P. 1
pastorala 1 (1)

pastorala 1 (1)

|Views: 811|Likes:
Published by Horia Cristi

More info:

Published by: Horia Cristi on Sep 25, 2010
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

06/06/2013

pdf

text

original

Universitatea Valahia din Târgovişte Facultatea de Teologie

CURS TEOLOGIE PASTORALĂ Anul III, semestrul I

Titular curs: Pr. conf. dr. Marian VÎLCIU

PASTORALA VOL. I

CAPITOLUL I TEOLOGIE PASTORALĂ CA DISCIPLINĂ TEOLOGICĂ

1.Ce este Pastorala? 2.Numirile şi scopul ei. 3.Cuprinsul sau materia Pastoralei şi împărţirea. 4.Discipline înrudite şi auxiliare. 5.Importanţa Pastoralei, ca disciplina de învăţământ teologic. 1. Teologia Pastorală sau simplu Pastorala este acea disciplină a Teologiei Practice care se ocupă cu studiul pastoraţiei, adică cu expunerea sistematică şi metodică a activităţii pastorale a preotului în parohie, a metodelor şi a mijloacelor prin care acesta îşi poate împlini acţiunea misionară de păstor sufletesc al credincioşilor săi, conducându-i pe calea mântuirii. Termenul de Pastorală vine de la cel de păstor. Întrucât la popoarele antice, mai ales în Orient, păstoritul era o îndeletnicire de căpetenie, iar calitatea de păstor era una dintre cele mai cinstite şi onorabile, denumirea de păstor se întrebuinţează în mod figurat în antichitatea precreştină pentru căpeteniile politice sau spirituale ale popoarelor. La Homer, de exemplu, se întâlneşte des expresia „pimenes laon” = păstorii popoarelor, iar în Vechiul Testament erau numiţi păstori proorocii, împăraţii şi preoţii. E ştiut de exemplu, că însuşi David înainte de a fi ales rege al evreilor, era păstor cum a fost şi proorocul Amos. De aceea Dumnezeu însuşi este înfăţişat în Vechiul Testament mai ales ca păstor al poporului ales: „Domnul este păstorul meu şi nimic nu-mi va lipsi, la păşuni bune mă sălăşluieşte şi mă călăuzeşte la ape line...” (Ps.XXII, 1-2). Iar Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Mesia cel aşteptat, este înfăţişat adesea, în poorocirile mesianice ale Vechiului Testament ca păstor: „El (cel care va veni) îşi va paşte turma ca păstor, va lua mieii în braţe, îi va duce la sânul Lui şi va călăuzi cu blândeţe oile care alăptează...” (Isaia XL, 11). „Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: iată am necaz pe păstori. Luavoi înainte oile mele din mâinile lor...Mă voi îngriji eu însumi de oile mele şi le voi cerceta...Voi pune peste ele un singur păstor, care le va paşte şi anume pe robul meu David; el le va paşte, el va fi păstorul lor...”,etc.(Iezechiel XXXIV, 10-15, 23 şi urm.).

2

În Noul Testament Mântuitorul însuşi se numeşte pe Sine Păstorul cel Bun (o pimin o kalou) (Ioan, 10-15), iar pe Sfântul Apostol Petru îl reintegrează în apostolat ca păstor: „De mă iubeşti, ...păstoreşte oile mele!” (Ioan XXI, 15). Sfinţii Apostoli numesc pe Mântuitorul de asemenea „Păstorul cel Mare al oilor” (Evrei XIII, 20), „Păstorul sufletelor” (I Petru II, 25) sau „Mai marele păstorilor” (Iehipimin, I Petru V, 4). În arta creştină primară, atât în iconografie, cât şi în sculptură, Mântuitorul este înfăţişat între alte modalităţi de expresie artistică, tocmai ca un tânăr şi frumos păstor, de obicei purtând pe umeri oaia cea pierdută şi regăsită (cp. Luca XV, 4-6). De aceea şi întreita activitate răscumpărătoare a Mântuitorului (de împărat sau conducător, de prooroc sau învăţător şi cea de arhiereu sau preot) se numeşte în general, ca un termen larg, activitate pastorală. Această dregătorie sau triplă calitate a Lui a fost transmisă şi Sfinţilor Apostoli (vezi matei XXVIII, 10), iar prin aceasta, preoţilor şi episcopilor rânduiţi de ei la conducerea Bisericii, care şi ei sunt numiţi păstori sau arhipăstori (vezi Fapte XX, 28): „Luaţi aminte la voi şi la toată turma peste care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstoriţi Biserica lui Dumnezeu...” În parohia sa, faţă de credincioşii săi, preotul se află în acelaşi raport cu păstorul faţă de turma, având din punct de vedere religios sau spiritual, aceleaşi drepturi şi îndatoriri pe care le are păstorul faţă de turma încredinţată lui spre păstorire. De aceea, activitatea pe care el o desfăşoară, în parohie, în interesul credincioşilor săi, se numeşte activitate pastorală, iar disciplina care ne învaţă arta sau meşteşugul şi legile, regulile sau normele conducerii pastorale, se numeşte Teologie Pastorală. 2. Termenul de Pastorală este destul de vechi, sub forma lui de adjectiv, pentru indicarea activităţii preoţeşti. Încă din epoca patristică, el se găseşte întrebuinţat la Sfântul Grigorie de Nazians, în cunoscutul său Cuvânt apologetic despre fugă, precum şi de Sfântul Grigorie Dialogul (cel Mare), în chiar titlul tratatului său despre preoţie, numit Regula Pastoralis. Ca „Teologie Pastorală”- termen tehnic pentru denumirea unei discipline teologiceîl găsim însă mult mai târziu şi anume în secolul al XVI-lea, începând cu pastoralistul german Petru Binsfeld, care a scris cel dintâi tratat sistematic de Teologie Pastorală în Apus, cu titlul Enchiridion Theologiae Pastoralis apărut în trier, 1591. Ca materie de învăţământ sau disciplină teologică independentă, Pastorala ia naştere în 1774, când, prin organizarea nouă introdusă atunci în învăţământul universitar din Viena, cea dintâi catedră de Pastorală în învăţământul teologic universitar. Pentru Pastorala propriu-zisă (în senul restrâns al cuvântului) se mai folosesc termenii de: Hodegetica Pastorala ( de la odireo=a conduce, a călăuzi, a îndruma); Teologia 3

prin însuşirea de către viitorii preoţi a artei bunei conduceri a obştei creştine (a parohiilor) pe calea mântuirii. La început.” 3. Scopul Pastoralei reiese limpede din cele spuse până acum. adică Pastorala în sensul restrâns al cuvântului. Omiletica şi Misiologia. adică mântuirea sufletelor încredinţate preotului spre păstorire. sfinţitoare sau liturgică. Autorii apuseni (îndeosebi cei catolici) raportează aceste trei ramuri ale Teologiei Practice sau Teologiei pastorale în sens larg. adică până spre sfârşitul secolului trecut. Ea arată ce este preoţia şi care sunt obligatiile preotului ca păstor de suflete. Ea învaţă pe preot cum să folosească cunoştinţele sale teologice şi aptitudinile personale pentru îndeplinirea corectă. adică propovăduirea adevărului (alitia). b)Chemarea didactică sau învăţătorească. Liturgica şi Pastorala propriu-zisă. adaptându-le la condiţiile de timp şi de loc în care păstoreşte. privit ca mijlocul fundamental al pastoraţiei). dar una după fiinţă”. Teologia Pastorală în sens larg. indicând totodată şi metodele sau mijloacele prin care se pot îndeplini acele obligaţii. „Scopul ultim al Pastoralei este deci realizarea mântuirii în indivizi şi în colectivităţile sociale pe care ei le alcătuiesc. care corespunde lui (zoi). noţiunea de Teologie Pastorală. la amvon (predicarea adevărului). de călăuzire a lor spre adevărata cale (odos) cu care se ocupa Dreptul Bisericesc şi Hodogetica. viaţa şi care se învaţă la Liturgica. afară de Dreptul bisericesc. Pimenica (de la pimin=păstor) sau Cibernetica (de la Kibernetis=cârmaciu). adică Omiletica şi Catehetica. Autorii germani întrebuinţează diferite numiri ca: Hodogetic sau Pastoral Hodogetic. adevărul şi viaţa” (Ioan XIV. 6). conştiincioasă şi rodnică a misiunii sale. Theorie der Seelsorge (Teoria îngrijirii sufletelor). se împărţea activitatea preotului în trei laturi sau aspecte: a) Chemarea de conducere a sufletelor. Scopul pastoralei este de fapt însuşi scopul pentru care a fost instituită preoţia. era concepută în sens larg şi cuprindea toate disciplinele teologiei practice.Pastorală. „întreite după formă. La francezi termenul perifrastis de Theorie de la direction des ames sau Theorie du ministere evangelie. 4 . Materia Pastoralei şi împărţirea ei nu este aceeaşi la toţi pastoraliştii. era deci concepută şi tratată ca studiul sau disciplina care se ocupă cu activitatea păstorului de suflete în întreita lui chemare. altar (izvor de sfinţire) şi confesorială (scaunul de mărturisire. dar şi cel obişnuit de Teologie Pastorală. c) Chemarea sacramentală. ea urmăreşte să formeze nişte buni păstori. cu care se ocupa Catehetica. Luându-se ca bază cuvintele Mântuitorului: „Eu sunt calea.

cea mai logică şi uzuală împărţire a materiei Pastoralei. „În practică. „Mergând. Abia pe la începutul secolului nostru. se referă la personalitatea păstorului. pregătirea şi formarea lui. care se ocupa cu o parte din funcţiunea de conducere (şi anume cu cea canonico-juridică). greutăţile şi răspunderile ei. temeiurile. predica şi cateheza. cu izvoarele şi literatura (bibliografia pastorală). în sensul restrâns al cuvântului. funcţia pastorală coordonează şi ia în serviciul ei pe celelalte două. adaptată de preferinţă în învăţământul teologic ortodox. Serviciul divin în general. împărţindu-se activitatea pastorală în patru mari subdiviziuni: a) Mergând. Separându-se deci de acele discipline ale Teologiei Practice care se ocupa cu latura învăţătorească (Omiletica şi Catehetica) şi cu cea sacramentală a misiunii preoţeşti (Liturgica). 19-20). noţiunea de pastorală începe să-şi restrângă sfera şi să fie socotită şi tratată ca o disciplină aparte şi independentă de celelalte discipline ale Teologiei Practice. terenul de activitate (parohia). Nu există nici cea mai mică uniformitate în această privinţă. în care se studiază cele privitoare la preoţia în sine: natura şi fiinţa preoţiei. a conducerii pastorale propriu-zise. cu care se ocupa Pimenica. c) Botezându-le se referă la activitatea sacramentală a preotului. Teologia Pastorală este acea disciplină a Teologiei Practice care se ocupa numai cu arta pastoraţiei. se referă la funcţia învăţătorească a preotului. necesitatea. precum şi împărţirea lor sau ordinea în care ele sunt tratate sau expuse. adică arta preotului de a conduce sufletele spre mântuire. virtuţile şi însuşirile cerute preotului pentru a fi un bun păstor. învăţaţi toate neamurile. cu care se ocupa Catehetica şi Omiletica. aşa cum o înţelegem astăzi. b) Învăţaţi. este următoarea: a) Partea introductivă. care constituie obiectul Dreptului Bisericesc şi al Pastoralei în sensul propriu al cuvântului. care se ocupa cu fiinţa şi definiţia Teologiei Pastorale ca disciplină teologică. precum şi cele privitoare la persoana păstorului de suflete. colaboratorii săi. precum şi de Dreptul Bisericesc. materia sau problemele (capitolele) care alcătuiesc cuprinsul Pastoralei. etc. În sens limitat restrâns.” Dar chiar şi la pastoraliştii care tratează Pastorala în sensul ei restrâns.Pastorala are ca obiect studiul activităţii pastorale propriu-zise a preotului în parohie. 5 . familia lui. funcţiile. calităţile.Altă împărţire lua ca normă cuvântul Mântuitorului către Sfinţii Apostoli. cu care se ocupa Liturgica şi Ritualistica. apar deci ca mari capitole de Pastorală. d) Învăţându-i să păzească se referă la funcţia de cîrmuire.. variază de la autor la autor. b) Teologia Pastorală indirectă sau Pimenica. învăţându-le să păzească toate câte am poruncit vouă” (Matei XXVIII. botezându-le.

în care enoriaşii unei parohii se grupează în chip firesc după mediul geografic şi ocupaţie. sinteza practică a celorlalte ramuri surori. etc. trunchiul e Teologia Sistematică (Dogmatica şi Morala). Ea este încoronare a studiilor teologice (estuarul teologiei) sau „aplicarea teologiei în pastoraţie”. Teologia Pastorală este o ştiinţă. marile adevăruri de credinţă şi morală. fiind cea dintâi de care avem nevoie în viaţa preoţească. parohia. care expune normele. trunchi şi frunze. etc. ca de exemplu cu Morala şi Dogmatica.(pastoraţia tineretului. tratândule în chip metodic şi sistematic după toate principiile expunerii ştiinţifice. Ea este în primul rând teorie. observaţii şi constatări. Cel mai strâns raport îl are Pastorala cu disciplinele Teologiei Practice (Liturgica. Dreptul Bisericesc) cu care are multe puncte de contact şi capitole comune de studiu (ca de exemplu cultul divin. iar coroana o formează Pastorala. adică mântuirea sufletelor. de alege şi coordonează norme generale şi necesare pentru ajungerea scopului ei suprem. care preface în flori şi fructe sucul sau elementele nutritive care i se comunică prin rădăcină. stării materiale sau culturale ale fiecăruia. unii pastoralişti creează o subdiviziune intermediară şi anume partea privitoare la pastoraţia grupurilor sociale din parohie. Între acestea. predica. cu Studiul Biblic şi cu Patrologia şi Istoria Bisericii. Pastorala este deci „coroana învăţământului teologic”. veriga care uneşte toate celelalte discipline teologice.c) Teologia Pastorală directă (propriu-zisă) sau Cibernetica. Catehetica. drepturile şi îndatoririle parohului. Deşi are un scop şi un caracter eminamente practic. 4. Omiletica. etc. rădăcina lui o alcătuiesc disciplinele din secţiunea istorică şi din cea biblică. Raportul Teologiei Pastorale şi celelalte discipline teologice. nivelul cultural. După expresia unui pastoralist român.).). ea utilizează conştiinţele necesare din toate secţiunile şi disciplinele teologice. Are însă legături şi cu disciplinele din celelalte secţii ale teologiei. Pastorala ne înlesneşte să schimbăm în moneda curentă sau banii mărunţi. metodele şi procedeele de pastoraţie. De aceea constituie ultima disciplină care se învaţă în şcolile clericale. etc. viaţa 6 . Ea se subîmparte în două secţiuni: una care se ocupă cu pastoraşia socială sau colectivă şi în care se expun metodele de pastoraţie care privesc întreaga turmă duhovnicească a preotului şi alta care se ocupă cu pastoraţia individuală expunând deci metodele de păstorire a enoriaşilor izolaţi după cerinţele vârstei. Pastorala are o poziţie de cheie. care ne înfăţişează frânturi sau aspecte din personalitatea. după vârstă. a muncitorilor agricoli sau a celor industriali. de piatră unghiulară. ştiinţă normativă şi anume ştiinţa sau speculaţia practicianului. Înăuntrul teologiei în general. De aceea unii pastoralişti compară teologia cu un pom. prin orientarea lor spre viaţă. căci dintr-o sumă de experienţe. sexului. a bătrânilor.

De aceea s-a dezvoltat mai ales în literatura pastorală germană. Dintre disciplinele teologice (laice sau profane) cel dintâi studiu auxiliar al Pastoralei este Psihologia pentru că un bun preot şi păstor trebuie să fie în primul rând un bun psiholog. 7 . pentru că parohia este de fapt o grupare sau o colectivitate socială constituită pe baze religioase. bazându-se pe strânsa şi indiscutabila legătură şi interdependenţă dintre trup şi suflet. necredincioşi organici. care se poate subdivide în două grupe: una privitoare la Pedagogia Generală. Pedagogia este alături de Psihologie. adică un cunoscător profund al sufletelor omeneşti. ea este o Pedagogie Religioasă. Pamfile. mistici şi vizionari. datini. pe care trebuie să le conducă. alta la Pedagogia Curativă. De aceea s-a preconizat şi s-a dezvoltat în ultimul timp (mai ales la germani) o subdiviziune a Pastoralei. alt studiu auxiliar al Pastoralei. care ţine fie de etnologia religioasă în sensul larg al cuvântului. fie de aşa numita etnologie bisericească „Paraliturghia”.Aceasta trebuie să cunoască îndeosebi acele manifestări religioase ale sufletului popular colectiv. prefacerile lui în lumina celor trei factori care condiţionează viaţa socială. T. ş. etc. formarea. o bogată literatură de pedagogie pastorală.şi activitatea marilor păstori ai Bisericii Creştine din diverse timpuri şi locuri. efectele. C. se ocupă cu studiul formelor morbide sau patologice ale vieţii religioase a credincioşilor care suferă de diferite metehne sufleteşti. O parte specifică a psihologiei religioase şi anume psihologia tipică. mediul geografic şi caracterele instituţionale dobândite în cursul istoriei. Se pun la contribuţie rezultatele Psihanalizei care n sunt de neglijat în acest domeniu. deoarece Pastorala este pentru pastoraţie ceea ce este Pedagogia pentru învăţământ. Un alt capitol. indiferentişti din punct de vedere religios. înrudită cu medicina pastorală şi Psihiatria Pastorală. Pshihologia Pastorală Socială. adică ştiinţa despre sufletul poporului şi formele de manifestare ale spiritului sau de creaţie. precum şi metodele pastorale folosite de ei. dacă sunt în legătură cu cultul (obiceiuri. care caută să vindece afecţiunile sufleteşti prin tămăduirea bolilor şi suferinţelor trupeşti. se ocupă cu studiul spiritului de comunitate religioasă. adică ştiinţa vieţii sociale. tradiţii şi credinţa religioasă). tratează despre grija sufletească a diferitelor categorii de credincioşi după vârstă şi caractere individuale. este de asemenea de folos pastoralei. diformaţii şi monştrii morali.a. Etnologia. Interesante din acest punct de vedere sunt publicaţiile folcloriştilor noştri ca de exemplu preotul bucovinean Simion Florea Marian. fondul biologic ereditar. Rădulescu Dodin. Psihopatologia. procură de asemenea date interesante păstorului de suflete. Sociologia. maniaci şi fanatici religioşi. Psihologia Pastorală sau Psihologia Religioasă din care o parte .

totuşi. căci multe amănunte rămân să le învăţăm abia din viaţă. iar pe baza acestora. prin disciplina Pastoralei. Teologia Pastorală este „ştiinţa profesională a preotului”. este ca un conducător de oaste care s-ar pomeni pe câmpul de bătălie fără să cunoască nimic din arta strategiei sau din legile războiului. În materie de pastorală nu se aplică maxima „errando discimus” (învăţăm din greşeli).5. încercări neizbutite. să ştie cum să acţioneze. în ultima linie. care trebuie învăţată sau deprinsă înainte de a fi practicată. în schim ea ne procură rezultatul unor experienţe verificate de veacuri. cât şi pentru păstoriţi. cum trebuie să se comporte pentru a câştiga simpatia. Ea fereşte de rătăciri şi greşeli pe viitorii păstori de suflete. ne fereşte de neajunsurile inevitabile ale empirismului personal. ori pe căile cele mai drepte care-l pot duce la ţintă şi atâtea alte cunoştinţe folositoare pe care Pastorala ni le pune de-a gata la mână şi pe care nu rămâne decât să le aplicăm atunci când e nevoie cu şanse de succes. să-şi dea seama de greutăţile misiunii lui. nu este altul decât mântuirea sufletelor încredinţate grijii sale”. principii fundamentale şi directive generale pentru buna păstorire. Este mare deosebire între un păstor care şi-a însuşit în şcoală îvăţămintele furnizate de studiul pastoral şi altul care n-a învăţat nimic în acest domeniu. Cel dintâi ştie de la început care-i sunt îndatoririle. tot aşa şi misiunea de pastor al sufletelor trebuie studiată mai înainte. Importanţa şi necesitatea Teologiei Pastorale. va face multe greşeli. va încerca experienţe costisitoare şi va comite erori fatale sau va pierde mult timp până ce să ajungă să cunoască ce are de făcut. el va fi cu totul dezorientat. Nu trebuie să aşteptăm ca viaţa însăşi să ne înveţe numai ea tot ce ar trebui sau putem să ştim dinainte. chiar dacă Pastorala nu ne dă aur. dimpotrivă. Celălalt. ce are de făcut şi cum trebuie să procedeze ca să ajungă la ţintă. Fără îndoială. „Importanţa studiului Pastoralei rezultă din însăşi scopul misiunii preotului ca pastor. 8 . Ca orice profesiune. să evităm dibuirile inutile în alegerea mijloacelor de păstorire. ea ne procură unelte şi cunoştinţe de care avem nevoie pentru a scoate şi modela aurul din zgura sufletelor omeneşti. Ea ne ajută să evităm experienţele triste şi dăunătoare atât pentru păstori. dragostea şi respectul sau încrederea păstoriţilor. Fără îndoială învăţământul Pastoralei nu ne pune la îndemână reţete gata pentru fiecare caz în parte. să găsească procedeele cele mai juste pe care trebuie să le folosească. şcoala nu ne învaţă toate tainele şi arta conducerii sufleteşti. mijlocul sau soluţia cea mai potrivită cerută de împrejurări şi situaţii speciale în care ne putem afla de fiecare dată. ocupaţie sau îndeletnicire. care. păstorul alege metoda.

cele mai importante din acest punct de vedere sunt Leviticul – Cartea Preoţiei Legii Vechi şi Cărţile Profeţilor (mai ales Isaia şi Iezechieil). publicate în foile eparhiale bisericeşti. 2) b. care se ocupă direct sau indirect cu problema preoţiei creştine şi cuprind informaţii. 2) a. Hotărârile şi dispoziţiile autorităţilor bisericeşti. Dintre cărţile Vechiului Testament. ale Sfântului Petru episcopul Alexandriei +311. 1710. instrucţiunile anume formulate de diverşi chiriarhi pentru preoţi (ca de exemplu Învăţătura Bisericească a lui Antim Ivireanu. s. Canoanele Sinoadelor şi ale Sfinţilor Părinţi sunt nu numai izvoare de drept. prin inspiraţie divină. 1) Cele de provenienţă divină sunt cărţile Sfintei Scripturi care ne familiarizează cu duhul pastoraţiei şi ne indică principiile ei fundamentale adică cele formulate. care sunt normative pentru păstorii tuturor timpurilor. prin proorocii Vechiului Testament. ale episcopului Timotei al Alexandriei sec IV. din canoanele Sfântului Vasile cel Mare. norme şi materiale preţioase pentru pastoraţia creştină (cele mai importante dintre ele vor fi indicate mai departe la literatura pastorală). ci conţin uneori şi norme de practică pastorală şi reguli pentru rezolvarea unor cazuri speciale din activitatea preoţească. ori de Mântuitorul şi Sfinţii Apostoli. ori Capete de poruncă ale aceluiaşi. Târgovişte. altele de provenienţă bisericească. datorii care sunt valabile şi pentru preoţia creştină. patriarhul Constantinopolului sec. precum şi ordinele circulare sinodale şi eparhiale. Târgovişte 1714). cele mai importante din punct de vedere Pastoral sunt Faptele Apostolilor în care găsim zugrăvită frânturi din viaţa şi activitatea primilor păstori creştini şi cele trei epistole pastorale ale Sfântului Apostol Pavel (două către Timotei şi una către Tit) în care aceasta tratează pentru prima oară sarcinile şi calităţile impuse slujitorilor bisericeşti şi principiile fundamentale ale activităţilor pastorale. Dintre cărţile Noului Testament. al Sfântului Ioan Postitorul (Ajunătorul). 9 . în care sunt formulate concepţia despre preoţie a Vechiului Testament şi datoriile conducătorilor spirituali ai Vechiului Testament.a. 3) c.CAPITOLUL II IZVOARELE PASTORALEI Izvoarele Pastoralei sunt unele de provenienţă divină. VI. Importante sunt mai ales regulile privitoare la administrarea tainei spovedaniei. Dintre izvoarele oferite de Sfânta Tradiţie cele mai importante sunt operele Sfinţilor Părinţi şi ale scriitorilor bisericeşti din epoca patristică şi bizantină. Entaltiria.

tot aşa se învaţă şi arta conducerii pastorale din viaţa marilor păstori de suflete. Paşte. metode şi căi prin care marii păstori creştini şi-au îndeplinit misiunea lor de îndrumători ai credincioşilor pe cărările mântuirii. Învăţătura din Evhologhium. Vieţile Sfinţilor şi ale Marilor Păstori şi Părinţi ai Bisericii. etc. la rânduiala mărturisirii. poate servi şi literatura teologică pastorală mai nouă. ne oferă preţioase şi neîntrecute modele şi exemple de urmat în viaţa preoţească. monografii. precum şi orientări. „După cum politica se studiază din viaţa şi activitatea marilor oameni de stat. modul de aplicare şi de adaptare la viaţa principiilor fundamentale ale Pastoralei în anumite epoci şi împrejurări. cu caracter didactic. 8) h. alcătuită din lucrări de specialitate.). manuale ori ştiinţifice. cele patru nunţi. ca disciplină teologică de învăţământ. adresate clerului şi credincioşilor la diferite sărbători (Crăciun. Anul Nou) şi la împrejurări deosebite din viaţa bisericească ori socială a credincioşilor. Mare interes normativ. 10 . conţinând interpretarea. 6) f. notate uneori în scris sub forma de însemnări zilnice de jurnal sau de memorii. în actualitate. mai ales duhovnicilor (mai ales propovăduirile de la sfârşitul Liturghierului. Instrucţiunile scrise şi îndrumările din cărţile de slujbă menite preoţilor. 5) e. Practica nescrisă a Bisericii şi experienţa pastorală a păstorilor distinşi din diverse timpuri şi locuri. Epistolele pastorale ale chiriarhilor. Aceasta reprezintă mai ales un interes documentar. despre care se va vorbi în capitolul următor. amintire sau chiar din schiţe literare. publicate în diferitele volume din colecţia cu titlul general „Apostolat Social” Bucureşti 1948 şi următoarele apărute în 11 volume. învăţăminte şi norme teoretice şi practice de urmat în activitatea preoţească. constituie un material preţios de pastorală vie. Tot ca izvor al Pastoralei.4) d. prezintă Pastoralele Patriarhului Iustinian 1977. iar arta războiului din viaţa marilor căpitani şi conducători de oşti.” 7) g. din care se pot trage concluzii. studii de pastorală. trăită.

de către Sfinţii Apostoli. care. din timpul epidemiei de ciumă din anii 252-253) şi cele 59 de epistole. 11 preoţie rămase de la Sfântul Ioan Gură de Aur. Epistolele Sfântului Ignatie Teoforul (+107) şi Epistola Sfântului Policarp al Smirnei către Filipeni. paralel cu eforturile pentru răspândirea creştinismului. scrise de Sfântul Ciprian în diverse împrejurări şi adresate diferitelor persoane. IV-VI). Astfel. formularea şi aprofundarea dreptei credinţe şi pentru combaterea sectelor şi ereziilor. Gloria literaturii pastorale din epoca patristică o alcătuieşte însă teologia tratatelor despre Romei (604). demne de amintit sunt Didahia (învăţătura) celor 12 Apostoli. Epistola către Corinteni a Sfântului Clement Romanul (+100). B) Din veacul al IV-lea înainte Preocupări mai bogate şi mai sistematice din domeniul pastoralei întâlnim în literatura patristică din epoca de aur (sec. apar şi scrieri menite să precizeze natura şi ţelurile preoţiei creştine şi să formuleze mai îndeaproape drepturile şi datoriile slujitorilor bisericeşti. date de autorii lor. Sfântul Grigorie de Nazians şi Sfântul Grigorie cel Mare (Dialogul). incidentale. episcopul Cartaginei (+258). De Mortalitate (scrisă sub forma de epistolă pastorală. dintre care mulţi clerici. episcopul Milanului (+397) ne-a rămas între altele. Ad Fortunatum (in care autorul vorbeşte despre călătoriile creştinilor în timpul persecuţiilor). deşi avea caracter etic. când. I-III) Dintre scrierile Sfinţilor Apostoli. e socotită totuşi cea dintâi operă patristică cu preocupări pastorale sistematice. scrierea De officiis ministrorum. precum şi diferitele reguli sau norme de respectat în activitatea pastorală a acestora. ocupându-se mai mult de datoriile morale şi virtuţile slujitorilor bisericeşti. începând cu cele din epistolele pastorale ale Sfântului Apostol Pavel şi continuând cu cele date de urmaşii acestora la propovăduirea Evangheliei. episcopul . pentru definirea. de la Sfântul Ambrozie. A) În primele trei veacuri (sec. pentru organizarea Bisericii.CAPITOLUL III LITERATURA PASTORALĂ ŞI ISTORIA PASTORALEI DE LA ÎNCEPUTUL CREŞTINISMULUI PÂNĂ AZI Literatura pastorală din cadrul larg al literaturii teologice creştine ia naştere încă din prima perioadă acestei literaturi. care cuprind instrucţiuni pastorale. II şi III) cele mai importante sunt cele ale Sfântului Ciprian. Dintre scrierile epocilor următoare (sec. la organizarea şi conducerea diferitelor Biserici locale din epoca post-apostolică şi mai târziu. întâi sub forma de modeste povăţuiri adresate păstorilor primelor Biserici.

cartea a II-a cu funcţia învăţătorească. care nu era decât diacon. Tratatul despre preoţie al Sf. Cu alte cuvinte.mai frumos despre preoţia creştină în literatura patristică şi unul dintre izvoarele patristice fundamentale ale Pastoralei. arătând că e mai uşor să fii eremit în pustie. depăşindu-le în privinţa lărgimii de orizont din care e privită preoţia şi în privinţa ordinii sistematice în care expune materia. despre sublimitatea. Grigorie de Nazians. Expunerea e în formă de dialog. cartea a III-a. Cărţile IV şi V se ocupă de datoria preotului de a predica. exprimând cu acest prilej ideile sale despre preoţie. Tratatul e alcătuit din 4 cărţi: Cartea I priveşte pe candidaţii la preoţie. primele două se referă la Pastorala indirectă. Sf. 12 . intitulat Cuvântul apologetic despre fugă. Se expune apoi măreţia stării preoţeşti. reprezintă tot ce s-a scris . Cartea a II-a se ocupă cu viaţa păstorului de suflete. după cel al Sfântului Grigorie de Nazians pe care îl cunoaşte. decât sacerdot în lume. aceştia sunt datori să se examineze bine dacă sunt vrednici de preoţie. Vasile primeşte preoţia. fiind scris între anii 381-385. Ioan. datorat Sfântului Ioan Gură de Aur (+407) şi purtând chiar titlul Despre preoţie este şi cel mai celebru. este cel al Sfântului Grigorie de Nazians (+390). episcopul Romei (+604) şi este intitulat Cartea Regulei Pastorale (Regulae Pastoralis Libri Quattuor. care l-au făcut la început să fugă de ea. Cartea VI (ultima) arată greutăţile cu care trebuie să lupte preotul în lume. datoria şi mijloacele de perfecţionare a atitudinii sale retorice. Aici el formulează ideile sale despre preoţie. sau Decun Pastorali). ezita să o primească şi de aceea înfăţişează aici motivele care-l determină la această atitudine. constituie un fel de Pastorală propriuzisă sau directă împărţită în 4 capitole. Scrierea e împărţită în 6 cărţi (capitole mari). în ordinea cronologică. pe care o consideră „arta artelor şi ştiinţa ştiinţelor” (tehni tehnon ke epistimi epistimon).1) Cel dintâi dintre aceştia. iar cartea a IV-a constituie un fel de epilog cu prinzând un îndemn la umilinţă. rezumă şi completează tratate anterioare despre preoţie ale Părinţilor răsăriteni (Sf. greutăţile şi imensele ei răspunderi. sarcinile. 3) Al treilea tratat clasic despre preoţia din literatura patristică îl datorăm unui Sfânt Părinte apusean şi anume Sfântul Grigorie cel Mare (Dialogul). între autor şi prietenul său Vasile (un viitor episcop). 2)Cel de-al doilea tratat. care e şi mai mare. Cărţile I-III vorbesc despre motivele care l-au făcut pe Sfântul Ioan să fugă de preoţie. deoarece el expune aici greutăţile şi sublimitatea preoţiei. Ioan Hrisostoom). Autorul cunoaşte. Ioan Gură de Aur. greutăţile şi îndatoririle păstorilor de suflete şi virtuţile pe care trebuie să le aibă (despre sfinţenia vieţii preotului).

Din perioada mai târzie a literaturii creştine din răsărit. instrucţiuni pastorale utile. sub formă de epistolă (a treia rămasă de la autor).. de arhiepiscopul Simeon al Tesalonicului (1429) care constituie un călduros elogiu al sacerdotului. 1740. de Teofan din Niceea (sec. căruia îi arată ce sarcini are şi cum le poate îndeplini. b) Preoţia cu datoriile clerului mirean. IX). Grigorie păstoriţilor creştini. pe drept cuvânt. Râmnic. Grigorie (Dialogul) constituie opera clasică a genului în Evul Mediu la Apuseni. cuprinde sfaturi şi îndemnuri valabile şi pentru păstorii din enorii. Între scrierile clasice despre preoţie din literatura patristică e socotit şi Cuvânt despre preoţie al Sf. deşi adresat stareţului unei mănăstiri. La 17. c) Preoţia. C) În perioada post-patristică şi bizantină. al Sf. Printre acestea se numără de exemplu: a) Învăţătura bisericească de mitropolitul Antim Ivireanu (Târgovişte 1710). de mitropolitul Iacov Putneanul al Moldovei (Iaşi 1747). retip. XIV). 49-60 şi 70-75). contemplaţie şi preoţie de Teognost Monahul (sec. e) Prăvilioara (Despre spovedanie) de mitropolitul Grigorie III al Ţării Româneşti (Bucureşti 1781). Efrem Sirul (+379) care este insă mai mult un elogiu al preoţiei (poem) exprimat într-un înaripat limbaj poetic. ). XVIII. scrise de unii episcopi şi mitropoliţi cărturari din sec. adică îndrumările date de Sf. de către unii pastoralişti. 13 . sunt vrednice de amintit următoarele scrieri de interes pastoral: a) Cuvânt către păstor (pros ton pimena). Conţinutul operei. literatura de Teologie pastorală începe cu modestele cărţi de învăţătură bisericească. 21. cuprinde şi multe îndemnuri adresate preoţilor şi referitoare mai ales la sfinţenia vieţii lor. b) Despre făptuire (activitate). servind ca manual indispensabil în şcolile clericale cu diferite trepte.Tratatul despre preoţie al Sf. ca cel dintâi compendiu de pastorală specială. sunt valabile şi azi. VII. d) Synopsis (Despre Sfintele Taine). de episcopul Grigorie al Râmnicului (Râmnic 1749. d) Despre preoţie. stareţul unei mănăstiri din Muntele Sinai (+649). A fost tradus şi în limba greacă la începutul sec. la cererea împăratului Mauriciu. c) Despre preoţie. privitoare mai ales la administrarea corectă a Tainelor şi în primul rând al Botezului şi a Mărturisirii. fiind considerat. deşi cu caracter profund mistic. cerută de calitatea de liturghisitori (vezi cap13. în care aceştia dădeau preoţilor de sub autoritatea lor canonică. de către Patriarhul Anastasie II al Antiohiei (traducere pierdută). Ioan Scărarul. La români.

ed a III-a. Nicodin Aghioritul. Mihălcescu la 1922). pag 17-23). I. a II-a la 1878). tradus de schimonahul Isaac şi ierom. e) Carte despre datoriile preoţilor de enorie. b) Manual de studiul Pastoralei. f) Epistole sau scrisori despre datoriile sfinţeniei. de pr. dregătorii preoţeşti. numai românesc. ed. Manuale complete şi sistematice de teologie pentru învăţământul teologic de grad universitar s-au scris puţine şi fără prea mare valoare ştiinţifică şi practică: 14 . 1765 . c) Curs de Pastorală de pr. Din această categorie fac parte de exemplu: a). după înfiinţarea primelor seminarii. de ierom. de episcopul rus Partenie Sonkovsky. d) Manual de teologie Pastorală. retip. Efrem Sirul (Bucureşti 1823. în vol. tradusă în româneşte de mai multe ori. locul vechilor cărţi de învăţătură pentru preoţi şi al traducerilor îl iau manualele de Teologie Pastorală pentru şcolile clericale (seminarii). de episcopul Melkisedec al Romanului. Timişoara-Iaşi. sub diferite titluri. prof. ca un adevărat manual de Teologie Pastorală. de icon. III din Cuvinte şi învăţături ale Sf. c) Tratatul despre preoţie (Peri ierosinis) al Sf. Gibescu (Bucureşti 1894. se publică traduceri româneşti ale tratatelor clasice despre preoţie din literatura patristică. G. ambele traduse pentru prima dată de episcopul Iosif a Argeşului şi tipărită la Bucureşti 1820-1821 (alte traduceri româneşti mai există) şi Cuvântul pentru preoţie al Sfântului Efrem Sirul. de la 1817 la 1857 şi mult folosite la noi. precum şi ale unor cărţi mai noi cu conţinut de interes pastoral. text slavoromân şi Iaşi 1768. a II-a la1899). ed. Începând din a doua jumătate a secolului trecut. Ioan Gură de Aur şi Cuvântul apologetic despre fugă (Apologhitikos peri fighis) al Sf. Gotcu (Bucureşti 1903. Bucureşti 1862 (cel dintâi tratat sistematic de Pastorală în româneşte. dintre care amintim: a) Teologie Pastorală. d) Carte foarte folositoare de suflet (Exomologhitar) de Sf.f) Îndreptarea păcătosului cu duhul blândeţelor. Bucureşti 1799. sub formă epistolară şi traduse în româneşte de arhim. scrise de boierul moldovean Alexandru Sturdza în ruseşte. amintită mai înainte (trad. tip. Filaret Scriban. al XVIII-lea. de 10 ori până în 1928). Iosif de la Neamţ. Începând de pe la sfârşitul sec. din literatura teologică greacă şi rusă. de mitropolitul Andrei Şaguna al Ardealului (Sibiu 1872. traducere şi prelucrare după mai mulţi autori ruşi şi germani. Grigorie şi Gherotie. I. Iaşi 1843. Grigorie de Nazians. retip.

de prof.a) Teologie pastorală de prof. Pe lângă alte multe studii şi articole de interes pastoral.prof. de acelaşi autor (Cernăuţi 1937). prin valoarea lor ştiinţifică şi utilitatea practică. c) Noţiunea. obiectul. Cernăuţi 1928 (o remaniere. P. De Liturgică şi Pastorala de la fosta Facultate de Teologie a Universităţii din Bucureşti. cuprinzând o expunere cu caracter ştiinţific (sistematică şi metodică) a practicii mărturisirii. Blaj. Pe lângă aceste manuale. Isidor Marcu (unit) 2 vol. pr. Privitoare la persoana păstorului de suflete). Zugrav (fost prof. Cel dintâi reprezintă un excelent manual de Pimenică (prima parte a pastoralei. cele două preţioase volume ale fostului prof. b) Păstorul şi turma – Hodegetica. merită să mai fie amintit Opusculul despre Sacerdoţiul Creştin. Vintilescu (+1974) şi anume Preotul în faţa chemării sale de păstor al sufletelor (Bucureşti 1934) şi Spovedania şi duhovnicia (Bucureşti 1939). prof. Lugoj. b) Introducere în teologie de pr. 15 . V. D.. de la Facultatea de Teologie din Chişinău. 1902. 1930. Vălenii de Munte 1911. Mitrofanovici şi T. despre sublimitatea oficiului preoţesc). la fosta Facultate de Teologie din Cernăuţi. P. Vintilescu (Piteşti 1926). arhim Iuliu Scriban (tot acesta a publicat şi scrierile lui Radu Cristescu. Brînzău (unit). Ieremiev. care cuprind multe pagini inspirate. una dintre primele publicaţii ale pr. c) Pimenica Ortodoxă sau Teologia Pastorală în înţelesul strâns al cuvântului. d) Introducere în Teologia Pastorală de pr. tratând diferitele capitole ale Pastoralei şi probleme din domeniul Pastoraţiei mai amintim: a) Chemarea preotului (Bucureşti 1921) şi Studiul Pastoraţiei în Biserica Românească (Sibiu 1924) ambele datorate fostului prof. I. 1907. cuprinzând introducere în Pastorală şi cap. tipărite în diverse reviste bisericeşti. Tarnavski. Cernăuţi 1942. N. de canonicul prof. e) h) Cu deosebire se remarcă. s-au publicat: de diverşi autori capitole ale materiei de Pastorală în volume sau fascicole separate. lipsită de orice valoare a cursului universitar predat de prof. ca de exemplu: a) Introducere în Teologia Practică de prof. şi structura Teologiei Practice. De aceeaşi utilitate şi valoare ştiinţifică este şi studiul Parohia ca teren de dezvoltare a spiritualităţii creştine de acelaşi prof. iar al doilea constituie o preţioasă călăuză a duhovnicilor. Procopoviciu (Cernăuţi 1929). dr. Cernăuţi 1903. Dionisie Ieremiev. Dintre studiile şi articolele profesorilor mai vechi şi mai noi de Teologie Practică. dr. La Facultatea de Teologie din Cernăuţi). (Bucureşti 1936) extrase din revista „Studii teologice”. P.

ş. D. Gr. extras din revista „Studii teologice”). nr. de pr. Călăuza preotului. Bucureşti 1925 şi Pastoraţia Individuală şi colectivă. Gr. Despre viaţa morală a preotului. Activitatea pastorală a preotului în parohie. Ene Branişte.). de fostul mitropolit primat Athanasie Mironescu (Bucureşti 1909).b) Pastoraţia familiei (Sibiu 1938). 8-9). Iisus Hristos şi mântuirea sufletească a orăşenilor (Sibiu 1939).. aici se include şi o traducere personală a tratatului despre preoţie a Sf. de pr. Îndrumări pastorale de pr. ambele de prof. merită să fie amintite de exemplu: Povăţuitor în activitatea pastorală a preotului de Ioan St. c) Teologie şi Sacerdoţiu. de acelaşi autor (Arad 1926). 1 şi 2). de pr. Sp. Călinescu (Bucureşti 1908. tipul clasic al păstorului ortodox şi idealurile pastorale moderne (Sibiu 1928) şi un capitol de Pimenica ortodoxă (Sibiu 1926).” 1965. Dintre lucrările de interes pastoral semnate de diverşi teologi. „Mitropolia Ardealului”). Hodoroagă (iaşi 1930). Beleuţă (Sibiu 1922. importanţa ei pentru pastoraţie şi metode pentru cultivarea ei (în rev. cuprinde îndrumări utile despre comportarea preotului.”. nr. Câteva din virtuţile necesare preotului ca pastor şi om ( în revista „Glasul bisericii”. Cîndea. ed. de la Institutul Teologic din Bucureşti. 5-6. nr. V. dr. „Glasul bisericii”. 1958. Participarea activă la liturghie şi metode pentru realizarea ei (Bucureşti 1949. Or. „Preoţii tăi Doamne se vor îmbrăca întru dreptate. d) Dintre studiile şi articolele de interes pastoral ale actualului prof. Viaţa lăuntrică a preotului.”. fost pr. 1956. Cristescu. la Institutul Teologic din Sibiu (de acelaşi. Comşa (mai târziu episcop al Aradului). prelucrare în limba franceză). clerici şi laici. Convorbiri asupra legăturilor Bisericii cu credincioşii pe baza Molitfelnicului de pr. 6-7). Voniga. Preoţimea în slujba operelor de ocrotire şi medicina socială. „Bis. Rom. extras din revista „Studii Teologice”). Felea (Arad 1939). a II-a la Brăila în 1940 cu titlul Biserica şi medicina). I. Sfaturi către preoţi . Ioan Gură de Aur). (Arad 1926). mai multe articole şi studii în rev. (în rev. Il.a. amintim: Preotul de azi ca liturghisitor (Bucureşti 1949. Augustin Tăutu (Suceava 1918). 16 . Gomoiu (Bucureşti 1927. Nic. despre pastoraţia în mediul urban şi Apostolatul laic (Sibiu 1944). de diac. Or.. Preoţia şi chipul preotului după Sfânta Scriptură în rev. Teologie şi preoţie de pr. Datoriile preoţimii. Ocrotirea socială şi biserica de prof. an 1956. pr. dr. Rom. nr. „Bis. pr. N. Cotlarciuc (Cernăuţi 1921).

) precum şi vechile rev. Păunescu. dr. care apăreau înainte de 1948. Anton Popescu (ed. V. publicat în rev. a II-a la huşi 1940).Spre parohia model de pr.. 17 . A. „Altarul Banatului” între anii 1944-1947.Velea (Alba-Iulia 1941) şi mai multe articole şi studii ale fostului prof. Preţioase îndrumări pastorale pentru orientarea şi activitatea preoţimii de azi cuprind şi cele 11 volume şi articole. eparhiale. Popovici (Chişinău 1924). publicate sub titlul general „Apostolat social”. Victor Popescu (Bucureşti 1943). Rolul preotului în asistenţa bolnavilor şi medicina socială de pr. ş. cuvântări şi pastorale ale Patriarhului Iustinian al României. de Pastorală de la Academia Teologică din caran Sebeş dr. patriarhale mitropolitane din epoca ultimului patriarh (1948 şi urm. Rolul preotului ca păstor de suflete de V. Eugen Alexandrescu (Cernica 1941). Sufletul preotului în lupta cu ispitele de pr. Memoriile unui duhovnic de pr. Preotul şi îngrijirea bolnavilor de pr. Gan (Cluj 1928). M. Un mare număr de studii şi articole despre diferite probleme practice din activitatea pastorală a preoţimii noastre au fost tipărite în revistele noastre bisericeşti. a.

În aceste cuvinte Sf.” (Evrei VII). primit la hirotonie. dar misiunea lui este de la Dumnezeu. spre cele ce privesc pe Dumnezeu. prin care pe plan religios. nu pentru câştig urât. ci capătă o situaţie sau poziţie. o menire specială. „Păstoriţi turma lui Dumnezeu care vi s-a încredinţat veghind asupra ei. de ideea pe care şi-o face de la început despre misiunea pentru care se pregăteşte. Apostol Pavel despre rostul preoţiei în general-fiind luat dintre oameni este pus pentru oameni. în Biserica Ortodoxă preotul face parte din cler. 2-3). El activează în cadrul şi în condiţiile vieţii trecătoare de aici de pe pământ. căci preotul lucrează în numele Lui. în virtutea harului special al preoţiei. Ei alcătuiesc „turma lui Iisus Hristos”. Apostol Petru rezumă magistral esenţa preoţiei şi principiile moral-spirituale care trebuie să inspire adevăratul raport dintre păstor şi turmă. el nu mai este ca oricare dintre credincioşii laici. nu ca stăpânii păstoriţilor. Preotul lucrează în lume în temeiul harului dumnezeiesc primit la hirotonie. care primesc această calitate prin botez. El propovăduieşte o învăţătură care nu aparţine lumii ci este relevată. dintre preoţi şi credincioşi. care este rostul şi misiunea preotului în lume. prin scopul ei ultim.CAPITOLUL IV CE ESTE PREOŢIA CREŞTINĂ (MISIUNEA PREOŢEASCĂ) PREOTUL CA PĂSTOR DE SUFLETE ÎN BISERICA ORTODOXĂ ROLUL ŞI IMPORTANŢA LUI ÎN VIAŢA RELIGIOASĂ A CREDINCIOŞILOR Felul în care viitorul preot îşi va îndeplini misiunea sa. ci pildă făcându-vă turmei” (I.. El păstoreştii pe credincioşii săi în calitatea lor de membrii ai Bisericii lui Iisus Hristos. transcedental. iar nude la oameni. care vine se sus. ca să aducă daruri şi jertfe pentru păcate. de mădulare ale trupului mistic al Domnului. el mijloceşte oamenilor împărtăşirea harului care vine din cer . care este mântuirea sufletelor. nu cu silnicie ci de bună voie dup Dumnezeu. Spre deosebire de confesiunile protestante şi de toate sectele derivate din ele. dar trebuie să asigure credincioşilor săi viaţa veşnică. Petru V. ci din dragoste. deoarece este întemeiată de Mântuitorul Hristos şi are caracter supranatural. „Orice arhiereu-spune Sf. Misiunea preoţească este de origine divină. el se deosebeşte fundamental de restul credincioşilor. depinde în mare parte de felul în care el înţelege preoţia. a cărei grijă a fost încredinţată preoţilor ca păstori. De aceea. dintr-o sursă divină. de viitorii cetăţeni ai împărăţiei cerului. 1) Preotul este rânduit pentru oameni şi activează între oameni. ceea ce el va putea realiza sau nu în viaţa şi activitatea de păstor. 18 .. în primele lecţii vom vorbi despre ce este preoţia.

ca trimis. VI. adică indirect în slujba oamenilor. este „omul lui Dumnezeu” (o antropos Teu) cum îl numeşte Sfânta Scriptură (Pavel) pe Timotei (I Tim. VI. adică să ajute pe fiecare dintre credincioşii lui să-şi însuşească efectele mântuitoare ale acesteia. adică în fiecare dintre sufletele încredinţate preoţilor spre păstorire. 1). IV. care este un mandat încredinţat de Mântuitorul slujitorilor Săi din totdeauna. preoţii. împuternicit sau reprezentant al Lui. 4). Preotul este organul prin care Dumnezeu împărtăşeşte lumii. harul mântuitor izvorât din jertfa Fiului lui Dumnezeu şi pus de Acesta la dispoziţia Bisericii. cum numeşte Sf. preoţia este într-un fel continuarea de 19 . El lucrează în enorie în numele Mântuitorului (Marcu XVI. Ca succesori ai Sfinţilor Apostoli reprezentanţii preoţiei creştine – episcopii. IV. adică un om în slujba lui Dumnezeu. iar pe noi slujitori vouă pentru Iisus”. ca şi cum învăţătura dumnezeiască pe care ei o propovăduiesc. 20) sau „Mai marele păstorilor” (I Petru V. Preotul este deci reprezentantul Mântuitorului în lume. ea este prelungirea şi perpetuarea misiunii Sfinţilor Apostoli în lume. 21). prin harul sfinţilor.” (Ioan XX.Preotul este. se aplică şi se realizează individual. mai corect. Mai mult. ci pe Hristos Iisus Domnul. Al Sfintelor Taine şi Ierurgii pe care ei le săvârşesc. „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl. ca delegat. de-a lungul veacurilor. Ei sunt deci continuatori ai lucrării de mântuire în lume. 9 şi II Cor. ambasador al „Cerului”. Pavel pe Apostoli în general (I Cor. 12 şi Filip. după cum spune Sfântul Apostol pavel corintenilor (II Cor. 2) Dar cum Dumnezeu s-a făcut cunoscut oamenilor mai ales prin Fiul său întrupat ca om. 5). 11). prin care s-a realizat mântuirea lumii. putem spune că. dar de fapt în slujba cerului. misiunea preotului creştin este să continue în lume lucrarea răscumpărătoare a Mântuitorului. împuternicit pentru aceasta de Mântuitorul însuşi şi dependent de El. colaborator al lui Dumnezeu în opera de mântuire a lumii. aşa vă trimit şi eu pe voi. 18). Misiunea sa este slujire din slujirea Mântuitorului. Preoţii sunt „slujitori ai lui Hristos şi iconomi (chivernisitori) ai tainelor lui Dumnezeu” (I Cor. în virtutea harului primit la hirotonie. prin ei. „nişte apostoli” în sensul larg al cuvântului. Fapte XVI. „Pregătirea creştină vine din preoţia lui Iisus Hristos. Chemarea preotului şi puterea lui faţă de suflete îi vine de la Hristos (vezi şi I Tim. . „Căci nu pe noi ne propovăduim. IV. mântuirea universală.. un „ministru” secundar al lucrării de sfinţire a oamenilor. 13) care este „Păstorul cel mare al oilor” (Evrei XIII. până la sfârşitul veacurilor. realizată în principiu de către Mântuitorul. diaconii – sunt trimişii lui Hristos în lume. III.. 1) sau „colaboratori (împreună-lucrători) ai lui Dumnezeu” (Teu sinerghi). I. 17. Misiunea lui priveşte îndeosebi acea latură a vieţii omeneşti care derivă din raporturile oamenilor cu Dumnezeu.

una de învăţător (profet). prin mijloacele pedagogice. pe care Mântuitorul îl făgăduise Apostolilor. mijlocind lumii Harul trebuitor pentru mântuire. după chipul şi urmarea Marelui Păstor”. în cuvântarea pe care o ţine către conducătorii Bisericilor din Milet şi Efes. 20).Preotul exercită în Biserică atributul de păstor. Din acest fel de drept purced şi obligaţiile preotului şi deci şi răspunderile lui. la slujba hirotoniei. 3) După natura sfinţitoare a misiunii sale. pe care a câştigat-o cu sângele Său” (Fapte XX. iar preoţii sunt rânduiţi şi unşi ca chivernisitori ai acestui tezaur. încă înainte de înviere (Ioan XIV. îndrumă sau călăuzeşte sufletele pe calea mântuirii.. 20 . Preotul este conducta prin care se scurge. Calea şi viaţa (Ioan XIV. adică aşa cum S-a numit El însuşi pe Sine. întru care Duhul Sfânt va pus pe voi episcopi. Între Hristos şi preot stăpâneşte dreptul dumnezeiesc în care natura slujirii este de esenţă divină. predica) şi exemplu personal. alta de arhiereu (mare preot) şi alta de împărat (conducător). disciplinare şi canonice. iar obiectul sufletul omenesc. arhiereul încredinţează Sfântul Agneţ noului hirotonit. adică a avut trei laturi sau înfăţişări. sfinţeşte pe credincioşi prin rugăciune şi oficierea sfintelor slujbe.către oameni a slujirii lui Hristos însuşi.. Între odor şi vistiernic intervin raporturi care se cheltuiesc după legile altei slujiri şi răsplătiri. încredinţarea Trupului şi paza Lui este legământul dintre Iisus Hristos şi preot. păstoreşte. care continuă sau prelungeşte pe cea a Mântuitorului. indicate de scopul şi de natura misiunii sale. iar restituirea va fi sigură. învăţătorească. El arată oamenilor pe Iisus Hristos. 17. Precum se ştie activitatea sau misiunea Mântuitorului a fost întreită. Comentând cutremurătoarele cuvinte cu care. Preotul este un învăţător sa conducător sufletesc al ei. De aceea. ca arhiereu a mântuit o prin Jertfa Sa de pe Cruce. un preot ierarh spunea „în înţeles strâns. Biserica este Cinzecimea în continuă gestaţiune şi depozitara harului Sfântului Duh în lume. preotul este deci şi un organ sau instrument al Sfântului Duh. ca să păstoriţi Biserica lui Dumnezeu. izvorât din Sfântul Duh. pentru mântuirea lumii. El învaţă propovăduind oamenilor adevărul Evangheliei prin cuvântul sau de învăţătura (cateheza. întreită este şi chemarea preotului. nu prin vreo putere sau hotărâre lumească. Adevărul. Termenul trece dincolo de veac. al Mângâietorului. Raportată necontenit la Iisus Hristos. care nu sunt scrise în cartea contractelor omeneşti. preoţia creştină capătă semnificaţia şi valoarea ei divină”. 26) şi pe care L-a trimis în ziua Cincizecimii. ci prin puterea şi Harul Sfântului Duh. precum accentuează Sfântul Apostol Pavel. iar ca Dumnezeu El stăpâneşte şi conduce Biserica spre destinul ei eshatologic în împărăţia cerurilor. sacramentală (sfinţitoare) şi conducătoare (păstorească). 6). Ca învăţător El a luminat lumea prin Evanghelie. în viaţa religioasă a credincioşilor Harul sfinţitor al lui Dumnezeu. 16. De aceea şi legământul depăşeşte caracterul învoielilor obişnuite. depozitat în Biserică şi transmis oamenilor prin slujbele sfinte săvârşite de către preot. „Luaţi aminte la voi şi la toată turma.

care vede bătând la uşa sa şi pe sărac şi pe bogat. patul conjugal. cel bogat ca să-şi lase pe ascuns milostenia. În această privinţă. El are faţă de fii săi duhovniceşti. Fiii săi sunt prunci şi copii. cât şi părinţilor după trup pe plan material şi social. El este „părintele sufletesc” nu numai al celor mici. ca sfătuitor şi ca sfinţitor în cele mai solemne acte ale vieţii omeneşti. nici nu murim. cea a Pocăinţei şi cea a Împărtăşaniei. care e chemat ca martor. Prin preot devenim creştini sau ne integrăm şi ne menţinem în Biserică. fără nici o deosebire. datorii şi răspunderi pe plan spiritual. „Viaţa lui Hristos”.m. de clasele înalte prin educaţia şi ştiinţa lui. să-i binecuvânteze şi să-i sfinţească. un scriitor francez rostul unui adevărat preot în mijlocul lumii şi al vieţii: „În fiecare parohie există un om care e al tuturor. reprezentant sau delegat al Mântuitorului prin continuarea lucrării Sale de mântuire a sufletelor şi totodată organ al Sfântului Duh pentru sfinţirea şi conducerea oamenilor pe cărările mântuirii. ş. al tuturor vârstelor. în sfârşit. toţi laolaltă. care binecuvântează sau sfinţeşte leagănul. prin autoritatea dumnezeieştii lui misiuni. toţi îi sunt datori cu ascultarea. În virtutea Harului special al preoţiei. primit la hirotonie. lacrimile cele mai secrete. un om pe care necunoscuţii îl numesc părinte. ci şi al celor mari. să-i certe şi să-i mustre. El are dreptul să-i înveţe. mai ales prin Taina Sfântului Botez. care te primeşte de la sânul mamei şi nu te părăseşte decât la groapă. cu mijloacele pe care le are la îndemână şi spre folosul lor duhovnicesc. bogaţi şi săraci. Iată cum înfăţişează de exemplu. cel sărac ca să primească fără să se ruşineze. ţine deopotrivă de toate clasele. să-i pedepsească chiar la nevoie. cărturari şi necărturari. un om pe care prin rostul lui e mângâietorul tuturor durerilor omeneşti.Pe scurt deci.. care are dreptul să spună tot şi al cărui cuvânt cade de sus asupra minţii şi inimii omului. supranaturală. tot atâtea drepturi. un om care nefiind de nici un rang social. năsălia morţii şi coşciugul. Acest om este preotul”. de clasele nevoiaşe prin viaţa lui săracă şi prin umilinţa naşterii. preotul este slujitor al lui Dumnezeu-Tatăl. De aici şi atributul de „părinte” (spiritual). 21 . care se dă preotului ortodox şi prin care poporul recunoaşte şi cinsteşte această calitate a preotului. femei şi bărbaţi. alcătuiesc marea familie duhovnicească a preotului. tineri şi bătrâni. preotul este acela care naşte sau renaşte pe credincioşii săi pentru viaţa spirituală.a. al tuturor claselor sociale. supunerea şi respectul datorat preotului în calitatea lui de reprezentant al lui Dumnezeu şi pentru toţi el e îndatorat cu aceeaşi grijă şi cu aceeaşi răspundere faţă de Dumnezeu. un om înaintea căruia creştinii îşi duc mărturisirile lor cele mai grele. el nu e cu nimic mai prejos decât părinţii după trup ai enoriaşilor săi. un om care ştie toate. Un fără de care nici nu ne naştem. să-i îndrume.d. un om pe care copilaşii se obişnuiesc să-l iubească şi să se teamă fireşte de el.

căruia îi lipseşte un lucru necesar. aşa cum nu se poate concepe turma fără păstor. 22 . o participare la însăşi lucrarea lui Dumnezeu pentru slujirea şi mântuirea oamenilor. ceva nedeplin. preotul este deci un factor absolut necesar şi indispensabil în planul sau iconomia mântuirii oamenilor. el trebuie să păstreze unitatea cu Biserica. Nu se poate concepe viaţă religioasă-morală sau mântuire fără preot. Aşadar. „un sat fără popă” este ceva de râs. în concepţia poporului nostru ortodox. În parohia sa. o slujire a oamenilor pentru Dumnezeu. Din punct de vedere administrativ (disciplinar) şi canonic preotul este subordonat episcopului. de colectivitate sau societate religioasă. sub conducerea şi după directivele lui. în Biserica Ortodoxă. Preoţia este condiţia existenţei Bisericii. în înţelesul ei de instituţie divino-umană. căci prin el a primit harul şi puterea preoţiei şi trebuie să activeze în parohie în numele. preotul este cel care mijloceşte legătura credincioşilor cu Dumnezeu. indispensabil. sau educaţie şi instrucţie fără profesor sau pedagog. Preoţia este o misiune sacră. este în parohie un delegat sau trimis al lui. Biserica fiinţează şi se menţine prin preoţie. spre deosebire de comunităţile protestante şi neoprotestante. cu o organizaţie şi disciplină proprie. În calitate de conducător al parohie sale. De aceea. care constituie temelia vieţii noastre religioase. o slujire cerută şi instituită de El. Prin el credincioşii se integrează şi menţin în Biserică adică în „Trupul mistic al lui Iisus Hristos”.4) Preotul este totodată membru şi slujitor al Bisericii. adică cu episcopul care este de drept şi de fapt reprezentantul lui Iisus Hristos şi conducătorul responsabil al eparhiei păstorite. stâlpul şi puterea ei”. care trebuie respectată pentru ca ea să vieze şi să prospere.

ci oameni de toate vârstele. misiunea preoţească se deosebeşte de toate acestea prin superioritatea obiectului ei şi a scopului ei şi este mai mult decât toate laolaltă. Oricât de mare ar fi înţelepciunea. sfătuitorul şi povăţuitorul. Ea are ceva din frumuseţea şi jertfelnicia carierei de profesor. învestit cu puteri supranaturale pentru a face legătura oamenilor cu Dumnezeu şi a cerului cu pământul. atunci când aceasta este pusă în serviciul justiţiei sociale. menită să aline suferinţele şi bolile oamenilor. o slujire. slujirea lui Dumnezeu spre slujirea oamenilor. morală a oamenilor. preotul întrece pe toţi ceilalţi factori sociali prin vrednicia şi nobleţea misiunii sale. De origine divină prin instituirea ei. ci şi capul sau conducătorul ei. are ceva din demnitatea carierei de magistrat sau judecător. educator şi pedagog. de toate stările sociale şi de diferite grade de cultură. ca profesorul şi pedagogul. preoţia nu constituie o simplă funcţiune. o carieră ca toate celelalte ocupaţii sau îndeletniciri lumeşti puse în serviciul societăţii omeneşti. ca medicii. care are misiunea de a lumina mintea tinerilor şi de a făuri în sufletele lor. Căci preotul are în grija sa nu numai copii sau tineri. are ceva şi din nobleţea profesiunii de doctor. vrednicia şi însemnătatea misiunii preoţeşti reiese din însăşi originea şi instituirea ei. care este mântuirea sufletelor. personalităţi umane. în demnitate şi însemnătate toate îndeletnicirile. pregătind astfel drumul generaţiilor viitoare. de transmiţător al harului divin. Prin aceasta ea se situează deasupra oricărei profesiuni. poate să liturghisească cu îngerii înaintea lui Dumnezeu. de mandatar şi mijlocitor. un apostolat. toate dregătoriile omeneşti. să lege şi să dezlege păcatele lor. ci o misiune. el e chemat să trateze şi să tămăduiască nu bolile trupului muritor. cerească prin scopul ei final. slujirea lui Dumnezeu şi a semenilor. ci pe acelea ale sufletului. el nu este numai judecătorul turmei sale duhovniceşti. ori funcţia pe care o deţin în lume. să le încuie sau să le descuie porţile împărăţiei cerurilor. 23 . Dar. în prelegerea trecută. nici unul dintre slujitorii societăţii omeneşti nu se poate compara în vrednicie cu cel mai umil preot din sat care poate mai mult decât toţi ceilalţi oameni. rangurile şi titlurile de nobleţe. sau mai bine zis.CAPITOLUL V DEMNITATEA. de esenţă supranaturală prin harul divin care stă la temelia ei. să sfinţească viaţa oamenilor. În calitatea lui de organ indispensabil în viaţa religioasă. VALOAREA ŞI IMPORTANŢA MISIUNII PREOŢEŞTI 1) Demnitatea. care e nemuritor şi mult mai de preţ decât trupul. despre care am vorbit. păstorul şi părintele ei.. obiective şi imparţiale. mângâietorul şi ocrotitorul. din esenţa şi din scopul ei. de mesager şi vestitor al voii lui Dumnezeu în lume. puterea sau bogăţia altora . întrece în valoare. oricât de înaltă ar fi treapta socială pe care stau alţii.

sau cu precădere de trupul omului şi de trebuinţele sale materiale. restabilind chipul lui Dumnezeu în om. jos.Dumnezeu dă preotului o putere cu atât mai de preţ. leagă sufletele şi străbate cerurile. nimic în lume nu egalează preţul şi valoarea sufletului celui mai umil dintre oameni. sublimă. să te poţi apropia de fericita şi nemuritoarea fire a dumnezeirii. Preoţia pastoraţia creştină.. pentru tot ceea ce este mai de preţ. cu atât este preoţia mai presus decât celelalte funcţiuni.. care se preocupă exclusiv. să te poţi apropia de fericita şi nemuritoarea fire a dumnezeirii. fiind şi îmbrăcat în trup şi sânge.. ba ceva mai mult. Tot atât de admirativ vorbeşte şi Sfântul Efrem Sirul despre sublimitatea preoţiei. întru nimic mai prejos decât Sfânta Jertfă şi în ce priveşte vrednicia preoţească şi în ce priveşte mântuirea noastră. ca şi cum de pe acum s-ar fi mutat în ceruri. Puterea de a lega a preoţilor. căci precum spune Mântuitorul: „Ce-ar folosi omului de ar dobândi lumea toată. cariere sau îndeletniciri sociale. dar ei leagă numai trupurile. înviind făptura. devenind întrucâtva Dumnezeu şi pe alţi Dumnezei făcându-i”. 10)... dar şi-ar pierde sufletul? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Matei XVI. este grija pentru sufletele oamenilor (Seelsorge). preamărind pe Dumnezeu alături cu arhanghelii. 26).. îl vede pe preot: „stând alături de îngeri. Ioan Gură de Aur. Demnitatea şi înălţimea misiunii preoţeşti devine şi mai evidentă dacă avem în vedere mai ales preotul şi valoarea sufletului omenesc. III. ca şi cum ar fi depăşit firea omenească. trecătoare. slujind lumii celei de sus. de nepreţuit. însă. Au şi stăpânitorii pământului putere de a lega. vor fi dezlegate şi în cer” (Matei XVIII. Dumnezeu întăreşte sus în ceruri. Conducerea sufletului pe calea perfecţiunii acestuia (II Cor. zice Sf. Preotul este în primul rând păstor de suflete. cu care Hristos după venirea Sa pe 24 . mai etern şi mai de valoare în fiinţa noastră. privind mai ales din latura ei sacramentală: „Minune uimitoare.” De asemenea. Stăpânul aprobă hotărârea dată de robi. mister înfricoşat al preoţiei: Slujba Sfântă. vor fi legate şi în cer şi oricâte veţi dezlega pe pământ. Sfântul Grigore Teologul. terestre. Prin preoţi se săvârşeşte şi Sfânta Jertfă şi alte slujbe. om fiind şi îmbrăcat în trup şi sânge. atunci ai putea înţelege bine cu câtă cinste a învrednicit pe preoţi Harul Sfântului Duh. putere nespusă.„Dacă ai putea să te gândeşti ce lucru mare e ca om. aducând jertfe la altarul cel de sus luând parte la slujba de preot împreună cu Iisus Hristos.Dacă ai putea să te gândeşti lucru mare este ca. Nu s-a spus îngerilor. Şi cu cât sufletul este mai presus decât trupul. 18). cele făcute de preoţi. Oamenii care trăiesc pe pământ şi locuiesc pe el au primit îngăduinţa să administreze cele cereşti şi au luat putere pe care Dumnezeu n-a dat-o nici îngerilor. Ori.. ci oamenilor: „Oricâte veţi lega pe pământ.Au fost înălţaţi (preoţii) la slujba aceasta atât de mare. pe pământ. cu cât este mai de preţ cerul decât pământul şi sufletul decât trupul.. atunci ai putea înţelege mai bine cu câtă cinste a învrednicit pe preoţi Harul Sfântului Duh”. nici arhanghelilor.

Sublimitatea preoţiei şi îndatoririle preotului. Despre preoţie. după rânduiala şi porunca lui Dumnezeu. Mitrop. zideşte Biserica.pământ a binevoit să însărcineze pe nevrednicele Sale făpturi! Vă rog în genunchi. tezaur pentru cei ce ştiu să-l păstreze cu sfinţenie şi vrednicie. prof.Ce este mai minunat decât unele ca acestea? Ce bine este mai mare către oameni? Ce putere este mai covârşitoare? Ce stăpânire este care să aibă mai mari daruri? Iar noi. el îşi exprimă o dorinţă şi această dorinţă îi este împlinită”. cinsteşte pe Dumnezeu. În mijlocul celor fără de trupuri. când scrie: „O. Căci numai preoţii hirotonisiţi după lege au putere a sluji Sfânta Liturghie şi a sfinţi trupul lui Iisus Hristos. Preotul. în rev. iar Sfântul Simeon. el întrebuinţează cuvintele lui Dumnezeu.”(Romani XI. 33). cu lacrimi şi suspine. ţărâna.. Dar cum voi putea să slăvesc demnitatea preoţească? Ea întrece orice idee. 25 . iar adevăratul începător şi nevăzutul lucrător al tainei este însuşi Dumnezeu la a Cărui voie toate sunt supuse şi de a cărui poruncă toate ascultă. adâncul bogăţiei. sau ştiinţa dumnezeiască. 5-6. „. să cinstiţi acest tezaur al preoţiei. p.. Se cade ţie. dar. Stăniloae. citat după pr.. t. decât minţii şi simţurilor tale. pe om Dumnezeu după har şi asemenea chipului Fiului lui Dumnezeu Cel după fire. dezlegători de legăturile cele veşnice. Preotul este însă numai un ministru al lui Dumnezeu. el se desfată în apropierea (intimitatea Domnului său Creatorul şi izvorul a toată lumina.. a crede mai mult atotputerniciei lui Dumnezeu. Eu îl văd pe preot în mijlocul sfinţilor. Un scriitor bizantin din sec. spune că: „cu slujirea tainelor am luat rânduiala mai presus ca îngerii. arhiepiscopul Tesalonicului din sec. în cetele curţii împăratului împăraţilor. XIV spune că „n-ar greşi cineva dacă ar numi preoţia putere creatoare a lui Dumnezeu. care este chemat să aducă lui Dumnezeu în smerenie şi evlavie rugăciuni pentru sine însuşi şi pentru tot poporul.. Ca şi ziditori ne facem zidirii celei mai bune prin botez şi prin celelalte taine şi părinţii fiilor lui Dumnezeu şi lucrători celor ce sunt dumnezei. col 331-334.. an. sau altui semn văzut. morţilor odihna şi pe sine se face părtaş tuturor bunurilor”. lucrători de lucrurile cele dumnezeieşti şi lucrători împreună cu Dânsul ne arătăm spre mântuirea oamenilor”. iar pâinea şi vinul amestecat.(Teofan al Niceei. CL. Olt.. D. mijloceşte viilor ajutor. lutul şi viermele ne arătăm Puteri şi Stăpânitori. să le prefacă în trupul şi sângele Stăpânului”. după părerea mea. P.G.Cu adevărat mare e taina şi mare vrednicia stării preoţilor. nr. XIV-XV. ca prin nişte organe. al înţelepciunii şi al ştiinţei lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel la ea se gândeşte. putem noi cu puterea preoţiei. veseleşte pe îngeri. orice ştiinţă. după dar şi păcatului pierzării şi păzitori de suflete... pline de iubire. având drept scop să facă din anumite simboluri. cărora s-a dat ceea ce nu s-a dat îngerilor. 1957. când slujeşte. descuietorii uşilor raiului. Ba chiar mai mult şi mai vârtos decât aceştia. 304).. Migne. strălucitoare de slavă. în această împărătească taină. Preotul îmbrăcat în sfintele veşminte ţine locul lui Iisus Hristos.

.. că cine îl ascultă pe el. 18). ambasador. Se ştie cu câtă cinste se bucurau arhiereii.. ci în toate religiile omenirii şi în toate vremurile. „Socoteşte pe episcop ca ţinând locul lui Dumnezeu între oameni şi covârşind pe toţi cu slujire şi cu cinste între ei. V. Deut. 33. În general. „Preoţii care îşi îndeplinesc bine chemarea. să vă fie învăţători ai conştiinţei de Dumnezeu. să-l iubească. Popoarele păgâne – culte sau inculte – au respectat preoţii lor. cu atât mai mult în creştinism. mai ales cei ce se ostenesc cu predica şi cu învăţătura”. ca judecând cu putere de la Dumnezeu. în chipul lor superstiţios pe iniţiaţii în tainele cerului (ca la asiro-babilonieni).. ori plenipotenţiar. reprezentantul şi slujitorul lui între oameni. şi preoţii să fie socotiţi de voi în chipul nostru.). pe Iisus Hristos îl ascultă şi cine se leapădă de el. de Mine ascultă şi cine se leapădă de Mine. Ignatie al Antiohiei şi în Constituţiile Apostolice. să se teamă de el ca de părintele. laicul să-l cinstească. al apostolilor. reprezentant. se leapădă de Cel ce M-a trimis pe Mine (Luca X. oricărui trimis. să se învrednicească de îndoita cinste. „Cine ascultă de voi. 15. 34) „. să vă temeţi de el ca de împărat şi să-l cinstiţi pe Domnul” (Ibid II. Pe episcop sunteţi datori să-l iubiţi ca pe părintele vostru. religia supremei revelaţii. ş. va primi cinste” (Prov. Ori.” „Pe păstorul într-adevăr bun. XXVII.. pe depozitarii ştiinţei supreme (ca la egipteni)..Episcopul. 17). ca şi Domnul să aibă întâietate la respectul pe care trebuie să i-l daţi potrivit demnităţii lui. Şi „cine slujeşte pe Domnul său. i se dă cinstea cuvenită aceluia pe care îl reprezintă sau din partea căruia e trimis. nu primeşte pe Dumnezeu şi Tatăl Său. CIV. XVIII.. De altfel. 16). ca de învăţătorul pietăţii. Ap. iar preoţii au fost consideraţi şi cinstiţi ca oameni cu atribuţii şi puteri excepţionale în comparaţie cu ceilalţi oameni.. în care preoţia investită cu pecetea harului dumnezeiesc. ca de stăpânul său. Pavel I Tim.. Dacă în religiile naturale omeneşti – unde preoţia este lipsită de prerogativele Harului divin – preotul este atât de onorat. ca de arhiereul lui Dumnezeu. omagiată într-un fel sau altul. Ps..2) Aşa se explică aureola de cinste şi respect cu care a fost înconjurată totdeauna şi pretutindeni persoana preotului şi mai ales în creştinătatea ortodoxă. pe sacrificatorii şi îmblânzitorii zeilor (ca la romani).” 26 . de Hristos se leapădă şi cine nu primeşte pe Iisus Hristos. preoţii şi leviţii Vechiului Testament (vezi mai ales Iisus Sirah VII.. preoţia a fost preţuită.a. iar unele vedeau în ei o castă şi categoria deosebită de ceilalţi oameni (ca la evrei sau indieni). Respectul acesta datorat preoţiei este accentuat mai ales în epistolele Sf. 1-8. preotul fiind trimisul lui Dumnezeu. asupra lui se reflectă cel puţin o parte din măreţia lui Dumnezeu şi din cinstea şi respectul pe care îl datorăm. de Dumnezeu. nu numai în creştinism. este prelungirea şi continuatoarea lui Iisus Hristos în lume. cu care stăpâneşte clerul şi predomneşte peste toţi credincioşii. recomandă Sf.

cu ea îi va binecuvânta şi ceasul ultim al vieţii. În afară de asta. cu ea îi dă iertarea păcatelor la spovedanie la Sfânta Împărtăşanie. Prin preoţi ne îmbrăcăm în Hristos. în felul lor brutal. Ei sunt aceia cărora li s-a dat să se nască prin Sfântul Botez. dar mai cu evlavie sărută mâna preotului. sicriul. ci şi al rugăciunilor. unii nu ne pot apăra nici de moartea aceasta trupească şi nici nu pot îndepărta bolile ce vin peste noi. puterea şi condiţia de existenţă a Bisericii însăşi. prin preot ajungem mădularele fericitului trup al lui Iisus Hristos. iar preoţii pentru cea viitoare. de multe ori au mântuit chiar suflete bolnave şi pe cale de a pieri.. prin preoţi suntem îngropaţi împreună cu Fiul lui Dumnezeu. cel puţin în graniţele strâmte ale parohiei lui. ci şi prin drepturile şi onorurile ce i-a acordat. care îi este şi părinte duhovnicesc şi ocrotitor.. mai mult decât un împărat în împărăţia lui. prin datoriile şi răspunderile pe care i le-a impus prin severitatea şi sancţiunile excepţionale cu care a tratat totdeauna lipsurile şi scăderile ei”.. pe a naşului care l-a încreştinat asistându-l la botez. părinţii nu pot fi de vreun folos copiilor dacă greşesc faşă de 27 . pe a învăţătorului care i-a luminat mintea cu învăţătura cărţii.d.Părinţii noştri ne nasc pentru viaţa de acum.. ceilalţi.). Prin urmare. preoţii însă ne sunt pricinuitorii naşterii noastre din Dumnezeu. cazul împăratului Teodosie şi Sf. cu ea îi binecuvântează cununiile şi căminul. Preoţii au puterea să ne ierte păcatele nu numai când ne nasc din nou prin Sfântul Botez. Împăraţii creştini au cinstit clerul prin respectul pe care l-au dat slujitorilor Bisericii. mormântul şi crucea care îi va străjui căpătâiul după moarte. nu numai cu ajutorul învăţăturilor şi al sfaturilor. Ambrozie. dar şi când ne fac bine. atunci cum vei pute fără preoţi să scapi de focul gheenei sau să dobândeşti cununile cele pregătite? Preoţii sunt aceia cărora li sa încredinţat zămislirea noastră cea duhovnicească. cu preferinţă sau exclusiv (ca Maximian Turcul).a.. ai acelei fericite naşteri din nou.Dumnezeu a dat preoţilor o putere mai mare decât părinţilor noştri trupeşti. Biserica însăşi a cinstit preoţia nu numai prin respectul şi preţuirea cu care a înconjurat-o. Iar una din formele prin care credincioşii îşi arată respectul şi dragostea lor faţă de preot este sărutarea mâinii preotului.. ca pe stâlpul. ş. cu ea îi botează copiii. nu numai când ne pedepsesc. prin supunerea lor la disciplina bisericească (vezi de ex. preţuit şi iubit... dar mai cinstiţi şi mai iubiţi chiar decât părinţii.m. Creştinul ortodox săruta mâna părinţilor care i-au dat viaţă. este drept ca preoţii să fie pentru noi nu numai de temut decât marii demnitari şi decât împăraţii. Părinţii ne-au născut din sânge şi din voinţa trupului.Până şi păgânii persecutori au recunoscut. importanţa clerului creştin şi l-au persecutat. ci şi după ce ne-au botezat. Iată de ce în creştinătatea ortodoxă orice preot bun este respectat. El ştie că prin dreapta preotului lucrează harul sfinţitor al lui Dumnezeu. ai libertăţii celei adevărate şi ai înfierii celei după Har. privilegiile pe care le-au acordat acestora. „Iar dacă toate acestea nu se săvârşesc altfel decât prin mâinile acelea sfinte ale preoţilor..

28 .Cunoscând toate acestea. dar preoţii au potolit de multe ori chiar mânia lui Dumnezeu. cea mai înaltă este aceea de a sluji lui Dumnezeu ca preot’’. instituţie divină creată prin Harul lui Iisus Hristos. nimeni nu poate rămâne nedumerit când aude rostindu-se: dintre toate vredniciile omeneşti. nici săvârşirea dumnezeieştii Liturghii şi a celorlalte Sfinte Taine. nu numai a unor dregători şi împăraţi”. nici conducere a comunităţii creştine în Duhul Sfânt pe calea mântuirii. nu poate fi vrednicie mai înaltă pe pământ decât aceea de a sluji lui Dumnezeu ca preot. Şi dacă pentru religiile tuturor timpurilor preoţia a jucat un rol esenţial şi decisiv...unul din marii şi puternicii pământului. căci fără ea nu poate exista nici propovăduirea infailibilă a cuvântului dumnezeiesc. credinţa noastră nici nu poate fi concepută fără preoţia creştină. Aşadar.

Precum precizează Sf. ci şi de toate cele făcute de acela va da seamă”. El răspunde în faţa lui Dumnezeu nu numai pentru sufletul său. dar şi mai mult rău decât preotul. Comentând. Ioan Gură de Aur. responsabilitatea unei sarcini sau funcţiuni este direct proporţională cu preţul şi valoarea lucrului sau a slujbei ce ţi s-a încredinţat. sau pentru că a dat boala în ele sau pentru că a venit peste ele o altă nevoie. care cred în Mine. el răspunde de soarta de dincolo de pragul mormântului a tuturor fiilor săi duhovniceşti. zice Sf. „Cu cât demnitatea este mai înaltă. răspunderea preotului este înzecită atât în cer cât şi pe pământ. după cum e de ajuns ca un singur păcat să-l prăbuşească în gheenă. „păstorul care pierde oile. Celui ce i s-a dat mult. el (slujitorul) ar fi necucernic. vărsându-şi sângele scump pe crucea de pe Golgota.. iar dacă-i cere socoteală. slujitorii lui Iisus Hristos „vor avea să dea seamă” (Evrei XIII. „Pentru aceea păstori. iar aceasta atârnă de felul cum îşi îndeplineşte rostul social şi religios pe pământ. Se înţelege de la sine că fiecare dintre oameni are partea lui de răspundere personală în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor. 17) şi vor plăti cu sufletele lor. mult i se va cere. pe atât de mare şi de gravă este răspunderea preotului. Slujba preoţească este grija pentru mântuirea sufletelor încredinţate preoţilor spre păstorire. adică răspunde moral şi legal în faţa statului. 9-10). de ex. poate fi iertat de stăpânul turmei. Dar pe cât de înaltă şi cinstită este preoţia. în continuare. Este de ajuns ca o singură izbândă să ridice pe cineva de la episcopie la cer. nu paguba de bani. Ioan Gură de Aur. de pildă. suferă pentru pierderea oilor.. zice proorocul Iezechil către păstorii lui Israel (Iezechil XXXIV. ci şi pentru cele ale păstoriţilor. În general. a instituţiei din care face parte. nu numai sufletele cele pierdute. auziţi cuvântul Domnului! Aceasta zice Domnul: Iată eu asupra păstoriţilor şi voi cere oile mele din mâinile lor”. pentru cum îşi îndeplineşte slujba. cuvintele Mântuitorului: „Cine va sminti pe unul dintre cei mici. mai bine ar fi de el să-i atârne cineva de gât o piatră de moară şi 29 . La judecata viitoare.” Nimeni nu poate face mai mult bine oamenilor. Un părinte de copii. Pentru mântuirea acestor suflete s-a jertfit Fiul lui Dumnezeu însuşi. cu atât şi primejdiile sunt mai mari pentru cel ce este îmbrăcat cu preoţia. a societăţii. răspunde în faţa oamenilor şi al lui Dumnezeu numai prin felul în care şi-a crescut proprii săi copii. ci paguba sufletească în primul loc.Căci dacă. Dar omul căruia i s-a încredinţat turma cea cuvântătoare a lui Iisus Hristos. paguba se mărgineşte la bani. pentru că i le-au răpit lupii sau i le-au furat hoţii.CAPITOLUL VI RESPONSABILITATEA PREOŢIEI NECAZURILE ŞI GREUTĂŢILE EI 1..

El va da seamă înaintea lui Dumnezeu pentru fiecare păstorit. Superior tuturor ca vrednicie înaintea lui Dumnezeu. bărbaţi. îndreptaţi. femei. lucrători de pământ. din perspectiva laică. sfinţiţi şi mântuiţi de el.. adică harul şi pacea lui Dumnezeu. pe toţi cei din acea cetate. Omule îndrăzneţ şi nesocotitule! Nu vezi ce doreşti tu? De ai fi tu cel mai neînsemnat şi cel mai nebăgat în seamă dintre oameni şi de ai avea mii de păcate.să-l arunce în fundul mării” (Matei XVIII. ridicaţi. îl înalţă în valoare şi importanţă cu mult peste ceilalţi oameni. El este dator lui Dumnezeu şi răspunde nu numai pentru viaţa. totuşi n-ai spus nimic. ajutaţi. totuşi vei da seamă numai de un singur suflet şi numai de acesta vei fi răspunzător. toate se pierd. ci şi cu talanţii Harului pe care i-a primit în plus Acest har preţuieşte mai mult decât toate darurile şi bunurile lui personale. cu drahmele cele pierdute găsite. harăzit cu privilegii neîngăduite celorlalţi. pentru fiecare suflet. El răspunde nu numai pentru păcatele sale. Acest dar transcendent îl covârşeşte. pentru ceea ce a făcut sau n-a făcut pentru mântuirea 30 . făcuţi câştig şi bucurie pentru cauza şi împărăţia lui Dumnezeu. de care trebuie să se cutremure nu un om. botezaţi. cu înălţimea şi cu cinstea slujirii lui. stând pe o poziţie inaccesibilă celorlalţi oameni. luminaţi. cu roadele ostenelilor sale. puterile fizice şi sufleteşti cu care a fost înzestrat ca orice om. înzestrat cu puteri care nu ne sunt date nouă. cei care au hirotonit pe primii preoţi. Înzestrat cu putere de sus. referindu-se la episcop: „Dacă unui simplu credincios (care face acest lucru) i se cuvine o astfel de pedeapsă. înălţimea preoţiei şi înfricoşătoarea ei răspundere. de atâta pedeapsă făcându-se vinovat. poţi înţelege pentru câte capete vei răspunde şi vei şi pedepsit?” Iată cum e privită.. iar dacă el nu cârmuieşte prin acestea pe credincioşi. neavând cu el călăuza cuvenită. apoi cel ce sminteşte atâtea suflete. cu oile rătăcite aflate. se va pierde cu credincioşii săi. Chiar de ar fi iscusit la cârmuire. unul ca acesta are nevoie de pacea şi de harul lui Dumnezeu. îl depăşeşte. Astfel. De aceea mă mir de cutezanţa acestora care doresc această greutate. mângâiaţi. ca şi pe cei din alte cetăţi. dar îl ridică totodată în răspundere mai presus decât toţi muritorii. copii. el este dator lui Dumnezeu cu echivalentul darurilor şi oficiului său sfânt. El se va mântui sau. acelaşi Sfânt Părinte adaugă. cu talanţii Harului înmulţiţi. ci chiar un înger. el este aşezat de Sfinţii Apostoli. toate se nimicesc. ci şi pentru ale credincioşilor săi. dacă nu va avea – zic – aceste călăuze. cetăţeni. cu toţi cei povăţuiţi. creditat cu o încredere de care nu ne bucurăm noi laicii. atâtea cetăţi şi pe atâţia oameni. va arunca corabia şi pe cel din ea. La capătul neştiut al vremii. mintea. ce nu va suferi? De ai zice că de trei ori este mai răspunzător. preotul este deci încărcat cu o răspundere egală cu sfinţenia. 6). dar când te ridici în această demnitate (cea de arhiereu sau de preot). Aşa cum slujirea lui e sfântă şi cu mult mai mare decât a noastră ( a laicilor) şi păcatele lui sunt mai mari şi osânda lui mai grea decât a celorlalţi.

care. Pe lângă conştiinţa clară şi permanentă a gravei răspunderi cu care încarcă demnitatea preoţiei pe purtătorii ei. ca pe nişte oi cuvântătoare şi de gâtul meu spânzură sufletele voastre şi de la mine va să vă ceară pe toţi. Iată ce nici un preot nu va trebui să uite niciodată... el este capul unei comunităţi. din Evanghelia Mea. până când va voi a fi păstor”. îndrumătorul altora. ca orice credincios. Orice preot conştient de responsabilitatea misiunii sale poate spune păstoriţilor săi. Sentimentul de firească şi îndreptăţită mulţumire şi mândrie. pe care îl încearcă deci cel ce primeşte oficiul de mare cinste al preoţiei. să spună: „Iată eu şi pruncii pe care mi i-a dat mie Dumnezeu. socotind pe toţi ca fiind cu adevărat mai presus de tine şi sileşte să nu răneşti conştiinţa cuiva cu nesocotinţă. prin cuvântul şi pilda ta?. ca răspunzător de sufletele încredinţate păstoriei lui. ca să nu fii ars ca iarba de focul dumnezeiesc. Prin ei va răspunde preotul la întrebarea cea mare a lui Iisus Hristos: „ce ai făcut cu fraţii mei cei mici. trebuie însoţit de conştiinţa clară a gravităţii răspunderii cu care se încarcă. iar nu de la alţii. El trăieşte şi slujeşte nu doar pentru sine.. . arătându-le Dreptului Judecător.lor. ei vor fi apărătorii sau acuzatorii lui la tribunalul ceresc. umileşte pe tine ca o oaie de junghiere.. al turmei lui duhovniceşti. dar şi de jertfa şi de amestecarea în noi a trupului şi a sângelui celui de viaţă făcător şi dumnezeiesc. de care ne-au învrednicit nu numai să ne împărtăşim. 12). eu i-am păzit în numele tău..” (Isaia VIII. Pe care mi i-ai dat. în seama mea va dat stăpânul Iisus Hristos să vă pasc sufleteşte. se va putea înfăţişa fără teamă înaintea tronului judecăţii..” Ferice deci de păstorul cel bun. Iar fără de sfinţenie să nu cutezi a te atinge de cele sfinte. 13. „Căci. sau să te topeşti ca ceara şi să fii pierdut”. Ioan VII.. „Cutremurându-te de patimile Domnului şi de umilinţa lui Dumnezeu-Cuvântul pentru noi. Numai sentimentul acesta de răspundere şi smerenie îl poate feri pe preot de mândrie şi de prăbuşire..El nu este în biserică un număr.Ce ai făcut cu harul meu?.Fericirea sau nefericirea preotului stă în răspunsul ce-l va putea da lui Iisus Hristos. marele mitropolit Antim Ivireanul al Ţării Româneşti. împreună cu toate oile din turma sa. i-am păzit şi nimeni din ei n-a pierit. al multora. o smerenie a omului pe măsura înălţimii vredniciei preoţeşti. la judecata viitoare.Când eram cu ei în lume. fără să fi pierdut pe vreuna. aceştia trebuie să preîntâmpine eventualele ispite ale fălirii cu această demnitate. pe care. conducătorul. al familiei. „Că te-ai făcut preot nu s-a uşurat sarcina ta ci te-ai îndatorat spre mai mare sfinţenie”. Evrei II. ci şi să le slujim. ca odinioară. 18. 31 . prin totala umilinţă şi smerenie. Credincioşii lui sunt martorii lui. cu mădularele trupului meu? Ce ai făcut din Biserica Mea şi a ta? Unde sunt cei ce ţi-am încredinţat spre învăţare şi mântuire. Prin ea se îndreptăţeşte înaintea lui Dumnezeu. ci pentru ea.

când El îi va cere de la tine”. după sfinţirea Darurilor. încordare şi răbdare. prin misiunea înfricoşătoarelor Taine”. ci şi de soarta sufletelor care plutesc întinse pe valurile cele înfuriate ale acestei vieţi şi care ţi-au fost încredinţate de sus să le duci la bun liman şi la ţărm înflorit.Descriind contractul acesta dintre înălţimea demnităţii preoţeşti şi gravitatea pericolului care-l paşte. iar obiectul – sufletul omenesc. orice funcţie sau slujbă socială îşi are partea sa de umbră. Asupra ta pândesc şi se dezlănţuie toate puterile cele rele. Frumuseţea şi sublimitatea misiunii preoţeşti este contrabalansată şi uneori covârşită de unele greutăţi. 2. Dar tocmai de aceea ia aminte! Căci toate piscurile cele mai înalte sunt cele mai bântuite de furtuni. Fără îndoială. din pricina mândriei. închipuindu-ţi lucruri mari despre tine. deci. cu cuvintele: „Primeşte odorul acesta şi-l păzeşte pe el până la a doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos. Ştii pe luceafărul care a căzut. Eşti suit pe piscul cel mai înalt al vredniciilor omeneşti. le poţi împinge la iad. De aceea şi legământul depăşeşte caracterul învoielilor obişnuite. Socoteşte-te pe tine pământ şi cenuşă şi plângi purtarea. Le poţi mântui sau dimpotrivă. în mâna ta stă mântuirea sau osânda sufletelor încredinţate păstoririi tale. Termenul pazei trece dincolo de veac. Ia seama deci. iconom sau ispravnic al tainelor lui Dumnezeu. arhiereul caută să insufle noului preot conştiinţa gravei răspunderi cu care se încarcă cel ce devine acum chivernisitor. Asupra lor se abat mai des trăsnetele şi fulgerele cerului. preote şi tu tinere teolog. iar unele chiar suferinţa şi anumite 32 . Să nu păţeşti şi tu aceasta. iar restituirea va fi sigură... Teognost avertizează pe preot: „Gândeşte-te că te-ai învrednicit de o cinste întocmai ca a îngerilor şi sârguieşte-te să rămâi nepătat în treapta în care ai fost chemat.” Ia aminte. încredinţarea Trupului şi paza lui este legământul dintre Iisus Hristos şi preot. „În înţeles strâns. care râvneşti la darul preoţiei! Ţi s-a dat (ţi se va da) o mare putere şi cinste pe care Dumnezeu nu a încredinţat-o nici îngerilor din ceruri.. ca să te învredniceşti de împărăţia dumnezeiască şi să fii chemat la rudenie de neînţeleasă iubire de oameni şi de negrăita bunătate a lui Dumnezeu. necazuri şi neplăceri inerente acestei misiuni. din ce era ce s-a făcut. toate ispitele şi răutăţile diavolului şi a celui coalizat. Greutăţile şi necazurile preoţiei. Prin acest avertisment. în care natura slujirii este de esenţă divină. Din acest fel de drept purced şi obligaţiile preotului şi deci şi răspunsurile lui. În momentul hirotoniei preotului. arhiereul dă noului hirotonit Sfântul Agneţ. de dificultăţi şi neajunsuri şi cere eforturi. Eşti cârmaciul corabiei celei sufleteşti şi răspunzi nu numai de sufletul tău. Între odor şi vistiernic intervin raporturi care se cheltuiesc după legile unei alte slujiri şi răsplătiri care sunt scrise în cartea contractelor omeneşti. Între Iisus Hristos şi preot stăpâneşte dreptul dumnezeiesc. prin toată virtutea şi curăţia.

a) Greutăţile misiunii preoţeşti izvorăsc în primul rând din însăşi natura şi scopul ei. „În lume necazuri veţi avea. în îndeplinirea ei conştiincioasă şi integrală.renunţări şi jertfe. e ştiut că puterea de contagiune şi de răspândire a răului este mult mai mare decât a binelui. obiectul grijii şi al preocupărilor pastorale e sufletul omenesc. zicea Sf. cu cât ei sunt invizibili. ci şi suferinţe. Din această antinomie provin şi cele mai multe şi mai mari decepţii şi necazuri ale misiunii sacerdotale. Ap.” Precum am văzut.” (Ioan XII. de care vorbeşte Sf. ei pândesc din întuneric şi atacă pe furiş. a păcatului. păstorul de suflete nu are de luptat nici cu lupi. pe care Sf. Adversarii cu care are de luptat preotul sunt cu atât mai primejdioşi şi mai greu de combătut. ca şi sufletul omului. cum l-a definit Sf. iar realităţile cu care el luptă merg şi se alimentează până în fund de infern”.comp. Nicăieri ca în preoţie nu este mai permanent actuală şi mai vizibilă veşnica antinomie dintre ideal şi realităţi. Grigore Teologul. hoţeşte. fiindcă nimic nu este mai greu decât modelarea sufletului omenesc. Cu atât mai mult sarcina păstorului de suflete. Ori.. De aceea sarcina acesta este atât de delicată şi spinoasă. Pavel (Efes VI.. să restaureze în ei chipul lui Dumnezeu. nici cu hoţi. Firea omenească se deprinde cu binele tot atât de greu pe cât se aprinde focul în lemne ude şi e dispusă la rău tot atât de uşor pe cât se aprind paiele uscate de la cea mai mică scânteie. Ţelul ultim al preoţiei este promovarea binelui şi a virtuţii şi combaterea răului moral. 12).. 23). este apropierea sufletelor de Dumnezeu şi mântuirea lor. 33 . Nicodim Aghioritul „un război nevăzut” (aoratos polemos). pe atât de greu se răspândeşte şi se propagă virtutea. ca propovăduirea Evangheliei nu le va aduce numai bucurii şi succese. 33. ci cu puterile întunericului şi duhurile răutăţii din văzduhuri. Orice om înţelept îşi dă bine seama că. „Căci idealul preotului vine din înaltul cerului. cel desfigurat prin păcat. fără să fie văzuţi. „Păstorirea noastră este cu atât mai grea – remarca Sfântul Grigore Teologul – cu cât are la bază legea dumnezeiască şi ţinteşte să apropie pe oameni de Dumnezeu. Preotul este îndatorat să amintească oamenilor nobila lor origine şi chemarea lor umană.Şi veţi fi urâţi de toţi pentru numele meu”. şi Fapte XX. nici cu vreo molimă. pe atât de mari sunt şi primejdiile legate de ea. Oastea împotriva căreia trebuie să lupte preotul este formată din tot felul de păcate şi vicii. destinul lor spiritual şi veşnic să refacă. care precum am zis. iar altădată spune: „Iată eu vă trimit pe voi ca oile în mijlocul lupilor. Pe cât de uşor se întinde răul.. Mântuitorul însuşi a prevenit pe Sfinţii săi Apostoli şi ucenici înainte de trimiterea lor în lume. Precum spune Sfântul Ioan Gură de Aur. războiul pe care îl poartă preotul este. pe cât de mare este însemnătatea şi vrednicia acestei misiuni.

cu ingratitudinea unora dintre ei. tot mai greu este să studiezi moravuri. sau stingheriţi. de împrejurări sau de calomnii şi sentimente sau interese personale. preotul trebuie să vegheze asupra sa însăşi. sisteme de viaţă şi curente ideologice potrivnice credinţei creştine. eresuri. cu încăpăţânarea şi împotrivirea lor. să ţii cumpăna dreaptă între cele cuvenite trupului şi sufletului. Pavel le numeşte „fapte ale trupului” şi le enumără astfel: „Iar faptele trupului sunt cunoscute. vicii şi înclinări rele. certurile.. fermecătoriile. egoismul şi împotrivirea de a 34 . cu neînţelegerea superiorilor lui (reprezentanţii conducerii bisericeşti). beţii. care sălăşluiesc într-o măsură mai mare sau mai mică la orice om şi la care trebuie să adaug durerea. c) Ceva mai mult. imoralităţii şi ai necredinţei. dezbinările. zavistiile. „Bate-voi păstorul şi oile se vor risipi”. iar nu după fapte şi realităţi. care nu cunosc totdeauna realităţile de la faţa locului sau apreciază pe preot şi lucrarea lui de la distanţă şi prin prisma spiritului birocratic. desfrâul. d) Cu atât mai mult are de luptat preotul cu lipsa de înţelegere a păstoriţilor lui. Învăţătura şi concepţia străină despre viaţă. mâniile. spre a nu cădea victima acestor vrăjmaşi invizibili. pisme. turma va fi cu atât mai uşor de cucerit.” (Galateni V.Când este vorba de păstorirea sufletelor. egoismul şi iubirea de sine. Făcând comparaţie între arta medicinei. să introduci şi să statorniceşti în schimb obiceiuri blânde şi plăcute lui Dumnezeu. să nu îngădui ca binele (sufletul) să fie dominat de rău (trup). b) Toate acestea atacă nu numai turma. a împietririi. indiferentismului. necumpătarea. preotul trebuie să lupte uneori cu lipsa de înţelegere a celor mai apropiaţi ai săi.. păgubiţi sau combătuţi prin acţiunea sa moralizatoare. vrajbele. a familiei. să lupte uneori cu sine însuşi. a rătăcirii sau a persistenţei în rău a unora dintre sufletele încredinţate păstoririi lor. Sfântul Grigore Teologul spunea: „Oricât de grea şi anevoioasă ne apare arta medicinei. care se ocupă cu vindecarea bolilor trupului. e) Dar preotul întâmpină şi are de înfruntat mai ales adversitatea acelora care sunt vizaţi. deşi e paradoxal. să îndepărtezi din comunitate toate apucăturile sălbatice şi animalice. judecând după aparenţe. 19-21).. slujirea idolilor. Înainte de a avea grijă de turmă. ba chiar. încăpăţânarea. stârneşte. opoziţia şi reacţia partizanilor şi susţinătorilor altor doctrine. din pricina răcelii. chefuri şi cele asemenea acestora. tristeţea şi mâhnirea care sângerează inimile preoţilor mai conştiincioşi şi mai sensibili. Forţele răului se coalizează mai uşor decât cele ale binelui şi pun uneori obstacole de nebiruit în calea luptătorilor pentru izbânda binelui. în fruntea cărora trebuie să se afle preotul. cu amorul lor propriu. gâlcevile. care sunt acestea: preacurvia. cum este şi firesc.. căci dacă el va cădea cel dintâi. ci şi pe păstor însuşi. a colaboratorilor săi. necurăţia. lăsându-se uneori influenţaţi de oameni. al cărei stegar şi propovăduitor este preotul.Ap. are de luptat cu toţi practicanţii şi apologeţii păcatelor şi ai viciilor. a soţiei. dar cu atât mai periculoşi.

8).. le schimbă hrana sau apa. Pe bună dreptate. Tratarea sufletelor omeneşti nu se poate face cu atâta uşurinţă. Roadele sforţărilor lui nu sunt nici atât de palpabile ca în alte domenii de activitate şi nici atât de uşor de recoltat. Ap. Ioan Gură de Aur. nici rezultatele activităţii preotului nu sunt totdeauna de natură a-l încuraja. iar uneori chiar de mai multe generaţii. pe care nu le ştiu ceilalţi oameni. necesitând eforturi.” f) Faţă de alte activităţi pe tărâmul social. păstorul oilor necuvântătoare poate combate uşor bolile care atacă sănătatea turmei sale. stăruinţă şi vreme îndelungată.” g) La acestea se mai adaugă jignirile personale. Ele rămân în inima preotului şi se socotesc înaintea lui Dumnezeu. le ţine închise dacă e nevoie.Latura nevăzută a slujirii preoţeşti are marile ei satisfacţii şi tristeţi. De aceea. ironiile. Precum remarca Sf.. sau cum spune Sf.. „Fiind de felul ei spiritual-morală. insultele al căror obiect este preotul.. să respecte legile şi ordinea socială. puţin cunoscută altora în ceea ce are mai lăuntric şi deci mai preţios. un fel de armată care vine în ajutorul vrăjmaşului nostru. ea nu se face cu mijloace şi efecte obişnuite. pot oricând să constrângă cu forţa pe delicvenţi. fără publicitate. Preotul însă. ci numai prin voia lui liberă. înduplecarea voii omului. pe răufăcători şi pe cei certaţi cu ordinea. preoţii sunt dezavantajaţi în ceea ce priveşte mijloacele şi metodele de lucru. Ea cere devotament. prin consimţământul personal. etc. cu sacrificiu de timp. Căci omul nu poate fi mântuit fără voia lui. Magistraţii şi păzitorii ordinii sociale în virtutea drepturilor pe care li le acordă legea şi justiţia. a impune respectarea legilor morale şi a face pe oameni mai buni nu are alt mijloc de convingere decât constrângerea. Mult mai greu este însă pentru păstorul oilor cuvântătoare.. după cuvântul Mântuitorului Iisus Hristos: „unul seamănă şi altul seceră” (Ioan IV. de o viaţă întreagă. cu abnegaţie. lucrarea preotului este mai mult discretă..ne lăsa uşor conduşi. pentru că semnele bolii se văd şi pentru că păstorul poate sili pe oi să primească leacul pe care el li-l dă. a făpturilor celor mai preţioase şi mai nestatornice. stăruinţă. Ele se coc totdeauna încet şi se văd abia mai târziu. pentru că aici succesul atârnă nu numai de ştiinţa şi iscusinţa medicului ei. ci numai 35 . ci cu răbdare. Pavel : „Unul sădeşte şi altul udă. spirit de sacrificiu. invidia şi intrigile la care misiunea sa îl expune adesea fără voie şi la care el nu poate reacţiona prin violenţă sau mijloace obişnuite şi îngăduite celorlalţi oameni. Deseori preotul nu ajunge să recolteze el însuşi roadele strădaniei lui. râvnă. este arta artelor şi ştiinţa ştiinţelor”. iar Dumnezeu face creşterea” (I Corinteni III. uneori durere. ci şi de personalitatea şi de voinţa bolnavului. alcătuiesc cea mai mare piedică în calea virtuţii. ci el e o verigă numai într-un lanţ întreg de lucrători dintre care. 37-38). Această lucrare în suflete este mai grea şi mai meritorie decât oricare alta.Tratarea sufletelor este operaţie deosebit de grea şi de delicată. bârfelile. cu dragoste de om. spune Sf. Grigore : „conducerea oamenilor.

îţi dă tot curajul.. Dar conştiinţa că este chemat în această lume să întinzi punţi de lumină între pământ şi cer. patriarhul Justinian mărturisea. stă nevăzut Iisus Hristos. decât vânturile care frământă marea”. tu nu eşti singur pe lume. la împlinirea a 30 de ani în slujba Bisericii. ne vom convinge cât de adevărat este cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur: „Cât de greu este să fii preot. Încheind acest sumar bilanţ (care e departe de a fi complet) al greutăţilor şi necazurilor misiunii preoţeşti. Ele vor zgudui totdeauna sufletul preotului lui Hristos. Care a spus: „Eu sunt cu voi până la sfârşitul veacurilor”. Recapitulând o parte din viaţa şi activitatea sa.prin răbdare şi tăcere. în cuvântarea ţinută cu acest prilej (la 14 octombrie 1954) : „Furtuni nenumărate au zguduit sufletul meu timp de 30 de ani. căci lângă fiecare preot care trudeşte pentru Biserica lui Dumnezeu. 39). În lupta aceasta. prin blândeţe şi iertare. 34 şi Mat. 36 .. cum ne îndeamnă şi cum a făcut Mântuitorul însuşi (vezi Luca XVIII. V.gândul că prin lucrarea ta oamenii pot să dobândească mântuirea şi să devină fii ai paradisului. Mai multe sunt valurile care tulbură sufletul preotului.

De regulă. vocaţie. manifestată prin interes sau dragoste spre acel ceva. îndeletniciri sau funcţii. dar nu cu o vocaţie certă şi precisă. Fiziologic este vorba mai întâi de un fond ereditar bazate pe structura straturilor neuronale din creierul subiectului. care să se manifeste şi să se impună de timpuriu. 1) Despre vocaţie. Din punct de vedere etimologic vocaţie înseamnă deci chemare. Vocaţia nu se cunoaşte chiar din faza copilăriei. vârsta crizei de creştere a omului (aproximativ la 11-15 ani) şi se hotărăsc în epoca 37 . precum şi însuşiri fizice. precum şi de orientarea şi selecţia profesională. până la vârsta de 11-12 ani nu se conturează la elevi interese evidente pentru anumite profesiuni. mai ales atunci când este vorba de diviziunea muncii. După datele cercetării psiho-pedagogice. în pedagogie. voită şi conştientă. îndreptarea sau orientarea noastră spontană.CAPITOLUL VII VOCAŢIA (CHEMAREA) PENTRU PREOŢIE În ordinea cronologică a vieţii preotului. Ce ar trebui să înţelegem. vocare care înseamnă a chema. în ceea ce numim cu un singur cuvânt . În psihologie. sunt cuprinse de regulă. Dar una dintre condiţiile fundamentale pentru valorificarea la maximum a posibilităţilor sale creatoare. A avea vocaţie pentru o profesiune oarecare înseamnă a avea acele aptitudini. înclinare spre ceva. variate de la ins la ins. este ca fiecare tânăr capabil de muncă. Vocaţia presupune deci anumite aptitudini speciale de inteligenţă. Copilul vine pe lume doar cu unele aptitudini individuale. preferinţe şi aptitudini individuale. bine definită. Aceste dispoziţii structurale ale fiinţei noastre determină de regulă. prin vocaţie? Termenul acesta vine de la verbul latinesc voco. în general. acele înclinaţii naturale sau predispoziţii înnăscute necesare pentru exercitarea în cele mai bune condiţii a unei profesiuni. din ce în ce mai accelerată în secolul nostru. profesiune sau ocupaţie care este cea mai potrivită pentru ele. certe. afectivitate şi voinţă. cea dintâi condiţie pe care el ar trebuie să o îndeplinească sau cea dintâi dintre calităţile pe care ar trebui să le aibă de la natură este vocaţia sau chemarea pentru preoţie. deci. aspiraţia şi vocaţia sa. vocaţiile încep să se contureze la vârsta pubertăţii. în organizarea învăţământului şi în tehnologia muncii contemporane se acordă astăzi o mare importanţă vocaţiei. spre acea ramură de muncă. Sunt rare cazurile de vocaţie precoce. cerute pentru îndeplinirea unei anumite munci. predispoziţie. adică îndrumarea fiecărui tânăr spre ramura de muncă care o indică aptitudinile sale vocaţionale. Aceste însuşiri. să cunoască mai dinainte şi să-şi aleagă ramura de muncă sau profesiunea cea mai potrivită cu aptitudinile.

Şi pentru preoţie există o vocaţie specială. iar tânărul are posibilitatea să îmbrăţişeze tocmai ramura de muncă. profesiunea. Atunci se definesc. promotorii progresului ştiinţific social. ori arta indicată de ele. creatorii de valori spirituale şi materiale. iar randamentul muncii lui e mult superior. în general. La omul de vocaţie munca este mai uşoară. Mai întâi există la aceştia : 1) o adaptare perfectă la natura şi condiţiile specifice ale activităţii profesionale şi în al doilea rând.adolescenţei ( între 18-20 de ani) când se pun începuturile de formare a personalităţii. Omul de vocaţie se identifică cu profesiunea sa. Ea poate fi de două feluri. după modul în care se organizează: a) Ordinară (naturală sau obişnuită). aşa cum există talente naturale sau aptitudini vocaţionale înnăscute pentru alte îndeletniciri. se cristalizează şi se evidenţiază mai precis înzestrările sau aptitudinile vocaţiei reale. atât cantitativ. inovatori şi inventatorii. funcţiuni sau arte. în comparaţie cu al simplilor profesionişti. Munca profesională devine pentru omul de vocaţie o necesitate vitală şi un izvor de bucurii. condiţiile de mediu şi împrejurările favorabile ajută cultivarea şi întărirea dispoziţiilor vocaţionale reale. chemarea din parte Bisericii. profesiunii alese. Cei care s-au ocupat cu studiul psihologic al vocaţiei descriu astfel caracterele omului de vocaţie. Pastoraliştii împart de obicei vocaţia sau chemarea pentru preoţie în două aspecte sau variante: chemarea obiectivă şi chemarea subiectivă. pentru muzică. etc. dezvoltată prin pregătire. 2) omul de vocaţie îşi consacră integral. Despre acest fel de chemare 38 . adică mai rodnică în rezultate. deci prin intermediul înaltei ierarhii bisericeşti. 2) Vocaţia pentru preoţie şi semnele ei de recunoaştere. ci din dragoste dezinteresată pentru munca lui. pentru inginerie sau arhitectură. Şi atunci voinţa fiecăruia. Marile personalităţi. cât şi calitativ. ori arta spre care îl îndeamnă aptitudinile sale vocaţionale sau talentele înnăscute. el munceşte nu silit sau constrâns de cineva. iar tânărul îmbracă tocmai ramura de muncă. dintr-un impuls firesc spre ramura de muncă pe care şi-a ales-o de bună voie. mai plăcută şi mai eficientă. benevol şi conştient. atunci el ajunge ceea ce numim în general un om de vocaţie. 1) Chemarea obiectivă este chemarea exterioară din partea lui Dumnezeu sau a Bisericii. profesorat sau medicină. Hirotonia este încununarea vocaţiei subiective. adică învestirea cu darul preoţiei prin hirotonie. profesiunea. spiritual şi tehnologic al omenirii se recrutează de regulă dintre oamenii de vocaţie. posibilităţile intelectuale şi materiale. ca de exemplu. întreaga sa personalitate şi toate puterile sale de lucru.

vorbeşte Sfântul Apostol Pavel, când spune: „Nimeni nu-şi ia lui şi singur cinstea, decât cel chemat de Dumnezeu, ca şi Aaron „ (Evrei V, 4). b) Extraordinară (neobişnuită sau supranaturală) , rezervată marilor personalităţi designate, chemate sau indicate, de-a dreptul de către Dumnezeu însuşi, prin misiuni epocale din istoria religioasă a omenirii, cum au fost de exemplu, la vremea lor, Moise şi profeţii Vechiului Testament, Sfinţii Apostoli în general şi în special Sfântul Apostol Pavel (Cf. Romani 1,1) „Pavel...chemat apostol...” 2. Vocaţia subiectivă, psihologică sau propriu-zisă, este vocaţia în sensul curent al cuvântului, adică o înclinaţie firească o predispoziţie lăuntrică înnăscută spre preoţie, o predilecţie sau atracţie puternică spre slujba preoţiei, o înzestrare naturală de la Dumnezeu, dobândită prin naştere, care angajează întreaga noastră fiinţă şi se dovedeşte prin aptitudinile cerute pentru îndeplinirea acestei sfinte misiuni. Într-o formă superioară, ea se manifestă chiar ca o necesitate organică, sau un impuls interior, un fel de putere mai presus de noi, care ne împinge în chip spontan şi irezistibil spre slujirea lui Hristos. În acest sens, vocaţia subiectivă, constituie un fel de alegare sau predestinare naturală către preoţie; Dumnezeu însuşi îşi alege şi indică pe viitorii săi slujitori, sădind în ei o scânteie, care urmează să se aprindă mai târziu, sau o sămânţă care va creşte prin consimţământul celor chemaţi, prin sârguinţa şi pregătirea lor pentru misiunea la care au fost chemaţi. Care sunt semnele vocaţiei pentru preoţie? Sau cum se manifestă şi cum se poate recunoaşte ea? Precum am spus, predispoziţiile înnăscute sau înclinaţiile vocaţionale se pot întrezări la vârsta copilăriei. Ele apar mai distinct şi se pot identifica mai precis numai la vârsta pubertăţii. În această epocă se manifestă deci şi semnele certe ale vocaţiei pentru preoţie, ca de exemplu 1) o fire sentimentală plină de afectivitate şi de o delicată atenţie faţă de oameni şi animale 2)înclinarea spre meditaţie, interiorizare şi sobrietate 3) religiozitate sau evlavie, tradusă în plăcerea de a se ruga, în dragostea pentru frecventarea bisericii şi a sfintelor slujbe 4) respectarea poruncilor morale şi a practicilor religioase 5) interes pentru cântările bisericeşti 6) respect şi ataşament faţă de slujitorii bisericii şi faţă de lucrările dificile, etc. Tânărul care dovedeşte astfel de însuşiri, după expresia populară, „calcă” sau „trage a popă”. Familia este de fapt mediul sau cadrul natural în care apar şi se constată pentru prima oară vocaţiile, măcar în embrion. În familie se pun pentru prima oară întrebările fundamentale în legătură cu orientarea profesională de viitor a copilului: ce vrea să devină el, ce muncă îi place mai mult, sau ce profesiune ar dori să îmbrăţişeze? Părinţii sunt deci cei dintâi datori să constate vocaţia spre preoţie a copiilor lor şi să înştiinţeze despre acesta pe preot. La rândul 39

lui, preotul este dator să identifice, să verifice, să încurajeze şi să promoveze aceste vocaţii, oferindu-le un exemplu de viaţă prin conduita şi activitatea sa şi dirijându-i la vreme spre şcolilor clericale, în vederea formării şi recrutării viitorilor păstori de suflete, Este una dintre datoriile cele mai elementare ale preotului de enorie. El nu se poate dezinteresa de urmaşii săi întru preoţie de a cărui pregătire şi calitate atârnă în mare parte viitorul şi destinul bisericii însăşi; de aceea el trebuie să recruteze şi să îndrume spre şcolile preoţeşti pe acei tineri care manifestă aptitudini şi îndeletniciri sincere, certe şi vădite pentru preoţie. În chipul acesta, preoţia Bisericii noastre îşi îndeplineşte una dintre datoriile ei şi anume grija pentru asigurarea unei succesiuni vrednice la fiecare altar ortodox, trimiţând şcolilor teologice „copii cu minţi luminate şi purtări frumoase, cu voci tăcute”. Verificarea şi promovarea sau cultivarea vocaţiei se face apoi în continuare, în şcoală. Profesorii şi educatorii elevilor din seminarii şi ai studenţilor din institutele teologice sunt şi ei datori să încurajeze promovarea înclinaţiei spre preoţie a ucenicilor lor. În şcolile teologice tinerii de vocaţie se disting uşor de ceilalţi printr-o purtare consecventă şi printr-un schimb de viaţă, un fel de a fi în care se recunoaşte fără greutate pecetea religiozităţii şi a vieţii curate din faza copilăriei; ei se disting însă, în acelaşi timp şi printr-o deosebită râvnă de însuşire a pregătirii profesionale pentru preoţie. Mai târziu, vocaţia pentru preoţie devine mai clară, mai vie şi mai conştientă manifestându-se mai ales sub forma unei idei mai precise despre valoarea şi vrednicia preoţiei şi despre responsabilitatea acestei sfinte misiuni. După îmbrăţişarea preoţiei, vocaţia se concretizează şi se traduce printr-o viaţă virtuoasă şi vrednică de un adevărat păstor de suflete; seriozitatea ei se verifică atunci treptat, mai ales prin dragoste, râvnă şi devotamentul pus în îndeplinirea conştiincioasă a datoriei. Vocaţia reală face din preot un om ireproşabil „exemplu frumos pentru toţi, gata de a învăţa pe oricine, iubitor de străini, mângâietor al celor întristaţi, milostiv cu săracii, nebeţiv, nebătăuş, neiubitor de câştig ruşinos, blând”, aşa cum descrie Sfintul Teofan al Niceei pe preotul exemplar din vremea lui. 3) Importanţa vocaţiei ca criteriu pentru alegerea şi promovarea candidaţilor la preoţie. Şi în preoţie, ca în toate domeniile de activitate, vocaţia înţeleasă ca o atracţie sau înclinaţie naturală cu care omul vine pe lume, pentru slujba acesta este cea dintâi condiţie şi garanţie a succesului în misiunea preoţească. Ea constituie un fel de concurs sau ajutor supranatural, adăugat de Dumnezeu însuşi, la puterile naturale ale omului şi la eforturile lui, spre a le face rodnice, a i le întări şi a i le spori. „Vrednicia noastră este de la Dumnezeu, care ne-a şi învrednicit pe noi să fim slujitori ai legii celei Noi!” spune Sfântul Apostol Pavel, exprimând această idee în II Cor. 3, 5-6. Cine are deci această vocaţie, cine a fost făcut pentru 40

preoţie, va avea o mare şansă de succes în îndeplinirea misiunii lui; cel ce nu o are va avea mai puţine şanse se izbândă. Îndeplinirea conştiincioasă a datoriei lui constituie pentru orice preot de adevărata vocaţie cea mai aleasă plăcere şi cea mai mare fericire. Toţi acei factori cărora le revine în chip natural sarcina de a selecta şi a promova adevăratele vocaţii, adică atât părinţii copiilor, preoţii de enorie, profesorii şi educatorii din şcolile teologice, cât şi factorii de răspundere şi conducere a Bisericii, trebuie să încurajeze, să îndrume şi să promoveze în preoţie numai „sau în primul rând” spre acei tineri mânaţi spre această misiune de un real şi sincer imbold lăuntric şi să înlăture pe cei ce nu simt această chemare şi vin spre preoţie mânaţi de diverse interese sau scopuri străine de preoţie. Identificarea sau descoperirea, ajutorarea şi promovarea adevăratelor vocaţii pentru preoţi ar avea o importanţă fundamentală în recrutarea şi selecţionarea unor preoţi vrednici, capabili, ceea ce ar avea consecinţe incalculabile şi ar avea un mare câştig, nu numai pentru Biserică, ci şi pentru patrie. De aceea, atât fişele cât şi dosarul personal al fiecărui elev şi student, cât şi diploma de absolvire a şcolilor teologice (seminarii şi facultate) înregistrează nu numai măsura în care fiecare candidat la preoţie şi-a însuşit cantitativ cunoştinţele de ordin intelectual, necesare pentru preoţie, cât şi înclinarea sau vocaţia lui de către preoţie, dovedită sau constată mai ales din comportarea candidatului sau din alte manifestări. 4) Vocaţie şi pregătire Factorii şi mijloacele pentru promovarea şi dezvoltarea vocaţiei. Cei care au spus până acum despre vocaţie că este criteriul fundamental pentru alegerea şi promovarea păstorilor de suflete, nu vor să spună că vocaţia ar fi ea singură suficientă pentru a promova sau recomanda pe cineva în preoţie. Ea constituie numai talentul dăruit de Domnul omului, care trebuie fructificat şi înmulţit prin adaosul strădaniei personale, iar nu îngropat în pământ, cum a făcut sluga cea leneşă din parabola evanghelică (Matei 25, 14, urm.). Aşa cum nici talentul nu face nici el singur pe artist, ci trebuie cultivat prin muncă, tot aşa şi vocaţia. Oricât de puternică ar fi vocaţia de la natură, fără pregătire ea nu este suficientă pentru asigurarea succesului în pastoraţie; ea este doar o sămânţă care poate creşte, se poate întări sau dezvolta prin studiu, rugăciune şi meditaţie, mai ales atunci când este ajutat de un mediu favorabil, de adevărată trăire religioasă. „Siliţi-vă cu atât mai vârtos să faceţi temeinică chemarea şi alegerea voastră, căci făcând aceasta, nu veţi greşi niciodată...” ne îndeamnă Sfântul Apostol Petru, în II Petru 1,10.Vocaţia, ca şi sămânţa...dă rod, trebuie ajutată, cultivată, prin muncă şi voinţă personală, pentru a creşte şi a da roade; şi după cum pentru rodire seminţei îi este de trebuinţă un ogor fertil, tot aşa şi pentru cultivarea vocaţiei este necesar un mediu prielnic, ca depinzând şi de seriozitatea instituţiei de învăţământ în care

41

prin lecturi personale din domeniul specialităţii alese. ca de exemplu: 1) ucenicia pe lângă preoţi experimentaţi şi de aleasă reputaţie profesională şi morală. dar greu de agonisit. care este ca oricare alta. iar mai târziu prin orele şi zilele de muncă în laboratoare şi ateliere şcolare. 9) spovedania şi împărtăşania . s-au recomandat pentru cultivarea vocaţiei preoţeşti. prin sârguinţa de a o dezvolta şi desăvârşi printr-o temeinică pregătire teoretică şi practică. fierbinte şi stăruitoare. a misionarilor celebri şi a sfinţilor (între care şi cei români). felurite mijloace. etc. Sămânţa vocaţiei pentru preoţie sădită de Dumnezeu în om. etc.” În învăţământul de stat cultivarea aptitudinilor vocaţionale începe încă din primii ani ai şcolii generale prin activităţile din sânul cercurilor de studii şi preocupări artistice. prin convorbiri cu specialiştii de înaltă competenţă. sub conducerea cărora tinerii teologi să lucreze mai ales în perioada vacanţelor mari.candidatul la preoţie îşi va face pregătirea pentru însuşirea cunoştinţelor profesionale necesare şi totodată educaţia de viitor slujitor al Domnului. atât prin concursul factorilor educativi competenţi. Prin analogie. 42 . 2) vizitarea Bisericilor parohiale exemplar întreţinute şi frecventate de credincioşi. rămân însă mijloacele clasice şi cele mai lesnicioase pentru cultivarea religiozităţii şi a vieţii spirituale în general. 3) vizitarea mănăstirilor cunoscute ca pepinieră de muncă şi de adevărată viaţă duhovnicească. Fără o pregătire serioasă şi continuă. muncă şi străduire. „Viaţa lui Iisus Hristos şi slujirea Sfintei Evanghelii imprimă pe fruntea şi pe umerii slujitorului un sigiliu lesne de recunoscut. obţinută în şcolile teologice. care este „plămânul vocaţiei”. precum şi a vocaţiei preoţeşti în special. 5) cercetarea monumentelor de istorie şi de artă ale ortodoxiei româneşti. 8) contactul neîntrerupt cu duhovnicii şcolilor teologice. preoţia încetează de a mai fi o misiune. pe care elevii şi le aleg singuri. 11) frecventarea regulată a serviciilor divine din biserici în zilele de sărbătoare. îngrijită şi cultivată. se cere deci udată. un apostolat şi coboară la nivelul unei simple profesiuni. 10) rugăciunea aleasă. 12 )meditaţia şi lectura cărţilor de pietate şi de literatură cu subiecte din viaţa şi lucrarea marilor păstori de suflete. 7) preocuparea continuă pentru probleme de viaţă religioasă şi spirituală. prin studiu şi apoi prin lectura asiduă şi prin voinţa de progres şi desăvârşire. care nu trebuie să ne părăsească în tot timpul vieţii. cât şi prin efort personal. 6) pelerinajele la locurile sfinte. 4) întâlnirile şi convorbirile cu duhovnicii şi cu părinţii monahi îmbunătăţiţi. prin formarea şi cultivarea deprinderilor şi a practicilor profesionale.

În asemenea cazurilor. de tulburare şi de primejdie pentru cei în cauză. Aceste crize pot îmbrăca forma unei îndoieli în puterile proprii. a contactelor cu diverşi oameni. Sunt însă cazuri mai grave. o trădare a cauzei lui Hristos în lume. ori să abandonăm preoţia? Fără îndoială că nu! Cel ce trece prin asemenea crize trebuie să aibă în vedere că lipsurile şi slăbiciunile noastre omeneşti pot fi împlinite prin prisosinţa dumnezeiescului Har. atât înainte de ei. este ştiut că la început aceştia au fugit de preoţie din pricina marilor ei răspunderi. când crizele în vocaţie se manifestă sub forma unor îndoieli în credinţă. respectiv preotul tânăr sau de curând hirotonit. care totdeauna pe cele neputincioase le vindecă şi pe cele de lipsă le plineşte. mai bine plătite. cu Sfinţii Ioan Gură de Aur şi Grigorie Teologul. temându-se că ei sunt nepregătiţi şi nevrednici pentru ea.. Dar intrând apoi în cler. etc. ori a unei atracţii spre mirajul altor cariere. de slăbire sau eclipsare a interesului pentru preoţie nu trebuie socotite întotdeauna de către factorii de răspundere ai şcolilor teologice ca motive de îngrijorare. conştient de greutatea şi răspunderile misiunii preoţeşti. adică de întunecare momentană. întreruperea studiilor teologice ori părăsirea preoţiei pentru astfel de motive. ezitarea lor înseamnă de fapt un act de autocritică şi scrupul serios de conştiinţă în faţa măreţiei şi a marilor răspunderi ale sarcinii preoţiei. această nevoie de lămurire şi de certitudine lăuntrică. (Rom. Ceva mai mult. Aşa s-a întâmplat. pe care o presupun fenomenele de criză şi frământările sufleteşti 43 .şi însuşi Duhul se roagă pentru noi cu suspinuri negrăite”. Încrederea în milostivirea şi ajutorul lui Dumnezeu va sprijini pe un asemenea tânăr ori pe preotul deja hirotonit să biruiască momentele de criză şi să ajungă (ori să rămână) un bun păstor. 26). de exemplu. dar totodată şi de lipsurile sau puţinătatea puterilor sale. Atât în cursul pregătirii şcolare din instituţiile de învăţământ teologic. Ce este de făcut atunci? Trebuie să ne lăsăm numaidecât pradă disperării. Ele pot fi trecătoare şi cei în cauză revin. candidatul la preoţie. o răspundere mai mică şi satisfacţii mai multe de ordin material. poate trece adesea prin momente critice. de crize în vocaţie. cât şi după intrarea în cler. a unei repulsii sau antipatii faţă de slujirea preoţească.5) Crizele în vocaţia sacerdotală. sub influenţa negativă a mediului. după multe stăruinţe din partea altora. de slăbire sau chiar de stingere aparentă a vocaţiei ori a dragostei pentru preoţie. 8. Vocaţii tardive. cât şi după ei. Momentele de criză. uneori chiar această frământare. ori care oferă o libertate mai mare. au ajuns episcopi şi au cinstit şi ilustrat sacerdoţiul creştin. cum puţini au făcut-o.. un tânăr scrupulos s-ar putea considera la un moment dat nevrednic sau inapt pentru preoţie. a lecturilor pe care le face întâmplător sau a unor împrejurări de favorabile. de îndoială. echivalează cu o dezertare. După cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „Duhul vine în ajutorul slăbiciunilor noastre. mai preţuite în mentalitatea socială a timpului.

care în faţa lui Dumnezeu au aceleaşi merite şi vor primi de la El aceeaşi plată ca şi lucrătorii angajaţi din ceasul întâi. căci după cuvântul Mântuitorului: „Duhul suflă încotro vrea” (Ioan 3. În astfel de cazuri. Aceştia sunt trimişii Domnului. să devină totuşi un preot foarte bun la o vârstă înaintată. în învăţătură şi în rugăciune. cu Sfântul Ambrozie. ei pot fi socotiţi dimpotrivă. În vatra sufletelor multor oameni. adică poate să provoace una din acele vocaţii tardive. în stare latentă sau amorţită. o muncă sistematică şi stăruitoare. ştiut fiind că furtunile mari ating în primul rând culmile munţilor şi agită mai ales vârfurile copacilor celor mai înalţi. Sunt adică şi cazuri când vocaţiile se definesc ori se dezvăluie mai târziu. are toate şansele să îl şi găsească. care s-au manifestat adesea în cursul istoriei creştine. „Tu nu m-ai fi căutat. Cel ce caută pe Dumnezeu. Unii ca aceştia nu trebuie să deznădăjduiască. energii. pentru a fi trezite sau puse în lucrare şi a se manifesta. o scânteie sau un prilej pentru a putea ieşi la iveală. fă să fii chemat sau convertit prin voinţa ta. prin stăruinţa ta în muncă. lipsa vocaţiei. ca şi a celui cu vocaţie din naştere. ales episcop al Milanului la o vârstă destul de înaintată. Se poate ca cineva care în tinereţea lui n-a manifestat nici o dorinţă de a se face preot şi n-a avut nici o pregătire specială în această direcţie. prin strădania ta. Cu alte cuvinte. de exemplu. măcar în parte.împreunate cu ele. (Matei 20. constituie o dovadă că asupra celor în cauză acţionează o putere deosebită. poate suplini. unor asemenea suflete. după crizele de convertire. care îi face să nu fie mulţumiţi cu ei înşişi şi să năzuiască spre o înţelegere superioară a rosturilor preoţiei şi la certitudini desăvârşite în materie de credinţe şi de viaţă religioasă. căci frământarea este o calitate a sufletelor alese. 8). Şi s-ar putea ca strădania ta să fie încununată de tot atâta izbândă. învie din ceasul al unsprezecelea. o bună educaţie. dacă nu m-ai fi găsit”. după ce ilustrase cariera avocăţească şi pe cea politică. acelaşi 44 . fiind stârnite sau provocate de împrejurări neobişnuite. în chip paradoxal. fă să fii chemat). Nu este deci de mirare şi nici motiv de îngrijorare dacă astfel de cazuri se pot întâmpla şi cu unii dintre cei ce au intrat în şcolile teologice fără o vocaţie precisă pentru preoţie sau fără prea multă convingere şi tragere de inimă. 1-16). în calitate de guvernator consular. vocaţiile de acest fel apar mai ales în domeniul vieţii religios-morale. calităţi şi predispoziţii naturale. sau poate determina chiar o convertire. fac ut voceris”(Dacă nu eşti chemat. sub cenuşa rece a aparenţelor. acela crede în existenţa Lui fără să-şi dea seama şi tocmai această căutare constituie lucrarea tainică a lui Dumnezeu în adâncul sufletului. o poate trezi şi întări dacă ea preexistă în stare latentă. Pentru unii ca aceştia este foarte potrivit cuvântul Fericitului Augustin: „Si non e vocatus. nişte privilegiaţi. prin râvna ta de a deveni un bun preot şi slujitor al lui Iisus Hristos. care nu aşteaptă decât un semnal. inteligent dirijată. zac uneori. spune Dumnezeu. Aşa s-a întâmplat. delicate şi sensibile.

prin trădarea şi dezertarea celor ca Iuda. 1922). Chemarea este atunci roada convertirii. mare teolog. în sensul larg al cuvântului. a fost compensată cu prisosinţă prin apariţia. Dumnezeu le umple prin chemarea exterioară a unor personalităţi uriaşe. în urma minunii de pe drumul Damascului. barba şi cizma preoţească. punând în slujba Bisericii noastre nu numai marea sa reputaţie de scriitor. scriitor creştin fecund.). purtând cu cinste şi demnitate haina. Exemplul clasic în această privinţă. umplând astfel cu prisosinţă. devine prin chemare directă de sus. convertit la vârsta de aproape 40 de ani şi ajuns apoi preot şi episcop. adică a unei prefaceri sufleteşti bruşte dar fundamentale şi a unei schimbări totale în viziunea şi orientarea restului vieţii celor în cauză. M-am supus unei porunci atotcuprinzătoare”. Am vrea ca toţi preoţii noştri să poată spune ca şi el: „Am îmbrăcat haina preoţiei lui Iisus Hristos dintr-o uriaşă nevoie sufletească. chiar sub cupola Academiei Române. de talia lui Pavel. cel mai înflăcărat şi zelos propovăduitor al Evangheliei şi misionar al credinţei creştine. de o valoare inegalabilă în istoria creştinismului apusean. locul gol lăsat de Iuda vânzătorul. Aşa orânduieşte Providenţa. care face vase de cinste şi îşi alege uneltele de lucru din vase care păreau de necinste (Romani 9. acesta a fost hirotonit preot (la 8 sept. ci şi profunda sa convingere creştină şi un zel preoţesc şi misionar cu totul excepţional pentru vremea lui. în astfel de cazuri. în acelaşi timp. ieşirea din Biserica Ortodoxă Română a fostului preot Tudor Popescu de la biserica „Cuibul cu barza” din Bucureşti. al cărei membru a fost.este cazul cu Fericitul Augustin. 45 . predicator şi apologet. 21 şi urm. care din cel mai aprig şi înverşunat prigonitor al creştinilor. ni-l oferă Sfântul Apostol Pavel. După multe ezitări şi frământări. lucrează de –a dreptul degetul providenţei. a marelui scriitor Gala Galaction (Grigore Pisculescu). deja format până atunci. pe ogorul de lucru al bisericii noastre. golurile ivite în posturile de lucru şi de comandă ale Bisericii. cel chemat dintru început la apostolie şi căzut apoi prin trădare. Fără îndoială. Pe la începutul deceniului al treilea al secolului nostru.

mai ales în zilele noastre şi un om de cultură. mai precis. Doctrina aceasta. decât religia creştină. naturale ori dobândite şi formate prin educaţie. o anumită concepţie despre om. Ea constituie depozitul sacru al Sfintei Teologii. În nici o altă religie din lume nu găsim o filosofie mai logică şi mai conforme cu luminile naturale ale raţiunii umane. 1) De ce este necesar ca preotul să aibă o cultură temeinică şi bogată? a) Mai întâi. Ca să poată fi înţeleasă. prozelit din epoca apostolică. o teodicee mai aprofundată. Nu poţi iubi ceea ce nu cunoşti. ilustrează limpede acest adevăr atunci când spune diaconului Filip: „ Cum să înţeleg (ceea ce mi s-a citit din Scriptură) dacă 46 . Adevăratul păstor de suflete e obligat să fie. vom căuta să atingem pe scurt următoarele aspecte principale ale problemei: 1) Necesitatea culturii preotului şi importanţa ei pentru pastoraţie. un preot bun trebuie să aibă şi o temeinică şi serioasă pregătire culturală.d. al marilor teologi ai creştinismului. o apără şi o susţine la nevoie. pentru că religia creştină. despre sensul vieţii şi al morţii. o doctrină. dezvoltată şi îmbogăţită prin efortul şi gândirea genială. viaţă şi lume. precum precizează vechiul principiu filosofic al lui Socrate şi Platon. 2) Sfera sau cuprinsul acestei culturi. ş. răspândită şi trăită. luminată de Harul Sfântului Duh. constituie nu numai un mod de viaţă. a fost frământată. constituie obiectul principal de studiu în actualele şcoli de învăţământ teologic. 4) Forme de activitate culturală a preotului. al cărui slujitor este preotul.CULTURA PREOTULUI Pe lângă calităţile şi însuşirile.m. care sistematizată şi subdivizată. acceptată. o propovăduieşte.a. 5) Sensul sau caracterul educativ-creştin al culturii preoţeşti. pe care preotul o profesează. o concepţie mai înaltă şi mai limpede despre originea şi rostul omului în lume. mai luminos. Nici una dintre religiile importante ale omenirii din toate timpurile n-a vădit un sistem doctrinar mai complet. Vorbind deci despre cultura preotului. în cele patru secţiuni ale ei. care trebuie să împodobească persoana păstorului de suflete. începând cu Sfântul Apostol Pavel şi continuând cu Sfinţii Părinţi şi învăţători ai Bisericii până la teologii creştini de azi. adâncită. căci iubirea vine prin cunoaştere. învăţătura creştină a trebuit să fie mai întâi propovăduită şi cunoscută. Cazul eunucului împărătesei Etiopiei. cu disciplinele lor de învăţământ. ci reprezintă şi o anumită ideologie. ale cărei premize le aflăm formulate în depozitul revelat al Sfintei Scripturi. 3) Mijloacele pentru agonisirea şi sporirea ei. în epoca modernă.

„Tot cel ce se va face şi va învăţa. în lume.. 2). una dintre cele trei funcţiuni sau laturi ale misiunii Mântuitorului transmise de El slujitorilor Săi. de exemplu. Rabuni). pentru predicarea Evangheliei.” (Matei 28.acelea sunt care mărturisesc despre Mine” (Ioan 5. El era cinstit şi consultat în primul rând ca unul care depăşea cu mult pe ceilalţi oameni prin ştiinţa şi înţelepciunea Lui şi care. 7. mai ales la începutul creştinismului pe latura aceasta învăţătorească. a misiunii preoţeşti.(Matei 5. „Cercetaţi Scripturile.. acela mare se va chema întru împărăţia cerurilor. să se învrednicească de o îndoită cinstire din partea credincioşilor I Tim. între altele. învăţaţi toate neamurile. care avea reputaţia de cei mai învăţaţi oameni ai timpului şi care veneau să-L ispitească în tainice convorbiri nocturne (Cf. le da porunca: „Mergând. Iată cât preţ se pune. era acela de mare înţelept. Se pare că între calităţile extraordinare ale Sale. Ioan 7. justificând astfel nesupunerea lor: „Ca niciodată n-a vorbit vreun om ca omul acesta” (Ioan 7. încât. Matei VII. 46)..nu mă va învăţa cineva? (Fapte 8. preotul continuă lucrarea Mântuitorului în lume. 7). Iar cel mai îndreptăţit şi totodată obligat să înveţe pe credincioşi este preotul. 31). îndemnând la studiul Sfintei Scripturi. în lungile şi obositoarele sale misionare. împărţea bucuros şi altora şi chiar fariseilor şi cărturarilor de rangul lui Nicodim. din prisosul înţelepciunii Sale. 19) trasându-le astfel una dintre sarcinile de căpetenie ale tuturor propovăduitorilor Evangheliei şi continuatorilor lucrării Lui. 1316). spunea Mântuitorul. 28-29. căci. El însuşi purta cu sine. Marcu 1. De aceea titulatura cea mai de cinste cu care i se adresează de preferinţă ucenicii şi cei care îl consultau era aceea de „Învăţător” (Rabi.. este aceea de învăţător. între altele. „Cărţile.. 39). El trebuie să fie „Sarea pământului” şi „Lumina luminii” care trebuie să „lumineze înaintea oamenilor” (Matei 5. 19). Căci precum am văzut. 6. Din acest punct de vedere. De aceea. „Buzele preotului sunt paznicele ştiinţei şi din gura lui aşteptăm învăţătura. ci s-au întors la stăpânii lor fără să le fi îndeplinit porunca. mai ales de piele 47 . spune Dumnezeu preoţilor Legii Vechi.. 22. Luca 6. învăţătorul prin excelenţă al religiei creştine. 1. deci el este solul Domnului Savaot”. de atoateştiutor şi iscusit pedagog sau îndrumător al oamenilor. 2. învăţători ai oamenilor. odată când căpeteniile religioase ale iudeilor au trimis pe slujitorii lor să prindă pe Iisus. Sfântul Apostol Pavel recomanda ca preoţii care se ostenesc cu predicarea cuvântului şi cu învăţătura. Atât de mare respect inspira Dumnezeiescul Învăţător gloatelor însetate de cuvântul Lui. Sfinţii evanghelişti notează adesea impresia profundă şi uimirea pe care o manifestau mulţimile ascultătorilor lui Iisus Hristos(vezi. aceştia n-au îndrăznit să-şi pună mâinile pe El. Iar când trimite pe Sfinţii Săi Apostoli în lume. 15). aceea de a fi. Ioan 3. aceea prin care excela şi prin care uimea mai mult pe contemporanii Săi. 32. prin gura proorocului Maleahi (2.

Dar. „Orb pe orb de se va călăuzi vor cădea amândoi în groapă” (Matei 15. 12). adică să cunoască „toate ştiinţele”. iar locuitorii din lăuntrul cetăţii rămân nevătămaţi”. poveţe. Şi dacă o 48 .. trebuie deci. Prov. Astfel. este implicată în însăşi natura doctrinară a creştinismului şi în însăşi misiunea preoţiei. o cultură teologică. asupra căruia Sfântul Ioan stăruie atât de mult în tratatul său clasic „Despre preoţie”. 14). iar ştiinţa. manihei. De aceea Sfântul Apostol Pavel sfătuia pe ucenicul său Timotei „ia aminte la citit. gnostici şi sectari de toate nuanţele). 26. între alte sarcini ale preotului şi pe aceea de a fi învăţător al lumii în domeniul religios. evrei. îndemnuri. să aibă o bună cultură. învăţător şi apărător al religiei creştine. mustrări. 4.mie mi se pare că este un lucru nebunesc şi semeţ. ştiinţa şi priceperea preotului sufletesc o înconjoară din toate părţile ca nişte ziduri puternice. adică înainte de a îndemna şi a învăţa pe alţii. Dacă în trecut latura sfinţitoare (liturgică sau sacramentală) a slujirii preoţeşti covârşea aproape pe celelalte.. iscusinţa şi înţelepciunea preotului se vădesc mai ales în materia lui de predicator al cuvântului dumnezeiesc. „zăbavă” a cititului cărţilor. azi funcţiunea didactică sau învăţătorească a preotului este din ce în ce mai necesară şi trebuie din ce în ce mai mult accentuată. care tronează. Sfântul Grigore adaugă că „este şi mai rău când cel ce nu-şi dă seama de ignoranţa lui mai are şi pretenţia să înveţe pe alţii”. mustra pe cei care. de specialitate. stăruiesc adesea asupra acestei îndatoriri a preotului. Preotul îşi îndeplineşte această nobilă sarcină prin diferitele forme ale activităţii sale predicatoriale şi catehetice.ai meşteri (capabili dintre ei).(Pergamentele) pe care Timotei era rugat să i le ducă din Efes (I Tim. profundă şi serioasă cunoaştere a învăţăturii de credinţă a teologiei creştine. prin sfaturi. Căci nimeni nu poate să înveţe pe altul dacă el însuşi nu este învăţat. el trebuie să-şi însuşească mai întâi o temeinică. preotul de atunci mărginindu-se aproape exclusiv la săvârşirea sfintelor slujbe. pentru ca să fie un bun propovăduitor. Sfântul Gigorie de Nazians subliniind că oamenii încredinţează de obicei frânele conducerii lor celor . care spune: „unul dintre cele mai mari rele de sub soare este omul care se crede înţelept fără să fie” (Cf. Sfinţii Părinţi şi mai ales aceia care au scris despre preoţi. se îmbulzeau să înveţe pe alţii. precum vom vedea mai departe. 13) şi din care el îşi alimenta vasta-i cultură şi zeul misionar. cum zice cronicarul. 13). toate meşteşugurile duşmanului se termină cu ruşine şi batjocora lor. A-ţi propune să înveţi pe alţii. el a asemănat turma creştină cu „o cetate a lui Dumnezeu” pe care „când înţelepciunea. prin iscusinţa. câtă vreme tu însuţi nu eşti destul de învăţat. deşi neînvăţaţi. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că preotul trebuie să ştie să facă faţă la toate armele adversarilor săi din acea vreme (pagini. etc. citind pe Solomon. precum şi a metodelor şi mijloacelor pentru propovăduirea ei rodnică. Pe scurt deci. la îndemnat şi la învăţatură” (I Tim. 4. Iar în alte parte. este obligaţia preotului de a avea o bună cultură de specialitate. să se ostenească de a se înţelepţi el însuşi.

dezvoltată mai ales în secolul al IV-lea înainte. a fost reprezentată şi promovată aproape exclusiv de clerici. arabii musulmani ai califului Omar. Creştinismul s-a impus lumii vechi. păstrau cu fidelitate. De exemplu. din a căror asimilare a rezultat strălucita cultură cu care se mândreşte lumea de azi şi care. Iar la început. al XIV-lea şi al XV-lea au rămas vestiţi prin vasta şi multilaterala lor cultură enciclopedică. după biruinţa lui definitivă ca cea mai mare şi mai rodnică revoluţie din istoria omenirii. aceasta se datorează. literară şi artistică a Renaşterii şi a Umanismului apusean din secolul XV-XVI. b) În al doilea rând. caligrafi şi miniaturişti din mănăstirile europene ale „întunecatului” Evului Mediu creştin. la asiro-babilonieni. Religia culturală prin excelenţă. a produs cunoscuta mişcare culturală.mare parte dintre credincioşii noştri – începând cu intelectualii – s-au înstrăinat de Biserica Ortodoxă. copişti. O simplă comparaţie cu oricare altă mare religie va demonstra superioritatea evidenţă a creştinismului pe plan cultural. adică de a-i catehiza în adevărurile credinţei ortodoxe. copiau. făceau parte din rândurile clerului de mir sau monahal şi posedau toată ştiinţa. aşa cum s-a întâmplat de altfel în toate religiile mari ale antichităţii (vezi de exemplu la egipteni. Sfântul Grigorie de Nazians cunoşteau mai bine decât oricare altul. ardeau resturi ale vestitei biblioteci de manuscrise din Alexandria Egiptului sub pretextul că acolo erau inutile atâta timp cât exista Coranul. care n-a putut să fie la înălţimea sarcinii de a învăţa pe credincioşi.). poartă pecetea creştină. cultura creştină. filosofia şi literatura religioasă şi laică a timpului lor. comentau şi transmiteau posterităţii preţioasele manuscrise cu textele din operele clasicilor greci şi latini. smeriţi călugări. patriarhul Fotie în secolul al IX-lea. creştinismul a fost deci nu numai o religie nouă pentru popoarele care l-au îmbrăţişat succesiv de-a lungul timpului. Marile personalităţi culturale ale creştinismului din epoca veche.m. în cursul secolului trecut. Evanghelia Mântuitorului nostru Iisus Hristos a înfrânat iudaismul. ca Origen în secolul al III-lea. păgânismul şi celelalte religii mai vechi îndeosebi prin splendida cultură creştină. În acelaşi timp. în secolul al VII-lea la 641. . cultura lor naţională începe cu traducerea 49 . care nu a ştiu sau. Aşa de exemplu. ca şi Sfântul Ioan Damaschin în secolul al VIII-lea. într-o largă măsură şi nivelului cultural scăzut al preoţimii noastre de atunci. La toate popoarele creştine. Chemist Platon şi Nichifor Gregoras în sec. patriarhul Fotie a transmis posterităţii texte şi fragmente din opere antice. la chinezi. al căror studiu mai intens şi la a căror răspândire după apariţia tiparului. orice s-ar spune. ş. ci şi un factor de progres şi de cultură pentru ele.d. Gh.a. fiind totodată şi unul dintre cei mai străluciţi retori şi scriitori literari ai elenismului din secolul al IV-lea. toată folosofia timpului. Sfântul Vasile cel Mare condensează aproape toată ştiinţa cosmogoniei din secolul al IV-lea. În vestitul său Hexaimeron (comentariul la creaţia lumii din Geneza). iar alţii.

au fost singurii reprezentanţi şi purtători ai culturii noastre naţionale. nici biblioteci sau alte instituţii culturale. ţara noastră. despre începuturile literaturii şi ale artei româneşti. preoţii de enorii. de a promova şi de a îmbogăţi pe măsura posibilităţilor lui. în vremuri în care nu existau nici şcoli. a trecut în ultimii ani prin evenimente şi situaţii care au adus prefaceri fundamentale în toate domeniile vieţii noastre publice şi care au scos nu numai pe preot ci şi pe credincioşi „in făgaşul vieţii simple. împodobirea şi înzestrarea primelor biserici. iar arta lor naţională începe cu clădirea. naţii. au creat alfabetul glagolitic şi pe cel chirilic. Grigore al IV-lea al Ţării Româneşti şi alţii. Aşa de exemplu. fără să se pomenească numele preotului călugăr Nicodim de la Tismana. să redacteze acte şi deci capabili să creeze opere de cultură şi monumente de artă. atunci când. în secolul al IX-lea Metodie şi Chiril. patrimoniul culturii noastre religioase şi naţionale. alături de smeriţii anonimi. până nu demult.Bibliei şi a cărţilor de cult în limbile respective. al popilor Grigore din Mahaciu. al călugărului Gavril. la aceste popoare. al XVI-lea. Dar aceasta nu constituie un motiv pentru care preotul de azi ar trebui să renunţe la rolul important pe care l-au jucat vrednicii lui înaintaşi în istoria culturii noastre naţionale. efecte păgubitoare pentru viaţa religioasă. ale şcolii şi învăţăturii româneşti. sunt patronate exclusiv de statul laic. rase. pentru a traduce Biblia în limba slavilor. fiul lui Uric de la Mănăstirea Neamţului (sec. XVI). Ioan şi Mihai din Şcheii Braşovului (sec. nici case de cultură. Ca la oricare dintre popoarele ortodoxe şi la noi. Probleme noi se pun în toate sectoarele de viaţă şi agită profund viaţa întregului popor. Cele două războaie mondiale. ca atâtea altele. c) În al treilea rând. prin contribuţia sa proprie alături de ceilalţi factori de cultură şi de progres din patria noastră. al lui Macarie Muntengreanul şi al diaconului Coresi în sec. este o datorie patriotică şi de onoare pentru el efortul de a-şi însuşi. Veniamin Costache al Moldovei. Ele au dislocat din locul lor de origine şi au dispersat pe tot globul mase mari de populaţie amestecând popoare. cu care se mândresc popoarele ortodoxe de azi. Grigore al Moldovei. de exemplu. E adevărat că de multă vreme învăţământul şi cultura noastră. Dimpotrivă. nici învăţători.. ei au făurit nu numai un instrument de răspândire a creştinismului. Nu se va putea vorbi. XV). care a preluat şi a răspândit opera culturală şi misiunea civilizatoare a Bizanţului şi din care ne-am împărtăşit şi noi românii.călugări din mănăstiri şi de diecii sau cântăreţii bisericeşti. niciodată. ci au pus totodată temeliile culturii slave.. nici cămine culturale. misionarii slavilor. tihnite şi patriarhale de mai înainte”. Paisie de la Neamţ. singurii care ştiau să scrie şi să citească. ale mitropoliţilor Varlaam şi Dosoftei ai Moldovei şi Teodosie şi Antim Ivireanul ai Ţării Româneşti. religii şi confesiuni creştine 50 . au avut în general. Chesarie al Râmnicului şi Damaschin al Buzăului.

care au datoria să-i lămurească. Unor asemenea credincioşi preotul trebuie să le fie părinte. temeinice şi multilaterale şi în acelaşi timp să-şi adapteze metodele de pastoraţie la condiţiile actuale de viaţă. pastor.deosebite. Ţinând pas cu timpul pentru a nu fi depăşit de ceilalţi numeroşi factori culturali ai vieţii noastre de azi. ştiinţei şi tehnicii. Credincioşii noştri privesc astăzi problemele religioase şi pe preot cu totul altfel decât în trecut. cu indiferenţi din punct de vedere religios. Pentru ca să poată face faţă la toate situaţiile noi şi să soluţioneze onorabil toate problemele care i se pun în domeniul vieţii religioase. cu atei. pe teme religioase şi interconfesionale. Mai ales azi credinţa religioasă trebuie slujită în luminile raţiunii. ignoranţa sau incultura îl expune pe preot dispreţului din partea credincioşilor săi cei mai simpli. au fost puşi în contact cu oameni de alte naţionalităţi. cu necredincioşi. Mai poate rămâne preotul de azi la nivelul cultural al preoţimii noastre de acum câteva sute de ani în urmă. plini de zel apostolic. în toate domeniile culturii contemporane.”. pentru care era suficient să ştie să scrie acte de zestre şi să citească Moliftelnicul. cu credincioşii altor religii şi confesiuni. au schimbat fundamental condiţiile de pastoraţie. care altădată trăiau într-un cerc restrâns. S-a dat prin aceasta prilej discuţiilor şi controverselor între ei. Dar mai ales marea aşa-zisă revoluţie culturală. cu protestanţi de toate nuanţele.” 51 . influenţând profund concepţiile de viaţă şi traiul credincioşilor noştri. noi suntem datori să ţinem seama de aceste noi stări de lucruri ivite în viaţa credincioşilor noştri şi să le dăm pe păstorii pe care îi aşteaptă: preoţii culţi. în toate împrejurările vieţii lor. la care credincioşii noştri nu pot face faţă decât apelând la preoţii lor. duhovnic şi povăţuitor. De aceea spunea Dumnezeu preoţilor Legii Vechi prin graiul proorocului Maleahi II. limitat şi în parohii omogene. din punct de vedere confesional şi cu o populaţie în general stabilă. preotul trebuie să-şi ţină necontenit la curent informaţia culturală. 9: „V-am lăsat să fiţi dispreţuiţi şi umiliţi în faţa poporului întreg fiindcă nu v-aţi ridicat ochii la învăţătura Mea. Alexandria sau Gromovnicul? – Desigur că nu! „Preotul de mâine îşi va desfăşura activitatea în mijlocul credincioşilor. să-şi lărgească şi să-şi îmbogăţească orizontul cultural cât mai mult posibil înnoindu-şi cunoştinţele şi informaţiile cât mai multe şi variate. să-i întărească în credinţa ortodoxă. Credincioşii ortodocşi români. Alături de curăţenia morală a vieţii. creşterea şi păstrarea prestigiului şi a autorităţii preoţimii noastre în mijlocul societăţii actuale şi dimpotrivă. preotul de azi trebuie să beneficieze de luminile şi orizontul larg al unei culturi serioase. capabili să-şi ajute păstoriţii în drumul lor spre lumină şi spre mântuire. nimic nu contribuie mai mult decât cultura la dobândirea. De aceea. al căror nivel cultural este sporit şi a căror dorinţă de a cunoaşte abordează cele mai variate domenii ale culturii.

de exemplu. Sfânta Scriptură este pentru noi nu numai un îndreptar de viaţă. această sfântă carte a cărţilor. adică o cultură teologică. care se ocupă cu cunoaşterea şi interpretarea Bibliei şi prin contactul permanent şi asiduu cu Sfânta Scriptură. să le spună clar. arheologia şi teologia biblică. Cunoştinţele de teologie vor alcătui sectorul cel mai important al culturii preotului şi totodată obiectivul central al preocupărilor şi strădaniilor sale intelectuale. cu justificarea şi fundamentarea sau apărarea ei. însoţită de studiu şi meditaţie. viitorul preot trebuie să îşi agonisească mai întâi o serioasă cultură profesională. Cum va putea susţine. mai ales cele din secţia sistematică (dogmatica. precum şi comentariile patristice la textele sacre. adică studiul asiduu al Sfintei Scripturi. corect şi convingător. adevărurile credinţei creştine ortodoxe. prin lectura ei zilnică. să răspundă la toate întrebările lor. va putea preotul să fac o catehizare eficace a credincioşilor săi. Numai cunoscând bine şi amănunţit doctrina creştină ortodoxă. care se ocupă cu expunerea sistematică a învăţăturii de credinţă şi de viaţă creştină. în lumina şi perspectiva căreia vom cerne şi vom asimila toate celelalte cunoştinţe căpătate în viaţă.2) S-a înţeles din cele spuse până acum că. ermineutica.). Dexteritatea în căutarea şi aflarea textelor biblice de care are nevoie preotul mai ales pentru susţinerea şi apărarea doctrinei ortodoxe. cunoştinţe de care clerul are absolută nevoie în activitatea sa pastorală. dacă el nu-şi cunoaşte propria doctrină şi atitudine 52 . exegeza biblică). să-i lămurească şi să le risipească toate nedumeririle şi îndoielile şi totodată să înfrunte cu îndrăzneală şi competenţă eventualele atacuri îndreptate împotriva Bisericii noastre. complexă şi multilaterală. rămâne izvorul primordial şi principal al cunoştinţelor noastre religioase. cu toate dogmele şi principiile ei fundamentale. preotul – legitimitatea şi necesitatea religiei creştine în eventualele discuţii cu necredincioşii sau cu cei indiferenţi. bine. în ceea ce priveşte sfera şi conţinutul culturii preoţimii noastre de azi. disciplinele secţiei istorice a teologiei. teologia fundamentală şi apologetica. sau cum va putea apăra punctul de vedere ortodox într-o discuţie cu neprotestanţii. etc. scrisă de condei omenesc inspirat de duhul dumnezeiesc. Biblia. în primul rând cuprinsul şi înţelesul Sfintei Scripturi. cuprinzând cunoştinţe cât mai bogate şi mai variate din toate domeniile culturii contemporane. a) Fără îndoială. ci şi un indispensabil mijloc şi instrument de lucru o condiţie a succesului nostru pastoral. morala. La baza acestei culturi stă ramura exegetică a teologiei. mai ales în discuţiile cu neoprotestanţii care socotesc Biblia ca singurul izvor de credinţă şi de învăţătură creştină. punând la contribuţie toate datele şi cunoştinţele pe care i le furnizează numeroasele discipline din ramura exegetică a teologiei (introducerea în Cărţile Sfinte. Nu mai puţin ajută la rotunjirea culturii noastre profesionale. nu se dobândeşte decât prin studiu aprofundat şi asiduu al disciplinelor. Preotul trebuie să cunoască deci. această cultură trebuie să fie cât mai largă.

.m. pastorala. care figurează de obicei în programul de învăţământ al şcolilor medii de tip liceu şi care dau viitorilor studenţi 53 . dreptul bisericesc. Deşi încadrate în secţia practică a teologiei. Rudimentele ei se dobândesc încă din şcolile de învăţământ general şi apoi din şcolile de învăţământ teologic. Ceaslovul. cât de elementară. omiletica. O parte din aceasta se încadrează în ceea ce numim de obicei cultura generală. documentare şi exegetice absolut indispensabile pentru desăvârşirea preotului în arta pastoraţiei. atât conţinutul cărţilor de slujbă folosite de el (Evanghelie. are absolută nevoie şi de un bagaj de cultură laică. în activitatea sa omiletică şi catehetică. ş. Triodul. omiletica şi catehetica oferă viitorului păstor de suflete un mănunchi de adevăruri şi constatări. Mineele. Toate acestea reprezintă un bogat şi nepreţuit tezaur de doctrina ortodoxă şi un izvor indispensabil de inspiraţie pentru activitatea noastră învăţătorească şi predicatorială. care se predau în cadrul omileticii. ş. etc. imne care trezesc şi azi din ce în ce mai mult. de exemplu nu va putea fi niciodată bun predicator un preot lipsit de o informaţie. lăsate de obicei pe seama cântăreţilor. cu Sfântul Roman Melodul. Liturghierul şi Molitfenicul). etc. b) Pe lângă cultura strict profesională (teologică) preotul de azi atât la oraş. prin acele discipline laice socotite indispensabile pentru cultura generală a oricărui profesionist. norme generale.a. nu va putea suplini niciodată la un predicator lipsa unor astfel de cunoştinţe teoretice. a catehizării şi a predicării. ele cuprind nu numai expresia literară cea mai strălucită a pietăţii creştine. cât şi la sat. pentru formarea ca un bun slujitor. despre genurile omileticii şi despre tehnica şi legile psihologice de observat la alcătuirea unei predici. care îl vor ajuta să pună în practică şi să utilizeze în activitatea pastorală cunoştinţele teoretice – exegetice. popularizează sub forma poeziei religioase şi turnată în splendidele imne liturgice ale unora dintre cei mai mari preoţi şi teologi creştini.).d. constituie discipline de căpătâi şi de permanent interes în pregătirea profesională a preotului. Sfântul Ioan Damaschin. cât şi pe cele folosite de strană: Octoihul. ci şi o întreagă teologie.a.. despre istoria predicii. Penticostarul. intelectual şi duhovnicesc ar avea preotul şi ar folosi.d. simbolistică şi apologetică. Talentul singur. cât şi liturgica.m.a.. sau îndrumările misionare.confesională? Iată de ce teologia dogmatică. oricât ar fi de mare. Ce mult şi real folos.. Cosma Melodul. Iniţierea viitorului preot în tainele ştiinţei despre Dumnezeu se desăvârşeşte prin disciplinele din secţia teologiei practice (liturgica. ş. istorice şi metodice. preferinţe istorice. istorice şi doctrinare – furnizate de disciplinele din celelalte ramuri ale teologiei. principii. care constituie fundamentul solid pe care trebuie să se grefeze cultura de specialitate (profesională). atât pastorala. interesul şi admiraţia istoricilor şi criticilor literari laici şi al teologilor din Apus. Atragem atenţia asupra importanţei cărţilor de slujbă ale Bisericii ortodoxe din punctul de vedere care ne preocupă aici.

Aceste prime elemente de cultură generală.. Cultura generală îl ajută să ia contact mai strâns cu păstoriţii. defineşte orizontul larg uman pe care-l îmbrăţişează interesul unui om de cultură. versul scriitorului antic Terentiu:”Homo sum. e limpede că va prinde mai mult din miezul lor.a. al geografiei. al ştiinţelor exacte. Un preot care este cât de cât familiarizat cu problemele culturale. limbi. etc. să le cunoască mai îndeaproape ideile. un articol deosebit într-un ziar sau într-o revistă.. nu va putea face faţă onorabilă misiunii sale. ultima carte bună din librărie. ş. Pregătirea într-o singură direcţie îngustează orizontul îndrumătorului duhovnicesc. politice. familiarizat cu perspectivele largi ale culturii şi stăpân pe un vocabular bogat şi variat. Ca 54 . mai adecvat credincioşilor. trebuinţele şi cunoscându-le. metodica. Ca membru al societăţii actuale. preotul va trebui să se iniţieze în elementele fundamentale ale acelor discipline care îl ajută să cunoască legile şi mecanismul istoriei şi al evoluţiei vieţii sociale: istoria universală. etnologia. o frumoasă piesă de teatru şi operă muzicală. mai temeinice şi mai variate din toate domeniile culturii contemporane. economia politică. ca păstor de suflete şi mai ales ca duhovnic.” Un duhovnic orientat în lumea ideilor. aspiraţiile . istoria patriei. va fi depăşit de împrejurări şi nu-şi va putea menţine prestigiul şi autoritatea necesară faţă de credincioşii săi. Iată pentru orizontul culturii preoţimii noastre de azi va trebui lărgit şi îmbogăţit prin cunoştinţe cât mai multe.noţiunile de bază din domeniul istoriei. retorica. cea mai nouă realizare tehnică. sentimentele. al ştiinţelor naturii şi al celor sociale. sociologia.a. să-şi poată adapta mai bine munca la realităţi. dobândite mai ales în şcolile de tip mediu.. artă. Cultura generală face mai rodnică propria activitate a îndrumătorului duhovnicesc. cu rânduiala cugetării nuanţate. apoi în timpul activităţii profesionale însăşi. tehnică. preotul are absolută nevoie de cunoştinţe din acele discipline laice care îl ajută la cunoaşterea şi conducerea sufletului pe căile mântuirii: psihologia. îl pune în situaţia neplăcută de a nu putea aprecia sau de a aprecia greşit celelalte aspecte ale vieţii credincioşilor săi.. îl deformează. deprins cu disciplina gândirii logice. ştiinţă. trebuie însă necontenit îmbogăţite şi aprofundate prin literatura personală din anii studenţiei. sociale. dreptul. Aşa de exemplu. human nihil a me alier puto” (om sunt şi consider că nimic din ce e omenesc nu mi-e străin). al filosofiei. Cultura generală prezintă şi folosul de a feri pe orice cult de unilateralitate. literatură. pregătirea pedagogică e necesară preotului pentru că îi pune la îndemână principii didactice bune de folosit mai ales la catehizare şi metode bune de lucru în pastoraţie. mai atractiv. al limbilor şi literaturii universale şi naţionale. procentul cel mai ridicat în eradicarea bolilor. etc.ş. pedagogia. şi-l va putea înfăţişa mai frumos. De exemplu. o recentă expoziţie de artă plastică sau de mobilă. cea mai înaltă descoperire ştiinţifică.

hotărâtă şi cinstită pe calea adevăratului progres social. profită la maximum de timpul petrecut în 55 . Este adevărat că şcoala nu dă absolut tot ceea ce îi este necesar viitorului profesionist pentru exercitarea profesiunii sale. iar facultăţile şi instituţiile de învăţământ superior pe cea profesională. se deosebesc în şcoală: şcolile de învăţământ elementar şi mediu ne dau cultura generală. Prin aceste instituţii şi forme de învăţământ conducerea actuală a Bisericii caută să asigure cât mai bine condiţiile necesare pentru cultura preoţimii ortodoxe române. iar pentru perfecţionarea preoţilor în activitatea lor profesională a organizat cursurile de îndrumare misionară şi pastorală a clerului şi conferinţele de orientare pastorală şi misionară a clerului care se ţin periodic de protopopiate. dar mai presus de toate de efortul şi de sârguinţa la studiu a viitorilor profesionişti. 3) Ce mijloace stau la îndemâna preotului pentru agonisirea şi sporirea culturii sale? Fără îndoială. pentru cunoaşterea structurii şi a ţelurilor diferitelor sisteme sociale şi politice care se înfruntă azi pe arena vieţii internaţionale şi pentru încadrarea lui conştientă. De un real folos îi este apoi preotului cunoaşterea progresului ştiinţific şi tehnic cu care astăzi este la curent mai toată lumea. preotul va trebui să-şi însuşească acele cunoştinţe de ideologie politică de care are absolută nevoie pentru orientarea lui în viaţa socială. Lipsurile şi golurile din perioada de şcolarizare se vor resimţi defavorabil mai târziu.trăitor într-o perioadă de radicale transformări în viaţa socială şi cea internaţională şi într-o ţară care vrea să meargă cu paşi hotărâţi pe drumul democraţiei. dar îi pune la îndemână acel piedestal solid şi acel orizont ştiinţific limpede. pe care merge astăzi întregul nostru popor. sinceră. Fără îndoială. în activitatea profesională. pe lângă talentele sau înzestrările naturale de care dispun. fundamentele culturii fiecărui om. de condiţiile materiale şi spirituale în care se desfăşoară acest proces. învăţământul său religios în două categorii de şcoli: Seminariile şi Facultăţile de Teologie. de la înălţimea şi cu ajutorul căruia viitorul profesionist îşi va putea completa mai uşor lacunele culturii profesiunii dobândite în şcoală şi îşi va însuşi mai repede iscusinţa şi îndemânarea. practica necesară în exercitarea profesiunii sale. în care învăţământul este obligatoriu pentru toţi. În condiţiile actuale pot deveni factori de creaţie şi de progres în toate domeniile culturii umane numai aceia care. Pentru pregătirea profesională a viitorilor preoţi Biserica Ortodoxa Romana şi-a organizat. atât calitatea cât şi volumul culturii dobândite în şcoală depinde de felul cum sunt întocmite programele de învăţământ. de componenţa şi de râvna cadrelor didactice care asigură procesul de învăţământ. mai ales în vremea şi societatea noastră. datorită mijloacelor multiple şi avansate de informaţie. când va fi mai greu ca ele să fie umplute sau reparate. cu aprobarea şi concursul material al statului.

puse la îndemâna tuturor doritorilor de lumină. de studiu şi de efort individual. trebuie mereu aprofundată şi lărgită în adâncime şi în claritate. atunci când iubeşte şi caută cartea. în activitatea sa profesională. pentru a folosi la nevoie. odată cu încheierea anilor de studii şi-a terminat datoriile faţă de educaţie şi formarea sa intelectuală şi profesională. Admirabil tipărite. un act de conştiinţă. „Cultura nu este un fenomen static limitat.” Di acest punct de vedere. ci şi semnul distinctiv al oricărui intelectual şi om de cultură adevărat. cel mai la îndemână. căruia îi dă autoritate o diplomă sau un certificat. Ea ţine locul profesorului. este cartea „care a deschis şi întărit drumurile omenirii către civilizaţie şi cultură”. 56 . însuşindu-şi integral. în numeroasele librării şi în biblioteci publice. nu numai un mijloc indispensabil pentru orientarea şi succesul în activitatea sa profesională. rămâne un om de cultură neisprăvită. de toate treptele. revistă. Contactul neîntrerupt cu cartea. Dar nu trebuie să uităm că şcoala. ne poate ţine la curent cu progresul cultural şi ne ajută să ne îmbogăţim cultura generală şi profesională începută în şcoală. ca şi pentru preot. cel dintâi. cărţile. Care sunt aceste instrumente sau mijloace de cultură? a) Fără îndoială. trebuie continuu sporită şi îmbogăţită în cantitate. ale cărei temeiuri solide le pune şcoala. să fie un iubitor de carte. oricât de mare ar fi volumul achiziţiilor sale intelectuale din timpul şcolarizării. sub formă de studiu sau simplă lectură este pentru orice profesionist. cărţile cele mai indispensabile şi mai utile. îşi va forma neapărat o bibliotecă personală. adăugare prin studiu. Cultura. astăzi. omul cult este acela care se cultivă continuu. Cine crede că. oricât de ideal ar fi organizată. temeinic şi sistematic materia tuturor disciplinelor de învăţământ prevăzute de programă. răspunzând prompt şi eficace problemelor importante ale vieţii contemporane. o dispoziţie dinamică. până şi în cele mai inaccesibile colţuri din ţară. Cartea sub diferitele ei forme: volum. album. revistele şi ziarele se găsesc la tot pasul. ziar. ci o atitudine morală. preotul trebuie să aibă el însuşi pasiunea cărţii. Omul de adevărată cultură se formează şi se menţine la curent printr-un proces îndelungat de preocupări şi strădanii cărturăreşti. scumpe şi greu de procurat. care se prelungeşte dincolo de pragurile şcolii şi durează de fapt toată viaţa. după terminarea şcolii. Cultura noastră nu se termină odată cu încheierea anilor de şcoală sau de studenţie. ca orice intelectual. Dar preotul. în care să adune şi să găsească. mai util şi mai uşor de folosit dintre toate.şcoală. nu procură elevilor şi studenţilor decât începutul sau premisele culturii lor profesionale şi generale. prin contact neîntrerupt cu cartea şi prin utilizarea tuturor mijloacelor sau instrumentelor de cultură de care dispunem astăzi. prin noi şi noi cunoştinţe. Ca unul care este îndatorat să promoveze între credincioşii lui iubirea de carte şi gustul pentru citit. de care are trebuinţă. prin preocupări intelectuale susţinute.

a examenelor de la cursurile de îndrumare. Trecând la literatura beletristică. precum si celelalte scrieri ale Sfinţilor Părinţi care s-au tipărit. Literatura patristică şi religioasă în general va fi şi ea reprezentată în biblioteca preotului prin acele scrieri patristice care se găsesc traduse în româneşte. de mare folos sunt vieţile de sfinţi. care se uită mai repede printre care trebuie să facem uz în activitatea noastră profesională. Apoi. nu vor lipsi îndeosebi lucrările clasice despre preoţie. precum şi numerele mai importante care merită a fi reţinute din ziarele la care suntem abonaţi. Apoi si acei autori şi acele opere ale literaturii universale şi româneşti care tratează teme din istoria creştină sau din viaţa religioasă. în primul rând cele teologice. studii diverse de teologie şi ecumenism. În bibliotecă vor fi păstrate de asemenea revistele. etc. etc. istorioare. volume de diverse materiale catehetice şi omiletice (modele de predici şi cateheze. studii de arheologie biblică şi teologie biblică. cu literatura de exegeză biblică auxiliare Sfintei Scripturi (comentarii biblice. reguli. ). continente şi regiuni ale globului). poetul Ion Alexandru). adnotate şi apoi consultate şi citite. a conferinţelor religioase. Sfânta Scriptură şi Noul Testament. Filocalia Sfintelor nevoinţe (cele 12 volume). tâlcuri liturgice. publicaţii de ştiinţă. Se pot adăuga şi operele ale celor mai reprezentativi scriitori români contemporani (T. La acestea trebuie adăugate cărţile de primă necesitate în activitatea noastră şi la care suntem obligaţi să apelăm mai mereu pentru pregătirea predicilor şi a catehezelor. M. schiţe şi planuri de predici şi cateheze. ale marilor personalităţi religioase şi ale marilor misionari creştini din epoca noastră şi cărţi de spiritualitate începând cu Filocalia. Colecţia: Părinţi si Scriitori Bisericeşti. care trebuie citite integral la primire. dar si manualele de Seminar si Facultate. pentru împrospătarea sau verificarea acestor cunoştinţe (date.. ca şi de exemplu: cărţi de predici şi omilii din literatura patristică sau din literatura religioasă mai nouă (româneşti şi străine). pilde şi învăţături religioase morale. etc.a. ş. principii. indicate la capitolul despre literatura pastorală.Cam ce cărţi ar trebui să cuprindă o asemenea bibliotecă? În primul rând. care pot să stimuleze şi să activeze zelul pastoral şi entuziasmul misionar al preotului şi totodată să îmbogăţească şi să promoveze viaţa lui religioasă şi duhovnicească. M. Preda. 57 . de geografie (mai ales de scrierile de călătorii în diverse ţări. biografia marilor păstori creştini.).). etc. scrieri apologetice şi antisectare. de istorie. e bine să se afle în biblioteca preotului în primul rând cărţile Sfinţilor Părinţi. nume. Eusebiu Camilar. Un loc de onoare se cuvine cărţilor de informare şi orientare în vreme. catehisme şi monografii dogmatice şi doctrinare. medicină şi tehnică. de iniţiere în doctrinele social-politice şi economice. Geo Bogza. cărţile de pietate şi zidire duhovnicească (ca Urmarea lui Hristos). Arghezi. Sadoveanu. manualele de studiu din timpul anilor de studiu care trebuie păstrate cu grijă şi care ne sunt necesare oricând. precum: Vieţile Sfinţilor. la nevoie.

de care dispunem în biblioteca noastră personală sau în cea parohială. pe oameni şi să reţinem fapte. cuprinsul ei trebuie trecut prin retorta sufletului nostru. au pus la îndemâna omului contemporan multe mijloace şi instrumente care ajută să ne instruim.. el nu este totul. natural. iar pentru ca lectura noastră să fie rodnică şi utilă. acoperit de praf şi uitare. să ne informăm. constatări şi reguli de viaţă pentru viitor. observaţia şi experienţa personală. preotul are la dispoziţie biblioteca parohială. balet. economice. spectacolele artistice de teatru. conferind diverse piese de teatru. de iniţiere catehetică şi misionară. punând-o la îndemâna credincioşilor. ale cărei invenţii şi descoperiri sunt folosite deplin în ţările socialiste. ca de exemplu anumite limbi străine. etc. Să nu lăsăm nici o zi să treacă să citim câteva pagini dintr-o carte sau revistă. c) Studiul sistematic. istorice şi arheologice. festivalurile şi recitalurile de muzică organizate azi de orchestre şi grupe artistice. scrisă pe înţelesul tuturor. (care ne oferă mai ales discurile şi benzile speciale pentru învăţătura limbilor străine fără profesor). ci un instrument plin de lucru al preotului des folosit. expoziţiile şi muzeele de artă. În aceasta trebuie să predomine cartea de literatură religioasă. excursiile care ne ajută să ne cunoaştem ţara cu frumuseţile ei naturale şi monumentele istorice şi de artă.. să ne îmbogăţim cultura generală. ştiinţifice. Pe lângă biblioteca personală. Pentru cărţile de literatură profană. conferinţele şi ciclurile de lecţii de popularizare din diferite domenii ale culturii. să o ţină la curent. atunci când ştim să privim cu ochii atent în jurul nostru şi învăţăm din acea împrejurare să cunoaştem din ce în ce mai bine. etc. să ne sporim necontenit. perseverent şi asiduu al lucrurilor neînvăţate în şcoală. un prieten şi profesor pe care să-l consultăm la tot pasul. volumul cunoştinţelor. lecţii de limbi străine. pe îndelete şi cu meditaţie. Numărăm printre acestea: radio-televiziunea cu numeroasele şi instructivele ei programe de ştiri şi informaţii. pe care este îndatorat să o organizeze. b) Cu toate că lectura cărţilor este mijlocul de cultură cel mai important. etc. de istorie şi etnografie. pot constitui de asemenea surse pentru sporirea culturii noastre prin aportul considerabil pe care ele îl pot aduce la îmbogăţirea vieţii noastre sufleteşti. Ştiinţa şi tehnica mai nouă. Există o artă de a citi. ale cărei reguli au fost expuse de unii dintre maeştrii ei. lecturi. precum şi de teologie popularizată. etc. dând astfel şi un exemplu şi îndemnându-i la citit pentru păstoriţii lui. videocasetofonul. concertele. singurul. opera şi opereta. fiecare 58 ... Din punctul acesta de vedere. cinematograful (utile sunt ecranizările capodoperelor din literatura naţională sau universală şi filmele de informare tehnică şi ştiinţifică). ci parcursă cu atenţie. evocări şi comemorări. mai lesnicios şi mai comod.Biblioteca personală nu trebuie să rămână însă un depozit mort de cărţi. audiţii muzicale. de ştiinţă şi de tehnică. preotul va face uz de bibliotecile publice de unde poate împrumuta cărţi. cartea nu trebuie doar frunzărită.

multe din acestea sunt pe cale de a se uita sau a se pierde. etc. de predicare şi de slujire. Ce ar putea face deci un preot în domeniul culturii sau ce activităţi culturale ar putea desfăşura el? 1. documentate. este acela al folclorului şi îndeosebi al folclorului religios. la cunoaşterea adâncă a vieţii şi a oamenilor. referate şi recenzii de cărţi importante. unii chiar contemporani cu noi. Când stupul minţii şi-al inimii noastre este plin cu ideile. 3. adică de realizări şi opere personale. Orice preot poate să înregistreze şi să consemneze în scris toate acele practici. pot scrie şi publica la revistele noastre bisericeşti studii teologice. care alcătuiesc domeniul folclorului şi care sunt. putem trece la faza de creaţie. obiceiuri.. la zestrea vieţii noastre sufleteşti. cunoştinţele şi sentimentele care alcătuiesc materialul fundamental şi izvorul de inspiraţie al creaţiilor originale. b) Cei care au preocupări speciale pentru studiul serios al anumitor probleme de teologie. a) În primul rând. unele dintre acestea pot alcătui contribuţii importante la scrisul nostru bisericesc. având deci caracter religios. scriind de exemplu. substanţiale. lucruri care ar putea interesa pe alţii sau care ar fi utile şi semenilor noştri. Atunci când acestea sunt originale. de viaţă religioasă sau din domeniul pastoraţiei. ele pot fi publicate în volume separate sau în revistele noastre bisericeşti (toate revistele noastre mitropolitane cu rubrici speciale pentru predicile scrise sau ţinute de preoţii din eparhiile respective). adică la sporirea tezaurului care să aducă treptat în aceea (cazare de taină) a inimii şi a minţii noastre şi din care putem lua apoi şi folosi la nevoie. etc. cu care putem îmbogăţi tezaurul comun al culturii noastre naţionale sau chiar al celei universale. comunicări şi ştiri din domeniul vieţii bisericeşti. De la o etapă avansată a procesului de acumulare a cunoştinţelor care alcătuiesc „depozitul material al culturii noastre”. 2. a dizertaţiilor şi a conferinţelor. bine gândite. redactarea predicilor şi a catehezelor. 4) Forme de activitate culturală a preotului. c) Un domeniu de cercetare şi de studiu. care şi-au câştigat merite nepieritoare şi au 59 .. Pilde de activitate în acest domeniu ne-au dat acei clerici români luminaţi din trecutul apropiat. atunci putem cuteza să întreprindem noi înşine o muncă de creaţie. datini. la perfecţionarea noastră în metodele de pastoraţie. ritualuri şi ceremonii populare sau alte manifestări de viaţă sufletească din partea locului. în activitatea noastră pastorală. pe care preot este îndatorat să le ţină şi să le scrie. aşa încât. mai accesibil preotului prin misiunea sa. consemnarea lor în scris echivalează cu o operă de salvare a unor monumente ale trecutului. În iureşul şi vălmăşagul transformărilor rapide prin care trece astăzi populaţia de şa ţară. în marea lor majoritate legate de cele mai importante sărbători creştine.zi din viaţa noastră poate aduce un plus cât de mic la cultura noastră.

Nonea (fost vicar al Arhhiepiscopiei Iaşilor). g) Ca o contribuţie excepţională la patrimoniul culturii noastre naţionale se cuvine să înscriem opera literară a câtorva preoţi scriitori care au cinstit tagma preoţească. realizări din domeniul pastoraţiei. F. vom adăuga câteva cuvinte despre sensul şi scopul culturii preoţeşti. încă este o faptă culturală cu care preoţii noştri se pot osteni spre folosul lor şi-al altora. pr. Mătasă din Piatra Neamţ. prof. culegând astfel materiale şi publicându-le în preţioase volume. f) Notarea memoriilor sau redactarea jurnalului de activitate zilnică cu fapte şi evenimente mai importante. a cărui masivă contribuţie în domeniul arheologiei româneşti a fost deja apreciată public şi recunoscută de autorităţile competente. C. O menţiune deosebită merită aici răposatul pr. sau ale parohiei. V. 6. documente din trecut (acte şi zapise vechi. Ion Agârbiceanu (a fost mult timp preot în Ardeal). e) Organizarea de muzee bisericeşti (mai ale la Bisericile care sunt monumente de istorie şi de artă) sau mici colecţii particulare de obiecte de artă. Oancea la Sibiel în Ardeal.făcut servicii preţioase culturii româneşti. Alex. călcând astfel cu cinste pe urmele marilor lor înaintaşi: Episcopul Melchisedec Ştefănescu al Romanului. St. publicate de preoţii noştri. 7. Ursăcescu din Curteni-Falciu şi muzeul de icoane pe sticlă înjghebat de pr. folclorist S. prin scrisul lor ca Galla Galaction (părintele profesor Grigore Pisculescu). Bardieru (azi la Botoşani). consideraţii şi învăţăminte din contactul cu oamenii şi realităţile. ele pot constitui una din lecturile preferate şi cele mai instructive pentru confraţii de misiune ai autorilor respectivi. impresii asupra cărţilor citite. Notă de exemplu muzeul alcătuit de pr. 5. judecăţi. Pentru meritele lor scriitoriceşti şi de militanţi pe tărâmul vieţii sociale.a. Unele din astfel de monografii. etc. univ. de piese şi materiale arheologice. este iarăşi una dintre activităţile culturale din localităţile respective. 60 . ale unor monumente istorice şi de artă. N. constituie pasiunea nobilă şi exemplară a câtorva clerici de elită a căror modestă faptă culturală poate fi îndemn şi pildă pentru alţii. ş. C. d) Alcătuirea de monografii ale satului (oraşului) respectiv. au adus lumini interesante la descifrarea şi cunoaşterea unor amănunte din istoria patriei sau a unor localităţi şi monumente de istorie şi artă. el fiind organizatorul şi apoi directorul bogatului muzeu judeţean de arheologie din Piatra Neamţ. Când astfel de notări sunt scrise cu talent literar şi au norocul să fie publicate.). primii doi au introdus sutana preoţească sub cupola supremului nostru for cultural Academia Română. Popescu de la Facultatea de Teologie din Bucureşti. 4. Ţiriu. Marian şi pr. reminiscenţe din lecturile personale. 5) Ca încheiere.

sau ca să ne mândrim cu bogăţia şi valoarea cunoştinţelor noastre. să se devoteze binelui obştesc. un instrument vital al activităţii sale pastorale. pe lângă lumina minţii. de credinţă în Dumnezeu.. să iubească pe oameni. „Preotul nu studiază nici din curiozitate. un mare savant care să concureze. 61 . ci să rămână totdeauna un mijloc de lucru. oricât de intense şi de permanente ar fi ostenelile intelectuale şi cărturăreşti ale preotului şi oricât de fructuoase ar fi ele pentru formarea sa culturală. făcându-l să îngenuncheze în faţa maiestăţii Lui divine. la viaţa fericită pe care a poruncit-o Iisus Hristos”.Urmăresc oare strădaniile culturale ale preotului creştin ortodox să facă din el un cărturar. Ne trebuie acea cultură care. pe credincioşi. Aceasta înseamnă a studia în duh de rugăciune. Exemple să ne fie în această privinţă marile personalităţi creştine. de iubire pentru oameni şi de sfinţire a vieţii. duci pe ucenicii tăi. Vom năzui nu spre ştiinţa care umple pe om de orgoliu şi goleşte sufletul de smerenie şi de credinţă. Studiul preotului are drept scop principal câştigarea destoiniciei de a propovădui cuvântul lui Dumnezeu. o cultură pusă în slujba lui Dumnezeu şi a oamenilor.. distingându-se prin sfinţenia vieţii lor şi prin spiritul de devotament şi jertfelnicie în slujirea oamenilor. ci pentru serviciile pe care ea ni le poate aduce în îndeplinirea misiunii noastre.Studiind. Toată agonisirea culturală a preotului trebuie să aibă un sens creştin şi educativ în acelaşi timp. să aducă sufletelor noastre un spor de evlavie. ci totodată şi caractere morale exemplare. care au fost nu numai cei mai învăţaţi oameni ai timpului lor. păcii şi progresului material şi spiritual al omenirii. cultura nu trebuie să devină niciodată pentru el un scop în sine. prin volumul şi calităţile ştiinţei sale pe oamenii de ştiinţă sau pe specialiştii laici din diverse sectoare ale culturii umane? –Nicidecum. încât prin aceasta se evidenţiază adevărurile creştinului. a Bisericii şi a Patriei. Nu urmărim cultura pentru ea însăşi. preotul poate să cugete mereu cum ar putea folosi ceea ce află pentru lămurirea şi întărirea credinţei sale şi a păstorilor. nici din slava deşartă. „Atunci când eşti un învăţător desăvârşit – zice Sfântul Ioan Gură de Aur – când şi prin cele ce faci şi prin cele ce înveţi. nici din dorinţa de parvenire. mărirea lui Dumnezeu. ci pe cea care smereşte pe om şi îl apropie de Dumnezeu.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->