fapt ce a creat un sistem de interdependenţe în cadrul căruia fiecare depindea de celălalt. sociologul francez E. El leagă – fără să pretindă însă existenţa unei cauzalităţi absolute – naşterea capitalismului de valorile şi atitudinile protestantismului.

distanţându-se de structuralfuncţionalişti (ex.Premise social-structurale Sociologia nu putea să apară decât într-o societate interesată să se organizeze pe baze raţionale.Apariţia sociologiei ca ştiinţă a fost pregătită şi de dezvoltarea cercetării experimentale din domeniul ştiinţelor exacte (fizică. aşa cum am văzut. Încă o condiţie epistemologică s-a dovedit a fi necesară pentru întemeierea ştiinţifică a sociologiei şi anume eliberarea ei de modelul filosofic-speculativ de a aborda realitatea. deşi în maniere diferite. Socialul era tratat ca o simplă obiectivare.Parsons). să-şi rezolve problemele prin mijloace non-represive. biologie). să subordoneze teoria ştiinţifică. Oricum. Dezvoltarea ştiinţelor naturii a generat constituirea unui model exemplar de ştiinţă. 9 . de construire a teoriilor şi testare a acestora.2.T. a fost A. cât şi din metodologii de descriere şi de prelucrare a faptelor. amândoi. d) ştiinţa trebuie să fie compusă atât din teorie cu funcţie explicativ-predictivă. normativspeculativ de abordare a realităţii. la analiza fenomenelor sociale marchează constituirea sociologiei ca ştiinţă. Noua ştiinţă trebuie să se bazeze pe observaţii. încă de la începuturile ei nu de cum ar trebui să fie realitatea. guvernată de legi obiective. ducând în cele din urmă la discreditarea metafizicii. ci de cum este ea în mod efectiv. obiectivă. a fost interesată. Comte (1838). Acestea au deprins spiritul cu analiza obiectivă şi controlul faptelor şi au determinat atitudinea ştiinţifică a cercetătorului”4. pun accentul pe schimbarea societăţii. putem spune că sociologia.b) ştiinţa urmăreşte să descopere legile care guvernează apariţia şi dinamica fenomenelor . Fenomenele sociale trebuiau explicate prin ele însele. Contextul apariţiei sociologiei ca ştiinţă Ce constatăm din trecerea în revistă a principalelor contribuţii pe care predecesorii sociologiei le-au adus în întemeierea ei ca ştiinţă? Constatăm că posibilitatea construirii sociologiei ca ştiinţă a depins de existenţa unor condiţii epistemologice şi social-structurale. Cel care a răspuns acestei exigenţe a fost E. prejudecăţilor indivizilor. concepţiilor. Sociologia s-a eliberat de modul tradiţional. a discursului său prea vag şi a problematicii sale prea vaste.Weber consideră ideile cauza schimbării structurilor. Era necesară abordarea lui dintr-o altă perspectivă. prin cunoaştere. chimie. ca fapt social. 1.. Cu alte cuvinte. cu existenţă autonomă. Putem spune că momentul în care a început aplicarea pe scară largă a metodelor de cercetare ştiinţifică utilizate de ştiinţele naturii. Dezvoltarea modelului de ştiinţă în sociologie a inversat raportul normativexplicativ. ale cărui presupoziţii fundamentale erau : a) obiectul ştiinţei îl constituie faptele reale din domeniul cercetării . . faptelor. spre deosebire de filosofie. mai mult sau mai puţin distorsionată a ideilor. Durkheim (vezi cursul anterior).  1. Cel care a formulat un astfel de proiect. c) ştiinţa trebuie să aibă o funcţie descriptiv-explicativă . prin interdependenţa lor obiectivă nu făcându-se apel la conştiinţa autorilor lor.  Premisele epistemologice.3. propunînd o abordare descriptiv-explicativă a acesteia.

4 Petre Andrei. la Universitatea din Paris. aşa cum constata şi Edward Shils. 1936. 2 Henri Mendras. încercându-se însă înregimentarea lor politico-ideologică. 1969. în secolul XIX. să dea soluţii pentru revenirea la ordine. 1969. pentru redobândirea echilibrului social. catastrofele sociale.F. P.. ed. Dezvoltarea rapidă şi maturizarea structurală a capitalismului a creat numeraose şi complexe probleme ce nu puteau fi soluţionate automat de mecanismul economiei de piaţă : sărăcia.. delincvenţi şi pentru soluţionarea non-represivă a conflictelor sociale în scopul creşterii gradului de integrare socială şi îmbunătăţire a condiţiilor de viaţă a grupurilor marginale. În România interbelică. marginalizaţi. bucurându-se de un mare prestigiu naţional şi internaţional. P. Buc. pătrunde în universităţi relativ târziu. sub coordonarea lui Dimitrie Gusti. Sociologia pătrunde în universităţile din Germania după primul război mondial (fiind apoi suspendată de regimul nazist) şi în ţările scandinave. 1 10 . Această opţiune a sociologiei pentru activism social este sintetizată de A.U. Din 1977 şi până în 1990. Sociologia. tradiţiile sociologice naţionale fiind blamate sau ignorate.O societate preocupată de realizarea reformelor sociale. Craoiva. integrarea emigranţilor. După 1965 au fost reluate cercetarea şi învăţământul sociologic românesc.2. Comte în celebra sa formulă . sociologia intră într-o nouă etapă a dezvoltării sale prin contribuţii aduse de două din ramurile sale şi anume. începând cu a doua jumătate a secolului XIX şi continuând cu secolul XX. ca obiect de studiu. copii ilegitimi. a constituit un cadru extrem de prielnic dezvoltării sociologiei. Scrisul românesc. prin perfecţionarea sistemului economic şi politic al societăţii capitaliste. femei părăsite. emigranţi.. În anii ’30 ai secolului XX. rata înaltă a delincvenţei. abia după cel de al doilea război mondial. învăţământul sociologic a fost suspendat. sociologia a fost discreditată ca ştiinţă. Ed.. urbanizarea. Durkheim devine profesor din 1913. Sociologia era chemată să răspundă la aceste întrebări. Prima catedră de sociologie ia fiinţă în 1906 la London School of Economics (Anglia). 3 Henri Mendras. Note : Henri Mendras. Ea apare mai întâi ca direcţie de specializare în cadrul unui departament de cercetare din cadrul Universităţii din Chicago. 1944. Elements de sociologie. prostituate. în 1892. Sociologie generală. sociologia a fost considerată ca “ştiinţă a naţiunii”. sociologia industrială (ale cărei studii urmăresc creşterea eficienţei întreprinderilor) şi sociologia politică (care reuşeşte o analiză pertinentă a electoratului). Predarea efectivă a disciplinei sociologie începe în 1906. universitate la care E. Şcoala sociologică de la Bucureşti (întemeiată de sociologul mai sus amintit 1920-1947) a continuat şi perfecţionat cercetarea monografică tradiţională.U.Savoi pour prevoir pour pouvoir”. dezvoltarea studiilor sociologie au manifestat o accentuată preferinţă pentru săraci. Societatea capitalistă. Introducere în sociologie. chemată să realizeze un amplu program de reforme sociale.. Datorită politicii anticulturale a anilor ’50.F. Aceasta fiind situaţia. Elements de sociologie. Paris. o societate care se întreabă cum se poate organiza astfel încât să poată evita crizele. are nevoie de sociologie şi creează condiţiile apariţiei ei. Paris.

sociologia este ştiinţa despre societate. colectivităţile culturale etc. ea descrie şi explică fenomenele şi procesele ce intervin în colectivităţile umane. religioase. . cum evoluează în timp. . conflictele sociale etc. Cel care decide realizarea acestei substituiri este părintele sociologiei. principiile alcăturii lor. asociat) şi grececul logos (ştiinţe. . Comte). procesele mobilităţii şi stabilităţii sociale. clasele sociale. partid). . funcţionalism. coeziunea internă a grupurilor. siguranţă şi nedumerire. termenul de sociologie vine din latinescul socius (tovarăş. utilizat de Saint-Simon (magistrul lui A. familia) . sistem).Probleme epistemologice majore (obiectivitate. Teoria dezvoltării studiază fenomenele şi procesele care au loc în diferite grupuri şi colectivităţi : cum se desfăşoară. forţele care determină dezagregarea grupurilor. În viziunea lui J. ştiinţifice.Concepte majore proprii sociologiei (anomie. această ştiinţă “a dezvoltat” două teorii cu o sferă generală : a) teoria structurilor sociale şi b) teoria dezvoltării (a tuturor transformărilor. Boudon şi Fr. relativ şi absolut”2. Comte : “ Consider că trebuie să îndrăznesc a folosi de acum acest termen nou (sociologie). politice. conchide Szczepanski. În Dictionnaire critique de la sociologie. putere). religie). deci şi a progresului şi a regresului). pentru a putea arăta printr-un singur nume această parte complementară filosofiei … care se referă la studiul pozitiv al totalităţii legilor fundamentale proprii fenomenelor sociale”1. .Mari clase de fenomene sociale (conflict.Articole privitoare la principalii fondatori ai sociologiei. c) Fenomene şi procese sociale (devianţă socială . .). studiază elementele grupurilor şi colectivităţilor.1. R. precizează sociologul polonez. cuprinde următoarele tematici speciale: a) Instituţiile sociale (ale educaţiei. industriale. mai sus amintit. 11 . charismă).3 Sfera cercetărilor sociologice. “Studierea acestor domenii duce la apariţia unor discipline ale sociologiei denumite sociologii particulare”. Într-o primă aproximare. b) Diferite tipuri de colectivităţi şi grupuri umane (colectivităţile teritoriale : sat. Sociologia – continuă A. . ideologie. Szczepanski.Tipuri şi aspecte fundamentale ale organizării sociale (birocraţie. Bourricaud grupează planul sociologiei în opt capitole mari : . economice.) . constructiv şi metafizic. Problematica sociologiei SOCIOLOGIEI IN Din punct de vedere etimologic.Paradigme şi teorii cu pretenţii generalizatoare (culturalism. A. structuralism). teorie). oraş categorii profesionale. echivalent expresiei mai vechi de fizică socială. PROBLEMATICA SOCIOLOGIEI. teorie) şi a fost menit să înlocuiască termenul de “fizică socială”. LOCUL ANSAMBLUL STIINTELOR SOCIO-UMANE 2.2. util şi ceea ce este de prisos.Pobleme teoretice majore (control social. diferite organizaţii. capitalism. Comte – “urmăreşte raporturile ditre real şi himeric. subordonarea reciprocă a elementelor şi forţele care indică funcţionarea lor. pozitivism. juridice. Teoria structurilor sociale.Concepte de folosinţă curentă în sociologie şi comune multor discipline (structură.

.socializare şi îndoctrinare.politica şi dreptul. şi anume : * Natura fizică şi umanizată .metoda ştiintifică în ştiinţele sociale. . acomodare. . . asimilare. .comunităţi (urbane şi rurale).familia şi rudenia . pentru a desprinde problematica sociologică comună existentă în numeroase manuale de sociologie.arta şi expresia.societatea * Instituţiile de bază . . ordonate pe 5 capitole. . această clasificare a făcut şi obiectul multor critici. . .educaţia şi ştiinţa. dorim să menţionăm contribuţia pe care a adus-o H. sinucidere). . .economia. În sociologia românească. Cercetarea sa s-a bucurat de aprecierea specialiştilor şi s-a concretizat în stabilirea următoarei “table de materii” a sociologiei : .2.recreaţia şi bunăstarea.control social. reviste de specialitate. . Inkels a realizat o anchetă sociologică. . * Populaţia . 2.asociaţii şi organizaţii. .diferenţiere şi stratificare.grupurile.cooperare. antologii. .personalitate individuală.comunicare. Fundamentată pe studiile sociologiei americane.integrarea socială.schimbarea socială. * Viaţa politică şi juridică. * Viaţa culturală. .conflict social.populaţia.evaluare socială.perspectiva sociologică . tratate. În opinia Asociaţiei Sociologice Americane)4. pe care le-a investigat. antologie etc. .religia.Sociologul american A. * Procesele sociale fundamentale . * Unităţile primare ale vieţii sociale acte sociale şi relaţii sociale. . “ariile de competenţă” ale sociologiei sunt în număr de 35. . Stahl la elaborarea unei matrice cu probleme ale sociologiei. * Viaţa economică. Sociologia comună şi sociologia ştiinţifică 12 . .devierile sociale (crimă. .

b) utilizarea unor metode neadecvate. Exemple de astfel de legi sunt : “Fiecare om acţionează în conformitate cu interesele sale” . fie cu alcool !!! Cu alte cuvinte. situaţii şi comportamente. de aparenţe. De fapt. Astfel. fiecare om este un sociolog aşa cum este şi un medic : “se tratează pe cont propriu”. cunoaşterea sociologică trebuie. nu sunt sociologi în adevăratul sens al cuvântului. În cazul lor. d) examinarea faptelor se efectuează în mod izolat. Deşi utilizarea interviurilor a început în Anglia. Sociologia comună se caracterizează prin : generalizarea experienţei cotidiene în mod afectiv. era necesară detaşarea ei de experienţa comună. prin chestionare pe eşantioane reprezentative etc. I. pe verificarea tezelor şi a ipotezelor. putem vorbi despre o sociologie a bunului simţ. “ … Prima înţelepciune a sociologiei e aceasta : lucrurile nu sunt ce par a fi … Realitatea socială apare ca având mai multe straturi de înţelesuri. care stabilesc dependenţele cauzale dintre fapte. Un moment crucial în dezvoltarea sociologiei ca ştiinţă l-a constituit trecerea de la utilizarea datelor preluate din surse exterioare care ne explicăm acţiunile şi comportamentele celorlalţi. vrând nevrând facem aprecieri asupra lor. spune Szczepanski. “Prietenii ne ajută când suntem în dificultate” etc. aspiraţii şi acţiuni.5 Altfel spus. la sfârşitul secolului XIX. despre o sociologie comună şi nu ştiinţifică. F. putem spune că fiecare din noi posedă o “teorie” generală cu privire la viaţa socială şi comportamentul oamenilor. Sociologia ştiinţifică.Trăind în mijlocul fenomenelor şi proceselor sociale. care nu-şi dădea seama că vorbeşte în proză. cercetările sociologiei americane efectuate în timpul eclui de al doilea război mondial au infirmat mai multe teze rezultate din experienţa comună. Această aşa-zisă teorie este nesistematizată şi cuprinde un ansamblu de aşa-zise legi generale. nesistematic şi neverificat . Pentru ca sociologia să se dezvolte ca ştiinţă. abia după cel de al doilea război mondial putem vorbi despre o revoluţie în metodologia culegerii şi prelucrării datelor în sociologie. prin ghidează propriul comportament şi stă la baza deciziilor noastre sociale. pe utilizarea unui aparat conceptual. 13 .). dintre motivaţii. prin ignorarea relativităţii instituţiilor. de generalizările neverificate. Utilizarea noii metodologii în sociologie a scos şi mai mult în evidenţă discrepanţele dintre rezultatele cercetării ştiinţifice şi simţul comun. 2) ostaşii negri vor lupta mai bine sub comanda unor ofiţeri negri. de exemplu. prin realizarea unor “interpretări de uz casnic” . din familii de fermieri vor suporta mai bine dificultăţile războiului decât cei din mediul urban . printre care se află şi următoarele două : 1) ostaşii care provin de la ţară. care ne (statistici oficiale ale administraţiei de stat sau observaţii provenite din cunoaşterea comună) la producerea prin mijloace proprii a datelor necesare (prin interviuri. Trebuie să remarcăm însă că exponenţii acestor “teorii” nu sunt “posesorii “ unei sociologii ştiinţifice. Znaniecki şi W. se bazează pe cercetări sistematice. pe de o parte. să se delimiteze de cunoaşterea comună. ceea ce presupune un efort cognitiv special şi specializat. la fel ca şi “burghezul naiv” al lui Moliere. Descoperirea fiecăruia nou strat modifică înţelegerea întregului” . spre deosebire de cea comună. fie cu ceaiuri medicinale. iar pe de alta. trebuie să se realizeze multidimensional şi integrativ. Thomas sesizează caracterul eronat al premiselor de la care porneşte sociologia comună (“practică”): a) cunoaştem realitatea deoarece trăim în ea. Am putea spune că fiecare om este un sociolog fără să-şi dea seama.

Ştiinţe primare Ştiinţe intermediare Ştiinţe de completare şi ordonare matematica.3. Mill defineşte sociologia ca integrare a ştiinţelor sociale în timp ce E. spunându-i că el nu ştie nici ce-i pe pământ. adică de realitatea socială în toată complexitatea ei. mecanica fizică. studiind “harta” cerului.. au iluzia cunoaşterii ştiinţifice. religia. mecanismele şi legităţile lor specifice sau.  Printre sociologii români care se înscriu în aceeaşi viziune se numără şi Traian Herseni. El clasifică ştiinţele în două mari categorii : naturale şi sociale. emiţând pretenţii teoretice nefondate. deoarece se află în ea odată pentru totdeauna. astronomia. Posedând unele cunoştinţe mai mult sau mai puţin valide ale domeniului. ca totalitate. educatori. biologia. Această clasificare este rezultatul firesc al înţelegerii sociologiei ca “regină a ştiinţelor”. cu atât mai puţin ce-i în cer. fiindcă nu privesc niciodată în sus”. ştiinţa etc. psihologia chimia biologică logica …………………………………………………morala Aceeaşi perspectvă integratoare este împărtăşită şi de Mill. se orientează preponderent spre concret. Durkheim susţine că sociologia nu poate fi decât sistemul sau corpusul ştiinţelor sociale. Pentru sociologie este caracteristic faptul că. care se ocupă de studiul materiei anorganice. ca ştiinţă a societăţii “ca totalitate”. sociologia astronomia cerească. chimia. Spre deosebire de ştiinţele naturale. morala. spre individual şi unic”.6 2. – se face cu specialişti.Deşi sociologia . folcloristicii etc. Sociologia ocupă un loc onorabil în cadrul ştiinţelor primare. nu-şi dau seama că ei. există trei categorii de ştiinţe : primare. Astfel. unii reprezentanţi ai simţului comun se declară cu ostentaţie sociologi. sociologia studiază societatea. Hegel ne povesteşte o anecdotă în care filosoful Thales. intermediare şi de completare şi ordonare. În viziunea lui. în general. cade într-o groapă spre deliciul unei bătrâne care-l persiflează.. Sociologia se înscrie. dreptul. spre deosebire de aceştia nu pot cădea în groapă. Durkheim. organice etc. psihologi. cazul istoriei. Celelalte ştiinţe sociale izolează de regulă unele aspecte sau componente ale societăţii (economia. politica. Hegel încheie relatarea anecdotei cu următoarea replică : “cei care râd astfel de filosofi. deci. între ele existînd numeroase puncte comune dar şi elemente de distincţie. în ansamblul ştiinţelor sociale. Tot pe aceeaşi linie Mauss identifică obiectul sociologiei în analiza “fenomenelor sociale totale”. arta. Deseori. chimia organică. geografiei. ea se preocupă de societate ca întreg.a. Sociologia şi sistemul ştiinţelor Primul sociolog care a încercat să încadreze sociologia în ansamblul ştiinţelor fundamentale a fost A. după biologie şi un loc preferenţial în raport cu ştiinţele socioumane. fizica.) şi le studiază în structurile. gânditorii au satirizat pretenţiile şi aroganţa simţului comun faţă de cunoaşterea teoretică.7 14 . Comte.ca şi psihologia şi pedagogia etc. Mauss ş.

sociologia generală etc. fiind structurată pe mai multe nivele : a) o teorie generală a socialului (teorie a organizării sociale). subsistemelor societăţii globale. psihologia. Cu alte cuvinte. sociologia dreptului. fiind “ştiinţă” doar a unei părţi a socialului şi nu a socialului ca totalitate.) au ca obiect diferitele conţinuturi ale activităţii umane. întâlnim şi o altă perspectivă a înţelegerii obiectului sociologiei şi a raporturilor ei cu celelalte ştiinţe sociale. Cercetarea macrosociologică îşi aduce o contribuţie considerabilă la înţelegerea fiecărui subsistem social. b) o teorie a societăţii globale (macrosociologia. că “Spencer a redus sociologia la studiul socialului sub manifestarea lui concretă. Pornind de la această dublă semnificaţie a obiectului sociologiei. estetică etc. sociologul francez M. c) o teorie a a componenetelor. atât în calitatea lor de fenomene social cât şi în aceea de subsisteme ale sistemului social global (sociologii de 15 . Putem conchide.   Un prim punct de vedere susţine distincţia absolută dintre ele. sociologia). ştiinţa politică. a fiecărui fenomen social . istoria. sociologia studiind formele sociale ale activităţii umane (caracteristicile generale ale relaţiilor sociale. sociologia ocupă un loc modest. Duverger susţine că există două posiblităţi de clasificare a ştiinţelor sociale : a) una verticală.) şi b) una orizontală. Din sociologia generală. Celălalt punct de vedere. deci. şi ştiinţă a diferitelor componente ale socialului. În istoria sociologiei există două mari poziţii în privinţa raportului care există între sociologie şi celelalte ştiinţe sociale. sociologia are o poziţie privilegiată în rapot cu ştiinţele sociale. chimia) şi concrete (astronomia. ştiinţele economice etc. fapt ce explică impreciziile şi incertitudinile ei. grupurilor). juridic) . sociologie religioasă. geologia. consideră că distincţia dintre sociologie şi celelalte ştiinţe sociale este relativă şi istorică. biologia. ce are drept criteriu studierea diverselor aspecte ale vieţii sociale în interiorul unuia şi aceluiaşi grup (demografie. în abstracte (logica şi matematica). în timp ce ştiinţele sociale particulare (politologie. Comte sesizează că matemaica este ştiinţa cea mai veche iar sociologia cea mai recentă.A. caracteristicilor lor sociale făcându-se abstracţie de conţinutul lor concret (politic.). fizica. Spencer susţine că sociologia se mulţumeşte cu studiul socialului în manifestările lui concrete. Conform acestei perspective sociologia este în acelaşi timp şi ştiinţă a totalităţii. Spencer. În clasificarea ştiinţelor realizată de sociologul pozitivist H.8 În istoria sociologiei. în cadrul căreia fenomenele sociale sunt tratate doar sub aspectul prima categorie fac parte sociologiile de ramură şi din cea de a doua. economic. contestându-i în acest fel orice pretenţii de abordare a generalului”. antropologia. În această perspectivă. în opoziţie cu primul. 9 Putem concluziona că sociologia este o ştiinţă socială care intră într-o mulţime de conexiuni cu toate celelalte ştiinţe sociale. abstract-concrete (mecanica. economie. sociologia este atât o ştiinţă a formelor sociale cât şi a societăţii ca sistem şi a subsistemelor care o compun şi interrelaţiilor dintre ele. El împarte ştiinţele după un criteriu logic. în care sunt vizate marile tipuri de societate). care se referă la acele ştiinţe sociale care studiază diverse categorii de grupuri sociale (etnografia.

12 Ori testele. În planul practicii. care încarcă explicarea elementelor. în explicarea realităţii sociale este evident : faptele sociale sunt în primul rând. Astfel. Tarde. ci doar conduite şi că ideea de “fenomen psihologic total” este o retorie atâta 16 . Sociologie şi psihologie. exclusiv prin ansamblu (sistem). care proclamă rolul determinant al individului în grup şi care contestă rolul societăţii ca realitate de sine stătătoare (G. Psihologia nu putea accepta ideea unei conştiinţe colective transcendente. Sociologia avertizează psihologia experimentală şi psihologia fiziologică că. ea nu a mai putut duce la colaborarea psihologiei cu sociologia. Conflictul între cele două ştiinţe a îmbrăcat în timp două forme : a) Teoriile psihologizante. memoriei. Din păcate. Apariţia ideii de «conştiinţă colectivă» în sociologie a generat punerea problemei în noi termeni. încercând să surprindă legile generale ale percepţiei. aceasta fiind de aceeaşi natură cu sugestia hipnotică. sociologia familiei.11 constata că iniţial raportul dintre psihologie şi sociologie a fost gândit prin prisma raportului dintre conştiinţa individuală şi determinările sociale (dintre individ şi societate). Sociologismul caracterizează concepţia sociologică a lui E. Gabriel Tarde precizează că la baza formării şi menţinerii grupului social stă imitaţia. psihice. M. ci la accentuarea conflictului. Roger Bastide în Tratat de sociologie (1962). Achim surprinde complexitatea conexiunilor dintre ştiinţele socio-umane în schema următoare (vezi pagina 21). îşi pierde caracterul psihic şi devine o realitate supraorganică (preexistentă conştiinţelor individuale).). respectiv contagiunea mentală de la individ la individ. Robert Hertz etc. un fel de “conştiinţă a conştiinţelor” care. Accentul pe care sociologul francez îl pune pe factorii psihologici. experimentele de laborator poartă amprenta culturii în cadrul căreia au fost concepute şi sunt relevante doar pentru aceasta. Paul Fauconnet. sociologia industrială. sociologia economică etc. Cu acest înţeles. ca sinteză. însă.ramură ca spre exemplu. Sociologii susţin că experienţele de laborator nu surprind legi. conştiinţa colectivă era înţeleasă ca o realitate exterioară. activităţii “ riscă să generalizeze ceea ce nu este valabil decât în interiorul unei singure civilizaţii sau al unui moment al duratei istorice”. Simmel). În viziunea lor. subsistemelor. constă în faptul că sociologia contestă pretenţiile psihologilor de a elabora o psihologie generală şi abstractă în cadrul căreia toate formele sociale ar avea ca element comun natura umană. G. Durkheim şi a discipolilor săi : Marcel Mauss. străină omului. b) Teoriile sociologizante care acordă societăţii o putere absolută în explicarea conduitelor umane. aruncând în desuetudine viziunea anterioară. El prezintă raportul dintre cele două ştiinţe sub forma a două cercuri care se întretaie şi al căror domeniu comun se lărgeşte continuu în detrimentul părţilor exterioare. transcendentă ce juca un rol important în modelarea lui . Cel care a sesizat exagerările celor două poziţii mai sus prezentate şi care a încercat să le depăşească a fost Georges Gurvitch. la baza ordinii lumii stă ansamblul reprezentărilor colective. confruntarea dintre cele două ştiinţe are cel puţin două urmări demne de luat în seamă.  primă consecinţă. Mulţi sociologi consideră că deviza sociologismului a fost lansată de Durkheim atunci când a afirmat că “orice fapt social îşi are cauza întotdeauna într-un fapt social”.

12 Ori testele. Bastide atunci când studiem societăţile stabile “cristalizate. insurmontabile). Psihologia socială este. însă. Astfel. fără să se “topească una în cealaltă. ajutând-o să evolueze ca ştiinţă şi invers. În psihologie. dacă nu vrea să rămână cantonat în abstract. ne aflăm în faţa unei societăţi în restructurare.  Cea de a doua consecinţă o reprezintă complementaritatea în care se află cele două ştiinţe. pe lângă conceptele specifice. ele să utilizeze din ce în istorice” . ca spre exemplu. Kardiner ca “ acea configuraţie a personalităţii. experimentele de laborator poartă amprenta ce mai mult un limbaj comun.”. fapt ce ridică o nouă şi serioasă problemă : dau ele acelaşi sens termenilor comuni? Nu cumva pot apare confuzii (pentru moment. în sociologie (. realizarea analizei societăţii.) are o largă circulaţie termenul de “personalitate de bază” definit de A. la acea dată). psihicul individual şi societatea se află într-o conexiune indisolubilă. de psihologie şi de sociologie doar unghiul din care este abordat diferă. fără însă ca ele să-şi piardă complet specificul. dintre indivizi şi grupuri etc. la rândul lui. accentuându-se importanţa elementelor sociogene din structura intimă a omului : interiorizarea normelor şi a valorilor în procesul socializării. (Raportul dintre psihanaliză şi sociologie este tipic în această privinţă). Şi una şi cealaltă au ca obiect de studiu raporturile dintre indivizi. este utilizat de filosofie. Mauss preciza că intersectarea tot mai amplă a celor două discipline face ca. se vorbeşte despre “persoană”. “personalitate” şi de tulburările de personalitate. aşa cum sesizează R. identitatea ştiinţifică. Sunt situaţii în care cercetătorii se văd obligaţi să opteze între o metodă sociologică şi una psihologică sau cel puţin să acorde prioritate uneia dintre ele. dezvoltarea conştiinţei. să se inspire şi să utilizeze rezultatele cercetării psihologice pentru a putea completa şi aprofunda analiza fenomenului social. Sociologii se văd nevoiţi să pună întrebări psihologilor. De exemplu. Deşi atât de necesară. “personaj”.timp cât organismul uman. Când. Putem spune că raportul de complementaritate dintre cele două discipline are o conotaţie pozitivă : sociologia furnizează date. omul “în ultimă instanţă”. atât din perspectivă sociologică cât şi psihologică. Astfel.. rigide” (sau cu atât mai mult societăţi dispărute).13 Dacă restrângem analiza la raportul dintre psihologia socială şi sociologie. trebuie să pună întrebări sociologilor. avea nevoie de o psihologie a aşteptării (de care nu a putut beneficia. dimpotrivă. care este împărtăşită de majoritatea membrilor societăţii ca rezultat al experienţelor timpurii pe care ei le au în comun” . socialul este mai accesibil şi de aceea devine recomandabilă utilizara metodei sociologice. În sociologie . să facă apel la cercetarea sociologică. se utilizează frecvent termenul de “personalitate socială”. formarea idelurilor. însă. Marcel Mauss pentru a sesiza şi explica mai bine fenomenul social al magiei. “ de vreme ce socialul este pe care de a se schimba şi psihicul ne arată limitele evoluţiei şi obstacolele întâlnite”. informaţii psihologiei. în detrimentul amândorura? Se observă că unul şi acelaşi concept. în tranziţie. filosofia are în vedere “esenţa umană”. psihicul colectiv şi individual este mai accesibil decât socialul. constatăm că asemănările sunt şi mai frapante iar punctele comune şi mai numeroase. De asemenea. dacă nu se mulţumeşte cu explicaţii parţiale şi jumătăţi de adevăruri. impunându-se în acest caz utilizarea prioritară a metodei psihologice. cel de personalitate. nu este tocmai uşoară. Psihologul. însuşirea modelului cultural. un domeniu interdisciplinar de cunoaştere ştiinţifică a interacţiunii comportamentelor şi proceselor 17 .

în “Social Psychology” (1924). cât şi ca metodă de psihoterapie. “culpabilitate”. K. studiul influenţelor inconştientului asupra activităţilor creative şi a relaţiilor sociale). după ce antropologul B. nefiind revendicate nici de psihologia socială.studiul relaţiilor reale sau imaginare dintre persoane într-un context social dat. Malinowski a descoperit că societăţilor primitive din Melanezia le este străin complexul lui Oedip.14 F. Astfel. H. F. elaborată pentru tratamentul nevrozelor”. antropologiei. prin universalitatea lui. Marcuse. de asemenea.psihice umane. dimpotrivă. 18 . cât şi pentru cele imaginare. Ele devin obiect de studiu pentru psihologie doar în măsura în care afectează persoanele aflate în respectivele interacţiuni. După cel de al doilea război mondial. aprecia că conflictul dintre Eros şi Thanatos (impulsurile universale care modelează comportamentul uman) oferă explicaţii cu privire la fenomenel sociale paradoxale sau paroxistice. spre deosebire de sociologie. Pe de altă parte. în Social Psychology (1924) aprecia că psihologia socială are ca obiect . observăm că psihologia socială. în timp ce psihologia socială se apleacă asupra factorilor psihici. psihologiei. H. stratificarea şi mobilitatea socială. H.. Pentru explicarea principalelor simptome ale civilizaţiei contemporane. “civilizaţie”. Psihanaliza (numită şi “psihologie abisală”) este percepută astăzi atât ca “teorie a structurii şi dezvoltării personalităţii umane. Sociologia se apleacă mai mult asupra factorilor sociali ai grupuirilor. cum ar fi de exemplu. Psihanaliză şi sociologie. susţine ideea că fiecărui tip de societate (cultură) îi corespunde un tip specific de matrice a nevrozelor. Luând ca referinţă această definiţie. Marcuse încercând să explice psihanalitic problema alienării individului în “societatea de consum”. Adorno au elaborat teorii de esenţă psihanalitică. în măsura în care aceste relaţii afectează persoanele implicate în situaţiile respective”. Constatăm. De asemenea. Chiar şi atunci când obiectele de studiu ale celor două discipline se întrepătrund. Erich Fromm. Horney încurajat de această descoperire. Unele din temele abordate de S.Allport. ea integrează contribuţiile teoretice şi metodologice atât ale psihologiei cât şi ale psihologiei ca şi ale altor ştiinţe sociale (ex. Astfel. există fenomene şi procese sociale care – ca obiect de studiu – revin în mod exclusiv sociologiei. ci. nici de vreo altă ştiinţă socială. Ca domeniu interdisciplinar. Th.H. poate constitui un model pentru clarificarea unor noţiuni ca : “interzis”. unele diferenţe continuă să existe : în timp ce psihologia socială se concentrează mai mult pe analiza microgrupurilor şi a conduitelor persoanelor în cadrul grupului. manifesta interes atât pentru relaţiile interpersonale reale. Unii psihanalişti au facilitat transbordarea procedeelor specifice psihanalizei dinspre psihicul individual spre mediul cultural (care socializează individul). sociologia este mai interesată de grupurile mari şi medii şi abia apoi de cele mici şi de influenţele lor asupra indivizilor care le compun. teoriile psihanalizei au fost utilizate din ce în ce mai mult în explicarea profilului şi vieţii societăţilor.. că relaţiile sociale în sine nu prezintă interes pentru psihologia socială. antropologia) “concentrându-se sistematic pe interacţiunile umane şi fundamentele psihologice ale acestora”. Freud prezintă mare inters şi pentru sociolog. complexul lui Oedip. aşa cum prezintă ele pentru sociologie. Astfel. îl constrânge să-şi reprime toate nevoile ca şi mijloacele de a şi le satisface. care merită să fie reţinute şi valorificate şi de sociologi (ex. Dezvoltările contemporane ale psihanalizei au adus teme noi în spaţiul cercetărilor ştiinţifice.15 Ea a influenţat evoluţia sociologiei. conchide că o astfel de societate nu îl eliberează pe om. Allport.

este este de fapt «ştiinţa omului». F. Marea Britanie şi S. Le Play. cu o largă sferă de cuprindere vizând atât structura cât şi comportamentele ipostazelor omului (omul ca individ. În încercarea de a clarifica raportul dintre cele două ştiinţe. cum ar fi : documentarea. eterogene. “vorbire”) având semnificaţia de discurs despre om. În 1798. ca grup. Kant considera că antropologia este posibilă din două perspective : una fiziologică (ce-şi propunea să studieze ceea ce natura face din om) şi alta practică (obiectul ei fiind ceea ce omul face din sine însuşi). mai evidente decât ale etnologiei. obiectivele sociologiei par mai Într-o acepţiune apropiată de cea modernă. civilizate. etnologie şi etnografie sunt interşanjabili. În conformitate cu cele două dimensiuni fundamentale ale fiinţei umane : natură şi cultură. Altfel spus. În sens riguros ştiinţific. 19 .U. ca specie). au dezvoltat o antropologie culturală. În acest ultim înţeles. termenul de antropologie vine din limba greacă (anthropos. speculativ ea desemnează tot ceea ce referă la om sau are ca finalitate omul. Pe de altă parte. Morgan. de exemplu. Boas subliniază faptul că sociologia. Deşi uneori subapreciată.J.B. antropologia s-a constitutit în strânsă legătură cu sociologia. dimpotrivă. Bachofen (1860-1870) sunt contemporane cu cercetările sociologice efectuate de F. antropologia este o ştiinţă complexă a omului. cercetările sociologice din acea vreme studiau. cum au ajuns lucrurile să fie ceea ce sunt”. pe când sociologia. în timp ce Europa continentală a fost preocupată de antropologia fizică şi i-a acordat un înţeles sinonim cu cel de etnologie. se vrea mai mult ştiinţa colectivităţilor umane. În timp ce etnologia permite realizarea unor inventare descriptive complete ale culturilor de mici dimensiuni. antropologie este utilizat în 1501 de Magnus Hundt într-o lucrare de anatomie şi fiziologie. după cercetările efectuate de Freud numeroşi etnografi şi sociologi au utilizat psihanaliza ca instrument de cercetare considerând-o “cheia ce le deschidea porţile simbolismului social”. “cuvânt”. Vulcănescu (1970) “ nu este indiferentă faţă de nimic” şi este de folos oricărei ştiinţe socioumane. Tylor. atunci când studiază societăţile actuale are nevoie de rezultatele cercetării etnologice ca să poată explica. însă. Primele cercetări antropologice realizate de L. antropologia generală cuprinde două ramuri principale : antropologia fizică şi antropologia culturală.H. Spencer etc. însă. termenul clare. sociologul român făcea următoarea aserţiune : “antropologia pune accentul mai mult pe om. tehnica monografică etc. În sens impresionist. Sociologie şi antropologie. sociologia studiază doar un eşantion reprezentativ dintr-un ansamblu vast. Marx. societăţile complexe. E. observaţia. catalogate ca primitive (nu cunoşteau scrierea). societăţile trecute şi dispărute. Printre sociologii care au manifestat interes pentru stabilirea conexiunilor dintre sociologie şi antropologie se află şi Traian Herseni. Din punct de vedere etimologic. K. “om” + logos. în timp ce cercetările antropologice mai sus amintite au avut ca obiect de studiu societăţile relativ omogene şi reduse ca mărime. Aşa.Nu întotdeauna psihanaliza a fost corect utilizată în explicarea socialului. antropologia (etnologia) este tot un fel de sociologie care studiază. etnologia. H. ştiinţifică. tot mai preponderent. Pentru sociologii francezi. J. Până la mijlocului secolului XX. opunându-se celor care găsesc ca nejustificată această echivalenţă terminologică. Acest lucru nu trebuie să impieteze asupra utilizării ei legitime spre beneficuil deopotrivă a tuturor ştiinţelor sociale. aşa cum remarca R.A. considerate moderne. Astăzi cuvântul este folosit în două sensuri. În această ordine de idei constatăm că şi astăzi există teoreticieni care consideră că termenii de antropologie culturală. Sociologia şi etnologia folosesc fiecare în manieră proprie un corp comun de metode.

)”. în principal. concret. Pentru ca un fapt social să devină istoric. În acelaşi timp. fapte ce ne îndreptăţesc să susţinem că ea are. să constituie un eveniment reprezentativ pentru respectiva epocă.de exemplu. Sociologia (deşi se poate opri şi la nivel descriptiv). considerând că ar avea un oarecare temei. Pentru ca faptul social să devină sociologic. mai mult decât atât. odată cu primele regate. istoria şi sociologia sunt două ştiinţe care se întâlnesc şi. pe când sociologia năzuieşte spre universal. informativă. popoare. o funcţie teoretică. repetabil. comun diferitelor fenomene sociale. pe de o parte.16 Sociologia şi istoria.a aspiraţiilor sau societăţilor omeneşti. el trebuie să se caracterizeze prin repetabilitate. dar tot uman. relatează întâmplări. exemple provenite din istorie. sub două aspecte diferite. cât şi dinamica acestora. el trebuie să aibă o importanţă deosebită în epocă. respectiv. mergând. de ceea ce este constant. Istoria şi sociologia se aseamănă şi prin faptul că analizează fenomenele sociale în mod critic şi selectiv. Herseni – este că tendinţa predominantă a istoriei este spre individual. constanţă. Ele constituie “singurele ştiinţe globale susceptibile de a-şi extinde curiozitatea asupra oricărui aspect al socialului”. aspectul uman şi aspectul socio-cultural. În timp ce istoria apare odată cu scrierea. utilizează diverse unor regi. spre generalizare (ea este o ştiinţă nomotetică)”. spre particularizare (ea este. fapte ale sau culese prin viu grai de la martori şi au fost înregistrate în documente scrise (sau de alt gen). ea dezvoltând chiar şi o ramură de factură istorică.18 Tot ceea ce se poate afirma – conchide T. până la a se confunda cu culturologia”. Ele studiază în fond aceeaşi realitate umană. metode. de cele mai multe ori ajunge la explicaţii şi în anumite cazuri. cum s-a spus. o ştiinţă ideografică). sociologia foloseşte uneori termeni. o funcţie explicativ-aplicativă. El consideră că această distincţie are caracter relativ deoarece azi istoria a început “să se dezvolte în sensul unor generalizări ale fenomenelor istorice” iar sociologia “dezvoltă cercetări tot mai ample cu privire la fenomenele sociale concrete (etnosociologia. Pe de altă parte. irepetabile ale fenomenelor în opoziţie cu sociologia care este interesată de general.19 Acelaşi autor se delimitează şi de punctele de vedere care susţin că sociologia este o ştiinţă a prezentului în timp ce istoria se dedică exclusiv trecutului. Traian Herseni îl abordează într-o manieră mai nuanţată. generalitate. ele se identifică chiar “constituind o singură aventură a spiritului”. urmărind exclusiv succesiunea evenimentelor şi descrierea acestora are. sociologia monografică etc. În încheiere. se poate vorbi şi despre o istorie a evenimentelor prezente. prin unii reprezentanţi ai ei. sociologia este o ştiinţă care apare relativ recent (secolul XIX). poate oferi chiar şi soluţii. sociologia istorică. 20 . antropologia culturală se ocupă mai mult de cultură decât de societate. Acestea au fost trăite de istorici metode sociologice în investigarea evenimentelor istorice (aşa cum ar fi. Istoria furnizează sociologiei un important material faptic şi o ajută să înţeleagă atât originea fenomenelor sociale. Argumentele lui sunt că. iar pe de altă parte. însă. istoria emite “generalizări analitice” (de factură sociologică). de aspectele unice. La rândul ei. Mulţi teoreticieni susţin că istoria se ocupă de individual. în sens de istoriografie. trebuie să precizăm că natura circumstanţelor fac din faptul social un fapt istoric sau un fapt sociologic. referitoare la trecut.17 Istoria. metoda studiului de caz). în principl. pe care le studiază. în curs de desfăşurare. Mai mult decât atât. sociologia nu se rezumtă la cercetarea prezentului. În viziunea lui Fernand Braudel. Istoria. Deşi nu este împotriva acestui punct de vedere.

4 1) Sociologie aplicată 2) Comportament colectiv 3) Comunitate 4) Sociologia comparată 5) Crimă şi delincvenţă 6) Cultură 7) Demografie 8) Comportament deviant 9) Educaţie 10) Organizaţii 21 . Chiar şi apariţia sociologiei este legată de necesitatea soluţionării problemelor economice şi sociale create de industrializare (şomaj.). deoarece în destule cazuri indivizii s-au aflat în imposibilitatea de a stăpâni prin proceduri raţionale complexitatea faptelor sociale. Ca ştiinţă în sine. V. K. A. fapt ce demonstrează caducitatea opoziţiei metodologice (dintre cele două discipline) susţinute de S. în principal. care analizează şi reduce tensiunile dintre oameni” şi precizează totodată. financiară etc. Comte. faptul sociologic poate fi abordat istoric iar faptul istoric poate fi tratat din punct de vedere sociologic. 1972. economia se caracterizează printr-o tendinţă de lărgire a domeniului său de analiză. În acest sens. Activitatea economică face. Pe de altă parte. domeniul economic reprezintă un subsistem important al societăţii şi. Pareto. Astăzi. filosof şi economist contemporan cu “părintele” sociologiei. de incapacitatea de a studia “pozitiv” fenomenele sociale. el riscă să devină dăunător. însă. 3 Jan Szczepanski. că obiectul celor două discipline se confundă. este nepermisă şi eronată. sondajul de opinie.A. de aceea. În secolul XX. Conexiunea dintre economie şi sociologie se reflectă şi în faptul că mulţi sociologi sunt şi economişti în acelaşi timp (ex. IV. Stuart Mill. obiectul sociologiei economice şi a subramurilor sale : sociologia industrială. crize economice etc. căsătoriei sau crimei au condus la rezultate discutabile. 17. altfel el nu poate fi un mare economist şi. economia politică era renegată. chiar periculos”. implicaţiile lor sociale. cercetarea sociologică nu-l poate ignora. La rândul ei. Mill. consecinţele. sociologia a încercat să includă în interiorul ei şi probleme de economie politică. F. comercială. Acest fapt nu înseamnă. că aceste tuturor energiilor cosmice în serviciul tuturor energiilor. susţinea existenţa unei opoziţii metodologice între sociologie şi economie şi a imposibilităţii reconcilierii lor. agrară. Marx etc. cealaltă studiind doar un domeniu al socialului şi înregistrând progrese remarcabile. extrapolarea modelului clasic al lui homo oeconomicus la analiza tuturor fenomenelor sociale (“care presupune dirijarea comportamentului persoanei de o raţionalizare definită în mod strict”). testul sociometric. Perroux (1955) definea economia ca “o cunoaştere ştiinţific controlată. evoluţia. Pe de altă parte. Cours de philosophie positive. inflaţie. vol. Weber sugerau că şi sociologii pot învăţa lecţii de metodă de la economişti. p. Simmel şi M.însă. Necesitatea extinderii orizontului analizei economiei este sesizată şi de F. 1908. Obiectul sociologiei îl constituie socialul şi doar în particular economicul iar scopurile celor două ştiinţe sunt diferite. mai mult decât atât. Note: 1 A. etc. prima fiind o ştiinţă generală a societăţii. Sociologia şi economia. Noţiuni elementare de sociologie. Pe de altă parte. numeroase metode şi tehnici de cercetare sunt utilizate deopotrivă de sociologi şi economişti (experimentul. La începuturile ei. Paris.). 2 Ibidem. atunci când susţine că “un economist trebuie să înţeleagă logica întregii societăţi. Hayek. sociologii clasici germani G. Încercările economiştilor de a aplica acest model în cazul divorţurilor.). care merită să fie numite umane. cercetarea economică oferă sociologului informaţii utile despre fenomenele economice. aflate într-o profundă conexiune. Comte acuza economia politică abstractă de “sterilitate”. De altfel.

Metodă vine din grecescul methodos. sport. 42 8 Mihu Achim.. 12 R. Invitation to sociology. Babel. H.. Dicţionar de sociologie. op. Cunoaşterea de sine-condiţie a înţelepciunii. p. semnificând “cale”. Albatros. Gergen. 53.. Lazăr Vlăsceanu. Ed. Sociologie. I. ABC-ul investigaţiei sociologice. Numeroasele metode sociologice întrebuinţate nu beneficiază de o metodologie coordonatoare.formale şi complexe 11) Ecologie umană 12) Sociologie industrială 13) Lege şi societate 14) Timp liber. cit. Ea îşi subsumează tehnici. M. Buc. Gergen. ibid. 1971. instrumente. procedee. I. Cercetarea sociologică foloseşte atât metode specifice. vol. Dumitru Stan. 22 . METODA DE CERCETARE SOCIOLOGICA Legitimitatea sociologiei ca ştiinţă este legată de existenţa unor metode. avertiza Fr. Conceptul de metodologie are o sferă de cuprindere mai largă decât cel de metodă. în “Sociologia franceză contemporană”. norme. Ed. Prelegeri de istoria filosofiei. 13 Adina Chelcea. Metoda este “felinarul care luminează calea în întuneric”. Cea de pe urmă este menită să dirijeze cercetările şi să ofere altora o modalitate de a verifica rezultatele. şi enc..Y. Social Psychology. 10 Ion Ionescu. 154.M. Istorie şi sociologie. 11 Roger Bastide. Cuza. Desigur că rezultatele sunt insuficiente în raport cu numărul mare al problemelor care solicită a fi rezolvate. 3. Buc. PUF. 6 G. W. 16 Traian Herseni. 7 Traian Herseni. Berger.Y. p. 1982. Iaşi. cât şi căile de obţinere a unor rezultate valide din punct de vedere ştiinţific. Poincaré afirma că sociologia este ştiinţa cu cele mai multe metode şi cu cele mai puţine rezultate. elaborează strategii de investigare. Bacon subliniind importanţa majoră pe care o joacă în realizarea unei bune cercetări. 1963. În cazul ştiinţelor socio-umane.. Bastide. 1986. Hegel. vol. Paris. a unui set de modalităţi cu ajutorul cărora să se poată investiga fenomenele şi faptele soiale. şt. 1981. poate fi explicat şi prin absenţa unităţii cercetării sociologice. 38. Septimiu Chelcea. 18 Traian Herseni. N. Ed. p. 14 K. Metodologia reflectează asupra experienţelor trecute de cercetare. Orice activitate de cercetare necesită utilizarea anumitor metode. Pe de altă parte. Validarea ştiinţifică a sociologiei presupune deci atât existenţa metodei sociologice cât şi a metodologiei cercetării sociologice. Elemente de sociologie. el include ansamblul metodelor folosite în investigarea socialului şi are un caracter predominant normativ. p. 60.. 1993. 19 Ibidem. op. 81. 1971. indică atât eventualele obstacole şi deficienţe. “mijloc”. 1. p. şt. Buc. Sociologie. al . 9 Mihu Achim.. F. Cluj Napoca. vol. 15 Cătălin Zamfir. principii. I. p. p. Buc. Traite de sociologie. 5 Peter L. 1982. Ed. Ed. numărul mic de rezultate în raport cu aşteptările şi nevoile societăţii. 67. p. 471. 39. 1963. 17 Fernand Braudel.. J. 1962. pol. p.. recreere şi artele 15) Căsătoria şi familia 16) Sociologia matematică 17) Sociologia medicală 18) Metodologia şi statistica 19) Sociologia militară 20) Ocupaţii şi profesii 21) Sociologia politică 22) Relaţii rasiale şi etnice 23) Religie 24) Sociologie rurală 25) Grupurile mici 26) Schimbare socială 27) Control social 28 ) Organizare socială 29) Psihologie socială 30) Stratificare şi mobilitate 31 ) Sociologia cunoaşterii şi a ştiinţei 32) Teorie 33) Sociologie urbană 34) Comunicaţii de masă 35) Economie şi societate 36 ) Socio-lingvistica (mai nou!). Ed. “mod de expunere”. şi enc. Dacia. proprii sociologiei cât şi metode împrumutate de la alte ştiinţe. Ed. p. cit. Univ. 155.

Ele conţin anumite conceote sociologice sau variabile sociologice. Zamfir. sociologul S. naturali sau sociali (războaie. f) acceptarea. contradicţii între elemente etc. analiza rezultatelor şi redactarea raportului de cercetare. organizarea deficitară) . Acestea sunt definite operaţional. Plano 1 prevede următoarele momente ale cercetării ştiinţifice : a) identificarea (definirea) problemei ce urmează a fi cercetată . . Anumite probleme sociale devin probleme sociologice.G. Zdravomâslov vorbeşte de cinci etape. fie într-un raport de 23 . 1969). J.Investigaţia sociologică se realizează în mai multe etape. observabil. tensiuni. studiul unităţilor naturale (grupe. Katz de şase. preancheta. în sfârşit. furtul. Claude Joveau de cincisprezece. Delimitarea obiectului se referă la decuparea din multitudinea faptelor. Mucchielli şi anume : determinarea obiectului. Mucchielli de douăsprezece. Problemele sociale conştientizate şi transmise spre cercetare sociologilor devin probleme sociologice. g) probleme de dezvoltare (probleme de perspectivă mai îndepărtate) . o caracteristică. Raymond Boudon 3 consideră că există trei mari categorii de “probleme sociologice “. Simon.) . respingerea sau reformularea ipotezei . b) formularea ipotezei despre presupusele relaţii între variabile . d) culegerea de date pentru testarea empirică a ipotezei. Acest lucru presupune alegea indicatorilor şi gruparea lor în dimensiuni.) . procese sociale : a) starea socială perimată (tensiunile rasiale. în orice societate: omuciderea. “Indicatorul este un semn exterior.) . b) procesele sociale considerate în sine ca negative. În viziunea lui C. Chelcea preia şi dezvoltă clasificarea etapelor investigaţiei sociologice propuse de R. însuşi studiul segmentelor sociale a indivizilor în contextul social în care sunt situaţi şi. d) fluctuaţiile factorilor externi. comunităţi). prelucrarea informaţiilor deţinute. Trebuie remarcat faptul că nu toate problemele sociale sunt şi probleme sociologice. o situaţie despre care societatea sau un sistem al ei consideră că trebuie schimbat”. pretestarea instrumentelor de cercetare. e) analiza cantitativă şi calitativă a datelor . c) stabilirea tehnicilor şi procedeelor aferente . J. definitivarea lor. c) consecinţele negative ale unui proces social pozitiv (ex. stabilirea obiectivelor. măsurabil care se află faţă de indicat într-un raport de corespondenţă totală. coeficient statistic. care au fost şi au rămas în atenţia cercetătorilor : studiul societăţilor globale. eşantionarea. Plano şi D. efectele negative ale industrializării) . Într-o lucrare de referinţă2. f) apariţia de noi necesităţi (creşterea aspiraţiilor. problema socială este “un proces. variabilă. e) decalajele produse de dezvoltarea diferenţelor de ritm. aplicarea în teren. “atât sub raportul schimbărilor sociale cât şi al sistemului social.4 Ea însumează următoarele clase de fapte. fenomenelor sociale a celor pe care urmează să le investigăm în lumina unei anumite teorii. adică sunt traduse în “evenimente observabile” deoarece “numai astfel este posibilă repetabilitatea măsurării “ (Julian L. Indicatorii sociologici sunt raportabili la termenii de dimensiune. necesitatea creşterii gradului de calificare în raport cu tehnologiile utilizate etc . determinarea universului anchetei. anomia etc. fenomene. instituţii. A. alegerea tehnicilor de cercetare. Nu există un punct de vedere unanim cu privire la numărul etapelor. catastrofe naturale etc.

care constă în selectarea unei părţi (eşantion) dintr-o populaţie (persoane. “În procesul inductiv – constată S. constă în analiza detaliată a ipotezelor posibile în vederea selectării celor verificabile. distingem între eşantionarea probabilistică şi neprobabilistă. prevederea eventualelor dificultăţi ce pot apare în desfăşurarea investigaţiilor (aprobări necesare.  Cea de a treia etapă are ca scop determinarea obiectivelor şi formularea explicită a ipotezelor cercetării şi se realizează pornind de la sinteza datelor obţinute din preanchetă. În primul caz.  În etapa a patra. populaţia care va fi investigată. angajatul? Trebuie aflat. În funcţie de caz. registrele de prezenţă.corespondenţă statistică. Goode şi P. O bună anchetă. echipa.). se stabileşte universul anchetei. constituie în cercetările sociologice cei mai frecvenţi indicatori”. respectiv preancheta. stabilirea termenelor calendaristici. Un fapt de observaţie. “orice eşantion posibil de dimensiune n din populaţia N dispune de aceeaşi probabilitate de a fi selectat. de timp. este specifică (are un înalt conţinut informaţional) şi este în conformitate cu conţinutul actual al cunoştinţelor ştiinţifice din domeniul respectiv (Madelein Grawitz. precizează W. să fie economicos în raport cu resursele (financiare. economice. un număr. cazarea operatorilor de interviu etc. mai apoi.  Se trece apoi la alcătuirea eşantionului.5  Etapa a doua. Chelcea – ipoteza constituie o explicaţie plauzibilă ce urmează a fi verificată de materialul faptic. 1972). un răspuns la o întrebare. culturale. care sunt cadrele de eşantionare disponibile : liste nominale cuprinzând angajaţii firmei.8 Eşantionarea neprobabilistă presupune utilizarea informaţiilor prealabile sau de experţi pentru a coordona selecţia de eşantioane tipice sau reprezentative pentru o problemă teoretică sau factuală. “Eşantionul trebuie să ofere o imagine cât mai precisă a populaţiei de referinţă. “Ipoteza este enunţul unei relaţii cauzale într-o formă care permite verificarea empirică” – precizează Theodor Caplov (1970). accesul în diferite unităţi. iar pentru aceasta. Preancheta are ca scop şi estimarea costurilor cercetării.6  În cercetarea sociologică empirică o ipoteză este validă dacă îndeplineşte următoarele trei condiţii : este verificabilă (utilizează concepte ştiinţifice şi se bazează pe observarea faptelor reale). studiul serios al literaturii de specialitate şi experienţă în domeniu. să fie obţinut prin aplicarea unor tehnici probabilistice (legea numerelor mari. de personal) disponibile”. 24 . tot aşa cum orice persoană sau entitate a populaţiei dispune de probabilităţi echivalente de selectare”. universul anchetei poate fi lărgit mai mult sau mai puţin. să fie reprezentativ în termeni statistici şi cu privire la problema teoretică analizată.7 În funcţie de tehnica de selecţie a elementelor populaţei în eşantion. putând fi confrmată sau infirmată parţial sau total”.  Eşantionarea este o tehnică statistico-metodologică. J. se determină deci. K. teorema limitei centrale). Hatt (1959) presupune ipoteze bune. organizaţii). statele de plată. în vederea analizării ei pentru a facilita elaborarea de interferenţe despre întreaga populaţie. se stabileşte mai întâi care este cea mai adecvată unitate de eşantionare : firma.

experimentul. înregistrând post-festum date şi informaţii. comportamentelor şi interacţiunilor actorilor sociali. Gradul de implicare al cercetătorului interferează cu modul de înregistrare a datelor. orientarea şi tipologia interacţiunilor. analiza documentelor sociale etc. cât şi cel de cercetător. alfel rămâne o activitate sterilă. a atitudinilor şi comportamentelor asociate relaţiilor interpersonale şi manifestate în grupurile în care se constituie o reţea de comunicare interactivă. interviuri formale. “instrumente”) menite să dezvăluie cât mai exact faptele şi fenomenele sociale. experimentul sociologic trebuie să se întemeieze pe teorie. 25 . 2) observatorul adoptă în grup atât rolul de participant. direcţiei şi intensităţii acestei produceri în condiţii de controlare şi manipulare directă a factorilor generativi”. de testare a ipotezelor. b) exterior situaţiilor sociale supuse observaţiei culegând informaţii cu ajutorul unor tehnici speciale. (Stephen A. Observaţia nedistorsionată constă în folosirea aparatelor tehnice pentru înregistrarea fenomenelor sociale în desfăşurarea lor naturală sau în laborator. în momentul manifestării lor. se urmăreşte ca factorii exteriori. teste. aparatele tehnice sunt camuflate evitându-se astfel “efectele reactive sistematice sau de conformare a subiecţilor la normele dezirabilităţii sociale”. Observaţia presupune perceperea sistematică a atitudinilor. Gold şi Gans 9 au distins trei roluri diferite ale analistului social : a)participant total implicat emoţional. analiza documentelor sociale. rezultând anumite combinaţii ce se concretizează în următoarele trei tipuri de practicare a obsrvaţiei : observaţia structurată. Experimentul este metoda cea mai precisă şi productivă de analiză a relaţiilor dintre variabile. În observaţia structurată. Barbara Shell. cum ar fi accesibilitatea. nedistorsionată şi participativă. Dohrewend David Klein. După modul de înregistrare a datelor distingem două variante de aplicare : 1) implicarea observatorului în situaţia socială respectivă. pe lângă adecvarea tehnicilor la obiectul cercetat. El constă în producerea deliberată a unui fenomen şi în analiza manifestărilor. scalele de evaluare.10 Producerea fenomenului poate fi repetată. observatorul îşi asumă rolul de cercetător şi foloseşte ca tehnici de înregistrare a datelor : listele de control. 1965). S-a constatat că în alegerea metodei de investigare. ancheta socială. În experimentul sociologic. economia de resurse ş.a. până la identificarea cu actorii şi notarea post-festum (s-a folosit în studiul grupurilor de muncă şi al devianţei) . Richardson. c) cercetător participant (implicat doar parţial) şi dispunând de posibilităţi de producere şi înregistrare a datelor. Tipice observaţiei structurate sunt sistemele de codificare a interacţiunilor al căror scop este de a aduna informaţii referitoare la conţinutul. să rămână constanţi pentru a nu influenţa situaţia experimentală. Experimentul. putând apela şi la alte metode de investigare (chestionare. Pentru a îşi îndeplini funcţia cognitivă. sistemele de codificare a interacţiunilor şi descrierea narativă. conform unui plan dinainte elaborat şi cu aportul unor tehnici specifice de înregistraere. schimbându-se în mod sistematic condiţiile pentru a nota variaţiile aferente. mai intervin şi alţi factori. ca observaţie provocată. Observaţia participativă presupune implicarea observatorului în activităţile sociale ale subiecţilor pentru a le înţelege mecanismele şi a le supune analizei teoretice ulterioare.). Observatorul este în afara scenei sociale. în afara celor manipulaţi de cercetător.O altă etapă a investigaţiei sociologice este alegerea metodelor şi tehnicilor de culegere a datelor empirice (“unelte”. frecvenţa. Principalele metode de culegere a datelor empirice sunt : observaţia.

care-şi notează răspunsurile. organizaţii. Chapin recurge la o altă clasificare a experimentelor sociologice : experimentul sociologic proiectat. în care situaţia experimentală este planificată de cercetător şi cel ex post facto. Mill distinge între experimentul natural în care situaţia experimentală este însăşi viaţa socială şi cel artificial. asupra variabilelor) şi pe de altă parte. trebuie suplinită lipsa de control (manipulare. ele sunt corelate cu alte metode şi tehnici de cercetare cum ar fi observaţia ştiinţifică. procedee şi instrumente interogative de culegere a informaţiilor. raporturi funcţionale sau cauzale etc.11 Ancheta socială încorporează tehnici. pe de o parte. Realizarea anchetei sociale presupune un demers metodologic riguros pentru că. în care situaţia experimentală oferită de schimbările din viaţa socială constituie materialul de analiză raţională a legăturilor dintre variabile. atunci ancheta se realizează prin interviu. Sydenstricker. aspiraţii. când alţi factori decât cercetătorul determină introducerea variabileor independente sau active. interese). unităţi culturale şi chiar societăţi) cuprinse în eşantion în scopul identificării de distribuţii statistice şi interrelaţii (asocieri. pentru că în cadrul acestei metode sunt antrenate şi cadre ajutătoare (operatorii de anchetă) în scopul culegerii unei mari cantităţi de informaţii de la populaţia investigată. zone socio-geografice. procedurilor şi instrumentelor de lucru interogative pentru culegera informaţiilor ( ca în cazul sondajului de opinie ). Când completarea chestionarului se face în mod independent şi în scris de către persoana investigată. Specific acestei metode este că actorii sociali sunt cei care furnizează informaţiile. F. Când chestionarea se realizează oral de către operatorii (de interviu). analiza documentară şi de conţinut. convingeri. Importanţa deosebită pe care o are ancheta socială în cercetarea sociologică rezidă în faptul că deseori ea constituie singura modalitate ştiinţifică de investigare a universului subiectiv al vieţii sociale (opinii. covariaţii. Clasificarea întâlnită cel mai frecvent este cea care distinge între experimente de laborator şi experimente de teren.J. care constă în formularea de către sociologi (investigatorul social al unor enunţuri. afirmaţii sau interogaţii la care se aşteaptă reacţii. grupuri. ancheta nu se mulţumeşte cu utilizarea tehnicilor. Ea constă în culegera de date sau informaţii despre entităţile sociale (indivizi.) între indicatorii sau variabilele care corespund unui model teoretic şi pentru extrpolarea concluziilor de la nivelul eşantionului la cel al populaţiei de referinţă. pe baza unor instrucţiuni de completare. 26 . S. atitudini. ci în scopul încă mai bunei cunoaşteri. Ancheta socială. specifice interviului şi chestionarului sociologic. M. Procedeul de bază al anchetei pentru culegerea datelor empirice este chestionarea. Duverger sesiza faptul că experimentele de teren desfăşurate în situaţii sociale reale pot fi : pasive. când cercetătorul are posibilitatea de a introduce variabilele independente în situaţia experimentală naturală. E. cunoştinţe. utilizând criteriul temporal delimitează între experimente sociologice succesive şi simultane. Deseori. răspunsuri din partea subiecţilor investigaţi. în care situaţia experimentală este creată de cercetăor. avem de a face cu ancheta pe bază de chestionar. Nu este permisă generalizarea rezultatelor experimentului sociologic decât la populaţii din care au fost selecţionaţi subiecţii experimentului sociologic. experimentul sociologic constituie o metodă principală de cercetare a relaţiilor cauzale în sociologie. St. Realizat conform principiilor metodologice deontologice. satisfacţii.

nu trebuie să ignore experienţele trecute tot aşa cum nu trebuie să omită proiecţiile viitoare. articole din ziar. stabilirea paternităţii textelor. Primele utilizează un limbaj mai diversificat. Ele reprezintă înregistrări (pe cartele. Rostul sondajelor este să înregistreze opiniile în vederea anticipării probabile a comportamentului corespunzător. prezicerea comportamentului electoral se poate realiza cu ajutorul sondajelor care înregistrează opiniile alegătorilor despre candidaţi. Documentele expresive publice (reportaje. sociologia nu trebuie să se cantoneze exclusiv în actualitate. Franţa etc. principalele probleme le constituie fidelitatea şi validitatea. mai flexibil. O pondere tot mai mare în categoria documentelor oficiale tind să ocupe băncile de date. studiul reacţiilor verbale în condiţii experimentale. Cele mai frecvente domenii în care se aplică analiza de conţinut sunt studiul campaniilor electorale. cu o intonaţie identică etc. indici.) există multe instituţii de cercetare socială ce deţin bănci proprii de date. cifre statistice catalogate în diverse modalităţi. validităţii şi posibilităţilor de cuantificare. incluzând coduri. Analiza documentelor sociale. din sociologie. pe când celelalte îmbracă o formă standardizată “birocratică”. În efectuarea propriu-zisă a analizei de conţinut.. istoriile orale etc. El urmăreşte culegerea de date prin chestionarea orală şi scrisă cu privire la opiniile sau atitudinile unui eşantion reprezentativ în legătură cu o anumită problemă în vederea predicţiei cu un anumit grad de probabilitate a comportamntului populaţiei de referinţă sau a diverselor categorii de persoane. În funcţie de forma de prezentare (limbaj. discuri ). documentele pot fi expresive (personal şi/sau publice) şi oficiale. ce constituie surse documentare şi de analiză secundară. filme documentare şi artistice. de exemplu. urmează analiza conţinutului lor. într-o formulare identică. amplasarea conţinutului unor texte emise de surse diferite.) reprezintă un domeniu mult mai extins de surse şi de date şi informaţii (pentru cercetarea socială) comparativ cu cel al documentelor personale şi sunt superioare acestora de pe urmă sub aspectul fidelităţii.Un caz particular al anchetei este sondajul de opinie. Dacă documentele sociale respective sunt disponibile. conţinut. Jan Szczepanski susţine că în această etapă pot fi standardizate instrumentele de cercetare : o anchetă standardizată constă în aceea că fiecăruia dintre cei anchetaţi i se pune o întrebare identică. Aşa. Documentele expresive personale includ autobiografiile. Revenind acum la etapele investigaţiei sociologice propuse de Mucchielli după culegerea datelor empirice prin metodele mai sus amintite. Bernard Berelson (1953) preciza că cercetările sociologice realizate pe baza analizei de conţinut pot fi grupate astfel : compararea conţinutului unor texte elaborate în diferite perioade de timp . Germania. campaniilor de presă. din reviste. pentru a asigura astfel deţinerea unui răspuns care să constituie o reacţie la exact acelaşi stimul”. după alegerea tehnicilor de cercetare. biografiile. compararea conţinutului comunicării utilizându-se diferite etaloane. ale datelor rezultate din cercetările psiho-sociale ce facilitează accesul celor interesaţi în cunoaşterea lor. studiul lizibilităţii în dezvăluirea propagandei camuflate etc. conţinutul emisiunilor de radio şi TV etc. benzi magnetice. adresabilitate). Pentru a nu derapa pe panta interpretărilor şi explicaţiilor simplificatoare. urmează pretestarea instrumentelor de cercetare care se realizează în cadrul anchetei pilon. Analiza documentelor sociale este o sursă fundamentală a cercetării din ştiinţele sociale şi. deci. 12 27 . În lume (SUA.

Karl Parson. constând în valorificarea datelor deja colectate şi consemnate de alte persoane şi instituţii. “fiind un moment esenţial al cunoaşterii”.un scurt istoric al proiectului de cercetare .un rezumat al cercetărilor anterioare .Pretestarea unui chestionar poate pune sub semnul întrebării accesibilitatea limbajului folosit. codificate. Aceasta de pe urmă este o tehnică modernă de prelucrare a datelor arhivate. am avansat ipoteza că nivelul cunoaşterii politice este influenţat pozitiv de nivelul educaţional. Cercetând. Cea de a noua etapă constă în aplicarea în teren a instrumentelor de cercetare. Se evaluează din punct de vedere statistic importanţa fiecărei variabile. deoarece asigură “condensarea. Cel care realizează codificarea face o analiză şi o interpretare a informaţiilor în vedera încorporării lor în catregorii exclusive. etapă premergătoare aplicării lor “în teren”.. Ultima etapă cu care se finalizează investigarea socială. După prelucrarea datelor. Operaţia de codificare constă în atribuirea fiecărei categorii de informaţii a unui număr sau litere. bunăoară. sistematizarea şi normalizarea informaţiilor “ (Ion Cauc. Descoperirea unei relaţii direct proporţionate între două variabile nu ne spune nimic însă în legătură cu raportul de cauzalitate. Modul în care se readaptează raportul de cercetare diferă în funcţie de publicul căruia i se adresează : în orice caz. constă în readaptarea raportului de cercetare. Până aici. formatul ghidului de interviu etc. aşa cum preciza C. este necesar ca el să parcurgă următorii paşi :14 . atunci putem considera că ne aflăm probabil în faţa unui raport de cauzalitate”. 28 .13 Analiza rezultatelor presupune. Codificarea informaţiilor obţinute cu ajutorul chestionarului sau a interviului constă în distribuirea răspunsurilor în mai multe categorii şi atribuirea unui număr de cod fiecărei categorii de răspuns. se trece de la analiza bivariată la cea multivariată : care constă în introducerea succesivă a “variabilelor – test” . aplicând un test de semnificaţie (ex.o introducere în problema studiată . Moser. etapă importantă dar nu singura şi nici cea mai importantă în investigarea fenomenelor sociale. Este necesară întotdeauna adecvarea terminologiei la standardele culturale ale subiecţilor chestionaţi. atât descrierea statistică (analiza cantitativă) cât şi explicaţia cauzală (analiza calitativă). . în alte scopuri decât cele ale temei cercetate. În afara acestei analize primare (cantitative şi calitative). Urmează apoi etapa prelucrării datelor. în cercetarea sociologică se pune tot mai mult şi problema analizei secundare. urmează analiza rezultatelor cercetării în vederea confirmării sau infirmării ipotezelor avansate. Corelăm apoi indicatorii performanţelor cognitive politice cu nivelul educaţional şi stabilim apoi dacă respectiva corelaţie este statistic semnificativă sau nu. Definitivarea se referă atât la elementele de conţinut cât şi la cele de prezentare a instrumentelor (punerea în pagină. După pretestare are loc definitivarea instrumentelor de cercetare. susţine M.). 1973). avem de-a face mai mult cu o descriere statistică a rezultatelor. modelul culturii politice în România. stabilindu-se dacă “mişcarea” variabilei este semnificativă sau nu. A. Pentru stabilirea acestui raport. informaţiilor obţinute prin aplicarea în teren a instrumentelor. Pentru a putea fi utilizate informaţiile obţinute trebuie clasificare înseriate. Mucchielli. . deci. “Dacă prin introducerea variabilelor-test corelaţia dintre variabilele iniţiale se menţine şi dacă există un raport de anterioritate temporală a variabilei independente faţă de variabila dependentă. 1908).

- o clară reformulare a problemei ; - redactarea completă a procedeelor utilizate pentru cunoaşterea şi prelucrarea informaţiilor; - prezentarea detaliată a a rezultatelor ; - un rezumat cu interpretarea rezultatelor. Conexiunea dintre căile cercetării sociologice este prezentată succint de S. Chelcea în următoarea schemă :15

Pentru explicarea traseului operaţionalizării sau a drumului de la teoretic la empiric, autorul porneşte de la următorul exemplu : “dacă ancheta reprezintă o metodă, chestionarul apare ca tehnică, modul de aplicare … prin autoadministrare, ca un procedeu, iar lista propriu-zisă de întrebări (chestionarul tipărit) ca instrument de investigare”. În concluzie, principalele caracteristici ale metodologiei ar putea fi rezumate la următoarele :16 a) metodologia oferă nu atât metoda, cât principiile care ghidează cercetarea problematicii sociologiei ; b) oferă cadrele prin care se garantează validitatea şi fidelitatea demersului de cercetare ; c) determină normele de folosire a metodelor, tehnicilor, procedeelor ; d) stabileşte valoarea şi limitele ficărui tip de metodă ; e) recomandă cercetătorului supunerea faţă de judecata epistemologică a tuturor faptelor culese pentru a stabili valoarea lor ştiinţifică. În literatura de specialitate, există un evantai de puncte de vedere cu privire la numărul metodelor specifice sociologiei, precum şi la criteriile care trebuie să constituie baza clasificării lor. L. Coandă apreciază că, după funcţia pe care o îndeplinesc în procesul cercetării metodele pot fi incluse în următoarele trei categorii : - metode de proiectare a cercetării (eşantioane, operaţionalizare a conceptelor etc.) ; - metode de recoltare a datelor (interviul, chestionarul, documentarea ) ; - metode de analiză şi interpretare (analiza factorială, comparaţia, analiza de conţinut etc.) .17 Dacă este să luăm în calcul credibilitatea datelor obţinute în cercetare18, putem distinge între metode principale (observaţia, experimentul, documentarea), care oferă informaţii cu valoare de fapte facilitând realizarea unei cunoaşteri preponderent sociologice şi metode secundare (interviul, chestionarul, sondajul, tehnica sociometrică, tehnica testelor), care oferă informaţii cu valoare de opinie, înlesnind cunoaşterea preponderent psihosociologică. Importanţa şi dificultăţile cercetării sociologice. 1. Cercetarea sociologică, ca şi orice cercetare în domeniul ştiinţelor sociale, nu este simplu de realizat. Studierea comportamentului uman întâmpină dificultăţi de care cercetătorii din domeniul ştiinţelor fizice sunt străini. Unele dificultăţi sunt de ordin tehnic, altele derivă din caracterul limitat al studierii fiinţelor umane. Acceptarea unui studiu sociologic de către comunitatea ştiinţifică presupune încrederea că dacă acelaşi studiu ar fi repetat de către alţi cercetători, rezultatele ar fi similare. Cercetarea sociologică trebuie să se bucure nu numai de încredere, mai mult decât atât, ea trebuie să fie validă. Variabilele cercetării menite să reprezinte un

29

anumit domeniu (aspect) al realităţii trebuie să reprezinte în fapt, chiar respectivul domeniu. 2.Validitatea (de conţinut internă) exprimă gradul în care indicatorii măsoară ceea ce se presupune că măsoară. Măsurarea socială este precedată şi pregătită de analiza concepuală, de operaţionalizare şi cuantificare. Spre deosebire de alte domenii, în sociologie se operează cu un număr restrâns de etaloane naturale de măsură (ce au o semnificaţie empirică reală, de aceeaşi natură cu aceea a obiectului măsurat sau sunt definite pe baza unor relaţii intermediare, valorile atribuie sunt numere întregi). Sociologia operează cu etaloane conceptuale ce au o semnificaţie relativă, sunt elaborări teoretice mai mult sau mai puţin riguroase, nedeterminate univoc. De aici derivă şi complexitatea efortului de asigurare a validităţii. 3.O altă dificultate care apare în cercetarea sociologică este legată de cooperarea subiecţilor care urmează a fi investigaţi. Actorii sociali pot deveni necooperanţi din mai multe motive : lipsa timpului (cercetarea socilă necesită timp), inapetenţa pentru confesiune (nu sunt dispuşi să-şi împărtăşească gândurile, opiniile, trăirile, riscul de a intra în polemică, de a dezvălui probleme personale etc.). Cercetătorii trebuie să facă forţări considerabile pentru a convinge subiecţii să participe, pentru a facilita participarea lor (astfel încât să nu li se pară o corvoadă insuportabilă), pentru a spori atractivitatea participării. Uneori, acest lucru se realizează prin limitarea informaţiilor cerute (deşi cercetătorul consideră că ar fi optimă aplicarea unui chestionar cu 100 de întrebări de exemplu, el se va mulţumi doar cu 60 de întrebări pentru a nu abuza de timpul intervievatului şi a nu risca să fie refuzat). Pntru a fi mai persuasivi în atragerea subiecţilor în cercetare, sociologii pot apela, după caz, la convorbirile telefonice, la intervievarea la domiciliu mai degrabă decât la Institutul de cercetări. Acoperirea costurilor participării (costul călătoriei până la locul de cercetare) este şi ea o metodă prin care subiecţii pot fi convinşi să participe la cercetare. Desigur, însă, că percepţia subiecţilor asupra importanţei cercetării rămâne decisivă pentru atragerea lor în respectiva cercetare. 4.O altă dificultate pe care o incumbă cercetarea sociologică se referă la faptul că ea poate influenţa, poate schimba comportamentul subiecţilor. De altfel, de multe ori, scopul cercetării în domeniul politică rezidă chiar în schimbarea comportamentului actorilor sociali. Este posibil, însă, ca dacă s-a schimbat comportamentul, rezultatele cercetării să nu mai fie valabile. Dar cum se produce schimbarea comportamentului în cadrul cercetării sociologice? Ştiind că sunt studiaţi, oamenii îşi pot revizui opiniile şi comportamentul. Un studiu relativ la metodele educative utilizate de părinţi în raporturile cu copiii lor îi poate determina pe cei dintâi să îşi reevalueze metodele şi să adopte altele noi. 5.O altă dificultate resimţită de sociologi constă în faptul că ei trebuie să depună toate eforturile pentru a înţelege situaţiile din perspectiva intervievaţilor, pentru a surprinde percepţiile participanţilor despre respectivele situaţii sociale. Ei trebuie să reziste tentaţiei de a impune propriile lor opinii, propriile lor viziuni subiecţilor asupra problemei sudiate. “Obiectivitatea cercetării reclamă sociologică se referă la faptul că ea poate influenţa, poate schimba comportamentul subiecţilor . De altfel, de multe ori, scopul cercetării în domeniul politic posibil, însă, ca dacă s-a schimbat comportamentul, rezultatele cercetării să nu mai fie valabile. Dar cum se produce schimbarea comportamentului în cadrul cercetării sociologice? Ştiind că sunt studiaţi, oamenii îşi pot revizui opiniile şi comportamentul. Un studiu relativ neutralizarea impactului personalităţii investigatorului asupra subiecţilor” (Mihail Cernea, Sociologia americană, Ed. Enc. Rom., Buc., 1974, p. 201). Prezicerea şi înţelegerea comportamentului actorilor sociali nu este o sarcină facilă.

30

Cercetarea sociologică ridică probleme etice şi politice. Au dreptul cercetătorii să-şi studieze semenii? Au dreptul oamenii să decidă dacă pot fi sau nu pot fi studiaţi? Aceste probleme sunt puse cu maximă acuitate în studiile bazate pe observaţie. Există tot mai mulţi susţinători ai ideii că folosirea aparatelor de înregistrare ascunse, a oglinzilor false, a observaţiei indirecte etc. încalcă normele etice, constituind modalităţi ilegitime, de pătrundere în zona privată, intimă a fiinţei umane. În SUA, precizează N. Goodmann, “procedeele curente stabilite de guvernul federal prevăd ca subiecţii să-şi dea consimţământul în cunoştinţă de cauză la particparea în cercetare, eliminându-se astfel această problemă etică specială”.Cercetarea socială, susţine în continuare autorul citat, poate aduce prejudicii participanţilor. Dacă cercetătorii dezvăluie unele informaţii delicate şefilor sau soţilor/soţiilor participanţilor, aceştia de pe urmă îşi pot pierde slujba sau pot rata căsătoria. 19 O altă problemă de natură etico-politică pe care o ridică cercetarea sociologică este anunţată într-o formulă succintă de următoarea interogaţie : din punct de vedere etic, cu cine trebuie să manifeste sociologul loialiate? Faţă de comunitatea ştiinţifică sau faţă de sursa care-l sponsorizează? Faţă de subiecţii participanţi sau faţă de societate ca întreg? Pe lângă acestea, următorul set de întrebări urmăreşte să elucideze aspecte deontologice de maximă importanţă. Ar trebui limitată în vreun un fel utilizarea rezultatelor cercetării? Există subiecte care nu ar trebui incluse în lista de cercetări? Este corect ca cercetătorii să accepte sponsorizare pentrua studia cea mai eficientă modalitate de persuadare a oamenilor pentru a cumpăra un bun economic inferior? Este legitimă utilizarea rezultatelor cercetării sociologice de către politicieni? La iniţiativa lui Paul F. Lazarsfeld – preşedintele Asociaţiei Sociologice Americane - Congresul din 1962 al acestei organizaţii a fost dedicat analizei multilaterale a utilizărilor sociologiei. Cu acest prilej, au fost ridicate probleme majore legate de tema supusă dezbaterii : “Ce relaţii există între cercetarea şi politica socială?”, “Unde şi cu descoperirile sociologice au penetrat societatea modernă şi cu ce efecte?”, “Există o prăpastie intelectuală între concluziile teoretice ale cercetării şi recomandările de acţiune practică?”, “Care este schema raporturilor dintre sociolog ca profesionist, investigator consultant şi beneficiar, ca şi «client»?” Utilizarea sociologiei în probleme de politică socială se practică frecvent (mai ales în SUA dar nu numai aici). Irving Louis Horowitz semnala faptul că deceniul opt al secoluui XX se caacterizează şi prin instituţionalizarea crescândă a cercetărilor şi expertizelor efectuate de ştiinţa socială ca parte componentă a procesului de elaborare a politicii. “Într-un sens – precizează cunoscutul sociolog american – ne aflăm la o cotitută : problema principală într-o epocă de afirmare a ştiinţelor sociale este nu statutul ştiinţific al acestora, ci utilizarea politică şi socială ce se dă acestor ştiinţe”20. Utilizarea politică a sociologiei îi aruncă pe sociologii lucizi într-o dramatică situaţie dilematică : pe de o parte, ei doresc să-şi ajute semenii cu studiile pe care le realizează, pe de alta se tem de posibilitatea utlizării lor de către ierarhiile birocratice în scopul manipulării comportamentale, a opiniilor şi atitudinilor. O altă dilemă care se naşte din aplicarea politică a rezultatelor cercetării sociologice – aşa cum sesizează Mihail Cernea – este legată de consecinţele acestei aplicabilităţi : este ea generatoare în mod preponderent de schimbare sau de adaptare socială? “…. Un răspuns ar fi că participarea cercetătorilor la elaborarea programelor poate cel mult îmbunătăţi o situaţie sau alta în cadrul structurilor existente (…) dar nu să schimbe înseşi aceste structuri. Cercetarea aplicativă riscă să devină astfel

31

au fost formulate multe puncte de vedere dar şi mai multe interogaţii de genul : “Este posibilă o neangajare totală a sociologului?”. Buc. Chestionarul în investigaţia sociologică.21 Dezbaterile privind legitimitatea utilizării politice a sociologiei s-au intensificat după scandalul “planului Camelot” . Herpin 24 constată că în SUA sociologia a devenit o profesie şi ea este supusă regulilor pieţei. poate căuta metode de a “seduce” etc. 1969. 219-220. L. Zamfir. ci devine u mijloc în vederea unui alt scop. cit. L. nu unmai despre puterile naţionale dar şi despre celelalte puteri sociale şi ideologice care-l înhaţă fără încetare. 50-55. Plano. op. caută să publice înanumite reviste. p. 1993. “La ce bun să critici dacă societatea dispune de toate mijloacele necesare pentru a face critica inofensivă?” etc. 1986.. p. exercită o acţiune demitologizantă. Când s-a aflat adevăratul scop al acestui proiect. fondurile pe care le primeşte depinzând de rezultatele cercetărilor şi de utilitatea lor. Ea este un scop în sine atunci când îşi propune extinderea cunoaşterii asupra proceselor vieţii sociale iar atunci când nu este un scop în sine. Ed. la anumite edituri. 212. Ed. 1993. p. “pentru prima dată omul gândeşte în mod ştiinţific despre marile puteri. Alţii. “Este funcţia critică a sociologiei eficientă?”. S. 1975. 38. Buc. Dicţionar de sociologie.. şt. îşi alege anumite tehnici. op. cit. “optimizarea” ei. Babel. C. Metodologia cercetării sociale. dimporivă. Paris. o serie de sociologi americani renumiţi au protestat public alăturându-se protestului oficial chilian şi determinând oprirea “planului Camelot”. Vlăsceanu. care urma să se desfăşoare în Chile şi alte ţări latinoamericane şi care urmau de fapt să culeagă informaţii despre pulsul mişcărilor revoluţionare în ţările studiate în cadrul unei investigaţii ştiinţifice. “maximizarea gratificaţiei”. Unii susţin că angajarea ideologică a sociologului echivalează cu pierderea “neutralităţii axiologice” a obiectivităţii... a obiectivităţii studiilor sale. p. p. 1977. În literatura de specialitate. Autorul consideră că datorită sociologiei. şi encicl. Les methodes en sociologie.. Note: 1 2 3 4 5 6 7 8 9 J. Ecce Homo.. p. şi enciclop. susţin că aderarea sociologului la un sistem politicoideologic nu a afectat obiectivitatea studiilor realizate şi nici nu a constituit un obstacol în realizarea unor mari cercetări. 96.prizoniera unor instituţii sau politici care refuză să dispară şi vor să supravieţuiască prin ajustări”. Cătălin Zamfir. 47. N. Angell 23 atenţiona asupra faptului că sociologia nu este numai un scop în sine. În jurul acestor probleme. Chelcea. 16. Dicţionar de analiză politică. op. Vlăsceanu. constatăm că există o multitudine de opinii privind consecinţele anhajării ideologice a sociologului asupra rigurozităţii ştiinţifice.. Buc. Buc. Vlăsceanu. iar sociologul un actor social care-şi urmăreşte la fel ca şi alţii cariera. Ed. pol. cit. îl degradează şi îl sacrifică făcând din el propriul lor material”. PUF. Strategii ale dezvoltării sociale. Ed. un proiect de cercetare iniţiat de Pentagon la începutul deceniului al şaptelea. Neangajarea sociologului este condiţia exercitării libere şi obiective a funcţiei sociale critice a sociologiei. 32 . S. poate intra în jocurile vedetariatului. Richard Behrendt se ridică împotriva “analfabetismului sociologiei în viaţa publică” şi consideră că sociologia are drept sarcină să-l facă pe om capabil de o analiză raţională şi un control raţional asupra mediului său : sociologia spulberă iluziile. p. îşi negociază puterea şi recunoaşterea cu ceilalţi sociologi parteneri – adversari – concurenţi . L. Buc. Raymond Boudon. Ed. Robert C. şt. El îşi alege un anumit domeniu de cercetare... Chelcea. ea devine sociolgie aplicată”.22 Astăzi se vorbeşte tot mai mult despre sociologie aplicată. 49. Septimiu Chelcea.

deci ştiinţa. Ed. ideile politice şi sociale. Moles susţine că ar exista aproximativ 250 de definiţii ale culturii. etnologie. 235. 94. Homo Sociologicus. 25. 126. Astfel. a locui. Problemele etice ale aplicării sociologiei. cit. coregrafie etc. Les sociologues americains et le siecle. p. în paralel cu accepţiunea dată de umanismul renascentist (sec. Iaşi. îşi dispută preeminenţa. arta. 24. Paris. mai cuprinzător. 202-203. în Teorie şi metodă în şt. apud Mihail Cernea. XVI) de cultură a spiritului. p. Ed. produse oarecum dezinteresat. Elemente de sociologie. op. p. Buc. II. op. Introducere în metodologia investigaţiei sociologice. pol. p. 12 Jan Szczepanski. 23 Robert C. În limbajul curent. Paris. tendinţa realizării unor scopuri mai înalte decât simpla satisfacere a nevoilor biologice”. Metode şi tehnici de cercetare sociologică. Rădulescu. Chelcea. adesea. Chelcea. sociale.. 1992. Buc. În sociologie şi antropologie – aşa cum susţine şi Marvin Harris. CULTURA 4.. 33 . 24 N. cit. care ţine să precizeze că “ nu toate produsele omului reprezintă cultura lui. op. pentru ele însele. Se consideră că o persoană este cultă atunci când deţine cunoştinţe despre arte şi este capabilă să facă aprecieri fondate referitoare la creaţiile artistice.F. Miftode. termenii de cultură.. 22 Richard F. L’Homme a la lumiere de la sociologie. p. p. op. este rafinată. apud I. 21 Mihail Cernea. Cernea. Sociologie economică. are gust şi bune maniere. Iaşi. Acesta este şi punctul de vedere al lui J. 97. Angell. 145. moralei. ci numai cele superioare.. societate şi. Buc. M. 117. cit. p. 1994. cit. literatura de specialitate a înregistrat un număr mare de semnificaţii ale acestui termen şi un număr şi mai mare de definiţii : sociologul francez A. p. p..10 L. PUF. “Şansa”.. p. p. p. Şt.. Până astăzi. Acesta este un sens restrictiv : nu orice om este cult şi nu orice produs al activităţii sale este un act de cultură. op. 1971. Buc. 59. cit. cit. 14 Ibid.. Casa de Ed. E.M. 18 V.1 Conform semnificaţiei întîlnite în vorbirea curentă. Vlăsceanu. 158. 38-39. Payot. Goodman. vol. credinţelor religioase. 17 L. op. 1987. Transaction Books. 1982. 19 N. p. Junimea. Szczepanski. Ce este cultura? Termenul de cultură vine din latinescul “colo. 13 S. 25-30.. Vlăsceanu. Sensul lui primar desemna activităţi agricole şi a fost utilizat cu acest sens din secolul XI până în secolului XIX. uneori. teatru. Herpin. Stan. obiceiurile nobile – într-un cuvânt.. nu a societăţii. 11 L. al artei. religia. 1964. Ionescu.1. p. colere” care semnifică a lucra pământul. 45. Probleme metodologice controversate ale sociologiei contemporane poloneze. termenul sugerează o formă superioară de artă : operă. apud. I. 15 S. 4. produsele superioare ale spiritului care necesită cultivarea minţii. 1966. şi Presă. 20 Irving Horowitz. Majoritatea sociologilor şi antropologilor se delimitează de acest înţeles în favoarea unuia mai larg. 16 S. Coandă. 24.. cultura este o caracteristică a individului. p. cit. Behrendt. op. D. 1973. 1997. New Bruncwick. obiceiurilor şi al tuturor celorlalte capacităţi pe care le dobândeşte omul ca membru al societăţii”.Tylor (1871) desemna prin cultură “ansamblul complex al cunoştinţelor. The Use and Abuse of Social Science...

Opiniile.J. cunoştinţe. este “ereditatea socială a membrilor unei societăţi”. a părerilor. Elementele culturii materiale sunt transmise de la o generaţie la alta : unele dintre ele suportă modificări structurale esenţiale (automobilele. Wisller.2. În altă ordine de idei. altele sunt la modă o perioadă.. nu a unui individ. sociologia include ansamblul cunoştinţelor. spre deosebire de cunoştinţe. cada etc. a cunoştinţelor. Ea reprezintă tot ceea ce se învaţă în cursul vieţii sociale şi este transmis din generaţii în generaţii . normelor. forma sferică a Pământului). Cunoştinţele sunt concluzii care se fundamentează pe un anumit criteriu al evidenţei empirice (de ex. a valorilor şi a perspectivelor care asigură membrilor unei societăţi unelte pentru a face faţă problemelor curente”. avioanele). În cadrul culturii nemateriale. cultura este de asemenea o caracteristică a societăţii. model de a trăi”. a obiectelor făcute de om. semnelor şi simbolurilor care sunt vehiculate într-o societate. J. definind-o într-o formulă succintă ca “mod distinct de viaţă al oamenilor. opiniilor. distingând în cadrul ei următoarele trei diviziuni : “trăsături materiale”. valori. Laroue în Representations de la culture et conditions culturelles arată că 83% din populaţia investigată adoptă sensul de cultură spirituală.3 4. de la cele mai vechi produse create de om (descoperite de antropologi) cum ar fi oale de lut. proces care evidenţiază progresul omenirii în cunoaşterea. Componentele culturii Aşa cum am arătat mai înainte. cu alte cuvinte. considerând că ea dă adevăratul puls al vieţii sociale. unelte de piatră şi apoi de metal până la cele mai recente : televizoare. valorlor. dimpotrivă. Cultura materială include toate “produsele” concrete şi tangibile ale societăţii. a societăţii şi a cunoaşterii însăşi”. “activităţi sociale” şi “idei”. În aceeaşi perspectivă se înscrie şi opinia lui M. avioane. computere etc. Herscovitz conform căreia cultura reprezintă “ totalitatea valorilor materiale şi spirituale create … în procesul istoric de afirmare a omului ca om. Aspectele materiale şi nemateriale ale culturii au fost evidenţiate şi de sociologul american N. cercetări sociologice efectuate în Franţa confirmă faptul că acesta este şi înţelesul cel mai des utilizat în conversaţia curentă. simboluri etc. Trebuie să reamintim faptul că opiniile şi cunoştinţele nu se identifică. Sociologii tind să se concentreze mai mult asupra dimensiunii spirituale a culturii. altele schimbări nesemnificative din punct de vedere structural (biroul. ia în calcul multiplelele dimensiuni ale culturii.) . Goodman (1982) atunci când o definea ca fiind “moştenirea învăţată şi socialmente transmisă. transformarea şi stăpânirea naturii. Cultura nematerială. altele pe sensul subiectiv al culturii (cultură spirituală. pe scurt. apoi dispar. cultura organizează viaţa socială şi-i dă formă.). unele definiţi au pus accentul mai mult pe sensul obiectiv al culturii (cultură materială sau civilizaţie).2 Cu alte cuvinte. În viziunea lui Ralph Linton. De altfel. toate manifestările fizice ale vieţii unui popor.Kluchohn (1949) conferă şi el culturii înţelesul de fenomen social. sociologii au distins între aspectele materiale (sensul obiectiv) şi aspectele nemateriale (sensul subiectiv) ale culturii. nu au la bază o suficientă evidenţă empirică : există astfel părerea că adoptarea unor legi care prevăd posibilitatea pedepsei capitale ar duce la scăderea frecvenţei actelor 34 .

Valorile se schimbă în decursul timpului şi acest lucru este uşor observabil dacă analizăm valorile referitoare la iubire. dar pe care membrii respectivului grup se simt datori să le respecte (de 35 . nu toţi individzii dintr-o societate acceptă o anumită valoare. În timp ce regimurile totalitare le ignoră. fără excepţii. Szczepanski face distincţie între obişnuinţe şi obiceiuri. În acelaşi timp trebuie remarcat faptul că nu putem vorbi despre universalitatea valorilor în sensul că pe de o parte. obiceiurile. un astfel de act este innacceptabil şi condamnabil. Valoarea reprezintă “aprecierea pe care un subiect o manifestă faţă de un obiect (lucru. astăzi. să le administreze.6 Cadrul normativ cuprinde obişnuinţele. J. modalitatea raţională de soluţionare şi de neutralizare a acestor conflicte valorice.fidelitate până la sfârşitul vieţii” şi tot mai mult despre fidelitate succesivă. Ele nu trebuie privite ca simple concepte abstracte. trebuie să constatăm că valorile nu sunt întotdeauna în consens : uneori ele intră în conflict. Sau dacă. Alături de valori şi în strânsă legătură cu acestea. le resping. normele de politeţe definesc comportamentul cuvenit.criminale. (De exemplu. relaţie) după criteriul socialmente împărtăşit al satisfacerii unei nevoi sau a unui ideal”. despre om şi ocietate. căsătorie. linii de conduită care prescriu un comportament adecvat în situaţii speciale (Nu ne comportăm la şcoală ca la discotecă. Comportamentul uman este structurat de reguli. începe cu opinii. “Orice cunoaştere umană. Cultura oricărei societăţi este impregnată de sistemul valorilor. ştie ce aşteaptă de la el ceilalţi membrii ai colectivităţii şi ştie la ce reacţii se poate aştepta în urma acţiunilor sale”. idee. se ciocnesc. Deci. despre viaţă şi moarte. nu înseamnă că această valoare este acceptată. diferă doar gradul în care ele sunt acceptate şi “soluţionate”. sunt contradictorii. Oamenii polemizează. atribut. care se cade). conflictele valorice riscă să se acutizeze şi să degenereze în stări anomice. a căror încălcare nu stârneşte obiecţii sau reacţii negative din partea societăţii. normele reglementează comportamentele oamenilor în relaţiile dintre ei. Omul este fiinţa cu vocaţia valorilor (“axiologică”) susţine sociologul român Eugeniu Speranţia. spre exemplu. Respinse sau excamotate. pentru societăţile moderne. două relaţii consensuale etc. Putem spune că normele duc la stabilirea “unei anumite scheme a vieţii colective”. De asemenea. “Obişnuinţele sunt modalităţi de conduită statornicite pentru anumite situaţii”. dintre egalitate şi libertate”. încearcă să le “soluţioneze”. Kant). societatea americană apreciază munca în mod deosebit. trece de la acestea la noţiuni şi se sfârşeşte cu idei” (I. opţiuni individuale care sunt în consens cu aprecierile sau opţiunile grupului. de toţi americanii. pentru “libertate”). societăţile democratice le acceptă. În altă ordine de idei. Dacă aztecii apreciau favorabil jertfirea copiilor pentru înduplecarea zeului ploii. 4 Ea trebuie înţeleasă ca o relaţie socială : sunt consistente numai acele aprecieri. intră în conflicte şi uneori sunt capabili chiar de mari sacrificii pentru apărarea valorilor ai căror partizani sunt (de exemplu. pe lângă opinii şi cunoştinţe. nici la spital ca la operă). normele reprezintă elemente importante ale culturii societăţii.5 Valorile au o mare semnificaţie emoţională. cultura oricărei societăţi conţine şi idei (Kant) despre natură.. este buna administrare a tensiunii dintre libertate şi ordine. sex. Sistemul de valori la care aderă un individ reprezintă “coloana lui vertebrală”. o valoare nu are acelaşi înţeles în toate societăţile şi. între două căsătorii. pe de altă parte. Azi se vorbeşte tot mai puţin despre . moravurile şi legile existente într-o societate dată. Societatea democratică “reprezintă în fapt. Cercetările actuale dovedesc că în orice societate există conflicte valorice. în cadrul căreia “fiecare om ştie cum să se comporte în anumite situaţii.

Majoritatea societăţilor contemporane au tabuuri cu privire la relaţiile sexuale şi maritale între rude apropiate (tabuul incestului) şi tabuul referitor la consumarea cărnii de om. Exemplu de obiceiuri sunt : să arunci gunoiul la ghenă. Legile pot fi scrise sau nescrise (cutumiare). ceea ce nu trebuie făcut . să oferi locul în autobuz unui bătrân sau infirm etc. Moravurile se înrudesc cu obiceiurile dar se diferenţiază de acestea (distincţia a fost făcută pentru prima dată în 1906 de Summer). Astfel de controverse au fost stârnite de legile care permit orice fel de comportament sexual între adulţi. care are la bază obiceiuri. ci ar trebui să fie tratate ca obiceiuri. În cadrul moravurilor. frauda. în anumite grupuri de muncă există obişnuinţa celebrării aniversării fiecărui membru sau a evenimentului pensionării). el nu mai poate privi faţă în faţă … atât de mult s-a învelit pe sine cu forme lingvistice. Constituţiile cutumiare sunt formate dintr-o parte scrisă şi dintr-o alta nescrisă. moravuri proscriptive.) poate fi considerată ca o gravă violare a moravurilor societăţii şi trebuie aspru pedepsită sau poate fi considerată ca nerespectare a unui obicei şi trebuie să fie doar dezavuată de opinia publică. Indiferent de forma pe care o îmbracă. ci într-un univers simbolic. gusturi personale etc. În concepţia unor sociologi. stiluri personale de viaţă. a valorilor patriotice etc. SUA beneficiază de Constituţii scrise). legile joacă un rol extrem de important în reglementarea relaţiilor sociale şi nerespectarea lor duce la sancţiuni juridice. cu consimţământul părţilor. Semnele şi simbolurile constituie. bizari. Constituţia Angliei. Încălcarea lor atrage după sine sancţiuni de maximă severitate cum ar fi privarea de libertate. Obiceiurile sunt modele de conduită legate de valorile împărtăşite de grup. ele sunt deci. Încălcarea lor (furtul. Filosoful german E. tradiţii. incendierea unor proprietăţi etc. distincţia dintre obiceiuri şi moravuri are un caracter relativ : unul şi acelaşi fapt social este interpretat de anumite categorii sociale ca obicei iar de altele ca moravuri.) atrage după sine sancţiuni juridice. Constituţiile scrise se impun în secolul al XVIIIlea (România. cu simboluri mitologice sau cu rituri religioase. profanarea simbolurilor naţionale (steag. exilul sau chiar pedeapsa capitală. aşa cum am arătat mai înainte. care au importanţă pentru viaţă şi activitatea grupului a căror nerespectare atrage după sine sancţionarea lor de către opinia publică. să alegi vestimentaţia potrivită (cu ocazia). De exemplu : normele legate de apărarea proprietăţii private. încât nu poate 36 . Noii Zeelenade). excentrici. Limbajul. ceea ce este nepermis. Ele sunt definite ca norme cu o mare importanţă şi semnificaţie pentru funcţionarea societăţii. Aşa de exemplu. neatenţi. practici politice îndelungate (ex. Omul nu mai poate înfrunta realitatea în mod nemijlocit. Cassirer constata că “omul nu mai trăieşte într-un univers exclusiv fizic. Franţa. a bunurilor publice. Legile sunt norme stabilite şi aplicate de autoritatea politică a societăţii ce cuprind obligaţii generale pentru toţi membrii societăţii şi ce se aplică acelor comportamente ce sunt considerate importante pentru societate. reacţii individuale sau de grup nu ar trebui să facă obiectul unor legi. pot fi evitaţi. stemă etc. mitul. există o categorie aparte numită tabuuri care definesc ceea ce este interzis. Israelului. marginalizaţi de către ceilalţi membrii ai comunităţii dar nu pot fi pedepsiţi de lege. Dacă nu respectă obiceiurile respectivii indivizi pot fi consideraţi lipsiţi de amabilitate. arta … sunt componente ale acestui univers. întâlnim azi numeroase puncte de vedere care susţin că anumite fapte. alte elemente importante ale culturii spirituale. În literatura de specialitate.exemplu.

Pe de altă parte. cu tradiţiile şi obiceiurile ei etc. disperarea. imagini vizuale). pitorească.chiar conflicte. cel mai important aspect al culturii. Gesturile pot fi utilizate şi în manipularea indvizilor : se face uneori exces de gesturi amabile. totuşi gesurile acestora au susţinut contrariul : îmbrăcămintea sumară. Experimentele efectuate de Albert Mehrabian au stabilit că impactul total al unui mesaj este în proporţie de 7% verbal. dorinţa dezvăluită de expresia feţei etc. trebuie să recunoaştem că acestea reprezintă o parte. obiecte. scoase din acest context. o nulitate. cuvinte. Limba dă expresie modului nostru de a gândi. Celelalte reprezintă mişcări ale corpului care au semnificaţii consimţite social. întrucât erodează posibilitatea unui bun dialog. În viziunea lui. limba scrisă reprezintă simbolurile secundare ale simbolurilor vorbite. mânia etc. sunt situaţii în care indivizii interpretează gesturile semenilor săi într-un mod care le este favorabil. o componentă fundamentală a ei. Aşa se întâmplă atunci când bărbaţii. Primele dezvăluie bucuria. care capătă înţeles prin consens social. a unei societăţi cu istoria ei. care sunt acuzaţi de viol susţin că. în timp ce în Tibet este considerat semn de respect. Un alt cercetător. drapelul unui stat nu reprezintă doar o bucată de pânză colorată şi desenată într-un anume fel. El este simbolul unei naţiuni. subtilă.vedea sau cunoaşte nimic decât prin mijlocirea acestui mediu artificial”. Weitman (1973) sublinia că a analiza semnificaţia pe care o societate o acordă drapelului său naţional furnizează informaţii privind aspecte importante ale culturii respectivei societăţi. ca lipsă a bunelor maniere etc. Limba este mai mult decât un mijloc de comunicare şi socializare a indivizilor umani. Sapir. de exemplu. deşi victimele lor le-au interzis verbal să aibă relaţii intime cu ele. este “vehiculul spiritului”. pentru francezi înseamnă că cineva este “un zero”. De exemplu. Deşi nu putem reduce cultura la suma simbolurilor. savuroasă. Să revenim puţin la rolul pe care limba îl joacă în societate şi la relaţia dintre limbă şi gândire. Ea este cel mai important mijloc de comunicare. concepţiilor noastre. După E. cultura constă în simboluri şi se transmite prin comunicarea simbolurilor. surpriza. tonul îmbietor. tristeţea. “simboluri de simboluri”. Gestul de a scoate limba este interpretat la noi ca nepoliticos. 37 . este cel mai important mijloc de socializare. De asemenea. utilizarea limbajului gestual alături de cel verbal face comunicarea mai bogată. Acest exemplu ca şi multe altele confirmă faptul că gesturile ca şi limba au semnificaţie în cadrul unui context social dat . care-i absolvă de vina săvârşită. reprezintă deci. Utilizarea abuzivă a limbajului gestual în comunicarea interpersonală este contraindicată sau cel puţin nepreferabilă. fie îşi pierd orice semnificaţie. a unei comunicări eficiente. limbajul nonverbal poate da naştere la confuzii. neînţelegeri. politicoase pentru a obţine anumite favoruri nemeritate. Mimica şi gesturile joacă şi ele rolul de simboluri sociale (sunt simboluri nonverbale). este o reprezentare creată în mod arbitrar (gesturi. 38% vocal şi 55% facial. cu teritoriul ei. respectiv Raymond L. Pe de o parte. în timp ce pentru turci şi greci are o semnificaţie obscenă (sugerează o invitaţie sexuală grobiană). Pe de altă parte. se constată că unul şi acelaşi gest poate avea semnificaţii diferite pentru societăţi diferite. Birdwhistell susţine că cel mult 35% din semnificaţiile unei conversaţii sunt transmise prin intermediul cuvintelor. Astfel este. gestui care pentru americani are semnificaţia “okay” (totul este în regulă). semnifică altceva decât este . Limba (vorbită şi scrisă) este cel mai important element al simbolismului social. ele fie îşi schimbă semnificaţia. Simbolurile nonverbale sunt mai frecvent folosite în interacţiunile sociale comparativ cu cele verbale. Simbolul este definit ca fiind ceva care social reprezintă.

Astăzi. ea influenţează. întrucât fiecare le influenţează în mod specific viaţa şi activitatea. Se ridică întrebarea : de ce dacă individul recunoaşte necesitatea normei. cultura “ideală” se referă la normele care ne structurează comportamentele. le dirijează atenţia către anumite aspecte ale vieţii mai degrabă decât spre altele. Cultură “reală” şi “ideală”. ceea ce societatea aşteaptă de la membrii săi. în practica socială curentă el o încalcă? Este norma resimţită ca o constrângere de care individul încearcă să se elibereze? Componentele culturii : normele. zăpadă pufoasă). legile etc. Deşi majoritatea membrilor societăţii subscriu la diferite norme. De asemenea. chairperson. mentalităţilor oamenilor duce la schimbări în structura gramaticală. trebuie să abordăm relaţia şi în sens invers : limba.. se modifică în funcţie de schimbările sociale. ceea ce fac ei efectiv. tocmai pentru a deosebi între ceea ce spun oamenii că sunt şi că trebuie să facă şi ceea ce sunt ei în realitate. Cultură şi libertate Ralph Linton.Pe de altă parte. restricţiile impuse de norme şi legi limitează libertatea individului în societate. în limba hopi nu există un substantiv pentru timp şi nici un sistem temporal – verbal (trecut. respectiv preşedinte. Deşi cuplurile apreciază norma fidelităţii sexuale. prejudecăţile. care folosesc un termen general pentru zăpadă – au inventat un număr relativ mare de cuvinte pentru fiecare tip de zăpadă (zăpadă care cade. că în societate se vor manifesta doar comportamentele dezirabile. o fac posibilă şi mai mult. multe dintre ele o încală : în SUA. Ele reprezintă “idealul”. modurile de acţiune aprobate. Exemplul clasic utilizat pentru susţinerea acestei ultime idei este următorul : inuiţii – spre deosebire de englezi. Normele nu se identifică întotdeauna cu comportamentul. Astfel. Existenţa sistemului normativ nu garantează că aşteptările societăţii vor fi în toate cazurile îndeplinite. Limitele impuse de cultură nu sunt aceleaşi pentru toţi indivizii şi pentru toate categoriile sociale. Stereotipurile. Atât vocabularul cât şi structura gramaticală a unei limbi – susţin cei doi antropologi – determină concepţiile despre lume şi viaţă ale membrilor unei societăţi. Pe de altă parte. Edward Sapir (1929) şi Benjamin Lee Whorf (1956). totuşi nu le respectă. jumătate dintre bărbaţii căsătoriţi şi o pătrime din femeile căsătorite au relaţii extraconjugale. dar au câte unul pentru fiecare tip de zăpadă în parte. viitor).). la rândul ei. chiar o extind? Putem spune că. man = bărbat). să danseze în timpul unei conferinţe sau să se prezinte la un interviu pentru ocuparea unui post de manager în costum de baie etc. importanţa. cel care foloseşte termenul de “fundament cultural al personalităţii” operează şi distincţia între “cultura reală” şi “cultura ideală”. apreciate de societate. pentru că acesta nu poate să facă orice vrea(ex. cu forma neutră. structurează modul în care percepem lumea – teorie formulată iniţial de doi antropologi. Ei nu au un termen general pentru zăpadă. discriminările promovate de o 38 . Cu alte cuvinte. nămeţi. sub numele de “ipoteza relativităţii lingvistice”.7 4. însă. zăpadă umedă. schimbarea concepţiilor despre relaţiile dintre genuri a dus la înlocuirea formei generice din gramatica engleză de chairman (chair = scaun. pe de o parte. să te concentrezi asupra anumitor dimensiuni ale existenţei. Schimbarea concepţiilor. sociologii admit o versiune mai slabă a ipotezei relativităţii lingvistice şi anume : o anumită limbă nu te determină ci te ajută să gândeşti într-un anume fel.3. le înţeleg necesitatea. prezent. restrâng ele libertatea omului sau dimpotrivă.

moderaţia fiind comportamentul fundamental al colectivităţii. cu atât întâlnim mai multe subculturi. populaţie care se caracterizează prin calm. pe stradă. Diversitatea culturală. Cuba şi China). La celălalt pol se află cultura dionisiacă. Constatăm. originea etnică. a minorităţilor etnice. inividualism. Relativism şi etnocentrism cultural Cercetările sociologice şi antropologice au scos în evidenţă existenţa unei diversităţi culturale atât între diferitele societăţi cât şi în interiorul fiecăreia dintre ele. Deosebiri culturale există însă şi între ţările capitaliste (de exemplu. a săracilor etc. de cele mai multe ori. Cu cât o societate este mai numeroasă.anumită cultură îi limitează mai mult pe unii decât pe alţii . competiţie. Subculturile reprezintă ansamblul de simboluri. rasa. absenţa sistemului normativ departe de a duce la libertate. pe apartenenţa la o anumită regiune. anoste. este cazul femeilor (în comparaţie cu bărbaţii). vom constata existenţa aceleiaşi diferenţe. În antropologia culturală este prefigurată existenţa a două mari tipuri de culturi diametral opuse : cultura apolonică (apolinică) şi dionisiacă. Societăţile diferă între ele atât sub aspectul culturii lor materiale (civilizaţii). lucruri etc. observăm cu uşurinţă diferenţele evidente privind civilizaţiile care le corespund. conformism. activitate frenetică. care solicită efort fizic oferindu-ne mai mult timp pentru creaţie. norme. stilul de viaţă. 4. în care orice exces este prohibit.). existenţa diferenţelor culturale dintre statele socialiste (care acrodă prioritate colectivităţii în raport cu individul) şi statele capitaliste (în care accentul cade pe individ şi competiţie). între Anglia şi Japonia). între ţările maritime şi cele intercontinentale etc. de a profita de confortul pe care ni-l oferă tehnologia modernă în toate momentele vieţii noastre : acasă. în primul rând. Dacă este să comparăm normele care precizează comportamentul adecvat. la o anumită 39 . cercetare. valori care dau identitate grupului. Cultura nu oferă posibilitatea de a comunica. De altfel. este indiscutabil faptul că libertatea este posibilă şi se poate extinde prin intermediul culturii. mai modernă. fie pe situaţia economică a grupului. Columbia Britanică) ai cărui membrii sunt dominatori şi războinici reprezintă un astfel de tip cultural. Caracterul apolonic – conform studiilor lui Ruth Benedict (1934-1950) – aparţine unui tip de cultură primitivă.4. alcătuind subculturile. precum şi între ţările socialiste (de exemplu. care cultivă personalitatea uniformă. concepţii. o mai mare înclinaţie spre colectivism decât spre individualism. mai complexă. Cultura ne oferă şansa de a alege între mai multe alternative (între diferite valori. idei. cât şi sub aspectul culturii spirituale. ar duce la haos. ori libertatea nu poate exista în afara acestei opţiuni. interesele urmărite. Un astfel de tip cultural este specific populaţiei Zuni a tribului de indieni din SUA (New Mexico) . la slujbă . ştearsă. Tribul Kwakiutl (din Insula Vancouver. cu cât diferenţele culturale. ne eliberează de muncile mecanice. acceptată şi valorificată de societăţile moderne spre folosul lor reciproc. Pe de altă parte. caracterizată printr-un exces de sensibilitate. Şi societăţile moderne se caracterizează prin diferenţe culturale. Diferenţe culturale există aşa cum am arătat mai înainte şi în interiorul aceleiaşi societăţi în funcţie de clasa socială. divertisment. dintre diferitele grupuri sociale sunt mai mari. imperiul legii junglei. îl disting de celelalte grupuri şi care se întemeiază fie pe moştenirea etnică. Dacă comparăm locuinţele şi mijloacele de comunicaţie din diferite societăţi. anarhie. Este de dorit ca o diversitate culturală – expresie a ingeniozităţi umane – să fie cunoscută. religia.

El se opune tendinţei oamenilor de a evalua practicile. comportamentele altor popoare în raport cu ale lor. fiind chiar reprimate. alţii. “popoare înapoiate”. şi moduri de viaţă care se manifestă în opoziţie cu cultura dominantă din societate. etc. de a le subaprecia pe cele dintâi şi supraevalua pe cele din urmă. Principiul relativismului cultural respinge etnocentrismul. Înainte de a face aprecieri. dimpotrivă. părerile sunt împărţie : unuii autori susţin că mozaicul cultural este un factor de îmbogăţire a societăţii. a săracilor din ghetouri. omogene şi izolate. În anumite circumstanţe. Manifestările etnocentriste sunt mai frecvente în societăţile tradiţionale. bunăstare materială. ca fiind “bune” sau “rele”. de exemplu. pare bizară veneraţia pe care hinduşii o au faţă de vacă – animal considerat sacru în India. constituind o astfel de contracultură. care sunt coordonatele sistemului cultural care conţine respectivele obiceiuri. competiţie. Putem vorbi despre subcultura aurolacilor din canale. în altele poate provoca colapsul unei culturi şi dispariţia unui grup. adică etichetarea obiceiurilor altor popoare.breaslă profesională etc. 40 . adepţii contraculturii resping o parte mai mare sau mai mică din modelele ei comportamentale. Reprezentările contraculturii pot fi grupurile de delincvenţi. Etnocentrismul operează cu expresii ca “popor ales”. Diversitatea culturală între şi în interiorul societăţilor sugerează faptul că nu există un singur tipar cultural. Deşi nu resping toate normele şi valorile societăţii din care fac parte. El are efecte contrare asupra indivizilor. Apariţia unei contraculturi într-o societate este un indicator al neintegrării sociale. etnii. întăreşte naţionalismul şi patriotismul şi protejează identitatea etnică. Acesta este un principiu teoretic impus de antropologia culturală modernă. a romilor. alimentează rasismul. “naţiune bincuvântată”. În privinţa rolului jucat de existenţa subculturilor în societate. idee ce stă la baza relativismului cultural. sectele satanice. în care probabilitatea contactului cu alte culturi este redusă. “barbari”. “cel mai bun”. descurajează schimbarea şi obstrucţionează împrumuturile culturale. a muzicanţilor de cartier etc. că nu există o cultură inerent bună sau rea. “rasă superioară”. în interpretarea culturilor lumii şi a raporturilor dintre ele. a oamenilor de ştiinţă. al sentimentului de frustrare încercat de anumite categorii sociale. norme. “sălbatici” etc. trebuie să cercetăm de ce oamenii obişnuiesc să se comporte într-un anume fel şi nu într-altul. Etnocentriştii percep practicile altor culturi ca deviaţii de la normalitate şi nu doar ca simple şi fireşti diferenţe între culturi. Mişcarea “hippie” din anii ’60 şi începutul anilor ’70 a sfidat valorile americane fundamentale de individualism. Contraculturile sunt construite din acele valori. simboluri. grupurilor şi societăţilor. el facilitează stabilitatea culturală. tradiţiile. Creşterea numerică a contraculturilor şi extinderea lor pot avea efecte disfuncţionale în societate. fapt pentru care de cele mai multe ori sunt considerate neacceptabile de societate. consideră că este un element nociv pentru societate. “străini perfizi”. grupurile anarhiste. Conform relativismului cultural. Pe de o parte. Subculturile se deosebesc de cultura dominantă şi prin utilizarea unui limbaj specific (jargon subcultural). Pe de altă parte. ce are drept consecinţă erodarea culturii naţionale. Tot aici se înscrie şi organizaţia Ku Klux Klan din SUA şi Frăţia Musulmană din Egipt. valorile unei culturi trebuie analizate în strânsă conexiune cu contextul social căruia îi aparţin şi nu după criteriile altei culturi. “civilizate” sau “înapoiate” şi de a considera cultura proprie superioară altora din punct de vedere moral. Pentru un european.

C. M.a. de asemenea. cu o anumită întârziere se schimbă şi cultura nonmaterială sau “adaptativă”. R. adaptare. Cât de mare este această întârziere sau acest decalaj depinde de natura materialului cultural supus schimbării.Sorokin. Ipoteza decalajului cultural Sociologul american William F. drept pentru care poate fi numită cultură “adaptativă”. şi în tot acest timp putem spune că există o proastă adaptare a culturii. decalaj. politologia. consistenţă.Ogburn. Sorokin a susţinut că realitatea socio-culturală concretă contrazice ipoteza lui Ogburn şi a adus dovezi empirice concludente în sprijinul afirmaţiei sale.A. se poate vorbi şi despre un decalaj tehnologic. primarea sistemului normativ legislativ şi pierderea funcţiei sale de mecanism de control social. Mai mult decât atât. Relativismul cultural nu trebuie confundat nici cu xenocentrismul. norme etc. credinţe. iar aceste metode se transpun în cultura nematerială a societăţii (în obiceiuri.8 În viziunea lui W. El se întemeiază pe prejudecata că tot ceea ce este străin este în mod automat şi bun. Relativismul cultural nu înseamnă însă că orice practică culturală este permisă. Teoria lui Ogburn a fost vehement criticată de R.) şi care au funcţia de a ajuta adaptarea omului la condiţiile materiale ale vieţii.Sociologia. P. schimbarea culturii materiale duce la schimbarea metodelor de întrebuinţare a obiectelor materiale ale culturii. şi că aşa cum se vorbeşte despre un decalaj cultural. Xenocentrismul constă în subaprecierea valorilor culturale autohtone şi supraevaluarea valorilor culturale străine. şi anume : cultură materială şi nonmaterială. ambivalenţa conceptelor-cheie pe care şi-a fundamentat teoria. 4. se fundamentează tot pe anumite prejudecăţi. dar decalajul poate persista un număr considerabil de ani. aceste schimbări se produc frecvent cu o anumită întârziere. valori. că nu putem vorbi despre o adaptare “perfectă”. care este opusul etnocentrismului şi care.F. Maiorescu. Ogburn este cel care a formulat ipoteza decalajului cultural care susţine că “dacă o parte a culturii se schimbă. Choucas ş. Motru.) a încercat să explice tocmai această situaţie în care cultura nonmaterială devansează cultura materială. antropologia. P. I s-a reproşat. deducem că schimbarea culturii materiale nu se produce mai repede decât schimbarea culturii nonmateriale. fie în sensul invers decât cel enunţat de Ogburn. pot apărea şi situaţii de 41 . dezirabil să reducem perioada de maladaptare. generază schimbări într-o altă parte a culturii. când ca element al culturii “adaptative” (nonmateriale). la rândul lui. ş. să facem ajustările culturale cât de repede posibil”. dependentă de ea. Este.5. A.K. Merton. condiţiile materiale ale vieţii şi mai apoi. Trebuie să menţionăm. nu înseamnă relativizarea. educaţia civică invită la respingerea etnocentrismului şi adoptarea poziţiei relativismului cultural prin care oamenii se pot distanţa de propria cultură pentru a o privi cu mai multă obiectivitate şi realism. Din cercetările sale. datorită unei descoperiri sau invenţii şi. Într-adevăr. Cu alte cuvinte. Dacă admitem că există situaţii în care cultura “adaptativă” rămâne în urma culturii materiale. că adaptarea este o noţiune relativă.a. putem spune că el nu a definit cu precizie termenii de cultură materială şi nonmaterială şi a considerat acelaşi obiect când ca element al culturii materiale. atunci trebuie să admitem că există şi situaţii în care aceste schimbări sunt fie sincronice. Teoria formelor fără fond (T. se schimbă cultura materială. prin aceasta. mai întâi. Mai mult decât atât. adesea se întâmplă exact invers. în primul rând. deci.

nu mecanic. Înţelegând prin “faustic” “cunoaşterea cu orice preţ” şi. Dialogul cultural presupune şi conexiunea inversă. vom ajunge la următoarele concluzii verosimile : . raportul dintre două culturi este biunivoc. 4.9 Decalajul cultural poate fi înţeles şi analizat şi dintr-o altă perspectivă şi anume. acceptată în măsura în care ea sesizează un aspect real al vieţii sociale : coprezenţa ritmurilor sincronice şi asincronice ale evoluţiei sociale”. . mai ales atunci când condiţiile materiale sunt ele însele în schimbare. spune românul oarecum resemnat : imperativul. între populaţiile din aşa numitele “societăţi de consum” şi populaţiile din ţările slab dezvoltate din punct de vedere economic . . dacă le vom descoperi noi valenţe. în altele cel al concordanţei lor cu morala tradiţională (China). ci când nu mai poate . tradiţia românească – tradiţia săsească). În unele culturi.11 “Fie ce-o fi!”. Noica conchide că “noi nici nu am fost şi nici nu părem a ne pregăti să fim faustici”. între mediul urban şi cel rural. decalajele care există între ele . Înţelegerea satisfăcătoare a distanţei dintre culturi se poate obţine “situîndu-ne pe poziţia metodei logicoexperimentale propusă de V. “setea de putere cu orice preţ”. în tranziţie. conştiinţa colectivă percepe existenţa unei distanţe culturale (mai ales materială) între clasele superioare şi inferioare. “poate fi. De altfel. Pareto”. de regulă. Noica eseul Superarea românească.două culturi aflate în contrast vor exercita presiuni reciproce a căror forţă va oscila în funcţie de diferenţele.neadaptare şi care nu trebuie percepute ca o fatalitate. trece la fapte nu când poate. vor fi conştientizate deopotrivă atât avantajele cât şi dezavantajele fiecăreia . Ipoteza decalajului cultural. surâzător.6. aşa cum remarca Mircea Vulcănescu. În concluzie. ale vieţii fără să schimbăm mentalităţile. spunem despre cultura imitatoare că se află într-un decalaj faţă de cultura care-i oferă soluţiile . În unele societăţi funcţionează (mai mult) criteriul pragmatismului în aprecierea normelor juridice (SUA). atunci când ea se produce. esteticul se bucură de o apreciere mai mare decât utilul. opţiunile valorice. .când două culturi sunt comparate la nivelul actorilor sociali (indivizi. grupuri). Adaptarea socială la fenomenele socio-culturale. totuşi. neatent. ci chiar contradictorii. etc.când una dintre cele două culturi în dialog se află într-o situaţie deficitară( rezolvarea unor probleme sociale importante). ca diferenţe cantitative şi calitative dintre spaţiile culturale. reciproc : cele două culturi împrumutate reciproc se adaptează reciproc una la cealaltă.10 Procedând astfel. C. În această situaţie. necalculat. în acelaşi timp. contradicţiile. Coordonate esenţiale ale spiritualităţii româneşti “Într-o Europă mărturisit faustică pare un popor care nu este faustic : poporul român” – aşa începe C. în altele invers (exemplu. “numai deznădejdea în faţa neantului duce la acţiune”. . prin care încearcă să mai dezvăluie încă ceva din viaţa ascunsă şi adâncă a sufletului românesc. . are un caracter creator. feed-backul. “acum ori niciodată” care-l scoate din 42 . Este posibil să ne adaptăm la schimbările condiţiilor materiale.noţiunea de decalaj este relativă pentru că. în ciuda tuturor criticilor. uneori exagerate. încrezător în Dumnezeu”. “românul nepăsător. aceste criterii pot fi nu numai diferite.în ciuda acestui relativism.criteriile pe baza cărora “se stabilesc” decalajele culturale sunt de asemenea relative : decalajul cultural este perceput în funcţie de coordonatele spaţiului cultural căruia îi aparţinem. aceasta va recurge la împrumutarea şi imitarea modelelor celeilalte culturi.

preferau moartea. “Codrul. stâlpii care înconjoară pridvorul. deoarece suntem la porţile Orientului.13 Pentru ţăranul român plaiul este sfânt. S-ar putea spune că valorile apreciate. Blaga – îl găsim la multe popoare dar la poporul nostru are rădăcini sufleteşti mai adânci . “Românul va căuta să-şi 43 . Astfel. deşi mai sărace. În viziunea mioritică.12 “Fie ce-o fi!” – această uşurinţă cu care românii tratează poblemele vieţii. deschis. valorile puse în prim plan de arhitectonica românească sunt : frumosul şi firescul. are rădăcini străvechi manifestându-se încă la geto-daci . “Gura satului. de exemplu. concentrat. decât să cadă în mâinile duşmanului. casele săseşti au la temelie mai mult o concepţie etică. adevărată rămâne dragostea lui pentru frumos. Casele româneşti. În concepţia lui L. “omul ieşit de sub vremi îşi reia dialogul cu veşnicia”.Se pare că românii manifestă aproape aceeaşi uşurinţă cu care tratează problemele vieţii şi în faţa morţii. aceştia. trăieşte în acord cu legile dumnezeieşti şi legile firii. ci ca o lege a firii. “Câte-n lume se nasc. eternă şi ea. în loc să taie stâncile mai bucuros le ocoloesc. 15 “În conştiinţa grupului . scurs molcolm la vale”. Blaga. pe pământul ţării.susţine C. Simţul pitorescului – arată L. la români. în timp ce. uliţele satelor româneşti. Comunitatea om-natură.. iar troiţele lucrate cu migală “ţin loc de altar şi turlă”. de “plai”. Ţăranul român. El se înfăţişează sub forma unui “plan. moatea semnifică reintegrarea omului în universul natural. în lumea satului. ca “substrat spiritual al creaţiilor anonime ale culturii populare româneşti”. din dragoste pentru plai. ca factor sufletesc creator.fire pe român. de altfel explicabilă. obârşia tuturor convingerilor” şlefuieşte. ca loc în care se plăsmuiesc destinele. despre rosturile vieţii. La ţăranul român nu primează interesele economice. în primul rând. ci ne întâmpină cu belşugul lor de inutilităţi (ex. Sistemul normativ exprimat prin “gura satului” sau “judecta obştii” funcţionează perfect. înalt. Ei susţineau că dimensiunea românească a existenţei este aidoma unui semn din care românul trebuie deşteptat la realitatea prezentă. Spre deosebire de casele româneşti. marea. “trăind în zariştea cosmică şi în conştiinţa unui destin emanat din veşnicie” se simte solidar cu natura. “Fiecare e dator cun moartea” sunt zicale româneşti care exprimă lapidar. nu sunt reduse la util. unde totul este luat uşor a determinat reacţia critică a paşoptiştilor. apoi. Colaborează la acest fel de a fi românesc atât dragostea invincibilă faţă de natură. spre deosebire de nordici. R. de arhitectura săsească sunt ordinea şi utilul. este simptomul unei febre de-o clipă. luna sunt divinităţi. râul. mor toate”. care se tem de moarte.14 Orice gând de intrare brutală în cursul naturii este primit cu ironie. el nu dispare nici chiar în condiţii de sărăcie sau de luptă pentru existenţă. fie chiar şi prin sinucidere. moartea nu-i privită ca fatalitate. cât şi respectul religios faţă de “fire”. concepţia românului despre inevitabilitatea firească a trecerii în nefiinţă. nu fenomene”. decât estetică. pe coamă verde de munte. Motru – îşi găseşte dânsul pe de-a gata până şi cele mai intime motive ale vieţii sale zilnice”. Astfel. ca “spaţii-matrice”. modelează necontenit personalitatea românului. Românul va modifica dar nu va forţa configuraţia pământului. plaiul apare ca spaţiu interiorizat. obiectele cele mai simple şi modeste sunt împodobite cu un “decor bătrânesc”. să fie ostateci pe pământ străin. La noi. în ale cărei rosturi e păcat să intervii silnic.

. 198. Referindu-se la specificiul spiritualităţii româneşti. p. Dimensiunea românească a existenţei. Ca valoare socio-morală proeminentă. un fel de sensibilitate faţă de cei din jur. Buc. op. p. Înzestrat cu un deosebit simţ al măsurii. Calităţi bune şi defecte. C. Dumitru Stan. 13 L. Buc. p.R. că “lauda de sine. ei nu imită un şablon. 50. Nimic monstruos. 1993. p. Zamfir. întocmai ca viaţa însăşi”. 1952. 12 Ibidem. Ed. Spaţiul mioritic. op. 252. şt. Herscowitz. 16. “Deşi toţi vorbesc aceeaşi limbă. ci totul este spontan. 16 C. “Intuiţia unitară” a spiritualităţii româneşti. Ed. 250. 2 Norman Goodman. Bucureşti. 11 M. 1972. Anima. Vlăsceanu. Morar. p. op. N. 1990.. p. Minerva. Dilema. în Opere filosofice. Les bases de l’anthropologie culturelle. 9 I. Introducere în sociologie. Ed. persoana sa nu cere de la natură diferenţieri speciale. 6 Jan Szxzepanski. Dicţionar de sociologie. omenia este o statornică lege strămoşească cu caracter global. 6. Ogburn. Minerva.Motru. la depersonalizarea lui..R. Blaga. p. De altfel. 307. Mihai Ralea sublinia că inteligenţa românească “e incendiată. nu se lasă condusă de canoane. Vulcănescu. plină de claritate şi mai ales de bun simţ. 61. Paradigme ale cunoaşterii societăţii. Buc.apropie natura externă cu gândul de a o transforma şi a o diferenţia după caracterul persoanei sale. p. 56. L. cit. Iaşi. Călinescu. Paradigme ale cunoaşterii societăţii. p. 44 . cit. Sufletul neamului nostru. Stahl – nu are nimic dogmatic şi autoritar. Motru se arată mâhnit de faptul că această respectare necondiţionată a valorilor “primare” şi a normelor instituite de “gura satului” a dus la pierderea individualităţii ţăranului român. Bucureşti. 661.. 458. 11. 7 N. 1999.Y.. p.. Buc. “ ce e mult nu e bun”. “Cumpătarea e cel mai mare dar al celui înţelept”. o solidaritate nativă cu omul de pretutindeni. Ed. după Ion Ungureanu. Ed. românul ştie că “lăcomia strică omenia”.. 200.. Blaga. Humanitas. acelaşi fel de a-şi întemeia gospodăria. aceleaşi feluri de a preţui viaţa şi de a percepe frumosul. The Viking Press. Payot.Motru. nu miroase a bine”. Heliade Rădulescu vorbea despre o aşa-numită “măsură românească” absolut trebuitoare pentru propăşirea neamului.F.16 De altfel. Univers. p. 8 W. Paris. p. 1985. p. 3 M. 1982. cit.Babel. Szczepanski. Rev. Elemente de sociologie. 10 Ion Ionescu. 15 C. 175. p.R. 1943. 340. 5 V.F. nr. o doctrină a înţelegerii semenilor. La români. omenia concentrează idealul etic al “omului din popor”. Istoria literaturii române de la origini până în prezent. Lider. Al I. Buc. Noţiuni elementare de sociologie. au aceleaşi obiceiuri. 14 G. constituie un mod propriu de a interpreta şi aprecia valorile umane. Ed. “un popor aşa de evident orientat spre pitoresc este departe de orice primejdie conformistă de a crea după clişee şi în serie”. An VI. 18-24 decembrie 1999. ci ea se mulţumeşte cu acelea pe care le-a dobândit obiceiul neamului … Românul aproape că îşi are sufletul individual absorbit în sufletul grupului”. Sensibilitatea sătenilor români nu se opreşte la tipare. Valorile morale în democraţie (II). Social Change. 64.. nimic disproporţionat”. 1990. Ed. sesiza H. Izvoare de filosofie. 4 C. Goodman. pe care-i “omeneşte” – cuvânt specific numai limbii române. aşa cum spunea L. Humanitas.. Cuza. 1922. p.. la ei nimic nu e leit cu altceva. puternic. Ungureanu. Buc. Note: 1 J.

nu rămâne inert.”3 Pareto analizează sociabilitatea ca o formă “reziduală” a disciplinei. de diferitele principii care acţionează în societate”.4 În opinia lui. Socializarea este procesul psiho-social de transmitere-asimilare a atitudinilor. sociabilitate.) generează sau permit diferite grade de manifestare a sociabilităţii. Evidenţiind funcţiile principale ale socializării ( de “normalizare” a vieţii sociale.Simmel a remarcat faptul că sociabilitatea cuprinde numai manifestările pozitive ale socialităţii : altruismul. dintre care cele mai importante sunt : sentimentul de “noi”. gregarismul. acela de socialitate.5.2 G.L. valorilor. pasiv. Aceasta de pe urmă reprezintă procesul prin care organismul biologic “Homo sapiens” se transformă într-o fiinţă socială. socialitatea este strâns legată de socializare. socializarea este procesul prin care individul dobândeşte o anmită identitate culturală şi în raport cu care reacţionează.1. întrajutorarea etc. J. Ca proces de enculturaţie ( de 45 . adaptării şi integrării sociale. Sapir au substituit noţiunea de “relaţii sociale” cu cea de “raporturi culturale” precum şi cea de “socializare” cu cea de “enculturaţie”. Bernstein consideră că “efectul socializării este să-i facă pe oameni siguri şi previzibili”. Kardiner şi E. într-un membru efectiv al societăţii. Pe de altă parte. omul ete pus în faţa unei alternative tragice : să piară sau să se dezumanizeze. sentimentul ierarhiei şi ascetismul. Socialitatea este considerată a fi premisa constitutivă a societăţii şi ea se distinge de sociabilitate. socializare Una din calităţile fundamentale ale omului este aceea de fiinţă socială.SOCIALIZAREA 5. sociabilitatea poate fi definită ca fiind o formă. ajungem la socialitate. Deci. conchide autorul mai sus citat. În afara societăţii. prin socializare. concepţiilor. Aceasta de pe urmă constituie modalitatea prin care actorii sociali stimulează şi controlează asocierea dintre indivizii umani. Vilfredo Pareto corelează sociabilitatea cu disciplina : “Societatea este imposibilă fără oarecare disciplină şi. în consecinţă. Cu alte cuvinte. Linton. de asigurare a continuităţii şi coeziunii grupurilor sociale. De aceea. modelelor de comportament specifice unui grup în vederea formării. între necesitatea sociabilităţii şi cea a disciplinei există o strânsă legătură. un tip de socialitate. care desemnează “capacitatea (abilitatea) unui om sau a unui grup de oameni de a se integra în societate”. nevoia de uniformitate. pentru a cunoaşte societatea trebuie să analizăm corelativ sociabilitatea şi socialitatea. de asigurare a stabilităţii şi funcţionalităţii structurilor sociale). de fiinţă grupală.5 Abordând problema dintr-o perspectivă culturologică. În viziunea lui. dominatoare sau participative etc. Child defineşte socializarea ca acel proces prin care individul este orientat în a-şi dezvolta comportamentul său actual în concordanţă cu standardele grupului din care face parte”. prin intermediul diferitelor coduri pe care este chemat să le îndeplinească. altruismul. normelor. întrucât în cursul acestui îndelungat proces “individul devine conştient. A. Ion Ungureanu sugerează că în timp ce sociabilitatea este o dimensiune cantitativă a societăţii ( “a formelor de inter-existenţă umană”) socialitatea reprezintă o dimensiune calitativă a societăţii. Se observă că anumite forme de socialitate (cooperatoare sau concurenţiale. “Calitatea omului de a fi fiinţă socială şi proprietatea societăţii de a se constitui ca formă a inter-existenţei oamenilor”1 pot fi cuprinse într-un singur termen şi anume. Socialitate. sociabilitatea măsoară mărimea unei clase de sentimente sau instincte. R. mila şi cruzimea. cooperarea. B. Omul nu se naşte ci devine fiinţă socială.

culturi.învăţare). “Conformitatea sau obedienţa la normele sociale se datorează contribuţiei a cel puţin trei factori : a) procesul de internalizare a normelor . comportamentul uman sunt rezultatul instinctelor. Natură versus educaţie. În procesul de asimilare a valorilor. dinamic al acestui proces în cadrul căruia se schimbă nu numai individul ci şi mediul social. 46 . ea nu se identifică nici cu adaptarea. Ph. de dezvoltare progresivă care “permite identificarea individului cu ceilalţi membrii ai societăţii din care face parte. organizaţii etc. Nefiind epuizat de nici una dintre aceste dimensiuni conceptuale separat.). individul îşi exersează şi dezvoltă totodată gândirea. putem spune că. Susţinătorii acestui punct de vedere definesc socializarea ca un proces de “maturizare”. normelor. socializarea este un proces de interiorizare a valorilor şi normelor unei culturi date ce facilitează conformitatea şi consensul (pentru că permite adecvarea comportamentelor la valorile şi normele sociale). programate genetic care sunt comune unei specii şi nu sunt dependente de experienţele individului”. individul nu este “conştient” de posibilitatea alegerii unor moduri alternative de comportament . procesul de socializare nu se identifică nici cu procesul adaptării sociale (ajustarea trăsăturilor personalităţii şi a conduitei înr-o situaţie de interacţiune socială) şi nici cu cel al integrării sociale sau culturale (gradul de coeziune a elementelor unei societăţi.7 În concluzie. există şi puncte de vedere care susţin caracterul activ. atitudinilor. în acelaşi timp. un proces de “schimbare perpetuă a mediului social”. discernământul faţă de mesajele primite şi capacitatea de personalizare. culturală şi sociologică şi.8 5. a drepturilor şi obligaţiilor aferente acestora (semnificaţia sociologică). Broom. Instinctiviştii au crezut că natura. c) conştiinţa faptului că încălcarea normelor atrage după sine sancţiuni punitive. Concomitent cu procesul socializării are loc şi cel al personalizării. b) faptul că. nici cu integrarea. imaginaţia. în timp ce conformitatea constituie un comportament socialmente normal”. are deci o latură conformistă. Malrieu etc.)”. Conţinutul intrinsec al conceptului de socializare se referă la maturizarea copilului prin interiorizarea cerinţelor şi motivelor sociale (semnificaţia psihologică). precum şi la internalizarea valorilor şi a normelor unei culturi (semnificaţia culturală). savanţii s-au întrebat dacă identitatea şi comportamentul nostru sunt determinate de moştenirea biologică sau de experienţa socială. adică afirmarea indvidului ca persoană unică”. McDougall (1908) afirma că comportamentele sunt “modele de acţiune înnăscute. Socializarea are o multiplă semnificaţie : psihologică.6 Spre deosebire de conceptele care pun în evidenţă aspectul producerii conformităţii prin socializare. A. pe de o parte. regulilor. cu alte cuvinte “natură versus educaţie”. socializarea presupune un proces de învăţare socială. Selznick. Educaţie versus natură. iar pe de altă parte. Importanţa experienţei sociale Timp de două secole. capacitatea creatoare (L. acceptate social. adeseori. la învăţarea unor noi roluri sociale. fixe. are deci o latură activă.2.

în unele societăţi. moştenirea biologică a indivizilor este nerelevantă. 1942.Bernard (1924) afirma că au fost identificate peste 10 . comportamentele considerate instinctive fie nu au fost găsite. fie erau reversul la ceea ce se aşteptase. Mediul. mediul social determină comportamentele umane. Educaţia are un caracter exclusiv colectiv. doar lumea lor socială (educaţia) le determină comportamentul. În concluzie. ei nu s-au mai putut adapta la viaţa socială. 1972. ci metode educaţionale inadecvate. Cercetările privind copiii sălbatici şi efectele izolării în copilărie (Singh şi Zingg. aceasta depinde de controlul social. Nu există educaţie individuală. B) Punctul de vedere contrar. De aici. gemenii univitelini deseori seamănă mai mult decât cei bivitelini (care împărtăşesc doar o parte din moştenirea genetică) şi seamănă mult mai mult decât fraţii care nu sunt gemeni. a devenit clar că instinctele au fost o explicaţie nepotrivită din două motive : pentru fiecare formă de comportament identificată trebuia să se “descopere” un instinct pentru a o explica . Psihologul Watson (1924)a fost cel care a elaborat teoria determinării comportamentale extreme de către mediul social. cu toate eforturile făcute de cercetători. 2. Educaţia se face în şi prin colectiv. Pe scurt. genetica singură. Malson. a personalităţii umane a fost pusă cea a omogenizării sociale. afirma Lenin în 1923. într-o cuvântare în faţa comisarilor educaţiei. Descoperiri recente în ştiinţele vieţii evidenţiază faptul că biologia joacă un rol important în dezvoltarea umană.000 instincte ca fiind cauze ale comportamentului social : de la instinctul “agresiv” (războaie) la “asociativ” (constituirea societăţii). Corelarea celor două puncte de vedere : natura şi educaţia Astăzi există un consens general că atât natura cât şi educaţia contribuie la dezvoltarea individului. Pe această teorie s-au bazat statele socialiste atunci când au adoptat şi instituţionalizat o nouă pedagogie. 1976) au condus la ideea că. nişte concluzii generalizatoare nu au putut fi 47 . Lane. educaţia stau la baza dezvoltării comportamentale. Totuşi. Totuşi. Aceastea au pus în evidenţă şi faptul că univitelinii nu au personalităţi şi comportamente sociale identice. dimpotrivă. nu poate explica comportamentul uman. susţine că. El susţine că dacă i s-ar da copii sănătoşi şi control total asupra mediului în care aceştia trăiesc. Noua pedagogie (Anton Makarenko) se întemeia pe următoarele două axiome : 1. terapia “educaţională” a statutlui era nu numai posibilă. ea creează doar predispoziţia către alcoolism. care a luat forma sistemului naţional de reeducare. Cu timpul. Ereditatea nu influenţează procesul educaţional. Dacă această predispoziţie se va obiectiva sau nu. oricum am dori. Kamala şi Amala (Mindapore) constituie un exemplu clasic de copii sălbatici care. i-ar putea creşte şi educa astfel încât să devină persoanele dorite de el. Comportamentul uman şi identitatea umană nu pot fi modelate în orice fel. cu o moştenire genetică identică. Conexiunea celor doi factori în forma identităţii şi determinării comportamentului indivizilor sunt dovedite cu tot mai multă elocvenţă de studiile recente asupra . A fost izolată o genă care pare să fie implicată în dezvoltarea alcoolismului. “Daţi-ne un copil de 8 ani şi vă garantez că va fi bolşevic toată viaţa”. individul piere sau se dezumanizează. ci chiar şi indicată. Nu există indivizi needucabili. C. după ce au fost descoperiţi. Deci. în locul tezei individualităţii. conform acestor teorii. Dar nu toţi oamenii care au această genă specială devin alcoolici. în afara societăţii.

1948) studiază doi copii crescuţi în izolare : Anna. învăţase câteva expresii. Operează pe baza “principiului plăcerii”. nu au fost savanţi. 1977) fetiţa Genie. Ele sunt descoperite la vârsta de şase ani. Sinele este o componentă biologică a personalităţii. Drama existenţei umane este consecinţa acestui conflict. Id-ul şi supraeul se aseamănă mult : sunt exigente. după 2 ani ajunge la un nivel de dezvoltare normală. Rolul lui este să încerce să refuleze impulsurile Id-ului. Anna moare de hepatită după 4 ani. Anna este izolată complet (de bunicii după mamă ). este inconştient în mare măsură. S. teoria cognitivă şi interacţiunea simbolică. specialişti în ştiinţele sociale şi nu ştiau ce fel de viaţă au avut aceşti copii înainte de abandon. Aceste deficienţe tindeau să persiste chiar după ce copiii părăseau aceste instituţii. 1973. indicaţii simple legate de grija de sine. Freud a apreciat ambii factori (natură şi educaţie) în formarea personalităţii. Dennis. Aceste cazuri dovedesc importanţa contactului uman în dezvoltarea normală a unei fiinţe umane. inflexibile. Oricum. explică înclinaţia spre agresivitate. eul. Iniţial. studiile despre copiii din orfelinate (Spitz.3. contribuţiile la supraeu cresc. izolată la 2 ani şi găsită la 13 ani. afectiv comparativ cu ceilalţi copii. supraeul. Rutter. merge la şcoală. Necesităţile umane universale (impulsurile) modelează comportamentul uman : Eros (“instinctul vieţii”) explică nevoia oamenilor de afecţiune iar Thanatos (“instinctul morţii”). personalitatea are 3 instanţe : id-ul (sinele). deseori lipsite de contact cu realitatea.trase deoarece autorii acestor informaţii. Pe măsură ce creşte. Deşi a primit o îngrijire foarte bună. semnificativ asupra socializării copiiilor. mai ales când acestea sunt de natură instinctivo-afectivă sau agresivă. tratată de o echipă de medici şi psihologi. îl constrânge. 1947. 1945 . el este format din prescripţiile şi prohibiţiile impuse conpilului de părinţi. A. 1960. exponent al lumii interioare şi al experienţei subiective. Supraeul (super-ego) este expresia existenţei individului în societate. Interacţiunea lor reprezintă substanţa vieţii mentale. timp în care făcuse progrese mici. iar supraeul. Pe lângă acestea. deseori. 48 . Sarcina de a media acest conflict îi revine eul-ului. Ele se află adesea în opoziţie. Isabelle. 5. Isabelle. este purtătorul normelor etico-morale. Perspective teoretice Socializarea a fost examinată din următoarele 3 perspective principale : psihanaliză. progresele ei au fost modeste. izolării în compania mamei sale sau atenţiei date după descoperire. din cauza normelor sociale. Din această perspectivă. Psihanaliza – S. Isabelle este izolată împreună cu mama sa (surdo-mută). această informaţie sugerează câteva din efectele lipsei de contact uman. Problema este că nu se ştie dacă rezultatele ei se datorează unei mai bune moşteniri biologice. În viziunea lui Freud. Un alt caz elocvent îl reprezintă (Curtis. 1974) au arătat că aceştia sunt retardaţi din punct de vedere fizic. sugarul reprezintă un id. pe care le vom prezenta pe rând. Deseori sunt în opoziţie : Id-ul vrea ceva. este similar cu “conştiinţa”. Freud. Id-ul (sinele) magazia cu impulsurile noastre universale . reprezentant al influenţelor ereditare. Kingsley Davis (1940.

între natură şi educaţie. . acest stadiu include în sine următoarele 6 perioade : . În concepţia unor autori. Stadiul falic : 3-5 ani : conştientizarea sexuală iniţială. Teoria cognitivă : J. pentru ei.încep să întâlnească lucruri pe care nu le văd sau nu le ating . încearcă să le adapteze pe amândouă la realitatea socială. Conflictul se rezolvă prin identificarea cu părintele de acelaşi sex. 4.1 lună) . aproape imposibil). Stadiul senzorial. Stadiul oral : 1 an : sugarul caută plăcerea prin activităţi orale (suptul. Stadiul genital : revenirea la viaţă a energiilor sexuale (schimbările hormonale).poate face tot mai mare deosebiri între realitate şi fantezie . Stadiul latenţei : 5 ani – pubertate : sexualitatea scade în importanţă. În timp ce Freud s-a concentrat aproape exclusiv pe aspectul afectiv al socializării.motor : 1 1/2 de viaţă . creşte dezvoltarea fizică şi intelectuală . Stadiul anal : 2 ani : controlul intestinelor şi la vezicii urinare . nu se pot angaja într-o gândire superioară. 1.acum se dezvoltă capacitatea de a folosi simboluri (îndeosbei limbajul) . Ele sunt determinate de fixarea (cathexis) libidoului (energia sexuală derivată din instinctul vieţii) pe diferite părţi ale corpului. . În contrast cu stadiul falic. lumea lor este cea a experienţelor fizice directe a mediului înconjurător . Este un moment integrat în dialectica complexului lui Oedip : tendinţa copilului spre un ataşament puternic faţă de părintele de sex opus şi de a dezvolta o rivalitate ostilă faţă de celălalt.Eul este acea parte a personalităţii care se află în contact cu realitatea. Piaget. 2. Erik Erikson introduce în stadiile dezvoltării psihosexuale ale lui Freud o mai mare conştienţă a contextului social şi o explicare a lui. 3. muşcatul).cea a exerciţiilor reflexe (0 . personalitatea conţine în ea (id-ul şi supraeul) acelaşi conflict care există între individ şi societate. 2. implicând împărtăşirea cu altcineva. . . . prin contactul fizic cu lumea . J. redefinind procesul ca unul de dezvoltare psihosocială. În esenţă. 5. Stadiul preoperaţional : 18 luni – 7 ani . Piaget (1896-1980) a fost preocupat de zona dezvoltării cognitive.perioada coordonării schemelor secundare şi a aplicării lor la situaţii noi (9-12 luni). Dezvoltarea personalităţii trece prin anumite serii de stadii succesive numite “psihosexuale”.copiii învaţă prin simţuri.totuşi au o perspectivă egocentrică : le este greu să vadă din perspectiva altuia (a înţelege că un prieten plânge pentru că nu vrea să-i dea o jucărie este greu. nu folosesc simboluri. scena este acum pregătită pentru o sexualitate mai matură. B. . Piaget susţine că dezvoltarea cognitivă are loc în 4 stadii : 1.cea a reacţiilor secundare şi a procedeelor de a face să dureze spectacolele interesante (5-9 luni). care-şi au rădăcinile în biologie.cea a primelor adaptări dobândite şi a relaţiilor circulare primare (1-5 luni) . Punctul lor de vedere comun este că procesul de dezvoltare se realizează contiuu printr-o serie de stadii universale.El s-a concentrat asupra dezvoltării socializării ca proces continuu şi a descris stadii suplimentare ale dezvoltării. 49 . El mediază între pretenţiile deseori nerealiste ale id-ului şi cerinţele restrictive ale supraeului.

creativitate-comportament. care “interpretează” (atribuie sensuri) acţiunile copilului mic şi le etichetează cu ajutorul simbolurilor verbale. În acele situaţii suntem atât subiectul (persoana care “acţionează”) cât şi obiectul acţiunii (una din persoanele care “recepţionează”). interacţiunea este rudimentară.gândirea tinde să rămână mai mult legată de concret decât de idei abstracte . În perioada preverbală. În contrast cu Freud şi Piaget. Aceasta părere despre sine pune accentul principal pe contextul social în raport cu biologia. . . el distinge între dezvoltarea care are loc înainte şi după folosirea limbajului. acelaşi punct de vedere ca şi Watson. Copiii nu fac distincţii între ceea este sine şi ceea ce nu este. puncte de vedere alternative. susţine Mead. învaţă să 50 . şi împărtăşeşte. Mead nu a văzut acest proces producându-se printr-o serie de stadii legate de vârstă. Facultatea cognitivă se dezvoltă tot mai mult prin interacţiunea socială.încep să gândească abstract . 4. ci îşi şi pot imagina care sunt acelea . 3. . .se dezvoltă capacitatea de a folosi logica şi de a aprecia perspective alternative.a reacţiilor circulare terţiare şi a descrierii de mijloace noi prin experimentare activă (12-18 luni).H. Sinele se dezvoltă din experienţa socială datorită capacităţii individului de a-şi vedera acţiunile din perspectiva altora. este un pas înainte în dezvoltarea socială. Acest lucru este posibil datorită limbajului care ne permite să fim atât obiectivi cât şi subiectivi în acelaşi timp. pentru a vizualiza cu exactitate un viitor şi locuri pe care nu le-au văzut. Piaget a crezut că vârstele exacte la care copiii trec prin aceste stadii variază de la un copil la altul şi de la o societate la alta. Mead a explorat dezvoltarea şi organizarea sinelui. acordă o pondere însemnată înţelegerii proceselor cognitive care duc la comportamentul vizibil. Kohlberg (1969) elaborează o teorie despre dezvoltarea morală în 4 stadii. C. Sinele este trăsătura centrală a modului de abordare simbolic-interacţionist al socializării. Comunicarea depinde de alţii.a invenţiei de mijloace noi prin combinare netală. El a văzut devenirea sinelui spre o tot mai mare complexitate ca rezultat al cercului experienţei sociale care se extinde tot mai mult. Mead şi-a numit metoda “behaviorism social” şi spre deosebire de cel dintâi.încep să înţeleagă şi perspectiva altora. Prin joc. . ne auzim ce spunem (aşa cum se aud şi ei) şi putem reacţiona la acele afirmaţii (aşa cum reacţionează şi ei). . Interacţiunea simbolică – . Stadiul operaţional concret : 7-11 ani. L-a interesat rolul acestuia în polarităţi ca libertate-control.logica le permite înţelegerea cauzelor şi a efectelor . schimbare-stabilitate.nu numai că pot compara posibilitatea punctelor de vedere alternative. Stadiul operaţional formal (12 ani ) . Totuşi. Joaca este prima formă a acestei interacţiuni. . Fondatorul aceste perspective este G. Mead (1863-1931). În esenţă.încep să depăşească limitările timpului şi ale spaţiului. în general. Dezvoltarea sinelui (sentimentul de sine). Perioada verbală se caracterizează prin dezvoltarea capacităţii de a înţelege şi a folosi comunicarea simbolurilor. În timp ce vorbim cu alţii. noi dezvoltăm un sine prin luarea rolului celuilalt şi prin reflectarea asupra noastră ca obiecte..

este determinată de “conformismul social faţă de valorile unui grup de referinţă. Merton. Copiii învaţă să ia rolurile altora şi să reflecteze la propriile acţiuni din perspectiva acestui rol.4. învaţă că există diferite roluri sociale. pentru a demonstra aceasta. Tipuri de socializare Socializarea este un proces interactiv de comunicare. pregătindu-i pentru asimilarea şi respectarea valorilor şi normelor acceptate social. prieten (ne eliberează de sub influenţa altora). este un produs al interacţiunii dintre individul unic şi contextul social. Socializarea anicipativă susţine R. pe când “eu” are o relaţie neclară cu experienţa socială. Cooley (1902) vorbeşte despre “sinele oglindă”. ci. contextul social. valori care facilitează integrarea într-un cadru organizaţional viitor. aşadar. ca manifestare a libertăţii (eu) şi a controlului (mine). ordine ce promovează stabilitatea şi controlul social. participarea şi realizarea socială a unor activităţi într-un cadru instituţional dat . ce presupune luarea în consideraţie atât a dezvoltării individului cât şi a influenţelor sociale. decât ceea ce crede un părinte. în funcţie de finalitatea urmărită. în esenţă. concepţia noastră despre noi înşine.K. un dialog între “eu” şi “mine”. (Ex : echipa de football). Într-un stadiu superior. Ea se poate clasifica după mai multe criterii : a. Realitatea socială a unei persoane diferă de realitatea socială a unei alte persoane. sociologul american a elaborat paradigma socializării anticipative. care include valori. Socializarea presupune învăţare socială ca mecanism fundamental de realizare a persoanei. corect. din perspectiva “comunităţii” ca întreg. “celălalt generalizat”. el este ordinea socială. Simbolismul este. Jocurile îi învaţă pe copii ce sunt regulile şi ce importanţă au ele pentru buna desfăşurare a jocului.ia rolul altuia. de asemenea. norme. care îşi are originea reacţia noastră la ceea ce credem noi că sunt percepţiile altora despre noi. Ea poate conduce individul la situaţii de conflict valoric sau normativ. 5. Sinele. Perspectiva”celuilalt generalizat” ne determină să facem mai degrabă ceea ce credem noi înşine că este bine. Mai târziu. Socializarea adaptativă – conduce la formarea acelor capacităţi care facilitează integrarea. fiecare având o perspectivă diferită. finalizându-se în asimilarea individului în grupuri. prin intermediul jocului organizat. liberă. Mead susţine că sinele are două forme (faze) de manifestare : “mine” şi “eu”. Eu şi mine explică sinele ca subiect (eu) şi ca obiect (mine). Socializarea anticipativă – constă în asimilarea acelor norme. se dezvoltă facultatea de a înţelege legăturile între roluri multiple şi de a-şi considera propriile roluri ca parte a unui sistem. a schimbării (eu) şi a stabilităţii (mine). El consideră că disputa dintre concepţiile “pasiviste” şi cele “activiste” asupra socializării pare să se întemeieze pe o falsă problemă şi. greu previzibilă a sinelui : “mine” este un produs social. Eul este faza creatoare. diferit de grupul de apartenenţă”. Fiecare dintre noi percepe şi interpretează diferit realitatea. Mine este faza socială a sinelui. se distinge între socializarea adaptativă (integrativă) şi anticipatoare. 51 . copiii reuşesc să se privească pe ei înşişi nu numai din poziţia avantajoasă a unei alte persoane sau rol. respectiv modul personal de receptare şi interpretare a mesajelor sociale şi dinamica intensităţii şi conţinuturile influenţelor sociale.

schimbarea comportamentului . sancţiuni şi mijloace punitive etc. pe parcurs. în cadrul căruia se intenţionează schimbarea normelor. atitudini. ca membrii ai grupului. profesiuni. Resocializarea poate fi : . în afara aşa-numitelor sancţiuni punitive.Conceptele centrale ale acestei paradigme sunt grupul de apartenenţă şi grupul de referinţă. întâlnim şi opinii care susţin că în adevăratul sens al termenului. Grupul de referinţă reprezintă “punctele de comparaţie la care se referă o proporţie suficient de importantă de indivizi care aparţin unei categorii sociale. o “identitate delincventă”. 3. În literatura de specialitate. care provin din partea familiei. implicând abandonarea unui mod de viaţă şi adoptarea (“învăţarea” ) altuia. Indivizii respectivi se află într-o interacţiune continuă. prin dirijarea comportamentului individului deviant spre scopurile sociale dorite şi permise în societate. valorilor şi convingerilor individului deviant. resocializarea este doar unul dintre mijloacele de control ale comportamentului marginal sau delincvent pe care societatea. Cei care nu participă la interacţiune îi definesc. toate acestea constituind aspecte ale procesului de socializare. Desocializarea presupune izolarea fizică şi socială a unei persoane. Dar ea se realizează pe tot parcursul vieţii … Corelate ale socializării sunt procesul de desocializare şi resocializare (socializarea secundară). ruperea ei de contextele sociale care i-au satisfăcut nevoile de interacţiune şi i-au sprijinit statusurile adoptate în vederea eliminării modelelor de interacţiune şi comportament anterior însuşite. resocializarea de fapt nu există . individul achiziţionează treptat norme şi 52 . Fiind un fel de proces de convertire. grupul sau organizaţia le au la dispoziţie. Eficacitatea ei depinde nu numai de receptivitatea individului. Resocializarea este concomitentă cu desocializarea şi constă în orientarea învăţării sociale şi controlului social către asimilare şi manifestări de comportament compatibile cu tabla de valori şi atitudini specifice noului sistem integrator.9 Intensitatea socializării este maximă în copilărie sau în perioada de tranziţie de la un stadiu de viaţă la altul. fiecare individ este expus unor influenţe diverse. supunerea voluntară la psihoterapie). prin inculcarea celor dezirabile din punct de vedere social. “spălarea creierului”. comportamente. Pentru ca individizii cu “deficienţe de socializare” să nu dobândească.involuntară (“reeducare”. educaţiei şcolare. resocializarea trebuie să creeze individului noi raporturi de referinţă. în închisoare. noi trăiri. scopul ei fiind înlocuirea identităţii. Datorită acestor influenţe variate. ci şi de intensitatea controlului social exercitat de noua agenţie de socializare şi de gradul de eliminare a factorilor gratificării anteriori. cu scopul de a defini situaţia care caracterizează respectiva categorie socială”. în fiecare clipă).voluntară (convertire religioasă. Unii sociologi consideră că resocializarea este un proces de reorientare şi remodelare a personalităţii individului deviant. suprimarea statusurilor din trecut. 2. de reeducare a acestuia în raport cu normele de conduită socialmente acceptabile. Primul desemnează reuniunile de indivizi care satisfac următoarele trei condiţii : 1. în decursul vieţii sale. de asemenea. Ea presupune schimbări fundamentale în comportamentul şi conduita individului. grupului de prieteni. 11 Această “rupere cu trecutul” se realizează deseori printr-un control total asupra individului deviant. Ei înşişi se definesc ca membrii ai gupului. spitale psihiatrice) şi presupune instituirea unui control total şi permanent asupra persoanei (zilnic. a valorilr cu unele noi.

5. învăţată. Ea începe încă din copilărie. atunci când la anumiţi indivizi socializarea a fost stagnată şi. între teoria normelor. greşit orientată”. politice) precum şi de mass-media.reguli de comportament. 12 În esenţă. 1. dar nu îşi va elabora neapărat conduite socialmente dezirabile. pe parcursul vieţii : 1. influenţa exercitată de şcoală. grupul de prieteni. profesie. Socializarea după copilărie presupune trecerea de la dependenţă la autonomie şi apoi influenţă asupra altora (Goodman). “Eu” şi “mine” (aflaţi în interiorul sinelui) reprezintă un echilibru între nevoile societăţii şi nevoile individului. sunt influenţate de familie). educaţie. sfera ei de cuprindere este totuşi mai vastă. odată cu exersarea primelor interacţiuni şi experienţe sociale (socializare primară) şi continuă pe tot parcursul vieţii de adult. Socializarea nu poate înnăbuşi complet libertatea individului. Oamenii combină în mod personal diferite experienţe de socializare. deci trebuie să învăţăm noile norme (exemplu. diferite instituţii (economice. Familia este prima şi o continuă lume socială pentru copil. 2. obţinem noi şi diferite statute. modifica capacităţile dobândite în cadrul socializării de bază (primare). rolul asociat statutului de femeie s-a schimbat în ultimii 20 de ani) . odată cu dobândirea de statusuri şi roluri succesive (socializare continuă). În copilărie. normele perimate … . deci trebuie să învăţăm cerinţele noilor roluri. socio-culturale. clasa socială. şcoala. Ea îi oferă relaţii intime. valori. ea îl învaţă limba. maritale). atât sub aspectul conţinutului cât şi al obiectivelor sale. vorbirea … Ea este cea care asigură identitatea socială iniţială a copilului în raport cu rasa. Oamenii sunt liberi să aleagă între diverse alternative. predomină influenţele socializatoare exercitate de părinţi şi grupul de prieteni. Mulţi gânditori au încercat să analizeze raportul dintre socializare şi libertate. Kohr (1963-1977) susţinea că interacţiunea între părinte şi copil diferă de la o clasă 53 . Mead afirma că oamenii renunţă la o oarecare libertate. dar câştigă avantajul relaţiilor sociale. Agenţii socializării Deşi în bună parte socializarea coincide cu procesul educaţiei. religia. Socializarea se realizează prin intermediul mai multor “agenţi” aşa cum ar fi : familia. durabile. Şansele generale în viaţă (sănătate. de mass media şi alte instituţii sociale vor completa. 3. valorilor (învăţată în copilărie) şi practica acestei teorii este o distanţă care trebuie înţeleasă. Socializare poate fi autoritară (putând îmbrăca forma îndoctrinării) sau democratică (situaţie în care gradul de libertate al individului este maimare). iniţial. Omul este capabil şi să schimbe valorile. Perspectiva interacţionist-simbolică este că eu şi mine nu sunt inerent în conflict (aşa cum sugera perspectiva psihanalitică despre “id” şi “supraeu”). apar schimbări sociale care modifică normele. deci nu poate anihila libertatea individului. Socializarea presupune nu numai adaptarea la norme. 5. Ei s-au întrebat mai întâi dacă o socializare reuşită reduce gradul de libertate al individului? Wrong (1961) susţinea că socializarea nu este niciodată completă. Mai târziu. Una nu reduce automat şi complet libertatea celeilalte. genul. astfel încât el se socializează oricum. “resocializarea constă în dirijarea spre scopuri socialmente dorite. jucăm noi roluri (profesionale.13 Nevoia de socializare după copilărie rezidă în faptul că.

socială la alta, datorită valorilor diferite pe care le insuflă părinţii care aparţin unor clase sociale diferite. 2. Şcoala – este cea care mai târziu oferă informaţii, deprinderi, valori utile pentru societate. Azi ne putem pune problema în ce măsură, în România, şcoala este ea conştientă de rolul pe care îl are în socializarea tinerilor. Rolurile nu sunt intime, ci formale, oficiale; profesorul este cel care supraveghează “ce face copilul” nu “cine este copilul” ; uneori, şcoala este o experienţă nouă şi dificilă pentru aceştia din urmă. În şcoală învaţă multe deprinderi de interacţiune interpersonală, învaţă să împartă cu alţii, să rezolve pe rând diferite sarcini, să se compare cu egalii lor. 3. Grupa de vârstă (egali în statut : vârsta, statutul social general). Poziţia socială în familie este automată (moştenitor), în grupele de vârstă trebuie câştigată. În familii şi în şcoală, socializarea este planificată, gândită ; în grupele de vârstă ea are loc fără planificare. Într-un fel, şcoala şi grupele de vârstă slăbesc legăturile copilului cu familia (iniţial atotcuprinzătoare); ele asigură modele suplimentare (uneori alternative, pentru comportamente, uneori valori , norme …). 4. Mass-media. Dacă ceilalţi trei factori ai socializării sunt implicaţi în contactul interactiv şi personal, mass-media nu este. În acest caz, comunicarea este indirectă, mediată … Televiziunea are cea mai mare influenţă, prin opiniile pro şi contra pe care le aruncă în discuţie referitor la diferite probleme. Ea este considerată cea mai atractivă sursă de informare, divertisment, culturalizare, formare de opinii etc. (aparatele video, muzica etc., la fel). În prezent, există o mişcare pentru a marca discursurile şi casetele potenţial dăunătoare pentru procesul de socializare a copiilor şi al tinerilor. 5.6. Persuasiunea coercitivă – formă specifică de resocializare involuntară Persuasiunea coercitivă este o tehnică de manipulare, în care se află în joc pârghii de convingere de natură psihologică şi sociologică. Se caută convingerea subiectului prin învăţarea şi adoptarea unor seturi de atitudini, credinţe şi comportamente intenţionate de propagandist. Un exemplu l-au constituit tehnicile de spălare a creierelor din anii ’50, care supralicitau stressul, factorul psihologic şi forţa fizică (prin încarcerare, abuz psihic sau pistolul la tâmplă sau candidatul manciurian). Mai târziu, metodele de persuasiune coercitivă au devenit mai subtile, mai nuanţate, putând convinge fără utilizarea forţei fizice. Conceptul de persuasiune coercitivă a fost prima oară utilizat în încercarea de a înţelege comportamentul colaborativ al prizonerilor de război, care au fost supuşi la interogatorii şi îndoctrinări în timpul celui de al doilea război mondial şi mai ales în timpul conflictului coreean (Schein, 1956, 1961). Majoritatea prizonierilor raportau că erau convinşi de inocenţa lor, că nu aveau nici o idee despre ce vorbeau interogatorii. Dacă presiunea devenea destul de severă, ei erau dispuşi să semneze false confesiuni, să se angajeze într-o atitudine colaborativă şi să permită a fi folosişi în activităţi de propagandă, dar nu şi-au acceptat niciodată vina. Studiile lui Lifton (1956) şi Schein (1961) au arătat că a existat un număr considerabil de civili (studenţi, oameni de afaceri, misionari şi diferiţi membrii ai ordinelor religioase), care au trăit în China şi care s-au întors după mai mulţi ani de închisoare recunoscându-şi vina, spunând că au fost spioni şi criminali şi exprimându-şi “gratitudinea” faţă de cei care-i capturaseră, pentru că i-au tratat blând, explicându-le gravitatea crimelor lor (Lifton, 1956, Schein, 1961). Ei au trebuit să treacă printr-un proces generativ de învăţare. Ceea ce l-a făcut generativ mai

54

mult decât adaptativ, a fost că repatriaţii ajunseseră să creadă într-adevăr în vina lor şi mulţi dintre ei au muncit în locul temnicerilor lor, transmiţând mesajul şi altora, după cei ei fuseseră eliberaţi şi erau “liberi să gândească orice voiau”. Esenţa procesului de persuasiune coercitivtă a fost de a creea o situaţie în care mai multe condiţii s-au obţinut simultan : a. prizonierul a fost închis cu o sentinţă imprecisă, rostită de temnicer (“nu vei scăpa de aici până nu vei face o confesiune sinceră şi nu vei accepta vina ca spion şi criminal şi nu vei recunoaşte că valorile tale burgheze sunt un pericol inerent pentru poporul comunist”); b. prizonierul a fost pus într-un grup cu alţi prizonieri care erau mult mai avansaţi în procesul de învăţare ; c. grupul a fost răsplătit pe baza progresului total. Numai dacă toţi membrii învăţau “noul punct de vedere”, grupul beneficia de mai multe privilegii şi i se reduceau pedepsele; d. noul punct de vedere a fost prezentat în mai multe feluri : personal, de către interogator, prin lectură, materiale publicate şi prin grupuri de membrii mai avansaţi în discuţia informaţională ; e. principalul mijloc pentru învăţarea şi evaluarea gradelor studiului era confesiuena scrisă şi autocritica, ce a fost cerută ca o activitate obişnuită şi a servit la stimula prizonierul să regândească acţiunile lui trecute şi să înceap să le evalueze dintr-un nou punct de vedere. f. Orice indiciu că prizonierul a început să înţeleagă noul punct de vedere sau noile concepte a fost răsplătit imediat şi, pe de altă parte, oice indiciu de nesinceritate sau superficialitate în procesul de înţelegere a fost sever pedepsit ; g. Comunicările care, într-o manieră sau alta întăreau punctul de vedere vechi sau care aminteau prizonierului de legăturile lui cu vechii prieteni sau grupuri de referinţă, au fost interzise. Poşta de acasă era predată doar dacă avea veşti proaste, ca de exemplu faptul că o soţie voia să divorţeze sau că un prieten drag murise; h. Presiunile psihice de toate felurile în care privarea de somn era cea mai puternică, erau aplicate constant pentru a slăbi puterea psihicului prizonierului. “Tortura” era folosită numai ca pedeapsă pentru nesinceritate sau pentru lipsă de dorinţă de a învăţa ; i. Siguranţa psihologică a prizonierului era conferită de către tovarăşii săi, avansaţi în procesul de reeducare, care-l puteau sprijini în efortul lui de învăţare. Lawrence Wollershein (1991) aprecia că există un număr de şapte tehnici de persuasiune coercitivă clasică, care se întrepătrund şi se completează reciproc : - Creşterea confuziei mentale şi a susceptibilităţii individului pentru a-l face să se creadă mai slab, mai neputincios. Se face prin hipnoză, prin reeducarea odihnei şi a somnului,prin restricţii alimentare drastice (a caloriilor şi a proteinelor), prin excesiva repetare a activităţilor simple, prin repetata prezentare audio, video, tactilă a unui obiect sau a unei persoane pentru a se fixa în memorie şi în subconştient. Un factor favorizant este distrugerea puterii de concentrare prin discursuri monotone. - Aplicarea unor pedepse grele non-violente. Tehnicile des folosite sunt umilirea, pierderea priveilegiilor, izolarea socială, degradarea bruscă a statutului social, inducerea anxietăţii şi a sentimentului de vinovăţie. Paradoxal, anumite premieri pot întării aceste metode. Un zâmbet, o strângere de mână, o apreciere pot duce la confuzie şi supunere faţă de “fratele mai mare” sau “tătuca”. Aceste premieri se folosesc în funcţie de context.

55

Promovarea izolării sociale. Se face prin controlul timpului, a mediului social şi a resurselor de suport social ale individului (familie, grup de prieteni, instituţii ostile acţiunii propagandistuui). Se facilitează, de asemenea, prin absorbirea individului într-un grup de acţiune cu program de persuasiune coercitivă ce-i manipulează lecturile, îi schimbă perceperea evenimentelor şi a experienţelor, precum şi a trecutului (prin atacul valorilor şi al credinţelor trecute) şi se caută consumul timpului acestor indivizi în grupuri de persuasiune coercitivă, astfel încât afectarea timpului familiei, grupurilor de cunoscutţi etc. să devină o povară, o suprasarcină - Atacul concepţiei despre sine şi a viziunii asupra lumii. Este cea mai eficientă tehnică. Se foloseşte metoda deselor şi amănunţitelor confesiuni şi istorisiri ale trecutului unei persoane pentru a se creea sentimentul de culpabilitate şi pentru a se destabiliza, a se diminua sinele şi trecutul, conştientizarea realităţii şi mecanismul psihologic de apărare. Acest asalt psihologic forţează individul să-şi reinterpreteze istoria vieţii şi să adopte o nouă vziune asupra cauzalităţii evenimentelor. Cel în cauză este convins treptat că trecutul său, fostele credinţe, fosta familie, fostul grup de prieteni şi cunoscuţi sunt elemente negative. Se caută inducerea ideii că supravieţuirea lui ca individ este posibilă numai în cadrul grupului de persuasiune coercitivă. - Susţinerea intensă şi frecventă a atacurilor la încrederea în sine a individului. Se intensifică, astfel, crearea sentimentului lipsei de putere. Desele plângeri şi critici la adresa subiectului sunt manevrate în aşa manieră încât se induce ideea că sistemul are mereu dreptate şi că individul fără sistem mereu greşeşte. - Manipularea informaţiei şi a limbii. Informaţiile fără suport sau cele ce dau naştere la idei opuse sunt evitate când se intenţionează îndoctrinarea. Inteligentul amestec de minciună şi adevăr poate fi folosit în evitarea descoperirii falsităţii informaţiilor. Se creează un limbaj (“de lemn”) artificial de grup, noi reguli de comunicare precum şi noi câmpuri de subiecte permise şi nepermise. Se dihotomizează realitatea prin “bun, conştient, minunat - al nostru” şi “rău, inconştient, ignorant – al lor”. Această tehnică împiedică gândirea independentă, descoperirea decepţiilor, tendinţa de revoltă, menţinând un sistem închis de logică şi o stare de dezinformare. Această tehnică sugestiv prezentată în celebra carte a lui Orwell – “1984” – arată cum cuvintele ce-şi modifică sensul reuşesc să modifice şi acţiunile rezultate din ele. - Folosirea ameninţărilor de tip secular (“ceva rău ţi se va întâmpla de nu vei fi cu noi”). Constă în utilizarea de atitudini, credinţe sau consecinţe ale comportamentului care sunt direct ameninţătoare sau care duc la inocularea convingerii că o pedeapsă severă este iminentă. Exemple de acest fel de ameninţări de tip secular sunt : afecţiuni fizice sau mentale, dependenţă de narcotice, colaps economic, eşecul social, divorţ, ostracizare socială etc. Aceste şapte tehnici, combinate în mod efectiv produc o influenţă coercitivă pe plan psihologic şi sociologic şi duc la modificări puternice în comportament. Relativ la rezultatele persuasiunii coercitive, putem spune că ele sunt metode eficiente, dar nu în toate cazurile infailibile, imbatabile. Eficacitatea lor depinde de experienţa de viaţă, bagajul biologic, genetic şi psihologic al subiectului, de durata şi severitatea metodelor persuasiunii coercitive aplicate. Aceste şapte metode trebuie să fie “orchestrate” pentru a da maximum de efect, fără a produce psihoze. Pentru a ajuta subiectul să se adapteze, aplicarea acestor tehnici trebuie să se facă în condiţiile respectării următoarelor reguli : - paşi mărunţi, pentru a se evita perceperea schimbărilor efectuate la nivelul personalităţii şi aprecierii realităţii ;

-

56

Voicu. Selznick. 1965. 18. Plan. promovării ideii că schimbările survenite la nivelul personalităţii şi aprecierii realităţii exterioare sunt rezultatul unui proces intern.. Broom.. 240. Sociology. 3 Vilfredo Pareto. . N. p. p. Marin Voicu. Bogdan. Buc. p. 25. 4 Basil Bernstein. Banciu.. op. Paris. Ph. Marin Voicu. M Voicu. “pentru binele subiectului şi liber alese de subiect” (schimbări voluntare). Se va acorda o atenţie deosebită cultivării . cit. 1968.inducerea ideii că doar prin acceptarea noilor sisteme de valori şi credinţe se reduce mai mult sau mai puţin presiunea din exterior . Într-un grup de “prieteni şi aliaţi”. cit. p.. p.. Buc. pot apărea reacţii puternice de opunere.Y. Ungureanu. 13 T. 9 R. 7 Ibid. Elements de theorie et de methode sociologique. Nufer.. Sozial Pedadogische Thesen zur Freiheitsstafen. Merton. Şt.. N. 16.. Paradigme ale cunoaşterii societăţii. 5 Broom. Ph. Rădulescu. p.. apud. Humanitas.mutarea subiecţilor în grupuri ale persuasiunii coercitive în care să nu se realizeze adevăratele scopuri ale persuasiunii. cit. 12 Ibid. Literatura ştiinţifică actuală şi problemele teoretice şi aplicative ale resocializării în timpul detenţiei. M. 1975. cit. op. 1985. 25. p.. 2 Ibid. Ungureanu. Sorin M. 22. 23. p. Introducere în sociologia devianţei. Langage et classes sociales. Când se identifică exact forţa de presiune. p. 11 H. 6 Dan Banciu. 107-111. Ed. 8 Ibidem. Traite de sociologie generale. 19. apud Dan Banciu.. pentru a nu se acorda timp pentru reorganizarea noilor idei induse. apud. Sorin Rădulescu. Paris.. pentru întrebări periculoase. Selznick. D. IV. 30. ed. 223. Les Editions de Minuit. Rădulescu. 57 . S. p. p. IV ed. 15-16. p. op. 117.Z. Sorin Rădulescu.. op. subiecţii sunt mai uşor de îndoctrinat. apud. D. Tehnicile persuasiunii coercitive trebuie să fie aplicate concentrat şi permanent.. Sociology.. Banciu. şi Enciclop. I. p. 1990. 10 L. Note: 1 I.

deci. fiică. a căror punere în mişcare ar fi – în acest context – pur aleatorie. nepoată etc. Sociologii folosesc termenul în înţelesul de poziţie a unei persoane într-o reţea de relaţii sociale. despre existenţa unui tipar al comportamentelor noastre. instituţiile sociale şi comunitatea. de bogăţie sau putere. respectiv statutul. Statutele de mamă.ca ştiinţă de sine stătătoare . este evident că una din proprietăţile principale a universului uman este continua evoluţie. în consecinţă. însă. Dacă vom avea grijă.STATUT ŞI ROL . situate la intersecţia dintre sociologie . Acesta este determinat nu numai de specificul cultural. Pentru a înţelege funcţionarea sistemului social trebuie să considerăm mai întâi că avem de-a face cu “unităţi” sau totalităţi în interiorul cărora indivizii umani se inserează şi.ELEMENTE ALE STRUCTURII SOCIALE. să precizăm că avem de-a face cu un principiu pur metodologic. Din cunoscutele definiţii propuse de Jean Stoetzel deducem că cele două noţiuni sunt distincte una de cealaltă. statutul de decan (sau de director de şcoală) se referă la o poziţie în sistemul de învăţământ la fel ca şi cel de elev sau de student. dar complementare : “ dacă luăm ca centru al observaţiei noastre individul. Ori.şi psihologia socială. Opoziţia dintre o statică socială şi o dinamică socială. grupurile.1 Structura socială Oamenii nu se comportă întâmplător : în anumite situaţii se comportă într-un anume fel. statutul său este ansamblul comportamentelor la care el se poate aştepta în mod legitim din partea celorlalţi. Putem vorbi. Dimensiunea orizontală desemnează interacţiunile reale şi posibile pe care individul le are cu alte persoane situate la acelaşi nivel social. extrem de preţioase sunt noţiunile de statut şi rol ”1. rolul său este ansamblul comportamentelor la care ceilalţi se aşteaptă în mod legitim din partea sa”. statutul se defineşte ca un sistem de interacţiuni egalitare şi ierarhice pe care individul le are cu ceilalţi membrii ai grupului din care face parte. înţelege fenomenul social (aceea care-l prezintă ca pe un ansamblu de “unităţi” analizabile şi aceea care-i demonstrează funcţionarea) să se succeadă şi completeze reciproc. mai târziu. locul fiecăruia în ansamblul social. atunci nu va mai exista nici un inconvenient pentru ca cele două maniere de a observa.6. cu o modalitate de a clasa lucrurile fără a le izola unele de altele. Raymond Boudon şi François Bourricaud remarcau faptul că poziţia într-o reţea de relaţii poate avea două dimensiuni : orizontală şi verticală. ca artificială şi chiar periculoasă.3 În concepţia lor. căuta. pe drept cuvânt.2 A) Statutul În vorbirea curentă. a fost catalogată. 58 . în altele. trebuie să începem prin a studia care poate fi locul lor. bunică. locul pe care-l ocupă determină statutul şi rolul său. în alt fel. prin statut se înţelege un nivel de prestigiu. TIPURI DE SOCIETĂŢI 6. prezentată adesea ca fundamentală de către pionierii sociologiei. în măsura în care ea tinde să inducă ideea că ar putea exista societăţi pur inerte. ci şi de elementele structurale ale societăţii. indică poziţia persoanei în familie. Dimensiunea verticală se referă la contactele cu persoanele situate într-o poziţie superioară sau inferioară pe scara ierarhiei sociale. organizaţiile. Conceptele care delimitează elementele structurale ale societăţii nu sunt în mod riguros separabile de noţiunile care privesc funcţionarea grupurilor umane. rolul. “Pentru a realiza acest lucru.

chiar şi profesiile sunt strâns legate în mod obligatoriu de originea familială (fiii învaţă şi practică meseria tatălui). ortodox. statutele atribuite depăşesc cu mult limitele biologico-geografice deoarece. El. femeie. româncă etc sunt statute care se pot aplica uneia şi aceleşai persoane. economice. deseori statutul religios şi de vârstă a reprezentat statutul cheie al individului. Statutele latente sunt. soţie). deoarece tot mai multe femei exercită o anumită profesie. bărbaţii încep să acorde tot mai mult timp familiei cu alte cuvinte. În societăţile arhaice. în instituţia în care îşi desfăşoară activitatea). deşi constrângerile sociale pot restrânge evantaiul posibilităţilor accesibile. să-şi aleagă sexul. precum şi în identităţile noastre sociale. naţionalitate etc. Wilson (1966) a grupat statutele în trei mari categorii : biologice. În lucrarea “The Study of Man” (1936). De exemplu. conform cu organigrama) şi informale (dobândite pe baza caracteristicilor psihice ale persoanei). Statutele profesionale se pot clasifica. sunt funcţii ale opţiunilor individuale. termenul de statut a fost utilizat în filosofia socială semnificând puterea de care dispune o persoană. statutele în cadrul grupurilor informale (prieten). împreună cu Talcott Parsons (1902-1979) şi alţii atrag atenţia asupra distincţiei dintre statusurile atribuite pentru care individul nu a optat în mod expres. Sociologul francez Emile Durkheim în renumita sa lucrare “De la division du travail social” (1893) a aprofundat analiza anomiei prin perturbarea. mamă. Pentru statutele dobândite putem enumera statutele profesionale (medic. Profesoară. care sunt în această circumstanţă latente. în statute formale (oficiale. K. nu toate statutele au aceeaşi importanţă. care joacă un rol foarte important în interacţiunile noastre sociale. În societăţile moderne. cum ar fi de exemplu regimul castelor. rasă. Fiecare om are mai multe statute sociale ce alcătuiesc aşa numitul set de statute ale persoanei. În unele societăţi. pe care el. de exemplu). Oamenii nu pot. statutele neactualizate dar posibil de evidenţiat în alte situaţii sociale. dereglarea ierarhiei de statut. Acestea. Sociologia face şi distincţia dintre statusul actual şi statusul latent. care i-au fost conferite de societate sau grupul din care face parte şi statusurile dobândite.) statutele maritale (soţ. De multe ori. Linton este pus în evidenţă de situaţia socială concretă. suma drepturilor şi îndatoririlor sale. un statut cheie. profesor etc.Mai întâi. rasa. care depind de calităţi asupra cărora individul are un oarecare control. Observăm că statutele cheie diferă de la o societate la alta. Dacă în mod tradiţional statutul profesional al unui bărbat era extrem de important atât pentru sentimentul său de sine cât şi pentru relaţiile sale cu ceilalţi. fiică. Ralph Linton acorda noţiunii de status înţelesul de colecţii de drepturi şi de datorii generate de locul ocupat de individ în societate. astăzi. etnia. cel puţin teoretic le-a ales.). Ceva mai târziu. îşi împart timpul între carieră şi familie. În cadrul constelaţiei pe care o alcătuiesc. astăzi. iniţial. sex. prieten. de regulă. se pare că în mod frecvent statutul profesional reprezintă statutul principal. Statusul actual susţine R. la rândul lor. avem de-a face cu un statut principal. statutul lor profesional 59 . culturale). familiale şi extrafamiliale (profesionale. un individ apare ca muncitor când îl observăm în viaţa sa profesională (în timpul lucrului. religia şi chiar clasa socială. problema mobilităţii sociale priveşte marja dintre ceea ce este atribuit şi ceea ce este dobândit. (1921) sociologul german Max Weber folosea termenul în înţelesul de prestigiu social. E. deci. Acest lucru nu-l împiedică să aibă în acelaşi timp alte statute (tată de familie. de pe poziţiile antropologiei culturale. Printre cele dintâi se află statutele legate de condiţiile biologice sau geografice (vârstă. Într-un fel. Dacă în mod tradiţional statutul principal al femeii este cel de familie.

Mergând pe acelaşi filon. Statutele parţiale ale unei persoane pot fi congruente sau incongruente. Respectivii “supraveghetori” au fost întrebaţi ce ar face dacă ar vedea că un student trişează la examen. în imposibilitatea de a se conforma în acelaşi timp celor două tipuri de cerinţe (ale studenţilor şi ale administraţiei). Îl dă afară imediat pe vinovat şi îl denunţă . Îi permite să termine examenul. Reunind tezele lui Gibbs. după aceea îi confiscă notiţele şi îl denunţă . o societate bine echilibrată trebuie să aibă mecanisme care să permită evitarea situaţiei în care unul şi acelaşi individ ocupă statusuri care comportă roluri incompatibile. cât şi a conducătorilor universităţii. Pe de altă parte. exista cu certitudine o diferenţă între aşteptările autorităţilor şi cele ale studenţilor . cu alte cuvinte în rolurile legate de statusurile intermediare. generând conflicte interstatus aşa cum ar fi acelea dintre statusul profesional şi statusul familial. una şi aceeaşi soluţie fiind aprobată în acelaşi timp şi de studenţi şi de autorităţi. după părerea lor. După părerea subiecţilor investigaţi. Doar 11% dintre respondenţi au considerat că situaţia respectivă nu creează nici un fel de probleme. devin independenţi.devine din ce în ce mai important pentru ele. asistenţii universitari se pot simţi mai solidari cu decanul sau dimpotrivă. Sociologia organizaţională a evidenţiat faptul că poziţiile ierarhice intermediare generează conflicte interstatus. integrarea socială depinde şi de capacitatea membrilor societăţii de a minimaliza incompatibilităţile care pot izvorî din complexitatea vieţii moderne. fie lângă soldaţi. În 28 % dintre cazuri. Martin şi Durkheim. maistrul se poate simţi mai aproape de muncitori sau mai aproape de manager. subofiţerul se poate situa fie lângă ofiţer. 3. cu studenţii etc. În opina lui Wilson. 2. subiecţii chestionaţi au arătat că această situaţie îi pune într-un conflict de roluri. să abandoneze examenele şi nu-l denuţă decât dacă refuză . 4. Este cazul pierderii statutului de muncă atunci când oamenii se pensionează sau al modificării esenţiale (percepută tot ca o pierdere) a statutului de părinte. Astfel. fapt ce le-a conferit un statut intermediar între colegii lor şi administraţia universităţii. Pierderea unui statut principal poate produce sentimente de frustraţie şi poate tulbura sentimentul de identitate pe care persoanele în cauză l-au încercat de-a lungul multor ani. atât aprobarea colegilor. adică majoritatea. atunci când copiii se maturizează. Este renumită ancheta5 realizată la Universităţile Harvard şi Radcliffe asupra studenţilor însărcinaţi cu responsabilitatea de a supraveghea examenele. Pentru 61% . îl lasă să-şi termine lucrarea şi nu-l denunţă. copiind din notiţele sale. cea de-a treia variantă de răspuns părea a fi cea mai bună soluţie pentru a obţine în final. 5. Îi ia notiţele. Wilson estimează că procentul sinuciderilor se micşorează când 60 . conduita pe care colegii lor ar fi aprobat-o şi care era cea aprobată de autorităţi. oamenii apelează în mod constant la astfel de compromisuri pentru a regla conflicte între atitudini divergente. Răspunsurile au indicat faptul că autoritatea ar fi aprobat conduita cea mai severă şi colegii cea mai indulgentă. Li s-a dat posibilitatea să aleagă între următoarele cinci conduite posibile: 1. îşi întemeiază propriile familii. cele de pe urmă. Wilson 4 arată că aceste conflicte sunt relativ frecvente în statusurile flotante între două extremităţi ale unui sistem ierarhic. Se preface că nu remarcă frauda. Subiecţii investigaţi trebuiau apoi să spună care era. De altfel. Există însă şi statusuri care sunt generatoare de conflicte prin însăşi natura lor. dar o soluţie de compromis putea fi găsită. Îl roagă să se retragă.

adică atunci când se perfecţionează integrarea statutelor. cultura. În multe societăţi anumite statusuri de profesie şi de prestigiu etc. Cazeneuve constată că sociologii. iau ca referinţă statutul de prestigiu. Pe de altă parte. aşa cum sunt de exemplu costumele naţionale. Cel mai adesea. estimarea statutelor conduce la evidenţierea grupurilor de referinţă. putem să supunem atenţiei şi simbolurile onorifice şi semnele distinctive ale prestigiului care sunt casele. bolile psihice vor fi mai frecvente printre persoanele care exercită profesii liberale. individul îşi percepe şi defineşte statutul şi în funcţie de situaţia în care el se află în raport cu ceilalţi (prieteni. ajungând chiar să utilizeze termenul de statut în înţelesul de statut de prestigiu. termenul de “blue collar” (gulere albastre) este utilizat pentru a desemna statutul de muncitor manual.). solicitând reprezentanţilor grupului social să aleagă ce contează mai mult pentru ei (profesia. Se întâmplă uneori ca termenul de statut să fie înlocuit prin simbolul său. Aşa. în lucrarea citată apreciază că existenţa acestei situaţii se datorează mai mult diferenţelor existente între modul de viaţă la sat şi cel de la oraş decât diferenţelor între profesii. în viziunea lui C. se aspiră la clasele superioare). de regulă. analizând rezultatele unei renumite anchete efectuată asupra soldaţilor americani în timpul celui de al doilea război mondial. se referă la grupurile de apartenenţe (vârstă. aşa cum sublinia Merton. în abordarea problematicii statusurilor şi rolurilor. naţionalitate etc. Stern 6 confirmă această concluzie. medicii. de exemplu. în mod frecvent. Wright Mills (1917-1962). L.) şi invitându-i apoi să stabilească o ierarhie pentru fiecare tip de statut (după gradul de stimă pe care i-l acordă).). Soldaţii căsătoriţi se simţeau mai frustraţi atunci când se comparau cu celibatarii mobilizaţi sau cu bărbaţii căsătoriţi nemobilizaţi. Acesta de pe urmă este mai puţin instituţionalizat decât statutul profesional şi mai dificil de măsurat decât statutul economic. se manifestă efectiv prin semne concrete şi distinctive cum ar fi : uniformele sau decoraţiile (militarii.şi intrastaus. pentru statutul de specialist fără funcţii de conducere sau. În concluzie. titlul de doctor în ştiinţe. Este ceea ce Merton a pus în evidenţă. şansa. frustrărilor (care iau naştere deseori prin comparaţie). Cercetările sociologice concrete au demonstrat că modul în care o persoană îşi percepe propriul status joacă un rol decisiv în depăşirea conflictelor inter. El abordează această problematică într-o celebră lucrare apărută în 1951 intitulată : White Collar. în timp ce termenul de “white collar” (gulere albe).). decoraţiile etc. vecini. 61 . educaţia. Cazeneuve. fiind determinat prin consens. Nu se constată acelaşi lucru când este vorba despre clasele sociale (aici. pentru statutul de clasă de mijloc a societăţii contemporane. titlurile (titluri de nobleţe. colegi). de asemenea. familia. individizii pentru a evalua propriul lor statut. automobilele. Cercetările sociologice au pus în evidenţă şi existenţa unor corelaţii semnificative între statusuri şi anumite boli psihice.numărul rolurilor şi statusurilor compatibile creşte. În acelaşi context. judecătorii etc. în lucrarea “The American Soldier” în 1949. grupul de referinţă poate să fie complex şi să aibe o mare influenţă asupra nivelurilor aspiraţiilor.a. În viziunea lui Jaspers. Îl putem examina prin anchete empirice. O altă problemă pe care sociologia a evocat-o a fost cea a eficacităţii simbolurilor prin care se exprimă diferite statusuri. rezultate ce au fost publicate de Stouffer ş. de preşedinte etc. adăugând că agricultorii sunt cei mai puţin atinşi de aceste afecţiuni. The american middle class. Pe de altă parte. Remarcăm. că există anumite simboluri şi pentru statusurile naţionale sau provinciale.

Self and Society). Pe de altă parte. maladiile mentale par a fi mai răspândite printre intelectuali. Roger Bastide corectează această concluzie. Ralph Linton a definit rolul ca fiind ansamblul de comportamente pe care în mod legitim îl aşteaptă ceilalţi de la individul care ocupă o poziţie socială 62 . Studiile lui Vence Packard 8. Alţi autori printre care se află şi Warner. prin faptul că reperarea bolilor mentale în clasele mai modeste întâmpină unele dificultăţi. procentajul de schizofrenie pare să crească atunci când se coboară pe scara socială. sunt actorii sociali care vor să se înalţe pe scara prestigiului social dar nu reuşesc. Ajungem astfel la o problemă mai generală şi anume aceea a acceptării statutelor. Linton. conform documentelor.H. R. adesea. punerea în act a drepturilor şi datoriilor prevăzute de statusuri într-o societate. găsim mai mult boli psihice dirijate contra Eului. pe de o parte. R.W. deşi.De altfel. Conexiunea rol-status În timp ce statutul desemnează locul unei persoane într-o reţea socială. s-a constatat că toxicomania este frecventă deseori la intelectuali.Pe de altă parte. studiul actualelor profesii le relevă în procentaj mai mare printre muncitorii manuali. termenul de rol a fost utilizat pentru prima dată de Ralph Linton în lucrarea sa “The Study of Man” (1936). schizofrenia la studenţii de la filosofie şi teologie. Ne putem întreba dacă echilibrul personal este legat mai mult de statutul economic sau de cel de prestigiu. Bastide (1965) constată că. Dacă luăm în considerare tabloul stratificărilor sociale după venituri. Iniţial. Aceste date trebuie să le primim însă cu circumspecţie deoarece ele pot ţine de cauze conjuncturale. 9 Cu puţin înaintea lui R. dar el atribuie o importanţă mai mare statutului de prestigiu decât celui economic. Variaţia rezultatelor cercetărilor efectuate în timp asupra acestei chestiuni ar putea fi explicată. susţin el. realizate în anii ’60. B) Rolul. nu toate anchetele realizate au condus la aceleaşi rezultate sau la rezultate convergente. iar pe de altă parte. semnalează o dihotomie între ierarhie ideală a valorilor şi ierarhia reală a statuselor care comandă atitudinile opinei publice americane. Raymond Boudon şi François Bourricaud constată că înainte ca Linton să fi utilizat acest termen.W. Pe de altă parte. constatăm că nevrozele predomină la clasele înalte şi psihozele la păturile inferioare ale populaţiei. respectiv în (1934). el a circulat în scrierile filosofice. prin faptul că dezvoltarea automatizării a antrenat condiţii de viaţă diferite de cele ale artizanatului. subliniind faptul că învăţarea lor duce la formarea personalităţii şi asigură funcţionarea societăţii umane. sentimentul de securitate este legat de statutul economic. Mead evidenţiază importanţa îndeplinirii rolurilor sociale. În accepţiunea sociologică modernă. sociologul american G. remarcăm faptul că. R. Trumkin (1955) sesiza că persoanele cu statute sociale puţin elevate dezvoltă adesea maladii mentale sociogenice. Trumkin estimează că diversele tipuri de statut pot influenţa împreună viaţa psihică a individului. În particular. ataşează starea mentală la dificultăţile mobilităţii sociale. încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea. constatăm că existenţa decalajelor dintre diverse tipuri de statut a stat la originea bulversărilor sociale şi politice. Cei mai vulnerabili. în urma observaţiilor clinice efectuate în Spania 7 asupra câtorva mii de subiecţi. delirul persecuţiei la poliţişti. îndreptate contra societăţii în timp ce în clasele sociale elevate. rolul indică un model de comportare asociat unui status. nevrozele la infirmieri şi învăţătoare. (Mind.

respectiv între rol (aspectul prescriptiv al conduitei asociate unui status) şi conduita de rol (comportamentul efectiv. situaţii familiale etc. Cu alte cuvinte. un status social. 1951) au demonstrat că nu toate prescripţiile rolului social au aceeaşi importanţă pentru conduite : unele sunt esenţiale şi obligatorii. În opoziţie cu acestea. cum ar fi acelea care privesc vârsta. Există roluri corespunzătoare personalităţii de bază. în opinia tuturor. Se observă că această ultimă clasificare este corelată cu statutele care derivă din structurile sociale. împreună cu Mme Rocheblave – Spenlé că. Cele două prescripţii sunt în conflict. Parsons (“The Social System”. Aşa de exemplu : rolul femeii astăzi a suferit schimbări importante faţă de trecut. Acesta este şi punctul de vedere al lui Jean Stoetzel (“La Psychologie sociale”. Mai multe anchete – susţine Cazeneuve – au stabilit că deseori. sexul sunt legate de ansamblul bio-social. rolurile sociale pot fi impuse (atribuite şi dobândite. bătrâneţe (rolurile de vârstă) sunt mai neclare. altfel spus. adesea.determinată. preocuparea de a spune poveşti copiilor. rolurile legate de adolescenţă. mai precise. statutul de “asistent intern” într-un cămin al unui colegiu prevede. Mai târziu. studiile realizate de T. în SUA. în timp ce unele dintre ele introduc interdicţii comportamentale. De exemplu. să le asigure hrana etc. prin “aşteptări” ce au la bază consensul social. altele sunt doar benevole. Aşa de exemplu. aşa cum ar fi cel de cetăţean. la un moment. Rolurile corespunzătoare unui status nu sunt mereu aceleaşi. Altele. cum ar fi de exemplu. rolurile profesionale sunt mai clare. la idealurile şi valorile recunoscute. Deducem de aici că această activtate reprezintă. Asemenea statusurilor. de om cinstit. deoarece cu cât asistentul intern aplică mai mult 63 . care pot fi congruente sau incongruente. Linton a sugerat că rolul era alcătuit din comportamentele efective ale ocupantului unui status. consensul indivizilor fundamentează aşteptările grupului cu privire la prescripţiil rolului. Constatăm. Newcomb a propus acceptarea distincţiei dintre rolul jucat şi rolul prescris. deci.10 El a constatat că toţi subiecţii invesigaţi au corelat anumite comportamente cu rolul matern. Alte conduite. fiecărei persoane îi sunt proprii. o conduită de rol esenţială. Newcob a propus un exemplu de studiu empiric al aşteptărilor şi consensului privind rolul matern . 1963). sprijinirea studenţilor aflaţi în situaţii problematice.). alţii. acordarea unor sfaturi utile iar pe de altă parte. Pe de altă parte. Un alt criteriu după care se pot clasifica rolurile îl reprezintă sistemul de referinţă. dat mai multe roluri sociale. de gentleman. Neconcordanţa dintre rolurile sociale poate genera conflicte inter-rol. raportarea oricărei încălcări a regulamentului. aşteptările celorlalţi mai puţin precise. Alte roluri sunt în raport cu clasele sociale sau grupările sociale (profesii. deosebirea între prescripţiile rolului şi îndeplinirea rolului. Gerontologii fac constatări asemănătoare cu privire la rolul bătrânilor pensionari în societatea actuală. toţi considerau că o mamă trebuie să-şi îngrijească copiii. În aceeaşi ordine de idei. Pentru a se evita o eventuală confuzie. pe de o parte. Raportul dintre rol şi status este complex. Rolul se poate defini. prin acest termen. Un al treilea tip de activităţi a fost consideat ca fiind doar permis sau indiferent în rapot cu rolul. ele pot evolua. Acestea pot apare atunci când prescripţiile ataşate unui statut sunt discordante. achiziţionate). Brim (1960) sesizează. la rândul lui. la o conduită teoretică normativă. sau. Pornind de la acest punct de vedere. prin consens social anumite roluri sunt mai intense decât altele. modul în care fiecare îşi interpretează efectiv rolul său). În corelaţie cu statusurile sociale. unii autori se referă la un comportament efectiv. au fost apreciate de subiecţi ca fiind doar dezirabile (şi nu obligatorii). criza adolescenţei se poate imputa impreciziei rolului de adolescent. Există roluri care se referă la societatea globală în general.

regulamente. putem spune că adecvarea rolurilor şi statutelor este un element important al echilibrului nostru psihic. 1) Societăţile de vânători şi culegători 64 . fapt ce creează adesea o anumită tensiune psihologică. dintre el şi aceştia şi. În acelaşi context. în a-l face să evolueze. definind familia în termenii lui Kurt Lewin. rolul individului constă nu numai în asemănarea statutului său. Hurbert Touzard. stress. la rândul său. Moreno estima că putem analiza mai bine personalitatea profundă a oamenilor. rolul este un element al dinamicii sociale şi o societate riscă să se sclerozeze dacă încorsetează prea mult rolurile în definiţiile rigide ale statutelor. În acest sens. asociate cu anumite tipuri de statut şi se transformă în funcţie de câmpul social. acelaşi timp. Dacă rolul nu se poate defini decât în raport cu statutul. putem spune însă că grupul mic poate menţine coeziunea şi existenţa. de realizarea unei inserţii sociale armonioase. dar satisfacerea uneia atrage după sine nesatisfacerea celeilalte. H. conflictul între roluri apare şi atunci când prescripţiile rolului asociate cu două sau mai multe statute. industriale şi postindustriale. acesta fiind legat. cu atât va pierde mai mult încrederea studenţilor şi. să propună promovările şi măririle de salariu. G. familia urbană trece de la dominanţă la cooperare. Mead a consacrat opera sa cea mai cunoscută demonstrării faptului că învăţarea rolurilor duce adesea la formarea personalităţii conştiente şi la asigurarea funcţionării comunităţii sociale. tensiune”. sunt contradictorii. cercetările sociologice au arătat că complexitatea structurilor sociale lasă individului o marjă de interpretare şi chiar îi impune luarea unei decizii personale. O astfel de situaţie este şi În atunci când unui student aflat înaintea unui examen dificil i se solicită de către un bun prieten. C) Tipuri de societăţi În viziunea lui Norman Goodmann. Raportul dintre rol şi statut este complex. “Rolurile se pot afla în tensiune atunci când eforturile de a satisface prescripţiile întruchipate într-un statut social provoacă anxietate. este un procedeu de diagnostic). Ele se diferenţiază după două criterii esenţiale : tehnologia pe care o utilizează şi strategia de viaţă (pentru existenţă) adoptate. horticole şi pastorale. Pe de altă parte. prescripţiile nu sunt neapărat contradictorii. În timp ce familia rurală se întemeia pe dominanţa umană dintre cei doi membrii ai cuplului (femeia sau bărbatul). doar dacă statutele sunt acceptate (mai mult sau mai puţin) ca fiind conforme cu valorile recunoscute. în acelaşi timp. Societatea dispune de un anumit număr de mijloace de constrângere. implicite sau explicite pentru a-i face pe indivizi să-şi ajusteze conduita la modelul care constituie rolul legat de statutul care le este recunoscut. statutul trimite cu necesitate la un rol. Aşa cum am demonstrat şi în subcapitolul anterior. deci. Ambele prescripţii ale rolului sunt justificate. arăta că rolurile de familie au variat în funcţie de transformarea statuelor. deci. societăţile pot fi clasificate în cinci tipuri fundamentale : societăţile de vânători şi culegători. Rolurile sunt. De exemplu.11 În această situaţie. Pe de altă parte. ci şi în a-l interpreta. posibilitatea de a fi confesorul şi sfătuitorul lor. agrare. ceea ce implică o anumită coerenţă între roluri. adesea. în mod particular. Cu alte cuvinte. punându-i să joace anumite roluri (este principiul psihodramei în cursul căreia individul inventează sau reproduce un rol şi care. un şef de birou trebuie să asigure armonizarea situaţiilor de muncă dintre funcţionarii biroului. un serviciu important care necesită timp.

susţine Van der Zanden (1990). prin difuziune culturală să se răspândească până în Europa Orientală şi China. Societăţile în discuţie se cacterizează prin nomadism şi sunt relativ mici. bazate pe zeităţi supreme. membrii societăţii consumând tot ce au. Societăţile pastorale se caracterizeau. Economia acestui tip de societate este o economie de subzistenţă. în descoperirea plugului şi utilizarea animalelor de tracţiune. Societăţile agrare au apărut acum 5-6 mii de ani. Aceste societăţi sunt mai eficiente în asigurarea hranei şi a altor bunuri necesare decât societăţile de vânători şi culegători. în măsura în care ea există. “Revoluţia agrară” a constat. înainte de toate. este redusă şi se bazează pe vârstă şi sex. din cele 6 miliarde de pământeni. Organizarea socială are la bază relaţiile de rudenie iar diferenţierea socială este scăzută. şamanul (persoană care practică magia şi vindecă oamenii). “Stilul de viaţă pastoral – susţine N.Cele mai vechi strategii pentru existenţă pe care le-a cunoscut omenirea sunt vânatul. 2) Societăţile horticole şi pastorale. deoarece cele mai multe regiuni nu pot întreţine populaţii numeroase care depind în mod exlcusiv de hrana furnizată de natură. Încep să apară instituţiile politice. În urmă cu 10-19 mii de ani în urmă. care manifestau un interes activ pentru problemele omeneşti de fiecare zi. 65 . Trocul a fost înlocuit cu utilizarea banilor în realizarea schimburilor de bunuri. Strămutarea de pe un pământ pe altul a dus la dezvoltarea unor contacte sporite cu alte societăţi şi la dezvoltarea comerţului cu aceştia. Practicile horticole (tehnica “doborârii şi arderii”. Goodmann – pare să fi jucat un rol şi în dezvoltarea ideilor religioase. Diviziunea muncii. doar vreo 300 000 îşi aisgură mijloacele de subzistenţă în acest mod. creînd o cantitate mai mare şi mai stabilă de hrană. unele dintre ele îmbrăcând forma conducerii ereditare. Aceste idei sunt comparabile cu iudaismul bătrânilor păstori evrei şi cu religiile care îşi au originea în el. Astăzi. Nomadismul a fost înlocuit cu aşezări omeneşti permanente.12 3) Societăţile agrare. pescuitul cu ajutorul uneltelor simple din piatră şi lemn şi culesul. societăţile pastorale. comerţul a creat premisele apariţiei marilor centre urbane şi în cele din urmă a oraşului modern. Comerţul desfăşurat de diversele populaţii este nesemnificativ. ceea ce a permis cultivarea pământului la scară mare şi creşterea semnificativă a eficienţei lucrărilor agricole. Societăţile horticole şi pastorale au dus la mărirea societăţii. sapele primitive) au fost utilizate iniţial în Orientul Mijlociu şi Asia de S-E. în regiunile fertile evoluau societăţile horticole iar în cele aride. însă. creştinismul şi islamismul”. Creşterea eficienţei şi producerea unor mari surplusuri de hrană a dus la mărirea numărului de statute specializate şi de ocupaţii distincte. ceea ce a facilitat dezvoltarea comerţului şi a pieţelor. uneltele simple. Pe de altă parte. Conducerea est realizată de cei care obţin perfomanţe mari la vânătoare şi cules şi are caracter neformal. celelalte se ocupau cu îmblânzirea animalelor. Creşterea eficienţei economice a dus la apariţia unui surplus de bunuri şi a permis apariţia diferenţierilor sociale şi a statutelor specializate: meşteşugarul. însă. printr-o densitate mai mică (aveau nevoie de pământuri întinse pentru creşterea animalelor) şi prin nomadism. Mai târziu au fost confecţionate unelte din metal (mai eficiente decât cele din lemn sau piatră). La rândul lui. fapt ce a creat posibilitatea dezvoltării sistemului de irigaţii atât de necesar agriculturii pe scară largă. contactul cu alte societăţi a dus şi la apariţia unor ostilităţi între grupuri şi la dezvoltarea sclaviei (prizonierii din războaie erau transformaţi în sclavi). Primele dezvoltau cultivarea plantelor. ca mai apoi.

O capacitate industrială şi tehnică foarte dezvoltată. în procesul de producere a bunurilor parte a societăţilor lumii.acţionate de un motor. răspândindu-se apoi în multe alte ţări (Franţa. societatea postindustrială. Revoluţia industrială a avut loc iniţial în Anglia la mijlocul secolului al XVIII lea. la care au acces şi straturi sociale anterior nepriilegiate . În 1956. În mod similar iau naştere clasele sociale : o mică clasă prosperă. Apare o elită politică specializată ce deseori îmbracă forma monarhiilor ereditare absolute. nu numai la mica elită. Autoritatea morală a religiei a scăzut pe măsură ce industrializarea a mărit diferenţele în stilurile de viaţă ale oamenilor. Industrializarea a avut efecte considerabile.a avut drept consecinţă şi reducerea ei. fapt ce a extins stratificarea pe bază de sex. 4) Societăţile industriale. mecanizarea . În centrul religiilor care s-au dezvoltat în această epocă (ca şi următoarele) stăteau zeităţile masculine. slăbindu-le astfel consensul asupra normelor şi valorilor fundamentale”.Diferenţierile sociale şi inegalităţile sociale s-au accentuat şi instituţionalizat. deoarece a micşorat importanţa statutului social moştenit şi a permis mobilitatea socială. religia. El considera că principalele caracteristici al acestui tip de societate sunt : “1. care în cea mai mare parte este destinată producerii şi distribuirii (…) unor bunuri şi servicii neproductive” 2) un standard de viaţă în creştere. a exercitat o influenţă semnificativă asupra principalelor instituţii ale societăţii: familia. Germania. O populaţie mai educată a pretins şi a deţinut mai multe drepturi politice. Concomitent cu creşterea inegalităţii sociale. într-o conferinţă la Chicago intitulată “Agresivitatea în societatea industrială contremporană”. D. din care se trag cu succes concluzii şi asupra comportamentului psihic conştient. SUA etc. a şomajului. În acest tip de societate. ierarhii de statut şi inegalităţi sociale. a schimbat faţa lumii : imense surplusuri de bunuri necesare subzistenţei. “tensiunile” specifice societăţii industriale în general şi a societăţii americane în particular. 66 . 3) un înalt grad de concentrare a puterii economice şi politice care merge mână în mână cu imixtiuni organizatorice serioase guvernului în viaţa economică 4) cercetarea. politica. cu alte cuvinte.13 De industrializare este legată şi urbanizarea :oamenii au migrat de la sate către oraşe acolo unde îşi aveau slujbele. Familia şi-a pierdut statutul centru al producţiei economice. subconştient şi inconştient şi ale căror rezultate sunt valorificate în scopuri comerciale şi politice”.Bell (1973) constata că recent a apărut un nou tip de societate. 5) Societatea postindustrială. industrializarea a creat şi numeraose probleme :creşterea poluării. Herbert Marcuse a ţinut să evidenţieze “tarele”. Pe lângă beneficiile aduse. Standardele de viaţă au crescut dar nu în aceeaşi măsură pentru toţi. inegalităţile sociale etc.paradoxal . “Nevoia de muncitori calificaţi şi cultivaţi a reclamat extinderea şanselor educative şi la alte categorii.). explozie de statute sociale specializate. Ea s-a materializat în confecţionarea şi utilizarea unor maşini complexe. Constatăm deci că societăţile agrare se caracterizează prin structuri politice. în care principala sursă de subzistenţă este mai degrabă producerea de informaţii şi de bunuri decât producerea de bunuri materiale. controlul şi manipularea ştiinţifică şi pseudoştiinţifică a comportării indivizilor şi a grupelor de indivizi în timpul muncii şi în timpul liber. economice şi sociale tot mai complexe ce sporesc posibilitatea dezvoltării lor. care controla pământul şi o mare clasă dependentă (de prima) care îl muncea. Economia devine cea mai importantă şi puternică instituţie a societăţii. educaţia. Locul de muncă s-a deplasat de acasă în fabrică şi din mediul rural în cel urban.

Creşterea mobilităţii a generat diversificarea stilurilor de viaţă. duce la schimbarea societăţii.). 6. creşterea toleranţei faţă de diferite stiluri de viaţă. structural-funcţionaliste. intrând tot mai mult sub propriul control.oamenii au şanse mai mari să lucreze sectorul serviciilor decât în agricultură sau în industria prelucrătoare. susţin cei doi sociologi. prin reprezentantul ei cel mai de seamă Talcott Parsons.2. Acumularea unei cantităţi tot mai mari de informaţii despre mediul înconjurător şi despre modul în care acesta poate fi “explorat” spre beneficiul oamenilor. remarcă Alvin Toffler. conflictualiste şi weberiene. absolutizat. dar sunt mai dependente de sfera informaţională şi educativă decât erau în trecut. familia etc. Teorii despre tipurile de societate În cadrul acestei dezbateri ne propunem să trecem în revistă punctele de vedere susţinute de perspectivele evoluţioniste socio-culturale. schimbarea se concretizează în creşterea complexităţii şi a perfecţionării tehnologiei. Este o societate a ştiinţei. deci. Acest lucru este posibil datorită tehnologiei extrem de performante. a valorilor acceptate. în organizarea socială şi în comportamentul social. De regulă. îndeosebi ale tehnologiei. Se înregistrează o mobilitate socială şi geografică fără precedent. Gerhard şi Jean Lenski au elaborat o versiune mai sofisticată a teoriei evoluţioniste socio-culturale. relativismuilui cultural. Schimbarea tehnologiei produce schimbări în economie. Principalele instituţii ale societăţii se aflau în plin proces de adaptare la ceinţele acestui nou tip de societate (învăţământul.14 El susţine că omenirea trece acum de la o economie de tip Al doilea val la una de tip “Al treilea val”. Principalele mijloace prin care societăţile realizează schimbarea sunt difuziunea culturală şi invenţiile independente. schimbarea ca fiind “multiliniară”. mărind posibilitatea unei mai mari egalităţi între sexe. În conformitate cu teoriile evoluţioniste ale lui Gerhard şi Jean Lenski (1987). societăţile scapă oarecum de sub controlul mediului natural. transportului. ce asigură realizarea aceluiaşi nivel al producţiei sau chiar al unuia mai ridicat cu un număr mai mic de muncitori. Instituţiile economice sunt la fel de importante ca şi în trecut. societatea industrială de masă. acestea nu au însă caracter de lege. “Astăzi. au conceput. computerizarea. revoluţia biologică. ca pe un ansamblu de elemente 67 . societatea evoluează ca urmare a schimbărilor culturale. Cu alte cuvinte. descentralizarea. fapt ce nu trebuie însă. concepe societatea ca pe un sistem. Societatea postindustrială este bazată pe cunoştinţe şi producerea de cunoştinţe. unicate). în toate instituţiile omeneşti”. Utilizarea invenţiilor tehnologice limitează capacitatea mediului natural de a modela natura societăţii. care nu presupune inevitabilitatea “progresului”. în ritmuri şi direcţii diferite. comunicaţiilor. eminenta luptă pentru putere se va transforma tot mai accentuat într-o confruntare pentru distribuirea şi accesul la cunoştinţe (…) Controlul cunoaşterii este nodul gordian al luptei mondiale de mâine pentru putere. Celui de “Al Treilea Val” în mijlocul căruia trăiau îi sunt caracteristice economia “de-masificată” (serii scurte. Ei au considerat că schimbarea se poate produce în sfere sociale diferite. datorită perfecţionării tehnologiilor. ingineriei şi educaţiei. Primul val a adus agricultura şi cel de-al doilea. în naţiunile abundente – supuse schimbărilor rapide în pofida inechităţilor de câştig şi avere. Perspectiva structural-funcţionalistă. localismul însoţit de globalizare.

aşa cum ar fi asigurarea securităţii şi desfăşurarea de bune relaţii cu alte societăţi. Realizarea scopului se referă la nevoia societăţii de a îndeplini obiective importante. solidarizarea diferitelor părţi ale societăţii. joacă un rol la fel de important. Această teză fundamentală este cunoscuta sa paradigmă “A. respectiv. Iniţial. totuşi. Latenţa se referă la menţinerea sistemului. la menţinerea modelului valoric. familia a îndeplinit toate cele patru funcţii universale ale societăţii. Părţile aflate în strânsă conexiune. politice etc. putem vorbi deci. ele au deci funcţii importante în societate. asigură distribuirea bunurilor şi serviciilor necesare vieţii sociale. socializarea membrilor săi. Instituţia economică este cea mai 68 . intermediare şi moderne. Nu toate instituţiile continuă el.L. Astfel.aflate într-o interdependenţă structruală. regimul politic are ca funcţie asigurarea securităţii societăţii. Evoluţia societăţii se realizează prin specializarea elementelor subsistemelor. Toate societăţile se confruntă cu probleme similare. Economia este instituţia socială care. astfel încât ele să colaboreze şi să funcţioneze ca un întreg – rolul integrării este jucat de familie. distribuirea şi folosirea puterii inerente vieţii colective. Rolul instituţiilor este de a găsi soluţii pentru aceste probleme universale. Deşi în fiecare societate întâlnim o formă de regim politic. instituţiile economice. Aceasta este funcţia economică. funcţie realizată de instituţiile familiei.R. omenirea a cunoscut trei mari tipuri de societăţi : primitive. Integrarea socială implică realizarea coeziunii sociale. de existenţa unor probleme general-valabile pentru toate societăţile. componente ale societăţii. oarecum conservatoare opunând rezistenţă schimbării sociale. au ca obiectiv central menţinerea stabilităţii sistemului. Parsons vede societatea ca pe o structură socială relativ stabilă şi liniştită. iar cele moderne sunt echivalente cu societăţile industriale şi postindustriale care. pe lângă funcţia specială de reproducere sexuală. T. O altă perspectivă din care este abordată problema structurii sociale şi a tipurilor de societate este teoria conflictului. societatea trebuie să ţină cont de condiţiile de mediu.I. realizarea scopurilor. În celebra sa lucrare “The Social System”(1951). natura acestuia diferă de la o societate la alta (autoritarism. În concepţia lui Parsons. în viziunea lui Parsons. Pentru a supravieţui. Parsons formulează patru tipuri universale de cerinţe funcţionale a căror satisacere este indispensabilă funcţionării societăţii. cele intermediare corespund societăţilor horticole şi pastorale târzii şi cu cele agrare timpurii. El consideră că instituţiile societăţii sunt mai degrabă instrumente de control social decât de rezolvare a problemelor. Pe măsură ce societăţile au evoluat. respectiv instituţiile fundamentale ale societăţii. constituie stadiul final al evoluţiei. au apărut instituţii specializate. altă instituţie socială fundamentală. Familia. Societăţile primitive sunt echivalente cu societăţile de vânători şi culegători şi primele societăţi horticole (descrise în subcapitolul anterior). Marx principalul reprezentant al acestei teorii contestă faptul că instituţiile sociale funcţionează armonios în scopul soluţionării nevoilor sociale universale.” Adaptarea se referă la nevoia societăţii de a se adapta la mediul său fizic. religiei prin procesul socializării. incet şi în mod organizat. educaţiei. a unei noi stabilităţi. K. trebuie să asigure (alături de sistemul educaţional). să valorifice şi distribuie resursele. în opinia lui Parsons. Schimbarea se produce. scopul ei fiind realizarea unui nou echilibru. Aceste cerinţe – precondiţii funcţionale – sunt : adaptarea. Această sarcină este îndeplinită de regimul politic. integrarea şi latenţa. democraţie …).

Erkankung. 14. p. Paris. proletariatul. Psychologie sociale. Weber are convingerea că ideile religiei calviniste au jucat un rol semnificativ în dezvoltarea capitalismului modern. vor porni lupta împotriva celor exploatatoare. 136. p. schimbarea socială se bazează pe conflictul de clasă. Schimbarea socială fundamentală se realizează prin revoluţie şi nu prin perfecţionarea tehnologiei. PUF. 7. în cele din urmă. op. 471. du Seuil. Ea stă la baza controlului social şi politic. 137.. 13. 144.Goodman. În timp ce primul consideră ideile cauza structurilor sociale. p. accentuează asupra ideii de schimbare socială. cei doi mari sociologi. p. op. Francois Bourricaud. Flammarion. de concepţiile lor sau sunt factorii stimulatori esenţiali în viaţa socială. 10.. 981. de ea depinzând toate celelalte instituţii sociale. Raymond Boudon.. reuşind să preia puterea. Jean Cazeneuve. tradiţionale la cele moderne. Cei care se află în posesia mijloacelor de producţie. Packard. conchid adepţii acestei teorii. 511. 178. 28. J. 1976.. Jean Stoetzel. “Istoria întregii societăţi existente până acum – susţine el – este istoria luptelor de clasă”. Dictionnaire de la sociologie. Goodman. 251. J. Francois Bourricaud. 6. op. Comportamentul oamenilor este influenţat de modul lor de gândire. Wilson. 3.Goodman. Calmann-Levy. cit. Cei dintâi îi pot controla şi chiar exploata pe cei din urmă. spre deosebire de reprezentanţii structural-funcţionalismului. În viziunea lui Marx. A. p. 12. cit. fie proprietari şi ideologi.importantă. op. p. 5. Dictionnaire critique de la sociologie. 1995. 69 . p. investiţii de capital. 1963. p. Antet. Note: 1. Clasele exploatate subordonate. Dacă în societăţile timpurii familia era instituţia principsală. 141-142. Cazeneuve. Max Weber evidenţiază consecinţele stilurilor de gândire asupra acţiunii sociale.. Paris. 11. Stern. Ed. Kulturkreis und Form der Geistigen. ideile sunt rezultatul structurilor sociale. Societăţile au progresat de la formele timpurii. 76. Les Obsedes du standing. raţiune. se află într-o poziţie privilegiată faţă de cei lipsiţi de astfel de mijloace. Sociology.K. cel de al doilea susţine că dimpotrivă.cit. Teoria acţiunii sociale propune un alt model de exploatare pentru înţelegerea structurii şi schimbării sociale. 8. N. p. Raymond Boudon.cit. p. 70. cit. 1966. V. 2. 9. N. Jean Cazeneuve. op. E. capitaliştii.. Marx.. Powershift. p. p. pentru că au generat dezvoltarea însuşirilor caracteristice capitalismului : munca susţinută. Tofler. 4. 78. disciplina eficientă. Oricum. Societatea se schimbă pentru că interesele ceor două clase antagoniste (fie ei stăpâni şi sclavi. Constatăm că viziunea lui Weber asupra naturii vieţii sociale este diferită de a lui K. începând cu revoluţia industrială acest rol este jucat de economie. 1960. N. Halle.cit. op. L. Dix grandes notions de la sociologie. Cazeneuve. 1913. fie capitalişti şi proletari) sunt în conflict.

Mead. R. ce sunt foarte importante pentru dezvoltarea individului. Parck. respectiv relaţii afective. interacţiunea. Studiul sociologic sistematic al grupului social a fost dezvoltat mai întâi de Şcoala de la Chicago. contractuale. Nu orice sistem de indivizi formează un grup social. Grupul social este un concept cheie în sociologie. în cadrul cărora membrii desfăşoară relaţii personale. strânse şi durabile. nu sunt forţe sociale coercitive sau “de acces”. grupuri de muncă. Starea naturală a omului este cea colectivă sau grupală. El reprezintă doi sau mai mulţi indivizi care au un sentiment comun de identitate şi se influenţează reciproc pe baza unui set comun de aşteptări referitoare la comportamentul fiecăruia. nu joacă un rol important în viaţa socială. H. intime. prin reprezentanţii ei de seamă. susţine eminentul sociolog. relaţii de tipul “faţă în faţă”. Ce este grupul social. un scop comun.E. grupurile pot fi primare sau secundare. Literatura psihologică şi sociologică despre grupuri s-a dezvoltat în mod complementar. În cadrul lor. În conformitate cu acest criteriu. au experienţe comune şi se cunosc bine între ei. aşteptări comune pe baza cărora îşi organizează activitatea. de exemplu. Tipuri de grupuri. încep să converseze unii cu alţii. cu grijă unul faţă de altul. În condiţiile în care navetiştii dintr-un tren se văd zilnic. Oamenii desfăşoară cele mai multe activităţi în grupuri. relaţiile dintre ei sunt profund afective. de prieteni etc. există un număr mare de clasificări ale grupurilor sociale. Spre deosebire de grupurile sociale ele. Acestea de pe urmă desemnează totalitatea indivizilor care au o caracteristică comună (toate persoanele cu ochii verzi). Categoriile sociale sunt modalităţi confortabile de a deosebi oamenii care au ceva în comun. respectivii indivizi alcătuiesc doar un grup statistic. solidaritatea dintre indivizi nu se desfăşoară la nivelul conştientizării şi este mai mult un fel de sentiment decât un calcul. însă. Thomas.GRUPURILE SOCIALE ŞI ORGANIZAŢIILE. Oamenii din aceeaşi categorie socială nu formează cu necesitate un grup social. Grupurile sociale se disting şi de categoriile sociale şi colectivele sociale. Ch. rezultând ceea ce se numeşte psihosociologia grupurilor. ne vom opri la cele mai cunoscute şi semnificative dintre ele. Cooley foloseşte drept criteriu de clasificare a grupurilor sociale. desfăşoară activităţi comune. ORGANIZAŢIILE FORMALE ŞI BIROCRAŢIA.1 70 . formale. Din această mulţime.J. echipe. fie că acestea sunt familii.7. În literatura de specialitate. ei devin un grup social. Trebuie să facem distincţia dintre un grup statistic şi un grup social. să se autoperceapă ca “navetişti chinuiţi”.1. Grupurile primare sunt grupuri mici. 7. respectiv : W. tipul de relaţii care se statornicesc între indivizi. Putem spune. Dacă lipsesc aceste caracteristici. Aşa. în general. cu alte cuvinte. H. că ei reprezintă grupuri potenţiale pentru că ceea ce ei au comun poate deveni baza unei identităţi împărtăşite şi le poate organiza interrelaţionarea. oamenii care stau împreună într-un compartiment de tren sau într-un autobuz nu formează cu necesitate un grup social. Membrii grupului petrec o mare parte din timp împreună. un statut similar (clasa de jos) sau se află în aceeaşi situaţie (spectatorii unui concert de jazz). Membrii unui grup au un sentiment de identitate comună.

grupurile pot fi mari (clasele sociale. de asemenea. ele furnizând setul de valori şi norme fundamentale pentru comportamentele de la nivel microstructural. 3) “ele au o influenţă mult mia mare decât alte grupuri asupra copiilor şi indivizilor maturi”. relativ impersonale. nonformale şi informale. grupuri permanente (familia). Se constată că unele grupuri secundare (cum ar fi de exemplu grupul de muncă). 2) prezenţa unei conştiinţe de grup . mai puţin normativizate (grup de petiţionari). sociologia propune şi realizarea distincţiei dintre grupurile formale.). pentru petrecerea timpului liber etc. se pare că grupurile primare se disting de cele secundare prin următoarele trei caracteristici interdependente : 1) “ele sunt fundamentale în formarea naturii sociale şi ideilor individului”2 2) “ele sunt în mod practic universale. grupurile pot fi deschise (cluburile sportive etc. care dispun de o mare stabilitate în timp. Grupul de apartenenţă desemnează grupul căruia individul îi aparţine ca “membru competent”. secundare. 1959) apreciau că grupul mic nu este o simplă colecţie de oameni. membrii grupului au puţine cunoştinţe unii despre alţii. Pe lângă această clasificare esenţială. ci o uniune de indivizi care posedă următoarele caracteristici : 1) o colecţie de doi sau mai mulţi indivizi care pot fi identificaţi prin nume sau tip . Ele se constituie pentru un scop precis. Sociologia distinge. apoi se dizolvă. relaţiile dintre ei concentrându-se mai degrabă asupra activităţii decât asupra nevoilor şi dorinţelor lor. Această clasificare se întemeiază pe tipul de normativitate implicată în organizarea grupurilor. grupuri formale. între grupuri de apartenenţă şi grupuri de referinţă. de pensionari. Grupurile mari sunt. pot dobândi caractersticile unui grup primar. de educaţie etc. Grupurile informale se constituie fie ca subgrupuri în cadrul celor formale. Ele sunt mai flexibile. Literatura de specialitate pune în evidenţă faptul că în timp ce analiza psihologică este orientată spre grupurile mici. 3) scopuri comune . Întâlnim astfel grupuri temporare (formaţii muzicale). După mărimea lor. aparţin de regulă unor organizaţii (grupul de muncă. G. prin excelenţă. pentru realizarea unor scopuri specifice (grupurile de prieteni. Deseori. aparţin tuturor tipurilor şi stadiilor de dezvoltare” 3 . naţiunile). cu durată determinată.). de creativitate). 5) interacţiune (comunicaţie. reguli. fie în afara unor cadre instituţionalizate. G Le Bon). deosebirea dintre grupurile primare şi cele secundare nu trebuie absolutizată. Grupul de referinţă este grupul la care individul se raportează 71 . într-o lucrare de referinţă (“Introduction to Group Dynamics”. După modul de acces la ele. M. popoarele. grupuri durabile (grupul de prieteni). mijlocii (colectivul unei întreprinderi) şi mici (alcătuite din doi până la 30-40 de membrii : grupuri şcolare. de muncă.Grupurile secundare sunt grupuri mai mari. Grupurile nonformale se constituie pentru realizarea unei sarcini. politice.) şi închise (cum ar fi de exemplu. influenţă şi reacţie reciprocă) . Un alt criteriu de clasificare a grupurilor îl constituie durata lor de existenţă.4 Malcolm şi Hulda Knowles. Investiţia afectivă a membrilor grupului este mică. Pe scurt. Tonnies. legi. Simmel) şi psihologia colectivităţilor (Wundt. 6) abilitatea de a acţiona într-o manieră unitară. Grupurile formale sunt instituţionalizate. Lazarus. Relaţiile între indivizi sunt “secundare”. 4) interdependenţă în realizarea necesităţilor care decurg din îndeplinirea scopurilor . A nu se înţelege de aici să sociologia nu ar fi interesată de grupurile mici. funcţionează în conformitate cu anumite statute. Pe de altă parte. lojile masonice). sociologia clasică a comunităţilor (F. referirile analitice la grupurile mari se fac în antropologie.

mijlocii. Grupul de referinţă normativ este acela ale cărui comportamente. voluntare. Alteori. Termenul de grup de referinţă este util în analiza tensiunilor. 3. 6. de exemplu. prea confuzi)constituie un grup de referinţă negativ. Newcomb face deosebirea dintre grupurile de referinţă pozitive (care exprimă ceea ce indivizii ar dori să devină). cu acces condiţionat şi închise . Grupul de referinţă comparativ este acela ale cărui caracteristici sunt diferite de cele ale individului. pentru o studentă care ar dori să devină manechin. că grupurile de referinţă nu sunt întotdeauna grupuri în sensul sociologic al termenului. durabile. normele şi modurile de a gândi ale grupurilor de referinţă. un standard după care poate fi judecată corectitudinea unei persoane (exemplu. R. K. În celebra lucrare “La vocation actuelle de la sociologie”. grupurile de referinţă diferă de cele de apartenenţă. de egalitate care influenţează modul în care oamenii gândesc despre ei înşişi ). şi impuse. şi grupul de referinţă negative (de care indivizii ar dori să se distanţeze). Formulând aşa numita “paradigmă a socializării anticipative”. se raportează la ele). Grupurile de referinţă au o funcţie dublă : comparativă şi normativă. după dispersie : grupuri în care indivizii sunt la distanţă. atunci când îşi evaluează situaţia şi atunci când adoptă un anumit mod de a fi.şi ale cărui valori. ci doar se compară. după durată : temporare. M. după anvergură : reduse. dar cu care continuă să întreţină legături afective şi de loialitate. tovarăşii de joacă. ce trebuie să facă şi ce nu trebuie să facă individul. a simţi. după baza formării : grupuri de fapt. grupuri în care indivizii au contacte artificiale. decât cele ale grupurilor de apartenenţă. 2. întinse . Unele grupuri sunt în acelaşi timp şi de apartenenţă şi de referinţă : familia. norme. Funcţia comparativă se referă la faptul că grupul de referinţă oferă un model pentru a fi imitat. grupul de studenţi este grupul de apartenenţă. G. deci. 7. a gândi. Grupul de referinţă poate fi reprezentat de un grup. 4. mijlocie. (Individul nu posedă respectivele caracteristici. Grupurile de referinţă au şi o funcţie normativă pentru că ele definesc forme adecvate de comportament. comportamente valorizate le ia ca referinţă. după modul de acces : grupuri deschise. 5. în SUA pentru militanţii anticomunişti. 72 . Putem spune. în timp ce grupul de manechine reprezintă grupul de referinţă). liberalii tradiţionali (prea blânzi. Termenul de grup de referinţă a fost introdus de Hyman (1952) pe baza cercetărilor privind influenţa explicită sau latentă a grupului asupra indivizilor membrii sau simpatizanţi. Gurvitch 5 propune următoarea “schemă generală a clasificării” grupurilor sociale : 1. prietenii etc. elevul imită limbajul profesorului). a acţiona. Sherif defineşte grupul de referinţă ca fiind acesl grup căruia individul aspiră să i se ataşeze ca membru (de exemplu. valori sunt adoptate de individ. permanente . credinţe. în care indivizii se adună periodic şi în care ei sunt reuniţi în permanenţă . conflictelor resimţite mai ales de indivizii cu mobilitate socială crescută (trec de la o categorie socială la alta ) şi care sunt divizate între aşteptările grupului la care aspiră şi cele ale grupului pe care sunt gata să-l părăsească. după ritm : cu cadenţă latentă. precipitată . după conţinut : unifuncţionale şi multifuncţionale . Merton susţine că indivizii tind să interiorizeze mai degrabă valorile. un individ sau chiar o idee abstractă (ideea de libertate.

Există însă şi grupuri la care aderăm cu bună ştiinţă. cofederaliste. asocierea lor a avut la bază similaritatea valorilor şi intereselor lor. după orientare : grupuri ce tind spre diviziune şi grupuri ce tind spre unificare . prin decizia individului. 7. 12. care au caracteristici sociale comune (rasă. probabilitatea de a se descrie unul pe celălalt drept prieteni apropiaţi era mai mare decât pentru cei care locuiau mai departe. 15. Apropierea geografică măreşte probabilitatea interacţiunii dintre oameni. la alegerea lui. după funcţiile îndeplinite : grupuri de rudenie. a desfăşurării unor activităţi comune. grupul impune membrilor săi respectarea anumitor norme. este influenţat de normele operative de grup. parţial compatibile. Mai mult decât atât. parţial organizate. Cu cât indivizii sunt mai apropiaţi geografic. 13. Odată constituit. care confirmă această teză. Ei se simt mai confortabil în prezenţa persoanelor cu care au interese. 14. Cei care locuiau în vecinătate se descriau unul pe celălalt ca prieteni. mai mult sau mai puţin penetrabile. după modul în care permit înţelegerea. mistico-extazice . complet organizate. după principiul organizării : grupuri de dominanţă şi de colaborare .8. Există un studiu clasic realizat de Newcomb (1961). nonlucrative.) sau caracteristici personale comune (vârstă. Studiile arată că principalii factori care stau la baza alegerii unui grup sunt apropierea (cadrul geografic imediat) şi asemănarea. nivel de inteligenţă). penetrarea. după gradul de compatibilitate între grupuri : integral compatibile cu grupurile de acelaşi tip.2. incompatibile. Comportamentul grupului. după gradul de unitate : grupuri unitare. clasă etc. 10. deşi pe acelaşi palier. Este întâmplător în ce ţară sau în ce familie ne naştem. al fiecărui membru din grup. de afinitate fraternală. Ei au constatat că înfiriparea prieteniilor depindea de distanţă : pentru cei care locuiau în vecinătate. total penetrabile . Festinger. federaliste. Normele şi structura de grup. exclusive. Acestea apar gradat. după gradul de organizare : neorganizate. după modul de constrângere : grupuri care dispun de constrângere condiţională şi grupuri care dispun de constrângere necondiţională. deci naţiunea. 11. El a demonstrat clar că interacţiunile dintre studenţi. idei comune. Sociologul american a studiat modul în care s-au realizat legăturile sociale dintre studenţii Universităţii din Michigan sau locuiau în cămine. Grupurile se formează la întâmplare sau dimpotrivă. Cum se formează grupurile. studiile efectuate de Belkin şi Goodman (1980) confirmă faptul că asemănarea dintre indivizi este un factor important în alegerea partenerului pentru căsătorie. de activitate economică. cu atât probabilitatea ca ea să formeze un grup creşte. Schachter. 9. din care am decis să facem parte. înţelegerea lor de către societatea globală : refractare la penetrarea de către societatea globală. familia din care facem parte sunt grupuri în care intrăm întâmplător. etnie. în procesul interacţiunii dintre membrii 73 . Back (1950) au realizat o cercetare asupra studenţilor căsătoriţi de la Institutul de Tehnologie din Massachusetts. religie. Asemănarea este un alt factor ce stă la baza formării grupurilor. valori. Oamenii preferă de foarte multe ori să se asocieze cu oamenii cu care se aseamănă.

a. în viaţa grupurilor nici nu se poate sesiza tendinţa de respingere a acelor membri care se abat de la valorile şi credinţele grupului (mai ales de la acele valori şi credinţe considerate a fi fundamentale. nici egale. îi infirmă comportamentul). o structură specifică. Festinger. autoîncredere. Fiecare grup are o organizare. în cadrul grupurilor mai numeroase. Studiile sociologice au arătat că grupurile mici sunt mai puţin tolerante faţă de nerespectarea normelor decât grupurile mari. acceptă regulile pe care acestea le impun ? Un răspuns ar fi că oamenii obţin multe beneficii. T. pentru ceea ce sunt ei efectiv.E.7 Sociologii au manifestat interes nu numai pentru studierea genezei şi normelor grupului. satisfacţii din viaţa grupală. Putem spune că grupurile sunt alcătuite din statute care se împletesc cu rolurile corespunzătoare. beneficiază. în timp ce. Unele statute sunt apreciate ca fiind mai imporante decât altele pentru funcţionarea grupului şi drept urmare li se acordă mai multă putere şi respect (de exemplu. James şi Hawkins (1957) au realizat un experiment în cadrul căruia s-a simulat alegerea unui grup de juraţi. fie sub forma eterogenităţii) poate satisface anumite necesităţi spirituale ale unor membrii şi nemulţumi pe alţii. subtil şi că în realizarea lui o mare importanţă o au atât factorii situaţionali (suport social. se lasă influenţaţi de grupurile sociale. Ele nu sunt nici identice. În acest caz. S. deci. pentru performanţele. ambiguitatea şi nesiguranţa indivizilor etc. la baza alegerilor a stat fie impresia pe care respectivele persoane (alese) au lăsat-o. Presiunea spre conformitate poate îmbrăca forma unei uniformităţi de gândire şi comportare sau poate sprijini eterogenitatea valorilor şi credinţelor. Schachetr şi K. iniţial. M. Asch a remarcat faptul că “presiunile pe care un grup le exercită asupra unui nou membru (denumit de obicei “naďve subject”) (…) sunt maxime atunci când avem de-a face cu un grup unanim. În cadrul grupului se constituie o anumită ierarhie a statutelor. dimensiunea divergenţelor existente în grup. Newcomb. format din trei persoane. membrii grupului au poziţii diferite în grup. În alte grupuri.). ele descresc simţitor”. judecăţile. au arătat că extinderea conformării indivizilor la standardele unui anumit grup se află într-o directă conexiune cu gradul de coezivitate a respectivului grup (ce poate fi măsurată cu ajutorul alegerilor sociometrice). fie statutul pe care 74 . Grupul acordă mai mult respect şi mai multă influenţă unora dintre membrii săi. Deseori. desfăşoară activităţi diferite de ale acestora). esenţiale). preşedinte. L. dimpotrivă. Back ş. S-a constatat că. într-o familie mama are un statut diferit faţă de copii. de statute diferite şi trebuie să se angajeze în activităţi diferite. celilalţi îi confirmă sau. Diferitele statute servesc diferitelor aspecte ale scopurilor generale ale grupului. S.grupului. ierarhia este definită prin poziţiile statutelor în grup (şeful este în vârful piramidei. realizările lor în cadrul grupului. ci şi a structurii de grup.). pentru calităţile lor. şef suprem etc. însă. trebuie să joace roluri diferite (de exemplu. Asch a subliniat faptul că acest proces este complex. se nasc din procesul cumulativ al interrelaţionărilor (când un individ acţionează în grup. Diferenţele în materie de putere şi influenţă se stabilesc în funcţie de ceea ce sunt şi ceea ce fac membrii grupului. Presiunea pentru respectarea normelor este mai mare în grupurile mici. încredere în valorile altui grup). ierarhia se întemeiază pe alte criterii şi nu pe poziţia (statutul) persoanei în grup. Drept urmare. subalternii la baza acesteia).6 Conformarea la normele grupului este procesul prin care grupul modelează concepţiile. percepţiile membrilor săi. cât şi cei care ţin de personalitatea indivizilor (înclinate spre atitudine autoritară. cu alte cuvinte. Se ridică întrebarea de ce majoritatea oamenilor consimte să se conformeze la norme. Strodtbeck. Acceptarea presiunii spre conformitate (fie sub forma uniformităţii.

Procesele grupului Cei mai mulţi sociologi printre care se află şi R.J. depinde de răspunsurile primite la câteva întrebări. pentru că potenţează reciprocitatea dependenţelor.). Leavitt examinează efectele a patru tipuri diferite de comunicaţie prezentate în figura de mai jos. Abia ulterior. Unul dintre cele mai studiate procese interacţionale este acela al comunicaţiei. atunci când întreaga reţea este dirijată de persoane care filtrează mesajele şi orientează relaţiile sau. afirmă A. Comunicarea poate dispune de un grad înalt de centralitate. susţin Malcolm şi Hulda Knowles. Newcomb. directă. 7. direcţia.8 Pe de altă parte. Membrii grupului se informează. şi anume : îşi exprimă membrii lor ideile în mod clar? Se simt aceştia liberi în a solicita anumite clarificări atunci când ei nu înţeleg un conţinut comunicat? În ce măsură răspunsurile indivizilor faţă de conţinuturile recepţionate sunt adecvate sau nu? etc. mai important decât primele două care trebuie să stea la baza deliberării şi anume. H. Bavelas. participanţii la experiment au “descoperit” că există un alt treilea element cheie. Ei pot comunica sau recepţiona mişcări. respectiv comunicarea. Stratificarea pe verticală influenţează negativ coeziunea grupului pentru că accentuează presiunea de conformare pentru a împiedica tensiunile inegalităţii de statuts.acestea îl aveau în viaţa cotidiană (în afara experimentului). Într-un studiu devenit clasic. Bales.F. de comunitate. conflictul şi coeziunea. Printre sociologii care s-au ocupat sistematic. Fluxul informaţiilor într-un grup este determinat de reţeaua comunicaţiilor în funcţie de care se va şti cine vorbeşte şi cu cine. Leavitt şi A.M. H. calitatea activităţii oamenilor în rolul de juraţi.J. în cerc. E. gesturi etc. Hare.P. Diferenţierea membrilor grupului după anumite criterii (stratificarea în grup) are două ipostaze : una pe verticală (când este generată de statusuri inegale) şi una pe orizontală (când se constiutie pe baza statusurilor egale). H. corectează reciproc . stratificarea pe orizontală influenţează pozitiv coeziunea. gesturi. calmează. nefiltrată şi necentrată. calitatea comunicării.3. 75 . expresii faciale. cu deosebită seriozitate de problemele comunicaţiei în grupurile mici se află şi T. sunt de părere că există patru procese importante în cadrul grupurilor mici : de realizare a sarcinii.Borgatta ş. sunete etc.a. Bavelas. În opinia lui W. cuvinte. atunci când este încurajată comunicarea interpersonală.F.9 Din conţinutul comunicativ deducem că relaţiile de comunicare pot fi verbale (prin limbajul natural) sau nonverbale (prin mimică. Comunicarea este activitatea centrală a grupului. de influenţă şi afectiv-axiologice. La polul opus. Sprott. “principalele probleme ale comunicaţiei sunt : viteza. H. comunică nu numai informaţii ci şi sentimente şi atitudini. de un înalt grad de lateralitate. A. integritatea. dimpotrivă. fragmentate reciproc. Ordonarea relaţiilor de comunicare în reţele. poate lua diferite forme : lineare. rigiditatea şi precizia ei”. În concepţia altor autori (cum ar fi de exemplu sociologul american Norman Goodman) studiul grupului nu se poate realiza în afara analizei următoarelor procese fundamentale ale interacţiunii. precum şi de comunalitatea codurilor de structurare a informaţiei. Leavitt constată că eficienţa comunicativă a unei reţele depinde de flexibilitatea şi de adaptarea la sarcina de îndeplinit.

informal. Coeziunea este expresia atmosferei generale existente în grup. fiecare partener transmite informaţia vecinului său din dreapta sau din stânga. L. Ea influenţează realizarea obiectivelor generale şi realizează o anumită presiune asupra membrilor săi în sensul acceptării anumitor idei. simt o mai mare nevoie de 76 . În situaţiile sociale recreative.a A E D C a= primară b A B E D C B E D c A B C c=în lanţ d A C D E d = în furcă e B A C E D e=roată B b =în cerc Reţeaua primară include statusuri de comunicare echipotenţiale pentru fiecare membru al grupului. Reţeaua de tip furcă (sau y) uneşte o parte din membrii grupului. În cadrul reţelei în formă de cerc. datorită nivelului calitativ al participării fiecăruia la comunicaţie. individul care ocupă locul cheie. iar satisfacţia membrilor grupului este mare. În cadrul sarcinilor complexe. Ultimul tip de reţea. Aşa. în cadrul reţelei de comunicare centralizată poate fi copleşit de bombardamentul informaţional. valori. moralul grupului. în formă de roată. de exemplu. stopând comunicarea. formal. S-a constatat că subiecţii puşi în situaţii cu grad înalt de ameninţare (perspectivă de a primi un şoc electric destul de puternic) şi deci cu o anxietate ridicată. Schachter (1959) 10 în urma unui experiment care a constat în punerea subiecţilor întro situaţie de ameninţare. prietenos. a “climatului social” al grupului care poate fi afectuos. Cercetările sociologice au dezvăluit existenţa unei corelaţii între ameninţare şi creşterea coeziuniii grupului . reţinut. fapt ce creează posibilitatea propagării unor erori în procesul comunicaţional. calm sau. mai degrabă între persoane cu acelaşi statut. un alt proces fundamental al grupurilor mici îl constituie coeziunea grupului . Aşa cum am arătat mai înainte. pentru rezolvarea unor sarcini de lucru. respectiv în situaţia de a primi un şoc electric. Pentru realizarea sarcinilor complexe sunt mai eficiente reţelele descentralizate. tensionat. ceilalţi având posibilitatea de a comunica doar cu unul dintre membrii acestuia. Ea se referă la puterea legăturilor dintre membrii grupului (puterea cu care indivizii sunt atraşi de grup). dimpotrivă. Mecanismul acestei corelaţii a fost descifrat de S. este o structură care deţine o persoană centrală în procesul comunicării şi care interacţionează cu fiecare dintre ceilalţi. S-a constatat că sarcinile simple sunt realizate mai eficient în cadrul reţelelor centralizate. blocând circularea informaţiei. Studiile lui Homans au demonstrat că natura activităţilor unui grup influenţează modelele de comunicare între membrii. ostil. Reţeaua tip lanţ indică faptul că unul dintre emiţători este închis. fără nici o organizare a fluxului informaţiilor. norme şi desfăşurării anumitor activităţi. iar satisfacerea resimţită de membrii grupului este minimă. comunicările se realizează în general între membrii cu statute diferite (superioare şi inferioare). spiritul de grup. comunicarea are loc. rece. tolerant. Festinger defineşte coeziunea ca “rezultanta tuturor forţelor care acţionează asupra membrilor pentru a îi determina să rămână în grup”.

incertitduinea asociată cu aceste soluţii a tins să crească în raport cu cea din faza iniţială. a diversităţii punctelor de vedere. B. a vieţii de grup şi au examinat efectele consensului / disensului asupra dinamicii incertitudinii. R. pentru că a fi împreună reduce anxietatea. ca şi modul în care ele se corelează. a supunerii necondiţionate a diminuării creativităţii. vine în îmtâmpinarea dorinţelor de afiliere. fie prin recompensări. prin comunicare. R. Jackson şi A. Rappapert conformisul este generat nu numai de grup. de neangajare în căutarea informaţiei. Pivotul coeziunii îl reprezintă consensul şi conformitatea membrilor grupului. acţionând în direcţia uniformizării. afecţiune. din acest motiv. În viziunea lui J. atunci când punctele de vedere inţiale au fost diferite (dissens potenţial). iar conformitatea este expresia comportamentelor de supunere. Relaţia dintre coeziune şi ameninţare este mediată de anxietate. atitudini. dimpotrivă. evoluţia independentă). chiar atunci când s-a ajuns la soluţii comune. de intoleranţă faţă de incertitudinea sau ambiguitate. Schachter. Catell (1948) foloseşte termenul de sintalitate pentru a individualiza sau caracteriza personalitatea unui grup ca întreg. Pe de altă parte. de tot integrat distinct. Sintalitatea. permeabilitatea (măsura în care admite sau nu cooptarea de noi membrii). incompletă. prin comunicare. El susţine că “ se pare că oamenii doresc să fie împreună. respectiv în sinergia grupului şi prin interacţiunile dintre grup şi 77 . însuşiri individuale de personalitate) cât şi de structura grupului. fragilă) “ este o componentă a vieţii umane”. care se manifestă prin schimbările ce apar în suma intereselor membrilor sau în energia totală disponibilă în grup. intimitatea (gradul de apreciere reciprocă a membrilor săi). ea dispune. însă. iar prezenţa unui deviant produce o creştere a anxietăţii şi. de nonimplicare în abordarea dificultăţilor. deci.11 Cercetările psihosociale experimentale au scos la iveală şi existenţa unor proporţii mai mari de reacţii active în grupurile coezive decât în grupurile noncoezive. susţine el. în care predomină acceptarea pasivă a opiniilor interlocutorului. Lippitt a constatat că presiunea grupului pentru conformarea membrilor poate avea efecte pozitive. în urma experimentelor sale. este ameninţătoare”. Consensul rezultă din similitudinea tacită sau conştientă a atitudinilor şi opţiunilor personale. Luarea în consideraţie. S-a constatat că atunci când soluţiile iniţiale ale membrilor grupului au coincis (consens potenţial). ci şi de nevoia individuală de autoritate. conchide că grupurile alcătuite din persoane cu un grad înalt de anxietate sunt mai coezive şi resping cu mai multă fermitate membrii devianţi decât grupurile formate din membrii cu un nivel mai scăzut de anxietate. Cercetările lui L. este influenţată atât de caracteristicile membrilor grupului (inteligenţă. Cercetările sociologice contemporane au dezvăluit faptul că incertitudinea (în înţelesul de cunoaştere limitată. flexibilitatea (gradul de libertate şi informalitate în grup). Weller. Orice grup deţine mecanisme de promovare a conformismului individual fie prin sancţiuni negative. Weller (1963) confirmă concluziile experimentului realizat de S. este de natură a duce la creşterea incertitudinii”.12 Coeziunea. care apare din lipsa criteriilor de opţiune.afiliere decât subiecţii aflaţi într-o situaţie cu grad scăzut de ameninţare (perspectiva unui şoc electric foarte blând). securitate şi face posibilă acţiunea grupului sau negative. Şi. de o dinamică proprie. Modul specific în care se obiectivează fiecare din caracteristicile mai sus enunţate. cum ar fi : autonomia (centrarea pe sine. participarea (investiţia de timp şi de efort în activitatea grupului). conformitatea şi consensul variază în funcţie de caracteristicile grupului. conferă grupului calitatea de entitate distinctă. incertitudinea a scăzut semnificativ în procesul comunicării. acceptare şi respectare a prescripţiilor normative.

luptă între indivizi. pentru atingerea unui scop comun. studiind conflictul într-un grup mic. competiţia se transformă în conflict. Într-un conflict cu rezultat zero. Conflictul este definit în sociologie ca “opoziţie deschisă. care presupune acţiuni conjugate ale mai multor persoane sau grupuri. se ia în calcul atât specificul sarcinii de îndeplinit cât şi necesitatea obţinerii unui randament maxim. pentru obţinerea unor gratificaţii de care să beneficieze toţi participanţii. Cooperarea. Astăzi. se deosebeşte de conflict. Într-un conflict cu motiv mixt.Aller. religioase. Competiţia şi cooperarea sunt forme ale interacţiunii pe care le întâlnim în orice grup. Competiţia constă în eforturile indivizilor. partide.a. state cu interese economice. pe care sociologia le studiază mai ales în legătură cu eficienţa sau productivitatea. care este indivizibil sau despre care se crede că este ca atare. Davis (Human Society. şi concomitent cu evidenţierea efectelor lor sociale. grupurilor de a atinge un scop (a avea un beneficiu).14 În raport cu prima formă. Kropotki. conflictele pot fi cu rezultat zero sau cu motiv mixt. comunităţi. Sinergia este utilizată de membrii grupului pentru menţinerea coeziunii de grup şi atingerea scopurilor propuse. K. sunt cauzate de contextul social. Se constată că trăsăturile de sintabilitate ale grupului şi cele ale personalităţii individuale tind către congruenţă pentru a asigura stabilitatea grupului.C. Horney a relevat faptul că procesul competiţiei este pivotul creşterii eficienţei activităţii grupului. în timp ce celelalte. De exemplu. mai există şi alte procese de grup. împărţirea unor resurse insuficiente rare). În acelaşi timp. Evidenţiind această distincţie. disputa privind alegerea fotbaliştilor care să 78 . Privită dintr-o perspectivă sociologică mai largă. 1949) arăta că regulile competiţiei limitează mijloacele ce pot fi utilizate şi că doar atunci când aceste reguli sunt încălcate. anxietate sau de conflicte nevrotice. măreşte satisfacţia globală la nivel de grup dar are şi efecte de uniformizare şi deci. W. fie pierde totul. de situaţia socială concretă în care se află membrii grupului ( de exemplu. de scădere relativă a satisfacţiei individuale. respectiv în familie. în promovarea competiţiei sau cooperării în grup. Cooperarea este o formă de interacţiune socială şi un proces de grup. uneori poate degenera în conflict. personală sau impersonală. Cea de a treia formă de conflict pusă în evienţă de Letha şi J. K. Pe lângă cele analizate până acum. susţin P. clase sociale. au evidenţiat existenţa a trei forme dihotomice diferite pe care le pot lua conflictele. Cel de al doilea tip se referă la conflictele bazate pe personaliate şi la cele situaţionale. M. Scanzoni include conflictele fundamentale şi nefundamentale. o persoană fie câştigă ceva. Primele se produc în legătură cu normele fundamentale ale situaţiei. politice.13 Letha şi John Scanzoni (1976). cu efecte disruptive asupra interacţiunii sociale”. situaţionale. deşi. ea este însă şi o sursă de frustrare. După cum reiese şi din denumirea lor. Crowford ş. competiţia nu presupune întotdeauna conştiinţa existenţei concurenţelor sau a opoziţiei faţă de ei şi deci nu presupune cu necesitate elaborarea de strategii din partea competitorului care să limiteze acţiunile celorlalţi competitori. divergente sau incompatibile. nici una dintre cele două persoane nu doreşte să câştige sau să piardă totul.subgrupuri sau dintre un grup şi alte grupuri. spontană sau conştientă. respectiv competiţia şi cooperarea. conflictele bazate pe personalitate sunt generate de diferenţele personale dintre indivizii implicaţi. rasiale. etnice. grupuri. Ea poate să fie directă sau indirectă.

C. conflictele situaţionale. cât şi o funcţie a personalităţii”. Lippitt şi White. Burtt. Jennings 16 susţine că leadership-ul nu este rodul unor trăsături personale. Liderii expresivi sunt preocupaţi mai mult de crearea armoniei. formulează metode de acţiune (E. E. este posibilă găsirea unei formule de compromis. Harris. că trăsăturile personalităţii sunt importante în accederea la leadership. Conform teoriei lui Coser şi a altor sociologi. Conflictul nefundamental izvorăşte din aplicarea normelor acceptate la o situaţie specifică. Gibbs conciliază punctele de vedere mai sus prezentate. C. Astfel. definesc cu claritate obiectivele de urmărit. nefundamentale şi cu motiv mixt. sunt orientaţi spre atingerea obiectivelor. pornind de la acest criteriu. Sherif şi C. 79 . deseori. o primă clasificare realizată de Katz şi Khon are drept criteriu centrarea conducătorului pe sarcinile grupului sau pe relaţiile umane. aflate într-o situaţie particulară (M. arătând că “leadership-ul este atât o funcţie a situaţiei sociale. îl constituie alegerea echipei pe care s-o provoci la meci. Studiile sociologice au dezvăluit existenţa mai multor tipuri de leader în cadrul grupului mic. grupurile pot avea lideri instrumentali sau expresivi. A. H. Fleishman. Conducerea şi luarea deciziei în grup Legat de problema conducerii în grup. Liderul este dependent de relaţiile interpersonale existente în grupurile mici şi. antipatic chiar. Putem spune. Un alt criteriu de clasificare a tipurilor de conducere îl constituie modul de instituire a autorităţii în grup.A. H. De regulă. Ei se concentrează asupra problemei imediate. Ei structurează situaţia. Sherif). Primii sunt cei care pun grupul în mişcare pentru îndeplinirea obiectivelor grupului. Lewin. poate chiar să mărească activismul membrilor grupului. în măsura în care ele sunt corelate cu o situaţie socială specifică. S-a constatat că liderul orientat exclusiv spre atingerea obiectivelor generează un anumit grad de ostilitate în rândul membrilor grupului. Cheia soluţionării cu succes a conflictelor o constituie “rezolvarea” în conformitate cu normele care au fost în prealabil stabilite şi acceptate. A. Conform acestui criteriu. separându-l de grupul său. Individul care devine leader îi depăşeşte pe ceillaţi în unele calităţi solicitate de problemele sau ţelurile grupurilor din care fac parte. sunt soluţionate mai uşor decât oponentele lor deoarece. a solidarităţii de grup.4. deci. totodată. el are o funcţie care îi asigură această calitate (rezolvarea sarcinilor grupului din care face parte). o primă întrebare care se ridică este : “Cine este şi cine poate deveni lider înr-un grup mic?” Dacă iniţial s-a crezut că un individ ajunge lider în mod aproape exclusiv în virtutea trăsăturilor personalităţii lui. Un astfel de caz. E.H. În acelaşi context.F. 7. W. dacă este tratat cum trebuie. Gibbs 15 a sesizat că liderul nu poate fi studiat în mod corespunzător. 1955). aceasta depinde de anumite circumstanţe concrete. El poate ajuta la clarificarea scopurilor grupului şi a graniţelor şi. Sociologii americani. nu orice conflict este negativ.intre în echipa naţională şi să joace la campionatul mondial. autoritar şi laissez-faire. au constatat că există trei tipuri de lideri : democrat. prin continua impulsionare a acestora în rezolvarea responsabilităţilor ce le revin şi cu timpul el poate să devină neplăcut. mai târziu forţa explicativă a acestei idei a scăzut considerabil. de promovarea moralei grupului. Pentru succesul şi stabilitatea grupului este necesară corelarea ambelor tipuri de conducere (instrumentală şi expresivă). ci un fapt funcţional : cine anume devine lider.

R. Conform primului model se presupune că decidentul dispune de toate cunoştinţele necesare (pe care le prelucrează şi cu ajutorul instrumentelor logicomatematice clasice ) şi reuşeşte. de a face faţă consecinţelor dezorganizatoare distructive ale incertitudinii asupra sistemului decident. cât şi de dependenţă psihologică de alţii. putem vorbi despre un lider absolut. în funcţie de considerarea afectivităţii. este incapabil să ia decizii care să ajute grupul în realizarea scopurilor sale. Nu are iniţiativă. Liderul autoritar dă ordine şi aşteaptă ca ele să fie executate. cunoştinţele de care dispune decidentul sunt nesigure şi incomplete. White şi R. stilurile de conducere pot fi directive şi nondirective. Cătălin Zamfir 18 identifică existenţa a patru modele decizionale. ca şi cel autoritar. liderul moderat îşi însoţeşte ordinele cu o rugămine personală de felul : “Voi fi mulţumit dacă vei proceda în acest fel”.Cel democrat încearcă să obţină acordul membrilor grupului în privinţa deciziilor pe care le ia. şi anume : problema cunoştinţelor necesare şi cea a consensului. creativitatea în muncă. Tipul de conducător laissez-faire nu face nici un efort pentru a dirija sau organiza activităţile grupului . şi anume : decizia certă într-o lume strict deterministă. este un fapt de excepţie. În situaţii extreme. este jovial şi confident. dificultatea care apare în procesul decizional derivă din incertitudine. Legat de problema cunoştineţlor necesare. oferă următoarea explicaţie a faptului că stilul permisiv de conducere (laissez-faire) nu este satisfăcător : oamenii au o necesitate profundă atât de structură psihologică. Spre deosebire de acesta. J. dintre care primele două sunt normative. în celebrul lor experiment (1960). în mod absolut. bazat pe control şi dirijare şi tipul de conducere permisiv. Lippitt semnalează prezenţa a două forme de lideri autoritari în viaţa grupurilor mici : absolut şi moderat. bazat pe apropiere psihologică. este cel mai ineficient. fiecare în maniera sa. stimulează autoconducerea. Show. Este îngăduitor. se pare că tipul de conducere autoritar este cel mai eficient. prietenos. fie se izolează de membrii grupului. accentuată de tendinţele regresive spre un comportament infantil. Blum) susţin că după raportarea la norme. fie că se refugiază într-o muncă birocratică (face şi desface tot felul de situaţii inutile). “Incertitudinea persistentă” (care nu poate fi redusă în procesul de pregătire a deciziei) ridică două tipuri de probleme : 1) problema metodelor utilizate în procesul decizional în condiţiile unei cunoaşteri incomplete şi incerte şi 2) găsirea unor modalităţi de a contracare. oferă informaţii membrilor grupului doar când este solicitat de acesţia. În privinţa luării deciziei în grup (adoptării unei soluţii în urma rezolvării unei probleme ) sociologia identifică două probleme distincte dar interdependente. decizia în incertitudinea persistentă şi modelul cibernetic. satisface. caracterizat prin nevoia de a depinde de alţii.17 Alţi sociologi (Rogers. acordă membrilor grupului şansa de a participa la coordonarea activităţii de grup. de a-i lăsa pe ei să ia deciziile. Bradford şi R. sociologii au distins între tipul de conducere distanţat. De asemenea. 80 . De cele mai multe ori.K. să identifice soluţia cea mai bună.P. decizia certă de tip probabilist. Lippitt. inactiv. Se pare că este tipul conducătorului care nu are încredere în capacităţile sale şi care. încurajează sugestiile valoroase. Deţinerea tuturor cunoştinţelor necesare de către decident este o situaţie extrem de rară. Liderul democrat. distincţie ce are la bază tehnica folosită în realizarea dependenţei membrilor grupului în raport cu liderul. această necesitate complexă”. Atunci când liderul îşi asigură conducerea grupului prin ordinele sale pe care membrii grupului trebuie să le execute fără să discute.

Acţiunile pe care experimentul le dovedeşte a fi satisfăcătoare sunt fixate şi consolidate iar cele nesatisfăcătoare sunt eliminate. subliniază Callaway şi Esser (1984). de care este vag conştient. Din acest motiv. în grupurile foarte solidare. respectiv liderului grupului. fie de delegare a autorităţii decizionale unei persoane. Se presupune că decizia luată reprezintă soluţia cu probabilitatea cea mai ridicată de a fi soluţia cea mai bună. Este ceea ce se cheamă “group think” (“gândire de grup”). meserii diferite. În strânsă legătură cu stilurile de conducere. cercetările realizate de Stoner (1961) susţin ideea că deseori există o mai mare probabilitate ca indivizii în grupuri să ia hotărâri riscante decât individizii care acţionează singuri. diferite tipuri de acţiuni. în grupurile care înregistrează un înalt nivel al consensului. decât consensul. Caracterul colectiv al deciziei este şi o premisă şi un rezultat al evluţiei democratice a societăţii. proces de grup caracterizat printr-o accentuată tendinţă de căutare a acordului între membrii. Simon arată că în astfel de condiţii. deci oferă rezerve mai mari decât individul (liderul) la care să se poată apela în vederea luării unei decizii optime. De asemenea. sistemul social uman recurge la o strategie decizională simplificată : adoptarea primei soluţii satisfăcătoare pe care reuşeşte să o formuleze. cea de a doua cu probabilităţi subiective. la nivelul cunoştinţelor existente la un moment dat. H. Opţiunea grupurilor pentru decizia colectivă. pot fi obstrucţionaţi. Cea de a doua problemă esenţială pe care o ridică procesul decizional în grup este consensul. mecanisme nondecizionale de tip cibernetic spontan : decidentul experimentează mai mult sau mai puţin întâmplător. puţin aplicabil într-o lume în care factorul întâmplare are un rol important. Modelul cibernetic argumentează că adesea sistemele socialumane folosesc pentru soluţionarea problemelor lor. Grupul este compus din indivizi cu statute. indivizii care ar dori să se opună eventualelor decizii eronate. grupul participă la luarea deciziei. consensul trebuie construit în mod continuu. însă.Este un model limită. pierzându-se valoarea perspectivelor ce pot contribui la rezolvarea unei probleme sau la luarea măsurilor necesare. Membrii grupului îşi pot cenzura ideile personale care sunt în dissens cu cele ale majorităţii . Pe de altă parte. Numeroase cercetări au evidenţiat faptul că. nici acest model nu este adesea aplicabil. ce reprezintă gradul de încredere / neîncredere în cunoştinţele noastre de a descrie corect realitatea. mai degrabă dissensul este un produs natural. Pe de altă parte. cunoştinţe. În consecinţă. Decizia certă de tip probabilist are două forme de manifestare : prima lucrează cu probabilităţi obiective de întâmplare a evenimentelor. care ar dori să le supună unei mai atente analize înainte de a fi luate. Se pare că. procesul decizional poate fi fie democratic. A. există o puternică înclinaţie spre promovarea deciziilor colective (democratice). se pare că este legată şi de mai marea probabilitate a corectitudinii ei în raport cu decizia individuală. Acest fapt a fost pus pe seama aşa numitei “difuziuni a responsabilităţii” : individizii într-un grup pot pasa responsabilitatea unei decizii greşte grupului în ansamblul său (tuturor membrilor grupului) şi astfel nici un individi concret nu poate fi făcut responsabil pentru respectiva eroare. Se constată că în societăţile democratice actuale. El are 81 . presiunea la conformare limitează creativitatea deciziilor. grupul poate lua decizii mai îndrăzneţe dar mai riscante decât individul. în condiţii de incertitudine persistentă. care satisfac în grade diferite necesităţile existente în grup.

raţionale a organizaţiei. În analiza structurilor organizaţionale putem desprinde mai multe etape. “Victims of groupthink” (1972). Natura organizaţiei. Înţelegem prin organizaţie. Max Weber elaborează cunoscuta şi influenta teorie a birocraţiei (1921). instituţiile de cercetare. Problemele examinate se refereau mai ales la diviziunea muncii şi a responsabilităţilor. El intenţiona ca. într-o organizaţie. Organizaţia este un grup secundar ce conţine o structură formală de statute. că organizaţia este un tip de grup.5. Întreprinderile economice. armata. Janis. Caracterul impersonal al regulamentelor se referă la faptul că organizaţia (birocraţii) trebuie să trateze pe fiecare “client” al organizaţiei ca pe un “caz”. până la cele mai mici (club şcolar). spitalele sunt exemple de organizaţii. care este anume creat pentru a duce la bun sfârşit o sarcină specifică şi care are o structură formală prin care încearcă să îndeplinească acea sarcină. Interacţiunea cu clienţii trebuie să se bazezeze pe setul de norme şi regulamente ale organizaţiei. nu ca pe o persoană. Putem spune. Henri Fayol. constatăm că societatea abundă în organizaţii de toate dimensiunile : de la cele mai mari (compania Ford). Lyndall Urwick). carieră în care promovarea se bazează pe vechime şi merit. Luther Galick. prin respectiva teorie. organizaţiile prezintă o orientare structurală spre realizarea cât mai eficientă a finalităţilor lor (caracteristică întâlnită îndeosebi în cazul întreprinderilor economice). diferenţiat în raport cu poziţia în organizaţii. în care fiecare 82 . în care încearcă să explice insuccesul acţiunii organizate de administraţia Kennedy în scopul răsturnării regimului Fidel Castro. La începutul secolului XX s-a dezvoltat managementul ştiinţific clasic (Frederick Taylor. care să asigure realizarea scopurilor propuse? Soluţiile pe care el le identifică sunt formularea de reguli generale şi impersonale. deci. pe rolul oficial al birocratului şi nu pe sentimentele lui personale. într-un sistem ierarhic de autoritate. 7. Conceptul sociologic de organizaţie. În privinţa sistemului ierarhic şi de promovare. prin erorile decizionale ale experţilor care au conchis acţiunea şi care au fost victime ale groupthink-ului (prin tendinţa lor de a se autocenzura şi a anihila atitudinile critice). odată cu apariţia cunoscutei sale lucrări. Dacă luăm criteriul mărimii. al cărui principal obiectiv a fost identificarea principiilor unei organizări eficiente. Formularea de reguli generale şi impersonale şi aplicarea lor cu stricteţe se referă la faptul că organizaţiile trebuie să îşi întemeieze cu seriozitate setul de reguli. Tot în această perioadă. în paralel cu această mişcare. organizarea ierarhică a conducerii activităţii. norme. modalităţile de realizare a controlului etc. grupuri de oameni care îşi organizează şi coordonează activitatea în vederea realizării unor finalităţi relativ clar formulate ca obiective. pentru început. să răspundă la întrebarea : care sunt caracteristicile unei organizaţii raţionale. Regulile şi regulamentele au drept scop inducerea unui element de stabilitate şi predictibilitate acţiunilor organizaţiei. sistem ierarhic de diferenţiere a autorităţii cu competenţe strict delimitate.efecte negative asupra eficienţei deciziilor luate în grup. trebuie să specificăm faptul că departamentele. regulamente (cele mai multe scrise) care să ghideze comportamentul salariaţilor şi să constituie baza majorităţii deciziilor organizatorice. Prin ele însele. partidele politice. roluri şi grupuri mai mici. Termenul de “groupthink” a fost introdus în sociologie de către Irving L. salariu fix. nu numai că au sarcini precise dar sunt şi organizate. disciplina strictă în aplicarea regulilor şi procedurilor.

el a întrebuinţat termenul de birocraţie. ansamblu de funcţionari . 3. relaţiile joacă încă un rol important. în cadrul căreia rezolvarea esenţială a problemelor şi eficienţa intrinsecă sunt subordonate funcţionării aparatului organizatoric. În viziunea lui Jan Szczepanski. răspunzătoare de planificarea. cu relaţiile personale ale indivizilor şi. responsabilităţi şi proceduri strict definite”. treptat spre baza piramidei (alcătuită din cei mulţi). Pentru a numi acet mod raţional de organizare. Organizaţiile consideră că eficienţa activităţii. când meseriile depindeau în cea mai mare parte de relaţiile familiale. autoritatea fiind concentrată la vârf. ci organizarea. Cu toate că. Marele “Dicţionar Enciclopedic Larousse” a găsit pentru “birocraţie” trei definiţii scurte : 1. Teorii despre birocraţie În accepţiunea curentă. atunci când problemele esenţiale. axat în special pe îndeplinirea sarcinilor de serviciu şi pe respectarea prescripţiilor care reglementează funcţionarea lui. putere a membrilor aparatului de stat sau a aparatului administrativ. 7.6. “Dicţionarul de Sociologie” coordonat de Cătălin Zamfir şi Lazăr Vlăsceanu oferă o definiţie mult mai complexă. de aceea. termenul birocraţie are aproape în exclusivitate o însemnătate peiorativă şi semnifică nu un mod de organizare care să servească la rezolvarea în mod optim. Spre deosebire de acesta. importante ale cetăţenilor sau ale statului nu sunt rezolvate. 2. Norman Goodman vede în birocraţie o “structură administrativă formală.departament este supravegheat de un departament superior. Se vorbeşte. considerat de el a fi singura alternativă pentru atingerea efectivă a obiectiveilor organizaţiei. În concepţia lui Weber. în mâinile unei elite restrânse şi diluându-se treptat. în multe organizaţii. în cadrul marilor organizaţii îmbracă forma unei structuri piramidale. despre birocraţie. raţional şi eficient a problemelor. Folosirea tot mai frecventă a examenelor pentru ocuparea unor posturi sau promovarea în diferite funcţii a salariaţilor constituie o confirmare a acestui fapt. deoarece prescripţiile care reglementează activitatea instituţiilor de stat obligă la tărăgănare şi decizii în discordanţă cu nevoile esenţiale. Fiecare angajat al organizaţiei trebuie să aibă o anumită competenţă tehnică pentru a îşi putea îndeplini sarcinile în cadrul diviziunii muncii şi al sistemului ierarhic de autoritate : Weber subliniază că acest fapt constituie o ruptură radicală cu trecutul. deci. personale şi nu de competenţa tehnică a individului. corelează promovările lor cu vechimea în muncă şi meritul (competenţele tehnice). de regulă plasate într-o structură ierarhică şi dispunând de atribuţii. putere sau influenţă a administraţiei asupra conducerii afacerilor . 83 . Primele referinţe şi analize asupra fenomenului birocraţiei. caracteristicile mai sus enunţate desemnează un mod raţional de organizare. văzând în birocraţie un “mod de organizare destinat administrării pe scară largă a unor resurse prin intermediul unui corp de persoane specializate. succesul profesional nu au nici o legătură cu familia de origine. aprecierea competenţei tehnice capătă tot mai mult teren în angajarea şi promovarea personalului. birocraţia este “un anumit tip de organizare în accepţiunea că reprezintă o modalitate de conducere a oamenilor şi că serveşte atingerii scopurilor anumitor grupuri sociale”. în condiţiile unei intervenţii crescânde a statului în Franţa. supravegherea şi coordonarea muncii diferitelor segmente ale unei organizaţii”. apărute în cursul secolului al XIX-lea. Această ierarhie.

conducerea economică a trebuit să fie organizată pe baze raţionale. Marx reuşeşte o descriere extrem de dură a birocraţiei : .cultul autorităţii (“autoritatea este principiul ştiinţei sale”). . În “Contribuţii la critica filosofiei hegeliene a dreptului” (1843). .supunerea şi pasivitatea etc. ci delegaţi ai statului însărcinaţi să administreze statul împotriva societăţii civile”. şi puterea exercitată asupra unei asemenea economii nu putea să se bazeze nici pe tradiţie. monarhia romană a lui Diocleţian.maschează incompetenţa (“vârfurile încredinţează cercurilor inferioare grija de a înţelege amănuntele. un alt moment important în elaborarea teoriei referitoare la birocraţie îl reprezintă Max Weber. “Originea familiei.”Contribuţii la problema locuinţelor”.promovarea propriilor interese (“scopurile statului se transformă în scopuri ale birocraţiei. -spiritul corporatist şi confiscarea secretului de stat ca proprietate privată a birocraţiei (“spiritul general al birocraţiei este secretul. De aceea. care implică participarea unor largi categorii de populaţie la procesul deciziei şi al controlului social. “Luptele de clasă din Franţa”. nici pe însuşirile mistice sau religioase ale conducătorului. iar scopurile birocraţiei în scopuri ale statului”). ci trebuie să existe o administraţie organizată raţional”. “Consideration on Representative Government”. birocraţia este considerată o ameninţare la adresa libertăţii şi a formelor reprezentative de guvernare (“On Liberty”. a proprietăţii private şi a statului”. Un moment important în cristalizarea unei teorii critice a fenomenului birocraţiei îl constituie contribuţiile marxismului clasic. care îşi apără prin intermediul lor propriul ei interes general. 1861). Imperiul Bizantin. Biserica catolică din secolul al XIIIle apână la statele moderne). Printre primii care au afirmat această linie teoretică. în timp ce cercurile inferioare socotesc vârfurile capabile să înţeleagă generalul şi astfel se înşală reciproc”). care tinde să-şi reproducă şi să-şi impună propriile interese prin intermediul exerciţiului puterii. democraţia fiind sinonimă cu “res republicae”. 84 .S. În această lucrare. care să asigure eficienţa acestei economii. Weber a ajuns la concluzia că “acest tip de putere administrativă raţională apare odată cu economia bănească.Anglia şi îndeosebi în Germania. în calitate de reprezentanţi ai statului. încă prezentă în sociologia contemporană.Mill a subliniat contraicţia dintre birocraţie şi democraţie. au inaugurat o linie conceptuală. care a pus accent pe implicaţiile negative ale funcţionării birocraţiei : a) exercitarea birocratică a puterii de către corpul specializat al oficialităţilor se opune principiilor şi practicilor democratice. în timp ce birocraţia practică decizia autoritară şi cultivă secretul . China. iar faţă de lumea din afară de caracterul ei de corupţie închisă”). Aşa cum am arătat mai înainte. “Domnia pretoerienilor” etc. -carierismul (“ … vânătoarea după posturi cât mai înalte”). Oriunde au apărut elemente ale economiei băneşti. J. a cărui păstrare este asigurată în interior de organizarea ei ierarhică. “nu sunt deputaţi ai societăţii civile înseşi.). Marx arată că exponenţii birocraţiei. În urma unui amplu studiu (începând cu Egiptul antic. b) în toate sistemele bazate pe organisme şi proceduri birocratice s-a înregistrat o tendinţă constantă spre autonomizarea corpului de funcţionari publici şi spre transformarea sa într-o categorie distinctă. Veritabile teorii ale sistemelor birocratice vor fi dezvoltate de Marx şi Engels într-o serie de lucrări şi articole ulterioare (“Optsprezece Brumar al lui Ludovic Bonaparte”. . misterul. 1859 . Definită ca “guvernare a unor conducători de profesie”.

f)sunt plătiţi cu salarii fixe . Schema acestui tip ideal de organizare birocratică weberiană se prezintă în felul următor : . a analizelor cazurilor de putere birocratică care au existat în epocile mai sus amintite. serviciile sunt organizate într-un sistem continuu şi coerent prin intermediul regulamentelor. g)urmează o carieră profesională. Precizia. reducerea costurilor materiale şi umane – toate acestea sunt aduse la un nivel optim într-o administraţie strict birocratică “ (Wirtshaft und Gesellshaft”). d)lucrează pe baza unui contract încheiat în urma unei selecţii deschise . b) Nu este o putere autonomă.procesul administrativ care utilizează acest sistem poate realiza în mod raţional scopurile propuse. fiecare nivel inferior este supus controlului şi conducerii de către serviciile superioare. există un raport similar cu acela dintre maşnism şi moduri de producţie manuale. care prevedde anumite regulamente care prescriu comportarea “funcţionarilor”. . Fiecare serviciu presupune o anumită competenţă. h)funcţia nu constituie obiectul unei aproprieri private (spre deosebire de regimurile absolutiste în care era larg răspândit sistemul proprietăţii asupra funcţiilor publice) . “cauza fundamentală a extinderii organizării de tip birocratic rezidă în superioritatea sa pur tehnologică în raport cu orice altă formă de organizare … Între un mecanism birocratic pe deplin dezvoltate şi celelalte forme de organizare. . Prototip al unei organizaţii raţionale. competent şi eficient. e)recrutarea lor se face pe criterii universaliste : diplomă sau concurs. pe de o parte în funcţie de capacitatea de a le exersa. cunoaşterea problemelor … subordonarea strictă. respectat de toţi membrii colectivităţii . deci în funcţie de aptitudini recunoscute public . 85 . iar munca în cadrul lui este împărţită în mod raţional. iar pe de alta în funcţie de însărcinarea explicită din partea autorităţii ierarhice. . Pentru Weber. . rapiditatea.Funcţionarii : a)sunt liberi din punct de vedere personal (în contrast cu statutul dependent al funcţionarilor publici din vechile imperii) .organizarea internă a funcţiilor este ierarhică. iar avansarea lor depinde de aprecierea superiorului . a) fără a respinge relevanţa conceptului pentru structurile administrative ale imperiilor preindustriale. Weber l-a curăţat de conotaţiile sale peiorative. dar în general subordonat unei puteri publice sau de altă natură. b)sunt încadraţi într-o ierarhie de statuturi şi funcţii . adică să prezinte sub formă de schemă abstractă toate trăsăturile care apar în cazurile de putere birocratică cunoscute din istorie. el a susţinut două idei fundamentale cu privire la acest concept. Funcţionarul respectă legile în exerciţiul funcţiunii. claritatea. subliniind indispensabilitatea birocraţiei pentru raţionalizarea procedurilor de atingere a obiectivelor în orice tip de organizaţie specifică societăţii industriale.baza lui îl constituie întotdeauna un sistem coerent folosit sistematic. Weber s-a străduit să construiască un “tip ideal” de birocraţie.Pe baza materialelor istorice. i)sunt supuşi unei discipline stricte şi unui control riguros . ea este suportul major al raţionalizării lumii moderne. În primul rând.lucrătorii din acest sistem administrativ ocupă şi exercită o “funcţie”. care îi recrutează şi supraveghează . c)respectă competenţele prestabilite. ci doar un aparat centralizat.

Acest “tip ideal” de birocraţie a fost deseori criticat pentru că a încercat să găsească trăsături comune diferitelor organizări birocratice aflate în tipuri de societate atât de diferite. care în realitate poate fi realizat cu diferite devieri şi modificări. Dezvoltarea birocraţiei este vizibilă în cea mai mare parte a organizaţiilor moderne. biserică etc. Rickert. O altă linie teoretică. relaţia sa cu clasele dominante şi chiar tendinţa sa de a se constitui ea însăşi în clasă dominantă” (S. iar în rezolvarea lor se orientează după reguli cu caracter impersonal care corespund competenţei şi raţionalităţii întregului sistem. b) procesul latent de autonomizare şi sustragere a titularilor unor funcţii din cadrul organizaţiilor publice sau private în raport cu controlul instanţelor care le furnizează resursele necesare funcţionării sau faţă de cei pe care îi reprezintă prin delegaţie . ci numai un model ideal. atâta timp cât birocraţia este una dintre aceste vagi entităţi. Nici în sensul cel mai larg al cuvântului nu se poate spune nimic “ideal” despre birocraţie. Numeroşi critici ai birocraţiei au considerat-o un lanţ indestructibil de reglementări. pe studiul istoric. armată. consideră că birocraţia constituie o “organizaţie ce nu îşi poate corecta comportamentul învăţând din propriile erori” (M. Merton în “Reader in Bureaucracy”. universitate. Le phenomene bureaucratique. Mai mult. Du Seuil. nu prea îndepărtată de critica marxistă a statului. White. evidenţiază “funcţia politică a birocraţiei. dacă ar fi fost “ideale”.H. a căutat să transforme această distincţie în diferenţa între ştiinţele culturii şi ale naturii. Ed. M. rutină şi ritualuri care mimează spontaneitatea relaţiilor interpersonale. c) impactul birocraţiei asupra întregului sistem de valori şi apariţia mentalităţii birocratice în sfere extraorganizaţionale. Nici analiza atentă a lui Von Shelting. 86 .j)exercitarea funcţiei în cadrul biroului este separată de satisfacerea unor interese personale ale funcţionarului în cadrul problemelor pe care le rezolvă. partide. pentru că acest termen îşi derivă semnificaţia din realitatea empirică pe care o reprezintă. cu accent. nici comentariul profund al lui Parsons n-au avut succes în risipirea ceţii care înconjura acest instrument. Djilas. Termenul “tip ideal” este nepotrvit în cadrul acestor entităţi. sindicate. dar ele aparţin unei alte categorii de tipuri. Rizzi. Confuzia profund metodologică asociată cu noţiunea de “tip ideal” afectează serios concepţia lui Weber despre birocraţie. care în mod sigur nu sunt ideale chiar în sensul platonic al cuvântului. printre altele. Galbraith. în mod deosebit. încât în căutarea trăsăturilor comune nu s-au observat diferenţele dintre ele. n-ar mai fi fost “tipuri”. 1985). celor individuale. Michel Crozier în “Le phenomene bureaucratique”. Aici se poate vorbi şi de originea kantiană a distincţiei între conceptele “individualizare” şi “generalizare”. Raţionalizare şi demistificarea sunt presupuse a fi “tipul ideal”. Crozier. În literatura de specialitate sunt menţionate trei direcţii ale acestei tendinţe : a) creşterea ascendenţei organizaţiilor de tip birocratic în sfera puterii publice (aparatul de stat) şi extinderea lor în întregul sistem instituţional (economic. critică concepţia weberiană despre birocraţie spunând că “acest concept metodologic de tip ideal” a ridicat multe speculaţii şi controvere. 1964. Aceasta nu este o descriere a organizării birocratice existente în realitate. K. Alţi sociologi contemporni au definit şi analizat conceptul de birocraţie : R.K. W.) . 1964). J.

Dacă punem accentul pe aceste “târguieli”. în general. În acelaşi timp. pe baza noţiunii de cerc vicios birocratic. regulile fac întotdeauna obiectul unor “târguieli” şi tratative între actorii preocupaţi să dezvolte relaţii de putere paralele. mai mult. arătând că reglementările paralizează rareori activitatea. scriu înr-un mod oarecum provocator François Dupuy şi J. O asemenea organizare favorizează apariţia unor greutăţi de felul celor identificate deja de Merton. Numărul mare de reguli duce la apariţia unor zone de incertitudine de care membrii organizaţiei profită pentru a dezvolta relaţii de putere paralele . acestea produc frustrări care îi determină să ceară introducerea unor reguli impersonale menite să limiteze respectivele puteri paralele şi arbitrariul cel le însoţeşte. în contact cu ele. ci sunt aplicate ad litteram de către funcţionari care. Michel Crozier (“Le phenomene bureaucratique”) dezvoltă această teză. cât şi din relaţiile dintre colegii de serviciu. de aceea. Numeroase lucrări ale Centrului de Sociologie a organizaţiilor au identificat principalele elemente ce favorizează această rigiditate. Michel Crozier este de părere că rutina şi numărul mare de reglementări sau presiunile exercitate în favoarea acestora pot fi interpretate ca mijloace de protecţie împotriva dificultăţilor generate de raporturile umane. Renaud Sainsalilien sau Francois Dupuy le reamintesc :  o ierarhie piramidală puternică corpuri foarte strict delimitate un ansamblu de texte ce reglementează concursurile cariera indicii de remunerare treptele ierarhice primele pregătirea profesională disciplina un număr mare de note interne şi regulamente specifice. în modelul francez.7. Peter Blau (1955) combătuse deja. o teză mai subtilă în legătură cu rigidităţile organizaţionale. modul de administrare a marilor organizaţii se rigidizează până la a îngheţa funcţionarea şi a paraliza orice activitate. din 87 . Thoening (1983). Michel Crozier (1964) dezvoltă. Mergând pe linia lui Merton. destinate să traseze cadrul activităţii obişnuite. aşa cum fac François Dupuy şi Jean-Claude Thoening. printr-o mare rigiditate. caracterizate.Sunt organizaţiile nişte universuri rigide? Marile organizaţii sunt. dezvoltă o personalitate rigidă şi tipicară. Regulile nu mai sunt repere pentru acţiune. urmărind să ajungă la raţionalitatea maximă prin elaborarea unor reguli abstracte şi prin recursul la o relaţie de autoritate impersonală.7. “Nu există birocraţie fără flexibilitate. Administraţia franceză şi marile organisme publice sunt adeseori prezentate ca exemple tipice de rigiditate organizatorică. concepute ca nişte universuri încorsetate într-un ansamblu de reguli şi proceduri.C. într-o lucrare cu titlu sugestiv – “The Dynamics of Bureaucracy – teza rigidităţii organizaţiilor birocratice. ajunge la o considerabilă relativizare a rigidităţii organizaţionale. Rigiditatea organizaţională şi centralizarea care o produce reprezintă o modalitate de a elimina arbitrarul şi favoritismul atât din raporturile ierarhice. flexibilitatea este mai importantă decât birocraţia”. Teza lui Merton este aceea că.

8. la nivelul fiecărui departament.1 Avantajele birocraţiei Cel mai important avantaj este acela al capacităţii de divizare a unor probleme complexe în probleme simple. că o birocraţie “oferă stabilitate. atât de simple pe cât par la prima vedere. ordine. Thoening. serviciu sau subunitate. prin specializare. Deşi nu se referă la cercetările lui Peter Blau.8. Punctul de pornire al demonstraţiei îl constituie administraţia prefectorală. flexibilitate ce rezidă în numeroasele aranjamente şi în excepţiile de tot soiul care sunt negociate aici. Putem spune. o organizaţie care se bazează pe o serie de contacte cu exteriorul şi ai cărei funcţionari dispune de o anumită autonomie de acţiune. Cunoaşterea specializată presupune capacitatea de concentrare pe segmente înguste ale unei probleme globale. o organizaţie cu rădăcini la nivel local. în esenţă. astfel. Şi invers. adică îşi găseşte pe cineva în stare să-i faciliteze demersurile. orice public îşi stabileşte.C. Pe de altă parte. François Dupy şi J. Într-o birocraţie. Thoening demonstrează. Funcţionarii care au contacte cu exteriorul se bucură de o mai mare autonomie în raport cu colegii sau cu superiorii ierarhici.C. Cu cât au mai multe contacte. arată autorii. însă. se înscriu pe aceeaşi linie. 7. Aceste contacte cu exteriorul şi aranjamentele pe care le prilejuiesc nu sunt. Într-un fel.C. supunerea faţă de reguli reprezintă principalul criteriu de apreciere şi promovare a funcţionarilor. în principiu eliminată. îndeosebi în domeniul aplicării regulilor. iar impersonalitatea autorităţii va asigura eliminarea criteriilor subiective personale sau emoţionale în recompensarea sau penalizarea membrilor organizaţiei. rapiditate şi eficienţă maximă. uniformitate şi simetrie”. François Dupuy şi J. care ştie să se deschidă către cazurile particulare. François Dupy şi J. un mediator. ceea ce va duce la decizii şi soluţii caracterizate prin precizie. 88 . Acest sistem de reguli şi reglementări asigură o uniformitate a acţiunilor. contrar ideilor general acceptate. Acesta reprezintă superioritatea tehnică a birocraţiei. funcţionarii aflaţi în contact cu exteriorul se transformă în “mijlocitori”. apar ca o sursă a eficienţei şi dovedesc latura umană a administraţiei. Concluzii privind avantajele şi dezavantajele birocraţiei 7. care au lucrat multă vreme în cadrul Centrului de Sociologie a organizaţiilor. cei doi cercetători pun accentul pe flexibilitatea ei. din care orice relaţie directă cu publicul este. cu atât se arată mai receptivi faţă de aranjamente.Thoening constată că tocmai într-un univers ca prefectura.C. în interiorul organizaţiei.moment ce ele sunt adesea ocolite de către agenţii care ar trebui să le respecte sau de cei care răspund de aplicarea lor. Spre deosebire de toţi cei care consideră că administraţia franceză este rigidă. un fel de corespondent. că administraţia franceză este. această relaţie apare ca esenţială şi pe ea se pune cel mai mare preţ. Ele. impersonală şi greoaie. produc mai curând o anumită ambivalenţă în cazul funcţionarilor. François Dupuy şi J. Un alt avantaj derivă din sistemul de reguli şi proceduri formale şi din caracterul de impersonalitate şi imparţialitate a autorităţii prin care birocraţia promovează un proces obiectiv şi impersonal de luare a deciziei.Thoening au recurs la expresia “angajamente negociate” pentru a desemna negocierile şi aranjamentele menite să flexibilizeze reglementările ce se stabilesc la toate nivelurile ierarhiei. eficienţă.

Aceasta este organizaţia viitorului. Are birocraţia şanse să se dezvolte în viitor sau. caracterizată prin schimbări sociale şi tehnologice radicale. prevede ca şi Bennis. Specialistul sau expertul joacă un rol extrem de important într-o structură birocratică. este de aşteptat ca structura socială de organizare să fie complet diferită. “Psihosociologia organizaţiilor de masă şi conducerii”. Iar ritmul de schimbare al societăţii moderne este atât de accelerat încât. ca tendinţă. “Asistăm – spune el – la naşterea unui nou sistem organizaţional. Buc. birocraţiile vor trebui să găsească noi forme de organizare. pe care eu o numesc ad-hocraţie”. O altă dificultate cu care se confruntă o birocraţie se referă la controlul administrativ.8. astfel încât să poată răspunde necesităţilor crescânde de libertate a muncii. Unii autori afirmă că necesitatea adecvării structurilor organizaţionale la cerinţele societăţii moderne va conduce la sfârşitul democraţiei. organizaţiile moderne ar trebui structurate într-o manieră complet diferită de a celor tradiţionale. o creştere a birocraţiei. Cu toate că specializarea birocratică este menită să asigure creşterea eficienţei organizaţionale. Funcţionarea structurilor birocratice tradiţionale s-a dovedit eficientă într-o epocă în care existau condiţii previzibile. Paideia. ea poate determina. respectiv superiorul va tinde să fie total dependent de subordonat. strict. ceea ce va conduce. În societatea viitorului însă. O altă problemă majoră pentru o structură democratică complexă se referă la dificultatea statuării scopurilor organizaţionale clare şi precise. prăbuşirea birocraţei. ne putem gândi deja la dispariţia ei? Toffler (1973) afirma că “fiecare epocă dă naştere unei forme de organizare potrivită cu ritmul său”. cunoscute. În studiile actuale privind birocraţia regăsim tot mai des teme privind viitorul acesteia. Bennis afirma că “ metodele şi procesele sociale angajate de birocraţie pentru a face faţă mediului intern ca şi celui extern sunt complet lipsite de legătura cu realităţile contemporane” (Vlăsceanu Mihaela. Dacă prin mecanisme birocratice se asigură în mod pragmatic funcţionarea raţională şi eficace a unor sisteme sau organizaţii mari. 1993). Formularea unui răspuns la chestiunea extinderii sau prăbuşirii birocraţeii trebuie să se bazeze pe considerarea unei mari varietăţi de factori sociali şi culturali. Alvin Toffler. atunci sunt puţine speranţe că birocraţia va dispărea. El poate încerca să monopolizeze informaţiile pe care le deţine ca expert. tehnici şi tehnologici. Ed. 89 . la o dependenţă inversă a relaţiei superiorsubordonat. respectiv de “o cerinţă combinată de mai multă informaţie cu mai mare rapiditate”. dimpotrivă.2. în unele situaţii. care va intra tot mai mult în conflict cu birocraţia şi în cele din urmă o va înlocui. pentru a supravieţui. W. şi o serie de probleme în funcţionarea optimă a organizaţiei. În consecinţă. în acelaşi timp. Raţionalitatea sistemului şi efectuarea unui control adminstrativ are. pornind de la constatarea că epoca modernă este marcată de accelerarea ritmului vieţii. stabile.7. Astfel. Dezavantajele birocraţiei O primă problemă majoră cu care se confruntă o organizaţie de tip biroratic este legată de consecinţele specializării.

gradul în care reuşesc să satisfacă cerinţa lor funcţională constitutivă. Ce înseamnă eficienţa într-un sistem / organizaţie? Prin eficienţă/eficacitate a sistemelor social-umane se înţelege gradul în care ele reuşesc să realizeze funcţiile lor finale. “perfect” este “sistemul ale cărui cerinţe funcţionale sunt satisfăcute complet. Psihosociologia organizării şi a conducerii. trebuie determinat sistemul ax. cu alte cuvinte. O asemenea orientare este lipsită de utilitate nu numai pentru că de la un moment dat creşterea efortului investit nu mai este justificată printr-o creştere corespunzătoare a eficacităţii. care sunt finalităţile sale şi ce are de făcut 3. adică este sistemul compus din subsisteme cu eficacitate maximă. După cum se pare însă. Jahinda pentru sănătatea mintală. simţ al identităţii : organizaţia să ştie ceea ce este ea. o asemenea stare nu e posibil de atins în mod practic” (Cătălin Zamfir. de exemplu. adaptabilitatea : abilitatea de a rezolva probleme şi de a reacţiona cu flexibilitate la cerinţele mediului schimbător 2. Acest lucru nu este adevărat. Un sistem de activitate poate avea o eficacitate maximă. adică satisface complet cerinţa funcţională constitutivă a sa sau poate fi complet ineficace. Sistemele complexe reale nu sunt compuse din subsisteme cu eficienţă maximă. 90 .Simon afirma că “a fi eficient înseamnă simplu a lua calea cea mai scurtă. determinarea eficienţei optime nu poate avea loc decât prin luarea în considerare a costului. o cerinţă funcţională x. ci şi pentru că iluzia unei creşteri continue proporţionale a celor două variabile împiedică efortul de a căuta modalităţi de organizare mai eficace şi mai eficiente. optim. capacitatea de a testa realitatea : capacitatea de a percepe şi a interpreta corect proprietăţile reale ale mediului. Raportată la gradul în care. Între eficacitatea completă şi eficacitatea maximă există o mulţime de grade de eficacitate. el propune trei criterii pentru “sănătatea organizaţională” : 1. de “echilibru” a sistemului. Perfecţionarea ajunge doar până la un anumit punct. ea poate fi determinată ca satisfăcătoare sau insatisfăcătoare. Teorii şi orientări contemporane. la o creştere proporţională a eficienţei. din punctul de vedere al necesităţii de satisfăcut. Este de fapt o tendinţă birocratică de a mări continuu volumul de muncă prin perfecţionarea şi umflarea subsistemelor dincolo de necesitatea obiectivului general. deci către dezvoltare. O iluzie care apare frecvent este aceea că va avea loc o creştere automată a eficacităţii generale prin perfecţionarea fiecărui element component al sistemului de activitate. Acest fenomen este enunţat în faimoasa “lege” a lui Parkinson : “există o mică sau nici o legătură între munca de făcut şi mărimea personalului căruia i se poate da”. să tindă permanent către perfecţionare. De altfel. a cărui finalitate este satisfacerea lui x.9. Reluând criteriile formulate de M. fapt ce le face să existe sub o continuă tensiune. de la un anumit nivel de complexitate. H. o eficacitate e acceptabilă sau nu. 1974). Optimul şi maximul necesar trebuie să producă starea de “satisfacere”.A. Un sistem complex complet stabil. Politică. “Dacă avem. Ed.7. a folosi mijloacele cele mai ieftine spre atingerea scopului dorit”. deci a eficienţei în general. adică nu satisface deloc respectiva cerinţă funcţională.

Ed. transformare şi perfecţionare. au intrat în câmpul muncii. “Washington Researchers”. trecând prin şirurile lungi de locotenenţi şi şefi de departamente postaţi pe traseu” (Naisbitt John. “oferind o autentică abordare interdiciplinară a oamenilor şi problemelor. se prăbuşeşte acum datorită caracterului ei depăşit. structurile ierarhice rigide încetinesc fluxul informaţiei. În mod similar. Între timp. În timp ce birocraţiile arată ca nişte scheme de organizare convenţionale. reţelele sunt cu totul diferite”. Pe măsură ce s-a introdus mai multă tehnologie în societate.10. a căzut într-o dezordine profundă. Reţelele oferă ceea ce birocraţiile nu pot oferi niciodată – legătura pe orizontală. apreciază că este nevoie de şapte apeluri telefonice pentru a obţine o informaţie de la o agenţie guvernamentală. 7.m. despre care s-a spus că se reproiectează şi se îmbunătăţeşte. scopuri sau credinţe. o firmă din Washington D. descentralizate. de la marele preot. autoritar. natura rece. Economia industrială a Statelor Unite. decât mergând la bibliotecă sau la universitate sau apelând la guvern. “De la armata română şi până la biserica catolică şi schemele de organizare ale companiilor General Motors şi IBM. impersonală a ierarhiei birocratice i-a deranjat din ce în ce mai mult pe oameni. în jos. cu şeful deasupra.C. şi indiferent de tipul de mişcare – politică. străină. în care ierarhiile erau total inadecvate. Virginia Hine. Naisbitt. este necesar să se dezvolte structurile organizaţionale care să permită şi să stimuleze flexibilitatea. 1989). în cursul anilor ’60 şi ’70. Reţele experimentate pretind că pot găsi pe oricine în lume numai prin şase convorbiri telefonice. instituţiile centralizate ale societăţii. pe de o parte. să fie formaţi oamenii în aşa fel încât să poată deveni animatorii acestui proces de continuă (schimbare). cutii aranjate într-o anumită ordine ierarhică. se prăbuşeau pretutindeni. muncitori mai tineri. iar pe de altă parte. 1989). În locul lor apăreau unităţi mai mici. sprijinite mult mai puţin pe structuri formale. cocoţaţi sus de tot. Una din marile atracţii ale reţeleleor este faptul că oferă posibilitatea de a obţine uşor informaţii. de la general şi şeful executiv. către muncitori.Dezvoltarea flexibilităţii devine o preocupare tot mai importantă a organizaţiilor. afirmă că “indiferent de cauză. Neputinţa sistemului ierarhic de a rezolva problemele societăţii i-a determinat pe oameni să vorbească unul cu altul. mai bine educaţi şi mai conştienţi de drepturile lor. Reţelele se propagă în cadrul societăţii. potrivită perfect structurilor ierarhice. Pentru aceasta. structura ierarhică şi piramidală le părea nefirească. a căror adevărată existenţă se sprijinea pe ierarhii. iar acesta a fost începutul reţelelor. infanterişti şi adevăraţii credincioşi aflaţi la bază. Megatendinţe. 91 . Buc. de exemplu. Trecerea de la ierarhii la reţele Multe secole. Învăţaţi să ia în serios ideologia democraţiei. În fine. puterea şi comunicarea s-au îndreptat în mod sistematic de la vârful piramidei către baza ei. Într-o economie informaţională. Politică. Astfel. (J. specializată în obţinerea de informaţii pentru clienţii ei din rândul corporaţiilor. Fostul antropolog la Universitatea din Miami. credinţa oamenilor în idealul structurii piramidale. structura piramidală a fost modul de organizare şi conducere a societăţii. s-au produs schimbări esenţiale. Pe locul ei se înălţa economia bazată pe informaţie. Mult mai uşor.

1970. 92 .îmbrăcămintea este lipsită de orice etichetă . . diagonal şi de jos în sus. atât de eficientă în trecut. 14. “se dezvoltă un stil de conducere gen reţea. de fapt. . un planificator pe termen lung şi un organizator dinlăuntru .chiar şi noii salariaţi sunt încurajaţi să-i contrazică pe superiori. . În prezent.deşi luarea deciziilor ţine în ultimă instanţă de cadrele superioare.socială. p. “Se vor proiecta sisteme care să asigure legături colaterale şi orizontale. zarva provocată de supraabundenţa informaţiei . aşa cum au observat Marylin Fergusson şi alţii. informaţia este marele egalizator.muncitorii pot să aibă mai mulţi şefi . membrii ei se tratează unul pe altul ca egali pentru că importată este informaţia. lucrul cel mai important în legătură cu o reţea este. companiile vor deveni reţele uriaşe de corporaţii. stilul de comunicare va fi lateral. Nu vreau să spun că. Conducerea de tip reţea de la “Intel” înseamnă : . dat fiind caracterul lor compozit şi tridimensional. . Mihu Achim. ci numai paravane înalte până la nivelul umerilor care despart spaţiul de lucru al biroruilor .ori de câte ori oamenii se autoorganizează pentru a schimba un anumit aspect al societăţii. Multe dintre ele descoperă că metoda ierarhică. nu a unui personal ierarhic care se raportează la un conducător individual . Olmsted. chiar multidirecţionale şi intersectate”. 2. Reţelele nu sunt egalitare pentru că fiecare membru ar fi egal cu ceilalţi din punct de vedere social. eşecul ierarhiilor. abandonând controalele oficiale pentru a permite salariaţilor să-şi petreacă timpul stând la taclale”.. În viitor. o companie de frunte din industria semiconductorilor. dar foarte eficientă”. în centrul ei.funcţii. nu mai este aplicabilă datorită incapacităţii ei de a asigura legăturile orizontale. instituţiile se vor organiza după un sistem de conducere bazat pe modelul reţelelor. Ed. Buc. Trei sunt motivele pentru care reţelele au apărut acum ca formă socială decisivă: 1. marele ei egalizator. faptul că fiecare individ se află. scrie : “Intel este astfel organizată încât să evite ierarhia birocratică proprie majorităţii corporaţiilor”. În prezent. reigioasă… . de fapt. se aşteaptă ca toţi salariaţii să participe la discuţii de pe poziţii de egalitate.compania însăşi este condusă de un “triumvirat” compus din cadre superioare – un “om din afară”. Noul stil de conducere se va inspira şi baza mai curând pe crearea de reţele. Din punct de vedere structural. Sociologia americană a grupurilor mici. În cadrul unei reţele. . Dimpotrivă. iar structura lui va fi interdisciplinară. 3. S. Reporterul care se ocupă cu problemele economice ale ziarului “New York Times”. moartea structurilor tradiţionale . cad în responsabilitatea unui comitet saun consiliu.nu există încăperi separate.. afirmă John Naisbitt. Note : 1 M. reţelele cuprind oameni din toate categoriile. Într-o reţea. chiar şi marile organizaţii – ultimii campioni ai structurii ierarhice – se întreabă dacă structura ierarhică le poate ajuta în atingerea scopurilor lor organizaţionale. Pol. Steve Lohr. The Small Group. afirmă John Naisbitt. . precum controlul calităţii şi promovarea. apud. Valorile lui vor fi lipsa de formalitate şi egalitatea . apare o structură organizaţională nebirocratică. Unul dintre exemplele cele mai vizibile despre modul în care valorile reţelelor au pătruns în structurile corporaţiei îl oferă “InterCorporation”.

211. 3 Ibid. Humanitas. op. 121. M. p. 149. Gurvitch. p. op. 13 Cătălin Zamfir. cit.. Achim. op... p.J. Incertitudinea . Paris. M.2 C. 168. p.. Leonard.. p. apud.. p. Mihu Achim. în Small Groups. Sprott. The Effects of Anxiety on Cohesivness and Rejection. 16-36. Ed. M. 15 Leadership. Dicţionar de sociologie. cit. op. Human Groups. 168. p. Cartwright and R. Achim. apud. The Psychology of Afiliation. apud. 219. N.Asch. op. Primary Gropus. p. cit. 14 N. 16 Leadership and Isolation. cit. vol. Leonard. II. 9 Introduction to Group Dynamics. 5 G. a 3a.Y. A Study of Personality in InterPersonal Relations. cit. cit. cit. Buc. 14. Cătălin Zamfir. cit.. Baltimore-Maryland. op.o perspectivă psiho-sociologică. 1990. Association Press. 4 Ibid.H. apud M. p. apud. vol. 211. p.. Achim. op. 1966. ed. apud. 1963. Lippitt.. 129. op.E. cit. p. Group Dynamics and the Individual... Vlăsceanu. 7 D. op. 157. 8 W. p. 6 S. 213. 95.Cooley. Opinions and Social Pressure. apud Achim Mihu.P. op. apud. 12 Cătălin Zamfir. 1959. 18 Ibidem. 10 Schachter. 17 Cătălin Zamfir. Studies in Social Interaction. Cătălin Zamfir. Achim. p. p. Goodman.. 121. cit. Penguin Books.H. La vocation actuelle de la sociologie. I. 93 . L. 11 Weller. Handbook of Social Psychology..

controlul social reprezintă ansamblul mijloacelor şi mecanismelor socio-culturale care reglementează. arta. care nu se încadrează în modelele recunoscute şi acceptate social. Szczepanski 3 sublinia faptul că fiecare grup. O.H. fiind asigurată atât ca efect al presiunilor psihologice directe. ştie ce aşteaptă ceilalţi de la el şi la ce reacţii se poate aştepta el de la ceilalţi în urma acţiunilor sale. sugestii.1. a desfăşurării vieţii sociale în condiţiile în care oamenii au atitudini egoiste unii faţă de alţii. uzanţele. Acest sistem îl vom numi sistemul controlului social. L. respectiv : obiceiurile. cât şi ca acţiune dirijată a instituţiilor cu rol de reglare a comportamentelor. Holmes) pentru a desemna pârghiile principale prin care societatea îşi asigură – prin diferite mijloace – funcţionalitatea şi stabilitatea. există “o schemă a vieţii colective” : fiecare individ ştie cum să se comporte în anumite situaţii. Mead abordează tema controlului social. Conceptul de control social a fost introdus în sociologie la începutul secolului XX de către Şcoala americană a “jurisprudenţei sociologice” (E. care funcţionează ca şi conştiinţă.CONTROLUL SOCIAL ŞI DEVIANŢA 8. Ce este controlul social. Atunci când apar comportamente neaşteptate. K. Ross 1 ordinea socială nu este niciodată spontană sau instinctivă. etica etc. homini. Ross. atipice. sisteme şi modalităţi de manifestare a recunoştinţei. Durkheim a efectuat o analiză a moralităţii ca acţiune “ a societăţii în interiorul nostru”. sisteme de persuasiune şi presiune. al sugestiilor şi acţiunilor de stimulare de către diverse forţe sociale. Mai târziu. Marx indică constrângerea exercitată de instituţii (mai ales de stat). În sensul său cel mai general. Freud construieşte supraeul ca autoritate socială interiorizată. teoriile despre controlul social au fost dezvoltate ca răspunsuri la interogaţiile filosofilor secolului XVII privind posibilitatea convieţuirii oamenilor. promovează conduitele dezirabile social. lupus”. prin conştientizarea aşteptărilor pe care alţii le au faţă de tine. În concepţia lui E. este fundamentul ordinii sociale. sunt. legea reprezintă cel mai specializat şi cel mai perfect mecanism de control în societate. aşa cum susţinea Hobbes : “Homo.8. ca factori de control social. orientează. colectivitate. În opina lui Ross. ci şi pe cele care stimulează. educaţia.2 În acelaşi context. distincţii prin care conduc comportamentul indivizilor şi grupului spre modele acceptate de valori şi de acţionare spre realizarea conformismului membrilor. Pound. forme şi stiluri de manifestare În fiecare societate. Sociologul polonez. iniţial. moravurile. S. modifică sau influenţează comportamentele indivizilor în societăţi. explicând procesul interiorizării normelor prin dezvoltarea Eului subiectiv. în vederea conformării lor la sistemul valoric-normativ şi menţinerii echilibrului societăţii ca sistem. acordare de premii. Brandeis. deci. Sancţiunile reprezintă unul din elementele controlului social. Am putea spune că. sancţiuni (ajungând până la constrângerea fizică). ele vor fi sancţionate. A. Acest fapt l-a determinat pe J.W. că teoriile despre controlul social au apărut înainte ca noţiunea de control social să fie inventată şi uilizată în sociologie. G. Carbonnier să considere că acest concept este “o formă mai îndulcită a constrângerii sociale”. ca fapt social rezultat din interiorizarea normelor. societate dezvoltă o serie de măsuri. mai sus amintit. E. R. modalităţi de convingere. Iată. Reprezentanţii şcolii “jurisprudenţei sociologice” au inclus în controlul social nu numai mijloacele şi regulile indisolubil legate de sancţionarea comportamentelor indezirabile. interdicţii.A. a sesizat că nu toate comportamentele şi acţiunile indivizilor sunt supuse în aceeaşi 94 . constrângeri.

De altfel. . societatea este mult mai interesată de modul în care un director de şcoală coordonează activităţile educative. datorat internalizării valorilor sociale. în lucrarea “Inroduction to the Science of Sociology” (1921) distingeau existenţa a trei modalităţi sau forme de exercitare a controlului social în societate : . prin intermediul aşa numitor “folkways” (cutume sau tradiţii populare) şi “mores” (moravuri)”. care poate fi mai mare sau mai mică. aşa cum opinează J. Interpretările pe care sociologii le dau astăzi controlului social pot fi grupate în două mari categorii : a) interpretări restrictive. controlul social este extrem).măsură controlului social.E. R. .G.formele spontane. “reglarea comportamentelor membrilor societăţii are loc în cea mai mare măsură. ca de exemplu W. este “să orienteze comportamentul membrilor societăţii într-un sens conform cu menţinerea acestei societăţi”. În calitatea pe care o au “folkways” contribuie la solidaritatea socială. Cu cât o acţiune se referă mai mult la viaţa grupului. care limitează controlul social. la comportamentul unei mulţimi sub presiunea ei) . după care îşi orientează activitatea şi alege din alternativele posibile pe aceea pe care o consideră cea mai bună. Sumner5. convingeri şi moravuri comune. ca ansamblu de acţiuni umane îndreptate către “definirea devianţei şi stimularea reacţiilor sociale în prevenirea şi respingerea ei “6. adaptarea individului spontană.opinia publică (ce joacă rolul de autoritate socială neinstituţionalizată) . 95 . tradiţionalistă sau modernă etc. de exemplu. Conform teoriei funcţionalist-structuraliste (T.). unite prin credinţe. elementare de control social (de exemplu. Atât “folkways” cât şi “mores” constituie mijloace informale de control social ce se perpetuează de la o generaţie la alta prin intermediul socializării. adaptare ce dă naştere la diverse grupuri de solidaritate. Cazeneuve4. Fiecare om deţine o anumită sferă particulară. d) poziţia indivizilor în grup (în comparaţie cu un om de rând. preşedintele ţării este supus la un control social mult mai mare). cu atât controlul social ese mai puternic). firesc. are dreptul la o anumită zonă “privată”. cu cât ea constituie o ameninţare a grupului ca întreg cu atât mai mare va fi represiunea asupra ei. Faptele necesare. rostul controlului social. Park şi E. indispensabile desfăşurării vieţii colective. sunt mult mai controlate decât faptele care nu au decât o importanţă individuală. Din perspectiva altor sociologi. care tratează controlul social sistemic. Principala condiţie a vieţii sociale – subliniază autorul citat – este adaptarea omului la mediu. Astfel. care pun accentul pe caracterul instituţionalizat şi coercitiv al controlului social şi b) interpretări normative. Parsons). ci unui comportament natural. El include în sistemul controlului social ansamblul proceselor de socializare şi îndeosebi al presiunilor pe care le suferă fiecare om din partea altor membri ai societăţii. decât de modul în care el îşi petrece sfârşitul de săptămână. b) coeziunea grupului (cu cât aceasta este mai mare. W. Ele reprezintă pentru grupul social cam ceea ce reprezintă deprinderile pentru individi. în funcţie de : a) tipul de societate (autoritară sau democrată. c) caracterul instituţiilor din care individizii fac parte (într-o organizaţie paramilitară. Parsons accentuează asupra ideii că supunerea faţă de norme nu se datorează unor factori de control social coercitiv. Burgess.instituţiile şi reglementările juridice (care funcţionează ca autorităţi imperative instituţionalizate) . au un caracter reglativ şi imperativ pentru comportamente. regulile sociale indică individului normele sociale permise de societate pentru diferite situaţii.

controlul social are caracter psihosocial (sugestia. organizaţii etc. preotul. b) după modul în care este exercitat controlul social. Horowitz 8 prefigurează existenţa mai multor “stiluri” de control social : penal. Criterii de definire a fenomenului devianţei Ideea că pentru a înţelege societatea trebuie să înţelegem şi fenomenele devianţei care apar în interiorul ei. În opinia lui Sorin M. . putem vorbi despre controlul social penal (pedepsele). Comportamentul 96 . sugestii.).. care nu poate fi controlată de ei înşişi. manipularea prin intermediul propagandei sau publictăţii etc. Pornind de la ultimul criteriu de clasificare (de la tipurile de sancţiuni adoptate în raport cu comportamentul durabil). caracter social propriu-zis (instituţii sau organisme cu caracter statal. c) după direcţia acţiunii exercitate. efectuat prin intermediul aprobărilor. spitale de psihiatrie etc. conciliator. şi indirect (implicit). compensator (plata unor daune). sancţiuni punitive. poate fi. controlul social poate fi direct (explicit). recompenselor. Horowitz 7 remarcă faptul că în funcţie de diferite norme utilizate de către diferitele subculturi. pe rând. 8. care facilitează descoperirea unor soluţii prin negocierea mutuală între părţile implicate. controlul social exercitat de instituţii cu caracter statal (tribunale. câştigă tot mai mulţi partizani. realizat de instituţii specializate şi spontan (informal). Conform acestui ultim stil. realizat prin tradiţii.) f) după metodele (tipurile de sancţiuni) adoptate în rapot cu conduitele deviante. e) după mecanismele de reglare normativă la care apelează. fără antrenarea sancţiunilor coercitive . este organizat formal. şeful ierarhic etc. care are ca principal obiectiv modificarea personalităţii indivizilor devianţi prin manipularea unor sisteme simbolice ce-şi propun să-i readucă la “normalitate”. individizii sunt trataţi ca victime ale unei boli. de diferite grupuri sociale(familie . principalele criterii de clasificare a formelor de control social sunt : a) după instanţele din care emană.) şi cultural (obiceiuri.). politic.2. compensator. d) după mijloacele utilizate : controlul social stimulativ (pozitiv). indicaţiilor. Homosexualitatea. persuasiunea. considerată ca indiciu alimoralităţii. de pildă. închisori.) sau de către anumiţi indivizi ce au o anumită autoritate în grup (capul familiei. moravuri. sancţiunilor etc. tradiţii etc. grupuri de vecinătate.Allan V. Variatele stiluri şi forme de control social sunt încorporate în relaţii sociale concrete şi corespund contextelor sociale în care operează (Horowitz). şi controlul social coercitiv (negativ) prin tabuu-ri. adminstrativ etc.. îmbrăcând forma aprobărilor. prin opinia publică etc. şcoală . ameninţărilor. al cărui obiectiv principal constă în a “produce durere sau alte consecinţe neplăcute celor care au comis acte blamabile” . al bolii sau al unui stil libertin de viaţă. convingerea. Rădulescu. realizându-se prin zvonuri. manipularea etc. motiv pentru care sunt supuşidiagnosticului şi tratamentului medical. sugestiilor etc. terapeutice. înţelegeri mutuale) şi terapeutic (resocializare). conciliator (negocieri. juridic. convenţii. asociaţii. obiceiuri. definiţiile devianţei nu implică în mod obligatoriu consensul normativ. interdicţii etc. susţine sociologul american. care implică obligarea violatorilor normei de a compensa victimele pentru prejudiciile şi daunele suferite (accentul cade pe reinstaurarea stării normale perturbată de actul deviant) .) .

Fiind un tip de acţiune umană. interzicând însă consumul de alcool sau carne de porc. fie chiar conforme cu sistemul valorico-normativ. mai mult decât atât. un comportament conformist şi b. delicte). unele vor fi mai sacre decât altele”. începând cu deceniul patru. Temele tradiţionale ale sociologiei devianţei. sinuciderile. Vlăsceanu. pe de alta. Putem spune că. avem de-a face cu un concept sociologic (cel de devianţă). Pentru clarificarea conceptului. Cel dintâi definea devianţa ca ansamblul comportamentelor îndreptate contra normelor de conduită sau ale ordinii instituţionale. o parte dintre ele nu sunt periculoase pentru societate (sunt “infracţiuni fără victime”). Pe de o parte. mai înainte propuse. Cohen remarca faptul că “nu poate exista o societate de sfinţi întrucât procesul de redefinire socială operează continuu. cu alte cuvinte. la cele imorale (indecenţa. Ea se referă la tipul de comportament care se opune celui conformist. Zamfir şi L. devianţa reprezintă un fenomen normal în sens durkheimian. Din această cauză. deşi cele mai multe comportamente deviante presupun încălcarea normelor juridice. devine un concept cheie în sociologie.deviant. care-i conturează de fapt obiectul de studiu sunt : infracţionalitatea. pentru a asigura că toate poziţiile pe o scală mergând de a imoralitate la virtute vor fi mereu completate şi că întotdeauna. excentrice. A. Un exemplu concludent pentru primul caz este următorul : există societăţi musulmane care permit poligamia sau consumul de droguri. fapte ce-şi pierd valabilitatea în celelalte societăţi sau. coordonat de C. precizează că devianţa este un act de conduită care violează normele scrise sau nescrise ale societăţii sau ale unui grup. anumite conduite considerate la un moment dat ca infracţionale.9 Definiţia sociologică a devianţei a fost elaborată cu precădere de doi autori : Sellin şi Merton. ansamblul comportamentelor disfuncţionale. Un evantai larg de conduite pot fi incluse în categoria fenomenelor deviante : de la conduitele bizare. ar mai fi necesare câteva observaţii clarificatoare. consumul de droguri. care ies de sub incidenţa legii. ea este susţinută fie de acţionalitate. fie de iraţionalitate şi depinde de percepţia membrilor societăţii asupra acţiunii şi ordinii sociale. chiar în sânul aceleiaşi societăţi. pentru că “legea reprezintă un important factor de schimbare socială care poate induce modificări în receptarea contextului normativ al unei societăţi şi se poate transforma chiar ea sub impactul unor schimbări sociale”. homosexualitatea. Cel de pe urmă caracterizează incapacitatea individului (validată medical ) de adaptare la exigenţele vieţii sociale şi de exercitare adecvată a rolurilor sociale. ci orice deviere. În aceeaşi termeni defineşte şi Merton fenomenul devianţei.K. tulburările şi bolile psihice. într-o alta reprezintă dimpotrivă. În acest sens. lesbianismul. o primă distincţie se cuvine a fi sesizată : între fenomenul devianţei şi cel al anormalităţii. invaliditatea. sunt apreciate în sens contrar. cu timpul constituindu-se o nouă ramură a sociologiei : sociologia devianţei. pornografia.11 În legătură cu definiţiile devianţei. obscenitatea) şi până la cele cu caracter antisocial. alcoolismul. Conform paradigmei “acţionaliste” (a teoriei acţiunii umane). ulterior sunt apreciate fie ca simple abateri morale. Acesta este ansamblul comportamentelor care ameninţă echilibrul sistemului său. pentru că sistemul normativ diferă de la o societate la alta şi ceea ce într-o societate reprezintă o încălcare a normei. care pare cea mai potrivită pentru abordarea problematicii sociologiei devianţei 10. Pentru cel de al doilea caz. abatere de la regulile de convieţuire. cu unul psihopatologic (cel de anormalitate). problema violenţei. convenţional şi include nu numai încălcările legii (infracţiuni. Dicţionarul de sociologie. Devianţa este o noţiune relativă din cel puţin două motive : a. prostituţia. putem găsi numeroase exemple 97 .

Nesupunerea civilă ar putea fi o astfel de formă de devianţă pozitivă? Devianţa negativă este echivalentă cu nerespectarea sistemului axiologicnormativ. Analizând “marile tragedii” ale Revoluţiei ruse. marea diversitate a normelor dintr-o societate şi pe de altă parte. dacă este să luăm în calcul. ci şi unul constructiv. nemulţumiri. răsturnând vechea ordine socială. astăzi legile permit astfel de acţiuni . conflicte care ar putea pune în pericol ordinea socială . Inovaţiile se înscriu în acest caz : deşi ies din tiparele normei. 98 . pe de o parte. Prima este echivalentă cu schimbarea socială şi se referă la acele acţiuni deviante care pun sub semnul întrebării fundamentele ordinii sociale existente. Revoluţiile. am putea spune că orice individ uman. cu anomia. să zăbovim puţin asupra diferenţelor care există între fenomenul de devianţă şi cel de anomie. mai târziu (1897) în lucrarea “Le suicide”. dacă în urmă cu 50 de ani cuplurile consensuale. celibatul erau considerate ca deviante (din punct de vedere moral). creativitatea conduitelor umane. Pe de altă parte. b) când mobilizează resursele colectivităţii. Termenul sociologic de anomie a fost consacrat de E. Trebuie spus. cu necesitate. cu dezorganizarea asocială. modificarea rolului mijloacelor de control social. Termenul de anomie vine din grecesul a nomos (fără lege) şi semnifică o stare de dereglare a unui sistem sau subsistem social datorită dezintegrării normelor ce reglementează comportamentul indivizilor şi asigură ordinea socială. de negare a oricărui fel de normativitate întrucât este percepută coercitivă în mod exclusiv. în primul rând. prin tendinţe antinormative cel puţin în prima ei fază. pentru a desemna un anumit tip de sinucidere în cadrul celor posibile (sinucideri “egoiste”. Durkheim). într-un anumit moment al vieţii sale încalcă norma devenind deviant. confuzie în sistemul reperelor care ar trebui să orienteze conduitele. “anomice” şi “fataliste”). “altruiste”. ar fi absurd să le apreciem ca deviante. se face şi delimitarea dintre devianţa pozitivă şi devianţa negativă. Toate aceste observaţii constituie argumente ce susţin caracterul relativ şi echivoc al noţiunii de devianţă. Sorokin 13 constată că stările anomice generate de revoluţii sunt urmate. atâta vreme cât ceea ce este considerat deviant într-o societate sau într-o epocă este dezincriminat într-o altă societate şi într-o altă epocă. P. Durkheim care l-a folosit mai întâi în lucrarea sa “La Division du travail social” (1893) pentru a desemna una din cauzele proastei funcţionări a diviziunii muncii şi. Ea se manifestă constructiv în următoarele trei situaţii :12 a) când oferă o “supapă de siguranţă” membrilor societăţii prin prevenirea acumulării excesive de tensiuni.chiar şi în realitatea românească : dacă în epoca dictaturii comuniste demonstraţiile stradale împotriva politicii guvernamentale erau incriminate de lege. că devianţa nu este echivalentă cu absenţa normelor. În finalul acestei analize. O altă observaţie care trebuie făcută vis a vis de definirea devianţei este că nu orice act care se abate de la normă trebuie apreciat ca deviant. ea se concretizează în acţiuni care depăşesc limitele socialmente acceptabile de toleranţă. contribuind la afirmarea şi întărirea valorilor sociale fundamentale (E. descoperirea unor noi mijloace de realizare a scopurilor sociale etc. c) când stimulează schimbarea socială prin punerea sub semnul întrebării a legitimităţii normelor. Anomia este o stare socială caracterizată prin “suspendarea temporară a funcţionalităţii vechilor reglementări”. În sociologia devianţei. constituie situaţii anomice tipice pentru că provoacă dezorientare normativă. redefinirea sistemului normativ. astăzi există o mult mai mare toleranţă faţă de aceste forme alternative la căsătorie. Această delimitare reliefează faptul că devianţa are nu numai un caracter distructiv. pecetluind afirmarea unor noi tendinţe de organizare socială.

estetic. . aşa cum s-ar fi întâmplat în condiţii obişnuite . În epocile premoderne. fraternitate şi egalitate” . R. mult timp s-a crezut că oamenii acţionează iraţional.modificarea raporturilor de autoritate şi subordonare. un ateu … “. şi nu în câteva decenii. care caracterizau vechea ordine socială. după Durkheim. transformarea sa într-o fiinţă primitivă care reacţionează numai la stimuli necondiţionaţi”. .14 Revenind la marile teorii despre anomie. socialist . izolare psihică etc. în comportamentul unor largi categorii de populaţii.dispariţia vechilor obiceiuri şi dezvoltarea altora noi într-o scurtă perioadă de timp. un monarhist devine republican. urmând să zăbovim mai mult asupra teoriilor sociologice privind fenomenul devianţei. anomia devenind sinonimă cu alte noţiuni. psihologiei şi sociologiei. ca de exemplu : frustrare.pervertirea conduitei de muncă. a discursurilor în public. negarea ierarhiilor şi a autorităţii legii. în cel al integrării sociale.3. . concepţia lui bucurânduse de un imens succes până în anii ’70. În cursul câtorva zile sau săptămîni.adoptarea rapidă a unor noi forme de gândire şi conduită în domeniul religios.de tendinţe de “pervertire a comportamntului uman”. . În secolul XIX.creşterea numărului de divorţuri.Merton este cel car îşi aduce o substanţială contribuţie. Se încerca găsirea cauzelor comportamentului deviant în forţele supranaturale. tendinţa de a dobândi bunuri fără depunerea nici unui efort util .).“biologizarea individului. deviant pentru că sunt posedaţi de “spiritele rele”. Vom prezenta succint conţinutul explicaţiilor biologice şi psihologice.transformarea actelor de crimă şi tâlhărie în acţiuni motivate în numele “luptei pentru libertate. . 8.înmulţirea infracţiunilor având ca obiect proprietatea . constatăm că. concomitent cu centrarea tot mai serioasă pe individ.K. politic. . pierd orice sens al obiedienţei. P. Diferite teorii despre devianţă S-a încercat să se răspundă la întrebarea :”de ce oamenii se angajează în comportamente deviante?” de pe poziţiile mai multor ştiinţe : ale biologiei. . de tendinţe deviante. dezvoltarea parazitismului. alienare. a delictelor sexuale şi a altor tipuri de delicte ce afectează morala publică . După această dată. a pamfletelor etc. s-a mai produs o schimbare notabilă a sensului. stare de insecuritate. Versiunea lui Merton se concentrează asupra organizării şi reglării sociale în analiza apariţiei şi frecvenţei comportamentului deviant.amplificarea reacţiilor verbale şi scrise ale publicului (înmulţirea mittingurilor. un individualist. arestându-i şi asasinându-i (…) Un individ paşnic şi inimos devine un asasin crud şi sângeros. descoperirile 99 . cu alte cuvinte. profesional etc. Revoluţiile. a articolelor de presă.. antrenează apariţia următoarelor comportamente individuale şi sociale : . După anii ’70. Sorokin arată că :”Sclavii care până ieri erau supuşi faţă de stăpânii lor. moral.“eliberarea” indivizilor de sub autoritatea normelor morale sau legale declarate a fi de natură prejudiciantă pentru libertatea individului . Accentuând asupra caracterului şocant al schimbărilor induse de revoluţii în sistemul normativ. . producându-se o deplasare a conceptului de anomie din domeniul organizării sociale. . o persoană credinciosă. susţine sociologul american. influenţa teoriei lui Merton a pierdut din forţa pe care o avusese.

ei pot reacţiona la frustrare cu comportament agresiv). Teorii sociologice ale devianţei Sociologii furnizează mai multe paradigme explicative în legătură cu fenomenul devianţei. care susţin că factorii biologici au un efect nesemnificativ asupra comportamentului criminal şi că “mediul social este cel care joacă un rol important în stimularea sau inhibarea oricărei influenţe pe care caracteristicile biologice o pot avea asupra unui astfel de comportament”. Concluzia lui N. un medic care şi-a desfăşurat activitatea în închisorile italiene. mai precis criminalii. În sprijinul punctului de vedere mai sus enunţat. Sociologul american Norman Goodman supune dezbaterii rezultatele unor cercetări recente privind comportamntul criminal. Mai târziu. şi mult păr pe corp. Cea mai cunoscută explicaţie a formulat-o C. pomeţi proeminenţi. În viziunea lor. Sutherland. însuşirea normelor regulilor. în confomitate cu care persoana care are un model cromozomial. concepţiile. mezomorfii au un anumit tip de personalitate (insensibili faţă de ceilalţi. Sheldon (1949) susţine că tipul anatomic mezomorf (musculos şi atletic) este mai pobabil să devină criminal decât tipul ectomorf (înalt. în cadrul căreia devianţa este înţeleasă ca abatere de la norma de conduită presupusă a fi universal valabilă. L. deşi ei susţin că legătura dintre criminalitate şi caracteristicile fizice este o legătură indirectă. Goodman este că numărul subiecţilor studiaţi a fost prea mic – în cazul respectiv – pentru a putea stabili cu certitudine existenţa unei legături între comportamenteul criminal şi prezenţa unui cromozom masculin suplimentar. intermediată. Ele diferă în funcţie de punctele de vedere. Adoptând perspectiva evoluţionistă. care se manifestă cu mai multă putere în cursul proceselor de modernizare. S-a constatat că modelul (x y z) este mai răspândit printre bărbaţii criminali decât printre cei care nu au săvârşit crime. Ulterior s-a revenit asupra ideii că persoanele criminale constituie un tip fizic distinct.15 Astfel.  O altă teorie intitulată “teoria asocierii diferenţiale” sau a “transmiterii culturale” (E. sunt citate studiile realizate de Wilson şi Herrnstein (1995). care conţine un cromozom masculin (x y y). urbanizare. Cauza abaterii o reprezintă perturbările “patologice” ale întregul organism social. respectiv subdezvoltaţi din punct de vedere biologic. Din diferite măsurători fizice pe care le-a realizat asupra deţinuţilor. Tot cam pe aceleaşi poziţii se situează şi soţii Gluck (1950). Interacţiunea individului cu valorile şi normele grupurilor deviante. Angajarea în acte deviante depinde de gradul de 100 . simbolurilor acestor grupuri de către individ îl va determina să adopte comportamente deviante. susţinând că nu există diferenţe fizice esenţiale între criminali şi necriminali.E. Park. urechi mari şi lăbărţate. fragil) sau endomorf (scund şi gras). el a constatat că aceştia aveau trăsături fizice distincte : frunte îngustă. teoriile cu privire la cauzele devianţei. Charles Goring (1913) a combătut teoria lui Lombroso. industrializare. Lombroso (1876). un psihiatru britanic.  Astfel. 1940) susţine că devianţa (criminalitatea) este învăţată în cursul socializării şi este transmisă mai departe la fel ca şi conformitatea. poate fi mai înclinată spre comportamente violente. Wirth) ne oferă o interpretare bazată pe modelul “patologiei sociale” şi “dezorganizării sociale”. Şcoala de la Chicago (R.16 8. slab. el a susţinut că devianţii. 4. sunt “atarici”.biologice au făcut ca această explicaţie să cedeze în favoarea alteia în acord cu noile cunoştinţe în biologie.

deoarece ea desemnează situaţia în care indivizii refuză sau sunt incapabili să-şi exercite rolurile sociale. atunci când legăturile indivizilor cu societatea şi controlul social informal sunt puternice. Parsons) devianţa este un eşec al solidarităţii sociale. Ceea ce trebuie explicat nu este devianţa. luând în consideraţie şi opiniile. Hirschi a lansat ideea că legăturile puternice dintre indivizi şi societate se definesc în principal prin următoarele caracteristici : ataşament. aparent “respectabil” şi care sunt bine integraţi în comunităţile lor. angajament. chiar şi în zonele cu o rată înaltă a criminalităţii. nu e de mirare că sloganul mobilizator al partizanilor schimbării sociale din America anilor ’60 era 17 :”nu aveţi încredere în nimeni peste 30 de ani”.  Teoria controlului social (Hirschi. ci controlul social. ei sunt mai interesaţi de menţinerea sistemului decât de schimbarea lui şi tind să se conformeze valorilor şi normelor societăţii şi să-şi tempereze eventualele înclinaţii deviante. preocupările semenilor lor . Devianţa perturbă întreg echilibrul stabilit între funcţiile şi structurile sistemului social. când controlul social informal lipseşte şi dimpotrivă. Nye. Conţintul procesului socializării stă la baza diferenţei între comportamntul deviant şi cel nedeviant. Implicarea se referă la faptul că oamenii care sunt antrenaţi în activităţi nedeviante relaţionează cu oameni nedevianţi. În 1969.influenţă pe care grupul deviant îl are asupra indvidului de timpul pe care individul îl petrece în acest grup. deşi toţi oamenii vin în contact cu valori şi norme antisociale. Angajamentul se referă la faptul că atunci când actorii sociali sunt angajaţi în anumite relaţii ( de familie. Întrebarea cheie de la care pleacă fondatorii acestei teorii este următoarea : “De ce. conformismul care rezultă din mecanimsele controlului social. Reprezentanţii acestei teorii susţin că devianţa este o condiţie “naturală” a indivizilor. cu oameni care respectă sistemul normativ împărtăşind cu ei aceleaşi credinţe. făcându-i să reacţioneze ostil faţă de normele şi valorile societăţii sau să le ignore. nu toţi vor adopta comportamente antisociale. reguli sunt mai rezistenţi. Ataşamentul se referă la faptul că aflaţi în relaţii cu alţi oameni importanţi pentru ei. Controlul intern îl ajută pe individ să se “izoleze” de subcultura delincventă din mediul înconjurător. mai refractari chiar faţă de acţiunile deviante. indivizii vor acţiona în mod responsabil. frecvenţa şi intensitatea contactului.  Conform teoriei funcţionaliste (T. 101 . de aceea nu trebuie explicată. Ea creează disfuncţii în relaţiile dintre rolurile sociale ale indivizilor. unii tineri nu ajung delincvenţi?” Cauzele devianţei – susţin gânditorii mai sus numiţi – rezidă în lipsa unui control intern efectuat de individ.). raportul dintre indivizi şi comunitate este puternic. Reckless etc. precum şi în lipsa unui control extern adecvat efectuat de către societate. Devianţa apare şi atunci când legăturile dintre individ şi societate sunt slabe. Teoriei controlului social i se reproşează incapacitatea de a explica acţiunile deviante întreprise de oameni cu statut superior. implicare. În aceste condiţii. aşa cum ar fi crima gulerelor albe. Comportamentul deviant este rezultatul adoptării unei subculturi deviante. trebuie să mai luăm în calcul şi alţi factori importanţi cum ar fi : vârsta individului. opinii. Se constată însă că. profesionale) sunt mulţumite de statutele sociale pe care se află. fenomenul devianţei este absent. sentimentele. Pentru a analiza efectele interacţiunii individului cu grupul deviant.

abandonând societatea. iar în altele efectul comportamentului deviant. indivizii adoptă mijloace ilicite. Rebeliunea (alienare activă) este un mod de adaptare prin care persoana. Potrivit teoriei tensiunii structurale. Marginalizarea este o formă de alienare pasivă. fapt ce induce un oarecare sentiment de anomie ce poate determina adoptarea unor modalităţi deviante de adaptare. bolnavilor mentali. oferite de societate în vederea atingerii acelor scopuri. de specializare într-un anumit domeniu este puţin probabil să se bucure de “succese”. Aşa cum arătam mai înainte. În concepţia lui Merton. Se înscriu aici interpretările care se bazează pe modelul anomiei (Durkheim. prin mijloace adecvate. Ritualismul se referă la situaţiile în care indivizii nu acceptă sau se fac că nu înţeleg scopurile sociale dar care acţionează totuşi în conformitate cu cerinţele societăţii : este tipic cazul birocratului preocupat mai mult de completarea corectă a formularelor decât de rezolvarea solicitărilor cuprinse în interiorul acestora. le înlocuieşte cu alte scopuri şi mijloace. nereuşind să accepte scopurile şi mijloacele sociale. ca formă de adaptare deviantă. Este cazul militantului pentru drepturi civile. devianţa este un rezultat al perioadelor de schimbare socială care perturbă câmpul valorico-normativ. După Merton. Marginalizarea defineşte acea situaţie în care individul a abandonat atât scopurile cât şi mijloacele standard. problema nu este numai integrarea în comunitate ci şi natura sistemului de valori şi norme ale respectivei comunităţi. Inovaţia. Walton. acesta este cazul cerşetorilor. drogaţilor. procedeelor. legitime nici chiar într-o societate a succesului cum este numită SUA.) Această teorie îşi găseşte rădăcinile în concepţia marxistă cu privire la caracteristicile orânduirii capitaliste şi anume : dominanţa 102 . Spitzer. alcoolicilor. respingându-le şi pe unele şi pe celelalte şi retrăgându-se din mecanismul social. al revoluţionarului. Devianţa este explicată şi din perspectiva paradigmei “conflictului” (Quinney. marginalizarea şi rebeliunea. Cauza devianţei este explicată de alţi sociologi prin aşa numita tensiune structurală. dar mult mai eficiente de realizare a scopurilor propuse. Nu toţi indivizii deţin succes profesional sau financiar. deci a mijloacelor în detrimentul scopurilor. protestatarului etc. sursa devianţei nu se află în individ. ale căror legături sociale puternice şi sistem normativ sunt condamnate de majoritatea societăţii. ci în structura socială. instituţionale. conflictului dintre scopurile sociale (susţinute cultural) şi mijloacele legitime. Merton (1938) susţine că devianţa este produsul nepotrivirii. Turk. Merton). Lipsa de integrare a indivizilor în societate poate fi în anumite circumstanţe cauza. În concluzie. Cei care nu au mijloacele necesare pentru a parcurge un nivel superior de educaţie. Este vorba despre respectarea exagerată a regulilor.O altă dificultate a teoriei constă în faptul că nu explică comportamentul celor integraţi în subculturi deviante. Young etc. Un caz concret este atunci când ne folosim de informaţii “confidenţiale” (obţinute pe căi oculte) pentru a obţine profit în afaceri. dezorientează conduitele indivizilor determinându-i să adopte comportamente adaptative deviante. Neavând acces la aceste mijloace. ritualismul. El elimină contradicţia dintre atingerea scopurilor şi lipsa mijloacelor. adaptarea deviantă poate îmbrăca patru forme principale :18 inovaţia. se referă la situaţia în care individul acceptă scopurile culturale standard dar nu şi mijloacele standard (promovate de societate) pentru atingerea acestor scopuri.

într-un interviu cu Mihail Cernea 20 sesiza că în primele patru decenii ale secolului. 1980) afirma că proprietarii mijloacelor de producţie (capitaliştii) controlează sistemul legal. Teoria conflictului. ignoră faptul că “există legături împotriva trusturilor care împiedică anumite companii să controleze evenimentele după bunul lor plac”. care. un produs al inegalităţii sociale şi al competiţiei nemiloase care determină grupurile sociale defavorizate să adopte mijloace deviante de supravieţuire. ea consideră că bogaţii sunt atotputernici şi că sunt liberi să definească după bunul plac orice act inconvenabil pentru ei ca act deviant.) în rata criminalităţii? 2) cum putem explica de ce tocmai un anumit individ ajunge la comportament delincvent sau la crimă? Iată. deci. termenul de devianţă este utilizat cu o frecvenţă crescândă. profesor cercetător în sociologia devianţei (SUA). deci. faţă de ordinea ierarhică capitalistă. legislaţia în vigoare. un act criminal”. înseamnă a eticheta sau stigmatiza respectiva persoană şi a-i îngreuna revenirea la un mod de viaţă obişnuit. susţin cei doi autori. Una din cele mai clare abordări a acestei teorii a realizat-o Howard Becker. există manifestări ale fenomenului de devianţă. precum şi faptul că chiar în ţările socialiste care limitează cel mai mult inegalităţile sociale. “Această teorie 19 ignoră consumatorul sau legile pentru protejarea muncitorilor care restrânng libertatea de acţiune a capitaliştilor”. Pe scurt. Quinney (1974. după diferitele categorii sociale etc. crimă sau devianţă. zona oraşelor. interesul cercetătorilor devianţei era polarizat în jurul efortului de a răspunde la două întrebări :1) cum putem explica variaţiile (după aria geografică. ci etichetarea 103 . Acest tip de societate permite agenţilor de control social să înfăptuiască discriminări în privinţa înregistrării şi sancţionării comportamentelor deviante. Devianţa este. că în această perioadă cercetătorii nu-şi puneau întrebarea : de ce acest comportament este considerat deviant sau criminal. Limitele ei derivă chiar din unele presupoziţii fundamentale pe care se întemeiază. În aceleaşi coordonate se înscrie şi concepţia lui Spitzer (1980). care subliniază faptul că autoritatea capitaliştilor asupra sistemului legal le permite utilizarea lui pentru apărarea propiilor lor interese şi pentru menţinerea sub control a celor care ameninţă funcţionarea societăţii capitaliste. continuă autorul mai sus menţionat.proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie. fapt ce le permite să definească drept deviantă orice acţiune care le-ar ameninţa privilegiile şi proprietăţile. În acest sens. mută sursa devianţei dinspre individ spre structura socială. El susţine că proprietarii joacă un rol cheie în a-i defini devianţi din punct de vedere social pe cei care nu vor să desfăşoare activităţile necesare funcţionării mecanismului capitalist sau care nu manifesată respectul cuvenit faţă de autorităţi. competiţia acerbă între agenţii economici. repartiţia inegală a resurselor. Teoria etichetării este un nou model explicativ al devianţei. Raţionamentul pe care el îl dezvoltă în această lucrare porneşte de la întrebarea “ce anume face dintr-un act. ca şi teoria tensiunii structurale. în lucrarea “The Outsiders”. răspunsul ar fi următorul : nu ceva care este imanent actului însuşi face dintr-un act un act criminal. aplicând aceste reguli la anumiţi indivizi şi etichetându-i drept marginali”. făcea următoarea inserţiune explicativă : “însăşi grupurile sociale constituie devianţă. goana după profit. situaţia se schimbă fundamental : apar noi modele de teoretizare sociologică a devianţei. este elaborat conceputl de “labelling”(etichetare). Tot acum Frank Tannenbaum şi Edwin Lemert au subliniat importanţa problemelor pe care le ridică denumirea unei conduite date drept delincvenţă. Astfel. Cum apare această teorie? Stanton Wheeler. A proceda astfel. După cel de al doilea război mondial.

oficială. Iniţial, el a ajuns la acest răspuns, constatând că în legislaţia americană, existau atât lucruri inofensive cât şi lucruri periculoase care, după împrejurări, erau considerate uneori ca deviante, iar alterori ca acceptabile. La rândul său, Stanton Wheeler constat că majoritatea crimelor gulerelor albe (exemplu, propaganda înşelătoare a unor produse, “violarea reglementărilor antitrust în lumea afacerilor) la început primesc sancţiuni foarte blânde : i se solicită persoanei să renunţe la a le mai comite şi abia în ultimă instanţă se acordă o modestă sancţiune penală (cel mult 1 an închisoare). La polul opus, furtul unor cauciucuri de automobil poate fi pedepsit cu până la 15 ani închisoare în unele state din SUA. Putem spune că, în conformitate cu această teorie, devianţa nu are realitate în sine, ci numai prin procesul său de definire, de “etichetare” a unor comportamente ca fiind deviante. Nici un comportament nu este în mod inerent sau în mod automat deviant. Diversele societăţi (şi în cadrul acestora diversele grupuri) etichetează diferite acţiuni ca deviante. Ceea ce este important pentru această teorie nu este actul de devianţă propriuzis (“devianţa primară”), ci devianţa secundară, etichetarea publică ca deviant şi, ca urmare, acceptarea identităţii deviante de către persoana care a săvârşit actul. Această acceptare poate fi considerată ca un stigmat care schimbă fundamental conştiinţa de sine a respectivei persoane şi duce la o “carieră deviantă” (Goffman, 1963). Cu alte cuvinte, nu violarea normei contează (pentru că toţi sunt “devianţi” într-un mod sau altul) ci etichetarea, stigmatizarea persoanei care a violat norma. Cercetările sociologice care au succedat această teorie au scos în evidenţă câteva dintre limitele ei. În 1980, Gove constata că unii delincvenţi se angajează în infracţiuni diverse, cu toate că nu au fost prinşi niciodată şi deci nu au fost expuşi devianţei secundare, respectiv etichetării şi stigmatizării. Pe de altă parte, pentru anumite categorii de oameni, faptul de a fi etichetaţi este mai degrabă un stimulent pentru a-şi schimba comportamentul decât pentru a persevera în comiterea de infracţiuni. De asemenea, aşa cum sesiza M. Cernea, în orice societate unii comit prejudicii corporale altora, se încalcă dreptul la proprietate, nu se respectă contractele etc. Ori, abordarea acestor acţiuni ca simple activităţi de etichetare “ar fi o greşeală şi o trivializare”. 8.5. Statistica criminalistică Frecvenţa cu care se produc actele delincvente diferă nu numai de la o ţară la alta, ci chiar şi în interiorul aceleiaşi societăţi, de la o regiune la alta (ea este mai ridicată în regiunile metropolitane decât în cele urbane mici, suburbane sau rurale). Cercetările sociologice evidenţiază faputl că SUA are cea mai ridicată rată a criminalităţii comparativ cu celelalte societăţi industrializate ale lumii. Ca explicaţie a acestui fapt, cercetătorii sugerează următorii câţiva factori : centrarea pe succesul individual, mari inegalităţi economico-sociale, rata înaltă a mobilităţii sociale şi geografice (care reduce controlul social). În continuare, vom face câteva aprecieri referoitoare la statisticia criminalităţii în SUA. Relativ la această problemă, Norman Goodman, în “Introducere în sociologie” a ţinut să facă în primul rând următoarea constatare : există mai multe crime decât sunt înregistrate statistic. Departamentul de justiţie al SUA estimează că ar putea fi de 3 ori mai multe crime decât se raportează (multe crime nu sunt înregistrate pentru că victimele nu sunt identificate sau nu figurează în rapoartele birocraţiei).Studiile în domeniu asociază delincvenţa cu vârsta, genul, clasa socială şi rasa.

104

În privinţa vârstei, se constată că cei mai mulţi criminali sunt adolescenţi sau puţin peste 20 de ani, sunt deci tineri şi foarte tineri. Acest grup de vârstă rerezintă peste 40% din crimele violente şi aproximativ 50% din toate delictele împotriva proprietăţii. Pe de altă parte, este mai probabil ca “crimele gulerelor albe” (delapidări, fraude, reclame false, manipulare a acţiunilor şi a obligaţiunilor, înşelare la preţ, poluarea mediului, vânzarea clandestină de alimente dăunătoare sau de droguri etc.) să fie comise de cei care sunt mai în vârstă. Asociind delictele cu genul studiile arată că bărbaţii comit de 4 ori mai multe delicte împotriva proprietăţii decât femeile şi cam de 9 ori mai multe acte violente. Unele delicte sunt tipic masculine (violul) şi altele tipic feminine (prostituţia). Se observă că agenţii care aplică legea sunt mai reticenţi în a eticheta femeile drept criminale decât în a eticheta bărbaţii. Când prejudecăţile legate de gen vor fi tot mai rar întâlnite şi pe măsură ce drepturile femeilor şi bărbaţilor devin egale (Alder şi Alder, 1979)s-ar putea ca diferenţa în ratele crimelor să scadă. Corelarea devianţei cu clasa socială evidenţiază faptul că un procent mai mare de delincvenţi aparţin clasei de jos comparativ cu clasa mijlocie sau de sus. În acelaşi timp, mai multe victime provin din clasa de jos decât din celelalte. Şi nu în ultimul rând, probabilitatea de a fi arestaţi şi condamanţi e mai mare pentru reprezentanţii clasei de jos. Infracţionalitatea este strâns legată şi de factorul rasă. Aşa, spre exemplu, frecvenţa cu care africanii-americani sunt arestaţi este mai mare decât procentul din populaţia totală pe care aceştia îl reprezintă. În 1996, când ei reprezentau 12% din populaţie, ei formau cam 28% din arestările pentru delicte grave, 33% pentru delicte împotriva proprietăţii, 45% delicte împotriva persoanei (FBI, 1987). Statistica privind starea infracţionalăţii în România evidenţiază existenţa unei situaţii relativ mai puţin alarmante decât cea existentă în SUA. Comparativ însă cu situaţia existentă în umă cu 10 ani, lucrurile nu sunt deloc îmbucurătoare : dacă în 1989 au fost depistaţi 55.737 infractori, în 1999 numărul acestora a crescut de peste 4 ori, ajungând la 239.346. Deşi numărul infractorilor minori în 1999 nu reprezintă mai mult de 7% din numărul total al faptelor penale în ţară, în raport cu anul 1989 el a crescut aproape de 8 ori (de la 2868 la 16.119). În topul delincvenţei juvenile cele mai multe infracţiuni sunt cele de furt (17 059) şi tâlhărie (761) ; uremază apoi vătămările corporale (273), violurile (110), prostituţia (87), omorurile (24). Cea mai mare parte a micilor infractori au vârste cuprinse între 14 şi 17 ani ; aproape 40% din minorii delincvenţi sunt elevi în clasa a V-VIIIa şi aproape 50% din fetele care se prostituează. În privinţa sexului, datele statistice arată că majoritatea infracţiunilor sunt comise de băieţi (peste 90%). În privinţa mediului de rezidenţă observăm că şi în România delincvenţa juvenilă este mai frecventă în mediul urban decât în cel rural : 71% din furturi şi 71% din tâlhării, 63% din omoruri şi 57% din loviturile generatoare de moarte sunt săvârşite de minori în oraşe. Consumul de alcool joacă un rol important în determinarea generării infracţiunilor. El stă la baza cazurilor de lovituri cauzatoare de moarte (88%) şi a cazurilor de viol (55%). Mai mult de 1/3 din omorurile comise de minori s-au produs sub influenţa alcoolului.

105

Note:
1 G. A. Theodorson, A. G. Theodorson, A Modern Dictionary of Sociology, N.Y., Thomas and Growell Company, 1969, apud. Dan Banciu, Sorin M. Rădulescu, Marin Voicu, Introducere în sociologia devianţei, Ed. şt. şi encicl., Buc., 1985, p. 56. 2 Jean Carbonnnier, Sociologie juridique, Paris, Armand Colin, 1972, apud Dan Banciu, Sorin M. Rădulescu, Marin Voicu, op. cit., p. 57. 3 J. Szczepanski, Introd. în sociologie. 4 J. Cazeneuve, Les pouvoirs de la television, Paris, Gallimard, Idees, 1970, p. 118. 5 D. Banciu, Sorin M. Rădulescu, Marin Voicu, op. cit., p. 57. 6 Sorin M. Rădulescu, Homo Sociologicus, p. 272. 7 Allan Horowitz, The Logic of Social Control, N-Y., 1990, apud S. M. Rădulescu, op. cit., p. 272. 8 Allan V. Horowitz, op. cit., p. 11, apud S. M. Rădulescu, op. cit., p. 273-274. 9 Marshall B. Clinard, Robert F. Meier, Sociology of Deviant Behaviour, N.Y., Montreal, London, 1979, apud. S. M. Rădulescu, op. cit., p. 19. 10 Sorin M. Rădulescu, Homo Sociologicus, Şansa, Buc., 1994, p. 34. 11 Albert K. Cohen, The Elasticity of Evil : Changes in the Social Definition, apud. S. Rădulescu, op. cit., p. 34. 12 C. Zamfir, L. Vlăsceanu, Dicţionar de sociologie, p. 168. 13 P. A. Sorokin, The Sociology of Revolution, N.Y., 1967, apud Sorin M. Rădulescu, op. cit., p. 35-36. 14 Ibid. 15 N. Goodman, op. cit., p. 144-145. 16 Ibid. 17 N. Goodmann, op. cit., p. 147. 18 N. Goodman, op. cit., p. 149. 19 N. Goodman, op. cit., p. 150. 20 M. Cernea, op. cit., p. 69.

106

Clasele sociale – remarcă sociologul I. fiind formulate de Th. Simon Ch. Marx care s-a vrut realist. în cel de al doilea ea este mai relativă. Ungureanu – “sunt grupuri sociale cu semnificaţie societală maximă şi interacţiunea care le produce este mai complexă”1 decât a altor grupuri (a familiei.1. alţii mai puţin. S. atunci când progresul nelimitat al ştiinţei şi tehnicii va genera apariţia unui “om nou”. nici constante. în unele societăţi primitive. ci şi diferenţe între categorii sociale. dar ele nu sunt nici obligatorii. nu vom găsi nici o societate care să fie total în afara oricărei ierarhii. a considerat de asemenea că umanitatea trebuia să tindă către un sistem în cadrul căruia toţi oamenii au acelaşi gen de statut. ele au fost dezvoltate de Mably şi Morelli. pe care le dezvoltă sau le atenuează. alţii mai bătrâni etc. de exemplu. putem spune că există conexiuni între ierarhiile naturale şi ierarhiile sociale. K. Este clar că delimitările (graniţele dintre aceste straturi sociale sunt mai mult sau mai puţin reale sau arbitrare. Mai târziu. El a realizat că acest lucru nu este posibil decât într-un viitor îndepărtat. vorbim de fapt despre inegalităţi ce pot fi direct imputate societăţii. a unui “om total”. alţii mai urâţi. sociologii încearcă să răspundă la următoarele interogaţii : cum se prezintă ierarhiile sociale ale individului. care sunt consecinţele şi cum se desfăşoară mobilitatea socială. sociologii despre straturile sociale. de care ţine cont. în timp ce în societăţile moderne. R. Morus (1516) (cel care inventează termenul de utopie) şi Campanella. Owen dau naştere teoriei socialismului utopic. de exemplu). unii mai frumoşi.STRATIFICARE ŞI MOBILITATE SOCIALĂ Fiecare societate îşi repartizează resursele în mod inegal : unii primesc mai mult. În secolul XIX. XVII-XVIII. să facem distincţia între inegalităţi sociale şi inegalităţi individuale. se ştie că indivizii nu pot fi identici unii cu alţii: unii sunt mai puternici. Mai apoi. în sec. Dacă în primul caz “noţiunea de strat” este mai precisă. 9. Există deosebiri pe care chiar societatea le creează. Diferenţierea socială se referă tocmai la aceste deosebiri între clasele sociale determinate de ssistemele ierarhice din societate. Ierarhiile şi mobilitatea în interiorul ierarhiilor sunt două noţiuni centrale în sociologie. În societate întâlnim nu numai diferenţe între indivizi. Fourier. care susţin posibilitatea unei societăţi a egalităţii absolute.9. Teoriile utopice ale egalităţii au apărut pentru început în epoca renascentistă. atunci când deosebirea dintre munca fizică şi munca intelectuală se va estompa şi extraordinara abundenţă a bunurilor va permite ca fiecare să primească “după nevoi” şi nu doar după capacităţi. În legătură cu aceste fapte sociale. în funcţie de statutul lor. În acelaşi timp. de locul ocupat pe scara ierarhiei sociale. Pe de altă parte. În concluzie. după revoluţia burgheză. Oricât am căuta în timp şi spaţiu. alţii mai slabi. Dar atunci când vorbim de ierarhii sociale. nu este posibil nici să le abolim totalmente. un sistem fundamentat pe principiile egalităţii şi echităţii. căci indivizii aşezaţi de sociolog într-un anumit strat pot constitui 107 . Geologii vorbesc despre straturile pământului. forţa musculară nu conferă în mod obligatoriu o poziţie socială mai elevată. unii mai tineri. superioritatea derivată din forţa fizică se extrapolează într-un statut social mai înalt. Delimitări conceptuale Pentru început. Aşa. Desigur că utopiştii au visat adesea să suprime inegalităţile.

în timp ce discipolii lui Weber le-au perceput mai degrabă ca pe nişte decupaje la care se apelează din necesităţi comprehensive. naşte revoluţii pentru că inegalităţile antrenează dezechilibre. frumoşi. În timp ce primul te face în mod firesc să te gândeşti la o etajare socială. În măsura în care stratificarea este acceptată. putem spune că toate societăţile – cu excepţia celor primitive – au cunoscut un oarecare sistem de stratificare. 2 De exemplu. în sistemul de castă. influenţi.000 lei şi aşa mai departe. ea exprimă o ordine stabilită pe care o perpetuează. bogăţie. Sociologii sunt în funcţie de ideologia lor. pentru că există numeroase ierarhii în fiecare societate. 108 . Acest lucru reiese în mod evident şi din utilizarea preferenţială a termenului de strat sau a termenului de clasă socială. Pe scurt. stabilizată. mai mult sau mai puţin sensibili la unul sau la celălalt aspect. mai mici. prestigiul sunt valori în raport cu care putem să-i situăm pe o scară de evaluare.3 Accentuând şi mai mult asupra principiului ierarhic. că nu orice bogătaş se bucură de prestigiu). pe care sociologul nu le-a inventat. dacă clasificăm indivizii după venitul lor. prestigiu etc. pe de altă parte. pune probleme. Ea permite sesizarea liniilor esenţiale de forţă. le determină unele pe altele ( de exemplu. puterii sociale şi a influenţei printre membrii unei societăţi”. Pentru fiecare din ierarhiile relative la o valoare de acest gen (de exemplu. putem decide în mod arbitrar că vom distinge o primă categorie de la 0-300. problema statutului dar ea este legată mai mult de ierarhie.000 lei. de venituri.) indivizii ce au şanse aproximativ egale pot constitui un strat. Orice ierarhie presupune un referenţial valoric : oamenii sunt mai mult sau mai puţin virtuoşi. Parsons propune următoarea definiţie : “Stratificarea socială este clasamentul diferenţial al indivizilor care compun un sistem social dat şi calificarea ca superiori sau inferiori a unora în raport cu ceilalţi după valorile importante pentru societate”. Aceeaşi problemă se pune în societăţile moderne în legătură cu clasele sociale. în măsura în care ea generează introspecţii. bogaţi. Stratificarea socială pune. o nouă demarcaţie ar merita să fie făcută : între strat. rivalităţi. care a existat în India tradiţională se ia în considerare stratificarea între casta brahmanilor şi cea a războinicilor sau oamenilor liberi sau a servilor. bogăţia. În continuare. Pe de altă parte. Clasele corespund unui anumt tip de stratificare. de prestigiu …). puterea. putem spune că stratul social este legat de o anumită formă de statut şi clasa socială este un caz particular al stratificării sociale. pe bază de clase sociale. În orice caz. dimpotrivă. pentru că virtutea. a cauzelor stabilităţii lor şi a celor care provoacă tensiunile lor interne sau transformările lor. statut.000600. Dar putem foarte bine să decidem stabilirea unor tranşe mai mari sau. admiraţi. ierarhii care de multe ori se întrepătrund unele cu altele. Dacă. Marxiştii le-au definit ca unităţi reale.unităţi reale sau poate foarte bine să nu aibă nimic în comun decât faptul că aparţin unei categorii într-o clasificare stabilită de sociolog. sau. T. însă. ea generează lupte. clasă socială. putem spune. Domeniul sociologic al stratificării este extrem de vast şi de complex. Termenul de stratificare are deci o sferă mai largă (de exemplu : stratificarea pe bază de caste. ierarhia economică şi a prestigiului nu sunt în mod evident fără legătură una cu cealaltă . ci doar constatat.4 Stratificarea are o mare importanţă pentru înţelegerea sistemelor sociale. cel de al doilea (de coloratură marxistă) te invită să pui un mai mare accent pe conflicte şi transformări sociale. în mod esenţial. aşa cum susţinea Sorokin. o alta de la 300. stratificarea socială constă “într-o inegală distribuire a drepturilor şi privilegiilor. atunci se fac decupaje ierarhice reale.

Clasa este multidimensională : există mai mulţi factori definitorii : bogăţia. Spre deosebire de castă. stări sociale. influenţează puternic şansele vieţii individului : cei din clasa de sus au un acces mai mare la resursele sociale (educaţie. de aceea. clasa este o formă “deschisă” de stratificare. Găsim aici patru caste principale : albii. formată din indivizi ce au câştigat o bogăţie modestă din afaceri şi profesiuni libere. ca şi casta.9. “coloraţii”. Aici. În continuare vă prezentăm un exemplu devenit clasic de stratificare socială. clasa de mijloc : relativ mare şi variată. după Goodman. În Africa de Sud. 4. Casta şi clasa – forme ale stratificării Milenii. clasele nu sunt strict delimitate cum sunt castele : graniţele lor sunt flexibile. poziţia într-o castă este legată de o anumită ocupaţie (casta cizmarilor. mişcarea indivizilor în sus şi în jos în structura de clasă. funcţionari. este specifică societăţii capitaliste. negrii. clasa de jos : indivizi care nu muncesc deloc sau ale căror venituri sunt suplimentate de stat. 109 . Casta este un sistem de stratificări “închis” : poziţia individului este dictată de familia în care se naşte . Clasa. el este încă o forţă puternică în societatea indiană. de unde ideea că eventualul contact între membrii diferitelor caste poate provoca o poluare rituală. Astăzi se pun tot mai multe întrebări legate de evoluţia claselor sociale. profesie. cel existent în Marea Britanie. din gulere albe (contabili. mai ales în zonele rurale : ocupaţiile şi oportunităţile maritale în India rurală sunt aproape exclusiv legate de castă. Statutele atribuite determină poziţia în castă. mişcările sociale fiind mici sau neexistând pur şi simplu. 2. Ideologia castelor provine adesea din religie. Deseori. Datorită mobilităţii sociale. asiaticii. criteriile care determină existenţa oamenilor la o clasă sunt flexibile. Sistemul castelor este întâlnit în special în India şi Africa. poziţia socială a unui individ era prescrisă. iar la nivel inferior. războinicii. deseori manuale . În India. asistenţă medicală). o aducere în stare de “prihană” (a membrilor din casta superioară). puterea. prestigiul social. vânzători). Aceste ocupaţii (statute) sunt transmise prin familie generaţiilor viitoare şi.şi mii de subcaste. Acest lucru face posibilă mobilitatea socială. secole de-a rândul (în societăţile precapitaliste). schimbarea poziţiei nu este posibilă. 3. sistemul apartheidului este tot o formă de castă.). numărul nu este întotdeauna clar.2. marea clasă muncitoare : efectuează diferite munci. Această situaţie era reflectată şi sancţionată prin legi. oamenii liberi şi servii . etajarea socială conţine 4 clase principale : 1. clasa superioară : familii ce posedă bogăţii de mai multe generaţii şi din când în când au şi putere . a măcelarilor etc. în care poziţia primită de o persoană prin naştere poate fi schimbată. Chiar dacă sistemul castelor a fost abolit oficial în 1949. Poziţia unui individ într-o clasă este bazată pe statutul dobândit (marital şi profesional) la care se ajunge prin aport personal (cel puţin în parte …).brahmanii. căsătoriile se fac între persoane cu acelaşi nivel social (proces numit endogamie). există 4 caste principale . cutume care consfinţeau separarea societăţii în diferite caste. Clasa.

O asemenea situaţie afectează atât indivizii cărora li s-a refuzat accesul. datorită faptului că poziţiile sociale nu comportă îndatoriri şi competenţe egale (unele sarcini fiind mai grele. eficienţă).Vor exista societăţi fără clase? Conform teoriei lui Marx. Pentru clasarea individului în funcţie de aceste elemente. Parsons consideră că sistemul de ierarhii este bazat pe valorile supreme ale fiecărei societăţi. universalismul (capacitatea de adaptare. Toţi sociologii sunt de acord că ierarhia este o condiţie a unei “societăţi minimale”. O astfel de întrebare şi-a pus-o un matematician finlandez. dezideratul nu s-a realizat încă nicăieri în lume. apar şi dispar pe o anumită treaptă a istoriei. scopurile colective . inevitabilă . Dar. dizidenţii (pe care le vom analiza ulterior). dar sunt puţini cei care au încercat să măsoare până unde este benefică pentru o societate dezvoltarea ei ierarhică şi de unde ar trebui ierarhia să cedeze locul autoconducerii. activitştii de partid.5 (I. este nevoie. Practic. În România. Teoretic. Un studiu atent al URSS-ului realizat de Lane în 1984 a stabilit că au existat patru clase : 1) înalţii funcţionari din guvern . roluri. Teoria Davis-Moore a fost criticată de Tumin (1953). aceste valori au importanţa lor. 2. 3. 137). 3) muncitorii manuali . Ungureanu – “Paradigme ale cunoaşterii sociologice”. ceea ce-i permite să se adapteze la condiţiile de existenţă . 4) ţăranii. Observaţie: în analiza claselor. împiedicându-i pe cei cu talent superior (sau egal) să concureze pentru poziţii mai înalte. specialiştii. societatea este sumă de statute. Oricare societate trebuie să realizeze distribuirea individzilor în diverse poziţii sociale şi să-i determine să îndeplinească sarcinile aferente acestora. Societatea îşi întemeiază judecăţi de valoare relative la sistemul social pe următoarele elemente : a) calităţile pe care le posedă individul din naştere . răspunsul este afirmativ. Mărimea recompenselor depinde de doi factori principali : importanţa socială a activităţii şi dificultăţile în recrutarea celor competenţi în a le realiza. sistem social în ansamblul său. În fiecare societate. integrarea . 110 .3. specialiştii şi funcţionarii inferiori din guvern . formulând aşa numita “lege a necesarului de ierarhie”. sociologul Sandu Dumitru identifică următoarele categorii sociale în regimul comunist : nomenclaturiştii. T. 9. raţionalism. A. p. Parsons distinge patru categorii de valori : 1. 2) intelectualii. Individ. clasele sociale au un caracter istoric. 4. pentru a fi ocupate toate poziţiile. subsistem. Cu cât este mai important un medic decât un gunoier pentru societate ? Tumin susţine că (indiferent dacă stratificarea ar fi fost sau nu justitficată) sistemele de stratificare tind să se perpetueze până la punctul la care devin contraproductive. Reluând teza acestei teorii. El susţine că este greu să stabileşti importanţa funcţională a oricărei poziţii în societate. cât şi societatea care a fost privată de persoana cea mai talentată pentru o anumită poziţie. a stratificărilor se presupune că societatea este un sistem ierarhic. grup. De ce ? Cei aflaţi în poziţii superioare tind să le transmită copiilor lor. Teorii despre stratificare A) Teoria funcţionalistă : Kingsley Davis şi Wilbert Moore (1945). b) realizarea valorilor performanţei sale şi ceea ce el dobândeşte în viaţă (bogăţie. ca societatea să distribuie recompense diferite – fapt ce stă la baza inegalităţii sociale. Se pare că URSS a eşuat în scopul de a realiza o societate fără clase. altele mai uşoare). Stratificarea este necesară. Aulin. menţinerea modelului cultural. competenţă).

Totuşi. surplusurile sunt şi mai mari. concepţia lor prezintă o unificare a teoriei funcţionaliste cu cea a conflictului. în practică. În societăţile industriale. Pe de altă parte. Pe măsură ce societăţile evoluează datorită îmbunătăţirii tehnologiei. Critici susţin că teoria celor două clase este demodată . această teorie mai are şi astăzi influenţă în rândul cercetătorilor : Domhoff (1983) susţine că puterea este încă concentrată în mâinile unei mici elite economice iar rostul sindicatelor este să organizeze muncitorii în lupta pentru câştigarea drepturilor care li se cuvin. Fr. Astfel. dictează cei ce au bani (influenţa celor ce contribuie cu fonduri la campania electorală). Marx. În sfera politică. îi lipseşte bogăţia care l-ar situa pe un loc superior pe scara economică (clasă). Proprietatea privată stă la baza stratificării sociale. ca evoluţie de la inferior la superior. Puterea politică poate să depindă sau nu de puterea economică. atleţii. Marx discerne între clasă “în sine”. este limitată combinaţia liberă a talentelor şi recompenselor atât de necesară într-o societate democratică şi eficientă. Engels) susţin că societatea capitalistă este divizată în două clase principale : posesorii mijloacelor de producţie – burghezia – exploatatorii şi clasa celor care nu posedă mijloace de producţie : proletariat . respect.Tumin susţine că teoria Davis-Moore. Mai precis. Succesul (sau lipsa lui) în obţinerea recompenselor este transmis generaţiilor viitoare prin intermediul familiei. Oricum. “stratificarea” este un concept multidimensional : există trei criterii distincte după care indivizii pot fi diferenţiaţi: economic. nu există surplus şi. deci profitul pe care capitaliştii şi-l însuşesc gratuit. organizaţii. nu reflectă realitatea. Oamenii au grade diferite de prestigiu social (onoare). clerul are prestigiu dar.Max Weber. te poţi bucura de o înaltă poziţie economică şi de prestigiu. ce afirmă că societatea este o meritocraţie. care este consolidată. Aceasta duce la stratificare. Criticii lui Weber susţin că. B) Teoria conflictului. asistăm astăzi la o creştere rapidă a clasei de mijloc. în care există o relaţie între calităţile indivizilor şi recompensele pe care aceştia le primesc. În viziunea weberiană. ansamblu neunit încă prin legături interne şi “pentru sine”.exploataţii . Cei doi sociologi încearcă o sinteză a teoriilor anterior examinate. fără să le converteşti în putere politică (ex.. (au conştiinţa de sine) instituţii proprii. fapt ce nu le conferă automat o putere politică reală. ideologie proprie. Poziţia economică a oamenilor ar trebui privită ca un fenomen cu caracter continuu. În societăţile primitive. deci. Tendinţa este ca aceste surplusuri să fie 111 . în consecinţă. D) Teoria evoluţionistă a lui Gerherd şi Jean Lenski. Artiştii se bucură de cinste. în general. fotbaliştii). social şi politic. Unii ajung la putere fără a avea o bogăţie personală. chiar şi criticii acceptă natura multidimensională a stratificării. resursele suplimentare disponibile sunt deseori repartizate în mod inegal. Fondatorii acestei teorii (K. C) Teoria dimensională . ceea ce Weber numeşte statut. repartizarea inegală a resurselor este improbabilă. poziţiile unei persoane în diferite dimensiuni ale stratificării deseori merg împreună. se consumă tot atât cât se produce.cei care creează plusvaloarea. transmisă din generaţie în generaţie.

Economia. responsabilităţi. a faptului că sunt “consultaţi” în problemele principale privind soarta Facultăţii.Cooptarea : implică atragerea. Ideologia sistemului castelor susţinea inferioritatea înnăscută a castelor inferioare. talent superior şi că principiul “omul potrivit la locul potrivit” legitimează sistemul social în aceste societăţi. Să-l moşteneşti pe Ford sau pe locuitorul unui ghetou nu este acelaşi lucru. legile importante sunt făcute de cei care beneficiază de sistemul de clasă existent.împărţite unui segment mai mare al populaţiei. 9. un anumit rol social. inteligenţa şi resursele sociale nu pot fi distribuite în mod egal. Soţii Lenski consideră că un oarecare grad de stratificare socială este inevitabil. Religia şi ideologia. să aibă nivele de educaţie diferite. De asemenea. Menţinerea sistemului stratificării Instituţiile şi procesele sociale joacă un rol major în asigurarea persistenţei sistemului stratificării. socializarea duce la dezvoltarea unui sistem axiologic şi ideologic care susţine sistemul social existent. Ea este probabil unul din principalele mecanisme prin care repartizarea inegală a resurselor societăţii se transmite generaţiilor viitoare. De regulă. care susţin repartizarea inegală a resurselor. muncă intensă. puterea efectivă rămâne deseori în mâinile 112 . Norman Goodman subliniază faptul că principalele procese sociale (selective) ce joacă un rol important în menţinerea sistemului stratificării sunt A) cooptarea şi B) principiul avanatajului cumulativ. Clasele sociale tind să educe diferit copiii : să acţioneze şi să gândească diferit. fără a le acorda putere reală de a efectua vreo schimbare substanţială. efectele statificării tind să se reducă. menţinerea apartheidului în Africa a constituit un exemplu concludent de folosire a puterii coercitive a armatei şi poliţiei pentru păstrarea orânduirii de castă. Monarhiile feudale îşi consolidau puterea afirmând “dreptul divin al regilor”. Când resursele economice inegale sunt transmise de la o generaţie la alta (fapt ce se produce frecvent) sistemul de stratificare existent persistă. Societăţile industriale moderne propovăduiesc faptul că “straturile” superioare sunt întemeiate pe merit. moştenitorilor lor. Exemplu : atragerea reprezentanţilor studenţilor în Consiliul Profesoral al Facultăţii poate fi considerată ca o formă de cooptare : în ciuda prezenţei lor la şedinţele Consiliului profesoral. talentele. Dându-le un “fragment al activităţii”. Studiile relizate de Kohn şi Schooler (1983) arată că socializarea diferită în clasa de mijloc şi cea muncitoare duce la tipuri diferite de personalităţi. A. întrucât aptitudinile. Familia. Astfel. cariere diferite. 4. includerea individzilor în sistem (pentru a nu-i ameninţa continuitatea). Selznick (1948) susţine că şiretlicul cooptării indivizilor constă în a le operi distincţii. În societăţile avansate industrial. se aşteaptă. care sunt legate de ocupaţiile bazate pe clasă. se speră ca ei să acţioneze în vederea menţinerii sistemului nu a schimbării lui. resursele de care dispun. slujbe. Familiile lasă generaţiilor următoare. Repartizarea diferenţiată a resurselor în economie contribuie la stratificarea socială. Ordinea politică : statul ajută la perpetuarea stratificării sociale prin controlul asupra legilor.

Cei care sunt bine plasaţi în sistemul de stratificare. fiul lui Robert Kennedy.fenomen similar ce se manifestă în instituţiile sociale. “Introducere în sociologie”). li se pot da explicaţii amănunţite privind caracteristicile pozitive ale situaţiei date (“situaţie considerată a fi cea mai bună în respectivele circumstanţe”) şi pot fi solicitaţi să devină membrii în cercurile care deţin (exercită) o parte a puterii. De aceea. ei pot fi trataţi. instituţiile sociale. (Copiii artiştilor. nu există nici o îndoială că el a intrat în această carieră cu avantajul numelui şi relaţiilor tatălui său. În 1977. valoarea totală a banilor şi a bunurilor). Pe scurt. Mai târziu el generalizează ideea efectului Matei ca să descrie principiul avantajului cumulativ . constituie tot o confirmare a acestui principiu. Merton introduce expresia “efectul Matei”. i se va da şi el va avea din abundenţă”. asupra liderilor opoziţiei. Piven şi Cloward au analizat detaliat procesul cooptării mai multor “mişcări ale oamenilor săraci”. (Norman Gooodman. deoarece aceştia folosesc mai frecvent arta de a critica. Efectul conjugat al acestor forţe structurale şi culturale fac din sistemul de stratificare unul din elementele cele mai stabile ale societăţii. inspirându-se din Evanghelia lui Matei : “căci celui ce are. Ascensiunea lui Joseph Kennedy. Este direct. creşterea clasei de mijloc. fapt ce a redus probabilitatea adâncirii conflictelor sociale. Eforturile de cooptare sunt concentrate. cu alte cuvinte este o formă indirectă de cooptare. Creşterea clasei de mijloc duce la cooptarea proletariatului. cu generozitate. revoluţiei şi schimbării anticipate de K. sau atunci când partidele politice încheie alianţe cu sindicatele. de multe ori. inegalitatea este reflectată de următorii indicatori : 113 . procesele sociale selective tind să fie forţe conservatoare în societate : ele menţin şi susţin orânduirea socială existentă. cîştiguri din investiţii şi bogăţia. el devine cooperant în procesul de menţinere a statu-quo-ului. instituţiile sociale. Merton a considerat că sistemul de răsplată în ştiinţe este stratificat. Bucurându-se de avantajele vieţii clasei de mijloc acordate de sistemul respectiv.administraţiei (în aceeaşi situaţie sunt şi părinţii şi elevii din Consiliul de conducere al şcolii). Efectul conjugat al discret. atunci când marile firme industriale includ în comitetele de directori un număr limitat de membrii ai sindicatelor. mai constituie tot o confirmare a acestui principiu. de a protesta ameninţând menţinerea sistemului şi putînd provoca schimbarea lui. că a ajuns datorită talentului. Avantajul cumulativ serveşte şi el la menţinerea şi consolidarea diferenţelor existente în repartizarea resurselor societăţii. Ex. Pe scurt. Marx. în special. B. de a avea deci. Procesul cooptării poate fi clar.: Ştefan Bănică jr. un avantaj în plus. “Efectul Matei” se referă la tendinţa celor care au deja o reputaţie în ştiinţe. politicienilor etc. Principiul avantajului cumulativ. care au poziţii avantajoase pe lângă câştigurile materiale considerabile ei beneficiază – în raport cu ceilalţi – şi de un “avantaj cumulativ”. Dimensiunile inegalităţii în SUA. poate pretinde. de a culege recompense mai uşor decât ceilalţi. se află în această situaţie). A) Din punct de vedere al resurselor economice (venituri – salarii. pe bună dreptate. aptitudinilor personale la poziţia pe care o are în carierea aleasă. Analizând sistemul de recompensă în ştiinţe. procesele sociale selective tind să fie forţe conservatoare în societate : ele menţin şi susţin orânduirea socială existentă. direct sau “cu perdea”. este bazat pe un succes anterior. şi indirect. Totuşi. Multe societăţi industriale au permis dezvoltarea.

fără locuinţă. 5) clasa de jos cuprinde necalificaţi. bărbaţi de vârstă mijlocie. avocatura. şomeri. o primă constatare este că cei care dispun de puterea economică. identificând mobilitatea socială cu mobilitatea profesională. b) în sens larg. Americanii africani au o mobilitate socială mai mică decât albii. 4) clasa muncitoare : 40% (veniturile ai anuale fiind între 15. ei sunt acuzaţi de trafic de influenţă pentru a obţine avantaje politice şi personale. B) Din punct de vedere al puterii politice (capacitatea de a influenţa deciziile gevernamentale). aproape jumătate dintre ei câştigau peste 100 000$.în 1986. Femeile au o mobilitatea socială mai scăzută decât bărbaţii. (Easton 1983). Delimitări conceptuale Conceptul de mobilitate socială are două sensuri principale : a) în sens restrâns. General Electric deseori nu plătesc nici un impozit.000 –25. Profesiile celor cu gulere albe se bucură de nemarxistă vest-europeană. următoarele date sunt elocvente: 80% din bărbaţi au o oarecare mobilitate intergeneraţională. Un exemplu îl constituie legislaţia fiscală favorabilă celor cu resurse econmice mari. În timpul Adminstraţiei Reagan..5. 9. Cele mai apreciate profesii sunt : medicina. se referă la mişcarea spaţială (mobilitatea teritorială) şi/ sau schimbarea locului de muncă (mobilitate sau fluctuaţia forţelor de muncă). Venitul este repartizat astfel: 5% din americanii din clasa de sus obţin un venit la fel de mare ca 40% din americanii din clasa de jos. 98% din funcţiile superioare de albi . se constată unele inegalităţi. reprezintă mişcarea în cadrul unui sistem de stratificare. Deseori. C) Şi în ceea ce priveşte prestigiul. facilităţile fiscale. În privinţa mobilităţii sociale.000 $ anual) . Cercetările sociologice pun în evidenţă existenţa următoarei situaţii privind clasele sociale din SUA : 1) clasa de sus reprezintă 3-4% din populaţie . Bogăţia în SUA este foarte concentrată : 20% din familiile americane controlează peste 75% din bogăţia ţării (Biroul de recensământal SUA 1986 . 460 $ (aproximativ 2400 $/lună). învăţământul. venitul mediu/familie era de 29. Boeing.5. 5% de la vârf posedă aproximativ jumătate din bogăţia americană. Cei mai mulţi membrii ai Congresului sunt albi protestanţi. 2) clasa mijlocie de sus : 5-10% (afaceri şi profesii cu venit mare) . Mobilitatea socială 9. deseori au o mai mare influenţă decât ceilalţi. Sociologii europeni folosesc rar noţiunea de status şi când o fac o reduc la cea de ocupaţie.1. Studiile (teoretice şi empirice) privind mobilitatea socială pot fi încadrate (după criteriul folosit) în următoarele trei categorii : 114 . finanţele. mai mult prestigiu decât al celor cu “gulere albastre”. 3) clasa mijlocie de jos formează 30-35 % din populaţie. 95% din funcţiile superioare rau ocupate de bărbaţi .

Aşa cum am arătat mai înainte. Tipuri de cerceări sociologice în domeniul mobilităţii sociale S-au încercat mai întâi comparaţii internaţionale. Se vorbeşte de mobilitatea ocupaţională. formulând principiul devalorizării diplomelor demonstrează că egalizarea şanselor de acces în învăţământ (mobilitatea educaţională) nu conduce la egalizarea şanselor sociale în societatea capitalistă şi că statusul social de pornire (originea soială) rămâne criteriul principal în determinarea structurilor mobilităţii. Raymond Boudon.cele care utilizează un criteriu de ierarhizare propriu-zis. la un moment dat. Definiţiile şi explicarea efectelor pozitive şi negative ale mobilităţii sociale. între mobilitatea socială orizontală (când au loc mişcări în cadrul aceluiaşi “strat” sau are loc o mişcare teritorială sau a locului de muncă fără modificări ale statutului profesional) şi mobilitatea verticală. mobilitatea socială are ca o componentă importantă mobilitatea educaţională. au fost evidenţiate de sociologul american P. a veniturilor. demonstrează 115 . organizării sociale. considerându-se că ţările mai avansate economic. Sorokin (teoreticianul “clasic” al mobilităţii sociale) în lucrarea “Mobilitatea socială” din 1927. diferenţa între poziţia unui individ.şi mobilitatea intergeneraţională. pe scara puterii. referitor la aceaşi ţară. poziţia tatălui). 9. care poate fi ascendentă sau descendentă.cele care utilizează drept criteriu clasele sociale şi păturile sociale. constituie şi azi referinţe pentru oricare cercetător al mobitilăţii sociale. nici altele nu au putut oferi argumente decisive pentru confirmarea respectivei ipoteze ceea ce. În ultimele decenii. mişcare de la un strat la altul. fenomenul constituie o zonă de primă importanţă pentru sociologie. şi cea a familiei sale de origine (de obicei. pentru a se verifica direct ipoteza creşterii mobilităţii sociale. Aici se înscriu îndeosebi cercetătorii marxişti.2. ce foloseşte statutul social drept criteriu al ierarhizării. nivelul mobilităţii sociale ar trebui să fie mai ridicat . de fapt. O altă distincţie esenţială pe care o fac sudiile de specialitate asupra mobilităţii sociale este cea dintre mobiliatea intrageneraţională . Nici unele. El pot fi utilizate pentru verificarea unor legi sociologice (cum sunt legile imitaţiei sociale elaborate de Tarde şi completate de Sorokin). .5. deci umăresc mişcările între straturi strict ierarhice.schimbarea poziţiei individului între două momente ale vieţii sale . s-a discutat mult în ce măsură mobilitatea educaţională intensă determină modificarea volumului mobilităţii sociale şi mai ales cum conduce la egalitatea oamenilor. s-au făcut apoi studii comparative în timp. uneori. Regularităţile mobilităţii sociale în general şi mai ales efectele acesteia asupra individului. Chiar dacă pe plan mondial interesul pentru problemele mobilităţii sociale nu mai este la fel de intens ca în urmă cu trei decenii. educaţională. Este vorba de tradiţia americană. deoarece este o prezenţă interesantă şi importantă a epocii moderne şi deoarece este printre puţinele arii în care legitimitatea sociologiei nu este contestată de nici o altă disciplină. Se face distincţia..cele care utilizează drept criteriu de clasificare exclusiv ocupaţia individzilor. aşa cum au fost ele formulate de Sorokin. ceea ce conduce la constituirea unui spaţiu social format dintr-un număr oarecare de categorii socio-profesionale : tradiţia .

cei care au studiat mobilitatea socială au pornit de la postulatul valorizant că starea de “mai multă” mobilitate este preferabilă celei de “mai multă” imobilitate. ocupaţională. aria de recrutare a celor intraţi într-o nouă categorie. are mai puţin adepţi între justificare. în primul rând prin faptul că poate fi o alternativă la revoluţiile sociale generate de nedreapta distribuire socială a indivizilor. Mobilitatea socială are efecte negative asupra compoziţiei sociale a societăţii. Pe lângă toate acesta. pentru creşterea inventivităţii lor şi a prosperităţii economice a societăţii. stabilităţii sociale sunt adesea contradictorii. direcţiile de mobilitate socială pentru indivizii plecaţi dintr-o categorie. Pitirim Sorokin şi paradigma mobilităţii sociale “Deoarece sunt extrem de rare societăţile ale căor straturi sociale să fie complet închise. trebuie să trecem în revistă şi studiile vizând efectele mobilităţii sociale asupra altor factori – fenomene şi procese sociale. Efectele pozitive ale mobilităţii sociale asupra ordinii şi stabilităţii sociale se referă la faptul că. în oricare societate se manifestă mobilitatea verticală sub cele trei forme ale ei : economică. De aceea. S-au încercat evidenţierea intensităţii schimburilor între diverse categorii sociale. Acest gen de cercetări a vizat în special straturile din vârful piramidei sociale (recrutarea elitelor). Efectele mobilităţii sociale asupra comportamentului şi psihologiei individiului şi a ordinii. mai nesigur. precum şi asupra integării sociale. Mobilitatea verticală întâmpină. flexibilizarea gândirii individului şi. 9. politică. Stabilitatea societăţii este influenţată atât pozitiv cât şi negativ de mobilitatea socială”.5. O altă categorie de cercetări a urmărit evaluarea influenţei unor factori asupra mobilităţii sociale. În acest sens. Creşterea şi descreşterea mobilităţii variază în funcţie de cauzele care determină o formă sau alta a mobilităţii sociale şi care sunt : diferenţele înnăscute dintre indivizi. O societate cu o mobilitate socială mai crescută este mai eficientă decât una cu o mobilitate socială scăzută. o anumită rezistenţă socială. creşterea inventivităţii curiozităţii.persistenţa unor inegalităţi de şanse sociale însemnate în ţările capitalismului dezvoltat. dat fiind că imobilitatea socială înseamnă inegalitate de şanse sociale. precum şi pentru optimizarea distribuţiei sociale a indivizilor.2. Indiferent de aria cercetată. deci a inegalităţilor sociale. deşi mobilitatea socială face terenul social mai alunecos. ceea ce face ca ea să varieze în spaţiu şi în timp. adică autoreproducerea inegalităţii sociale. 116 . ca urmare. a comporamentului social şi relaţiilor moral-afective. dacă existenţa unor inegalităţi este mai uşor de “teoretizat” (prin invocarea unor factori naturali sau a unor necesităţi de funcţionare a sistemului) existenţa inegalităţii de şanse. sau invers. ea asigură stabilitatea societăţii (a ordinii sociale).1. Ori. nu există o tendinţă perpetuă spre creşterea sau descreşterea mobilităţii unei societăţi. adică o autoreproducere a structurilor. Efectele mobilităţii sociale sunt benefice pentru dezvoltarea intelectuală a indivizilor. Efectele pozitive asupra comportamentului şi psihologiei individului sunt : deblocarea.6 Creşterea mobilităţii sociale este direct proporţională cu creşterea “masei” unei societăţi şi eterogenizarea ei. Alte studii s-au preocupat de structura fenomenului de mobilitate socială. diferenţele dintre mediile sociale în care trăiesc oamenii şi faptul că aceştia trăiesc permanent împreună. o atenţie privilegiată i-a fost acordată şcolii. totodată şi peste tot.

7 9. este un corp social format din oameni care au o “ţintă comună. “sărind” cât mai repede şi peste cât mai multe trepte al ierarhiei sociale. “Colectivismul” stimulat de creşterea mobilităţii sociale este “vag. “pătura superpusă se formează atunci când o societate introduce formele unei civilizaţii străine fără ca să există corelativul ei economic”. a unor convulsii sociale pentru că mobilitatea socială roade permanent habitusurile sociale. Efectele pozitive şi negative ale mobilităţii sociale trebuie considerate “tipuri ideale” (în sens weberian). Ele nu compensează munca materială a celor de jos prin muncă intelectuală (cum fac clasele superioare din ţările străine).2. rasială. ceea ce “generează o mişcare nesănătoasă în societate. Criticii punctelor de vedere susţinute de P. 3. el introduce conceptul de “pătură superpusă”. Aceasta nu este o clasă socială. “Clasa”. “Raţionamentul lui Sorokin este lipsit de fundamente logice. “Pătura superpusă” este un element parazitar lipit artificial pe corpul sănătos al unei societăţi iar etiologia ei este dublă : a) “oameni declasaţi” sunt “intstrumentele” cele mai bune pentru că sunt cele mai coruptibile de care se servesc străinii pentru a exploata ţara. spune Sorokin.5. uşor şi repede mediului social corupt” – semnala marele nostru poet. M. Sociologul român Ion Ungureanu 8 face o prezentare sintetică şi pertinentă a principalelor contribuţii aduse de sociologia românească în clarificarea acestei probleme. Pentru a explica selecţia socială negativă. Efectele sunt doar posibile. naţională. Sorokin crede că mobilitatea soială duce la “decăderea” socială. creşterea mobilităţii sociale poate duce direct la izbucnirea unei revoluţii. Logic. care “strică” valoarea “elitei” sau împing în subsolul societăţii elementele ei valoroase. Eminescu. pe când cei care compun “pătura superpusă” au apărut ca urmare a “declasării”. Selecţia socială negativă în sociologia românească O problemă strâns legată de structura socială şi de mobilitatea socială este cea a selecţiei sociale negative. 117 . fiindcă reprezintă doar sentimentul superficial al unei egalităţi formale în spatele căreia sporeşte permanent individualismul celui dornic să reuşească socialmente. se apelează la indivizii din straturile inferioare. nu bazată pe muncă ci pe privilegii”. slăbeşte legăturile (solidaritatea) dintre indivizi. cultivă ambiţia individului de a urca permanent pe scara stratificării. antagonismele sociale devin neclare. cât şi de strategia greşită de dezvoltare aleasă de ţările dominante. b) pe de altă parte. “Într-un mediu social şi naţional corupt prin influenţă şi dominaţie străină. în concepţia “omului deplin al culturii române”. Nu este absolut obligatoriu să se întâmple astfel. şi nu are acoperire istorică. Sorokin fac următoarele observaţii: 1. Deoarece primele grupuri (elitele) nu-şi asigură aproape niciodată reproducerea demografică. interese comune”.Dacă efectele sunt potenţiale în oricare societate.Pe de altă parte.2. facilitează atomizarea societăţii. vor fi promovate în ierarhia socială elementele care se adaptează pasiv. realizarea lor ca atare nu este obligatorie peste tot (tratatea concret-istorică). mobilitatea înlocuieşte o elită aflată în declin sau îi revitalizează elementele. adică a “înmulţirii peste măsură a oamenilor ce trăiesc din munca aceleiaşi sume de producători”. 2. Schimbarea unei elite cu alta nu înseamnă înlocuirea unei “elite bune” (a unei aristocraţii) cu una “proastă”. Procesul “declasării” este generat atât de dominanţa străină a unei ţări. schimbătoare şi greu controlabile. populaţiile ei autohtone” .

continuitate. Rădulescu Motru consideră că “pseudocultura” este prin excelenţă favorabilă individului cu sentimente “cosmopolite”.Mecanismul social al “declasării” se bazează pe deteriorarea principiului “compensaţiei muncii”. iar ritmurile şi durata acestor cicluri le-au stabilit dominaţiile străine” (I. Eminescu 9 înregistrează trei cicluri ale selecţiei sociale în România : 1700-1821 – când “învinge elementul imigrant prin domnia fanariotă”. “Adaptabilitatea cu un mediu nesănătors. Teza eminesciană susţine că evoluţia noastră socială s-a desfăşurat ciclic. deşi aparent acceptă teza eminesciană. lipsurile morale). C. ajunge la două concluzii greşite : 1) “boierii români n-au avut nici o legătură de sânge şi de simţăminte cu glasul neamului” . care nu permite formarea valorilor şi promovează nonvaloarea socială : linguşitorii. ciclu pe care el îl numeşte “pseudocultură”. o “reacţiune sănătoasă” contra “pseudoculturii”. în consecinţă. 118 . confundând “pătura superpusă” cu boierimea în ansamblul ei. prin “reactivarea elementului autohton”. 11 febr. Ca şi Eminescu. Rădulescu-Motru cerea. cele slabe se vor adapta ca ceara unui mediu nedemn chiar …”. Rădulescu Motru susţine că în 1904 se mai poate vorbi de o selecţie socială negativă. fiindcă aceasta generează boala societăţii româneşti moderne. mincinoşii. de unde lipsa de armonie. Mihail Manoilescu este întemeietorul doctrinei corporatismului pur şi integral. Sociologii români caută o alternativă la stratificarea socială bazată pe structura socială. într-un cuvânt “superficialitatea”. slabe” … (defectele. 1866 – când se manifestă o selecţie socială negativă dar nu atât de categorică. în 1904. 2) “trecutul nostru atât de nefericit şi agitat n-a pus în joc şi n-a dezvoltat decât însuşirile sufleteşt nefavorabile. “Pătura superpusă” este un mediu social negativ. Acesta este reprezentat de “clasa superpusă”(partidul liberal) care a transformat mecanismele politice dintr-un mijloc într-un scop. Ungureanu) M. Corporatismul este o doctrină şi formă de organizare a societăţii. indiferent de poziţia lor ierarhică şi de proprietatea asupra mijloacelor de producţie. 1821-1866 – are loc o selecţie socială pozitivă. ci selecţie socială negativă.Drăghicescu. ceea ce generează o selecţie negativă a valorilor. originalitate. La fel ca şi Eminescu în 1881. Există multe controverse pe marginea acestei clasificări : C. postparlamentară. politicianismul. D. iar “pătura superpusă” este în oricare societate un rezultat al selecţiei sociale negative. Corporaţiile sunt reuniuni socio-profesionale ce cuprind sume de indivizi ce exercită o profesie în cadrul aceleiaşi ramuri de activitate. C. care presupune realizarea unei unităţi (solidarităţi) nemijlocite a indivizilor în cadrul societăţii prin intermediul corporaţiilor. Elementele sănătoase ale societăţii se vor adapta la acest mediu în mod “natural” : “naturile viguroase vor căta să întipărească mediului caracterul lor. viclenii. El considera corporatismul ca o formă socială evolutivă post-liberală şi. Mihail Manoilescu (1891-1950) vede în corporatism o astfel de alternativă. nedemn” nu înseamnă deci “superioritate organică”. în care clasele sociale vor fi înlocuite de grupuri sociale funcţionale (corporaţii) în cadrul unui stat guvernat de o elită politică. o formă a culturii care are toate elementele “culturii adevărate” dar “formele” ei nu se potrivesc cu “fondul”.

9. propune deci o morală a curajului şi a demnităţii umane. se poate pune problema dacă au existat cu adevărat categorii sociale distincte în societatea socialistă. aceasta este datoria ei”. ca disident (în toate ţările foste comuniste). Ungaria). ţărănimea şi pătura intelectuală . politico-militară. Sistemul stratificării sociale în România în timpul regimului comunist Desigur. fără sincope. ea întruneşte în mod culminant toate valorile omeneşti”.R. Cât priveşte şansele burgheziei româneşti de a ajunge la o elită. de tip socialist.C.11 Principiul corporatismului pur şi integral este organizarea. cât şi sistemul democratic-parlamentar. În România. proces ce trebuie să se desfăşoare sistematic. care vrea să înlocuiască atât principiul liberei concurenţe în economie.s-au conturat în socialismul real câteva categorii distincte şi anume : disidentul(contestatarul). 10 Elita înseamnă probitate personală. Dumitru. forţă etică. “Nu poate fi elită o clasă în care apoape fără nici o selecţiune – oricine poate să intre şi să se menţină. continuu. în condiţiile în care idealul comunist la nivel macrosocial era omogenizarea socială iar la nivelul microsocial. sociale. bazat pe noţiunea de responsabilitate”. specialistul. represivitatea crescută a regimului a făcut ca o mai frecventă şi în acelaşi timp cea mai inofensivă (pentru putere) formă de contestatare să o reprezinte butadele satirice. (4) Contestarea puterii a îmbrăcat forme şi intensităţi diferite în ţările lagărului socialist. spectacolele umoristice.“Elita înseamnă acea minoritate a comunităţii naţionale. Nu poate să fie elită un grup social care nu are sentimentul intern şi adânc al inegalităţii. M.5. Elita este o aristocraţie în concepţia lui Mihail Manoilescu care “prin însăşi natura ei. Deşi se limitau la satirizarea cuplului dictatorial sau a politicii P. “Disidentul chiar prin faptul că se împotriveşte sistemului totalitar de valori şi norme şi prejudecăţi propune un sens al identităţii umane. a acţionat împotriva acesteia fie izolat. culturală în toate sectoarele de activitate naţională”. fie în grup de rezistenţă organizată (Cehia. Selecţia trebuie să asigure “superioritatea absolută” şi “superioritatea relativă” a unor grupări conducătoare. (1) Contestatarul a fost singurul tip social care nu a fost obedient faţă de putere. al inegalităţii creată de merit”. Elita trebuie să prezinte o “unitate organică” concretizată într-un control general asupra tuturor sectoarelor de activitate naţionlă : “aceasta este dreptul ei. nomenclaturistul. Nu poate fi elită o categorie socială în care lipseşte orice severitate din punctul de vedere intelectual sau sufletesc la cooptarea de noi membrii.12 dincolo de stereotipurile ideologice respectiv clasă muncitoare. economico-socială. “Organizarea” se bazează pe reglementarea centralizată şi autocrată a activităţilor tuturor corporaţiilor (economice. Potrivit opiniei lui Sandu E. expoziţiile de caricatură cu substrat politic. trebuie să cumuleze toate funcţiile de conducere. culturale. activistul şi speculantul.3. Polonia. religioase) de către singura putere politică cu drept de liberă activitate constituită din reprezentarea exclusivă a corporaţiilor. şi nu constituiau un atac direct la 119 . care îşi asumă răspunderea socială supremă şi cumulează calităţile cele mai înalte ale comunităţii (…). Manoilescu este destul de pesimist : “burghezia românească mai are de aşteptat până în ziua în care va constitui o elită”. formarea omului nou.

cel de-al doilea o face din oportunism. a represiunilor organizate asupra indivizilor. este elita politică. Am putea spuen că între ei există o asemănare : ambii sunt duplicitari. Aceasta a opus “o rezistenţă pasivă. ele au jucat un bine definit rol în dezvoltarea unei solidarităţi resentimenalte şi a unei vagi speranţe de schimbare. conform caracterizării făcute de S. sau. în ultimă instanţă. de represive. “Activistul este interfaţa dintre nomenclatură şi mase. este factor de decizie. fanatici în convingeri şi comportamente. În funcţiile de conducere erau preferaţi incompetenţii şi “impurii” – cei cu “pete” la dosar. contrastul este mai puternic decât asemănarea între cele două tipuri sociale şi este evident atât din punct de vedere al valorii profesionale – în timp ce primul este “purtător de performanţă” profesională. pentru a putea supravieţui. Pe de altă parte. poate. care. Nomenclaturistul este cel ce “deţine puterea la vârful piramidei”. spre deosebire de celelalte tipuri sociale (mai sus numite) clasificate în raport cu sfera politicului este clasificat în raport cu sfera economicului. El dispune de puteri şi avantaje în măsura în care este credincios şi folositor nomenclaturii şi ideologiei sale”. Trebuie observat faptul că metodele pe care le-a practicat. în perioada de recul ( de decădere a regimului) chiar şi o parte a nomenclaturii începuse să conştientizeze inconsistenţa sistemului politic comunist şi a ideologiei sale. fie deţinerea unor avantaje personale (mai mici sau mai mari). Sub aspectul moralităţii. pentru că erau mai uşor de controlat şi de readus la ordine în caz de nesupunere.sistem.a controlului social totalitar. dedublarea poate fi prezentă şi în cazul activistului. Lui îi revine responsabilitatea (sau mai bine zis iresponsabilitatea) instituirii valorilor şi normelor totalitare. de cealaltă parte a baricadei se află nomenclaturistul. El solicită şi impune obedienţă necondiţionată a indivizilor faţă de regim. celui de al doilea îi lipseşte de regulă – cât şi din punct de vedere moral : dacă primul adoptă duplicitatea pentru a îşi putea exercita profesia. nu trebuie neglijate nici efectele perverse pe care aceste forme subtile de contestare le-au generat. (4)Activistul. Dezvoltarea paroxistică a formalismului şi birocraţiei erau modalităţi de escamotare şi compensare a scăderii credulităţii ideologiei şi practicii comuniste. de fapt. ele constituind supape de dezamorsare a tensiunior acumulate de populaţie şi micşorând în felul acesta (în loc să crească) şansele proliferării atritudinilor contesatare şi solidarităţii exponenţilor lor. el este un dedublat : pentru a îşi putea împlini vocaţia. El este localizat în sectorul comercial şi este tipul care exploatează la maximum 120 . iar exponenţii lor. (2) Un alt tip social care a opus rezistenţă regimului a fost specialistul – elita profesională a societăţii. Dacă în perioada stalinistă metodele de impunere a valorilr şi normelor sistemului comunsit erau extrem de dure. aspiraţiile profesionale el acceptă mai mult sau mai puţin formal plătirea unui tribut ideologic. intensitatea convingerilor care l-au animat au diferit de la o etapă la alta a istoriei regimului comunist. mai corect spus. Dumitru este acela care are ca profesie propaganda ideologică. Ca şi în cazul specialistului. mimarea acceptării ideologiei oficiale”. Tipul speculantului. din arivism. a dezvoltării personalităţii individului în societate. a renunţat de bună voie la meseria sa în favoarea repetării şi impunerii persuasive sau mecanice a stereotipurilor ideologice. Aşa cum remarca însă Sandu Dumitru. activistul şi speculantul.13 Motivaţia profesională a acestui tip social o constituie fie credinţa în ideologia comunistă. prin evaziune(…) Moral. mai rar întâlnită în perioada decăderii comunismului.

Bădescu. p. 1996. The Free Press. el intră în categoria profitorilor regimului alături de activitst şi nomenclaturist. N. Ed. Sandu Dumitru observa că “relaţia dintre mase – specialişti – contestatri era una de tip pozitiv marcată predominant prin încredere”. 139-152. I. Tragica predestinare a geniului românesc. 1996. 17-20. du Seuil. 12 Sandu Dumitru. 1993. Free Press. p. 343. p. 137. p. Scrisul românesc. Parsons. p. Radu Baltasiu. Buc. p. Note: 1 2 3 4 5 6 7 I. D. 669. 1976. Paradigme ale cunoaşterii societăţii. p. ci doar un “descurcăreţ”. p.. 9 M. p. 121 . ??? 8 I. El nu se consideră speculant. lipsit de scrupule. Bădescu. p. P. p. op. Ungureanu. Social and Cultural Mobility. Staff. cit. Ungureanu.. Manoilescu. Alături de categoriile sociale mai sus menţionate. Eminescu. 99. op. 137. Buc. Sorokin.. Essays in Sociological Theory. 1935. Dix grandes notions de la sociologie. Istoria sociologiei contemporane. Sorokin. bine adaptat la vremuri. 10 I. Ed..penuria de resurse cu care se confruntă populaţia. bine integrat social.Y. 495-540. 11 M. Paradigme ale cunoaşterii societăţii. fiind un actor social foarte activ pe piaţa neagră. 1959. Meseria lui este de a colecta spre a vinde la suprapreţ mărfurile deficitare. p. Sociologia tranziţiei. 156-159. după I. nici speculanţilor şi care sunt incluşi în noţiunea de mase. nici activiştilot. Iaşi. Paradigme ale cunoaşterii societăţii. 1959. I. 13 Sandu Dumitru. Dubios sub aspect moral. 11. Dan Dungaciu. Ed. p. Ungureanu. Dungaciu. 1949. care profită îndeosebi – dar nu numai – de lipsa alimentelor pe piaţa de stat. Social and Cultural Mobility. P. 166. Ungureanu. P. 668. Jean Cazeneuve. Eminescu. Scrieri politice. în socialismul real au existat mulţi individzi care nu au aparţinut nici elitelor politice sau profesionale. 17. cit. Free Press.. Paradigme ale cunoaşterii societăţii. 150.

familia. Creşterea longevităţii populaţiei fac ca echilibrarea acestor îndatoriri să devină o problemă scială tot mai mare. adulţii se simt striviţi de povara multiplelor şi concomitentelor îndatoriri ce derivă din dubla lor calitate de copii ai bătrânilor lor părinţi şi părinţi ai copiilor lor (minori).FAMILIA 10. Rudenia spirituală (năşia.). Astăzi. socialmente recunoscută între individzii umani. mentalităţi. dar ea poate reglementa atât raporturile sociale cât şi raporturile biologice. mai degrabă decât cel biologic constituind trăsătura sa esenţială (Anthony Good. fraţii de cruce) este o relaţie de tip convenţional. Familia este un grup relativ permanent de indivizi legaţi între ei prin origine. Ea este alcătuită din două sau mai multe familii nucleare unite prin legătura dintre părinţi şi copil (de exemplu.) . căsătoria Rolul pe care rudenia l-a jucat în viaţa actorilor sociali nu a fost mereu acelaşi. determinându-i pe sociologi să catalogheze actuala generaţie adultă ca “generaţie sandviş”. El preciza că familia nucleu este compusă din adulţi de sex opus împreună cu copiii lor naturali – sau adoptaţi. Rudenia.10. Familia nucleară conjugală se creează prin căsătorie. relaţiile de muncă tind să fie mai importante pentru individ decât relaţiile de rudenie.1.2 Familia extinsă este numită deseori şi consancvină. Familia nucleară poate îmbrăca două forme : a) familia de orientare (în care ne naştem şi avem statutul de copil. frate etc. având la bază legături de sânge sau afină. Cei mai mulţi oameni sunt. Uneori. părinţii. existenţa familiilor monogame. rolul lor tinde să scadă. făcea distincţia între familia nucleu şi familia extinsă.1 Rudenia biologică poate fi consancvină. relaţiile de rudenie ocupă şi astăzi un rol semnificativ în ansamblul relaţiilor sociale. în care avem statutul de soţ. Datorită acestui fapt ei sunt expuşi la experienţe. caracterul său social. Elementul cheie al rudeniei este familia. datorită legăturilor de sânge care există între membrii ei. b) familia de procreere (pe care o creem prin căsătorie. Studiile sociologice dovedesc că în aceste societăţi. Ea se mai numeşte şi familie conjugală. căsătorie sau adopţie. Murdock. Rudenia reflectă adesea viziunea despre lume a unui grup uman. ea poate interzice căsătoria cu o persoană din linia naşilor. de homosexuali pune în discuţie pertinenţa acestei definiţii. în societăţile industriale şi postindustriale. uneori chiar opuse. Alan Barnard). Totuşi. perspective diferite. având la bază căsătoria. De exemplu. îndatoriri. şi membrii ai familiei de orientare şi membrii ai familiei conjugale.acceptată social – prin care două sau mai multe persoane constituie o familie. Rudenia este apropierea biologică sau spirituală. copiii şi bunicii acestora alcătuiesc o familie extinsă). Căsătoria este o modalitate . în acelaşi timp. Ea 122 . părinte etc. în 1949. Dacă în societăţile preindustriale relaţiile de rudenie influenţau într-o măsură foarte mare întreg itinerariul parcurs de individ de-a lungul vieţii sale.

tribului sau comunităţii locale. fie de femeie. aşa cum se subînţelege şi din denumirea ei în răpirea sţiei şi este utilizată în acele societăţi în care femeile sunt în număr mai mic decât bărbaţii. oamenii se pot căsători între ei numai dacă aparţin aceleiaşi rase. dezgust. religii. cât şi pentru societate şi de aceea consideră că ea trebuie “aranjată” şi nu lăsată la discreţia tinerilor lipsiţi de experienţă şi de maturitate. clasa de indivizi innacceptabili ca parteneri conjugali. se stabileşte un “preţ” pentru mireasă (sau un serviciu). în toată lumea. prohibiţia incestului este însoţită şi de reacţii de aversiune. Astăzi asistăm la o creştere tot mai mare a ratei căsătoriilor între grupuri diferite. Mircea Eliadene povesteşte că “fecioarele indiene nu au nici o iniţiativă în faptul căsătorei … Într-o familie tradiţională. reduce mulţimea metodelor utilizate pentru câştigarea partenerului marital la următoarele patru : 3 a) căsătoria prin rapt constă. Excepţie de la această regulă au făcut familiile regale din Hawaii. 10. Putem. familiile imperiale Inca. Este o practică mai puţin obişnuită ce urmăreşte corectarea dezechilibrului numeric care există între cele două genuri . dimpotrivă. interzicând relaţiile sexuale între rude de sânge proclamând tabuul incestului. cumpărarea poate fi făcută fie de bărbaţi. dispreţ. totuşi.2. constatăm că. În viziunea lui Claude Levy Strauss. în altele. prin sacralizare. Endogamia stabileşte alegerea partenerului din interiorul aceluiaşi grup. în multe societăţi graniţa endogamă se confundă cu graniţa societăţii. b) căsătoria prin cumpărare este o practică mai frecventă. În lucrarea “Din tainele Indiei”. bărbatul este cel care primeşte o “zestre” din partea femeii sau a familiei ei. clasa de persoane cu care este permisă şi încurajată căsătoria. c) căsătoria prin aranjament este o metodă de alegere a partenerului destul de răspândită în lume. Ea stabileşte deci. respectiv din afara familiei nucleare. a clanului. cu alte cuvinte. 10. dinastiile egiptene. încurajează diversitatea culturală şi socială. afirmarea incestului drept tabuu întăreşte interdependenţele sociale.poate comporta un aspect juridic (recunoaşterea formală de către o instituţie legitimă a uniunii maritale) şi un aspect religios (recunoaştere formală.1 O viziune multiculturală asupra familiei Reguli de constituire a cuplurilor familiale şi practici de alegere a partenerului Familia este o instituţie socială universală. Roul ei este de a creşte solidaritatea de grup. Exogamia stabileşte alegerea partenerului din afara grupului. fecioara 123 . De regulă. de către o instituţie religioasă legitimă a uniunii maritale). legitimată doar din punct de vedere religios. Mult timp unirea maritală a fost recunoscută. căsătoria civilă (sancţionarea juridică constituind o apariţie relativ recentă). Există două tipuri de reglementare maritală : endogamie şi exogamie. În acelaşi context. dezvoltă alianţele între familii. Ea stabileşte. Practicile de alegere a partenerului variază şi ele de la o societate la alta. caste. etncii. În societăţile care practică această metodă de alegere a partenerului. În unele cazuri. însă regulile de constituire a familiei şi de alegere a partenerului diferă de la o societate la alta. Multe societăţi consideră căsătoria o instituţie socială extrem de importantă atât pentru individ.2.

în care femeile asigurau o mai mare parte din bunurile economice necesare familiei. bărbaţii erau cei care contribuiau mai mult la asigurarea bunurilor necesare familiei şi. ea nu este şi cea mai preferată. Cea mai răspândită formă în lume este descendenţa patriliniară şi ea stabileşte că numele. d) căsătoria în grup. b) Descendenţa bilaterală. bunurile sunt transmise de la tată la fiu. Ea a fost răspândită în societăţile tradiţionale în 83% din cele 862 de societăţi analizate de Murdock (1967). În societăţile horticole. Aceasta este considerată de majoritatea specialiştilor ca un mod de căsătorie marginal. singurul mijloc care se cuvine pentru alegerea partenerului marital. opţiunea maritală este făcută în mod exclusiv de către cei doi tineri. respectiv căsătoria unui soţ cu două sau mai multe sţoii. În societăţile agrare şi pastorale. gospodării etc. E drept însă că restricţiile economice au mai temperat înclinaţiile frenetice către poligamie : un număr relativ mic de bărbaţi pot întreţine mai multe femei. Din punct de vedere statistic este cea mai răspândită formă la nivelul mondial.2. Tipuri de căsătorie Căsătoria poate avea multe forme : a) monogamia. proprietăţile. 10. deşi monogamia este forma de căsătorie cea mai frecventă din lume. Conform acestei metode. ca şi în foarte multe alte state se consideră că acesta este singurul mijloc legitim. d) căsătoria prin consensul părţilor este cea mai cunoscută practică de realizare a căsătorei. în cazul în care nu se pot asigura soţii pentru toţi fraţii.2. Modele de descendenţă. b) poligamia.2. iar pe soţ nu îl vede decât în mijlocul ceremoniei. fie ea masculină. care constă în căsătoria a doi sau mai mulţi bărbaţi cu o singură soţie. Tipul de descendenţă a fost impus de mărimea contribuţiei economice a celor doi membrii ai cuplului. după ce căsătoria a fost legată şi juruită”. cel mai frecvent întâlnim descendenţa matriliniară. Ea este o formă de căsătorie relativ rară şi. în România. care urmează să se căsătorească. În legătură cu acest tip de căsătorie (ce constă în căsătoria a doi trei bărbaţi cu două trei femei). de reşedinţă şi autoritate în familie Societăţile răspund diferit la interogaţii de genul : cum ne determinăm genealogia? Cum stabilim care ne sunt udele? Care ne este originea? Există mai multe modalităţi prin care poate fi stabilită descendenţa şi anume : a) Descendenţa uniliniară. trebuie să precizăm că cercetarea domeniului nu a furnizat dovezi concludente privind practicarea ei ca normă socială. c) poliandria. Murdock (1949) arată că. de regulă. care stabileşte descendenţa (moştenirea) în mod egal atât pe linia masculină a familie cât şi pe cea feminină. se concretizează în dreptul fratelui mai mic de a întreţine relaţii sexuale cu soţia fratelui mai mare. şi atunci vorbim de descendenţă patriliniară. respectiv căsătoria unui soţ cu o singură soţie.3. şi atunci vorbim de descendenţă matriliniară. s-a impus descendenţa patriliniară.este vestită cu câteva zile înainte de nuntă. care ia în considerare doar o linie părintească. aceasta din urmă fiind poligamă. Astăzi. Acest tip de descendenţă îl 124 . fie pe cea feminină. fiind practicată în toate societăţile. ca atare. 10.

noul cuplu îşi întemeiază propriul cămin. ele influenţează valorile şi normele respectivei societăţi. economică. W. Societăţile se deosebesc nu numai în privinţa normelor care stabilesc reşedinţa noului cuplu ci şi în pivinţa modului în care puterea şi autoritatea sunt repartizate în familie. juridice. b) constă din soţ. Astăzi. G. în care. Cel mai obişnuit model îl constituie reşedinţa patrilocală.F. Reşedinţa bilocală permite noului cuplu să aleagă între a locui ori cu/sau lână familia bărbatului ori cu/sau lângă familia femeii. religioasă şi social psihologică. Patriarhatul este cel mai frecvent model . acestui grup restrâns i se mai alătură şi alte rude . Cu privire la modelele de căsătorie. totuşi. uneori.întâlnim în majoritatea societăţilor industriale ce au permis schimbarea rolurilor genurilor şi creşterea contribuţiei femeii în realizarea veniturilor familiei. Reşedinţa familiei nou create se stabileşte în mod diferit de la o societate la alta. În opoziţie cu el. reşedinţă şi autoritate analizate până acum se cuvine să tragem următoarea concluzie : pe de o parte. economică şi socializatoare. religioase şi sociale. 10. atunci când cuplul îşi stabileşte reşedinţa lângă sau în interiorul reşedinţei bărbatului. familia prezintă următoarele atribute principale : a) îşi are originea în căsătorie . Reşedinţa matrilocală stabileşte ca tinerii căsătoriţi să locuiască lângă familia femeii sau împreună cu aceasta. Normele privind stabilirea reşedinţei au în vedere asigurarea securităţii economice şi protecţia membrilor noii familii (în special a copiilor). c) grupul familial este unit prin drepturi şi obligaţii morale. P. cel mai răspândit model este reşedinţa neolocală. Funcţiile familiei În linii mari. economică. Sistemul egalitar consfinţeşte faptul că autoritatea în familie aparţine deopotrivă femeii şi bărbatului. Murdock apreciază că familia nucleară (ce se caracterizează prin universalitate) îndeplineşte în esenţă patru funcţii : sexuală. recreaţională. în funcţie de modul în care este repartizată puterea între bărbaţi şi femei. reproductivă. economice. În viziunea antropologului francez Claude Levy-Strauss. ele fac parte din cultura unei societăţi iar pe de altă parte. de solidaritate şi morală. Cercetările antropologice au evidenţiat existenţa a patru modele de reşedinţă. Ogburn precizează că principalele funcţii ale familiei tradiţionale sunt : funcţia de reproducere. că între opiniile lor există şi diferenţe semnificative de accente. 125 . Trebuie să remacăm. cu toate că. se află matriarhatul. Deducem de aici că principalele funcţii ale familiei sunt funcţiile biologică. soţie şi copiii născuţi din uniunea lor. majoritatea sociologilor converg către recunoaşterea aceloraşi funcţii ale familiei ca grup social. câştigând astfel un mai mare grad de independenţă faţă de familiile de orientare. sistem în cadrul căruia autoritatea în familie îi revine femii.3. Îl întâlnim în mai puţine societăţi comparativ cu patriarhatul. educaţională. În acelaşi context. el consfinţeşte autoritatea bărbatului în familie.

Stahl surprinde complexitatea funcţiilor familiei clasificându-le în două mari categorii : funcţii interne şi funcţii externe. într-o familie de intelectuali sau analfabeţi etc. familia asigură perpetuarea sistemului existent. care oferă societăţii posibilitatea de a îşi rezolva problemele importante. ca un gangster. Funcţia de solidaritate se referă la rolul familie în statisfacerea nevoilor de afecţiune. de regulă. În literatura sociologică. standarde de viaţă mai înalte decât copiii din familiile clasei muncitoare. politicile sociale. limitează mobilitatea socială. Funcţia de plasare socială se referă la faptul că pentru fiecare individ. Fr. Engels ). în prima categorie sunt incluse următoarele funcţii : a) biologică şi sanitară . b) economică . în timp ce femeia este victimă permanentă. Din această cauză. nivelul dezvoltării economice ) îşi pun amprenta asupra modului în care familiile îşi exercită respectivele funcţii. normele. Teoria conflictualistă susţine că prin funcţiile ei. familiile din clasa de sus şi cea mijlocie tind să obţină mai multă educaţie. Funcţia economică constă în acumularea unor venituri suficiente pentru toţi membrii familiei şi alcătuirea unui buget comun. Ei consideră că familia este o instituţie socială principală. Randall Collins (1975) consideră că în raporturile de familie. d) pedagogico-educativă şi morală. Parsons şi Bales. în primul rând. copii. După spusele sale. Familia asigură educaţia copiilor. Henri H. există numeroase controverse privind caracterul pozitiv sau negativ al efectelor acestor funcţii asupra indivizilor şi societăţii. Caracteristicile societăţii (regimul politic. îi învaţă limba. teoria conflictualistă. Funcţiile externe asigură socializarea şi integrarea socială precum şi dezvoltarea individualităţii. în şcoală. Includem aici. Poziţia. În aceeaşi 126 . căldură. statutul derivat din familie îi influenţează în mod semnificativ viitoarele experienţe de viaţă. În concepţia reprezentanţilor acestei teorii. respect şi ajutor reciproc între cei doi parteneri şi între toţi membrii familiei (părinţi. Familia şi societatea reglementează activitatea sexuală. Teoria funcţionalistă (Murdock 1949. standardele educaţionale generale.Funcţia biologică se referă în special la satisfacerea cerinţelor sexuale ale partenerilor şi procreeare a copiilor. În literatura de specialitate întâlnim şi teorii care susţin că sunt mai semnificative disfuncţiile decât funcţiile familiei. Funcţia socializatoare constă în “reproducerea” moştenirii sociale şi culturale. a personalităţii fiecărui membru al familiei. mai apoi. slujbe mai bune. grupul de prieteni etc. familia este o unitate socială ce reproduce la scară redusă conflictele interclasiale (K. la limitarea activităţii sexuale la sistemul marital şi la tabuul incestului. Nu este totuna să te naşti într-o familie bogată sau săracă. familia constituie contextul social iniţial şi îi asigură o identitate socială iniţială. În sociologia românească. impunând anumite restricţii. 1955) evidenţiază funcţiile pozitive ale familiei. fraţi. de solidaritate familială . Procesul socializării copiilor începe în familie continuând. interferenţe. legislaţia. Marx. Ea trebuie să asigure mecanismul înlocuirii membrilor societăţii de la o generaţie la alta. c) valorile. surori). Distincţia între funcţiile interne şi externe nu este absolută. soţul se comportă ca un proprietar. Între ele există conexiuni. Restricţiile se referă. determinări.

a unei sub-lumi a cuplului. Cercetările sociologice dovedesc că rata căsătoriilor (sancţionate legal) a scăzut după 1970 şi mai drastic după 1990 (ţările scandinavice. creşterea ponderii naşterilor în afara căsătoriilor legale.4. despre viaţa cotidiană. acest tip de familie a cunoscut un continuu şi rapid declin. în acelaşi timp. cuplul construieşte o biografie comună. 10. îngrijirii şi supravegherii copiilor. precum şi la dorinţa 127 . caracteristicile familiei nucleare din secolul XIX şi până în deceniul 7 al secolului XX. Soţia se ocupa de problemele gospodăreşti şi de creşterea copiilor depinzând din punct de vedere economic de soţ. Vârsta partenerilor la căsătorie era relativ scăzută. ei îşi remodelează definiţiile despre ei înşişi şi despre ceilalţi. Acestea au fost. cooperează pentru a putea supravieţui.ordine de idei. Raporturile cu rudele şi prietenii sunt redefinite în consens cu aşteptările partenerului. în linii mari. Principala cauză a acestui regres se presupune a fi creşterea ponderii femeilor ocupate profesional. Ne întrebăm dacă astăzi iubirea romantică mai reprezintă un criteriu esenţial în luarea deciziei de a se căsători a tinerilor? Studiile realizate de Turner şi Helms în SUA (1988) confirmă acest lucru. soţul este principala sursă de venituri şi autoritate a familiei. Acest fapt a dus la creşterea independenţei economice a femeilor. sentimentul de exclusivitate pe care îndrăgostiţii îl au unul faţă de celăalt. Alte caracteristici ale familiei contemporane ar mai fi scăderea ratei natalităţii şi a numărului de copii. Astfel. despre experienţa trecută şi viitor. Familia contemporană În cadrul familiei nucleare tradiţionale. Căsătoriile se încheie deci. Ne îndreptăţeşte acest lucru să spunem că familia este o instituţie socială pe cale de dispariţie? Considerăm că îngrijorarea celor care cred acest lucru este neîndreptăţită pentru că odată cu creşterea ratei divorţurilor. Jetse Sprey (1979) susţine că membrii familiei se confruntă cu două solicitări conflictuale : soţii concurează între ei pentru autonomie. După această dată. Pentru aceasta. mai târziu şi se destramă mai repede. Fiecare îşi modelează acţiunile în raport cu celălalt. însă.). SUA etc. În opoziţie cu teoria conflictualistă. autoritate şi privilegii şi. Ei susţin că iubirea romantică se concretizează în pasiune şi o anumită formă a grijii. a satisfacţiei lor psiho-sociale şi a posibilităţii de egalizare în raport cu partenerul – a poziţiilor sale de autoritate şi putere. creşterea ponderii cuplurilor în care partenerii au relaţii extraconjugale şi creşterea gradului de acceptanţă faţă de aceste comportamente şi schimbarea diviziunii rolurilor în cadrul familiei. În multe din societăţile occidentale ea nu mai reprezintă azi decât 7-10% din totalul grupurilor familiale. creşte şi rata căsătoriilor. România prezintă una dintre cele mai înalte rate ale căsătoriilor legale din Europa cu oate că ea a scăzut comparativ cu anii ‘70-’80. Pasiunea se referă la “fascinaţia”. Naşterea copiilor va impune o nouă remodelare a relaţiilor dintre parteneri. Vârsta la prima căsătorie a crescut concomitent cu creşterea ratei divorţurilor. amânarea fertilităţii cuplului până la demararea activităţii profesionale. numărul de copii asigura creşterea demografică iar rata divorţurilor era relativ redusă. Pe de altă parte. viziunea interacţionistă accentuează asupra efortului realizat de membri familie în vederea construirii unei existenţe de grup. se presupune că ocuparea femeilor în activităţi extrafamiliale a dus la diminuarea funcţiilor familiei. o memorie coordonată în comun.

Goode (1959) preciza că iubirea romantică este foarte importantă. Relativ la consecinţele divorţurilor. nu-şi pot înterţine singure copiii. preîntâmpinarea actelor de violenţă în familie şi ocrotirea victimelor mentalităţilor privind familia şi căsătoria. Multe dintre femei se complac în situaţii şi nu divorţează pentru că nu au nici o alternativă economică. Cercetările actuale realizate de Spanier şi Thompson par să indice că este preferabil un divorţ. atunci când atmosfera în familie devine insuportabilă. monitorizarea. cu atât creşte rata divorţurilor.intimităţii în doi. ea apare în toate clasele sociale. În SUA în fiecare an sunt maltratate două milioane de femei şi cam tot pe atât copii. În concluzie. fie de către unul dintre părinţi. Cu privire la rata înaltă a divorţurilor. 128 . se constată că aceasta este în creştere în multe din societăţile contemporane. Spanier. Divorţurile în familiile cu copii sunt mai complicate. rata divorţurilor este mai ridicată în rândul clasei muncitoare decât al clasei de mijloc. ridicând problema evaluării corecte a situaţiei. Aceleaşi studii evidenţiază o mai mare vulnerabilitate la divorţ a celor care sunt mai mobili din punct de vedere geografic. fapt ce a jucat şi el un rol important în creşterea divorţurilor. probabil şi datorită tensiunilor financiare care o macină. Iniţial s-a considerat că violenţa este un fenomen tipic clasei muncitoare. b) În multe din societăţile contemporane au fost simplificate legile privind divorţul şi a fost instituit divorţul “fără vină”. Astăzi. atât pentru că asigură sprijinul afectiv. doi parteneri sunt mai mari. se caracterizează prin ură. se considera că divorţurile erau foarte nocive pentru copii. Thompson şi Weitzman (1984. De asemenea. singurătate şi dificultăţi de ordin economic-financiar. În realitate însă. psihologică. Cu privire la violenţa în familie. numeroase studii realizate de sociologi americani evidenţiază faptul că ea nu afectează în aceeaşi măsură toate categoriile socio-profesionale. astfel încât decizia privind îngrijirea ulterioară a copiilor. Reticenţa şi stigmatul social legate de divorţ au scăzut semnificativ. În trecut. să fie favorabilă celor dintâi. violenţă verbală. fie de către ambii. Grija se referă la puterea de sacrificiu a unuia faţă de celălalt şi la ocrotirea celuilalt. principalele cauze care provoacă destrămarea familiilor contemporane sunt : a) Creşterea mobilităţii geografice şi sociale ce au determinat slăbirea legăturilor comunitare şi au contribuit la schimbarea mentalităţilor privind familia şi căsătoria. există multe organizaţii care au ca obiect de activitate. Agresivitatea faţă de copii creează condiţiile perpetuării ciclului de violenţe : în multe cazuri cei care maltratează au fost maltrataţi în copilărie. 1985) susţin că acesta poate genera sentimente de eşec personal. fizică. Reticenţa şi stigmatul social legate de divorţ au scăzut semnificativ. Victimele violenţei în familie sunt (de regulă) femeile şi copii. cât şi pentru că ajută cuplurile tinere să slăbească legăturile cu părinţii. ducând la insuccese şcolare şi creşterea delincvenţei. S-a constata că cei care se căsătoresc mai devreme în adolescenţă divorţează într-un procent mai mare decât cei care se căsătoresc mai târziu. dar posibilitatea ei creşte în condiţii de şomaj şi dificultăţi financiare.

Astăzi. restricţii în obţinerea de credite pentr locuinţe etc. însă. Ca şi cuplul consensual. Viitorul familiei. Tinerele generaţii le percep ca pe o posibilitate care le oferă şanse mai mari de alegere a partenerului potrivit. fie ca rezultat al unor constrângeri extraindividuale. care nu se mai căsătoresc. Este o formă de cuplu întâlnită mai frecvent printre tineri şi printre cei care nu au copii. concubinajul a crescut de aproximativ cinci ori. Deseori. deci. concubinajul reprezintă o formă alternativă la căsătorie. Toleranţa socială faţă de celibatari este în continuă creştere. Această alternativă poate constitui. celibatul. din cauza factorilor demografici : numărul mic al partenerilor din categoria de vârstă socialmente adecvată. celibatul poate fi o etapă temporară în viaţa indivizilor sau poate fi stilul de viaţă preferat. o etapă premergătoare căsătoriei. În ultimii ’30 de ani. Majoritatea acestor familii sunt fomate din mamă şi copii minori. ele reprezentînd doar 10% din totalul menajelor monoparentale în Europa de Vest şi SUA. impozite mai mari decât ale celor căsătoriţi. astăzi 20% se află în această situaţie. cu toate că azi el nu reprezintă mai mult de 5% din familiile americane. A crescut totodată şi acceptanţa socială faţă de cuplurile consensuale.5. Celibatul. un stil de viaţă adoptat pentru o lungă perioadă de timp sau definitiv.10. ca de exemplu. opţiunea personală are o frecvenţă mai mare în determinarea celibatului comparativ cu celelalte cauze. El a devenit astăzi o opţiune de viaţă sau o perioadă de aşteptare între două legături sau o adevărată sihăstrie. Majoritatea menajelor monoparentale sunt rezultatul divorţurilor şi doar un număr mic sunt cauzate de decesul unuia dintre soţi sau de naşterea copiilor în afara 129 . Norman Goodman precizează că în timp ce în 1960 doar 8% din familiile americane erau compuse dintr-un singur părinte şi copii. cât şi la partenerii care locuiesc în menaje separate. diferenţiinduse doar prin faptul că nu şi-au oficializat căsătoria. Forme alternative la căsătorie Cele mai răspândite modele alternative de viaţă care s-au răspândit mai ales după anii ’70 sunt : coabitarea consensuală. Menajele monoparentale. printre cei care locuiesc în zonele metropolitane importante şi mai puţin frecvent printre cei care se declară profund religioşi. Celibatul apare fie ca rezultat al opţiunii personale. Menajele alcătuite din tată şi copii deţin o pondere relativ mică. Coabitarea consensuală este o formă de cuplu familial care seamănă cu familia nucleară având aceleaşi funcţii şi confruntându-se cu aceleaşi probleme. Creşterea frecvenţei familiilor cu un singur părinte este evidentă în toate societăţile dar mai ales în SUA şi Europa de Vest. O altă categorie de celibatari o constituie văduvele/văduvii sau persoanele divorţate. Aproximativ 25% din americani locuiesc singuri. căsătoriile fără copii şi menajele monoparentale. Jean Bacher constată că celibatul se referă atât la persoanele care nu au relaţii intime cu alte persoane. Deoarece celibatul constituie un factor care determină scăderea natalităţii. în majoritatea societăţilor se încearcă descurajarea lui prin impunerea unor taxe pe celibat. Studiile de sociologie au arătat că în SUA concubinajul este mai frecvent printre studenţi.

s-au organizat în ceea ce ei numesc mişcarea “pro-life”. Unele din aceste cupluri. p. p. Studiile lui Blumstein şi Schwartz (1983) au evidenţiat multe asemănări între aceste cupluri şi cele de heterosexuali : împărtăşesc noţiunea de iubire romantică. Lider. lipsa vocaţiei parentale. de asemenea.. există grupări care se opun avortului. În ţările cu o economie slab dezvoltată. Cu mici excepţii (de exemplu starea de sănătate extrem de precară a mamei) avortul a fost ilegal în România până în 1990 şi în SUA până în 1973. Asistăm azi la o creştere temperată a toleranţei sociale vis a vis de aceste forme alternative de viaţă. prin adopţie sau fecundare artificială. Cu unele excepţii (de ex. unul din principalele argumente ale dorinţei de a nu avea copii a familiilor ce aparţin clasei de jos. îl constituie absenţa posibilităţii materiale (este şi cazul României). în altele este vorba de opţiunea definitivă de a nu avea copii. Buc.căsătoriei. În unele cazuri.. grupările care susţin dreptul femeii la avort au încheiat o alianţă autointitulându-se mişcarea “pro-choice”. Familiile fără copii. O parte semnificativă din aceste cupluri sunt formate din primii născuţi ai familiilor de orientare (originare). preferinţa pentru un mod de viaţă.. devin părinţi. gradul scăzut de satisfacţie al părinţilor singuri în raport cu viaţa de familie comparativ cu cel al cuplurilor. sunt preocupaţi de situaţia lor economico-financiară etc. Ed. San Francisco) cuplurile de homosexuali şi lesbiene au o frecvenţă relativ scăzută în majoritatea societăţilor. considerându-l un act imoral şi inuman şi care. Ed. Babel. Inroducere în sociologie. trebuie să recunoaştem că un număr mare de actori sociali manifestă repulsie faţă de aceste cupluri percepându-le ca pericole iminente la adresa căsătoriei şi echilibruui social şi încercând să le marginalizeze. Dacă utilizarea mijloacelor contraceptive se bucură de o largă acceptanţă socială. 130 . Cercetările actuale (deşi insuficiente) evidenţiază că familiile care nu doresc copii sunt preocupate mai mult de cariera lor profesională şi au un nivel superior de educaţie. Zamfir. În SUA. Se constată. 1993. N. la avort. Note: 1 2 3 C. Aproximativ 5% din femeile căsătorite din SUA nu doresc să aibe copii. Cei care nu-şi doresc copii pot apela la mijloace contraceptive sau. Cu toate acestea. Pe lângă dorinţa de a se afirma profesional în general. 245. Ibid. în ultimă instanţă. Vlăsceanu. p. Tehnologia contraceptivă este utilizată pe scară din ce în ce mai largă în majoritatea societăţilor de această categorie de femei. intimitate. Dicţionar de sociologie. 243. este vorba de infertilitate sau doar de amânarea fertilităţii . 519. Numărul familiilor fără copii a crescut în a doua jumătate a secolului XX. Cuplurile de homosexuali şi lesbiene. Standardele lor de viaţă sunt mai scăzute şi dificultăţile cu care se confruntă sunt mai mari decât în cazul familei nucleare. Goodman. experimentând toate satisfacţiile şi responsabilităţile ce derivă din această calitate. În opoziţie cu acestea. L. problema avortului a născut serioase controverse. loisir. la rândul lor. argumentele invocate de cei care nu-şi doresc copii sunt : nepriceperea de a fi părinţi. caracterizat prin mai multă libertate.

ea nu anulează posibilitatea alternativelor. El distinge între dominaţie(Macht) şi putere (Herrschaft) . Autoritatea este un termen latin foarte vechi şi nu a fost niciodată (cel puţin până nu demult) un cuvânt peiorativ. la distanţe astronomice. Pentru romani. confirmă şi sancţionează un anumit traiect de acţiune sau de gândire. dominaţia desemnează “şansa de a găsi persoane ce pot fi convinse. Din acelaşi motiv – şi în acelşai moment – criza democraţiei noastre este descrisă ca o criză de autoritate”. În viziunea lui M. Jean Baudouin constată că raporturile de dominaţie nu sunt specifice puterii politice. pe respect”. să încercăm să clarificăm cele trei concepte. Arendt arată că sensul originar al “autorităţii” este legat probabil de verbul latin augere.POLITICA ŞI STATUL.Paul Wolff. în timp ce autoritarismul indică un exces şi un abuz de autoritate. cum ar fi P. având o conotaţie negativă. puterea reprezintă capacitatea de a atinge scopuri în ciuda opoziţiei altora. deşi în relaţie cu potestas. despărţind sensuri care sunt. puterea. o auctoritas a contemporanilor depindea şi provenea din autoritatea întemeietorilor cetăţii. În acelaşi timp. chiar în pofida unor rezistenţe”. ele se confundă. termenul de autoritate – deducem din analiza conecptuală a lui Sartori – este mai aproape de cel de legitimitate decât de cel de putere : “autoritatea explică legitimitatea şi invers . putem spune că autoritatea este o putere bazată pe prestigiu. Vom încerca să demonstrăm că cele trei concepte. ele pot fi întâlnite în toate straturile societăţii (în familie. deşi sunt indubitabil legate unele de altele.În timp ce puterea este “şansa de a face să triumfe în interiorul unei relaţii sociale propria voinţă.11. au semnificaţii diferite. În primele sale sensuri. încât reprezintă două faţete ale aceleiaşi monede. putere Pentru început. a augmenta. Weber. care primeşte sprijin spontan. Iată de ce asociem autoritatea cu abilitatea de a conduce. dat fiind că în vorbirea curentă. de fapt. gata să asculte un ordin cu un conţinut concret”. autoritate. numai un sufix. Autoritarismul derivă din “autoriate”. “Cel ce stăpâneşte nu este niciodată destul de puternic penru a rămâne mereu stăpân dacă nu transformă forţa în drept şi supunerea în datorie”. Rousseau. în consonanţă cu autonomia”. dimpotrivă. Ca semnificaţie. a fost întotdeauna prin faptul că este ascultată şi recunoscută. autoritatea a fost invariabil un termen pozitiv. “fiind în opinia lui Flathman. a accepta autoritatea înseamnă a renunţa la autonomie. cele două concepte sunt atât de strâns legate. consideră că. instituţii 131 . Mai mult chiar. CULTURA POLITICĂ ŞI SOCIALIZAREA POLITICĂ 11.2 Autoritatea nu este coercitivă. indică faptul că deţinătorii autorităţii impun. firme. Alţi sociologi. sau care pot fi. În lucrarea “What Was Authority” (1958). Să subliniem doar faptul că auctoritas. H.3 Importanţa fenomenului legitimităţii în procesul de instituţionalizarea puterii a fost sesizată încă din 1762 de J. Autoritatea face ca lucrurile să meargă înainte (sau nu) nu prin comadnă. şi în literatura de specialitate întâlnim situaţii în care noţiunea de autoritate este substituită cu cea de putere şi invers.1 Autoritarism. De-a lungul secolelor. o autoritate opresivă. de multe ori. în “Contractul social”. ci prin solicitări şi sugestii “juste” . J. un –ism.

se naşte întrebarea : de ce se supun oamenii.4 M. Cât timp persoana ocpă poziţia respectivă are dreptul să-şi exercite autoritatea. dimpotrivă. Baza justificării dominaţiei o constituie tradiţia. sau cu un 132 . Ea este legată mai mult de un statut decât de o persoană. Weber se află în situaţia de a admite că acest lucru este posibil doar atunci când cei dominaţi se supun autorităţii revendicate de cei care domină. autoritate”. în limitele unui teritoriu dat. Dar în fiecare din aceste cazuri titularul puterii. Ea slăbeşte într-o oarecare măsură dacă e împărţită cu alte autorităţi (“patriarhat” sau “gerontocraţie”) sau dacă se sprijină pe o administraţie supusă propriei persoane (“patrimonialism”). dotat cu “charisma”. Acest lucru a dus la abordarea dominaţiei politice din două unghiuri de vedere : “Primul constă tocmai în considerarea dominaţiei politice ca pe un raport social printre altele care.statut social. Sociologia lui Max Weber preferă cea de-a doua abordare. Weber). chiar relativ mediocru. eroismul sau caracterul exemplar al unei persoane şi pe modelul normativ relevat sau impus de această persoană”(M. Actorii sociali au încredere în caracterul sacru al tradiţiilor şi cutumelor. Deci. Schimbările pe care industrializarea le-a atras după sine au subminat autoritatea tradiţională. în persoanele care sunt exponente directe ale acestora.). Autoritatea raţional legală este puterea justificată printr-un sistem de reguli şi legi acceptate de societate (autoritatea birocratică). Weber). care este un şef ieşit din comun. chiar dacă o face fără prea multă convingere”. ce implică într-o măsură semnificatvă putere. marele sociolog german construieşte o tipologie ideală a dominaţiei bazate pe legitimitatea (încrederea în validitatea autorităţilor şi a actelor lor). este considerat moştenitorul unei tradiţii sacre. pe ce se întemeiază această dominaţie? Pentru a răspunde la această întrebare. Schimbările pe care ea le-a produs au aruncat în desuetudine vechile practici tradiţionale. Baudouin sesizează că “autoritatea cu care este investit şeful tradiţional poate varia. Hussein al Iordaniei sau Hassan al II-lea al Marocului îşi trag cea mai mare parte a credibilităţii din faptul că sunt consideraţi în ţările lor descendenţii direcţi ai lui Allah”. o altă sursă a autorităţii o constituie sistemul de legi şi reguli care investeşte cu putere legitimă o anumită poziţie. a cărei conducere administrativă revendică cu succes. Aceasta este calea aleasă de politologul nord-american Robert Dahl. atunci când afirmă că sistemul politic este o “urzeală persistentă de raporturi umane. dominaţie. în esenţă. Arătând că statul se bazează pe monopolul coerciţiei fizice legitime. în ce condiţii. delimitarea dominaţiei politice faţă de alte forme de dominaţie şi reperarea părţii sale ireductibile. J. Ea poate fi puternică. nu. A) Legitimitatea tradiţională. După aceea. C) Autoritatea charismatică este întemeiată pe “sanctitatea. Cea de-a doua abordare presupune. de asemenea. Aceasta s-a dezvoltat odată cu creşterea industrializării şi este mai compatibilă cu birocratizarea. nu se deosebeşte prea mult de alte raporturi sociale sau care se deosebeşte doar prin mijloacele specifice pe care le pune în mişcare.educaţionale. etc.5 B) Autoritatea raţional-legală. Autoritatea charismaică derivă din calităţile personale extraordinare ale conducătorului. Dacă aşa stau lucrurile. dacă concentrează în mâinile sale esenţa puterii (“sultanismul”). monopolul legitim al coerciţiei fizice”. care stabilesc regulile vieţii publice şi. Autoritatea raţionallegală a lui Weber este bazată pe “credinţa în legalitatea reglementărilor şi în dreptul celor plasaţi în poziţii ale autorităţii prin asemenea reguli de autoritate de a emite ordine”(M. Weber defineşte statul ca fiind “o acţiune politică cu caracter instituţional.

conducere. cât şi codificarea spectaculoasă a dreptului cutmiar. sindicatul. transformarea autorităţii charismatice fie în formă tradiţională sau birocratică. Organizat în jurul persoanei împăratului. care a generat mişcări sociale. familia. şi o a treia tradiţie. putem întâlni elemente de la oricare din aceste “reconsrucţii utopice”. de multe ori (fiind mai nonconformişti) ei pot submina bazele celorlalte forme de autoritate : tradiţia şi poziţia. fie într-o combinaţie a celor două (exemplul charisma lui Isus Christos). Analizând legitimitatea. funcţiilor latente şi disfuncţiilor instituţiilor prin care se exercită puterea politică . Cele mai multe societăţi consideră conducătorii charismatici periculoşi. toate fenomenele care implică relaţii de putere. nu terbuie să scăpăm din vedere faptul că tipurile inventariate de Max Weber sunt “tipuri ideale”. Şi. deloc neglijabilă. În legătură cu bazele şi funcţionarea puterii. şeful carismatic se adresează “adepţilor” care. încrederea colectivă este investită mai mult într-un principiu decât într-o persoană (“Regele a murit. 133 . tentativa de reconstituire a unei dinastii. adeziunea populară e afectivă şi pasională. Este cazul Imperiului napoleonian. Stalin.a acordat o atenţie particulară aspectelor formale. celebrînd faptele sale de arme devenite legendare.“farmec” fără egal şi care inspiră angajament şi insuflă ascultare (Ghandi. deoarece. care a subliniat coexistenţa consensualismului şi a conflictualismului în manifestările puterii. a unei nobilimi imperiale şi chiar a unei cvasi-societăţi de curte ne duce cu gândul la elementele unui tip tradiţional”. În timp ce în forma tradiţională. trăiească regele”). Există. întreţinerea carismei îl obligă pe şef să mobilizeze resurse importante dacă nu vrea să se expună uitării şi dizgraţiei. Pentru Tocqueville. . patidul politic. de exemplu. În sfârşit. într-un sfârşit. Mussolini. în sfârşit. crearea şi întărirea unei administraţii din ce în ce mai raţionale şi centralizate. îl apropie mai mult de modelul raţional legal. deci. Martin Luther King). Hitler.charisma a reprezentat o forţă revoluţionară. exercitarea puterii întrun sistem democratic implică un echilibru între forţele conflictului şi cele ale consensului. Baudouin constată că spre deosebire de monarh. autoritate. De-a lungul timpului. două orientări fundamentale au marcat sociologia politicii : consensualismul şi conflictualismul. sociologia şi-a manifestat interesul în următoarele câteva direcţii principale : . atenţionează sociologul francez. Din ce în ce mai mult se consideră că universului politic îi aparţin. organizarea socială. ne ducem cun gândul la dominaţia carismatică. dictaturile plebiscitare contempoane (Lenin. În cadrul aceluiaşi regim. Analizând textul weberian. Pierderea unui conducător charismatic ameninţă existenţa grupului dacă tradiţia şi poziţia nu-i susţin autoritatea.6 În concepţia multor sociologic. Puterea apare. neexistând în stare pură în realitate. J.a considerat statul ca o instituţie politică ca oricare alta iar instituţiile politice le-a integrat în cadrul instituţiilor sociale . din perspectiva weberiană. Faţă de puterea politică. privind comparaţia dintre cele cinci forme de legitimitate. fără deosebire.tinde să confere o accepţiune foarte largă termenului de “politic”. ce-i drept. biserica. Totuşi. în instituţii foarte diferite cum ar fi statul. care are “supuşi”. Hitler) au fost “o ilustrare spectaculoasă “ a conceptului de dominaţie charismatică. Weber susţine că supravieţuirea unei mişcări charismatice depinde de “rutinizarea” charismei. . Regimul carismatic induce o solicitare permanentă a adepţilor şi o teatralizare nevrotică a scenei politice”. alcătuiesc o “comunitate emoţională” care se lasă sedusă de “farmecul” celui ales.

şi cele întreprinse de G. Prea mult consens micşorează posibilitatea impunerii de responsabilităţi elitelor. Altfel spus. Pe de altă parte. într-o societate dată există o cantitate limitată de putere. prin intermediul căreia este reprodusă structura de dominaţie în societate. deteriorarea democraţiei şi formarea unei “elite” a puterii. L. de altfel. care au sentimentul apartenenţei la acelaşi grup. Almond. Tinde să interiorizeze normele conducătorilor.. opacizarea legăturilor dintre conducători şi conduşi. Schumpeter. Studiile pe care el le-a realizat ca. Exercitarea puterii reprezintă un instrument esenţial. funcţionar sau institutor”.Deciziile în democraţie trebuie luate cu “minimum de forţă şi maximum de consens” (Lipset). constatând fenomenul extinderii birocraţiei în societăţile industrializate. contribuie la obţinerea consensului maselor ceea ce duce la coborârea pragului de coerciţie directă necesară pentru menţinerea dominaţiei. Teoriile consensului au pus accentul pe faptul că puterea politică este cea care permite coordonarea activităţilor de interes general . C. Verba. 1972). Reducţionismul economic marxist a fost ulterior mai nuanţat şi mai temperat. “Dobândind un nou statut social. forme. Inexistenţa grupurilor politice opuse. Cercul său de frecventare se transformă. alesul se autonomizează vis a vis de mediul social din care a ieşit. continuă sociologul american. “dacă nu există consens în interiorul societăţii”. Teoria marxistă subliniază faptul că principala funcţie a instiutţiilor politice (statul în primul rând)este cea de dominaţie de clasă. prin care oricare societate îşi gestionează supravieţuirea. Lynd). obişnuinţele. asigurarea ordinii şi continuităţii sociale. S. există un potenţial limitat pentru o rezolvare paşnică a diferenţelor politice. impunerea sa de către grupurile dominante asupra celor dominate în scopul realizării propriilor interese. Berelson corelează posibilitatea democraţiei cu crearea unui echilibru între consens şi clivaj în politică. Acestea. tipologie) şi mai puţin de mecanismele erodării şi transformării sale. limbajul. prin mijloacele lor specifice. 1963). a clivajelor deci ar sugera “o comunitate în care politica nu are o importanţă reală pentru ea. A Gramsci a analizat rolul instituţiilor culturale în impunerea “hegemoniei” clasei conducătorilor. astfel încât oricare extindere a puterii unui grup se face în detrimentul altuia. la “confreria oamenilor ajunşi”. se pot transforma vizibil. Ceea ce pare să caracterizeze această orientare este (Parsons) “conceptul de sumă nulă” sau teza “caracterului limitat al puterii” (R. Mosca.8 Avem de-a face astăzi cu “o profesionalizare a personalului poltic” (J. Concepţiile conflictualiste au scos în evidenţă caracterul eminamente coercitiv al puterii politice.W. Consecinţele imediate ale acestui fapt sunt apariţia “tendinţelor. Althusser argumentează teza funcţionării “aparatelor ideologice ale statutlui” în sensul inculcării “respectului individului faţă de diviziunea tehnologică a muncii”. Pareto au evidenţiat faptul că elita politică este formată din oameni care “trăiesc din politică”. Mills. îmbrăcămintea. Sociologia marcată de această orientare a fost interesată mai mult de funcţionaera puterii (condiţii. care sunt asociate cu procesul democratic” (G. critică efectele nefaste ale acestei tendinţe : clivajul crescând între instituţii şi public. Modurile sale de a fi. S. Cu greu ar mai putea recunoaşte cineva în anumiţi aleşi pe vechiul lăcătuş. Michels şi V. Ea aceentuează asupra caracterului istoric şi al fundamentelor economice ale distribuirii puterii în societate. 134 . R. Acest cerc restrâns decide destinul unei întregi societăţi. adâncirea clivajului poate ameninţa însăşi existenţa democraţiei. modul de viaţă.

În lucrarea intitulată “Totalitarism”. Regimul politic se referă la modul concret în care funcţionează un sistem politic dat. Aristocraţia caracterizează acel tip de regim politic. Definit astfel. Deşi este o problemă conroversată. regimurile politice pot fi de trei feluri : regalitate. Edgar Hallet Carr şi J. Astfel. Pentru că totalitarismul este unul din instrumentele propagandistice ale războiului rece.L. cea mai frecvent întâlnită este aceea care susţine existenţa a trei mari tipuri de regim politic : democraţii pluraliste. autoritarim şi totalitarism. susţine Stagiritul. susţine marele filosof. Astfel. (b) un singur partid de masă controlat de o oligarhie . Astăzi. deoarece el nu s-a întemeiat pe o economie centralizată. devenind asupritorii celorlalţi. totalitarism. respectiv structurarea în acţiunea politică propriu-zisă a relaţiilor dintre guvernanţi şi guvernaţi. fapt care le demolează argumentaţia. este un sistem social. După numărul celor care exercită puterea. la fel ca şi Brzezinski.9 Prima tipologie a regimurilor politice a fost realizată de Aristotel şi a avut o influenţă deosebit de mare asupra gândirii politice ulterioare. a existat dintotdeauna şi va exista mereu (cu excepţia unor mici perioade din epoca individualismului”). deoarece cea de a 6a caracteristică excludea nazismul din totalitarism. Tipuri de regimuri politice : democraţie. fie ea biserică. Pe de altă parte. Renunţarea la acest concept. Această fisură în definirea totalitarismului a dat naştere unor atacuri virulente împotriva uitlizării lui. În cel de al treilea tip de regim politic. este recomandată cel puţin din două motive : 1. El este vechi de când lumea. aristocraţie şi democraţie. În cadrul regalităţii. ei şi-au întins singuri o capcană din care nu au mai putut ieşi şi care le-a demolat întreaga argumentare. statuarea rolurilor actorilor politici şi tipul de răspuns al masei de guvernanţi. afirmă respectivii gânditori. deşi nu putem vorbi despre un consens general privind tipologia regimului politic. (d) monopolul guvernamental asupra mass-media şi (e) un sistem de poliţie terorist. Rosenau. el a adăugat pe această listă o a 6-a cerinţă şi anume o economie dirijată la nivel central. marcat 135 . cel dintâi susţine că totalitarismul este : “o convingere conform căreia un grup organizat sau o instituţie. el a enumerat cinci cerinţe de care depinde existenţa unui sistem totalitar : (a) o ideologoie oficială . N. conceptul nu putea cuprinde laolaltă şi stalinismul şi nazismul. unul singur deţine puterea. guvern sau partid are acces în mod privilegiat la adevăr. să încercăm să dezvăluim principalele coordonate ale acestor trei tipuri de regimuri politice. autoritarism. Dahrendorf observa că apar noi tipuri de autoritate în societăţile capitaliste avansate datorită separării proprietăţii legale asupra mijloacelor de producţie de controlul direct al acestora. (c) monopolul guvernamental al armamentului . deoarece nazismul nu s-a întemeiat pe o economie centralizată. puterea este posedată şi exercitată de o mulţime de oameni. 1994).2.10 În contrapartidă. El implică forma de guvernare (monarhie sau republică).intenţiei şi acţiunii de a monopoliza posturile de conducere din sistemul politic” (J. Talmon confundă totalitarismul cu gândirea totalitară. ci respinsă. Friederich opinează că totalitarismul este mai mult decât o ideologie. Primele controverse s-au născut în jurul întrebării dacă totalitarismul este sau nu un regim politic. 11. Mai târziu. în cadrul căruia puterea este posedată de câteva persoane şi prin acest fapt constituie o oligarhie. Multe voci au susţinut că noţiunea nu trebuie redefinită. puterea este deci personalizată. fapt ce se finalizează în eşuarea ei în tiranie.

Politologul american (de origine italiană) subliniază faptul că nici unul dintre termenii analizaţi până aici nu sunt în mod indiscutabil perfect opuşi termenului de democraţie. G. când în Rusia comunismul nu mai este de factură stalinistă iar lumea comunistă este extrem de diversificată”. le poate controla. oricând şi din orice motiv. În sens modern. continuă Sartori. care după cucerirea puterii. aceasta de pe urmă caracterizându-se prin excluderea poporului de la participarea politică şi prin imposibilitatea înlocuirii din funcţie prin mijloace legale a conducătorului.2. pentru că cei care guvernează fie că falsifică constituţia preexistentă. Finer reuşeşte o descriere sugestivă a totalitarismului. eficient şi relevant. Ea nu este un stat fără partide. dacă sferele private ale vieţii supravieţuiesc. 136 . Aceasta nu se reduce doar la problema unei puteri politice mai mari sau mai reduse. Trecând în revistă principalele polemici iscate de definirea acestui termen. care deţine întreaga putere în stat şi pe care o exercită în mod arbitrar (Papa Doc. esenţa lui este că în vreme ce conceptul de totalitarism fusese util iniţial. Că despotismul este temut şi guvernează în mod caracteristic prin frică. susţine marele politolog. Goodman susţine că dictatura este o formă de autoritarism. invada şi cuceri”. Sartori conchide că tocmai aceasta este distincţia dintre totalitarism şi absolutism. deci. Al doilea are. se mai poate vorbi şi de o dictatură exercitată de un grup restrâns de persoane (exemplu : dictatura iacobină sau dictatura unei hunte militare). când nazismul şi fascismul sunt defuncte. dictatura reprezintă o formă de guvernare a unei singure persoane. reflectă “încarcerarea întregii societăţi înlăuntrul statului”. Hunta este un tip de dictatură şi anume o dictatură militară care rezultă din răsturnarea unui regim cu ajutorul forţelor militare. este o realitate greu de combătut. Sartori se declară satisfăcut de următoarea definiţie : “dictatură este o guvernare neconstituţională. unele merite. de sub constrângerile legii. menită să răspundă în mod exclusiv unei urgenţe militare. Putem vorbi deci de dihotomia perfect simetrică : “democraţie sau autocraţie”. sunt câteva exemple). de scurtă durată (6 luni). Şi pentru că regimurile comuniste sunt astăzi foarte diferite între ele şi în comparaţie cu ceea ce erau în anii ’50. Sadam Hussein – Irak. singurul termen care ar avea această calitate este autocraţia. orice doresc.de părtinire polemică . el îşi pierde utilitatea acum. ele rămân … supuse unui guevrn care. totalitarismul este o amplificare maximă a despotismului. În afara dictaturii unei persoane. “Întreaga societate este politizată . Cu toate acestea. ci un stat cu un singur partid. în schimb. practic. Din acest punct de vedere.11 El rămâne la convingerea că termenul este necesar. o dominanţă politică atotcuprinzătoare asupra vieţii extrapolitice a omului”. Juan Peron – Argentina. După părerea lui. natura extrem de politizată şi ideologizată a dezbaterii.12 Dictatura iese. Sartori nu împărtăşeşte acest punct de vedere. Pentru romani. dictator era o magistratură extraordinară. îşi pun propriul lor conducător la putere (gen. Diferenţa este calitativă. Semantic vorbind. Pinochot în Chile este un exemplu relevant). despotismul cel mai puternic dintre toate. “invazia totală a vieţii private”. autoritarism şi celelalte variante ale dictaturii : “Distrugerea liniei de demarcaţie dintre stat şi societate şi politizarea totală a societăţii …. fie că rescriu o constituţie care să le acorde puterea de a face. sesizând fragila argumentare pe care se întemeiază : “În mare. Dictatura a avut conotaţii diferite de-a lungul timpului. Aşa cum a fost formulat de Michael Curtis. N. primul argument dovedeşte mai mult decât oricare altul. nu cantitativă”. structura dictaturilor este şi poate fi descrisă cu uşurinţă ca opusul structurilor constituţionale”.

Cultură politică şi cultură civică Cu mult înainte ca termenul de “cultură politică” să fi fost inventat. nimeni nu poate deţine puterea în nume personal şi în mod irevocabil. Mai specific. În viziunea lui N.îşi încheie Sartori analiza conceptuală – este un sistem în care “nimeni nu se alege pe sine.3. 7. “înclinaţiilor inimii”. În 1853. Peste două veacuri. moravurilor.3. vom susţine teza conform căreia democraţia este o non-autocraţie. Tocqueville. putere care să aparţină cuiva. 4. de caracterul indivizilor. judecătorească (principiul separării puterilor) . Accesul larg al populaţiei la infromaţii (uneori informaţii “potrivite”). axioma democratică este aceea că puterea omului asupra altor oameni poate fi acordată doar de ceilalţi iar aceasta numai şi numai pe baza revocabilităţii (pentru că altfel cei care acordă puterea vor renunţa concomitent la puterea lor). democraţia este un sistem bazat pe principiul conform căruia nimeni nu se poate proclama conducător. nu sunt stigmatizaţi. neîngrădite de către cei care urmează să fie conduşi. Montesquieu explica natura instituţiilor politice ale unui stat. respectiv în formarea conştiinţelor. în “Republica”. conţinutul lui a suscitat un imens interes dar şi mai mari controverse şi confuzii în filosofia şi ştiinţa politică. Aceasta înseamnă că democraţia denotă un sistem politic caracterizat prin refuzul puterii personalizate. principalele coordonate ale unui stat democratic sunt : 1. Goodman. sentimentelor politice. din ce în ce mai consistente. Dacă este sau ar putea fi orice altceva decât reversul exact al autocraţiei – democraţia nu ar exista. Aşadar. periodic. Mai tîrziu. 5. insistând asupra rolului variabilelor sociologice. Democraţia . Puterea nu este “proprietatea” nimănui. la începutul veacului al XVI-lea. credinţelor. nu sunt consideraţi distructivi . conducătorii vor deţine această funcţie ca urmare a desemnării libere. care presupune implicare directă a maselor în procesul decizional. în modelarea 137 . alte persoane care să-l reprezinte în procesul de decizie şi b) directă. Există dreptul la opinie iar cei care nu sunt în consens cu majoritatea. care se consideră beneficiara sistemului şi care nu susţine o schimbare politică drastică . 2. Tocmai pentru că principiul autocratic este respins. atitudinilor. a fost subliniat şi de Platon şi de Aristotel. 6. contrariul perfect al autocraţiei. de Corcelle. în care poporul alege. Machiavelli constată că funcţionalitatea instituţiilor democratice. Rolul educaţiei în socializarea politică. Cu alte cuvinte. Limitarea instituţională a puterii datorată autonomiei şi controlului reciproc al celor trei puteri : executivă. participativă. 11. într-o scrisoare adresată lui F. antropologice şi psihologice. Democraţia poate îmbrăca două forme : a) reprezentativă. oricând puterea celorlaţi de a desemna pe cineva este contrafăcută sau anihilată – pentru că dezacordul este zădărnicit ori nu se oferă alternative – democraţia este ucisă chiar când începe să funcţioneze. nici nu se poate investi cu puterea de a conduce şi. a puterii asupra cetăţenilor. Nu există divergenţe majore în societate care să provoace convulsii sociale grave . prin urmare. cultivate şi sofisticate cu pretenţii politice şi a unei clase de mijloc. Există toleranţă faţă de o disidenţă rezonabilă. Participarea poporului la alegerea şi îndepărtarea conducătorilor . semnala rolul decisiv al sentimentelor. în mod fundamental. corela calitatea guvernării cu “dispoziţiile” şi atitudinile indivizilor. depinde. nimeni nu îşi poate aroga singur putera necondiţionată şi nelimitată”.“Aşadar. Platon. legislativă. Dezvoltarea economică are drept consecinţe formarea unei populaţii urbane.

riscăm să importăm atât avantajele cât şi ambiguităţile sale”. Y. . Max Weber face o analiză pertinentă a valorilor şi atitudinilor ce-şi au originea în religia protestantă. estetică . fie de aspectele culturale ale politicii. La începutul acestui veac. 15În concepţia sa. J. înţelegerea ei ca o subcultură distinctă. mai ales pentru ţările în care procesul de omogenizare nu este atât de avansat ca în Franţa sau SUA. dacă votează în cunoştinţă de cauză sau este la curent cu regulile jocului politic.de cultură economică. Astfel. singularul este nerelevant pentru că sugerează o cultură politică unică. Sidney Verba şi Lucien Pye – sesizează anumite dificultăţi pe care le creează utilizarea acestui concept. J. cu alte cuvinte. un factor comun. Schmeil. Chiar şi “părinţii” culturii politice – respectiv Gabriel Almond. cu reguli de comportament şi procese de socializare specifice. introducându-l în vocabularul ştiinţei politice. prin cultura politică? În limbajul comun. cei mai mulţi politologi consideră că renunţarea la utilizarea acestui termen ar fi oricum mult mai păgubitoare decât acceptarea lui cu toate dificultăţile şi ambiguităţile pe care le produce. Welc. Pe de altă parte. sociologul francez Maurice Duverger manifesta reticenţa faţă de adoptarea acestui concept în ştiinţele politice. diferite de ale altora. cu efecte multiple asupra vieţii politice dintr-o ţară. însă.14 În acelaşi context. rămâne o “invenţie a antropologilor”. 138 . Putman şi Ellis Wildavski.ar fi îndreptăţite. Cercetările lor au contribuit semnificativ la clarificarea conceptului de cultură politică. sau. Ch. Thomson sunt numai câteva nume care demonstrează importanţa deosebită pe care politologii o acordă astăzi acestei teme. Ce se înţelege însă. Se apreciază că o persoană are cultură politică. deoarece el trimite la o anumită realitate reprezentată fie de anumite aspecte politice ale culturii. R. Se poate vorbi mai degrabă – afirmă acelaşi autor – despre aspectele politice ale culturii decât despre cultura politică. Foster. M. atitudinea faţă de regimul politic. ei susţin că au creat acest termen tocmai din nevoia de a evidenţia caracterul distinct al sferei politicului. exprimă pluralismul cultural care are. politică. Lucrarea sa. Termenul de “culturi politice” pe care îl propune. “13 Cu toate acestea. oricum. Ei se întreabă dacă nu cumva introducând conceptul de cultură politică “nu riscăm explicaţii care nu se măgineasc la realitatea socială. aspecte care indiferent cum le-am numi formează un ansamblu coerent şi coordonat”. El susţine că următoarele concepte . “Democraţia în America” este o demonstraţie seducătoare a rolului culturii politice în asigurarea stabilităţii sistemului democratic. valorile care se manifestă în aceste domenii nu sunt altceva decât valorile de bază ale societăţii globale aplicate la un domeniu particular. ei evidenţiază – dincolo de avantajele utilizării acestui concept – dificultăţile pe care le creează.instituţiilor politice. Mattei Dogan şi Dominique Pelassy constatau că este dificil să vorbim despre o cultură politică naţională. dacă respectivele domenii ar poseda valori proprii. ea se identifică cu informaţia politică. Pe de-o parte. nu riscăm un regres ştiinţific?” Cu toate controversele pe care le-a provocat. În realitate însă. ca principali factori catalizatori ai schimbărilor în structura economică şi politică a unei societăţi. Schemeil preferă utilizarea la plural a termenului.conchide politologul mai susamintit -s-ar putea justifica într-un fel utilizarea termenului. Lucian Pye semnala riscul utilizării termenului în discuţie ca explicaţie salvatoare ori de câte ori analiza politică se afla în impas. care. şi anume. mai exact. Dominique Pellasy. “Ştim că antropologii utilizează termenul de cultură în moduri foarte variate şi că. chiar dacă el rămâne în continuare un concept controversat plin de capcane.D. Dogan.

cunoştinţele şi sentiemntele despre natura şi limitele deciziilor publice şi politice şi despre modul în care sunt puse în practică . Comunităţii îi oferă un set de valori. cunoaşterea şi utilizarea strategiilor şi mijloacelor pentru protejarea şi pentru controlul eventualelor derapaje ale puterii . 2. o viziune optimistă asupra esenţei umane se direcţionează în încredere socială. ci şi a istoriei fiecărui individ. aşa cum a fost internalizat în cunoştinţe. valorilor şi tipurilor de comportament existente într-o societate referitoare la relaţiile reciproce dintre puterea politică şi cetăţeni. termenul a fost utilizat pentru prima oară în 1956 de Gabriel Almond în lucrarea “Comparative Political System”. Pe de altă parte.17 Cultura politică nu este numai produsul istoriei colective. omogenă. Cultura politică joacă un rol esenţial atât în viaţa comunităţii. Dimpotrivă. Individului îi pune la dispoziţie un ghid care să-i faciliteze participarea la viaţa publică şi politică. Dogan şi D. există trei tipuri de orientări . Pelassy susţin că respectivul concept “desemnează un set de credinţe politice. afectivă şi evaluativă a indivizilor sunt următoarele : nivelul informării politice.În ştiinţele politice. care se referă la judecăţile şi opiniile cu privire la “obiectele politice”. generând mai departe. solidaritate civică. Dincolo de diferenţele dintre culturile politice ale 139 . Ideile şi credinţele politice ale indivizilor nu sunt rupte de cultura lor generală. Almond şi S. El reia în 1963. M. cât şi în viaţa individului. Principalele elemente care definesc orientările cognitivă. În concepţia autorilor. Ea are legătură atât cu instiuţiile politice cât şi cu experienţele personale ale indivizilor. de concepţia lor despre viaţă. gradul de conştientizare a drepturilor. “Când vorbim de cultura politică a unei societăţi – susţin G. împreună cu Sideny Verba. în mod indirect. De exemplu. o viziune pesimistă întreţine o stare de suspiciune socială. Aici. norme şi idealuri care să asigure funcţionalitatea şi coerenţa instituţiilor sale.16 1. aşa cum se realizează acestea între membri naţiunii.problematica culturii politice în renumita lucrare : “Cultura Civică”. conştientizarea impactului şi a semnificaţiei actului de guvernare politică. adică cunoaşterea şi credinţa cu privire la sistemul politic . gradul de implicare în mecanismele puterii locale . respectiv sentimentele privind sistemul politic . sentimente şi evaluări ale populaţiei sale (…) Cultura politică a naţiunii este “distribuţia particulară “ a patternurilor din “orientările” către “obiectele politice”. ca o parte componentă a culturii lor generale. ei subliniază încă o dată necesitatea utilizării conceptului de cultură politică. J.“orientarea evaluativă”. criteriile folosite pentru judecarea performanţelor sistemului politic şi a elitelor politice . trebuie remarcat următorul fapt : cultura politică nu are o structură uniformă. Wiatr defineşte cultura politică ca totalite a atitudinilor. o atitudine politică pasivă. 3. de sentimente şi de valori care prevalează pentru o naţiune la un moment dat”. atitudine reflexiv-critică faţă de putere şi participare activă la viaţa publică.“orientarea afectivă”.“orientarea cognitivă”. Verba – ne referim la sistemul politic. libertăţilor şi obligaţiilor politice . de viziunea lui asupra naturii umane în ultimă instanţă. sinuoaselor itinerarii pe care le-a parcurs. Mergând pe acelaşi filon. atrăgând atenţia asupra caracterului politic al conţinutului culturii mondiale pe cale de a se naşte. a cunoştinţelor şi sentimentelor pe care le au faţă de sistemul politic naţional . atitudini. de resemnare faţă de autoritatea politică. Cultura politică trebuie înţeleasă ca un subsistem al culturii în general iar ansamblul de idei şi opinii şi atitudini politice ale indivizilor. diminuează gradul de încredere şi loialitate manifestatae la nivelul comunităţii.

în special faţă de sine ca participant activ la politică. Ellis. În noile democraţii. Almond şi S. în sensul diminuării lor. fluxul de sus în jos) însă orientări zero în ceea ce priveşte fluxul de jos în sus şi perceperea sistemului în calitatea de participant activ. Thompson. dimpotrivă. cultura politică apare ca un rezultat al competiţiei dintre diverse moduri de raportare la viaţa politică. în dictaturi unde ei se percep mai mult ca alienaţi politic. Indivizii sunt conştienţi de drepturile şi obligaţiunile lor politice. Exemplul cel mai relevant este cel al triburilor. elite-nonelite). de categoria de vârstă. de statutul politic al individului. Dacă primele cercetări în domeniul culturii politice au urmărit şi accentuat diferenţele existente(pe acest plan) între diferitele naţiuni (vezi Almond şi Verba – “Cultura civică”) astăzi se constată reorientarea lor către evidenţierea diferenţelor existente în cadrul aceleiaşi naţiuni (Robert D. 3. sau.. Cercetările în domeniu scot în evidenţă faptul că opiniile şi atitudinile politice pot diferi şi în funcţie de nivelul educaţional. maturizarea clasei politice. Cultura politică (pasivă) dependentă desemnează o frecvenţă înaltă a orientărilor faţăde sistemul politic general (sentimente cum ar fi patriostismul) şi faţă de “obiectele de output”(adică punerea în practică a politicilor. depedentă şi participativă. Actorii sociali sunt conştienţi de existenţa sistemului politic dar au un rol pasiv în raport cu acesta. În funcţie de tipurile de orientări politice existente în diversele ţări faţă de “obiectele politice” (de la sistemul politic în general. decât ca participanţi la procesul politic. ca intruşi. Verba vorbesc despre existenţa a trei mari tipuri de subculturi politice : parohială. la dezvoltarea societăţii civile. Diferenţele cu privire la nivelul culturii politice. Wildavsky.Cultura politică parohială desemnează frecvenţa zero a orientării politice. Pye semnalează diferenţele dintre cultura politică a elitelor şi cea a nonelitelor. G. 2.diferitelor naţiuni (care reies din studiile. categorii sociale) are serioase repercursiuni asupra stabilităţii şi forţei instituţiilor democratice. dezvoltarea unei culturi politice moderne la nivelul acestei clase devine o prioritate absolută urmărind ca. până la individ ca actor politic). Deci. printro mai mare omogenizare. Participarea lor este fundamentată cognitiv şi atitudinal 140 . între diferitele regiuni sunt expresia deosebirilor dintre nivelele dezvoltării economice şi dintre gradele de maturizare politică specifice acestora. Punam. de mediul de rezidenţă. cum sugerează Wildavsky. Cultura politică participativă se caracterizează prin orientări maxime faţă de toate “obiectele politice”. Aşa stând lucrurile. fie între diferitele categorii social-poltice (ex. cultura politică parohială este întâlnită în comunităţile în care structura politică este inexistentă. Se poate spune că există societăţi caracterizate printr-o mai mare fragmentare a culturii politice. relaţiile sociale fiind reglementate prin instrumentul valorilor tradiţionale nonpolitice. ulterior. Exemplul cel mai relevant este cel al oamenilor ce trăiesc în regiunile autoritare. fie între diferitele sale regiuni. cercetările efectuate de Almond şi de Verba) sunt semnalate diferenţe în interiorul aceleiaşi naţiuni. implicându-se în sfera politică activ şi raţional. fenomenul să se generalizeze la nivelul maselor. elitele pot deveni forţe motrice de modernizare politică a societăţii . Ellis Thompson). care conştientizează vag sau deloc existenţa guvernului central şi a căror viaţă este în mare parte neafectată de deciziile centrale. dintre diverse “moduri de viaţă”. pot contribui fundamental la inocularea noilor mentalităţi politice în conştiinţa nonelitelor. Ei atenţionează asupra caracterului mixt al culturii politice. L. În anumite circumstanţe. Fragmentarea culturii politice (diferenţierea ei pe regiuni. 1.

caracterizată prin puternice modele de participare politică pe fondul unor obiceiuri tradiţionale care impun respect faţă de lege şi loialitate faţă de structura puterii. bazată pe comunicare şi persuasiune. Almond şi Verba). cooperare. în care coexistă cele trei tipuri de cultură politică. o constituie faptul că cele trei subculturi : parohială. Una din concluziile cele mai semnificative. în interacţiunea lor. Cultura civică este mai mult decât atât. S-a constatat că – susţin autorii mai sus menţionaţi – transferul culturii politice a statelor democratice occidentale în societăţile în tranziţie întâmpină cel puţin două mari obstacole : primul derivă din obiectivele marilor idei ale democraţiei. Almond şi Verba propun o viziune optimistă : “Noua cultură politică mondială – anticipează ei – va fi o cultură politică a participării”. Se subînţelege că tot mai multe state vor alege calea democraţiei în dezvoltarea lor ulterioară. Toate aceste caracteristici nu definesc cultura civică. norme ce subliniază aspectele participative ale culturii politice. cu atât sentimentul competenţei civice este mai prezent atât la nivelul individului. În majoritatea democraţiilor moderne cele trei subculturi. În continuare. sentimentele indivizilor de alienare politică şi neîncredere socială sunt tot mai frecvent întâlnite. existenţa unei culturi politice democraticve va fi indispensabilă. În concepţia lor. În legătură cu evoluţia politică viitoare a statelor. ei nu identifică cultura civică nici cu cultura politică participativă. dependentă şi participativă pot coexista în sânul aceleiaşi culturi politice. sufraj universal). care se desprinde din analiza comparată pe care au întreprins-o Almond şi Verba. şi invers. Cu cât dimensiunea participativă a unei culturi politice este mai proeminentă. politologii ca şi cetăţenii obişnuiţi. predominantă fiind însă cea participativă. Autorii mai sus amintiţi încearcă să construiască conceptul de cultură civică într-o relativă şi parţială opoziţie cu cultura politică parohială şi dependentă. În acelaşi timp. se întreabă deopotrivă în ce măsură este posibilă transplantarea culturii politice democratice în statele post comuniste. Cultura civică îmbină modernitatea cu tradiţia. o cultură care a permis schimbarea. ea este “o cultură participativă a raţionalităţii (…) în 141 . moderând-o însă”(G. negociere.: dispun nu numai de cunoştinţe politice. cât şi al comunităţii . cu modificări substanţiale . cuprinde deci normele comportamentului cetăţenesc. care se realizează cu distorsiuni. o cultură a consensului şi a diversităţii. Pe lângă toate acestea. îl constituie problemele obiective cu care se confruntă aceste naţiuni : tehnologii şi sisteme sociale arhaice. cultura civică nu este în mod exclusiv o cultură politică participativă. legislativ ales. este “o cultură pluralistă. să fie bine informat şi să participe la procesul decizional. vom încerca să delimităm conceptele de cultură civică şi de cultură politică. aparent paradoxal. Educaţia civică prescrie modul în care cetăţenii trebuie să se comporte într-o societate democratică. Astăzi. când într-o cultură politică componentele parohiale şi dependente sunt dominante. Specifică democraţiilor moderne occidentale este combinaţia pasivăparticipativă. cultura participativă ocupând un rol privilegiat în raport cu celelalte două. ci o cultură politică mixtă. Infuzarea modelului democratic participativ în tot mai multe ţări va presupune mai mult decât existenţa instituţiilor formale ale democraţiei (partide politice. ci cultura politică participativă. constituie componentele culturii politice democratice. Cultura civică nu este acelaşi lucru cu educaţia civică. Se aşteaptă ca cetăţeanul să se implice activ şi raţional în politică. ci şi de abilităţi de comunicare. al doilea.

care cultura politică şi structura politică sunt în armonie (…). Într-o oarecare opoziţie cu susţinătorii acestui punct de vedere. pe dialog. susţin în acelaşi timp că există şi multe similitudini. în special la nivelul naţiunilor dezvoltate. În concepţia lui Yves Meny. În literatura de specialitate. Exemple concludente în acest sens le oferă Italia postbelică şi perioada Mac Carthista în SUA. Cetăţenii dezvoltă sentimentul unei competenţe civice subiective. orientările dependente şi parohiale “stăpânesc” sau ţin la locul olor rientările politice participative”(G. Cetăţenii care nu cred în acest mit. în care activitatea politică şi raţionalitatea sunt echilibrate de pasivitate. Superioritatea democraţiei constă în capacitatea ei de a sesiza şi corecta erorile cu ajutorul culturii civice. acţionează raţional. dovedesc capacitatea democraţiei de a se autocorecta şi importanţa culturii politice pentru populaţie. În concluzie. este vehiculat şi conceptul de “cultură politico-administrativă”. inerţi. M. Cultura civică este. pe lângă conceptele de “cultură politică” şi “cultură civică”. Democraţia nu este un sistem perfect. Almond şi Verba). Ce este socializarea politică? Cultura politică este transmisă din generaţie în generaţie. de la o cultură sau subcultură la alta. susţine el. Ei deţin informaţii politice relevante. devine posibilă – susţin ei – tratarea în termeni generali a fenomenului socializării politice.4. Majoritatea politologilor. Easton şi Dennis definesc socializarea politică ca “un proces prin care persoanele dobândesc orientări politice şi patternuri de comportament”. 11. o cultură pluralistă bazată pe informaţie şi persuasiune. conştientizează drepturile şi libertăţile lor şi cooperează în vederea realizării intereselor comune. este transformată şi inculcată de diverşi actori ai procesului de socializare. Într-un sens. lipsit complet de erori. termperându-i excesele. conceptul de cultură politico-administrativă se referă la un ansamblu de norme şi valori produse de o societate dată şi care pot fi în contradicţie cu normele şi valorile afişate de respectivul sistem. Ea caracterizează acea societate în care există un număr mare de indivizi care participă activ la viaţa publică. deci.1. se implică şi mai puţin în viaţa socialpolitică. pe diversitate şi toleranţă. adulţi. al încrederii în abilităţile lor politice şi decizionale. În societăţile în care încrederea cetăţenilor în capacitatea lor de a influenţa guvernământul este mare. care 142 . În aceste condiţii. Contradicţiile dintre valorile oficiale şi cele efectiv practicate. Întrebarea este justificată de existenţa diferenţelor mari de la o ţară la alta privind proporţia de copii. apatici. o combinaţie între cultura modernistă şi cea tradiţionalistă. Rolul socializării politice în formarea culturii politice 11. de regulă. cultura civică este o cultură politică echilibrată. comparativ cu socializarea în general. sunt mai pasivi. care nu admite pe termen lung coruperea principiilor democraţiei. într-un înţeles care se diferenţiază fără însă a-l opune celor dintâi. pe consens şi pluralism. studenţi. şi gradul lor de implicare în procesul politic este mare.4. deşi admit că există multe variaţii ale conţinutului procesului de socializare politică de la o persoană la alta. care permite şi încurajează schimbarea. Pelllasy se întreabă în ce măsură se poate vorbi de caracterul universal al socializării politice. Orientările politice mai tradiţionale au tendinţa de a limita angajamentul individului în raport cu politica şi de a-l slăbi. Simplul fapt că cetăţenii cred în mitul democraţiei deschide calea participrăii. Dogan şi D. tradiţionalitate şi angajament faţă de valorile parohiale.

Almond şi S. credinţelor şi atitudinilor politice. însă. Nu este surprinzător faptul că majoritatea oamenilor identifică amintirile lor politice cu ale familiilor lor. Socializarea politică trebuie înţeleasă. Autorii mai sus menţionaţi se întreabă dacă pattern-ul autorităţii din familie îşi pune amptrenta asupra atitudinii şi participării politice de mai târziu a individului.este atinsă de acest proces. Aceste două principii sunt relevante pentru importanţa pe care o joacă socializarea timpurie pentru evoluţia culturală şi politică a indivizilor. la experienţele mai târzii ale adolescenţei şi ajungând la cele ale postsocializării ca adult. care caracterizează învăţarea timpurie : 1. Astfel.poate crea anumite predispoziţii necesare manifestării lor. 11.2. se constată că individzii reacţionează faţă de mediul socializării politice. Influenţa parentală asupra identificării cu un partid este mai mare atunci când ambii părinţi se identifică puternic cu acelaşi partid. ci şi ca un proces de perpetuă schimbare a acestora. Mulţi copii. etc. politice. o socializare politică latentă. Verba. Această schimbare este rezultatul unor relaţii complexe între agenţi rivali ai socializării. Gramsci în tezele sale asupra hegemoniei denunţă perpetuarea unei stări de dominaţie prin controlul mesajului cultural. de la o generaţie la alta. a mediului politic. Aproximativ 1/2 din americani se identifică cu partidul politic al părinţilor lor. Se înregistrează o modificare în timp. economice care îi ajută să-şi contureze opiniile. îndeosebi. se învaţă cel mai bine . agenţi ai socializării. Socializarea în familie. “În timp ce dezvoltarea conştiinţei politice face parte din maturizarea normală a unui copil francez sau american. ei 143 . în familie.4. G. şcoală. Almond şi S. În cele mai multe cazuri. 2. care reproduc un sistem de clasă dat. lucrurile stau altfel în Congo sau Birmania”. Este unanim recunoscut faptul că. Pe de altă parte. Atitudinile politice. imitându-şi părinţii. religioase. în “Cultura civică”. credinţelor. nu numai ca un proces de învăţare a normelor. care transmit mesaje contradictorii unor receptori relativ autonomi. Unii sociologi susţin că socializarea politică are un caracter conservator : ea transmite doar acele reguli care sunt deja testate. a valorilor. comunitate. semeni. deşi nu poate explica singură atitudinile politice efective .Principiu primar : ce se învaţă mai întâi. copiii învaţă un set larg de valori morale. sesizează faptul că “pattern-urile autorităţii din familie reprezintă primele expuneri ale individului faţă de autoritate”. Agenţii socializării politice Psihologii şi analiştii socializării politice au evidenţiat existenţa a două principii operatoare. părinţii care sunt interesaţi de politică îşi influenţează copiii să devină mai implicaţi şi mai informaţi în domeniul politicii. valorilor politice. Verba.Principiul structurării: ce se învaţă mai întâi structurează întreaga învăţătură ulterioară. că ei nu sunt pasivi şi nu manifestă o disponibilitate absolută faţă de aceasta. provin din surse multiple de la experienţele timpurii ale socializării. A. “Cultura politică se transmite prin aculturaţie”. majoritatea oamenilor este expusă la aceleaşi principale influenţe. remarca G. Ele implică. din copilărie şi până la maturitate : familie.întrucât există şi alte forme ale socializării politice . Deşi căile prin care indivizii dobândesc valorile. cunoştinţele politice diferă de la un individ la altul. se identifică cu partidul din care aceştia fac parte sau cu care simpatizează. cât şi nonpolitice. El include atât experienţele politice.

Robert Lane susţine că un adolescent din SUA sau Germania. a simbolurilo. a cunoştinţelor despre politică şi guvernământ . Pelassy. Eston distinge patru faze principale ale procesului de socializare politică a copilului asupra domeniului politic : 1. Familia şi şcoala sunt agenţi ai socializării timpurii a copilului. intervin numeroşi alţi factori (educaţia.politizarea. 70% din cetăţenii care au declarat că au participat la decizii în familii se considerau cetăţeni competenţi. autonomia cetăţeanului cât şi convingerile sale. Predarea directă. În societăţile democratice. luarea deciziei în mod democratic. 40% dintre subiecţi declară că li s-a oferit o asemenea şansă. în consecinţă. În urme cercetării efectuate. de regulă. politice şi economice ale naţiunii. În SUA. îşi au rădăcinile în mediul social sau în atmosfera în care el începe să se dezvolte. în şcoală. Instituţiile educaţionale . Verba apreciază că experienţele timpurii ale scializării afectează predispoziţiile personalităţii individului şi.poate determina creşterea sentimentului competenţei politice a individului. măsura în care rolurile pe care le joacă individul în cadrul familie. Dogan şi D. Este benefică dezbaterea unor probleme sociale şi politice controversate . respectiv 11%. în timp ce numai 47% din cei care nu au participat la decizii în familie îşi declină în proporţie mult mai mare competenţele politice decât ceilalţi. 2.condiţionează într-un fel capacităţile morale. personalizarea. ei constată că există o conexiune între perceperea abilităţii participării la deciziile în familie şi competenţa politică curentă a subiecţilor intervievaţi. adică trecerea de la perceperea autorităţii personalizate la perceperea ansamblului de autorităţi ca sistem”. respectiv identificarea sistemului de guvernare cu anumite autorităţi. în “Cum să comparăm naţiunile” . G. însă aceasta depinde de conţinutul a ceea ce se predă. În ceea ce priveşte participarea informală în şcoli. Almond şi S. în şcoală se învaţă. Un alt agent al socializării îl constituie şcoala.se întreabă dacă membrul unei familii democratice este mai înclinat decât ceilalţi să fie un cetăţean democratic competent. normele comportamentului de grup. respectarea opiniei celorlaţi. eroilor şi sărăbătorilor naţionale. În acelaşi context. influenţa şcolii asupra învăţării politice este egală sau mai mare decât cea a părinţilor.susţin Almond şi Verba .afirmă M. De exemplu. În conformitate cu rezultatele unor cercetări sociologice. educaţia politică este înlocuită cu îndoctrinarea. în timp ce în Marea Britanie doar 16% şi în Italia chiar mai puţin. adică emiterea de judecăţi de valoare faţă de autoritatea personalizată (bună sau rea) . care a fost ţinut din scurt acasă tinde să se angajeze politic mai puţin decât tinerii care s-au bucurat de o oarecare libertate.adică participarea formală a copilor la viaţa şcolii. Dacă accentul se pune în mod exclusiv pe predarea sloganelor naţionale. şcolii. profesia etc. 4. D. ce micşorează efectul celor dintâi. “instituţionalizarea. Numai că între aceste experienţe timpurii şi comportamentul politic de mai târziu. neglijându-se valorile democraţiei şi dezvoltarea gândirii critice. conchide el. idealizarea. în SUA. pot afecta şi atitudinile politce. sistemul de guvernare este sinonim cu preşedintele sau cu poliţisutl) .). 144 . persoane (de exemplu. Autorii mai sus citaţi evidenţiază corelaţiile dintre experienţele nonpolitice ale individului şi experienţele lui politice. Deci. 3. respectiv sensibilizarea politică a copilului asupra domeniului politic . SUA se detaşează net de celelalte ţări : aici majoritatea subiecţilor declară că au participat la decizii în şcoală şi s-au simţit liberi să se plângă de un tratament nedrept şi chiar s-au plâns. Analizând socializarea politică.

S-a constata că. Italia. în societăţile democratice şcolile pun accentul şi pe normele comportamentului de grup. şcoala pregăteşte copiii să accepte ordinea socială. la faptul că individul are tendinţa să extrapoleze şanmsele sau neşansele participării sale nonpolitice la sfera politicului. Analizele făcute în domeniul sociologiei educaţiei au pus în evidenţă faptul că. pretutindeni. În acelaşi context. Reciproca este şi ea valabilă. arta negocierii conflictelor etc. dacă el are şansa de a participa la multiple decizii sociale în sfera nonpolitică el se va aştepta să fie capabil de a participa şi la deciziile politice. fie că este vorba de o ordine democratică. cu performanţele şcolare şi intelectuale. O altă coordonată care trebuie luată în discuţie în analiza rolului pe care şcoala şi familia îl au în socializarea politică a individului o constituie nivelul lui educaţional. fie că. a obedienţei faţă de interesul general al patriei şi al sacrificării totoale a vieţii private. pentru formarea competenţelor politice ale individului. şcolile . Robert D.locului de muncă îl pregătesc pentru asumarea rolurilor politice. Hess şi Judith V. Pe de altă parte. Marea Britanie. Al doilea aspect. simbolurile. se referă la posibilele consecinţe reale ale experienţelor nonpolitice asupra celor poltice.aflate sub supravegherea intransigentă a statului . Se pare că cei cu o edcaţie mai înaltă beneficiază de oportunităţi mai mari de participare nonpolitică decât cei cu realizări educaţionale mai modeste. cu atât este mai mare influenţa lor în socializarea politică democratică a viitorilor cetăţeni. eroii şi sărbătorile naţionale. Spre deosebire de şcoală şi de familie. copiii învaţă de mici despre importanţa egalităţii politice. Torney susţineu în anii ‘60-70 că “majoritatea copiilor ies din şcoala elementară inoculaţi cu sentimentul naţionalismului şi cu o noţiune idealizată a guvernării americane”. Primul aspect se referă la percepţia subiectivă.există pericolul unei oarecare îndoctrinări a copiilor în şcolile elementare. inexistenţei unui ego puternic. să-i educe în spiritul respectării necondiţionate a partidului unic şi a conducătorilor săi iubiţi. În urma cercetării efectuate de G. se poate ca experienţele pre-politice să nu fie mobilizatoare dar să existe alte caracteristici sociale sau politice care să-l conducă la participare. Chiar şi în societăţile democratice . În societăţile totalitare. Cu cât şcolile solitică copiilor mai multă originalitate şi creativitate decât reproducere de informaţii.au datoria să infuzeze conştiinţa copiilor cu sloganurile politice. Se impune a se remarca faptul că aceste abilităţi de participare politică formate în cadrul experienţelor nonpolitice vor fi utilizate în sistemul politic numai dacă acesta permite şi oferă oportunităţi de participare. participarea dmeocratică la luarea deciziilor. Ele sunt vizibile cel puţin sub două aspecte. este vorba despre o ordine totalitară. respectarea diferenţelor de opinii şi obiceiuri. Germania. mai multă participare la dialog şi la luarea deciziilor privind viaţa şcolii decât obedienţă faţă de norme indiscutabile. 145 . Relaţia este biunivocă. trebuie analizat şi faptul că nu întotdeauna absenţa tentaţiei copilului de a protesta în şcoală sau în familie este cauzată de structura autoritară a acestor instituţii. Astfel. dimpotrivă.atrag atenţia unii analişti politice . Relaţia dintre competenţa la slujbă şi competenţa politică rămâne puternică chiar şi în grupurile educaţionale combinate. în mai toate şcolile lumii sunt predate sloganele naţionale. Almond şi S. Verba în SUA. În aceste tipuri de societăţi. autoritatea locului de muncă este decisivă pentru participarea politică. Lipsa de participare a copilului se poate datora neîncrederii în sine. Se constată că experienţele nonpolitice îi pot conferi individului deprinderile de auto-exprimare şi sistemul tacticilor politice necesare în participarea politică. Pe lângă acestea. Mexic s-a putut constata că frecvenţa cu care subiecţii afirmă că au foat capabili să participe la decizii în familie sau şcoală creşte odată cu nivelul educaţiei.

Pretenţia de a participa la deciziile profesionale se justifică de multe ori prin existenţa cadrului politic democratic. Pe de altă parte, individul cu competenţe politice va fi mai puţin înclinat să accepte absenţa dialogului cu autoritatea la locul de muncă. Ca o concluzie generală în urma analizei făcute se poate spune că, experienţele nonpolitice au un efect cumulativ asupra participării politice a individului. Probabilitatea ca individul care are şanse constante de participare nonpolitică să o generalizeze la participarea politică, este mare. Un alt agent al socializării îl reprezintă comunitatea şi semenii.Înţelegem prin comunitate persoanele de toate vârstele, de toate categoriile sociale cu care individul vine în ontact, cu care convieţuieşte sau îşi exercită profesia. Semenii sunt prieteni, colegi de şoală sau de servicu care trăiesc în interiorul comunităţii şi care de regulă sunt de aceeaşi vârstă. Comunităţile omogene, cu membrii similari din punct de vedere al etnicităţii, rasei, religiei, status-ului ocupaţional pot exercita presiuni puternice atât asupra copiilor, cât şi a a adulţilor în vederea conformării la atitudinea politică dominantă. De exemplu, dacă toţi vecinii susţin candidatura unui partid şi critică candidatura altuia, este destul de dificil să susţii o opinie contrară fără ca ceilalţi să nu te marginalizeze. Grupurile “semenilor” sunt folosite de copii şi adulţi, pentru a se proteja de presiunile comunităţii. Grupurile de adolescenţi, bunăoară îşi susţin actele de rezistenţă, opoziţie ale membrilor săi faţă de presiunile părinţilor. Dacă iniţial, tinerii îşi apărăr doar stitlul de viaţă, vestimentaţia, extravaganţele comportamentale şi nu concepţiile politice, studiile clasice arată că, mai târziu, studenţii adoptă şi în viaţa politică atitudini mai liberale - comparativ cu părinţii mai conservatori - şi rămân în continuare liberali, pentru că prietenii le împărtăşesc opiniile. Mass-media este, la rândul ei, un agent foarte important al socializării politice. Dacă în societăţile totalitare ea devenise un instrument docil şi eficace cu ajutorul căruia guvernanţi, “lucrători cu munca de partid”, îndoctrinau masele, în ocietăţiel democratice ea poartă un cu totul alt rol. Eliberată de cenzură, de dogmele ideologiei totalitare, mass-media poate fi indepenedentă şi obiectivă, poate juca u rol esenţial în procesul de maturizare democratică a societăţilor contemporane. În realitate însă, dacă ea joacă un rol proeminent în socilizarea democratică a individului este greu de spus. Există mari controverse pe această temă. Deşi la modul general se aşteaptă ca presa, radioul, TV să se implice tot mai mult în educarea populaţiei în spiritul legii, al statului de drept, ele răspund într-o mică măsură şi de o manieră contradictorie acestui deziderat. Pe de altă parte, mass-media promovează un sărijin popular pentru guvernanţi : popularizează achiziţiile şi performanţele politice ale acestora, se implică în celebrarea sărbătorilor, eroilor naţionali şi aniversărilor poliitce. Pe de altă parte, media erodează încrederea politică prin publicarea plângerilor cetăţenilor, a protestelor, a actelor de corupţie, prin critica acerbă a diferitelor măsuri politice. Unii critici ai mediei susţin că aceasta acordă prea mult spaţiu oponenţilor guvernului, în special acelora care angajează o opoziţie neconvenţională. Alţii, dimpotrivă, susţin că presa, prin publicitate, manipulează masele, consumatorii. Încheiem aici analiza factorilor nonpolitici asupra formării atitudinilor şi conştiinţei politice. În continuare, ne propunem să evidenţiem câteva aspecte ale rolului sistemului politic în sine, al partidlor poliitce, în formarea atitudinilor, normelor şi comportamentelor politice. Se constată că partidele politice realizează socializarea politică, mai întâi, prin consolidarea culturii politice existente, asigurând astfel perpetuarea sistemului politic. Într-o societate de tranziţie, partidele transformarea formelor de participare.

146

Partidele oferă membrilor şi simpatizanţilor o ideologie, o doctrină, în ultimă instanţă deci, o subcultură politică. Mai concret, partidele politice le oferă informaţii politice, căi de soluţionare a unor revendicări, de relaţionare activă cu sistemul politic, normele legitimiăţii politice. Influenţa directă exercitată de sistemul politic asupra formării convingerilor şi atitudinilor politice este mai puternică decât cea exercitată de factorii nonpolitici ai socializării şi în anumite circumstanţe o poate submina sau chiar anula. Chiar dacă familia şi şcoala au întipărit în mintea individului o viziune pozitivă asupra sistemuui politic, în cazul în care el este dispreţuit de partidul său, înşelat de politic, înfometat (...) este mai mult ca sigur că opinie pe caere o avea despre sistemul politic se va altera. Când mijloacele socializării se află sub controlul exclusiv al statului, ca în regimurile totalitare, rolul ei este nu numai de a consolida sistemul politic existent ci şi de a preîntâmpina sau anihila apariţia eventualilor factori perturbatori. În astfel de societăţi educaţia şi propaganda îşi unesc eforturile în a asigura autoritatea totală a statului asupra individului. În aceste condiţii, socializarea timpurie prin şcoală - grădiniţa - pare a fi cea mai eficientă. În copilărie, mesajul propagandistic prinde uşor, nu întâmpină de obicei rezistenţe semnificative. Analizând procesul de socializare din ţările totalitare se constată existenţa a trei elemente importante : 1. în primul rând, conştiinţa importanţei decisive a socializării politice ; 2. în al doila rând, supremaţia absolută a unor anumite instituţii : şcoală, partid, armată - în detrimentul altor posibili competitori ; 3. în al treilea rând, simplificarea extraordinară a discursului poltic. Fenomenul acesta cauzează şi o regresie intelctuală. În timp ce modernizarea societăţii implică multiplicarea surselor de informaţie şi dezvoltarea mesajelor suprapuse şi conflictuale, statul totalitar se întoarce la adevărul unic şi indivizibil. Considerăm că prezentarea următoarelor date statistice* este relevantă pentru înţelegerea caracteristicilor socializării politice în România.
Influenţa asupra deciziilor luate în familie a) mare b)medie c) mică d) nici o influenţă e) nu-mi amintesc f) non răspunsuri TOTAL Frecvenţa răspunsurilor 103 192 101 116 16 5 533 Procentajul răspunsurilor 19,2 36,0 18,9 21,8 3,0 1,1 100,0

Tabel 1. Pattern-ul autorităţii în familie şi competenţa civică

Datele furnizate de cercetare arată că 55,3% din subiecţii intervievaţi au avut, în perioada adolescenţei, o influenţă mare asupra deciziilor luate în familie. Pe de altă parte, un procent mare de interlocutori, respectiv 40,7 % susţin fie că nu au avut nici o influenţă, fie că influenţa lor a fost mică în ceea ce priveşte luarea deciziilor în familie (vezi tabel 1).

147

Ce puteau face dacă decizia luată în familie era nedreaptă? a)Aveau dreptul să se plângă, să riposteze b) Nu aveau dreptul să se plângă c) Nu ştiu (nu-mi amintesc) TOTAL

Frecvenţa răspunsurilor 373 147 13 533

Procentajul răspunsurilor 70,0 27,5 2,5 100,0

Tabel 2. Pattern-ul autorităţii în familie şi competenţa civică

Din relatările subiecţilor deducem că în 40,7 % din cazuri, familia nu a încurajat participarea liberă a copiilor la luarea deciziilor, perpeutînd modelul autoritar al relaţiilor în familie, învăţându-l pe copil mai mult să se supună, să se subordoneze, decât să se implice cu responsabilitate în luarea deciziilor, pregătindu-i în mod indirect pentru adoptarea unui comportament politic obediant, dependent.
Ce puteau face subiecţii dacă nu erau supuşi unui tratament nedrept în şcoală? a) Puteau să riposteze b) Nu aveau dreptul să se plângă c) Nu ştiu (nu-mi amintesc) TOTAL Frecvenţa răspunsurilor 207 319 7 533 Procentajul răspunsurilor 38,8 59,8 1,4 100,0

Tabel 3. Pattern-ul autorităţii în şcoală şi competenţa civică

Tabelul 3 indică faptul că 59,8 % din subiecţi afirmă că şcoala nu le-a oferit posibilitatea să se plângă în situaţia unui tratament nedrept. Ei susţin că era în avantajul copilului să nu riposteze în situaţia în care era victima unui tratament nedrept pentru că, în timp ce obedienţa era “premiată”, riposta era sancţionată. Elevul sancţionat pe nedrept, dacă se revolta, risca să primească o nouă pedeapsă, poate mai grea decât prima, sau în cel mai bun caz era igonrat.
Subiecţii au avut sau nu prilejul să discute în şcoală probleme politice şi sociale controversate? a)Au avut prilejul b) Nu au avut prilejul c)Nu-şi amintesc TOTAL Frecvenţa răspunsurilor 106 416 11 533 Procentajul răspunsurilor 20 78 2 100,0

Putem deduce că, în percepţia majorităţii subiecţilor, pattern-ul autorităţii în familie era mai democrat decât cel al autorităţii în şcoală. Dacă 70% din subiecţi opinau că în familie aveau dreptul să se plângă dacă se simţeau nedreptăţiţi, doar 38% din subiecţi au susţinut că s-au bucurat de această libertate şi în şcoală. Relaţiile profesori-elevi sunt percepute, deci, ca nondemocratice, coercitive în percpeţia majorităţii subiecţilor. Neexersarea dialogului pe probleme politice în şcoală este apreciată de majoritatea subiecţilor ca fiind o deficienţă majoră a şcolii româneşti. De aceea, ei propoun în proporţie de 80,1% introducerea în învăţământul românesc a unei

148

deci. Cu cât statusul ocupaţional este mai înalt. cu atât este mai mare probabilitatea ca individul să fie consultat în procesul decizional.1 32. ei se vor simţi mai capabili să se implice în viaţa politică. Se observă. Tabelul 5 ne indică faptul că 51. probabilitatea ca ei să încerce să participe activ la viaţa profesională creşte. 149 .4 2. loc de muncă diferă în funcţie de nivelul educaţional.0 Tabel 5. Având acest sentiment. respectiv 79. Pe de altă parte.discipline care să le permită dezbaterea unor probleme privind statul de drept. Datele furnizate de cercetare evidenţiază faptul că subiecţii cu înaltă educaţie beneficiază de oportunităţi de participare privind viaţa familiei.1 % din subiecţii intervievaţi susţi că aparţin uneia sau mai multor organizaţii. Participând la luarea deciziei la locul de muncă. Măsura în care subiecţii sunt consultaţi cu privire la deciziile luate la locul de muncă a)des b) din când în când c) foarte rar d) niciodată e) non-răspunsuri TOTAL Frecvenţa răspunsurilor 102 165 76 57 133 533 Procentajul răspunsurilor 19. Pattern-ul autorităţii în şcoală şi competenţa civică Desigur că oportunitatea participării diferă de la un status ocupaţional la altul.9 100.8 100 a) Aparţin uneia sau mai multor organizaţii b) Nu aparţin nici unei organizaţii c) Non-răspunsuri TOTAL 533 Tabel 6. Apartenenţa subiecţilor la diferite organizaţii Datele furnizate de cercetare sintetizate în tabelul de mai sus relevă faptul că marea majoritatea interlocutorilor.7 24. şcoală. Această concluzie poate fi generalizată la nivelul întregii populaţii româneşti dacă luăm în calcul şi rezultatele sondajului de opinie realizat de Metromedia Transilvania în martie 1997. Din relatările subiecţilor.0% foarte rr sau niciodată. deducem că ei se simt mai îndreptăţiţi şi abilitaţi să participe la luarea unei decizii la vârsta adultă. datele cuprinse în următoarele tabele reflectă într-o mare măsură. situaţia apartenenţei organizaţionale şi a competenţei civice existentă în România.4% nu fac parte din nici o organizaţie. drepturile omului.0 14.1% din interlocutori susţin că sunt consultaţi cu privire la deciziile luate la locul de muncă cel puţin din când în când. De asemenea. iar 25. că pattern-ul autorităţii la locul de muncă este mai democrat decât cel din şcoală : procentul celor care delcară că sunt consultaţi este dublu faţă de procentul celor care susţin contrariul.3 10. Gradul d eparticipare civică a populaţiei intervievate este foarte scăzut. Doar 17. trebuie să se remarce faptul că viziunea subiecţilor asupra pattern-ului autorităţii în familie. Frecvenţa Procentajul 91 427 15 17. democraţia. problemele şcolii şi ale locului de muncă într-o măsură mai mare decât ceilalţi.1 79.

180. XI. caracterul formal al apartenenţei organizaţionale a majorităţii subiecţilor afiliaţi (81.4%). S. I. problema şcolilor. 16 G. Les cultures politiques. Verba. solidarităţii. în M. cit. p. p.6 1. acest lucru este evidenţiat pe de o parte de procentul mic al pariticipanţilor la viaţa organizaţională. Almond. 120. 182. Dogan. Almond. nr. 1996.. 1977. Lecca. Buc. cit. 54. În concluzie.6 1. 3 Ibid. Timişoara. 7 Ibid.J. p. Traite de science politique. Sartori. indiciă pe de o parte gradul scăzut de implicare a organizaţiilor în probleme controversate precum o guvernare mai bună. 150 . op. cercetarea întreprinsă a evidenţiat că modelul de cultură politică predominant în actuala societate românească se caracterizează prin următoarele trăsături principale : a) insuficienta informare şi comunicare politică . şi. 1993.. op. Organizaţiile la care sunt afiliaţi subiecţii Frecvenţa 44 29 9 6 7 19 8 13 13 9 Procentajul 8. cit.. participării organizaţionale în general şi politico-civică.. Cultura civică. 11 G. PUF. 1973. Într-o formulă succintă putem spune că “dependenţa” (inexistenţa feed-back-ului) constituie acum dominanta pattern-ului culturii politice româneşti. pe de alta. respectiv 17. 1985.7 1. p. Cum să comparăm naţiunile. 15 Y. Dicţionar de sociologie. p.Tipuri de organizaţii a) sindicate b) de afaceri c)cooperative d)grupuri de veterani e) atletism f) politice g) de cariate h) civice i) religioase j) altele Tabel 7. 34. Zamfir. op..5 2. Sartori. L. S. Polirom. p. Paris. 10 Edgar Hallet Carr. p.6 2. cit. p. 6 Jean Badouin. 8 P. 17 M. Ed. 1999. Verba.1% din intervienaţi. Schmeil. p. 12 Ibid. apud.7 Constatăm. 1989. Vlăsceanu. Duverger.6% din răspunsuri). op. p.5 1. Note : 1 Giovanni Sartori. a locuinţelor etc. 51.. 5 Ibid. op. Alternative. Ionescu. p. d) valori scăzute ale cooperării. 1999. Gravitz. D. 13 M. 188. Iaşi... Elemente de sociologie. Ed. vol. Stan. 44. c) valori scăzute ale ataşamentului faţă de sistemul politic . în special. 9 C.1 1. G. Teoria democraţiei reinterpretată. p.8. 53.. p?. D. Du Style. 4 Jean Badouin.3 3. Pellassy.5% din răspunsuri) şi civice (2. apud. 282. cit.. Sociologie de la politique. Introducere în sociologia politică.. că există un procent mare de non-activi civic. în primul rând. Garrand. 45. b) valori scăzute ale competenţei civice subiective .. Sartori. Tabelul următor. 2 G.4 5. Amarcord. 14 G. precum şi de procentul şi mai mic de afiliaţi la organizaţiile politice (3. 181. p. 194. p. 186. 279. Bucarest. PUF. p.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful