Parabola fiului risipitor1

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Binecuvântaţi şi dreptmăritori creştini ai Sfintei Biserici a Domnului nostru
Iisus Hristos,

C uvântul lui Dumnezeu şi taina deopotrivă ne împărtăşesc harul, lumina,

puterea, care vin de sus înspre noi, pentru ca, înzestraţi cu acest har, cu această lumină
şi putere şi hrănindu-ne din această zestre divină, să ne înălţăm. Căci dorul de înălţare
e răsădit în noi adânc, de nedesfăcut, de nedespărţit, de nedistrus. Cineva a spus: dorinţa
răului şi a celui robit răului de a distruge nu are hotar. Dar e de nedistrus ceea ce e
dumnezeiesc, ceea ce nu mai e din lumea aceasta. Şi sunt indestructibile darul şi chipul
divin din om pentru că nu sunt pecetluite din lumea aceasta, care e zidită din nimic. Or,
nimicul nu poate distruge eternitatea, existenţa necreată, veşnică. Acest adevăr ar trebui
să pătrundă orice conştiinţă umană, iar cei care au dorinţa de a distruge – nefericiţii de ei!
– să se trezească, să-şi dea seama, să înţeleagă faptul că nu sunt şi nu vor fi niciodată în
stare să distrugă ceea ce e de nedistrus, întrucât este necreat şi etern. Numai creatura e
supusă timpului şi spaţiului, trecerii, stricăciunii şi morţii.
Dumnezeiasca Scriptură ne împărtăşeşte astăzi Evanghelia fiului risipitor.
(Evanghelia – Vestea cea bună, de sus, dar pentru noi, cei de jos.) Unii batjocoresc
adesea, spunând: Ei, nu aşteptăm noi mană cerească, şi e vorba, sigur, de mana pe care
au primit-o israelienii în pustie. Cu alte cuvinte, omul să facă bine şi să pună osul, să
muncească. Da, să muncească! Dar fără logodna, fără unitatea sfântă între cer şi pământ,
între necreat şi creat, între harul divin, dumnezeiesc, etern, a toate ziditor şi puterea,
conştiinţa, voinţa noastră zidită, fără această logodnă nu e cu putinţă nici o zidire.
Adevărul aici este, în această taină a zidirii, a logodnei. Dealtfel, se naşte ceva fără unire?
Numai că din legătura mea cu cel asemenea mie nasc ce este asemenea, dar pentru suişul
meu, pentru înălţarea mea, pentru ieşirea din orice robie a acestei lumi a zidit Dumnezeu
altă logodnă, cu Cel care-i mai presus de mine, ca să mă pot înălţa. Cugete oricine: cine

1 127 februarie 2000. Duminica a XXXIV-a după Rusalii.

 2

se poate înălţa fără Cel ce ne priveşte de sus? Cum spune Psalmistul: “Arată-Ţi de sus,
Doamne, faţa Ta şi vino să ne mântuieşti pe noi!”.
O asemenea taină mare ne descoperă şi evanghelia de astăzi, a fiului risipitor; dar
nu numaidecât risipitor, ci şi căit, convertit, revenit acasă; Acasă – în casa părintească, la
care suntem toţi chemaţi. Citind-o, intuim deodată că ea nu priveşte numai pe fiul din
Evanghelie, ci pe orice fiu, pe fiecare dintre noi ca fii ai Părintelui Ceresc, şi lumea toată.
Deci priveşte acest itinerariu, această cale a lumii şi a fiecăruia dintre noi.
Să ne ajute bunul Dumnezeu să contemplăm această evanghelie şi să o pătrundem
în adevărul ei descoperitor de taină. Căci Dumnezeu este, totodată, şi taină, şi
descoperire; taină care se descoperă, se dezvăluie. E taină pentru că e infinitul
dumnezeiesc, dar se descoperă pentru noi toţi, pentru făptura Lui, spre a-L cunoaşte şi a
ne împărtăşi din El, din lumina, din iubirea, din adevărul Lui etern: etern ziditor şi
mântuitor. Pentru că ţinta acestei zidiri este nemurirea noastră. În această lumină a
înţelegerii, în acest dar să recitim dumnezeiasca evanghelie după Sfântul evanghelist
Luca:
A zis Domnul pilda aceasta:

“Un om avea doi fii. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi
partea ce mi se cuvine din avere. Şi el le-a împărţit avuţia. Şi nu după multe zile,
adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea,
trăind în desfrânări. Şi după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în ţara aceea, şi
el a început să ducă lipsă. Şi ducându-se, s-a lipit de unul din locuitorii acelei ţări, iar
acesta l-a trimis la ţarinile sale să păzească porcii. Şi dorea să-şi sature pântecele din
roşcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea. Dar, venindu-şi în sine, a
zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame!
Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea
ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. Şi,
sculându-se, a venit la tatăl său. Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut
milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat. Şi i-a zis fiul: Tată, am greşit la
cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Şi a zis tatăl către slugile
sale: Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi
încălţăminte în picioarele lui; şi aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi, mâncând,
să ne veselim; căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au
început să se veselească. Iar fiul cel mare era la ţarină. Şi când a venit şi s-a apropiat de
casă, a auzit cântece şi jocuri. Şi, chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce
înseamnă acestea. Iar sluga i-a spus: Fratele tău a venit, iar tatăl tău a înjunghiat viţelul
cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos. Şi el s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl
lui, ieşind, îl ruga (a ieşit şi în calea celuilalt). Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: Iată,
de atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat
un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău (deci nu
fratele meu), care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el viţelul cel
îngrăşat. Tatăl însă i-a zis: Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale
sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a
înviat, pierdut era şi s-a aflat” (Luca 15, 11-32).
 3

Iubiţilor, ascultaţi: “Un om avea doi fii”. Adesea în Evanghelie Mântuitorul

foloseşte expresia un om, cu înţelesul tainic, adânc, pentru că Fiul lui Dumnezeu Însuşi
S-a făcut Om. Şi ne vorbeşte nouă, oamenilor, ca un om; dar de la Tatăl, pentru că,
imediat, în dumnezeiasca Evanghelie se descoperă Tatăl, deîndată ce fiul cel mai tânăr I
se adresează: “Tată, dă-mi avuţia”. Deci e vorba de Tatăl ceresc în dumnezeiasca
Evanghelie, pe care o binevesteşte Fiul Său, Domnul nostru Iisus Hristos. El ne-a şi
învăţat cum să ne adresăm Tatălui Său, spunându-ne: “Aşa să vă rugaţi: Tatăl nostru...”.
Să nu trecem mai departe fără a preciza că în evanghelia aceasta, ca şi în alte binevestiri
ale Mântuitorului, când vorbeşte de cei doi fii are în vedere îndeosebi pe fiii poporului
ales şi pe fiii neamurilor. Căci aşa a fost trimis: către tot omul, dar născându-Se din sânul
neamului ales, dintre iudei. Cum va spune El însuşi: “Mântuirea vine din iudei”, adică
după trup; dar către tot neamul, de pretutindeni. Şi de aceea zice: “...doi fii”, şi adaugă:
“fiul cel mai tânăr” – pentru că cei din Vechiul Testament au fost aleşi mai de timpuriu
faţă de celelalte neamuri, faţă de celelalte căi ale pedagogiei divine, celelalte religii.
Numeşte Mântuitorul pe acest fiu “mai tânăr”; şi ne ducem cu gândul la Israelul
cel nou, cum mai e numită Biserica. Fiecare dintre noi să se vadă acum, şi în starea
acestui fiu care s-a rătăcit, dar şi în chemarea lui. Şi, Doamne, câte ne descoperă nouă
Evanghelia prin acest fiu! El merge, semeţ, cu îndrăzneală, în faţa Tatălui: “Tată, dă-mi
partea de avere ce mi se cuvine!”. Nu-l roagă; socoteşte că-i un drept al lui. Reclamă, cu
un fel de orgoliu, partea ce i se cuvine – lumea aceasta mi se cuvine. Mai mult, omul
merge până acolo încât se socoteşte nu numai stăpân pe partea lui de lume, ci chiar
ziditor al ei, şi îşi îngăduie să o lucreze după chipul lui, nu după chipul lui Dumnezeu. Şi,
vai lui, Doamne, cum schimonoseşte el această lume, făcând-o neroditoare şi de
nerecunoscut, aruncând-o astfel în stricăciune, “în latura şi umbra morţii”! De aici
cuvântul atât de descoperitor de taină al Evangheliei: “avuţia ce mi se cuvine”, adică e a
mea, eu sunt stăpânul ei. De aceea unii se şi ucid pentru o palmă de pământ; şi nu numai
ici-colo, câte un om, dar sunt popoare care se măcelăresc pentru o palmă de pământ,
pentru a se înstăpâni asupra ei, dacă ar fi posibil, pe vecie. De aici vine, din acest orgoliu,
formula autarhică: “avuţia ce mi se cuvine”. Nu e un dar al lui Dumnezeu, dacă eu cred
că “mi se cuvine”.
Socotind, aşadar, că i se cuvine această avuţie, lumea aceasta, “nu după multe zile
(deci a mai zăbovit; căci răul se furişează încet în noi, scânteiază, câteodată, în orgoliu, şi
se lasă apoi, molatec, tainic şi linguşitor; şi aşa, subtil, pătrunde, adiind şi mângâind,
adulmecând stările şi sentimentele noastre), adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus
într-o ţară depărtată”. Aşa cum tâlcuiam şi la Pilda talanţilor: fiii au primit talanţii şi
“au plecat departe”. Au primit darurile dumnezeieşti, socotind că ale lor sunt, de drept,
nu ca pe un dar menit să dea fruct, să rodească. El primeşte avuţia şi pleacă departe de la
faţa tatălui său. Propriu-zis, nu te poţi depărta niciodată de Dumnezeu, în adânc. Căci
toate ale Lui sunt. Te depărtezi însă de faţa Lui, de ochii Lui; nu vrei să-I priveşti ochii. E
una din cele mai grele, străpungătoare dureri – şi lumină, totodată – să-L poţi privi pe
Dumnezeu în faţă; şi pe semenul tău să-l poţi privi; să ai curajul, îndrăzneala să te
priveşti şi pe tine, în adânc, să priveşti şi moartea în faţă – cele mai grele priviri. Dar el
pleacă departe de la faţa tatălui său, de la ochii lui Dumnezeu. Aşa cum a plecat şi Cain,
după ce şi-a ucis fratele. Deci el pleacă departe de la faţa părintelui său. Şi, precum am
auzit în evanghelie, petrece cu desfrânatele.
 4

E implicată, prin urmare, şi taina libertăţii. A spus Mântuitorul: adevărul te face

liber; binele te face liber. Libertatea e o însuşire, e o trăsătură a sufletului, un dar. Dar
care e fiinţa libertăţii? – întrebare atât de adâncă, asemenea tuturor celor dumnezeieşti. E
binele, adevărul. Dar dacă noi umplem libertatea cu răul, libertatea de a face rele mai este
ea libertate? Nu devine ea însăşi o însuşire a răului? Dumnezeiescul Pavel spune: “Toate
îmi sunt îngăduite (adică în toate am libertate) dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi
sunt îngăduite dar nu mă voi lăsa biruit de ceva. Bucatele sunt pentru pântece şi
pântecele pentru bucate şi Dumnezeu va nimici şi pe unul şi pe celelalte. Trupul însă nu
e pentru desfrânare, ci pentru Domnul, şi Domnul este pentru trup”. E trupul pentru
Domnul, de ce? – Ca să devină templu al Duhului Sfânt, ca să devină vas în care însuşi
Domnul a binevoit să locuiască. Pentru că El, Domnul este Cuvântul şi “Cuvântul trup S-
a făcut şi S-a sălăşluit între noi” (Ioan 1, 14). Deci trupul acesta e pentru Domnul, ca în
el să locuiască Dumnezeu. Nu e pentru rău, pentru stricăciune. Zice mai departe
Apostolul: “Au nu ştiţi că trupurile voastre sunt mădularele lui Hristos? Luând deci
mădularele lui Hristos le voi face mădularele unei desfrânate? Nicidecum! Sau nu ştiţi
că cel ce se alipeşte de desfrânată este un singur trup cu ea? «Căci vor fi – zice
Scriptura – cei doi un singur trup». Iar cel ce se alipeşte de Domnul este un duh cu El.
Fugiţi de desfrânare! Orice păcat pe care-l va săvârşi omul este în afară de trup. Cine se
dedă însă desfrânării păcătuieşte în însuşi trupul său. Sau nu ştiţi că trupul vostru este
templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care Îl aveţi de la Dumnezeu, şi că voi nu
sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu preţ! Slăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul
vostru şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu” (I Corinteni 6, 12-20).
Unul din cuvintele de aici, ale dumnezeiescului Pavel, te pătrunde: orice păcat
săvârşit de om e săvârşit afară din trup – prin cuvânt, prin gând, prin alte acte ale lui;
numai pe cel al desfrânării îl săvârşeşte în trupul lui. Atunci, deci, pătrunde întinarea
aceasta, răul miros al păcatului pătrunde în trup. Căci dumnezeieştii Părinţi şi Scripturile
sfinte vorbesc de buna mireasmă duhovnicească a harului, a Împărtăşaniei, a tuturor
Tainelor şi despre răul miros al păcatului. Să nu omitem adevărul din adânc: din
comuniunea prin Taina Sfântă a Cununiei toţi ne-am născut, şi sfinţii. Numai Fiul lui
Dumnezeu S-a întrupat, S-a născut de la Duhul Sfânt şi din Fecioară, descoperindu-ne
nouă cea de a doua naştere a omului, de la Duhul Sfânt. Încolo, toţi oamenii, de la Adam,
aşa ne-am născut, din această taină a comuniunii în trup. Dar nepierzând, nepierzând, de
trei ori nepierzând, taina, rostul, sensul acestei comuniuni, care e, precis, sensul ziditor,
sensul creator. Dumnezeu a îngăduit să se săvârşească orice act – şi hrana, şi comuniunea
aceasta – din bună plăcere; dar nu plăcerea e scopul. Cum, Doamne, am putea accepta
vreodată această invenţie demonică şi aberantă că plăcerea este principiul psihologic al
omului? Nu, nu e principiul, nu ea e adevărul adânc şi sensul. Plăcerea este numai
climatul, atmosfera. “Bună plăcerea Ta, Doamne, să o fac”, zice Psalmistul. Dar rostul,
scopul adânc e cel ziditor, cel creator. De aici s-au născut şi savanţii, şi neînţelepţii; şi
sfinţii, şi ticăloşii – din această taină. Deci e vorba de accepţiunea primită de la
Dumnezeu când preotul spune: “Cei doi vor fi un trup”, în binecuvântarea Sfintei Taine
a Cununiei. Iar dacă prin alipirea de la trup la trup fac din plăcere, din poftă, scop al
vieţii, atunci introduc în făptura mea întunericul stricăciunii, demonul desfrâului şi al
morţii. “Cel ce seamănă în trup, spune dumnezeieşte acelaşi Pavel, culege stricăciune şi
moarte; cel ce seamănă în duh culege viaţă şi nemurire”.
 5

Şi atunci, acest fiu, petrecând cu desfrânatele, a irosit, a cheltuit, a delapidat avuţia

Stăpânului – darurile dumnezeieşti, darurile Duhului Sfânt. Şi, înainte de toate,
conştiinţa, mintea hărăzită de Dumnezeu cu înţelepciune, cum spunem mereu, după
profeţi, apostoli şi Părinţi: cu înţelegere, cu sfat divin, cu tărie şi cunoştinţă, cu dreaptă
credinţă, cu temere de a pierde binele şi a te îmbrăca în haina răului.
Apoi “s-a făcut foamete mare în ţara aceea, şi el a început a duce lipsă”.
Observaţi, nu fără dezvăluire adâncă: foamete “în ţara aceea” şi foamete atunci şi în el.
E vorba de foametea lumii. Ce fel de foamete a lumii? – Tot ceea ce a urzit omul în
despărţirea lui de Dumnezeu. Căci păcatul începe, să nu uităm, prin orgoliu, prin
mândrie; când îndrept către mine privirea, când o întorc de la Dumnezeu şi o îndrept
către mine, eu mă despart de El. Aşa cum, închizând ochii, nu mai am lumina; şi mă văd
pe mine; şi nici pe mine nu mă mai văd în adevărul meu. La această taină ar trebui să
luăm aminte: eu nu am cum să mă cunosc fără a-L cunoaşte pe Dumnezeu. Eu mă cunosc
prin Cel ce m-a zidit. El mă cunoaşte, Dumnezeu mă cunoaşte. Cum spune Psalmistul:
“Tu, Doamne, m-ai urzit în sânul maicii mele” (Psalmul 138); sau proorocul Ieremia:
“Din sânul maicii mele m-ai chemat”; sau Sfântul Pavel, scriind corintenilor:
“Dumnezeu, Cel ce mă cunoaşte pe mine”. Nu mă cunosc dacă nu-L cunosc pe Cel după
al Cărui chip am fost zidit. Şi adevărul acesta este: foametea care era în ţara aceea, şi în
lume, şi foametea din mine îmi descoperă că eu nu mă cunosc. Pentru că foametea
adâncă e foametea de adevăr. Cum spune proorocul Amos: “Iată vin zile, zice Domnul
Dumnezeu, în care voi trimite foamete pe pământ, nu foamete de pâine şi nu sete de apă
(şi de orice bun material), ci de auzit cuvintele Domnului” (Amos 8, 11).
Aceasta e o foame pe care n-o poate, hotărât, satisface lumea de aici. Şi
epistemologia (această disciplină care se ocupă cu studiul cunoaşterii – a naturii, a lumii)
o spune astăzi cu onestitate: nu poate ştiinţa să instituie în lume Binele (o etică, spun
oamenii de ştiinţă). Nu e chemarea ei să instituie Binele adevărat, acel Bine pentru care
noi zicem, în rugăciunile de dimineaţă ale preotului: “Mulţumim Ţie, Doamne
Dumnezeul mântuirii noastre, că toate le faci spre binele vieţii noastre, pentru ca
totdeauna să privim la Tine, Doamne, Mântuitorule şi Făcătorule de bine al sufletelor
noastre.” Căci Binele vine de la El.
Şi mai e ceva ce nu poate institui ştiinţa. Ea nu poate institui sensul acestei lumi.
Gândiţi-vă, când cineva face o casă, o face cu sensul, cu rostul de a fi casă, nu-i aşa?
Când face un lucru, oricât de smerit ar fi – o îmbrăcăminte a lui, o maşină – o face cu un
sens, iubiţilor, nu? Cu un rost. Cine-i dă sensul? E în opera aceea, sau în autor? Gândiţi-
vă, cine dă sens, rost, scop acelui obiect pe care-l fac eu? E în obiectul acela sensul, sau
în autor? – În autor! Atunci, gândind la lumea aceasta, înţelegem că sensul, rostul ei nu e
în ea, ci în Autorul ei, în Dumnezeu, în Părintele Ceresc.
Zicem că lumea e operă… Dealtfel, cum mai numim noi lumea, fraţilor? Operă,
omenire, natură… Ce observăm? Toate aceste denumiri sunt de gen feminin. M-am
întâlnit nu demult cu nişte oameni din alte ţări, care au spus: “A, nu, noi nu suntem
creştini” (şi m-am mirat, pentru că unii dintre ei veneau dintr-o ţară catolică). Atunci,
primul cuvânt pe care l-am spus lor a fost: “Bine, dar sunteţi din lumea aceasta, nu?”.
“Da”. “Iar lumea aceasta o numim la genul feminin: natură, materie..., nu?”. “Da”. Şi am
întrebat pe limba lor: “Oů est le mari?” (Unde e soţul?) Unde e Mirele acestei lumi? Păi,
 6

dumneavoastră pe Mire nu-L cunoaşteţi? Şi dialogul nostru a durat astfel o oră – a fost
dar de la Dumnezeu.
Revenim la cuvântul nostru: cine e Mirele acestei lumi? E Cel pe Care Părintele
Său L-a trimis, şi pe care noi, la Prohod, Îl numim Mirele Bisericii. Iar fără Mire se poate
zidi ceva? Nu suntem noi – o, Doamne! – în cea mai gravă rătăcire şi decădere cu
putinţă, în care mintea noastră s-a dezrădăcinat, s-a nemintoşit? Vom citi la Canonul
Sfântului Andrei Criteanul: “Doamne, mintea mea cu totul ţărână mi-am făcut”. Dacă eu
toată inima mea o încredinţez numai naturii (pe româneşte: cea care naşte mereu), numai
materiei (mater, adică mamă; o, dar mama e sfântă, pentru că ea îşi are protochipul în
Maica Domnului!), când fac din ea stăpân al meu, cad rob în ea. Şi tare mi-e teamă,
Doamne, ca eu, căzând în plăcerile pentru natură, pentru materie, stând toată ziua în
dialog numai cu natura, cu materia, să nu mă molipsesc de la genul lor feminin, pe care
eu însumi l-am degradat, din pricina mea a decăzut. Pentru că aceasta ar însemna
despărţirea de Mirele Ceresc, de Dumnezeu. Şi a te despărţi de Dumnezeu, în definitiv,
ce înseamnă? – Cădere. Dar nu e cădere totală. Încă o dată o spunem şi o mărturisim, cu
o tărie de neclintit: oricât vrea răul să fie fără de hotar, să distrugă, nu poate distruge ceea
ce e de nedistrus. Şi anume, încă o dată, iubiţilor, la o judecată pe care o supun lui
Dumnezeu şi o mărturisesc: orice păcat e din lumea aceasta; fie că e insuflat de cel rău,
fie că e din trupul meu. Şi tot ce e din lumea aceasta nu poate fi indestructibil; pentru că e
zidit. Numai adevărul dumnezeiesc, numai lumina divină, numai iubirea divină nu sunt
din lumea aceasta; sunt din veşnicie. Şi eu, care port chipul lui Dumnezeu în mine,
adâncul cel de nedistrus, port odată cu chipul lui Dumnezeu şi un dar de nedistrus. Care
dar? Al spiritului şi al libertăţii; al libertăţii dumnezeieşti. Iar spiritul şi libertatea sunt
chemate să ne trezească firea cea adâncă.
Pentru că, iată, fiul rătăcit şi-a venit în fire, şi-a venit în sine. Adâncul din om e de
nedistrus. Şi-a re-venit, cum se spune, şi, deodată, s-a trezit; s-a iluminat şi libertatea.
Spirit şi libertate; lumină şi adevăr; iubire şi forţă de a te smulge din tine şi de a te
îndrepta spre lumina adevărului. Adâncul din noi, de nedistrus, repet, e chemat la trezire.
Şi s-a trezit. La ce s-a trezit, iubiţilor? La cuvântul acesta adânc. Era foamete mare în
lume, foamete de sens, pe care-l dă Dumnezeu. Iar foametea din el a căpătat grai: “Câţi
argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine...!” (Pâinea cerească, pâinea adevărului,
pâinea toată, şi pentru trup, şi pentru suflet, toate le-a făcut Dumnezeu; dar toate cu rostul
lor, pentru binele zidirii.) “...iar eu pier de foame aici”. Foametea… O foamete care te
trezeşte, o foamete pentru sănătate; nu pentru lăcomie şi distrugere. Ştim cu toţii, e
filosofia cea mai simplă: când într-o boală îţi vine foamea, ce semn e? – Că mergi spre
sănătate. Că altfel, în timpul bolii ţi-e silă şi de mâncare. Acesta e semn al bolii şi al
morţii. O, câtă vreme petrece omul în plăcere, în ticăloşiile acestei lumi! Doamne,
trezeşte-ne! Ori de câte ori aş gusta această plăcere – a trupului, a cărnii, a desfrâului – o,
Doamne, să ştiu că atunci sunt bolnav. Sunt bolnav şi nu ştiu că sunt bolnav. Nu e mai
mare tragedie decât să fii bolnav şi să crezi că eşti sănătos. Căci dulceaţa plăcerilor este
dulceaţa bolii, a stricăciunii şi a morţii. Dacă eu nu mai am foame… O, ce sfântă e
foamea, Doamne! De aceea a şi zis Mântuitorul: “Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează
de dreptate” – de dreptatea divină, de sfinţenia divină, de lumina divină, de iubirea
divină, de mântuirea divină.
 7

Era semn că se vindecă tânărul. Dă-mi, Doamne, mereu să am semnul acesta: să

am foame de Tine, Doamne, să mă satur de Tine! “Sătura-se-va inima mea, Doamne, de
slava Ta”, zice Psalmistul. Să mă satur de Tine – deci, în locul dulceţilor şi plăcerilor
lumii, să încep a simţi dulceaţa slavei lui Dumnezeu, foamea sănătăţii. Dă, Doamne,
acestei lumi foamea aceasta – de adevăr, de bine, de frumuseţe, de Tine, Doamne! Şi
împreună cu fiul din Evanghelie să mă îndrept, Doamne!
Pentru moment a mai rătăcit fiul cel tânăr. S-a lipit de unul dintre stăpânii acelei
ţări, care l-a trimis la porci. Adeseori, în loc să ne încredinţăm lui Dumnezeu, ne
încredinţăm vreunuia dintre stăpânii lumii acesteia, sărmanii. Păi nu făcuse bietul
Darwin, în căutările lui, (Dumnezeu să-l mântuiască!), nu făcuse Darwin din lupta pentru
existenţă şi din selecţia naturală, o lege a evoluţiei? Deci nu sensul creator şi ziditor
conta, ci lupta care năruie şi distruge; conta selecţia naturală. De aici au luat şi dictatorii
învăţătură şi s-au instituit ei în locul sensului. Pentru că, vezi Doamne, sensul existenţei e
în el, în dictator, dacă el s-a substituit lui Dumnezeu. Vai nouă, cât am gustat şi noi,
românii, direct şi pe viu, această selecţie naturală propusă de Darwin şi aplicată de
dictatori! Ştim ce au făcut – şi într-o parte şi în alta –, pe cine alegeau, pe cine selectau,
pentru că ei hotărau cine să fie liber, cine nu, cine să trăiască şi cine nu, cum să se nască
şi cum să moară lumea. Ei aveau drept de viaţă şi de moarte asupra unui neam întreg.
Doamne, a sosit un timp proniator, să recunoască azi ştiinţa că sensul lumii nu-l poate da
ea!
Deci tânărul din Evanghelie s-a lipit de unul dintre stăpânii lumii acesteia, şi de la
care s-a ales cu o funcţie: să păzească porcii. Iar acolo nici de roşcove nu avea parte. Dar
şi acolo fiind, şi în această decăzută stare, s-a ridicat. Şi a pornit spre tatăl, spre casă, s-a
întors. Şi, deodată, tatăl i-a ieşit în faţă, i-a ieşit în întâmpinare. Tânărul, care spusese: aşa
mă voi mărturisi tatălui – “Tată, am greşit la Cer şi înaintea ta. Nu mai sunt vrednic să
mă numesc fiul tău, primeşte-mă ca pe unul din argaţi”, n-a mai apucat să spună acestea,
că tatăl l-a şi îmbrăţişat, l-a sărutat mult şi, mai mult, a poruncit: “Daţi-i haina cea dintâi
(să reţinem cuvântul) şi-l îmbrăcaţi! Şi inel puneţi în degetul lui. Şi junghiaţi viţelul cel
îngrăşat”.
Numai asupra acestor trei idei ne mai oprim. În unele picturi vedem cum tatăl
parcă îşi închide ochii. Nu mai priveşte la păcatele fiului, ca să-l vadă după chipul zidit
cu haina cea dintâi. Cum spune dumnezeiescul Pavel: “Nici nu-Mi voi mai aduce aminte
de păcatele tale”. Şi “îmbrăcaţi-l în haina cea dintâi”, adaugă tatăl – haina chipului
divin, haina harului. Şi-i dă inelul de logodire; şi junghierea viţelului îngrăşat – taina
Trupului şi Sângelui lui Hristos. Ce înseamnă, iubiţilor? La Taina Sfântului Botez ne
rugăm aşa: “Pentru ca să-şi păzească haina Botezului şi logodirea Duhului Sfânt
neîntinată şi fără prihană în ziua cea înfricoşătoarea a lui Hristos Dumnezeul nostru”.
Logodirea, logodna harului – inelul; harul lui Dumnezeu, adică ceea ce are Dumnezeu şi
ne împărtăşeşte nouă e divin, e nemuritor. Logodirea este împărtăşirea acestui har
dumnezeiesc, harul din veşnicia lui Dumnezeu. Deci observaţi: haina cea dintâi şi
logodirea. Nu cununia; cununia nu se repetă. De aceea în Împărăţia Domnului va fi
cununie pe veci. Dar harul neîncetat se înnoieşte.
Vedeţi, taina harului: haina cea dintâi. Cu acest dar îl întâmpină părintele său când
porunceşte: “Daţi-i haina cea dintâi!”. Mare descoperire se face aici. În orice stare,
oricât de decăzuţi am fi, întrucât harul lui Dumnezeu nu se distruge, întrucât el se
 8

înnoieşte, avem nădejdea reînnoirii. Întocmai cum facem noi sfinţirea, când sfinţim apa
(aghiasma), când sfinţim apa Botezului, mai mult, când chemăm harul Sfântului Duh
asupra Sfintelor Daruri: “Doamne, Cela ce în ceasul al treilea ai trimis Duhul Tău cel
Sfânt asupra apostolilor Tăi, pe Acela, Bunule, nu-L lua de la noi, ci ni-L înnoieşte nouă
celor ce ne rugăm Ţie!”. Sau în rugăciunile noastre pentru Sfânta Împărtăşanie, cântarea
a şasea: “… ca izbăvindu-ne de patimi să dobândim adăugirea harului Tău”. Iar la
sfinţirea apei – la orice sfeştanie şi când sfinţim apa Botezului –, zicem aşa: “Şi acum
trimite harul Preasfântului Tău Duh, care sfinţeşte toate, să sfinţească şi apa aceasta”.
Aici locuieşte un cuvânt esenţial, peste care trecem, uneori, cu prea mare uşurinţă, un
cuvânt alcătuit din numai două slove: şi. Pentru că spunem: “şi acum”, deci din nou. Or,
aici e nădejde şi lumină negrăită, oricât de decăzut ai fi; aşa cum fiul căzut nu şi-a pierdut
adâncul, firea, sinea. Pentru că harul e dumnezeiesc, şi ce a săvârşit Dumnezeu o dată, pe
veci a săvârşit. Dumnezeu este numai Da, nu este şi Nu; Dumnezeu este numai zidire, nu
şi distrugere. Scriptura o spune: “Dumnezeu este Amin (aşa să fie)”. Aşadar, de fiecare
dată: şi acum. Şi acum, Doamne, la spovedanie, iartă-l pe robul Tău, fă-l din nou fiu al
Tău, Doamne. Căci spune: “mort a fost şi a înviat, pierdut a fost şi s-a aflat”. Am spus-o
de atâtea ori: gândul morţii e de două ori – gândul demonului care vrea să ucidă şi gândul
lui Dumnezeu de a ucide răul, de a ucide moartea.
Fă, Doamne, astăzi, lumea aşa să fie (fiecare dintre noi, şi eu cel dintâi): pierdut
am fost şi m-ai aflat, Doamne. M-ai pus să-Ţi slujesc Ţie, cu nevrednicie, dar cu
vrednicia Ta. Mort am fost de atâtea ori în rele, păcatele mele, dar am înviat. Fă-ne,
Doamne, vii pe noi toţi şi lumea toată, şi foamea întregii lumi stinge-o, Doamne, cu
foamea de Tine, arătându-te Tu, Adevărul mântuitor, Calea, Adevărul şi Viaţa, mântuirea
noastră, bucuria noastră! În loc de dulceaţa răului, dulceaţa slavei Tale, Doamne,
dulceaţa bucuriei, a adevărului, a binelui, a frumuseţii Tale divine, Părinte, Fiule şi
Duhule Sfinte, cu Maica Ta şi cu toţi sfinţii care umplu Cerul. Încă o dată: Tatăl, Fiul şi
Duhul Sfânt, Treimea cea nedespărţită şi de o fiinţă, nedespărţiţi să ne ţină şi pe noi, în
credinţă, în adevăr, în iubire, în lumină. Amin.