You are on page 1of 22

2

3 .

4 .

5 .

Răspândirea organismelor în hidrosferă. Aceasta formează învelişul de la suprafaţa globului terestru. iar dintre animale. BIOGEOGRAFIE ANUL I SEMESTRUL I CAPITOLUL I BIOSFERA. Este alcătuită dintr-un fundament mineral solid de roci eruptive. plantele verzi au o distribuţie limitată. Hidrofitele fotosintetizante vieţuiesc până la adâncimea de 200-400 m. vertebratele sunt puţin reprezentate. viaţa desfăşurându-se de la suprafaţă până la cele mai mari adâncimi ale Oceanului Planetar. până unde pătrund ultimele radiaţii solare (200-400 m). nevertebratele (protozoare. în special prin rozătoare (hârciogi. şoareci. litosferă. În sol. popândăi. Atmosfera constituie învelişul cel mai mobil al Globului terestru. iar animalele pot circula pe spaţii întinse. aceasta constituie învelişul geografic populat cu organisme vii. În cadrul hidrosferei. marmote. şi anume până la 11034 m adâncime. constituită dintr-un amestec de diferite gaze cu predominarea azotului. ciuperci). Acestea populează păturile superioare ale hidrosferei. format la zona de îmbinare. plantele verzi au o răspândire mult mai redusă în spaţiu decât animalele deoarece dezvoltarea lor este condiţionată de radiaţia solară. edificând continentele.) şi câteva insectivore (cârtiţe) care îşi sapă galerii şi canale subterane până la 5-6 m. metamorfice şi sedimentare. cel care a introdus noţiunea de biosferă. atmosfera. întreaga hidrosferă şi stratul superior al litosferei. Fundamentul mineral al celor trei învelişuri populat cu plante şi animale constituie biosfera. plantele şi animalele sunt răspândite neuniform. constituind aeroplanctonul. altul lichid. etc. de interferenţă a învelişurilor anorganice şi care este populat cu organisme vii. Dintre plante predomină talofitele (bacterii. Hidrosfera constituie 71% din suprafaţa globului terestru. În aceste învelişuri. atmosferei şi în cele superioare ale litosferei. După cum precizează geologul austriac Ed. oceane. Sunt lipsite sau foarte sărace în organisme numai lacurile şi mările bogate în săruri minerale (Marea Moartă). alge. iar cel inferior limitat la nămolul străfundurilor. În biosferă. zboară până la 20 m. insecte). Majoritatea insectelor bune zburătoare. atmosferă Globul pământesc este constituit din trei învelişuri distincte şi anume unul solid. Răspândirea organismelor în cadrul învelişurilor distincte ale globului pământesc: hidrosferă. Litosfera constituie componentul primar al biosferei unde marea majoritate a organismelor se află răspândite la suprafaţa ei. situat în stratele inferioare ale hidrosferei. În aeroplancton au fost identificate numeroase insecte mici de 2-3 mm lungime. 6 . până la înălţimea de 50-70 m. ocupând întreaga suprafaţă a uscatului şi pe întregul ocean planetar până la cele mai mari adâncimi. Plantele folosesc litosfera ca suport de susţinere. În mări şi oceane organismele vii au o distribuţie neuniformă. Cele mai multe sunt concentrate în două straturi. Răspândirea organismelor în atmosferă. care înconjoară pământul. unul superior unde schimbul de oxigen este mai intens şi substanţele nutritive mai abundente. în stratul inferior al troposferei. litosfera. extensiunea lor fiind legată de prezenţa radiaţiilor solare. Răspândirea organismelor în litosferă. Limita superioară până la care s-au putut observa organisme vii în atmosferă se află la 10 000-13 000 m. hidrosfera. limitrofă cu litosfera. reprezentat de mări. în care plutesc impurităţi de praf şi unele organisme vii. Plantele de deşert cum este saxaulul (Haloxylon) îşi înfige rădăcina până la 10- 20 m. viermi. De la 100 m până la 5000 m în atmosferă se întâlnesc numai organismele care sunt susţinute şi transportate pasiv cu ajutorul curenţilor de aer. populând partea inferioară a atmosferei. urmată de un strat de grosimi variabile de sol. Suess (1875). În atmosferă viaţa se desfăşoară cu o intensitate mai accentuată în limitele inferioare ale acesteia. Animalele au o răspândire mult mai largă decât plantele. reţeaua hidrografică şi al treilea gazos. necesare fotosintezei. Stratul intermediar este sărac în organisme.

7 . animalelor şi omului.000 m 3. Limita inferioară a vieţii în hidrosferă se întâlneşte la: a) 200-400 m adâncime b) 11.000 m b) 22. Ele se dezvoltă pe o suprafaţă foarte restrânsă. Aceasta este caracteristică îndeosebi plantelor şi se realizează sub acţiunea vântului. După modul în care îşi răspândesc fructele şi seminţele. dintre atmosferă şi litosferă şi dintre litosferă şi hidrosferă. toporaşul (Viola odorata).larve de păduchi. bacterii. Spre limita superioară a stratosferei şi anume la înălţimea de 22 000 m au fost identificate numai bacterii şi spori de ciuperci.000 m nu se găsesc organisme vii. ciocul berzei (Geranium pratense). păianjeni mărunţi. deoarece dispare „stratul de ozon”. în urma cărora seminţele sunt aruncate la o distanţă destul de mică prin explozia capsulei. lăstunilor se află la: a) 400 m înălţime b) 1000 m înălţime c) 7000 m înălţime 5. Regiunea de întrepătrundere şi de interacţiune a litosferei. În biosferă cea mai mare concentraţie de organisme vii se află în regiunile limitrofe dintre atmosferă şi hidrosferă. Limita a zbor a albatroşilor. fie cu ajutorul factorilor naturali externi (diseminare pasivă).034 m adâncime c) 1000-2000 m adâncime CAPITOLUL II MODURI DE DISEMINARE A ORGANISMELOR Organismele de pe suprafaţa terestră se răspândesc pe mai multe căi: fie prin mijloace proprii (diseminare activă). ceea ce face să aibă o densitate mare şi totodată o mare capacitate de apărare împotriva altor specii din afară. atmosferei şi hidrosferei constituie un înveliş complex al Pământului numit înveliş geografic. apei.000 – 22. Întrebări de autoevaluare: 1. ele nu ar putea supravieţui datorită razelor ultraviolete care le-ar ucide. Aici au loc intense procese fizico-chimice.000 m c) 12. Biosfera constituie: a) învelişul geografic populat cu organisme vii a) învelişul geografic populat cu plante b) învelişul geografic populat cu animale 2. Ca exemplu menţionăm: plesnitoarea (Ecbalium elaterium). plantele se împart în două categorii şi anume: autocore şi alocore. alge unicelulare. Limita de zbor a condorului se află la: a) 5000 m înălţime b) 7000 m înălţime c) 1000 m înălţime 4. afide. piersicelul sau slăbănogul (Impatiens nolitangere).000 – 13.000 – 30. Categoria aceasta de plante care îşi răspândeşte seminţele prin împrăştiere datorită unor dispozitive mecanice poartă numele de plante autocore. declanşate de energia solară şi de gravitaţia universală în interacţiune contradictorie cu procesele legate de dinamica internă a pământului. La o altitudine mai mare de 30. fregatelor. diferiţi spori şi numeroase grăuncioare de polen. Diseminarea activă Se referă la plantele care-şi răspândesc seminţele prin împrăştiere datorită unor mijloace active. Diseminarea pasivă. Limita superioară a organismelor în atmosferă se află la: a) 10.

De exemplu. seminţele stânjenelului de baltă (Iris pseudoacorus) şi a castanelor de baltă (Trapa natans) care prezintă nişte dispozitive pentru plutire. iar dintre cele terestre cităm: şoimul călător (Falco peregrinus). jir. O serie de animale din categoria micilor rozătoare aduc în ascunzătorile şi galeriile lor situate la diferite distanţe. etc. Tot vântul transportă prin aer şi apoi prin rostogolire fructe şi seminţe prevăzute cu aparate de plutire (mici paraşute. Păsările care duc mai mult o viaţă acvatică preiau pe ghearele lor odată cu nămolul ouă. trestia de baltă (Phragmites communis). Orice specie. Zoocoria. Aceasta se referă la răspândirea plantelor prin intermediul apei. Animalele pot să transporte la rândul lor alte animale. carpenul (Carpinus betulus). cum sunt mesteacănul (Betula verrucosa). În acest caz plantele prezintă anumite adaptări. arţarul (Acer platanoides). Animalele acvatice cu areal cosmopolit sunt scrumbia de mare (Scomber scrombus). formă şi dimensiune arealele se împart în: cosmopolite. discontinue (disjuncte). De asemenea. În alte cazuri seminţele plantelor sunt protejate de un strat de ceară care le permit să reziste vreme îndelungată. iar pe de alta de greutatea lor extrem de redusă. Desigur. Din categoria plantelor acvatice şi palustre cu areal cosmopolit pot fi menţionate: lintiţele. sturzi). Avicennia. oţetarul (Rhus typhina). ciuful de baltă (Asio flammeus). că diseminarea seminţelor şi fructelor este influenţată pe de o parte de caracterele morfologice ale diasporilor. papura (Typha latifolia). delfinul. Arealul biogeografic Suprafaţa geografică ocupată de o anumită specie. broscăriţa (Potamogeton lucens). Plantele pentru a putea fi diseminate prin intermediul apei. iar dintre cele terestre traista ciobanului (Capsella bursa pastoris). se explică faptul că o serie de specii de mangrove (Rhizophora. La anumiţi arbori. Aşa este cazul seminţelor de holeră (Xanthium spinosum). trebuie ca seminţele sau fructele lor să prezinte dispozitive pentru plutire şi pentru a fi protejate de putrezire. Se referă diseminarea plantelor prin intermediul animalelor. de asemenea. Datorită vastei răspândiri organismele cosmopolite se mai numesc şi euricore (eurys=larg. Dintre carnivore fac parte lupul (Canis lupus) răspândit în Europa. Un exemplu în acest sens îl constituie seminţele unor fanerogame cum sunt cele de poroinic (Orchis fusca) sau de şopârliţă albă (Parnassia palustris) care sunt transportate pe distanţe de mii de km până când ajung să fie luate şi depuse pe sol de picăturile de ploaie. spini. De regulă. pătlagina (Plantago major). puf sau aripioare). circumterestre. diasporii lor sunt prevăzuţi cu organe adezive care se lipesc. Categorii de areale După poziţia pe glob. În primul rând. balena (Balenoptera musculus). etc. etc. Aşa. ulmul (Ulmus campestris). Din acest punct indivizii fiecărei specii considerată tind să se răspândească radiar spre periferie. iar cele de pe coasta vestică a Africii se aseamănă cu cele de pe coastele Americii de Sud.) de pe coasta de vest a Indiei sunt foarte asemănătoare cu cele de pe ţărmul estic al Africii. chiar şi nuci. de turiţa mare (Agrimonia eupatoria). păpădia (Taraxacum officinale). alune. paraziţii care se prind de pielea acestora sau de penele păsărilor pentru a fi purtaţi pe spaţii foarte largi. cucul (Cuculus canorus). fructul este prevăzut. culbeceasa (Medicago denticulata) ca şi de achena de vâzdoagă (Tagetis minuta). gen sau familie de plante sau animale reprezintă arealul biogeografic sau aria de distribuţie sau răspândire geografică a acestora. troscotul (Polygonum aviculare). Acestea dacă nu sunt consumate. fructele de vâsc (Viscum album) conţinând anumite substanţe cleioase se lipesc cu uşurinţă de animale şi îndeosebi de ciocul unor păsări (mierle. sub diferite forme şi prin diverse mijloace (diseminare activă şi diseminare pasivă) cu scopul de a-şi mări arealul de existenţă. cu timpul sub influenţa unor condiţii favorabile ajung să germineze. Asia şi America de Nord şi puma (Felis concolor) întâlnită între Canada şi Patagonia. Cea mai rezistentă este nuca de cocos (Cocos nucifera) care este capabilă să plutească mii de km sub influenţa curenţilor oceanici. endemice şi vicariante. icre şi chiar viermi. 8 . ghindă. choros=răspândire). fructul trebuie să aibă o greutate specifică mai mică decât a apei. De pildă. Anemocoria reprezintă una din principalele forme prin care sporii plantelor se răspândesc în spaţiu cu ajutorul vântului.. a) Arealele cosmopolite se întind aproape pe toate continentele. ia naştere într-un singur punct de pe suprafaţa terestră sau acvatică denumit „centru biogenetic” sau fitogenetic în cazul plantelor şi zoogenetic în cazul animalelor. ţigănaşul (Plegadis falcinellus). Hidrocoria. cârliguţe sau secreţii vâscoase ce le permit să se agaţe de blana animalelor. cu nişte aripioare ce permit răspândirea la mari distanţe.

excelsa) din Europa centrală se înrudeşte cu molidul siberian (Picea obovata).Care plante se răspândesc prin intermediul animalelor: a) turiţa mare. C. Drimys. c) Arealele discontinue (disjuncte). iar dintre animale izopodul Styloniciens. Din categoria plantelor cu areal cosmopolit pot fi menţionate: a) trestia de baltă. Arecaceae şi Palme. troscotul c) carpenul. Întrucât ele au arealul limitat la o anumită regiune restrânsă geografic sunt considerate endemice. Taurus şi Caucaz). Din această categorie face parte arealul calcei calului (Caltha palustris. broscăriţa c) iarba câmpului. bradul. suprafeţelor mici şi discontinuităţii uscatului austral. murul arctic c) arborele roşu. delfinul. cât şi în America de Nord (S-SUA). Speciile acestor areale au indivizii răspândiţi pe două sau mai multe porţiuni de teritorii separate şi îndepărtate unele de altele. nucul (Juglans regia) este răspândit atât în Eurasia (începând din sud-estul Europei prin Peninsula Balcanică şi Asia Mică în China). se disting următoarele areale: circumpolar boreale. Care plante se răspândesc cu ajutorul vântului: a) mesteacănul. ciuful de baltă CAPITOLUL III INFLUENŢA FACTORILOR DE MEDIU ASUPRA DEZVOLTĂRII ŞI RĂSPÂNDIRII ORGANISMELOR.laetha) frecventă şi unele mlaştini din ţara noastră. vulpea polară. în general. de la nord la sud. papura. Autocoria se referă la: a)diseminarea organismelor prin mijloace proprii b)diseminarea plantelor cu ajutorul apei c)diseminarea plantelor prin curenţi oceanici 2. între anumite limite latitudinale. iar dintre animale maimuţele. Arealele circumtropicale acoperă regiunile intertropicale (300 latitudine nordică şi sudică). cu zona temperată din emisfera nordică (50 şi 350N). Din domeniul floristic este menţionat fagul austral (Nothofagus cunninghamii). Se întâlnesc plante ce aparţin familiilor Gesneriaceae. păiuşul. chişcarul (Misgurnus fossilis) care trăieşte în apele râurilor din Europa ca şi în Extremul Orient. iar dintre animale capra neagră (Rupicapra rupicapra) care are un areal fragmentat în şapte masive muntoase (Pirinei. iar dintre animale foca. genul Ribes. Astfel. Dintre plante măslinul cultivat (Olea europaea) din jurul Mării Mediterane a înlocuit formele sălbatice de Olea laperrinei întâlnit azi pe suprafeţe restrânse în sudul Algeriei. cele endemice acoperă o suprafaţă uneori de câteva ha sau chiar mai puţin. papura. molidul 4. Drept urmare. Molidul comun (Picea abies sau P. de areale cuprind rogozul laponic (Carex lapponica) şi murul arctic (Rubus chamaemorus). carpenul b) trestia de baltă. Carpaţi. Alpii Dinarici. circumaustrale. circumtemperate. Cele mai multe endemisme au luat naştere în regiunile montane ca şi în insulele străvechi ca urmare a izolării geografice şi biotice. d) Arealele endemice cuprind speciile cu un areal mic. Astfel. Arealele circumpolar boreale acoperă integral atât uscatul cât şi mările din jurul cercului polar. Animalele acvatice cu areal cosmopolit sunt: a) balena. garofiţa alpină. Apenini. e) Arealele vicariante. Arealele circumtemperate se suprapun. numărul plantelor şi animalelor cu areal circumaustral este redus. păpădia b) floarea de colţ. etc. ciuhurezul polar. După vârstă au fost deosebite paleoendemisme şi neoendemisme. arborele pagodelor. puma. Arealele circumaustrale terestre sunt localizate la sud de Tropicul Capricornului. iepurele polar c) lupul. arţarul. firuţa de livadă 3. ariciul comun (Erinaceus europaeus) răspândit în Europa. b) Arealele circumterestre cuprind organismele răspândite în jurul pământului. Mai cuprinde genurile Magnolia. Spre deosebire de arealele cosmopolite. Anisophyla. mierla gulerată (Turdus torquatus) din munţii Europei. iepurele arctic (Lepus timidus). Astfel. vulpea polară (Alopex lagopus). liliacul românesc 5. Termenul de vicariante se referă la acel fenomen de înlocuire a unor specii de plante sau animale de pe o anumită suprafaţă prin altele. holera. traista ciobanului. dar apropiate din punct de vedere sistematic. Întrebări de autoevaluare: 1. Asia Centrală şi Extremul Orient. 9 . scrumbia de mare b) foca. vâscul b) păpădia. circumtropicale.

microterme. bradul (Abies alba). carpenul (Carpinus betulus). organismele se grupează în două grupe principale: plante iubitoare de lumină sau plante heliofite ori fotofile şi plante iubitoare de umbră sau sciafite ori fotofobe. Temperatura are o mare influenţă şi asupra animalelor. de cantitatea de impurităţi din atmosferă. salcâmul (Robinia pseudoacacia). După toate probabilităţile şi păsările îşi regăsesc cu uşurinţă cuibul tot sub influenţa direcţiei soarelui. Astfel. Există şi cazuri când unele animale îşi menţin culoarea doar în anotimpul de iarnă. Temperatura aerului şi a solului prezintă importanţă deosebită în viaţa şi răspândirea pe glob a organismelor. lăcrămioarele (Convallaria majalis). prerii. se orientează în spaţiul terestru şi aerian. Componenţii nevii ai mediului se numesc factori abiotici sau fizici grupaţi în factori climatici. pinul. Plantele mezoterme sunt adaptate la o temperatură variabilă cuprinsă între 150C şi 200C. Fac parte din această categorie măslinul. al oii sălbăticite din Alaska (Ovis dalii). smochinul. hechistoterme. bananierii. pe vârfurile munţilor şi în regiunile polare. leandrul. adică prezintă fenomenul de homocromie. Astfel. în jur de 00C. Plantele heliofite (fotofile) predomină în stepe. fagul (Fagus silvatica). etc. anotimpuri. Plantele umbrofile (sciafite) se dezvoltă mai bine la umbră. pampasuri. reproducerea. Dintre acestea menţionăm palmierii. altitudine. Animalele au tendinţa de a copia culoarea generală a mediului ambiant. Din această categorie fac parte: murul arctic. Cantitatea şi intensitatea luminii care cade pe suprafaţa pământului variază după latitudine. arţarul (Acer platanoides). expoziţie. garofiţa alpină. capătă o anumită coloraţie. Lumina acţionează şi asupra animalelor. etc. iar componenţii vii alcătuiesc factorii biotici incluzând toate organismele coexistente prin relaţii de interdependenţă. colilia (Stipa capillata). creşterea şi dezvoltarea. stejarul (Quercus robur). iar dintre plantele ierboase măcrişul iepurelui (Oxalis acetosella). Temperaturile maxime şi minime reprezintă valori extreme în cadrul cărora organismele pot supravieţui. mezoterme. fotosinteza. Este cazul ursului polar (Thalassarctos maritimus). bine luminate. macul arctic. Cum se întâmplă cu vulpea polară (Alopex lagopus). Legat de orientarea în spaţiu a animalelor un exemplu în acest sens este dat de cele care-şi procură hrana în timpul zilei. O serie de procese vitale ale plantelor cum sunt germinarea. curmalii. înflorirea. Dintre speciile ierboase putem enumera: iarba câmpului (Agrostis alba). gradul de saturaţie a atmosferei cu vapori de apă. lumina reprezintă unul din principalii factori energetici. fagul. În funcţie de adaptarea la diferite grade de temperatură plantele au fost grupate în patru categorii (după De Candolle): megaterme. Factorii climatici Din totalul factorilor climatici. Dintre umbrofite menţionăm: molidul (Picea excelsa). are loc migraţia păsărilor. etc. În funcţie de intensitatea şi durata acesteia animalele îşi desfăşoară activitatea. pinul (Pinus silvestris). cât şi a biocenozelor. zborul albinelor de la stup până la locul unde-şi recoltează polenul este reglat de unghiul format între aceste două elemente şi direcţia soarelui. frasinul (Frasinus excelsior). etc. bradul. Plantele microterme reprezintă grupa acelora care rezistă la temperaturi de 0-150C şi sunt caracteristice climatului temperat şi rece. 10 . pochivnicul (Asarum europaeum). Plantele megaterme sunt adaptate la o temperatură a mediului constant ridicată (de peste 200C). în general sunt răspândite în regiunile larg deschise. Ecologia este ştiinţa care se ocupă cu influenţa factorilor de mediu asupra dezvoltării şi răspândirii atât a organismelor. etc. muşchi de pădure. etc. edafici şi orografici. fecundarea şi fructificarea nu se pot desfăşura decât între anumite amplitudini ale temperaturii. etc. iepurele alb (Lepus timidus) din Alpi şi zona polară şi găinuşa polară (Lagopus lagopus). feriga (Dryopteris filix-mas). În funcţie de gradul intensităţii luminoase la care s-au adaptat. iar dintre speciile de plante lemnoase zada (Larix decidua). molidul. păiuşul (Festuca pratensis). Culoarea albă a faunei polare sau a faunei din munţii înalţi acoperiţi cu zăpezi perene se datoreşte reflectării mediului înconjurător asupra celulelor pigmentative (cromatofore) de pe pielea animalelor. Teoretic plantele se pot dezvolta la temperaturi cuprinse între 0-500C deoarece citoplasma se coagulează la temperaturi > 500C. cât şi de nebulozitatea atmosferică. savane. Plantele hechistoterme sunt adaptate la temperaturi constant scăzute.

iarba grasă (Arthrocneum glaucum). unele nomade ierbivore (cerbi. Plantele glicofile se dezvoltă pe soluri cu o concentraţie redusă de săruri. troscotul de nisip (Polygonum arenarium). la care rezistă aceste animale. fie de blana bogată la mamiferele terestre (tigrul de Manciuria). La multe dintre casmofile cum ar fi ipcărigea de stâncărie (Gypsophyla petraea). ochii şoricelului (Saxifraga aizoon). Relaţiile plantelor cu solul sunt determinate de proprietăţile fizice. CaSO4 şi Ca(PO4)2. Unele specii suportă cu uşurinţă variaţiile de temperatură. aer. urzica (Urtica dioica). Aşa. nisipul. Animalele se împart şi după felul în care reacţionează faţă de variaţiile de temperatură. varza de mare (Crambe maritima). sărăcica (Sueda maritima). organici. rogozul maritim (Scirpus maritimus). De exemplu. nitrofile şi calcifile. După conţinutul de săruri al solului plantele se împart în: halofile. de exemplu. În ceea ce priveşte temperatura minimă. la care se adaugă organismele vii. măcrişul calului (Rumex conglomeratus) şi spanacul porcesc (Chenopodium hybridum). deşerturi şi pe litoralul marin. cât şi datorită vegetaţiei care creşte pe el. lupul. de regulă în vecinătatea aşezărilor umane sau a stânelor. purtând numele de plante ruderale. În sol. morsa. Solul reprezintă un produs al interacţiunii mai multor factori pedogenetici externi (vegetaţia şi clima) şi interni (relief. apă. geofile. Acestea au un conţinut ridicat în săruri de azot. 11 . foca. curmalul (Pheonix dactylifera). scai vânăt (Eryngium maritimum). pe când nevertebratele din apele dulci până la 400C. Din prima categorie fac parte păsările şi mamiferele. geoxene şi petrobionte. Principalii constituenţi ai solului sunt argila. Menţionăm: bozul (Sambucus ebulum). Plantele casmofile (hasmofile) trăiesc în crăpăturile stâncilor. Reptilele de pe uscat suportă temperaturi maxime de 450C. predomină forma biologică perniţă care are rolul unui burete ce absoarbe orice picătură de apă. calciul se găseşte sub formă de CaCO3. pătrunzând în crăpăturile stâncilor acolo unde se acumulează o cantitate de humus. Din această categorie fac parte unele plante de cultură cum ar fi: ţelina (Apium graveolens). sfecla de zahăr (Beta rubra). Acestea rezistă la frig. este diferită de la o specie la alta. Plantele calcifile cresc numai pe soluri bogate în calciu (peste 3%) şi pe stâncile calcaroase. căprioara. Factorii edafici Prin factor edafic se înţelege un complex de influenţe şi acţiuni stabilite între organisme şi proprietăţile fizico-chimice ale solului. rocă. pentru a-şi asigura cantitatea necesară de carbonat de natriu. Plantele halofile se dezvoltă pe soluri sărate. apa freatică. Unele rezistă până la –200C (insectele). animalele se împart în: geobionte. puma din America). După textura şi structura solului plantele se împart în trei categorii: psamofile. unele alge şi specii de licheni. După modul de viaţă raportat la suprafaţa solului. Toate acestea suportă cu uşurinţă oscilaţiile termice din mediul înconjurător. amfibienii şi reptilele. Plantele psamofile mai sunt cunoscute şi sub numele de arenacee. iar dintre vertebrate doar peştii. plantele se prezintă sub forma unor buruieni. atât prin textura lui. bumbacul (Gossypium barbadense). chiurlanul (Salsola kali). iar rădăcinile lor pot să absoarbă apă cu concentraţii mari de Na2CO3 (peste 5% Na). pătlagina de nisip (Plantago indica). praful. Ele au un sistem radicular bine dezvoltat. cu aspect luxuriant. morsa). casmofile sau hasmofile şi litofile. Plantele nitrofile sau azotofile cresc pe solurile cu un conţinut ridicat în azot. fapt pentru care au fost denumite animale euriterme (ursul. Solul prezintă o importanţă deosebită şi pentru viaţa animalelor. ştevia (Rumex alpinus). chimice şi biologice. Dintre speciile mai importante pot fi menţionate: garofiţa de nisip (Dianthus arenarius). elani) sunt nevoite să parcurgă distanţe foarte mari pentru găsirea solurilor cu plante halofile. Au fost deosebite două categorii: animale homeoterme cu „sânge cald” şi cu temperatura corpului constantă şi animale poikiloterme sau animale cu „sânge rece”. Unele animale din ţinuturile polare se simt foarte bine chiar la temperaturi sub –20C ca urmare a stratului adipos pe care-l au sub piele (pinguinii. Acestea au caracter xerofil şi cresc pe soluri nisipoase din stepe. foca. Plantele litofile sunt strâns legate de stânci şi bolovănişuri. Solul este alcătuit din constituenţi minerali. orzul sălbatic (Elymus sabulosus). Dintre proprietăţile fizice ale solului cele mai importante sunt textura şi structura. păstrăvul) nu pot suporta oscilaţiile de temperatură fiind denumite animale stenoterme. glicofile. altele până la –150C (protozoarele). Din categoria animalelor poikiloterme fac parte toate nevertebratele. protejând căldura corpului fie prin penajul dens la păsări. Aparţin acestei categorii sărăţica (brânca) (Salicornia herbacea). Prezintă tulpini groase şi suculente şi sunt specifice regiunilor de stepă şi semideşerturi. apa de stagnare). pe când altele (maimuţa.

populate de comunităţi vegetale şi animale specifice. unele specii de orbeţi (Ellobius. ieşind foarte rar la suprafaţă. taxonomic şi ecologic. iarba albastră. Din categoria plantelor calcifile fac parte: a) salcia pitică. Putem menţiona unele gasteropode (Patula. Animalele petrobionte sau petrofile trăiesc fie în crăpăturile stâncilor. iar dintre mamifere şoarecele de câmp (Microtus arvalis). hârciogul (Cricetus cricetus). terenurile sărăturate. structura. Plantele psamofile sunt: a) plantele care cresc în crăpăturile stâncilor b) plantele care cresc pe soluri alcaline c) plantele care cresc pe soluri nisipoase şi nisipuri 3. Spalax). Privite sub aspect taxonomico-ecologic. Din punct de vedere fizionomic se delimitează anumite suprafeţe care conţin o vegetaţie uniformă alcătuită din populaţii ce aparţin de acelaşi tip biologic – ierboasă (pajişti). floarea de colţ. Fitocenoza reprezintă o grupare de mai multe populaţii de plante. Gymnodactylus kotschyi în Balcani. viermi şi artropode. pescăruşul albastru (Alcedo atthis). unde-şi fac adăposturi. compoziţia floristică. popândăul (Citellus citellus). Italia şi Creta. După criteriul ecologic se delimitează anumite suprafeţe de teritorii cu proprietăţi fizico-chimice asemănătoare. Pot fi menţionate unele mamifere: cârtiţa europeană (Talpa europaea). cârtiţa aurie din Africa (Chrysochloris). garofiţa de stâncă b) troscotul. cârtiţa marsupială din Australia (Notoryctes). Animalele geobionte trăiesc pe solurile cu textură argiloasă. 12 . nisipoase. pupăza (Upupa epops). Din această categorie fac parte: broasca râioasă (Bufo bufo). organizarea sub formă de pâlcuri. fie lemnoasă (pădure) şi cu un ritm sezonier asemănător. cu mărimi variate. jugastrul 5. Plantele halofile sunt: a) plantele care se dezvoltă pe soluri sărate b) plantele care cresc pe soluri neutre c) plantele care cresc pe soluri cu un conţinut ridicat în azot 4. fie printre grohotişuri. aceste comunităţi au primit denumirea de asociaţii. ca de exemplu. Nevertebratele geobionte sunt reprezentate de numeroase protozoare. Criteriul taxonomic cuprinde speciile dominante de plante sau de animale. Întrebări de autoevaluare: 1. negara c) carpenul. ducând viaţă subterană. frasinul. Animalele geofile trăiesc numai o parte din timp în mediul subteran. Agama bibroni în Munţii Atlas). organismele vii se grupează în numeroase comunităţi în funcţie de necesităţile lor biologice. Animalele geoxene trăiesc la suprafaţa solului marea majoritate a timpului şi foarte rar folosesc mediul subteran ca adăpost. cuiburi şi se înmulţesc. preferând solurile cu textură argiloasă. unde se hrănesc şi se înmulţesc. mlaştinile eutrofe sau oligotrofe. lăstunul de mal (Riparia riparia). nevăstuica (Mustella nivalis). fizionomia şi relaţiile de interdependenţă dintre populaţiile de plante şi dintre plante şi biotop se menţin timp îndelungat. pot fi menţionate aproape toate păsările şi mamiferele terestre. Ca exemplu. Delimitarea comunităţilor de organisme se poate stabili după criteriul fizionomic. Animalele geobionte sunt: a) animalele care trăiesc în mediul subteran b) animalele care trăiesc la suprafaţa solului c) animalele care trăiesc în crăpăturile stâncilor şi grohotişuri CAPITOLUL IV GRUPĂRILE DE PLANTE ŞI ANIMALE În natură. Clausilia) şi şopârle (Alsophilax pipiens. albinărelul (Merops apiaster). . cu un anumit mediu de viaţă având următoarele trăsături: . stâncăriile calcaroase. Plantele heliofite sunt: a) plantele iubitoare de umbră b) plantele iubitoare de lumină c) plantele anemocore 2.

formând un complex unitar”. cuprinzând mai multe tipuri de ecosisteme cu condiţii ecologice ce se deosebesc fundamental de cele de la suprafaţă. taxonomic. etc. domeniul terestru se întinde pe o suprafaţă mult mai mică (149 mil km2). dar şi faptul că organismele se asociază în comunităţi după necesităţile care apar în decursul luptei pentru existenţă ce are loc în biocenoză şi nu după înrudirea lor”. scoţând în evidenţă raporturile de legătură dintre biocenoză şi biotop. formează asociaţia acidofilă făget cu horşti (Luzulo-Fagetum). din factori abiotici. între diferite specii de plante se stabilesc relaţii de interdependenţă. atât de natură trofică. cât şi ecologică. De exemplu. Ecosistemul este alcătuit din biotop sau habitat (biotop de câmpie. având un rol important în dezvoltarea organismelor. Întrebări de autoevaluare: 1) Fitocenoza reprezintă: a) o grupare de mai multe populaţii de plante b) totalitatea plantelor şi animalelor c) o grupare de animale 2) Delimitarea comunităţilor de organisme se realizează după: a) criteriul fizionomic. Fitocenoza (asociaţia vegetală) reprezintă unitatea fundamentală de studiu fitocenologic a vegetaţiei. Ansamblul natural constituit din biocenoză şi biotop a fost denumit de V. fitocenoza reprezintă locul acumulării substanţelor organice elaborate de plantele verzi. Pe baza acestor considerente. deoarece între ele nu se stabilesc legături stabile în timp. din plante şi animale. Gr. Domeniul acvatic ocupă cea mai mare parte din suprafaţa terestră (2/3) şi se împarte în: domeniul apelor marine şi oceanice şi domeniul apelor continentale. pe de o parte. iar diversitatea condiţiilor de mediu se reflectă în adaptarea şi răspândirea organismelor vegetale şi animale. între care se stabilesc relaţii de interdependenţă. zoocenoza. Ecosistemul reprezintă o grupare de organisme (lac. Biotopul sau habitatul reprezintă locul de existenţă sau porţiunea de mediu natural unde trăiesc organismele vegetale şi animale. de pe substrat silicios. alcătuiesc asociaţia făget cu brusture negru (Symphyto-Fagetum). După Sukaciov „biogeocenoza reprezintă o anumită suprafaţă de teren care cuprinde fitocenoza. zoocenozele nu sunt studiate separat. biotop şi mediu specific. plante şi animale ce populează un anumit biotop şi se adaptează la condiţiile acestuia. .) şi din biocenoze. . totalitatea fitocenozelor de fag (Fagus sylvatica) cu brusture negru (Symphytum cordatum). pădure) dintr-un anumit cadru geografic. hidrosferei şi pedosferei – toate strâns legate între ele prin interacţiuni. ecologic CAPITOLUL V DOMENIILE DE VIAŢĂ ALE GLOBULUI TERESTRU La suprafaţa Globului terestru există trei domenii de viaţă principale: domeniul acvatic. Apele marine şi oceanice 13 . „unitatea dintre plante şi animale.Zernov. Comunităţile de animale sunt subordonate fitocenozei. în afara cărora nu pot supravieţui. litosferei. Antipa a arătat. pajişte. formând un tot unitar. ci împreună cu fitocenozele. Gr. fiind alcătuită.Antipa pentru domeniul acvatic. domeniul terestru şi domeniul subteran. caracterizată printr-o compoziţie floristică. în lucrările sale privind hidrobiologia Mării Negre. Comparativ cu domeniul acvatic. de pe un substrat calcaros. De pildă. iar pe de altă parte. Zoocenoza reprezintă o grupare de animale între care se stabilesc relaţii de interdependenţă în strânsă legătură cu factorii de mediu. ecologic b) criteriul taxonomic. alcătuind biocenoza.Möbius în 1877 pentru domeniul terestru şi de A. grupările de muşte şi ţânţari din grajduri nu sunt considerate zoocenoze. Totalitatea fitocenozelor cu o compoziţie floristică şi cerinţe ecologice asemănătoare alcătuieşte o asociaţie vegetală. iar fitocenozele de fag cu horşti (Luzula luzoides). Relaţiile dintre animale sunt slabe comparativ cu cele existente între plante.Dahl în 1821 şi de K. Biocenoza este totalitatea vieţuitoarelor.N.Sukaciov biogeocenoză. de deal. Noţiunea de biocenoză a fost introdusă în ştiinţă de F. microbiocenoza şi părţile corespunzătoare ale atmosferei. ecologic c) criteriul fizionomic. Domeniul subteran este unul dintre cele mai întinse de pe planetă.

Salinitatea mărilor şi oceanelor variază atât pe orizontală cât şi pe verticală. în mările închise unde variaţiile de temperatură nu sunt prea evidente nici la adâncimi mari (Marea Mediterană). în etajul alpin. gasteropodele. Vegetaţia şi fauna din zonele de tundră Tundrele sunt formaţiuni ierboase. Temperatura apei variază cu adâncimea şi cu latitudinea. iar nectonul este format din câteva specii de peşti (păstrăv. Tundra se află răspândită atât în emisfera nordică (tundra arctică) cât şi în emisfera sudică (tundra antarctică). iar Marea Roşie are o salinitate şi mai mare (46. clorura de rubidiu. coregon. Toate mările şi oceanele luate împreună alcătuiesc Oceanul Planetar. mlaştini şi bălţi. fie ridicată (madreporarii). etc. scunde. Dintre acestea. distrofe şi eutrofe. Apele eutrofe sunt bogate în săruri minerale (azotaţi şi sulfaţi). Unele organisme se pot adapta la un anumit grad de salinitate. bioxidul de siliciu. iar organismele euriterme (stridia şi scoica Cardium edule) suportă oscilaţii mari de temperatură a apei. formate sub influenţa climatului aspru polar. Apele distrofe conţin cantităţi ceva mai mari de săruri minerale dizolvate şi anume 2-3 mg/l. Ocupă mai mult de o treime din suprafaţa uscatului. bromura de magneziu. culoarea apelor variind de la verde-brun până la brun. situate la limita pădurilor de conifere. iar reacţia apei este acidă. în funcţie de care oceanele prezintă următoarea stratificare termică: termosfera. Apele continentale. formând grupa organismelor eurihaline. sunt transparente. De exemplu. apele continentale se clasifică în stătătoare (lacuri şi mlaştini) şi curgătoare (râuri şi fluvii). echinodermele.6%0. În regiunile muntoase.4%0. lacuri. Apele oligotrofe conţin puţine săruri minerale. Organismele stenoterme preferă o temperatură constantă a apei.37%0). Zooplanctonul este reprezentat de tardigrade. luminozitatea şi elementele nutritive. sulfatul de calciu. iar după conţinutul în săruri minerale se împart în ape dulci şi ape sărate. Sunt mai bogate în substanţe humice. Există însă şi specii care suportă variaţiile de salinitate. Apa oceanelor conţine peste 32 de elemente chimice.). între silvotundre şi deşerturile nivoglaciare. termoclina şi stratul profund. papură şi rogoz. subarbustive şi arbustive. carbonatul de calciu. În funcţie de gradul de mobilitate. Apa mărilor şi oceanelor ocupă 71% (361 mil. biban. sulfatul de magneziu. bicarbonatul de fier. cu temperaturi scăzute. 14 . somonul (Salmo salar). muşchiul de lac (Fontinalis) şi din alte plante (Litorella.km2) din suprafaţa pământului. fiind condiţionată de factorii climatici. cel mai mare procent îl reprezintă clorura de natriu (27. cuprinse între 00C şi 200C. etc. Cantitatea totală de săruri exprimată sub forma salinităţii este de 34. colorând apa în galben-bruniu. urmează în mod descrescător clorura de magneziu. Isoetes. În apele Oceanului Planetar predomină clorurile de natriu într-un procent de 85. Salinitatea oceanelor variază în limite apropiate. rotifere şi protozoare. morunul (Huso huso) şi scrumbia de Dunăre (Caspialosa pontica). în timp ce salinitatea mărilor prezintă variaţii mult mai mari. iar sub un gram la %0 clorura de potasiu. Apele mărilor şi oceanelor sunt populate cu organisme stenoterme şi euriterme. nisetrul (Acipenser güldenstäedti). De exemplu. de culoare albăstrui-verzuie. iar uscatul 29% (149 mil. deschise. Răspândirea organismelor din cuprinsul apelor continentale este influenţată de factorii ecologici de natură fizică. Planctonul este alcătuit din alge verzi (Desmidiaceae) şi din diatomee. babuşcă). Marea Baltică între 1 şi 22%0. numărul de organisme este mai mic decât în oceanele cu diferenţe mari de temperatură între apele pelagice şi abisale (Oceanul Atlantic). între 32 şi 37%0. tonul (Thunus thynnus). dinamica şi presiunea apelor. făcând ca gustul apei de mare să fie amar şi sărat. chimică şi biologică. cu o vegetaţie de turbă. În funcţie de cantitatea de săruri minerale dizolvate.6% şi clorurile de magneziu sub 4%. apele continentale se împart în trei categorii (după Thieneman şi Nauman): oligotrofe. Un rol important în dezvoltarea plantelor şi animalelor îl au temperatura şi salinitatea apelor. Putem menţiona: scrumbia de mare (Scomber scombrus). Reacţia apei de mare este alcalină. se întâlneşte tundra alpină. cu o vegetaţie alcătuită din trestie. fie scăzută (la animalele de la Poli şi din adâncurile oceanelor). Astfel. Apele distrofe sunt caracteristice lacurilor puţin adânci. Asemenea organisme se numesc stenohaline.km2). Condiţiile de viaţă din apele continentale se deosebesc de cele din mări şi oceane. planctonul lor fiind alcătuit din alge verzi (Nitella). Marea Neagră are o salinitate de 17.5%0). radiolarii. S-a constatat că oscilaţiile de temperatură din mări şi oceane sunt favorabile dezvoltării organismelor. Sunt mai puţin transparente datorită abundenţei organismelor. fiind reprezentate de râuri. anghila (Anguilla anguilla). sărace în organisme.

etajul alpin oferă animalelor un mediu de viaţă puţin propice. Pajiştile alpine prezintă o importanţă economică deosebită pentru păşunat. Caucaz. cu înălţimi reduse. În luna cea mai caldă temperatura medie creşte foarte puţin peste 00C. un adăpost şi un loc bun pentru cuibărit. Este alcătuită din formaţiuni arbustive în care predomină tufişurile de sălcii şi mestecenii.) unde climatul prezintă o nuanţă oceanică cu temperaturi scăzute tot timpul anului şi vânturi foarte puternice. Clima este umedă şi toridă. temperaturilor scăzute. America Centrală. Carex sempervirens) şi plante cu flori viu colorate. estul Canadei. cuprinse în 15 şi 50 cm. 1950) este localizată în regiunile din apropierea ecuatorului. ierbivorele rumegătoare. păsările. 15 . Himalaya. Tundra Arctică. hrană puţină. Ocupă suprafeţe întinse pe insulele situate în jurul acestui continent (Macquarie. cât şi prin stratul gros de grăsime. garofiţa alpină. extremul nordic al Rusiei. Mamiferele lipsesc. În etajul alpin predomină rozătoarele. fiind alcătuite din specii de graminee ca: păiuş (Festuca ovina. estul Madagascarului. mamiferele au blana mare şi deasă. viorele galbene. nordul Peninsulei Scandinave. pescăruşi (Megalestris antarctica). prezentându-se ca un mozaic de plante. numărul lor scăzând cu altitudinea. afine (Vaccinium myrtillus). unele ciperacee (Carex curvula.S). în sudul şi sud-estul Asiei. Fauna tundrelor antarctice este săracă. precum şi în insulele din Oceanul Pacific (Solomon. S. iar vânturile sunt puternice. ienupărul (Juniperus communis) şi sălcii pitice (Salix reticulata. Falkland. persistenţa îndelungată a zăpezilor. iar în luna cea mai rece poate coborî până la –880C.Emberger. în Munţii Pirinei. iar păsările sunt reprezentate de pinguini (Pygoscelis antarctica). Pentru a putea rezista frigului. Fauna tundrelor arctice este săracă şi omogenă pe tot cuprinsul Eurasiei şi Americii de Nord. Africa Centrală (bazinul Congo). fiind distribuite uniform tot timpul anului. adaptată la condiţiile de climă aspră. Vegetaţia de tundră se întâlneşte pe continentul Antarctida numai în zona ţărmurilor. Faciesul rupicol constituie pentru multe animale alpine (în special pentru păsări). 1971) sau pădurea ecuatorială (L. numită şi pădurea densă tropicală umedă (R. Aceste formaţiuni forestiere se întâlnesc în America de Sud (bazinul Amazonului). etc. Pădurile tropicale umede Pădurea tropicală umedă. Vegetaţia lemnoasă apare în partea inferioară a etajului alpin fiind alcătuită din tufe de bujori de munte (Rhododendron kotschyi). Tundra alpină Vegetaţia şi fauna etajului alpin sunt în funcţie de condiţiile de climă şi sol ale fiecărei unităţi muntoase. cu temperaturi foarte coborâte. La fiecare unitate muntoasă se pot distinge mai multe etaje de vegetaţie ale căror limite altitudinale variază de la un sistem montan la altul. zona continentală a Anzilor Columbieni şi Ecuadorieni (provincia Pacifică) şi coasta Atlantică de est (70-300 lat. alcătuite din graminee şi ciperacee. Georgia de Sud. Kerguelen. herbacea. Pădurile tropicale umede din America de Sud Se află răspândite în bazinul Amazonului. Munţii Japoniei. jneapănul (Pinus mugo). Precipitaţiile medii anuale oscilează între 2000 şi 4000 mm. iar păsările sunt acoperite de un penaj bogat. atât prin blana mare şi deasă. cormorani. Poa minor). Festuca supina). Samoo. până la landele de ericacee sau la pajiştile propriu-zise de tundră. Tundra Antarctică se caracterizează prin condiţii climatice aspre. Animalele din etajul alpin prezintă adaptări specifice faţă de condiţiile climatice mai puţin prielnice. Vegetaţia tundrei este foarte variată. insulele din sud-estul Asiei (Indonezia. genţianele şi campanulele alpine). albatroşi (Diomedia exulans). Se găseşte răspândită în regiunea Holarctică. Mamiferele care populează zona de tundră sunt adaptate la condiţiile climatice aspre. pe o lăţime de 50-100 km. Malayezia). iar temperatura medie anuală variază între 25 şi 300C. firuţa (Poa alpina. Datorită conţinutului mic de oxigen din atmosferă. care folosesc uscatul numai ca loc de cuibărit şi de popas. S. Carpaţi. Ocupă Islanda. insectele aptere. merişor (Vaccinium vitis idaea) şi din câteva specii de subarbuşti. manifestându-se sub forma furtunilor violente.retusa). frumos mirositoare (micşuneaua de munte. Precipitaţiile sunt reduse (250-300 mm). favorabilă dezvoltării unei vegetaţii luxuriante.Schnell. în nordul şi estul Australiei. Păsările prezintă un penaj dens şi de culoare albă. Fiji). unele specii de insectivore şi carnivore. iarba câmpului (Agrostis alba). etc.

acaju (Khaya). maimuţele duk (Pygathrix) cu blană cenuşie şi cu faţa roşiatică. Rupicapra rupicapra c) Lynx lynx. arboraşul de coca (Erythroxylon coca) din ale cărui frunze se extrage alcaloidul cocaina folosit în medicină ca anestezic local sau sub formă de siropuri cu efect tonic şi excitant. arborele de cauciuc (Hevea braziliensis) din care se obţine cauciucul natural. mango ( Mangifera indica) produce fructe cu gust intermediar între piersică şi portocală. o parte din peninsula Indochina şi sudul insulei Hainan. Ulmus montana. Fauna este variată şi bogată. Bangladesh. piţigoiul c) pinguinul. lemurienii (Anathana). pasărea rinocer (Dichoceros bicornis). cu cioc mare îngroşat deasupra. cu blana moale. leneşul mic (Choloepus didactylus). nevăstuica. Menţionăm câteva specii de maimuţe: maimuţele. acoperind o suprafaţă de 750. uapaca (Uapaca guineensis). între 80 latitudine nordică şi 50 latitudine sudică şi estul insulei Madagascar. Pe coroana arborilor se întâlneşte o specie de ciocănitoare (Piccidae) şi maimuţa diavol (Colubus satanes). palmierul de zahăr (Arenga saccharifera). ursul buzat (Melursus ursinus) cu blana mare de culoare neagră. repartizată pe diferite nivele de vegetaţie. nucile paradisului (Lecythis paraënsis) pentru seminţele bogate în ulei comestibil (51%). Ursus arctos. Pinus silvestris c) Fagus silvatica. arboraşul de cafea (Coffea liberica. de mărimea unui curcan.macaci (Macaca). cucul. găina sălbatică bankiva (Gallus gallus). pescăruşul 4. bananieri (Musa). Picea abies. potârnichea de tundră b) ciocănitoarea verde. arboraşul de cacao (Theobroma cacao) din făină cărora se prepară cacao şi ciocolată. palisandrul (Dalbergia) şi terminalia (Terminalia macroptera) pentru lemnul lor de calitate. arborele de copac (Ceiba pentandra) cu lemnul alb şi moale din care se confecţionează butoaie. furnicarul arboricol (Tamandua tetradactyla). veveriţa palmierilor (Funambulus palmarum). Lepus timidus. bambuşi (Bambusa procera). Fauna pădurilor tropicale braziliene cuprinde un număr mare de animale arboricole şi anume: maimuţele urlătoare (Alonatta seniculus. produce fructe de forma unui pepene. sudul Nigeriei. mătăsoasă. cobra regală (Naja hannah). Salix reticulata b) Abies alba. Pădurile tropicale umede din Africa Ocupă bazinul fluviului Congo. arborele cusi (Coompasia excelsa) importante pentru lemnul lor. abanosul african (Diospyros). Malayezia. albatrosul. Fauna etajului alpin cuprinde: a) hermelina. specii de păsări: păunul (Pavo cristatus). arboraşul de scorţişoară (Cinnamomum zeylanicum). porcul spinos cu coada prehensilă (Coendon prehensilis).arabica). Dintre arborii cu importanţă economică menţionăm: arborele copac (Ceiba guineensis) din fructele căruia se obţin fibre sintetice. insula Ceylon. rinocerul cu un corn (Rhinoceros unicormis). specii de ficuşi. tigrul (Panthera tigris) caracteristic numai pentru sud-estul Asiei. şarpele cu ochelari (Naja tripudians). Mycetes). elefantul indian (Elephas maximus). tapirul asiatic (Tapirus indicus) care trăieşte în pădurile mlăştinoase din sudul Thailandei. Vegetaţia lemnoasă din etajul alpin este alcătuită din: a) Rhododendron kotschyi. Mamiferele caracteristice tundrei arctice sunt: a) Ovibos moschatus. Microtus nivalis. arborele uriaş (Entandrophragma angolense) cu fructe mari. Dintre arborii şi arbuştii brazilieni mai importanţi din punct de vedere economic menţionăm: castanul de Para (Bertholletia excelsa) de 60 m înălţime. renul european 16 . bananierii pentru fructele lor. Alopex lagopus b) Marmota marmota. ţărmurile Libiei. Vaccinium myrtillus. Reptilele sunt reprezentate prin pitonul zebrat (Python reticulatus). cola (Cola nitida) pentru seminţele lor utilizate la prepararea băuturii „coca-cola”. maimuţa păianjen sau maimuţa miriki (Brachyteles arachnoides) cu părul scurt şi lânos. Păsările caracteristice tundrei antarctice sunt: a) ciuful alb. pitonul uriaş (Python molurus). furnicarul pitic (Cyclopes didactylus) de mărimea veveriţei. Aceste păduri sunt constituite dintr-un amestec de numeroşi arbori de 40-75 m îmălţime cu valoare economică deosebită: abanosul negru (Diospyros ebenum). palmierul evantai (Borassus). ale Coastei de Fildeş şi Ghanei. ursul malayez (Helarctos malayanus). Fauna este foarte bogată şi variată. C. Acer pseudoplatanus 3. mahagonul (Swietenia mahagoni) pentru lemnul de calitate.000 km2 (8% din suprafaţa Africii). Panthera uncia 2. cenuşie. maimuţa lânoasă cenuşie (Lagotrix lagotricha). plăcute la gust. suculente şi acrişoare. oposumul (Didelphis aurita). Întrebări de autoevaluare: 1. şorecarul încălţat. Pădurile tropicale umede din Asia sunt răspândite pe ţărmul vestic al Indiei.

de la climatul polar până la cel subtropical. Pentru simplificare. Clima temperat continentală cu precipitaţii suficiente favorizează vegetaţia formată din păduri de răşinoase tip „taiga” şi păduri de foioase. Regiunea Holarctică Această regiune cuprinde o mare parte din emisfera nordică: Europa. Balcani. zibelina (Martes zibelina). Saharo-Indiană de pustiu. determinând separarea următoarelor 10 subregiuni: Arctică. b) marmota alpină. ciocănitoarea neagră (Dryocopus martius). excepţie făcând masivele înalte din Carpaţi şi stepa din sud-estul ţării. mărtăloagă (Calluna vulgaris). atlantic-european şi al munţilor înalţi. Domeniul circumboreal situat în sudul tundrelor arctice cuprinde pădurea de „taiga” din nordul Europei şi Siberiei alcătuită din esenţe forestiere din familia Pinaceae. Flora arctică nord-americană cuprinde 450 specii. a Groenlandei 390 specii. Americii de Nord şi insulele Oceanului Îngheţat). regiunea se caracterizează printr-o mare diversitate a lumii vegetale şi animale. Neotropicală. P. cămila cu două cocoaşe 5. ţapul alpin c) hârciogul. ce aparţin zonei de tundră. Euro-Siberiană. Animalele caracteristice acestui domeniu sunt: cerbul (Cervus elaphus). Mediteraneană. Subregiunea Euro-Siberiană Este cea mai mare subregiune. palmierul de ceară c) bambusul. cât şi ca formaţiuni bioecologice. Climatul regiunii variază foarte mult. Subregiunea Arctică Ocupă părţile nordice ale regiunii holarctice (ţărmurile nordice ale Europei. iar în vest cea continentală. cocoşul de munte (Tetrao urogallus). Fitocenozele de tundră sunt sărace în specii şi adaptate la condiţiile climatice vitrege (iarna durează 9- 10 luni). Este dominat de tufărişuri cu ulex (Ulex europaeus). fiind alcătuită din muşchi. Datorită întinderii vaste şi heterogenităţii condiţiilor. fiind dominată de: elanul (Alces alces). etc. În estul regiunii se simte influenţa oceanică. Caucaz. Fauna este săracă în specii caracteristice. etc. Domeniul atlantic-european ocupă teritoriile vest-europene cu climat oceanic. Indo-Malayeză. abanosul african b) arborele de cauciuc. palmierul de vin. Sonoriană.Lemée (1967). central-european. Macaroneziană. pisica sălbatică (Felis silvestis). Arborii din pădurile tropicale umede africane sunt: a) arborele copac. unde am deosebit următoarele şapte regiuni biogeografice terestre: regiunea Holarctică. etc. Australiană. atât ca număr de specii. Domeniul central european ocupă Europa Centrală şi cuprinde arealul pădurilor de foioase. palmierul evantai CAPITOLUL VI REGIUNILE BIOGEOGRAFICE ALE GLOBULUI Se cunosc mai multe sisteme de împărţire a uscatului atât în regiuni fitogeografice. America de Nord şi o parte din nordul Africii. cea eurasiatică 350 specii. Asiei. Polineziană şi Antarctică. ocupă aproape toată Europa şi o mare parte din Asia. popândăul. licheni. ierburi şi tufe mărunte. ciocănitorile (Picus viridis. hermelina (Mustela erminea) dintre mamifere. silvia de grădină (Sylvia borin). lipsind climatul tropical şi cel ecuatorial. Chino-Japoneză. Domeniul munţilor înalţi cuprinde masivele muntoase înalte din Europa şi Asia: Pirinei. iarba neagră (Erica tetralix). Pontico- Central-Asiatică. Himalaya. mătăsarul (Bombycilla garrulus) dintre păsări. Alpi. 17 . o mare parte din Asia. 1. cât şi în regiuni zoogeografice. Vest- Americană-Pacifică. Fauna cuprinde câteva specii de mamifere şi păsări endemice. iar spre sud domină arbuştii care fac trecerea spre silvostepă. arborele de cafea. iar a insulelor nordice 38 specii. capra neagră. folosim regionarea biogeografică cea mai recentă elaborată de G. căprioara (Capreoles capreoles). Est-Americană-Atlantică. a arhipelagului arctic 204 specii. jderul (Martes martes). abanosul negru. Particularităţile floristice şi faunistice ale acestei subregiuni au determinat diferenţierea următoarelor domenii: circumboreal. Carpaţi. Cea mai mare parte a teritoriului ţării noastre aparţine acestui domeniu. drobiţă (Genista anglica).canus). Apenini. Africano-Malgaşă.

S-E Chinei şi partea orientală a munţilor Himalaya.94). Subregiunea Mediteraneană Ocupă teritoriile din jurul Mării Mediterane. mediteranean-pontic. Madeira şi Canare). altele de origine tropicală având caracter de trecere de la subregiunea Mediteraneană la regiunea Africano-Malgaşă. antilopa de deşert (Addax nasomaculatus). Subregiunea Chino-Japoneză Ocupă ţinutul Amurului. pisica de barcană (Felix margarita). Subregiunea Macaroneziană Cuprinde insulele din nord-vestul Africii (Azore. României. cele mai multe animale îşi desfăşoară activitatea în timpul nopţii. cormoranul pitic (Phalacrocorax pugmaeus). Japonia. în majoritate de origine vulcanică. vulpea corsac (Vulpes corsac). unele de origine mediteraneană. irbisul (Panthera uncia). scorpionul (Euscorpius europaeus). Fauna mediteraneeană cuprinde numeroase endemisme: muflonul (Ovis musimos). turanic. în Pirinei ţapul pirenaic (Capra pyrenaica). Animalele endemice se remarcă prin cămila cu două cocoaşe (Camelus bactrianus). prigoarea (Merops apiaster). nord-cazahstanic. Mongolia şi o parte din Tibet. 648 în Madeira şi 1552 în insulele Canare. Astfel. păsări şi reptile. culanul (Hermionus hermionus). broasca ţestoasă de uscat (Testudo hermanni) (fig. Fauna are caracter mediteraneean. Flora este săracă în specii datorită condiţiilor foarte aspre de deşert. Asia centrală. iepurele egiptean (Laepus aegypticus). etc. Flora acestei subregiuni este originală şi bogată în endemisme. Peninsula Arabia şi nord-vestul Indiei. vipera cu corn (Vipera ammodytes). 2000 în Peninsula Coreea. Pajiştile alpine au o largă răspândire fiind dominate de iarba câmpului (Agrostis alba). păiuş (Festuca ovina). Clima se caracterizează prin veri uscate şi secetoase şi ierni blânde şi umede. central-asiatic. hiena vărgată (Hyaena hyaena). berbecul de zăpadă (Ovis nivicola). Aici trăiesc unele moluşte endemice din genul Helix şi şopârlele endemice (Macroscincus). Subregiunea Pontico-Central-Asiatică Ocupă teritoriile din estul Europei până în Tibet. oaia din Pamir (Ovis ammon). inariţa verde (Serinus serinus). antilopa cu guşă (Gazella guturosa). insulele Azore sunt populate de 478 specii de angiosperme. iar dintre păsări unele specii comune Europei şi nordului Africii. vulpea de deşert (Fennecus zerda) şi pisica cu picioarele negre (Felis nigripes). Fauna este foarte bogată. şacalul auriu (Canis aureus). sudul Ucrainei. Peninsula Coreea. populate cu specii cu caracter endemic. cuprinzând câmpiile Ungariei. iar dintre subarbuşti afinul (Vaccinium myrtillus). vulturul pleşuv (Gyps fulvus). etc. Cea mai mare parte din flora mediteraneană îşi are originea în cea tropicală adaptată la climatul secetos. 5500 în Japonia. hârciogul mic (Mesocricetus auratus). hoitarul alb (Neophron perenopterus). râsul de deşert (Lynx caracal). păsări şi reptile. Flora subregiunii este dominată de elementele pontice. Fauna este specifică marilor înălţimi şi anume: în Alpi şi Carpaţi întâlnim capra neagră (Rupicapra rupicapra). inclusiv insulele din Mediterană. multe specii de plante au caracter sempervirescent. Fauna este dominată de mamifere rozătoare. Dintre mamifere cităm: dromaderul (Camelus dromaderius). precum şi numeroase păsări şi reptile. Siberia apuseană. găinuşa de pustiu (Pterocles orientalis). dintre mamifere câteva specii de lilieci. marmota alpină (Marmota marmota). Subregiunea Nord-Africană-Indiană de Pustiu Se întinde în Africa de Nord. Subregiunea Nord-Americană de Est (Atlantică) 18 . antilopa saiga (Saiga tatarica). Flora este dominată de câteva relicte tropicale. fiind alcătuită din numeroase carnivore. Flora acestei subregiuni este foarte bogată în specii: 20000 în China. Fauna este adaptată la viaţa de deşert. în Asia montană este răspândit iakul (Poëphagus) grunniensis). firuţa (Poa alpina). iar dintre păsări: pitulicea de deşert (Sylvia nana-deserti). merişorul (Vaccinium vitis- idaea) şi bujorul de munte (Rhododendron).

şoimul rândunelelor CAPITOLUL VII ASPECTE DE BIOGEOGRAFIE A ROMÂNIEI Răspândirea naturală a vegetaţiei s-a făcut sub influenţa acţiunii factorilor climatici şi edafici. dragonierul. Se întinde din Alaska până la Atlantic (Marile Lacuri). berbecul zăpezilor (Ovis nivicola). etc. boul moscat 4. nevăstuica c) găinuşa de stepă. vegetaţia ţării 19 . arborele de lalea 3. Subregiunea Nord-Americană de Vest (Pacifică) Cuprinde teritoriile dintre Munţii Stâncoşi şi zona litorală a Pacificului din sudul Alaskăi până în nordul peninsulei California. Datorită suprafeţei foarte mari şi heterogenităţii condiţiilor pedoclimatice. Care din următoarele specii de animale sunt caracteristice subregiunii Chino-Japoneze: a) ursul negru. elanul uriaş de Alaska (Alces gigas). cuprinzând 2000-3000 de specii. caracteristic Europei de Vest şi Centrale. Flora subregiunii Chino-Japoneză cuprinde: a) arborele pagodelor. cu climatul temperat excesiv al Europei de Est. iepurele californian (Sylvilagus hachmani). vulpea polară. această subregiune se divide în patru provincii: Provincia Alaska-Canada este provincia pădurilor de conifere. berbecul de zăpadă c)ciuful alb. scorpionul b) lupul. zibelina. Mammillaria. alunul manciurian. Cereus. Întrebări de autoevaluare: 1. influenţată de climatul temperat- continental excesiv. salcâmul. ierunca americană. şarpele de mlaştină (Francia abacura). vulpea. Fauna subregiunii Mediteraneene cuprinde următoarele endemisme: a) vipera cu corn. peşti endemici şi unele nevertebrate. arborele de camfor b) pinul de pădure. ţuga (Tsuga canadensis). platanul oriental b) curmalul de Canare. curcanul (Meleagris gallopavo). vulpea cenuşie (Urocyon cinereo-argenteus). Teritoriul ţării noastre este situat în întregime în climatul temperat. Carnegia. tigrul manciurian. hermelina b) cerbul. Ferocactus. pe de altă parte. Fauna sonoriană prezintă caractere de tranziţie între cea neoarctică şi neotropicală. leandrul. marmota alpină. nordul şi centrul Mexicului. Flora sonoriană cuprinzând aproximativ 10000 specii este dominată de un număr mare de cactuşi (1500 specii) aparţinând la numeroase genuri: Opuntia. Ce specii de plante sunt caracteristice subregiunii Mediteraneene: a) măslinul. Flora şi vegetaţia subregiunii se deosebeşte foarte mult de cele din subregiunea estică. broasca ţestoasă de uscat. şorecarul încălţat. tuia (Thuja occidentalis). cârtiţa californiană (Scapanus townsedii). Formaţiunea vegetală caracteristică este preria. Provincia sudică (Mississippi-Alegani) cuprinde bazinul mijlociu al fluviului Mississipi unde predomină pădurile de foioase cu câteva specii caracteristice Provincia preriilor nord-americane ocupă partea centrală a SUA. veveriţa din Oregon. veveriţa castor. Fauna provinciilor forestiere se remarcă prin cerbul de Virginia (Odocoileus virginianus). Subregiunea Sonoriană Ocupă deşertul Sonora din sudul SUA. Fauna subregiunii Arctice cuprinde: a) elanul. zâmbrul c) ciuboţica cucului. pe de o parte şi datorită prezenţei Munţilor Carpaţi. castanul comestibil c) fagul cu frunza lată. Clima este oceanică umedă spre litoral şi secetoasă spre interior. pisica sălbatică b) iepurele polar. unde se întâlneşte influenţa climatului temperat-moderat. fazanul auriu b) capra neagră. capra zăpezilor (Oreamnos americanus). precum şi o parte din peninsula California. căprioara. cioara cenuşie. şarpele regal comun. Dintre genurile endemice se remarcă liliaceele Yucca şi Dasylinion. lăcrămioarele 2. păştiţa. Datorită acestui fapt. gaiţa albastră. etc. potârnichea polară 5. ienupărul american (Juniperus occidentalis) şi de foioase: arţarul de zahăr (Acer saccharum). teritoriu în care predomină pădurile de răşinoase şi de aici până în Golful Mexic unde sunt prezente pădurile de foioase. lariţa siberiană. Provincia Marilor Lacuri Americane este dominată tot de conifere şi anume: pinul moale (Pinus strobus). etc. Fauna subregiunii cuprinde numeroase endemisme: cerbul cu coadă neagră (Otelaphus columbianus). Echinocactus.

Unii cercetători mai numesc „antestepe” sau „stepe cu păduri”. se întinde ca o fâşie foarte îngustă. etajul mai apare în nordul şi centrul Moldovei şi în Dobrogea de Nord. dăunătoare arborilor ce se află la mică adâncime. Câmpia Olteniei. Speciile principale de plante lemnoase sunt: pentru Moldova stejarul (Quercus robur) şi stejarul pufos (Q. după poziţia uscatului faţă de oceane şi mări şi altitudinal. Zona nemorală (a pădurilor de stejar) Ocupă suprafeţe întinse în Oltenia şi Muntenia. Câmpia Crişurilor şi a Transilvaniei.frainetto).50C şi precipitaţii reduse (350-450 mm/an). soluri bogate în săruri solubile. sudul şi estul Munteniei. zonele de vegetaţie urmând zonele climatice. Zonele de vegetaţie din România Zona de stepă Este larg răspândită pe teritoriul ţării noastre. longitudinal. Banat şi Crişana. zonându-se după trei direcţii: latitudinal. molidul. umiditatea atmosferică mică. Pe versantul estic al Carpaţilor Orientali. Zona de silvostepă Silvostepa reprezintă zona de tranziţie de la vegetaţia de pădure la cea de stepă. aceste păduri se întind în toată regiunea mijlocie şi inferioară a munţilor. întreruptă în locurile unde molidişurile vin în contact direct cu făgetele pure.pubescens). izolate. partea nordică a platformei Covurluiului Câmpia Jijiei. ca rezultat al condiţiilor climatice şi edafice care favorizează existenţa acestui aspect. vânturile puternice şi uscate din timpul verii care măresc transpiraţia. Câmpia Timişului. 20 . b) Subetajul pădurilor de fag (al făgetelor) Ocupă teritorii întinse. reprezentând munţii înalţi sau podişurile joase cu alte etaje sau zone. bradul. sudul Moldovei şi mai puţin în vestul ţării – în Banat şi Crişana. Cuprinde partea de vest a Bărăganului. în sudul şi vestul ţării cerul (Q. Vegetaţia stepei este alcătuită din plante ierboase şi puţini arbuşti. În exemplare rare. Vegetaţia din silvostepă este formată din elemente floristice ce se întâlnesc şi în zona nemorală vecină sau în stepă. a) Subetajul pădurilor amestecate de răşinoase şi fag ocupă suprafeţe destul de însemnate. în schimb pe versantul vestic al Carpaţilor Orientali. Sub formă de insule mici. care intră în alcătuirea tuturor pădurilor. Pădurile de fag (Fagus silvatica) sunt răspândite în toate provinciile ca făgete pure sau în amestec cu alte specii Clima se caracterizează prin temperaturi medii anuale de 6-90C. iar în Dobrogea stejarul brumăriu (Q. ale acestui subetaj.cerris) şi gârniţa (Q. iar în Dobrogea soluri bălane. solurile. zonare determinată de relieful muntos. în sudul Olteniei. temperatura cu variaţii sezoniere mari. în timp ce vegetaţiei arborescente îi trebuie peste 500 mm. Pădurea lipseşte în stepă din următoarele cauze: precipitaţiile în jur de 500 mm.pedunculiflora) şi gârniţa. mai reduse în Moldova şi cu totul izolat în Dobrogea. Câmpia Burnasului. Se caracterizează prin prezenţa unor petece de vegetaţie forestieră în alternanţă cu vegetaţia ierboasă. cu temperaturi medii anuale de 10-11. se pot găsi paltinul şi ulmul de pădure. toate acestea nu sunt favorabile dezvoltării pădurii. scoruşul. Vegetaţia lemnoasă este reprezentată de cele trei specii principale: fagul. situate între subetajul de răşinoase şi fag sau etajul boreal şi subetajul gorunetelor de la dealuri. apa freatică la mare adâncime. în centrul Transilvaniei. iar precipitaţiile oscilează între 600- 900 mm/an. În Munţii Gutâi şi Ţibleş se întâlnesc insule mici. frasinul şi chiar teiul pucios.noastre este foarte variată. În Carpaţii Orientali apare şi pinul silvestru. Pe teritoriul ţării noastre se întâlnesc două din subzonele zonei nemorale: subzona pădurilor de stejari xeromezofili-termofili (sau a pădurilor de cer şi gârniţă) şi subzona pădurilor de stejari mezofili (sau subzona stejăreto-gorunetelor). de la ecuator spre poli. îndeosebi în Dobrogea centrală şi sudică. Etajele de vegetaţie din România Etajul nemoral (al pădurilor de foioase: gorunete şi făgete) Ocupă întreg centrul şi nordul ţării sub forma unui teritoriu aproape continuu întrerupt de insule mai mari sau mai mici. Stepa ocupă formele de relief plane sau slab ondulate (0-150 m altitudine). Mureşului. estul Bărăganului. subetajul gorunetelor. Pe teritoriul României. subetajul făgetelor. nordul şi sud-vestul Dobrogei. în general. în cadrul etajului nemoral sunt conturate următoarele subetaje: subetajul pădurilor amestecate de răşinoase şi fag. climatul este temperat excesiv. cernoziomuri tipice şi carbonatice.

Întrebări de autoevaluare: 1. iar cele lemnoase au tulpinile târâtoare sau puţin ridicate de la suprafaţa solului. ienupărul pitic. teiul pucios (Tilia cordata). gârniţa b) gorunul. Etajul boreal (al molidişurilor) Cuprinde fâşia altitudinală situată imediat sub etajul subalpin şi se caracterizează în special prin păduri de conifere boreale (molid). Clima este rece şi umedă cu temperaturi medii anuale de –2.sempervirens). frasinul (Fraxinus excelsior). Etajul subalpin (sau al jnepenilor) Cuprinde vegetaţia culmilor alpine între limita inferioară a etajului alpin şi limita superioară a pădurii încheiate. gârniţa (Q. aninul de munte (Alnus viridis). etajul boreal b) etajul nemoral. smirdarul (Rhododendron kotschyi). etajul subalpin. C. S. În România se găseşte şi cealaltă specie de fag european (Fagus orientalis) al cărui areal se întinde în estul Europei. denumite şi „şleauri de deal” sunt dominate de specii caracteristice: stejar (Quercus robur). gorun (Q.herbacea). c) Subetajul gorunetelor Ocupă cele mai întinse teritorii în Depresiunea Transilvaniei. Gorunete se întâlnesc şi pe toate dealurile şi piemonturile pericarpatice. Specia dominantă în acest subetaj este fagul (Fagus silvatica). limita inferioară este considerată la 1500-1600 m.retusa. fagul. specie boreală şi boreal montană (în Europa de vest). merişorul 21 . între Crişul Alb şi Mureş. În România etajul boreal este prezent în toate grupele Carpaţilor. păducelul b) molidul. Arbuştii caracteristici etajului subalpin sunt: a) jneapănul. teiul cu frunza mare (Tilia platyphyllos). un arbore de climat răcoros cu nuanţe oceanice (subatlantic). O răspândire deosebit de largă a gorunetelor se remarcă în Podişul Târnavelor şi pe dealurile Someşurilor. etajul boreal. din etajul subalpin. în Munţii Dognecei. Arealul său este situat în întregime în centrul şi vestul Europei. în Subcarpaţii şi piemonturile din estul Munteniei. unele plante dicotiledonate. precipitaţii medii de 1200-1600 mm/an. etajul alpin 3. Vântul este puternic şi aproape permanent. în Piemontul Getic. sălciile pitice (Salix reticulata. Pădurile de gorun.petraea).122).frainetto). Clima se caracterizează prin temperaturi medii anuale de 2-5 (60C) şi precipitaţii medii de 700-1400 mm/an. Zona de silvostepă din România cuprinde următoarele specii de plante: a) stejarul brumăriu. ulmul c) pinul. S. Clima este rece şi umedă cu temperaturi medii anuale de 0-20C şi precipitaţii cuprinse între 800 şi 1200 mm/an. coacăzul de munte. În general. stejarul. Elementul principal al etajului este molidul (Picea excelsa) (fig. sudul şi centrul Moldovei. iar perioada de vegetaţie este scurtă. în amestec mai apar carpenul (Carpinus betulus). Etajul alpin Cuprinde vegetaţia de pe vârfurile cele mai înalte ale munţilor şi se întâlneşte sub formă de insule în Carpaţii Meridionali şi Orientali la altitudini de peste 2200 m. În amestec cu molidul se întâlneşte bradul (Abies alba) şi pinul (Pinus silvestris). afinul (Vaccinium myrtillus) şi merişorul (Vaccinium vitis idaea). Vegetaţia lemnoasă este formată din câţiva subarbuşti târâtori: arginţica (Dryas octopetala).5-00C. smirdarul (Rhododendron kotschyi) sau ienupărul pitic (Juniperus sibirica). În etajul boreal se întâlnesc următoarele specii de arbori: a) socul roşu. ulmul (Ulmus foliacea). iar limita superioară corespunde cu limita superioară a jnepenişurilor. arţarul (Acer platanoides). aici. Flora ierboasă este bogată. Vegetaţia lemnoasă este formată din câteva specii de arbuşti: pinul de munte sau jneapănul (Pinus mugo). din acest motiv plantele ierboase sunt mici. gârniţa 4. bradul. În România se întâlnesc următoarele etaje de vegetaţie: a) etajul nemoral. stejar pufos (Q. pinul c) stejarul. Ajung insular până în nordul ţării şi în Podişul Dobrogei. Mai rar ajung. rugina (Juncus trifidus). laricele 2. de 1900 m în Carpaţii Meridionali şi în Carpaţii Orientali numai în Munţii Rodnei şi Călimani. bradul. constituită din coarna (Carex curvula. jugastrul (Acer campestre). ienupărul pitic (Juniperus sibirica).pubescens). vânturi frecvente şi puternice. etajul alpin c) etajul subalpin. diferenţe mari între noapte şi zi. cerul. păruşca (Festuca supina).

b) mesteacănul. Biogeografie. Editura Fundaţiei România de Mâine. brad. plopul 5. Ion Pişota (1999). colilia BIBLIOGRAFIE: Stănilă Anca-Luiza (2006).Pădurile de gorun cuprind următoarele specii de arbori: d) stejar. 22 . (1969). Bucureşti. Bucureşti. gorun. Bucureşti. stejar pufos e) molid. paltinul. Editions du Goéland. Editura Fundaţiei România de Mâine. Biogeografie. pin f) iarba câmpului. Biogeografie. negara. Bucureşti. porumbarul c)laricele. Lupaşcu Angela (2001). Editura Didactică şi Pedagogică. Biogeografia. coacăzul. şi colab. Călinecu R.