IMPOSIBILA ÎNTOARCERE MARIN PREDA

REFLECŢII ASUPRA PREZENTULUI În zilele noastre o ţară în care locuitorul ei cîştigă mai puţ sută de dolari pe lună este numită cu dispreţ ţară subdesvoltată. Cum ai spune despre un o cărui inteligenţă nu răspunde la un anumit test că e îîntîrziat mintal! Cine a hotărît să astfel majoritatea popoarelor lumii? Şi cine a decis ca suta asta de dolari să devină, pentru un imens număr de oameni, o obsesie? Oare înainte de apariţia acestei sute de dolari oamenii nu trăiau fericiţi? Un poet spaniol din generaţia mea, pe care l-am cun oscut fugitiv aici la noi, avea fruntea încreţită de o nelinişte şi indignare care i se înt păriseră pe figură parcă pentru totdeauna. Şedea la masă şi abia se atingea de feluri, în t e colegii săi români, spre a nu-şi desminţi latinitatea, erau sau păreau veseli nevoie mar e, ca şi cînd ar fi vrut să spună că alţii au motivele lor să-şi încreţească frunţile, în t ranjăm" noi pe toate şi n-avem de ce să ne îngrijorăm. Recunosc că filozofia asta nu e lips tă de temei, deşi ar trebui puţin reconsiderată. „Aranjarea" asta ne costă, în momentele de ruce, vieţi omeneşti. Asta nu mai e „aranjament", ci tragedie. Mi se poate răspunde, pri ntr-un eseu filozofic, că e o trăsătură specifică a poporului nostru să ocolească denumirea zastrelor şi să facă haz de necaz. Da, aşa este. Numai că pe spinarea acestei filozofii un ii dintre noi am prins obiceiul sa facem haz şi cînd nu e cazul, şi atunci cînd treburil e ne aşteaptă şi gunoiul s-a adunat maldăr la uşă şi nu mai putem ieşi din casă. Ce mai e d o asemenea situaţie? Să revin însă la spaniol. „Domnule, a început el cu o grimasă parcă de erare, după ce i-am pus o întrebare pe care o pun adesea străinilor: care e situaţia ţărani or din ţara lor? Domnule, eu sînt ţăran de origine şi vara asta am petrecut-o la ai mei. Sî t indignat: nu-i mai recunosc. Îşi pierd demnitatea. Mîndria lor... Îşi pierd mîndria! Nu m i muncesc ca să-şi cîştige existenţa, ci ca să-i întreţină pe străini... Să cîştige dolari! feră la cele mai scăzute preţuri din lume camerele lor, peisajele lor, potecile şi mormi ntele lor. Îşi dărîmă frumoasele lor case şi construiesc paste ele altele, care seamănă cu i... infame hoteluri... birturi şi industrii, pentru ca posesorii de dolari din într eaga lume să vină la ei, să se simtă în largul lor şi să mai vină şi la anu... Sînt revolta e... Sînt gonit din propria mea ţară... Sînt un om fără ţară, nam unde să mă mai duc..." Şi niol se opri din vorbit şi expresia chipului său deveni tragică. O simpatie adîncă mă năpăd tru el, cu toate că-mi dădeam seama că în starea sa de spirit era şi ceva din exagerarea d onchişotească a vestitului hidalgo. Încercai deci să-l aduc pe terenul realităţilor. „Domnu îi spusei, înţeleg că o mare ruşine s-a abătut asupra plaiurilor dumneavoastră natale. Dar chimb puteţi fi mîndri că aţi scăpat în felul acesta de o altă ruşine, poate mai mare: nu m eţi subdesvoltaţi. Am citit recent că Spania a depăşit nivelul fatal şi a intrat în rîndul i căror locuitori cîştigă mai mult de o sută de dolari pe lună. Gata! Aţi cîştigat! Sînteţi Victorie! Ruşinea a Fost spălată. Mîndria spaniolă"... Dar tragicul poet, după ce mă ascult cîteva clipe şi pesemne dîndu-şi seama că i se cîntă acelaşi cîntec pe care îl auzise şi r saturaţie, îşi întoarse privirea în sine şi încetă să mai fie atent la spusele mele. REFLEC A VIITORULUI Astăzi, fiul meu (şase luni!) a vrut să mănînce globul pămîntesc. Cititorul să liniştit, nu voi divulga cu ajutorul literaturii viaţa intimă a băiatului, scriindu-i rînd uri „pentru adormit", sau, în vreun roman, „sfaturi pentru fiul meu", eţetera. Întîi, pentr că ignoranţa e o stare care trebuie trăită la vîrsta necesară, ca o protecţie împotriva a e o poate lua înaintea experienţei, adică a inteligenţei precoce. Şi apoi, libertatea, ace l sentiment divin de triumf care ne stăpîneşte cînd privim cerul şi pădurile, numai în anon t ţîşneşte parcă atît de copleşitor din fiinţa noastră. Asta nu înseamnă, fireşte, că neano doar că ei au, vorbind în jargon ştiinţific, o genă de adaptare în plus la o anumită activ te publică. Dacă fiul dumneavoastră n-o are, de ce să-l nenorociţi atentînd la anonimatul l i, în care el e stăpîn fericit pe un avion, pe o locomotivă sau pe un transatlantic? Un băiat, călare pe un excavator păşitor, care înfige

în moloz cu zgomot şi manevre julverniene dinţii cupei uriaşe de metal pe care o manevre ază de sus, sau un tînăr inginer monteur, care aşteaptă un tren cu piese împachetate, fără ra el urmează să le găsească subtilele ghivente, să le îmbuce şi să facă astfel să apară, s de frumuseţe şi de putere, turbina şi generatorul de curent care va lumina oraşul ce-şi p ate dori mai mult un părinte pentru fiul său? Aşa gîndim, noi, părinţii! Dar ce vor gîndi e copiii, cînd vor fi în stare de a gîndi? m-am întrebat văzîndu-l cum se uită, cu o expresie încîntare extremă, spre globul pămîntesc de pe biroul meu. Culorile lui frumoase îl atrăge a întins mîinile spre el. Cred şi eu, am gîndit, e frumos pămîntul nostru, culorile lui sî adevărate, nu e nici o iluzie, ne place şi nouă, nu numai ţie. Şi i l-am dat să vad ce face cu el. L-a apucat foarte strîns în braţe şi, o dată luat în posesie, după cîteva clipe în c irea lui s-a întors înapoi de unde ieşise, l-a dus la gură şi a vrut să muşte din el. Ei bi i-am spus, asta să n-o faci, chiar dacă soarta te ra împinge să ajungi un cuceritor. Pămîn ul nostru nu e nici de luat în posesie de o singură persoană şi nici de înfipt dinţii în el cat. Mai trebuie şi la alţii, nu e numai al tău! Şi i-am luat, enervat, globul nostru te restru din braţe. Da, mi-am zis, dar cînd va fi cu adevărat pe mîna lor, ce vor face din el? Unii se mîndresc în mod stupid văzîndu-i pe copii jucîndu-se de-a rachetele şi de-a co -modroamele, zicînd că vor face şi vor drege cu ele prin cosmos, că asta e o mare ispravă, ca şi cînd isprava asta n-am fi început-o noi, şi ca şi cînd nu ne-ar trebui un secol de a ci înainte să ne gîndim dacă drumul pe care am apucat este sau nu cel bun, şi dacă nu e, să acest mare semn de întrebare copiilor noştri, să răspundă la el şi să oprească energic, dac va fi concluzia la care vor ajunge, cursa care se impune omenirii nu ştim de către c ine şi ne turbură minţile. Degeaba citeşte un posesor de automobil că, în frumoasa dimineaţ re el se pregăteşte să plece şi să-şi petreacă week-end-ul la iarbă verde, o sută dintre ce au deja certificatul de deces în buzunar, iar pe cîteva mii îi aşteaptă deja rotilele în c re îşi vor petrece restul zilelor, sau cîrjele care le vor înlocui picioarele. Nimeni, c itind acest adevăr al statisticilor, nu se va duce speriat la C.E.C şi va da ailtă des tinaţie banilor pe care îi strînge pentru maşină. Deşi ardeleanul, mai înţelept parcă, are dacă vrei să more cumpără-ţi motore... Şi nimeni, avînd deja acest motore, nu se va duce să un anunţ la mica publicitate: vînd Fiat 1300, stare excepţională, ducă-se pe pustii! Nici semnatarului acestor rînduri nu-i trece prin cap să facă aşa ceva. Acei o sută de morţi săp şi acele cîteva mii de grav răniţi sînt- alţii, nu noi. Sînt persoane abstracte, fiinţe fă formă, care numai lor o să li se întîmple astfel de pocinoage, pe-acolo, prin Franţa, nu n ouă, aici, în România. Ce legătură are asta cu cosmosul? ar putea să mă întrebe cineva. Cuc a spaţiului extraterestru şi a planetelor este visul milenar al omenirii. Cum o să ne oprim de a o mai face? Are legătură, fiindcă face parte din acelaşi sistem tehnic care a creat şi automobilul. Şi dacă, aşa cum ne arată studiile, acesta din urmă ne face mai agre ivi la volan, unde e progresul? „Faptul că un individ poate fi învestit brusc, din chi ar clipa demarării, cu o putere materială şi cu o forţă disproporţionată faţă de mijloacele le de care dispune fără efort apreciabil, constituie o sursă posibilă de abuz", scrie ce rcetătorul. Dar cei care dispun de mijloace mult mai mari? Are omul destulă minte ca să stăpînească forţa colosală pe care inteligenţa lui iscoditoare a descoperit-o? Am citit m recitit în aceşti ani de cîteva ori admirabila carte de o mie cinci sute de pagini a ziaristului american William Shirer despre Cel de-al treilea Reich, de la origi ni pînă la cădere, într-o traducere franceză, care mi-a plăcut aşa de mult, încît simt un r divulg aici această lectură parcă numai a mea. Am avut sentimentul, şi am fost gelos să ci tesc parcă un al doilea „război şi pace" al timpurilor noastre, scris pe bază de documente , căzute în mîinile armatei americane, vîrîte în cutii şi lăsate să zacă undeva în arhivele e statului american. Bravul ziarist, care trăise mulţi ani la Berlin, adus de meseri a lui, le-a cercetat cu pasiune şi a avut talentul de sinteză necesar să scrie nu cinc isprezece mii de pagini, cît ar fi putut fi tentat, ci de zece ori mai puţin, avînd de ci, asemeni unui mare romancier, intuiţia atît a limitelor curiozităţii şi atenţiei cititor lui, cît şi a limitei interesului pe care îl poate stîrni un astfel de subiect despre ca re s-a scris atît de mult. Expunerea este simplă şi autorul posedă puterea de a se abţine de la comentariile la care ar fi fost un european ispitit. Format la şcoala „faptulu i" la care fuseseră formaţi scriitori străluciţi ai generaţiei sale, W. Shirer se mulţumeşt u o singură idee pe care studiul documentelor i-a inspirat-o: avea în faţă arhivele unor cuceritori. Atît. Să povestească deci lugubrele lor fapte (fiindcă vor fi lugubre, docu mentele o dovedesc), urmărind această idee simplă şi purtat de experienţa sa directă pe car i-a prilejuit-o şederea chiar în acei ani în Germania... Iar nouă să ne dea posibilitatea să medităm liber asupra lor. E greu de înţeles. De ce, după primele anexări, a Austriei şi

regiunii sudete, care

limitau cuceririle germane la teritorii locuite de germani, şi acceptate în; mod laş d e către celelalte puteri, Hitler nu s-a oprit? Atacul asupra Poloniei a declanşat de facto începutul celui de-al doilea război mondial. De ce a atacat Hitler Polonia? D e ce adică a declanşat el războiul? Odinioară Tolstoi, respingînd explicaţiile istoricilor militarilor, se întreba ce a căutat Napoleon în Rusia şi nu găsea un răspuns în afara deter ismului la care e supusă fiinţa umană îndată ce pe locul unde ea trăieşte apare un mit şi u anism care îl propagă şi îl transformă în forţă care supune voinţele şi influenţează conşti oşează lui Napoleon executarea ducelui d'Enghien! Ce glumă! Citiţi cum s-a purtat Hitler nu cu un om, ci cu popoare întregi sub ochii unei omeniri care se uita la înjosiril e la care erau supuse aceste popoare ca şi cînd n-ar fi privit-o nicidecum! S-a întîmpla t ceva care ne pune o gravă dilemă în faţă. Acest cuib de cuceritori, care reuşiseră să pun naţiunea germană, deodată se prăbuşeşte în conştiinţa noastră citindu-le faptele, în clipa ideea lor de cucerire s-a adăugat, sau a fost însoţită în planurile lor, de ideea de exte rminare a celor cuceriţi sau transformarea lor în sclavi, în sensul pe care îl avea în ant ichitate acest cuvînt. Idee care a fost pusă în practică. Istoria însăşi parcă stă la îndoi acă pe aceşti posedaţi în filele ei? Intră şi astfel de fapte în istorie? Dar pe ce s-au bi t ei totuşi pornind la neagra lor aventură? Nu putem să evităm să ne gîndim că s-au bizuit puterea armelor, a armamentului modern în general. Maşinile, ingenioasele maşini... Mo toarele, ingenioasele şi puternicele lor motoare au duduit pe pămîntul Europei şi au îngro zit populaţiile cu sinistrele sirene care urlau, însoţind avioanele, stukasurile lor în picaj. Goring a fost personal un bun aviator şi un bun organizator al acestei arme . Cutare alt bandit ca şi el a fost un mare financiar care a făcut ordine în finanţe şi a redresat marca prăbuşită. Un altul a redresat industria, care a început să lucreze ca un c easornic de precizie întors bine la timp... Nici nu-ţi vine să-ţi crezi ochilor citind! îţi cade cartea din mînă! Fiecare secol îşi are dilemele şi temerile lui în ce priveşte viitoru Citim, rîzînd cu ironie, de ce se temea omul din secolul cutare că va fi în secolul următo r! în secolul următor, însă, nu s-a întîmplat nimic! Şi nici în cele următoare acestuia. În nostru însă s-a întîmplat. Revoluţia franceză e un poem idilic faţă de ceea ce s-a petrecut oi în numai cincizeci de ani. Şi copiii sau nepoţii generaţiilor actuale nu mai au drept ul să ia cunoştinţă cu ironie de temerile şi neliniştile noastre. Şi să zică: ia uite de ce riau săracii bunici! Nu sîntem săraci! Şi dacă vor să nu li se întîmple lor ceva şi mai rău ască bine: din moştenirea pe care le-o lăsăm, acest cult pentru maşini este el bun sau nu? ! Deturnarea atenţiei are consecinţe enorme: Cultul soarelui, de pildă, n-ar fi mai bu n, în timp ce am continua să ne perfecţionăm utilele noastre maşini cu care să zburăm şi în , dacă avem chef? Sau al apei, misterioasa apă din care am ieşit, mama noastră, şi care înc njoară cu albastrul ei strălucitor globul pămîntesc? DESPRE EVAZIONISM, LITERAR Şl SOCIAL Mi-aduc aminte că mă indignam odată împotriva făcătorilor de cuvinte care, spre deosebire d scriitorii preocupaţi de o problematică veritabilă, se mulţumesc să inunde hîrtia cu toren e de imagini şi cuvinte care nu spun nimic. Astăzi mi se pare că am găsit pentru ei o no uă denumire: scriitori evazionişti. Nu voi face imprudenţa să concretizez scriitori evaz ionişti şi cărţi evazioniste, deoarece nimeni nu poate sa ne asigure că în evazionistul de zi nu zace scriitorul angajat de mîine. Maladia însă, în sine, merită să fie discutată. În nstă ea? Aşa cum spune şi numele, ea constă în ocolirea premeditată, programatică a problem r reale şi obsedante ale timpului şi societăţii noastre contemporane, şi în evadarea, cu aj torul unor torente de cuvinte şi imagini, într-un univers al închipuirii, care nu repr ezintă nimic din ceea ce fră-mîntă nici măcar conştiinţa scriitorului evazionist, necum con contemporanilor săi. Un prozator care a scris o carte, nu chiar foarte legată de o problematică realistă, a primit din partea unui critic preocupat numai de probleme e stetice un răspuns cam de felul acesta: am deschis cartea ta şi am dat acolo peste c uvîntul „tovarăşe". Nu mă interesează o asemenea carte, a spus criticul nostru. Ce l-o fi i teresînd deci? Şi întrucît un indiciu de fixare în timp şi în spaţiu a unei cărţi contravin ui său estetic? Ce s-a întîmplat de s-a ajuns la asemenea poziţii puerile? Putem oare pr esupune că aceşti scriitori şi critici, adepţi ai evazionismului în literatură, nu cunosc s u nu înţeleg istoria? Greu de crezut.

a scriitorului care respinge tipul de literatură pe care noi ii apăram. El a revenit foarte calm. suferă un traumatism care nici măcar nu e foarte grav. să ne propunem să părăsim avantajele care noi înşine ni le-am creat şi să încercăm să înţelegem care ar fi gîndirea intimă. am început să zgîlţîi uşa şi să lovesc cu picioarele în ea. cînd un editor trebuia ce un romn de tip Zola. FATALITATEA RELAŢIEI Nu e uşor să-ţi închipui replica unui adversar. deci un om mai mult sau mai puţin obişnuit. Cobor în forul meu interior. d mai înainte noi spuneam că se numeşte evazionism. să se schimbe? În lumea în care trăieşte. cu unele din ideile şi credinţele lui. nu numai so sta nici măcar nu intră pe departe în discuţie! (ştiţi. într-un gest căruia i-a exprimat el însuşi sensul. atît de uşor. în fine. Excelentă această povestire care pune d egetul pe una dintre problemele reale ale timpului nostru. roman social. Şi atunci poate fi sigur că urmările gestului său creator vor fi imprevizibile. mai staţi! Nu înseamnă că dacă am venit o să vă dau marfă. îmi vine în minte o întîmplare care m-a şocat tot at puternic ca şi nuvela lui Ion Băieşu. Nimeni n-ar accepta o discuţie pe acest teren. ci mie. şi. Care este mecanismul acestui fenomen? Ce se petrece. şi anumite lucruri să se petreacă. în care eroul său. Simt o pace indestructibilă şi o mare desfătare spirit uală. care trebuiesc anunţaţi în felul acesta că le-a sosit şi lor marfa pe piaţa). seninătatea conştiinţei sale. ieftine. scria dedesubt. al doilea. cu mica lui umanitate. în felul în care am pus problema. fil tică. re-flectînd cum să scrii o carte despre un om pur care îşi vîră cele două degete groa e mîinilor sub vestă şi. poate lansa o sondă şi. Se făcuse ora nouă diminea ra iarnă. cu toate eni le şi problemele ei insolubile. simte că i se închide un drum pe care el nu are putere a să-l deschidă. Pe ur mă mi-am dat seama că aveam în spatele meu un şir de cetăţeni care. cînd ar fi fost atît de sim plu. Într-adevăr. îmbolnăvindu-se. ne face doar un semn cu mîna. e a tît de uşor. aşa cum am încercat s-o descriu eu ? Un scriitor care s-ar simţi vizat întîi ar nega că e vorba de o maladie. fuzau să ia cunoştinţă cu realitatea în care trăiau şi considerau firesc ceea ce făcea vînz efiresc ceea ce făceam eu. se detaşează de oric obleme şi de orice fel de adevăr. Stăteam la coadă. Ba chiar. şi stăteam toţi o coadă lungă aşteptînd să vină vînzătorul şi să deschidă mag jumătate. aşa cum se întîm esea. şi atunci el inventează un timp al său pe care-l accelerează şil încetineş dorinţă. nu erau adresate vînzătorului. în semn de scuză şi ca să nu rişeze faţă de cititorii săi. experienţa e decisivă. asta. refuzînd să participe chiar la propria-i viaţă. că literatu negreşit . Dar. poate s tudieze datele acestei lumi şi să ne dea. e cazul să ne în trebăm: evazionismul literar nu este oare expresia unui evazionism social? Nu cumv a fenomenul există în realitate. spre stupoar ea mea. Cine s-ar recunoaşte drept purtător al unei maladii. Mă aflam deci în faţa unui evazionism act iv. un om slab. Mai am trea devăr a deschis magazinul pe dinafară şi l-a încuiat pe dinăuntru. pentru folosul discuţiei noastre. ci posibilitatea de a contempla noi înşine propria noastră viaţă. să-i cumpăr mamei he de şoşoni. Ba. şi în cantitate neîndestulătoare. De aceea protestau. într-un cuvînt. staţi. nu e orba de relaţia socială. iar scriitorului evazi st nu-i este. într-o anume parte a societăţii noastre? Părăsind domeniul stract al discuţiei despre literatură. El este un om în sine. Încît. şi l acela un val de proteste s-a auzit în mulţimea care stătea la coadă. soseşte. de ce să ne oprim aici? Un individ fără nici un fel de relaţie. bine dispus. să-i zicem eternă. scriito fascinat de ceea ce vede. Omului nu-i mai place ceea ce se întîmplă urul său şi nu mai are nu atît încredere în mediul care l-a supus la un asemenea traumatis m. n-ar accepta nici un fel de discuţie. poate nu chiar un răspuns. ci de relaţia simplă. să apară pe piaţă mărfuri bune. dintre un individ şi încă sau şi mai puţin. nu catadicseşte să ne arunce o pri e. odinioară. să zici nu într-o anumită împrejurare. ar respinge descrierea fenomenului. ci forţa spirituală ca să lupte cu acest mediu. ieftini.Ion Băieşu are o nuvelă intitulată Acceleratorul. cu ani în urmă. şi lucrurile să ia o altă întorsă ci da. Mă gîndesc d eci. însă. Eroul. cu mineri în revoltă. prin nu ştiu ce mister. La acestea am ieşit din d. prin v iu grai: Ehe. în. adică o specie aparte care îşi are curioşii res vi. fără viaţă de relaţie. ştiind perfect în ce epocă istorică trăieşte. no. dar insuficiente. Erau şoşoni buni. bine îmbrăcat. Nu est plăcere? În lumea noastră literară a apărut o prejudecată foarte înrădăcinată. uneori. La dimensiunile lui. De ce? N-am înţeles în primele clipe. de relaţia dintre un individ şi obiectele care-l înconjoară sau soarele c re-l încălzeşte. De ce? Pentru că mie îmi este la îndemînă să pun problema în acest fel.

Nu micşorînd în gîndirea noastr influenţare a conştiinţelor pe care o are arta rezolvăm dezamăgirile noastre. uimind pe foarte mulţi din acest continent. hotărît. pentru că.. acest ceva n-ar fi un iu al său. unde a boicotat badea Gheorghe istoria? La Rovine? La Podul-Înalt? La Călugăreni? La Plevna? în Munţii Tatra? Mai degrabă putem spune că istoria l-a dus de nas pe badea G heorghe şi că el a învăţat. E vorba de cunoscutele imperii distruse de conchistadori. la orele douăsprezece noaptea. să vadă ce-i mai rămîne. să suporte ideea de literatură aceste consecinţe? Nu arta de relaţie s-a depreciat. cîteva sute!). românii. negînd cu fiecare frază pe precedenta. N-a fo t măcelărită în întregime. Este opinia unui specialist care a cercetat aces te imperii. şi nu literatura noastră pe nedrept numită evazionistă. trăi a în felul acesta. rîzînd. unor străini care puseseră pentru prima oară ciorul pe pămîntul lor. atunci. proT cată de dezamăgiri. asemeni regelui Lear. trebuie ferim literatura să intre în asemenea impasuri. E nevoie doar să presupunem. le alungaseră. care la sfîrşitul vieţii sale este dus cu roaba acasă.. iar dacă există. Ei bine. românii? Cine sîntem? Ce e cu noi? Ce este asta. absolut liber. care aveau pentru el o dimensiune met afizică? La ce bun să creezi astfel de eroi. Aurul îl aruncau. d e le-au obţinut. s tele în sat. Ei bine. Au fost trimişi mision biblia care. Chiar dacă există dorinţa. ca să le reamintească bărbaţilor că e timpul să linească datoriile lor conjugale. încît era nevoie ca ei. Ilie Moromete . dacă acest te ritoriu există. aşadar cel care ar explica drama sau fericirea omului prin fatalitatea relaţie i dintre un individ şi altul sau dintre individ şi societate? E o prejudecată de care tot mai mulţi scriitori vor să se dezbare. fiindcă. Dezamăgirile u sînt. studiind obiceiurile ciudate ale acestor oameni. nedreptăţi comise de el însuşi şi pentru care nu-l iartă nime au constituit obiectul literaturii de cînd există ea. în timp ce plaiurile lui badea Gheorghe au rămas neatinse şi din ele nu s-au auzit secole întregi decît fluierul doinitor şi cîntecele lui senine. Desigur (şi asta . au ajuns la conclu zia că atît de duşi erau în absolut aceşti băştinaşi. de a o îndepărta de la această misiune. au cerut toate bogăţiile şi. Trebuie să atacăm problemele omului dintr-un punct de vedere inedit!!! Facem abstracţie de fatalitatea relaţiei şi-l lăsăm pe erou să se uite în sine. între el şi societate! Care îi macină viaţa şi. între el şi u p de indivizi. atunci am fi a vut motive să ne bucurăm că. pentru că mai era aur de scos din pămînt.. Dar de unde-mi vine neliniştea? Au existat parcă pe lume nişte teritorii în care nu numai literaţii. care nu o dată se trezesc într ebîndu-se: cum existăm noi. şi badea Gheorghe şi istoria ar fi stat supăraţi spate în spate. nu e interesant de ştiut ce-i i rămîne omului dacă face această abstracţie? Şi dacă-i rămîne ceva. am cunoscut odată un gînditor ca re mi-a spus următoarele: badea Gheorghe a boicotat totdeauna istoria. Conflicte nu existau între ei. cine a hotărît că singurul mod de a o face este cel de elaţie. ce i-a făcut el acestei istorii? Ce dureri i-a provocat? Ce tulburări în mersul ei îi aparţin lui badea Gheorghe prin faptul că i-a întors el spatele? Dacă şi istoria l-ar fi imitat. În ceea ce ne priveşte pe noi. ia uite. peste aceste plaiuri a curs sînge. care iubis atît de mult această lume. mai ales. E adevărat că le desbate. de multe milioane. ci întreaga populaţie. creind opere în care s-a spus ap roape tot! Cu ce a fost încoronată viaţa unui om ca personajul dumitale. România? Dar să ne oprim puţin asupra unui ipotetic badea Gheorghe. neliniştit. să descopere. de ordin literar. victimă a relaţiei. şi nu o fantezie de scriitor. iar acel badea Gheorghe nici n-a exis tat. în realita te. a unor imperii. Să presupunem că există un astfel de badea Gheorghe. viclenii şi mai mari şi a ştiut în felul ace le dejoace. îl fac rătăcească în cumplite erori.. Iar acei străini au pătruns cu uşurinţă pînă la împăratul u luat prizonier (erau puţini aceşti străini. cum a reuşit el să determine această zeiţă să producă alte părţi. cu un astfel de sfîrşit? Nu. De ce. ealitate. fireşte. în timp ce teritoriul de relaţie e condiţionat? Ei.să desbată probleme de conştiinţă. cu caii şi pămîntul lui. mare sabotor al istoriei. chiar nu c redeţi că merită să explorăm acest teritoriu al libertăţii absolute? Şi nu vă încălzeşte in ebuie să ne convingem prin scriitură. care nu cunoştea fatalitatea relaţiei şi care cine ştie de cînd trăia astfel. reuşiseră să descoper eritoriul absolut din fiinţa lor. să-l cultivăm? Şi la urma urmei ce-i oferă omului fatalita relaţiei? Veşnice conflicte între individ şi iubita sa. l-au ucis pe împărat şi au început să măcelărească îngereasca populaţie de ane. ci acei scriitori care au falsificat-o . între el şi familie. din vicleniile ei. să fie clar! literatura de relaţi e se află într-un impas. Cineva s-ar putea întreba: e chiar atît de importantă literatura. Mă opresc i. misionarii. dar de ce trebuie negreşit? Ci hotărît chestia asta? Şi. estompate doar din cînd în cînd de zgomotul ierbii fragede ruptă de la rădăcină de boturile umede ale boilor. el. încît să intre în in iorul ei astfel de avertismente? După părerea noastră este.

.

ignorînd pentru moment istor ia. care. de pildă. are televizor. Astăzi. Cine ne impune această cursă. şi nici nu era voie să fie culese. ameninţat să moară de foame. Ştiindu-l m întrebat. Pentru un om care trăieşte în sfera închipuirii cum este scriitorul. ăsta e ţăranul din zilele no stre. îmi trebuie timp să re lectez înainte de a mai scrie ceva despre ei: Pentru că. Cum s-a însurat şi cum a trăit acest erou nu e interesant. îşi comandă lui însuşi cîte cărămizi să urce. un american povestea cum satele erau distru se cu tractorul şi ţăranii erau alungaţi. Dar el a descoperit. CĂRŢILE DEASUPRA APEI Ca oricăruia dintre noi. lînd-o în domeniul abstracţiilor. puternic industrializate. Năstase Besensac. cînd Năstase trebuia să se însoare. Istoria se impune ca o id ee. o c oboară în anecdotic sau în amorf. aici. şi pe care-l cheamă Năstase Besensac. sau prea periferice. în faţa acestei realităţi brutale. populat de jocuri frumoas e sau groteşti. Dar să intrăm puţin în f blemei. Nu e greu de susţinut că. ştiind că omul nu are decît o singură viaţă de trăit. însă. şi care au eliminat clasa ţărănească din arena socială. deşi nici aco lo în sat nu mai vrea să stea. şef veritabi aflat că la „Carul cu bere" merg mulţi silişteni. Natura îşi revă le asupra pămîntului în timp ce un ţăran. el mi-a răsp ns că este şef.. la Bucureşti?" La care el mi-a dat un răspuns pe car e îmi rezerv dreptul de a-l folosi în noul meu roman: „Cum. doarme într-o baracă. îl readuc la realitatea reală şi îl . că scena este ocupată de demoni. om de cincizeci şi cinci de ani. Curat ţărani! Totuşi. pe şantier. Dostoievski nu necesitatea progresului social. în felul acesta. Asta se petrecea acum treizeci de ani. dansea d peste vieţi omeneşti. puşi într-un camion care costa şaptezeci şi cinci olari şi trimişi într-o ţară a speranţei. California. Dar atunci cei care sînt însetaţi să o facă trebuie să prevad litatea că. Imagine literară forţată. E uşor să ne liniştim spunînd că nu există alt drum pentru ţărănime decît cel al co zării. pe nenumăratele şantiere ale Bucureştiului sau ale altor oraşe şi nu dă prin satul lui cu lunile. Asta nu e un lucru atît de abisal şi cu asta nu ne putem mulţumi. iată. car un personaj real. ce istoria este înceată şi nepăsătoare. la ora douăsprezece noaptea. dacă mai poate fi numit astfel. de cele mai multe ori. o clasă ţără ni se rupe inima. ci într-un mod răsfrînt ş treptat. Îşi angajează forţa de muncă la întîmplare şi uneori se şi c -alta.am mai spus-o cu altă ocazie) e foarte adevărat că sarcinile prea mari înăbuşă literatura. Putem noi scoate literatura din dialectica implacabi lă a existenţei? Sigur că da. e cazul să privim realităţile în faţă. necul se. zice. astfel de catastrofe. Moromeţii (volumul doi). unde fructele putrezeau pe jos. de a se întreba nu cîtă necesitate conţine istoria i care e soarta fiecărui om în parte. După cum sarcinile prea mici. In alte împrejurări. pe o planetă p progresul tehnic n-ar trebui să trăiască din destrămarea unei structuri de viaţă veche de m i de ani. Gheorghe. Pe scriitor îl interesează însă ce se petrece cu oamenii. încă. cîte să coboare. mă? Construiesc so cietatea. Revenind la literatură îmi amintesc de un erou considerat de Moro mete cu îngăduinţă. ale cărei consecinţe nu sînt pe deplin previzibile ? înainte de a lăsa în suspensie această întrebare. Critica s-a cam ferit să pună publi ctil în deplină cunoştinţă de cauză despre drama care se petrecea. şti rea nu mi-a venit dintr-o dată ca să arate amploarea catastrofei. Zic: „Ce faci tu. din raţiuni cu neputinţă de înţeles. pe deplin conştient de rolul său în societate. Era un om nevoiaş din toate punct e vedere. dar are nu exprimă mai puţin realitatea cumplită a dispariţiei clasei ţărăneşti." S-ar părea că nici el nu e pe de-a-ntregul convins de gravitatea efortului pe care-l depune. peste somnul lor. ca o necesitate. eu. însuşindu-şi ideile necesităţii istorice. familia lui fiind la ţară. Jumate am şi construit-o! A mai rămas jumatea ailaltă. de fapt. eu am scris despre ultimii dintre ei. specifică prozei americane. De unde presupun că fiecare comună are pr ferinţele ei în ceea ce priveşte restaurantele capitalei. în Siliştea-Nouă. Întrebîndu-l ce face. prin brutalitatea lor. cineva să vină să le bată foarte tare clopotul fatalităţii relaţiei. furnizea cantităţi fantastice de alimente (carne şi cereale) ţărilor care posedă. IATĂ Ţ vizitat fratele meu vitreg. era salvat de o ţăra căreia era atîrnat ca un sugar.. Este foarte lesnicios pentru omul de litere să se adăpostească în spatele necesităţii isto ice şi să se eschiveze.

s istrug. ori au fost înlocuite cu jocuri abstracte ale imaginaţiei. Dar arta n e numai atît. Forfota din gara fluvială este cea obişnui proape de intrare îmi atrage atenţia o femeie cu un copil în braţe. Într-adevăr. ci şi pentru că trebuie să trăieşti. pentru că. femeile necăjite ale acestui pop or. fiinţa pe care ai avut-o în faţă parcă ţi-e soră sau mamă. această casă din Baldovineşti. de foc sau de cutremu r. să adape un cal? în clipa în care se lupta a găleată. Dar oare nu aşa i să se întîmple tot timpul? Trebuie oare să vină o nenorocire ca să ne simţim atît de apro să avem vie în minte ideea că. Apropierea a fost bruscă. Este bine îmbrăcată. a făcut res. spiritul ificiu. abnegaţia. după cîţiva paşi. bravura. Arta care a dat naştere unor simţăminte atît de adinei nu se va simţi umilită niciodată. sîntem oameni? Aceste surori a le noastre îţi spun fără cuvinte că-şi vor aduna copiii împrăştiaţi. putem înţelege valoarea incalculabilă a artei. mai bine zis. cu puterea de a răspunde fără panică oricărei surprize. Toate acestea spuse fără cel mai mic tremur în glas. aşa. o mînă apucă toarta şi fetiţa simte cum găleata devine uşoară. şi care îi va face ca aproape totdeauna să fie alături de un copil afla t în primejdie. ce să facă pentru ei. opera de artă îşi arată consecinţele fără greş: ea a cultivat în oameni curajul. Pentru mine această imagine constituie simbolul re zistenţei noastre. . care. în cl în care au citit. Cum e posibil acest lucru? zice tot el. unde se dusese să scape de inundaţiile frecvente din satul Pisica şi-şi făcuse o casă.pun în situaţia să-şi dea seama de limitele artei sale. Un privitor. ia opilul arată sănătos. unde viaţa se desfăşoară normal şi unde am aflat că în acele z mai grele. La fel de nepregătit m-a găsit şi imagin blu a Brăilei şi Galaţiului. Dar în acele clipe. este una dintre acele colectivităţi în care artel ori au dispărut. ca ivizi şi ca naţiune. de lîngă Brăila. risipire a forţelor. eroismul şi înfruntarea bărbătească a morţii. Di nţele au pierit. chiar dacă au uitat concretul ei. Şi aici. digul care se spărsese. Acum. deodată. Poate ea lipsi? Dacă lipseşte. Cu m au trăit aceşti oameni înainte? Cum de nu-şi dau seama că dacă ar fi uniţi şi organizaţi. s-a transformat în datorie morală. î acestor adevăruri. Au stat în această poziţie atîta tim cît a fost nevoie ca să fie refăcut. în apa p brîu. pe lîngă valurile distrugătoare piedica pe oameni să lucreze spulberîndu-le pămîntul din lopată. cu spatele lor. ca şi cînd ar fi întîmplări dintre cele mai obişnuite. Ea este deplină şi misterioasă cînd cumulează puterea imaginativă a sufletul uman şi aspiraţia omului spre perfecţiune morală. nici măcar cuprinşi de pa ica panica poate fi justificată! . Milioane de oameni care au citit această sc enă. m-a lovit emoţia cumplită. va face din noi nişte oameni totdeauna treji. A fost. Ex totuşi o artă care s-ar putea simţi umilită în astfel de împrejurări? Este oare adevărat că trebuie să tacă? Pentru a răspunde la această întrebare e cazul să ne imaginăm următorul t pe care nici nu ştiu dacă nu cumva l-am văzut: este vorba de apă. e ştearsă de ape. E frumoasă imaginaţia în artă? Este splendidă. Apa este la doi paşi. Iată nişte oameni cu totul pregătiţi în faţa surprizei! zice privitorul. spune că e din Baldovi eşti sau. decît copiii. îşi ridică privir at blînd care îi spune cuvinte liniştitoare. crengi de copaci şi saci cu pămînt îmi dă sentimentul că totul s-a aranjat. avînd şi eu aceeaşi stare de spirit. cînd el nu ştiuse decît să scrie. Cărţile. A el îmi spuneam în timp ce vizitam la Sighişoara distrusa stradă a Clujului şi în timp ce va ul-amfibie mă ducea pe deasupra satului înecat Vădeni. Şi cu toate a nu numai pe mine. pe ideea că la ei n-a venit? în ce const ivilizaţia acestei colectivităţi? zice privitorul mai departe. ci şi vîntul. cu sa u tot. ci de dezordine. Numai faţa femeii seamănă cu a celor care s-au ridicat după o mare fe Buzele arse. Puterea sentimentelor o dată născute nu va fi ştearsă de nici un dezastru. cînd nu numai apa ameninţa. poate. oamenii au ţinut. Mă aflu pe cheiul p ului Galaţi. solidaritatea. care la ele. ochii puţin albiţi. nările spuzite. Colectivitatea din tabl oul în discuţie. n putinţă generală. Digul format din nisip. că o vor lua de la cap linişte pe care le-o dă instinctul vieţii. în mod fizic. şi ne recunoaştem astfel în el. chinuită de nişte oameni străini care o creşteau. Mă aşteptam să mă îndepărtez de ea. plasat la o anumită înălţime. arta a murit. la ce mai folosesc căr cînd ele plutesc pe apă? Cel care le scrie se poate simţi micşorat şi se poate întreba cum ajute semenii. era să în miez de noapte într-o pădure să aducă apă. Nu a salvat nimic. Fără cuvinte multe. Cine n-a fost cutremurat pentru totdea una citind o scenă în care o fetiţă. De ce? Pentru că ne asumă şi pe noi. au păstrat în schimb sentimentul născut în ei. prin dislocarea nucleului solidarităţii umane. în care ele înţeleg că trebuie să trăieşti nu numai că îţi place. i-am putea noi răspunde. re nu sînt loviţi n-ar sta cu mîinile în buzunare. Bibliotecile pot fi luate de vîltori. înainte de a fi orice-am fi. neînţelegere. vede imediat ce ar trebui să facă acei oameni care răcnesc în chinurile cataclismului sau aleargă care încotro. în conştiinţa oamenilor. că a fost din Baldovineşti. concret.

.

la care aspi ră ca la un rai fiindcă numai acolo găseşti exemplarele cele mai „splendide". fără posibilitate de iluzionare din partea cititorului că ar fi vorba de vreo parabolă. dar nu înţelegeam de ce se lă Chiar şi eu mă feream de el şi refuzam lupta.. în ultimă instanţă (chiar dacă nu în aer. chia care mă pregăteam să-l dobor. Să le înlocuiască cu ce? Cu nimic! Se poate trăi mai bine şi mai liniştit şi fără ele. şi în numele ei chemat la judec ert. altfel destul de indigestă. chipurile. ridică în slăvi într-o are atinge proporţiile unui întreg volum de aproape cinci sute de pagini un scriitor foarte cunoscut acum în Franţa. poate. nici crearea unei atmosfere ilenţiale. De ac am s-o povestesc aici cu sentimentul riscului: întîmplarea mea s-ar putea să nu placă. la un moment da t. era un băiat care tot timpul îi trîntea pe ceilalţi. a mai apărut o dată în faţa unei instanţe.. faţă de opera lui Jean Genet: cică. Gesturile care o ilustrează nu sînt însă mai puţin spectaculoase chemării î ecată a lui Flaubert (care. Ce vroia să spună? Vroia sălalţi să rîdă în toiul luptei. idilic. în accepţia pe care o capătă pentru mine în contextul contemporan ac eastă noţiune. Iar dacă l-aş fi pus jos. Pînă într-o zi. ci pe hîrtie!). dar m-am hotărît să merg pînă la capăt. Dar de atunc mi-a rămas un reflex: nu mai pot intra într-o luptă în care adversarul. Îi plac lui Sartre toate acestea? Judecînd după neuitatul său personaj Autodidactul din La nausee. aflăm explicaţia exaltării sale nemă ate. ar fi . în fond nihi-lişt . ca să dea socoteală de concepţia sa morală în crearea Doamnei Bo-va elaşi Jean-Paul Sartre. pe cîmp. Dar mai cu seamă în uimire: cum a putut el enta un asemenea procedeu infect. liricul ei creator. Numesc s pirit primar agresiv. şi faţă de care i mprecaţia şi viziunea neagră a lui Celine par de un inocent şi roz sentimentalism. îmi dădeam seama că era adevărat tot ceea ce ştiam eu. simţeam că în curînd îl voi trînti la pămînt. şi toţi ceilalţi sau strîns în jurul tru. că mişcările lui nu mai erau ale unui om care luptă. o contestare. SPIRITUL PRIMAR AGRESIV ŞI SPIRITUL REVOLUŢIONAR Niciodată. spiritul primar a fost servit de către grosul acelor intelectuali numiţi „de stînga" (dar care n-au aderat niciodată la partidul comunist). eliminîndu-şi. În treacăt fie spus. după domnul Sartre. cu care se confundă ca într-o beţie. pentru simplul motiv că face parte din ac ele incidente de viaţă pe care oricum ai încerca să le filtrezi. Ceilalţi au izbucnit în hohote de rîs. începe să dea semne că inventivitatea lui în a evita înfrîngerea nu va ocoli nici maimuţ a şi. Dar insistînd în lectura prefeţei sale. Lupta a început. sensul lor. Î rşunarea mea s-a transformat în silă şi ruşine. Din mişcările şi felul în care a adversarul meu. conţinutul intes . pe un cîmp plin de verdeaţă. În grupul nostru. nu ne vine să credem. scapă cititorului. căruia îi place să se creadă „revoluţionar". Eu îmi dădeam ama că alţii erau mult mai tari decît el. ce? Că dacă-l dobor să poată spune c decît cu o mînă! Iar chipul său căpătase o expresie de paiaţă. ce adică. cînd prea de tot am fost prov t şi n-am mai putut evita ciocnirea. Contestare a cui? A lumii bur- . care a fost făcut responsr ii de represiunea Comunei din Paris fiindcă n-a luar atitudine în timpul acelor evenimente. Astăzi poziţia se numeşte mai simplu şi mai modest : „contestare". Am văzut însă deodată. şi chiar eu însumi. asemeni unei lighio are nu ştia să se apere decît într-un singur fel. din el se strîmba aşa.Era o luptă de copii. într-un moment în care ar fi fost cu neputinţă să mai ev ite înfrîngerea? . adversarul meu a împuţit aerul. De pild mă mai ţinea decît cu o mînă. să se considere că. spiritul p rimar agresiv n-a avut o bază de idei mai solidă ca în această jumătate de secol. mai „sfinte" e criminali pe care îi poţi iubi şi admira. rezultatul luptei nu mai avea valoare? Mi-am dat seama într-o clipă de toate acestea. Atunci. Din partea unei culturi occidentale tr cute de apogeu. această lume a pegrei elei mai abjecte. In ce co martirajul acestui talentat scriitor? în hoţie. a tuturor noţiu nilor care consacrau o viziune despre lumea stabilă şi o morală nezdruncinată.NEOBOSITA INVENTIVITATE A TIPULUI INFECT Îmi vine în minte o întîmplare pe care n-am s-o folosesc niciodată în literatura de ficţiune. pe care îl şti numai tu. „revoluţionare". numindu-l fără glumă sfînt şi martir. acea mentalitate sau acea stihie care apare în timpul unor intense frămîntăr sociale şi care tinde să conteste valorile spiritului. care îl duce la închisoare. ca să arate celorlalţi. însă. şi nu rămîne pe hîrtie decît un fapt brut şi inestetic. Lupta a încetat. stă dată una adevărată. Jean Genet. de pildă. Poziţia a f ost denumită întîi cu un înţeles existenţialist „angajare". printr-un tir neîntrerupt împotriva tuturor valorilor zise burgheze.

prin lumina puternică în care o c oncepţie nouă despre lume le pune).. şi-a ascuţit atenţia să nu-i scape nici o nuanţă adevărată. care nu falsifică înţele operei confruntate. fără intermediari. îl vom scoate din manualele şcolare şi îl vom rade din conştiinţa publică. Cohn-Bendit. într-o cultură încă departe de a-şi fi atins apogeul. spre ce limite extreme poate ajunge spiritul primar d acă îl laşi să înflorească. dimpotrivă. în locul drapelelor naţionale. cu oase pisate amestecate cu untdelemn fabricau preoţi i sfintele moaşte. Nu era vorba nici pe departe de o necesară şi mereu actuală confruntare a vechilor valori cu spiritul revoluţionar al ti mpurilor noastre (confruntare care nu le micşorează puterea de atracţie în conştiinţa preze tului. aşa cum a folosit-o Marx în studiile sale. că creaţia literară e o excrocherie. Nu erau excluse ci atitudini marcate de un comic imens cînd se făcea din opoziţia de idei cu un mare c lasic o chestie personală. în alte condiţii altă coloratură. Acuma ştiţi ce ar fi bine?" Şi aici marele scriitor. şi nu că erau ele adevărate. despre ce ar fi bine de făcut de aici înainte pentru a împi nge şi mai departe spiritul revoluţionar: „Să-i luaţi acuma. nici mai puţin că nimic nu se poate învăţa decît contestînd şi autocon-testîndu-te. i-a fost dat să cu oască. le sporeşte strălucirea. şi confruntarea. nişte idei care i se atribuiau marelui om de cultură. Acestea sînt izbucniri. bine aţi făcut că aţi cum e cu popii. anulatoare.. i-a răspuns acela. Se îngraşă spiritul primar agresiv căruia îi place să afle că nu m tă valori. Se organizase în 1924 sau 1928 la NijniNovgorod o demascare rel oasă prin arătarea reală a producţiei de moaşte la care se dedau în secret călugării. asta înseamnă că fostul critic era supărat nu pe Maiorescu. spiritul revoluţionar trăia din alte s urse. într-o întîmplare memorabilă. autorul Spovedan iei. la rînd şi pe ici. sau nu mai ştim ce să mai spunem şi ce să mai facem pentru a ne detaşa de secolul al X lX-lea din ale cărui idei încă ne hrănim? Fenomenul l-am cunoscut şi noi. spu-nîndu-se chiar şi atunci cînd re alităţi biografice şi de istorie literară constituiau o dovadă că acel clasic sau contempor n nu avusese cum să devină partizan al ideilor lui Karl Marx: cu atît mai rău pentru el. nedumerit de această reacţie. se intensifica şi mai tare. fireşte. să profităm de lor sociale. Toţi doream să creăm o literatură revoluţionară. timp de un deceniu. şi mulţi se întreabă: am făcut-o din entuzi au din prostie? Este într-adevăr responsabil Flaubert de represiunea Comunei din Par is. una adevărată. venind de la iz esecat al intuiţiei primare. Lui Gork intele" realismului socialist. fără voie. un caracter popular şi un romantism menit să împiedice . drapelul negru al anarhiei. cu toate mijloacele pres ioului şi ale editurilor. va să zică aşa... a cui altcuiva? Am citit în aceste recente luări de atitudine practice în sprijinul studenţilor în grevă din Franţa. ziceau. era bine sau era rău ce se făcuse? „Foarte bine. care văzuse şi trăise multe în viaţa lui. ce . aut tăţile crezînd că vor fi tulburări. explorarea prezentului. ale Sfîntului Antoşa sau ale Sfîntului Pant i! Ţţţţţ! Gorki. a zis acel ins. Un scriitor. devine astfel eroul acesto r timpuri. adulat şi ridicat în slăvi de către nişte intelectuali exasperaţi într-un fel st iu de apăsarea propriilor lor tradiţii de cultură şi civilizaţie. tirul asupra valorilor. supuse unui tir neslăbit. Avuse c totul la un bîlci tradiţional şi se luaseră şi oarecare măsuri de păstrare a ordinii. autentică. în numele unei viziuni a viitorului. s-a apropiat de unul şi l-a întrebat: Ei. şi aduşi la judecată scriitori cl asici şi contemporani care nau înţeles cutare ridicare a ţăranilor. A oi apele se retrag şi apare un fel de năuceală. un tînăr fantast şi fascinat de a vedea fluturînd peste toate edificiile din lume. „ca re sînt făcute ca să fie sfîşiate". şi pe ingineri şi să arătaţi cum e şi cu ei." Iată de ce îi trebuie atîta timp spiri . Valorile au fost. d semenea. susţinînd astfel. pe vremea cînd era critic. în care se afirmă de dragul de a fi purtat p raţe de „katan-ghezii" de la Sorbona. şi să ne formăm propria noastră gîn e. iar inspiraţia o postură ridicolă. dacă sînt adevărate valori. Cine se îngraşă în acest tim şi din toate acestea? Spiritul revoluţionar? Nu. că adică acei pravoslavnici care mai cred în moaşte se ndaliza de faptul că s-a îndrăznit să se meargă cam departe. a cărui descripţie era proclamată doar în teorie. În loc de asta. din oficiu. de pildă. Şi atunci: Cum?! Propria noastră gîndire?! Cum proprie? Şi pentru ca o astfel de erez ie „duşmănoasă" să nu prindă rădăcini. curentul d nie al spiritului primar agresiv care cerea smulgerea lui Titu Maiorescu din spi ritualitatea noastră. atribuind u-i-se literaturii. ci o acţiune de discreditare a valorilor prin aduc erea lor la spiritul comun al înţelegerii vulgare. Era adusă creaţia pe terenul gîndirii celei mai vulgare. căr e el.gheze. sau cutare manifest mu ncitoresc care se produsese în timpul existenţei lor. Dacă e să ne gîndim că valorile trăi în cărţi şi în conştiinţe. ci pe cărţile lui şi pe cei care le preţuiau. se exprim a în felul următor: „Sînt foarte supărat pe Titu Maiorescu şi n-o să-i iert niciodată că. Ia uite domnule. populaţia se u foarte curioasă şi se minuna în cea mai deplină linişte de ceea ce i se dezvăluia. nici mai mult.

de negaţie. înfloresc şi ele pe terenul liber .evoluţionar ca să învingă şi de ce sîntem supuşi atîtor erori încer-cînd să ni-l însuşim: s agresiv şi apoi spiritul anarhic.

pe ce drum vrei să mă îm ?" Cu alte cuvinte. şi nu spectatori. am intrat în altul. nu puteau ei să scrie. Fiindcă abia ieşiţ ceniu în care ne-am afirmat luptînd uneori lipsiţi de cele mai elementare arme împotriva spiritului primar şi demagogic. dar desigur Nicoară Potcoavă). auto rul ztimei roşii şi al Dezertorului. şi nu o dată. în miezul evenimentelor. Cînd sînt. Fenomenul însă nu se produce. Iar intoleranţa ob tuză şi ameninţarea brutală le contemplăm cu stupoare. Sadove anu (nu Mitrea Cocor şi nu încă altele. care ne însoţeşte în revoluţia socialistă.. apă adesea cu arme inexpugnabile. Închipuiţi-vă: Mihail Sorbul. tia era că în cele din urmă timpurile istorice pe care le trăiam vor sfîrşi prin a se dispe sa de acei încăpăţînaţi care stau şi aşteaptă şi că vor pieri împreună cu teoria lor. care se lăfăia agresiv şi pusese stăpînire pe multe poziţi heie. chipurile. Ştim multe. fără să mai vorbim de generaţia mea. Este . sumbre şi isterice palinodii. nu chiar efemeră. Au trecut de atunci aproape douăzeci de ani. îi împiedica pe scriitori să scrie despre co temporaneitate. Jebeleanu. Îmi amint esc că prin anii 50 presa literară şi paginile de literatură şi artă din ziare se luptau di greu cu „teoria aşteptării". de unde pîndea rînjind cu cinism manifestarea creatoare. era şi el convins de necesitatea u nei literaturi revoluţionare şi voia s-o facă. dar şi cu o secretă convingere că sp lui filistin mic-burghez. nu sînt eroi de romane fade. în ca re pe lîngă continuitatea pe care o aduceam cu literatura dintre cele două războaie şi nu e cazul să citez aici reuşitele reveniri ale unui Arghezi. am putea astfel înţelege multe din enigmele timpului . A ta înseamnă că terenul nu e încă cu totul degajat în conştiinţa noastră. Spectacolul ar merita pînze epice. împotriva căruia luptăm să-l eliminăm.al marilor răsturnări. Şi aşa cum au arătat irenimentele. care stîrnea în el nehănuite porniri masochiste? Luar a unei atitudini era deci în primul rînd blamată chiar de victimă. şi victoria împotriva spiritului primar agresiv. ca e au tresărit la un moment dat? Sînt gata s-o ia la goană cu călcîiele sfîrîind la cea mai adiere agresivă a spiritului primar şi să se transforme rapid în şi mai trişti comedianţi a rincipialităţii ca cei din deceniul trecut. A scris chiar o nuvelă. Şi s-a creat şi „distanţa" aceea necesară pentr putea descifra în linişte sensul tuturor răsturnărilor. şi pînă la urmă noi înşine. la vîrsta lui. şi era neverosimil şi tragic să-l vezi pe Mihail Sorbul. Fa ardoare a dat naştere la scene mari. a celor două din urmă. pe lîngă creaţia propriuzisă. care. nu li se cuvine ceva mai bun. Se zicea că marii scriitori s-au băgat totdeauna în miezul evenimentel or şi că zadarnic aşteaptă unii sub vraja acelei teorii. Oamenii din realitatea reală sînt ghidaţi de întîmplări mplacabile şi pline de substanţă. vreau să spun. produse ale unei imaginaţii excitate. Geo Bogza. dis pensarea aceea a şi venit. Dacă cei care le-au trăit ar fi ţinut fie şi un jurnal. Z. de pildă. Scena a avut loc aiev ea şi riscă să se înece în uitare dacă eroii ei nu-i vor scoate la suprafaţă cadrul. E. în istorie. ale cărui cetăţi. ambian hia care îi stătea în spate. Camil Petrescu. am cunoscut personaje şi întîmplări memorabil Am fost eroi. şi spiritului reacţion rghez. zicînd: „Tovarăşe. George Călinescu. nu apare nimic. care miaduc aminte că a şi plăcut. M. Stancu. sau pur şi simplu şi le-ar rememora astăzi. asistăm la stingerea temporară a spiritulu evoluţionar şi la înflorirea. a trebuit să le cucerim rînd pe rînd şi nu fără victime. susţinînd cu exaltare tezele spiritului primar a cărui gros e şi agresivitate le confundăm cu ardoarea şi fermitatea altitudinii. fiindcă „muncitorii nu aşteaptă". Şi nu o dată ne trez rezînd că sîntem revoluţionari. istoria ne spune pe urmă că ei ar fi pregătit prin opere. cutare scriitor se ridica împotriva chiar a celui care îl apăra în şedin blică de atacurile spiritului primar agresiv. cum de îndrăznea apărătorul să-l abată de pe drumul „sănătos" pe care s tovărăşia spiritului primar agresiv. fă e dăm seama că nu spiritul filistin micburghez şi nici spiritul reacţionar burghez cad v ictime. vezi. zisă de mijloc. demne de o mare literatură. SCRIITORUL Şl MARILE SEISME Există puţini scriitori care să pres rile seisme imediate care îi aşteaptă pe oameni. asta merită. De ce. asociindu-se cu un oarecare redactor „înarmat ideol ogic". vrînd-nevrînd. ci marile va-lori clasice şi contemporane. Ce-a înţeles din acest proces şi din aceste victorii înduioşaţii admiratori ai lui Radu Gyr. Iar ideile care domină perioada n oastră de acum nu mai alimentează spiritul primar agresiv şi intolerant de altădată.. i ace de care. A pie rit stihia care alimenta falsele mituri atît de dragi spiritului primar şi cu ajutor ul cărora îşi făcea jocul. dragă Doamne. în acest timp am fost. cînd e prea să ne mai putem apăra şi trebuie să ne degradăm în triste. scriind ami tiri sau făcînd mărturisiri literare. care a debutat şi apoi sa manifestat din plin în acelaşi deceniu mai aduceam cu noi. ca să scrie o nouă piesă: bietul Mihail Sorbul venea adică cu talentul? iar lumin atul redactor venea cu orientarea. Meeting.

astăzi. fie pentru întărirea autorităţii bi . ca să exploateze credinţa naivă a maselor. Dar asta e interpretarea noastră de acum. Era în 1937. deşi cărţile lui aveau să fie arse. n-am acum paleta pregătită ca să descriu terifiantul spectacol oferit de bîjbîiala orbilor. întreţinut în cutare revistă. s-a urcat într-un fel de prepeleag şi a zis aşa: „Fraţilor. de pildă. Cum l-am putea expl ica? Fiindcă analiza raporturilor sociale în care trăieşte scriitorul nu ne dă totdeauna c heia gîn-dirii sale artistice şi nici filozofice. De ce? Pentru că mulţimea. scriitorii români dintre ce e două războaie au gîndit sau au presimţit marile seisme care urmau? Sigur că. unii vor să spună că totul a fost o farsă. o să plătim pentru asta. cu părin mei. pur şi simplu. se destramă şi put rezeşte. Ciuleandra. Efectul se obţine prin aglomerare. în piaţa publică. poate. Rousseau i-a înflamat. lumea . pr eile sale. Am plecat din Siliştea-Gurneşti. chiar dacă documentele ne pot demons tra că specularea întîmplării a fost organizată de sus. Amîndoi. dacă Rousseau ar fi apu cat zilele revoluţiei. aaaa!" i s-a răspuns iarăşi. Este însă discu tabil că vreun curent literar a presimţit caracterul dezastruos al celui de-al doile a război mondial. a să spele pămîntul şi apoi să cadă întunericul. zice tata.explicaţia pe care totdeauna o dau istoricii despre evenimentele petrecute. Dar nu e exclus ca. cu căruţa. Dar nu totdeauna ca pătă dimensiuni în conştiinţa colectivă. În reali tate. „Nu mai facem!" „Mai faceţi?" i-a biciuit din nou ciobanul cu glasul lui. Petrac e Lupu e un cooperator obişnuit. pe care am văzut-o aşteptîndu-l. la altul cenuşă şi la altul întuneric. Iar prin faptul că. l-am văzu e moşul! Şi mi-a spus că o să trimeată pe pămînt o stea cu patru colţuri care să aibă la un altul foc. ca o diversiune. care exprimă probabil teroarea resimţită de po et la apropierea cutremurului. a ţinut trei zile. nu era nici o farsă. Că i s-a cest „moş" era Dumnezeu n-are acum nici o importanţă. desluşim ologie care avea să fie cauza seismelor. nu e frumoasă. adunată pe o cîmpie lîngă Dunăre să-l a titul cioban. Dar iu Rebreanu? Adam şi Eva. după care tî a dat jos din prepeleag. zice. conţin ele neliniştea prevest itoare de cataclism? Abia Blestemele lui Arghezi ne pot da un mare fior. al culpe i: nu trăim bine. să-l vedem pe sfînt. Astfel de fapte exista mereu în popor. Rareor ce-a gîndit înţelege pe cel ce pune în practică această gîndire. S-a răspîndit în tot satul. în acei ani. sînteţi păcătoşi! Mai faceţi?" M genunchi a răspuns într-un murmur plin de groază: „Nu mai facem!" „Mai faceţi?" a repetat p ofetul. viaţa noastră) nu e curată. Pentru că. Mulţi ecînd strict raţional. Sîntem să aflăm astăzi acest lucru.'" „Nu mai facem. acest determinism. Un fapt era neîndoielnic: tînărul om fusese mut şi povestea că în urma unei v denii. Asta poate să pară chiar evident. de sentimentul păcatului. Să ne referim la marii scriitori: Sadoveanu cu pri-săcile lui nu pre simte nimic. Aşa înţelegem de ce nu se poate decît în cu totul excepţional ca gîndirea unui filozof să fie pusă în practică de el însuşi. la un moment dat. fie. părăsind cazul de excepţie literaturii franceze prerevoluţionare. pun u-ne fiecăruia mîna pe cap. cu cri mele lui nemaivăzute şi abominabile. Prin ce? Prin nelinişte a morală provocată. Gorila etc. şi venii vorbeşti. acolo. Descope rim azi în ele un sentiment al apocalipsului. ne-a zis să stăm toţi pe două rînduri şi a trecut printre noi. spiritul tînărului Robespierre. ţ aţi auzit?" „Ce?" „Peste trei zile se răstoarnă pămîntul! Pusei de mămăligă. au condamnat „fenomenul Petrache Lupu" pe motiv că a fost organiz at de preoţi. al insuficientei credinţe. a sentimentul apocalipsului care se apropia. îşi recăpătase graiul. avea nevoie de o soluţie. l-a m văzut cu ochii mei. E o lume care se strîmbă. Focul are să vă ardă să vă facă cenuşă. Fraţilor. Ace sentiment obscur trebuia într-un fel sau altul să fie canalizat. Şi Petrache Lupu. al sfîrşitului lumii. şi cum a treia zi ul nu s-a răsturnat. O fi fost! Dar ceea ce am văzut eu. Mulţimea. ne-am pomenit într-o dimineaţă în casă cu o muiere care ne-a anunţat: „Nea Tudore. în 1937. Mulţi au avut astfel de viziuni şi cu toate acestea n-au ajuns celebri ca acest modest cioban. vreţi să muriţi sătui?!" Era o viziune apocaliptică pură. avea să se rostogolească şi peste pămîntul nostru. bestecăitul ciu gilor şi al paraliticilor. la bază. să fi 1930. a căru i sîsîială devenise şuierătoare. mi-a rămas însă în minte mulţimea de mii de oameni. elevul său să-l fi ghilotinat. apărută ca e a unei terori fără nume. lucrurile nu pot avea mereu. nu în creaţia lui. isto icii pot să ne explice că în cutare curent literar. astăzi. cînd războiul. care singuri prin numărul lor ofereau o imagine infernală. Nu voi spune ce am văzut. în ce măsură. a apariţiei unui „moş" în singurătatea sa de păstor. cred. La noi în sat. Întrucît povestirile de la „Hanul Ancuţei" puteau stîrni ura că a legionarilor? Explicaţia trebuie căutată în atitudinea omului. Mai degra bă oamenii de rînd au avut presentimentul viitorului dezastru. mi-aduc aminte că într-o zi.

secret. ar zice cineva înspăimîntat de ideea că viaţa sa personală s-ar desfăşura ca pe o ca pe un podium imens. Argumentaţia mea ţinteşte numai individualismul feroce. E cazul să exprim aici o îndoială cu p rivire la formula de existenţă a orăşeanului comparată cu aceea a omului care trăieşte într at. şi perspecti a lui îl face pe om mai senin. asta este. în care fiecare ar fi şi spectator şi actor. Mă feresc să vîr în toate acestea soarele şi spaţiul. îl găseşti peste tot: ce faci. decît acolo. în car e ne refugiem zilnic. Au televizoare şi aparate de radio. fără că toată lumea ştie cum îţi creşti copiii. Cîţi oameni „cunoaşte". şi l tot felul de cunoştinţe pe care nu doreşte să le vadă decît din cînd în cînd. pe deplin posibil. Iar lista cunoştinţelor ar fi albă. agravat de faptul ca aproapele său cu care intră în conflict nu e e aceeaşi stradă cu el şi nu iese în aceeaşi piaţă. de care s-a vorbit. Cu alte cuvinte. o condiţie a marii literaturi. Ia să vedem. în singurătatea blocurilor confortabile sau nu. Şi dimpotriv acolo. între altele (în ciuda gratuităţii artei!). ţi se aud şi şoaptele. dar care în cele din urmă tot iese la iveală cu o violenţă cu atît mai mare cu cît a f mai mult comprimat. unde ceilalţi îţi corectează paşii prin simpla e tenţă colectivă. care te v ede cînd pleci de-acasă şi cînd te întorci. dar dinafară. şi din care zadarnic năvălim tot zilnic deambulînd pe străzi şi bulev rde. zăpezile şi alte element ijlocul cărora copiii noştri ar creşte apropiaţi de natură şi bine adaptaţi pentru lupta cu diul. ci. omul e acasă pe uliţă. Omul e silit să-şi suporte mai singur a aga povară a deciziilor sale. gravitatea pe care o dă lupta pentru existenţă. Asta nu înseamnă că scriitorul trebuie să se tr forme într-un soi de Casandră (prevestitoare de rele). a cărui listă mă tem că ar fi mai bogată în oameni pe care chiar dacă nu doreşte să ilnic îi vede totuşi prin forţa lucrurilor şi reuşeşte să facă din această condiţie. Îmi vine în minte ideea să fac o statistică simplă şi să întreb pe unul de-acolo şi pe unul de-aici. conversaţia sclipitoare. În al doilea rînd. Aş -zisa disimulare. a universalităţii . poate. curio zitatea avidă pentru viaţa planetei. Calomnia şi intriga. prins cum e într-un program de ucidere a timpului care îl abate fără greş de la reflecţie şi cîştigarea unui ec ru biruitor. ce rău e aici? în primul rînd că marile spaime ale individualistului se diminuează şi caracterul de vine mai ferm. o mare victorie. fiindcă ştie ce-l aşteaptă. Mă tem că lista omului merări va fi mai mică în oameni pe care i-ar cunoaşte şi s-ar bucura să-i vadă zilnic. Dacă nu eşti atent. şi nu cîte „cunoştinţe" are. iată o d scoperire pe care uitasem s-o mai fac! Şi să nu credeţi că în acest sentiment nu intră sau e ignoră ceea ce a cucerit omul care trăieşte în marile aglomerări. aşa cum am spus. e o observaţie adevărată. cîţi oa noaşte fiecare. cine ştie. N-ai să vezi decît foarte rar un om cu faţa schimonosită. în timp ce în marile aglomerări se crede nemurit or. cine nu-şi cunoaşte condiţia e mai robit de ea. al deschiderii uşilor lui ascunse. după care tînjim! Acolo. iar culoarea feţei de trei ori pe minut. a unei fraternităţi. mai captiv. omul îmi pare î -o astfel de colectivitate mai liber. cum credea Lovinescu sau Camil P etrescu. Ei între ei nu cunosc aceste ziduri ale inco-municabilităţii. Trebuie să te saturi de oraş ca să începi să reflectezi la modul de viaţă în comunităţi are individualismul e moderat de privirea vecinului sau de ochii uliţei. Or. abile şi rafinate. în timp ce la Buc ureşti mi-e dat să întîlnesc zilnic oameni dominaţi de o psihologie obscură.şi-a văzut mai departe de vite şi de copii. PERSPECTIVA DE A DEVENI M ORALIST . Gheorghe? Şi nu se poate să nu simţi plită invidie cînd te uiţi şi le vezi privirile licărind de o mare şi mereu proaspătă încîn ensă şi aproape inexplicabilă. îl împing pe omul chinuit de obsesia propriei sale personalităţi pe u n drum făiră întoarcere. ironia în observarea moravurilor. Dar să dea glas neliniştii morale a maselor. OAMENI CUNOAŞTEM? Trebuie să mărturisesc că nu văd în Bucureşti în dteva luni atîta lume a zile ori de dte ori mă duc pe la mine prin sat. în căutarea. care îl însoţesc. a unui individualism iremediabil. care îşi schim tărîre luată de trei ori pe zi. dar cel mai adesea grosolane. care se hrăneşte nestingheri t din inimile unora dintre noi. de car îngroziţi. Es te. eliberînd spiritul de patimi şi oferindu-i satisfacţia contemplării. Ilie. mascat cel mai ade sea. cum te porţi cu părinţii şi cum îţi iubeşti neva rte rau. pe lîngă căutarea sensului existenţei. Omul se uită la om şi se bucură. ce faci. al dezvăluirii sufletului. Acest chip schi monosit nu este expresia unei complexităţi de conştiinţă. cimitirul e mai aproape de vederea omului.

Devenind bucureştean şi debutînd în literatură. din călău a ajuns repede victimă. Morala constituie pentru artă o primejdie pe care mulţi o subestimează. dominat de un sentiment tragic al existenţei. cînd raţiunea. nu înseamnă că scăpăm de pedeapsă. a cărei autonomie faţă de morală trebuia pusă divinitatea. progres care ne distinge de ele altfel decît numai pe verticală şi este un semn al verticalităţii noas tre infinite. care e creaţia spirit ului uman matur. Pierim prin propriile noastr te. cînd instinctele. fără a le mai putea opri. dezordini colosale. scriitorul ajuns la bătrîneţe îşi închipuie că dacă t . de pildă. ştiu adică de ea mai mult decît ceilalţi şi nu m i nu e bine să dea înapoi. Un creştinism „fără ieşire" a neliniştit gîndirea no eană ajunsă în faţa descoperirii existenţei. Mai înainte danezul Kirkegaard a scris un tratat al disperării.Văd cu groază perspectiva de a deveni moralist. arta se a propie mai mult de natură prin cruzimea ei infantilă decît morala. dovadă atrocităţile şi ignominiile pe care le-a comis. sau să le negăm pe rînd. Aşi dori să am prieteni necruţători care să-şi rîdă de mine fără m cînd să îmbătrânesc. nu înseamnă că nu sîntem bolnavi de această boală car noastre. care foloseşte. şi cînd conţine în ea. cînd ştiau totuşi foarte bine în sinea lor că or muri? Ce înţelegeau să facă din viaţa lor? Cum credeau ei că poate fi învinsă această fa e? Prin jocuri de cuvinte care îi făceau tot pe ei să . fără să dea socoteală. turmentaţi de bănuiala că dacă renunţăm la divinitate atunci vom ajunge să gîndi l ne este permis. pî dind însă tot timpul să nu ucidă în ei pe artist. care năvălesc a asupra noastră cu forţa implacabilă a catastrofelor naturale. la reve ane. Iar faptul că nu ştim că sîntem dispera ică sîntem nişte sănătoşi închipuiţi. cu vi clenie. Asistam la veselia generală crunt şi plin de orgoliul răspunderii universale pe c are o simţeam că îmi apăsa umerii şi părăseam aceste petreceri însumîndu-i pe toţi. această seducţie se micşorează. sau m-aşi apuca. brahmanismul lui va fi la fel de seducător ca şi opera sa d e dinaintea convertirii. care declanşează în lume. şi astfel a expiat răm că am tras cu toţii din asta destule învăţăminte ca să ne treacă cheful de a le mai com puţin pentru o lungă perioadă de timp. semn al slăbirii puterii creatoare. Naiv. a cărui lectură într-adevăr te poate îngrozi pentru totdeaun . să î e doctrină sau credinţă care m-ar rupe de viaţa mea trecută şi de eforturile mele care mi-a iluminat tinereţea. împins de nevoia de a pune ordine în viaţa afectivă şi a ţine în frîu inst le. Nici măcar lui Tolstoi nu-i stă bine cînd spune că o pereche de cizme bine făcute de un bun cizmar sînt mai utile omului decît un roman. Să ne purtăm deci bine ca să nu zdruncinăm un echilibru (creat cu trudă de civilizaţia noastră). sau că Simfonia a IX-a de Beethoven nu e bună fiindcă nu conţine nici un mesaj cr eştin. Asta i-a determinat pe unii să afirme că omul e un animal cu conştiinţa bo lnavă. Şi să nu exaltăm puterea nici a instinctelor. existenţa: şi asta e maladia mortală". aşi deveni un moralist sîcîitor. crezînd deci că poate înfăptui orice giuire. De ce? Pentru că disperarea ar trebui s-o considerăm un avant aj enorm. Opera de artă e seducţie. mă întrebam eu. A nu ne plasează în afara luptei pentru obţinerea acestei armonii la care aspirăm şi care c lipă de clipă este pusă în dezechilibru de expansiunea eului nostru. ca om. cum reuşeşte un român să întoarc e dos mănuşa tragică şi s-o arunce în faţă destinului? Dintr-un duşman potenţial îşi face u e viaţă. „creştinismul a descoperit o nenorocire pe care omul n-o cuno aşte. în absenţa une inităţi care ne-ar pedepsi. se spune în el. Totuşi. sau .. Nu voiau să accepte maladi a mortală. ca şi cînd ele fiinţa umană ar putea supravieţui. chiar dacă murim fără să fi descoperit vreodată acest lucru. Scrii torii obsedaţi de mari aspiraţii morale sacrifică o parte din seducţia naturală a artei.. la brahmanism. eram invitat la cenacluri. tinzînd la suprimarea totală a instinctelor. e prea vizibile ale unei morale oricît de fascinante. Uneori ea devine necruţătoare. Nu s-ar putea spune că omul secolului nostru n-a gîndiit şi astfel. Findcă a gîndi că totul ne e permis. De obicei vîrsta ne împinge spre tot felul de rătăciri." Eroii lui Tolstoi şi Dost oievski porneau deci zadarnic în căutarea inocenţei pierdute. Fiindcă. A suferi de acest rău al existenţei „ne aşează deasupra animalelor. fără de care nici moralistul n-ar mai ave ici o putere de convingere. Doamne fereşte. Iar cei superiori în conştiinţă sînt superiori şi în disperare. COMPROMISUL CU PRIETENII Cum se face. Cum se lifosi atît de inconştienţi. între instincte şi raţi . nici a raţiunii.al sublimului spiritualităţii noastre.

sau un simplu veleitar? Era un foarte bun critic literar! Dar avantajul creat de mine prin neacceptarea unei pr ietenii în stilul pe care mi-l propunea mediul literar a fost decisiv. s-a convins că eu şt nu el avusesem dreptate în oe priveşte ideea acă trebuia sau nu să fac un roman. pe o temă dată. Dar fiindcă cititorul aşteaptă de la risiri" literare. e cam nebun.rîdă de idioţenia propriei lor gîndiri? Jucau mici scenete. ţi-aş propune să faci din el nişte nuvele. A scris apoi un articol plin de entuziasm şi am de-venit prieteni. Cu cele umane. Ma mir cum mă suport ei. cum tăcuseră alţii. ca şi cum nimic n u s-ar fi întîmplat. d spoziţia de a nu-mi trece cu vederea scăderile literare. după cîte figuri le-am făcut la toţi. Ce frumoase ar fi fost! Inte resante! Era. e cazul să povestesc că unul din ei era critic literar şi că. cărora sînt s r că o să le povesteşti cu lux de amănunte cum a decurs întîlnirea. însă. . Iar eu mă duceam crezînd de fiecare dată că o să-i găsesc schimbaţi. tiranic în opiniile lui şi abia la urmă. Încercînd să cauţi explicaţia în ce cons a lui. că nu fusese crud cu mine. mi-a zis el. iar eu o să-mi păstrez rile. ci drept. finale. i-a trecut prin cap că. fiindcă după fiecare scandal plecam trîntind uşa şi aveam sentimentul că am rupt cu gru ul lor pentru totdeauna. Iar eu nu mai trebuia să fiu convins. dar a şi scris un articol m ic şi reticent în Gazeta literară. scriind fiecare. dar cu un registru mai bogat şi mai profund. „O să g oare altul mai bun ca ăsta care să se priceapă la literatură?" m-am întrebat eu. inspir u-se din Urmuz. i-ar fi privat pe aceşti urmuzieni de libe rtate pentru multă vreme. ca orice critic dotat. în care săşi mulţumirea că n-am făcut totuşi din romanul meu nişte nuvele. nu prea ţine. e ste. am sfîrşit prin a rămîne prieteni. pentru ca nimic să nu le turbure cîtuşi de puţin seninătatea sufletească. am ajuns a mîndoi la un compromis. cum imposibilă e pentru unii împăcare a. D Peste ani. care n-ar fi stricat să fi ieşit din alt cap. şi în cincisprezece ani nu ne-am certat în mod serios niciodată. cînd existau suficien te motive să mă copleşească cu elogii. Eî bine. acest Moromete. în clipa cî d i-am dat să citească acea versiune a primului volum din Moromeţii. Şi atunci îţi minte că o singură explicaţie poate fi: că şi autorul e cam nebun. Şansa e să fim în ac l moment greu al ciocnirii umane obsedaţi de ceva care să ne acapareze întreaga fiinţă. a venit moment ul să-mi plătească şi mie pentru aceste nenumărate figuri pe care i le făcusem. sau un . dacă ar fi aflat. improvizau sau cîntau acompani aţi de pian. pentru ca o mul din faţa mea nu m-a cruţat nici el şi mi-a spus crude adevăruri. dădeam peste aceiaşi oameni parcă i-aşi fi văzu eri. şi asta mi se părea formidabil. judecat ca roman. asta n-ar fi o p iedică în calea publicării romanului în revista noastră. trecerea peste ura care ni se injectează la un moment dat în inimă. Să ştii. întîi. De ce crezi dumneata că romanul meu nu ţine ca roman şi îmi propui să fac din el nişte n le? Păi. uite de ce. inventau. vreau să spun că n-a devenit nici unul duş meu înverşunat. de pildă. COMPROMISUL CU IDEILE Ideile sînt via noastră! Ne facem despre noi înşine şi despre lume o idee. lucruri groteşti şi aberante. Nu. Fiindcă a doua mă interesa. jocuri numite. nu prea reuşeşti. c are constituiau răzbunarea inteligenţei lor sclipitoare faţă de obtuzitatea sau demagogi a 50 unora dintre contemporanii lor intelectuali care urcau cu energie şi fără scrupul e pe scena socială şi care. I-a dat drumul. în sfîrşit.. după un anumit timp mă invitau din nou. pe care mă hotărîsem e în iarna anului 1955 s-o dau la tipar. Şi-a păstrat poziţia iniţială. că eroul. din moment c e-i ascultasem judicioasele sfaturi. A m ajuns chiar să cred că faptul a devenit imposibil. Dar ce să facem! Luăm şi noi ce găsim! -a înţeles ce i-am spus şi a citit neîncrezător prima parte a versiunii refăcute. i-am spus eu la urmă.. In jecţia de ură se varsă atunci pe undeva pe lîngă noi. Păstrează-ţi rinjetele pentru amicii dumitale. Şi m-am pregătit să-l ascult cu o curiozit limpede: avea ceva să-mi spună? Era critic literar. mi-a răspuns el ricanînd. rîn-jind. Ismailuri. dar. ca să poată să scrie pe urmă unul mai mare. Aveau însă grijă să distrugă acele hîrtiuţe. s-a uitat senin în ochii mei şi mi-a s us foarte liniştit şi cu multă grijă să fie clar în expunere şi să înţeleg exact ceea ce do omunice: Impresia generală cu care rămîi după lectura romanului dumitale. trecînd f fi înregistrat prea bine peste prima parte a spuselor lui. şi iată cum ocedat. cînd ne-am reîntîlnit. şi. cînd a cit it romanul în întregime. E foarte autentic descrisă şi pare foarte adevărată. p care i-am prezentat-o spre publicare. reclame (eram uluit de memoria colosală pe care o aveau în acest sens). cu ajutorul cărora luau în tărbacă oam eni şi idei ale timpului. Mi-a citit cartea şi. Acuma. Ar avea mare succes şi ai fi perfe t pe linia întâlnirii din pămînturi. preţioase sfaturi. dimpotrivă.

are şi umor. un lucru. nu-l aşteaptă pe celălalt. Dau vina pe băutură. proces.Să-mi facă ei mie aşa o figură!" „Păi nu ţi-au fac pe care i-ai tăiat. Acesta revine în staţie şi vede. ne pierdem prietenii şi. E neîmpăcat. Începem să pretindem ca toţi ceilalţi să adopte ideea noastră şi devenim cu atît m sivi cu cît ni se sugerează de ici. desculţ cum stă pe prispa casei. datorită acestor lecturi. dar fără să-i aducă împăcarea. Îl căinează. furia lor n-a mai cunoscut margini. zice: Mă duc pînă colea la chioşc. tot satul îl cunoaşte. cu greu spune un cuvînt. Eu să fac chestia asta? se holbează la tine cu ochii în flăcări. Fusese trimis de co nducerea gospodăriei lor agricole cu nişte oi la o expoziţie în capitală. care e însă totdeauna născut d situaţiile în care e pus. el le-a vîndut aceste oi şi a banii. un ob iect nu e decît ceea ce a dat el în afară. Îl bătuseră şi-l schilodiseră pe altul. ce-a avut cu cei trei pe care i-a tăiat? La care el le-a dat. Şi n-a adăugat: Aşteptaţi-mă. în timp ce un om. i s-a spus. chipul lui nu e tot timpul întunecat. ci ceilalţi. se uită drept înainte necruţăto iar imaginea lui e obsedantă. uneori. cînd proferă teribile ameninţări şi smulg timp şi admiraţia celorlaţi prin cunoştinţele sale haotice. următorul răspuns: „. A terminat cu bine liceul. Cînd au aprins însă lumina. Dar curînd această identificare devine erabilă. Am în sat un prieten din copilărie pe care l-am vizitat de curînd. o figură care nu se putea înghiţi! îi cădea pentru asta nu era absolut necesar să plătească cei care i-au făcut figura. dacă vine autobuzul. nu mai daţi. pesemne. Nu e i o exagerare. Are o fată care dar cuminte. Secretul vieţii ac estui om nu-i mai aparţine lui. Au vrut odată unii care nu-i supontau ironiile muşcătoare să-l ba au spart becul din încăperea MAT-ului şi au tăbărît pe el. A fo st exclus din partid pentru motivul (îl redau. care plecaseră!" „Ei şi!?" Va să zică asta era se făcuse Luminăţiei-Sale. Eu. Este arestat şi condamnat. Autobuzul vine. ar trebui să ne admirăm de dimineaţa şi pînă seara. apoi cu jumătate din cîştig se duce şi bea. de convulsie socia ne pierdem chiar libertatea şi viaţa. mo rmăind flegmatic. Ce-a făcut? Înain să le expună sau după ce le-a expus. şi cu anii a căpătat. Aşa credeau ei. ca şi cînd ai put orb şi nu l-ai vedea. să dea un c hiot ca să-şi anunţe astfel duşmanii! „Bă. Compromisul cu ideile e un lucru tragic. după ce se face de către procuror proba că acuzatul este perfect normal.. ale altor oam eni. drept el l-a dat pe urm judecată fiindcă n-a vrut să stea să fie bătut. mă?! face omul du cîndu-şi mîna la piept ca pentru a-ţi atrage atenţia asupra fiinţei sale. Aşa povestesc oamenii din sat. şi nu renunţăm la ele nici atunci cînd vedem că din pricina lor ni se dest ramă căminul. ca şi lumea care îl poate dezamăgi şi pe care o poate dispreţui suveran. bineînţeles. Ţin minte o istorie ecută pe malul mării. fiin dcă omul simte instinctiv că ideea aceea e chiar el. Lam împrumutat. cu atît sîntem mai vanitoşi şi cu conştiinţa de sine mai exacerbată. se smulsese de sub grămadă şi reuşise să fugă. căutîndu-se prin buzunare. Gălbejiră Gheorghe. Unul dintre ei. Ar fi trebuit. he! Şi cu cît sîntem mai necunoscuţi în pro fesiunea sau în cercul nost u. l-au tăia obraji. u ocabular criptic şi sumbru. L-au umplut de sînge. Odată mi-a făcut la Bucureşti o vizită şi mi-a cerut să-l împrum işte bani. Abia deschide buzele. pe unul dintre ei. aici aşa cu l-am citit în Apelul pe car e l-a făcut el către forurile superioare faţă de hotărîrea de excludere) că s-a crezut el c lfa şi Omega. pămîntiu la faţă şi pătat de care începe să-i ia din violenţa gîndirii. Compromis? He. făcîndu-şi cu ochi ltora.. Aşteaptă. învinuit adică atît pentru că a fugit. o investiţie. Şi că de-aia umbla pe la unul şi pe la altul să se împrumute. deoarece erau tot oameni şi purtau răspunderea în această calitate pentru faptul că -au avut grijă ca Alteţa-Sa Serenisimă Sfrinţilă Vasile să nu îndure asemenea afront.sistem de idei. umpăr un pachet de ţigări. ăsta ar fi trebuit mare. cu un grup de bărbaţi care aşteptau autobuzul să-i ducă de la Eforie Constanţa. utobuzul următor şi cît pune piciorul pe prima treaptă scoate un briceag din buzunar şi re pede îl spală în primii pasageri pe care-i găseşte pe platformă. în timp ce sufletul lui îl vezi parcă zbătîndu-se să iasă la lu in această platoşă de fier a ideilor. Dac ceastă identificare a noastră cu o idee nu ne-ar duce adesea şi la o neasemuită trufie. în condiţii excepţionale. în timp ce el. că eu am fugit!" Mare nerod şi ăla! . A citit enorm. Munceşte ca un cal una sau două săpt mîni.. n-aş vrea să-l jignesc afirmînd că eu cred acest luc ru. nu se ştie precis cînd. şi ăştia. Cel care fusese luat. ca să pună banii la loc. prietenul meu. Era de la sin erau împreună şi pe deasupra erau şi prieteni. Dar ideea despre sine? Asta e ceva cumplit. se urcă în el. de colo un compromis cu alte idei. dintre care cea amoroasă angajează mai mult sau mai puţin din fiinţa sa.. este întrebat. ci oricare alţii. Abia peste ani am aflat ce se întîmplase. cît pentru faptul că a fost ciopîrţit altul în locul lui. eînţeles.

Turburat. el. loc să ies afară şi să trăiesc. în inimă. Tolstoi era chinuit la şaizeci de ani de povara dorinţelor trupului său. stau închis în casă şi pierd timpul. subiectiv însă forţa creatoa re a artistului n-are vîrstă şi se manifestă printr-o independenţă turburătoare atît faţă d biologic al vieţii creatorului. Şi după ce i-a văzut pe jos pe sub scaune cică s-ar fi întors spre un pri n care era cu el şi i-ar fi strigat indignat: „Ce faci. Ion Barbu.. deci la vîrsta cînd spiritul e mai puţin şovăieln poate greşi mai greu... de pildă.. iar recomandarea s-o citim ne-o face în 194 2. Şi îmi dau sea că acest Felix Edmundovici visat ar fi vrut să fie el. şi că adevărul crud despre existenţa pe care el a dus-o . Maturitatea art coincide obligatoriu cu maturitatea biologică şi uneori nici chiar cu a spiritului. sau în ştiinţa despre via te dar nu despre artă. şi fiindcă era vorba de un scriitor din judeţul meu.. îi cam displace. cum au scris ei. care ştia parcă totul. OBSTACOLE ÎN CALEA LECTURII Autorii mei preferaţi au început să ie doar cei care mă feresc de senzaţia. Rousscau. cu nouăsprezece ani înainte de moarte. E zi de duminică. Iată. Versuri şi proză.. Părintele Gala povesteşte cum o fată l-a plăcut la vîrsta de doisprezece ani şi ia dat un buchet de tran dafiri. inexplicabil. Şi caut la pagina 59. Adică nu mai mult. care mi se furişează adesea. dar el a lucrat de dimineaţă la pădure. cum se pot scrie confesiuni spunînd tot adevărul în felul cum a făcut-o. copleşit. cică. erau ăia pe jos. că o d această povară şi creaţia artistică. deşi. Şi că mai mult de atîta n-o să mai pot. pesemne erau beţi toţi. aveam adică în minte ideea că la scriitorul român marea confesiune e opera sa. că „e cel mai mare speculant al scrisului românesc". bă Ilie! Mă laşi singur cu trei?!" Adică. cînd citesc. am cumpărat recent Sadoveanu. în plină putere. îl aud mestecînd parcă printre măsele. atît de avar. Îi rog pe toţi să citească şi să recitească bucata mea Tran cata aceasta rezumă. am căşunat şi eu discuţii. suportîndu-le tirani a conştiinţei lor de sine. dar nu l-au lăsat. oricum. îmi era suficientă. adesea viaţa şi firea sa sînt mai spectaculoase decît ope a. lămureşte şi simbolizează surprinzător toată simţirea şi toată literat Dacă e aşa. „Aşa cum se î işicine care a cutezat sa turbure pe contemporani cu visurile şi cu scrisul lui.Asta e. Chipuri şi popasuri. Să văd.. la nişte puieţi. a zis: „Asta e ceva ştiinţifico-fantastic!" în sfîrşit. îmi zic. dar şi-a exprimat în schimb ea despre autorul ei. hai să citesc această bucată. care nu mai avea drept s ubiect lumea satului.. acum toată cartea trebuie să fie bună! To e obstacole stau în calea lecturilor mele. alţii mă găsesc prea bigot şi moralizam. Despre prima carte a zis că am ştiut şi eu ce s-a petrecut în sat pe uliţa noastră şi am scris ce-am ştiut. dar cine putea să-i garanteze că n-aveau să se ridice în cele din rmă şi să-l înveţe minte? Şi era alarmat cu o clipă mai devreme că prietenul său Ilie îl lă . Anii de ucenicie. adică. Ştiam.. Este arta o categorie a spiritului. „Mărturia literară" a intelui Galaction nu mă surprinde însă cu nimic faţă de ceea ce opera sa desvă-luie. mi-am spus. ar trebui aici în sat la noi un Felix dmundovici Dzerjinsky. la a doua car e de mari proporţii despre ţărani a refuzat să spună ce crede. propriul meu timp. Vreau spun că n-o luminează cîtuşi de puţin din vreun unghi nebănuit şi nici n-o întunecă. s-a repezit în trei pe care i-a trîritit pe sub mese. Altădată nici un scrii rta acest nume nu mă făcea să preţuiesc. Galaction. al existenţei mel . aşa cum se cuvine. La a doua. tot la MAT. ca fenomen obiectiv. A citit tot ce-am scris. Unii nu se pot împacă cu limba iterară. Eliberarea spiritului de vitalitatea biologică nu duce pe art ist în mod obligatoriu spre iluminări estetice. voi găsi ceva revelator. alţii cu mai multa devoţiune şi mai puţ rtelor frumuseţi pămîn-teşti. să bage groaza-n ticăloşi şi-n contrarevoluţionari. declară el. Părintele „cade" în greşeala trufiei c ne arată cu degetul ideile creştine care i-au călăuzit existenţa şi creaţia. Totuşi. controverse şi schisme. iar ceea ce e slab s e explică din gros prin etalarea intenţiilor morale. scrii ce ştii. Ceea c ucit la acest povestitor rămîne. Nu e. după ce am văzut mai demult. Mă uit la el şi-mi dau seama că ideea care a pus pe el acum douăzeci de ani nu s-a domolit şi că nu-l va părăsi pînă n-o să-l devoreze în î . mare lucru.. fără să ne spună însă. Lumina în care s-ar pune respectînd adevărul nu-i convine. eşuează în didacticism. aşa cum s-a spus.. cît şi faţă de stadiul spiritualităţii lui. să citesc. Mă grăbesc să-m scurtez vizita. şi am admirat.Altădată. zic. Asta în viaţa morală şi în viaţa practică. O pagină bună mă răsplătea. " Stau cu e l de vorbă pe prispa casei lui şi parcă nici nu mă vede. ca om şi ca scriitor. băiatul găseşte apoi în sine un impuls religios . Nu-mi place să-mi pierd prietenii din copilărie. în cazul lui.. de pildă. A scris-o în 1910 că la treizeci şi unu de ani.

care învinge dorinţa sexuală care creştea în el asemeni unui fir de iarbă otrăvită şi depun trandafiri sub o troiţă.. expres e care s-ar . viaţa părintelui Galaction trebuie să fie foarte interesantă. cu care părintele s-a mîndrit mult. ca în Tolstoi. Mă uit la sfîrşitul cărţii cu chipu uri. Cuvin e minunate. îmi ziceam. identificîndu-se cu ea. care e ameninţată să devi nă mică dacă nu are tăria să se uite tn oglindă. îl dorea ca bărbat. trebuie să vadă în rîndurile mele o înc jare de a o face. şi nu sfinţi. ice de a scormoni în cenuşa din vatra scriitorului. putem să fim pe deplin liniştiţi. bună doar. Cine i-a strecurat copilului ideea că.' rea unor fapte de mare interes. Scriitorul (mă gîndesc la Mateiu I. Hotărît. şi nici atunci.. dar nu-l ispitea pe credinci os. pe lîngă aceste articole care nu ni-l dezvăluie. Fiindcă ăsta e spectrul care sperie adesea pe omul nostru de cultură: d acă punem viaţa noastră sub lumina totală a adevărului. precum nu este justificată nici. ci să le corecteze într-o luptă încleştată cu ama înfrîngerilor. fără să clipească. asemeni unui părinte Ser iu. Această bizară dualitate n-are un ec ou profund în conştiinţa lui ca în cazul unui erou dostoievskian. Caragiale. rivindu-l. începe apoi să creadă el însuşi în ceea ce a imaginat şi s această falsă viaţă cu o atît de mare autenticitate încît ceea ce aflăm apoi despre adevăra existenţa ni se pare ireal. şi cred că Şerban Cioculescu. cu însăşi Ispita. eventual.. Scriitorul ne minte în f aţă. să-şi vadă adevăratul chip. Pentru noi se pune într-adevăr problema dacă să acceptăm sau nu aces muri. Dar falsificarea în prealabil a a evărului unei opere sau a unei vieţi (deci a unei conştiinţe) nu este justificată cu nimic . „«Aici să depui florile tale" am auzit clar în mintea mea. s-ar fi chinuit. Asta nu înseamnă că defăimătorii sau babele literare. După cum nici sincerii păzitori care venerează şi apără mormintele sfinte ale oamenilor noştri de valoare nu trebuie să vadă în îndemnul de a nu ne teme să ne uităm lindă. un preot are puterea de a împărtăşi cu ijanie şi nu cu altceva o femeie care murea după el. încît. Citesc mai departe în sumar: Cum l-am supărat pe Caragiale. care trăia destul de paşnic în Gladova lui şi nu era cine ştie ce căutător al inocenţei pierdute. Şi conştiinţa colectivităţii naţio tuţilor şi scăderilor noastre. la lumină. dar moarte. mă împiedică să merg mai de parte. revelarea fără pregătire într-un moment nepotrivit a unui adevăr poa a. încercînd să creeze deci astfel pentru cititori o biografie spiritu ală idilică a scriitorului. Căci scriitorii t conştiinţe ale colectivităţii naţionale. fără să zicem ca el că „este realmente magnifică".. Nu ştiu: a apărut oare acest Jurnal? Şi îmi spun că trebuie negreşi să-l citesc şi să aflu: într-adevăr. Revenind la Mateiu I. şi coeziunea colectivităţii noastre naţionale va slăbi? Desigur. invocarea absenţei momentului prielnic pentru rev ela-. nu voia să-i corupă sufletul. şi nu suma unor concepte frumoase. istoria cu trandafirii. Şi aici ajun gem La aspectul dramatic pentru o cultură mijlocie ca a noastră. cînd analiza acelui moment ne arată dimpotrivă că nimic nu ne împiedică să discutăm despre scriitori aşa. pentru uzul şcolar. Cînd am citit demult această nuvelă n u-mi venea să-mi cred ochilor. în cazul nostru cultural... cuvinte simbolice! Într-adevăr! De-aici avea să iasă povestirea De la noi la Cladova. Cartea sa Craii de Curtea-Veche. pe bună dreptate. Caragiale după lectura în România literara a încă a unui interesan rticol al lui Şerban Cioculescu despre viaţa lui) şi-a confecţionat într-atît o altă biogra . n u e o teamă fără rost. Şi atunci îmi ad aminte că Gala Galaction ne-a lăsat. zicînd că n-a avut părinţi şi că se trage dintr-un neam umilit care pînă la el. vreun mădular ca să reziste. e supărat pe cei care iau aceste fum uri drept adevăruri. Ce să mai citesc? Acest obstacol. care să lupte. străin de el.... apărută fără veste în chilia lui şi dorind să-l piardă? Biata Borivoi e dunăreanul nostru din tot sufletul. vulgar. În ea. un J urnal de mii de pagini.. Cum e posibil. aşa a făcut acest mare povestitor cu trandafirii acei e care i-a dat fata? OBSTACOLE lN CALEA LECTURII II În legătură cu viaţa adevărată a scriit rului iată un exemplu în care ruptura dintre realităţile brutale ale existenţei lui şi oper are definitivă şi nu constituie nici un fel de obstacol în calea lecturii. cum şi nu aşa cum vor ei sau noi să fie. De aceea şi bietul preot nici nu e silit să-şi taie. nu-i păsa de credinţa lui. să-l rupă din armonia unei asp raţii către care. vor dezarma. Nu cred! Cum săl fi supărat părintele Galaction pe Caragiale? Închid cartea şi ies afară. care. să nu întoarcă e cu falsă pudoare cînd îşi vede urîţeniile. un sacrilegiu. că conceapă cineva o asemenea mistificare a sufletului unui biet preot. Dar el nu vrea -o spună. ce e cu viaţa ideilor şi viaţa oamenilor ?. Şi aici putem cădea de acord că pregătirea e necesară. nu se vor găsi oameni slabi.

puteţi încerca dumneavoastră înşivă şi veţi vedea că nu e atît de greu pe cît pare la prima veder ediţie Caragiale în care să puneţi în frunte şi în . puţini reuşes chidă în această carte o lume cu care sair identifica. el trebuia să spună despre ea că „este realmente magnifică". despre Rebreanu. ci muncii. au lansat-o pe piaţă. sau. prin răutatea care le animă. sau autorii de „memorii" ne pot riposta că tot ceea ce spun ei sînt lucruri ri guros adevărate. popularizare la care însă nu putem renunţa cu nici un chip.. fără să-şi dea seama. Cărţi voluminoase şi multe la număr au început să asalteze editurile di aga lume. şi aţi distrus pentru multă vreme atracţia naturală între cei doi poli eaţie. ne fac să simţim incendiul îna al conştiinţei neliniştite a creatorilor lor. Opera de artă poate plictisi. Pe urmă m anuscrisul lui Ion. cum ar zice azi un adept al „noului roman" francez. clasicizaţi. Coşbuc cică i-ar fi spus: muncă. iar n-ai făcut nimic! Cuvintele lui Coşbuc! Va să zică. datorită că putem să-i iertăm autorului ei toate păcatele. la noi. C aragiale. dar pe care tr ebuie totuşi s-o controlăm cu o severitate cu atît mai mare cu cît alcătuitorii acestor em isiuni. nu conţin mai multă putere de evocare. mi rîndu-se inutil. orice i-ai face! Ba nicidecum.. Este efectul negativ al popularizăr erei de artă. sau în orice caz fragil. Dacă n astea. Iar ceilalţi dintre ei. să zicem. Un mare scriitor rămîne un mare scriitor. că i-ar vîrî în buzunar pe toţi ac i ale căror nume apar mereu prin reviste şi ziare de au ajuns sâ-i plictisească. Război şi pace. Drept care. Iar dintre cei ce o fac. năvălind pe uşă şi strigînd: imbecilule! Iar fiul rînjind. puse cap la cap şi confecţionată astfel o biografie şi o operă pe gustul comun. Conştiinţa estetică aflată la baza acestei creaţii îl îndreptăţea. asupra curiozităţii cititorului. şi noi ştim să im. doi mari scriitori reduşi la rolul de mici propagandişti puşi în faţa unui public ame tecat într-o sală în care după conferinţă urmează film. Ne place „scriitura". curiozitate care e un lucru tot a tît de misterios. au început să declare că n-au ei timp să scrie. Desigur. opera de artă nu se datorează p ectim-pănitor talentului.. ceea ce a reuşit el. greu reparabile. în ciuda crudelor şi inavuabilelor ei aspecte. După cum n-are importanţă dacă această lume ne plac u. în presă. oferindu-i o imagine robot a scriit orului şi a operei. Ascultaţi o emisiun e. dacă n-ai ast ea.. în manualele şcolare şi nu mai discută nimeni re ei. imprudenţi şi din orinţa de a alunga dintre ei pe leneşi şi pe misticii inspiraţiei. Nu. dacă a fost. E o idee pe care înşişi scriitorii. Toată viaţa somnul său a fost populat de ob şi nelinişti ca nu cumva operele lui să plictisească. Şerban Cioculescu ebuie să fie indignat. care era să se piardă. fără să-i inventăm însă virtuţi pe care nu l Ba chiar putem să ne punem întrebarea dacă nu cumva unele scene de familie. rudelor. Şi cum se ajunge apoi la întrebarea: pe c ine parafrazează Rebreanu în scena în care vechiul prim-ministru şi noul prim-ministru s e sărută în parlament în romanul Răscoala * Pe Caragiale. obstacole imprevizibile să apară în calea lecturii cărţilor sale bine. Pu azi curajul să şlefuiască atît de îndelung o carte. OBSTACOLE IN CALEA LECTURII Consumul de literatură. Cuminţenia lui Luca Ion n u ne-a lăsat o amintire ca aceasta atît de vie despre tatăl său. fiindcă amintirea e de preţ. mai puţin am biţioşi. n-ai făcut nimic! Şi apoi: un sfert de talent. „Scrisorilor" emi nesciene.. ce mare ispravă. Şi cred c a „umbra marelui Mateiu" va tremura auzind cît de la modă pot fi „craii" săi la atîtea dece ii. „pupat piaţa endepedenţi zică. fireşte. este o frumoasă carte fără cusur. la radio. Istoria cu pusul îndelungat al mănuşilor ca să nu-i altereze gingaşa mînă frigul clanţei cînd rebegitul tată bătea în geam în viscol schidă uşa mai repede ne face parcă să-! vedem aievea pe marele Iancu cu mustaţa zbîrlită d urie. răbdate şi încredere. la tele viziune precum şi apariţia scriitorilor în scrierile memorialiştilor. viaţa lui Mateiu I.. Editorii nu le pot respinge pe toate. curiozitate).potrivi doar unor creaţii ca Mizerabilii. E posibil aşa ceva? ar întreba cineva inc redul. Aici d. N-are importanţă dacă această lume e ală sau a trăit doar în imaginaţia lui. ca şi intenţia artistică înainte de a se produce Asaltaţi această curiozitate pe toate canalele. prietenil or sau admiratorilor sinceri creează adesea scriitorului o imagine cu efecte rele. de cît cuminţenia celorlalţi copii ai lui Ca-ragiale. care. în faţa gîn-dirii comune care a tresărit: Aha! Aşada lentul nu e aşa de important! Păi dacă e vorba de aşa ceva. Da. al căror er ou a fost Mateiu. nu constituie pentru mine u n obstacol în calea lecturii operei sale. strică alţii. cînd alţii dispar sau intră. rupte din contextul vieţii şi operei. pe lîngă puterea şi profunzimea inspiraţiei. întreţinută cu atîta trudă şi prudenţă de artist în cursul vieţii sale re moartea îl împiedică să mai poată interveni. cei mai îndrăzneţi dintre ei şi-au suflecat pînă sus mînecile şi s-au şi brîncile pe treabă. interesul pentru rodul imaginaţiei ş simţirii lui să înceteze. trei sferturi muncă.

fiindcă în aprilie am fost luat eu militar. cu „scrisorile" în mînă. ediţii. Descriptiv. intră în bibilioteci şi stau acolo.. şi în iulie. al căror rol de moment sa epuizat? Nu este creaţia un lucru care atrag e pe scriitor în aceeaşi măsură cu ideile care îi dau coeziunea secretă? De ce n-am alege a unci.. Am văzut-o pe scriitoa re prima oară în 1943. Şi aceştia nu vor fi cei mai răi. Lui Lovinescu n u i-a plăcut. ştergîndu-se cu mîna la ochi. oare o fac rezistentă în faţa timpului şi care depăşesc cadrul str l decorului istoric? Altfel ce interes ar prezenta pentru noi nişte alegeri într-un regim care practic nu mai există? Şi apoi. ale scriitorului.. „Hm! a exclamat criticul la urmă. dincolo de faptă mai e ceva. la radio. Putem să mai tr cem peste Jurnalul intim al lui Maiorescu? El există şi e complicat să-i răstălmăceşti sens le. Într-adevăr. dar după ce el nu va mai fi în viaţă. Fiindcă scriitorul român. creaţia în sine? De ce trebuie bruiată cu astfe l de scrieri. „mărturisirile" eţetera. Nu xistă decît o singură cale sigură pentru scriitor de a se apăra de acele „amintiri" şi „edi e contemporanilor care i-ar vulgariza viaţa şi opera. cînd ne dăm seam . sau să construim un pod. Uite (îmi spuse în treacăt cu o mic amna Hortensia Papadat-Bengescu!. Nu ne-am născut doar să scriem o carte. mă invită criticul. Ia loc. se irită prea adesea de îndrăznelile sale de odinioară şi peniţa sa nu mai alunecă pe ie decît ca să istorisească frumoase fabule poetice. Are talent!" Ei. nu la bătrîneţe trebuie începută ace rindere. cum de fapt ni se şi întîmplă. acest ceva pierdut.cantitate mare bucăţi ca Arendaşul român. Citisem în cenaclu o bucată i ntitulată Calul. sau o frumoasă clădire şi pe urmă să murim. şi am mers î urma cortegiului său funerar împreună cu Constant Tonegaru. în primul rînd şi poate chiar exclusiv. dar pe care n-a mai avut timp s-o publice. şi cititorul naiv (şi nu sînt toţi ci ii. cu vocea lui subţire şi senină: „Are talent!. memorii. se vor găsi tineri talentaţi şi c are vor sfîşia această mască. care vor vărsa lacrimi cu veneraţie pe fabulele lui şi vor produce. nu le mai poate scoate nimeni chiar dacă toată breasl a noastră ar protesta. După ce criterii să le mai scoţi din moment ce au fost publicate? Ţi se poate dovedi. oamnă în vîrstă. int e capul ei. menite să-i creeze o figură aureolată e înţelepciune. descriptiv. marele critic murea. şi pe care Geo Du-mitrescu o reţinuse s-o publice în efemera sa revistă Alba tros. Nu cunosc deloc viaţa Hortensiei Papadat-Bengescu. în ediţia noastră. Da.. la puţin timp după ce începusem să frecventez cenaclul lui Eugen Lov nescu. ci încă la tinereţe şi terminată la maturitate. Şi am venit cu Calul. dar avusesem noroc să-i citesc la altă şedinţă o nuvelă mai tradiţională. Cine să mai observe în acest caz că fascinaţia operei literare asupra citit orului nu se exercită prin ideile ei de suprafaţă. scrieţi o prefaţă în care să arătaţi că valoarea pie re pierdută stă în faptul că demască moravurile electorale şi ale aşa-zisei „libertăţi" bur diminua cu treizeci la sută interesul pentru operă al tînă-rului cititor neavizat şi care aude pentru întîia oară din această ediţie că I. Rrromânca. .L. să-mi scriu eu îns pe acum „amintirile". mi-am zis eu atunci plin de trufie.. staţi să vă citesc una care să justifice mai bine această ap iere. preferîndu-l în numărul acela auzi du mneata! pe Nic. scrisă cu o duritate pe care ulterior am pierdut-o. amintiri.. M-am dus şi l-am găsit în acelaşi birou: avea un musafir. ci î tabili doar (e drept." În cursul săptămînii următoare cineva mă anunţă că vinescu vrea să mă vadă imediat. Dar pentru mai ce? aş putea fi întrebat. Savantul rom 907 Din primăvara pîna-n toamnă ş-c. că nimic nu e inventat. Cea mai mare scriitoare română. cînd eram într-un concediu. adăugînd şi hohotele lor de rîs) statuia lui vie şi plină de interes e un soclu verosimil. c i prin ideile ei adînci. Rrromânul. Mi se face frig cînd mă gîndesc! Hotărît. la început. Cei mai răi vor fi inşii duioşi. ajuns ve abil... şi e aproape totdeauna prea tîrziu. trebuie să iau măsuri. păi dacă am talent. Românii verzi. Titu Maiorescu l-a scris încă de mic. L. numai acele lucrări care s desăvîrşite din acest punct de vedere al creaţiei? Nu aşa a gîndit şi autorul însuşi cînd l eparte de volumele editate de el în timpul vieţii? Să nu uităm că toate acestea. domnule. naivi?) dă de ele. prin aparenţa ideologiei ei comune. pentru împlinirea noastră. Smeureanu! Lovinescu a exclamat de cîteva ori în timpul lecturii. fiindcă nu-l vor nega. frecventare care n-a durat mai mult de cîteva luni. Nu ştiu încă să răspund la e întrebare. televiziune şi în manualele did actice. Sa spună el însuşi despre sine şi cre a sa astfel de adevăruri dure încît nimeni să nu mai poată trece peste ele. în tăcerea plină de nesiguran re se lăsase. să mai realizăm. emisiuni pentru ilustrare a ideilor şi necesităţilor curente ale timpului. Nu e nici o glumă! UN SEMN DE ÎNTREBARE În noastră. Caragiale e un mare clasic român de va re universală.

să aflu de 72 ce mă chemase. dar întors la Bucureşti şi plecînd spre Sinaia. Nimeni nu-i adresa un c uvînt. dar a vrut să-l umilească. cum spune. Un prieten foarte neliniştit în conştiinţa lui. nici n-ai apucat să te afirmi. s-a tras în jos. A luat-o tăcut pe lîngă garduri şi s-a dus încet fără să se uite îndărăt. M-am dus pe la ţară. care nu lipsesc din literatura lui. în re iunea Huşi. Pamfil Şeicaru. i-arn spus eu în gînd bătrînei din faţa mea şi mi-am întors privirea sp critic. şi ţi-ai şi găsit. prieten b un cu criticul. mi-a spus el. escărcări afective se petreceau în el? Ce prăbuşiri? Chipul i s-a lungit. criticul. mi-a spus el atunci. Am să insist asupra acest onaj negativ. a mai adăugat criticul cu o blîndă filozofie. Sau a înţeles. al cărui nume nu tr ebuie să-l ştii. vezi ce e. apoi s-a făcut de o paloare mortală. cum nu lipsesc nici din viaţă. Ce să scriu? Du-te pe la ţară. ce folos?" Aveam douăzeci de ani. A avut apoi timpul să tot stea de vorbă cu tot felul de moşi uitaţi de Dumnez eu. De ce? Nu se înţelege cine e individul care îi ad ză acele cuvinte dure.. a dat la o parte. reprezentau cam două salarii de-ale mele de proaspăt secretar de re dacţie la un jurnal de după-amiază la care am putut intra tot prin recomandarea critic ului. admiratori. Ca să vezi. „O fi ea cea mai mare scriitoare română. a continuat prietenul meu. în original.M-am uitat la doamna din faţa mea şi n-am recunoscut deloc în figura ei îmbătrînită şi obos emeia din faţa oglinzii". Ţin-te bine luat banii încîntat. Ai dreptate. şi scrie. E un nesimţit. şi acolo la primărie am văzut o scenă: un tînăr ţăran rău îmbrăcat şi cu o biat gat să vie şi să semneze actul prin care adera şi el la o agricultură cooperatistă. scoală-te de-acolo. ilizibil.. Semneaz pe urmă are o clipă de derută cu tocul în aer. i-am spus. Atunci va fi grav. la convingerea că trebuie să-şi facă altă viaţă! Aici m-am înfuriat. o să ducă şi el altă viaţă? „Hai. ai înţepenit acolo?" Tînărul om s-a ridicat brusc. îţi oferă zece mii de lei în schimbul nuvelei dumitale Calul. care avea vreo douăzeci de pagini şi se mimea Desfăşurarea. Scrie acum. Prin iscălitura asta. N-a fost s pe care l-am văzut atunci. E un admirator al dumitale din' cenaclu. dar nu la mine în sat. şi copie să-ţi faci dumneata a. dar fără vreo semnificaţie mai înaltă Păi tocmai de-aia nici n-a înţeles ce sens profund avea pentru celălalt tot ceea ce se î tîmpla în sat. Trebuie să arăţi satul cu tot ce se întîmpla în el. dar nu e suf cient. probabil un individ care vedea în afac erea care se încheia ceva foarte avantajos pentru el. Aşa e. patron fiind celebrul. A m aflat abia tîrziu de la Zaharia Stancu că trebuia să fi fost Dinu Nicodin. a mai stat printre oameni cîteva minute. aşa cum ai scris-o. Reuşise să ească şi pe mine. am scris aceas tă schiţă. „Nu mă interesează persoana dumitale". n-o să apară. Un domn. către Ion Vinea. ci undeva prin Moldova. om foarte bogat şi de o cruzime rafinat a cunoscută numai de puţini. am gîndit eu. voi fi exclus din Uniunea Scriitorilor şi maladia literară se va transforma în una politică. mi-a răspuns el. Nu vreau să fiu scriitor. scriitor încifrat. . criticul. parcă s-ar fi abătut deodată asupra lui toat rebările: cum trăise nu fusese bine. nelinişte pe care n-o nici azi. care în alt timp istoric la vîrsta mea de atunci „se sta bileşte la Fălticeni şi se căsătoreşte cu Ecaterina Bălu". Da. Eşti scriitor. prin care el dădea tot. E bună. s-a lovit cu genunchiul de masă şi f untea lui mare şi albă ca hîrtia întîi s-a împurpurat. N-am acuma chef să scriu. Prin 1952. Tot trebui e să scrii. sau nu e? Pe urmă n-ai descris cum au ajuns aceşti ţărani camdată puţini. pe atunci. bă. care explică pesemne plăcerea pe care i-o făcusem eu cu ucide rea minuţioasă şi crudă a „calului" meu. Ce po ziţie socială ocupă. în „tabelul său crono refaţatorul. Şi trebuie să spui şi cine e. dar dacă nu mai mă pot î ti de ea şi ea de mine. M-am grăbit să copiez manuscrisul şi să trimit bizarului admirator originalul. cum puteam gîndi altfel? II admir abia acum pe Sadoveanu. e în partid. ci. Cine era cel care i-a adresat cuvintele ace lea dure? Cine ştie ce tîmpit! În cazul ăsta sentimentul dureros pe care îl descrii tu inuează semnificaţia. pe care te r agă să i-o trimiţi prin mine. aşa cum o arăta. în plină frumuseţe matură. în Istoria literaturi Călinescu. I-am r enţia mea a fost să descriu numai atît cît am descris şi nimic mai mult. s-a auzit atunci o voce poruncitoare. mi-a spus ul meu. mă aflam la Tuşnad într-un prim concedi vărat din viaţa mea. dar n-ai spus tot. care era director. mă avertizase prin luna mai a aceluiaşi an că dacă nu scriu imediat ceva prin care să fac să dispară norii unei maladii literare inventate de care mi se legase num ele (naturalism!) şi în care nepăsător pluteam.

şi anume Caragiale însuşi. într-o zi cînd scriitoare nu mai era pe această lume ca să ne mai pună nouă. Mă voi strădui ceva mai jos să arăt ce înţeles are pentru m azul de faţă. cît foarte oarte absenta. cum ar putea scrie în vii or un autor de „tabele cronologice" de vieţi.. deşi pretenţiile mele nu merg pînă acolo încît mesc ediţia mea „ştiinţifică".Şi ce mai rămîne din ce am vrut eu sa spun? Tot. de se stabilise evident în Bucureşti. N-a stat mult acolo Horestina PapadatBengescu.. care avea să-i aducă p e plan internaţional o medalie de aur. am cit it din curiozitate. fiind. şi acest prieten nu mi-a s atunci să mă duc s-o văd şi eu. Şi pe lîngă asta aveam treizeci de ani. cînd e vorba de opere comp Dar să nu uităm după aceea. dar care e interesat ca arta literară. Am găsit acolo printre alţi scriitori şi o doamnă nu atît foarte bătrînă. tot critic. orice întocmitor de ediţie are dreptul să judece critic lipsurile celorlalte. Scopul meu e să întocmesc una „artistică". Mi s-a răspuns că e Hortensia Papadat-Bengescu. şi. această noţiune. Să ne oprim însă puţin asupra interpretării care s-a dat ope Caragiale pînă mai acum cîţiva ani. O în soţea aproape tot timpul Claudia Milian. fără nici cu discuţia de care de altfel marele om n-avea nici un chef: „Ştii. şi nu e nimic de făcut cu aceşti c nibali care dănţuiesc în jurul cazanului filozofic şi sociologic în care au aruncat „opera" aşteptînd să fiarbă. pe care să nu le mai repete şi bineînţeles să se ferească să nu facă la rîndul său alte greşeli. da i am început să rîd: „Şi deaia sînteţi dumneavoastră săptămînal optimist?" Am publicat nuve iderabil în august şi am plecat să mă odihnesc la Tuşnad. Întîi Z d-l Cioculescu. şi „scriitorul. aşa e. G. care a fost mai convingătoare decît argumentele lui. un tăcut şi neluat în seamă de nimeni s de întrebare. ne-a explicat Claudia Milian.. şi propriei ei generaţii strălucite)." Am înţeles că avea probabil m ulţi musafiri reacţionari pe care îi da afară în felul acesta. eram de aceeaşi vîrstă. Locuia în condiţii înspăimîntătoare. L. Nu m i-era mie atunci gîndul la viaţa celei mai mari scriitoare române. dar nu Premiul Nobel. voi căuta să profit de acest pun cîteva cuvinte despre predecesorii mei. el însuşi scriitor. Zarifopol cere ca tot ceea ce a scris I. deşi le bănuiam în general conţinutul. plescăind din limbă de satis lăcere. Mia spus mai tîrziu (cînd era prea tîrziu!). acest am. generaţiilor mai tinere (şi. a urma urmei.. şi c tifică o intervenţie. mi-a mai spus acest prieten cu o st ranie pasiune. în prefaţa sa. Eram singuri. L. în camera mea frumoasă de pe strada Ana Davilla şi se făcuse dimineaţă. care a avut timp să-şi publice în volume ceea ce a consi erat el că merită să fie strîns între două coperţi şi a ignorat . Dar am auzit că a mai trăit cîţiva ani. Fireşte. nimeni neavînd dreptul să facă o selecţie. pe care îl merita pentr u opera sa anterioară. nu se mai întorc vre murile. dar nu prea mult. gi şi norii care s-au strîns deasupra capului tău. roata istoriei. CARAGJALE Oferindu-mi-se prilejul de a scoate la Editura Cartea Românească o nouă ediţie a operei lui I. L... nu se căsătorise încă cu nimeni şi n-avea ştiinţa de a s ia de colegii săi ajunşi la capătul unei vieţi şi al unei opere". unde Uniunea Scriitorilor avea o vilă.. cînd l-am vizit t o dată. Generaţiile afirmate tăceau.. pentru ca apoi s-o „deguste" în linişte. DESPRE ACTUALITATEA LUI I. Şi nuvela va apărea. stăteau de vorbă amîndouă. Se afirmase Mihail Sadoveanu scrisese sau se pregătea să scrie Mitrea Cocor. Dacă ar fi murit atunci. studiile şi prefeţele care au în ediţiile precedente din ultimii douăzeci de ani. socialismul va fi învingător. gîndul la destinul ei nu mi-ar fi turburat cu nimic astăzi amintirea acestor efemere întîlniri. Eu ştiu că sînt pe deplin conştient de zădărnicia i enţiei mele: critica şi estetica literară. şi un alt prieten al meu. a zitat-o într-o iarnă acasă. Aşadar. se hr e şi se va hrăni mereu din corpul viu al operei de artă. interpretare al cărei ecou persistă încă icicolo. Şi e interesant. Întîi m-am simţit jignit. am să încerc să le stric fie măcar şi pentru cîteva clipe apetitul. Totuşi. cu problemele grave care se puneau generaţiei mele. Cine e? am întrebat. Ţinea foarte tare la mine. de toate nuanţele şi de toate orientările. noi doi. Într-adevăr. că a existat cineva care a avut totuşi drept. Caragiale să fie preluat . ştia pe atunci mai multe decît ştiam eu şi voia să mă aper primejdie de care eu nu eram conştient. creaţia artistică în g l să nu fie copleşită de interpretări şi speculaţii 78 excesive şi să nu fie sufocată de ab i. premiu pe care sîrbul Ivo Andrici avea să-l primească. se ţinea departe de generaţia mea. care au adunat toată producţia literară şi publicistica a marelui clasi c. Omul pe ca re îl admiram de mult. Nu se simţea bine. fie ea şi din partea unui om care nu e specializat în probleme de critică şi estetică literară. a crezut de cuviinţă că trebuie să-mi spună din cinci în cinci minute. Călinescu. Caragiale. în ediţiile următoare. şi următorul edit uvîntul artistică în ghilimele.

Dar. pe care o simţim totdeauna în faţa capodoperelor şi în care e amestecat dmiraţia. povestiri de Caragiale. oricare din nuvelele sau schiţele sale.. L. e mai bine să părăsim aceste s ii şi prefeţe şi să ne punem mai degrabă întrebarea: în ce constă. că un cetăţean. de pildă. citînd aici idei şi propoziţii ridicule. descrierea obiectivă a condiţiilo sociale şi istorice e necesară. şi. şi editorii străini ai departe. că în toată opera s există vreun ţăran sau muncitor ridiculizat". prin eliminarea a tot ceea ce e c omun tuturor valorilor. Caragiale? Ce a descoperit el? Fiindcă un scriitor de ce ar f i el mare dacă nu e original şi n-a descoperit nimic? Satiră a făcut şi Vasile Alecsandri. ia deformat apoi opera. ce. mă instanţă. stîrnesc noi uimire extremă. şi.. o izolare individualistă!). Se pare că sînt totuşi foarte „gustate" astăzi aceste aparenţe de sfărîmături. chiar luate separat. încîntarea şi chiar şi cea atît de ironizată de unii şi de însuşi Caragiale „emoţ . Scriitorul însă nu le publica cu premeditarea experimentului. într-adevăr. sau In vreme de război. dar aceste ediţii sî biblioteci. Trebuie să mărturisesc că. ci în zeci de mii de exemplare în care s-au tras şi pus l dispoziţia cititorului de toate vîrstele. încercînd astfel să acopere o trăsătura ei de bază: satira. sau Atmosferă încărcată. uitîndu-se voit un fapt însemnat. departe de a fi rupte din context.ceea ce risipise prin ziare. Fireşte. care constituie parcă sfărîmăturile marii opere. „care a rîs de toate şi n-a crezut în nimic. au valoare doar pentru că fac parte dintr-o operă mare. d ul era încheiat şi opera necontroversată.. şi să mai reziste aceea cine mai poate în faţa curiozităţii devorante a cititorului. etc. de pildă. noi revelaţii. experimentează inocent în văzul tuturor. Ce secrete? Care secrete? Unde vezi dumneata taină? Iată proba: Cetăţeanul G iţă Calup! Jupîn Dumitrache a fost copiat după natură. care e nesatisfăcut şi i itat dacă îi spui că există într-o operă secrete care nu pot fi desfăcute sau taine care nu t fi sfîşiate. faţă de care „dosarele" şi „carnetele" pe care le-am ironizat mai sus sînt adevărat mente ideale de întreţinere a curiozităţii vii pentru creaţia artistică. dar nu mi se par definitorii pentru origina litatea lui I. L. nebănuind nici el ce-o să-i iasă. E un semn de întrebare dacă unui scriito convine să i se intre în laboratorul său secret. aşa-numitele ^carnete". „miticisme" sau „gogoşi". În schimb. rămăşiţele ei. după cum zugrăveşte pe exploataţi sau pe exploatatori" etc . iar despre mediile micilor funcţionari sau comersanţi au mai scris şi alţii. Caragiale. condiţionează orice analiză cît de cît se oblematicii unui mare scriitor. Şi nenumărate alte detalii. după ce în timpul vieţii l-a „constrîns" să-şi petreacă ultimii opt n viaţă la Berlin (iar el n-a înţeles că această plecare însemna o însuficientă încredere î citoare. noi interpretări bazate pe texte autentice. adică tot felul de articole. a creat despre el imaginea scriitorului sceptic. în cadrul literaturii ro inalitatea lui I.. reprez intă palid contextul plin de lozinci cu care e înţesat şi potrivit căruia Caragiale ' parcă anume s-ar fi născut în secolul trecut ca să satisfacă apetitul sociologiştilor vulgarii d in deceniul 50 60 al secolului nostru. ci într-una pur sociologi ulgară. şi nu în cîteva mii. sa u O făclie de Paşte. este felul cum se împarte ea.Nu simpla fixare sociologistă a mediului descris şi stabilirea genului literar practicat de un scriitor ne dă cheia originalităţii unei opere. care. Cineva ar putea să-mi reproşeze că abuzez de pers pectiva pe care ne-o dă timpul care a trecut. ceea ce e propriu sau dominant numai în opera unui anumit scriitor. Consumul de literatură c ere noi amănunte. i ntrăm însă nu într-o interpretare literară a operei caragialeşti. pînă cînd din criitor şi din operă nu mai rămîne nimic nescos la lumina crudă a zilei. sau sîntem tentaţi să răspundem că prezenţa ei nu ne relevă nimic. bineînţeles. se comportă întocmai ca Jupîn Dumitrache din O rtunoasă. aruncînd-o în domeniul „com icului pur". un scriitor pe ca re burghezo-moşierimea. toate operele de valoare creează în cititor acelaşi sentiment că se află în fa orţe artistice. şi dificultatea e cum să descoperim. şi mai ales o mare cantita te de „caraghiozlîcuri". şi la unele cărţi au început să publice aşa-numitele „dosare" ale cărţii sau. Din cutare noti lăm. Iar Balzac n-a spus el însuşi că vre e secretarul epocii lui? Va să zică secretar! Ce e misteros aici? În ediţiile următoare. cum ar fi Păcat. numi te Cănuţă om sucit sau Situaţiunea. l a care desigur că semnatarii în cauză au renunţat şi ei de mult. Fiindcă la întrebarea ce înseamn tică nu putem răspunde. Dar dacă ne mărginim doar la această descripţie şi mai adău că opera conţine „forţă artistică". Interpretînd abuzi numite articole ale sale. n-am spus mare lucru. Cine e Caragiale d n studiile care însoţesc aceste ediţii? Caragiale e un mare „realist". Da. Ghiţă Calup. chiar dacă în acest laborator scriitorul. dacă în ele n-am vedea şi idei de tipuri embrionare. sau chiar Calul dracului. Mă opresc aici cu citatele. ci din pasiune jurnalistică. „O trăsătură a întregii opere a lui Caragia lină de semnificaţie şi pentru excepiţonala forţă a realismului său şi pentru poziţia scrii . fraze şi ticuri car au să capete ulterior o putere de sugestie nebănuită la simpla lor lectură.

ală" a lui Maiorescu. care nu .

dezdoieşte biletele şi întreabă veţi listele oficiale? Ba da. B reşti-Astronomie zero-şapte-zeci-şi-şase-de-miitrei-sute-opt-zeci-şi-patru. ce? . Satirizarea în sine a unei anumite lumi sau ordini sociale de mult ne lasă indiferenţi... zeiţă.. se uită bine la liste. deşi a trecut de la crearea ei atît de mult timp? Mai trăim astăzi într-o societate gentilică? Nu.. deşi ştim totul pe dinafară.. parcă zice el surîzînd sardonic. dînd să ia biletele: Daţi-mi voie. Dumneata ai. Bancherul le ia. răspunse fără afectare d.. rile mari! Bancherul deschide nişte ochi plini de admiraţie şi zice. Ciuda t lucru. Lefter retrage încetinel mîna.. zîmbind şi el fără afectare. la posesorul lor. compusă din expresii şi idei inautentice care dau la iveală viaţa adevărată a conştiinţei lui falsificată de cuvinte. Cum s-a întîmplat!. „După zece minute omul c cuturat în fine jugul nesuferitei robii intră la bancherul unde au fost depuse bilet ele en gros. In loc de o c die umană avem deodată de-a face cu o comedie a cuvîntului.. mă-nţelegi. te două bilete. judecînd fondul chestiunii.. Ba pardon. unde se-ncasează cîştigurile de la loteriile care s-au tras alaltăie i? Fondul e depus la casa de depuneri. Dumneata ai la una tocm ai numărul care a cîştigat la cealaltă şi. Dar d. dar cu consecinţe pe planul c reaţiei spectaculoase. mă rog. Lefter cu vorba răspicată. Mă rog. zice d-lui Lefter.. cu materialul ei cu tot.. avem ată zero-şapte-zeci-şi-şase-demii-trei-sute-opt-zeci-şi-patru la Universitate-Constanţa. să umblaţi d-acu-ncolo cu infamii şi să vă bateţi joc de oameni. acea lume s au ordine sociala a şi dispărut. Ce a descoperit Caragiale l a eroii săi? Un lucru după cît ni se pare nu prea izbitor. zice bancherul. pierzînd toată sudoarea fiecare om ones . Să examinăm.. şi atunci în ce constă secretul acestei „eternităţi" a unui material atît de perisabil e ce ne place Iliada. nimic mai durabil ~că~ această operă. Lefter nu-şi dă bine seama de ce. f te o exploatare şi nu vă mai săturaţi. dar simte o sfîrşeală şi cade.. motiv pentru care îşi dă demisia. deoarece se-ncrede orbeşte-n mofturile d-voastră şi cu tripotajuri ovreieşti de bursă. Lovinescu sa afirme că materi lul din care e construită opera lui Caragiale e perisabil? Cu toate acestea. Iată-le.. E o realitate care ni se imp une. c are suntem noi proşti şi nu ne învăţăm odată minte ca să venim. Lefter se face vînăt ca ficatul şi se ridică izbucnind cu o volubilitate supremă: Viceversa! Nu se poate. Dă-mi voie. nu ată. Mînie. dus de cuvinte. mănţelegi? Vă-nvăţ eu minte pe dv.. În cazul de faţă. L. Şi totuşi. cărei muze şi cum i se adresează: „Cîntă-mi. În plină nefericire. î studiază aici. domnule. Înseamnă că avea dreptate E. Al dracului!. alb ca porţelanul. eroul azna. şi c aduce alor săi mari nenorociri. Şi. sau mai bine să citam un text la întîmplare: un funcţio are nişte bilete cîşti-gătoare. că ne a ramă. la bilete. Torentul de vorbe scoate la iveală o ţîcneală care zăcea în creierul ndividului neştiută pînă atunci nici de el însuşi. Caragiale. în cazul nostru. peste poate! Viceversa! Asta-i şarlatanie.. răspunde bancherul! una-sută-şi-nouă-mii-cinci-sute-două-zeci.se mai şterge niciodată din sufletul nostru şi se repetă cu aceeaşi intensitate la fiecare lectură. ca vampirii.. într-o situaţie dramatică pentru . Mă rog. rămînem stupefiaţi: nu e o dramă. şi intenţia satirică lipseşte. şi. şi iaca de unde provine.. p e în onorabilul Caţavencu şi ce festă îi juca Agamiţă Dandanache!" Dar să ievin la greaua î e pe care noi înşine ne-am pus-o într-un mod atît de direct. cu atît mai mult cu cît. nu mă-ncurca: sută-şi-nouă-mii-cinci-sute-două-zeci BucureştiAstronomie. zice d.. stimabile: v-aţi înşelat.. care asculta stupid : Uite ce e. D.. şi să ne revolt evoltăm! Aşa să ştiţi: proşti! proşti! proşti!" E clar. dar poate cineva să le-ncaseze şi prin noi. d. dar ni se cîntă „mînia ce-aprinse pe Ahil Peleianul". ce-i drept. Cum aude cuvînt rsa. ţinîndu-le graţios între două degete. pe un scaun lîngă co întinzînd machinal mîna cu biletele.. A veţi vreun bilet cîştigător? Am.şi viceversa. Popescu. Caragiale ne mărturiseşte el însuşi în opera lui. nenorociri! Astea nu le trăim şi noi şi individual şi extinse la popoare întregi? I. două cîştigătoare. fascinat de acest fenomen. Sunt cîştiguri mari? Măricele. ne stă înaint funcţionar oarecare. ci o comedie.

să zicem. Pedagogul de şcoală nouă. ai venit cam tîrziu. în tim alţii să trudească de dimineaţa pînă seara? Şi să nu-şi găsească măcar cîteva clipe să cont e-laţie cereasca «au să iasă să vadă măcar cum e cîmpul. o ediţie „artistică". care ne zilele. CE NE SPUNE ORION? Un poet ne atrăgea de curînd atenţia că peste capetele noastre „alunecă pe cerurile sticloase de iarnă o cated ală de lumină". cum ar părea la prima vedere. Într-adevăr. Ieşim din blestemul activităţii. şi care nici o explicaţie şi parcă nici un remediu. Ei! aşi!. Parol? Camerele s-a chis de sîmbăta trecută. uită că are în buz r o petiţiune iscălită de mai mulţi cultivatori de prune. precum la Costică Panaite. În ceea ce priveşte ediţia pe care am pregătit-o. celor trudiţi de cele opt ore petrecute în zgomotu l uzinelor. poliţaiul P tanda sau pensionarul Leonida.erou. Această tîmpenie umană nu e aşadar privilegiul r al moşierului Trahanache sau avocatului Farfuridi. Caragiale desigur că s-au mai făcut . L. S-a votat legea. În acest caz ce le-ar spune celor leneşi contemplarea. venalitatea sau necinstea (Scrisoarea pierdută). nu-i aparţin. Asta nu înseamnă că gheara leului nu e prezentă şi în ele. şi nu se adresează celor inactivi. E ceea ce am numit la început . pot să se uite pe c er şi fără îndemnul poetului. în mb stupiditatea care ni se dezvăluie la erou e atît de perfectă. să nu putem scăpa de ei niciodată şi să trebuiască veşnic să muncească alţii iar ei să stea şi să se uite prin locurile cele mai frumoase ale ţării. fără să fie însă asemănători cu el în alte trăsături. neavînd ce face. ac ste articole cu o semnificaţie legată de evenimente ale timpului ar putea să întunece o percepţie mai legată de creaţia propriu-zisă a creatorului lui Conul Leonida. T referiri cu privire la originalitatea lui I. dar frumoase nuvele curn ar fi La Hanul lui Mînjoală ar putea să le scrie şi alţii. După cum s nvinge cititorul îndată ce va parcurge sumarul. asta e menirea poeţilor. Marius Chicoş Rostogan. dar parcă în al doilea plan. acuma vii?. ci în faţa tîmpeniei umane rotunde şi inventive (cere în a gheaţă înainte de-a spune ce vrea şi batista impiegatului să se şteargă la gură). care după mine e mai frumos decît . înghesuiţi în magazinele supraa glomerate. împreună cu teritoriul pe care şi l-a descoperit şi al cărui unic proprietar niversal este. Articolul 214 etc). L.. Alteori comedia cuvîntului care se joacă e mai puţin originală. pe care trebuie s-o dea unui d eputat s-o prezinte în Cameră. W Faulkner. tot întîrziind prin bodegi. u crapuloase (Groaznica sinucidere din strada Fidelităţii). Asta înseamnă că gestui poetului de ridicare a braţelor spre a arăta ce e pe cer se adresează doar oamenilor activi. în timp ce în altă parte. care. Costică.ti. în care transcripţia limbajului pestriţ de mahala n u trece într-adevăr dincolo de „comicul pur" (D-ale carnavalului. Calinescu. existentă în ediţiile mai mari anterioare. contemplar a ne face să descoperim în noi înşine eternitatea. să atragă atenţia oamenilor asupra lucrurilor frumoa e şi să-i smulgă din grijile şi obsesiile lor prea de tot terestre. Sau se adresează şi acesora? „Tuturor oamenilor". pornind de la ideea că. Caragiale într-o zodie a seninătăţii artistice. E vorba adică de o ediţie care cuprinde aproape tot ceea ce a scris I.. deşi interesante. satirizînd. care. E vorba de o stea sau de o constelaţie şi ne îndeamnă s-o descoperim pe cer Într-adevăr. am eliminat cantitatea prea mare de publicisti că. a constelaţiei Orion? Că sîm şi ei eterni ca şi cerul lat? Şi la ce ar folosi să se simtă etern un leneş sau un hoţ care fură munca şi sudoarea a ia? Adică cum. sînt la fel de imbecili ca şi Dandanache. Descoperirea acestei comedi i a cuvîntului îl aduce pe Caragiale spre conştiinţe adormite sau buimăcite (Căldură mare).. d eşi la ei apare mai agravată. fără griji. ca peste tot în ceea ce a scris. Sadov anu). sau celor care petrec alte ore pe la cozi. bănuiesc că testa el cu un gest larg şi afectat citind rîndurile de faţă. deputat. stia. scoate la iveală. şi redevenim ceea ce fusesem înainte de izgonirea din rai: adică inactivi şi nem uritori. sau chiar multe din „momente". ca să oprească votarea impozitului pe grad: Bine. sau de-o lipsă de gravitat e angelică. care i-a permi s să dea la iveală tot ceea ce există în opera lui fără cusur sau îl reprezintă. Ele nu cuprind şi nu epuizează totalitatea lumii caragialeş.. care sîcîie autorităţile cu cereri vagi şi nimereşte la Regia Monop rilor în loc să se ducă la Pensii. încît ni se pare neverosi milă şi recitim de mai multe ori bucata (Petiţiune) pînă înţelegem că ne aflăm nu în faţa u um afirmă G. după expresia fericită a unui scriitor american. fără să fie în societate pe treapta de sus. cum le-a şi scris (M.

iubitori de spectacole ale naturii sau ale cuvîntului. ne spunea să ne aşezăm adresîndu-ni-se astfel: . se mai întîmpla să şi rabde. ca un pro st. pe care nimeni nu n e absolvă cînd copiii şi noi înşine trăim prost din vina noastră? Acest gînd m-a obsedat to na şi niciodată n-am avut sentimentul că am timp (deşi am avut berechet) să mă uit pe cer ş observ mersul constelaţiilor. care era singura care conta pentru cei mai mulţi. . O dată am fost martorul unei d ezvăluiri în acest sens. pînă găsea. Am fost obsedat. la cozi.Dar mai există printre noi. dar tatăl meu avea şi duşmani. care cînd intra în clasă. am excla toamna. să se „arănească". că îşi cîştigase acest drept suveran: să stea adică şi să se uite. adică în spirit. descreţind frunţile. La Chitila o să ajungeţi". după atîţia ani cît i ajungem însă la fondul dramatic al chestiunii. Da. Colos al! Cînd eram copil aveam un învăţător în sat. CIUDATELE OBICEIURI ALE BUCUREŞTENILOR Pînă acum cîteva zile am crezut că obiceiul de a mînca mămăli asă îl au doar ţăranii şi nu mi-aşi fi putut închipui că bucureştenii ar putea să stea într lungi.. şi nu o dată unii dintre aceştia ne înjurau pe noi. fi e împrejurări el nu mai avea de vînzare decît puterea lui de muncă şi trebuia să dea o lupt se lase chiar de tot înhămat pentru cîţiva saci de porumb. începea însă şi porumbul să se cam împuţineze tîn i omul începea să bată pe la porţile altora şi. Dar nu era adevărat. „Bă. Existau oameni care se simţeau ritaţi numai la simpla lui vedere. Era o trimitere obişnuită. Tatăl meu era un astfel de om. am văzut fenomenul cu ochii mei: bucureştenii au devenit mămăligari. de n-am descop erit pînă acum unde se află cutare stea? Nimic nam făcut. dacă nu s-ar fi lăsat noaptea. ci în minte. numai două. dacă vă luaţi după el!. Nu orice nerod are dreptul să stea gura. atît cît se vedea de pe prispa lui. tata avea cultul munci i şi ştia că nimic nu ajunge cel care nu pune mîna şi nu trudeşte din greu. Cu cîţi copii a punea însă că era acum rîndul lor să ajungă oameni şi sa muncească şi să-şi facă. ci zile întregi. nu e mălai? Cerere mare! mi-a răspuns funcţionara cu un glas filozofic. valoare care îi deosebea cu adevărat de boii pe care îi înjugau.. cînd ne vedeau rău îmbrăcaţi sau gălbejiţi de boli. fiindcă din contemplarea lui s-a născut gîndirea lui ori ginală. ce se-ntîmplă cu mulţi d re noi. cop iii. Adică el era un mîncător de pîine. mămăligarilor.. fiindcă taică-s te bogat şi nu trebuia să-şi vîndă grîul pînă la ultimul bob.. Ei bine. Ce-am făcut cu acel timp. în timp ce nouă ne rămînea do mîncam numai mămăligă. ieşind fuga din curte şi apropiindu-se de colegul nostru cu o expresie radioasă că-i poate da o veste mare: Nene. Mama era disperată. fiindcă ştia că nu e un leneş şi că îşi cre magul. românii. La muncă! Şi avea dreptate. cînd am înţeles ce s-a petrecut acasă în ziua precedentă unui cole al nostru. ine croite pe voi şi pantofi în picioare.. cînd l-am avut. să obţină mălai. contemplativi. dar asta nu înseamnă că mun labilă şi pentru el şi că statul îl merită toţi proştii. unde se colectau pentru bricile de zahăr. nu să umblaţi desculţi şi trenţăroşi. Cum aşa? am întrebat.. O să ajunge ni. Pe primăvară. o categorie de oameni care sînt chiar aşa cum îi vrea poetul. El consid ui. Ion. Frate-său mai mic a dat totul pe faţă. Atît. Adică dintre cei care n-o să-şi existenţa decît adunînd oase de pe cîmp şi vînzîndu-le la Chitila. după ce ne ridicam e şi-i răspundeam la bună dimineaţa în cor. aşa. absolvindu-l. fiindu-i absolut suficient ca să-l uimească şi isă-l încînte fără slăbire. spectacolul lumii. că dacă el cu adevărat îşi cîştigase acest şi unul din fiii lui depune mărturie că aşa a fost. cutare (aşa şi pe dincolo). mă? l-a întrebat frati-său. să muncească. Ar fi putut să stea pe pris pa scăldată de soare. Da. după cum se şl cuvenea. îi spunea el mamei. pe care îl chema Ion M. nu ore. Vrînd eu însumi să cumpăr de la casa de comenzi „Mercur" cinci kilogram mi s-a răspuns: Nu. şi făcîndu-i nu o dată pe unii ei să simtă că valoarea omului nu stă în cumularea de bunuri. nene! Ce e. t tot face de dimineaţă şi pînă seara şi nu pune mîna să vă ţină? Are două loturi de pămînt. Dar de ce? Aşa! Cum. care atrăgea şi fermeca lumea.

nişte aplice.. în restul odăilor nişte oameni. de pildă. să i se schimbe şi norocul şi apoi am uitat de această fericită persoană. apă de băut. nefuncţionînd sau scoţînd bolbor oseli groaznice şi împroşcînd cu apă pe pereţii sordizi.. jumate din cel e zece storuri. întrerup eu acest torent de lamentări. storurile. Să f tîi toţi. Cît despre mania curăţeniei să nu mai vorbim! Se vede cît de maniacă era. dar. l-am întrebat. îmi şopteşte fostul proprietar. eţetera.. se întoarce bucureşteanul cu punga cu mălai acasă. Nu voia nimic de la mine. cu o zi înainte... care sînt o maniacă a.. parcă spuneaţi ieri că. Ceva inimaginabil. Şi îi povestesc întîmplarea. Un vis! I-am urat. paisprezece pisici moarte a numărat. cei mici. din nou un telefon. pe dinafară. bă.. Asta fusese să zicem. nu v în mod abisal.l. Plafonul. să separe familiile în trecere. Am intrat înăuntru. Cînd m-au văzut că am venit.. i-a tras un picior în s ate şi l-a gonit înfuriat: Du-te. care duceau fiecare la alt bec.. Dar. fiecare locatar îşi avea becul lui.. asta e sit aţia! în aceeaşi zi am făcut şi eu o vizită în apartamentul care mi se repartizase şi din c ceastă persoană tocmai îşi cărase lăzile cu cfteva zile înainte. Nu trebuia să primesc să intru în casă astfel. Să intervin la autoritatea care ne-a dat repartiţiile. o sută de metri pătraţi de grădină. Ce s-a întîmplat. o cocină.. să i se întîmple. dar. A doua zi... care e o persoană maniacă în mat erie de curăţenie. orice ai zice. tone de gunoi zac acolo de la război încoace. mă face să fiu mai prudent cu afirmarea tăioasă de adevăruri. pune oala de tuci pe fo c şi se apucă să facă mămăligă! Înainte să mă mut în noua locuinţă am primit un telefon de a i se dăduse o altă casă în locul celei în care urma să mă mut. dar ţinea să-mi declare că îi va urmări în justiţ oţi cei care au locuit şi au plecat din fosta lui casă. Nenorocire. Deşi o întîm-plare pove stită de mine însumi despre nişte cetăţeni evazionişti care s-au comportat exact ca într-o elă evazionistă. începe această persoană din nou să se vaiete. Întrerup şuvoiul de cuvinte. con e stil vila.. Nişte oameni foarte cumsecade.. clanţele de la uşi. Mă bu ud pe omul meu exclamînd cu satisfacţie grasă. fostul proprietar al casei (căzută în întregime sub legea n aţionalizării). plafoniere.. Voia să-şi exprime recunoş t. ei. La intrare mă aştepta. ce să-i faci. cînd venise frati-său de la şc ca acuma. şi cîini uscaţi. Da' t să fac. dar o folose u toţi.c. pa rchetul. să cureţe parchetul şi abia pe urmă săi fi l răspund că m-am gîndit la asta. putrezite. fără să fie silită să se înt ic la baie.. totul e o ruină.. prin geam. Totuşi.. . şi i electrică complet deteriorată. ferestrele. nu! Un director de la cutare minister a locuit în apartamentul principal. Cum au putut trăi.. nu.. să.. unde nimeni nu făcea curat fiindcă nu era a nimănui.. Un miros infernal.. dar cum!. O voce jalnică mă întîmpină la celălalt capă firului. azi. într-un loc parcă era din paiantă din chirpici Fusese construit un zid despăr-ţilor care tăia holul... neacoperită.... apă. cu persoane care.. Se vede din stra dă. Tocmai văzuse casa şi era entuziasmată. şi ploşni re îţi cad în cap ziua în amiaza mare de pe plafon. Ei. Dacă ai şti dumneata ce-a păţit una din persoanele locuit aici.. ornamentaţii. cu ocazia schimbării c asei. Cum se poate.... pereţi groşi cu ornamentaţii ş. zic. mi-am zis. Ea. rupte. Am întrebat-o cum era... apă caldă? a -o din nou.. par iut că vin chiar la ora aceea. Nimeni nu îndrăznea e ridice contra lui! Vă închipuiţi ce murdărie. Splendidă.... Vreţi să spuneţi.. nişte oameni. Nu. îi ameninţa pe toţi. să zugrăvească.. de-aici! În general am nu o dată impresia că viaţa reştenilor e prea puţin cunoscută şi nu sînt deloc convins că literatura abisală care se sc desipre ei corespunde vreunei realităţi obiective sau subiective.. apo i zidul fusese dărîmat. Şi în plină vară caloriferele ard. Tocma ie să mi se întîmple asta.Nene. Dezastru. I trare directă din curte. nu. dar şi la bucătărie. gaze.. Pe d fară. S-o ajut.. mai e mămăligă! Ceea ce însemna că. ţinea chei a de la apă la el şi nu le dădea apă decît la anumite ore. De unde ştia. Da' cine erau ăştia care spune că nu îndrăzneau să.. separată. l-a apucat pe puşti de mînă. Podul ... Podul.. toate stricăciunile. peste ce-a dat. la bucătărie şi peste tot.. de acasă. ci ale lui personale. acest director era un zbir.. înţesaţi cu fire electrice de culo rite.. De ce? Fiindcă i-au furat lucrur i care nu erau ale lor. mîncaseră toată mămăliga şi nu mai rămăsese şi pentru el ai era! Colegul nostru s-a făcut roşu. E prea puţin cîte i s-au întîmp după cîte merită. trei ore pe zi.. avea să locuiască singură cu familia ei într-un apartament. pustie? Nu. În baie. galeriile de la ferestre din lemn de nuc. vilă... mi-a răspuns. dar că tot ar fi trebuit să iau totui de la capăt. tot străine sînt. trei odăi.. foart e cumsecade. o maniacă a curăţeniei..... Animalele care s-au refugiat în el... Nu-ţi l imeni în urmă o casă pe placul tău. Ferestrele cu feroneria distrusă. instalaţiile sanitare deteriorate. .. cine a locuit acolo? I s-a repartizat o casă părăsită.. apă necesară. insecte.

Dar asta nu înseamnă că aceste sute şi sute de pagini. Cultul nostru pentru va lori trebuie să aibă în vedere sensibilitatea noilor generaţii. Iliescu cutare. acolo unde erau duse de lupte şi ploi. ai renunţa definitiv la lectură fără grija. pe care nimeni n-ar contesta-o. Sadoveanu a păt s adînc în conştiinţa noastră. Te pomeneşti că ăştia sînt mămăligarii bucureşteni care stau la coadă la mălai! S AU PLĂCEREA DE A SCRIE Revista Viaţa românească îi dedică lui Mihail Sadoveanu în întregime l 9. nu m-a cîştigat nici după citit pe M. pe deplin reuşită pe toată întinderea ei. cum este pentru admiratorii săi. Apoi din nou urme ază o depresiune. că nu e un scriitor popular. care nu poate fi cîştigată la sine. Petrescu George. se plîngea. Feteşti . îţi trebuie timp ca s-o 96 parcurgi. dar pe care p uţini ar citi-o de la primul pînă la ultimul volum. Încep să citesc numele celor care au locuit în decursul anil or în odăile acestui apartament. care mă irita cu sentinţele şi speculaţiile lui filozofice de spre cărţi ale marelui povestitor pe care le citisem izolat şi nu-mi plăcuseră absolut del oc. Unul venea din Poci ovalişte. Dobre cutare. care ar put e reţină. să zi cem patrucinci luni. spulberate de vînturile istoriei. asemeni lui Creangă. A ceste numere. Aceşti nori de melancolie pot fi desigur emanaţia mormintelor strămoşilor noştri. Astfel de admiratori totali pot opri un cititor să intre în universul unei mar i creaţii pentru simplul motiv că o operă literară nu seamănă cu una cioplită sau zidită. profesori.-Sărat eţetera. mutaţi. Fireşte. se cere să studiezi şi să stabileşti permanent cota acestei atenţii şi curiozităţi. Opera sa însă nu este. uimindu-se. un omagiu cu prilejul împlinirii a nouăzeci de ani de la naşterea scriitorului. intuind a ceastă realitate. duşi. Gorj. Ostrovul lupilor. pentru cititori. cizmari. altul din Cujmir. şi scriitorul putea deci imagina. aşa cum se cuv ine să se dea despre tot ceea ce e valoare. ca să trec uşor peste scepticismul şi tristeţea fatalistă care pluteşte ici-colo pe de pra întinsului său teritoriu inventat. iar plăcerea de a scrie a autor ului o ia atît de des înaintea faptelor. trecerea lor pe aici ca printr-o gară.. criticînd Trecutul şi văzînd prezentul cu ochii v ului. Riscul ar fi îndepărtarea de operă. e preced reuşitele. Slobozia. ca să nu provoace î cititor reacţia de respingere. Şi nu se înşela. frizeri. că ai fi singurul care ar face-o. înţelepciunea aceasta asiatică. avocaţi. plecaţi. .. nici un scriitor nu eplineşte această condiţie. cum ar fi. altul din Greabănul. Pe cutia tabloului electric un caiet soios de mărimea unui dosar. Sadoveanu în întregime. Nu e uşor să convingi pe cineva s-o facă fără o privire mai detaşată. eţetera. Mi s-a întîmplat mie însumi să fiu ţinu ani departe de Sadoveanu din pricina entuziasmului nediferenţiat al unui prieten. şi din nou urcăm. ufia omului de cultură şi scriitorul din zilele noastre au afuns pînă acolo încît nu o dată tă că a pătrunde în marea masă a cititorilor nu înseamnă a ignora limitele atenţiei şi curi estora. Alba. încît. G. Este însă un semn de întrebare dacă e o condiţie şi pentru ctură. Georgescu Petre. au pentru cititor vreo justificare. pot avea un cusur: caută să suplinească un anumit gol. ca o condiţie a creşterii ascendente a inspiraţiei sale. foarte. pe drept cuvînt una di n cele mai lungi şi mai fertile.Pornesc spre ieşire uitîndu-mă prin odăi. poţi citi în Comedia umană a lui Balzac nu puţine romane în car logul este interminabil. care le-au împrăştiat oa e peste tot cuprinsul ţării. R. Nici vorbă. cînd am descoperit că aveam ce admira în vasta lui op eră. solicitate în zi-lele noastre de numeroase şi interesante fenomene. Aşa este. cum e cazul lui Sadoveanu. Călinescu. îl iau şi mă uit în el. foarte bun. pe atunci critic literar. de pildă. dacă n mii de pagini. contabili. doar prin superlativele celor striviţi de scriitorul în discuţie. Trebuie să avem grijă de asta. p e o poţi privi în cîteva ore şi să-ţi dai seama de măreţia ei. Cutărescu Ilie. La fel e şi Sadov anu. atî e profundă în ochii unora şi prezentă din plin în această carte. Într-adevăr. Pe unde or fi? Numărul lor mare sugerează instabilita tea modului lor de viaţă. abuzul de detalii ucigător. şi aşa mai dep arte. mi se poate răspunde. altul din Mihalţ. altul din Bora. E „cartea de imobil". Recunosc eu însumi. socotit de admiratorii săi un geniu. altul din Jegălia.. ci dimpo trivă. fireşte cu măsura cuvenită.. Ionescu Gheorghe. Trebuie s-o citeşti şi. Eminesc Caragiale. şi el este un scriitor popular. scinantă bursă a valorilor spiritului unde surprizele pot fi pen-tru unii scriitori catastrofale. dar altul şi din Hamburg. Volume întregi îţi trec prin mînă pînă ce dai peste cîteva sute de pagini în care moti ar anunţate mai înainte prind relieful misterios al marilor creaţii. un om care cu o simplă creangă să descopere în pămînt. dacă în următorul roman nu l-ai regăsi ţinî u şi bine în mîini firele acţiunii. Sadoveanu e xclamă aceştia „cu plăcere" e scriitorul naţional al românilor! Sadoveanu e ca un fluviu e care merg toţi afluenţii! Conu Mihai era un om bun. Au avut-o pentru Mihail Sa doveanu. după părerea mea. dînd deodată prea mult cînd ar fi trebuit să dea permanent. rea l sau presupus.

.

Era limpede: va mur i curînd. stîlpii spirituali ai satului. la o petrecere. situaţia lui nu era chiar aşa de disperată. S-a trezit inundat de imensă fericire. şi a atribui palidelor sale povestiri despre tîrgur ile moldoveneşti calităţi care strălucesc în literatura unui Camil Petrescu. Pentru popularea. la care era prezent şi chirurgul cu ec hipa lui. şi-a ridicat privirea peste zări şi s-a mai uitat niciodată la cei care au scris despre el. mi-a povestit mai departe acest prieten. cum am mai spus şi altădată. a început să-i explice cauza fenomenului. domeniul imaginaţiei. cu mai mare succes. O zvîrcolire!" „Dar spiri tul?" l-am întrebat. poate nu trebuie stingherită critica să oficieze în templul unei opere. Sadoveanu însuşi a avut o mare înţelegere pentru ceremonii. unde viaţa învăţătorului şi a preotului. i-a răspuns. da! mi-a răspuns. Aşadar. Şi. Fiind. „Dar vîrfurile negre ale filamentelor celulare?!" a zis atun ci unul din ajutoarele lui. Ajutorul său îns tra mai departe pe chip o expresie de încăpăţînare. şi Eminescu este es ompat! Terminologia aceasta cu preluarea sarcinilor. visul său l-a realizat Sadoveanu: în cărţile a sînt fragmente ale acestui tot. avea şi copii. şi învaţă-te minte de-aici înainte să mai crezi cînd te doare ceva că nu e cancer". dar pe urmă a regretat. Dar poate că mă înşel. Pînza contemporană a fost însă pictată. un coşmar care l-a chinuit toată noaptea. spiritul suferea şi el fiindcă ştia că o să fie gonit din casă. şi el fă-cînd să tresară o secundă marele spirit din care făcea parte şi care guvernează unive " „Numai o secundă?" l-am întrebat eu neliniştit. UN COŞMAR Un prieten mi-a povestit azi. dar. nu se lăsa convins şi îşi rezerva . adică. epopee mitică şi arhetipală". Chiar în vis. fulgerat î e de vreme. O fi pentru cel neameninţat. d ar pentru cel aflat sub gheara ei nu e deloc un vis. cum a exclamat Tolstoi cînd şi-a dat şi el seama că totul s-a sfîrşit. de către alţii. a trecutului unei colectivităţi naţ ale. care i-a adresat cu degetul aşa. „O. Da. n-a reuşit să înalţe construcţia. a adăuga el. t tuşi. gîndi-rea: moartea e un vis. ca pentru a-l feri pe Marele Măcelar de o eroare care l-ar discredita. „O. dar care îşi revin totuşi rep ede îndată ce murim. un fel de ameninţare că n-a fost cuminte. contestat cu vio enţă de un critic. în conştiinţe. nu fusese decît un vis! Şi s-a culcat la loc. Aşadar. tot ceea ce ştim noi despre moarte deodată nu ne mai ajută decît foarte puţin. Fiindcă iată ce citim în articolul care deschide numărul o magial al Vieţii româneşti: „Mihail Eminescu a rîvnit o epopee aromânească. s Nu mai era chiar foarte tînăr. dar chiar şi din Ion. mai ales că mulţi dintre critici se apropie de ea fără prejudecăţile amintite aici. şi fi-fi-fi. aşa cum trebuie iertat cel care iese viu după ce salva plutonului de ex ecuţie a trecut peste el. Se făcea că ajunsese pe masa de operaţie şi că ch rgul îi tăia o bucată de intestin şi i-o vîra sub nas cu o expresie sardonică: „Uită-te. cine ştie? Poate că cititor nu asistă ca noi la aceste ceremonii cu o stare de spirit la pîndă. nici de bine. în tinereţe. a muri fiind o idee totdeauna îndepărtată şi cu dată nesigură. pa unea. iertîndu-l. ştearsă la Sad e plină de tragism şi de culoare la autorul Răscoalei) înseamnă să pui în mod arbitrar pes literatura română modernă pălăria unui singur scriitor. şi asta chiar dacă dintre noi reuşim să prelungim această secundă prin urlete de sirene care să se audă pe o m re parte a pămîntului sau daca ne ridicăm statui curînd după aceea ciocanele cu aer compri mat încep să pîrîie la baza acestor statui şi le vor doborî fiindcă au fost ridicate datori nţei noastre de a specula ceea ce au în ei imbecil. Ş at apoi jos de pe masă cu moartea în suflet şi s-a întors la ai lui. vîrfurile negre ale filamentelor au altă semnificaţie!" i-a răspuns acela. cînd. „Naveţi cancer!" i-a spus acesta ca şi cînd bolnavul i-ar fi jucat o festă şi el închidea och i. efortul artistic al lui Mihail Sadoveanu este într-adevăr cel mai mare şi mai împli nit din cîte avem şi acoperă. ci el înţelege poate d oar atît. nici de rău. cînd îndepărtarea se m tiginos şi data nu mai e deloc incertă. trebuie să ne cărăm de pe suprafaţa pămîntului. ca o expresie a rîn-duielii care nu trebuie turburată. dintr-o admiraţie care dovedeşte ne erea chiar a operei acestuia. a fost o r uială de ale cărei consecinţe era pe deplin conştient.prezenţa acestor oase. că. Plăcerea lui de a scrie. cum eram eu. miroase a sociologism vulgar. nemaiputînd vorbi. că trebuie să citească din moment ce atîta lume s-a strîns acolo şi cîntă. La urm . oamenii. care nu l-a părăsit nici cînd natura i -a retras cuvîntul. ce a „rîvnit" un scriitor şi cine a venit pe urmă şi a realizat. a Hortensiei Papadat-Bengescu sau a unui Liviu Rebreanu (din Pădurea spînzuraţilor. Coşmarul însă a rev t. nu era un vis! Era un chin al existenţei condamnată să nu mai fie. „De pildă. „Nu. foarte vesel. cel puţin un secol de literatură pe care cronicarii nu ni l-au putut da pe deplin. il faut foutre le champ. se apucase să înveţe din nou limba. Se făcea că se afla la o masă." „Şi pe urmă? Cum te-ai trezit?" l-am întrebat. şi ti-ti-ti. şi-a spus. E un exemplu demn de urmat.

nu întru t l impenetrabil. dar fusese un om energic şi hotărît şi se străduise să umple. Bolnavul. acesta mi-a spus că nu erau. iar eu am izbucnit triumfător în hohote de rîs şi l-am părăsit acolo. dacă este mărginit astăzi de pomi. cerul albastru de primăvară. a scos chiar copiii la sapă pe propriile sale pămînturi! Dar i-a scos şi pe acele d ealuri ale comunei care se surpau şi în care a pus de asemenea pomi. A citit-o şi el. în sat. „Şi la vară. coleste rescut apare la toată lumea. se pare. Cum să i le spulber? Parcă dac răspundeam că mergem n-ar fi fost tot un drac?" Şi s-a uitat scîrbit în zare şi abia întru u şi-a adus aminte că venisem şi eu la el tot pentru ca să-mi infirme o bănuială. mai puţine ouă"." „Şi ce să fac?" zic. dar foarte mic. rezemaţi de z id. în formă de cruce. zice el cu acelaşi glas cu c se şi celui care îi făcuse propunerea cu mînăstirile. sau auzise. nimeni nu-l invitase şi nici prieteni nu eram. zice. care într-o mai devreme sau mai tîrziu. un mic pansament. zice. dînd din umeri în semn parcă de indignare că medi ului îi e dat să vadă şi să înţeleagă atîtea. deşi era ţăran şi nu intelectual. un bărbat tînăr. Curiozitatea lui pentru idei abstracte se tocise prin lectura ziarelor. apoi medicul i-a răspuns. irile şi să dormim la Văratic. „N-ai nimic. şi m-a dus spre laborator. M-a luat e braţ. Că acei pomi au f ost smulşi. însă. cîte. o întrupa el. Am crezut că erau prieteni cînd am auzit de invitaţia c u maşinile. aşa ca între oameni sănătoţi. aşteptînd să-l aud că îmi prescrie un tr (fiindcă. lucru care nu mai era necesar de constatat. dar veneau la şcoală de frica amenzilor. Cică ar fi exclamat pe uliţa satului: Cînd mama dracului m-a văzut pe mine cineva că am b lit o iapă? Bă. N-o să te apuci acuma. totuşi l-am întrebat: „Cîte?" „Ei. să ieşi de-aici. să mănîn r-o dată o omletă de opt ouă!" „Asta nu. lipsa de talent pedagogic. cu acest merite. i-am răspuns şi eu atunci. Îl aud că rupe tăcerea. Măcar la el fusese doar un vis. într-o categorie sau alta de pacienţi condamnaţi. Dar odată m-am. „La gît? m mai întrebat eu. mergem împreună în Moldova. zice. Într-adevăr. cică i-ar fi răspuns ace Stan. zice. „Are cancer". dus la spital după un rezultat şi l-am găsit pe medic stînd de vorbă cu cineva îmbrăcat în uniform navilor. N-a să mănînc multe ouă. dacă numai de asta depi totul." A urmat o nouă tăcere. N-a fost învăţătorul meu. şi pe ră încolo. s-a îmbrăcat şi a ieşit afară. într-adevăr. Avea un semn de boală la gît. iar amintirea unei instrucţiuni căpătate în şcoala normală i e şterse cu desăvîrşire din minte. nu era vina lui. ar scăpa!" „Ş ?" „Nu ştie!" „Şi de-aia ţi-a făcut invitaţia cu maşinile?" Doctorul mi-a răspuns însoţindu prin-tr-o mişcare a corpului său voinic.. apoi ntindu-şi că e medic şi că trebuie să spună şi el ceva. bă nea Floreo. în şoaptă. după articolele de popularizare şi avertisment care apar în presă şi la radio. că adică acolo unde îl avea era bine plasat. vedem noi unde mergem". cel mai puţin învăţător dintre ceilalţi. înţelegea. iar drumul din faţa şcolii şi drumul de patru kilome tri care ducea la gară. mănîncă. Nu fusese un învăţător cu vocaţie şi nici măcar cu insti nu-i spuneau nimic. nimic nu mai e sigur cînd apare o astfel de suspiciune şi chinul a pus iar stăpî-nire pe el şi p e urmă iar s-a trezit. totuşi acoperit: „Fă-te dumneata mai întîi sănătos. Ce porcărie! a exclamat prietenul meu indignat şi a renunţat la s omn.mai departe dreptul de a nu mai reveni asupra verdictului iniţial. „Ce fel? l-am întrebat. cică m-am dus la Văgăuni şi i-am dat la un cal cu paru-n cap! Fir-ar al dracului de cal! Hai. I-am făcut însă u tret neştiut de el în cîteva capitole şi şi-a recunoscut numele într-o nuvelă în care apăre lii cu totul întîmplătoare legate de persoana lui. Are bănuieli şi crede că o să i le spulber eu.. N-o fi moşia lui! Ideea d învăţător. deşi nu e şi el decît tot un om. la gît! Dacă ar fi acolo. Aşa era. c lesterolul crescut nu e un semn bun) în loc de asta îl aud că îmi răspunde: „Nimic. A făcut ce-a p tut. în halat roşu-închis. copiii din clasele lui învăţau prost. BĂTRÎNUL ÎNVĂŢĂTOR Mi-a intrat în casă bătrînul învăţă i-a spus că s-a invitat singur. După ce am rămas singur cu medicul. făcînd aluzie la pansament. lîngă acelaşi zid de care se rezemase şi contempla atic. mi-a dezvăluit el deodată. că numele şi e dintr-o povestire nu coincid obligatoriu cu ceva real. Erau amîndoi pe treptele de afară ale spitalului. la soare." „Dar de ce să depindă?" a dat el iar din umeri.. Bătrînul învăţător. devenise acest punct de vedere mai rău decît un ţăran. Stane. care. Unde?" A făcut doar cu mîna cu sensul că n-avea importanţă unde. tăcuţi. „Ei. N-o sa stea acuma să-i şi păzeaiscă.. cu vinele de la mîini şi de icioare subţiri şi fine. se datoreşte lui. Asta a fost demult. negricios. că nu eşti dumneata ăla. „Ce să facă ! a exclamat. prin .

iar e Vasile. ne ia gîrla la vale.. Învăţătoarea s-a dus la director. Fir dracului! Şi pe urmă a început să şi înjure. Cu vîrsta începuseră să nu-i mai spună domnul. Pesemne că elevii nu păc faţa lor prin lăudăroşenie şi învăţătorii lor prin nepregătire. prin sărbătorile pe care le organiza. numai cerbicia lui l-a sal bui să am un sentiment ij de siguranţă. Pe urmă vocabu nuanţat cu adjective care priveau prostia. înapoierea. „Crezi că înoată? zicea bătrînul învăţător. Dar ce vorbă de spirit să s . mă-sii e cu vremea asta. le-a descoperit şi la el. fiindcă nu s-a purtat frumos cu un copil pe vremuri. Cuvîntul mameluci apărea des în conversaţia lui. abia la bătrîneţe. Nu-l simpatiza pr opriu-zis nimeni. care înseamnă ceva înalt. Or fi avînd alte cusururi s evii or fi mai sportivi şi or fi încasînd loviturile ca la un fel de meci. cît în tat. Dar nu treceam totuşi prin el. mă." „Hai. om mare. muntenilor... Ce i-o fi spus. dar intrînd fără să-şi dea seama în viziunea de comedi mană.. şi care era înfundată în ghearele pămîntului. Nu era atît sonor acest răcnet. Îndîrjire însă nefastă în activitatea lui pedagogică după cum se va vedea. Eu am au cademie. acest învăţător. şi anume: ideea de activitate practică. nu se îneacă ei". crezînd c-o bate pe muierea-aia a lu i! Mamelucu-ăla care. preotul. gîfîind ca d e apropierea morţii. Şi încord le. zice.. căpătase cu timpu felul lui de a fi un soi de îndîrjire fără obiect. „Tui mama mă-sii. de faptul că un copil a pretins că ştie el să rezolve mai bin e decît învăţătoarea cutare problemă. au trecut peste destinele noastre un război şi o revoluţie . dă tîmpit ce e. şi at pe băiat. Mai bine îi omor cu biciul. care îi înveselea foarte tare nu numai p ţărani. că purceii ată." „Hai. dar totdeauna la alţii şi ult prea tîrziu. folosind acelaşi limbaj verde. ce. nouă. Nu zic nimic. nea Floreo. ca într-o ceaţă de vis în care groaza e însoţită şi de îndoială: adică nu se poate săsă mă scoată altul şi să rîdă de caii mei şi de mine. Şi totuşi. se bate singur. zicea. dar şi pe ceilalţi intelectuali ai satului. Cine să iasă cu lopeţile rile degradate? Păi cine să iasă? Nimeni! Dar nu ne smulgea noroiul cînd ieşeam după-amiezi e în sat. în zilele de lucru şi de sărbătoare. devale. şi scoa o sticlă din buzunar. peste treizeci de ani. deşi aveam curţi bine îngrădite. a intrat în clasă şi l-a bătut pe băiat cu pumnii şi picioarele ca pe e cai. un academician a pus întrebarea asta: Domnilor! Porcul înoată? Şi n-au ştiut să ră ndă. picioarele de la şold. jignit. reînnoit consecvent. l-a bătut degeaba. N-am venit cu mîna goală. ţigănia. el era director. ca pe purcei. e fără limite! Dar drumurile noastre erau pline toamna şi prim de noroaie adînci şi bălţi în care puteai să-ţi rupi. prin discursurile pe care le ţinea cu această ocazie. că bătrînul învăţător nci în plină putere. dar l-a bătut prea tare şi răz unător. nu era bătrîn deloc. Înjura: pe mă-sa şi pe tat-său. bineînţeles. se opinteau. şi nu suiam pe 106 dea lul lui cînd ieşeam la cîmp? Cine punea umărul jos la roata căruţei şi biciuind caii scotea urlet de ţi se zbîrlea părul. plăcerea de a privi în sinea noastră caracterul celorlalţi şi a face din as apoi o adevărată sărbătoare. Prostu ăla de dă în gropi! Ch a care am auzit că.iniţiativele lui culturale. De-atunci s-au întîmplat multe. pe care îl folosea şi în v aţa zilnică şi în relaţiile cu ţăranii şi care dacă făcea să se asocieze greu în mintea con ea de învăţătură. Bine că trăim. nea Floreo. nepregătită şi fără intuiţie pedagogică. era şi el prezent în scuţiile lor. Are. televizor. în schimb cîşti onsideraţie o altă idee care. să-ţi aminteşti cu încîntare. notarul . în care regul a e să ştii să rabzi.. Mă întreb cum se pricep englejii să transforme aceste amintiri despre dascălii ca re i-au bătut odinioară în încîntătoare şi pline de umor revederi. inginerul agronom. şi după ce te dai jos de pe calul de lemn. cît o să ne mai plouă în c Murim dracu înecaţi. cu vocabularul acesta grosolan.. Îmi dau seama că e o durată de timp mai mult decît suficientă ca să prescrie orice păcat. capacitatea spec vă ne e bogată.. Bătrînul învăţător a avut de îndurat. că înoată!" Astea erau dilemele intelectuale ale bătrînului înv de fapt. Îl consider prescris. ci nea. de efort util. simţind arsurile cumplite ca nişte fulgere pe spinările lor. şi ce dacă ni le smulgea? Nu le pingeleam la loc? Neputîndu-se adapta la acest joc c omplicat al pierderilor şi al compensaţiilor pe care îl cunoşteau atît de bine concetăţenii i. Şi cu a era satul nostru. acum treizeci de ani. luînd în braţe căpăţîna roţii s-o salte din cirmoacă? Urlet are se potriveşte cu ceea ce mi-a rămas în amintire. Să uităm. era verde. şi ai fi crezut că puţin ne pasă de ce era dincolo de podişca fiecăruia. mergea drept şi apăsat şi nu-l durea nimic. sau foarte puţini. Am venit neinvitat. tălpile opincilor şi ale bocancilor? . mă. care venise în satul nostru de pe undeva de la munte. dar are şi trei nepoate. Nu zic că acel elev n-o fi fost vinovat. Şi-l însuşiseră. ne place să stăm de vorbă pînă ne dor fălcile. să spui o vorbă de spirit care apoi. pe care ţăranii ştiau că o joacă şi care era propria lor viaţă. zicea celalalt. nu va strica niciodată să se asocieze cu aceea de intelect ual român. Drăcuia. ştiind că printre noi trăiesc astfel de oameni cu v tare. Înt r-adevăr. căzînd. cădeau deodată în genunchi şi în clipa următoare scoteau afară căruţa care erau înhămaţi. el.

cînd omul din faţa ta îţi dă la fălci scrîşnind din dinţi bestial? .

dar înţelesei imediat că mă înşelasem." „Păi de. izbucni el apoi. Are o Dacia mică. zice Costică. Ori din tăcerea care se prelungea nu se confirma cu nimic că pe umerii bătrînului învă ar apăsa vreo tristeţe neînţeleasă. zic. cu aceste că oate cu înălţăm. abia îl ducea. ac în spinare. şi să mă pună să-i plătesc şi pîinea!" „Bă. nu-i pasă.. şi i-am spus că nu-i dau?» L-a ce.. Şi să mănînce pîinea la mine!" „Şi să te mai pună s-o şi plăteşti!" zic şi cîteva clipe fără nici-o expresie asupra acestei enigme: de ce Pantazi acela le-a dat ăl ora saci întregi. s-a aranjat». şi ăstuolalt care îl cinstise cu mai mult nu i-a dat nimic. zice. sau ce dracu eşti?" „Nu sînt. ce ma bi? O pîine. Să-i zicem Ghiţă. pe Trafulică l n. ba îţi dau. Şi spune numele acestui fost elev. şi i-am dat un chil de ţuică (mai m lt nu i-am dat. şi ăla. cu Ilie. Ghiţă. fă. I-am trimis şi eu vorbă că îl bag în aia a măsii. Nu zic nim e la alde Geacă. de-aici?" „Păi cît să iai. Ilie. directorul de care îţi pomenii facem noi cu Pantazi ăsta?" „Ce e cu Pantazi?" zice.. zice.. nu ţi-am spus că n-am? Ce tot cauţi tu p-aici?» Zic eu s-o t pe muiere. fiindcă mie cînd mi s-a povestit acest fapt (multă vreme s-a vorbit despre ac astă istorie) mi-a rămas în minte o întrebare. unde s-au împăcat. şi nu găsesc răspuns la între . dar care nu i-au fost cunoscute şi preţuite. reluă el cu acea voce hotărîtă şi plină fără urcuşuri sau coborîşuri chiar şi în indignare. să-l auză ăilalţi. cîtă pîine îmi dai tu mie!?" „Ei. gata. n-auzişi. şi pe care i-o cunoşteam atît de bine. „De unde. contabilul. mă. am şi eu cîteodată nevoie stringentă de pîine. cînd ede.. că un chil de ţuică face mai mult ca zece lei) şi-i spun muierii: «Fă. „Ce e. sta de vorbă cu al lui Năfliu. în sacul ăla?" „Păi nişte pîine". acolo în sacu-ăla? îl întreb. acum s-a aranjat. Bă. i-a dat zece lei. mă. Mi se păru apoi că r meri. Ţuica ta costă mai mult!" „Păi eu ce-ţi spusei. că u pîini deodată?" Mă uit şi rămîn uimit în faţa indignării bătrînului învăţător...Elevul acela l-a iertat demult. mă întîlnesc pe drum cu Trafulică." „Mă. zice Costică! Ar mai f vrut încă una. Venea şi ăsta cu un sac în spinare. pe răspunsul acelui Ghiţă. dacă şi dumneata iai cîte patru pîini odată!" Şi mis spatele şi s-a urcat în maşină. bă. cu cheile lui din buzunar pe care să le vîre mai bine în. b . atunci de ce spune el. Ma răsucesc pe călcîie şi mă întorc la alde Pantazi. mă întîl Mizdri. Ce-a avut cu băiatul? De ce l-a bătut atît d ositor. fir-ar el atunci al dracul u hainele negre de pe el.. îl auz că strigă la mine. zice Pantazi. cu cîtă pîine m-ai văzut tu că plec eu de-aici acasă?!" „Ai. ce să facem cu pîinea!" Şi şi-a băgat cheile în maşină şi mi-a întors c. Şi bătrînu e noi. îl găsesc pe Costică al lui Nae. tăvălindu-l pe jos în faţa clasei cu lovituri de picioare? Mă uit la părul lui alb la întreaga lui figură tăbăcită de atâtea decenii de viaţă prin care a trecut. nea Floreo. vreo melancolie turburătoare sau vreo întrebare . „Bă Necşulescu". l-am chemat l nenorocitu-ăsta de Pantazi. Îmi spune pe nume şi ciocnim paharele. zice." „Era să zic eu ceva. ţîr-covnicul. zic eu în gînd. bă. „Costică. pe zi de-aici?" O pîine!" „Bă. că am trei nepoate! Şi ăsta fa -al dracu! „De." „Şi cum ţi-a dat-o? Pe ce bază? Eşti salariat. zice te?" „Păi. să mîncăm ceva. ca să fie aşa cum zici tu. Îl întreb ce-i fac cele trei mici nepoate. Îl găsesc aco l lui Necşulescu. o Niculae. mă întîlnesc cu Ghiţă în faţa şcolii. Pantazi. Şi mă duc să-mi dea. o pîine." „Am".. zice. Firar al dracului să fie. Nu cred în acea stă împăcare. că am nevoie. zice. bă. Pantazi. nea Filoreo. A da din umeri înseamnă a înţelege şi a încerc ezi. zice.. şi o dau la vacă. mă. se urcă în ea. mă.. că nu se uită nimeni la ea. afară. de unde să-ţi dau. Va să zi ca. L-a invitat la nuntă. într-o oră e vine acasă cu de toate." „Şi ci cu atîta pîine?" „Păi de. ajuns cu chiu . Mă întîlnesc alaltăieri cu alde băiatul ăsta care mi-a fost el care ştii şi tu că e director al şcolii. cu vai învăţător şi apoi director. zic. şi peste un ceas mă întorc ră. Aşa o fi şmecheria. a zis el aşa de formă. se lăsă tăcerea. cu pălărie. de la ăsta. măsii decît în uşa maşinii. bă. ce facem noi cu p alde Pantazi. cu Nicolae al lui Pinţur. bă. cu cravata de la gît. mă. «n-am. Peste trei zile îmi trimite vorbă să-l aştept seara acasă." „Dar cît îmi dai?" „O pîine. Se duce muierea." „Păi mie îmi spune că n-are. Pantazi. Beau nişte vin. Te po ai şi tu pîine. nea Floreo?" „Cîtă pîine iau eu. să-i dau să şi mănînce. îl auz că urlă iar la mine. că vine cu patru pîini şi să c nişte băutură. nu veni bărbat-tău de două ori. trebuie să dau la Lasă. „Păi cu pîinea asta!" „De unde să ştiu zice. o să avem şi noi pîine cît o să vrem de la Pantazi.. zice. De dimin eaţă. cîtă pîine iau eu. Trafulică. i-am dat şi lui zece lei. am auzit că îţi dă Pantazi şi ţie pîine. „Ce-ai.. o înmoi. cît să-ţi dau!" „Păi bine. „Ce-ai. director de şcoală. «ieşi. de. ce să fac?" „Parcă numai tu ai nevoie?" Intru la Mat să beau ceva. dar dat şi lui cinşpe lei. de la Bucureşti?" „Care Bucureşti." Merg eu mai încolo.

aşa cum aţi făcut cu procedeul cînd aţi plecat din sat. n-am fost eu acasă că nu duceaţi voi nimica. una cu un director. nici măcar o lingură. iar cealaltă la fel de bine. Să nu fii trist. cu doi prunci. că sînteţi oameni bătrîni. el pînă acuma şi-a bătut joc de cineva. tată. dar nu-i nimic. Pline de şerpi erau scrisorile pe car e vîntul le aducea şi le arunca în noua bătătură a tristului tată. ga vraşniţă pot să-ţi spun. nu vă temeţi că vă bate Dumnezeu.. dar. că sînteţ t şi acuma cînd v-aţi întors după garduri. că nu meritaţi să trăiţi. să ştiţi. tată. Era secretul lui. e ironic. acolo vă înmormîntam. în mele rînduri de scrisoare pe care vi le pot comunica. Celălalt fiu p re mai ponderat în exprimare. să-ţi strici tot ceai muncit? Dacă stăteai margine de sat. că doar nu eşti buricul pămînt fii melancolic. şi nu în centrul satului. care sănătate vă d dumneavoastră. că altceva nu meritaţi toţi decît să vă omor. Nu ată. viaţă de aveţi cu mine. să bage hainele acolo. eu pot să-ţi spun ca cel mai mare prunc al tău că puteai so laşi pe proasta ai plece la fetele ei şi puteai sta cu Nastasia să mănînci numa o . că sînteţi un fel de oameni escroci. noi am adus nuiele sta aia cu care ai venit să le iai şi să le duci în Oltenia. Dar te-a prostit proasta aia pe care ai adus-o în casa mamei. şi după aceea m singur la procuratură şi făceam puşcărie. pe noi ne-a făcut altcineva.. dintre care unul este Teodor care în curtea noastră nu a tăiat un l emn. ze a ce-aprinse pe doi fii ai Ardealului cînd auziră că tatăl lor şi-a desfăcut casa din satul natal şi s-a mutat în satul mamei lor vitrege. iar despre cele două fete nu ştie aproape n imic fiindcă nu-i scrie nici una măcar o scrisoare. că merge pe la toţi fraţii şi le dă la fiecare cîte o sută de lei parte din casă.. Ştie doar atît. vrea să fie muşcător. Şi mai scrieţi şi de pari. aşa după cum aţi făcut. Furtuna care s-a abătut peste capul lui de invalid din primul război mondia l nu l-a doborît însă pînă într-atît încît să-mi spună mie întreg adevărul. sau acum vrea să-şi bată? Să vie el aici la mine să-mi dea mie o sută de lei şi om vedea noi cum o f ne scrieţi că să avem grijă de capre. nici atunci nu trebuia să faci ceea ce ai făc ut.. vă legam pe toţi unul de altul şi vă duceam în spate sau cu caii colecti ui pînă la văduţ şi acolo vă aruncam. ca după aceea să vii şi să duci şi gardurile şi coşara aia de nuiele. în faţa lumii plecaţi din sat şi nu-mi n partea mamei nimica să vă fie ruşine. Asta n-am ştiut-o. a ajuns să comande în casa în m-am născut eu şi ceilalţi fraţi ai mei. nici Suzanea.Tată. de ceea ce ai făcut şi ce vrei să mai faci. şi dacă nu vă place să scrieţi mai departe. că sînt foarte bine măr te. şi nu le-a mai văzut la faţă de cînd a plecat. Stă şi se tîngu eîn-frînată cu care e judecat nefericitul lui gest de a fi luat-o de la capăt la bătrîneţe a fi căutat.. tată. că i-aţi numărat. nic i eu nici Măriuca. mînca-i-aş u dumnezeul lui de frate. că nu v-a fos condamnă tot publicul care aude. . să nu mai trăiţi.. vă arăt eu picher. că nu eşti poet. Nu am ştiut că vei ajunge vreodată să-ţi laşi casa şi să te-ai dus.. Aţi avut noroc că n-am fost eu pe-acasă în timpul plecat şi cînd aţi venit. să ştiţi că pe t pe toţi i-am dus acasă şi îi ard. de ce v-aţi dus la Nastasia şi v-aţi certat cu I Aţi profitat că nu a fost ea acasă cu unchiul Micula să puie mîna pe voi să vă sucească gî cultă. Despre. citiţi însă. ci să acţionezi împotriva motivelor care te -ar îndemna să fii.. fir-ar al dracului să fie!... că dacă o ştiam. că pe una am la celelalte le vine rîndul. că mai face el promisiuni. dacă aş fi fost flat ce-aţi făcut. un strop de fericire pînă în ultima clipă. şi acest nenorocit care era cît un dop cînd îl ştiu eu. ŞERPI PE HÎRTIE Cîntă-mi..insolubilă.. că aţi voi mai înainte. să ştiţi că nici grija nu avem de ele. Dragii mei părinţi. şi mai scriţi să iăm la picheru. şi la fratele Gheorghia. stăm de vorbă în alt fel. că nu v-am scris acum aici unde v-aţi mutat. s ar părea că se ţine la distanţă. dar ai ei au avut să-i creşti şi acuma vă avut un prunc împreună şi noi v-am lăsat în pace să-l creşteţi. s-au calificat şi şi-au întemeiat familii Un singur băiat i-a mai rămas din cei cinci. Ori. tată. Să ştiţi că vă urez din partea mea ca nici la moartea voas ră să nu aveţi pe cine să vă ţie luminarea la cap. Să nu-ţi pui întrebări care să te apese. Tatăl citeşte şi geme (născut în 1898) şi îşi aduce aminte cum s-a chinuit cu are ca orişice tată şi cum s-au împrăştiat toţi. şi a cărat tot la fetele ei. că nu mai plecaţi de-acolo. are judecăţi despre inteligenţa tatălui şi a mamei vitrege. acuma am auzit că aţi fost acasă cu u proşti de pe-acolo... E u şi ceilalţi fraţi nu prea am avut loc pe acasă. că au fost făcute de mine şi de Letiţia. el şi-a primit din casa de la rîpă după cum ne-aţi povestit cînd am mai fost pe-acasă.. vă dau pe mîna t escrocilor. ne găsim sănătoşi. după faptele că mie din partea mamei nu mi-aţi lăsat nimica. căci noi nu sîntem ai dumitale. eu v-am scris acolo unde v-aţi născut. Dacă a putut să te prostească roastă cu care ai trăit. dar nu am primit nici un răspuns. ca orice muritor..

dar pe care autorul a înecat-o şi compromis-o prin soluţii şablon. Era o carte cam plicticoasă. al emisiunil or de radio şi televiziune şi al presei de mare tiraj? De ce nu? El există! Beţia succes ului îl aşteaptă. „Sfinte Dumnezeule". Noul scriitor român a a părut în birourile Editurii Cartea Româneasca prin primăvară. prea mulţi tineri scriitori debutanţi cred că pot răzbi cu nume ca Niculae Vasile. dar aşa te-a făcut de ruşine în tot satul. Autorul de pe copertă se ama William Faulkner. care chiar scrisese pe toată coperta manuscrisului. parcă indignat. să citeşti la început o simplă nerozie. E u de crezut că Gorki nu ştia că talentul nu ne e dat în mod sigur pe toată viaţa şi că înfl lui depinde în mod hotă-rîtor de felul în care îl cultivăm. că tată nu am. nenorociţilor. n-ar fi rîndul lui acum să-i apară numele în paginile cronicilor literare. Drumul spre ocean e o carte greu de citit acum. la cine am. chiar dacă nu-l are. că te-a putut prosti o femeie. ci direct un roman de două sute de pagini. Plină de umor a fost reacţia lui Sherwood Anderson. fiindcă debutul lui îl afirmă ca pe un scriitor adevărat. nici de rezervele lui. din pricina pr ejudecăţilor literare fundamentale care stau la baza ei. nu se dărîm şi cui îi trebuia alta să-şi fi făcut mai departe. nu cîţi aţi fost după garduri. ca să te pui la adăpost de surpriza care te-a r aştepta mai tîrziu. autorul admirabilului Winesburg în Obio. Viitorul scriitor. dar erai la tine în sat şi mureai acolo unde te-ai născut şi ai crescut. Cum sa piardă un tînăr prieten atît de interesant? „Să vii." Şi se ţinu de cuvînt ' şi romanu tr-adevăr nu avu nici un succes. să andare către o editură. îmi spun. viitorul laureat al Premiului Nobel. L-am lăsat pe tînărul debutant să discute cu ambi i redactori şi între timp am citit şi eu romanul. dar displăcuse profund altuia. exclamă Anderson şi îi întoarse spatele şi pleacă. dar văd că nu am cu cine. Numele acestui nou scriitor este Alexandru Papilian. Nu am vocaţia de a descoperi talente. dar ţi-am mai spus. care va apărea în cîteva zile la Editura Cartea Românească şi pe care şi l-a intitulat Dihorul. sau chiar al casei proprii. scriindu-l din nou şi triplîndu-i volumul) sînt lucrări echilibrate şi profunde. veniţi cîţi vreţi şi să vedem cîţi plecaţi înapoi.. Ind e însă se răzgîndi. începuturi e lui sînt însă strălucite. Gheorghe Petre. şi dacă după aceea el nu mai scrie nimic reuşit? Ce-i faci? Gorki a spus pe vremuri de spre Leonov cînd l-a descoperit că are talent pentru toată viaţa. el trebuie să spună astfel de fraze. vă dădeam foc şi ardeaţi toţi ca şoar mai întreb de ce ai stricat casa care ai facut-o cu mama? Cît trăiai.zamă. A mers drept la ţintă scriind nu povestiri sau nuv ele. că nu viu. Respins. S tan Dumitru etc. Ion Ilie. trivialităţi . să vă bat. te ţinea. în care semnele vocaţiei să f esăvîrşire absente.. În luna asta am şi eu co viu acasă în sat. îi zise. Cînd am văzut ce cum fugiţi ca hoţii dintr-un loc în altul. Nu i-a fost de ajuns că a du s tot la fetele ei? Dacă ştiam că aşa stau lucrurile. de a trecut de douăzeci şi cinci de ani. Dacă ştiam că te prosteşte chiar rîn-geam eu de atunci de cînd am fost pe acasă cu nevastă-mea dar n-am vrut să mă fac de ru e în sat. şi aş vrea să veniţi ca să stăm de vorbă şi s lţi. fiindcă era o personalitate interesantă. Într-adevăr. i-a fost frică la p sta aia cu care ai trăit. nepot al lui Victor Papilian. şi după cîteva săptămîn cier băgă de seamă absenţa şi se duse intrigat şi bătu cu bastonul în geamul tînărului. Totuşi numele e un pseudonim al es de el la insistenţele noastre. Era obişnuit ca acest tînăr să-l caute ziln c şi să facă împreună plimbări. şi atunci cu atî ai mult trebuie să baţi toba şi să spui că ai descoperit un mare talent sau geniu. că dacă mori o strîngem de gît.. Spun nevesti-tii că dacă mori înaintea lor.. Dar s-ar putea ca necunoscutul care îţi calcă pragul editurii sau re vistei. că sînt cu un ceas mai deştep ecît voi. cuvinte obscene. UN NOU SCRIITOR Nu s-ar cuveni ca în preajma unui nou an să salutăm un nou scriitor? Despre toţi cei cunoscuţi s-a tot scris. îi răspunse atunci tînărul. Romanul lui plăcuse foarte ta e unui redactor. Citind azi această aprec iere stăm pe gînduri. romanul Soţi şi Hoţul (pe care am bănuiala că autorul l-a stric rîneţe. De ce n-ai mai venit pe la mine?" „Am scris un roman". iar Pădurea Rusă e un roman prolix în care zace o btnă istorie de o su tă de pagini. să-ţi aducă o carte pe deplin reuşită. „Ce ata? îi strigă de jos. care avea un tînăr prieten la care ţinea foarte mult. s-ar putea să-ţi dea. dar era plin nu numai de cu vinte şi expresii cu care cititorul român nu e obişnuit şi care exprimau în mod inutil anu mite laturi ale eroului (crudităţi. pe mine să nu mă anunţe. dar să nu-mi ceri să ţi-l citesc. dintre care cea mai iritantă este maniheismul. am vrut să fiu om. dar deodată aceste vizite încetară. i se cuvine. Ei bine . Dar eu cred că ne vom întîlni şi vom vorbi. Şi atunci ce faci? Rezultă că trebuie să-i spui în mod obligatoriu tînă faţa ta că are talent. fiindcă începătorul n-are nevoie nici de oielile. Dar descoperitorul de talente n are încotro. Era bun. Dumitru Niculae.

adică. O să vedem. nu există în artă progres!." Ceea ce ai şi făcut. ci mestecă în gură cîlţi amestecaţi cu sacîz. ci şi idei care dezvăluiau prea violent o gîndire şi o conştiinţ maculată. Omul din curte din Moart ea lui Ivan llici. Foarte subtil! Ceilalţi măcar urmăresc şi alte efec e le obţin din plin. Şi că. Operele unor scriitori moderni ca Joyce. care. unde scena pe care el ne-o descrie minuţios ne aminteşte de o cunoscu tă exemplificare a lui Caragiale cu privire la o anumită halbă ridicată în ăer şi care urme se spargă în capul cuiva. And v. esteticeşte vorbind. De cine? Nu voi dezvălui substanţa romanului. cum c red unii debutanţi şi chiar consacraţi. O frază în plus. în faz ele prin care trece materia. Nu-i scapă cuvintele pe hîrtie fără să fie conştient le alcătuiesc propoziţii.. Sartre ia însă lucrurile cu tot ul în serios. S-ar putea să înceapă să e versuri. Nu-ţi pune probleme metafizice. i fletele pure nu pot fi atinse de nici un fel de murdărie. şi sensul e ciuntit. confundînd u-te cu eroul. sau un general în mijlocul statului său major. să sugereze infantilismul eroului. de pildă. în La nausée. şi i esia iniţială că mă aflu în faţa unui nou scriitor mi se întăreşte." „Dar. tai cuvintele urîte şi temperează acele idei murdare pe care cititorul ar putea. Eroii dumitale fac parte din galeria demonilo r meschini şi nebuni. Recitesc acum cartea tipărită. scatologic. de pildă. umorul negru. care îngrijeşte în toate amănuntele pe stăpînul său muribund eputincios. de F. asemeni copiilor. a protestat viitorul scriitor. „Ce nevo ie ai. greaţa adică. al cărei deznodămînt violent. filozofic! „Mon cher Alexandru Papilian. apare răul de existenţă. Una în minus. şi nu cum crede cititorul obişnuit că ar trebu această greaţă cînd sfîşie acele ziare. eroul are man de a căuta pe jos ziare murdare de excremente şi de a le rupe cu plăcere. care o dată materializate sînt departe de a fi inocente. totuşi se preface că n-o înţelege. de Tolstoi. FA MECUL UITAT AL TEATRULUI Publicul a uitat oare de farmecul teatrului. Alexandru Papilian o cunoaşte. Nu voi spune în încheierea acest i că Alexandru Papilian are talent pentru toată viaţa. să ţi le atribuie. să-l faci pe cititorul care are copii să te dispreţu iască şi să arunce cartea din mîini?" „De ce să mă dipreţuiască?" m-a întrebat. Sologub şi L. „Fiindcă. Celine. prin urmare. anunţat cur s încă din primele cincizeci de pagini. cum se întîmplă cu mul nalitice care apar) sînt pentru mine dovada incontestabilă a talentului la Alexandru Papilian. i-am spus viitorului romancie r.din domeniul fiziologiei). Limpiditatea şi transparenţa stilului şi abs nţa unei gesticulaţii haotice a gîn-dirii (care dau la un moment cititorului senzaţia că n u mai citeşte o carte. una adevărată. autorul vrînd. Sau chiar n-o înţelege! De unde ar reieşi că s ile maeştrilor nu sînt luate în seamă de generaţiile următoare. este absolvent al Facultăţii de f ilologie.. teatrul de totdeauna care se străduia să aducă pe scenă un rege cu coroana pe cap. Celebrul roman al lui Sologub are o expunere epurată de trivialităţi. bine descrişi. Iar intriga e prezentă. nu distinge. pe alocuri ch iar plină de lirism. i-am spus tînărului romancier. şi deodată puterea celor anterioar diminuată. Urmează un epitet scabros extras din activitatea digestivă a micilor fiinţe. sau un revoluţionar în mijlocul maselor al căror exponent era? Se simte oare publicul despărţit de esenţa teatrului din pricina decorului? îl supără are semnele care sugerează ierarhiile şi structurile de viaţă în mijlocul cărora se petrece drama sau comedia? Iluzia vieţii autentice despre care se vorbea că trebuie să ne-o of ere scena a încetat oare să-'l mai intereseze pe spectatorul din zilele noastre? Se petrece un . Asta ar fi culmea! Sau s-ar putea să înceapă să facă critică şi teorie literară! ştie ce-ar putea să mai facă! Germenele surprizei poate fi descoperit chiar în finalul acestui debut. Ce să fac? Eroul meu e contrariu celui la care vă referiţi!" Avea dreptate. Viitorul romancier are e toate instinctele necesare creaţiei. părerea mea e că la noi cititorul român stă mai bucuros de partea lui Tolstoi decît de a lui Joyce. deşi eroul e însăşi trivialitatea. pe care încă nu-l cunoaşte. Genet şi chiar Sartre abundă de trivialităţi. în descendenţă dostoievskiană. ceea ce e degradat. iar în momentul cînd această plăcere îl pă eşte. ră-mî complet senin în timpul acelor îndeletniciri şi are aerul să spună: «Ce s ! E un om! Toţi vom ajunge la fel!». ne întăreşte convingerea că viitorul romancier poat scrie şi cărţi bune şi care să şi placă unui public larg. care vor să ia totul de la pe cont propriu. nu eu. De pildă: eroul vorbeşte în treacăt despre copi i. ci e roul meu are o gîndire care vede ceea ce e murdar. fapt e că exista în el suficient material inacceptabil pentru a displace.

unde cică ar fi stîrnit entuziasmul c ronicarilor teatrali. Da. a cărei prezenţă n-ar trebui s-o simt. Nu se poate ca pe vremea lui Shakespe are. încropit cu ce avem. a revenit la sursa sa iniţială. şi ar fi foarte trist dacă felul de a vedea al celor care.. lumina. adică.ci s-a scrîntit în spiritul său. Iar isteria celor două surori ne propune de asemenea o viziune v iscerală. care are totuşi şi el idei regizorale. fiind un biet moşneag. devine o consecinţă a gîndirii parti culare a regizorului. care să sugereze toată ti a personajului. Bineînţeles . caloriferul. Chiar acel puţin decor şi acele sumare costume care au rămas. de un fald de mantilă. care de altfel în sc ena respectivă joacă admirabil. desigur. asupra pasiunilor. pr n devitalizare. să nu aibă loc chiar pe prima noastră scenă. Încărcarea spectacolului tocmai cu elemente de care el a vrut să s e descarce. şi nu un bărbat în puterea vîrstei plesnind de sănăt . Nimic nu e inocent într-un spectacol după cum nu e nici în text. Asta înseamnă na turalism în teatru. un suflet de hippie. Nici vorbă. n-are decît să-şi creeze ea valorile ei. zolistă. incluse în text şi în armonie cu viziunea sa pr oprie despre pasiunile oamenilor şi care ar trebui respectată. Tot aşa picioarele desculţe ale acelui ticălos. Mizantropul şi femeia pe care el o iubea atît de tare erau îmbrăcaţi în me vietnameze. ci le dăm alt înţ Care? Nu se înţelege bine. cînd ea aparţine unui anumit tip de civilizaţie care a dat pasiunilor ideale şi înjosirilor umane o anumită măreţie. jucăm totul în stilul în care au fost probabil jucate piesele pe vremea lui Shakespeare. iar un tînăr răcat în pantalon de văcar american cu o cămaşă neagră străvezie.. şi mulţi se simt pe drept cu foarte atraşi de aceste tendinţe de primenire a artei regizorale. de un paloş im ens agăţat la şold. şi nu prin hohote dubioase. libertatea ges tului. ci în raport cu o operă pe care n-o putem împrumuta altora. şi alte mizerii care ne strică vi ziunea regizorală. însoţi stupid fiorul tragediei. care nu se mai împiedică de o scară de palat. Dar asta şi pentru că în acele momente regizorul are buna inspiraţie să înceteze cu mişcarea acolo în fund. Răspunsul ar fi. nu vine lumea. cum ar vrea regizorul.fenomen curios. Dar noi nu judecăm aici lucrurile în sine. fiindcă se poate ca pe vremea noastră. Teatrul. şi gestul. spontaneitatea. Altfel ce facem cu moşt enirea unei culturi? Schelele acelea în orice caz îmi atrag mereu privirea. care construieşte un spectacol al sau ignorîndu-l total pe aut or. care îi îngreuiau mişcări le. ca să li se vadă mişelia din cap 122 pînă în picioare). Lear e un rege. Asta îmi aminteşte de un spectacol pe care l-am văzut la Hanoi cu o piesă de Molière. spre satisfacţia naivă a regizorului şi directorului teatrului. Există şi un astfel de teatru. Şi. despuiat de faldurile lui de odinioară. Va să zică nu renunţăm nici la decor. pe schelele acelea metalice care îmi amin esc de cele care mi s-au pus în vara asta în jurul casei ca s-o zugrăvească. sînt lucruri menite să fascineze publicul. teatrul nare cu ce să ne plătească decorurile scumpe. iar pasiunile se dezlănţuiau sub acoperirea unor acte de cruzime zgudui toare. chiar daca e vorba de împăraţi sa mişeii apar desculţi. N-are sens! Ce-ar face atunci regizorul în cazul în care ar avea de pus în scenă o pie să cu hippies? Te pomeneşti că le-ar pune la toţi coroane de regi pe cap! Lucru care n-a r fi absurd în sine. Actorii sînt îmbrăcaţi ca acasă. De ce trebuie să i le dăm noi pe a noastre să ni le pocească! . De ce nu? Altceva poate fi supărător într-o punere în scenă în care regizorul e atît dornic să se afirme. Se regizează ca pe vremea noastră. chiar dacă directorul Teatrului Naţional şifi descoperit. Tot felul de zgomote şi de alergături şi zdupăituri bruiază ap roape permanent textul. Oricum. dar cu id ei de demult. nu trebuie amesteca t cu cel shakespearean. pe care le agitau perm anent. nu un bătrîn care s-a smint it tăvălindu-se pe jos în mijlocul unei cete de hippies. şi în loc să uit de decor. în ultimă instanţă. sîntem regiz ori săraci. dar pe care o simt mereu şi care pînă urmă oboseşte. Dar nu chiar. cu alte cuvinte a celei din text. Am fost pe punctul să fiu eu însumi fascinat de experimentul de la Teatrul Naţional. mă uit nedumer it la mantilele de nylon ale regelui Lear şi ale fiicelor sale. cînd regizorul juca împreună cu actorii şi spectacolul e pregătea în văzul publicului: aşa ne apare Regele Lear pe scena Teatrului Naţional într-u spectacol care a fost apoi dus şi peste hotare. ca şi mie. cu umbreluţe deasupra capului şi evantaiuri în mînă. Prin ce? Prin neclaritatea ei. abia pu tem să plătim lefurile actorilor. Chiar ideea sa regizorală. Dacă mişcarea hippie are pre a Ia existenţă. nu le-a plăcut în întregime spectacolul a r putea constitui un argument ca astfel de experimente să nu fie încurajate. nici la costumaţie. în moda timpului nostru. mişcarea mai largă. regizorul să nu exager ze şi să dorească atît de tare să acopere complet ceea ce avea frumos şi dădea totuşi atîta clipelor cînd în vechile interpretări apariţia regelui era anunţată de salve de tunuri şi c de trompeţi. care nu e o consecinţă a g irii dramatice. material itatea lor fără sens îmi deturnează atenţia şi plec de la spectacol cu ele în minte.

.

Ce idee pur liter ară! Cum să-şi însuşească o astfel de putere? De ce? îi lipseşte cumva o doagă? Ce să facă ea aceea decît tot să meargă pe drum şi să ajungă cu bine la destinaţie? Şi cu toate aceste s-a întîmplat mie însumi să descopăr că faptul e adevărat. care imperturbabil culorile semaforului. Dar ce e? zic. să umblu eu pe urmă pe la miliţie să-mi caut actele. aveam dreptate eu. Veneam prin e cu Fiatul meu pe Bulevardul Ana Ipătescu spre Piaţa Minai Eminescu. Serios? Şi dacă săgeata albă e dublă ouă direcţii. Îl văd că închide telefonul. care dispăruse. conducătorul auto. Omul de la volan. o ia spre maşină. Îl văd că schimbă iar culorile. Trebuia. fiindcă puteam accelera şi intra în e avut timp sa-mi dau seama ce e cu această maşină smintită. imperturbabil. se urcă şi demarează în trombă mare. încălcare a regulilor de circulaţie. Bine. Da. civilul. dar eu ştiam că la Piaţa Eminescu indic atorul arată două săgeţi: înainte şi la dreapta.AGRESIVITATEA LA VOLAN Am crezut multă vreme că tot ceea ce se spune despre psiholog ia omului de la volan nu sînt decît simple speculaţii menite să sperie pe conducătorii aut o şi să-i facă prudenţi ca să se micşoreze numărul accidentelor. am încetinit. îmi spune el cam tare. Trece de pe culoarul unu pe culoarul doi. se întoarce şi. zic. Ne oprim la miliţianul care regla. Rămîn cu miliţianul. Era ceva care doved ndividul avea legătură cu miliţia. C456720 (numărul acesta e fictiv. Şi spune acelui Vasile despre ce e vorba.. părîndu-mi-se bizar să fiu controlat de un miliţian de la circulaţie în il. Am avut o c lipă de ezitare. c Dumneavoastră.. . Îl văd că tace. zice. din spatele meu. săgeata albă poate indica şi drept înainte şi viraj la dreapta sau la stînga. Pune mîna pe telefon. după cum ai poftă? Îl văd că iar tace. mi se pune de-a curmezişul şi din ea coboară repede un individ care se apropie de mine şi-mi cere actele.. şi la trei metri distanţă am frînat şi am oprit. Iar eu aveam treabă şi simţeam cum ceva nou agresivitate împinsă pînă la limite începea să-mi turbure. neturburat. că o văd că-mi iese înainte în levard. mă depăşeş periculos drumul şi vi-rînd la dreapta în sens giratoriu. văd roşu înaintea. de astă dată gravă. execută o manevra curioasă. Dar să nu anticipez. De la Miliţie. De departe am văzut stopul. deşi interesul cetăţeanu însuşi actele dacă a să-vîrşit vreo greşeală şi să plătească pe loc amenda. decît să se ma a sectorul 4. Mă urmaţi pînă la pr . aşa cum faci cînd trebuie să dăscăleşti părinteşte pe trebuia s-o luaţi pe direcţia pe care v-aţi angajat. Era înainte ca acest bulevard să fie modificat şi să aibă pe-o singură parte trei c loare. ca şi la alte intersecţii.: mintea. îmi răspu legitimaţia! zic. pe atunci.. Ştiam bine că acel culoar. zice individul plin de sine şi trufaş se îndepărtează cu actele mele în mînă silindu-mă s . Da' cine eşti dumneata? îl întreb. zice individul şi scoate ac elaşi carton şi-l vîră sub nasul miliţianului. care e greu de găsit chiar dacă ai mai fost o dată pe acolo. şi chiar în clipa aceasta cînd m inte şi vreau să încep să povestesc. Pe această îndoială individ edă actele mele miliţianului. Dar nu împotriva lui. dacă nu lămuream atunci incidentul. ne dăm jos şi ne ducem la el. a celuilalt. arătîndu-mi un spate insolent şi un balans ţî fundului. L-am prins la Piaţa Romană angaja e culoarul unu şi în loc s-o ia la dreapta şi să facă sens giratoriu a mers drept înainte. Schimbă iar. Eminescu. În clipa aceea văd cum o Dacia 1100. Vasile. Nu prea era entuziasmat. cum am spus. dar tocmai acest detaliu m-a determinat să i le dau totuşi: îmi ia număru l şi pierd pe urmă o groază de timp să mă duc la circa sectorului 4. Mi se întîmpla pentru întîia oară. Îmi vîră sub ochi un carton. Am un caz. ceea ce constituie o altă. Apare verdele şi pornesc drept înainte. dar n-am înţeles de ce natură. altfel. Formula miliţienilor de la circulaţie: întîi actele şi pe urmă stăm de vorbă actele în mînă se stă de vorbă într-un fel. Acel Vasile îl contrazisese. circulaţi a în apropierea Cinematografului Patria. Actele e el imperios. Aveam însă o îndoială: n-oi fi v ne! Poate că acolo săgeata drept înainte o fi fost desfiinţată. scultam stupefiat. Mergeam pe cul ul unu. m anevră care în faţa unei pieţe constituie o încălcare a regulilor de circulaţie. n-am putut să-l memorez pe cel adevărat). fără ele puţin altfel. se spune uşeşte psihologic o parte din puterea motorului său şi devine agresiv.

e vorba de o colonie penitenciară. am înţeles-o. pe parcurs.. stînd cuminte în spatele troleibuzelor.. să-şi satisfacă apetitul de putere. să le tulbure viaţa. Deocamdată sînt la înce se face introducerea în viaţa personajelor. un dement. Spiritul său critic. Ce e cu dumneavoastră? zise miliţianul atît de nedumerit. dar nu e convingător. ţi-a plăcut?" „Hm! răspunde. zic şi eu şi mai nemulţumit decît el. de acelaşi autor. Fiindcă el nu va considera nicioda tă o carte bună drept o carte ratată. zic. Am luat-o spre maşina mea. mînd a înţeles totul. zice. orgoliul că soluţiile autorului răspund pe deplin celor ale lui în cazul1 at. apetit care s-a cam tăiat de vreo cinci ani încoace." „Bine.. E un ca linic. şi e cu neputinţă ca apoi. Chiar aşa." „Bine. zise miliţianul binevoitor. luîndu-i car tea din mînă şi punînd-o în raft. asupra căruia n-avem ce gîndi. în numele miliţiei. El ridică doar din sprînceană la primele capitole.. sau n-ai înţeles-o?" „Ba da. cel mai tare lucru car e se poate citi. şi n-am dreptul să ştiu cine. Simţeam devenisem periculos de agresiv şi că era un sentiment stabil care nu voia să mă părăsească -era frică să nu păţesc ceva. „Ei.. în care celor ca re se fac vinovaţi de încălcarea regulamentului li se aplică pe spinare o pedeapsă pe care o execută o maşină cu ace. lasă loc entuziasmului. atunci ce să-ţi dau? Ia.. A trebuit să merg însă pe urmă încet. dar îi sfîrîie suflet şi el ordine altora." „Da. zice el după o săptăm escris. m.. care scrie în carnea lui chiar cuvintele care înseamnă denumire pedepsei. îţi place?" îl întrebi. „Adică cum e.Poftiţi actele. „Iată. care l-a încîntat de la început pînă la sfîrşit ieşin t în întâmpinare şi dîndu-i toate satisfacţiile: certitudinea că a citit o carte mare. zic. atins de primel e imagini reuşite. dispunînd nepedepsit de timpul meu? D nu l-ai oprit aici pînă se lămurea că nu cunoaşte legile circulaţiei. şi maşinile se îngrămădiseră de-o parte şi de alta a bulevardu am trezit ca dintr-o beţie. Asta trebuie să-ţi placă. f orţate. Dar citeşte!" A citit şi nu i-a plăcu ine. zice. de curiozitate. rte în care autorul. iată un lucru firesc şi reconfortant. om cultivat. cînd nu mai puteai vedea o condamnare ca lumea. să-ţi bea cei care vin să te aresteze cafeaua cu lapte. Bine. dar cine era ăla? Spuneţi-mi cin e! Nu putem! De ce? Lucrează pentru noi. o să-i dau acum ceva în care prin pasiunile oamenilor tre fiorul tragediei. sau foarte rar. dar nu te-a impresionat deloc suferinţa ofiţerului. zic. ia actele. dar nici nu face vreo remarcă. m-am urcat şi am pornit şi eu în tr ombă. şi niciodată n-aş fi dormit apoi mai bine noaptea care ar fi urmat. Am des coperit însă un cititor care nu se dă niciodată bătut. Benevol? Iar văd că tace. După ore de tortură victima citeşte prin suferinţa sa ceea ce i s-a scris pe spinare şi atunci faţa lui capătă o iluminare care. dar scena ac eea cînd eroul se întoarce acasă şi ca să-i facă în necaz proprietăresei începe să scuipe p şteargă picioarele de ei? Şi discuţia lui despre Puşkin?" „Da. E un bun cititor. care n-are valoare pentru toată lumea. da. dar zace în el una din acele bestii care ar fi gata ori-cînd să mînjească umanitatea cu balele ei otrăvite şi puturoase. Bine. o glumă.. dar purificat de beţia care îi împinge pe autori spre efecte tari. mă opreşte ca un imbecil pe drum. să nu izb cnească de mai multe ori în hohote de rîs sau de plîns. spre a te feri de vulgarităţi. că nu e mare filozofie. Să vedem!" După o săptămînă mi-aduce cartea în u e mulţumit. procesele astea se ţineau fără să ştii de ce erai zat?" Şi se strîmbă profund nemulţumit. zic.. „Să vedem.. că u ită să mai schimbe culorile." Dar se vede că ctura nu i-a spus nimic şi genul acesta de literatură care scoate la iveală sau descri e noroiul vieţii oamenilor îi e profund dezagreabilă. zic în sinea mea. spre şocuri psihologice care inai mult îţi smulg decît îţi obţin adeziunea. CITITORUL NEÎNFRÎNT Să dai o carte bună unui cititor bun şi c i placă. se fîţîie ca un cretin tîrîndu-mă după el. purifică descripţia atît de bine. i ubitor de literatură. confirmînd. Închide voios cartea şi vorbeşte despre ea în societate cel puţin doi-trei ani. Dacă aveam un tol îi trăgeam şase gloanţe în fundul lui abject. de profesiune medic. „E bun. îndt impresia că eşti în plin fantastic. Eu ştiu altele mult mai rele. ut scena cînd cei doi poliţişti intră la erou în casă să-l aresteze şi-i mănîncă în prealab n? Chiar nu ţi-a plăcut. zic. care deplîngea noile mor avuri. Cititorul bu n cade în capcană de la primele capitole şi se predă. asta e aşa. .

cercetînd rafturile. mă rog. s-ar părea că trăim într-o lume în care soluţia care ni se oferă nu poate fi accepta entru că oricît de ştiinţifică poate fi această cultură tehnicistă bazată pe obiectivitate.U. Ea s-a format într-o societate agrară cu o economie săracă: această societate era. zi ce. de la un raft pînă le termini. de colo cîte-o carte. cum ar fi eficacitatea. care au dat mari valori în secolul trecut. reuşita materială. urios atîţia ani şi să-ţi placă atît de puţine cărţi! Am reuşit să aflu care era şi ce sens sa în faţa seducţiilor scrisului şi de ce cădea el atît de rar prizonier. Sînt curios să văd dacă există vreun autor în faţa căruia să capitulezi. zic. du pă ce citeşti două-trei. „Te legi ce vrei. camarade!" Cititorul meu surîde. această reuşită fiind sursa poluării planetei. Cultura exalta deci un anumit număr de valori. nu prea ate nt la spusele mele. cu alte cuvinte un anumit număr de valori idealist e.maşina e prost îngrijită. care nu mai au nici o legătură cu viaţa practică şi care sînt chiar contrazise de aceast . care pot în ntimentul că stăm prost dacă s-a ajuns să se cadă în genunchi în faţa creaţiei literare car ută.. deşi e adevărat că a apăru în culturile Occidentului." Am început să rîd. rom ane poliţiste? Astea nu ridică nici un fel de probleme!" „Nu. Fiindcă oricît de turbu at aş fi eu de ideea că societatea agrară. „V e valori. şi cum trebuia să iei căluşul în gură şi-ţi venea să verşi şi dacă voiai să ridici capu un cui în creştet. şi deci nu putea să-mi spună mai mult decît atît." „Da. O dată cu acest automobil ei îngropau gustul pentru reuşita materială. al cărei s imbol era maşina. cum ar fi spiritul de sacrificiu. dar bune. da. Ea se fundamentează pe cu totul alte valori. " mormăia cititorul meu. consumul etc. „Da. E l povesteşte cum a asistat la Stanford în S. cum reacţia la această cultură e de tip iraţional şi se manifestă în rî unei anumite categorii a tineretului împotriva societăţii tehniciste şi a culturii ei. Iar în epoca noastră literatura care se face nu-ţi mai vorbeşte despre n imic frumos". un lirism al ocnelor şi al viciilor de tot felul. este deci capabilă să ne satisfacă nevoia noastră de valori ideale. ci cele ale pro fesiunii lui. sînt plicticoase. dar nu mai corespund epocii noastre. ai impresia că i-e indiferent ce citesc?" SOCIETATEA AGRARĂ Şl UMANISMUL Eseistul francez Jean Onim us m-a făcut să tresar citind într-un extras din Realités ce părere înaltă are el despre ţă ată ce scrie: „Cultura tradiţională pe care noi o transmitem copiilor noştri. în timp ce triumfă cultura ştiinţifică şi tehnică. nu i se aduc piese de schimb. luna de pe ce$. Şi degeaba am încercat eu să aflu pe urmă ce înţelege el prin cuvîntul frumos. Ş cînd exclama: Ce timpuri. ce-ai vrea tu să găseşti în literatură?" Tăc privirile sticlind de curiozitate prin rafturile bibliotecii. da.. Ce. „Oi fi vrînd." A c t în zece ani de două sau trei ori. în nopţile senine. pe urmă începi şi raft lălalt şi aşa mai departe. la un spectacol uimitor. Nişte studenţi au strîns bani ca să cumpere un frumos automobil american. de ce. nici o rază de lumină într-o lume în care consumul de lumină fizică zărilor umane de pe pămînt face să pălească. Astăzi. ba chiar cu simpatie. da. păcatul omului modern. simbol al reuşitei. Ce imaginaţie anormală!" „Crezi! zic. sublimarea pasiunilor. mi-a răspuns el senin. o societate a penuriei. trăim întrsocietate industrială şi tehnicistă. a . care e bazată nu pe concepte ideal pe obiectivitate şi care implică o nouă viziune a lucrurilor.. zice. cu un întreg ceremonial însoţit de funebre. sînt frumoase. te ascult . zice. aşa-zişii „sfinţi" şi „martiri" ai răului.. îndeosebi pri intermediul şcolii. mi-a răspuns. L-am întrebat. în mod premeditat. vezi că pe urmă toate seamănă între ele. randamentu l." Dar nu mă asculta deloc. renunţarea. Parcă i-a plăcut ceva! „Da. Nu-l obsedau aceste probleme." „Nu. care er au justificate de contextul vieţii. noi am ieşit din societatea agrară. le aleg. Am tăcut şi pe urmă i-am spus şi eu supărat: „La urma urmei. da. nu mai asistă nimeni la execuţie. da! Şi îşi alegea de ici." Este greu să ne reprimăm u n sentiment de alarmă citind toate acestea. eroismul. vechile creaţii literare.. Chiar atît de anormală? îmi spune tădată că ştii tu altele în privinţa asta mult mai rele. utilitarismul. Înt devăr. Atît! Asta a fost tot ce mi-a spus. Apoi a u săpat o groapă adîncă în care au îngropat automobilul. care era un vechi prieten. îl întreb. O dată în faţa unui roman american intitulat A l'est d 'Eden de John Steinbeck şi în alte două daţi citind cărţi de importanţă mai mică. mai ales că eseistul ne explică liniştit. din care am venit. care împing cultura umanistă spre mar gine. de mai alegi tu cărţile? Ia-le la rînd.A. şi nici să răspundă obiecţi : nu e adevărat că vechile valori nu mai corespund epocii noastre şi nu e adevărat că lite ratura care se face acum nu-ţi mai vorbeşte despre nimic frumos.. „Da. apără umanismul. care este în tot mai mare măsură o societate a abunde i. dar ce caută lucru astea în literatură!?" „Şi. în ace timp.

care pe lîngă marile ei virt capacitatea de a aspira spre eternitate. omul. adică la ştiinţă. verdeţurile. pentru a ne linişti. carnea. Pe lîngă interese economice. Producem multe alimente. ci dimpotriv ază valori spirituale pornind de la ea. după un timp vrea două şi aşa mai departe. care ar trebui să ridice caprei. care nu se mulţumeşte mult timp cu c un automobil. nu le desfiinţăm. E însă adevărat (şi aici meditaţi ni se propune nu poate fi ocolită) că despovărat de conflictele şi umilinţele generate de lupta pentru existenţă. Cu alte cuvinte. care nu dau greş... nu înţeleg şi nu pot să-mi imaginez că ar fi altele decît cele care i-au adus pînă acum atîtea victorii în rit: nobleţea atitudinii. Optica lui poate fi ră turnată. se măi potoleşte în pornirile lui. eficacitatea. Ştiu că omul îşi fica într-un mod ameţitor felul de a vedea încît nu-l mai recunoşti. În măsura în care scăderea accelerată a mîinii de lucru agricole (specialiştii C. diminuate cu bună-ştiinţă. neliniştea nu mă părăseşte. despre car e am proorocit că le vom desfiinţa. Care va să zică ţăranii vor dispărea. Iar singurul lucru care să ne tulbure somnul să nu mai fie decît următorul: ne di strugem planeta. sîntem destul de suciţi să realizăm de pildă acest paradox: construim maşini. cît răstălmăcite. randamentul.generat prin penuria ei economică valori spirituale idealiste care au format o cul tură cu caracter universal.A. dar aici sîntem în domeniul cifrelor şi al calculelor electronice. o poluăm. îţi arată toate variantele posibile şi n-ai cum să te înşeli. Fiindcă nu e obligatoriu să gîndim neapărat ceea ce f cem. reuşita materială. Cum adică. descifrăm şi poziţii iraţionale.U. utilitarismul. războaiele. la eroism. ca şi cînd o înverşunare stranie l-ar apuca împotriva î nii. şi Belgia. compasiunea. care se apropie de situaţiile exi as-stazi în S. lupta cu teama de moarte. prin faptul ca atare. consumul po t ţine în frîu instinctele noastre? Prin ce? Fiindcă satisfacerea din abundenţă a unor nevo materiale nu îmblînzeşte. generozitatea simţirii. ouăle? Dar albinele? Prin ce fel de flori şi pomi fructiferi or să alerge să-şi caute polenul şi cine o să aibă grijă de ele în toate anotim e anului? Dar omizile? Cine o să mai cureţe pomii de ele? Dar caii? Unde sînt caii? Ce -au făcut cu caii? Şi franţujii. Consumă! Şi. sau pur şi simplu neînţelese deloc. detaşarea. fiindcă nu mai cores pund sau sînt chiar contrazise de contextul vieţii. de la care . În acest context. consideră că la o anumită dată mîna de lucru agricolă nu va reprezenta nici măcar 5% n populaţia activă în ţările organizaţiei: această cifră.. In felul acesta viaţa noastră şi noi înşine am avea poate şi ma haz. F Austria. nu renunţă la mijloacele care l-au ajutat să ajungă aici. consecinţe ale pasiunilor oarbe. este prevăzută să se realizeze peste douăzeci de ani) se trad ce printr-un cîştig important de randament în agricultură. ce anume să mai inventăm ca să-i protejăm aerul şi apele izvoare or şi mărilor. nesublimate. Dramele de ieri sînt nu atît uitate. Din suferinţele îndurate nu trage nimeni nici o concluzie.E. doa 5% din populaţia unei ţări să asigure restului alimentele de tot felul. ţăr e au încă o bună parte din populaţia lor activă folosită în agricultură (Japonia. hrana vitală. dar ne îmbrăcăm modest. laptele.A. fiindcă n-ai crede. iar agricultura va avea un cî randament.U. dar mîncăm puţin. Suedia. dorinţa ei mistuitoare de a o realiza. Italia. o vrăjitoa re te-ar speria mai puţin. adoptate de state şi guverne. ia uite ce scrie aici în legătură cu ziua de miine. Şi totuşi. nu mai corespund? Cu al te cuvinte. „. şi Belgia. ţinem dietă. fiinţa umană. ce lege să facem ca să-i împiedicăm pe vînători şi mai ales pe obsedaţii ran i în dauna naturii să ne distrugă speciile rare. dar le d spreţuim. ţăranii au devenit o piedică în calea randamentului în agricu ltură! Colosal! Şi acest lucru aiuritor s-a şi realizat în S. fru ctele. asemeni unui animal hămesit care a descoperit în sfîrşit în n ră sursa unei prăzi abundente.. Care ar fi aceste valori? Nu văd. n-o să cred că o să putem şi că va trebui să renunţăm de-aici î spiritul de sacrificiu. esîe în acelaşi timp o speţă vicleană şi plină de răutate." Pun ziarul jos (Le Mon de) şi mă frec la ochi. degajîndu-se în acelaşi timp bra suplimentare pentru dezvoltarea industriei şi serviciilor. ca să gîndini? Cultura născută ca o proiecţie a unei societăţi tehniciste poate m ca psihologia umană într-o direcţie care n-ar contrazice în mod obligatoriu vechiul uman ism al societăţii agrare. care ar ustifica ciocnirile şi antagonismele. la sublimarea pasiunilor.Desigur (citez doar acest pasaj care mă interesează în mod deosebit). ierburile care fac să strălucească pămîntu imalele şi păsările? CÎŢI OAMENI NE VOR HRĂNI A început să-mi fie frică de ştiinţă şi de st m unui prieten mai deunăzi.D. lupta eternă c u trufia. Norvegia) dispun de rezerve de productivitate sporite în raport c u celelalte. a penuriei. Ne umplem garderoba cu ha ne. inteligent c e. Chiar aşa.

Sfîntul Petru. fără ca vechii producători care consumau ei înainte aproape tot ce produceau să încet ze. că am descoperit noi ce stupid e să fii aservit dorinţei de a-l poseda. Şi nu fiindcă acest Cadillac ar fi demodat. ce-or să facă. cu cît cineva posedă şi consumă mai multe produse. să-i ridice. luam şirurile şi le urcam în pod. într-o grădin că. galbene ca lămîia. şi nici sfecla. Asta e totuşi curată vrăjitorie. Întîi foile de jos. prin amintirea a ceea ce idolul fusese odin ioară în ochii noştri. dar consumul reprezintă pentru imensa majoritate a oamenilor măsura realizării. fiindcă trebuia le rămînă şi lor pînă la anu. cică nu l-ar mai întreba om ce faptă bună sau pe cine a făcut fericit pe pămînt. Sporirea consumului nu constituie o garanţie a fericirii maxi me. Îi cam urmărea şi individual. care la o petrecere organizată de el cu mijloacele puse la dispoziţie de cei în subordine. ba chiar le întindeam şi prin grădină. după corojeau. în acea tă lume. şi în sfîrşit cele de la vîrf. ca nişte turci. din beţia posesiunii. ci folosirea vieţii. propune lumii capital iste dezvoltate un ritm mai lent de creştere economică. după ce s-a ghiftuit bine.. dar mai ieşea şi dator. Asta îmi aminteşte de un mic şef de la noi dintr-un judeţ. e urmă venea tata de-acolo de unde se ducea să-l predea în baloturi mari. comic în cele din urmă. Trăgeam lipanele peară şi făceam şiruri. Ei ce să fumeze? Tata credea ca de obicei că o să-i păcăleasc acolo! Regia C. care ştiu de mic cîtă trudă şi cîţi fraţi lucram la el pînă îl însămînţam şi îl cu o istorie întreagă. Ţelul. c u ideile lui. Dar e utopie fiindcă niciodată omu l nu şi-a îmbunătăţit condiţia prin renunţare voluntară la ceva. umpleam toată bătătura cu ei. Fireşte. şi nu se mai sătura văzî ajunge ea cu botul prin vîrfurile copacilor. nu mai e iinţă. domnul Galbraith. intram în iarnă cu el. Bineînţeles că a fost dat afară. care împiedică pe om să se bucure cu adevărat de bogăţia vieţii. Lucrurile n-ar fi atît de complicate dacă s-ar limita numai la atît. cu nevasta sau iubita. îi amenda şi de aceea nu prea ieşeau la d um cu ţigara în gură în văzul lumii. unde se înmuiau la loc de frig şi atunci ne ap ucam de păpuşit. cunoscînd în secre ot ceea ce posedă ceilalţi. zice gînditorul. Nu num ai că nu lua un leu pe tot ceea ce produsese. Ei bine. construiţ pecial. nu se mai termina.A. zic. fiindcă atîta timp cît nu defini m exact şi concret în ce poate consta această bucurie a vieţii. ci prin epui unei experienţe. se făcea pe etape. sau mai exact numai asta l-ar trezi. pur ş plu. încremenit. Stupid ar fi într-o primă fază. nu-l predau tot. ca să arate el cît e de grozav. tutunul. datorită productivităţii crescute. pornind de la ideea că princip iul societăţilor de consum este un principiu artificial. fiindcă fumau toţi. bucuria asta a vieţii este să ai un Cadillac. Păpuşitu-ăsta era dandana mare. Lăsîndu-se seara. Aşadar aceşti producători. fiindcă ar fi suficient să suprimăm excesul de publicitate. o girafă. lîngă obeliscul din Place de la Concorde. utomobil Cadillac să devină comic! Cu alte cuvinte. într-o cotigă trasă de un măgar. adică ale satulu i. produsele s-ar produce mai m ulte. la poarta raiului. trăieşte într-o lume a cărei vechime nici n-are bine cîteva sute de ani! Fii ndcă ce vrea el? O schimbare de optică în psihologia omului de aşa manieră încît. chiar dacă cu rezultate previzibil tragice. prin părăsirea de către ei a pămînturilor. alţii însă o fac pe tăcute. o statuie. prin virtute. a început să joace fotbal cu pui fripţi.M. puneam aceste şiruri la soare pe un soi de suporţi de lemn. cine o să mai aibă grijă de ele? Că doar no să se poată face toate astea cu cei 5% din populaţia ţării! Cînd ştiut este că dacă nu ai o ridica recolta de pe cîmp.obţin cele mai bune brînzeturi din lume. şi îl piteau. sau chiar o Dacia 1300. Numai asta îl convinge. Fiindcă nu e posibil! Avea dreptate acel ţăran care a văzut într-o zi. înjurînd. poftim. A stat şi s-a uitat la ea o zi întreagă. varza. dorinţele noastre se vor m ula pe ceea ce . pe urmă cel e mijloc. nu este consumul. care e în felul ei sublimă. şi-a luat în cele din urmă o hii de la ea şi plecînd a clătinat din cap şi a exclamat: „Asta e ceva care nu există!" UTO IE MODERNĂ Un cunoscut economist american. calitate inferioară. tutun fin. să rîzi de el cum ai rîde dacă cineva ţ r propune să te duci la serviciu sau să ieşi dumineca la Băneasa. de pildă. ci numai ce a făcut pentru a spori rodusul naţional brut. pentru simplul motiv că omul nu consumă din necesitate. în cazul de faţă. cu atît mai mult e cineva. dar asta pentru că a găsit el un mod prea ori al de manifestare a satisfacţiei consumului. Se presupune dimpotrivă că a suma mai mult. şi apoi. sînt excluşi din această categorie oame nii săraci. ci aşa. Mi se pare tonică această viziune a acestui gînditor idealist care i aginează o asemenea utopie. ş el şi fraţii mei mai mari. acest produs can cerigen. să mai consume. ar trebui. ci fiindcă e împins de o pub licitate aiuritoare. dacă nu li s-ar mai încredi ducerea acestor produse fără de care nu putem trăi deloc. Asta e de cînd lumea! Se vede că acest economist american.

entuziasm şi capacitatea de a-l transmite şi credinţa statornică în viitorul artelor. îngrijirea medicală gratuita. că numărul funcţionarilor a rămas acelaşi. din ce în ce mai f ascinante. imortalizînd-o şi dîndu-ne nouă. îmi amintesc. Niculae Iorga. Şi în aceasta privinţă. o literatură suferă.există şi ne vom face din îndeplinirea lor un ţel. sau unui minister. El nu mai e acolo unde îm plăcea să ştiu că trăieşte. nimeni n-a iubit mai mult la noi profesiunea de sc riitor şi nimeni n-a luptat mai mult să-i păstreze întreaga nobleţe ca Miron Paraschivescu . cre nu este oare unul din răspunsurile cele mai energice pe care le dă omul „blestematei p robleme insolubile?" Nu admirăm noi oare în ea victoria noastră asupra morţii? Nu opreşte artistul clipa. Dimpotrivă. moravuril e se înăspresc. iar valorile uzinei noastre n-au contr ibuit cu nimic la sporirea valorilor naţionale. cînd va fi întrebat: „Miron Paraschivescu. Ar fi. Avea pentru asta tot ceea ce trebuia. fiorul ne uririi. cărţile şi în general bunurile spirit gratuite. ţi-ai cultivat talentul. Ce se va întîmpla cu arta cuvîntului?" Am uitat ce răspuns i-am dat atunci dar el avea şi acest dar pe care vanitoşii nu-l au. Lumea în care mă mişc s-a micşorat. de a-l confrunta cu propriul său răspuns şi de .. sporirile de salarii nu s-au produs. o soluţie revoluţionară şi singura urgentă. prietenul meu care a murit. Da. nu putem. pentru literatura română contemporană aşa s va întîmpla. noi. poezia şi farmecul tuturor începuturilor vor fi luate în derîdere. şi care îi plăceau şi lui. promovările au fost cu totul neglija ile. gîndirea idealistă a economistului american. cu alte cuvinte chiar dacă vom descoperi că satis facţiile nu izvorăsc din tot mai multă muncă. în timp ce în altă parte a lumii o mamă îşi pierde copilul fiindcă n-are cu ce să-l tras-porte pînă la spitalul cel apropiat. pornim de la ideea că nu v om deveni niciodată liberi şi fericiţi pînă nu ne vom elibera complet de obseseia nevoilor materiale. Da. pîinea gratuită. unde îngrijirea chiar fără cu sur nu poate suplini căldura şi dragostea maternă.locu l rămas gol e aşa de mare îneît oricine-şi poate da seama ca numai printr-o apropiere a tu turora el poate fi întrucîtva umplut". chiar dacă asta se va solda cu un adînc ezechilibru dintre muncă şi satisfacţii. este clar că nu e o lume bine întocmită. această lume în care o parte a societăţii se zbate încă în lipsuri şi griji. p ersonalitatea literară creşte asemeni copiilor la orfelinat. sau l -ai îngropat?" „Nu. într-o epocă în care multe întrebări şi îndoieli stă încăpăţînată activitate a spiritului uman care este creaţia artistică. şi nu e de mirare că viitorul scriit or găsea în paginile şi în atmosfera ei zilnică ambianţa ideală fără de care. adusă în noastră aproape permanent prin tehnica miniaturizării aparatelor de radio. . a fost şi el cîtva timp nelin it de patima oamenilor pentru stadioane. dar ce să facem? Nu sîntem înţelepţi. ci şi pe-al prozatorilor!" „Ţi-a rămas vreo dorinţă neîmplinită?" „D lăcut de cînd mă Ştiu să am o revistă ca să primesc tinerele talente în ea. pentru micul ecran şi pentru muzica uşoară. vom răspu nde. aşa este. ce alta vrea să îngroape automobilul cu ipocrite cîntece funebre. nu mai ştiu ce să facă şi joacă fotbal cu pui fripţi. de pildă. cei pe care Miron Radu Paraschivescu i-a descoperit şi le-a pus condeiul în mînă vor duce mai departe flacăra poeziei. de a reţine un răspuns dat. ORA DES PĂRŢIRII DE UN PRIETEN Cînd scriu aceste rînduri e ora patru dimineaţa şi pe masa mea cîntă un mic tranzistor. in pasiunea mistuitoare pe care el i-o insufla. 146 „Ce fa cem? mă întreba. zicem noi. După Eugen Lovinescu. care constitu colectivul unei uzine. nimic nu va mai cînta. destule medica mente. care o contemplăm materializată. într-adevăr. dar de atunci sănătatea şi împrejurările vieţii mele care nu m-au m-au împiedicat să mai am una!" Într-adevăr. dacă unul sau ntre noi se poate lipsi.prin apelul ei indirect la dec enţă. şi în privinţa asta el va putea răspunde lin Cîmpiile Elizee. să ne strîngem trimestrial sau anual şi să con statăm cu satisfacţie că nu ne-am dezvoltat deloc. pentru istoriile pe pînză.. Ascult şi văd în adîncul fiinţei mele: pentru el. de a se gîndi la el. că ritmul de creştere a producţiei a răm neschimbat. nu l-am îngropat şi m-am străduit toată viaţa să-l cultiv şi pe-al alto numai pe-al poeţilor. la el o revistă literară era ca o fiinţă vie. nu înseamnă că toţi oame liberat de această obsesie şi că omenirea are destule paturi de spital. prin 1947. pentru a consuma tot mai mult. virtuţile au revers. Desigur. este măcar frumoasă. mai a că aspectul ei de utopie nu-l împiedică să constate lucid că majoritatea roadelor creşteri economice a ţărilor capitaliste au luat drumul bogatului şi că o redistribuire raţională a bunurilor se impune. care dacă prezintă şi forme aberante în sensul că unii dintre noi. scăpaţi de a stă obsesie. la lupta pentru întoarcerea la sursa primordială a vieţii. Talentul e însoţit de cinism. scrie şi îşi creşte copilul. Fiindcă lipsită de idealismul debutului. trăit întîi de el? Miron Paraschivescu. care a trăit în ac se stabilise în cele din urmă şi Miron Radu Paraschivescu spunea despre cineva că „." „Şi n-ai avutîn tinereţe. chiar dacă nu e ficientă.

.

bineînţeles. Omul e o făptură egală în tot ceea ce are şi în tot ceea ce face. nu are un caracter universal şi ca atare e efemer. parcă e delectare. îi răspundeam. „Nu. Lui nu-i pasă d asta. de pildă. F. chiar diacă e vorba ide lucruri dintre cele mai intime." Şi începea să-mi spună lucruri atît prinzătoare pe care eu le-aşi fi exprimat încît mă miram singur că le-aşi fi spus.. fu d nu ţigări prezentate luxos. prea adesea legat de multe compromisuri şi succese material e. de un gînd sau o nelinişte împărtăşite. care ar strica un anumit echilibru al preţur ilor. morala creştină nu ne spune de mult că bogăţia e un rău? Tolstoi credea cu simplitate c icirea apare în sufletul nostru în momentul în care din munca pe care o depunem ne put em hrăni şi adăposti. fiindcă erau legate de o întîlnire cu el. m natural. oricît ne-am apropia noi unii de alţii. şi asta nu pentru că ar exista carenţe fundamentale în distribuţi unurilor. Se înnobilează cuvîntul cetăţean. de pildă. mi-am zis. spu l. să scrii bine. Restul e de la diavol. F. Un alt doctor decît un neamţ nu l-ar fi lăsat. Scriitor. el preconizează tocmai o astfel de întoarcere tolstoiana la simpla satisfacer e a necesităţilor. dintre car e doi gemeni. Dar eu zic scriitor cînd l nu-i place acest cuvînt. UN CETĂŢEAN CARE SCRIE Din literatura americană am aflat că alături de grădini încărcate de fructe ca într-un paradis pot muri de inaniţie oameni c n-au voie să le culeagă şi să fie plătiţi pentru asta fiindcă proprietarii nu sînt interes o cantitate aşa de mare de fructe pe piaţă. oa în loc de electrician să zicem cetă care se ocupă cu electricitatea.. că pipăie două capete şi opt membre. arta cuvîntului nu se va deprecia atîta vreme cît oamenilor le va face o imensă bu curie şi plăcere să te vadă între ei. are copii. Günther Grass e social-democrat convins şi reproşează societăţii Statelo Unite că nnau produs o social-demooraţie oare ar fi salvat-o de neliniştile şi tensiune a prin care trece în prezent. înlesnirile oferite de o societate a abundenţei. Asta m-a impresionat mult cînd l-am văzut. La prima naştere a soţiei lui a cerut voie să fie at să se uite. să se ducă unii pe la casele altora şi să stea de vor i nesfîrşite. Asta e.. ci cum? Cetăţean care scrie! Iată! Cum ar fi. despre ce era vorba?" „Ai zis că. spe-riindu-l . ci pentru că. Miroa ne. cu toţi ceilalţi!" „Nu împărţim cu nimeni cică i-aşi fi răspuns. la o întrebare într-un gol de conversaţie. Ce este oare o carte bună dacă nu un prieten cu care poţi sta de vorbă oricîn singurătatea odăii tale? Şi atunci crezi oare că ne vom putea vreodată lipsi de cărţi?" „Nu va trebui să împărţim cu filmul... ele sîn scriitorul nu păstrează în mod egoist nici un fel de secrete în fiinţa sa. ci luînd direct diatsr-o tabachere ţărănească tutunul cu două te şi răsuokidu-l într-o foiţă. Miroane. de un ceas petrecut împreună. nu vom putea deloc umple golul pe care el îl lasă. Mamoşului aceluia. adevărat! Nu ştim de azi pînă mîine! mă. Nu există intimitate. ou televizorul. re-fuzînd. însă. dar gîndirea sa generoasă ţi le atribuia. Doctorul i-ar fi spus. terfelit. patru. În ceea ce îl priveşte pe Günther Grass. nu numai să propovăduiască alt atea. cum făcea totdeauna cînd ceea ce i se spunea îi plăcea. tînăr scriitor fiind. tipice într-o societate în care un tiraj de cîteva sute de mii de exemplare poate îmb ogăţi pentru totdeauna pe autorul unei cărţi. care înţelege să-şi pună şi în practică teoriile. Scriitorul e prietenul actualului cancelar de oare şna legat destinul politic şi care n-a îmtîrziat să se împlinească. ştiind că el te va citi ar acum el nu mai este şi. a Germaniei aflăm că există scriitori decepţionaţi de succesele economice ale ţării lor. iar el să se lăfăie în toate bunurile. Cum să nu iubeşti un a tfel de om? Cum să nu doreşti. a Germaniei car e pe timpul lui Hider (cînd acesta se căsătorise înainte de a se sinucide) avea douăzeci d e ani. împreună. Iată. restul acela. că da. Nu era nimeni prieten cu el din cei care ne aflam la o masă. în casă sau în stradă: c dărîma barierele şi zidurile care ne împiedică să comunicăm? Pur şi simplu comuni-cînd. i-a răspuns mamoşul. nu . scriitor din R. totuşi el nea povestit. şi Miron Paraschivescu a început atunci să rîdă în felul lui. ce facem cu el? Ce să facă oamenii de afaceri cu sumele lor uriaşe de bani înghesuiţi în seifuri? Am auzit că eşti posesori de valută se îkitîlnesc din cînd în cînd în adunări ultrasecrete şi hotărăsc ota din ceea ce a strîns fiecare pentru a nu lua toţi foc de cîtă bogăţie au închis în case r de bani. Aceste naivităţi nu au însă limită. dar un singur corp! Adică ce să însemne asta? E posi să fie un monstru. în o perioadă sinistră în ţara sa. Într-o revistă am dat de el în fruntea unor ti i care manifestau. cum s-ar părea. ce-i drept. Din literatura R.a-ţi aminti apoi peste ani: „Mai ţii minte ce mi-ai spus atunci?" „Nu mai ţin minte. prosperitatea nu aduce un remediu condiţiei umane actu ale şi că genul de fericire în care cred concetăţenii lor e artificial.. vedeţi. Bineînţe au ale lui. cic spus. deci. nu-i place să fie numit. Ei bine. Cu gemenii ăştia a fost o istorie.

l-am întrebat eu fără ironie. Era prezent mult tineret. cam posomorită. cu amorul ei adulterin. era intitulat decis şi agresiv (sau aşa mi se părea din pricin vocii care încă mă urmărea): Connaissez-vous Günther Grass? M-am trezit exclamînd: „Nu-l c sc şi nici nu vreau să-l cunosc". Feme ia moare. scoţînd de unde fusese ascunsă insigna S. apar astfel e scene descrise minuţios. A vorbit şi a intervenit de nenumărate ori în discuţii. dacă o reclamă excepţional de eficientă nu m-ar fi înfuriat şi nu m-ar determinat în acest fel s-o citesc. ar fi strigat la el scoasă din sărite: „T eci încoace şi ţine-mi capul.i s-a părut nimic neobişnuit în asta. a tatălui şi dîndu-i-o sub ochii sold lor. Soţul. care îl lichidează imediat. încăpăţînat. Părea apoi şi puţin arierat. care vrea să-şi ardă în piaţa publică dinele. dar f oarte solidă. e cam dezamăgitor. care nu se reţine. intitulat Anestezie locala. ca să se lizeze opinia oraşului faţă de războiul din Vietnam) m-au înveselit şi mi-au evocat figura criitorului mustăcios pe care mi l-am închipuit agitîndu-se în continuare pe scena lumii lui. Nu citisem această carte şi poate că nici n-aş i citit-o vreodată. Günther Grass va refuza acest premiu. ca un ciocan. se puteau vedea şi din stradă) erau sau nu pe placul cuiva. am gîndit cu silă: iată ce ne lipseşte nouă.S. dacă nu cumva mă înşel asupra denumirii. să ne spunem părerea despre relaţiile noastre cu publicul şi cu lumea în care trăim. atrăgînd atenţia. avînd bănuieli.S. dar subiectu l şi ideea lui (un elev contestatar. şi aici interesul cărţii devi ne maxim. îndîrjit. copilul se răzbună. stîrnind discuţii şi în cele din urmă. toată lumea să le poată reciti. şi oe-aţi văzut? Că dîndu-şi seama de ce venise şi ce face el acolo. Ulterior. dar mie mi-au descreţit frunt ea. după l ectura romanului. Mama. aceste întruchipări . Sculptură pop-art. un viitor S. De pildă s-o facă să asiste la un pescuit de ţipari folosind drept momeală capete moarte de cal. În pauză i-am luat textul tradus franţuzeşte şi lam recitit. Eram la Viena. alte semnificaţii. pentru ca îndată după ce luai cuvîntul. Fiindcă atunci din ce s-ar mai a imenta dezamăgirea sa şi a colegilor săi. uitînd intenţionat chepengul deschis. Intervenţiile erau scrise dinainte şi multiplicate . Am citit totuşi textul: era delirant. copilăresc sinistre. forţîndu-ţi atenţia şi sco-ţîndu-te literalmente din sărite inţa pe care o avea să-ţi acapareze atenţia cu ideile lui. are un sfîrşit tragic. cin cisprezece-douăzeci de scriitori europeni. Un singur lucru însă e necesar ca acest eve niment să aibă loc. Acest toboşar e un pitic a cărui mamă nu l-a conceput cu soţul. invitat la o aşa-zisă masă rotundă. Nu ştiu dacă aceste sperieto ri de ciori (fiindcă aşa îmi păreau acele producţiuni plastice expuse în salonul de jos. l-a lăsat pe copil să cadă pe scara nei pivniţe. în pauză. Tatăl o în ghite fulgerător. motiv care a aruncat de cîteva ori Germania în cele mai grave convulsii pe care le-a cunoscut istoria modernă. Dar să nu mă îndepărtez de subiect şi emnări care mi-au fost prilejuite de o cronică într-o revistă literară pariziană în care se une că ultimul roman al scriitorului. Asta ar fi trebuit să fie epilogul. Groteşti. scriitorilor români. N-am citit romanul. cunoscut sub numele. şi o răzbună mama lui. şi autorul abia găseşte c reu o idee de încheiere. dar convulsiile îl apucă imediat şi par suspecte ostaşilor cu înfăţişare au turcmenă. pline cu viermi. la o vîr ată în continuare toba lui de copil şi mai ales să spargă geamurile şi vitrinele oraşului c 50 ţipătul său care era atît de pătrunzător şi de o atît de înaltă frecvenţă încît urechile cepeau. Dacă va fi consecvent şi dacă cei patru copii pe care îi are nu-şi vor impune împreun u energica lor mamă punctul lor de vedere (o mamă e mai atentă la bani decît un tată cu găr ni). dacă nu mă înşel. idiotule!" În cartea sa cea mai bună. Ei. luînd obel. urmărindu-şi piticul său şi în perioada pos Sînt foarte livreşti şi deloc serioase evenimentele care urmează. cu care să nu înceteze să izbească în capetele indiferente ale opiniei ropene pînă ce efectul nu se va fi produs chiar şi pe această cale strîmbă: nu. SPERIETORI DE CIORI Am văzut zilele astea cev a foarte vesel în saloanele de ană „Apolo" de pe Calea Victoriei. agresiv şi entuziast. simulînd sau poate chiar neştiind la ce pericol îl expune prin acest gest.. ca să-mi dau seama direct dacă are sau nu valoare. Toboşarul. cuvinte le lui te izbeau parca în cap. un doct r Mayer. îi plăcea. nu cunoaşte iteratura română! Şi să sfîrşească prin a o cunoaşte. care să pună pe unde se duce. de docto rul Mayer. Günther Grass să nu mai scrie romane de valoare îndoielnică (Toboşarul unge) şi miracolul economic al ţării sale să nu se stingă. ci cu amantul. şi memorabilă. cetăţeni care scriu? Ar fi atunci siliţi să devin i care rabdă. Apoi cînd armatele sovietice pătrund în regiune. Chiar d ele ore a luat cuvîntul un critic literar. Soţul a inventat pentru ea suferinţe inumane. şi să s de întrebări-ciocan. Copilul păţeşte ceva la spinare şi nu ma oate depăşi în creştere un metru înălţime. pe la şaizeci de ani. dacă autorul n-ar fi avut reaua inspiraţie să caute dincolo de această naraţiune.

singura cap abilă să coaguleze într-o viziune originală ceea ce ne aduc simţurile. se pare că vroiau ceilalţi. chiar dacă istoria civilizaţiei arti tice ar fi creat de mult tipare şi pentru astfel de elucubraţii. Atunci mi-am dat seama să ţinem strîns ceva în braţe. Arta abstractă are. ceva legătură cu arta cea mare. Ideea. Cum poţi să afirmi aşa ceva? îmi spune în cl pa aceea un cunoscut care parcă îmi ghicise gîndurile. fiinţe mari aşezate în cerc pe scaune mici şi care se uitau la mi fără prietenie. Cine nu e convins de această apropiere poate răsfoi şi găsi asemenea viziuni într-un album de r eproduceri de Bosch. Iar tatăl meu. aşa cum a avut totdeauna caricatura în formele ei cele mai diverse. mie nu-mi plac şi faic vinovată de decăderea artei acea tendinţă din arta plastică contemporană care împinge creaţia artiştilor spre dispariţia formelor coerente. mă pri eziş cîtva timp. doială. şi care îşi au o justificare în m ar fiindcă reprezintă copilăria autentică a artei. să nedumerească pe tinerii muncitori. compuse din fier forjat. Nimeni nu mai m-a luat după aceea în seamă. şi pentru că probabil văzu că n-aveam de gînd să renunţ la vese răspund. Şi încă Picasso nu e un exem plu convingător. cazînd în mintea lor. continuă el într-un autentic şi nesimulat stil caragia-lesc. Moartea şi suferinţa nu sînt abstracte. Fiindcă în primul an abia am trecut clasa. îmi întoarse spatele şi ieşi furios din expoziţie. omul meu tăcu. fiindcă sînt prea mici. M-am uitat la toţi liniştit şi am pus cet şi cuminte pîinea din braţe pe masă. făcîndu-mă să scot răcnete. părul din cap. ca şi la copii. N-aş putea să spun azi cui datorez faptul că deşi am fost dat la şcoală l ani. Pusesem mîna pe pîinea de pe masă car e era a tuturor şi nu mai vroiam să dau la nimeni din ea. sa ar pămîntul şi să cresc vite. dar şi în bine. Atunci am auzit o voce: „Lăsaţi-l în pace! Na. Admirăm pe regina Nefertiti nu numai pentru că e o frumoasă per soană. ce fior?! Şi fiindcă eu continuam să fiu vesel şi să surîd. au înc să rupă din ea şi să mănînce. Stăm prost. în ce loc? în parcuri. Era multă lume în casă. asemeni fr i mari. presupunînd că ele s-ar păstra pînă atunci printr-o lare? Ei. să sper tea pe îndrăgostiţi? În holurile caselor de cultură. pe asta!" Şi cel ce rostise aceste cuvinte a luat de undeva de pe sobă o pîine mare şi rotundă şi mi-a întins-o. un tablou de Kandinsky sau de Vasar ely nu arată deloc rău. autorul genialelor Himere? lasfemie! Ai să zici că în acest caz ar trebui scoase şi aruncate la gunoi şi acele opere de artă primitivă ale negrilor. îmi mai dă -o.. deci. vechea sa ci vilizaţie. măşti de gaze şi alte elemente constituind parcă p robe ale unei civilizaţii arse de incendii uriaşe. un sens: e o artă decorativă! Pus pe pereţi. furioşi.000. ce fior pot da aceste drăcoveni in faţa noastră omului din anul 10. CONFESIUNI UN ÎNVĂŢĂTOR CIUDAT conştiinţei mele a început într-o zi de iarnă cînd o anumită întîmplare m-a făcut să înţel . iar ţipătul unei femei nu-mi apare în conştiinţ ma unor mîini diforme ridicate în sus şi a unui chip scălîmbăiat cu ochii puşi de-a curmezi igurii. fiindcă el a pictat admirabile pînze cu femei şi copii în care membrele c orpului stau la locul lor într-o armonie care ne aminteşte de cei mari. mă. Nu trebuie intitulat un asemenea tablou Guernica. Ei bine. compuse din simple bucăţi de lemn în care un măr de metal î urtă închipuie buricul. Din această întîmplare ar reieşi că instinctele de acaparare parte în viaţă. Nu merită apropierea de arta cea mare nimic care poate fi făcut cu uşurinţă de oricine. Eu nu conc ep ca din tragedia unui oraş distrus de bombardament domnul Picasso să facă artă abstrac tă. şi pe-asta!" Parcă m-am trezit dintr-un somn. cum. ce-i fi găsin neata interesant chiar şi în asemenea aşa-zise opere în care deformarea şi monstruosul nu sînt decît expresia neştiinţei de a crea. n-aveam ochii chiar buni . vîrsta noastră. şi nişte cuie înfipte în cap. Arta înseamnă. Dar unde să pui năzdrăvăniile astea. cu scopul mărturisit de tatăl meu să învăţ doar să mă iscălesc şi pe urmă. şi nu arta copilărească făcută cu premed Ei bine. dacă am ajuns să ne împăcăm c ea că nu mai avem ce spune şi am început să-i imităm pe copii. totuşi întreaga familie a renunţat mai pe urmă la tă idee. aşteptînd. Bruegel sau chiar Goya.. dacă nu chiar cu ostilitate. lipsindu-le. ci şi pentru că prin ea imaginaţia noastră reconstituie vechiul Egipt. nu cumva crezi că îşi au locul în muzee? Cum?! Lîngă Paciurea. în loc să mi-o ia cu forţa. tot o pîine a era cauza privirilor rele îndreptate asupra mea. şi memorie. care o e-ai zice nu pot crea nimic. mon cher. ceea ce nu s-a dovedit.caraghioase. între altele. Totuşi aventurile vieţii noastre sînt ale conştiinţ eşi viaţa ei adevărată nu e niciodată liberă de instincte şi nu o dată e neputincioasă în f . ne înveselesc prin prezenţa imaginaţiei care contribuie la alcătuirea lor şi care pe această cale au. dîndu-ne fiorul eternităţii! Or.

fluturau mîinile înroşite în aer şi le vîrau deznădăjduiţi între genunchi. Se apropia s fîrşitul anului şi dascălul examina toată clasa. Era atît de fur ios încît uneori îi bătea la palmă pe toţi cei care eraiu scoşi odată. credea el că sînt. cu un sentiment de nelinişte că s-ar fi putut totuşi să nu aibă loc. Dar asta nu er a adevărat. A venit la gard. Dar eu nu vreau s ovestesc aici „amintiri".şi nu vedeam bine ce se scria la tablă. cu atît mai mult cu cît viaţa de ţăran. Jumătate din ei parcă î a. cum stau lucrurile. Aşa e. Şi pentru eastă întîmplare să fie dusă pînă la capăt. am venit totuşi la şcoală. ci doar lucruri pe care le contemplu şi azi fără să le înţeleg. să vadă pe care trece. dar îmi spusesem în acelaşi timp că nu putea să facă aşa ceva. iar instinctele tremurau: nu se ştie ce-aşi fi ajuns în viaţă dacă jocul întîmp al cărei erou eram. Nu se uita la min se ferea de ochii mei. În i a aceea hotărîrea tatălui meu de a nu mă mai lăsa să mă duc la şcoală a devenit. la ce tortură am fost supus şi soarta mea s-a decis parcă ignorîndu-mă pe mine. cu cinci lei? O Citire cos eo douăzeci şi cinci de lei. Atunci de ce m-au dat mai departe să urmez şi cl asa a doua pe care abia am trecut-o? Ulterior toţi au spus că învăţam bine. în nefirescul ei. Tatăl meu era posomorît şi nu scotea un cuvînt mergînd pe lîngă cai. că de învăţat pot să mai mă împrumu cris nu pot să scriu în caietele altora. i-am spus eu atunci. şi l-am strigat. a zis învăţătorul senin şi a dat cre b care venise la mine la o parte şi s-a întors la masă să-şi continue jocul întrerupt. în ciuda faptului etrecea într-un spaţiu liber. Încetul cu încetul însă se răs-pîndi întîi apoi şi printre vecini ideea că eu aşi şti atîta carte înck era clar că după terminarea cu i primar trebuia să fiu dat să urmez mai departe. dar în bănci nu mai puteau. Dar tot nu-mi luă cărţi. A doua zi. MAREA CĂLĂTORIE Nicăieri nu a fost timp în cele o mie e pagini ale Moromeţilor să descriu călătoria pe care a făcut-o Niculae cu tatăl său. zice. beau ucau tabinet. Băieţii suportau bine lovituri le în clipele cînd le primeau. Faptul uimi pe ai mei şi tata nu mai zise nimic cînd în toamnă îi spusei că vre să urmez şi pe-a patra. la sfîrşitul anului m-am pome premianţi. Ce eram eu? Ce putea să-i sp ună . în loc să fug şi îndărăt să nu mă mai uit. mie mi se părea că se petrece într-un ţarc. mi-i dăduse şimi spusese să-mi cumpă ei „măcar Citirea". Numai eu ştiu ce-am putut trăi în anul următor. Ce să-ţi iau eu. Scotea cîte cinci sau şase la tablă şi îi asculta. fiindcă durea. În realitate această călătorie avea să se termine cu un eşec din să soarta mă ferea de o prăbuşire. Mama îmi făcuse rost de cinci lei.. la liceu sau la şcoala normală de învăţăt cepui şi eu să cred acest lucru. De la începutul anului nu putusem învăţa ic. cealaltă jumătate însă parcă nici nu trecuseră pe la şcoală şi atunci învăţătorul începe o nuia de corn foarte ageră. şi el a întins mîna şi i-am pus în palmă mica monedă galbenă. de care tot unul dintre noi făcuse rost. darmite să-mi mai cumpere şi cărţi.. Nu există fiinţă care să nu fie înzestrată cu instinctul ei. că nu fi-său. că nu e om sărac? Mă u şi aşa. Conştiinţa măsura proporţiile dezastrului care r fi urmat. durerea lor era pură şi în ea puteai ghici cel mult protestul împotriva a durerii în sine. practic. nu aveam cărţi. pesemne. la CîmpuLung. s-ar fi destrămat şi eu aşi fi apărut în ochii învăţătorului aşa cum er prin nu ştiu ce mister. şi obidă nedefinită fii nu ştia să urască. La oameni el agită presentimentele cu atît mai mult cu cît raţiunea nu-şi dă seama de n mic. d putea să mi se întîmple. Dom' învăţător. Aşa e. deşi unii dintre ei au indignaţi că ar fi răspuns bine la întrebările puse.« menit al cărei motiv dacă s-ar fi dezvăluit s-ar fi petrecut o catastrofă. Aşteptam tremurînd să-mi vie rîndul m nimic şi ascultam înfiorat plînsetele care umpleau clasa. Adică cel mai bun elev din clasă. Prima zi a trecut fără să fiu scos şi eu la examen. pe cine premiază şi e lasă repetent. Plîngeau cu înverşunare. s e parcă de mine. pe care lam găsit în curte cu alţii. bine. Nu m-a scos nici în acea zi şi nici în cele următoare. a căror expresie îl împiedica. care mă gîndisem o clip ea da de la el restul. şi nu a învăţătorului sau a şcolii. să înţeleagă avertismentele buri pe care le simţea zdruncinîndu-i credinţa în steaua mea. cu cărţile şi istori trebuiau învăţate cu sila. şi at i nici lumina ciudată care le însoţeşte azi în amintire şi pe care o să încerc în aceste în scot la iveală. luaţi-mi un maculator să am măcar pe ce scrie. să nu fi existat. zice. eînd o să mă duc pe la Roşior să-ţi cumpăr un maculator. Da' tac-tău de ce nu-ţi dă bani de cărţi. unde dorinţa lui de a evada din familie şi din sat t rebuia să devină un fapt. la vî de doisprezece ani. u deşi din gură nu mă oprise: nu aveam cu ce mă încălţa. M-am dus acasă la învăţător. Iam spus ce vroiam. M-am dus doar cînd am putut merge d şi atunci am trăit acele ore de spaimă despre care am po.

că fulgerul intuiţiei noastre îl poate abate din mersul lui implacabil. să confirme adevărul înzestrării băiatului din căruţă. Ai mei toţi ştiau bine că sînt un bl g. cum o să fiu? Sînt un copil. asta era uimitor. Mă uitam la el şi ca tot ul cu care îmi spunea aceste cuvinte mă făcu să înţeleg mai puţin ceea ce spunea. Nu. cînd de fapt totul fusese demult răsuc t pe toate feţele. Apoi îmi spuse cu o duioşie pe care i-o dădea numai tris pricinuită de hărţuiala la care îl supunea de la o vreme familia noastră cu trei soiri de copii. a noastră nu va face parte din cele care se vor întoarce cu speranţele pierdute? Îţi pun această întrebare. Ei. aici. şi folosind foarte des nuiaua să mă scoată din blegia mea vizibilă şi să mă împingă de în faţa satului? Patul său de moarte pe lîngă care am trecut toată clasa şi i-am sărutat m estui om slăbuţ. Rămase cîtva timp tăcut vească. stins în floarea vîrstei. tatăl. Era frig. sau că ştiu toată istoria evu aşa cum se predă ea în clasa a doua de liceu? Ia spune-mi tu mie. să audă cu urechile lui că ştiu şi să se liniştească. ba chiar era mai rău. Fără bursă n ot să te ţin! Mi-am dat capul pe spate: Heeee! Şi de-aia ai tras tu căruţa la marginea dr mului!! Din mers nu puteai sămi spui. cum o să te arăneşti? Lăsînd la o parte faptul să se poată să nu-ţi pese de toţi proştii care or să rîdă de tine. el cedează mereu netezindu-ţi drumul nu fără a-ţi lăsa în conştiinţă de fiecare dată că nu te va proteja la infinit. o dată rînt. cîţi am auzit . heeee! Şi l-am arătat cu mîna ca să-l mai vadă şi alţ m continuat să behăi. a zis el atun ci tresărind parcă el însuşi că această idee nu-i venise mai demult în minte. Trebuie să fii printre cei şapte-opt ou bursă. O veşnică surpriză. destinul orb nu e atotputernic. Şi că. Convingerea mea îl subjuga ulung am ajuns pe seară şi am tras sub şoproanele unui han. Unde ne ducem noi acum. El. nu-mi apare niciodată în amintire fără un adînc fior: e pent ne semnul că pe această lume. ce-o să fac? Sînt eu în stare. de care în sat nimeni nu îndoia demult? Şi dacă toată lumea se înşela? Învăţătorul acela care mă premiase fără să ş mult şi luase cu el în mormînt secretul comportării lui ciudate. O fată desculţă îşi spăla picioarele. totuşi de ce mi s-ar fi pus pe cap o coroană pe care n-aşi fi meritat-o? Asemenea g esturi le pot face oamenii obişnuiţi din prostie sau din părtinire. vrînd parcă cu o ultimă sforţare să rămînă în mijlocul acestei simplităţi care ne t de toate grijile şi de toate temerile. El e apropie la un moment dat de botul cailor şi trase căruţa la marginea drumului. dar ce l-ar fi put ut îndemna pe un învăţător care nu era mai bun decît alţii. nu fusese nici odată convins că nu se petrecuse atunci ceva nefiresc. şi pe care numai eu şi mama i-o cunoşteam. puţini sînt cei care cu adevărat se pr cep să le facă faţă. şi să rîdă şi ei de întreba put să rîdă el însuşi. Îmi puse însă mîna lui mare pe picior şi mă mîngîia cu o milă nesfîrşita pe care a că douăzeci de ani ca s-o înţeleg. cu o mică mustaţă neagră şi cu o expresie ca de chipul său supt de suferinţă. Spunem că n-au mai fost locuri şî gata. Marine!? Am înţeles fără să mă turbur ce vrea să-mi spună: era oare ăsta drumul nostru? Ne duceam bine unde ne duceam? Cine ne spunea nouă că din zecile de căruţe care se îndreptau ca şi a noast spre oraşul de munte cu renumita lui şcoală. care nu ţinea însă deloc de cald. a continuat el ca şi cum r fi spus pentru întîia oară ceea ce avea să urmeze. înaintea mea. apariţie parcă de vis pe ecunoscute cu văi adînci şi dealuri uriaşe. dacă n-ar fi împănată cu proşti. pese de ei? N-o să fiu. Altfel îţi chipui ce rău o să fie. Ce-o să te faci tu. că hotărîrile lui pot fi smu lse. Se sui apoi lîngă mine. Care sîn ee! Heeee! Şi l-am arătat iar cu mîna. Şi atunci? Şi ce vreai tu acum de la mine? Te întreb. să fie martori şi alţii. care sînt bog Vroia să mă examineze el. ca să ştii că n-ajunge să reuşeşti să treci din trei sute. Cum puteam să-i alung în oielile? Să-i spun că ştiu să rezolv ecuaţii de gradul întîi. suferind ept. Alături era o poiană şi o fîntîhă. Această spaimă o trăia pe drum tatăl meu. aşa ca el. că putem să întoarcem caii şi să ne ducem acasă! a zis el atunc mplitate. printre cei patruzeci admişi.lui încrederea naivă a unui copil că într-acolo unde mergeam ne aşitepta toată lumea cu bra e deschise. Cum o spu . Ştii?! Ce să ştii? Pai despre ce vorbim noi aicea? Ştii tu carte? Am tăcut. am început să tremur . Reieşea în acele clipe că lumea n-ar fi atît de gre e suportat. m-am învelit cu cerga. . redevenind senin şi a pus mîna pe hăţuri.

nici să beau şi nici nu mai auzeam bine ce spunea. eu er e uitasem? Omul care făcea apelul ridică fruntea din hîrtii şi îmi spuse ceva neplăcut. dintre care unul care purta ochelari g roşi. N-am putut de la distanţa vrută de el şi atunci mă apucă de ceafă. Ei. Tocmai mă miram de ce mocanii îşi spun T ader. zic. îmi tr se demult şi niciodată nu mă apucaseră toamna.. Ne-am luat actele. ci pa ie. Nu trecu mult şi ieşi un ins care ceru foarte autoritar să se facă linişte. D ezbrăcaţi. uneori trebuie să strigi p ineva de mai multe ori. nu toţi oamenii seamănă unii cu alţii. Cum pu u mă aplec. Ştiam ce e. Nu i-am spus tatălui eu nimic. dar eu nu eram cu ios să aflu. spunîn-du-mi să nu mă aplec. Iar pe ăla. mă. Ce-a avut copilul meu? Copilul dumitale. ce facem? el imperios. şi n-o să-i dau u lui explicaţii de ce l-am făcut să mă strige de două ori. în timp ce el mai crezuse poate că n-o fi adevărat. Ved a mocanilor cu pălăriuţele acelea ca nişte ceaunuri şi cu pantalonii de aba albă strînşi pe oare m-a înveselit şi am uitat că fusesem aseară bolnav. frigurile. fără să fiu surd i şi? Îndată după aceea am intrat la vizita medicală care s-a terminat pe la orele trei. şi tu n-ai văzut? Ba da. Cum? De ce? făcu tata întrer l. cînd deodată peste curtea mărginită de ziduri înalte cu ferestre mari şi copaci bătrîni cu frunza de un verde bogat şi negru se lasă liniştea. Curtea era imensă. ne punea o carte în faţă din care trebuia să citim la o anumită distanţă. zice. Bea şi tu. Ei. Tata părea să fi înţeles. Panţirescu Toa der. mi-o dădu mocanu ăsta de-alături. şi nu Tudor. A venit cu ei în căruţă şi cu un but c că are o sută de chile. dar această boală. cum aveam să fac totdeauna gata pregătită nep justificarea ei: am ştiut eu de ce nu mi-am înţeles numele. dacă nu vedeam bine!? Revenind după cîteva ceasuri în aceeaşi curte. Cît tim fi trecut? O jumătate de ceas? Poate mai mult? Cutărescu Ilie. De unde au ştiut ei că -ai ochi buni? m-a întrebat tatăl meu întru tîrziu. găsind în sinea mea. pune dulama pe mine şi ia cerga asta de-aici. prezent.Ce e cu tine? m-a întrebat tata. Se strigase un nume şi nu răspundea nimeni. Are şi el un copil să-l dea la şcoală. zise insul. suferă de miopie. ci totdeauna în iunie. Va să zică medicul cu ochelari nu admitea ca şi alţii să mai poarte ochelari şi să înveţ . Între tine şi el nu-l alege pe el?! N-am putut ni i să mănînc. Parcă era mai bine -a întîmplat aşa! Nimeni n-are ce să zică! Ochii sînt aşa cum te naşti cu ei. N-avem dreptul să ne luăm r a. dar nu aşa bine! În fine. Programul din ziua aceea. O fi renunţat de bunăvoie sau n-or mai fi putut ai lui să-l dea. Ce-i facem?!! FALSUL LIBRAR . şi că n-or fi avut toţi ambiţia să-şi dea copiii aici şi nu în altă parte: păreau nu trei sute. N-am înţeles de ce s-a purtat astfel cu mine. De astă dată îmi auzii clar numele. prezent! Marine! A! Da. plină de copii şi de părinţii lor. după care încep ne citească numele după o listă. era apelul şi vizita medicală. Ce facem?! Că acasă. de astă dată am mîncat bine şi starea aceea de slăbiciune mi-a trecut. N-am auzit. Mi-a adus să mănînc doi mici şi mi-a pus o ceaşcă în mînă. după cum citirăm pe un afiş. acelaşi in are ne făcuse apelul citi apoi o listă cu nouăsprezece candidaţi respinşi la vizita medica lă. Acum arăta liniştit. prezent. nici nu prea credeam. A tras şi el cu căruţ prin Răchitele. nu se mai terminau. În clipa următoare insul care citea de pe listă repetă ridicînd vo : Preda Marin! Tăcerea reveni în timp ce mă miram de ce-o fi lipsind cel strigat. Mi-e . Tu nu vezi? i-am răspuns eu cu dinţii clănţănind.. Tatăl meu însă era din nou îngrijo se adeverea ceea ce auzise. ce poţi să fa pus să citesc. Atunci de ce s-o mai fi îns cris? în clipa următoare o voce dramatică se auz înaintînd din spate de unde se retrăseseră nţii şi o mînă brutală mi se înfipse în umăr. Ref zai să înţeleg ce anume. Dimineaţa m-am trezit mirat că nu prea îmi simţeam greutatea corpului. Am plecat la şcoală. ne-am întors la han şi am plecat. N-are oc hi buni! Poate să şi-i strice şi mai tare dacă intră la şcoală. Răspunde. Aşa. adăugă el. Erau într-adevăr foarte mulţi. pot eu să fac faţă? Se duce şi dă la unul şi la al ani şi admitem cazul că şi băiatul e bun. toaderii ăştia erau foarte numeroşi. aşa. Mă aflam printre ei. nu ne putem întoarce. eram cercetaţi fugar de doi doctori.

Aflarăm la Miroşi îndată ce sosirăm că înscrierile nu s-au încheiat şi că chiar a doua z examenele. moşule. numai pentru bursă va trebui să candideze. iar acest do atît de perspicace şi de elegant nu era nici el mai tînăr de patruzeci de ani. Hotărîrăm să nu ne ducem acasă. unde avea banii. continuă el fără greş. Şi îmi dictă una din acele obişnuite fraze n care se putea vedea dacă ştiai sau nu să desparţi un verb de un pronume prescurtat.Ce puteam face? Nu vedeam nimic înaintea ochilor dar nici nu-mi dădeam seama că drumul spre care crezusem atîţia ani că aveam dreptul să pornesc este închis acum pentru mine. deşi îmi dădeam seama că voi avea a rezece ani şi ce liceu sau şcoală normală m-ar fi putut primi atît de tîrziu? Aveam să aflu rînd că tata gîndea la fel. o să ia rsă. Trebu acem o cerere şi să predăm actele şi intrarăm într-o librărie care se afla pe-aproape. Acolo. ai să iai bursă fără doar şi po dcă cine vine? De-ăia cu capetele mari cît dovlecii. Ia scrie tu. La Miroşi. potcoave. să fie unde. ce doriţi? Un caiet. ca Iocan!). aduc de-acasă alimente. că nu se împăca nici el cu ideea aceasta că după ce atîta vreme mea crezuse că rostul meu era într-o parte. dacă nu. zise falsul librar. Tata scoase o mie de lei şi i-o dădu. necăjit arăt eu? Necăjit eşti azi şi mîine nu mai eşti! Ori eu. cu o durată atru ani. moşule. să dai zimţi la seceri. din timp. deşi satul nostru era la cîţiva kilometri. Moşule. dacă ne ducem noi la Miroşi? zise tata cu un glas din care înţelesei că ezitase îndelung pî i spună acest trist lucru. sau auzise toate astea din fritîmplare şi socotea acum că acest dr m era totuşi 170 mai bun decît întoarcerea acasă? I-am răspuns că mergem şi la Miroşi. moşule. Cum! exclamă în sfîrşit tatăl meu indi nat. Dincolo de el s-ar putea să se găsească un om care să fie tocmai cel care îţi trebu e. fierărie (da. îţi bag eu băiatul într-o şcoală norma ar trebuie să-mi dai bani! Îţi dau. dacă costă scump trenul în vacanţe n-are decît să stea şi el pe la u mai bogat) să nu piardă anul şi să înveţe aici. să faci căruţe. se învaţă foarte multă carte! .. Moşule. Nu se învaţă numai meserie. prevăzînd ceea ce avea să întîmple la Cîmpu-Lung. gînd e: laşi timp că o să văd eu ce-o să fac pe urmă la anu. îţi da poi.. croitorie. Îmi da o mie de lei acum şi o mie de lei după ce primeşti scrisoarea de la şcoală că fiul dumital a fost admis. ia s-a întâmplat? Tata avea privirea rotundă şi îi jucau ochii în cap ca şi cînd ar fi fost fa t de vocea ascuţită şi atrăgătoare a acestui om.. Mîine băiatul să se prezinte aici la exame în caz că nu reuşesc eu să obţin un loc undeva ? (şi trebuie să te aştepţi. cizmărie. şezi colea. fierări i roţi. deci. Marinică. prima rată pe caxe ar fi trebuit s-o plătesc la Cîmpulung. E bun băiatul? Cum te cheamă? mi s e adresă. să ascuţi cazmale şi otice. dar ce-ţi pasă. De ce eşti necăjit. plătesc întreţinerea. zise el cînd tata termină. O să intre chiar fără ex admitere. plus şapte mii de lei taxele de inte nat. domnule. acuma să afle că nimerisem în altă parte. tinichigerie. eu sînt profesor la Bucureşti şi ştiu unde să mă c la minister ca să aflu la ce şcoală din ţară sînt locuri libere. Totul e ca gîndirea noastră să nu slăbească deloc şi să nu ocolească nimic. învăţai în ea tîmplărie. continuă el. Un d ne întîmpină cu o voce subţire şi energică: Bună ziua. ce să fac? Adică el se lovit pentru toată viaţa şi niciodată n-avea să-i mai treacă rana pe care o primise. era o şcoală numită „de arte şi meserii". eu chiar mîine plec la Bucureşti şi mă întorc cu aprobarea în buzunar. Şi înc i povestească acestui librar care nu părea să fie ceea ce este tot ceea ce ni se întîmplas e la Qmpu-Lung. cum aveam să aflu mult mai tîrziu. unde trebuie să ştiţi ca predau şi eu şi p t foarte severi. Da r Ştefan cel Mare la ce an s-a urcat pe tron şi ce bătălii a dat? E bun. de siguranţa lui. În propria lui librărie stătea cu pălăria pe cap şi purta un cost i-deschis. Trebuie săsi cumpere şi cărţi! Se informase. să bată cu degetul ch n gard. cu o cravată ţipătoare. o coală de h cu băiatul? Vrei să-l înscrii aici la şcoală. Falsul librar (mai tîrziu aveam să aflu că era ş fals profesor) îmi dădu o cutie pe care o deschise tot el şi luă din ea un fel de alviţă m ale şi albă îndemnîndu-ne şi pe noi să mîncăm. gabri Ce mai încoace şi încolo. zise tatăl meu părăsind orice prudenţă şi îş brîu. moşule!? Tata nu era moş deloc. care nu sînt în stare de altceva şi sî bogaţi. şi de felul decis şi pro r cu care pusese el degetul pe rana care ne durea..

am repar tizarea în buzunar. dovadă că am fost pus acolo la examen şi n-am ştiut.Studiile de-aici sînt egale cu cele secundare. avea staţie la Rîca. Dacă nu m-ar fi respins el. Băiatul dumitale va pleca cu mine chiar acum la Abrud la şcoala normală. În Bucureşti am tras la falsul librar u trecut două săptămîni pînă ce am plecat spre Abrud. D mine s-ar fi spus de aici înainte că nu. zicînd că are să-mi spună ceva secret. cu copii şi mulţime de alţi copii prin toată ţara şi că era totuşi institutor. După probele scrise. ci la a mea. O nedumerire grea se abătu ca o negură asupra mea. Ne-am întors acasă spunîndu-mi-se că vom primi rezultatul prin poştă. aşa cum facem cînd avem în faţa noastră un rătăcit sau un n inofensiv. I se spunea aşa fii ndcă de cînd o ştiam maşina asta n-avea decît un far. nu-i folose la nimic acel cufăr. ca să schimbăm trenul. a doua zi am intrat la cele o rale. cu „chioara". care venea din sentiment ul că evadarea mea se înfăptuieşte şi că e fără întoarcere. fiindcă s-ar putea să am n evoie să-i spun ministrului: „domnule ministru. M-am aşezat pe o banca de lemn din faţa peronului şi am aşa tot timpul copleşit de o emoţie puternică în timp ce o cădere de apă de undeva departe soţea. Mi se pare că l-a prins un conductei1. falsul librar cu trenul iar eu cu autobuzul. dacă nu acum. Să ia aici medie mare. nu şi-ar fi pierdut cîrma după război şi ar fi îmbătrînit cucerind mai ete şi muieri. strigă el din poart euşit. şi care trebuiesc foarte bine ştiute? Într-adevăr. a vieţii lui secrete din care v eneau spre mine doar strălucirea şi mişcarea vie a reclamelor orbitoare şi frumuseţea fete lor şi femeilor. Trebuie sa-l duc eu fiindcă nu ştiu ce e acolo şi e necesar să fiu de faţă. dar în afară de muieri şi de astfel de aranjamente pe care le făcea folosindu-se de informaţii de la minister. nu ştiam? Convingerea mea fusese deci o iluzie? Sau nu cumva ştiam ce nu trebuie. lucruri f oarte grele care nu eram obligat să le ştiu şi în schimb nu ştiam. Examenul de-aici de la Miroşi n-a fost greu şi cu toate as tea abia ai luat şapte la matematică şi opt la română. dar nu oprea. fanatizat de idei care în nd îi erau străine. Ei şi? Tot Cîrstache era. nimic nu s-ar mai fi putut drege pentru mine. d ca o plăcere a lui. chiar dacă toate aceste trebu fi fost făcute bine şi fără silă. dar pentru bursă aveai nevoie de noua. aşa cum altora le p ace să crească porumbei sau să cînte din cimpoi. Ţi-am văzut tezel rele. a marilor lui bulevarde. această stare de singurătate şi fericire. ţesălatul lor. aşezată la poalale unor dealuri încărcate cu brazi. Cum adică. iar încercarea mea de a le dovedi că se în-şală ar fi fost primită jete batjocoritoare. care t recea prin sat totdeauna seara. timp în care am rătăcit de dimineaţa in marele oraş fără să-l cunosc şi nedorind să-l cunosc. şi din cînd în cînd pro nitor la liceul „Mihai Viteazul". I-am scris mai pe urmă din dorinţa de a avea un ment or. Şi nu fiindcă m-ar fi aşteptat imediat acasă tăiatul cocenilo r. sau cu milă. În acest timp f ul librar se întoarse şi el de la Bucureşti şi veni după noi. Marinică! lua de braţ şi mă duse mai încolo. şi tot timpul îngrijitul cailor. Ulterior am aflat că avea două neveste. una la Bucureşti şi alta la Miroşi. salvare a mea a fost acel medic cu ochelari. . trăind doar sub fascinaţia vitrine ui. intensificînd-o. la anul. apoi aratul. are zece! Vă rog respectuos să aprobaţi!" Am mas noaptea în căruţă la marginea satului şi a doua zi am intrat la examene. Şi cel puţin el nu căzuse la nici un examen. iar la oral şapte. să insist dacă va fi cazul. Trebuie să-mi dai bani de tren! Ia vin încoace. Avea şi un cufăr plin cu cărţi. căruia a trebuit să-l dea ceva. Era însă un om ini mos şi dacă n-ar fi avut reaua inspiraţie să se bage în politică. Naveau del oc capete de dovleci concurenţii. Lîngă noi era unul Cîrstea al lui Ion Dumitrache care av est obicei de a citi. nu înţeleg ce citesc. La Cîmpulung ţiar fi dat patru. Abia am observat cum a cucerit în cîteva ceasuri o elevă în tre n. Aşa că fii fără gr ie bine oricum. ci întîi spre Bucureşti. Ne-am urcat într-un accelerat şi falsul librar mi-a spus că mi-a făcut ro st de un carnet de elev care îmi dă dreptul să plătesc numai cincizeci la sută din bilet. rînitul la grajd. Îmi şopti: Bine at la examene la Cîmpulung. Nu mi-era gîndul la viaţa lui. şi îndeletnicirea aceast a lui nu era considerată ca o tristă zădărnicie. nu se pricepea la nimic. sau ştiam prost aceile l cruri care se cer la examene. Gara frumoasă. cum îmi făcuse mie. FUSESERĂ ACOLO EXAMENELE MAI GRELE? N-am plecat direct spre Abrud. Moşule. Era noapte cînd ne-am dat jos într-o staţie de munte. era la ora aceea pustie şi trebuia să aşteptăm cîteva ore. Şapte e nota de admitere. ci faptu l că n-aşi mai fi avut cum să iau după aceea o carte în mînă. Se presupunea că el înţelege ce citeşte. dacă se dă o echivalenţă. a clădirilor sale înalte.

cu muierile şi fetele lor. Stăteam la geam. Cine e acolo? ne-a întrebat el. În clasa în tîia aveam patruzeci de locuri şi elevi abia douăzeci şi şapte. Profesorul de matematici pe care îl chema Lokspeiser vorbea prost româneşte. iar eu am aflat că era adevărat ce spusese el. veseli! Cine ştie? Poate că întradevăr era veselă viaţa lor acolo. această „mocăniţă" şi-a terminat drumul şi s-a oprit la Abrud. în orice caz. N-am ajuns! În ceea ce priveşte literatura. Am intrat îndărăt pe poartă şi m-am întors în pat. Se dădeau însă examene de b ineînţeles m-am înscris şi eu. cel căruia fratele său i-a ieşit într-o zi înainte să-l anunţe cu o ext cîntare că acasă „mai e mămăligă". Peste oraş că aie măruntă. Cineva din Bucureşti. o scena care se petrecuse acolo în curtea şcolii Miroşi. Am ieşit din clasă împleticindu-mă şi seara în am simţit iar că de fapt nu adorm. Cîţiva din cei vechi ieşiseră afară din ateliere să-i vadă şi să stea de vorbă cu c pe unde sînteţi. la orele nouă. Păreau. Seara. Veţi fi disciplinat şi veţi stătea pînă Examenul de istorie cu profesorul Mayer a fost însă foarte obositor. fie. se apropie tiptil eşind de undeva şi cînd ajunse în spatele celor care părăsiseră lucrul îi cîrpi năprasnic d acelaşi lucru cu picioarele trîntind vreo doi-trei din ei la pămînt. cu pantalonii burlan. După ce a citit- . şi văi u brazi înalţi îmi ieşeau gonind înainte izbindu-mi ochiul.. Ai fi zis că e trenul lor.Am continuat apoi lunga călătorie. Ar reieşi că ar fi trebuit să ajung fie inventator. s-o publice el undeva. STÎLPUL DE FOC IMAGINAR Ceea ce pasionează un elev în şcoală şi e revelator pentru estrarea pe care o demonstrează el mai tîrziu e un simplu accident. c-o fi. În şcoala primară. i-a răspuns falsul librar şi a adăugat: sînt pro orul. cole gul meu Ion M. Diminea itat să văd de la ce distanţă sărisem. la cererea de asemenea ciudată a celui de-a! doilea învăţător al d. c-o păţi. Un i elev care a declarat că el nu poate rezolva tema şi renunţă la examen şi că ar vrea să ia ară i-a răspuns: Veţi rezolva tema şi veţi tăcea. profesorul Mayer. urcau şi coborau neîncetat. Şi îmi amintesc expresiile lor. Ion. Domnul Georgescu m-a pus să-mi copiez lucrarea. Era plin de moţi. cu acest sistem moştenit de la romani. roţile păcăneau. Asta parcă mai m-a răcorit. Ne-a primit înăuntru şi în cîteva minute am devenit elevul acelei şcoli. făcut de ei . oraşe şi sate. imprimîndu-le parcă în acelaşi timp şi mişcarea de ridicare. fiindcă locurile nu erau complecte. un specialist în această materie. a scris tot sub temă dată. Nu ştiam unde sînt şi am luat-o spre eastră pe care am deschis-o şi am sărit jos în stradă.. dar nu prea îngr nu prea tînăr şi parcă neras. o dată cu un surîs şi toate acestea să rămînă definitiv în urmă. puţin adus de şale. care îi retrimise glonţ uşile atelierelor. în orice caz. care se duseră de-am boua. Mai pe urmă am aflat că el nu dădea niciodată nota zece şi că mie a trebuit să-m fiindcă i-am răspuns la toate întrebările. cea mai bună „povestire neobi tă clasa. Mi s-a părut că am visat deşi aveam bărbia vînătă şi e şi genunchii. Nu înţeleg cum de n-am murit sau nu mi-am rupt picioarele. A doua zi alsul librar a plecat. Am găsit uşor clădirea şcolii. care era pe un deal la marginea oraşului şi por ne-a arătat care era locuinţa subdirectorului şcolii. cum se şi întîmpla. la această şcoală ni ci măcar nu se dădeau examene de admitere. repezindu-se uneori cu violenţă upra ferestrei mele şi făcîndu-mă să mă trag înapoi înspaimîntat. aşa cum mi se întîmplase la Cîm M-am trezit tîrziu cu o senzaţie apăsătoare de chin. În acest timp un domn corect îmbrăcat. Spre prînz sa afişat în hol lista celor reuşiţi la examenul pentru bursă. în c învăţătura severă de carte sau de meserie era însoţită de pumni cumpliţi după ceafă şi pic spate. M-am îndepărtat nedumerit: atunci de ce a ieşit aşa de prost la M iroşi?! Fuseseră acolo examenele mai grele? Şi dacă şi la Cîmpu-Lung aşi fi ieşit ca aici? oate cineva să spună că n-ar fi fost tot aşa!? Şi în minte îmi veni. Georgescu din Balaci (pe primul despre care am vorbit mai înainte îl chema Ionel Teodorescu şi era originar din sat) am scris vreo optsprezece pagini despre istori a invenţiilor. La Turda ne-am dat jos şi cat într-un tren mic care oprea foarte des şi mergea foarte încet. Mă săturasem să-i to t răspund. Am căzut pe brînci şi mi-a clănţănit vaj. anume aşa de mic ca să urci şi să te dai jos din el din mers. Toată şcoala a rămas uluită. Eram în capul ei. punea totdeauna viitorul înaintea oricărei acţiuni în care ne implica. ci îmi pierd cunoştinţa. alteori e o biza rerie. pe toată şc cu media generală zece.

cu capul mare. ci prin recul. mi-a răspuns că n-o avea. îi sp tindeam mîna şi ăla mi-o strîngea şi fleaşc! cădea jos bîţîind. Şi n-o să-i fac eu lui plac. ca nişte şerpi de foc. Imaginaţia mea nu s-a înfierbîntat niciodată în felul acesta. buzele groase răsfrînte şi cu o expresie parcă de grăjdar care petrece. Eu lucram pe viu. a instalat-o el personal şi n-a vrut a mai spargă zidul. dar nu prin îndoire. Nu eu trebuia să ajung iitor. dimpotrivă. dar şi de ai noştri. PROFESORII Din ciocnirile sau prieteniile m ele cu profesorii descopăr cel mult că se învaţă bine cu profesorul care inspiră simpatie. de parca ai fi zis că a intrat într-o biserică. Ioane. cel dintîi era urît. avea mania să ne arate pe hartă locurile pe unde se petreceau evenimentele is torice. „Ei şi? O să l III şi o să fie silit să-mi dea zece şi îmi iese media de trecere.. Rîdeau toţi afară de mine. dar amîndoi profesorii de l a aceste materii erau personalităţi lipsite de har.o. Trece curentul prin mine şi eu nu simt nimic. Şi lui îi plăcea prea mult eria. de frică. ca să cred că nu sînt inventate de alţii. pe care îl diviniza dîndune să înţelegem că pe un o poate admira unul mic. ce mai mîncaţi? Soarele tot de la răs răsare? Popa Alexandru tot cu aţă albă îşi coase izmenele?" Ar trebui sa le văd aceste scri i. deşi se străduia să scă şi să ne atragă. zice. „Voi ce mai beţi. Şi privirea lui se lărgi în acea clipă şi e dînd puţin capul înapoi. În nici una din ciocnirile sau iile de care îmi amintesc nu descopăr un conflict sau o afinitate între aspiraţiile încă în le viitorului romancier. M-a invitat la el acasă şi la întrebarea mea de ce instalaţi a electrică nu e îngropată. v eva şi n-apuc să-i răspund. în acest timp privirile i se aprinseră de o luminiţă intensă. uite-aşa alergau fulgerele în jurul casei. Cel de matematică era un îngîmfat şi pe deasupra de o sole tate deplasată. cum a căzut într-o fîntînă şi a ieşit deacolo deşelat şi răsc acum cîţiva ani mi s-a dezvăluit misterul acestui personaj. puneam două degete pe fire şi cînd intra cineva. flăcări şi miros de pucioasă. şi lasă în urmă fum. La şcoala de maiştri demontam întreru pătorul de lîngă uşă. Afară ploua şi trăsnea. Nu! Şi nici tu n-ai păţit nimic? A clăt n cap şi a negat mut şi parcă autofas-cinat de viziunea care parcă îi trăia încă înaintea o şi îi dilata nu numai pupilele. cînd i-am făcut o vizită la Ro ri. Abia astăzi aflu că alev fiind. Ne vorbea mereu cu admiraţie de marii matematicieni ai antichităţii.. că o dată bum! un stîlp de foc trăsneşte în mijlocul casei. şi mă miram că nimeni nu bagă de seamă. cum l-a apucat un cal cu dinţii de fund şi l-a aruncat afară din grajd. care nu înţelegeam de ce: tot ceea ce citea colegul m u mi se păreau minciuni. amestecînd deci istoria cu geografia. unde e maestru mecanic. ar se învaţă în cele din urmă bine şi cu cel rău. uitîndu-mă în ochii lui. Nevastă-mea. „Bine că ai ajuns tu!" îi răspundeam eu d şi nu învăţam nimic. hai noroc. de pildă. care mă subjugă: zi ce s-a petrecut în ziua cînd am terminat cu montatul tuburilor şi racordul la reţea. Lucram la instalarea contorului şi a siguranţelor. unul că îi plăcea prea mult materia pe o preda şi nu mai rărnînea în mintea lui nici un pic de loc ca să-i mai placă şi de noi şi oilea. ci el. „O să te lase corigent!" îmi spuneau ceilalţi speriaţi. fără mănuşi şi fără cizm iuc." Şi îl . cu obtuzitatea sau. deşi nu mai vedeam oe se mai pu ea adăuga. de pildă despre Şerban Ţiţeica. mă. chemaţi de domnul Georgescu. scriam şi eu scrisori prin sat foştilor co legi într-un stil nu prea obişnuit. nici un Şerban Ţiţeica. Într-adevăr făcea acest lucru strivindu-ne în acelaşi timp prin ir onii muşcătoare şi calificative care ne înjoseau. Dar oare nu predispoziţia artiştilor? M-am simţit. lte şi ei. aşa cum fac dansatorii indieni cînd mimează lucruri obişnuite dar care p rin spirit devin misterioase. ca în faţa unei realităţi in ile profanilor. Avea pe deasupra două cusururi. mi-aduc aminte că au intrat la noi şi ceilalţi învăţători. Şi nu ţi-a luat casa foc? zic eu.. lucru care ne plictisea pentru că geog rafia o învăţam cu alt profesor. Mie îmi plăceau de pildă istoria şi matematicile. A început după aceea să-mi povestească. niciodată vreunul dintre no u va ajunge nici un Euclid. lucruri incredibile. Cum s a luat după un cocoş care a zburat peste coşar. înţelegerea protectoare a cutăr ui profesor. că.. Luminiţa stranie din privire i se mărise şi ea şi ardea in candescent. parcă exclus din această lu easă. ci şi sufletul său turburat de această predispoziţie care u-l părăsise cu trecerea anilor: pornirea irezistibilă şi inconştientă de a ieşi din real ş a intra în lumea închipuirii în care însă începi să crezi şi tu că e tot reală.

strivit de împrej urări sau de demonul său interior. Cum de la cine? De la vecini! Vecinii mei au pat ru! O să vedem.trimeteam la origine să predea acolo matematica şi geografia. urîtule? m-a întrebat fără mirare. a depus caietul pe catedră şi am ieşit. la spectacolul afirmării celorlalţi. După teză. Dar nici unul nu avea încredere şi nu era atent l a spusele mele. nimeni nu disc u mine ce făcusem. chiar dacă îşi-. Pe urmă. Unul din puţinii lui simpatizanţi sa ridicat atunci în picioare şi i-a spus că teza e prea grea. cel care protestase că teza e prea grea. mi-a spus apoi la ora următoare profesorul cu obişnuitul său sîsîit dispreţuitor. că am copiat din manual? Sau de pe vreo fiţuică? A tăcut. dominînd şi speriind cu statura lui mare orice intenţie de a cop ia ceva de la vecin. Nu-l crede nimeni. De la cine. mîrîind de neplăcere. care n-aveau nici o logică: suma pătratului catetelor este egală cu pătratul ipo tenuzei! Perfect! Dacă s-a aflat chestia asta şi a rămas literă de lege că aşa e. atunci la ce bun să mai faci vreo demonstraţie? Era exact ceea ce nu ştia şi nu găsea că trebuie să n xplice profesorul nostru cu înfăţişarea lui de ţigan distins. no să poată nimeni să rezolve toate problemele. să ai media generală anuală trei. Dum copiat. Pe această trudă a mea. Cînd în ziua respectivă ne-a dictat cele tre eme pe care trebuia să le rezolvăm. că mi-e atît de neplăc ederea lui încît aş fi în stare să rămîn repetent de atîtea ori pînă s-ar căra el din şcoal rimestrul trei am început însă să învăţ. condamnat să asiste neputincios. Ar fi trebuit să-i spun. a sp s profesorul cu un glas din care reieşea atît de clar în evidenţă că dintr-o asemenea premi nu putea să decurgă decît o asemenea consecinţă. Trei ai luat. deşi . Rîzi! în templul matematic al geometriei nu se rîde chiar dacă eşti un profan! Şi m-a întrebat cum mă cheamă. am închis caietul şi mam rezemat de bancă uitîndu-mă într-adevăr provocator la profesor. Ce p opia de la ei? Vreţi cumva să spuneţi. în satul meu natal s-a întîmplat acelaşi lucru. Singur ne spunea că la tezele lui (şi avea dreptate) temele erau în aşa fel concepute de el încît nici dacă ai fi stat liber cu manualul pe bancă şi tot nii ţi fi folosit la ceva. Am terminat cu o jumătate de oră mai înainte. În primele două trimestre mi-a dat trei. eu leam rezolvat. Eu. le-am spus. mulţi conti uă să creadă şi acum că cel adevărat era bleguăla pe care îl ştiau ei de-acasă şi oricît msă-i păcălesc eu pe ei. În centrul atenţiei era colegul nostru Nasea. încît pentru întîia oară am uitat că îl de otit. dar nu admirative se ridica u spre mine. Exprimarea spontană a unei gîndiri care ţîşneşte pură ca un izvor mi-a plăcut totdeau oricine. domnule profesor? l-am întrebat eu în sfîrşit cu o ironie la care nu mi se mai putea răspunde. nici ultimul corigent din lume. e un simplu figurant. chiar şi d dovedit că ştiam. o rindu-mi teza. Aşa s-a întîmplat. Mi-am dat atunci bine seama de umilinţele pe care trebuie să le îndure cel care este pe nedrept printre ultimii într-o profesiune sau pe scara ierarhiei sociale. trei? Oamenilor nu le plac astfe l de deturnări. N-o să fiu nici primul. El nu există. s-a dus catedră. dă seama că se află în posesia adevărului. Dacă ai copiat o să-ţi dau trei. Arăta foarte poso morît: era un băiat ambiţios şi părea deprimat că nu-i ieşiseră bine toate soluţiile. El zit chiar dacă se exprimă. s-a uitat în catalog şi a făcut un mic semn cu creionul. Atunci o să ia toată clasa nota trei. m-am ridicat. strîmbi ca în faţa oricărei întîmplări care iese din albia obişnuinţei: dacă putuse (fiindcă. cu trei să rămîi! Şi mulţi au continuat să creadă. că eu cel adevărat eram cel din primele trimestre şi nu cel din ultimul . Nu m-a auzit bine (răsfoia catalogul). ca să exprim exact ceea ce simţeam. mă înecam de furie că mă făcuse urît şi credeam bineînţeles că îi dădu igător. Să vă arăt cum. Rămîneam seara singur în clasă şi învăţam elementele lui Euclid şi teorema tagora. nimeni nu mă lua în seamă. De ce nu înveţi. foarte puţini rezolvaseră una sau două probleme şi n rau siguri că le-au rezolvat bine nici pe-alea şi nici unul pe toate trei. chiar şi la ticăloşi. profesorul mă anunţă că îmi dă zece. o tăcere îngrozită s-a aşternut asupra clasei. Stăteam mai în spate şi cei din faţă se răsuciseră şi se uitau increduli. În acest timp priviri nedumerite. după care şi-a reluat pl mbarea printre rînduri. ne-am menit că ne anunţă să ne pregătim pentru teză. şi cea mai mare furie pe care o puteam stîrni în sufletul lor era să determin mărturisir ile de recunoaştere ale altora. S-a întors spre mine surprins. sau zice că a auzit şi el asta de undeva. Groaza de corigentă era mai mare decît repulsia fa aticul profesor. dar că mă va verifica examen oral) atunci de ce luasem în două trimestre. O să te rigent. dom' profesor. nu p urioşi. Toţi arătau jalnic. El nu are cuvînt.

care prin răspunsurile mele reîmprospăta memoria celorl alţi şi obţinea apoi de la ei ceea ce dorea şi fără să insiste în mod deosebit ca şi cînd t era pasionată de materia lui. Era. fiindcă relief au numai lucrurile negative. aceşti inşi au acest o ei curios să ne arate pe noi. că încercase (de altfel zadarnic) să-l împiedice pe monarhul cheltuitor să nu ruineze rega tul? Abilă manevră a profesorului. de pe vremea egiptenilor şi asiri-enilor. în timp ce. deşi în privinţa notelor era la fel de seve ca orice profesor care nu doreşte să aibă în clasa lui corigenţi. Tocmai ei. azi despre unul.. şi aici aceşti detractori pe care i descopăr curînd şi în oraşul lumină făceau aşa un semn cu degetele desfăcute la tîmplă. după ce făcuse atîtea pentru Franţa şi regele său. un domn ale cărui picioare păreau mai înalte deeît profesorul nostru întreg. Ludovic al XlV-lea. Micul nostru profesor începu să se plimbe linişti t printre bănci. Profesorul nostru de istori e de la Cristur-Odorhei. cu toate acestea nu se întîmplă nimic rău între el şi noi. în ce moment al domniei sale? Mi-am dat seama că nu trebuie să mă laud cu ştiinţa'" mea şi răspunsul să nu facă p demonstraţie. în 1661.. O ORĂ DE ISTORIE I De ce îmi plăcea istoria? Fiindcă aveam sentimentul că trăiesc d atunci.. o fi. fruntea lui abia se zărea dintre noi. Era acum rîndul m Stăteam rezemat de bancă şi mă uitam.. Glasul său era aproape frăţesc. După care a început să vorbească el însuşi. Nici măcar nu-mi amintes să-mi fi dat seama că pînă la ora aceea ar fi ştiut atîta istorie încît să ne facă la orel ascultăm cu răsuflarea tăiată. omul cu picioare î alte de la catedră .. care era un jefuito r. copleşit de acest sentiment divin care ne face atît de bătrîni fiind atît de tineri şi d n care ni se formează pentru totdeauna idealurile şi visurile. la limita dintre un pitic şi un om normal. cînd. a rostit micul nostru profesor punctîndu-şi Întrebarea prin apăsări cu pumnul în podul palmei. că a înfundat puşcăria. am început onsiliul de miniştri. De ce nu? Şi una din cele mai frumoase ore din cei patru ani de şcoală normală pe care i-am urmat nu se poate reda. ca orice profeso r. lumina geamurilor înalte a devenit parcă violetă. că şi-a omorît nevasta. că are intenţia să domnească de-atunci încolo prin el însuşi intre primele lui măsuri a fost să-l destituie de îndată pe Fouquet. dar acum am nevoie de tine şi trebuie să-mi spui ce ştii. mîine despre altul. Cu un glas al cărui timbru mă atinsese ca o surpriză niciodată trăită de mine. Şi într-o zi intră în clasa noastră un necunoscut însoţit de şcolii. la profesori fără să-i văd şi ades d. cu degetul la tîmplă. care e secretul lecturilor t ale. dar îmi simţeam gîndirea milenară (sentiment miraculos. Totul e posibil pentr u noi. unde fusesem transferat în urma desfiinţării şcolii normale din Abrud. Pentru un om pîndit de complexul staturii sale. a chemat L dovic al XlV-lea să redreseze finanţele şi. intrînd în mate ei următoare. iar lumina din sufletul nostru. despre car e afli. Da. Trebuia să arătăm că ştim şi nu că am învăţat. care se micşorează pe măsură ce începem să dădeam seama că la capătul viu al acestui fluviu care înainta spre necunoscut eram eu. de a ne da note pedepsitoare sau subiecte grele la teze. în timpul orelor. de satisfacţie nedefinită. sau a a juns pe cea mai umilă treaptă în profesiune din pricina beţiei sau a vreunei muieri oare care. Direc orul s-a retras şi acest necunoscut s-a urcat la catedră şi a început să urmărească tăcut d ea orei. __ Pe cine. cei normali.. Aveam cincisprezece ani. deşi de obicei se ferea. că a fost internat pe ntru reale turburăm de comportament pricinuite de sifilis. dar să nu fie.. Cine era Colbert? Cum să nu ştiu era acest om care. îmi rosti în tăcer se lăsase numele. chiar foarte mic. părea să-mi spună: uite. c ar fi în regulă cu gîndirea mea. era un om mic de statură. un inspector. cotoarele al bastre ale manualelor de pe bănci au prins dungi roşii. tot ce gîndeşti u eu ştiu de mult. desigur. reuşi să ne impună re să fie silit să ne determine să ne fie frică de puterea pe care o avea. Asta era neîndoielnic: nu eu eram punctul la care ajunsese pînă atunci istoria? Cine a ltcineva? Cei dinaintea mea erau bătrîni şi vedeam pînă unde o aduseseră. cu atît mai mult subţiază toate contu rurile din amintire şi ne descurajează să le reconstituim.recunoşteau că alţii se lăsau păcăliţi. dar te-am lăsat şi nu ţi-am dat note mari fiindcă mi-am dat seama că dac e turbur poate că nu vei mai iubi atît de mult istoria. Consideraţi de toată lumea normali. ţinînd la ei în mod nejustificat.. şi să-l numească în locul lui la finanţe pe Colbert. murise în dizgraţie. M-am ridicat în picioare şi în clipa aceea toate culorile pe care le îmbrăcau lucrurile şi chipurile celorlalţi parcă -au intensificat brusc. cu un mormăit gros. desigur că asta era o victorie pe care o apreciam doar c u instinctul. cu cît e mai puternică. dar.

o dată la o oră. profesorul stătea neclintit la catedră şi aştepta.. VIOLENŢA Nimeni nu scapă de violenţa altora.se ridica şi o lua spre ieşire. dar nu era m singurul care repudia acest obiect de studiu. înghesuindu-mă în uriaşa hartă la care nu vroiam gîndesc. păreau toa te fete.. în oraş pe fluviul arătat pe hartă pentru ca geografia să ne pasioneze. Şi în oraşele acelea ce fel de locuitori mai trăiesc? Îi spusesem pe toţi. Dar asta trebuie văzut. micul nostru profesor şi-a continuat lecţia şi la sfîrşit şi-a luat catalo prea mare pentru el. Nici un semn de complicitate nu s-a schiţat între noi du pă plecarea lui. Nu s-a mai întor s la noi pînă la sfîrşitul anului şi nu ştiu nici azi dacă s-a mai întors vreodată undeva.. avea obiceiul să asculte cîte trei-patru odată. se găsesc niş aşezări omeneşti şi nişte locuitori. şi-a pus pălăria pe cap şi a ieşit. M-am dus î ca mea şi m-am aşezat şi abia atunci un val de ură mi s-a urcat . manuale. să se vadă de la şold în jos. Era un domn trecut de patruzeci d e ani. interogatoriul: ce oraşe se mai aflau încă pe fluviul Şi în oraşele acelea ce fel de locuitori mai trăiesc? Să spun. după cum ni nu scapă ocazia. fiindcă bărbaţ au mici şi păreau toţi tineri. sute de ochi oblici. care ne-a întrebat foarte nedumer it din uşă ce era cu noi înnebunisem? Cîteva luni mai tîrziu. Acolo pe hartă. ca profesor. Da. Şi atunci am aflat cu tristeţe că a fost chemat în concentrare. O dată uşa închisă şi rămaşi singuri. Că pe fluviul acela ce oraşe se mai găsesc? Le spusesem pe e.. trebuie precizat că era vorba de un vestmînt his sever pînă sub bărbie şi despicat în două părţi în aşa fel încît pantalonul.. M-a impresionat totdeauna acest fenomen. Se lăsă o tăcere nefirească în marea î e clasă. La Hanoi. Acest vestmînt uşor flutura ma bicicletei. leagănul civilizaţiei noastre. Cine poate să-şi imagineze. rumoşi în limpiditatea lor expresivă privindu-te într-o trecere continuă în care mersul bic cletei fîşîie doar atît ca să-ţi dea senzaţia de vis. după ce mă îndoii şi îmi ferii burt rase la catedră şi-şi reluă. chiar geografia? S-o fi dus. Într-o zi profesorul nostru de geografie mă scoate la lecţie numai pe mine singur. Mai erau însă locuitori pe care nu-i spusesem. de unde repede este alungat. în timp ce noi toţi ne-am ridicat icioare. mă lovi cu pumnii în cap. dar era clar pentru mine că undeva pe pămînt tot dorise el să se ducă. gîfîind. n-aveam la ce mă gîndi. de ireal? Trebuie mers acolo. altfel de ce şi-ar fi ales. cu toate că ceea ce vedeam nu avea în sine nimic senzaţional: erau bărbaţi şi femei pe biciclete. Mai tîrziu a început sămi placă şi răsfoiam ore întregi atlasuri bogate încercînd să-mi imaginez existenţa reală a uriaşelor fluvii şi espre care. Cuvîntul halat sună însă nepotrivit. învăţînd geografia. Cînd se întîmpla să treacă. Ce vroia de la mine? Atîta ştiam. Geografia mie nu prea îmi plăcea. nici un autobuz al cărui motor Diesel îţi zgîlţîie creierii nu se vedea şi nu s uzea pe străzile acestui oraş. singură. dar el c ntinua să mă tortureze. am ralmente de entuziasm şi am început să ne încăieram azvîrlind unii în capetele altora cu ce venea în mînă. să mă mai gîndesc. Nu ştiu dacă bătrînul domn e mă scosese lîngă uriaşa hartă agăţată într-un cui alături de catedră fusese vreodată măca a. caiete. Nici o urmă de maşină. Ce ştiu despre ele? Degeaba mă uit că a sunat sfîrşiti pînă nu spun nu scap. de pildă. apoi făcîndu-şi din degete gheare mi le înfipse în abdomen horcăind bestial: Îţi e din tine! Vroia într-adevăr să mi le scoată. de a fi violenţi cu alţii această vîrstă. datorită halatelor lor multicolore. un Ga şi dispariţia lui îţi amintea de un bondar care a nimerit într-un stup de albine. Ştiam atît cît era necesar să fiu lăsat î mă lăsa şi sîcîiala deveni chin. n u s-o fi dus? Începu să mă sîcîie cu întrebările. iul care avea să înceapă curînd. Totul parcă încr nise. A intrat pedagogul. Gîndeştesomă bătrînul domn ca şi cînd mi-ar fi ghicit gîndurile. unde nu credeam c a am să ajung vreodată.. fiindcă. Şi deodată răcni: gîndeşte-te! Şi repezi la mine. cînd am intrat în oraş am rămas timp de aproape un ceas fascinat de ceea ce oferea ochiului viaţa străzii. Timpul trecea. micul nostru profesor deodată a lipsit. iar femeile. violenţa e o slăbiciune. geografia nu ne spune mare lucru. cel puţin pînă la vîrsta în care devenim morali. atîta spusesem. violet sau cuieşte la ele fusta sau rochia. Narn înţeles de ce. Clopoţelul sunase. şi-a luat catalogul şi a ieşit din clasă. fără să jeneze pedalarea. mai degrabă blînd şi cu maniere alese. la marea cotitură a uriaşului fluviu. deodată. nici un zdrăngănit de camio mare tonaj. Apoi. ne-a apucat pe toţi deodată o sminteală.

I-am răspuns monitorului că nu mă duc. că chiar atunci cînd mă să mă urc în tren nu avea să-mi dea nici un leu.. Domnul profesor. dar nu şovăia să mă facă totuşi să înţeleg că mcepînd din clipele ac e un drum pe care urma să merg singur. dădea buzna peste noi: şcoala normală unde em... înce u el. chiar dacă avea brîul plin (şi se întîmplase să-l aibă) că Asta parcă chiar şi gîndea în clipa cînd mîna lui pipăia miile foşnitoare în chimir. împreună cu jumătate din Ardeal. de pe Cheia Rosetti. în particular nu sînt atîtea taxe şi di eafa pe care o s-o cîştig.. Nu eram atent la el. Primisem o hîrtie în care eram anunţat că sînt înscris la Bucureşti. să mă ierţi.... îmi plătea el taxele.. Te duci la Bucureşti. Nu-l mai uram.. Acest sentiment de neîncredere care mi se năştea în conştiinţă oamnă era adînc şi cu anii a devenit foarte stabil şi m-a eliberat pentru multă vreme de p resiunea timpului tragic. Marine. muncea el din greu să-mi mpere haine şi cărţi? Numai tata avea acest drept.. DESPĂRŢIREA NEŞTIUTĂ . Şi dacă n-o să mai pot să or să mă dea afară din şcoală.. dar îmi da că ţi-am făcut.. Era în septembrie 1940. din Cristur-Odorhei. era aşa rău? Nu era. Nu credeam în adevărul evenimentelor care se petreceau.N-am vrut să-ţi fac nici un rău... apoi fiindcă nici bătrînul domn nu mai spunea nimic mcit spre uşă şi am ieşit. Nu mi se părea că nu mai auzisem ceea ce îmi spune el.. Ea.. dar nu înţelegeam. dar oi avea. Răsturnări nefireşti.. Ce-avusese cu mine? Ce rău îi făcusem? Adică d scoată el mie maţele din mine? Mă făcuse el. Şi vocea i se sparse şi din ochii bătrînului domn ţîşniră lacrimi şi îi inu blînd şi distins îndreptat ţeapăn spre cotoarele cărţilor.. Şi cu o insistenţă cu care vocea sa groa se ferea să ma sperie. Îna s-o fac eu. începu să-mi spună că mai mult decît făcuse pentru m pînă atunci nu mai putea. un elev dintr-a op spuse din prag că elevul cutare. grăpişi.. reluă tata. adică eu.. cum să fie? Un om cu patru clase se re nu se aseamănă cu unul care n-a învăţat nimic şi nu ştie să care decît cărămizi cu spate ul Nilă.. Nu înţelegeam nici de ce plecasem aşa devreme. nu avea. să poftească în biblioteca profesorului de geog rafie. intră monitorul.. Adică auzeam.. înţelegeam sau nu înţelegeam?! zi ce spun eu aicea?! Nu auzeam. nici să acu să iert... Şi tăcu vreme îndelungată. nu puteau av ea viitor... zise el. fiindcă numai pe el putea să-l exaspere ze ceva şi să mă ameninţe. dar nici nu-l iubeam. dacă vin şi intru undeva funcţionar.. puteau avea o durată.. prin amînări şi promisiuni. dar întors în pr rafturi. care dacă nu ştiam n-avea decît să-mi dea n tă. În jurul meu se strînseseră şapte-opt băieţi cu care eram şi tăceau toţi turburaţi de strania întîm-plare. încît am tăcut cîtva timp. dar să nu se atingă de mine. Bătrînul domn mă întîmpină în picioare. Cînd. să trec pe-a cincea. care mă chema. te rog. tîrîşi. Că să noroc. istoria. dar nu eram nici neliniştit. l-a luat pr oprietarul la el. s a patra după sistemul lui cu fonciirea.Şi î fără să-mi spună. ei?! N-o să-mi rămînă acolo cîteva mii de lei într-un an şi să r avela? Numai dacă n-o să capăt daruil beţiei. continuă el.. ca alde frati-meu Uie. turbure şi ameninţătoare.. nu se schimbă? C u patru clase am capacitatea. hăr e şi globuri pămînteşti de muzeu. pe atunci. intru în şcoală şi spun că n-am acuma bani de taxe şi de internat. Ce treabă am? t să dau liceul în particular.. Acesta ieşi şi rev cîtva timp. dimineaţa mă duc la slu jbă. nici eu nu ştiu ce mi-a venit împotriva dumitale. te roagă să pofteşti numai cîteva minute... şi aşa rămase în timp ce rosti: . Plecasem cu căruţa spre gară şi caii la pas foarte încet. Nu avea bani! Ce mai noutate! Parcă avusese vreodată!? Parcă îl auzise cineva spunînd. dar nu acest străin.. după masă mă întorc în odăiţa mea cu cărţile mele şi mă apuc să învăţ. l-a făcut portar... Adimiţînd cazul că o să pot şi eu. m-am sculat din bancă.. am ieşit pe coridor şi am intrat fără să ba uşă în mica bibliotecă geografică. ei. că atunci bineînţeles numai că n-o să am cu ce plăti lăsînd la o parte faptul că nici de învăţătură n-o să-mi ar o să-mi ajungă să-mi duc zilele şi o să-mi curgă hainele după mine jurăbii..... aşa cum nu cred eam în lucrurile nefireşti. că el bani nu mai avea cum să facă rost.. tata luă hotărîrea să se despartă de mine.năvalnic în inimă împotriva bătrînului domn. care pe urmă a avut noroc la blocul Algiu. te duci la Bucureşti. o să primesc de-acasă şi să stau şi eu cît m-or ţine.. Avea o astfel de bibliotecă specială plină cu cărţi de călătorii. dragul meu. Simţind c petrece ceva neobişnuit. nu mai exista. Nu ştiam. Dar nu sînt e şi ce? Strică dacă îmi spune?! Măcar dacă n-are bani să-mi .

Tata deshămă. leşinase văzînd harta cu trupul ciopîrţit al ţării.. Marine?! Sau nici nu asculţi ce bălmăjesc eu aicea?!! Auzindu-i cum se ia singur peste picior. după o carte. Sae.. dar Hugo. pot să înţeleg ce-au păţit alţii şi să nu păţesc şi e egi ce spun eu aicea?! Sau tu nici n-asculţi? Ascultam. îşi lua în acea oră mîna de pe min etea în lume cu gîndul nemărturisit că îndărăt n-aveam ce mai căuta? Sigur că mai devreme s tîrziu un lucru ca acela trebuia să se petreacă.. uitai de tata. chiar aşa. E drept că nici n-aveam cu ce să mă îmbrac şi să mă încalţ ca să mă duc şi eu. Umblau în grupuri.. şi în nici un fel naveam sentimentul că lucrul pe care-l dorisem atît de mult. asta mai înţelegea. Că dacă nu m-ai înţ l cu totul detaşat de astă dată. rîzînd... cum să nu. iată. dar nici unu l nu făcea ca mine. Mă rog. în mînă.. continuă tatăl meu. Trenul se urni şi începu. simţindu-mă adică tot mic. tatăl meu.. cu care mă orsesem. la ce te gmdeşm tu! Ei. Ne purtăm chiar cu cei mai apropiaţi. Asta.. ar fi ieşit gălăgie mare. cu o expresie de deznădejde veselă pe chip.. pînă la Recea. adică ruperea de familie. tresăr ii. dar. terminaseră vacanţa şi plecau spre oraşele în c învăţau. neştiind că de fapt asta era suferinţa mea ascun să. şi pe urmă.. Ce adică. Victor. . la licee sau şcoli normale. vopsit în negru. da. dar c avut şi chiar de m-aşi fi dus.. zisie el. De ce adică.. a izbutit bietul Nilă. a avut săracu grijă de vite... dar de aia au cheltuit toţi şi au muncit pentru mine.... dar mai era un ceas pînă la sosirea trenului. scosei biletul şi ne aşezarăm în faţă pe o bancă. „Cum adică. şi nu era aurită acea carte în patru volume. ească gara. sa fa ci treizeci de kilometri pe jos... nu acolo mi-era mie gîndul. venise într-adevăr acea cl pă? Mă uitam la marea de porumburi printre care trecea şoseaua spre gară. retrăgîndu-se. Clujul nu mai era al nostru şi toţi aflasem că-l pierdusem fără să tragem un foc de arm . domnule?! Dar ce. era acum umbrită de o melancolie gravă care abătea privirile în lături sau în pămînt. batjocoriţi sau umiliţi.. care. chit că prea bun la t bă n-am fost eu. se petrecea definitiv chiar în acea oră şi că mulţi ani de-atunci încolo n-aveam să-l mai e tatăl meu şi nici stînd cu el astfel în căruţă. Dumnezeu ştie ai alege şi de ăsta. i stau. Că soldaţii. Şi el a acuma să-mi spună mie că iştie la ce mă gîndesc eu! De fapt nu ştia! Dibuia. plîng de ofiţeri să-i lase să lupte... Dar unde?. să stai să-ţi dai singur seama că bălmăjeşti de pomană şi că în nici un fel n cineva să înţeleagă prin cuvinte ceea ce i se întîmplă. deşi nu eram. lin.. pe mulţi îi chema aşa.. Şi el se intimida şi tăcu. Tu îi vorbeşti şi el se uită înai decît soarele şi cerul şi fundul cailor bătuţi de cozile lor în ritmul paşilor şi al căruţe se miră. Eu ştiu. că m-ai înţeles!. cînd îl auzii c u strigă. să nu pot şi eu să izbutesc. un gîn au o tărie ca să-i facă despărţirea uşoară. Per a plin de elevi şi eleve. Mi-ze-ra-bi-lii... Cum să înţeleg eu chiar imediat că el.. ser ate.. parcă nesigur. Trenul sosi. vrînd parcă să spună a făcut datoria. şi ar fi vru le măcar în ultima oră de la mine dacă era sau nu ceva în capul sau în sufletul meu. Veselia care anima altădată peroanele. Între timp ne apropiasem de g ră.. o să fie vai de capul tău. organizau baluri. Cum puteam să-i spun?! Marile secrete nu se dez c nimănui.. dimpotrivă. zise el atunci în faţa t le: Eu sper (şi ţi-o spun asta ca să mă ţii minte).. Lăsai geamantanul pe culoar şi ieşii pe platformă. ca şi cînd nu le-am avea. Urcîndu-mă în el cu grabă să nu se pună în m pierd.. fiindcă nu erau destinate pentru clipa de faţă şi nici pentru viitorul apr opiat.dea.. unde forţe mai puternice decît noi ne dictaseră condiţiile lor. după tata cel puţin bizar. şi mama şi Mi Ilinca şi pînă şi băiatu-ăla mai mic.. ca să pot eu să învăţ. Da. sclifosindu-se. avea un titlu pe care el îl silabisise absolut nedumerit: Victo r. dar dacă ăstuia îi arde de rîs.. ba chiar a dat şi re şi la sapă.. mă.. dar cuvintele lui îmi trecea u pe de lături." Făcusem în l drum. Mai văzuse şi el elevi prin sat. ca şi mine.. Că ministrul nostru la Viena. mă uitai la el şi văzîndu-i chipiul îl apucai de umeri şi veselia mi-o auzii singur pri tr-un fel de strigăte pe care le scosei şi care speriară caii parcă adormiţi. cu geamantanul meu de lemn. Victor. pe nume. chiar cu risc ul de a fi luaţi în derîdere. care abia ştie să se iscălească n-o să izbutesc eu? De ce adică să nu izbutesc?! De ce să nu izbuteşti... Se strîmbase foarte supărat şi-şi văzuse de caii lui. Bani de bilet avea. la ce mă gîndesc?! ră eu batjocoritor. la sfîrşit d anţă. credea el. el ce să zică?! Sînt băiat mare. exclamase el odată uluit.. e auri tă? Şi să-l fi pus la o treabă mai mică decît asta.. dînd din umeri. cine să-l mai înţeleagă. î legeam. şi el. Tata îmi spuse cu un glas împiedicat. să nu trebuiască să mă întorc după ce toţi au răbdat mblu prin noroi în opinci. ca şi . dădu cailor să mănînce nişt ieşirăm pe peron.

după exemplul lui Balzac. Ei. şi să scriu romane măcar cîte unul pe an. . şi cîteva portrete (portretul Guicăi şi al lui Traian Pisică). Atît l-am auzit că zice şi l-am pierdut din vedere pe după coroa na bogată a salcâmului care străjuia peronul. o scenă a ieşirii la seceriş. am scris în ac est timp povestiri şi noi romane. REFLECŢII RISIPITE TEMA POVESTITORULUI D acă împrejurările nu m-ar fi silit să devin scriitor profesionist. Visez însă la ea. ci unul sau mai multe volume. şi ar fi suferit atîtea modificări şi transformări de teme şi iecte de la o carte la alta. Nu ştiam că poartă cu el. ceilalţi zic aha. încît mi-ar fi părut bine dacă aş fi murit. Ce valoare mai avea? Unde era tema ea. nu vrea să s e lase întrezărită. de mii de ori mai interesantă decît a ţăranilor care sînt atît de pli i de ei încît îşi închipuiesc că lumea e o lume de ţărani şi oraşele sînt aşezări izolate. Re tul. pentru mine. nu se gîndise din t Marine.. şi acea carte ar fi. încît pînă la urmă nu s-ar mai fi înţeles nimic şi m-aşi fi tr cincizeci de ani fără să fi avut ceva gata. Cum mi s-a impus aceas temă care m-a ajutat să încheg aceste scene? Într-un mod foarte firesc. înainte de a le arunca la coş. într-un conflict în care protagoniştii sfîrşesc unul ucis. exi stă o temă a ţăranilor şi merge şi fără tema mea. altul spînzur ltul executat pentru ucidere. Nu scrii ceea ce vrei. Îşi duse braţele în sus. O să vedem mai tîrziu dacă există sau nu itorului. Şi mi-am zis atunci că nu face nimic. Nu i-a venit lui ideea cea mare abia la urmă? Comedia umană? Care i-a salvat jumătate din tot ceea ce a scris.. urcat cum eram. şi din viaţa mea proprie nu răzbătuse nimic în ea.. Pornire tîrzie de îmbrăţişare care nu avusese loc. că sînt copilul lui. aceste manuscrise din care s-a extras t ot. Iată altul. De ce nu s-a strecurat nimic din ceea ce sînt eu în această comp oziţie? N-am găsit răspunsul. Cartea fusese isă. fără această idee. înt ituaţie specifică. am scris volumul doi al Moromeţilor. Iată.. care fi vrut să mă apuce de-acolo de pe platformă şi să mă tragă îndărăt. Au trecut de atunci cincisprezece ani. şi în cazul ca există şi o poate însoţi pe cea a ţăranilor. vesel. Poate că aşi fi ratat totul. îmi place să mă plimb gîndindu-mă cum va fi. dar poate că aşi pus într-o singură carte totul.cînd nu m-ar fi recunoscut. a ţăr nilor. repetă el. dacă faci astfel de lucr uri. Se numeşte Matei Dimir şi apare în 1950. astfel de îngrijorări fără nume. Era tema lor.. dar a apărut ideea că s-ar putea ca acest răspuns nici să nu ste.. de pr ea mea de scriitor. ci ceea ce poţi. Şi nu o o arsură mă trezeşte şi mă face să-mi dau seama că anii trec.. cărţi multe la număr. Trenul. alta în care era implicat cel mai mic dintre Moromeţi. care. scuţie cu perceptorul satului. cu scene închegate. impozite de plătit şi nenumărate alte constrîngeri? Plecînd dintr trăisem căderi din care nu înţeleg cum m-am înălţat şi înălţări despre care deprimarea îmi i mai atinge niciodată. pe care o aşteptam şi la care reflectez şi acum ori de cîte ori termin o carte. mai bi oiesc.. i-am răspuns te? Marine. şi tema mea. că scriu puţin în aşteptarea elaţii şi că ar trebui să renunţ la acest vis şi să-mi văd.. şi făcu cîţiva paşi cu mine în timp ce mişcarea lină a trenului se accel am schiţat nici un gest şi nu i-am adresat în prima clipă nici un cuvînt. şi te înfundă şi ei şi mai tare). care să-i gă un astfel de strigăt sugrumat însoţit de o astfel de mişcare neconvinsă a braţelor. E descrisă o masă ţărănească. atunci chiar că publicarea primei cărţi nu-mi va aduce nici un prejudiciu. Dar şi cu această temă cartea a zăcut mulţi ani aruncată prin dulapuri. t cu o mişcare frîntă. adică mai bine de jumătate din ceea ce este azi primul volum al Moromeţilor.. va să zică tu eşti de vină. voi adăuga şi voi şte u cincizeci de pagini şi voi introduce astfel tema mea.. Nu-l recunoşteam ici eu. Ar însemna să învinuiesc condiţia scriitorului care trebuie să tră că din scrisul său chiar dacă nu are talent de profesionist. prec um şi tema timpului care are cu oamenii nesfîrşită răbdare lipseşte. care sa preceadă sau să urmeze acest volum. Dar mai bine să nu mă mai gîndesc cu ar fi ieşit acea carte. După ce am s s-o m-am simţit atît de epuizat... ceea ce ar fi prea comod. într-unul e topit Moromete însuşi. poate că tot ceea ce am scris ar fi stat în sertar. Ori cum nici pe mine n-am chef să mă învinuiesc (fiindcă la noi.. a povestitorului. În cazul în care se va dovedi că e necesar să adaug ou zece pagini şi nici cincizeci. decît chemări la război.

n-ar înţelege nimic din ceea ce simt e nici n-ar fi de acord cu mine. care n-are. de Cocoşilă. Ce să înţe aceste procente? Dar chiar şi satul. de vreo zece-cincisprezece ani. am impresia că visez.. nici o căruţă cu nici un ţ p care să mă aducă în sat şi de la care să aflu primele ştiri despre viaţa consătenilor mei ciudat pentru mine este faptul că „liberalii" mei par să-şi fi pierdut memoria de odinio ară. uliţele şi deasupra cerul. Dar mă reţin. Din cînd în cînd mi se povestesc însă şi lucruri care îm esc de umorul lor de atunci. Reproşul că trăiau. s-ar fi risipit ca o lume fără nucleu? Mă tem însă că e prea tî pentru mine să mai învăţ să muncesc atît de mult ca el.. Iar această aţă pare să fie şi ea fără amintiri. nu-mi prod uce nici o turburare. la maturitate. deoarece. Ce rost mai au asemenea curţi? Sînt simboluri fără sens: au dispărut din ele vitele ş uneltele agricole. şi viaţa lor pare să fi început de curînd. Mulţi dintre ei chiar trăiesc şi sînt chiar co . ducîndu-se în satul meu. Poiana este un loc care parcă şi-a micşorat dimensiunile. N-au nimic de spus. şi căreia nu-i lipseşte decît ima frază! Să ieşim şi să ne gîndim le ea. ce sînt ei acum? Aş putea să spun că această poiană există încă şi că „liberalii" mei care mi lăria trăiesc şi astăzi şi sînt cooperatori. după cum mi s-a spus . Mă uit prin curţile lor. descopăr în viaţa ei din amintire vocaţia profu nd democratică a poporului nostru. Şi cînd mă duc pe acolo. Mă tem că zarurile sînt aruncate: m e scris doar o singură carte. într-o iluzie nu infirmă ad vărul că aveau dreptate în spirit. Dar pentru mine ei toţi nu mai sînt şi nici nu-i mai recunosc atunci cînd îi caiut şi înc să stau de vorbă cu ei. După vizionarea la şcoala din sat a fi lmului Desfăşurarea consăteanul meu Ilie Barbu. şi nu 206 eu. ci pentru că pe ea nu se mai adună oameni. la patruzeci şi opt de ani. Se văd casele cu acoperişurile lor. i-au spus aceştia. C e reaminteşti cîte un amănunt din această viaţă. nu-şi mai aveau rostul lor în lumea ţărănească. şi mă uit în jos . Strîm-tarea poienii nu s-a produs datorită c siunii pămîntului. dumneata l-ai cunoscut pe Marin P reda. Sînt m stii. ce s-o fi gîndit el şi ce socote li şi-o fi făcut. Gîndul că ar avea dreptate el. înrudită cu cea a lui Moromete. Văd oameni cu cîte o troacă pe două roţi. care dădea atîta sens gîndini lor ciudate şi care pe mine mă arunca într-o lume miraculoasă.. Nu vreau să mă gîndesc la faptul că un iscriitor din altă generaţie sau chiar un orăşean de astăzi. pe toţi. Fireşte.. Ce poţi să ne spui despre el? La care Ilie Barbu. Procente? Nu ştiu ce înseamnă asta şi nici nu mă interesează. Tovarăşe Ilie Barbu. Dacă aceste amintiri despre acea poiană mă stăpînesc cu atîta putere nu este pentru că sînt prizonierul copilări le. nu e nici o îndoială că sînt un om foarte bătrîn. O viaţă foarte intensă au trăit toţi în deceniul 50 60. dar păreau doritori să afle cauza sărăc lor. Sînt oare atît de bătrîn? Este poziţia mea o reeditare a poziţiei scr itorului sămănătorist care caută cu mîhnire o lume trecută în cea prezentă pe care n-o mai oaşte? Îmi recitesc ultima proză despre ţărani şi nu constat nici o alunecare spre sămănăto -ar rămîne decît să cred că am îmbătrînit. poliţa f erăriei lui Iocan a dispărut. de Iocan. pe deal. ce-a zis Brătianu. ce a zi. Dar şi aceştia care au cincizeci de ani mă cred probabil mai bătrîn decît sînt. mîncau cească. Au tăiat salcîmii. IMPOSIBILA ÎNTOARCERE Ce se întîmplă astăzi cu răriei lui Iocan în care ţăranii din Moromeţii se strîngeau să facă politică? Cine sînt. erau mai carînd interesaţi să pună în discuţie situaţia din Parlament. Dar nu e făcută din oameni de douăzeci de ani. „consumau mult". f dcă prea mult le vorbesc despre trecut. în afară de nume. De ce au tăiat ei salcîmii? Aş putea să aflu. eu mă cred mai tînăr decît ei toţi şi nu d icina vîrstei mă uit şi nu mai înţeleg ce văd. ascultă cîtva timp şi pe urmă îţi răspund să facă procente. a fost chemat la sfatul popular de către doi inşi de la raion. ci pentru că abia acum. Iar la gară nu mă întîmpină nimeni. Eu ştiu că ei se adună acum î parte şi că discuţiile de-acolo sînt mai puţin gratuite. nici o legătu cu Ilie Barbu din nuvelă şi din film. Madgearu.care le-a strîns la un loc. Cu alte cuvinte. e dreţpt că nici din oameni de patruzeci şi optincizeci. s-o fi gîndit şi la . Dar nu cred mai au naivitatea de-atunci. care îmi plăcea mie. caii care erau aduşi acolo să fie potcoviţi au fost omorîţi c iomegele în curtea cooperativei. Ăsta nu e satul meu. Pentru unii dintre c au acum în Siliştea douăzeci de ani. sînt chiar eficiente. Satu l este complet descoperit în faţa cerului. zadarnic încerc să le aduc aminte tăl meu. parcă aş fi în Spania. ce a zis Iorga care-avea doi creieri". practic. cînd ajung la marginea lui. au fost daţi la porci. Erau foarte săraci. nu-l mai recunosc.

pe care trebuia negreşit s-o pună la adăpos entru părerea pe care ar fi putut s-o aibă despre mine. adică după terminarea Moromeţilor. sau mai ştiu eu cu a cărui alt ţăran care îşi capul printre rîndurile mele trudnice şi vorbea tot el. II. dar care era încă la mine în sertar. nu sînt ele oare cauza unor mari tulburări în comportament l omului de azi? Şi aşa am început să scriu romanul Risipitorii. Şi într-o zi îmi e: Foarte mulţi oameni din vremea noastră păţesc ce-am păţit eu. Mă îmboln exasperare. seninătatea mă părăsi. apoi mă însănătoşii. După aceea însă reveni amintirea eş i. Eram atît de entuziasmat socoteam acest roman. Dar el nu venea pe-acolo d ecît ca să-şi potcovească din cînd în cînd caii. I. pe care ulterior am scos-o. amînînd şi chiar renunţînd tinuarea Moromeţilor. şi nu personajele mele ţărăneşti. Inocenţa trebuie să aparţină numai eroilor. să-i m ai adaug o sută. Ba nu. Poate că aşi fi făcut-o dacă şi el. cu toate că romanul acesta despre ţărănimea antebelică era neterminat: mă interesa dacă ţărănimea română continua să se ruineze în capitalism. nu şi scriito rului. Trebuia să tipăresc ceea ce scrisesem atun i şi nu mai tîrziu. CUM AM SCRIS „RISIPITORII" Televiziunea mi-a pus întrebarea de ce a treia ediţie Ur care tocmai a apărut a Risipitorilor a fost din nou refăcută. şi la soarta lui. în ciuda acestor contrarieri şi reveniri istovitoare. instinctul. Din op sute de pagini l-am redus la trei sute cincizeci. o realitate a lumii noastre modern e? Şocurile la care sîntem supuşi din pricina pierderii seninătăţii şi echilibrului suflete seninătate şi echilibru supuse unei continue agresiuni a mediului şi de care nici măcar nu sîntem totdeauna conştienţi. descriind într-un mod naiv psihologii naive. In doi ani l-am terminat şi avea peste opt sute de pagini. Şi deodată neputinţa de a scrie a dispărut. şi nu lui Ilie Tăbîrgel (era unul care mă obseda). în rezervă marea întrebare despre curgerea t mpului şi ce poate ea aduce oamenilor. deşi imaginaţia îmi era îndreptată asupra altor subiecte.. Stăteam în faţa hîrtiei şi nu reuşeam cel mult decît să d e scrise deja în volumul anterior. aceste viclenii erau abia anunţate. Din această trufie nu m-a scos decît întîmplarea şi. Trăiasc Comunist! Nu mai adaug că eroul meu s-a contaminat de pofta de cîştig a unora dintre c oncetăţenii săi şi a început să spună în dreapta şi-n stînga că ar fi trebuit să împart cu e autor şi de la nuvelă şi de la film. reluate însă într-o formă penibilă şi care mi se impunea mod bizar. mă gîndesc dacă cu efortul scrierii lui n-aşi fi p să scriu cel puţin trei cărţi noi. că mai e e fierari în sat. Cine poate însă să asigure un scriitor că o obsesie a sa aflată în plină desbatere a conştiinţei va trece în mod sigur şi ul expresiei artistice? Să păstrăm. m -am hotărît să dau drumul primului volum din Moromeţii. M-a m chinuit o iarnă şi o vară. nici pentru asta nu venea. vom vedea.soarta mea (n-a înţeles ce rost are această întrebare şi cine ar fi cei care i-o adresează) dar s-a gîndit. ci viaţa unei categorii umane pîndită de vicl eniile istoriei. rom anul e legat de istorie şi fără ea se asfixiază. Moromeţii. Zilnic luptam cu o neputinţă de a scrie a cărei explicaţie îmi Pur şi simplu nu ştiam să scriu. m-am apucat să scriu volumul al doilea. desigur. Strat convins că n-ar fi fost şi iată de ce. astfel. mi-am zis. pentru ca apoi. dar fără să-mi dea sentimentul că pusele lui reprezintă sensul vieţii lui pe acest pămînt (şi pe acele timpuri) şi ce soartă pta! Exasperat. O carte n etipărită la timp rătăceşte apoi multă vreme pînă îşi găseşte locul potrivit în conştiinţa iei unei culturi. Nu mi plăcea ideea că nu pot să fac altceva decît să mă împleticesc printre picioarele persona or mele. şi să dăm la o parte pînza de pe tabloul gata termi nat al unei epoci care s-a scurs. voi. Pentru ceea ce va urma.. cînd acest roman a a juns în sfîrşit la forma lui definitivă. zăcui în spital. de a gîndi cu mintea mea. în amintirea mea rămas un participant la discuţiile din poiana fierăriei. Nu este oare exasperarea. în şpalturi. Profitînd însă de o defecţiune editorială de ultimă oră. am abandonat totul şi mă gîndeam chiar cu seninătate să mă las de scris. şi Intrusul. le-a dat următorul răspuns: Tovarăşi! Marin Preda a fost un prăpădit. mi-am recitit romanul şi nu l-am mai găsit bun. în sinea mea. mai bun decît tot ceea ce scrisesem pînă atunci. Din păcate pentru dorinţa de atemporal a multor începători de azi. ori. Întrebarea care mi se pune însă şi care este pentru mine itoare este dacă aceste cărţi noi ar fi putut fi Friguri. Urma să apară. deşi ele erau expresia unei cr edinţe şi a unei speranţe ca într-o nuveilă pe care am publicat-o în acei ani şi care s-a b rat pe atunci de un mare succes. Poiana acestuia era un ică. unde însă nu se discuta ca la buzatul fierar. . şi pe care trebuia s-o exprime fără ocol. rovocată de neputinţa de a-ţi atinge un scop dorit. vol. Şi. Acum. Mă simţeam stăpînit de imperioasă de a vorbi eu. Prin 1953. care se confirmă curînd la o nouă încercare cînd vrui să continui acest roman. bineînţeles. aşa cum spunea o fr l volumului.

pădurile. şi că se mişcă în societate după nişte legi foarte complicate pe care n-are nici un rost ai să-ţi spargi capul să le studiezi. şi curajul mînuitorului lui se schimbă. mînjii. ameninţări controlate de comisarul de poliţie sau de negus torul sau crîşmarul din colţ. şi să capete astfel măreţia cuvenită omului. îl omora. Intrusul a fost scris într-o vară. după concepţia făcătorilor de cuvinte. Fireşte că el spoieşte cu cuvinte şi restul realităţii. haiducii. cramele. fie ei moşnegi sau fete tinere. . în parte. cuşmele. (în această privinţă ei se aseamănă cu o eroină dintr ire antologizată de celebrul Hitchcock. grîul ca boabe (copt sau cu lapte în e ). tufişurile. viţeii cu botul crud. ci şi ca psi hologie a locuitorilor. Simţind în mînă un instrument din ce în ce mai aproape de scopul său. sau viziune asupra lumii. structura Risipitorilor a rămas. Făcătorii de cuvinte nu s-au recrutat însă numai de prin păşuni sau de pe plaiuri. forme de viaţă ale unei gîndiri înecate în alcool şi sexualitate. dar a ace cam plictisit şi cu o dispoziţie evidentă. format în ac nesfîrşite refaceri ale Risipitorilor. care nu putea să picteze ceva care se mişcă. pîraiele. ţigăncile. sau dacă era un animal. mai ales. grîul ca lan. nu sînt totdeauna reale. paralizate de spaima devenirii. nu putea rămîne. picioarele de plai. dar i s-a înfundat. cum lesne se poate deduce. Desigur. am căpătat un stil al meu. îl tăia. nu mai mi-a plăcut nici a doua ediţie a Risipitorilor. adi de prin acele aşezări în care psihologia şi moravurile oamenilor sînt între sat şi oraş. impasul. cu predilecţie în să pentru natură şi dragoste. Făcătorii de cuvinte cei mai n umeroşi s-au recrutat. în ca e gîndirea mea se exprima indirect prin aceea a ţăranilor. sînt cam agitaţi. gurile de rai. indif rent de soarta luptei. cîinii. Era tocmai ceea ce îmi dăduse m ai înainte sentimentul neputinţei. O categorie de făcători de cuvinte a fost desemnată prin denumirea de scriitori păşunişti. neschimbată. vulgaritate groasă.) într-adevăr. fără de car continuarea chiar a tabloului Moromeţilor nu era cu putinţă. care ea însăşi a fo t rescrisă în întregime. strigătele mist erioase. asta ineluzînd adică pe acel scriitor care stă înfipt cu ambele picioare în păş vraja şi seva care simte cum i se urcă din adîncuri la cap. pe care oricare alt curent le-o re fuza). în special poe zii. nu ră nici o enigmă a existenţei lor de dezlegat. şi toate acestea chiar ş stăzi. care modifică toate aceste văi oage. din curentele sămănătoriste şi neosămănăt e. dacă era un arbust bătut de vînt. luna. scriitorul ştia mai multe decît eroul său ţăran şi la al cărui uni ct de vedere. fatal. faptul că nu aveam format şi un stil direct. pe urmă să-şi omoare propriul nepot. unde-şi are arvunite leafa lui nefericită şi conştiinţa. păsările. grajdurile. răzoarele. dar şi din cele moderniste. flo rile. stilu l însă. II.nu simţeam nici o oboseală. omul sub imperiul naturii sau al dragostei. răstoacele. frunzele galbene. şipote şi cavalcade. în ciuda necontenitei schimbări a peisajului nostru. dacă e un moş hîtru cu barbă albă sau o fată cu părul bălai. sau chiar suprarealiştii propriu-zişi (în paranteză fie spu aceştia din urmă s-au recrutat în mod surprinzător cei mai radicali proletcultişti. această ţesătură de cuvinte care încheagă figuri şi pasiuni umane. FĂCĂTORII DE CUVINTE Ce este un scriitor făcător de cuvin Un astfel de scriitor este după părerea mea acel scriitor înzestrat cu talent literar care n-are nimic de spus şi care face cuvinte pe toate temele date. s aimă care nu se traduce şi nu duce la o hotărîre de a lupta cu împrejurările vitrege. că îi displace acea tă îndeletnicire de a face „analiză". Făcă cuvinte îşi închipuie că au de partea lor pe Sadoveanu şi pe Matei Caragiale. Fiindcă între timp scrisesem povestirea Friguri şi volumul al doil a al Moromeţilor. nu stau p . al gîndirii mele directe. cu atît mai mult cu asta îl sileşte să constate că oamenii sînt greu de „descris". ceea ce ieşea îmi plăcea. Detaliile şi reflecţiile pe care aş putea să le dau în continuare pe această mă ar risca să pară neverosimile. aveam sentimentul că am biruit ceva. viroagele. sau alte mofturi de acelaşi gen. Pentru un scriitor care cu zece ani în urmă se gîndea cu toată seriozitatea să se lase d e scris. ci se bîlbîie şi se gro xprirnînd rudimente de noţiuni. Martin Bormann şi Friguri în două luni. face cuvinte. aceste performanţe. ei găsi d în proletcultism satisfacţia ruperii de tradiţie. au desigur o semnificaţie: sentimentul neputinţei de a scrie. căci intram în plină contempo aneitate în care. Descoperind acest adevăr al e xperienţei mele. pr mare cu o cantitate deosebită de pitoresc. flin tele. D ar mă opresc la timp şi nu insist asupra acestui subiect. nu mai e aproape acelaşi. voi. pe care nu şi-o ascunde. în doi . ci nu aceea a unei deveniri vegetale şi animale care are ca focare vizuale prisăcile. şi nu cum era cel din Moromeţii. forme ţipătoare. butoaiele. Moromeţii. Astăzi se scrie mult şi n-am a uzit pe nimeni plîngîn-du-se că i-ar fi secat forţa creatoare. ca să încurajez prin experie mea pe alţii. nu numai ca viziuni ale unei imaginaţii idilice. ca atare. cei mai mari făcători de cuvinte în acest sens dîndu-i de p ildă suprarealiştii întîrziaţi. care nu trebuiesc comparate decît cu el însuşi.

.

. proustieni sau hemingwayeni şi de cîtva timp salingerieni. are este copilăria. de pildă. care ştiu multe despre viaţă şi e ne mai naştem. şi la o a treia şedinţă de cena în care acela continua să descrie minuţios gîndurile eroului care stătea cu un beţişor în a un şoarece la un capăt de burlan. adesea fără să-i fi citit pînă l apăt. În schimb următoarea scenă reală îmi vine abia acum în minte. Stilul însă e cultul lor. Şi-şi aduce aminte că odinio ceastă mare trecere se putea face surîzînd. Dar făcăto rul de cuvinte de acest gen nu era numai imitator prin structură. sau foarte puţin. ADEVĂR Şl ÎNCHIPUIRE Cînd întîlnesc un scriitor cititorii îl întreabă invariabil ce e adevăr şi ce e închipuire în ceea ce a scris el. Este lesne de înţeles in urmare. aha. Ei ar vrea.. sau dacă totul e imaginat.mari scriitori.. care au străbătut mari spaţii ale culturii. Nu sentimentul copilăriei paradisiace a stat la baza acestei scene. datorită uşurinţei cu care curg la ei noţiunile abstracte. zice sanitarul. celebrul critic fiind el însuşi mare iubitor de anecdote literare): „Dacă ni ci de astă dată. şi avem astfel şi explicaţia forţei de atracţie care îi ţine uniţi în mari grupuri nctul şoptindu-le că numai astfel pot ei supravieţui. şi anume chiar în sînul acelei categorii sociale care prin p ofesiunea ei ai zice că e cea mai familiarizată şi apropiată de specificul cultural şi lit erar: intelectualitatea. el trebuie să moară. Există un gen de făcători de cuvinte posesori ai unei vaste experienţe livreşti. Ei descriu la nesfîrşit nu ştiu ce ob iect care a avut nu ştiu ce semnificaţie pentru bunicul. n-o să omori şoarecele-ăla. va să zică a auzit şi el cutare şi cutare întîmplare şi s-a cat de scris. după cum pentru făcătorul de cuvinte livr sc fascinaţia o reprezintă „glasul frust". aşa cum păşuniştii au străbătut cu tălpile lor e şi plaiurile descrise de ei. stilul se încadrează perfect cu întregul lor u nivers de substanţă. dar cu tot atît de p şanse de a se asocia vreunui sentiment care să-mi stîmească imaginaţia. sînt imitatori prin structură. a zis el. care se mulţumesc cu traducerile incomplete apăru te la noi). aha. Dup primesc răspunsul rămîn dezamăgiţi. să afle cu ocazia asta dacă există s mister al creaţiei şi dacă scriitorul le răspunde că nimic nu e inventat din tot ce-a scr is el. să ştii că te dau pe mîna domnului M amian!" (Mircea Damian fiind bine cunoscut prin ieşirile lui intempestive). Făcătorul de cuvinte născut în mediul urban şi intelectual nu e m ai puţin făcător de cuvinte decît cei la oare ne-arn referit mai sus. că primii făcător cuvinte importanţi s-au recrutat din mediul urban. n-ai ce să-i faci. şi tatăl. Ori. i s-ar fi adresat astfel cu zîmbetul lui încurajator şi lipsit de maliţie (redăm această scenă cu toată rezerva pe care o impune această aminti neverificată. poate. Incapacitatea e primării unei problematici umane veritabile naşte făcători de cuvinte şi în peisajul urban. „seva" celui de pe păşuni. şi nu stilul. ca scriitori. aceştia răsfoind totuşi în limbi străine ediţii complete din maeştrii pe care îi imitau. se duce. asta nu e aşa greu. cum ar socoti moartea oricărei vietăţi aflată în strînsă legătură cu existenţa sa. „Crez ?" zice tatăl cu gîndul la ceea ce reprezintă pentru familie eventuala pierdere a copi lului. că mai devreme sa mai tîrziu. Tipul acesta e foarte rar şi reprezintă pentru făcătorul de cuvinte de pe plaiuri fascinaţia „inteligenţei". eroziunii la care timpul supune operele lor pline de cuvinte. Un făcător de cuvinte (proustian obscur) se spune că l-ar fi scos chiar şi p e Eugen Lovinescu din zodia seninătăţii lui imperturbabile.. bun sau rău. dîndu-le următorul răspuns: adevărate sînt sentimentel cţiuni sînt împrejurările. Se spune de obicei că există o nostalgie a paradisului pierdut. în timp ce bolnavul îi aude e totul: „N-o mai duce mult. pe care îi citez tocmai pentru opoziţia lor. cu sanitarul. prins de f riguri. Ambele scene sînt ficţiuni. ba uneori ai fi te ntat să crezi. va să zică scorneli. Am descris o scenă cînd unui copil. E u însă am complicat puţin lucrurile. Deci substanţa există." Apoi cei doi se . discută calm situaţia. făcătorii de cuvinte nu au nici cea mai vagă idee că ei n-ar fi scriitori ver itabili. dacă trebuie să murim. pe cei pe care îi imită (categoria contemporană a făcătorilor de cu te urbani fiind mult înapoiată faţă de predecesorii lor dintre cele două războaie mondiale. La marii scriitori. cum părea la prima vedere. Eroul întreabă patru preoţi. tocmai lipsa de substanţă este aceea care desemnează pe făcătorii de cuvinte. nu numai la ţară şi la mahala. Dar făcătorii de cuvinte se scal dă într-o dulce iluzie crezînd că stilul folosit de aceşti mari scriitori ar avea vreo con tingenţă cu stilul lor. fericit sau nu. Omul matur sau chiar foarte tînăr descoperă. sp osebire de cei din zilele noastre. condiţia sa. definind astfel cu două n ume o întreagă geografie a valorilor stilistice majore. Copilul zace în mi locul bătăturii. sentimentele însă au t reale. „ e sanitarul. fă-i ce-i trebuie că nu mai e speranţă". ci nostalgia identificării finale cu el ementele lumii. i se pune tocmai atunci pe cap o coroană de flori. ar zice ei atunci. în realitate copilăria este locul de refugiu al problemelor insolu bile. Există apoi o altă scenă în care neliniştea stîrnită de pierderea acestei s nătăţi ia o formă paroxistică.

.

uitînd cu toţii c a propria cămaşă de înmormîntare. şi nu isiri". În general relatările sale despre meseria de scriitor sînt emne de cel mai mare interes. societatea văzută prin viciile ei. la care în realitate copilul a ţinut şi scriitorul de mai tîrz u s-a ferit să-i ponegrească. E o întîmplare adevărată. nu cred că e acuma timpul de confe iuni. ţaţă Joiţo. Poate că nici nu-l au!? ÎNSUŞIRE PIERDUTĂ . îi faci ere lungă... de pildă. şi-a cumpărat fireşte o fermă şi a scris acolo. adică privire înapoi. a cerut în clipa cînd temnicerul a venit să-l nunţe că e liber să i se mai prelungească şederea cu cîteva zile fiindcă avea de terminat o velă.Am uitat să mai povest sc. după un timp.. Nu-l deranja şi nu-l supăra nimeni. Moromete. Îns lîngă aceasta performanţă. „Ce faci. CÎND SCRIEM CEA MAI BUNĂ CARTE Nici un scriitor nu se opreşte cu plăcere la o an umită treaptă a creaţiei lui după care să coboare liniştit scriind cărţi mai slabe. nu şi-au mai găsit loc şi în lumea mea scăldată în lumina eternă a zilei de vară. şi de aceea cruzimea. virtuţile fiind etalate în văz ul lumii şi nemainecesitînd un efort special de a le cunoaşte. Dar e interesant de o servat că figurile pe care el lea cunoscut pe vremea cînd era boy în acea casă. care mi-a fermecat nu numai copilăria. două milioane de dolari. sentimentu meu e că la ora actuală se aşteaptă de la scriitorul român din generaţia mea opere. Scriitorul american Faulkner pov esteşte că a scris romanul său În timp ce trag să mor pe dosul roabei cu care căra noaptea buni într-o centrală electrică. că la nouăsprezece ani am putut să scriu estire în plin vacarm pe lîngă Piaţa Bălcescu. în ziua în care am scris O adunare liniştită. a fost tatăl meu. credeam că voi ajunge povestit r. dar le-am găsit un sens. Aducea petrecăreţilor băutur şi se uita la ei pînă la ora două noaptea. În real nu se ştie niciodată ce se mai . abjecţia sau sublimul nu sînt suficiente prin ele în ele ca să pună în mişcare imaginaţia şi inspiraţia unui scriitor. Nu. Nu ştiu cîţi ani avea clasicul ardelean pe atunci. cînd era tînăr şi foarte sărac: era angajat într-o casă de toleranţă ca boy. Odinioară. int itulată CM sînge rece. mai ales că e şi tînăr. aproape unic . cît şi josnicia. dar de prisos ca să mai sublinieze mărgini ui Paraschiv. are abia în jurul a patruzeci şi cinci de ani. Nilă şi Achim.îndepărtează şi. în amintire.. pe urmă. în care el e zguduit de valuri de frig. să-i dea ghionturi prin coaste. gangster ii şi prostituatele mai ales apar în opera lui cu un relief halucinant. Cu cîţiva ani înainte de a muri răspundea într-un interviu în revista vest-germană Merkur la întrebarea despre documentare şi spunea că cel mai bun mo d pentru un scriitor de a se documenta este cel pe care l-a găsit el odată. Scriind. care a existat în realitate. care a cîştigat recent cu ultima sa carte.. după ce scriitorul a făcut ros e bani. totdeauna am adm t ceva. E adevărat că mă feresc. în ferma lui. av eci existenţa asigurată şi material uman sub forma celei mai veridice panorame la care poate visa un scriitor. infernale. în jlocul zilei de vară. că are cămaşă nouă. În acest sens cred că Truman Capote. scriitorii îşi amintesc cu nostalgie sfîşiet de anii cînd erau necunoscuţi şi strîmtoraţi (vezi amintirile despre Paris ale lui Hemingw ay). În general. Aristiţo?" Pentru ca fraţii lui vitregi. În fond. mi se pare că nici nu merită să fie amintită. ziua era liber şi putea să scrie cît poftea. E o însuşire pe care am pierdut-o şi mă întreb dacă nu simt în mine nişte regrete amare eastă „amintire". după care copilul aude vocea mamei: „Cu ce să-l duc.. nu simt nici un fel de regrete! CUM SCR EM Psihologia creaţiei a interesat totdeauna pe cititor cum scriem? Arghezi povest eşte undeva că Slavici. fiind la închisoare. pe atunci oc viran.. copilul aude maşina de cusut turuind prin geamul deschis. Confesiunea sau mărturisirea înseamnă liniştire. îmi zac fapte de violenţă fără măsură şi chipuri întunecoase. după ce ajung celebri şi bogaţi. mi se pare că chiar şaptezeci. orurile şi spînzurările întîlnite des la Rebreanu şi Sadoveanu. Or.. şi nu fiindcă i se năzărise maică-sii să pună mîna şi să şi lor să nu le ia. Povestind despre alţii mă feresc în f l acesta să fac eu mărturisiri. În . va avea mult de suferit. o creaţie preexistentă. Ia să vedem! Să mă gîndesc. Acest sen timent a rămas stabil şi profund pentru toată viaţa. unde e acum Teatrul Naţional nou. ci şi maturitatea : eroul preferat. şi existente de altfel şi î ilor. stătea liniştit în odăiţa lui şi scria! Mai tîrziu. isprava mea.

Era totdeauna însoţit de o femeie de braţul căreia se ţinea fiindcă urma unui accident voluntar scriitorul îşi pierduse vederea. Petre Dragoş se îndrepta spre prezidiu. se deschidea tunci uşa şi apărea Petre Dragoş. Sigur e că. iar eu am debutat ceva mai înaint e. şi-a văzut domnul Sartre visul cu ochii. Micu şi N. Ce discutam noi acolo? ne întreba el. prin vanitatea participanţilor de a re zolva problemele literaturii în afara realităţii. după ce moare. ele însele memorabile. Manolescu. P. care spune lucruri dincolo de sensul atribuit de no i cuvintelor. inutil să le mai răscolim. ec ca pe lîngă ceva fragil pe lîngă această perioadă de înmugurire a literaturii noastre no cînd în realitate efectul ei. astea nu sînt vorbele tale. în jurul a şaizeci de ani.) în ce constă erea satului? în faptul că nepotul acelui chiabur trece dincolo de gradul său de ruden ie şi-şi demască unchiul în faţa organizaţiei. Nu atpăruse încă Mitrea Cocor de Mihail Sadoveanu. În povestirea S-a spart satul un tînăr sărac spune într-o şedinţă că el nu iese t fiindcă nu e vremea potrivită. deşi acum doi ani scriitorul-filozof a refuzat Premiul Nobel. care îl cunoa şi ştie că e băiat sărac: „Antoane. Era un om cu o statură mai degrabă înaltă. nu are valoarea primei. c hiabur care în modul acesta perfid voia să saboteze campania de însămînţare. dar noi ne dădeam atunci seama. Sartre abia acum şi-a scris cea mai bună carte a sa. au urmat apoi rînd pe rînd povestirile Andrei Buda merge la scoală de cadre şi Ion Lăscan s-a pus pe gînduri.poate întîmpla. Numele lui a fo st însă legat timp de peste douăzeci de ani de opere care dădeau dreptul oricui să conside re cariera lui încheiată. acum i s-a dat şi lui Şo lohov. în anii care au urmat. Greşesc D. piesa Les mouches ( pe care eu o pun alături de Fedra) şi romanul La nausée. erau multe probleme noi care asediau turnul nostru de fildeş şi mulţi se rătăceau în ele. sugerîndu-ţi totodată că dezbaterea la care asistă el de cît minute de cînd a intrat are în ea ceva steril. A doua povestire. Ce stăm acolo închişi între nişte ziduri?! Literatura trebuie să descrie şi viaţa nu e printre fum de ţigări şi scaunele pe care le rodeam de atîta stat. ca J. De fapt nu era un orator. să nu-i pese dacă nu e citit de c ontemporani. Nu înţeleg de ce scriitorii cu forţă de evocare. care să însemne u n bun exemplu pentru ei.. pe care n-aveam să le mai î tîlnim în istorie. plină de s mboluri mari. Şi cînd lucrurile păreau că se încurcă tot mai mult. Andrei Buda m erge la şcoala de cadre. În aces t sens nu este exclus ca unui scriitor. nu după multă vreme. Se aşeza modest în rîndul din faţă şi asculta ca oricare. Pe vremea aceea ţineam ceva mai mul dinţe decît acum. mai ales scriitorii din vechea generaţie. apărută în toamna anului 48. Acest nume nu mai spune nimic tînărului scriitor de azi. să-ţi inculce în aşa fel o idee încî e că n-ai descoperit-o singur. ca şi alţi critici şi istorici literari. într-o zi însă s-ar putea să reuşesc să-i evoc totuşi figura. şi chiar sărace. Lucrările care au marcat profund o nouă perioadă au apărut în toamna anului '48. cum era Eusebi u Camilar. cu ochelari ne cu părul abundent de asemenea negru şi puţin mai bătrîn decît mine. dar avea în el ceva de Pitie. Trebuia să ne ducem acolo. cu sensul ei atît de pro d. şi atunci se ridică secretarul organizaţiei. că che unea care se dezbătea era deosebit de importantă. e vorba de volumul Cuvintele. s-a dovedit viguros. cum ar fi volumul de povestiri Le mur.. Se ridica într-adevăr. nu poate fi ocolită de nici un istoric literar. RISCUL CRIITORULUI Şl AL CITITORULUI SĂU Un cititor nu poate citi nimic după ce a murit. la nevoie. sînt vorbele lui Gherase". 64. dar şi ruda acelui tînăr naiv. Unii cititori au într-adevăr aerul . şi adăuga: Chiar în ziua aceea între A gnita şi Botorca se perforase ultimul metru de tunel care îi mai despărţea pe brigadieri să se întilnească. erau clipe mari. care ne aştepta de fapt afară. Ne aflam adunaţi ca de obicei într-o c lădire de pe strada Romană nr. Ştia în cuvinte puţine. mai ales că printre argumentele lui era şi acela că de ce nu i s-a decernat acest premiu mai înainte lui Şolohov! Ei. Numele auto rului este Petre Dragoş. du pă povestirea S-a spart satul de Gheorghe Cristea. să fi avut vreo douăzec t sau treizeci de ani. Povestirea aceasta. care încercau să le rezolve dup etodele lor perimate. zice el. datorită prezenţei lui. cînd pentru ideile lui filozofice unii se băteau chiar în duel şi erau fete care pu rtau bluze cu portretul lui imprimat în faţă şi pe spate. fără să mai vorbim de anii 46. CONTRIBUŢIE DE ISTORIE LITERARĂ Debutul meu e legat de începuturile literaturii noastre postbelice. în primăvară. dar şi ea trebuie citată. de pildă. dar nu se poate spune că un scriitor. dup boi. (Acest Tănase Gherase era un chiabur notoriu. Acum s-au dus timpurile de atu nci. ceea ce nu e puţin lucru. sau alţii la fel de înzestraţi nu ne-au lăsat nimic despre felul de neuitat c um vorbea Petre Dragoş în aceste şedinţe. nu va mai fi citit de nimeni. Unii consideră.

Slavici. care nu e atent la cititorul timpului său şi speră să fie mai bine înţeles în vi r. şi la urma urmei după Dostoievski şi Gogol. mai rea mi se par e prejudecata cititorului. iar un ca un simplu cal. Fiindcă în ciuda literaturii despre ţărani a unui Faulkner şi eck. cu alte cuvinte se pornea de la ideea existenţei unui tip de cititor care s-a născut în zilele noastre şi ale cărui gustu ri şi preferinţe vor fi aceleaşi şi mîine. Sadoveanu şi Re-b nu într-o literatură poate da cititorului senzaţia de saţietate. cu asta relaţia acelui scriitor cu cititorii în gen eral prezenţi şi viitori s-a încheiat şi sînt miraţi cînd alţii continuă nu numai să-l cite scute. Oriunde e om arta care îl ex primă este superioară şi egală prin ideea naratorului. E mai interesant cu ce . E drept că existenţa unui Creangă. Care e însă riscul publicului? Nici unul! Şi atunci cum poţi în relaţia aceasta să i tot partea celui care nu riscă? NOUTATEA TIPURILOR UMANE Ţărănimea a încetat de mult să m i fie un mediu senzaţional pentru cititor. ci să şi ceară tipărirea lui. ca şi cum aş fi redactat o lucrare îndelung gîndită î E o carte scrisă cu un sentiment acut. înţepenite adică pe vecie. idioţi. după Swann. care au tratat şi mai înainte aceste subiec te. Avînd undeva în adîncurile ei te de a se constitui într-o lume închisă. este arta naratorului care se exercită cu aceeaşi mag ie şi cînd descrie ţărani sau lăptărese.că dacă nu le place lor un scriitor. capătă deodată un caracter tragic. prin viziunea pe care ne-o oferă ar tistul despre condiţia omului. Ca în orice mare creaţie. Servitoarea Franşoise este poate. fiindcă totul e egal pentru u n scriitor. Da e este într-adevăr superior. chiar se spunea. şi deci prin natura însăşi a relaţiei dintre cre consumator dominaţia consumatorului e asigurată în mod natural: artistul se verifică pr in publicul său concret contemporan cu el. un lucru nefiind mai important decît altul. voi. Ce este un intrus? Un om care se . capabilă să se dispenseze de mişcarea turbulentă şi onistă a oraşelor. Pînă mai anii trecuţi. să creeze valori spirituale care au fost apoi preluate de întregul popor. dar dacă stăm să ne gîndim bine. ca să nu mai vorbim de glorie. şi cititorul care dă cu piciorul în scriitorul pe care nu-l înţelege. II. fiindcă a scriitorului nu face rău nimănui. ar ajunge să nu mai scrie nim ic. Camil Petrescu l-a admirat pe Proust. şi nu prin gradul de civilizaţie tehnică şi urbană a mediulu social în care el trăieşte. cea euşită figură din opera sa. cu atît mai mult cu cît venea imediat după efortul considerabil depus pentru Moromeţi i. Între cele două preju iitorului. Dacă un scriitor ar ţine seama de prejudecăţile curente. iar ţărani? De ce iar ţărani? întrebăm la rîndul nostru. volumul II. şi aici nu mediile sociale pe care le evocă amintirea scriitorului dau complexitate şi adîncime. estropiaţi sau demenţi? Nici asta nu mai e nou după Faulkner şi Becke t. Asupra scepticismului lui Lovinescu şi Camil Petr escu merită însă să ne oprim. Cutare erou al lui Becket e un bătrîn sordid sau un vagabond. în această încercare a ei disperată. ţărănimea a putut. de pildă. vagabonzi. În zilele noastre studierea prin artă a umanului nu mai are înainte nici un fel de prejudecăţi care să-i bareze drumu l. atunci zadarnic te cons olezi cu ideea că vei plăcea cititorului viitorului. Fiindcă ideea de creaţie este legată în conştiinţa scriitorului de i de reuşită. Punerea sub semnul întrebării a plugului sau a vitei. imediat după Moromeţii. Fiindcă n-a mai rămas categorie sau clasă socială despre care să nu se fi scris la fel de mult ca şi despre ţărani. iar gîndirea sa nu este superioară celei unei mahalagioaice vorbăreţe. pe cîtă vreme a cit itorului e dăunătoare. Întrucît asta e mai puţin tragic decît triste peregrinări ale lui Swann şi căsătoria lui nedorită cu o demimondenă? DESPRE „INTRUSUL" Int ul a fost scris în vara anului 1967. O greblă în ochii lui nu era o simplă greblă. cum mi s-a întîmplat întotdeauna. Ţăranul de pildă avea sentimentul că singura sa speranţă şi ie l însuşi cu tot ceea ce reprezintă. enzaţia aceasta nu mai are importanţă. că dacă nu placi cititorului din timpul tău. nici oraşul nu e poate lăuda că nu e un mediu explorat pînă la saţietate. în p terară acest lucru. L-am scris zi de zi într-o progresie constantă şi foarte sigură. aici. Nivelul de conştiinţă al baronului Charlus se reduce în ultimă nţă la strategia complicată a unui salonard. Riscul artistului e să nu fie înţeles şi să fie runcat în chinurile incertitudinii care nu-l scutesc oricît ar fi el conştient de valo area sa. a gardului şi a bătăt urii sale. şi în cele din urmă inexplicabil pentru mine însum i. În faţa unor noi creaţii. şi fără să se fi născ n vreun embrion mai vechi. mulţi împărtăşesc şi astăzi acest scepticism. şi nu intră în interesul discuţiilor despre artă opinia celor care cînd aud de romane cu subiecte din lumea ţărăneas exclamă: A.

Partea fascinantă din biografia lui Vlad Ţepeş este modul în care se grefe ză pe un temperament demenţial idei mari. L-am întrebat pe un autor dramatic cum s-a ajuns pînă aici. Am imag inat un accident care în existenţă înseamnă neprevăzutul sau iraţionalul. Eroul meu e un senin. Şi totuşi. în care nu sînt nici măcar sigur că am reuşit să aflu despre ea mai m lte decît eroul.. În text exista de pildă o replică: e mai faci. piesele lui Maiakovski. Dar din. respectiv. . Cu toate aste nu4 consider nici învins şi nici victimă. in viaţa acestui cumplit om. Descripţia vieţii zilnice dacă nu e împin să undeva n-are sens în literatură.introduce fără să întrebe într-o adunare. că eu sînt cara osul tău? Te caut la telefon şi tu umbli aşa teleleu.. Pe scenă actorul o spunea în felul următo r. în cazul nostru. gestul lui Mihai Viteazul la Călugăreni. mă Ilie. văzute însă la teatru (şi în special jucate de ruşi) sînt fascina văzut odată. Nu numai că nu e inadaptabil. adesea. Ploşniţa. DESPRE TEATRU Există pi ese de teatru şi există scenarii teatrale. nu te-am mai văzut de mult". şi era la al doilea eşec.. inspirate dintr-o ideologie antiotomană. Actorul a îngroşat replica. aceste mari calităţi de comedian rezultă şi cusurul actorului român. totuşi. Actorul român are capacitatea de a reînnoi comedia pe o experienţă ce datează de aproape un secol şi în care credeam că se mai poate spune nimic nou. Un om care nu reuşeşte să-şi realizeze planurile lui în ate apărea drept un învins. Fiinţa cea mai apropiată de acest erou şi de care viaţa sa eagă strîns. nu te mai vede omul cu lunile!" Trebuie să recunoaştem că ideea e aceeaşi. Am fost prins de acest personaj. cu sublinieri grase pe cuvintele „caraghiosul tău".. Apoi mi-a povestit ce-a păţit el la prima lui piesă.. Este un om care face o experienţă tragică pentru timpul său. şi nu de Călin. Existenţa eroului şi oraşului. inspiraţia unui scriitor. Ilie. după cum eroul avea să af cirea ne dă dreptul să chemăm la judecată pe oricine. şi această. Ceea ce poate inflama. deşi îi lega un copil. cînd cu o mînă de luptători pătrunde în tabăra sultanului spre a-l ucide. este imprevizibilă. după Martin Bormann. Cum în cazul nostr chiar al eroului. sau într-un oraş. subtextul creat de el pe scenă. ci. la Kiev. Păstrează în el această stare. violenţă împinsă dincolo de limitele normalului şi consecvenţă în apărarea politice. chiar dacă acuzaţia era sălbatică! Fiindcă mai nefericită avea să rămînă ea. adică soţia lui. Deşi nu ştiu limba. inexistent în piesă. Cum p tem afla dacă această femeie are sau nu dreptate? Are! Dar are? în lumea oraşului ei nou . A dat din ume ri. într-o casă. ci una simbolică. m-am dus de două ori la spectacol. Cred că avem de-a face cu o trăsătură specifică actorului în materie de comedie deţine primele locuri din Europa. dar redevine în cele din urmă seni ce preţ? Iată subiectul cărţii. El îţ rează impresia că dacă nu transformă în comedie chiar şi un text de dramă. ci e un constructor al unei noi lumi. Într-un cuvînt. atî tare m-a atras creaţia regizorului. iar în cazul nostru împinsă la l Sînt subiecte care atrag totdeauna pe scriitori. Eroul meu vrea să acţioneze să ajungă inginer electrician. la noua viziune a com icului. exprimată altfel. însă care are dar gă la limită existenţa zilnică şi să evidenţieze adevărata ei valoare. Actorii se adaptează perfect. spre uluirea tînărului dramaturg: „Ia ascultă. am avut surpriza să descoperim un nou Caragial e în D-ale carnavalului. dar. cel ca nu mai iubeşte în clipa aceea pe nimeni. şi mai mult pentru asta am put ut scrie acest roman. nu are sentiment că joacă teatru. egalează chiar întrece în măreţie. este un erou a l timpurilor noastre moderne. Am fost tentat. una răsturnată. Ges tul său. care e silit să devină sumbru. dar cul său vine din altă parte şi îl antrenează şi pe acest plan spre nereuşită. fiindcă la ea concurează întreg unive l. sau o nouă manifestare a comicului cînd apare un nou autor de comedie. Accidentul lui nu are o valoare existenţială. în relaţia care se creează. tentaţie n-a dispărut. să poată pălăvrăgi î r.. . aici apare jocul dialectic între existenţă şi idee. Trebuia deci acuzat. Citindu-l e nu înţelegi mare lucru. şi îl consider în afara categoriilor adaptabil sau inadaptabil. pretinde că în momentul săvîrşirii unui act de eroism. să scriu o piesă spre Vlad Ţepeş. fără tradiţie. De pildă. este acest amestec straniu de virtuţi înalte. ea nu dădea nici un semn de rcere.Ar fi interesant de discutat de ce actorii români suferă pe scenă dacă nu au posibil itatea să facă publicul să rîdă. în care noţiunile învingător şi învinis nu mai exprimă exact ealitate de la cauză la efect. chipul său era desfigurat. cu intuiţii proaspete. ce valoare pot avea astfel de justificări? Şi totuşi ea a iubit un bărbat e apoi nu mai era acelaşi. soţia şi fetiţa. Într-o tratare reali trebuit descrise mai îndelung suferinţele eroului accidentat. da' ce crezi tu. „teleleu".

Există scriitori care întemei literatură şi în care virtuţile geniului expresiv naţional sînt atît de mult şi cu atîta a itate şi amploare puse în valoare. de pildă. Să nu se eagă de aici că problema unei bune difuzări. Căutarea unui adevăr. şi la alţi scriitori contemporani. şi părerea mea est area ei de către scriitorul român contemporan nu presupune. Dacă îi descriem cu talent sau cu geniu chelia. traduceri. Trebuie să fii tradus. pentru că proza noastră. CIRCUITUL UNIVERSAL Acţiunea e difuzare încheie şi nu începe manifestarea universală a unei culturi naţionale. preopinentul poate fi învins numai o dată cu ideile pe care le susţine. Urmează aducem într-o limbă străină această expresie. cum este a noastră. Pentru ca un scriitor român să poată fi tradus şi să circule peste hotare. imposibilă. A fost o clipă de stupoare. cum este la Caragiale. în loc să răspundă cu argume . de pildă. umilit şi dezorientat. să-l readucă la ei îns ensiunile lui reale! Fiindcă numai atunci putem să fim siguri că s-a produs un progres real într-o chestiune în discuţie. mă refer la proză. Problema pînă la urmă este tot una de conţinut. să-l izoleze. tot râmîne suficient ca să-ţi dai te afli în faţa unui scriitor neobişnuit. eventualele josnicii comise cîndva. avariţia. circulaţii peste hotare a unei l iteraturi ar fi lipsita de importanţă. practic vorbind. ridică aproape aceleaşi probleme pe care le ridică traducerea poeziei în g eneral. care însă. şi aşa mai departe. dar nici o argumentaţie capabilă să-l lipsească pe preop nent de susţinători. Şi dacă mi se va răspunde că este intraductib ce este cazul) mai rămîne să adăugăm că o mare parte din opera lui Creangă este compusă di resii cum e cea de mai sus. coboară dialogul în domeniul defectelor fiziologice şi încearcă să-şi descalifice adversa mînjindu-l. Încolţit într-o discuţie. Într-o discuţie polemică pe teme grave. Problema traducerii literaturii române în limbi străine. i-a acoperit celuilalt gura şi i-a răspuns cu dispreţ: „fără adevă ică eu nu agreez sportul ăsta. La un scriitor de tipul Rabelais sau Creangă s e produce fenomenul invers: dă-l pe mîna celui mai bun traducător şi tot e aproape cu ne putinţă să-ţi dai seama cît de mare e. dar poate cineva să spună că ele n-au sărăcit enorm savoarea unică a textului original? Să ne întoarcem la literatura noastră. care atît la Crea cît şi la alţi scriitori români este atît de tare încorporată în conţinut. şi că trebuie să pună p venin ca să se descarce o glandă. evadarea lui din solul naţional sau renunţarea la exprimarea specifică. Este necesară traduc erea-creaţie. practic. Am alt stil de viaţă. ce sens are? Am asistat într-o se ră la o scenă într-un restaurant unde un băiat. în care nu mă întrece nimeni: Iau la mişto! Aici să te văd. Există. nu poate fi decît un accident fericit. asemănarea lui cu un şoa rece. sau Dante. Ni se dau asigurări că Ion Creangă a avut mare succes în Anglia. nu mă interesează nici să-l practic şi nici să-i las pe alţi practice. incapabil să se menţină în sfera ideilor. timid itatea. Această problema este însă legată de dificultatea ce mai mare pentru scriitorul care aparţine unei culturi mici sau unei culturi medii . Am aşteptat cur văd pe celălalt cum reacţionează. băiatul n-a mai zis imic. traduceri din Rabe lais sau Villon. cu un surîs strîmb. ce putem obţine în cel mai fericit caz? Că talentul nostru e o s implă secreţie cerebrală. dar este evident faptul că nu putem fi convi nşi că operaţiunea de traducere nu sa produs fără o sărăcire a expresiei. Problema nu este însă insolubilă. Ia. şi dacă ideile lui sînt greşitie. cum ar părea la prima vede re. în tâmp ce adversarul său l-a luat într-o nouă serie. sau Puşkin.. cînd nu încalcă domeniul poeziei..tă-vă Dumnezeu să vă bată.. Şi aici revenim la ceea ce spuneam m . literatura lui nu trebuie să idice obstacole de neîntrecut din punctul de vedere al limbii. farmecul „de conţi ut" al acestei fraze din Ion Creangă? „. pe ski şi dă-l pe mîna unui traducător care să-l masacreze. Care dintre noi nu va simţi imediat în ce constă. apoi el a întins palma în lături. ticurile. cum ar fi la Creangă şi oveanu. Rămîne deci să traduci ceea ce se spune şi mai puţin felu um se spune. de pildă. o acţiune care cere unei opere din patrim oniul unei asemenea culturi să întrunească calităţi parcă mult mai mari decît cele ale unei ere din cadrul unei culturi într-o limbă de largă răspîndire. ce mai poate zice. renul care Îmi convine! Şi.. atunci se bizuie nu o dată pe ideea inautenticităţii limbajului.POLEMICA Nu sînt admiratorul celor care în discuţiile de idei. a comediei cu vîntului. încît o traducere care să fie în stare să dea întreaga e lenţă a unui asemenea text este. Noi însă t ebuie să tindem să ne expri-232 Tnăm într-un limbaj care fără să renunţe la geniul naţional resiei să rămînă totuşi comunicabil şi după traducere. a început deodată dversarului său nişte adevăruri care nu se anunţau cîtuşi de puţin plăcute. privighetori".

Am cunoscut oameni care aveau faţă de acest fenomen o atitudine curioasă: ei întîmpi nă. dacă reuşesc. acest televizor. camerei de televiziune. să fie totuşi covîrşite de conţinut. în prealabil. să răspundem la o alta. că întreaga lor fiinţă era deja unită şi că mob rea forţelor sufleteşti. în reviste cu fotografii de o frumuseţe şi o claritate coloristică bu imăcitoare. cu mişcările de masă. Criti ca numeşte această preocupare a unui scriitor pentru dezvăluirea unei atitudini exempl are faţă de un anumit fenomen sufletesc preocupare etică. Arta cuvîntului iitură". în acest secol în care nimic nu scapă reporterului. Ce înseamnă acest lucru? Că suferinţa care ven era pentru ei o surpriză. acest cinematograf. la problema conţinutului şi la ceea ce se întîmplă cu Dostoievski.. a cărui operă e ea mai puţin dependentă de limbaj din cîte cunosc. de pildă. şi cînd asistat şi cînd n-a luat parte la ele s-au relatat despre ele şi continuă să i se relateze cu lux de amănunte. cu alte cuvinte. jurnalului de actualităţi şi documentului revelator. n să fie departe de bătrînul realism. CREAŢIE ŞI MORALĂ Uni oameni exclud din viaţa lor sentimentul prieteniei.. eja înfăptuită. care nu 234 mai stă ascuns în arhivele secrete? Ce putere mai are un scriitor în faţa dezvăluirilor senzaţi nale pe care o presă bine organizată le face publicului cu o rapiditate perfectă? Mai poate el conta că psihologia cititorului a rămas intactă şi că acelaşi cititor mai poate pa curge sute de pagini de invenţie cînd realitatea întrece orice închipuire? Fiindcă într-o j mătate de secol s-au produs atîtea răsturnări şi omul a asistat la atîtea tragedii. care nu-şi dezvăluie secretul decît pentru noi. dar mai e sigur că vei reuşi în aceste condiţii să deter o mişcare în conştiinţe? O altă reacţie este cea opusă acesteia. cu relaţiile sociale. ce loc mai ocupă ea în atenţia publicului şi ce semnificaţie mai au v lorile estetice în ochii oamenilor? Mai e literatura tot atît de suverană în sfera manif estărilor de conştiinţă ca în secolele trecute? Mai poate cineva scrie ca Saint-Simon „memo ii" de zece mii de pagini (cît opera lui Balzac) şi să mai aibă intactă conştiinţa că revel lui vor interesa publicul. în faţa acestei curiozităţi avide prompt satisfăcute? Ce mai poate spune literatura? Şi anume romanul? În faţa acestei realităţi ce reacţii sînt posibile? Prima car i se pare evident verosimilă e a scriitorului orgolios care va rămîne la concepţia secol ului al XlX-lea şi va declara pur şi simplu că toate acestea n-au legătură cu creaţia artis ică. mobilizare care produce de obicei în conştiinţă o anumită panică. şi că cel mai cuminte e să-şi vadă de treabă liniştit şi să pună mai departe pe hîrtie aţiei sale ca şi cînd nu s-ar fi întîmplat nimic. oricît de enios construit. rîndu-şi mai departe farmecul specificului naţional. de presupus că în cadrul l mbii şi literaturii ruse el rămîne un scriitor care se exprimă ruseşte şi mi-e greu să pres n că n-ar fi admirat de cititorii ruşi şi pentru felul cum se exprimă. nu sesizează nici morala.înainte. dar întrebarea e dacă această literatură este lizibilă şi nu ne face în evăr să căscăm de plictiseală. sau în filme în care bubuitul tunului se aude aievea şi explozia bombei dila tă privirea aproape ca în faţa faptului trăit. totuşi. CE VOM CITI MÎ1NE? Ce vom citi mîine? Încotro se îndreapt omanul românesc contemporan? Pentru a răspunde la o astfel de întrebare este necesar. Care este destinul literaturii în lume la ora actu ală? Cu alte cuvinte. suferinţa complet descoperiţi. În general oamenii nu sînt cruţaţi în viaţă de suferinţă. Nu mai e nimic de făcut cu ratura legată de istorie şi de eveniment! Scoatem din plăsmuirile noastre tot ce ar av ea vreo legătură cu războaiele. Chiar cînd vei fi tentat să încropeşti o istorie intere tă. Marea forţă creatoar a artei noastre ar trebui să se reverse de aici înainte dincolo de formele de expre sie. această presă. Dacă cititorul nu admiră c reaţia. Dar oare nu s-a întîmplat chiar nimic? Ia ebarea! Poţi să continui să scrii. o iei şi o încurci ca să se înţeleagă din ea cît mai tească atunci să mai rivalizeze cineva cu noi. oriunde şi oricum. Este. pe care îl sacrifică premeditat p ornind de la ideea că acest sentiment mai mult îi încurcă decît îi ajută în activitatea lor ală. ş conţinut să-şi caute astfel nestingherit drumul spre universalitate. încît ce mai poate face un roman. N-am avut această intenţie. ci d oar să creez şi. într-un cuvînt am avut revelaţia unui anumit tip uman care a început să mă e şi care în cele din urmă mi s-a schiţat sub forma unui personaj literar feminin. Aşa e. care să ne ducă departe. după ce ai scris-o în mod normal. şi să găsească forme de expresie care. morala n efiind pe primul. Suferinţa nu e un lucru dori vine. ci pe al doilea şi chiar al treilea plan. O altă reacţie posibilă o vom găsi la scriitorul care nu va nici puterea . să-i determin pe cititor s-o admire pe eroina mea. să scriem deci şi să imaginăm orice.

s-a putut întocmi o hartă. cum de altfel s-a şi susţinut (G. inclusiv un Napol . Ceea ce trăieşte eroul trăim noi mai puţin. că acţiunea lui ar fi folosit la ceva: i se arată pe o uriaşă hartă a Berlinului ni steguleţe înfipte exact prin locurile unde el însuşi depunea de fiecare dată manifestele. care declarau strada unde au fost găsite. Pentru a reda o ist»rie de coşmar trebuie o viziune de co. care vrea să cucer ească Franţa rămînînd în umbră. Şi aşa mai departe. al cărui rol poate fi asemuit doar cu o etichetă pe o sticlă: arată denumirea conţinutul ui. ea. In timp de c ni. Coşmarul pe care l-a trăit el cu ochii deschişi a inspirat şi pe autorul acestui r oman la care reflectînd după lectură simţi încetul cu încetul cum te cuprinde groaza care n l-a cuprins însă pe erou nici cînd i s-a smuls ultima iluzie. oricît ar fi el de senzaţional. s-a putut stabili după un anumit timp exact strada unde locuia cel care le d epunea. De atunci această idee a c ucerit tot mai mult teren. şi apoi. se hotărăşte să acţioneze împotriva lui Hitler. este deci un scriitor ge rman. şi astăzi toată lumea recunoaşte că a fi modern în literatură în a fi cît mai aproape de o viziune autentică asupra faptelor de existenţă. creînd impresia că războaiele. ci şi pun ctul de observaţie. nu pute m afla nimic mai mult de la el decît spun documentele. Remarque încearcă să povestească despre lagărele de con are cu tonul şi cu viziunea celui care a studiat aceste lagăre după documente. în care eroul. ele erau aduse voluntar de oameni la Gestapou şi. Fiindcă s-a desc operit că nu poţi cu un ton de explicaţie să spui ceva inexplicabil.mar. Călinescu). . deşi determinismul ca atare este străin lui Stendhal. un maistru car e lucra la o uzină din Berlin. ba chiar mai puţin. ca să zicem aşa. ăsta eculaţiei gratuite. sau Ciuma lui Camus. cea dintîi. prin calcule şi deducţii te nice. Din acest punct de vedere iată c um deodată Kafka nu mai apare ca un scriitor. pentru cititor. că ki e balzacian. cu problematica lui atît de specifică. înainte de a fi condamnat la decapitare. adică. de pildă. ia. Cum? Prin cunoscuta putere de genera izare pe care documentul brut n-o posedă. în Fraţii Karamazov. Franz Kafka. şi nici imensa capacitate de informaţie pe care o reprezintă presa şi care. faimoasele trei mii de ruble ale lui Fio or Pavlovki provoacă crima în jurul căreia se încheagă drama. dar din care n-a înţ s nimic. s puma evenimentelor. fiindcă asistăm doar la un spectacol. extrăgînd de o întreagă teorie că. Tolstoi admira pe Stendhal ş îl îndemna şi pe Gorki să-l citească. Este în cele di rmă prins de Gestapou şi. determinismul acesta al lui Tolst oi lasă impresia că îşi are originea în lectura scriitorului francez. dar n-ar avea nici o legătură cu el. depune în diferite colţuri ale oraşului mi manifeste scrise de el însuşi în care cheamă la luptă împotriva lui Hitler. Este o imagine cu totul inedită asupra războiului. ne îngrozeşte pe noi. poţi să susţii orice. în timp ce trecerea lui printr-un u nivers de groază. Cine near mai opri însă atunc spunem că şi Balzac e dostoievskian? Vautrin nu e un erou demoniac. sau Colonia penitenciară. de o înfrîngere? în orice caz. cu o grijă a amănuntelor specific nemţească. de admirat. fără să depăşeşti însă. Am citit un excelent roman de Hans Fallada inspirat dintr-un c az real şi senzaţional descoperit în arhivele Gestapoului. fără să clipeşti. Cine citeşte pe Ste pe Tolstoi vede că într-adevăr acesta din urmă a învăţat el însuşi multe de la scriitorul f În La Cbartreuse de Parme există un capitol de mare interes. generalii n-ar avea nici un rol în bătălie. ci un fel de harababură generală. şi nici reportajul de actualitate. asemeni lui Piotr Verkovenski din Demonii? (operă care nu d ază nimic nimănui). cum s-a spus. vede toată acea învălmăşeală nemaipo de oameni şi nu înţelege: este vorba de o victorie. cu ajutorul lor. i se smulge ultima iluzie. fiindcă şi la el dramele sînt declanşate de existenţa banilor. Cine citeşte Război şi observă că această idee este preluată de Tolstoi şi dusă la forme grandioase. Raskolnikov ucide ca să prade o bătrînă. să înveţe cum se scrie un roman. Pentru a adopta un tom potrivit trebuie să schimbi nu numai tehnica şi mijloacele de exprimare. bătăliile nu pot fi fenomene gîndit dezlănţuite şi dirijate de cineva. pe care nu-l trăieşte. dar nu le va întoarce spatele şi va încerca să iasă învingător folosindu-le altf d bătălia şi cîştigînd-o chiar cu armele adversarului. în care Fabrice del Dongo ia parte la bătălia de la Waterloo. Există oare document cu o priză mai mare la cititor ca Procesul lui Kafka. Scena despre care pomeneam se zice că n-ar fi nici e a o descoperire a lui Stendhal şi că i-a fost inspirată din lectura unor memorii ale u nui soldat englez participant şi învingător la bătălia de la Waterloo. Poţi să susţii în acest caz. celebru de altfeâ. tabloul u are în el nimic eroic. El va renunţa să mai conteze pe descrierea acestor evenimente de ja ştiute. sau Peretele lui Sartre ? E nevoie să ne mai oprim să explicăm enormul succes al tuturor operelor de acest gen tocmai într-o epocă în care am fi tentaţi să vedem o îndepărtare a publicului de literatur EROI Nu trebuie să găsim cu orice preţ un numitor comun pentru toţi marii scriitori. Cînd. În general.documentului care fascinează pe cititor astăzi.

.

mai ales că toţi avem menea scăderi. Pînă la urmă este atras într-o cursă: intervine Luther. din Castelul. sau cu tinerii lui evrei ca re zboară prin aer sărutîndu-se cu gîturile îndoite? Splendidul Nud deasupra oraşului. pe c re l-am admirat îndelung într-o retrospectivă Chagall la KSln.. se fac toate experienţele. cineva misterios paralizîndu-i voinţa de acţiune. la tr ecerea unei bariere arbitrare. În Metamorfoza eroul e chiar văzut paralizat în cţiunile sale de o astfel de metamorfoză într-un gîndac.. Şi cu toate astea unii din c ompatrioţii săi nu uită nici azi tristele lui rătăciri. Că-linescu a fost scos cu brutalita e de la catedra sa de profesor. în căutarea castelanului. un mare scriitor şi întradevăr o conştiinţă asaltată de ric. dar pe care castelanul să-l hrănească el însuşi cu ovăz şi cu apă. În carte. dar. îi era uşor să le dea? în realitate. dar a văz t şi s-a speriat el însuşi atît de tare. încît a fost sfîşiat de îndoieli şi nici nu şi-a î .. De pildă. Un culpabil a fost socotit de către opinia franceză la sfîrşitul celui de-ad doilea război mondial L. datorită vicisitudinilor istoriei. fără să i se ceară altceva decît declaraţii lozincarde despre socialism. şi sînt puse lîngă larvele celor dintîi pentru ca acestea să le găsească proaspete ul în care se vor fi trezit să mănînce. cutremură din punct de vedere moral mult mai tare pe cititor decît o conştiinţă luminoasă. Kleist însuşi. şi atunci fostul crescător atacă oraşele şi oc. care în primele sale două romane (şi cele mai bune). dar din ce e formată atunci o co nştiinţă? Nu din totalitatea actelor şi gesturilor ei adevărate? Puse în lumina adevărată a urărilor în care s-au produs. P entru ce oare acest Joseph K. lui Ioanide i se deschid toate uşile. deci. unde lăsa amintiri şi regrete de neşters generaţiilor de studenţi prin improvizaţiile sale geniale şi talentul său oratoric atît de rar la un gîndi or de mare clasă. li se paraliz ează printr-o înţepătură care ră-mîne un mister sistemul nervos motric. care igură că i se va face dreptate. evident că scriitorul care are de tratat teme speci fice timpurilor noastre şi vrea să facă o literatură credibilă fără s-o repete pe cea clasi ebuie să înveţe de la scriitorii mari ai secolului XX. şi rar meritul de a fi mari. cîn -au mai potolit şi cînd vinele obiective ale scriitorului s-au dovedit că nu cad sub r igorile legii care condamna colaborarea cu ocupantul. şi nu-i acordă locul pe care îl mer cel mai original scriitor francez al secolului 20. dacă tribulaţiile bietului Ioanide ar fi fos t descrise realist de către creatorul lui. Înai lui Kafka. viaţă adică. dînd o imagine atît de înspăimîntă pra înstrăinării omului de natura sa. rămînînd vii. îi dă foc şi cere apoi prinţului elector pedepsirea vinovatul i şi înapoierea calului. care au excelat în descoperirea u nor noi forme de exprimare şi viziuni inedite asupra indivizilor şi evenimentelor. era tot ce putea fi mai demn de dispreţ pentru un Maiakovski care cu adevărat se născuse să cînte revoluţia prolet ră din Rusia. de pildă. dar n mişca. o dată prins. că acest autor nu numai că a ştiut să vadă esenţa societăţii timpului său. Astfel omul kafkian nu se mai poate apăra. încît înţelegi în cele din urmă. I se face. n-aşi fi fost atît de rău impresionat de aces t roman (Scrinul negru). conştiinţa omului de cultură încît l-au făcut talist şi sceptic în forul său interior şi cu o filozofie a compromisului în viaţa exterioa Blîndeţea aceasta a noastră pe care cîteodată o ridicăm la rang de virtute nu e totdeauna . după ce trec mulţi a ctură. francezii. i se ia. după ani de z bateri tragice. Kleist a creat un erou caracterizat printr-o mare voinţă de acţiune (Michae l Kohlhaas). Celine. nu l-au iertat decît tîrziu. a încercat chiar s-o distrugă. tot de la un castel. Unui ţăran. G. este pus la muncă şi adus în stare de plîns. se sinucide. un cal. însă. Ţăranul năvăleş rgaţii săi asupra castelului. Cererea lui este respinsă. sau ce va în acest gen. drăveni ca înainte. Mulţi nu cred că trebuiesc judecate astfel erorile sau scăderile unei mari personalităţi şi că trebuiesc trecute în mod decent cu vederea. Este. crescător de cai. Intransigenţi însă. înduraseră atîţia ani ruşinea înfrîngerii şi a ocupaţiei. în atîtea direcţii disparate şi de atîtea ori. Ce legătură are as a cu rabinii lui verzi din frumoasele sale tablouri. care a fost comisar. E adevărat.dar de pus în dulap. este atît de fascinat de toţi a cei funcţionari din satul în care este chemat de o stranie hîrtie (un mesaj mistic?!) şi nu părăseşte această aşezare populată de ţărani molipsiţi şi ei de acel birocratism de coş se îndeiază el însuşi cu două femei de acolo şi se împotmoleşte ca un melc în propria lui s unecoasă? Îmi făcuse impresia că toţi oamenii care populau acest univers semănau cu acele i secte despre care vorbeşte Fabre că sînt prinse de altele mai puternice.F. La noi moravurile culturale sînt mai blînde. şi care îl pot absolvi dar şi apăsa? Nu toţi marii scriitori martiri ai unei cauze care adesea n-are nici o legătură cu lumea pentru care s-au năs cut ei s-o descrie sau s-o picteze. Într-o cultură mare. eroul este condamnat să i se taie capul pentru delictul de revoltă împotriva ierarhiei. care au dislocat în numai un secol. în Vitebsk în timpul perioadei revoluţionare sovietice. după apariţia romanului Bietul Ioanide. Chagall. Desigur.

ea mai bună armă cu care să ne putem mîndri, fiindcă pe terenul ei lipsit de vigilenţă şi p tul ei faţă de valori, ridicat adesea sus, pînă la dispariţia oricărui relief viu a unui om de cultură sau scriitor şi transformarea

lui în icoană, apare intoleranţa extremă, întîi în idei şi apoi în fapte în faţa căreia, cu dem cum cedează chiar şi marele creator, deşi o analiză a momentului respectiv ne dovedeşt e că adesea nu erau de pierdut decît oarecari poziţii sociale de favoare, dorite cu pa timă şi care patimă trebuia ferm suprimată. Iată ceea ce nu se vede în tribulaţiile bietulu oanide. A murit Hemingway, autorul crîncenului Şi soarele răsare şi al unor mici dar spl endide povestiri, dintre care una (Bătrînul si marea) i-a adus Premiul Nobel. Despre el Gorki zicea că e un „divers" („Joyce, Proust, sau diverşi Hemingway", scria el într-un articol, indignat că literatura acestor autori nu se ocupă de proletariatul ţărilor lor , modelul fiind, probabil, Mama). Se pare că e vorba de o sinucidere, Hemingway ne -putînd să se împace cu ideea unei degradări fatale a fiinţei lui: era ameninţat ca ficatul lui să se usuce şi să se macine. Cu cîteva luni înainte părăsise Cuba şi se internase întrcă. Viaţa sa deci avea să se curme peste cîtva timp şi, curajos, a ales el însuşi momentul dul. Şi-a oferit sieşi şi admiratorilor săi un final tragic, in locul unuia obişnuit, cu s uferinţă atroce şi anonimă. „Nu vreau să plătesc, şi-o fi zis el, bucuriile vieţii mele cu le finale, nedrepte şi înjositoare. Un act de voinţă mă poate scuti de acest tribut, şi laş tea de a nu accepta agonia firească va fi răscumpărată prin curajul de a renunţa la zilele pe care le-aşi mai avea de trăit." Şi n-a vrut să mai scrie, să arate că îi place omul car iscă, omul care, deşi zăreşte moartea dîndu-i tîrcoale, nu renunţă la ceea ce socoteşte al e să înfăptuiască. Să arate că bucuria care urmează după ce omul a riscat şi a învins e din mai mari şi să descrie această bucurie, în stilul său, cu luciri metalice, în maniera sa ca e ajunsese să fie cunoscută şi preţuită de milioane de cititori. N-a vrut să mai iasă la pe it. N-a vrut să mai iasă în larg. Avea dureri insuportabile, de la şira spinării (căzuse cu avionul pe care şi-l pilota singur în 54) şi avea o fractură care atingea probabil măduva. A acceptat să i se i facă edectroşoc. Durerea a încetat, dar şi-a pierdut memoria. S-a si nucis cu un glonţ de argint, cu aceeaşi armă cu care se sinucisese şi tatăl său. Mă simt st de o senzaţie ciudată, ca şi cînd aşi fi comis ceva care m-a făcut să scad în propriii mei Am uitat parcă tot ce-am citit, nu mai ştiu exact cine e Homer, Shakespeare, Dante, Corneille, Racine, Moliere, Stendhal, Voltaire, Rousseau, Balzac, Tolstoi, Dost oievski, Sadoveanu. Au trecut mulţi ani de cînd i-am citit, şi memoria mea seamănă acum cu o fîntînă părăsită: izvoarele sînt parcă astupate, deşi le presimt pe aproape, sub stratur i, de viaţă trăită... Încep să recitesc, şi curînd sentimentul de vinovăţie începe să se at esigur, îmi reamintesc, iată cronicile istorice shakespeariene, sînt într-adevăr pasionant e, comediile strălucitoare, Titus Andronicus, o oroare, dramele, măreţe, impresia de a nsamblu, sublimă... Andromaca lui Racine, plină de vigoare şi scrisă parcă astăzi, cu acel ublu conflict, Orest, Hermiona Andromaca, iar Britannicus probabil că trebuie mai bi ne văzut la teatru, lectura fiind greoaie; Neron, al lui Suetonius, e mult mai pas ionant. Fedra în schimb e o capodoperă modernă, rezistentă la intemperii, ca o statuie d e bronz. La lectură Molière mi se pare acum mai mare şi în acelaşi timp mai mic decît îl av în memorie. Harpagon, de pildă, e prea convenţional după ce ştim că există Gobseck şi Gran Mizantropul însă e o surpriză, ca şi Fedra. În şcoală (unde elevul e silit să se familiariz u marile creaţii), 244 nu înţelegem bine ce citim. Les femmes savantes nu e atît de bună c um se spune în manuale, probabil că naiva satiră pe socoteala gustului literar al Arma ndei şi mamei sale au, în scenă, un efect mult mai mare decît conţine textul. Domnul Triso tin e mult prea nesărat ca să ne smulgă un zîmbet. În schimb Les fourberies de Scapin şi Le malade imaginaire sînt, aşa cum ştim, fermecătoare. Sînt însă uimit cum a putut un bolnav d iept, cum era Moliere, să-şi bată joc de medici cu atîta seninătate încît ai crede că a fos mai viguros om şi a trăit optzeci de ani, cînd în realitate a murit pe scenă la cincizeci , în urma unei hemoptizii. Probabil că era un sănătos închipuit? N-am aici cuvinte de admi raţie pentru cel care, cu două sute de ani în urmă, scria Micromegas cu aceeaşi naturaleţe u care ar scrie astăzi cineva despre o călătorie în lună: Voltaire! Scrisorile filozofice sînt o încîntare (cea despre Quakeri am citit-o rîzînd în hohote), iar Candide e primul ter toriu modern al candorii cucerit de literatura noastră europeană, înaintea prinţului Mîşkin G. Călinescu spunea că spiritul voltairian ar fi cam senil. Taci, că spiritul călinesci an e foarte viril în Cartea nunţii, platitudine artificială, sau în Bietul Ioanide, unde estetismul ucide totul, în ciuda faptului că eroul doarme pe frig cu geamurile desc hise şi cucereşte la cincizeci şi la şaizeci de ani tinerele fete din anturajul său: acest e cuceriri sînt ridicule, prin ideea de demonstraţie care le animă. La cincizeci de an i, Stendhal, inspirîndu-se din cronici italiene, îşi însuşeşte naivitatea unui june nobil, abrice del Dongo, care pentru a atrage atenţia iubitei lui ţine predici în bisericile oraşului cu patos disperat. Iar iubita lui, care a jurat să nu-l mai vadă,

nu pentru că nu l-ar iubi, ci pentru că are sentimentul că Dumnezeu nu îngăduie dragostea lor, îl primeşte totuşi în odaia ei, însă „pe întuneric", cu alte cuvinte nu-şi calcă jurăm nu-l „vede". Hm! Admirabil! Cu atît mai frumoasă ne apare dragostea lor, în cele din urmă nefericită, şi cu atît mai veridică creaţia. Curioasă şi fascinantă e şi sursa însăşi de in Stendhal. Adevărata generozitate masculină, adevărata bărbăţie, transfigurează date biograf urîte şi le proiectează în creaţie, fără să le modifice legea secretă, dar căpătînd, prin ublimul fără de care arta ar cădea în pornografie. Angela Pietragrua îl înşeală pe Henry Be toarnă, fiind văzută goală în braţele amantului, o minciună neruşinată, spunîndu-i că a fă tatăl ei, care, chipurile, ar fi fost ruinat şi băgat la puşcărie dacă ea, Angela, n-ar fi edat duşmanului său. Stendhal preferă să creadă în această desvinuire grosolană, şi douăzec mai tîrziu, distilînd acest borhot, o creează pe Sanseverina, care şi ea, ca şi Angela, ce dează prinţului de Parma ca să-l salveze pe Fabrice de la moarte. Dar ce diferenţă!... Rec itat patru, cinci mii de pagini din Balzac. De unde o fi ştiut acest scriitor „grand comme Machiavel", cum spune despre el Stendhal, cum este, cum devine şi ce este o fată bătrînă? Fiindcă a surprinde odată o psihologie originală într-un personaj, asta ne a terea talentului cuiva, dar a face acest lucru de mai multe ori şi de fiecare dată a ltfel, asta e puterea geniului. Să zicem că Balzac a cunoscut o fată bătrînă. Dar la el sîn ai multe, în variante uluitoare... Comedia sa umană nu e perfectă şi ar fi putut fi, dacă autorul ei ar mai fi avut timp să-şi revadă liniştit opera (şi ar fi putut avea, fiindcă sc isul l-a ucis prea de timpuriu, la cincizeci de ani). Adesea Balzac e prea grăbit, şi, curios lucru, atunci e prolix, e prea vorbăreţ 246 (Peau de chagrin, César Birottea u, Les employés), alteori e neconvingător mistic (Ursule Mirouet), alteori excesiv în descrierea unei femei virtuoase, devenind criptic (Le lys dans la vallée). Curînd însă u rcăm foarte sus: Père Goriot, Eugénie Grandet, Illusions perdues etc. Balzac rămîne, ca sp ecie, cel mai mare dintre scriitori, cu toate că el nu ne cutremură nicăieri ca în Moart ea lui Ivan Mei, a lui Tolstoi. E şi firesc: creaţia trebuie admirată. Dacă ne cutremură, curînd nu ne va mai cutremura. Dar dacă o admirăm, o vom admira din ce în ce mai mult... Şi iată şi un român cu o viziune grandioasă: omul, după el, este o fiinţă care, trăind pe i, în păduri şi pe dumbrăvi, se amestecă împreună cu animalele şi păsările, fără să le fie, mari finalităţi biologice, superior sau inferior. Pe planul conştiinţei de sine omul sa dovenian nu e stăpînul naturii, nici nu vrea să fie şi e fericit să se retragă în sînul ei e cîte ori e lovit sau urgisit de soartă printre semenii săi, lacomi de a pune stăpînire şi a distruge cît mai curînd lacurile pe care nu vor să le lase aşa cum au fost ele odinioa ră, rîurile şi ostroavele, copacii şi celelalte vieţuitoare, chiar şi pe acelea care de mii de ani i-au ajutat să trăiască. În cele peste douăzeci de volume pe care le citesc în între e tîrziu găsesc multe variante care ar fi putut lipsi. Nu-mi mai place, la această lec tură, sau nu mai îmi spun atît de mult ca întîia oară, lucrările citite înainte, Baltagul, ul persian etc. În schimb rămîn în transă citind Ţara de dincolo de negură şi în general to estirile în care omul apare singur în mijlocul naturii, ca fiinţă umilă, sau cu puşca în mî vînătoare sau la pescuit... Sadoveanu îndeamnă să punem scriitorilor români întrebarea: ce e omul? Cum răspund ei la această întrebare? Omul e o fiinţă însetată de iubire şi nemurire ul său e totdeauna tragic. Ne vine acest răspuns gîndindu-ne la Eminescu. Omul e un co mediant al prostiei, cînd nu e demn de compătimit, răspunde Caragiale. Iar Bacovia nil arată strivit de ploi putrede şi amurguri violete, în timp ce Arghezi ni-l arată încătuşa lupta cu sine, încercînd să se definească prin cuvînt. Nu găsim uşor un răspuns în opera tă Rebreanu: omul ar fi, după el, o fiinţă slabă, strivită de marile structuri în criză, în ca eşte şi pe care nu le poate înfrunta (Pădurea spînzuraţilor) sau la care se adaptează, mînt -se de greşeli printr-o credinţă (Ion, viaţa preotului şi a învăţătorului). Nu am îndoieli: eangă la Matei Caragiale găsim un răspuns la eterna întrebare, în literatura noastră. Nu av m o literatură mică, chiar dacă scriem într-un limbaj greu traductibil, care ne împiedică î fim, şi pe planul difuziunii, universali. SCRIITORUL Şl CUVÎNTUL Poate că niciodată meditaţ a asupra condiţiei scriitorului n-a fost mai actuală ca în zilele noastre. Desigur, ci titorul vrea să vadă ideile în mişcare, să-i fie relatate cît mai pe scurt şi, dacă e posib r-un montaj vizual în care imaginea să fie plăcută, gîndu-rile scriitorului atrăgătoare, ia luziile la condiţia vieţii noastre să fie eliminate; omul ştie şi singur că e pîndit de bol că e adesea jucăria istoriei, indiferent daca trăieşte intr-o ţara mai mare sau mai mica, ş că în cele din urmă trebuie să părăsească forţat această viaţă. Dar de ce ar fi mai actual pra condiţiei scriitorului decît a omului în

Dar nu poţi urca nici un fel de culmi morale şi ale conştiinţei dacă nu ştii cum arăţi. unii cred că u drum de ales în acest sens este acela al negării înţelesului consacrat pe care îl are pen tru noi cuvîntul. i se spune. să căutăm să-l obţinem. dimpotrivă. ca în faţa unei z espre care duşmanul ed ştie că o dată creată nu mai poate fi distrusă. iar rigla de calcul la aceea a specialistului . păstrează o naivă încredere în cuvînt şi con liniştiţi povestiri şi romane moraliste. este. pe care o moştenim d chi. Trebuie să ştim să p e acest efect magic al artei. ar dispărea în marel incendiu al evenimentului. iţia scriitorului va fi mai bună. împreună cu cititorul său au asistat uluiţi cum cu ajutorul cuvîntului au fost create mituri colosale. Alţii.. scriitorul epocii noastre. primit ive şi barbare. aşa cum o trăieşte el în viaţa cea adevărată. omul nu trebuia arătat aşa cum e. În cel mai fericit caz avem de-a face cu jocuri de cuvinte care abia dacă exprimă un joc al imaginaţiei. şi încreder lui în cuvînt să nu se zdruncine. autorul declarînd cu mîndrie că el nu unoaşte decît un singur fel de a crea oamenii vii. În deceniul 50 60 această gîndire. şi anume. Confortabila lor poziţie este însă o iluzie care repede se destramă la cel dintîi şoc cu realitatea. ferm convinşi că au cititorii lor şi că rosturile ei şi condiţia scriitorului au rămas neatinse de traumele secolului. o figură de carton sau de cauciuc. şi atunci forţa cuvîntului va spori.general? Pentru că scriitorul foloseşte cuvîntul. care e la îndemîna tuturor. ci aşa cum ar trebu i să fie. Ori. călărind năprasnic. în care cuvîntul. aşa cum mulţi dintre ei au ajuns adevăraţi martiri. Un muncitor poate exclama cu mîndrie atunci cînd condiţia lui în profesiune poate fi a meninţată: nimeni nu-mi poate lua ciocanul din mînă! în timp ce un scriitor poate el să exc ame cu aceeaşi mîndrie că e stăpîn pe cuvînt? Nu stăpîn absolut. aşa cu m era şi uşor de prevăzut. care mai mult sperie decît convinge. fiindcă nimeni nu e stăpîn nimic. Prestigiul cuvîntul a clătinat şi generaţiile actuale au de luptat cu restabilirea acestuia în propriii lor ochi şi în ai cititorului. scriitorul nu trebuie să părăsească omul. la radio.. ca să emoţioneze cititorul prin descripţia dramei puiului de pasăre care e păr t de ai săi fiindtcă nu poate să zboare. care au produs tragedii nemaivăzute în lume. n-ar dori să i se pună în faţă o oglindă şi să-şi vadă în ea chipu auna e plăcuta să te vezi aşa cum eşti. ne mai poate linişti. o lacrimă smulsă cititorului. Cine altul să creadă mai adînc şi mai pătimaş în eternita ei dacă nu scriitorul însuşi? ----------------------------------- . în timp ce bi turiul nu e decît la îndemîna medicului. Arta lor n-a rămas însă neatinsă. Nu exista altă cale pentru destinul creator al cuvîntului. Torente de minciuni s-au vărsat ani de zile în lum e. în pat. pierind în lagărele de concen sau în faţa plutoanelor de execuţie. asem eni unor pietre cioplite. Care e rostul cuvîntului şi condiţia scriitorului între aceste extreme? Nu e nici o îndoială că oricare i-ar fi condiţi şi oricare situaţia cuvîntului. ci doar atît cît e necesar ca profesiunea sa să-şi păstreze prestigiul. o figură în orice caz deliberat moartă. punînd astfel arta sub tutela unui cod abstract de morală bizantină care. chiar dacă omul. Arta creează în namicul ei reţinere. E est faţă de diminuarea puterii cuvîntului? O încercare de-al reînnoi prin devalorizare? Ar fi justificarea superioară a acestei poziţii. şi desigur viitorul ne va spune repede dacă ei au sau nu dreptate. să se aşeze unul lîngă altul pînă ce edificiul se va ridica train c şi impunător. Ş cmai într-o perioadă de mari convulsii sociale şi de răsturnări spectaculoase. Eroul trebuie să fie un antierou. instrumentul marilor cinic i care îl încurajează cu bătăi pe umăr să-şi vadă liniştit de descripţiile sale înduioşătoa rivirea asupra lumii timpului său. Ca urmare a acestei situaţii şi în mod paradoxal. cum în mod bizar arată umanitatea no astră în prezent. ei nu r und la nici o întrebare şi nici nu pun vreuna. face mai mult decît o tragedie. prin presă şi în cărţîi dovedind prin efectele care au avut Ioc forţa teribilă yînţuIuL Rărriîne un miracol că scriitorii nu au apărut cu toţii în acest secol ca nişte tr oşteniţi. şi nu au nici măcar instinctul să facă în aş încît morala lor să rămînă măcar îngropată în fapte. Cuvîntul n-ar mai fi pentru ei instrumentul marilor construcţii epic e sau poetice în care eroul sau sufletul poetului. de propriile sale fapte. Opera de artă dă naştere la o temere superstiţioasă. era considerată o gravă erezie. cu atîtea victime şi atîţia că umai o umanitate vindecată şi gata de noi aventuri. Nu văd că instrumentul pe care ei îl şi creduli. Întărirea pr igiului artei nu e posibilă decît prin crearea de opere durabile. dar fără o relaţie solidă cu viaţa omului. nu putea decît să condamne creaţia la uscăciune şi dulcegărie. în acelaşi timp.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful