You are on page 1of 37

ATEISM CRITIC

Un weblog despre conceptul de Dumnezeu, despre ateism, despre argumentele pentru si impotriva existentei lui
Dumnezeu, critica textelor biblice si altele.

marţi, octombrie 13, 2009

De ce este masturbarea un pacat?

GENEZA 38

colo, Iuda a vazut pe fata unui Cananit, numit Sua; a luat-o de nevasta, si s-a culcat
cu ea.
3. Ea a ramas insarcinata, si a nascut un fiu, pe care l-a numit Er.ras insarcinata, si
a mai nascut un fiu, caruia i-a pus numele Onan.
5. A mai nascut iaras un fiu, caruia i-a pus numele Sela; Iuda era la Czib, cand a
nascut ea.
6. Iuda a luat intaiului sau nascut Er, o nevasta numita Tamar.
7. Er, intaiul nascut al lui Iuda, era rau inaintea Domnului; si Domnul l-a omorat.
8. Atunci Iuda a zis lui Onan: "Du-te la nevasta fratelui tau, ia-o de nevasta, ca
cumnat, si ridica samanta fratelui tau."
9. Onan, stiind ca samanta aceasta n'are sa fie a lui, varsa samanta pe pamant ori
de cate ori se culca cu nevasta fratelui sau, ca sa nu dea samanta fratelui sau.
10.Ce facea el n'a placut Domnului, care l-a omorat si pe el.

Oxford Dictionary of English Language

onanism
/onniz’m/

• noun formal 1 masturbation. 2 sexual intercourse in which the penis is withdrawn before
ejaculation.

— DERIVATIVES onanist noun onanistic adjective.

— ORIGIN from Onan in the Bible, who practised coitus interruptus (Book of Genesis, chapter
38)

DEX

ONANÍE2 s.f. Anomalie sexuală care constă în obținerea orgasmului prin autoexcitație (de
obicei manuală); masturbație, onanism, malahie. – Din lat. onania, germ. Onanie.

“Masturbarea” este sinonima cu “onanismul”. Onanismul este foarte probabil derivat


etimologic din Onan, a carui poveste o regasim in Biblie. Bineinteles, in viziunea teologica,
onanismul este un pacat. Faptele lui Onan ne clarifica de ce. Cel putin partial. Surprinzator
insa, Onan nu s-a facut vinovat de masturbare, desi numele sau este asociat cu acest act.

Onan avea un frate, Er, care facand lucruri care nu erau pe placul lui Dumnezeu, a fost ucis
de bunul Dumnezeu, o confirmare a caracterului moral perfect si a bunatatii divine absolute.
Traditia cere ca fratele decedatului sa preia obligatiile sexuale ale acestuia, si nu doar sa o ia
de nevasta pe vaduva sa, ci mai precis, sa continue linia acestuia. Sa se culce cu ea in scopul
procreerii unor urmasi. Onan insa refuza sa dea nastere unor copii impreuna cu femeia
fratelui sau, si pentru aceasta crima oribila, care nu place lui Dumnezeu, este ucis de Tatal
ceresc. Intr-un mod bizar, aceasta “samanta n’are sa fie a lui”.E greu de explicat cum
participarea sa in copulatie nu ar conduce la niste copii care sa poata fi numiti “ai sai”, cum ar
fi cazul daca nu ar fi implicata sotia fratelui sau.

Iata de ce masturbarea, onania este un pacat. Este vorba de interpretarea acestui coitus
interruptus practicat de Onan, si deci ejacularea in afara vaginului in scopul evitarii
graviditatii, ca fiind echivalent cu rezultatul masturbarii. Se infera ca lui Dumnezeu nu-i place
risipirea ejaculatului “in general”. Implicit, nu-i place masturbarea. Aceasta inferenta este insa
foarte subreda. In nici un caz nu este evident ca Dumnezeu condamna masturbarea.
Dumnezeu fie condamna in gestul lui Onan coitul intrerupt ca act in sine (sexul fara scop
procreator) sau refuzul acestuia de a perpetua semintia fratelui sau (ceea ce este un concept
foarte imprecis, semintia fratelui moare in fapt odata cu el). Oricum, se pare ca refuzul de a o
insamanta pe femeia fratelui tau decedat ofenseaza in asemenea grad pe Dumnezeu, ca
pedeapsa este moartea. Mai probabil suntem in a doua situatie, care este direct in conflict cu
o traditie iudaica. Ramane insa obscur motivul unei asemenea atitudini divine care sa justifice
moarte celui care nu accepta sa aiba un copil cu nevasta fratelui sau decedat. Unei persoane
etice, cel putin nu din societatea tribala din Orientul apropiat din epoca bronzului care a
redactat aceste texte, nu i se pare cel mai fericit mod de a cinsti si respecta memoria fratelui
tau sexul cu nevasta lui, in scopul procreerii.

Este remacabil in acest pasaj biblic, din cartea sacra a crestinismului, de inspiratie divina,
lejeritatea cu care Dumnezeu, perfect din punct de vedere moral, omoara. Domnului, care
l-a omorat si pe el.

Este suficient sa nu-i placa Domnului, si esti ucis de Atotmilostivul Creator. Bineinteles,
ajungem la Argumentul din Rau: aceste crime nu sunt compatibile cu caracterul Bun absolut
al lui Dumnezeu. Motivul acestui act de omucidere, care este rau in morala crestina (Sa nu
ucizi.), este absent. Il putem eventual invoca, pentru a incerca sa salvam un act de ucidere
gratuit al lui Dumnezeu, care nu ar fi compatibil cu bunatatea sa. Povestea este incoerenta.
Ce ar putea fi acest motiv? Nu este insa necesar sa-l formulam : simpla sa existenta, care face
compatibil omorul fratelui care refuza sa insamanteze sotia decedatului, cu Bunatatea
absoluta al lui Dumnezeu. Daca credinciosul mentine in continuare ca D-zeu este
Omnibenevolent, este necesara existenta unui astfel de motiv. Dar existenta acestui motiv,
fiind compatibila cu Bunatatea absoluta, este cu atat mai mult compatibil cu o bunatate
umana. Un om care l-ar fi ucis pe Onan, invocand acelasi motiv care justifica moartea lui
Onan, pacatosul, este fara vina, pentru ca nu face un rau. Asta daca credinciosul mentine ca
Dumnezeu fiind Omnibenevolent, nu face rau omorandu-l pe Onan, ci un bine. Diferenta
dintre om si Dumnezeu nu faun omor efectuat de o fiinta limitata, imperfecta.

Ar trebui sa omoram pe cei care nu cinstesc astfel memoria fratilor lor, sau Dumnezeu ar
trebui sa-i omoare. Bineinteles, daca nu cumva a fost vorba doar de refuzul lui Onan, si nu de
cei care refuza sa-si insamanteze cumnatele vaduve in general. Si in mod clar, cei care
practica coitus interruptus sunt vinovati de un pacat intr-o masura mai mare decat cei care se
masturbeaza. In functie de interpretarea textului, onania poate chiar fi absolvita de vina. Dar
abandonarea “semintiei” fratelui tau decedat, nu.

Religia ca fenomen natural

Vizionam un discurs al lui Dan Dennett pe ted.com link discurs si am realizat ca una din problemele expunerii copiilor
la o doctrina religioasa, prin care bineinteles sunt indoctrinati, este incarcarea acesteia cu valoare. Sunt indoctrinati
pentru ca in nici un caz nu li se prezinta alternativele, li se impune ca adevarata, refuzul de a participa la ritualurile
specifice este bineinteles criticat ca oricare alt act de abatere de la reguli, nu li se lasa libertatea de a gandi sau de a
alege, nu exista vreo punere in contact cu alte culte sau religii. Bineinteles, nu vorbim de adulti. Insa aceste proprietati
ale unui proces de invatare aplicat in general sunt echivalente cu indoctrinarea. Dar copiii dupa cum stim sunt mult
mai susceptibili decat adultii la orice informatie care li se prezinta, cu atat mai mult cu cat sursa ei este atat de
importanta psihologic: parintii in primul rand. Ei se afla intr-o perioada in care capacitatea de discriminare intre idei
adevarate si false este minima, vorbim de idei abstracte, iar susceptibilitatea la preluarea oricarei categorii de idei
(falsa sau adevarata, utila sau nu) este maxima.

Este excelenta definitia indoctrinarii din dictionarul Oxford al limbii engleze:

Indoctrinate
verb cause to accept a set of beliefs uncritically through repeated instruction.
A indoctrina
A cauza acceptarea unui set de credinte necritic prin instruire repetitiva
Indoctrinarea se distinge de educatie prin faptul ca este impusa autoritar, prin absenta oricarei chestionari a doctrinei
respective. Bineinteles, copii de diferite varste difera in capacitatea de a judeca. Si printr-un miracol, la 18 ani devin
brusc capabili de a judeca singuri.

Insa pe langa introducerea unor credinte ca fiind adevarate, credinte care vor fi foarte greu de modificat la varsta
adulta, nu datorita vreunui avantaj al veridicitatii sau justificarii lor evidentiale, ci datorita obisnuintei si achizitionarii
la varste cand nu exista vreo selectie rationala a ideilor (mi-am pus mereu intrebarea copil fiind ce legatura poate
exista intre privitul unui scanteilor unui aparat de sudura in functiune si urinarea in pat, idee care circula ca o dogma in
cercul de prichindei din parcul meu. bineinteles, niciuna). Sa nu uitam ca putem sa inculcam foarte usor copiilor
credinte in fiinte care suntem constienti ca nu exista: Mos Craciun. Dezvoltarea spre maturitate este marcata in
constiinta fiecaruia de aparitia unui scepticism sanatos: 'mai crezi in Mos Craciun?' De ce sa ne oprim aici? De ce sa
nu aplicam aceleasi criterii care conduc la scepticism in privinta lui Mos Craciun si la alte fiinte supranaturale (nu
avem dovezi ca Mos Craciun exista, exista explicatii foarte naturale pentru cadourile care apar 'spontan'), cum ar fi
Dumnezeu? Exista o teama ca asta ar subrezi credinta in existenta lui? Nu vad de ce ar fi in pericol daca am urma
acest demers, dat fiind convingerea ca este real si atat de prezent, nu vad de ce credinciosii ar trebui sa isi protejeze
credintele prin impiedicarea unei interogarii critice a motivelor si justificarii acestora. Bineinteles, ne-am astepta la
impiedicarea acestui demers daca aceste justificari ar fi subrede sau absente. Probabil Dumnezeu ne-a dat un creier
capabil sa judece tocmai ca sa judecam cu el.

Dar sa revin la ideea initiala. Amplificarea problemei indoctrinarii este data de incarcarea ei cu valoare. Credinta este
buna, credinta noastra este buna. Copii sunt indoctrinati cu valoarea acestei credinte (bineinteles, este o dogma
subinteleasa, nu rezultatul vreunei argumentari), in special in contrast cu alte credinte. E bine sa crezi in Dumnezeu.
Punct. Eu as spune ca e bine sa crezi in Dumnezeu, daca el exista. Cred ca pana si dogmaticii cei mai infocati ar fi de
acord ca e mai bine sa avem idei corecte despre realitate dacat sa detinem idei false despre ea. Si ca adevarul este de
preferat falsului. In mod evident, nu am puncte comune de discutie cu cineva care prefera falsul adevarului. Pana si
Pascal facea pariul cu gandul la posibilitatea si pana la urma riscul ca Dumnezeu sa existe cu adevarat.

Aceasta valoare substantiala atribuita acestor credinte face pana la urma analizarea lor dificila, sau renuntarea la ele
dificila. Cand criteriul valorii unei credinte despre lume nu este adevarul ei, ci altceva (e si dificil sa spunem ce exact,
este cultivarea acestei idei de dragul ei?, ar fi o circularitate evidenta), urmeaza ca adevarul ei nu va cantari in
acceptarea si conservarea acestei credinte, sau ar putea chiar sa fie indiferent. Daca pretuim o credinta anume pentru
ca face parte din setul de idei cu care ne-am maturizat, pentru ca este un fragment al viziunii despre lume care ne-a
fost inculcata de la o varsta frageda, pentru ca ne ofera un anumit confort (o solutie facila si la indemana privind o
intrebare despre realitate este un confort, chiar daca nu este adevarata), o vom pastra inainte de a fi examinat critic
fundamentele pe care se sprijina si care ar trebui judecate numai in raport cu adevarul ei. Toate aceste motive pentru
care ne atasam de o idee nu determina in vreun fel valoarea ei de adevar. Si oricat de puternice ar fi din punct de
vedere psihologic, sunt inutile, sau chiar periculoase, din punct de vedere epistemic.

Insa indoctrinarea joaca pe cartea psihologismului, pe cartea obisnuintei, si a repetitiei, si mai ales a valorii care o are
credinta respectiva si cel care crede in ea. "Este bine sa crezi" totdeauna contine implicit "Este bine sa crezi in
Dumnezeul nostru" si complementara "Este rau sa crezi in Dumnezeul lor". Nu cred ca, credinciosii ortodocsi
considera foarte valoroasa credinta unui indian din Delhi in Shiva. In nici un caz pe acelasi palier cu credinta in
Cristos, care este adevarata. Problema este ca acesta credinta nu este valoroasa din cauza ca este adevarata, ci este
adevarata din cauza ca este valoroasa. Suntem crescuti cu aceasta credinta, ea da valoare lumii in care traim si ne da
noua valoare ca si comunitate. Foarte frumos, numai ca asta nu o face adevarata. In loc sa cultive simtul veracitatii,
cultul pentru adevar si realitate, gandirea religioasa cultiva iluzia unui adevar derivat din indoctrinare si repetitie a
dogmei.

Incarcarea cu valoare a particularismului religios al fiecaruia (Dumnezeul meu, credinta mea, cea adevarata, calea
noastra spre salvare etc.) va implica eroarea si lipsa de valoare a credintelor celuilalt. Ele nu sunt numai gresite, sunt
si rele. Ele corup. Trebuie sa ne pazim de ele. Sunt ciudate (pocaiti, baptisti si tot restul confesiunilor in viziunea
ortodocsilor. ca sa nu mai vorbim despre evrei sau musulmani). Aceasta perspectiva asupra relatiilor dintre credinta,
credincios si faptul actual rateaza complet problema adevarului ca unic criteriu al credintelor despre realitate. Si
bineinteles, conduce la calea spre ura interconfesionala, diminuarea valorii persoanelor de alta credinta (se ne gandim
doar la atei). Ei sunt rai anterior si independent de orice posibil comportament (si nu exista vreo contradictie logica in
existenta unor atei cu un comportament la fel de moral ca al oricarui crestin). Indoctrinarea si valorizarea dogmatica a
unor credinte sunt motorul prejudecatilor si a irationalismului religios. Si ignorarea faptului ca orice credinta care nu
este adevarata nu poate avea o valoare mai mare decat varianta ei corecta despre lume. Bineinteles, daca ramanem de
acord ca Adevarul ne va elibera.

Ideea lui Dennett, perspectiva asupra religiei ca fenomen natural, se rezuma la intelegerea faptului ca existenta in sine
a unei religii nu o plaseaza ca eveniment absolut, chiar daca este religia mea. Este un eveniment la fel de natural ca si
restul religiilor, care oricum erau plasate intr-un registru natural (nefiind revelatii autentice, ci doar cultura, perfect
explicata natural). Particularismul religios nu absolutizeaza si nici nu confera o pozitie speciala. Doar adevarul face
acest lucru. Dar accederea la adevar se face prin dovezi, coerenta logica si nu prin indoctrinare.

Publicat de Bogdan Lucian Borz la 11:09 AM 0 comentarii Linkuri de întoarcere către această postare

duminică, mai 03, 2009

Apelul la Consecinte

Imi venise in minte o alta eroare de logica, "a logical fallacy" care se numeste "Appeal to Consequences": judecam
adevarul sau falsitatea unei propozitii in functie de consecintele pe care le are, in special in cadrul valorilor noastre.
Faptul ca nu suntem de acord cu consecintele unei idei sau teze nu implica, ca ideea e falsa. E irelevant pentru
valoarea ei de adevar.

Mai interesant e cazul opus: cand suntem de acord cu consecintele propozitiei respective. Sau chiar ne produc placere
sau comfort psihologic. In functie de aceste consecinte pozitive (pentru noi) vom aprecia propozitia ca fiind adevarata.
Problem e ca la fel de eronat ca si in primul caz. Faptul ca prefer sau resping propozitiile in functie de consecintele
care ele le-ar avea (si care reprezinta criteriul de a evalua adevarul, adica subiectivismul, sau mai degraba emotivismul
meu) este gresit. Probabil ca ideea de avea o boala terminala imi displace. A face un Apel la Consecinte este de a
respinge propozitia initiala care a condus la aceasta idee neplacuta: diagnosticul medicului, rezultatul analizelor
biologice sau partea de imagistica medicala. Pentru ca eu refuz aceasta consecinta, voi adopta propozitii care devin
incompatibile cu premisele initiale si care conduc la consecinta opusa: medicul este incompetent sau a facut o eroare,
analizele sunt gresite, imagistica se poate insela. Bineinteles ca un diagnostic nu este o certitudine stiintifica absoluta
(entitate care nici nu prea exista de altfel). Eroarea nu este de a-l chestiona, ci de a-l respinge oferind apelul la
consecinte ca justificare. Exista insa pacienti care persista in aceasta eroare, impingand-o pana la limite extreme,
ajungand sa accepte tot felul de tertipuri ale diversilor sarlatani, condusi de aceasta data de cealalta forma a apelului la
consecinte : medicina alternativa functioneaza acolo unde medicina stiintifica alopata spune ca nu mai sunt sperante.
Consecintele acestei idei imi convin, deci este adevarata.

Toti pacientii care mor in suferinta cheltuind resursele financiare si timpul care le-a mai ramas pe diverse solutii
miraculoase nu beneficiaza de publicitate. Ce sa faci cu un asemenea caz trist la televiziune? Uneori exista
supravietuitori, care de obicei au insa niste explicatii perfect naturale in spate. Problema este ca sunt prezentati ca fiind
succese ale acelorasi sarlatani. Se creeaza astfel un bias, o tendinta falsa de a crede ca acesti sarlatani au succes.
Explicatia rezida insa in prezentarea trunchiata a esecurilor si succeselor. Esecurile, majoritatea coplesitoare, nu aduc
profit sau publicitate. Inchid paranteza.

La nivel religios, se intmpla frecvent ca credinciosii, mai mult sau mai putin constient, sa priveasca anumite afirmatii
religioase ca adevarate facand un apel la consecinte. Este la fel de eronat. Bineinteles ca religia iti ofera pe tava
anularea angoasei mortii (nu murim de fapt, suntem toti nemuritori), a tristetii despartirii (despartirea de cei dragi nu
are un caracter definitiv, ne putem revedea in Viata de apoi), sansa de a invinge mecanismele naturii (poate ca
Dumnezeu va interveni). Foarte mult comfort, dar care nu creste cu nici un procent probabilitatea ca ideile religioase
ar fi adevarate. Raman la nivelul de Wishfull Thinking.

Publicat de Bogdan Lucian Borz la 12:58 PM 0 comentarii Linkuri de întoarcere către această postare

duminică, februarie 08, 2009

Sta creationismul in picioare?

In Cotidianul de joi, 5 februarie a aparut un articol


http://cotidianul.ro/sta_evolutionismul_in_picioare-72461.html care ilustreaza foarte bine nivelul de dezbatere al
evolutiei in societatea romaneasca. Cu un titlu provocator si comercial "Sta evolutionismul in picioare?", el prezinta
cele doua tabere, pro si contra, desi opiniile exprimate nu au nimic de a face cu adevarul sau statul evolutionismului in
picioare.

Vorbim de Darwin pentru ca se implinesc 150 de ani de la publicarea Originii Speciilor si 200 de ani de la nasterea lui
Darwin. Si bineinteles pentru ca ideile sale sunt subiectul unei dezbateri "la fel de încinse ca în secolul al XIX-lea."
Probabil pentru fundamentalistii care au ramas la acelasi nivel. Pentru ca nu mai vorbim de Darwin singur cand
spunem evolutie, sau despre o singura carte; dovezile si evolutionismul s-au dezvoltat enorm odata cu trecerea
timpului si cu dezvoltarea celorlalte ramuri stiintifice implicate in studiul evolutiei. Datele si dovezile in sprijinul
evolutiei sunt incontestabile, si le depasesc cu mult pe cele de pe vremea lui Darwin - luand de examplu numai
craniile de Homo descoperite in secolul XX.

Si se pare ca probleme se adancesc pt "darwinism": În plus, au apărut oameni de ştiinţă sceptici în faţa teoriei lui
Darwin. Bineinteles, doar o afirmatie, nu avem vreun articol citat dintr-un jurnal stiintific prin care un om de stiinta
sa-si exprime scepticismul. Scepticismul nu e exprimat de oamenii de stiinta, ci de membrii curentului intelligent
design din SUA, creationistii deghizati care incearca sa strecoare dogma religioasa in manualele scolare sub masca
unei "teorii stiintifice". Evolutia e un fapt stiintific. Oricine cauta articole in Nature, Science, Scientific American se
poate convinge. Nature, cel mai prestigios jurnal stiintific, are o categorie de subiecte numita "evolution and ecology".
Situatia e clara ca lumina zilei, dar conflictul cu dogmele religioase ramane. Si nu cred ca fundamentalistii vor renunta
prea curand la ele; bineinteles, solutia e sa discrediteze stiinta, si tinandu-si astfel "adevarurile revelate" la adapost si
confortul psihologic intact.

Dan Puric: Darwin a greşit-o rău de tot, săracul. El, săracul, a fost de bună-credinţă, dar au greşit cei care au insistat
cu teoria sa şi au mers cu ea până în pânzele albe. Într-adevăr, există o evoluţie în cadrul speciei, dar asta nu înseamnă
că o specie se poate transforma în altă specie. Petre Ţuţea întreba odată: „Ai fost tu de faţă când a sărit maimuţa din
copac şi s-a transformat în om?“. M-a întrebat fiu-meu odată dacă pe om l-a făcut Dumnezeu sau dacă se trage din
maimuţă. I-am răspuns: „Tată, pe om l-a făcut Dumnezeu, dar sunt unii care se trag din maimuţă, te iau mâine cu mine
la teatru şi ţi-i arăt!“

Expertul Dan Puric se destainuie. Nu stiu ce relevanta au ideile unui bigot ca Dan Puric, actor, intr-o discutie despre
valabilitatea evolutionismului. Afirmatii de genul "saracul", " a gresit-o rau de tot" nu pot trada altceva decat absenta
vreunui argument. Cel mai probabil, actorul respectiv nu are o cunoastere mai detaliata a evolutiei decat fiul sau. Se
pare ca am anticipat problematica "trasului din maimuta" in postul precedent. Celalalt bigot, Petre Tutea, citat ca
suport, ne refuta evolutia cu un argument la fel de percutant: "nu ai fost acolo". Astfel de atitudini puerile nu au nici o
legatura cu o epistemologie, oricat de rudimentara. Absolut delirant. Sa inteleg ca nefiind martori (si am avea nevoie
de martori cu o durata de viata de cateva sute de mii de ani), evolutia este falsa. Nu am avut martori nici la disparitia
dinozaurilor si nici la existenta lor. Deci nu au existat dinozauri. Ca sa ramanem in aceeasi nota geniala, oare Tutea a
fost acolo cand Dumnezeu l-a creat pe Adam? Sau cand Iisus a iesit din mormant? (din pacate pentru teoria
cunoasterii tutiana, nu au existat martori nici macar in traditia biblica). Deci nimeni nu a fost acolo. Ma tem ca Iisus
nu a inviat. Cam la astfel de concluzii ne conduce modul acesta de rationare. Ca sa ofer totusi o cheie salvatoare, un
singur cuvant : fosile.

Alexandru Iftime, biolog: Eu nu sunt creaţionist, însă nu cred în evoluţionism, pentru că nu există dovezi
convingătoare în favoarea teoriei evoluţioniste. Aceasta presupune ca bază că speciile de animale provin dintr-un
strămoş comun, adică se transformă dintr-o specie în altă specie, ceea ce nu se confirmă prin date empirice. Izolarea
reproductivă are rolul de a diferenţia specia. Animalele domestice, deşi au fost supuse unei selecţii artificiale mult mai
dure decât cea naturală, rămân perfect compatibile din punct de vedere reproductiv cu cele sălbatice, vezi calul cu
căluţul sălbatic din Mongolia, câinele cu lupul. Am motive să cred că teoria este incorectă, dar ea a prins atât de bine
tocmai pentru că oferă o explicaţie coerentă la originea vieţii pe pământ, chiar dacă nu e adevărata explicaţie. De asta
este atât de răspândit evoluţionismul. Eu nu simt nevoia să pun o altă explicaţie în locul ei, atâta vreme cât nu am
datele necesare. Asta este frumuseţea ştiinţei, lucrează cu ceea ce are.

Domnul Alexandru Iftime nu e creationist si nu simte nevoia de o explicatie, mai ales ca nu are datele necesare. Este
biolog si, ceea ce e si mai trist, autorul, impreuna cu sotia dumnealui, a manualului de biologie clasa a XIa si a XIIa.
Dna a mai scris Introducere in antievolutionismul stiintific 2003, editura Anastasia. Dovezile din filogenetica,
paleontologie, genetica, biologie moleculara, vestigii anatomice ii sunt necunoscute biologului nostru. In general
numim asta ignoranta. Un link util pe talkorigins : http://toarchive.org/faqs/comdesc/. Izolarea reproductiva nu are
vreun "rol" prederminat. Izolarea reproductiva este o conditie a speciatiei. Ea se intampla fara vreun scop prefixat. A
spune ca are un rol in diferentierea speciei, este analog cu a spune ca ploaia are rolul de a umidifica solul. Deja se
tradeaza modul de gandire creationist. Iar faptul ca speciile domestice sunt "perfect compatibile" cu cele salbatice, in
ceea ce priveste reproducerea e fals. Speciile domestice si cele salbatice nu se imperecheaza in mod natural. Lupul si
cainele domestic sunt foarte apropiati taxonomic, dar intrebarea este daca am lasa in salbaticie o haita de pechinezi, ei
s-ar imperechea spontan cu lupii? Chiar daca doua populatii sunt capabile fiziologic de a se imperechea, nu inseamna
ca o vor face in mod spontan sau comun, la fel ca membrii fiecarei populatii in parte. Oricum, toate speciile genului
Canis sunt foarte apropiate genetic si se pot incrucisa. [1] Iar intre calul domestic si cel mongol, salbatic exista o
diferenta de 2 cromozomi. Sa sugerezi ca doua populatii care au doi cromozomi diferenta reprezinta aceeasi specie
este hazardat, ca sa folosesc un eufemism. Cu toate ca cele doua populatii pot da descendenti fertili.

De exemplu, calul si magarul sunt doua specii diferite, care pot fi imperecheate. Rezultatul este catarul. Problema
este ca, catarii sunt sterili. http://en.wikipedia.org/wiki/Mule

Oricum, toata discutia asta cu imperecherea dintre speciile salbatice si cele domestice nu are nici o relevanta pentru
adevarul evolutiei. Definitia speciei nu este precisa, iar cea formulata de Mayr, pe care se bazeaza biologul nostru, are
deficientele ei. Oricum, chiar Mayr insista asupra faptului ca trebuie sa judecam speciile (populatii care nu se
reproduc, nu se incruciseaza chiar daca sunt puse in acelasi mediu) dupa capacitatea de incrucisare in salbaticie.
Pentru ca imperecherea presupune mai mult decat simpla posibilitate de a se reproduce inteleasa in mod fiziologic.
Daca indivizii celor doua populatii nu se imperecheaza spontan, sau doar in mod accidental, fluxul de gene dintre cele
doua populatii poate fi considerat suficient de limitat pentru a fi numite specii diferite. Iar exact asta confirma studiile
de genetica efectuate pe lupi si cainele domestic.

Insa, trecand peste aceasta lipsa de argumente contra-evolutioniste, ce sustine creationismul? Ce dovezi ne prezinta
credinciosii in general? Ele se pot rezuma la cateva pasage de cateva pagini, scrise de niste pastori israeliti din epoca
bronzului. Creationismul biblic sta in picioare la fel cu stau si miturile creationiste hinduse, grecesti sau amerindiene.
Curios insa, desi dovezile pentru creationism sunt la fel de absente pentru diferitele traditii religioase, crestinii tind sa
dispretuiasca si sa eticheteze explicatiile creationiste ale altor religii ca neadevarate, mitologice. Ce le diferentiaza insa
de ale lor? Simplul fapt ca s-au nascut in societatea care le accepta si ca le-au fost inculcate si repetate din copilarie.

Argumentele teologice mai sofisticate, de tipul Argumentului Cosmologic sau Teleologic nu dovedesc (in cazul in
care ar fi corecte) decat ca un zeu creator, care ar putea fi foarte diferit de cel din traditia abrahamica, a creat lumea. In
nici un caz ca a creat-o in 6 zile, sau ordinea in care a creat pestii si ratele. Un alt mod de a privi lucrurile, la fel de
gresit, este ca credinciosii muta sarcina dovezii pe umerii adversarului ideologic: dovedeste ca nu e asa! Trecand peste
faptul ca sarcina dovezii este a aceluia care afirma ipoteza respectiva, imposibilitatea de a dovedi contrariul nu
inseamna ca ipoteza e adevarata. Pentru ca povestea creationista poate fi construita sau interpretata astfel incat sa fie
nefalsificabila. Problema e ca tezele nefalsificabile nu sunt necesar adevarate. Ceva poate sa fie fals, dar in acelasi
timp nefalsificabil. Ipoteza ca un savant nebun a creat sau modificat lumea acum 10 minute, impreuna cu toate
amintirile noastre, ca sa para ca si cum ar fi mai veche, este imposibil de refutat, pentru ca este compatibila cu orice
dovada care am putea-o invoca. Asta nu inseamna ca asa stau lucrurile. Mitul creationist trebuie sustinut cu dovezi.
Insa acestea sunt complet absente. In plus, probabilitatea ca mitul biblic sa fie adevarat este la fel de mare ca oricarui
alt mit religios. Si nu se ridica foarte departe de zero. Faptul ca are milioane de suporteri nu misca aceasta
probabilitate nici macar cu o zecimala: numarul credinciosilor e irelevant, probabilitatea creatiei nu depinde de cati
sustinatori are. A existat un moment cand numarul hindusilor depasea cu mult pe cel al evreilor sau al crestinilor. Asta
nu facea miturile lor mai probabile decat cele crestine.

In loc sa ne intrebam, in fata dovezilor filogenetice, genetice, paleontologice, biologice daca evolutia sta in picioare,
ar trebui sa ne intrebam daca creationismul sta in picioare. Si mai ales pe ce sta creationismul.

[1]Arch. Biol. Sci., Belgrade, 58 (4), 225-231, 2006

Publicat de Bogdan Lucian Borz la 1:41 PM 5 comentarii Linkuri de întoarcere către această postare

miercuri, ianuarie 07, 2009

Evolutie si ateism

Am observat un tip de "argument" in ceea ce priveste relatia evolutie - ateism. Pseudo-argumentul, cu un efort de a-l
formaliza putin si de a-i da o structura logica, arata cam asa: daca esti ateu, crezi ca omul se trage din maimuta.
Evident omul nu se trage din maimuta (aspectul e cat mai caricatural, de aici vine "forta" argumentului, eventual se
poate utiliza expresia "maimuta paroasa"). Deci gresesti, si deci, ideea ta ca nu exista Dumnezeu trebuie sa cada odata
cu evolutia, pe care atat de clar am refutat-o.

Exista mai multe erori in aceasta atitudine. Cea mai pregnanta este cea ca evolutia se defineste ca "omul se trage din
maimuta". Se pleaca de la o premisa falsa. Avem si un caz de Straw Man (Om de paie), eroare de logica informala
prin care se incearca malformarea pozitiei adversarului intr-una mult mai slaba, care este respinsa mai usor.
Deformarea caricaturala a evolutiei este frecventa, si tradeaza de obicei pe langa o doza de rautate, o lipsa completa de
documentare stiintifica.

In al doilea rand, adevarul sau falsitatea evolutiei, valoarea ei de adevar pe scurt, nu implica valoarea de adevar a
ateismului cu necesitate. Evolutia intra in contradictie explicita cu mitul creationist, in special in forma biblica. Daca
evolutia este adevarata, orice teism care include creationismul biblic este fals. Insa nu si un alt tip de teism (de
exemplu, deismul). Daca evolutia este falsa, nu urmeaza ca exista vreun Dumnezeu, sau Dumnezeul biblic in special.
Sau ar putea exista mai multi zei creatori, sau designeri, cum sugereaza Hume.

Evolutia este o descoperire stiintifica majora, care insa ne permite, sa fim "intellectually fulfilled atheists" - atei
intelectual impliniti (Richard Dawkins, expresia e la singular in original). Ea ne furnizeaza o explicatie stiintifica a
diversitatii lumii vii si a existentei noastre. Bineinteles, pseudoexplicatiile mitice, prestiintifice sunt facile si scepticul
este deseori pus in situatia de a prezenta o teorie alternativa. Dar adevarul unei ipoteze nu depinde de disponibilitatea
unei ipoteze alternative. Daca Aristotel nu i-ar fi putut prezenta unui grec contemporan e teorie meteorologica in
forma actuala, sau o alternativa stiintifica, nu inseamna ca grecul ar fi avut dreptate in credintele sale religioase care
explica fenomenele atmosferice facand apel la sentimentele si gesturile lui Zeus sau ale altor zei. Explicatiile
miraculoase au avantajul ca sunt facile si imediat disponibile (Dumnezeu a facut-o, nu stim si nu ne intereseaza cum).
Insa simplul fapt de a avansa o ipoteza nu o face si adevarata. Iar faptul ca e singura, sau ca nu exista pentru moment o
explicatie stiintifica, nu o aduce mai aproape de adevar. Adevarul ei depinde de dovezile care pot fi aduse in sprijinul
ei, iar succesul sau de puterea ei explicativa. Explicatiile miraculoase nu au o putere explicativa prea mare: sunt ad-
hoc, fac apel la evenimente singulare (interventii divine) si nu permit predictia de evenimente observabile; practic, ele
nu explica de ce un eveniment a avut loc, ci doar reduc misterul cu un pas inapoi, intr-un taram divin si inaccesibil.

Aristotel nu se afla intr-o pozitie epistemologica mai slaba decat contemporanul sau cand nu putea oferi o descriere
cauzala, la nivelul stiintific de azi, a fulgerului. Raspunsul corect este uneori : "Nu stim." Lipsa de justificare a
credintei in fugerele lansate de mana furioasa a lui Zeus si improbabilitatea ei (explica ceva complex prin altceva si
mai complex, vezi Briciul lui Occam), ne obliga sa o respingem ca falsa probabil. Si oricum, cum am putea-o testa sau
falsifica? Insist asupra acestui aspect pentru ca apare frecvent ideea ca "Sunt unele lucruri pe care stiinta nu le poate
explica." deci credintele mele miraculoase pot! Sunt oare lucruri pe care credintele miraculoase nu le pot explica? Nu,
deoarece asta le face miraculoase de fapt. Dar insa aceasta idee ca ele pot explica orice ar trebui sa ne indice faptul ca
ele nu explica nimic. Trebuie facuta diferenta intre inexplicat si inexplicabil. Pentru toate fenomenele care sunt
explicate acum (boli, cutremure, fulgere etc.) a existat un moment cand nu era o teorie stiintifica adecvata pentru ele.
Insa a afirma ca nu va exista nici o teorie stiintifica pentru ele este o afirmatie extraordinar, metafizica, care are nevoi
de o justificare extraordinara. Cum vom decide ca fenomenul X, neexplicat stiintific la momentul actual, va ramane pe
veci neexplicat? In orice caz nu cu intuitii bisericesti de genul de mai sus.

Povestea creationista era la fel de mitica si implauzibila inainte de Darwin, cat si dupa el. Dupa el insa avem un
argument suplimentar pentru a o refuza. Xenofan respingea zeii antropomorfici ai contemporanilor fara sa aiba nevoie
de cunoasterea fizica sau biologica actuala. Ce ne aduce Darwin in schimb este un raspuns stiintific la intrebarea "De
ce sunt oameni, si cum am ajuns astfel?" Ne explica diversitatea lumii vii. Aici sta implinirea intelectuala de care
vorbeste Dawkins.

Pana la urma, ce este evolutia? In nici un caz faptul ca "omul se trage din maimuta". Evolutia ne spune ca omul si
maimutele au un stramos comun, de fapt ne spune ca omul si toate vietuitoarele au un stramos comun. Bineinteles ca
pe arborele filogenetic avem un stramos comun cel mai apropiat, cu maimutele antropoide (cimpanzeul, gorila,
urangutanul).

What makes us human? We share more than 98% of our DNA and almost all of our genes with our closest living
relative, the chimpanzee. ... Until now, genome sequence information has shown us how many seemingly very
different organisms are amazingly like humans. At a conservative estimate we share about 88% of our genes with
rodents and 60% with chickens
Sursa: Nature 437, 47 (1 September 2005) doi:10.1038/437047a

Deci 98% din materialul nostru genetic este identic cu al cimpanzeului. Asta poate rani sentimentele unor credinciosi,
care privesc asta ca pe o diminuare a caracterului lor nobil de apogeu al creatiei divine.

Evolutia reprezinta fenomenul de schimbare al frecventei alelelor intr-o anumita populatie, pe o durata de multiple
generatii. Alelele sunt practic genele, care sunt reprezentate in perechi, corespunzand celor 2 seturi de cromozomi din
pachetul nostru genetic. Ele codifica proprietatile vizibile, fenotipul. Ca sa citez definitia lui Douglas Futuyma din
Evolutionary biology:

Biological evolution ... is change in the properties of populations of organisms that transcend the lifetime of a single
individual.

Evolutia biologica este schimbarea propertietatilor populatiilor de organisme care transcend durata vietii unui singur
individ.
Ce este important de subliniat e ca indivizii nu evolueaza. Evolutia are loc la nivel populational, si deci implica mai
multe generatii in care caracterele codificate si transmise genetic se modifica. Exista o variabilitate genetica care
genereaza schimbarea. Mecanismul de schimbare a frecventei proprietatilor organismelor (sau altfel spus frecventa
alelelor respective, de exemplu un anumit tip de penaj de camuflaj pt pasari) e selectia naturala, driftingul genetic,
selectia sexuala. Evolutia nu e "supravietuirea celui mai puternic" (expresia lui Herbert Spencer daca nu ma-nsel), ci
eventual supravietuirea celui mai adaptat, a celuia care are caracterele care ii confera cele mai mari avantaje intr-un
mediu dat.

Pentru a nu transforma acest post intr-unul despre evolutie, ma voi opri aici. Corectarea ignorantei stiintifice despre
evolutie si a prejudecatilor "crestine" asociate sunt indispensabile pentru intelegerea ei si a relatiei ei cu ateismul.
Bineinteles ca asta cere un efort intelectual ceva mai mare decat a repeta ca tot ce se intampla e 'din vointa Domnului'
care a creat totul prin Fiat divin.
Publicat de Bogdan Lucian Borz la 2:59 PM 4 comentarii Linkuri de întoarcere către această postare

miercuri, ianuarie 24, 2007

Libertatea de constiinta

Libertatea de constiinta este ingradita si incalcata de gestul de a aproba atarnarea de icoane religioase in scolile de stat.
Este o maniera de indoctrinare, si acest gest "al majoritatii" este nejustificat.

O analogie poate fi facuta cu ceea ce se intampla in regulile de functionare ale presei, si relatia acesteia cu libertatea
de constiinta. Presa trebuie sa fie nepartinitoare, si obiectiva. Neutra fata de diferitele viziuni sau prezentari de situatii.
Codul deontologic al Clubului Roman de Presa prevede dreptul la replica, si prezentarea ambelor perspective ale
partilor, pt a nu limita libertarea formarii de opinie, si implicit libertatea de constiinta. Prezentarea unei singure
perspective, a scenariului unei singure parti este mai aproape de propaganda decat de obiectivitate. Reprezinta
impunerea unui singur pct de vedere, care ar putea fi neadevarat. De aceea, TVR, televiziunea nationala a trebuit sa
prezinte si pctul de vedere al premierului, dupa cel al lui Basescu. Pt a nu ataca libertatea de constiinta, formarea
libera de opinie asupra situatiei. Argumentul ca majoritatea ar dori sa-l vada pe Basescu, sau ca majoritatea il aproba
pe Basescu nu are relevanta.Chiar daca majoritatea telespectatorilor nu sunt de acord cu Tariceanu, si nu ar dori un
interviu cu el, nu inseamna ca el nu are dreptul la replica, si nu inseamna ca aceasta ar justifica lipsirea
telespectatorilor, indecisi sau nu, de cealalta perspectiva asupra lucrurilor.

Nu societatea civila decide in respectarea libertatii de constiinta. Societatea civila este oprita in a face abuzuri asupra
libertatii de constiinta, deoarece mereu exista in societatea civila o majoritate care bineinteles, isi va prefera propriul
punct de vedere fata de cel al minoritatii. Majoritatea nu va dori prezentarea celuilalt punct, pt ca il dezaproba oricum,
si nu vede rostul prezentarii acestuia, el fiind gresit. Libertatea de constiinta trebuie aparata impotriva dictaturii
majoritatii. Daca majoritatea isi impune punctul de vedere, prin scoaterea celuilalt punct de vedere din circulatie, cum
ar mai putea sa existe libertate de constiinta? Patapievici, marele adversar al comunismului, este insa de principiul
opus, care nu are nimic de a face cu o societate libera: el incurajeaza, ca in emisiunea lui Mihaiu de pe TVR1,
impunerea ideii majoritatii, si limitarea libertatii de constiinta.Limitarea gandirii altfel, care astfel apare ca anormala,
ca o anomalie, nu ca o varianta libera de alegere.

Icoanele nu au ce cauta in scolile publice de stat deoarece prezenta lor acolo e nejustificata si impotriva libertatii de
constiinta, libertatea de a avea alte credinte si de a nu fi de acord cu mesajul lor ideologic. Majoritatea nu are dreptul
sa-si impuna ideile si simbolurile, la fel cum nu are dreptul sa -l impuna pe Basescu la televiziunea nationala. Ambele
incalca libertatea de constiinta, care este esentiala intr-o societate libera si democratica. Altfel ajungem la
totalitarismul ideologic, fie el si religious. Si tocmai iesisem dintr-un totalitarism la fel de ideologizat, cel al ideilor si
perspectivei comuniste, cu care nu aveai libertatea de
a nu fi de acord, si ale caror simboluri ti-erau impuse in salile de clasa deasupra tablei: stema si portretul
conducatorului.
Publicat de Bogdan Lucian Borz la 9:43 PM 6 comentarii Linkuri de întoarcere către această postare

marţi, decembrie 05, 2006

Fara icoane in scoli II

1. Exista o eroare de logica informala care se numeste Argumentum ad numerum (sau Ad populum). Eroarea este a
crede ca numarul suporterilor unei idei justifica adevarul acesteia. Fals. Numarul este irelevant pt valoarea de adevar a
tezei.

Singura justificare (care nu e de fapt o justificare, ci subiectivism) a opozantilor deciziei CNCD este faptul ca sunt
ortodocsi. Sustinerea icoanelor ortodoxe in scoli o fi consistenta cu propria lor credinta, si dorinta de propagare a
acesteia, dar nu are absolut nimic principial. Prinicipiile se aplica universal, si au o forma generala. Sustinatorii
icoanelor nu urmeaza vreun principiu universal, sau umanist, ci doar propria lor credinta, propriile lor icoane. Nu
altceva. Iar aceasta nu e o justificare sau un argument.

Problema e nu interzicerea icoanelor in mod special, sau a celor ortodoxe in mod si mai special. Nu este un atac
impotriva religiei lor. Oricum, religia isi are autonomia proprie, locuri de cult si o gramada de mediatizare. Nu are insa
ce cauta in spatiul public educational de stat. Locul icoanelor si al celorlalte simboluri religioase este in lacasele
specifice de cult, si in spatiul privat. Nu exista vreo justificare pentru prezenta lor (si mai ales doar a unei singure clase
de simboluri religioase) in cadrul claselor invatamantului de stat. Pt ca statul fiind secular, este neutru din punct de
vedere religios. Nu trebuie sa favorizeze vreo religie, fie ea si majoritara.

Iar singurul mod de a trata egal toate confesiunile religioase si de a fi neutru, este de a nu favoriza prezenta niciunui
simbol religios. Sa le reprezinti pe toate e inadecvat. Absenta simbolurilor religioase nu are vreo influenta asupra
alegerii credintei, sau alegerii vreunei credinte speciale. Este o problema personala a fiecaruia, iar doar aceasta
neutralitate respecta pluralismul religious si libertatea acestei decizii personale.

2. Aceasta cruciada purtata acum e doar un semn al ratarii complete a sensului problemei si a confuziei care traduce
aceasta hotarare a CNCD intr-un atac asupra ortodoxiei sau crestinismului.

Nu se intelege ca exista si alte posibilitati, si alte perspective sau confesiuni. Pluralismul religios si toleranta reciproca
nu inseamna a-mi atarna simbolurile mele religioase, pt ca sunt o majoritate. Este exact opusul.

Pe de alta parte, aceste simboluri sunt denumite astfel pt ca simbolizeaza ceva. Ele stau pt ceea ce majoritatea
considera a fi credinta adevarata, corecta, si deci, fireasca. Este exact propaganda propriei lor ideologii: icoanele si
crucifixul nu sunt semne neutre, ele transpun in spatiul public ideea ca acestea sunt niste adevaruri, care “ne”
reprezinta si reprezinta statul. Au un rol de indoctrinare ideologica si religioasa si mai acutizat de prezenta in spatii
educationale. Copii sunt formati in aceste spatii. Ei se afla intr-o perioada pre-critica, pre-teoretica, pre-reflexiva,
susceptibili la imaginea aceasta, a “credintei adevarate”. Dar tocmai aceasta prezentare, in acest mod, si in aceasta
etapa a formarii lor intelectuale, ii face subiectii indoctrinarii religioase. Libertatea religioasa reprezinta alegerea si
definirea personala a religiei urmate. Aceasta nu are cum sa se faca in acest fel. Pe de alta parte, insusi mediul scolar,
prin definitie, are un caracter autoritar si impune idei, pt ca, copii nu merg la scoala pt a chestiona si refuza ce li se
preda acolo.Ei invata. Se dezvolta si se maturizeaza. Indoielile si analizele vin firesc mai tarziu, cand copilul are
aparatul conceptual format. Iar jocul acesta cu neutralitatea e unul foarte periculos. Credinciosii si dogmaticii din
media doresc sa minimalizeze acest aspect, dar el este esenta problemei, si are o greutate decisiva. Impunerea unei
religii ca adevarata si ca parte fireasca a societatii este in conflict explicit cu libertatea de a accepta sau nu aceasta
religie, si credintele inerente ei.

3. Mai exista si halucinanta teza, cu iz schizofrenic paranoid, ca eliminare simbolurilor religioase din scoli echivaleaza
cu ateismul. Este rizibil. O societate si o media coplesite de biserici la fiecare colt, transmisii cu moaste autohtone sau
de import, care fac minuni peste minuni, slujbe live, preoti care binecuvinteaza stadioane, emisiuni religioase,
sarbatori respectate inclusiv de stat (dar nimeni nu are liber de Ramadan). Toata aceasta societate e sufocata de
irationalism religios si superstitie -inclusiv la fostul antrenor Iordanescu si icoanele-portar-, in frunte cu arhanghelul
ei, Becali, si totusi capetele vorbitoare si autorii de editoriale echivaleaza scoaterea acestor simboluri cu ateismul. Dan
Pavel in Ziua 4 dec, e un exemplu:

Toti liderii "bisericilor" din Romania (pe care "corectitudinea politica" oficiala le denumeste "culte"), crestine si
noncrestine, s-au declarat impotriva respectivei recomandari, semn ca inteleg mai bine viata morala si religioasa a
poporului, care nu mai vrea ateism, nici macar disimulat sub ideologia lui "political correctness."

Existenta neutralitatii, si tratamentul egal firesc intr-o scoala a unui stat secular, laic, a tuturor optiunilor religioase,
inseamna ateism. Complet absurd. Tabla clasei, fara vreo cruce sau icoana deasupra, obliga la ateism? Ce legatura are
absenta vreunui simbol cu convingerea si religia personala a elevului, sau profesorului, care are o biserica la 100 m de
scola, are Radio Evanghelia, are icoane si Biblie acasa, lantisor cu crucifix la gat, si liber de Paste? Este un Non-
Sequitur (eroare logica semnificand ‘nu urmeaza’) colosal. Si penibil. Este natural sa te ciocnesti de religie pe strada,
in media, presa, librarie, justitie, dar in momentul in care indraznesti sa aperi dreptul libertatii de constiinta, si sa
pastrezi scoala de stat neutra si non-coercitiva, este un ateism deghizat. Care lezeaza “sensibilitatea majoritatii”. Care
este impiedicata sa-si impuna abuziv simbolurile proprii in educatie. Un astfel de mod de a judeca este o manifestare a
intolerantei religioase si gandirii dogmatice care permeaza Romania in acest moment. Pana la nivelul academicienilor
si formatorilor de opinie. Ca sa nu mai vorbesc de jurnalistii-filozofi.
Publicat de Bogdan Lucian Borz la 10:12 PM 8 comentarii Linkuri de întoarcere către această postare

duminică, decembrie 03, 2006

Fara icoane in scoli

Este incredibil in ce societate inapoiata traim.Si nu ma refer aici la tampeniile emanate de oamenii obisnuiti, legate de
aceasta tema, sau pe diversele forumuri. Este incredibil ce gandire ne dezvaluie "formatorii de opinie" si elitele tarii.
Senzatia este ca nu poate exista vreo dezbatere autentica pe aceasta tema. Situatia e formulata in termenii unei
cruciade pentru a nu le "rapi copiilor icoanele". Jalnic. Nu ma asteptam ca propunerea sa fie primita cu bratele
deschise, dar nu vad la nici un nivel vreo deschidere spre dialog sau o abordare rationala si rece a problemei. Nu exista
vreo deosebire intre societatea noastra "ortodoxa" si cea islamica, pe care romanii destepti o condamna la bere ca fiind
fundamentalista. Si nu ma refer la cea din Iran. Oare cum ar reactiona o societate non-fundamentalista la asa o
propunere? Ma indoiesc ca mai echilibrat. Nu exista dialog: se aduna mai multi indivizi suparati care isi manifesta
oripilarea de buni crestini, ca in show-ul de la B1. Becali este mult mai emblematic pt societatea romaneasca decat
pare. O societate care traieste cu ideea ca statul romanesc nu este secular, ci crestin, religios.

Transmisii de la diverse moaste care impanzesc manastirile, toate facatoare de minuni. Nectarie, o moasta de export
(oare asta o fi singularul? suna bine oricum), era specializat in vindecarea cancerelor. Imbulzirea babelor si tinerilor
printre cordoane de jandarmi catre peretii manastirii unde ii asteapta izbavirea. Totul acompaniat de icnete si vaicareli.
Biserici care se construiesc ca ABC-urile, neterminate, cu o arhitectura ieftina si simpla. In fiecare oras mare sta cate o
catedrala inceputa putin dupa revolutie, inca in rosu, paralizata intr-o eterna constructie. Soboare de preoti care ne
binecuvinteaza stadioanele si politicienii. Aceeasi preoti, prea sfinti, prea fericiti,s-au sacrificat colaborand cu
Securitatea.
Dar bineinteles, este o imposibilitate logica si metafizica ca ei sa fi incalcat taina spovedaniei. Un asemenea individ
care colaboreaza cu Securitatea, este bineinteles deasupra oricarei banuieli. Taina spovedaniei este o problema "a lor",
o problema particulara care este dincolo de intelegere. Dincolo de intelegerea tuturor.Sufocarea asta de superstitie si
irationalism religios, se pare ca nu e suficienta.Scoaterea simbolurilor religioase din scoli, care sunt un mediu laic, e
perceputa ca o amenintare.

Daniel Corogeanu ne zambeste. Stie ca restul prea fericitilor care scot draci sunt in libertate si isi fac treaba. Nimeni
nu ii condamna, nimeni nu isi pune vreo problema despre primitivismul acestor superstitii si perceptii populare a
bolilor psihiatrice care ne coloreaza societatea.Nimeni nu se intreaba daca nu exista carente in educatia medicala sau
cultura stiintifica a poporului.In schimb, capetele vorbitoare sunt contrariate de o astfel de propunere absurda cum ar fi
retragerea simbolurilor religioase din scoli. Scolile de stat. Stat care este secular, nu religios. Incultura stiintifica,
ignoranta, vindecarile miraculoase, blestemele, superstitiile, intoxicarea cu indoctrinare si dogma nu ridica vreo
intrebare. Libertatea de constiinta sau libertatea de religie, faptul ca exista si alte optiuni, ca nu toti suntem ortodocsi,
si ca s-ar putea ca credinta lor sa nu fie cea "adevarata", sunt absente din constiinta poporului. Mai grav e ca sunt
absente si din capetele vorbitoare de la TV, sau din presa.

Ignoranta fundamentelor propriei credinte

Ceea ce defineste atitudinea crestinului mediu, obisnuit, este practic ignoranta fundamentelor religiei proprii.
Acceptarea unor teze sau valori crestine este inertiala, vine cu tot pachetul de idei pe care le adoptam din copilarie,
cand suntem foarte susceptibili la tot ce este nou, si cand prima informatie e cea care este cea mai puternica in
concursul pt memorie cu restul informatiilor. Am intalnit exemple de credinciosi care, cu toate ca frecventau
manastiri, sau tineau post, actiuni care necesita un efort si o motivatie deosebita, nu cunosteau Biblia. Citirea Bibliei
este in cel mai bun caz fragmentara. Si bineinteles, citirea ei nu inseamna cunoasterea ei.

Problema acestei ignorante a propriilor fundamente religioase este cauzata de secventa comuna de evenimente care
duc la formarea religioasa a indivizilor. Nu devenim crestini pt ca am ales sa fim crestini, ci pentru ca suntem crescuti
sa fim crestini. Nu devenim crestini in urma unui proces de analiza critica a unui set de credinte religioase, din care le
selectam pe acelea pe care au rezistat examinarii evidentiale sau rationale. Majoritatea covarsitoare a crestinilor care s-
au dezvoltat si maturizat intr-o societate predominant crestina, au facut-o in familii cu credinte religioase crestine.
Acest lucru este evident dintr-o perspectiva probabilistica. Adoptarea acestor credinte are loc in procesul de
maturizare, este inoculata prin educatia si imitatia parintilor, la fel ca si restul ideilor pe care ni le asumam in copilarie.
Nu noi am decis sa ne nastem intr-o familie crestina, sau intr-o societate crestina, la fel cum nu noi am decis sa ne
nastem intr-o tara vorbitoare de limba latina. Este un datum existential, care are consecinte foarte importante.

Acest lucru este numit accidentul nasterii.

Este un accident tocmai pt ca o secventa de evenimente care ma preced, si asupra carora nu pot interveni in nici un fel,
determina in ce tip de societate ma voi naste si ce credinte religioase imi vor fi prezentate ca fiind adevarate
(bineinteles, cel mai probabil acelea care domina societatea respectiva). Era posibil sa ma nasc intr-o societate
islamica, sau una iudaica, ca sa ramanem in cadrul traditiei monoteiste. In cadrul lor mi-ar fi fost prezentate alte
credinte, care se exclud reciproc cu cele din alte religii. Astfel, factori cauzali care sunt complet in afara puterii mele
de decizie sau alegere, ei existand si actionand inaintea propriei mele existente, pot ajunge sa determine ce credinta
religioasa voi adopta.

Crucial este faptul ca accidentul nasterii este irelevant pentru adevarul credintelor religioase in cadrul carora voi fi
educat. Acest lucru este usor de observat deoarece simplul fapt ca m-am nascut si am fost crescut sa cred in ele, nu
implica ca ele sunt si credinte adevarate. Daca ar implica acest lucru, atunci atat crestinul, cat si evreul spre exemplu,
ar oferi acelasi argument pt concluzii care se exclud reciproc.

Este posibil ca credinta in care am fost educat sa fie falsa. La fel cum este posibil sa fie adevarata.
Si mai important, nu este necesar ca cel putin o credinta religioasa sa fie adevarata: e posibil sa fie toate false. Insa
realizarea acestor adevaruri simple este foarte dificila, avand implicatii emotionale puternice. Dar daca nu reusim sa
depasim aceste prejudecati emotionale, ne vom gasi crezand in niste idei pe care ni le-am insusit in mod arbitrar, care
sunt rezultatul unui accident al nasterii in societatea care le imbratiseaza.
Si ajungem la problema ignorantei fundamentelor propriei religii. Deoarece adoptarea credintelor religioase, care
uneori vor ramane definitive, are loc intr-o perioada necritica ca sa zic asa, copilaria, care accepta la fel de usor
existenta lui Mos Craciun, nu mai e necesara o familiarizare printr-un studiu intelectual cu credintele crestine.
Credinciosii accepta de multe ori fara a chestiona informatii eronate despre propria lor religie, tocmai din cauza ca nu
consulta sursele primare. Se raspandesc tot felul de idei populare despre ce inseamna traditia iudeo-crestina care nu au
nici o legatura cu realitatea. Foarte putini sunt cei care stiu ca numele autorilor care au redactat cele 4 Evanghelii nu
sunt de fapt apostolii cu aceleasi nume.

Si ajungem intr-un cerc vicios: credinta e deja adoptata pe un teren irational, iar orice studiu al temeiurilor religioase
proprii va fi interpretat in ideea adevarului gata acceptat al credintei.

Daca nu iti pui intrebarea: Oare ceea ce cred eu este adevarat? si Ce motive am sa accept ca aceste credinte sunt
adevarate? vei persista in ignoranta, si ceea ce e mai rau, in dogmatism. Necunoasterea contradictiilor, absurditatilor,
obscenitatior biblice nu semnifica ca ele nu exista, si pune credinciosul in pozitia de a trai intr-o iluzie bazata pe ceva
incomplet cunoscut. Mai ales ca importanta acestei iluzii este fundamentala.

Totusi, ce e 'ciudat', e ca atitudine critica fata de povestirile biblice nu incurajata, chiar dimpotriva. Daca crezi ca
adevarul Bibliei este cert si definitiv, nu vad cum ar putea o analiza rationala si evidentiala a continutului biblic pune
in pericol acest adevar. Utilizam mereu ratiunea si dovezile pt a discerne adevarul de fals in toate activitatile.

Problema e ca majoritatea crestinilor nu cunosc acest 'adevar' biblic, doar il cred ca fiind adevarat . Probabil ca una din
cele mai bune cai de a deveni ateu e citirea Bibliei. Ce poti afla e ca ceea ce credeai tu ca este continut in Biblie e total
diferit de ceea ce este de fapt scris acolo. Aceasta colectie de povestiri a unui trib de iudei din epoca Bronzului e plina
de reflectia conceptiilor lor primitive, si nu de vreun adevar inspirat divin.

Iar daca aceste carti nu pot rezista unei analize atente, atunci nu vad rostul de a mai continua sa crezi in ele.

A demonstra un negativ: Dumnezeu nu exista

Exista o anumita intuitie, partial justificabila dar incorecta, care este destul de raspandita printre cei care dezbat
problema existentei lui Dumnezeu. Aceasta intuitie este ca nu se poate dovedi un negativ, adica o propozitie care
neaga ceva despre subiect sau mai ales care neaga existenta lui. Desi aceasta intuitie pare prima facie corecta, ea este
falsa si voi arata acest lucru in cele ce urmeaza.

Intr-adevar, este mult mai dificil sa dovedesti ca X nu exista, decat sa dovedesti ca X exista. Este mult mai dificil
deoarece 'X exista' poate fi dovedita sau facuta evidenta foarte usor, prin simpla prezentare sau observare a lui X, sau
a unui efect a existentei lui X. In schimb, e contraintuitiv sa spunem ca o dovada, un fapt ar putea arata ca 'X nu exista'
este adevarata. Din moment ce X nu exista, ce as putea prezenta eu ca sa arat ca propozitia e adevarata? Observatia lui
X sau efectele cauzate de existenta sa sunt absente prin definitie, deci nu am cum sa le prezint. Aceasta stare de fapt
este insa importanta pentru dovada non-existentei.

Situatia absentei observatiei lui X per se contureaza prima cale (prima in mod arbitrar, nu ca importanta sau valoare)
de a demonstra un negativ:

[1] Verificarea

Aceasta este o metoda empirica de a dovedi ca X nu exista. Deducem din propozitia 'X exista' consecinte observabile,
care sunt astfel conditii necesare pentru a putea afirma ca 'X exista'. Absenta lor falsifica aceasta propozitie, si implicit
demonstreaza ca 'X nu exista' e adevarata.

e.g. Fie X = un elefant in camera mea. Ca sa dovedesc ca nu exista un elefant in camera mea, deci ca propozitia
negativa 'Un elefant nu exista in camera mea' e adevarata, trebuie doar sa verific daca pot observa un elefant in camera
mea. Din moment ce nu observ vreun elefant in camera mea, si verific toate spatiile unde ar putea fi, pot concluziona
ca 'Nu exista un elefant in camera mea'.

Este important ca propozitia existentiala sa fie restransa. O propozitie de maxima generalitate, gen 'X exista' sau
'Dumnezeu exista' sunt foarte usor de transformat in propozitii nefalsificabile, propozitii care nu pot fi falsificate prin
vreo dovada sau observatie. Adica orice am observa sau orice s-ar intampla, nu ar contrazice propozitia respectiva. Cel
mai important aspect este ca faptul ca o propozitie nu e falsificabila nu implica ca este adevarata.

[2]Reductio ad absurdum sau Reducerea la absurd

Este o metoda demonstrativa a unui negativ prin deducerea unei concluzii din propozitia intiala, e.g. "X exista",
aceasta concluzie contrazicand un fapt cunoscut sau o observatie, sau contrazicand chiar una din premise. E o metoda
foarte folosita in matematica, si se bazeaza pe forma logica Modus Tollens:

Daca X atunci O

Non O
-----
Deci Non X.

Presupunem ca ipoteza noastra "X exista" este adevarata, si deducem de aici o contradictie. Relatia logica in cadrul
deductiv fiind una de necesitate, concluzia fiind falsa, urmeaza ca si presupozitia noastra ca ipoteza "X exista" este
adevarata a fost gresita, deci "X exista" este falsa.

[3]Inconsistenta logica sau contradictia interna

Aceasta cale de a demonstra un negativ se bazeaza pe caracteristica lui X de a avea proprietati contradictorii,
proprietati care nu pot fi simultan atribuite lui X, ele excluzandu-se reciproc. E.g. o sfera cubica este un concept logic
inconsistent, contradictoriu si care nu are vreun referent existent. Deci, putem concluziona cu certitudine deductiva ca
"O sfera cubica nu exista". Acelasi mod de abordare a Dumnezeului biblic conduce, prin demonstrarea
incompatibilitatii atributelor sale, la concluzia ca "Dumnezeul biblic nu exista".

Toate aceste 3 moduri pot fi utilizate pentru a demonstra sau argumenta pentru un negativ, si toate sunt aplicabile
presupusei existente a lui Dumnezeu. Argumentele deductive care au o concluzie negativa pot fi structurate sub forma
lui Modus Tollens, care este o forma logic valida (adica daca premisele sunt adevarate, concluzia este necesar
adevarata).

Ce este ateismul?

Pentru a clarifica si defini ateismul, o pozitie care a fost demonizata si malformata fiind un curent minoritar, trebuie sa
plecam de la conturarea pozitiei teiste. Etimologia cuvantului 'ateism' este fundamentul raspunsului la intrebarea Ce
este ateismul?

Cuvantul 'ateism' este compus din doua elemente:

1. 'a' - un prefix privativ, care indica lipsa, absenta.

2. 'teism'

Teismul este intai de toate un 'ism'. Aceasta indica faptul ca e o pozitie care accepta sau imbratiseaza o anumita idee
sau credinta. Aceasta credinta care este acceptata in cadrul teismului este elucidata de provenienta etimologica a
cuvantului: originea este grecescul theos, semnificand zeu sau Dumnezeu. Teismul se defineste astfel ca afirmarea
credintei in existenta lui Dumnezeu.

A-teismul este absenta teismului. Ateismul este absenta credintei in existenta lui Dumnezeu.

Ateismul nu implica idei sau pozitii suplimentare. Ateismul nu este o credinta, ci absenta unei credinte. Chiar daca
aceasta absenta a credintei in existenta lui Dumnezeu este compatibila cu o multitudine de pozitii filozofice, ea nu le
presupune si pe acestea. Ateii au in comun in mod necesar doar absenta credintei in Dumnezeu.

Definitia de mai sus descrie ceea ce a fost numit ateism slab. Acesta e contrastat cu ateismul tare, care afirma ca
Dumnezeu nu exista. Se poate observa ca ateismul tare implica ateismul slab. Ateismul slab are o aplicare mai larga
decat ateismul tare. Aceasta dihotomie are relevanta din punctul de vedere al sarcinii dovezii: ateismul tare are sarcina
de a dovedi adevarul afirmatiei sale ca Dumnezeu nu exista, pe cand ateismul slab nu implica sarcina de a dovedi
ceva, fiind absenta unei afirmatii. Ateul slab considera ca dovezile si argumentele in sprijinul ideii ca 'Dumnezeu
exista' sunt insuficiente si neconvingatoare.

O alta diviziune a ateismului este in ateism implicit si ateism explicit. In cadrul ateismului implicit absenta credintei in
Dumnezeu sau credinta ca Dumnezeu nu exista nu sunt exprimate in mod constient. Este cazul tuturor oamenilor
carora un anumit concept de Dumnezeu nu le este cunoscut. In mod implicit, lipsindu-le constiinta unui asemenea
concept, le lipseste si credinta in existenta dumnezeului descris in acel concept. Cineva care nu e familiarizat cu zeul
hindus Shiva, nu va putea prezenta simultan credinta ca Shiva exista. In mod clar acestei persoane ii lipseste credinta
ca Shiva exista, si deci este ateu in ceea ce-l priveste pe zeul Shiva, insa nu in mod constient, ci implicit.

Ateismul implicit este exemplificat si de copii care nu cunosc conceptul de Dumnezeu. Deoarece ideea de Dumnezeu
(crestin sau altul) nu este inascuta si este dobandita prin invatare si o prezentare culturala a acesteia, copii care nu
cunosc conceptul de Dumnezeu vor avea in mod implicit absenta credinta ca Dumnezeu exista. Oricat le-ar displacea
teologilor acest lucru.

Ateismul explicit presupune familiarizarea cu conceptul de Dumnezeu. In cadrul acestei constientizari a ideii de
Dumnezeu este absenta credinta in el, sau este negata existenta lui.

Ateismul critic este o forma de ateism explicit, in care propozitia 'Dumnezeu exista' este respinsa in mod logic si
rational de argumente conceptuale sau evidentiale.

Noncognitivismul afirma ca propozitia 'Dumnezeu exista' nu are sens, si deci nu are sens sa intrebam daca e adevarata
sau falsa.

Ce este adevarul ?

Pilat i-a zis: Quid est veritas? (Ioan 18:38)

Nici un raspuns nu a venit din partea lui Iisus, care e si Dumnezeu omniscient. Fiind omniscient, era imposbil sa nu
stie raspunsul. Probabil a considerat ca nu e important ca oamenii sa il cunoasca.

Argumentele răului şi necredinţei

de Theodore Michael Drange

Când Dumnezeu este conceput ca o divinitate atotputernică şi atotiubitoare, pot fi


produse multe argumente pentru inexistenţa sa. Două dintre cele mai importante sunt
Argumentul Răului (abreviat mai departe ca AR) şi Argumentul Necredinţei (abreviat
mai departe ca AN). În cele ce urmează, voi furniza formulări precise ale acestor două
argumente, voi face unele comentarii asupra lor şi apoi voi încerca să resping
principalele argumente defensive (ale existenţei lui Dumnezeu) care ar putea fi înaintate
împotriva AN, pe care îl consider cel mai puternic dintre cele două. Vad în AN un
argument solid care confirmă propoziţia că Dumnezeu (conceput într-un anumit fel) nu
există.

1. Formularea argumentelor

* AR: Definesc mai întâi o expresie care va fi folosită în argument:


* Situaţia L = situaţia în care cantitatea de suferinţă şi numărul de morţi premature
suferite de oamenii lumii prezente sunt semnificativ reduse faţă de situaţia prezentă
efectivă. (Cu alte cuvinte, dacă cuantumul efectiv este în prezent de, să zicem, n unităţi
de suferinţă şi moarte prematură, în total, atunci în situaţia L, acel cuantum ar fi, în
prezent, semnificativ mai mic decât n unităţi).
* Deci AR, cu referire la situaţia L, poate fi exprimat după cum urmează:
- (A) Dacă Dumnezeu ar exista, atunci el ar avea toate proprietăţile
următoare (printre altele):
> (1) ar fi capabil, ţinând seama de toate, să creeze situaţia L;
> (2) ar dori să creeze situaţia L, i.e. aceasta ar fi una dintre dorinţele
sale;
> (3) nu ar dori nimic altceva care să fie în conflict cu dorinţa sa de a
crea situaţia L, cu aceeaşi intensitate;
> (4) ar fi rational (ceea ce presupune să actioneze întotdeauna
conform celor mai înalte scopuri ale sale).
- (B) Dacă o fiinţă care are toate patru proprietăţile enumerate mai sus ar
exista, atunci situaţia L ar trebui să fie reală.
- (C) Dar situaţia L nu este reală. Cantitatea de suferinţă şi nedreptate din
lumea prezentă nu este semnificativ mai mică decât cantitatea prezentă efectivă.
- (D) Aşadar [din (B) şi (C)], nu există o fiinţă care să aibă toate patru
proprietăţile enumerate în premisa (A).
- (E) Deci [din (A) şi (D)], Dumnezeu nu există.

* AN: Pentru a formula AN, înaintez mai întâi aceste două definiţii:
* Setul P = următoarele trei propoziţii:
- (a) Există o fiinţă care stăpâneşte întregul univers.
- (b) Acea fiinţă iubeşte umanitatea.
- (c) Umanităţii i-a fost furnizată o viaţă de apoi.
* Situaţia S = situaţia în care toţi, sau aproape toţi, oamenii ajung să creada toate
trei propoziţiile setului P înainte de momentul morţii lor fizice.
* Folosind definiţiile de mai sus, AN poate fi exprimat după cum urmează:
- (A) Dacă Dumnezeu ar exista, atunci el ar avea toate dintre următoarele
patru proprietăţi (printre altele):
- (1) ar fi capabil, ţinând seama de toate, să creeze situaţia S;
- (2) ar dori să creeze situaţia S, i.e. aceasta ar fi una dintre dorinţele
sale;
- (3) nu ar dori nimic altceva care să fie în conflict cu dorinţa sa de a
crea situaţia S, cu aceeaşi intensitate;
- (4) ar fi raţional (ceea ce presupune să acţioneze întotdeauna
conform celor mai înalte scopuri ale sale).
- (B) Dacă o fiinţă care are toate patru proprietăţile enumerate mai sus ar
exista, situaţia S ar fi reală.
- (C) Dar situaţia S nu este reală. Nu toţi, sau aproape toţi, oamenii au ajuns
să creadă toate propoziţiile setului P înainte de momentul morţii lor fizice.
- (D) Aşadar [din (B) şi (C)], nu există o fiinţă care să aibă toate
proprietăţile enumerate în premisa (A).
- (E) Deci [din (A) şi (D)], Dumnezeu nu există.

2. Comentarii asupra AR

Expresia "ar fi capabil, ţinând seama de toate" din premisa (A1) a AR (şi AN) este
luată în sens foarte literal. Ea înseamnă că nu există absolut nimic care să împiedice
acţiunea, nici măcar hazardul. Să considerăm, de exemplu, un băiat care a făcut în
ultimele zile douăzeci de flotări consecutive. Astăzi se ridică problema dacă el poate să
facă macar cinci flotări consecutive. Răspunsul evident este da. Dacă a facut douăzeci,
atunci (odihnit) este în mod cert capabil să facă cinci. Dar să presupunem că, tocmai
când să facă a cincea flotare, e lovit de trăsnet, ceea ce îl împiedică să o facă. Ar trebui
să spunem despre băiat, în retrospectivă, că era capabil să facă cinci flotari dar că nu a
fost capabil ţinând seama de toate. Când se ţine seama de faptul că a fost lovit de trăsnet,
atunci trebuie să spunem că în acele condiţii, băiatul nu a fost capabil. Astfel, în premisa
(A1), când se spune despre Dumnezeu că ar fi capabil să creeze o situaţie ţinând seama
de toate, aceasta înseamnă că dacă el ar încerca s-o creeze n-ar exista nimic care să-l
împiedice s-o facă. Cu alte cuvinte, dacă el încearcă să facă acţiunea dată, atunci, în mod
necesar, o face.
Înţeleasă în modul de mai sus, premisa (A1) a AR (şi AN) este susţinută de
pretenţia repetată a Bibliei că Dumnezeu este atotputernic. Fiind atotputernic, el ar fi
fost capabil să creeze situaţia L, ţinând seama de toate, după cum se pretinde în premisa
(A1) a AR. Sunt multe moduri în care el ar fi putut face asta. Unul dintre ele ar fi fost să
facă pamântul o planetă mai calmă şi mai stabilă, cu mult mai puţine furtuni, cutremure
şi erupţii vulcanice. Atunci nu ar mai apărea atâta suferinţă şi moarte prematură,
consecinţe ale unor astfel de catastrofe naturale. Alt mod ar fi fost ca Dumnezeu să facă
oamenii mai tari şi mai rezistenţi la germeni şi alte chinuri. Atunci nu ar mai apărea atâta
suferinţă şi moarte prematură în consecinţa bolii şi infirmităţilor. S-ar putea obiecta că o
reducere semnificativă a morţilor premature ar duce în scurt timp la suprapopulare şi la
probleme şi mai grave. Dar, atotputernic fiind, Dumnezeu ar fi putut lua măsuri pentru
prevenirea suprapopulării în mod uman (n.t. milos, înţelegător faţă de natura umană). De
exemplu, facând pe de o parte oamenii mai puţin susceptibili faţă de moartea prematură,
ar fi putut de asemenea să le dea gene care să facă femeile din ce în ce mai infertile pe
măsură ce nasc mai mulţi copii, prevenind prin aceasta formarea familiilor foarte mari.
Aceasta ar crea situaţia L fără să introducă probleme suplimentare. Încă un mod în care
Dumnezeu ar fi putut crea situaţia L ar fi fost ca Dumnezeu să ghideze mutaţiile de aşa
manieră încât să fie benefice organismului în procent mai mare. Aceasta ar fi eliminat
multă suferinţă inutilă care a avut loc de-a lungul secolelor. Dumnezeu ar fi putut, de
asemenea, să facă organismele, în special oamenii, mult mai inteligente decât sunt.
Aceasta le-ar fi oferit mijloace mai bune de apărare împotriva răului decât au în prezent.
În plus, Dumnezeu ar fi putut face oamenii mai altruişti decât sunt. Dacă ar fi facut-o, în
lume ar fi mult mai puţină infracţionalitate şi cruzime decât este. În mod evident, există
multe modalităţi în care Dumnezeu (presupunând că există) ar fi putut crea situaţia L.
Trebuie clarificat un lucru legat de omnipotenţă. S-ar putea crede că, din moment
ce Dumnezeu este atotputernic, el nu poate avea dorinţe conflictuale. Sintagma "să fie în
conflict" din premisa (A3) exprimă ideea că ar fi fost imposibil chiar şi pentru
Dumnezeu să-şi satisfacă ambele dorinţe simultan. Dar pentru Dumnezeu nimic nu e
imposibil. Aşadar, el nu poate avea astfel de dorinţe contradictorii, ceea ce face premisa
(A3) automat adevărată.
Un defect al acestui argument este acela că pretinde, în mod paradoxal, şi că
Dumnezeu nu poate avea dorinţe contradictorii, şi că pentru Dumnezeu nimic nu e
imposibil, ceea ce pare a fi o contradicţie. Dar defectul mai degrabă fundamental al
argumentului este că interpretează "pentru Dumnezeu, nimic nu e imposibil" fără nicio
restricţie. Cei mai mulţi teologi şi filosofi ai religiei recunosc că omnipotenţa trebuie
restrânsă la ceea ce este logic şi conceptual posibil şi la ceea ce este concordant cu
celelalte proprietăţi definitorii ale lui Dumnezeu. Chiar şi Biblia (Tit 1:2, Evrei 6:18)
spune că este imposibil ca Dumnezeu să mintă. După cât se poate presupune, dacă este o
parte din însăşi definiţia lui Dumnezeu că Dumnezeu nu face niciodată nimic greşit,
atunci urmează că există acţiuni, şi anume cele greşite, pe care Dumnezeu nu le poate
face. Aşadar, Dumnezeu ar putea foarte bine să aibă două dorinţe logic conflictuale.
Dacă este logic imposibil ca ambele dorinţe să fie satisfăcute, atunci chiar şi o fiinţă
omnipotentă (definită corespunzător) ar fi incapabilă să le satisfacă pe amândouă. Şi
astfel trebuie înţeleasă sintagma "să fie în conflict", din premisa (A3).
Premisa (A2) a AR poate fi susţinută în moduri variate. În primul rând,
creştinismul îl percepe pe Iisus din Nazaret ca având aceleaşi atitudini cu ale lui
Dumnezeu, iar Iisus este descris ca simţind compasiune pentru mulţimile pe care le-a
întâlnit, în ce priveşte suferinţa lor pământească (Matei 9:36, 14:14, 15:32; Marcu 6:34,
8:2). Deci, dacă Dumnezeu există, şi el trebuie să simtă o astfel de compasiune, ceea ce
presupune ca el să dorească situaţia L. În al doilea rând, conform Psalmului 144:9, "Bun
este Domnul cu toţi şi îndurările Lui peste toate lucrurile Lui.", iar conform lui Iacov
5:11, "mult-milostiv este Domnul şi îndurător.". În al treilea rând, Dumnezeu iubeşte
umanitatea (Ioan 3:16, I Ioan 4:8-16) şi sacrificiul lui Iisus trebuia să exprime iubire
maximă (Ioan 15:13). Creştinismul deseori îşi descrie zeul ca fiind "atotiubitor", ceea ce
înseamnă că iubeşte pe toată lumea, totul, la maximum. Dar o parte a conceptului de
iubire este a dori ce este mai bine pentru oricine sau orice ar fi obiectul iubirii. Aşadar,
Dumnezeul creştinismului trebuie să dorească situaţia L, cel puţin în sensul minimal în
care situaţia L este printre dorinţele sale. Din moment ce majoritatea teiştilor îl văd pe
Dumnezeu ca fiind o fiinţă atotiubitoare, din câte putem presupune, ei îl percep ca
simţind un fel de regret pentru marea suferinţă a umanităţii. Dacă A îl iubeşte pe B şi A
este conştient de suferinţa lui B, atunci A trebuie că regretă suferinţa lui B. Aceasta face
parte din însuşi înţelesul "iubirii".
Dar există o problemă aici. Premisa (A2) a AR spune nu doar că Dumnezeu
doreşte situaţia L în sine, ci că doreşte să o creeze. Cineva ar putea dori ceva ce poate
însuşi să creeze dar, totuşi, să nu vrea să îl/o creeze însuşi. De exemplu, aş putea să
vreau ca biroul meu să fie curat şi totuşi să nu vreau să îl curăţ eu însumi, dorind, din
lene, să îl cureţe altcineva în locul meu. Sau, altfel, soţia mea ar putea dori ca biroul meu
să fie curat şi totuşi să nu vrea să îl cureţe ea însăşi. Ea ar putea să vrea să curăţ eu
camera deoarece crede că a o face m-ar ajuta să-mi dezvolt caracterul. Aşadar, a arăta
pur şi simplu că Dumnezeu, aşa cum este descris în Biblie, doreşte situaţia L nu ar
demonstra, în sine, premisa (A2) a AR. Voi încerca să adresez această problemă.
Mai întâi de toate, date fiind natura umană şi starea lumii, nu este clar că situaţia L
ar fi putut apărea altfel decât fiind creată de Dumnezeu. Cu toate acestea, chiar dacă ar
exista o astfel de posibilitate, dacă Dumnezeu chiar nu vrea să creeze însuşi situaţia L,
atunci trebuie să existe o altă dorinţă a sa care să depăşească dorinţa de a crea situaţia L.
Dar în acest caz AR ar putea fi respins pe baza premisei sale (A3). Şi în acest caz nu ar
mai conta prea mult dacă spunem sau nu că şi (A2) este falsă. În schimb, dacă nu există
nicio astfel de dorinţă mai puternică, atunci este puţină diferenţă între aceea că
Dumnezeu doreşte situaţia L şi aceea că Dumnezeu doreşte să creeze situaţia L. Există
motive să spunem că, în cazul lui Dumnezeu, una o implică pe cealaltă. Adică,
presupunând că Dumnezeu nu are nicio dorinţă care să depăşească dorinţa de a crea
situaţia L, din moment ce nu este leneş şi dat fiind că natura lui atotiubitoare îl umple de
zel relativ la obiectul iubirii sale, faptul că Dumnezeu doreşte situaţia L este în esenţă
acelaşi lucru cu dorinţa lui Dumnezeu de a o crea. Ar urma atunci că oricare argumente
care ar arăta că Dumnezeu are situaţia L printre dorinţele sale ar fi într-adevăr suficiente
pentru a sprijini şi premisa (A2) a AR.
Dată fiind bifurcarea premisei (A) în (A2) şi (A3) şi dată fiind concepţia noastră
despre omnipotenţă ca fiind restrânsă (cel puţin) de logică, devine clar că premisa (A3)
este cea mai problematică dintre toate. Este o chestiune foarte controversată dacă se
poate aduce vreun sprijin solid pentru această premisă. Aceasta este o problemă pe care
nu o voi adresa în acest eseu. O voi lăsa aici ca întrebare deschisă dacă Argumentul
Răului are sau nu multă forţă.
Premisa (A4) pretinde că Dumnezeu este raţional. Ideea este că Dumnezeu nu şi-
ar abandona unul dintre scopuri fără motiv. Mai degrabă, el ar efectua orice acţiuni sunt
necesare unui scop care nu este depăşit de alt scop. Ideea că Dumnezeu este raţional în
acest sens este implicită de-a lungul Scripturii. Ea rezultă din acele versete care declară
că el are înţelegere infinită (Psalmi 146:5) şi că ar fi creat universul prin înţelepciunea şi
priceperea lui (Pilde 3:19). Ea rezultă şi din acele versete care spun despre Dumnezeu că
face ceea ce vrea şi că nimic nu împiedică vreodată să se întâmple acele lucruri care
doreşte el să se întâmple (Isaia 46:9-11, Efeseni 1:11). Biblia este, în mare parte,
povestea unui conducator al universului care este eminamente raţional în a avea scopuri
şi a efectua acţiuni pentru a şi le atinge. Premisa (A4) a AR primeşte, aşadar, un excelent
sprijin biblic. Creştinismul şi cele mai multe forme de teism în general nu pun la
îndoială adevărul (A4).
Premisa (B) nu ar trebui să fie controversată şi este văzută aici ca un adevăr
analitic. Oricine care o pune la îndoială probabil nu o înţelege corect. Dacă Dumnezeu
este raţional şi are crearea unei anumite situaţii printre priorităţile sale (ne-depăşite), şi
este capabil să o creeze, ţinând seama de toate, în sensul discutat mai sus, atunci nu
există nimic care să-l împiedice să o creeze. Din moment ce toate alternativele care pot
fi concepute au fost eliminate, devine necesar ca Dumnezeu să creeze situaţia dată. O
altă formulare a problemei ar fi a spune că o parte din ceea ce înseamnă să fii "raţional"
este că dacă X este raţional şi X este capabil să facă Y, ţinând seama de toate, şi X
doreste să facă Y fără ca această dorinţă să fie depăşită de o alta, atunci X face Y.
Aşadar, când conceptul raţionalităţii este complet explicat, premisa (B) devine adevărată
prin definiţie.
Premisa (C), deşi adevărată, ar putea fi falsă. Este doar un fapt contingent despre
lume. Este ca propoziţia "nu sunt mai puţine bucăţi de cretă pe masă decât sunt în
realitate", care se referă la un număr specific, să zicem trei. Cu toate că premisa (C) a
AR ar putea fi interpretată într-un mod care o face în mod necesar adevărată, intenţia în
AR este să o interpretăm într-un mod care o face doar contingentă. Expresia "cantitatea
prezentă efectivă de suferinţă" trebuie interpretată ca referindu-se doar la o anumită
cantitate specifică, după cum "(numărul de bucăţi de cretă) care sunt în realitate" din
analogia cu creta ar putea fi doar un mod de a ne referi la numărul trei.
Paşii (D) şi (E) sunt concluzii. Ei urmează logic din paşii precedenţi din care
derivă. Din moment ce argumentul este valid, singurul mod de a-l ataca ar fi printr-una
dintre premisele sale. Şi cea care cred eu că este cea mai vulnerabilă ar fi premisa (A3).
Asta este tot ce voi spune despre AR în acest eseu. Îl prezint aici doar ca material
bibliografic pentru discuţia AN, pe care îl percep ca fiind cel mai puternic dintre cele
două argumente.

3. Comentarii asupra AN

Presupunând că Dumnezeu există, există variate moduri în care el ar fi putut crea


situaţia S. Un mod ar fi fost implantarea directă a credinţelor date (setul P) în minţile
oamenilor. (Un exemplu biblic posibil de implantare a unor credinţe ar fi cazul lui Adam
şi al Evei.) Apropiată de această metodă ar fi fost crearea unor "gene ale credinţei" care
se transmit din generaţie în generaţie. Copiii s-ar putea naşte cu tendinţa de a-şi forma
automat o credinţă în setul P pe măsură ce minţile lor se dezvoltă. Procesul ar putea fi,
probabil, ajutat de influenţa Sfântului Duh în fiecare persoană.
Alt mod în care Dumnezeu şi-ar fi putut transmite mesajul ar fi fost prin
efectuarea unor minuni spectaculoase. De exemplu, Dumnezeu ar fi putut vorbi
oamenilor cu o voce tunătoare din cer sau folosi scrierea pe cer pentru a proclama setul
P în toată lumea. În plus, în zilele lui Iisus, evenimentele s-ar fi putut desfăşura diferit.
În loc să apară doar înaintea adepţilor lui, Hristosul înviat ar fi putut apărea înaintea a
milioane de oameni, inclusiv înaintea lui Pontius Pilat şi chiar înaintea Împăratului
Tiberius şi a altora din Roma. El ar fi putut proclama adevărul setului P înaintea tuturor
acestor oameni, demonstrând existenţa unei vieţi de apoi prin propria sa înviere. Şi-ar fi
putut crea un asemenea loc în istorie încât ar fi luminat miliarde de oameni care urmau
să vină, despre adevărul setului P.
Dumnezeu ar fi putut de asemenea să creeze situaţia S fără a recurge la minuni
spectaculoase. Ar fi putut-o face prin acţiuni nespectaculoase, de culise. De exemplu, ar
fi putut trimite milioane de îngeri, deghizaţi în oameni, să predice oamenilor din toate
naţiunile într-o manieră atât de convingătoare încât să-i facă să creadă setul P. O altă
acţiune utilă ar fi fost să protejeze însăşi Biblia de defecte. Scrierea, copierea şi
traducerea Scripturii ar fi putut fi atât de atent îndrumate (de către îngeri, să zicem) încât
ea nu ar conţine astăzi nimic vag, nicio ambiguitate şi nicio contradicţie sau eroare de
vreun fel. De asemenea, ea ar fi putut conţine un număr mare de profeţii foarte clare şi
precise care apoi să se împlinească în mod uimitor, iar informaţia despre acestea să fie
înregistrată de către observatori neutri şi diseminată pe scară largă. Oamenii care ar fi
citit-o ar fi fost mult mai înclinaţi să conchidă că totul în ea este adevărat, inclusiv setul
P. Dacă toate acestea ar fi fost făcute, atunci situaţia S ar fi probabil reală acum. Cu
certitudine, dat fiind modul în care Dumnezeu este prezentat în Biblie, el ar fi capabil să
facă asemenea lucruri (spectaculoase sau nu), ţinând seama de toate, ceea ce face
premisa (A1) a AN adevărată.
Un ultim mod pentru ca Dumnezeu să creeze situaţia S, demn de menţionat, ar fi
folosirea Internet-ului. Cei care folosesc World Wide Web-ul ar putea primi cu
regularitate setul P, poate chiar şi dacă încearcă să îl evite. Dumnezeu ar putea de
asemenea sa-i copleşească cu mesaje pe toţi necredincioşii asezaţi la calculatoarele lor,
şi numai pe ei, avertizându-i cu privire la judecata viitoare. De asemenea, ar putea cădea
CD-uri din cer (pentru uzul celor care au drive-uri CD-ROM) care să conţină setul P,
prezentat în culori şi sunete spectaculoase. Tehnologia modernă a făcut să fie relativ
uşor pentru Dumnezeu să-şi transmită mesajul către lume, în aşa măsură încât putem
declara premisa (A1) a AN ca fiind evident adevărată. Spre deosebire de problema
răului, problema necredinţei este una referitoare la o anumită lipsă de informaţie şi este
chiar mai uşor rezolvabilă în prezenta "Eră a Informaţiei" decât ar fi fost în trecutul
îndepărtat.
Premisa (A2) a AN afirmă că dacă Dumnezeu ar exista, atunci el ar dori să creeze
situaţia S, unde aceasta trebuie înţeleasă într-un anumit sens minimal, însemnând doar
că a crea situaţia S ar fi printre dorinţele lui Dumnezeu. Deci este o dorinţă care ar putea
fi depăşită de vreo altă dorinţă, ceea ce creează nevoia pentru premisa (A3). Aceeaşi
relaţie există aici între premisele (A2) şi (A3) ca aceea care a fost evidenţiată mai sus, în
ce priveşte AR. Există problema dacă Dumnezeu ar putea să dorească situaţia S fără a
dori să o creeze însuşi. Aş spune că dacă există vreo dorinţă a lui Dumnezeu care să
depăşească dorinţa de a crea situaţia S, atunci premisa (A3) a AN şi AN împreună cu ea,
ar putea fi, prin aceasta, respinsă. În acest caz, problema ar deveni inutil de discutat: ar
conta prea puţin dacă declarăm sau nu premisa (A2) a AN ca fiind de asemenea falsă. În
schimb, dacă nu există nicio astfel de dorinţă mai mare, atunci se poate spune foarte bine
că faptul că Dumnezeu doreşte situaţia S este în esenţă tot una cu aceea că Dumnezeu
doreşte să creeze situaţia S. Din moment ce Dumnezeu nu este leneş şi este foarte
motivat, în acest caz nu ar exista niciun motiv pentru ca el să nu dorească s-o creeze. Cu
alte cuvinte, precum în cazul AR şi al situaţiei L, dacă nu poţi găsi un contra-exemplu
pentru premisa (A3), atunci nu vei găsi niciun motiv pentru care Dumnezeu să dorească
situaţia S dar să nu dorească s-o creeze însuşi.
Voi continua deocamdată pe baza presupunerii că nu există nicio dorinţă a lui
Dumnezeu care să fie suficientă pentru a respinge premisa (A3) a AN. Dată fiind această
presupunere, tot ce ar fi necesar pentru susţinerea premisei (A2) ar fi argumente
îndreptate spre existenţa situaţiei S printre dorinţele lui Dumnezeu. Există cel putin şapte
argumente diferite care să arate asta. Să le etichetăm ca Argumentele (1)-(7).

Argumentul (1). Biblia spune că Dumnezeu a poruncit oamenilor să "credem întru


numele lui Iisus Hristos, Fiul Său" (I Ioan 3:23). În modul în care este de obicei
interpretat, "a crede întru numele Fiului" cere să fim cel puţin conştienţi de adevărul
propoziţiilor setului P. Urmeaza că, având emis porunca, Dumnezeu trebuie că doreşte
ca oamenii să creadă cel puţin acele propoziţii, ceea ce înseamnă că el doreşte situaţia S.
Iar aceasta face premisa (A2) a AN adevărată.

Argumentul (2). Există o altă poruncă biblică, aceea ca oamenii să-l iubească pe
Dumnezeu la maximum (Matei 22:37, Marcu 12:30). Dar a-l iubi pe Dumnezeu la
maximum (i.e. cu o intensitate care nu mai poate fi mărită) presupune a fi conştient că
Dumnezeu iubeşte umanitatea şi, de asemenea, a fi conştient de tot binele pe care
Dumnezeu l-a făcut acesteia. Dacă cineva l-ar iubi pe Dumnezeu dar nu ar fi conştient
de tot binele pe care l-a făcut Dumnezeu umanităţii, atunci ar fi posibil ca o astfel de
persoană să fie facută conştientă de tot acest bine şi, astfel, ea să ajungă să-l iubească pe
Dumnezeu încă şi mai mult. Iar conştiinţa faţă de tot binele presupune, la rândul ei,
credinţa în setul P. Astfel, din nou, având emis porunca dată, Dumnezeu trebuie că
doreşte ca oamenii măcar să fie conştienţi de adevărul setului P, ceea ce face premisa
(A2) a AN adevărată.

Argumentul (3). Un al treilea argument pentru (A2) se bazează pe aceea că


Dumnezeu (prin fiul său) a trimis misionari să predice mesajul evanghelic tuturor
naţiunilor (Matei 28:19-20) şi tuturor creaturilor sau întregii creaţii (Marcu 16:15-16).
Aşadar, Dumnezeu trebuie să fi dorit ca oamenii să creadă cel puţin setul P, care este
conţinut în mesajul evanghelic. Şi nu doar a dorit ca mesajul să fie predicat tuturor
naţiunilor, ci chiar se aştepta ca asta să se întâmple (dupa cum arată versete precum
Marcu 13:10, Luca 24:47, Fapte 1:8, 13:47, 28:28). Mai mult, conform Faptelor
Apostolilor, Dumnezeu a mers până acolo încât i-a împuternicit pe câţiva apostoli să
efectueze minuni, ceea ce ar fi ajutat la convingerea ascultătorilor de adevărul mesajului.
Din moment ce minunile sunt lucrări ale lui Dumnezeu, putem spune că, în fapt,
Dumnezeu însuşi începea indirect să creeze situaţia S. Deci a-i face pe oameni să creadă
cel puţin setul P trebuie să fi fost o prioritate înaltă pentru el. Aceasta este o dovadă
foarte puternică că premisa (A2) a AN este adevărată.

Argumentul (4). Un al patrulea argument se referă la misiunile lui Iisus din


Nazaret şi Ioan Botezatorul. Conform Ioan 18:37, Iisus a declarat: "Eu spre aceasta M-
am nascut şi pentru aceasta am venit în lume, ca să dau mărturie pentru adevăr;". După
cât se poate presupune, adevărul la care se face referire aici include setul P ca pe o
componentă importantă. Urmează că o parte importantă a misiunii lui Iisus era să aducă
mărturie despre adevărul unui mesaj care include setul P. Şi, conform Sf. Pavel,
Dumnezeu era cel care lucra prin Hristos pentru ca să împace lumea cu sine însuşi (II
Corinteni 5:19). Aşadar, Dumnezeu trebuie că doreşte ca oamenii să creadă mesajul şi
nu doar localnicii cărora Iisus le vorbea direct, ci oamenii din toată lumea. Acesta poate
fi dedusă din capitolul precedent, în care Iisus indica faptul că îşi trimisese discipolii în
lume (Ioan 17:18) şi că scopul era să facă lumea conştientă de mesajul evanghelic. În
rugăciunea către Tatal lui, el spunea "şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă ca
Tu M-ai trimis" (versetul 21) şi "ca ei să fie desavârşiţi întru unime, şi să cunoască
lumea că Tu M-ai trimis" (versetul 23). Aşadar, din moment ce Dumnezeu doreşte ca
fiul său să aducă mărturie despre adevărul unui mesaj care conţine setul P şi doreşte ca
acesta să fie cunoscut în toata lumea, premisa (A2) a AN trebuie să fie adevărată. Ca
punct subsidiar al acestui argument, misiunea lui Ioan Botezătorul este de asemenea
relevantă. Se spune în Ioan 1:6-7: "Fost-a om trimis de la Dumnezeu, numele lui era
Ioan. Acesta a venit spre mărturie, ca să marturisească despre Lumină, ca toţi să creadă
prin el.". Se înţelege că măcar o parte din obiectul credinţei la care se face referire aici
este setul P. Aceasta, deci, sprijină mai departe afirmaţia că Dumnezeu doreşte ca toţi
oamenii să creadă setul P.

Argumentul (5). Conform Sf. Pavel, Dumnezeu "voieşte ca toţi oamenii să se


mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină." (I Timotei 2:4). Ca şi în cazul
Argumentului (4), se poate demonstra satisfăcător că "adevărul" la care se face referire
aici include setul P. Cu certitudine, creştinismul interpretează astfel. Şi, astfel
interpretat, versetul spune cititorului în mod foarte direct că Dumnezeu doreşte (printre
altele) ca toţi oamenii să ajungă să creadă setul P. El trebuie, deci, că-şi doreşte cel puţin
situaţia S. Deci inferenţa de la acel verset la adevărul premisei (A2) a AN este foarte
directă!

Argumentul (6). Următorul argument pentru (A2) este mai controversat. Una
dintre premisele sale este afirmaţia, conformă Bibliei, că Dumnezeu doreşte ca toţi
oamenii să fie mântuiţi. Există într-adevăr versete, precum cel citat în Argumentul (5),
mai sus, care fie o afirmă direct, fie indică în acea direcţie. Dar pentru ca oamenii să fie
mântuiţi, ei trebuie să creadă în Dumnezeu şi în fiul său. Dar a crede în Dumnezeu şi în
fiul său ar include credinţa în setul P. Aşadar, Dumnezeu trebuie că vrea ca oamenii să
creadă cel puţin setul P. Cei care nu o fac sunt damnaţi. Urmează că (A2) trebuie să fie
adevărată.
Există două obiecţii principale pentru acest argument. Una dintre ele, ridicată
uneori de calvinişti, este că unele versete din Biblie indică faptul că Dumnezeu nu
doreşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi. Cealaltă, ridicată uneori de inclusivişti, este că
Biblia nu este foarte clară referitor la cerinţele pentru mântuire şi că unele versete
sugerează că ar fi suficient comportamentul caritabil, în care caz credinţa în setul P nu ar
fi, la urma urmei, o condiţie necesară. Se pare, atunci, că premisele acestui ultim
argument pentru (A2) lasă un oarecare loc pentru îndoială.
În apărarea Argumentului (6), s-ar putea semnala că experţii biblici nu sunt de
acord asupra modului de interpretare al presupuselor versete contrare şi unele dintre
interpretările lor favorizează argumentul. Mai mult, majoritatea creştinilor sprijină acele
interpretări care favorizează Argumentul (6). Ei resping ideea calvinistă (a "dublei
predestinări") că Dumnezeu a preselectat unii oameni pentru mântuire şi pe ceilalţi
pentru damnare. Dimpotrivă, ei îl văd pe Dumnezeu ca pe o fiinţă iubitoare şi miloasă
care doreşte ca toţi să fie mântuiţi, cel puţin în sensul minim de a avea aceasta printre
dorinţele sale. După cum spunea John Hick, ideea calvinistă că Dumnezeu ar fi creat
fiinţe pentru care nu doreşte accesul la mântuire este "diametral contradictoriu cu spiritul
dominant al evangheliilor.". În plus, cei mai mulţi creştini sunt exclusivişti şi acceptă
doctrina conform căreia credinţa în Dumnezeu şi în fiul său, şi deci în setul P, este o
cerinţă absolută pentru mântuire.
Concluzia mea în această problemă este că, chiar dacă există alte interpretări ale
versetelor citate mai sus, cei mai mulţi creştini ar accepta premisele Argumentului (6).
Aceasta, atunci, permite argumentului să furnizeze mai mult sprijin biblic premisei (A2)
a AN. Recunosc, totuşi, că Argumentul (6) rămâne controversat. Cu toate acestea,
trebuie să observăm că chiar dacă acest argument particular ar fi respins, alte argumente
furnizează sprijin solid pentru premisa (A2). Cu sau fără Argumentul (6), (A2), precum
premisa (A1) a AN, primeşte sprijin excelent din Biblie.

Argumentul (7). În final, doresc să înaintez un argument pentru premisa (A2) a


AN, care nu face referire la Biblie. Aproape toţi teiştii, cel puţin în Statele Unite, îl văd
pe Dumnezeu ca pe o fiinţă care iubeşte umanitatea şi care doreşte ca această iubire să
fie reciprocă. Deci Dumnezeu, conceput în acest mod, trebuie că doreşte ca oamenii să
fie conştienţi că el există şi că, din iubire pentru umanitate, el a oferit oamenilor şansa
unei vieţi de apoi, fericite. Ar fi în beneficiul oamenilor să fie conştienţi de toate acestea,
deoarece le-ar oferi linişte şi speranţă pentru viitor. Din moment ce Dumnezeu iubeşte
oamenii, el trebuie că doreşte ca ei să obţină un astfel de beneficiu. De asemenea,
conştiinţa adevărului setului P i-ar ajuta pe oameni să-l iubească la rândul lor pe
Dumnezeu, încă un lucru pe care Dumnezeu îl doreşte. Urmează că el trebuie că doreşte
ca ei să aibă o astfel de conştiinţă, ceea ce face premisa (A2) a AN adevărată.

Când vine vorba de următoarea premisă a AN, (A3), situaţia este oarecum diferită.
Nu există versete biblice care să o sprijine direct. Dacă e ca (A3) să primească vreun
sprijin din partea Bibliei, el va trebui să fie de natură indirectă. Există două argumente
pentru aceasta, pe care aş dori să le iau în considerare. Primul, pe care îl voi eticheta ca
"Argumentul (8)", este că Argumentul (6) este solid şi că Argumentul (6) face apel la
problema destinului etern al oamenilor. Din moment ce nimic despre umanitate nu poate
fi mai important decât asta (Matei 10:28, 16:26; Marcu 8:36-37; Luca 12:15-21),
urmează că Dumnezeu nu poate avea dorinţe pentru umanitate care să depăşească
dorinţa ca ea să se pocaiască şi, în cele din urmă, să se mântuiască, ceea ce (pe baza
presupunerilor exclusiviste ale celor mai mulţi creştini) necesită situaţia S. Şi din
moment ce Dumnezeu doreşte ca toţi să fie mântuiţi şi să ajungă la o cunoaştere a
adevărului, după cum se arată în Argumentul (5), putem infera că nu există nicio dorinţă
contrară a lui Dumnezeu, care i-ar suprima dorinţa pentru situaţia S. Aceasta, deci,
furnizează sprijin indirect pentru premisa (A3) a AN. O obiecţie pentru acest
raţionament este că el presupune ca adevărat Argumentul (6), care se referă la probleme
controversate despre mântuire. Admit că aceasta este o slăbiciune a lui.

Există un alt fel de sprijin indirect pentru premisa (A3) a AN care nu se implică în
astfel de chestiuni, ceea ce mă aduce la al doilea argument. Numiţi-l "Argumentul (9)".
El apelează la forţa argumentelor anterioare, în special Argumentele (1)-(4), care nu
făceau referire la conceptul mântuirii. Privind înapoi la Argumentul (1), observăm că,
după Biblie, Dumnezeu a poruncit oamenilor să creadă în fiul său, ceea ce este destul de
puternic. Cu toate că asta ar putea să n-o dovedească, ea sugerează că dorinţa lui
Dumnezeu pentru situaţia S nu este depăşită de nicio altă dorinţă. În ce priveşte
Argumentul (2), conform Bibliei, porunca lui Dumnezeu ca oamenii să-l iubească la
maximum este descrisă ca fiind cea mai mare dintre toate poruncile (Matei 22:38, Marcu
12:29). Şi aceasta sugerează că Dumnezeu doreşte ca oamenii să fie conştienţi de ceea
ce a făcut el pentru ei, ceea ce presupune ca ei să creada setul P, şi că aceasta nu este o
chestiune depăşită de alte consideraţii. Mai departe, după cum s-a arătat deja în
Argumentul (3), conform Bibliei, Dumnezeu nu doar a trimis misionari să raspândească
în toată lumea mesajul evanghelic (care include setul P), ci, de asemenea, le-a oferit
unora dintre ei puteri miraculoase pentru a-i ajuta să-şi facă ascultătorii să accepte
mesajul. Aceasta sugerează că situaţia S trebuie să fi fost o prioritate atât de înaltă în
mintea lui Dumnezeu încât să nu fie depăşită de nimic altceva. În final, Argumentul (4)
se referă la misiunea fiului lui Dumnezeu pe planeta pământ, indicând că o mare parte a
acelei misiuni era să comunice întregii lumi un mesaj care include setul P. Este greu de
văzut cum Dumnezeu ar putea avea vreun scop, în ce priveşte umanitatea, care să
depăşească misiunea fiului său pe planeta pământ. Creştinii evanghelici văd în misiunea
lui Iisus cheia existenţei umane şi a sensului vieţii, deci nu pare că ei ar putea-o vedea ca
fiind depăşită de altceva. Rezumând, Argumentul (9), deci, este argumentul că premisa
(A3), chiar dacă nu este exprimată direct în Biblie, este totuşi implicită în mai multe
pasaje biblice, mai cu seamă în modul puternic în care premisa (A2) este sprijinită
scripturistic.
Admit că Argumentul (9) este neconcludent. Premisa (A3) nu are sprijin direct,
explicit, din Scriptură. S-ar putea, în schimb, ca această slăbiciune să nu fie fatală, în
primul rând pentru că orice fel de sprijin, chiar şi unul indirect, este mai bun decât
nimic, şi în al doilea rând pentru că (A3) este înaintată nu doar ca pretenţie ci şi ca
provocare. Ea spune că dacă Dumnezeu ar exista, atunci el nu ar avea un anumit tip de
dorinţă, una care, în acelaşi timp şi în mod necesar, să fie în conflict cu - şi să
depăşească - dorinţa sa pentru situaţia S. Este, cu certitudine, o provocare fie şi să
concepi posibile candidate pentru o asemenea dorinţă specializată, pentru că este greu de
înţeles ce ar putea Dumnezeu să dorească de la oameni la fel de mult cât credinţa lor în
propoziţii care includ setul P, de care depind iubirea şi veneraţia lor pentru el, şi probabil
chiar mântuirea lor. Nu există absolut nimic în Biblie care să sugereze că Dumnezeu ar
avea vreo astfel de dorinţă. A-i nega existenţa, deci, nu pare să fie o afirmaţie atât de
îndrazneaţă. Ar trebui luată ca o provocare de către oricine care doreşte să atace premisa
(A3) a AN, să descrie o candidată plauzibilă pentru dorinţa specializată la care aceasta
se referă.
Premisa (A4) a AN este exact la fel cu premisa (A4) a AR. Este singurul pas, în
afară de concluzie, pe care ambele argumente îl împartăşesc. După cum s-a indicat în
discutia AR, premisa (A4) are sprijin biblic excelent, iar a o nega ar fi total în afara
cadrului conceptual al creştinismului. Ar fi greu de găsit orice teist, oriunde, care să
nege raţionalitatea lui Dumnezeu.

Să luăm acum în considerare ceilalţi paşi ai AN. Din motive analoge celor
prezentate în legătură cu AR, premisa (B) este adevărată prin definiţie şi nu ar trebui să
fie controversată. Ea se bazează pe ideea că dacă nu există niciun mod în care situaţia S
să nu apară, atunci situaţia S trebuie să apară. Şi, dat fiind că există o fiinţă care posedă
toate patru proprietăţile enumerate în premisa (A), orice mod posibil în care situaţia S ar
putea să nu apară a fost exclus, deci situaţia S ar trebui să fie reală. Un alt mod de a privi
problema ar fi în termenii definiţiei termenului "raţional", aşa cum apare el în premisa
(A4). După cum s-a indicat mai devreme în legătură cu AR, dat fiind adevărul întregii
premise (A), premisa (B) ajunge să fie adevărată şi numai în virtutea definiţiei
termenului "raţional", aşa cum este folosit în premisa (A4). Adică, dacă o fiinţă care are
toate patru proprietăţile citate în premisa (A) nu ar crea situaţia S, aceasta ar fi o dovadă
de iraţionalitate din partea ei, ceea ce ar contrazice (A4), deci asta este logic imposibil.
Oricine pune la îndoială premisa (B), nu o înţelege corespunzător.
Precum premisa (C) a AR, premisa (C) a AN este un fapt empiric al lumii noastre.
Probabil că mai puţin de jumătate din oamenii lumii cred toate trei propoziţiile setului P.
În orice caz, există miliarde care nu cred. (C) este propoziţia din care Argumentul
Necredinţei îşi ia numele. A se observa că Argumentul Necredinţei este de asemenea un
argument pentru necredinţă, prin aceea că îsi propune să demonstreze inexistenţa lui
Dumnezeu. Aşadar, este în acelaşi timp "din necredinţă" şi "pentru necredinţă", ceea ce
ar putea sugera circularitatea. Totuşi, circularitatea este evitată atunci când cele două
tipuri de "necredinţă" sunt specificate. Argumentul pleacă de la faptul necredinţei
răspândite, în setul P, ca o premisă a sa, spre o propoziţie care exprimă necredinţa în
Dumnezeu, în calitate de concluzie a sa. Nu există nicio circularitate aici.
Pasul (D) este prima concluzie a argumentului. Ca şi în cazul AR, ea urmează
logic din premisele (B) şi (C) prin regula logică numită modus tollens. Concluzia finală,
pasul (E), de asemenea urmează logic. Precum cu AR, premisa (A) atrage după sine
propoziţia că dacă Dumnezeu există, atunci ar există o fiinţă care are toate patru
proprietăţile (1)-(4). Iar acea propoziţie, împreună cu (D), face să decurgă logic
concluzia finală, (E), prin modus tollens.
Ca şi în cazul AR, atunci când tot sprijinul pentru toate premisele este inclus, AN
trebuie clasificat ca argument inductiv. Dacă s-ar trasa o distincţie între o "problemă
deductivă a necredinţei" şi o "problemă inductivă a necredinţei", atunci AN ar adresa-o
pe cea din urmă, nu pe cea dintâi. Este un argument strâns legat de dovezi, nu e
conceput să fie concludent, din moment ce sprijinul pentru premisele sale este inductiv
sau legat de dovezi. Totuşi, AN în sine, fără a ţine cont de sprijinul pentru premisele
sale, este un argument deductiv şi, în opinia mea, solid.
Din moment ce concluziile AN decurg logic din premisele sale, singura cale de a-l
ataca ar fi prin una sau mai multe dintre premise. Împărţind (A) în patru, există un total
de şase premise care trebuie luate în considerare: (A1), (A2), (A3), (A4), (B) şi (C).
Dintre acestea, sper că am arătat mai sus că doar (A2) şi (A3) lasă loc dezbaterilor.
Celelalte par să nu fie controversate. Iar dintre cele două premise care ar putea fi
dezbătute, (A2) îmi face impresia că ar fi mai clar adevărată, pentru că este nu doar
susţinută extrem de bine de Biblie, ci şi percepută ca fiind intuitiv corectă de către o
majoritate a teiştilor. Cu toate că voi lua în considerare mai târziu o obiecţie pentru (A2),
să vedem mai întâi apărările existenţei lui Dumnezeu care atacă premisa (A3) a AN.

4. Apărarea prin Voinţa Liberă


Conform acestei obiecţii, care poate fi numită "Apărarea prin Voinţa Liberă" sau,
pe scurt, AVL, premisa (A3) a AN este falsă deoarece există ceva ce Dumnezeu doreşte
chiar mai mult decât situaţia S şi aceasta este formarea liberă a credinţei teiste
corespunzătoare. Dumnezeu doreşte ca oamenii să ajungă să creadă propoziţiile setului
P în mod liber şi nu ca rezultat al vreunui fel de constrângere. El ştie că oamenii ar crede
într-adevăr acele propoziţii dacă el le-ar implanta direct credinţa în minţi sau ar face
minuni înaintea lor. Dar a face asta ar interfera cu voinţa lor liberă, ceea ce el cu
siguranţă că nu doreşte să se întâmple. Din moment ce dorinţa lui Dumnezeu ca oamenii
să-şi pastreze voinţa liberă depăşeşte dorinţa lui pentru situaţia S, urmează că premisa
(A3) este falsă, ceea ce face AN incorect.
Există multe obiecţii pentru AVL. În primul rând, presupunând că Dumnezeu
doreşte să evite interferenţa cu voinţa liberă a oamenilor, nu este clar că această dorinţă
chiar este în conflict cu dorinţa pentru situaţia S. De ce a arăta oamenilor anumite lucruri
ar interfera cu voinţa lor liberă? Oamenii vor să ştie adevărul. Ar părea, atunci, că a le
arăta anumite lucruri nu ar interfera cu voinţa lor, ci ar fi conform cu aceasta. Nici chiar
implantarea directă a credinţei în mintea unei persoane nu e nevoie să interfereze cu
voinţa ei/lui liberă. Dacă acea persoană ar dori credinţe adevărate şi nu i-ar păsa cum
sunt obţinute acele credinţe, atunci implantarea directă de către Dumnezeu a unor
credinţe adevărate în mintea ei/lui nu ar interfera, ci mai degrabă ar fi conformă cu
voinţa liberă a persoanei. O analogie ar fi efectuarea de către Dumnezeu a unui depozit
direct, substanţial şi neaşteptat, în contul bancar al cuiva. Aceasta ar face persoana
destul de mulţumită şi nu ar interfera deloc cu voinţa ei liberă. Mai mult, după cum s-a
explicat înainte în Secţiunea I, există multe moduri în care Dumnezeu ar putea crea
situaţia S. Nu este necesar ca el să folosească nici implantarea directă, nici minunile
spectaculoase. El ar putea-o realiza prin mijloace relativ obişnuite. Ar fi absurd să
pretindem că trebuie să existe o interferenţă cu voinţa liberă de fiecare dată când se arată
orice, oricui. Credinţele oamenilor sunt afectate în fiecare zi de ceea ce citesc şi aud şi
voinţa lor liberă rămâne intactă. În final, nici chiar efectuarea unor minuni spectaculoase
nu e nevoie să cauzeze o astfel de interferenţă. Oamenii vor să ştie adevărul. Ei vor, în
special, să li se arate cum este structurată lumea în realitate. A face minuni pentru ei n-ar
face decât să se conformeze acestei dorinţe. Aşadar, nu ar interfera cu voinţa lor liberă.
Deci, AVL nu reuşeşte să atace premisa (A3) a AN pentru că nu reuşeşte să prezinte o
dorinţă a lui Dumnezeu care să fie în conflict cu dorinţa lui pentru situaţia S. Acest eşec
face Apărarea prin Voinţa Liberă, în fapt, irelevantă pentru premisa (A3).
Chiar dacă ar exista oameni a căror voinţă liberă ar suferi interferenţă dacă
Dumnezeu le-ar arăta anumite lucruri, s-ar părea că asemenea oameni ar avea un
beneficiu în a afla cum stau lucrurile în realitate. Lăsând la o parte problema mântuirii,
şi numai a fi conştienţi că exstă un Dumnezeu care iubeşte umanitatea şi care i-a oferit o
viaţă de apoi ar aduce linişte şi speranţă oamenilor. Un Dumnezeu iubitor ar dori, în
mod cert, ca ei să aibă asemenea linişte şi speranţă. Deci, chiar şi dacă s-ar accepta că a
arăta anumite lucruri unor oameni interferează cu voinţa lor liberă, AVL tot nu ar
funcţiona bine, pentru că nu a clarificat de ce Dumnezeu ar trebui să se abţină de la a le
arăta lucruri de care ar trebui să fie conştienţi. O asemenea "interferenţă cu voinţa
liberă" pare să fie tocmai lucrul de care au nevoie asemenea oameni pentru a fi "puşi la
punct".
Există încă o obiecţie referitoare la motivaţia lui Dumnezeu. AVL pare să susţină
că Dumnezeu doreşte ca oamenii să creadă propoziţiile setului P într-un mod iraţional,
fără dovezi solide. Dar de ce ar dori el asta? De ce ar crea o fiinţă raţională oamenii după
chipul ei şi apoi ar spera ca ei să devină iraţionali? Mai mult, nu este clar exact cum ar
trebui oamenii să ajungă la propoziţiile setului P în absenţa dovezilor solide. Este
alegerea religiei corecte doar o problemă de noroc în a ghici? Este mântuirea un fel de
loterie cosmică? De ce ar dori Dumnezeu să fie implicat într-o asemenea operaţiune?
Uneori se pretinde că, după Biblie, Dumnezeu chiar doreşte ca oamenii să creadă
fără dovezi. De obicei sunt citate pentru aceasta cuvintele Hristosului înviat către Toma
cel-trecut-peste-necredinţă: "Pentru că M-ai vazut, ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi
au crezut!" (Ioan 20:29). De asemenea, Petru îi laudă pe cei care cred în Iisus fără a-l fi
văzut (I Petru 1:8). Dar mesajul, aici, ar putea să nu fie acela că Dumnezeu doreşte ca
oamenii să creadă fără nicio dovadă. El ar putea să fie, mai degrabă, că există alte forme
de dovadă decât a vedea, cum ar fi, de exemplu, mărturia prietenilor. Poate că
Dumnezeu indică doar că el aprobă credinţa bazată pe mărturia altora. A se observa că,
mai devreme, Hristosul înviat îi mustrase pe unii discipoli pentru lipsa de încredere în
mărturia altor discipoli (Marcu 16:14). Cuvintele lui către Toma ar putea să fi fost doar
o continuare a acelei teme. Aşadar, nu este clar că Dumnezeu doreşte credinţă iraţională
de la oameni, şi nici de ce ar dori asta, dacă chiar o doreşte.
Ca o altă obiecţie pentru AVL, chiar dacă ar fi adevărat că a arăta anumite lucruri
oamenilor ar interfera cu voinţa lor liberă, asta nu pare să fi fost o consideraţie foarte
importantă pentru Dumnezeu. Conform Bibliei, el a făcut multe lucruri, unele destul de
spectaculoase, pentru a face ca observatorii să aibă anumite credinţe. Un apărător al
argumentului trebuie să explice de ce Dumnezeu a fost dispus să facă asemenea lucruri
în trecut dar nu mai este dispus să le facă în prezent.
În final, pretenţia că Dumnezeu are ne-interferenţa cu voinţa liberă umană ca
prioritate foarte înaltă nu este bine susţinută în Scriptură. Conform Bibliei, Dumnezeu a
omorât milioane de oameni. Cu siguranţă asta a interferat cu voinţa lor liberă, luând în
considerare că ei nu doreau să moară. Mai mult, Biblia sugerează că Dumnezeu cunoaşte
viitorul şi predestinează sorţile oamenilor. Şi aceasta ar putea interfera cu voinţa liberă
umană. În plus, există multe obstacole pentru voinţa liberă în lumea prezentă (foametea,
retardarea mentală, bolile grave, moartea prematură etc.) şi Dumnezeu face prea puţin
sau nimic pentru a le preveni. Aceasta nu este o dovadă concludentă că Dumnezeu nu
are voinţa liberă umană ca o prioritate înaltă, dar este demnă de luat în considerare,
împotrivă. Este cel puţin încă o problemă pentru Apărarea prin Voinţa Liberă. Luând în
considerare aceste multe obiecţii, argumentul nu pare să funcţioneze prea bine. Să ne
întoarcem către o apărare diferită împotriva AN.

5. Apărarea prin Încercare

Ideea din spatele a ceea ce ar putea fi numit "Apărarea prin Încercare" sau, pe
scurt, AÎ, este că Dumnezeu permite atâta necredinţă între oameni pentru a-i încerca
într-un anumit fel. S-ar putea obiecta, la început, că Dumnezeu nu are nevoie să încerce
oamenii, pentru că el deja ştie totul (după cum se afirmă în I Ioan 3:20). Biblia spune în
repetate rânduri că Dumnezeu şi fiul lui ştiu tot ceea ce se poate şti despre oameni. Pe de
altă parte, se spune şi că Dumnezeu i-ar fi încercat pe Avraam (Facerea 22:1-12) şi pe
israeliţi (Deuteronom 8:2, 13:3), poate chiar şi pe Adam şi Eva. S-ar putea ca oamenii să
fie supuşi încercărilor, nu pentru ca Dumnezeu să afle ceva, ci pentru ca să fie arătaţi
altora? De exemplu, Iov a fost încercat (Iov 1:8-12, 2:3-6), dar nu era pentru ca
Dumnezeu să afle ceva despre Iov, ci pentru a-i dovedi ceva lui Satan. Poate că
omniscienţa lui Dumnezeu nu e nevoie să fie un obstacol pentru încercări în general.
Oamenii ar putea fi încercaţi pentru beneficiul îngerilor sau sfinţilor sau al altor
privitori. Sau ar putea fi pentru a arăta oamenilor înşişi propriile lor defecte. AÎ este
argumentul că premisa (A3) a AN este falsă pentru că există ceva în conflict cu situaţia
S, ceva ce Dumneze doreşte chiar mai mult decât situaţia S, iar aceasta este să-i încerce
pe oameni.
Întrebarea care se ridică este în ce fel ar intra în conflict efectuarea încercărilor cu
situaţia S. Există două versiuni ale AÎ. Conform uneia dintre versiuni, dovezile pentru
propoziţiile setului P sunt inadecvate şi ceea ce se testează este înclinaţia oamenilor de a
crede acele propoziţii în ciuda dovezilor inadecvate. Dacă Dumnezeu ar furniza dovezi
suplimentare pentru setul P, făcând astfel dovezile să devină adecvate, aceasta, în mod
necesar, ar deranja un astfel de test. Când argumentul este astfel formulat, el se apropie
de AVL şi întâlneşte unele obiecţii comune. De ce, de exemplu, ar crea Dumnezeu, care
este raţional, oamenii după chipul său, dar apoi spera ca ei să creadă în mod iraţional,
fără dovezi adecvate? Nu voi urmări această versiune.

A doua versiune a AÎ este cea la care apelează de obicei creştinii evanghelici. Este
un reazem principal în "redeşteptările" evanghelistului Billy Graham, care îndeamnă
oamenii să "decidă în favoarea lui Hristos". Conform versiunii a doua, dovezile pentru
setul P sunt deja suficient de adecvate. Dovezile istorice ale învierii lui Iisus şi ale
acurateţii Noului Testament în general, din care se poate extrage setul P, sunt, în mod
cert, suficiente şi se află la dispozitia imediată a oricui care doreşte să cunoască
adevărul. Deci oamenii care nu cred setul P trebuie că refuză să creadă dintr-un defect
spiritual, cum ar fi falsa mândrie (uneori numită în Biblie "o împietrire a inimii").
Dumnezeu doreşte ca astfel de oameni să fie deosebiţi şi identificaţi, probabil pentru a fi
eliminaţi în Ziua Judecăţii, şi în acest scop se efectuează încercările. Dar dacă
Dumnezeu ar furniza încă şi mai multe dovezi pentru setul P, atunci, în primul rând,
probabil ar fi inutile (dupa cum se sugerează în Ioan 12:37 şi Luca 16:31). În al doilea
rând, chiar dacă nu ar fi inutile ci chiar ar fi atât de copleşitoare încât să depăşească falsa
mândrie a oamenilor şi astfel i-ar face să creadă setul P, acesta ar face prea dificilă
discernerea şi identificarea oamenilor care au defectul spiritual al falsei mândrii. Deci
încercările ar fi în mod necesar deranjate, ceea ce Dumnezeu nu doreşte. Din moment ce
dorinţa lui Dumnezeu ca încercarile să nu fie deranjate, în acelaşi timp depăşeşte şi este
în conflict cu dorinţa sa pentru situaţia S, urmează că premisa (A3) a AN este falsă.
Există multe obiecţii pentru această a doua versiune a AÎ. Una evidentă este că
realmente nu există dovezi solide pentru setul P, nici măcar pentru propoziţia (A) a sa.
Presupusa acurateţe istorică a Noului Testament este total neconvingătoare. Aşadar,
pretenţia argumentului că asemenea dovezi există este eronată.
Dar chiar şi dacă ar exista dovezi solide pentru toate propoziţiile setului P, este
clar că miliarde de oameni ai lumii nu sunt conştienţi de acestea. Şi nici nu sunt în stare,
altfel decât prin intervenţie divină, să devină conştienţi de ele. Circumstanţele lor
culturale o împiedică. Astfel, pretenţia emisă în AÎ că dovezile pentru setul P ar fi "la
dispoziţia imediată" a tuturor este de asemenea, în mod clar, eronată.
Să considerăm acum acei oameni care au acces imediat la Noul Testament şi orice
alte documente sau dovezi care ar fi relevante pentru adevărul setului P. Dacă ei nu cred
setul P, trebuie să fie pentru că "refuză să creadă" din cauza a ceva cum ar fi falsa
mândrie? Cu certitudine, nu. O explicaţie alternativă este că ei pur şi simplu găsesc
documentele sau dovezile că fiind neconvingătoare. Nu există nimic referitor la Biblie
care să arate în mod clar că este adevărată. Un observator neutru nu are niciun motiv să
accepte creştinismul în dauna celorlalte religii.
Mai mult, chiar dacă ar exista dovezi clare care să arate că setul P este adevărat, s-
ar putea ca oamenii pur şi simplu să nu fi raţionat corect în această problemă. S-ar putea
ca ei să nu fi reuşit niciodată să "adune doi cu doi". Nereuşita lor în a crede setul P ar
putea să fie din cauza unei greşeli sincere în gândirea lor despre Dumnezeu şi viaţa de
apoi. Aşadar, pretenţia emisă în AÎ că toţi necredincioşii în setul P trebuie că suferă de
un "defect spiritual" este, în mod clar, greşită.
Întreaga idee a unui test al întregii lumi este plină de dificultăţi. Milioane de
oameni mor prea tineri sau sunt prea bolnavi sau retardaţi ca să poată fi încercaţi
corespunzător. Vieţile multora sunt centrate doar pe lupta pentru supravieţuire. Aşadar,
lumea este departe de a fi ideală pentru scopul încercării oamenilor. Acesta în sine este
un motiv bun pentru a nega că Dumnezeu ar fi implicat într-un astfel de proces de
testare sau că l-ar avea ca prioritate înaltă.
Dacă ar fi în desfăşurare vreun test de felul celui descris, ar fi foarte nedrept faţă
de non-teişti şi faţă de oamenii din tradiţii ne-vestice. Cei mai mulţi oameni au tendinţe
puternice spre a rămâne la sistemul de credinţe al familiei în care s-au născut. Ar fi
nedrept să fie pedepsiţi cei cu religii "greşite" pentru că nu s-au revoltat şi nu s-au
convertit la una care acceptă setul P. A sugera că Dumnezeu este angajat într-o astfel de
practică este total contrar cu faptul că el este drept şi iubitor, proprietăţi care-i sunt
atribuite de către cei mai mulţi teişti, cel puţin în Statele Unite.
Încă o problemă cu ideea încercării este că ea nu reuşeşte să clarifice cât de
intense trebuie să fie credinţele relevante pentru trecerea testului. Să presupunem că
cineva crede prima propoziţie a setului P dar are mici îndoieli referitor la a doua şi a
treia. În fond, conceptul unui Dumnezeu iubitor care a oferit umanităţii o viaţă de apoi
nu este unul dat în experienţă sau intuitiv evident. Cineva ar putea cu uşurinţă să aibă
unele îndoieli în acest domeniu. O astfel de persoană ar pica în mod necesar testul?
Întregul domeniu al testelor de credinţă pare plin de neclarităţi şi capcane conceptuale.
Dacă Dumnezeu ar fi realmente interesat de identificarea oamenilor care refuză să
creadă setul P, atunci el ar trebui să fi făcut ca dovezile pentru setul P să fie suficient de
bune şi convingătoare. Numai atunci, motivul pentru necredinţă ar trebui să fie altceva
decât "dovezi neconvingătoare". Deci doar prin furnizarea mult mai multor dovezi decât
există pentru setul P ar putea Dumnezeu să efectueze în mod rezonabil genul de teste pe
care i le atribuie AÎ. Ceea ce arată aceasta este că nu există niciun conflict real între
dorinţa lui Dumnezeu pentru situaţia S şi presupusa lui dorinţă ca falsa mândrie a
oamenilor să fie demascată. Dumnezeu ar fi putut furniza o cantitate imensă de dovezi
pentru toate trei propoziţiile setului P, destule încât să-i facă pe aproape toţi oamenii să-l
accepte, şi apoi ar fi putut vedea care sunt cei care "tergiversează". Cei care tot nu cred
setul P după toate acestea ar putea foarte bine să "refuze să creadă". Astfel, Dumnezeu
şi-ar putea satisface ambele dorinţe: ar putea avea situaţia S şi, de asemenea, efectua
genul de test descris în AÎ. Din moment ce aceste dorinţe nu sunt, de fapt, conflictuale,
s-a dovedit ca AÎ este de fapt irelevant pentru premisa (A3) a AN şi, în mod clar, nu o
respinge.

6. O aplicare recentă a AÎ

Într-un eseu intitulat "De ce nu sunt dovezile mai clare?", John A. Bloom a
încercat să explice, dintr-o perspectivă creştină, de ce Dumnezeu nu a oferit umanităţii
dovezi mai clare pentru adevărul unor astfel de propoziţii precum cele din setul P. În
pag. 3, Bloom spune următoarele:

Dumnezeul Bibliei nu este defel dependent de omenire, nici măcar pentru iubire
sau veneraţie. Faptul că Se revelează pe Sine este pentru beneficiul nostru, nu al Său.
Dar chiar şi dacă El descoperă dovezi despre Sine doar pentru beneficiul nostru,
de ce nu este El mai deschis în această chestiune? Cel puţin atât pare să fie clar: Dacă
El Şi-ar face prezenţa sau dovezile prea evidente, aceasta ar interfera cu demonstraţia
Sa, de la care se aşteaptă să descopere adevăratul caracter interior al omenirii... El Se
reţine pentru a demonstra fiinţelor umane ceva despre caracterul nostru interior sau
tendinţa către rău. Am puntea numi aceasta principiul "şerifului din tavernă" - oamenii
tind să fie buni atunci când cred că sunt supravegheaţi de o autoritate. Dacă un şerif
doreşte să găsească sau să descopere cine sunt cei care fac probleme într-o tavernă, el
trebuie ori să se ascundă sau să pară a fi un molâu ineficient, altfel băieţii răi se vor
comporta la fel de bine ca restul lumii...
Desigur, Dumnezeu nu conduce un experiment pentru că El deja cunoaşte
rezultatul. Este mai degrabă o demonstraţie cu rezultatele păstrate pentru Ziua
Judecăţii.

Blom pare să creadă că necredincioşii se comportă în moduri răutăcioase şi că


Dumnezeu (precum şeriful din tavernă) doreşte să-i "prindă în flagrant". Deci Dumnezeu
rămâne ascuns pentru că dacă necredincioşii ar afla de existenţa lui, si-ar schimba
comportamentul şi ar deveni morali.
Obiecţia evidentă fată de aceasta este că necredincioşii nu sunt cu nimic mai răi
decât credincioşii. Nu există niciun "flagrant" în care să fie "prinşi". Nimeni nu a adus
niciodată nicio dovadă că creştinii (sau teiştii, în general) s-ar comporta în manieră mai
morală decât ne-creştinii (sau non-teiştii).
După cum s-a arătat în citatul de mai sus, Bloom pare să creadă că dacă
Dumnezeu ar furniza mai multe dovezi ale existenţei sale, aceasta ar avea efect asupa
necredincioşilor. Dar în alt pasaj (pag. 4), el spune următoarele:

Ar fi suficientă efectuarea unei minuni incontestabile în prezenta unui


batjocoritor? Indiferent cât de impresionante ar fi astfel de manifestări, înregistrările
istoriei arată că majoritatea oamenilor aleg să ignore orice dovezi ar avea, indiferent
cât de clare ar fi...
Din perspectivă umană, de ce nu sunt dovezile mai clare? Deoarece Dumnezeu
ştie, şi a demonstrat-o deja, că indiferent cât de clare ar face El dovezile, niciodată nu
va fi suficient pentru unii. Doar un număr mai mare de dovezi nu va convinge oamenii
ale căror minţi sunt deja ataşate emoţional de o concepţie opusă, pentru că oamenii nu
sunt întotdeauna raţionali.

Bloom pare să fie neatent la aceasta contradicţie: că furnizarea de către Dumnezeu


a mai multor dovezi ale existenţei sale, pentru necredincioşi, i-ar afecta pe aceştia
(precum prezenţa şerifului în tavernă i-ar afecta pe potenţialii răufăcători) şi totuşi (din
cauza încuierii iraţionale a minţilor necredincioşilor) o asemenea acţiune a lui
Dumnezeu nu i-ar afecta. Neştiind pe care dintre propoziţiile contradictorii să o afirme,
Bloom le afirmă pe ambele!
O altă contradicţie se referă la problema dacă dovezile existente (pentru setul P)
sunt deja suficiente sau nu pentru a-i lumina pe necredincioşi. [Aceasta se leagă de cele
două versiuni diferite ale AÎ, menţionate mai sus, la începutul Secţiunii 5.] Neştiind ce
să spună, Bloom spune ambele lucruri! În citatul de mai sus, el spune că dovezile nu
sunt suficiente (din cauza încuierii iraţionale a minţilor necredincioşilor). Dar altundeva
în eseu (pag. 4-5), el spune:

Unii oameni se vor pocăi chiar văzând un nivel scăzut de dovezi; pentru alţii e
necesar un nivel mai înalt. Unii oameni vor primi mult mai multe dovezi decât sunt
necesare pentru a-i converti pe alţii şi tot nu se vor pocăi. În ciuda nivelurilor variate
de dovezi la care sunt expuşi oamenii de-a lungul variatelor perioade şi culturi,
Dumnezeu afirmă că El a dat fiecărei persoane destul încât să realizeze că ar fi mai
bine să nu continue sa facă răul...
Dumnezeu prezintă dovezi suficiente pentru oamenii ne-influenţabili.

Astfel, Bloom se contrazice, spunând într-un loc că dovezile existente sunt


suficiente pentru necredincioşi şi în altul că nu sunt suficiente.
Dacă dovezile sunt suficiente, atunci de ce există atât de mulţi necredincioşi?
Însuşi faptul că ei nu cred arată că, oricare ar fi fost dovezile pe care le-au primit, ele nu
au fost suficiente. Pe de altă parte, dacă nu le-au fost oferite dovezi suficiente, atunci
pare nedrept ca ei să fie pedepsiţi. În loc să-i pedepsească, o divinitate omnibenevolentă
ar trebui să caute să-i lumineze. La urma urmei, după cum Bloom însuşi spunea mai
devreme, Dumnezeu se revelează oamenilor doar pentru binele lor, nu pentru al său.
Toate obiecţiile ridicate împotriva AÎ în Secţiunea 5, mai sus, se aplică modului în
care Bloom a formulat această apărare. El spune că Biblia însăşi aduce dovezi solide
pentru Dumnezeul creştin, dar această afirmaţie a fost respinsă detaliat. Chiar dacă ar
exista asemenea dovezi undeva, e clar că mulţi - dacă nu cei mai mulţi - oameni nu sunt
conştienţi de ele (după cum pare să admită Bloom prin referirea de mai sus la "variate
perioade şi culturi"), deci a pedepsi asemenea necredincioşi ar fi total nedrept. În final,
chiar dacă Bloom ar avea dreptate şi necredincioşii ar fi într-o "stare de negare"
iraţională în ce priveşte dovezile pentru Dumnezeul creştinismului, el tot ne-ar datora o
explicaţie a motivului pentru care o astfel de divinitate ar dori să pedepsească asemenea
oameni. Lucrul de care ar părea ca ei au nevoie, în schimb, este un fel de tratament
pentru iraţionalitatea lor. Poate că le-ar folosi un curs bun de gândire critică, pentru că
nu par să ştie ce e mai bine pentru ei.
Apărarea prin Încercare este întâlnită din când în când, după cum arată eseul lui
Bloom, şi are o uşoară legătură cu ideea populară a Pariului lui Pascal. Dar noţiunea că
miliarde de oameni sunt cumva conştienţi de propoziţiile setului P dar "refuză să creadă"
în ele este pur şi simplu prea forţată pentru a fi luată în serios. Iar ideea că Dumnezeu
este mai interesat de a "prinde" astfel de oameni decât de a-i vindeca de ignoranţa lor
este de asemenea prea ne-rezonabilă pentru a putea fi acceptată. E clar că e nevoie de o
altfel de apărare împotriva Argumentului Existenţei Necredinţei.

7. Apărarea prin Viaţa de Apoi

Aici, obiecţia este că premisa (A2) a AN este cea falsă, în fond, pentru că
Dumnezeu nu este de fapt interesat de situaţia S, ci mai degrabă de o situaţie viitoare,
oarecum asemănătoare cu S. Este o situaţie în care toată lumea va crede propoziţiile
setului P, dar cei mai mulţi oameni vor fi ajuns să le creadă într-o viaţă de apoi şi nu
înainte de moartea lor fizică, după cum se specifică în situaţia S. Din moment ce
Dumnezeu doreşte această altă situaţie şi nu situaţia S, premisa (A2) a argumentului este
falsă. Să numim această obiecţie faţă de AN "Apărarea prin Viaţa de Apoi" sau AVA, pe
scurt. Este o apărare a exisţentei lui Dumnezeu care se bazează pe ideea unei societăţi
viitoare în care Dumnezeu sau fiul său domneşte ca rege şi în care toată lumea crede
toate trei propoziţiile setului P (sau le cunoaşte, după cum ar spune un apărător).
Oamenii care vor fi murit fără să fie luminaţi suficient asupra evangheliei vor fi înviaţi
la timpul regatului viitor şi li se va oferi o altă şansă de a "ajunge la adevăr". Din această
cauză, Dumnezeu nu doreşte situaţia S, care se referă doar la credinţa premergătoare
morţii fizice. Şi astfel premisa (A2) a AN este falsă.
Există mai multe obiecţii pentru AVA. În primul rând, există probleme
conceptuale cu ideea unei învieri generale a morţilor, în care oamenii revin oarecum la
viaţă în trupuri noi şi pot totuşi să fie identificaţi ca oamenii care erau înainte de moarte.
Acesta este un subiect larg în sine şi nu e nevoie să îl dezvoltam aici. Trebuie doar să
reţinem că mulţi nu sunt convinşi că o astfel de viaţă de apoi este măcar conceptual
posibilă.
O a doua obiecţie este că AVA nu are nicio bază în Scriptură şi poate chiar să o
contrazică în ce priveşte doctrina mântuirii. Argumentul pretinde că unii oameni nu vor
obţine mântuirea prin ceea ce fac sau cred în această viaţă, ci prin ceea ce vor face şi
crede în viaţa viitoare. Doar în viaţa de apoi vor ajunge să creadă în Dumnezeu şi viaţa
de apoi şi astfel vor îndeplini acea cerinţă importantă pentru mântuire. Dar Biblia nu
spune nimic despre o astfel de posibilitate şi, de fapt, unele versete par să fie în conflict
cu aceasta. Biblia spune "iată acum ziua mântuirii" (II Corinteni 6:2) şi "este rânduit
oamenilor o dată să moară, iar după aceea să fie judecata" (Evrei 9:27). Aceasta pare să
ceară îndeplinirea criteriilor pentru mântuire în această viaţă şi nu lasă loc pentru
îndeplinirea lor după învierea în viaţa viitoare.
A treia obiecţie este strâns legată de a doua. Dacă AVA ar fi corectă, atunci cam
toată lumea se va mântui la un moment dat. Nu este de aşteptat ca oamenii care sunt
conştienţi că au fost readuşi la viaţă şi cărora le predicş îngerii şi li se oferă şansa
mântuirii să piardă o asemenea oportunitate. Şi totuşi, conform Bibliei, Iisus însuşi a
spus că foarte puţini oameni se vor mântui (Matei 7:14, Luca 13:23-24). Aşadar, acesta
este încă un loc în care argumentul pare să fie în conflict cu Scriptura.
A patra obiecţie pentru AVA este că ea pare să fie incompatibilă cu trimiterea
misionarilor. De ce ar fi important pentru Dumnezeu ca misionarii să umble şi să
răspândească evanghelia în toate popoarele, începând din timpurile lui Iisus din Nazaret,
dacă oamenii vor primi încă o şansă pentru o astfel de educaţie în viaţa de apoi? După
cât se poate presupune, ei vor învăţa mult mai uşor adevărul evangheliei decât în
condiţiile trecute sau prezente, deoarece probabil vor fi conştienţi că sunt într-o viaţă de
apoi, ceea ce, în sine, ar fi o diferenţă enormă. De ce s-ar strădui misionarii să convingă
oamenii de mesajul evangheliei în această viaţă când aceeaşi sarcină ar putea fi dusă la
capăt fără efort (de exemplu de către îngeri) în viaţa viitoare? AVA nu are niciun
răspuns bun. Până când se va furniza vreun răspuns, argumentul pare incompatibil cu
importanţa acordată lucrării de misiune.
A cincea obiecţie este similară cu a patra. Există un mare mister în jurul AVA. De
ce ar structura Dumnezeu lumea în aşa fel încât să existe o perioadă premergătoare, în
care oamenii sunt, în mare, lăsaţi singuri, urmată de o perioadă a regatului, în care
domneşte Dumnezeu sau fiul său? Care este scopul acestor lucruri, mai ales dacă
oamenii pot fi înviaţi dintr-o perioadă în cealaltă şi pot avea partea mai importantă a
existenţei lor, inclusiv îndeplinirea criteriilor pentru mântuire, în decursul celei de-a
doua perioade? De ce să se mai piardă vremea cu prima perioadă? Argumentul lasă toate
acestea fără raspuns şi acesta este încă un motiv pentru a-l considera nesatisfăcător.
În final, există sprijin excelent pentru premisa (A2) a AN, după cum s-a arătat mai
sus în Argumentele (1)-(7). AVA nu a făcut nimic pentru a submina acest sprijin. Şi
numai din acest motiv, el ar trebui respins, dar obiecţiile de mai sus pentru AVA îl fac,
de asemenea, imposibil de apărat. Se pare că singurul mod de a ataca AN este prin
premisa sa (A3). Să ne orientăm, deci, spre a lua în considerare o altă obiecţie faţă de
argument, care îi acceptă premisa (A2) dar îi respinge premisa (A3).

8. Apărarea prin Scopul Necunoscut

Conform Apărării prin Voinţa Liberă, Dumnezeu se teme că a crea situaţia S ar


interfera cu voinţa liberă a oamenilor, ceea ce el doreşte să evite. Şi conform Apărării
prin Încercare, el încearcă oamenii cu privire la credinţele lor şi doreşte să evite
perturbarea testelor. Amândouă dintre acestea ar putea fi numite "Apărări prin Scop
Cunoscut" ale existenţei lui Dumnezeu împotriva AN. Exclud de aici Apărarea prin
Viaţa de Apoi, pentru că nu emite niciun scop pentru necredinţă, ci doar îi diminuează
importanţa. Ambele Apărări prin Scop Cunoscut împotriva AN s-au dovedit a fi eşecuri.
Acestea ne aduc în faţa unei apărări care nu poate fi respinsă atât de uşor,
Apărarea prin Scop Necunoscut, sau ASN, pe scurt. Conform ASN, Dumnezeu are un
scop pentru a permite atâta necredinţă în setul P, dar este un scop necunoscut în ce-i
priveşte pe oameni. Contrar sugestiei făcute în Apărarea prin Viaţa de Apoi, Dumnezeu
doreşte să prevină sau să elimine necredinţa, adică să creeze situaţia S. Dar există ceva
care intră în mod necesar în conflict cu această dorinţă, ceva ce Dumnezeu doreşte chiar
mai mult decât să creeze situaţia S. Dacă am afla ce este acel "altceva", atunci am
înţelege pe deplin de ce Dumnezeu a permis ca atâţia oameni să-şi trăiască vieţile
pământeşti fără să fie conştienţi de adevărul setului P.
ASN este un atac direct asupra premisei (A3) a AN. De fapt nu este mai mult
decât o negare categorică a ei. ASN are atât o versiune efectivistă cât şi o versiune
posibilistă. Conform celei de-a doua, este posibil ca AN să fie slab şi deci nu reuşeşte să
se constituie înt-o dovadă concludentă a inexistenţei lui Dumnezeu. Deci AN trebuie să
demonstreze că Dumnezeu nu poate avea niciun scop care să-i falsifice premisa (A3),
dar acesta este un lucru pe care argumentul nu a reuşit să îl facă. Aceasta este o
problemă care poate fi semnalată plauzibil de către cineva complet neutru în această
discuţie. Este o problemă pe care apărătorii AN (AN-iştii) sunt dispuşi să o admită.
Obiecţia faţă de versiunea posibilistă a ASN este că e prea slabă pentru a funcţiona ca
apărare a existenţei lui Dumnezeu de către majoritatea teiştilor. Din moment ce ei doresc
să afirme existenţa tipului particular de divinitate împotriva căruia este înaintat AN, ei
trebuie să arate ca AN este fără doar şi poate greşit, nu doar posibil greşit. Din acest
motiv, doar versiunea efectivistă este relevantă în contextul prezent al discuţiei. În cele
ce urmează, aşadar, voi considera că "ASN" se referă doar la versiunea sa efectivistă.
Împotriva ASN se poate înainta o Obiecţie a sarcinii dovezii. Apărătorii ASN
(ASN-iştii) emit o pretenţie existenţială specifică: există efectiv un scop divin pentru
permiterea atâtei necredinţe în setul P câtă există în lume. Deci ei au sarcina de a arăta
că un astfel de scop există efectiv, o sarcină pe care nu au îndeplinit-o deloc. Dar ei ar
putea să evite această obiecţie aplicând-o împotriva oponenţilor lor. Din moment ce AN-
iştii încearcă să dovedească sau să afirme ceva (chiar dacă dovezile lor nu se vor
concludente), şi ei au o anumită sarcină a dovezii: aceea de a arăta că fiecare dintre
premisele lor este realmente adevărată. Problema se reduce la întrebarea dacă există vreo
etapă controversată în AN, pe care AN-iştii să nu fi reuşit s-o susţină în mod adecvat,
astfel eşuând în a-şi îndeplini sarcina de a dovedi pe care o au. Dacă este aşa, ASN-iştii
se pot folosi de acest lucru în încercarea de a evita Obiecţia sarcinii dovezii, ridicată
împotriva propriei lor pretenţii existenţiale. Candidatul principal pentru o astfel de etapă
este din nou premisa (A3), conform căreia Dumnezeu nu are niciun scop care să intre în
mod necesar în conflict cu - şi sa depăşească - dorinţa sa de a crea situaţia S.
În Secţiunea 3, mai sus, Argumentele (8) şi (9) au fost înaintate în sprijinul
premisei (A3) a AN. Argumentul (8) presupune Argumentul (6), care face apel la ideea
exclusivistă că oamenii care nu cred setul P până în momentul morţii vor ajunge să fie
damnaţi. Conform (8), din moment ce situaţia S are de-a face cu destinul etern al
oamenilor şi nu poate exista nimic mai important decât asta, Dumnezeu nu poate avea
niciun scop care să-i anuleze dorinţa de a crea situaţia S, ceea ce face premisa (A3)
adevărată. Desigur, presupoziţia exclusivistă din spatele acestui mod de a raţiona ar
putea fi contestată, cu toate că este important de reţinut că cei mai mulţi creştini o
acceptă.
Celălalt argument folosit pentru a sprijini premisa (A3) a AN era Argumentul (9),
care apelează la forţa Argumentelor (1)-(4). În cazul Argumentelor (1) şi (2), ideea este
că, din moment ce Dumnezeu a poruncit tuturor oamenilor să îl iubească la maximum şi
să creadă în fiul său, ceea ce presupune credinţa în setul P, el nu poate avea scopuri care
să-i depăşească dorinţa pentru situaţia S. De asemenea, se spune că porunca iubirii
maximale este cea mai mare dintre porunci (Marcu 12:28-30), ceea ce arată că aceasta
nu este o chestiune care să fie depăşită de alte consideraţii. Iar în cazul Argumentului
(3), ideea este că din moment ce Dumnezeu i-a împuternicit efectiv pe unii dintre
apostoli să facă minuni pentru a răspândi mesajul evangheliei (care include propoziţiile
setului P), este improbabil ca el să aibă scopuri care să-i depăşească dorinţa ca mesajul
să fie răspândit. În fine, în cazul Argumentului (4), ideea este că din moment ce Iisus a
declarat că scopul lui în a veni în lume a fost să mărturisească adevărul (care, după cât
se poate presupune, include setul P), nu este posibil ca Dumnezeu să aibă vreun alt scop
care să depăşească răspândirea credinţei în setul P. Toate acestea, deci, constituie un bun
sprijin scripturistic (chiar dacă de natură indirectă) pentru premisa (A3) a AN.
Astfel, realitatea este că există sprijin consistent pentru premisa (A3) a AN în timp
ce pentru pretenţia existenţială din (versiunea efectivistă a) ASN nu există sprijin
absolut deloc. Din această cauză, AN satisface în mod clar cerinţa sarcinii dovezii
plasată asupra lui, pe când ASN nu. ASN cedează deci în faţa Obiecţiei sarcinii dovezii.
Aş dori să dezvolt mai pe larg o altă obiecţie faţă de ASN, pe care o voi numi
"Obiecţia Proprietăţilor Suplimentare". Creştinii îi atrbuie de obicei lui Dumnezeu
proprietatea că doreşte ca oamenii să-l iubească la maximum. O astfel de divinitate
trebuie că doreşte ca oamenii să creadă setul P, din moment ce aceasta le-ar lărgi
cunoaşterea a ceea ce a făcut el pentru umanitate şi astfel i-ar ajuta să îl iubească la
maximum. Dacă o persoană care nu este conştientă de adevărul setului P l-ar iubi pe
Dumnezeu, atunci ea ar ajunge să îl iubească încă şi mai mult dacă ar ajunge să fie
conştientă de acesta; deci Dumnezeu trebuie că doreşte ca oamenii să fie conştienţi de
adevărul setului P. Mai mult, după cum s-a arătat înainte, faptul că, după Scriptură,
Dumnezeu chiar a poruncit oamenilor să îl iubească la maximum şi a numit aceasta cea
mai mare poruncă a sa poate fi de asemenea folosit pentru a sprijini premisa (A3) a AN.
Ce pot spune ASN-iştii împotrivă? Dacă Dumnezeu chiar are tipul de scop mai mare pe
care spun ei că îl are, atunci de ce a emis el porunca "iubirii maximale" şi a numit-o "cea
mai mare" poruncă a sa? Nu ar avea sens ca el să facă asta. Să considerăm o analogie. Să
presupunem că clasa mea este împărţită în două grupuri de studenţi, cei care eu doresc
să aibă o anumită informaţie, X, şi cei care nu doresc să aibă X din cauza unei oarecare
consideraţii mai importante. Apoi le cer tuturor să îndeplinească sarcina T şi chiar îi
informez că aceasta este cea mai importantă cerinţă a mea. Dar îndeplinirea sarcinii T
presupune posesia informaţiei X. Cred că aici s-ar putea spune în mod corect că sunt
iraţional. Nu ar avea sens ca eu să cer oamenilor să facă ceva ce eu doresc într-adevăr să
facă, atunci când a o face presupune ca ei să aibă o informaţie pe care eu nu doresc să o
aibă. Aceasta este foarte asemănătoare cu situaţia în care îl plasează ASN-iştii pe
Dumnezeu. Ei acceptă că el doreşte ca toţi să îl iubim la maximum şi chiar ne-a poruncit
să o facem, prin "cea mai mare" poruncă a sa. Dar pentru ca noi să o facem, trebuie să
fim conştienţi de setul P. Atunci ASN-iştii pretind că există un scop divin necunoscut
care depăşeşte dorinţa lui Dumnezeu de a ne face conştienţi de setul P. Dacă Dumnezeu
are un astfel de scop mai mare, de ce ar emite el porunca dată? Nu putem înţelege. ASN
îl face pe Dumnezeu să pară iraţional.
Un alt motiv pentru ca Dumnezeu să descopere umanităţii scopul pentru care
permite atâta necredinţă în setul P (sau cel puţin faptul că are un astfel de scop) ar fi
furnizarea de muniţie care ar respinge premisa (A3) a AN şi deci AN însuşi. Aceasta ar
ajuta la eradicarea oricărei necredinţe existente, care ar fi fost bazată pe AN, ceea ce
Dumnezeu ar dori să vadă întâmplându-se dacă ar exista. Neîndoielnic că în lume există
mai multă necredinţă bazată pe AR decât pe AN, dar asta s-ar putea schimba în viitor. În
orice caz, ar fi potrivit pentru Dumnezeu să înabuşe în faşă necredinţa bazată pe AN.
Faptul că nu a făcut-o este un semn de iraţionalitate din partea lui. Sau, mai degrabă,
este un semn al inexistenţei lui, din moment ce Dumnezeu este prin definiţie raţional.
O altă proprietate a lui Dumnezeu, aşa cum este el conceput de obicei, (dincolo de
cele obişnuite şi în plus faţă de cea menţionată mai sus) este aceea de a fi făcut
următoarele trei lucruri: (1) şi-a trimis fiul să "mărturisească adevărul" (setului P); (2) a
îndrumat misionari (prin fiul său) să răspândească mesajul evangheliei tuturor
naţiunilor; şi (3) chiar i-a împuternicit pe unii dintre misionari să facă minuni pentru a-i
ajuta să transmită mesajul. Conform cu ceea ce ar putea fi numit "Răspunsul referitor la
Misiune", aceasta arată doar că Dumnezeu dorea situaţia S, nu că ar fi dorit să o creeze
însuşi. A avea misionari umani care să îndeplinească sarcina era mai important pentru
Dumnezeu decât rezultatul în sine. Dar aceasta este foarte ciudat. Atunci când creştinii
încearcă să explice de ce Dumnezeu a trimis misionari, în mod normal se gândesc că
motivul este acela că Dumnezeu dorea ca mesajul evangheliei să fie răspândit în toate
naţiunile. Adică ei consideră rezultatul final ca fiind de importanţă principală. A
pretinde că nu rezultatul ci procesul în sine era mai important pentru Dumnezeu ar
deschide multe probleme: în special, de ce? De ce ar fi obţinerea rezultatului de către
oameni mai importantă decât rezultatul în sine? Un rezultat aici ar fi conştiinţa lumii
întregi despre setul P. Cum ar putea fi asta ceva secundar între priorităţile lui Dumnezeu,
după activitatea misionarilor? Şi de ce a încetat Dumnezeu să îi împuternicească pe
misionari să facă minuni? Ar fi fost mult mai probabil ca ei să reuşească în lucrarea de
misiune dacă ar fi păstrat acea putere şi dacă mai mulţi dintre ei ar fi avut-o. De
asemenea, de ce a permis Dumnezeu ca Biblia să ajungă defectuoasă (conţinând
contradicţii şi erori factuale etc., după cum se arată în diverse eseuri din Secular Web)?
Pentru a pune problema într-o manieră mai generală, de ce nu a făcut Dumnezeu mai
mult pentru a-şi ajuta misionarii să răspândească credinţa în setul P? Dacă într-adevăr
dorea ca ei să reuşească să îşi îndeplinească sarcina, atunci el ar fi trebuit să facă mai
mult pentru a-i ajuta.
ASN ar putea fi introdus aici. S-ar putea spune că există răspunsuri la toate aceste
întrebări, dar umanitatea nu este conştientă de acestea. Dintr-un motiv sau altul,
Dumnezeu nu a dezvăluit răspunsurile. Nu a dezvăluit nici scopul păstrării secretelor în
această chestiune sau măcar că ar exista un astfel de scop. Există cel puţin două obiecţii
pentru acest fel de mutare. În primul rând, nu există niciun motiv pentru a ne agăţa de
Răspunsul referitor la Misiune dacă dorim să facem apel la ASN. Se poate spune la fel
de bine că nu cunoaştem niciunele dintre scopurile lui Dumnezeu referitoare la
necredinţa larg răspândită în setul P şi se poate rămâne la atât. Nu există nimic în
Scriptură care să justifice conectarea unor astfel de scopuri cu lucrarea de misiune. A o
face este pură speculaţie. A doua obiecţie este că aici, din nou, ASN îl face pe
Dumnezeu să pară iraţional. Situaţia este la fel cu cea a suferinţei umane, doar că
prezentul cadru este mai restrâns. Este mai clar din Scriptură că Dumnezeu chiar doreşte
ca "toţi oamenii să ajungă la o cunoaştere a adevărului" decât că doreşte vreo reducere a
suferinţei pământeşti. Iisus însuşi a declarat că a venit pe pământ să "mărturisească
adevărul". Şi deci ideea "scopului necunoscut" are mai puţin spaţiu conceptual în care să
opereze.
Prezenta obiecţie pentru ASN este ceea ce numesc "Obiecţia Proprietăţilor
Suplimentare". Atât pe baza Scripturii cât şi pe a concepţiei teiste obişnuite despre
Dumnezeu în Statele Unite, ea atribuie lui Dumnezeu proprietăţile suplimentare de (1) a
dori (chiar a porunci) tuturor oamenilor să îl iubească la maximum şi (2) a-şi fi trimis
fiul şi misionarii să răspândească mesajul evanghelic în toată lumea. Argumentul este că
ASN devine extrem de implauzibil, confruntat cu aceste proprietăţi suplimentare.
Încă un argument ar putea fi adus împotriva acelor creştini care sunt exclusivişti.
Conform Scripturii, Dumnezeu doreşte ca toţi să fie mântuiţi. Dar exclusiviştii spun ca
mântuirea este refuzată acelora care nu cred setul P. Deci aceasta trebuie să fie o
motivaţie puternică pentru ca Dumnezeu să creeze situaţia S (sau credinţa universală în
setul P). Cum ar putea el avea un scop care să depăşească asta? După cum spune Biblia,
nu există nimic mai important, în ce priveşte umanitatea, decât mântuirea (Matei 16:26,
Marcu 8:36). Aici, spaţiul conceptual pentru un scop divin necunoscut este extrem de
limitat. Şi totuşi ASN-iştii ar putea încă să încerce să îşi strecoare apelul la mister. Am
dori să îi întrebăm: cum ar putea umanitatea să dezvolte o soteriologie (o teorie despre
mântuire) dacă în fundalul conceptual pândeşte vreun scop divin necunoscut care poate
foarte bine să perturbe orice cred creştinii că au aflat despre mântuire din Scriptură? În
final, apelul la ASN i-ar face pe creştinii exclusivişti să-l considere pe Dumnezeu ca
fiind îndepărtat, ascuns şi misterios. Nu s-ar putea spune multe despre mântuire cu
asemenea scopuri ascunse în fundal. Mare parte din efortul misionar evanghelic ar fi
astfel subminat, pentru că misionarii cu vederi bazate pe ASN nu ar putea răspunde la
întrebările despre mântuire. Ei ar trebui să spună lucruri ca "Asta nu este pentru
cunoaşterea noastră", ceea ce ar fi împotriva mesajului misionar "Acesta este adevărul!".
Chiar şi unii dintre creştinii evanghelici găsesc că exclusivismul îl prezintă pe
Dumnezeu ca fiind iraţional şi aceast lucru pare să fie just. O divinitate care doreşte ca
toţi oamenii să fie mântuiţi dar care permite ca 2/3 din ei să fie damnaţi din lipsă de
informaţii esenţiale pentru mântuire pare să fie destul de iraţională sau nebună. Aceasta
poate fi privită ca o extensie a Obiectiei Proprietăţilor Suplimentare. Atunci când
Dumnezeu este privit ca având proprietatea suplimentară de a dori ca toţi oamenii să fie
mântuiţi, exclusivismul devine atât de implauzibil încât nici ASN nu îl poate salva. A
apela la ASN în acel context ar submina efortul misionar şi ar fi, astfel, dăunător
evanghelismului. Ceea ce am încercat să arăt este că e extrem de iraţional pentru creştini
să facă apel la ASN, mai ales dacă adoptă o soteriologie exclusivistă. Chiar şi fără
exclusivism, consider că Obiecţia Proprietăţilor Suplimentare respinge ASN în contextul
creştinismului sau al oricărei religii teiste similare.
Se pot înainta încă şi mai multe obiecţii faţă de ASN. Luaţi în considerare
următoarele concepţii despre lume, să le numim "IA" şi "ISN" (pentru "ipoteza
agnostică" şi "ipoteza scopului necunoscut"):

IA:
* Partea I: Cel puţin una dintre următoarele afirmaţii disjuncte este
adevărată:
- (1) nu există nicio putere divină, de niciun fel, care să guverneze
universul, sau
- (2) există o astfel de putere, dar nu sub forma unei singure fiinţe
personale, sau
- (3) există o astfel de fiinţă dar ea nu este în acelaşi timp
atotputernică şi atotştiutoare, sau
- (4) fiinţa nu este întrutotul raţională, sau
- (5) fiinţa nu are o dorinţă puternică de a aduce cunoştinţa universală
a adevărului setului P între oameni, sau
- (6) fiinţa nu doreşte ca oamenii să o iubească foarte mult.
* Partea II: Nu există nicio anomalie şi niciun mister în ce priveşte faptul că
cel puţin jumătate din toţi oamenii din lume sunt lipsiţi de cunoaşterea adevărului setului
P.

ISN:
* Partea I: Următoarele afirmaţii sunt toate adevărate:
- (1) există un fel de putere divină care guvernează universul şi
- (2) acea putere are forma unei singure fiinţe personale şi
- (3) ea (fiinţa menţionată) este atotputernică şi atotştiutoare şi
- (4) ea este întrutotul raţională şi
- (5) ea are o dorinţă puternică de a aduce cunoaşterea universală a
adevărului setului P printre oameni [şi chiar si-a trimis fiul să "mărturisească" aceasta şi
a poruncit misionarilor să răspândească mesajul în toată lumea, împuternicindu-i, chiar,
pe unii dintre ei să facă minuni pentru a realiza aceasta] şi
- (6) ea are un scop mai important, pentru care permite marea lipsă de
cunoaştere a adevărului setului P, care există între oameni, un scop necunoscut
umanităţii, care, dacă ar fi cunoscut, ar fi o explicaţie completă şi
- (7) în plus, ea are un scop pentru a păstra secretul despre scopul
menţionat [în (6), mai sus], de asemenea necunoscut umanităţii, care, dacă ar fi
cunoscut, ar explica pe deplin atât păstrarea primului secret cât şi păstrarea secretă a lui
însuşi [a acestui scop, menţionat în (7)] şi
- (8) ea doreşte intens ca toţi oamenii să o iubească la maximum
[chiar poruncindu-le să o facă şi numind aceasta "cea mai mare" poruncă a sa].
* Partea II: Partea I lasă loc unei anomalii sau unui mister legat de marea
lipsă de cunoaştere a adevărului setului P, care există în lume, şi de secretul în care sunt
ţinute scopurile menţionate în (6) şi (7), nu doar pentru că umanitatea nu cunoaşte acele
scopuri, ci, mai mult, pentru că pare imposibil, date fiind proprietăţile menţionate în (3)-
(5) şi (8) ale fiinţei, ca aceasta să aibă astfel de scopuri şi să permită ca umanitatea să nu
le cunoască.

Motivul pentru care componenta (5) a ISN a fost formulată în termenii dorinţei lui
Dumnezeu de a aduce cunoaşterea şi nu în termenii în care Dumnezeu ar dori pur şi
simplu existenţa cunoaşterii înseşi este acela ca în contextul ASN presupunem că
Răspunsul referitor la Misiune şi toate celelalte Apărări prin Scop Cunoscut au fost
abandonate. ASN-istul s-a retras din toate acele dispute şi a ajuns să admită că, după
cum se pretinde în premisa (A2) a AN, Dumnezeu trebuie că vrea să creeze situaţia S.
Frontul disputei este, deci, în totalitate la premisa (A3).
Motivul pentru care s-a menţionat dorinţa lui Dumnezeu pentru iubirea de către
umanitate [afirmaţia (6) din IA şi componenta (8) din ISN] este că ea creează o anomalie
când este pusă împreună cu termenii (6) şi (7) din ISN. Un zeu care doreşte intens ca
umanitatea să îl iubească la maximum nu ar trebui să aibă scopuri pe care să le ţină
ascunse de umanitate. Asemenea secrete nu fac decât să creeze un obstacol în calea
iubirii dorite. S-ar putea afirma că scopurile nu sunt ţinute secrete faţă de noi, ci sunt pur
şi simplu dincolo de înţelegerea noastră. Dar chiar dacă ar fi aşa, Dumnezeu ar putea
măcar să descopere umanităţii faptul că scopurile există. Ar fi putut să insereze în
Scriptură pasaje care dezvăluie faptul că el are scopuri care sunt dincolo de înţelegerea
noastră, unele care, dacă le-am putea înţelege, ne-ar clarifica de ce permite el atâta
necredinţă în setul P. Aceasta ar însemna mult pentru eliminarea obstacolului în cauză.
Dar din moment ce Dumnezeu nu a dezvăluit umanităţii nici măcar existenţa vreunuia
dintre scopurile relevante, anomalia persistă.
Dintre IA şi ISN, ISN pare să aibă cea mai mică probabilitate a priori, datorită
structurii logice a celor două ipoteze. IA este o disjuncţie uriaşă, iar ISN este o
conjuncţie uriaşă. Singurul mod în care conjuncţia ar putea fi la fel de probabil sau mai
probabil adevarată decât disjuncţia ar fi ca afirmaţiile individuale ale conjuncţiei să aibă
o probabilitate mai mare decât a afirmaţiilor individuale ale disjuncţiei. Dar nu este
cazul. Nu există niciun motiv să considerăm afirmaţiile conjuncţiei mai probabile decât
ale disjuncţiei, cu atât mai mult cu cât fiecare dintre afirmaţiile conjuncţiei este, în sine,
foarte problematică şi controversată. Aşadar, ţinând seama de toate, IA este ipoteza mai
rezonabilă, care trebuie acceptată.
Mai mult, IA este mai rezonabilă decât ISN pentru că nu se confruntă cu nicio
anomalie, pe când ISN da. Cu alte cuvinte, IA nu face niciun apel la mister, pe când ISN
face. Ipotezele care fac apel la mister compromit însuşi scopul explicaţiei. De asemenea,
este important pentru efortul misionar al creştinătăţii să poată înainta explicaţii pentru
fenomene. Misionarii trebuie să arate ascultătorilor lor că creştinismul poate explica
lucrurile mai bine decât concepţiile rivale despre lume. Deci apelul la mistere divine şi
"scopuri necunoscute" ar fi contra-productiv şi nelalocul lui acolo. Chiar mai mult, ISN
nu doar că apelează la mister, ci creează un mister mult mai mare decât faptul iniţial de
explicat (care era larg-răspândita necredinţă în setul P). Misterul mai mare este anomalia
menţionată în Partea II a ISN. Acesta este încă un motiv pentru a o respinge, mai ales în
contextul creştinismului. Din moment ce IA este, în mod clar, ipoteza sau concepţia
preferabilă despre lume, este rezonabil să o acceptăm ca fiind poziţia sprijinită mai bine.
Ar fi rezonabil, atunci, nu doar să respingem ISN, ci şi să negăm existenţa Dumnezeului
creştinismului.

9. Concluzie

Una dintre tezele principale ale acestui eseu este că AR nu este singurul argument
ateologic important. Există încă un rival al existenţei lui Dumnezeu şi acesta este AN.
Ambele argumente sunt foarte puternice, mai ales în contextul creştinismului. Problema
necredinţei şi problema răului sunt probleme paralele în filosofia religiei şi trebuie să fie
tratate în paralel, în cadrul ei.
O a doua teză principală este aceea că problema necredinţei este o dificultate şi
mai mare pentru teism, şi mai ales pentru creştinism, decât problema răului. Atunci când
AR şi AN sunt aplicate în particular Dumnezeului creştin, AN este un argument mai
puternic şi mai convingător pentru concluzia lor (că acel zeu nu există) decât AR. Există
dovezi biblice că dacă Dumnezeul creştinismului ar exista, atunci el ar fi foarte
preocupat de larg raspândita lipsă de credinţă a umanităţii în setul P. Există de asemenea
dovezi biblice că dacă acea divinitate ar exista, atunci ea ar fi foarte preocupată de
suferinţa pamântească a umanităţii. Dar primele dovezi sunt mai puternice decât cele din
urmă. În consecinţă, absenţa larg răspândită a unei astfel de credinţe între oameni este
un motiv mai bun pentru a nega existenţa acelui tip de divinitate decât suferinţa
pamântească larg răspândită între oameni.

Argumentul voinţei libere pentru nonexistenţa lui Dumnezeu

de Dan Barker
Dumnezeul creştin este definit ca fiinţă personală care cunoaşte totul. Conform
creştinilor, fiinţele personale au voinţă liberă.
Pentru a avea voinţă liberă trebuie să ai mai multe opţiuni, oricare dintre ele
putând fi evitată. Aceasta înseamnă că înainte de a lua o decizie trebuie să existe o stare
de incertitudine, într-o perioadă de potenţial: nu poţi cunoaşte viitorul. Chiar dacă crezi
că îţi poţi prezice decizia, dacă pretinzi că ai voinţă liberă trebuie să admiţi posibilitatea
(dacă nu dorinţa) de a te răzgândi înainte ca decizia să fie finală.
O fiinţă care cunoaşte totul nu poate avea vreo "stare de incertitudine". Ea îşi
cunoaşte toate deciziile înainte de a le lua. Asta înseamnă că ea nu are posibilitatea de a-
şi evita deciziile şi deci îi lipseşte voinţa liberă. Din moment ce o fiinţă care nu are
voinţă liberă nu este o fiinţă personală, o fiinţă personală care cunoaşte totul nu poate
exista.
Aşadar, Dumnezeul creştin nu există.

Unii neagă că oamenii ar avea voinţă liberă, dar toţi creştinii susţin că Dumnezeu
însuşi, "în trei persoane", este un agent personal liber, deci argumentul rămâne valabil.
Alţii vor înainta obiecţia că Dumnezeu, atotputernic fiind, se poate răzgândi. Dar
dacă o face, atunci el nu va fi cunoscut viitorul de la bun început. Dacă el chiar cunoaşte
viitorul, atunci viitorul este fixat şi nici măcar Dumnezeu nu-l poate schimba. Daca el
totuşi se răzgândeşte, atunci cunoaşterea lui va fi fost limitată. Nu le poţi avea pe
amândouă: nicio fiinţă nu poate fi omniscientă şi omnipotentă în acelaşi timp.
O obiecţie mai subtilă este că Dumnezeu "ştie" ceea ce urmează să facă pentru că
el acţionează întotdeauna în concordanţă cu natura lui, ceea ce nu-i reduce libertatea.
Dumnezeu ar putea susţine, de exemplu, că el nu va spune o minciună mâine - deoarece
el spune întotdeauna adevărul. Dumnezeu ar putea să aleagă împotriva naturii lui, dar nu
o face niciodată.
Dar ce înseamnă "natura lui Dumnezeu"? A avea o natură înseamnă a avea limite.
"Natura" care-i limitează pe oameni este mediul nostru fizic şi genetica noastră; dar
"natura" unei fiinţe supranaturale trebuie să fie altceva. Este impropriu să spui că
"natura" unei fiinţe fără limite este în aceeaşi relaţie cu problema voinţei libere ca şi
natura umană.
Pentru voinţă liberă este nevoie să ai mai mult de o opţiune, o dorinţă de a alege,
libertatea de a alege (lipsa obstacolelor), puterea de a îndeplini alegerea (forţa şi
aptitudinea) şi posibilitatea de a evita opţiunea. "Forţa şi aptitudinea" pun o limită pentru
ceea ce orice persoană este "liberă" să facă. Niciun om nu are voinţa liberă de a fugi o
milă într-un minut, fără ajutor mecanic. Suntem liberi să încercăm, dar vom eşua. Toate
alegerile noastre şi, de asemenea, toate dorinţele noastre sunt limitate de natura noastră;
şi totuşi putem încă să pretindem că avem voinţă liberă (aceia dintre noi care o fac)
pentru că nu ne cunoaştem alegerile viitoare.
Dacă Dumnezeu acţionează întotdeauna conform naturii lui (orice ar însemna
asta), atunci el tot trebuie să aibă mai mult de o opţiune viabilă care să nu-i contrazică
natura dacă e să pretindă că are voinţă liberă. Altfel, el este un sclav al naturii lui, ca un
robot, şi nu un agent personal liber.
Ce ar însemna cuvântul "opţiune" pentru o fiinţă care a creat toate opţiunile?
Unii spun că "voinţa liberă" pentru Dumnezeu nu înseamnă ceea ce înseamnă
pentru oameni. Dar cum ar trebui să înţelegem asta? Pe care dintre condiţiile voinţei
libere le-ar elimina un creştin pentru a fabrica un statut de "agent liber" pentru
Dumnezeu? Opţiunile multiple? Dorinţa? Libertatea? Puterea? Posibilitatea de a evita?
Poate că dorinţa ar putea fi aruncată. Dorinţa implică o lipsă, iar unei fiinţe
perfecte nu ar trebui să îi lipsească nimic. Dar ar fi o "persoană" foarte stranie, una fără
nevoi sau dorinţe. Dorinţa este ceea ce produce necesitatea unei alegeri de la bun
început. De asemenea, ea contribuie la a evalua dacă decizia a fost rezonabilă. Fără
dorinţă, alegerile sunt volens-nolens şi nu decizii adevărate. Şi, oricum, zeul biblic şi-a
exprimat multe dorinţe.
Nicio obiecţie nu îl salvează pe Dumnezeul creştin: el nu există. Poate că s-ar
putea imagina o divinitate mai modestă: una care nu este în acelaşi timp personală şi
atotştiutoare, în acelaşi timp atotştiutoare şi atotputernică, în acelaşi timp perfectă şi
liberă. Dar până când un zeu va fi definit în mod coerent şi apoi dovedit ca existent cu
ajutorul probelor şi raţionamentului corect, este de bun-simţ să nu gândim că o astfel de
fiinţă ar exista.